ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 99 (Mai 2017)

EDITORIAL
1 MAI 2017
Din pleiada obiceiurilor la români, fără să vreau, am regăsit una din marile sărbători pe care regimul de tristă amintire o înfăţişa ca pe o mare victorie în faţa burghezimii, a chiaburilor, a lumii occidentale, în general. Era ziua când Internaţionala socialistă urla la megafoanele instalate pe stadioane şi marile artere ale oraşelor, de aşa natură ca omul de rând, pardon, că pe vremea aceea eram toţi egali, rectific, deci, ca oamenii de pretutindeni, de la oraşe şi sate să poată sărbători cum se cuvine Ziua Muncii, prilej de mare bucurie şi omagiu de care conducătorul ţării avea mare nevoie.
Desigur, regimul socialist, un model incontestabil al societăţii multilateral dezvoltate, societate pe care cu siguranţă am fi apucat să o vedem împlinită în 2017, era bine propagată în rândul maselor, ca nu numai muncitorul, dar şi ţăranul de la colectivă, să simtă zvâcnirile cele noi ale ilustrului conducător. Măi, oameni buni, vă puteţi închipui cam cum ar fi arătat 1 Mai 2017, dacă Ceauşescu nu s-ar fi dus, cu regimul său cu tot, în decembrie ’89? E greu de prefigurat o asemenea imagine…
„Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua a 1 Mai?”, întreabă reporterul.
„1 Mai e ziua oamenilor muncii”, se aude o voce din mulţime, dornică să se facă auzită.
Să revin la amintiri… „Trăiască 1 Mai!, Trăiască 1 Mai!”. Era un soi de bucurie, bucurie perfidă pentru toţi românii socialismului. 1 Mai era o zi declarată nelucrătoare, iar dacă mai adăugam şi pe cea de 2 Mai, Ziua Tineretului, atunci chiar că era un „mare” prilej de bucurie. Incontestabil nu era decât un fals, mai ales în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, pentru că populaţia cunoştea de acum ritualul marii prefăcătorii, cu defilări şi spectacole omagiale, mai cu seamă în spaţiile amenajate, dar deschise, precum stadioanele.
De unde moda cu stadionul? Vorbim de o practică împrumutată, fie de la ruşi, fie de la chinezi. Dincolo de spectacolul în sine care se ţinea pe gazon, şi nu vorbesc de un spectacol sportiv, ci unul numit aiurea literar-coregrafic, fiindcă în faţa microfonului se perindau artişti ai neamului, care recitau poeme şi interpretau melodii elogioase la adresa regimului.
Noi, cei mici, elevii de atunci, eram în tribune. Cineva trebuia să aplaude, nu? Dar nu ne găseam acolo doar ca simpli spectatori, ci eram parte din program... ridicam la comandă, fiecare, după o coregrafie bine orchestrată, cartoane cât un bloc de desen, deasupra capului. Toate la un loc deveneau un puzzle, care de la înalta tribună, oferea mesajele cu care ilustrul prim secretar de partid să-şi umple pieptul de bucuria realizărilor României socialiste.
Despre defilări ce să mai zic? Este imposibil să-ţi scoţi aşa manifestări importante din cap. Toată luna aprilie actorii din toate domeniile de activitate, repetau pasul cadenţat prin faţa Comitetului Judeţean de Partid, aşa încât, marea zi de 1 Mai să ne găsească uniţi în cuget şi-n simţiri, aşa cum eram îndrumaţi de cel mai iubit fiu al poporului. Erau aduse la paradă realizările din industria şi agricultura judeţului, iar într-un an, îmi aduc bine aminte chestia asta, pe o platformă mobilă a fost adusă o vacă numai piele şi os, pe care scria cu vopsea albă, cât să vezi şi după Casa Albă, 1945, alături de care stătea o altă junincă, una – se subînţelege – de top, pe care era scris anul 1987. Era clar scopul comparaţiei, cu toate că ştiu bine în ce lipsuri materiale se scălda ţara.
Dar Ziua oamenilor muncii mai avea şi alte surprize, tot la categoria plăcute. După defilare, terasele erau toate pline ochi, pentru că în acea zi găseai şi mititei proaspeţi şi bere, cofetăriile erau şi ele pline ochi de mulţimea adunată de pe strada principală, iar în magazinele de desfacere aveai toate şansele să găseşti fructe precum bananele şi portocalele, aflate pe rafturi numai la astfel de zile. Era bucurie şi seara, curentul electric nu ne mai era întrerupt, în semn de răsplată, evident, venită – cum altfel – decât de la mai marii urbei, partidului şi ai ţării.
Curentul electric nu se întrerupea cu un scop bine definit: românul trebuia să urmărească la televizor, la singurul program românesc disponibil în teritoriu, mare spectacol de la Bucureşti, şi care în termenii limbajului de lemn de atunci se numea Cântarea României – de pe marea scenă a ţării, pe micul ecran. Se înţelege şi aici că aveam de-a face cu o mascaradă omagială, pentru ca reprezentanţii Partidului şi ai Marii Adunări Naţionale, să poată saluta la scenă deschisă mulţimea plină de ovaţii şi zâmbete.
Din mulţime se falsa, marea majoritate falsa, dar erau unii care chiar îşi intrau în rol, prezentând cu patos şi devotament prinosul de inconştienţă. O parte din cei care ieri preaslăveau cu insistenţă regimul, sunt şi astăzi prezenţi la datorie, interpretând acelaşi rol faţă de aleşii neamului şi ai partidului. Reflexul de a avea un carnet de membru de partid nu le-a fost retezat odată cu marea lovitură de stat din decembrie 1989, ci, din contră, le-a oferit posibilitatea de a-şi duce mai departe năzuinţele, adică lupta avidă pentru putere, aşa cum însăşi Ceauşescu reuşea să le-o inoculeze la timpul său. Pătrunşi de această năzuinţă, de a fi şi ei mici dictatori, politrucii vorbesc cu nostalgie despre timpul idolului.
În fine, 1 Mai de astăzi este cu totul şi cu totul altceva. Nimic nu mai aminteşte de timpurile respective, poate, doar ici şi colo câte un steag arborat pe catargul vreunui balcon de instituţie. Se mai fac referiri doar aşa, comparativ, că de… din 1948 şi până în prezent... să tot fi trecut ceva ani.
Aaa, dar de 10 Mai, fosta zi naţională a României nu mai ştie nimeni nimic? Din 1866 şi până în 1948, cunoscută şi ca Ziua Regelui, era sărbătorită cum se cuvine, pentru că regele tot rege a fost, iar poporul avea cu adevărat stimă faţă de capul cel mai încoronat.
Acum e 1 Mai din nou. Ne găseşte tot cu gândul la amintirile anilor când, de voie, ori de nevoie, oamenii deschideau ultima lună a primăverii cu cântec, joc şi voie bună.
„Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua a 1 Mai?”, întreabă reporterul.
„Cum? 1 Mai? Zi liberă…”, răspunde altcineva.
Aşa este. În prezent, mimând modelul capitalist/socialist, această zi este decretată ca fiind nelucrătoare. Deşi este – ca să zic aşa – o sărbătoare sindicală, în acest an, 2017, nu am avut – sau cel puţin nu s-a anunţat în presă – nicio manifestare a sindicatelor din România, deşi, la drept vorbind avem aşa: Consiliul Economic și Social, Federația Națională a Sindicatelor din Agricultură, Alimentație, Tutun, Domenii și Servicii Conexe – Agrostar, Blocul Național Sindical, CNS Cartel Alfa, CNSLR Frăția, Confederația Sindicală Națională Meridian, Confederația Sindicatelor Democratice din România, Federația Națională a Sindicatelor din Administrație, Publisind, Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, Federația Națională a Sindicatelor din Administrație, Alianța Națională a Sindicatelor Bugetarilor, Federatia Nationala a Sindicatelor din Politie SED LEX, Federația Națională Sindicală Alma Mater, Federația Sindicatelor Libere din Învățământ, Federația Educației Naționale, Federația Solidaritatea Sanitară din România, Federația SANITAS, Federația Română a Jurnaliștilor, Federația Sindicatelor din Asigurări și Bănci, Federația Mecanicilor de Locomotivă, Federația Națională a Sindicatelor din Industria Alimentară, Federația Națională a Sindicatelor Portuare, Federația Petrom, Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, Uniunea Sindicatelor Libere din Metrou, Confederația Sindicatelor Miniere din România. Ei, la acestea sunt afiliate altele mai micuţe, iar cele mari, la altele şi mai mari, mondiale, galactice, intergalactice.
Când aţi auzit de ultima grevă organizată de vreo organizaţie sindicală în România? Care grevă, dom’le, că avem guvern social-democrat, adică format din ce scriam un pic mai sus, din nostalgicii „epocii de aur”,  din cei care şi-au dorit să-l ajungă pe Ceauşescu din urmă şi acum, aproape fără să vrea, cu ajutorul plebiscitului inconştient, cârmuiesc destinele ţării printre meandrele concretului, fără ca măcar să aibă habar de contextul secolului în care trăim.
Dar un mic istoric nu strică… Ziua Muncii este legată de anul 1872, din New York, acolo unde foarte mulţi lucrători au cerut ca ziua de lucru să aibă 8 ore. Acest lucru a generat ample mişcări politice şi de stradă, care au culminat cu 1 Mai din anul 1886, când o parte din salariaţii din Chicago au obţinut dreptul de lucru la 8 ore, fără tăieri de salariu, în urma unei imense greve. În 1889, social-democraţia se adună la Paris sub numele de Internaţionala a II-a, moment în care această zi, capătă un profund caracter proletar, cu mare susţinere comunistă. În 1894, Federaţia Americană a Muncii se dezice de 1 Mai, ca să nu se combine cu Internaţionala a II-a şi împreună cu Congresul american stabileşte ca Ziua Muncii să fie considerată sărbătoare naţională în prima luni din septembrie a fiecărui an. Aşa a rămas şi în prezent, motiv pentru care la americani ultimele zile din vară sunt considerate un week-end prelungit, motiv de grătare, de petrecere în aer liber şi aglomeraţie pe şosele. Modelul a fost preluat şi de restul ţărilor occidentale, care au rămas la 1 Mai, excepţie făcând Australia, Elveţia, unde nu există nimic oficial în acest sens. În ţările comuniste, aşa cum am spus şi mai sus, evenimentul era deturnat în defilări grandioase, sub egida unei false mişcări muncitoreşti, pentru că sindicatele erau şi ele parte din aparatul de partid şi de stat, dar prilej al luptei de clasă, motiv de înfierare a claselor exploatatoare şi a regimului capitalist duşman.
În ţara noastră, prima zi de 1 Mai a fost sărbătorită în 1890, la iniţiativa mişcării socialiste, dar imediat după instaurarea regimului comunist, a fost a doua mare zi de sărbătoare, după cea de 23 august, considerată Ziua Naţională a României.
Începuturile mişcărilor muncitoreşti în ţara noastră, ne duce în anul 1853, cu greva pantofarilor din Sibiu, apoi în 1868, în Portul Brăila, unde are loc o grevă a hamalilor, care cereau – printre altele – şi reducerea zilei de lucru la 11 ore. Grevele din Portul Brăila au continuat şi în secolul XX şi pe rând s-a ajuns la dezvoltarea unei mişcări sindicale afiliată la forurile internaţionale. Primul sindicat – adică asociaţie profesională cu scop de ajutor reciproc – din România, apare sub numele de Asociaţia lucrătorilor tipografi, în 1846, la Braşov, însă primul sindicat muncitoresc se înfiinţează abia în 1905, Sindicatul muncitorilor tâmplari. Apoi sindicatele încep să se dividă pe ramuri şi subramuri ale economiei, iar un an mai târziu apare Comisia Generală a Sindicatelor din România.
Mişcările muncitoreşti de la noi au fost susţinute de o presă dedicată. Aşa vorbim de: „Tipograful român” (1865), „Lucrătorul român” (1872), „Uvrierul” (1872), „Şcoala nouă” (1880) ş.a., iar din secolul XX, imediat după Primul Război Mondial, vin în forţă: „Minerul”, „Ceferistul din Ardeal”, „Unirea grafică”, „Arbeiter Zeitung” (Ziarul Muncii).
Ca şi lideri ai mişcării muncitoreşti, sunt simpatizanţii şi adepţii socialişti, oamenii din stânga politică, precum: I. C. Frimu, A. Constantinescu, P. Istrati, Şt. Gheorgiu, C. Racovski, M. Vexler.
În 1945 se înfiinţează Confederaţia Generală a Muncii, care strânge tot patrimoniul sindical din ţară, ca mai apoi organizaţia să îşi schimbe numele în Uniunea Generală a Sindicatelor din România (1966). Din 1990, fondul U.G.S.R. devine o pradă uşoară pentru noile sindicate democrate, iar nume precum Victor Ciorbea, Miron Mitrea, Bogdan Hossu, Dumitru Costin, devin la ordinea zilei în presa şi viaţa oamenilor muncii care erau împinşi la grevă, pentru păstrarea locurilor de muncă, în marea luptă cu privatizarea, cancerul care a măcinat ţara în anii ’90 şi după.
„Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua a 1 Mai?”, întreabă reporterul.
„Este ziua celor ce muncesc”, răspunde o doamnă trecută de prima tinereţe.
Deşi în mod tradiţional munca sindicalistă înseamnă protejarea drepturilor angajaţilor, la noi în ţară există lideri a căror venituri din funcţiile pe care le deţin îi fac invidioşi pe marea majoritate a muncitorilor. De exemplu, în 2015 s-au realizat următoarele venituri declarate: Leonard Bărăscu, preşedinte SANITAS, a câştigat aproximativ 6000 euro lunar, apoi prim-vicepreşedintele aceluiaşi sindicat, Marius Sepi, undeva la 3300 euro pe lună, Viorel Rotilă, preşedintele Federaţiei Solidaritatea Sanitară din România, cu 2600 euro lunar, Marius Nistor, preşedintele Federaţiei Naţionale din Învăţământ „Spiru Haret”, ceva peste 3300 euro pe lună şi exemplele pot continua.
Există şi cazuri opuse, de oameni care nu încasează mai nimic sau deloc din munca ce o depun ca lider de sindicat şi anume: Anton Hadăr, preşedinte al Sindicatului Salariaţilor din Mediul Universitar „Alma Mater” şi asta pentru că-i ies destui bani de la catedră, aproximativ 5500 euro pe lună, Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical, a câştigat în 2015 cam 134.000 lei, din care jumătate i-a dat sub formă de împrumut la B.N.S., iar Bogdan Hossu, preşedintele „Cartel Alfa”, a strâns în jur de 70.000 lei, din care 6.400 lei i-a donat către confederaţia ce o conduce.
„Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua a 1 Mai?”, întreabă reporterul.
„E ceva fără cuvinte, adică n-am cuvinte”, veni răspunsul unui tânăr, mai mult ca sigur elev, după exprimarea defectuoasă.
Nu ştiu cât de mult s-a schimbat ţara de la debutul lui 1990 şi până în prezent, cert e că oamenii s-au metamorfozat; românii din zilele noastre stau comod la televizor şi urmăresc programele preferate, care oricum nu au nicio legătură cu ziua de 1 Mai. Ici şi colo, pe la câte o televiziune mai apare o moacă de politician speculând către publicul ce a prins şi anii marilor împliniri, pentru a-i capta atenţia într-o viitoare legislatură. Predispuşi să uite şi să ierte, românii din zilele noastre se folosesc de prilej pentru a se distra cum simt ei mai bine, fiecare în felul său, niciodată laolaltă, strânşi uniţi în jurul partidului ca odinioară.
1 Mai 2017 este o zi cu multă zgribuleală pe litoral, iar din cohortele de tineri studenţi plecaţi cu CFR-ul gratuit spre cele mai prost amenajate, dar, în acelaşi timp, cele mai scumpe staţiuni de la Marea Neagră, s-au ivit şi primele victime ale alcoolului consumat fără responsabilitate, contrar indicaţiilor de pe etichetă. Apa e prea rece, nu se face baie în mare, ceaţa e prea deasă, nu se pot face curse ilegale cu maşina, iar pentru că altceva nu ai de făcut, tot ce îţi rămâne este zăcutul, pentru ca la noapte să fii în formă la club, dacă îţi permite buzunarul să intri.
Cei de la munte, zic ei, sunt mai norocoşi. Acolo fumul de la grătare adunat în nori groşi, a dat peste cap previziunile meteorologice, motiv pentru care statul în bătătura pensiunii, ori defilatul pe trotuarele staţiunii este singura modalitate confortabilă, cu buget redus. Există şi telecabina pentru cei care caută să simtă cum e să fii sardină la conservă, timp de 15-20 minute, cât ţine un dus pe platoul Bucegilor. La cabană, altă distracţie: porumb fierb/copt şi bere, la triplu preţ ca în vale. Ne mai rămâne să facem poze căţăraţi pe monumentele naturii, cum ar fi Babele şi Sfinxul.
Unii aleg Delta, a Dunării, se înţelege. Vremea rece are şi latura sa bună: nu sunt ţânţari, lucru absolut anormal pentru această perioadă a anului, în ţinutul dintre ape. Te plimbă un nenea cu barca cu motor, contra cost, evident, îţi arată raţele lui lăsate la baltă, dar el îţi spune că sunt sălbatice, apoi nişte pelicani de plastic, care se fac că sunt la clocit, dar de la distanţa de unde eşti, din barcă şi până pe plaur, nu ai cum să îţi dai seama de truc, apoi te conduce pe un aşa-zis canal, în practică o bucată de apă particulară, care are la capete plasă deasă, ca să nu iasă peştele şi în acea albie te pune pe tine cu undiţa să pescuieşti. Evident că sare roşioara şi carasul în barcă, pentru că tot peştele este strâns din timp, special pentru tine, acolo. Eşti încântat, seara, când serveşti ciorba de peşte. Ţi se spune că e ciortan de Dunăre. Aşa e, ca specie, da, doar că arătarea din farfurie e prinsă cu minciogul dintr-o baltă privată de lângă Bucureşti, acolo unde peştii sunt hrăniţi cu chitichet şi pedigri expirat de la pet shop-urile mall-urilor din capitală.
Există şi o categorie mai aparte, aceea care preferă să doarmă de 1 Mai. Daaaa… să doarmă până marţi dimineaţă, când, fără pretenţia unei zile de lucru, se reiau activităţile de rutină.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
INTERVIU ANCA IACOB, AVOCAT ÎN PHOENIX, ARIZONA,
SPECIALIZAT ÎN „CRIMINAL DEFENSE”
Anca Iacob s-a născut şi a crescut în Bistriţa, iar în prezent locuieşte de opt ani, împreună cu soţul şi fiul ei, care a împlinit de curând un an, în Phoenix, Arizona, unde i s-au stabilit de altfel, şi fratele şi părinţii. A absolvit dreptul, este specialist în Criminal defense, Immigration, Bankruptcy şi Chapter 7 şi a reprezentat sute de cazuri în care inculpaţii se făceau vinovaţi de posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, frauda ori infracţiuni contra persoanei. S-a orientat mai mult spre family based immigration şi considera că datorită crizei economice, numărul cazurilor de backruptcy va creşte în fiecare lună. Deşi până acum a lucrat mai mult pentru români, intenţionează să îşi diversifice clientela şi cu persoane din alte naţionalităţi. Principiul după care se conduce în munca este onestitatea, mai ales că în relaţia client-avocat, spune Anca Iacob, nimic nu este mai important decât comunicarea, acesta fiind şi unul din motivele, pe lângă imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere, pentru care mai şi refuză unele solicitări. Îşi percepe onorariul în funcţie de complexitatea cazului şi recunoştinţa clientului este pentru ea cea mai mare recompensă, cu atât mai mult cu cât profesia pentru care s-a pregătit este o permanentă provocare intelectuală.
Dacă ar fi să schimbe ceva, Anca Iacob declara că şi-ar dori mai puţin stres, însă ce mai contează acest lucru, din moment ce face totul din pasiune, astfel ca satisfacţia pe care o are atunci când câştiga un caz este enormă. După părerea ei, greşeala nu face casă bună cu această profesie, iar atunci când vine vorba să le dea un sfat celor mai tineri în branşa, le recomanda networking-ul.
Aţi fost un copil care de mic avea simţul dreptăţii? Există în trecutul dumneavoastră „pre-universitar” ceva care să indice că aveaţi să vă hotărâţi pentru drept? De ce aţi ales totuşi, dreptul?
În cazul meu, cred că simţul dreptăţii s-a dezvoltat din copilărie şi s-a perpetuat de-a lungul timpului. Consider că întotdeauna am „simţit” că vreau să mă dedic acestei profesii, de aceea toate deciziile pre-universitare pe care le-am luat au pornit de aici. Am ales dreptul tocmai pentru că nu vedeam ce altceva aş fi putut face – nimic nu mă atrăgea mai mult.
În munca dvs. aveţi voie să greşiţi?
Cu toţii greşim, a greşi este omeneşte, dar în această meserie, prudenţa este imperativă.
Sunteţi căsătorită şi dacă da, când şi unde a avut loc acest eveniment? Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre soţul dvs.
Da, sunt căsătorită, tot cu un bistriţean, pe care l-am cunoscut însă, aici. Cosmin şi cu mine am spus „da” pe 31 decembrie, 2004, în Phoenix. După ce şi-a terminat MBA-ul, soţul meu s-a specializat în financial services.
În ce alte oraşe/state aţi mai locuit până să vă stabiliţi în Arizona şi în ce perioadă?
Înainte să venim în Arizona, am mai locuit doi ani şi jumătate în Tallahassee, Florida, unde am şi urmat de altfel, dreptul, la Florida State University College of Law.
Unde aţi făcut practica în timpul studiilor şi cu ce viziune asupra viitoarei profesii aţi ieşit de pe băncile facultăţii; credeţi că în cazul unui absolvent de drept, notele obţinute pe parcursul anilor de studii reflectă în mod clar tipul de activitate pe care o va desfăşura ca avocat?
Pe perioada studiilor am lucrat pentru mai multe organizaţii non-profit care ofereau servicii celor mai puţin privilegiaţi. Oricum, la absolvire nu ştiam încă spre ce mă voi îndrepta în carieră, ci doar ca pasul următor era să trec examenul de barou în Arizona, iar apoi să îmi caut un post. Pentru un proaspăt licenţiat, notele nu reflectă sub nici o formă opţiunea pe care o va face ca viitor avocat, întrucât aceasta depinde de o mulţime de alţi factori.
În ce ramură v-aţi specializat?
Imediat după ce am terminat studiile, am lucrat ca  avocat din oficiu pentru Maricopa County – criminal defense.
De ce aţi decis să vă specializaţi în criminal defense şi care sunt cele mai frecvente cazuri pe care le reprezentaţi?
În ceea ce mă priveşte, se poate spune că am ajuns să mă specializez în „Criminal defense" mai mult printr-un joc al soartei. De când am început să profesez şi până acum, am reprezentat sute de persoane aflate în diferite situaţii – ar fi multe de enumerat, dar printre altele, aş aminti posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, fraudă, infracţiuni contra persoanei, etc.
Cum este să aperi inculpatul şi de ce credeţi că unui inculpat este mai bine să i se aplice pedeapsa minimă şi nu cea maximă, în cazul în care se dovedeşte că este vinovat?
Răspunsul nu este unul concret – depinde de situaţie. Uneori, ai cazuri foarte bune, în sensul că dovezile nu suporta acuzaţiile şi deci, poţi face foarte multe pentru client. Alteori însă, cazurile sunt mai dificile şi avocatul apărării are datoria să obţină cel mai bun rezultat, în funcţie de dovezile existente. Referitor la cea de a doua întrebare, trebuie să ştiţi că nu toţi inculpaţii merita o pedeapsă minimă. Câteodată, în cazul recidiviştilor, unde acuzaţiile au fost deja dovedite, este potrivită o pedeapsă mai aspră, însă nu trebuie neglijate nici diferitele aspecte ce ţin de situaţia inculpatului, cum ar fi cele socio-economice, intelectuale, psihologice, etc. Foarte mulţi dintre aceştia prezintă circumstanţe atenuante care în ansamblu, sunt cea mai bună explicaţie pentru comportamentul lor deviant. Iată de ce, din când în când, măsură care se impune nu este pedeaspa, ci mai degrabă rezolvarea acestor probleme.
Cum este să rămâi singur în apărarea celui vinovat?
Aşa cum am mai amintit, depinde de situaţie. Dacă ajungi să câştigi, satisfacţia este enormă. Alteori, deşi suntem datori să facem tot ce putem pentru client, nimeni şi nimic nu ne ajută, pentru că practic, toate dovezile sunt împotrivă.
Ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. în immigration şi care sunt cele mai frecvente cazuri cu care vă confruntaţi în acest domeniu?
Mi-am concentrat atenţia mai mult spre family based immigration, deşi am atins, desigur şi alte aspecte. Din păcate, immigration-ul fiind un subiect foarte dezbătut în ziua de azi, nu există prea multe şanse pentru cei ce vor să rămână legal în această ţară. În specialitatea mea, majoritatea cazurilor sunt cele care implică solicitările de rezidenţă permanentă (applications) din partea unuia dintre membri familiei pentru alt/alţi membru/membri ai familiei.
S-a întâmplat să reprezentaţi vreodată vreun emigrant care avea ordin de deportare din SUA? Mai există vreo şansă pentru asemenea persoane?
Sigur că am întâlnit şi astfel de situaţii şi de curând chiar am încheiat un proces de acest gen. Bineînţeles că mai exista unele şanse pentru persoanele ce se încadrează la anumite categorii de emigranţi, iar factorii care influenţează posibilitatea ca astfel de persoane să rămână sau nu în ţara sunt destul de numeroşi.
Am dori să ne spuneţi câteva cuvinte şi despre un alt domeniu în care aveţi specializare şi anume, despre banckruptcy. Care este procedura în Statele Unite pentru o persoană fizică aflată în incapacitate de plată,  în ce măsură poate fi aceasta iertată de datorii, în ce condiţii şi cu ce consecinţe?
Datorită schimbării majore din 2005, orice persoană fizică poate să aplice pentru „iertarea” de datorii, însă condiţiile au devenit deja mai multe şi mai stricte. Desigur că datoriile respective pot fi stinse, pentru ca să nu uităm că există diferite tipuri de bankruptcy, care se aplică în funcţie de fiecare situaţie în parte. De exemplu, conform Chapter 7, în cazul unei persoane care ajunge la curtea federală şi se califica, este posibilă iertarea datoriilor, cu mici excepţii, însă standardele sunt diverse şi utilizarea lor depinde de circumstanţe.
Sunt uşor sau dificil de reprezentat în instanţă asemenea cazuri? Pe măsură ce criză economică avansează, cât de mare devine incidenţa unor astfel de procese? Ce gen de persoane sunt cele care ajung în asemenea situaţii?
Încă o dată, nu am un răspuns direct. Exista cazuri grele, unde pot să apară o serie de dificultăţi pe parcurs sau altele, care trec foarte repede şi uşor prin sistem, însă aşa cum vă puteţi imagina, datorită crizei economice, numărul lor va creşte în fiecare lună. Oricum, în această situaţie ajung persoane din toate paturile sociale pentru că repet, criză economică din prezent nu ţine cont de nici un fel de bariere sociale.
Puteţi să ne redaţi pe scurt, exeprienţa dvs. de până acum, ca avocat? Cine sunt posibilii dvs. clienţi/reclamanţi şi cum îi descoperiţi?
Deocamdată, marea majoritate a clienţilor mei sunt romani, însă intenţionez ca pe viitor să îmi diversific clientela, în sensul că aş dori ca persoanele care vor apela la serviciile mele să fie şi din alte naţionalităţi.
Joacă Internet-ul vreun rol în acest sens?
Desigur, şi încă unul foarte important, datorită faptului că tot mai multe persoane folosesc Internet-ul ca pe un instrument cu ajutorul căruia găsesc răspunsuri la întrebările pe care le au, indiferent de natura lor. Un procent destul de semnificativ din cei care mă contactează obţin coordonatele mele de pe Internet.
Pe ce se bazează în primul rând relaţia pe care o aveţi cu clienţii?
Vreau să cred că relaţia mea cu clienţii se bazează pe încredere şi îmi doresc în primul rând, ca toţi cei care mă contactează să descopere în mine şi un om cu care să poată să comunice.
Cum vă adunaţi informaţiile pentru cazurile la care lucraţi?
Depinde de tipul de informaţii. În general, clienţii ne furnizează informaţii cu caracter personal, însă dacă am nevoie de altfel de date, Internetul este de obicei, o sursă foarte bună şi desigur, la fel şi cărţile.
Obişnuiţi să refuzaţi anumiţi clienţi sau acceptaţi toate cazurile pentru care sunteţi solicitată?
Nu accept toate cazurile, sunt situaţii când o anumită relaţie profesională pur şi simplu nu poate sau nu ar trebui să existe, iar eu încerc să evit asemenea lucruri.
Ce anume înclină balanţa atunci când acceptaţi un caz şi din ce motiv refuzaţi alte cazuri?
Ori de câte ori accept un caz, factorul cheie este comunicarea între mine şi client, iar dacă pe altele le refuz, de vină sunt fie conflictul de interese, fie faptul că eu consider că nu pot să fac nimic în acea situaţie, fie lipsa de comunicare şi imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere.
Cum colaboraţi cu alţi avocaţi?
Depinde de împrejurări. De obicei, colaborez foarte bine cu colegii  de breaslă, însă atunci când se întâmplă să ne situăm pe poziţii adverse, presiunea situaţiei schimba cursul obişnuit al lucrurilor.
Care este principiul după care vă conduceţi în profesia dvs.?
Onestitatea.
Aţi întâlnit oameni ai legii al căror principiu era să nu aibă nici un principiu?
Fără îndoială că am întâlnit, astfel de oameni există peste tot, indiferent de profesie sau de statutul lor social.
Apelaţi de obicei, la ajutorul tribunalulu, în cazurile pe care le aveţi de soluţionat?
În general, este de preferat ca soluţionarea unui caz sau a unei situaţii să se facă în afara tribunalului, dar acolo unde acest lucru devine imposibil, nu ai încotro şi trebuie să apelezi la o hotărâre judecătorească.
Vi s-a întâmplat să nu puteţi soluţiona un caz şi să vă trimiteţi clientul la o altă firmă de avocatură?
Ca avocat, nu poţi să faci absolut totul şi nici să soluţionezi orice tip de caz. Sunt de părere că trebuie să ne cunoaştem limitele, de aceea dacă un caz nu este de domeniul meu, încerc să îl pun în legătură pe cel care m-a contactat cu un avocat competent în domeniu.
Cum vedeţi cazurile de malpraxis în profesia dvs.?
Consider că asemenea situaţii sunt dăunătoare, de aceea ca avocat, trebuie să fii foarte conştiincios şi să tratezi cu seriozitate orice caz.
Cum vă percepeţi onorariul?
În general, îmi percep onorariul în funcţie de cât de complex este cazul la care lucrez.
Obişnuiţi să acceptaţi şi cazuri în care clientul nu vă poate achita onorariul cerut?
Da, pot să spun că fac foarte multe ore pro bono, ceea ce nu mă deranjează pentru că mă bucur să îi ajut şi pe cei care nu au posibilitatea materială de a-şi permite un avocat.
Care este cea mai mare recompensă în profesia dvs.?
Nimic nu se compara în această privinţă cu recunoştinţa clientului, atunci când este mulţumit de rezultatul obţinut.
Sunteţi o avocată scumpă în comparaţie cu alţi avocaţi?
Nu, nu consider că onorariile mele ar fi mari. De obicei, sunt rezonabile, cred eu, în comparaţie cu cele practicate de alţi avocaţi.
Consideraţi că fiecare caz este unic şi la fel fiecare delicvent?
Sunt convinsă că fiecare caz este unic, la fel şi fiecare delicvent. Fiecare caz este diferit şi trebuie tratat ca atare, de asemenea, fiecare delicvent are caracteristici deosebite, care joacă roluri diverse, ce trebuie scoase în evidenţă la momentul potrivit.
Sunteţi de părere că delicvenţii au, ca orice om de altfel, şi părţi bune, care din păcate, nu au fost suficient lucrate?
Cu toţii avem însuşiri bune şi rele – însă din păcate, majoritatea delicvenţilor au o experienţă de viaţă nu tocmai propice unei existenţe liniştite, care să urmeze un anumit curs, în funcţie de o serie de reguli şi norme.
Ce anume vi se pare cel mai periculos în profesia dvs.?
Nimic nu mi se pare mai periculos în această profesie decât greşeală.
André Malraux spunea că adevărul despre un om constă în principal, în ceea ce respectivul trece sub tăcere. Se probează această afirmaţie în practică juridică?
Poate că da, poate că nu. Ca avocaţi ai apărării nu ştim în ce măsură clienţii noştri ne ascund sau nu ceva, iar dacă fac acest lucru, este mai bine să nu ştim.
Se practică discriminarea în profesia dvs.?
Nu ştiu.
Este necesar ca tu, ca om al legii să fi suferit mai întâi, ca să îi poţi înţelege pe cei care devin victime sau cazurile de violenţă?
Mi-aţi pus o întrebare interesantă. După părerea mea, trebuie să dispui măcar de  capacitatea de a te transpune într-o asemenea situaţie, dacă vrei să înţelegi anumite aspecte şi  nuanţe ale unui caz.
Vă dezgustă delicvenţii sau dictatorii?
Vă daţi seama că am reprezentat foarte mulţi delicvenţi şi nu aş fi putut face acest lucru dacă m-ar fi dezgustat. În schimb, cu dictatorii este o altă poveste...
Dacă aţi fi fost chemată să îl apăraţi să spunem, pe Hitler, aţi fi acceptat provocarea? V-aţi dori să reprezentanţi în instanţă o vedetă, să zicem, pe Britney Spears?
Nu, nu cred că l-aş fi apărat pe Hitler, iar în privinţa lui Britney Spears  trebuie să recunosc că nu am neapărat o dorinţă de genul acesta.
Există oameni în tagma dvs. cu care nu aţi dori să aveţi de-a face?
Sunt de părere că sunt oameni şi oameni în fiecare tagmă... Cu unii comunici într-un fel, cu alţii într-altul.
Este posibil să vă raportaţi la profesia dvs. ca la o permanentă provocare intelectuală?
Da, profesia pe care o practic este într-adevăr o permanentă provocare intelectuală, în special pentru că mereu apar lucruri şi situaţii noi, cu care nu ai mai avut ocazia să te confrunţi.
Ca avocat cu experienţă, ce recomandare le-aţi face celor care abia acum se apucă de treabă, în această branşă?
Cred că networking-ul este vital. Fără doar şi poate...
Ce v-aţi dori să schimbaţi în munca pe care o faceţi ?
Mi-aş dori mai puţin stres...
Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit în profesia dvs. şi cum l-aţi aplicat?
Cel pe care l-am dat şi eu, mai sus... Din păcate, nu am început să-l aplic decât mai târziu.
a consemnat, Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona, SUA)
 
CARTILE ZEIT
COPII DE IERI, COPII DE AZI, DE MARIA TIRENESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Nimic nu poate înlocui CARTEA, prieten de nădejde al fiecăruia dintre noi. Oricât ar evolua societatea, o carte rămâne peste timp şi, dacă ai răbdare, între coperţile ei găseşti orice te-ar interesa.
Consider că în acest mod a gândit şi autoarea, Maria Tirenescu, ce revine, după „Un zâmbet pentru fiecare”, carte apărută în 2014, cu un nou titlu „Copii de ieri, copii de azi”, acum, în 2017. Informare şi recreere pentru toate vârstele, redevenim, şi noi adulţii, copii. Sub pretextul unor întâmplări vesele din viaţa unor vlăstare, despre care un personaj literar spune că „la grădiniţă era mai frumos”, în raport cu prima zi de şcoală, unde dascălul clasei întâi pare „un bunic”.
Cunoscătoare a sufletului copiilor, atât din familia de cadre didactice din care face parte şi autoarea, cât şi din propria experienţă ca dascăl şi mamă, ştie să umble cu delicateţe la sufletul copiilor, pe care îl înţelege atât de bine şi pe care-l prezintă şi cititorilor cărţilor sale. Dovada ce demonstrează puterea acestui act este răbdarea cu care se apleacă asupra fiecărui „eveniment” din viaţa personajelor pe care ni le prezintă şi în acest volum nou apărut.
Copilăria este un izvor nesecat de „evenimente”, aşa cum ne-a demonstrat-o şi povestitorul Ion Creangă în „Amintirile”, atât de cunoscute fiecărui cititor, spune „...Hai mai bine să vorbim despre copilărie, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul” ...Acelaşi lucru îl afirmă şi Tudor Arghezi în „Cartea cu jucării”, precum şi Lucian Blaga în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, clipe pline de adevăr scrierile Mariei Tirenescu.
Prin simpla lectură deconectează şi educă prin întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante.
Viaţa oamenilor şi animalelor de companie se prezintă şi în cartea „Copii de ieri, copii de azi”, unde Dondonel – Câine rău – un cocker bătrân şi „pistruiat”, mănâncă biscuiţi şi bomboane jucându-se cu copiii.
„Merită să încerci” ne prezintă pe cele două surori care, cu doar 8 bani, au mâncat seminţele pe care le cumpărase sora mai mare, datorită bunăvoinţei unei vânzătoare care a înţeles că fetiţa voia seminţe, dar nu avea bani suficienţi, devenind deosebit de darnică.
Andrei şi Cornel erau „singuri acasă” încercându-şi talentul de bucătari gătind „mămăliguţă” pe care găinile vecinului au mâncat-o chiar dacă a fost fierbinte şi stăpânul orătăniilor i-a certat: „Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!”.
Fetiţa din clasa a V-a, mai mare, pregăteşte „pături”, o mâncare bazată tot pe mămăligă, dar cu brânză. Cu toate peripeţiile prin care au trecut, „Păturile voastre sunt foarte bune”, a apreciat tata, munca fetelor ce sunt deosebit de încântate de lauda primită.
Tendinţa moralizatoare nu iese în evidenţă, deşi este prezentă şi în „Concertul”.
Vocabularul utilizat de autoare face posibilă trecerea cu uşurinţă în inima cititorilor cărora le este destinată în mod deosebit această carte plină de trăiri intense prezente în „Vânt de libertate” text ce contribuie la educaţia patriotică absentă parcă în zilele noastre din literatura pentru copii şi, pot afirma, că şi din şcoală.
Interesant este că totul „curge” uşor, încât cititorii rămân cu plăcerea simţită în primul rând datorită talentului de povestitor al autoarei pricepută în a înlănţui fapte „banale” şi a le transforma în adevărate „evenimente” deosebit de palpitante.
Cititorilor nu le rămâne decât să parcurgă, în clipe de răgaz, aceste bijuterii adevărate ale unei literaturi destinate „copiilor” de toate vârstele.
Lucian Blaga spune, în „Trei feţe”: „Copilul râde: «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»”
Copiii iau în serios orice ar face şi, dacă nu mă credeţi, parcurgeţi alături de personajele din carte întâmplările respective şi veţi redeveni copii”.
Viorica Alecu (Cugir – Alba)
 
REVERENTE CRITICE...
COMISELE IUBIRI, DE PETRE RĂU
Volumul de poeme „Comisele iubiri - cele mai frumoase poezii de dragoste” semnat de  scriitorul Petre Rău, apărut în prag de primăvară, la Editura InfoRapArt, Galaţi, 2017, înfloreşte, în cele 108 pagini cu 78 poezii,  pe ramurile unui copac plin de sentimente de iubire adunate de autor. Ele şi-au ridicat fruntea spre bucuria cititorului, după ce fuseseră comise în cinci volume precedente şi anume: Întârziata vestire, Galaţi, 2002; Ultima noapte cu Bernoulli, Bucureşti 2010; Singurul apei, Iaşi 2012; Eden în cădere, Galaţi, 2012 şi Îndrăgostirea de zmeu, Galaţi, 2015.              
Acest buchet, ce irumpe de sub pana unui condamnat la singurătate, după cum se  consideră autorul însuşi într-o autoflagerare drăgăstoasă „acum sunt damnat / cu demnitate / îmi port crucea / pe (i)dealul văii mele de rai” ((i)dealul văii mele, pag. 49), este, fără îndoială, proba unui anumit curaj al omului-poet de a zbura în universul eu-lui său pentru a se înţelege şi a se recunoaşte, chiar cu riscul de a se prăbuşi în necunoscut, în nefiinţă, sperând totuşi că astfel va putea dărui lumii ceva ce o interesează, o experienţă ce poate trăită de fiecare la un moment dat,: „astăzi sunt ca o scuză la marginea timpului / şi mă mir mă mir cum răsăritul se termină / mereu / înaintea apusului (însingurarea, pag. 65).
Atunci când în poeziile sale, veşnic îndrăgostitul Petre Rău ne plimbă prin alte locuri geometrice, în alte vremuri „Vale ruptă de rai / Ce frumoasă erai / Numai tu mă ştiai / Numai ea” (Vale de rai, pag, 8) ale unei copilării şi adolescenţe despre care judecăţile primare ale poetului matur ţine să-şi amintească, , făcând un fel de racord la memoria sentimentală, pentru că nu se vrea un rătăcit, chiar dacă: „Prima rărăcire e atunci când părăseşti / odaia copilăriei / e prima irosire pe care o trăieşti / de-adevăratelea” (Infrenul unei rătăciri, pag. 92), noi, cititorii, nu bănuim că amintirile sale ne vor conduce spre gândurile de mai târziu, împătimite de regret: „Mai simt călcată iarba de tine iubito /  Umbra moale miroase a urme de cerb / Prea timid aşternut pasul tău incognito / Reînvie blestemul acela superb” (Nerostiri, pag. 14) şi de o înţeleaptă resemnare: „Mai simt călcată iarba dar nu mai pot iubi / Tu ai fost, nu mai eşti, nu mai fi” (idem).
Versurile volumului joacă în leagănul amintirilor dorind să prindă fie iubirea pătimaşă „întunericul era mai lung decât lumina / şi am consimţit astfel la păcat / cu tine...” (alungarea din rai, pag. 61), fie dezamăgirea însingurării „...omule n-ai altă cale fiindcă /  mereu iubim ca să nu fim singuri” (Infernul unei rătăciri, pag. 92), fie alergarea neobosită a gândului pe cărarea dubitativă pentru ce va fi „...mă mai taie câte-o săgeată / care nu reuşeşte să-mi aducă liniştea...” (nu mai ştiu, pag. 60), de parcă ele, versurile, ar exprima o oarecare nuanţă de revoltă a poetului prin dragoste şi pentru dragoste „astăzi durerii nu i-am dat nicio şansă / nu din plâns voi renaşte” (Astăzi durerii nu i-am dat nicio şansă, pag. 27). Sub verva spumoasă a versurilor jucăuşe uneori, poetul îşi ascunde sentimentele, alternând între a iubiEram acolo, acolo eram / Şi iubeam, şi iubeam, şi iubeam” (Undeva, cândva, cineva, pag. 20) şi a fi fost iubitte voi lua cu mine începând cu ultimul meu vers / tu care m-ai iubit...” (scriu poveşti de amor, pag. 47), scriind iar şi iar, cu încredinţarea „...că orice literă desprinsă dintr-un cuvânt / ar putea să se facă singură înţeleasă” (cu tine, pag. 69). Se întâmplă acest lucru nu din nevoia legitimă de originalitate, prezentă cu abundenţă în paginiler volumului, ci mai ales ca o descătuşare definitivă şi salvatoare „doar în resturi de zile îmi mai amintesc de tine / mi-am construit în inimă o lume necurcubeu...” (episod, pag. 67), deşi poetul posedă certitudinea iubirii. Însă, iese din sine şi, ca într-o balanţă ideală, căutând soluţii individuale le expandează în soluţii generale din care oricine îşi poate agonisi fiecarele său.
Comisele iubiri” semnat de scriitorul Petre Rău, un volum mustind de poezie!
O poezie erotică ce vrea să trezească adormirile pentru a le păstra perene sau, dimpotrivă, să adoarmă trezirile pentru a le feri de starea iluzorie în care „...azi fericirea mea a rămas într-un pat şi acela pustiu / nemaipredicând unicul în adâncimea lui nimic esenţial” (ultimul pat, pag. 57), pentru că „migratoarele iluzii”, aceste păsări călătoare, ar trebui să se păstreze în paginile înţelepte, „precum o broască ţestoasă / aleasă de mine semn la cărţile mele” (ce mai ştiţi, pag. 48), fără a se intersecta amăgitor în geometriile vieţii poetului, acolo unde o sensibilitate sinceră împleteşte firele iubirii cu senzualitatea neaşteptată „Răscolitor mai e visul cu tine / în aşteptarea cerului în cădere liberă” (Poema din urmă, pag. 101).
O poezie psihologică, la urma urmei, ce se circumscrie subiectiv propriilor sale senzaţii, propriilor sale dorinţe şi, apoi, printr-o implozie neaşteptată, se proiectează în realitatea imediată a poetului, aducând valuri de nelinişte „somnul meu înăbuşit de dragoste / nu va mai avea timp de visare / oricum nu voi mai putea mult sta aşa / îngenuncheat pe cruce” (ai mai trecut, pag. 59). Un fel de răstignire ce coexistă cu neîmplinirile, se înfruntă cu slăbiciunile, încercând să potolească zbaterea visurilor, pentru a-i reuşi transferul de trăire lirică frumoasă, îmbogăţită de dăruirea totală în truda pe altarul creaţiei.
O poezie a iubirii pure, a iubirii  de ieri, de azi, de mâine, dintotdeauna şi pentru totdeauna, ce i-a fost îngăduită prin arderea poetului în propriile sale gânduri, determinându-l să îmbrace haina cenuşii, pentru a renaşte apoi în credinţa că, evadând spre lume cu versurile sale, îşi va înăbuşi suferinţa, îşi va limpezi gravele îndoieli, premeditând eliberarea spiritului. O iubire demultă, ce se individualizează prin sinceritate, fără a răsturna valorile sensibilităţii şi ale experienţei umane, păstrând în această specie de poezie intimistă o confesiune cu glas şoptit, al cărei element esenţial este emotivitatea ieşită din comun a poetului, pe care o împarte cu ceilalţi, păstrându-se, totuşi, consecvent  cu sine însuşi.
Poetul scrie despre iubire! Îmbuchetarea poeziilor culese din celelalte volume de versuri, unde se rătăceau, poate, printre alte poeme cu teme diferite, le valorifică superior pe acestea,  dându-le o aură de duioşie adolescentină aparte, ce vrea să ne dovedească faptul că autorul are inima tânără şi încă visează o dragoste nemaiîntâlnită.
Petre Rău, un visător veşnic îndrăgostit de dragoste „Vai iubită iubire discretă / Spre tine la tine să zbor...” (Iubită iubire, pag. 7), este poetul care a adunat cele mai frumoase poezii de dragoste din volumele sale şi ni le-a trimis nouă, cititorilor, pentru ca fiecare să ne alegem fiecarele său, (repet!) cum atât de frumos spune.  Un scriitor care dăruieşte: „Am avut atâta iubire în mine / încât toată viaţa a trebuit să / caut s-o ofer cuiva” (Dragostea cum e, pag. 99). O confesiune ce ne apropie de sufletul zbuciunat al omului care se caută pe sine, invitându-ne  şi pe noi alături, să-i fim tovarăşi pe drumul curat al poeziei de dragoste.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

CIULINII BĂRĂGANULUI, DE PANAIT ISTRATI
(Opiniile unui cititor)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și în mod sigur am reuși!
Este, cu certitudine, o datorie să citești cărțile unor scriitori cunoscuți, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt din același oraș în care te-ai născut. Cărțile lui Panait Istrati trebuiesc citite imperios: căci stilul literar al acestuia, scenele descrise, profunzimea frazelor sale puse pe pagini de hârtie sunt adevărate bijuterii literare. Acest scriitor, atât de încercat de cumpenele vieții, a oferit, prin literatura creată de dânsul, o imagine memorială a vieții de altădată, a oamenilor ce au trăit în acele vremuri, a Brăilei, dar și părți din structura sa de om. Noi, cei de acum, ne putem hrăni intelectual cu tot ceea ce a putut lăsa omenirii un om, un scriitor și în egală măsură, un brăilean. Literatura lui Panait Istrati este indubitabil valoroasă. Câteva rânduri cititie din orice carte scrisă de acesta sunt suficiente să te captiveze și să te facă să duci lectura până la capăt; și, drept consecință,  cauți o altă carte pentru a mai citi. Este o experiență de cititor trăită la superlativ, introducându-te parcă într-o lume știută și în același timp, încă misterioasă. Și asta doar cu o carte! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea intra în viața oricărui iubitor de lectură cartea Ciulinii Bărăganului, scrisă de Panait Istrati. Recomad ediția tipărită la Editura Gramar, București, 2009 – lucrare ce face parte din Colecția 100+1 Capodopere ale romanului românesc (colecție inițiată și coordonată de Ion Marinescu). Coperta, în armonie cu subiectul cărții, este realizată de Done Stan. O recomad și pentru elocventa prefață întocmită de Teodor Vârgolici, precum și pentru biografia concisă și implicit valoroasă pentru o persoană preocupată de studiul vieții și operei lui Panait Istrati. Ceea ce mai este remarcabil la această ediție este faptul că  paginile 26-30 cuprind Bibliografie selectivă, cu opera lui Panait Istrati în limba franceză și în limba română.
Povestea propriu-zisă a Ciulinii Bărăganului începe de la pagina 31, cu nota autorului: „Dedic această carte poporului român, celor 11 000 de țărani asasinați de către guvernul român, celor trei sate rase cu lovituri de tun: Stănilești, Băilești și Hodivoaia – crime săvârșite în martie 2017 și rămase nepedepsite (martie 1928)”.
Ciulinii Bărăganului este în esență un tablou al spațiului românesc, în particular, al Bărăganului, pământul din sudul țării, întins […] între duioasa Ialomița și Dunărea ursuză (p. 32), într-o perioadă în care sărăcia și orânduirea socială erau vitrege țăranul român. Acest spațiu românesc, această parte de lume, ne este prezentat prin ochii unui copil sărac, ce trăiește din plin o copilărie aspră pe câmpul Bărăganului. Ciulinii, numeroși pe întreg Bărăgan, reprezintă un miraj, un instrument ce face trecerea dinpre copilărie spre tinerețe, un joc frenetic pe scena vieții, ca apoi, să ne fie relevați metaforic, ca pătură socială ce oprimă țăranul (cojanul), prinși de acesta ca un scai.
În ambele ipostaze, ciulinii marchează viața oricărui individ crescut pe câmpurile Bărăganului, purtându-l în lumi diferite. Pentru copii, fuga după ciulini este o probă a încercărilor, un fel de a fi, luat de vânt (de Muscal), însă trăind sentimentul posesiunii, pentru că fiecare copil are ciulinul lui, pe care îl strunește cu un băț. Pentru adult, pentru ialomițeanul care se zbate, se încăpățânează să zmulgă țelinei un căuș de porumb sau câțiva cartofi, Bărăganul nu este interesant (p. 33).
Prin ochii băiatului Matache descoperim un Bărăgan imens, pustiu, purtând ici colo câteva sate. Acest personaj, înalt și zdravăn, ce ne poartă prin întreaga poveste, este stăpânit indubitabil de sufletul Bărăganului: vroiam să alerg la rândul meu, cu vântul și ciulinii, să mă pierd sau să mă înfieze cineva, dar să plec, să alerg, să scap de această apă care-mi putrezise picioarele, de acest pește pe care îl căram în van (p. 41). Descoperim, laolaltă cu personajul principal, viața satului românesc, sărăcia și durerile oamenilor, revolta acestora față de nedreptările vieții și pe lângă acestea, construirea destinului unui copil aflat la începutul drumului vieții.
Prin familia copilului Matache pătrundem în viața țăranului român. E adevărat că părinții lui Matache nu erau născuți în Bărăgan, ci doar veniți aici în căutarea unui trai mai bun. Stabilindu-se într-un cătun pe malul Borcei, viața acestora nu se îmbunătățește: singura ocupație, aceea de a prinde și a săra peștele (care adesea este și singura lor hrană), abia le acoperă nevoile zilnice. Stădania mamei de a ieși din sărăcie, economisirea banilor, cu care cumpăra un cal și o căruță, este fără de reușită.
De altfel, această alegere este cea care declanșează stingerea unei familiei, dar care, ne introduce pe noi, cititorii, în dorința nestăvilită a tânărului Matache de a descoperi lumea. Își pierde părinții, pe rând, mai întâi pe mamă, ce moare în urma unei înțepături în osul unei pește (aceasta moare singură, fără soț și copil lângă ea), în timp ce soțul și băiatul erau plecați să câștige câțiva bănuți. Rușinea tatălui de a veni înapoi, după ce-i moare calul, fără suma de bani calculată, ca să acopere investiția în cal și căruță, îi determină să rămână în orașul Călărași, unde muncesc cu ziua. Este momentul în care cei doi află că soția, respectiv mama, a murit. Nemaiavând pentru ce se întoarce acasă, ei se duc mai departe, până când se adăpostesc la un conac al unei dudui (descendentă din familie de boieri), milostivă cu toți cei săraci, dar cărora, datorită sărăciei în care și ea se afla, nu le putea oferi decât mămăligă cât nuca (p. 54).
Atracția jocului ciulinilor din Bărăgan la pornirea Crivățului este pentru copii un dat de nestăpânit. Pentru tatăl băiatului, fuga după ciulini este presimțită ca aducătoare de necazuri. El își avertizează, inițial, fiul:  să nu-mi faci vreo poznă cu ciulinii ăia! (p. 55) Dar acești ciulini, sunt cei care reprezintă o provocare pentru tânărul care se pregătește de marele drum al vieții: e vorba de acei ciulini, care trebuie stârpiți, dacă nu vrei să vezi, printre alte nenorociri, fugindu-ți copii de acasă și luând-o razna prin lume! (p.71). Și totuși, Crivățul va chema laolaltă copii și ciulinii și-i va purta de-a lungul Bărăganului, iar pe Matache și pe prietenul lui, îi rup de părinții lor, ducându-i în alte sate, unde cei doi descoperă alte scene ale vieții țăranilor.
Autorul ne relevă situația de atunci, descoperită de tânărul Matache: Peste tot e Bărăgan! Peste tot crăpi de foame! (p. 80)  și viața țăranului român: ne afundarăm cu toți în mizeria animalică, care-i însăși viața țăranului român (p. 80). Acest personaj, trăiește din plin evenimentele din martie 1907, cel al revoltei țăranilor care nu mai pot suporta sărăcia, în opoziție cu abundența boierilor și falsa imagine a țăranului prezentată la o Expoziție - o revoltă care se finalizează cu sate desființate prin bombardare de către autorități și cu țărani uciși.
Șansa supraviețuirii oferită celor doi copii, care reușesc să scape din teribila intervenție a forțelor oficiale, cât și trista veste a morții tatălui, face ca personajul principal, Matache, să-și continue drumul pe care pornise. Cu durere în suflet el lasă în urmă viața de țăran din Bărăganul pustiu și se îndreaptă către alt orizont, căci: silită să trăiască ceasuri atât de grele, la o vârstă când alți copii se răsfață, inima mea nu mai rezista (p. 103). Astfel că cei doi prieteni supraviețuitori pleacă în lume, cu ciulinii după ei.
Vă invit să citiți această carte ce este o frescă socială construită din prisma unui copil ce descoperă lumea, o adevărată bijuterie literară, ce trebuie purtată la borul pălăriei sufletului și minții.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
SPIRITUALITATE
TAINA VIEŢII
În necontenita încercare de a găsi răspunsuri mulţumitoare la retorica interogaţie A fi sau a nu fi? oamenii, din diferite timpuri, spaţii şi civilizaţii au căutat în ei înşişi, dar şi la capătul lumii indicii cu privire la taina vieţii şi a morţii. Astfel, au curs valuri de cerneală  în acest sens, dar astăzi, fiecare persoană ar fi capabilă să recunoască faptul că nu e cu putinţă a afla esenţa acestor lucruri. S-au realizat tot soiul de experimente, de experienţe, de trăiri, au fost analizate amănunţit toate acestea, dar nu s-a găsit un răspuns absolut. Oamenii nu pot decât să-şi transmită mai departe propriile trăiri şi concluzii, însă atât. Cele mai luminate şi înţelepte minţi ale vremurilor trecute şi actuale au încercat şi încă se mai străduiesc să explice, cât mai clar, ce se petrece după dispariţia din planul fizic a oamenilor. În funcţie de credinţă, de convingerile religioase, de educaţie şi de propria desăvârşire intelectuală şi spirituală, oamenii acceptă anumite adevăruri, concepte, învăţături, pe care le analizează şi, în final, sunt sau nu de acord cu ele.
Iată, de exemplu, în religia ortodoxă există învăţătura conform căreia, după moarte, sufletul va merge înaintea Judecătorului Hristos pentru a-şi primi răsplata. Apoi, va aştepta, în locul pe care îl merită, cea de-a doua venire a lui Hristos, când va avea loc judecata universală, în urma căreia, va primi sentinţa sau răsplata definitivă, în funcţie de faptele săvârşite în timpul vieţii, bune sau rele. După acest grandios moment, descris în Apocalipsa Sf. Ioan, sufletele bune se vor bucura de fericire veşnică, iar cele rele, de osândă fără de sfârşit. Unii Sfinţi Părinţi descriu acestea, ca fiind, nu neapărat nişte locuri, ci, mai ales, nişte stări, de bucurie sau de tristeţe. Şi cum fiecare om doreşte să trăiască într-o fericire infinită, desigur, se străduieşte să împlinească, atât cât poate, poruncile şi învăţăturile divine. În alte scrieri, Iadul este descris ca un loc înfricoşător, unde sufletele sunt chinuite în fel şi chip, fără a avea şansa de a mai ieşi de acolo după judecata universală. Acum, oricine ar sta să cugete la aceste lucruri, s-ar îngrozi şi, fie ar dori să-şi schimbe radical viaţa, fie ar cădea într-o deznădejde absolută, care s-ar putea sfârşi foarte rău. De aceea, în toate religiile lumii există conceptul de echilibru, care stă la baza unei vieţi frumoase. Orice am face, este indicat să nu exagerăm, să păstrăm o limită, o oarecare rezervă, astfel încât să nu regretăm mai târziu. Desigur, a trăi, în sine, este un act de mare curaj. Doar un om inconştient nu înţelege acest amănunt esenţial.
Viaţa reprezintă o luptă continuă cu noi înşine, cu patimile şi cu înclinaţia către rău. Pe lângă toate acestea, se adaugă şi lupta pentru un trai decent, pentru un viitor cât mai aşezat, care nu implică lipsuri materiale, gândul că proprii copii ar trebui să aibă de toate, să nu le lipsească nimic, să fie sănătoşi fizic şi mintal etc. Toate acestea sunt gânduri şi fapte care erodează puţin câte puţin sufletul, scoţându-l de pe linia de plutire, punându-l în pericol, îmbolnăvindu-l. E trist atunci când omul oboseşte luptând şi renunţă definitiv să continue. Cu toţii trecem prin astfel de clipe, însă şi timpul se scurge. Îmbătrânim, se pietrifică înclinaţiile rele în noi şi devenim aproape inumani. La sfârşitul vieţii, când simţim că trebuie să plecăm, strigăm disperaţi după ajutor, fără a putea fi auziţi. Ochii trupeşti şi sufleteşti privesc cum cei dragi se depărtează tot mai mult de noi, acceptând adevărul. În momentele acelea, spun tot marii sfinţi, sufletul se teme, fiind înconjurat de cetele îngereşti, dar şi de forţe ale răului. Şi unii, şi ceilalţi revendică sufletul, care stă să plece din trup. Acum doar faptele bune îl pot salva. Ele sunt armele de temut împotriva lăcomiei celor răi. Un sfat benefic pentru oameni ar fi ca, fiecare dintre noi să fim atenţi la noi înşine.
Participarea atentă la o slujbă de înmormântare aduce multe beneficii sufletului. Printre acestea, este de remarcat trezirea, despre care au tot vorbit şi scris sfinţii. Chiar şi acum am putea să ne trezim din ignoranţă, am putea să ne schimbăm modul de gândire, să fim precauţi, mereu în gardă, căci sufletele sunt vânate încontinuu şi pot cădea uşor în cursa celui rău. Însă, decizia ne aparţine în totalitate. Noi suntem stăpânii gândurilor şi ai propriilor acţiuni. De noi depinde dacă vrem să fim buni sau răi.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
DECLARAŢIA DE LA BERLIN
Unul dintre cele mai importante momente din istoria de până acum a mişcării pentru acces deschis (Open Access) la materialele ştiinţifice şi educaţionale publicate în Internet este Conferinţa de la Berlin (22-23 octombrie 2003), care a adoptat Declaraţia cu privire la Accesul Deschis în Ştiinţe şi Umanioare (Berlin Declaration on Open Access in the Sciences and Humanities). Articolul de faţă include această declaraţie. Versiunea originală în limba engleză poate fi citită pe situl conferinţei, la adresa http://oa.mpg.de/openaccess-berlin/ berlindeclaration.html. Pentru a putea obţine o imagine a mişcării pentru acces deschis (Open Access) apropiată de cea completă, cititorii sunt sfătuiţi să consulte şi articolul Resurse educaţionale deschise. Acces deschis, publicat de autor în numărul din februarie al revistei.
Prefaţă
Internetul a schimbat fundamental realităţile practice şi economice ale distribuirii cunoaşterii ştiinţifice şi a patrimoniului cultural. Pentru prima dată în istorie, Internetul oferă şansa de a constitui o reprezentare globală şi interactivă a cunoaşterii umane, incluzând patrimoniul cultural şi garanţia accesului tuturor oamenilor la acesta.
 
Noi, semnatarii declaraţiei, ne simţim obligaţi să răspundem la provocările Internetului, care constituie astăzi un mediu funcţional emergent pentru cunoaşterea distribuită. Evident, aceste evoluţii vor putea să modifice semnificativ natura publicării ştiinţifice, precum şi actualul sistem de asigurare a calităţii.
În acord cu spiritul Declaraţiei Iniţiativei pentru Acces Deschis de la Budapesta, Cartei ECHO şi Declaraţiei de la Bethesda privind Publicarea cu Acces Deschis, am întocmit Declaraţia de la Berlin pentru a promova Internetul ca pe un instrument funcţional pentru cunoaşterea ştiinţifică globală şi reflectare umană, şi pentru a specifica măsurile pe care creatorii politicilor în domeniul cercetării, instituţiile de cercetare, agenţiile de finanţare, bibliotecile, arhivele şi muzeele trebuie să le ia în considerare.
Scopuri
Misiunea noastră de a disemina cunoaşterea este îndeplinită numai pe jumătate dacă informaţia nu este disponibilă cât mai larg şi mai accesibil societăţii. Noile posibilităţi de diseminare a cunoaşterii trebuie să fie sprijinite nu numai prin forme clasice ci şi din ce în ce mai mult şi prin intermediul paradigmei accesului deschis prin intermediul Internetului. Definim accesul deschis ca pe o sursă completă de cunoaştere umană şi a patrimoniului cultural care a fost aprobată de comunitatea ştiinţifică.
Pentru a realiza viziunea unei reprezentări globale şi accesibile a cunoaşterii, viitorul Web trebuie să fie durabil, interactiv şi transparent. Instrumentele software şi conţinutul trebuie să fie accesibile deschis şi compatibile.
Definirea unei contribuţii cu acces deschis
Stabilirea accesului deschis ca o procedură satisfăcătoare, ideal, necesită angajamentul activ al fiecărui individ producător de cunoaştere ştiinţifică şi deţinător al patrimoniului cultural. Contribuţiile cu acces deschis cuprind rezultate de cercetare ştiinţifică originale, date primare şi metadate, materiale sursă, reprezentări digitale ale materialelor pictografice şi grafice, precum şi a materialelor multimedia.
Contribuţiile cu acces deschis trebuie să satisfacă două condiţii:
1. autorul(ii) şi titularul(ii) drepturilor de autor ale acestor contribuţii acordă tuturor utilizatorilor dreptul de acces liber, irevocabil, global, acordă o licenţă de a copia, utiliza, distribui, transmite şi afişa public lucrarea şi de a face şi distribui lucrări derivate în orice mediu digital în orice scop responsabil, subiect al unei atribuiri corespunzătoare a drepturilor morale (standardele comunităţii vor continua să furnizeze mecanismul pentru întărirea unei atribuiri corespunzătoare şi utilizarea responsabilă a lucrărilor publicate, aşa cum se face în acest moment), precum şi dreptul de a face un număr redus de copii tipărite pentru uz personal;
2. versiune completă a lucrării şi toate materialele suplimentare, incluzând o copie a permisiunilor aşa cum se afirmă mai sus, într-un format electronic standard este depozitată (şi, astfel, publicată) în cel puţin un depozit online, folosind standardele tehnice potrivite (precum sunt definiţiile Arhivelor Deschise), care este sprijinit şi întreţinut de o instituţie cu profil ştiinţific, o societate ştiinţifică, o agenţie guvernamentală sau alte organizaţii bine stabilite care caută să permită accesul deschis, distribuirea nerestricţionată, interoperabilitatea şi arhivarea pe termen lung.
Sprijinirea tranziţiei la paradigma electronică a accesului deschis
Organizaţiile noastre sunt interesate în promovarea pe mai departe a noii paradigme a accesului deschis, pentru a obţine cel mai mare beneficiu pentru ştiinţă şi societate. Astfel, dorim să facem progrese prin:
- încurajarea cercetătorilor/beneficiarilor granturilor de a-şi publica lucrarea în acord cu principiile paradigmei accesului deschis;
- încurajarea deţinătorilor de patrimoniu cultural să sprijine accesul deschis prin oferirea resurselor proprii prin Internet;
- dezvoltarea mijloacelor şi a căilor de evaluare a contribuţiilor cu acces deschis şi a revistelor online pentru a sprijini standardele de calitate şi bunele practici ştiinţifice;
- sprijinirea publicaţiilor cu acces deschis, pentru ca acestea să fie recunoscute în promovarea şi stabilitatea evaluării;
- susţinerea meritului intrinsec al contribuţiilor la o infrastructură a accesului deschis, prin dezvoltarea instrumentelor software, furnizarea conţinutului, crearea metadatelor sau publicarea articolelor individuale.
Realizăm faptul că procesul de migrare către accesul deschis schimbă diseminarea cunoaşterii în ceea ce priveşte aspectele legale şi financiare. Organizaţiile noastre au ca scop găsirea soluţiilor care sprijină dezvoltarea pe mai departe a cadrelor legale şi financiare existente, pentru a uşura utilizarea optimă şi accesul.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
ROMANUL FLUVIU DE LA IZVOARELE SALE ÎN FAMILIA BURGEZĂ
ŞI PÂNĂ LA VĂRSAREA ÎN UNIVERSALITATE
1. Trei romane şi argumentele lor hotărâtoare
Scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani. De aici rolul de demiurg pe care şi-l asumă artistul în vastul, complexul şi dificilul proces de replămădire moral-spirituală a omului, proces care – în cazul celor înzestraţi din plin cu har divin – rulează cu succes pe căile dăruirii şi responsabilităţii spre epifanie, ba chiar spre cosmofanie. Exemplul cel mai concludent în acest sens ni-l oferă inegalabilul Balzac cu a sa Comedie umană, despre care Al. Paleologu afirma în Prefaţa la ediţia din 1971 a romanului Femeia de treizeci de ani: “De aceea Societatea este pentru Balzac cum e natura pentru Sadoveanu, e epifanie a misterului cosmic sau, cum am îndrăznit să o numesc, o cosmofanie...”
Cum spuneam, asemenea scopuri demiurgice sunt rezervate de favoarea divină doar acelor supergenii, care – conştiente de misiunea atotumană ce le revine – se dedică cu trup şi suflet ridicării templului de neclintit al adevăratei valori, în interiorul sistemului tridimensional: concepţie concentrică şi totalizatoare despre lume – tehnici artistice întru redarea ideilor şi năzuinţelor – entelehia aristotelică, potrivit căreia perfecţiunea este scopul lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor.
Cum despre tehnicile artistice şi despre aspiraţia perpetuă a artistului către perfecţiune m-am pronunţat pe larg în câteva dintre cărţile mele (Symphonia cuvintelor, Morfologia culturii, Literatura perennis), prezentul demers – după cum deja am anunţat în titlu – vizează dacă nu o concepţie totalizatoare despre întreaga lume (aşa ceva, cu excepţia Creatorului Însuşi, rămâne pentru oricine la stadiul de intenţie în veci irealizabilă!), măcar o privire concentrică asupra lumii burgheze.
Iată de ce, pentru această întreprindere deloc comodă, m-am oprit la trei romane de referinţă din literatura universală: Casa Buddenbrook a lui Thomas Mann, Familia Thibault – romanul fluviu din creaţia lui Roger Martin du Gard şi cele două trilogii (Forsyte Saga şi Comedia modernă) ale lui John Galsworthy, care – evident – ne introduc nu numai în clanul Forsyte, ci în întreaga burghezie engleză a veacului trecut.
De ce tocmai aceste trei romane, când se ştie prea bine că literatura întregului secol al XIX-lea, precum şi literatura corespunzătoare primei jumătăţi a veacului următor, nu duce lipsă de adevărate capodopere axate pe problematica burgheză, de-ar fi să ne oprim doar la câteva nume de rezonanţă, precum: Balzac, Stendhal, Flaubert, Zola, Maupassant din literatura franceză, respectiv Gogol, Goncearov, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Cehov din literatura rusă.
Din următoarele motive:
1) Toate cele trei romane reflectă cu mijloace specifice procesele tipice (de dezvoltare, respectiv de declin) din cele mai reprezentative burghezii ale Apusului: germană, engleză, franceză.
Revelatoriu în acest sens este faptul că deşi acţiunea romanului Casa Buddenbrook, având ca subtitlu Declinul unei familii, se petrece într-un colţ îndepărtat al Germaniei – portul hanseatic Lübeck, oraşul natal al lui Thomas Mann – totuşi, întâmplările înfăţişate se dovedesc într-atât de tipice pentru burghezia de pretutindeni, de pildă pe direcţia dezburghezirii unor intelectuali, încât autorul înregistrează cu satisfacţie spusele unor tineri ieşiţi din marea burghezie franceză, cum că la ei lucrurile s-au petrecut la fel.
În sprijinul acestei afirmaţii vine Jacques Thibault, personajul central al romanului lui Roger Martin du Gard, cel care îşi arată revolta făţişă împotriva atmosferei sufocante de-acasă şi de la şcoală prin fuga adolescentină în compania bunului său prieten Daniel de Fontanin. Iar John Galsworthy la rândul lui îşi condimentează acţiunea imensului său roman prin punerea în conflict de gândire şi acţiune a personajelor aparţinând unor generaţii diferite, atâta timp cât burghezul get-beget Soames Forsyte judecă întreaga viaţă, până şi pe prima sa soţie, frumoasa Irene, “ca pe o proprietate a lui” (de unde şi numele Proprietarul al primului volum din trilogia Forsyte Saga), pe când fiica sa Fleur gândeşte în prima instanţă că “Banii, împreună cu tot ce-ţi procură ei, nu dau fericire”, pentru ca puţin mai departe, adică după ce ia hotărârea să-şi apere cu orice preţ dragostea pentru verişorul Jon (o dragoste neîngăduită de canoanele moralei burgheze şi mai ales ale celei forsyteiene, întrucât Jon este fiul din a doua căsătorie al lui Irene), ea să-şi judece părintele şi generaţia acestuia în termeni ce anunţă nesupunerea făţişă: “Jon avusese dreptate. Bătrânii aceştia nu ne lasă să trăim! Ei au greşit, au săvârşit crime, iar noi, copiii lor, trebuie să le ispăşim!”
2) Al doilea motiv, deloc neglijabil, constă în aceea că toţi cei trei scriitori despre care se face vorbire în eseul de faţă sunt laureaţi ai Premiului Nobel: În anul 1929 el este acordat lui Thomas Mann, în 1932 lui John Galsworthy, iar în 1937 este rândul lui Roger Martin du Gard să intre în posesia acestui mult râvnit trofeu literar.
De precizat că romanele fluviu la care se face referire s-au dovedit atât de semnificative în creaţiile scriitorilor în cauză şi în contextul literaturii universale, iar mesajele artistice transmise prin ele atât de însemnate pentru omenire, încât ele au contribuit în mod decisiv la acordarea Premiului Nobel. Astfel, dacă în cazul lui Thomas Mann s-a făcut menţiunea: “În special pentru Casa Buddenbrook”, cu toate că până la acea dată îi mai apăruseră câteva culegeri de eseuri şi nuvele, precum şi voluminosul roman Muntele vrăjit, nu este greu de dedus ponderea valorică a romanului Familia Thibault, respectiv a istoriei despre clanul Forsyte în ansamblul operelor celorlalţi doi prozatori, având în vedere faptul că lui R.M. du Gard premiul i-a fost înmânat îndată după apariţia celor trei volume din Vara lui 1914, ultima şi cea mai întinsă parte din cele şapte părţi alcătuitoare (Epilogul va fi publicat de-abia în anul 1940) şi că dubla trilogie a lui Galsworthy constituie încoronarea creaţiei acestuia.
3) Cel de-al treilea motiv al alegerii acestor romane fluviu se raportează la perioada pe care ele o vizează. Romanul Casa Buddenbrook, de exemplu, relatează povestea celor patru generaţii din familia ale cărei origini se pierd în negurile medievale, cu toţii fiind înscrişi în cronica familiei, de la străbunul căruia îi aparţine sfatul: “Fiule, ziua să-ţi vezi cu drag de negoţ, dar să-l faci într-aşa fel ca să nu-ţi tulbure somnul, noaptea” şi până la ultimul ei descendent masculin – Hanno Buddenbrook, cel căruia parcă însuşi destinul îi şopteşte să traseze în caietul cu pricina  o “frumoasă linie dublă” sub numele său (“Credeam... credeam... că nu mai mai urmează nimic...”, se justifică el în faţa tatălui furios!), pentru ca în acest chip disoluţia să-şi poată serba triumful ei macabru.
Romanul familiei Thibault a fost elaborat în decursul a 20 de ani (început în anul 1920, terminat în 1940) şi – după cum notează însuşi R.M. du Gard – el relatează “povestea a doi fraţi, două fiinţe cât mai diferite, cât mai divergente”, acţiunea lui propriu-zisă începând cu prima evadare a elevului Jacques, aşa cum ne este înfăţişată în prima parte (Caietul cenuşiu) şi se încheie o dată cu moartea eroului principal, după ce avionul pilotat de Meynestrel (tovarăşul său de idei socialiste) se prăbuşeşte înainte ca Jacques să fi izbutit să arunce asupra armatelor aflate faţă în faţă, miile de manifeste cu îndemnuri la fraternitate. Dar autorul mai adaugă în 1940 Epilogul, în care este înfăţişată stingerea treptată a fratelui mai mare, medicul Antoine Thibault, după ce acesta a fost mai întâi rănit grav la unul din plămâni şi apoi iperitat (gazat cu iperită). Însă în lunile de luptă cu boala care avansează implacabil, Antoine are puterea fizică şi morală să-şi noteze ultimele gânduri şi sentimente, cele mai multe dintre ele adresându-le nepotului Jean-Paul, fiul nelegitim al lui Jacques (conceput de acesta cu Jenny de Fontanin, sora lui Daniel, înainte de plecarea sa în misiunea încheiată cu prăbuşirea avionului). Şi astfel, inclusiv prin Jean-Paul – o nouă speranţă în puterea de renaştere a vieţii, cartea lui Roger Martin du Gard se constituie într-un avertisment împotriva morţii şi un necurmat îndemn pentru apărarea vieţii şi instaurarea fericirii...
În cele două trilogii, John Galsworthy ne prezintă toate evenimentele mari şi mici care au loc în marea familie Forsyte (cu arborele ei genealogic, de altminteri, se deschide volumul Proprietarul), începând cu ziua de 15 iunie 1886, dată la care tânărul avocat Soames Forsyte şi frumoasa lui soţie Irene iau parte în casa unchiului Jolyon Forsyte la celebrarea logodnei lui June (nepoata de fiu a bătrânului Jolyon) şi până la fatidica zi din perioada interbelică, când faimoasa colecţie de tablouri a (de-acum) bătrânului şi bogatului Soames ia foc dintr-o gravă neglijenţă a lui Fleur, adorata sa fiică din cea de-a doua căsătorie, iar el se luptă vitejeşte cu flăcările şi izbuteşte să-şi salveze aproape toate pânzele, pentru ca îndată după aceea să-şi salveze şi fiica de la moarte. Căci tabloul sub care Fleur stătea în mod intenţionat după ce dragostea i-a fost respinsă de către vărul său Jon, n-o loveşte pe ea, ci-l răneşte mortal pe tatăl său, singurul om care ştia pricina adevărată a amarnicei ei decepţii.
De fapt, marea dragoste de care se simt cuprinşi cei doi verişori încă de la prima lor întâlnire întâmplătoare, nu este decât varianta modernă a faimoasei iubiri dintre Romeo şi Julieta. Spre această concluzie ne îndeamnă şi citatele din celebra dramă shakesperiană, citate cu care se deschide atât volumul II, Încătuşaţi de lege, cât şi volumul III – De închiriat: “Din cele două case-nduşmănite/ Ies doi îndrăgostiţi loviţi de soartă”. De altfel, cam toate volumele se deschid cu citate din Shakespeare. Doar Maimuţa albă (primul volum din Comedia modernă) este inaugurat printr-un foarte sugestiv citat din poetul John Gay: “Nu poţi da-napoi, nu poţi da-napoi;/ Biruinţă sau moarte,/ Pentru cei ce nu pot da-napoi”.
Numai că, ne spune autorul printre rânduri, până şi dragostea celor mai demni reprezentanţi ai burgheziei este o fantoşă în comparaţie cu dragostea dusă până la sacrificiul suprem de către eroii lui Shakespeare. John Galsworthy ne oferă o dublă explicaţie a acestei stări de lucruri:
a) O explicaţie directă în Prefaţa din anul 1922: “Dar cu toate că Forsyte Saga are ca temă principală impetuozitatea cu care Frumuseţea şi dorinţa de Libertate lovesc într-o lume preocupată de avere, nu i se poate tăgădui rolul de a conserva, îmbălsămând-o, marea burghezie”;
b) O explicaţie indirectă, prin gura lui Soames: “Lumea bună a început să se prăbuşească în acelaşi timp cu apariţia bicicletei şi automobilului, iar războiul a lichidat-o cu desăvârşire”. Şi puţin mai departe: “Bani mai sunt. Dar oamenii nu mai cred în nimic. Nimeni nu pune deoparte bani albi pentru zile negre. Tineretul acesta... trăieşte de azi pe mâine şi caută numai plăcerea”.
4) În sfârşit, dar nu în ultimul rând, al patrulea motiv pentru care am optat pentru aceste trei romane înrudite şi – totuşi – diferite până la deplina lor individualizare, constă în puternica lor ancorare în realitate. De unde şi pronunţatul lor realism, încât deseori cititorul are impresia că asistă la o relatare memorialistică.
Această impresie devine certitudine la citirea romanului lui Thomas Mann, despre care se ştie cu precizie că a folosit ca model propria familie, că figurile soţilor Thomas şi Gerda Buddenbrook aduc cu portretele stilizate ale părinţilor săi şi că hipersensibilului Hanno i-a împrumutat multe din propriile sale trăsături. Căci însuşi scriitorul ne informează în legătură cu neputinţa sa de-a se adapta la disciplina şcolară şi despre felul lui de-a fi: leneş, absent, visător. Iar în Prefaţa din 1966 la Casa Buddenbrook, Mariana Şora îi completează portretul moral-spiritual după cum urmează: “Terminându-şi liceul cu greu, atât cât să facă serviciul militar cu termen redus, părea aşa de prost înarmat pentru viaţă, încât tatăl său profetizează în testament că, dintre toţi copiii, Thomas va suferi cel mai mult după moartea lui, fiind un suflet sensibil”.
Realismul lui Roger Martin du Gard se învederează cel mai bine în Jacques, căci este personajul care se apropie cel mai mult de chipul psihologic al scriitorului. În pofida faptului că unele dintre stările sale sufleteşti sunt prea explozive, ceea ce induce neverosimilitatea şi schematismul unora dintre acţiunile lui, Jacques rămâne personajul cel mai realizat al romanului, un tip capabil în egală măsură să surprindă şi să emoţioneze atât prin fermitatea concepţiilor (este adversarul intransigent al războiului şi a violenţei în lupta politică), cât şi prin admirabilul dezinteres faţă de propria persoană (iniţial refuză partea de moştenire ce-i revine după moartea teribilului său tată, pentru ca mai târziu să se răzgândească şi să o accepte, dar numai pentru a o pune sub formă de donaţie anonimă la dispoziţia Biroului Internaţional al socialiştilor).
Aidoma lui Thomas Mann, care era de părere că “misiunea romancierului nu este să povestească evenimente mari, ci să la facă interesante pe cele mici”, principiu demonstrat cu strălucire în tetralogia Iosif şi fraţii săi, R.M. du Gard acumulează nenumărate detalii, cu care însufleţeşte personaje la fel de veridice ca cele reale, pentru ca din magistrala întrepătrundere a destinelor individuale să rezulte o lume vie şi complexă, capabilă să emoţioneze prin forţa artistică a scriiturii şi prin imprevizibilul generos al actelor ce o alcătuiesc.
Realismul lui John Galsworthy este nu numai solid construit sub influenţa lui Turgheniev şi Flaubert, ci este şi un realism impregnat cu impresionism, care se remarcă prin nota sa dominant umanitară, precum şi prin exactitatea descrierii mediilor, intensitatea conflictelor şi forţa sentimentelor cu care-şi înzestrează personajele, toate acestea fiind înfăţişate cititorului în cuceritorul său stil sobru şi deosebit de expresiv. Desigur, la formarea stilului a contribuit din plin şi formaţia sa de jurist, la care va renunţa pentru a se putea dedica scrisului. Dar influenţele exercitate asupra lui de prima profesiune se vădesc la tot pasul: în exprimarea scurtă, clară şi fără înflorituri, în prezenţa personajelor-avocaţi (James Forsyte şi fiul său Soames), precum şi în nelipsitele propoziţii cu caracter juridic-moralizator, presărate ca nişte mătănii ale bunului-simţ pe firul acţiunii romanului (“Un om perfect cinstit poate intra într-un perfect penitenciar, în termen de o săptămână”, “Procesele moderne...sunt ca şi războiul: chiar de-l câştigi, îţi pare rău că l-ai făcut, iar dacă-l pierzi, îţi pare şi mai rău”, “Curţile cu juri existau pentru a pedepsi oameni care aveau dreptate”, “Salvarea prestigiului este cel mai puternic mobil din lume”, “A pune impozite pe ceea ce numeau ei vicii, înseamnă să recunoşti că viciile făceau parte din firea omenească”, “Omul poate respecta moralitatea, dar moralitatea salariată... nu!” etc.).
Dar iată unul din cele mai reuşite şi complexe tablouri impresioniste realizate de Galsworthy (practic, tabloul se adresează tuturor simţurilor), după ce acesta a fost trecut prin filtrul fin, de adevărat expert în pictură, al senzaţiilor lui Soames Forsyte: “Trestiile, nuferii, fluturii, vacile de la ferma lui, uguitul neîncetat al porumbeilor sălbatici, murmurul îndepăratat al cositoarei din grădina lui, plescăiala unui şobolan de apă, umbrele prelungi ale plopilor şi sălciilor, mirosul de iarbă şi miresmele florilor de soc de pe malul apei, norii albi alunecând pe cer... totul era calm şi cufundat în linişte”.
2. De la Comedia umană la cea modernă
Cum cărţile sunt scrise de oameni, în general despre oameni şi pentru oameni, se subînţelege de ce scriitorii nu numai că prezintă viaţa aşa cum este, ori o înfăţişează aşa cum şi-ar dori să fie, ci chiar pun şi îşi pun întrebări în legătură cu acest dat de preţ al Atoatefăcătorului – viaţa, care pe mai departe rămâne aceeaşi taină neliniştitoare pentru omul întrebător şi scormonitor.
Fireşte, cei trei scriitori nu acordă aceeaşi importanţă, deci acelaşi spaţiu, dezbaterilor filosofice despre viaţă şi despre sensul ei. Şi e firesc să fie aşa, având în vedere că spaţiile geografice şi conjuncturile istorice le-au fixat pe retină şi în memorie evenimentele specifice locului şi timpului cărora ei aparţineau. Nu-i mai puţin adevărat că acelaşi fenomen – funcţie de sensibilitatea, acuitatea observaţiei şi înzestrarea intelectuală – este perceput, înţeles şi apoi redat în chip diferenţiat de către diverşi indivizi.
Astfel, pentru Thomas Mann lucru de căpetenie era – după părerea Marianei Şora – să realizeze în Casa Buddenbrook “un necrolog al burgheziei”, dar un necrolog în care “constatăm că i se dau toate onorurile, pentru că autorul vede în ea depozitara unei mari tradiţii de virtuţi cetăţeneşti, de ţinută de viaţă, de cinste profesională, de moravuri şi obiceiuri urbane”.
La drept vorbind, principalul personaj al cărţii este “firma”, o entitate aproape mitică, venerată cu evlavie dincolo de avantajele imediate pe care le garantează, la fel ca bunul nume de comercianţi şi ca vaza familiei, care la rândul lor îşi găsesc acoperirea în firmă. În jurul firmei gravitează toţi membrii familiei şi pentru neîncetata sporire a faimei şi prosperităţii ei  - cu toate deosebirile de fire şi mentalitate – nu există conflicte între generaţii, ci continuitate, de la îndepărtatul strămoş care a întemeiat-o, trecând prin cei doi Johannes – bunicul şi tatăl, până la moştenitorul Thomas.
De dragul acestui principiu mai presus de toate celelalte dorinţe şi pasiuni, Tony Buddenbrook îşi smulge din inimă dragostea din tinereţe pentru studentul la medicină Morten Schwarzkopf şi – îmboldită în egală măsură de îndemnurile părinţilor şi de şansa contribuţiei ei efective la strălucirea firmei – admite în cele din urmă să se căsătorească cu Bendix Grünlich, comerciantul din Hamburg care-i provoca doar repulsie. Dar la scurt timp după naşterea Erikăi, se dovedeşte că onctuosul domn cu favoriţi aurii era un detestabil vânător de zestre şi un escroc aflat în pragul falimentului, acea catastrofă “mai îngrozitoare decât moartea”, pentru că “era haosul, prăbuşirea, ruina, ruşinea, ocara, deznădejdea şi mizeria...”
Întrucât Christian, fratele mai mic, “cu ochii lui rotunzi şi înfundaţi în orbite, deasupra nasului exagerat de mare”, nu conferea nici o încredere cu pasiunea lui pentru teatru şi hoinăreală, căci “părea plin de toane, fiind uneori de un comic grotesc, iar altădată speriind, prin apucăturile lui stranii, întreaga familie”, în chip firesc viitorul firmei este inseparabil legat de persoana lui Thomas. Iar el, “cu purtarea lui egală, de o voioşie potolită”, nu-şi dezamăgeşte nicicât părintele, ci – zelos şi disciplinat – părăseşte şcoala la vârsta de şaisprezece ani, pentru a-şi face intrarea în afaceri, unde succesele nu întârzie să-şi facă apariţia, în strânsă şi directă legătură cu ambiţia, perseverenţa şi destoinicia de care dă dovadă: se căsătoreşte cu distinsa şi bogata Gerda Arnoldsen, cea care înafară de bani mai aduce în familia Buddenbrook şi darul său muzical (un dar ca un blestem dacă avem în vedere germenele de morbiditate ce intră în sângele micului Hanno), ajunge senator, adică unul din conducătorii micului stat liber, iar după moartea tatălui preia conducerea firmei, pe care o duce la apogeu prin suflul tineresc şi curajos al acţiunilor întreprinse.
Numai că este un apogeu înşelător, dacă ne ghidăm după proverbul turcesc pe care proaspătul senator îl citează la inaugurarea luxoasei case abia terminată: “Când casa e gata, vine moartea”! Fireşte, comentează el, nu neaparat moartea biologică, ci “declinul... coborâşul... începutul sfârşitului...”
De-abia după ce puterile încep să-i slăbească şi el se simte tot mai scârbit de singurul rol pe care este silit să-l joace pe scena vieţii, de-abia atunci are curajul să recunoască în sinea lui “că fiecare cuvânt, fiecare mişcare, cea mai măruntă acţiune pe care o întreprindea devenea o comedie obositoare (subl. mea, G.P.), măcinându-i puterile”.
Iar respectiva stare de spirit este deosebit de propice pentru încolţirea întrebărilor sâcâitoare despre viaţă, moarte şi necurmata eternitate, la care el încearcă să răspundă prin lecturi atente din Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Arthur Schopenhauer. Dar deşi cele citite îl răscolesc până la lacrimi prin adevărul ce i-l revelează, totuşi el nu-şi duce misiunea începută până la capăt, căci – ne spune autorul – “ros de grija pentru reputaţia casei, pentru nevastă-sa, pentru fiul său, pentru numele ce-l purta, pentru familia sa, el renunţă să-şi pună ordine în treburile sale eterne şi se hotărăşte să le rânduiască în deplină conştiinciozitate cel puţin pe cele pământeşti”. Aşa că, parcă presimţindu-şi sfârşitul apropiat (moare din cauza unui dinte!), senatorul îşi face testamentul, în care nu-l desemnează pe Hanno ca succesor. Decizie întemeiată, având în vedere faptul că el era perfect conştient de efectul dizolvant al muzicii asupra fiului său. De altminteri, Hanno chiar îi spune prietenului său Kai că ar vrea să moară, întrucât nu-i bun de nimic şi întrucât face parte dintr-o familie îmbătrânită. Ceea ce se şi întâmplă la scurtă vreme după moartea senatorului, şi asta numai pentru că Hanno nu vroia să lupte cu tifosul ce-l pune la pat...
Astfel, nietzscheanismul sub care se plasează bolnăviciosul şi mult prea sfiosul Hannno şi care de fapt se iveşte în timpul tinereţii autorului, întrerupe – după cum just punctează Mariana Şora – “influenţa covârşitoare a lui Schopenhauer asupra câtorva generaţii ale burgheziei germane”...
De menţionat că acea ironie care constituie o atitudine fundamentală a lui Thomas Mann, contribuie din plin la întărirea impresiei de comedie sinistră, inspirata expresie utilizată de Tony într-una din numeroasele dialoguri purtate cu fratele ei Tom. Şi unde se învederează cel mai bine ironia neiertătoare a autorului? În gama diversificată a portretelor inspirate de realitate, pe care caută să le individualizeze şi să le fixeze în memoria cititorului fie prin hazoase particularităţi biologice şi vestimentare ale acestora, fie prin anumite clişee verbale întrebuinţate de ei.
Astfel, dacă Bendix Grünlich, primul soţ al lui Tony, avea favoriţi lungi, de un galben-auriu şi-şi condimenta spusele mieroase cu câte un “he-e-hm”, Alois Permaneder, cel de-al doilea soţ, avea un “aer de focă”, pantaloni prea scurţi şi un dialect “noduros”, presărat cu “Tii, ce pacoste!” şi cu terminaţii ale verbelor, care ni se par deopotrivă amuzante şi familiare, deoarece ne readuc în memorie neuitatele expresii folosite de personajele lui Caragiale: “Bine v-am găsitără! Ei, cum o mai duserăţi de-atunci? Ce mai făcurăţi pe acilea de atâta amar de vreme?...”
Dar arta portretistică a lui Thomas Mann dobândeşte cu adevărat proporţiile unei veritabile galerii înspre finalul romanului, adică atunci când – călăuzit de propriile amintiri, sentimente şi resentimente – el ne introduce în şcoala unde învaţă Hanno şi unde din câteva tuşe conturează ba chipul unui profesor, ba al unui elev.
Remarcabile, de asemenea, sunt tablourile marine, precum următorul: “Marea tulbure, răscolită, se acoperă de spumă în lung şi în lat. Valuri mari, puternice se rostogoleau neînduplecate, cu o linişte înspăimântătoare, spre ţărm, se încovoiau în volte verzi întunecate, cu reflexe metalice şi se prăbuşeau bubuind pe mal”.
De menţionat că în Casa Buddenbrook, Thomas Mann nu insistă asupra numeroaselor stări conflictuale, apărute şi consumate pe lungul parcurs al desfăşurării acţiunii romanului: revoluţiile de la 1848, războiul prusaco-danez din anul 1964, războiul prusaco-austriac din 1866 şi cel franco-prusac din 1871, poate şi datorită faptului că – cel puţin în faza de început – toate războaiele purtate de cancelarul Otto von Bismarck în vederea întăririi celui de-al doilea Reich, nu au afectat în vreun fel oraşul hanseatic Lübeck.
Revoluţia de la 1848, bunăoară, este o veritabilă parodie prin ineficacitatea de care dă dovadă, şi ea practic ia sfârşit atunci când consulul Buddenbrook, tatăl lui Thomas, foarte cătrănit că “Nici lămpile n-au fost aprinse”, le ordonă “revoluţionarilor” să meargă la casele lor: “Ei, oameni buni, rosti în sfârşit consulul Buddenbrook, cred că cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi toţi pe la casele voastre!” Cee ce ei de îndată fac, foarte mulţumiţi că nu l-au supărat pe consul...
Nu la fel stau lucrurile cu Familia Thibault, roman a cărui acţiune, în partea sa cea mai consistentă, surprinde frământările sociale din perioada premergătoare primei conflagraţii mondiale, inclusiv marea demonstraţie pariziană în favoarea păcii, demonstraţie violentă în care – după asasinarea liderului socialist Jaurès – sunt prinşi şi tinerii noştri eroi Jacques şi Jenny.
Cu certitudine că atenţia acordată de Roger Martin du Gard războiului, mai precis fazei de mare intensitate emoţională ce a precedat ordinul de mobilizare generală, se datorează în mai mică măsură convingerii lui Jacques că “Dogma solidarităţii internaţionale nu fusese decât o amăgire” şi în mult mai mare măsură propriilor trăiri ale autorului în calitatea sa de combatant, trăiri evidenţiate într-o scrisoare adresată lui Jean-Richard Bloch: “Oroare şi descurajare. Am văzut atâţia răniţi, am văzut atâtea ruine. Prin aceste grozăvii îmi reprezint eu războiul şi refuz să-l văd altfel”.
Iar toate impresiile culese de autor pe câmpurile de luptă s-au sedimentat în mintea şi inima lui în hotărâri nestrămutate, fapt pentru care Jacques, în discuţiile pe care le poartă cu fratele lui Antoine, nu ezită să-i pomenească acestuia de lăcomia colonială a francezilor, să înfiereze gândirea burgheză care se călăuzeşte după concepţia ultrareacţionară a bătrânului Joseph de Maistre cum că “războiul este o necesitate biologică” şi să afirme ritos: “Dar un lucru e sigur, Antoine: eu soldat nu voi fi niciodată!”
Tot împotriva războiului, dar fără a mege până la refuzarea mobilizării, se pronunţă Studler, colegul lui Antoine, precum şi bătrânul medic Philip, maestrul lui Antoine, cel care opinează că “dacă cercetezi oricât de puţin originea, cauzele precise ale unui conflict, eşti întotdeauna izbit de lipsa lui de necesitate”, de unde şi ferma lui convingere: “În nouă cazuri din zece, popoarele se încaieră de frică”...
Nici John Galsworthy nu insistă asupra primei conflagraţii mondiale, cu toate că acţiunea trilogiei Comedia modernă se derulează în perioada interbelică, mai exact, acţiunea primului volum (Maimuţa albă) începe la mijlocul lunii octombrie a nului 1922.
Dar asta nu înseamnă că războiul nu şi-a pus amprenta sa distorsionantă până la mutilare asupra supravieţuitorilor: Cinismul – o spun cam toate personajele – s-a impus ca modă, “Războiul a provocat urâţenia şi a introdus graba în viaţa tuturor” îi spune Soames ginerelui său Michael într-o discuţie despre arta modernă, iar poetului Wilfrid Desert, prietenul lui Michael, războiul îi inspiră gânduri de genul următor: “Războiul mi-a făcut un serviciu: a transformat, pentru mine, viaţa într-o comedie. Să râdem de ea!... altceva nu ne rămâne de făcut!”
Cu umorul său fin şi de cea mai bună calitate, John Galsworthy îşi pune deseori personajele să mediteze asupra vieţii. Iar ele se exprimă cu ironie, durere sau dispreţ, funcţie de starea sufletească a momentului, sau – mai bine zis – funcţie de concepţiile sădite de timp în mediul unde-şi duc existenţa. Astfel, dacă lui Soames viaţa îi apare ca “o glumă amarnică” în acea epocă a paradoxului, nu la fel cugetă Fleur şi Michael. Căci, dacă pentru Fleur, cea care nu ezită să-şi afirme adeziunea dezinvoltă la nihilism (“...eu nu cred în nimeni, sau, mai bine zis, nu prea cred în nimic”), viaţa pare o enigmă pe care a renunţat să o mai dezlege, lui Michael i se pare că “viaţa seamănă cu om care-şi trimite lui însuşi o scrisoare recomandată”.
Şi-i aproape firesc să fie aşa, atâta timp cât englezii sunt încercaţi de patima politică şi mondenă, fapt care-l îndeamnă pe sir Lawrence, tatăl lui Michael, să afirme cu umorul lui suculent: “Nici circulaţia sângelui nu-i aceeaşi în Orient şi Occident”...
Iar autorul completează acest impresionant tablou al comediei moderne prin foarte sugestivele metafore întrebuinţate pentru titlurile celor trei cărţi alcătuitoare: Maimuţa albă, capodopera salvată de Soames după moartea vărului său George Forsyte (pictura reprezintă o maimuţă albă ce azvârle coaja de la banana înfulecată – “Să mănânci fructele vieţii, să azvârli cojile şi să fii prins asupra faptului”), Lingura de argint (“Anglia are o lingură de argint în gură, dar nu mai are dinţi cu care să o ţină şi, totuşi, nu vrea să se despartă de ea!”) şi Cântecul lebedei.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE PRIMELE PRINCIPII
DIN FILOSOFIA ANTICĂ GREACĂ ŞI TAOISM (DAOISM)
Nu există filosof de valoare care să nu se arate interesat de primele principii. Da, căci este important trecutul apropiat de noi și prezentul (infinitatea macrouniversului și microuniversului, sistemele sociale și cele politico-economice, mecanismele sufletului și ale gândirii, morala, cultura și locul omului în Univers), precum și îndrăznețele prognoze privind viitorul planetei și al omenirii, dar la fel de important (dacă nu pentru toți, atunci pentru unii dintre noi) este să aruncăm priviri logico-fanteziste asupra pregenezei (era haos sau doar golul infinit și netulburat?) și să înclinăm balanța convingerilor intime fie în favoarea creaționismului, fie în favoarea evoluționismului, fiind știut marele adevăr noutestamentar că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni...
Corifeii filosofiei clasice grecești nu numai că n-au făcut excepție de la regulă, dar chiar au consolidat-o prin formidabilele lor opinii despre primele principii, la fel de proaspete și suculente ca în urmă cu peste două milenii.
Gânditorii de mai târziu și-au însușit aceste concepții, astfel că – ne spune P.P. Negulescu în tratatul Problema ontologică – Plotin (204-270 e.n.), principalul reprezentant al neoplatonismului, „admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mișcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligență cosmică, necesară ca să gândească mulțimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc și să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârșit, cu Platon, o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulțime haotică un tot unic și să-i asigure în același timp realitatea”.
Dar iată care este concepția lui Plotin despre Unu: Unul din prima ipoteză, identificat cu Binele din Republica (prin urmare, un principiu situat dincolo de ființă) și cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut și transcendent pluralității; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-ființă) este numit Intelect de către filosoful nostru, întrucât corespunde demiurgului din Timaios și cauzei din Philebos, dar are și caracteristicile Intelectului aristotelic (gîndirea care se gândește pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată Unu și multiplu), corespunde sufletului lumii din Timaios și este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.
Vasăzică, la Plotin întâlnim toate cele trei naturi sau niveluri fundamentale: Unul, Intelectul și Sufletul. Tot el ne prezintă impresionantul tablou al multiplelor raporturi dintre Suflet, Intelect și Unul, un Unu fără formă și de nimic limitat, care, prin situarea lui dincolo de gândire și ființă, nu poate fi obiectul unei cunoașteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”.
N.B.: Astfel conceput, Unul plotinian seamănă mult atât cu supremul Tao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), cât și cu De, principiu strâns legat de Taoși care a fost echivalat în românește ba cu termenul „Putere” („Puterea specială a individului”), ba cu „Virtute” (spontaneitatea tuturor lucrurilor în sensul elanului bergsonian).
Plotin era convins că sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, motiv pentru care ele și-au uitat originea divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă și conduce fiecare părticică a naturii, așa încât deodată este unitar ca suflet cosmic și plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însuflețește, el nu este decât o imagine a Intelectului divin și anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca ființă și gândire în același timp, mai exact „ca o lume ce cuprinde toate ființele inteligibile”.
Gândindu-se pe sine și fiind în același timp gândit și gânditor, Intelectul nu numai că este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit.
De unde, ne înștiințează Plotin, rezultă că „scopul exercițiului filosofic este acela ca sufletul să-și redescopere originea lui divină” și apoi, prin progresivă îndepărtare de pluralitatea materială, să revină la Unitatea inteligibilă. Fără să fie creștin, Plotin ne încurajează că așa ceva este posibil, asta deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată Intelectul divin”.
Cum se realizează această experiență pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, ce definește scopul ultim al filosofiei? „Prin contemplație”, ne răspunde Plotin. Adică prin ceea ce recomandă cu insistență întreaga înțelepciune orientală, taoismul în mod special (taoiștii practică exerciții complicate de respirație și abstragere din realitate, în vederea prelungirii vieții până la dobândirea nemuririi).
Dar dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el susține că orice  cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) și dacă urmașul său Proclus (412-485) identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, Damascius (aprox. 460-550), gânditorul care încheie „lanțul de aur al neoplatonicilor”, nu îmbrățișează în întregime opiniile înaintașilor în celebra sa operă Despre primele principii: aporii și soluții.
Dimpotrivă, printr-o subtilă analiză critică pe direcția răsturnată a discursului filosofic, Damascius pune în evidență atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că, aidoma lui Tao, el este inefabil („Unul este primul care a țâșnit din indicibil”), cât și inadecvarea discursivității la principiul prim, prin obligatoria înaintare a reflecției în sens negativ.
Damascius gândește Unul ca simplu, altminteri se ajunge în situația să fie înțeles ca plural, și ca Totul, astfel evitându-se riscul reducerii lui la un Unu determinat. Însă, ne avertizează filosoful, tocmai acesta este motivul pentru care gândirea principiilor intră într-un neîntrerupt parcurs circular, parcurs care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior se afirmase. Altfel spus, simplitatea și totalitatea Unului trebuie neîncetat și reciproc suprimate, asta pentru a nu eșua în procesul cognitiv, respectiv pentru a nu ajunge să gândim Unul ca minim sau plural.
Fiind, prin urmare, gândirea suspendată între cele două extreme ale travaliului sau efortului aproprierii de principiu, firește că se atinge limita maximă a înaintării cunoașterii noastre înspre el, o cunoaștere din start condamnată să nu poată surprinde niciodată imaginea plenar-adecvată a Unului.
Dincolo de această limită, ne înștiințează Damascius, nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoașterii (de fapt, suntem condamnați la o tot mai temeinică necunoaștere, pe măsură ce ne apropiem de el), dar ajungem în situația (a se citi suntem constrânși) să renunțăm chiar și la desemnarea lui cu „Unu” și „Tot”, nemaifiind adecvate principiului nici măcar aceste determinații.
Pe urmele lui Plotin, Damascius susține că, întrucât principiul nu devine nicicând obiect al gândirii noastre, singura modalitate de conștientizare a abisului ce ne separă de el o reprezintă divinația sau intuiția mistică a prezenței principiului.
Este adevărat că niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în același timp n-ar fi și Unu (la fel ca în cazul lui Tao, nimic nu poate ființa fără a fi mai întâi Unu!) și că el, cel mai simplu, cuprinde Totul. Dar tocmai de la acest conflict de identitate al Unului (indicibil pe de o parte, dicibil pe de altă parte), pornește critica, implicit aporetica damasciană vizavi de el, anume că, atâta timp cât păstrează o anumită relație cu Totul, Unul nu mai poate să fie transcendent!
Deoarece însuși Plotin gândea principiul prim Unul ca totul și anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „Unul-tot anterior totului”. Însă nu rămâne aici, ci împinge neoplatonismul  mai departe pe următoarele direcții:
1) Demonstrează că a gândi transcendența principiului față de Tot, înseamnă să concepem transcendența ca pe un lucru situat în afara Totului, fapt care contrazice însuși sensul Totului. Dar și să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera Totului, ceea ce face ca el să nu mai aibă statutul de principiu. Calea de ieșire din această aporie este, în opinia lui Damascius, relația „Unul-tot anterior totului”, la urma urmei „expresia cea mai adecvată principiului”, adică Totul într-o formă unitară, anterior pluralității desfășurate a Totului.
2) Inspirat de religiile misteriilor și continuând analiza proclusiană asupra principiului, Damascius elaborează Inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim. Asemenea lui Tao („Tao poate fi rostit, însă nu acesta este Tao cel veșnic”), Inefabilul este atât de ascuns și sustras oricărui discurs, încât despre el „nu se poate spune nici măcar că este Inefabil”.
3) Nimicul lui Proclus, înțeles ca ceea ce nu este Unul, la Damascius devine totuna cu Inefabilul, cel mai înalt principiu din sistemul său filosofic. Asta deoarece la el, nimicul nu are numai un sens negativ, ci și unul pozitiv – posibilitatea de depășire a însuși Unului!
Cum spuneam și cu alt prilej (vezi textul „Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului”), principiul suprem în filosofia și religia taoistă este, evident, Tao, respectiv neființa sau „suflul originar” (Yuan qi) din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang), acesta la rându-i creând „cele zece mii de lucruri și ființe” (totalitatea entităților), pentru ca, mai repede sau mai târziu, toate să se întoarcă la întregul întruchipat prin Tao. În strânsă și inseparabilă legătură cu Tao este principiul De (redat în românește prin „Putere” sau „Virtute”).
Simplitatea, ca atribut al principiului, este simbolizată în taoism prin pu (lemnul neprelucrat). Ea îl caracterizează pe Omul Sfânt, singurul muritor care, prin redobândirea naturii primare (Xing), este vrednic să guverneze, căci numai el acționează potrivit lui Tao al oamenilor și în corelație cu Tao al Cerului.
Un alt fundamental principiu taoist este Unu, cel pe care chinezii îl consideră non-număr (ceea ce nu poate fi măsurat, nedefinitul, neperceptibilul) și despre care exegeții afirmă că „era și nu dădea naștere la nimic, de aceea s-a divizat și a făcut să apară Yin și Yang” (Cap. 42 din „Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrații din Zhuang Zi”, autor Dinu Luca). În primul comentariu al Capitolului 39, faimosul Heshang Gong consideră că Unul desemnează „nefăptuirea, copilul lui Dao”. Dinu Luca adaugă: „Marea majoritate a exegeților afirmă, însă, că Unul este un alt nume al lui Dao”. Și mai departe: „Afirmația trebuie nuanțată, pentru că Unu desemnează aici regula de unitate a naturii, legea structurală a Universului, principiul imperceptibil și nenumit, a cărui intuiție o are iluminatul, pe câtă vreme în Capitolul 42 denumește, probabil, haosul primordial și nediferențiat, care nu este Dao, ci născut de Dao”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
FLORI DE DRAGOSTE, MAMĂ…
Am flori căprui în ochi, mamă,
flori de păsări cântătoare,
flori care îmi colorează cântul,
necontenit peste câmpii, peste
ape,
peste zori
mereu în ochii mei aceste flori
Ştiu că mă vezi
uneori,
seara venind dinspre stele:
mă răsucesc în fereastră,
lângă obrazul tău.
Şi stai
şi te închini unui gând,
apoi să nu te vadă ochii, pe
ascuns plângi.
 
Eu îţi sunt alături ca universal de
aer
şi te fac tânără şi te fac să râzi.
Şi e în casă o primăvară de
miresme
proaspete şi lungi.
 
Zilnic se desparte ceva din mine
care se face dimineaţă, se face
vânt,
şi devin mai bogat
şi nu înţelegem tălăngile venind
din pământ
şi rămâi în mine flori de dragoste,
mamă.
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

CÂND VINE REVIRIMENTUL?
Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfăşura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regeşti şi se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii comorile ascunse sub râuri de argint, unde flăcările jucau deasupra apelor repezi ce mâncau din maluri de smarald căzute în râpele abrupte de rubin obosit. Păsări cu penaj pestriţ de culori vii purtau în cioc inelele timpului spiralat peste verdele crud acoperit de mărgăritarul de rouă al zorilor despletite peste frunzele şi florile încă netrezite din somnul ţesut, sub pleoapele zeilor căzuţi la datorie. Liniştea pusă la uscat se rodea pe sine şi se destrăma muşcată de viespile dintr-un roi înroşit, ce nu îmbrăţişa odihna şi se revărsa peste marginile răcoroase în mătasea sângelui celui care scrie poeme.
La picioarele unei coloane fără sfârşit şi-au strâns aspiraţiile şi dorinţele sufletele unor veacuri care urcau şi coborau prin nobleţea omului de rând pe care nimeni nu l-a lăsat să vadă cum este lumina clară şi adevărată. S-a avut întotdeauna un scop nerostit, de a învolbura o mare fără corăbii, de a transforma raţia de libertate într-o fărâmă de pâine totdeauna neagră şi dorită, niciodată destulă pentru foamea moştenită. Îmi vine să cred că şi cu viscole şi furtuni deasupra capului tot am fi răzbit mai mult, decât cu nişte legi nedrepte care ne lovesc în fibra trupului şi fluierul picioarelor încât am devenit o turmă fără păstori ori cu păstori mai temuţi decât lupii. Nu se poate inventa nimic care să înalţe spiritul, simfonia pe care o ascultăm este cântată pe note amare iar crezul a îmbătrînit în speranţă. Şcoala în mare parte analfabetă scoate spirite golite de ideal iar cele care şi-au construit unul, nu este realizabil în ţara lor. Am luat forma paşilor de slugă de care ne îndepărtasem nu prea mult. Acum după ce am pierdut rezultatul muncii unei generaţii, alergăm şi de cele mai multe ori rătăcim pe drumuri cu fântâni otrăvite, nu putem ieşi din cercul în care ne-au închis străinii care ne-au cumpărat ieftin, cu şpagă.
Relansarea economică şi socială pe care-o visăm se lasă aşteptată, a intervenit delăsarea, scârba de a trăi într-o ţară aşa bogată şi frumoasă, săraci. Unii puţini care ne-au spoliat ca popor de avere, vor să ne ungă ochii şi să ne ofere minime plăceri prezentându-ne curve la televizor, îşi închipuie că ne pun eşarfa pe ochi şi ne mângâie tristeţea cu deşertăciune. Nu, trebuie să ne regăsim în inima unui munte şi să erupem la momentul copt, încât să nu scape niciun sol purtător de întuneric şi să nu rămână nicio umbră ce ne inundată de lumină. Obida răbdării coace fructul şi el va fi plin de seva demnităţii dincolo de orice democraţie de mucava. Avem încă credinţa că sufletul nu poate fi furat şi el ne poate trezi la realitate. Dacă acest pământ este dăruit cu har, trebuie să fie dăruit şi cu voinţă astfel încât nimeni să nu scape de judecata aşteptată când va deveni divină.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

CRED
Rup din mine bucăţi de trecut,
le aşez sub tălpi
şi devin drumuri sfârşite,
mai mult decât orice
mă tem de nimicnicia oamenilor
de care nu mă pot apăra.

Pentru înălţarea spiritului
cred în libertatea de gândire,
în valorile neamului meu,
nu le vând nici nu le dau cu împrumut.

Lăsaţi-mă să sper că nici moartea
nu poate şterge urmele,
duşmanii se îmbată cu iluzii.
 
NU MĂ DEZIC DE LIMBA CUVINTELOR
Sânii tăi pipăiţi cu degetele nopţii
se îmbracă-n mătasea aşteptării
ca un copac în aburul răcoros,
ce se ridică din apele lacului.

Prin aerul parfumat al dorinţei
mi se plimbă drumurile sub paşi,
păsări de moarte îmi fură iubirea
în care se întrupează destinul.

Timpul se topeşte pe furiş în trăiri,
mă îndulcesc în miezul vâscos al mierii
şi ridic cu braţele speranţei
zmeul copilăriei într-o altă vârstă.

Gândurile urcă pe treptele devenirii
rezemate de timpul aproape lichefiat,
şi se purifică în durerea realităţii
sfinţită-n desăvârşirea cerească.

N-am puterea să închei întreg ciclul,
nu mă dezic de limba cuvintelor
în care niciodată n-am iubit
surparea-n deşertăciune a omului.

Nimeni nu suflă-n urechea vântului,
nu plânge la ţărmuri imaginare,
mai degrabă îşi ridică ochii spre cer
şi urcă pe scări de nori, liniştea.

OBSESIA SINGURĂTĂŢII
Ochii plâng pe o carte necitită,
am uitat pagina până unde am citit puțin,
nu mă lasă sărăcia să citesc, plec la muncă.

Nu e atât de grea pe cât de plictisitoare
dar pentru a crește și învăța copiii, trebuie,
simt cum tata și mama se bucură de undeva
poate dintr-o stea pe care o privesc seara
după ce adorm mulțumiți cei mici.

Gândurile-mi dau năvală cu câte o bucurie
nu pot să trăiesc fără ele,
vinovat ca o țară care-și plânge de milă,
noaptea am somnul bulversat de vise
și mă trezesc cu obsesia
rămânerii singuri acasă
bătrâni cu copiii plecați din țară.
 
DĂINUIRE
Am înviat din convingerea că nu mor
fără să-mi las amprenta, să rămână
pecete în sufletul urmaşilor.

Am refăcut socotelile cu viaţa
şi i-am rămas dator
cu câteva generaţii de cuvinte
pe care nimeni nu le-a scris.

Cel care mi-a deschis ochii
a convieţuit de la început în inima mea,
m-a mângâiat cu lumina sa
în fiecare clipă de restrişte.

Nici printr-o întâmplare
nu s-a dezis de iubirea ce dăinuie
pentru oameni.
 
CU POÂNZELE ÎNTINSE CORĂBIILE VIEŢII
Se îndepărtează cu inima frântă,
o tristeţe
în care nu mă regăsesc
s-a întrupat într-o limbă de moarte
fără blestem.

Cu pânzele întinse corăbiile vieţii
rup valuri mai înalte decât ele
pe o mare de singurătate
cu epave-n adâncuri.

Pe ţărmuri ţipă pescăruşii
cu furtunile-n aripi,
un oraş îşi îmbată luminile strălucitoare
cu ape spumoase.

Noaptea aşteaptă la ferestrele închise
dincolo de perdele-i acelaşi întuneric
care-mi aduce pustiul în gânduri.
 
A FOST O NOAPTE CU LUNĂ PLINĂ
Din inimi o să crească rădăcini de stejari,
o pădure
nebătută de furtuni
în care s-a clădit casa cu o mie de feţe.

Am locuit în camera lui Făt Frumos
şi aşteptam să vină Ileana Cosânzeana,
a fost o noapte cu lună plină
în care lupii urlau de foame la ea
şi n-a venit.

În patul meu s-au furişat ielele
şi s-au jucat pe rând cu inima zdrobită
care nu mai era în piept.
 
MĂ ÎNTREB ŞI NU ŞTIU SĂ RĂSPUND
Astăzi stau la colţ şi aştept
mă întunecă un gând ascuns,
pe lângă mine trec tot felul de oameni
fiecare cu un scop anume,
mă întreb şi nu ştiu să răspund
de ce îmi fuge dragostea şi se pierde
ca o pasăre-n zbor.

Nimeni nu vine să mă întâlnească,
de fapt nici eu nu aştept pe cineva
îmi place să privesc feţele,
să le citesc pantomima şi mimica
dar plec descumpănit.

Va veni o nouă reflecţie,
mă voi opri să caut în mine ieşiri,
să mă ridic deasupra de aparenţe,
în minte aşteaptă mii de observaţii
să îmbrace peste rând, forme concrete
şi nu le pot opri.
 
MĂ ÎNTORC ÎN CUVÂNT
Mă întorc în cuvânt şi-l admir
cu penaj de pasăre a paradisului
pus în poeme,
în toate sensurile posibile
caut înţelesuri divine.

Tu o să locuieşti în cuvinte
în cuiburi de vocale
cu sunet de frunze.
 
NICIODATĂ NU ŞTIU
Nascut într-o lume necunoscută,
am învăţat şi continui în fiecare zi
cu tot ce-mi este oferit,
niciodată nu ştiu
de ce o fac cu nepricepere
şi nu fructific intuiţia şi expierenţa
ce m-ar înălţa la adevărata cunoaştere,
fără dureroase remuşcări
ori pierderi de timp.

Mă rog să nu mi se termine zilele
până ajung la înţelepciune
ca dar divin.
 
ÎMI PARE TOTUL DESENAT
Mi-au îngheţat cuvintele pe frânghii
sau pe corzile vocale,

am ajuns să trag cu arcul
în enigmaticul surâs al femeilor feshion,
în ochii lor cu decor fals
şi buzele cu acid hialuronic
fără senzaţii.

Îmi pare totul desenat
în nenatural
cu semne într-o erecţie de culori
care exced frumosul.

Chiar dacă gustul nu se discută
se simte caverna
în care intră liliecii vampir
cu sânge pe bot.

CUVINTELE N-AU LOC ÎN VORBE
Nopțile în alb negru
mă cuceresc prin insolență
ajunsă la apogeu.

Diminețile îmi par rupte din coloana
sonoră a unui anotimp pustiu,
tăcerea nu mă lasă ieșit din rând
și-n mine se zbat
grele lupte de stradă
ce nu vor ajunge în piața trandafirilor
unde a fost răstignit adevărul.

Cuvintele n-au loc în vorbe
nu mai încap în fapte
și se vor scrie cu sânge.
 
ÎMI FACI CLIPELE SĂ VIBREZE
Întorc cuvintele pe toate feţele,
mă simt inclus în ele.

Privesc din interior şi mă înalţ deasupra lor
caut formele pure,
îmi faci clipele să vibreze frumos
şi să treacă pline.

În fântânile sufletului apa se mineralizează
şi curge cu sentimente,
lasă-mă să beau câteva picături
care mă fortifică.
 
AM PRESĂRAT PETALE
Am presărat petale pe patul aşteptării,
gândurile călătoreau departe.

Mă forţez să-mi mobilizez toate simţurile
existente în stare de veghe,
inima mi-a întărit trăirile furate,
am ridicat ochii spre cerul schimbător
cu toate sentimentele strânse-n mănunchi,
le-am lăsat să-şi îmbrace culorile potrivite
şi am plecat în lume.

Azi aud în mine clopoţeii de ceară
cum picură o ploaie de primăvară,
tu aluneci în petalele ce cad din meri.
 
NĂSCUTUL ARE O STEA ÎN FRUNTE
Am amânat să mă nasc, mâine
dar nici mâine n-o să fiu fericit,
nimeni nu ştie sigur
ori de câte ori s-ar mai fi născut
cum decurge travaliul,
visez de pe acum cerul senin
dar acelaşi cer poate fi fără noroc.

Născutul are o stea în frunte
pe care nimeni n-o vede.

Clipele trec unele după altele,
se grăbesc să-mi taie ombilicul,
nu-mi mai încap în piele
de atâta libertate de exprimare.
 
AM ÎNNOPTAT ÎN CASTELE DE NISIP
Am scăpat din vedere tristeţea
care bântuie printre oameni,
am rămas o imagine-n oglinda sufletului
fără nicio singurătate uitată
în casa unde urmele aşteaptă
tăcerea cuibărită-n obiectele fidele.

Intomnat în tâmplele desenate
cu straturi subţiri de ceaţă,
am înnoptat în castele de nisip
în ferestrele din ochii tăi ruginiţi,
am desţelenit în cuvinte
emoţiile intime, ascunse-n măruntaie.

Din efort am sustras punctul nevralgic
pentru clipele care se înghesuie
să-mi termine suflarea pănă la ţărm
unde mă întâmpină muzele
despletite de stele.
 
LA CINA DE TAINĂ
Pe partea opacă a surâsului tău forţat,
rictusul gurii se frânge de buzele cărnoase
n-am să le pot imortaliza, le las
să fure aparenţa.

Degetele lovite de neastâmpăr
şi mâinile parcă mai grele decât sunt
descriu cu mişcări largi şi uniforme
toate arcele pe care se deplasează stelele.

Anotimpurile se prind în jocul lor
îşi caută locul
cu aşezările şi cercurile potrivite,
tu mă priveşti cu invidie din fiecare
cum scriu poeme de aşteptare.

În fiecare seara mă apropii de casă
cu gândurile împregnate-n emoţii,
mă visez la cina de taină,
la masă cu Dumnezeul meu ocrotitor.

Cu pâinea şi vinul său mă satur
ca un peşte în apa prin care înoată
cu bucuria strânsă-n sărituri,
cineva priveşte de pe ţărm,
i se descreţeşte fruntea ca o coală de scris
pe care sufletul se desenează cu aer
şi se contopesc.
 
VULNERABIL
Sunt mai vulnerabil decât sufletul
pe care-l păstrez curat,
departe de răutăţile de care mă despart,
mă aşteaptă pribegia în durere.

Ştiu că voi smulge cu dinţii din ea
ca un lup hămesit de foame
până când voi găsi calea de integrare
în marea turmă unde hrana-i destulă
şi munţii aproape.
 
CU AŞTEPTAREA TOPITĂ-N CUVINTE
Ţi-am urmărit fiecare gest şi paşii măsuraţi
în ziua de patimi nuntită
cu aşteptarea topită-n cuvinte.

Am învins orice pornire spre ţărmuri fără nume
prin întunericul din memoria singurătăţii
unde într-o lacrimă scapără luceafărul
din sângele rece al înălţimilor tulburi.

Din adâncul ochilor irumpe lumina,
se nasc făuritorii de imagini în oglinzi,
prin mine cel pătruns de uitare
sufletul urcă pe scări de frânghii
prinse de furcile pământului.

Mie cel fără de sunete închise-n casă
prin puterea celui care o dă, mi se cuvine
în alţii să-mi port destinul cuvenit
ca o clepsidră mereu acelaşi nisip.

Clipele par lungi sau scurte
dar niciodată rupte din curgerea
care îngăduie finitului includerea în infinit.
 
EU SUNT CE NU VREŢI VOI SĂ FIU
Eu sunt plinul din scorbura timpului;
plânsul din lacrima nuntirii înainte de vreme,
botezul apei prefăcută în vin,
pe care şi astăzi o bem luminată
de setea care ne duce la mântuire
rupţi din somnul singurătăţii memoriei.

Eu sunt ce nu vreţi voi să fiu;
curgerea dintre noapte şi zi,
murirea înviată de nemurirea sufletului,
coapsa iubirii de pe drumul şarpelui
urcat în pomul cu fructele oprite.

Sunt memoria din lucrurile căutate,
sosite la ţărmul cuvântului ales
din care se hrănesc aşezările inimii
şi le sângeră pământul sub picioare.

Pietrele nu-şi recunosc destinul,
închid în ele oglinzile trecutului,
noaptea lor scoate focuri din ape
cu ochi de lună subsuoară.

Se nasc făuritorii marilor vise
ce toarnă-n formele creaţiei
viitorul zbor spre alte lumi
unde sufletele înaintaşilor îi aşteaptă.
 
ÎN FRUMUSEŢEA CE MĂ FACE FLĂMÂND
Pe ramurile nopţii adorm tăceri,
pe ramurile copacilor dorm păsări,
rădăcinile absorb freatic lumina,
iubirea-şi întinde cercul cu margini răsfrânte.

Timpul urcă prin sevă în frunze.

În pânza umbrei îmi răcoresc trupul,
surâsul tău mă prinde cu năvodul
în frumuseţea ce mă face flămând,
mă primeşte
în curbura de tors fibrele speranţei.

Când lumina se va topi catifelată
liniştea va aluneca-n mişcare
şi mă va stăpâni.
 
PENTRU CINE NU M-A IUBIT
În căuşul palmelor ei mici
ard tăciunii dorurilor de-a valma
strânse cu dragoste în amintire.

Înserarea mă aşteaptă-n cuvinte
cu felinarele aprinse-n priviri
şi nu mă grăbesc să despic întunericul,
să-mi fac o fantă
prin care trec lumina
în lumea ascunsă dincolo.

Învăţ să stau la pândă
cu privirea pe sub cearceafurile vremii,
să aud nodurile copacilor
cum şoptesc ramurilor înflorite
ale trupului supus greşelii
încins cu pornire de fiară.

Pentru cine nu m-a iubit
am lăsat uşile deschise
şi câteva capcane ademenitoare
pe la colţurile vieţii.
 
POEM AL VICTORIEI
Încă de la plecare se fură startul
dar sunt mai rapid la curbe,
linia dreaptă mă trage la sosire
ca un glonţ ce nu ratează ţinta.

Mă bucură reuşita după atâtea înfrângeri
lăsate dincolo de podium,
ochii nu îndrăznesc să plângă,
rabdă şi aşteaptă,

începe imnul.

Totul se sfârşeşte apoi,
în tăcerea mea interioară înmuguresc verbele
şi scriu la lumina lor
un poem al victoriei.
 
PRIVESC PRIN LUCRURI
Printre paşi, timpul
se scurge odată cu drumul,
se anină de pereţii gândului
tablouri vii ale mirajului
dintre viaţă şi moarte.

Pământul fuge de sub picioare,
să întâlnească cerul
acolo unde dispare umbra
în amiază la nadir.

Privesc
prin lucruri dincolo de ele
cum se înalţă nestingherit
spiritul,
îl ating cu visul
şi-l urmez în genunchi.
 
TOPIREA-N TRISTEŢE
Anormal mă topesc în tristeţe
ca o ceară sub flacără mică,
cântecul mă face să uit
durerea care alunecă-nlăuntru
şi se resoarbe treptat.

Simt că viaţa mă supune la încercări
cu o plăcere sadică
şi râde pe la colţuri de aventură.

Cu nisipul deşertăciunii nu mă potrivesc
şi pun piatră peste piatră,
să înţeleagă mesajul înălţării
în profunzimea lui
înaripată de vultur.

În clipele de mărturisire a fericirii
la zidul plângerii
cerul scapă printr-o fantă
o lacrimă de bucurie.
 
TE VĂD TÂNĂRĂ CUM URCI
Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă
când rupi un coltuc
se umple cu mirosul ei încăperea.

Se infiltrează-n pereţi rugăciunea de zi
apoi se strânge-n icoană şi luminează
sufletul cu mulţumire,
îi dă fiecărui gest înălţare până dincolo
de oameni.

Gândul îmi scapă din coaje
cum păsările din colivie,
nimeni nu măsoară tăcerea lăuntrică
cu strigătele inimii de bucurie.

Te văd tânără şi puternică-n braţe
cum urci pe trepte voinţa
şi mă tragi după tine
în balconul trăirii depline.

În depărtare arborii se-nclină,
uneori vântul le rupe din ramuri
dar stau de strajă la marginea câmpului
unduind sănătatea spicelor de aur.

Râurile şipotesc între maluri,
sărută faţa soarelui,
le privesc ca pe un tablou viu
căzut din cer
peste inimi sângerânde.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

BALADA JIGODISMULUI PLENAR
Partea I
(Fața medaliei)
Interiorul luxos al unui partid de guvernământ din România postdecembristă. Trei spilcuiți, membri marcanți ai partidului, se foiesc pe scaune, își privesc insistent ceasurile, apoi dau semnalul pentru începerea conferinței de presă.
Primul spilcuit:
Iubiți reprezentanți ai presei,
cum știți, deja-i la noi un obicei
să-i informăm prin voi pe cetățeni
de cele-nfăptuite pentru ei.
 
Ne-am dovedit, consider eu,
din plin marea destoinicie,
de când, prin vot majoritar,
stăpâni suntem pe-această glie.
 
Programul nost de guvernare,
fără pereche-n teorie,
va face ca pe-ntinsul țării
tot mai puțini săraci să fie.
 
Deși-s probleme cu duiumul,
ce-n timp funeste-au devenit,
precum șomajul, sănătatea, școala
și-anemicul minim venit,
 
ne vom lupta din răsputeri,
cum am făcut și altădată,
ca fiece român să simtă
că-n țară cârmuirea-i dreaptă.
 
Dar pentru asta vrem condiții
de muncă restauratoare –
fără proteste nefondate,
ce lumea induc în eroare...
 
Avem cu cine și cu ce
să nu dăm cinstea pe rușine,
mai înainte ca străinii
întregul neam să ni-l termine!
 
Al doilea spilcuit:
Cu voia voastră, dragii mei,
voi aborda-n continuare
prea delicata chestiune
a integrării-nrobitoare.
 
Fiind de soartă așezați
pe-acest meleag îndivinat,
ce pentru estici și-apuseni
jaf sistematic a-nsemnat,
 
mereu furia le-am stârnit
cu-a noastră defensivă fire,
prin care locului ne ținem,
iar trei coloși sunt amintire...
 
Chiar Europa neunită
își scoate-n chip istoric colții:
Toți membrii sunt egali în drepturi,
dar unii-s mai egali ca alții!
 
Așa că-n practică rulează
cum interesele i-o cer –
una-i viteza în Apus
și alta-n Estul neprosper,
 
fapt pentru care România
are statut de colonie,
unde orice e cu putință
ca tot mai agresiv răul să fie.
 
Stat suveran doar în zapise,
azi România-i cârmuită
nu de români, ci de oculții
din a Pământului elită,
 
cu-adevărat polul puterii
pentru prezent și viitor;
de-aici sunt trase sforile
care privesc orice popor...
 
Politica de înrobire
e fapt prin transnaționale:
Noi cu-aparența de mai bine,
ei plini de bani și osanale!
 
Al treilea spilcuit:
Iubiții mei, voi completa
tabloul de colegi schițat,
cu-acele neaoșe năravuri
ce mult în timp ne-au dăunat.
 
Dar cum prezenta conferință
are politic caracter,
la adversarii de idei
urmează eu să mă refer.
 
(Desigur, nu-i de neglijat
contextul psihic general,
căci prin nemuncă și-apatie
e neamul nost proverbial...)
 
În plan politic, vasăzică,
tâlnești atâta-nverșunare,
că adversarii-ți sunt dușmani
și urmă nu-i de conlucrare.
 
Ăsta-i motivul pentru care,
proiectele în derulare
de guvernanții-n exercițiu,
n-au parte de finalizare
 
când ceilalți se văd la putere,
ci-ndată sunt abandonate,
și astfel țara-n cerc se-nvârte
sau, precum racul, dă în spate...
 
Cum bravii noștri opozanți
au însușiri de subcomuni,
pe drept cuvânt de ei se spune
că nici să fure nu sunt buni.
 
De-aceea, dacă-i de ales
între un prost și-un hoț versat,
mai bine te-nsoțești cu hoțul
decât cu prostul obstinat:
 
Un prost doar pagubă produce,
îndeosebi când e fudul,
pe când cu hoțul șanse ai
să fii cândva și tu sătul!
 
Partea a II-a
(Reversul medaliei)
Undeva, într-un cătun izolat și neelectrificat, o căsuță prăpădită, formată dintr-o tindă și o odaie, în care lumina serii reci de-abia pătrunde printr-un gemuleț cât palma. În odaia tristă și cumplit de sărăcăcioasă, se poate vedea doar o sobă veche de tuci, în care focul arde cu flacără vioaie și parcă fără pic de căldură, o masă șubredă și trei scaune pe măsură, două lavițe pline de felurite trențe (haine, așternut, învelitori), lavițele fiind lipite de peretele negru de fum și situat față-n față cu ușa din scânduri grosolane și prevăzută cu zăvor, iar sub geam se află un prici ca vai de el, în care – acoperite cu bulendre (o plapumă slinoasă și două pături găurite) – stau îmbrățișate trei ființe: la mijloc mama, o femeie cu trăsături frumoase, dar atât de slăbită din pricina bolii că de-abia mai respiră, la dreapta ei un băiețel ca la vreo șapte ani, iar la stânga ei, lipită de inimă, o fetiță de cel mult cinci ani. Copiii (el brunet și ea blondă, dar ambii cârlionțați), nu mai plâng, ci trag cu urechea la răsuflarea șuierătoare a mamei și caută cu nespusă gingășie să-i transmită un dram de putere prin căldura trupușoarelor lor.
Deodată, cu un efort supraomenesc, bolnava se ridică în capul oaselor, își împreună palmele și începe să se roage cu ardoare:
O, Iisuse și Maică Preacurată,
eu n-o să mă mai pot întoarce
de pe drumul
care duce către veșnicie,
deși, tare mi-aș fi dorit
să fiu alături de-ai mei pui,
măcar până le vor crește aripile,
cu care să-și ia zborul
spre lumina unui trai
cu adevărat uman.
Îi las pe amândoi
în dumnezeiasca voastră grijă
și faceți cu ei
ceea ce eu
nicicând n-aș fi putut
în marea mea nevolnicie.
Amin.
Apoi îi sărută și-i îmbrățișează, după care se întinde cu un oftat pe pat, închide ochii și în colțul gurii arsă de febră, lasă să-i înflorească zâmbetul omului ce încet-încet se desprinde de cele lumești...Îndată după asta , trântind ușa șubredă de perete, intră în casă el, soțul și tatăl, atât de beat, încât nu se poate ține pe picioare, așa că realmente se prăbușește pe una din lavițe, unde începe să sforăie de se cutremură pereții afumați ai magherniței. Dar bolnava nu-l aude și nu-l vede, însă copiii aud și văd și tocmai de aceea, pieriți de spaimă, se strâng și mai tare lângă trupul împuținat al mamei.
 
VOINŢA ÎNTRU FIINŢARE
(Poema dorului de-a fi)
Dacă prin haos înțelegem
nonexistentul favorit,
atunci în faza pregenezei
nimicul era nesfârșit.
 
Pe-atunci – o vreme fără chip
într-un nespațial întins,
căci spațiu-n timpși viceversa
n-aveau poftiri de necuprins,
 
nimic ființa nu avea
din ceea ce-i dă consistență –
înfăptuirea era stearpă
și golul singura prezență.
 
De fapt, o existență șuie
într-o dezordine totală,
unde doar Tatăl era plin
de-a plăsmuirii socoteală
 
și Duhul Lui călătorea
- ca prim impuls întru rodire –
peste adâncul apelor unite
în întuneric fără contenire.
 
Dar Cauza necauzată
a despărțit al apelor regat
și josul l-a numit Pământ,
iar susul Cer l-a botezat.
 
Astfel dovada omul are
- în Biblie și-alte scripturi –
că Unul e anterior
ființei și-oricărei făpturi!
 
Din El, Prim cosmicul Motor,
cum ne învață-Aristotel,
toate-au ieșit la timpul lor
și iarăși se întorc la El...
 
(Nici taoismul nu-i departe
de biblica edificare,
căci neființa zisă Tao
în sine-al nașterii pivot îl are.
 
E drept că Tao-i cam bizar
ca fiul cugetării-aparte –
e vid etern, lipsit de formă,
ba nici de nume n-are parte.
 
Dar cum e suflu-originar
și al ființei mamă bună,
nu doar că naște, ci mereu
toate la sânu-i iar le-adună.)
 
În primul act al epopeii,
luminii scurt i-a poruncit
să fie, iar El la iuțeală
de zi-ntunericul l-a despărțit.
 
După aceste-nfăptuiri,
Domnul în mări a adunat
întreaga apă pământească,
și-așa uscatul l-a format.
 
Apoi, văzând că toate-s bune
și că-i verdeață pe uscat,
luminatorii mari și mici
de-abisul arcuit i-a agățat.
 
Pentru uscat și pentru ape
a mai făcut viețuitoare,
iar omu-n urmă l-a creat
după a Lui asemănare...
 
Chiar la-nceput părea că totul
este-n deplină armonie –
planul divin viza o lume
ce fără greș urma să fie,
 
pe care gânditorii greci,
uimiți de-a sa înfățișare
și rânduiala-i de ceasornic,
Cosmos i-au spus cu încântare...
 
Dar iată că Adam și Eva,
prima pereche-ndivinată
(din lut zidită-n nemurire
și cu Edenul răsfățată),
 
n-a onorat pe Creator
cu ascultarea cuvenită,
ci, încălcând norma morală,
în lumea morții fu zvârlită.
 
Nu doar atât. Neascultarea,
în inimile lor băgată,
marchează-ntreaga omenire
până la Marea Judecată.
 
De-aceea omu-i înzestrat
cu relativă libertate –
ori drumu-ngust al mântuirii,
ori merge pe cel lat la moarte!
 
Baiul cel mare e atunci
când de decență a uitat,
c-atunci va cuteza s-afirme
că Dumnezeu a decedat...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

FLOAREA ALBĂ DE CIREȘ
Mă tot sună de câteva zile și mă îndeamnă să merg acasă, spre a prinde în plină floare faimosul cireș care străjuie înaltul casei. E bătrân cireșul, să aibă vreo... 30 de ani și vară de vară ne oferă darul său, îmbiindu-ne cu fructele sale negre, dulci-amărui. Nici nu știu ce să-i răspund deocamdată, fiindcă, de regulă,  îmi respect promisiunile, iar pentru asta trebuie să fiu foarte atentă. Dezamăgirea lor ar fi cu atât mai mare, cu cât aș promite și nu m-aș ține de cuvânt, decât dacă aș lăsa totul pe seama întâmplării. Dar, cum nimic nu este întâmplător, merg la sigur: în curând, voi merge din nou acasă!
”Vino să vezi minunea, e ca o mireasă în rochia-i albă de mătase! îmi șoptește la telefon cu vocea-i tonică sau stinsă, după cât e soarele de generos sau norul de întunecat. Nici nu știi ce mireasmă împrăștie... Azi am lăsat ușa de la balcon deschisă. S-a încărcat casa de mirosul cireșului nostru, apoi m-am gândit că n-ar fi rău să deschid și ușa camerei tale, apoi și fereastra. Parcă te auzeam strigând: Primăvară, primăvară, tu aduci mireasma-n țară/ Din Craiova-n Olănești, Secuieni sau București/ Tu ne prinzi de mijloc iară și cânți hore până-n vară.
Îți mai aduci aminte, nu? Erai pe la ciclul primar și te învârteai în jurul cireșului, cântând de mama focului, convinsă fiind că cireșul va lega rod mai repede, iar soarele va bate mai cu putere și fructele se vor înroși la iuțeală. Acum ești ocupată cu serviciul. Nici nu mai cânți și nici drum pe-acasă nu-ți mai faci! Timpul trece, iar noi nu mai întinerim, doar tu înflorești an de an. Te deschizi ca floarea cireșului și te mai coci puțin. Asta nu-i rău, dar miresma florilor de cireș n-o găsești în fiecare zi. De aceea zic, vino, poate mai prinzi ceva din trena rochiei de mireasă. Să știi că, deși l-am curățat, sunt încă multe crengi aproape de pământ. Parcă te văd cum întindeai mâinile micuțe pentru a prinde o creangă. Când reușeai, strigai cu toată forța: Am plins, am plins cleanga, uite, am adunat cileșe!” Iar mâinile tale erau roșii ca sângele, fiindcă fructele mici și coapte zemuiau printre degetele tale. Le strângeai fără milă, apoi îți încărcai gura cu bobițele aproape sfărâmate.
Mamă-ta spune că face și anul ăsta niște dulceață. Îți plăceau clătitele cu dulceață de cireșe amare. Erau preferatele tale. Acum, mai mănânci clătite? Cine știe? De ceva timp, nici gusturile nu ți le mai știu. De fapt, cine să le prepare? Tu ai treabă multă, serviciul cere sacrificiu; așa spun toți, cei tineri. Tânără ești și tu, dar floarea cireșului se trece și odată cu ea ne trecem și noi. La tine e altfel. Tu prinzi putere în fiecare zi, iar bujorii din obrajii tăi sunt departe de noi! Oare cine se bucură acum de ei?
Știi, ne-ar plăcea să vii, cât nu se trece floarea cireșului. E alb tot și râde spre razele soarelui, bucurându-se, ca atunci când tu te cățărai tocmai în vârful lui și te ascundeai printre crengi ca să nu te vedem. După lungi căutări, auzeam ecoul strigătului tău: Cine mă caută, mă găsește! Cine mă caută, mă găsește!... Și râsul  tău răzbătea ca un clopoțel vioi și fără griji. Acum, se pare, că te-au năpădit și grijile, și gândurile. Adevărat. Timpul tinerilor se măsoară altfel decât al vârstnicilor. Parcă eu îmi mai pot măsura pașii cu pașii tăi? Nici nu mai pot să ajung în fiecare zi prin văile din spatele livezii, așa cum o făceam odinioară. Îți mai amintești? Urcam și coboram, de parcă nici nu atingeam pământul! Tu o luai adesea înainte, fiindcă mai mult alergai, asemenea mieilor scăpați din țarcul lor ori dezlipiți de mama lor. Te opreai în dreptul vreunul copac și te apucai de creangile lui, legănându-te în voie. Mă opream și eu din mers și-ți urmăream cu duioșie legănarea copilărească... și cât mă bucuram.
Acum, ai schimbat totul pe-o viață scumpă de oraș și fugi din când în când la munte cu prietenii, iar floarea noastră de cireș te tot așteaptă. Și de nu vei veni nici săptămâna asta, poate o vei face în săptămâna coacerii. Cireșele tale preferate, nici ele nu așteaptă prea mult. Doar știi, culegem ce culegem, apoi rămân hrana preferată a graurilor. I-auzi, mamă-ta îmi șoptește că va face, totuși, și anul acesta câteva borcane de dulceață! Să fie acolo, nu se știe!
Stai, stai că nu te mai aud, maică-ta mă tot bruiază, tot repetă întruna: Să fii sănătoasă, floare albă de cireș! Iar eu repet: Nicăieri nu-i ca acasă! Nici ușa, nici pragul, nici patul, nici pâinea, nici măcar razele soarelui nu încălzesc ca acasă!”
Angela Burtea (Brăila)

CATRENE DE NOAPTE
hulubul hărţuit de noapte
s-a tras la cuibul lui de şoapte
iar din răşini de luni rănite
răsună glasuri răstignite
 
spălaţi cu raze bal de cer
prinţii dansează dar tot pier
e un măcel de armonie
a fi nu vreau ce spui să fie
 
vreau cântec – stih şi voie bună
să sting feştile de minciună
prin stih senin – prin cânt de strune
s-aduc lumina iar în lume
 
jos măşti penibile – de glod!
rege de roade – crai şi Plod
lor – magii mistici de norod
să ne rugăm - în sfânt exod!
 
PRIMĂVARĂ CURVARĂ
iar e-n ceruri vuiet – sfadă:
mugurii plâng sub zăpadă
umiliţi de-o primăvară
şi parşivă şi curvară
ce-au avut-o-n Smârcul Nopţii
derbedeii – mateloţii
cuţitarii - ostrogoţii
 
vânt – copaci – ninsori şi stei
se taie toţi între ei
păsările – sub pământ
cârtiţe-s cu legământ
dibuind s-omoare-un sfânt
 
mumelor – huidumelor
vădiţi-vă lumilor
scăpăraţi din cer şi munţi
să s-aprindă peste frunţi
lumânări de înviere
 
nu lăsaţi ochi de muiere
să spurce comorile
şi să-ngroape florile
 
nu lăsaţi urdorilor
miroasele zorilor
nu răbdaţi – pe-auguştii nori
iarăşi – găinaţi de ciori!
 
STRĂINUL
molcom pluteşte pe uliţi
nu ia sama nici la suliţi:
fir de rază – prizărit
pălmile i s-au trudit
au muncit de s-au străpuns
frate cu mine-a ajuns
 
furtuna acu-i trecută
arătarea e tot mută
mută e - dar grijulie:
vede smulsă-o păpădie
iar îi pune temelie
frânte flori – el le îndeamnă
doamne le face de-nseamnă
 
drege fluire de crini
să ai pe un' să suspini
domoleşte vânturi – spini
arde duh şi stinge vini…
 
pui de vrăbii – prăpădiţi
îi înalţă-n cuiburi – prinţi
 
trist străinul tot munceşte
nu slăbeşte – nu grăbeşte
ci grădina resfinţeşte
 
…gură-cască vin şi pleacă
(suflet sec şi minte seacă)…
…un copil numai – firav
din gură frumos zugrav
a vădit chipul minunii
tăinuieşte cu străbunii:
ei îi spun despre hoinar
că e Calfă de Tâmplar -
drege tot ce s-a stricat
uluiţi îşi ţine-n sfat:
unde lumii frângi ţâţâna
îndeasă stele şi luna…
 
soare nu-i încă deplin:
din orbite smulge spin!
 
…inorogii fojgăiesc
albi şi sfinţi de neam crăiesc
iar când treaba s-a gătat
se întorc la noi în sat
şi se face-atunci un ger…:
vedem rateşul din cer!
 
străinul e vornic mare
la rateşul de altare:
împarte cununi – stihare
dezleagă cânt şi cuvânt:
i-a schimbat şi legământ
morţii scoase din pământ…
 
…nouă lege şi nou scut:
nu zăbovi – Duh – în lut!
 
CU TATĂL MEU
mă cert cu Dumnezeu ca să mă-mpac -
ca Tată fiului – El stâmpără-mi simbrìa:
când plodul tău se-nhaită cu vreun drac
îi schimbi – la fund şi la urechi…”chimia”!
 
de câte ori mă rătăcesc în Bine
de câte ori tot bombănesc spre Tine
îmi caut Învăţătorul de Albine:
Cuvântu-mi arde-n mierile senine!
 
Părinte – Frate – Scut de Dumnezeu
în Tine îşi ştirbesc golanii praştii
atunci când piatră-azvârl spre pieptul meu
 
Tu le schimbi arma-n scăpărări de aştri…
…cu Tatăl meu veghez – din zori – Grădina
din aşchii-raze-nchipuiesc Lumina!
 
DISCUŢIE PE STOMACUL GOL
“-omul acela a crezut că va trăi – chiar cu o
zi înainte de a muri!
“-chiar aşa?  - a crezut că va trăi – chiar cu o
zi înainte de a muri?
“-da – să moară mama – chiar
aşa!
“-las-o pe
mă-ta!  -…şi
zi-mi mie altceva (…phi! – ce-mi mai
ghiorăie maţele…bine – nevastă – deci n-ai avut
vreme să-mi faci aseară
pachet – hai?... lasă-lasă… ne vedem noi
diseară…): …dar – cum îţi ziceam -
în dimineaţa zilei când a murit – ce anume oare a
aflat el – de şi-a schimbat părerea – pe una de
moarte? – de ce nu s-a uitat la
cer – să vadă cât de-nvăpăiat
este – de ce n-a ascultat păsările din
pomi – care te asurzesc cu cântecele lor de
bucurie? -  de ce n-a privit
liliecii-nfloriţi… că-i
primăvară – bă! - …de ce l-a apucat – aşa - taman
în dimineaţa aceea – gândul de
moarte? – de ce? – eu asta mă-ntreb – şi nu-s
dumirit deloc!
“-păi… vezi tu… - …mda… phieu ştiu…  - bă… nu mă
pricep nici eu…
“-…lasă – bă - că nu te pricepi tu şi la
altele – unde chiar ar fi trebuit să
te pricepi… (…băi Firfirică – un' te
duci – de-alergi aşa ca după
tren  - bă? – aaa – la <<Fast Food>> la Chioru' ? – păi zi-i
aşa… Firfiricus dragule… păi uite - ia-mi şi mie ceva de
crăpelniţă… uite
banii  - ce să-mi iei? - păi - un hot dog…
…ceva – că
leşin de foame – zău!)  -…unde ajunsesem? – aaa
da… stai aşa că-mi adusei aminte – nu
mai da din umeri - ca handicapatul! - …aşa… dar
zi-mi tu mie una: şi de ce
trebuia el să moară – tocmai în
ziua următoare zilei când credea în
viaţă?!
“-da – poate că ai – şi tu - ceva
dreptate… nu-mi dau seama ce-o fi
fost în
capul lui…”
“-…paie! – îţi spun eu!... paie! - …şi de ce
trebuia – neapărat – să
moară – în ziua când a murit? – oamenii
nu trebuie să moară – ei sunt
zei!
“- dar de ce numai omul nu trebuie să
moară?! – animalele nu sunt – şi ele – creaţii ale
Lui Dumnezeu – deci
copii ai Lui Dumnezeu? – cu ce e mai
copil al Lui Dumnezeu – un om – despre care se
ştie – de-acum – cât de ticălos
este – şi egoist şi trădător şi mincinos
şi…? - decât un pui de ciută sau
decât un bou din cireadă – ascultător şi
muncitor pe brazdă – cât e ziulica de lungă… mai exact – cât
e ziulica  oamenilor de la crâşmă – care beau - chefuiesc şi-o
bat în cap…?!
“- dar omul este
creaţia zilei a şasea… nu ca…!”
“- chiar aşa! – omul este creaţia zilei a şasea – deci
e făcut numai din resturi şi din
vechituri – numai bune de-azvârlit la gunoi! – nici nu ştiu
dacă Dumnezeu prevăzuse – încă de pe atunci - de
la-nceput - coşul de gunoi…”
“- mda… îţi dai seama ce măreţ ar fi fost
omul – dacă Dumnezeu ar fi avut
inspiraţia să-l facă în
prima zi a creaţiei sale? (…mersi – băi Firfirică – să ai
parte de
mă-ta… stai – nu-mi mai da restul… că-s
sătul  - până peste cap - de
resturi!)”
“- nu – eu cred că Dumnezeu ştia foarte
bine ce catastrofă va
ieşi – oricum – ori în prima – ori într-a
şasea zi a creaţiei Sale – şi într-adins a
amânat toată
afacerea… a tot tras de
timp – până s-a făcut
de-a şasea…!”
“- de ce – bă - deşteptule? - ca să nu strice cumva fasonul
creaţiei chiar din prima
zi – şi să nu-şi strice cheful…? - …ăăă?”
“- cheful ca cheful – dar s-ar fi îngreţoşat
El - <<din prima>> - şi s-ar fi lehămetit – chiar
de la-nceput – chiar înainte de a se apuca de
făcut – de creat
ceva...”
„- dar – în definitiv – de ce a ţinut Dumnezeu ăsta – morţiş
să creeze lumea – să creeze
ceva? – nu putea face
altceva?”
„- mda – vezi tu – de aia se zice că omul a fost făcut
după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu – că
are mişcoriciul ăsta – de tot trebuie să
facă el ceva – bun-rău – dar să
facă...”
„- n-are stare – dom'le... şi pace bună! – de aia uită el de
toate alea importante – se ia cu
toate fleacurile - şi
nici nu se gândeşte – în timp
util – la
moarte (să zicem - de-un
par examplu - nu?!) -...da...nu se gândeşte el
la moarte - şi
deodată – hop! – şi vezi că
nu mai e...”
 
...şi toată discuţia asta – care a ajuns  - după cum
vedeţi şi singuri - la
cel mai înalt nivel
intelectual – se iscase numai pentru
că Dumitru  – omul de serviciu de la
instituţie şi – ca o a doua lui
slujbă (...că nu s-ajungea cu banii şi avea copii
mulţi!) - Gunoierul Oraşului – da – Dumitru-Gunoierul - care
avusese cancer în
gleznă (ca Ahille!) - ultimul
stadiu –  tocmai cu trei zile-n urmă
dăduse colţul” (şontâc-şontâc...) - murise... sau
mă rog - „se dusese la
ceruri” (...deh – 'i mai uşor să zbori prin
leruri...)...care cum vrea să
zică  şi scurmă – că tot aia-i – până la
urmă...
 
...bă – ştii una bună? - ...cineva tocmai îmi
zice – la celular - că l-ar fi văzut pe Dumitru-Gunoierul – pe
stradă – acu' o oră – şi mai zice că n-avea cum să-l
confunde – doar ştii că avea obrazul drept
plin de negi cât nucile de
dulceaţă... (...iar pe partea cea
stângă – avea ca o
ceaţă...) - ...auzi dom'le obrăznicie şi
neseriozitate pe el! – ...păi
când zici că faci
ceva – ţine-te-n mă-ta de
vorbă – tâmpitule şi
găinarule! – nu du oamenii cinstiţi cu
preşul... rostogol... - ...da – cică a-nviat – da - ...băi
să fie! - şi
ăsta a luat-o  - mototol - nici una nici două - cu
înviatul – ca
Hristos...de
dimineaţă – pe
stomacul
gol...
 
MISTICA PETALEI
au înflorit iar pomii – dar eu nu i-am văzut
întors fiind din bezna pivniţei de-infern
lumea nu-şi pierde-obişnuinţa Florii din Eden
tenace – iscă focul viu - necunoscut
 
au înflorit iar pomii – Frumosul e în lume
dar meritul musteşte în vâlvătăi ascunse:
petale – mistice silabe-s în genune
iar frazele rămân enigme nepătrunse
 
...de unde vii şi ce-mi mereu şopteşti
petală efemeră – veste de lumină?
de-abia te recunosc – şi te topeşti
 
'napoi în raiul firii fără vină...
...cât am dorit să fie primăvară
dar alfabetul tot nu-l ştiu pe dinafară...
 
MĂ SIMT ATÂT DE SINGUR – CU ÎNGERII LA GEAM
mă simt atât de singur – cu îngerii la geam
de-o viaţă-mi este iarnă – ei zic că-i primăvară
din ce-are omul voii – nimic eu nu mai am
doar nişte voci uscate – strigându-mi de ocară
 
afară nu există – e-o pierdere de timp
iar înlăuntru bezna îşi pune-n cap coroană
de undeva mă strigă – încotrova mă schimb
Hristos se furişează-ntre spinii buni de rană
 
aş vrea să nu fiu singur – aş vrea opri Golgota
mi-a putrezit –zadarnic – şi sângele din vine:
pe min' mă răstigneşte – nu curg licori divine
 
deci nu e mântuire – din nou am greşit nota...
...degeaba pomii cântă pe strada îmbeznată:
Iuda nici nu primeşte – nici n-are cui da plată...
 
O – DOAMNE – NU CĂTA URÂT SPRE MINE
o – Doamne – nu căta urât spre mine:
tot ce-am putut – uite – pe masă-i pus
am aşteptat din voci să ţeşi jivine
şi să mă lupt – spre-a respira mai sus
 
n-ai luat în seamă bătătură – casă – vatră
de parc-aş fi tâlharul stângii Tale-amare
m-ai ocolit – şi-ai luat-o tot pe mare
plutind lumini – păşind pe nori de piatră...
 
sunt doar un spârc – dar nu mă blestema
aşază cuib de barză şi la poarta-mi!
...ai rupt din Carte-Ţi fila cea cu soarta-mi
 
mototolit-ai straşnic slova vie - grea...
...nu mă iubeşti - leprosul n-are vad
dar nu-nţeleg: sunt singur – chiar şi-n iad...?
 
CHIAR NICIUN ANOTIMP NU M-A CITIT
chiar niciun anotimp nu m-a citit
deşi eu scris-am despre toate -
de ce s-umbreşti lumina filei fade
când nu urmează voluptuos foşnit?
 
silabe am cât cerul constelaţii
dar astrologii zac – agonic – în pubele
de-aceea-s scrum sfintele revelaţii
de-aceea-n loc de prinţi – vin bube rele...
 
sunt dumnezeul făr' de credincioşi
am catedrale mii – pe post de hale
şi slova se topeşte-n somnul moale
 
pescarii de adânc sunt iar codoşi...
...o – biata Poezie se târăşte
iar fraza lumii se tot dezlipeşte...
 
CONTRADICŢII FLAGRANTE
pomii aprind constelaţii de flori
cât bine trimite Hristos printre noi:
nu ştim să fim cer – nu ştim să fim nori
suavul ocean de văpăi trece-n sloi...
 
uitat-am cu totul că fost-am Grădină:
lumină şi vise căzut-au cenuşă
toţi spânii de suflet cârmesc către tină:
printre petale – degeaba-i o Uşă...
 
hulubii nasc cer... – ...noi drămuim oxigen...!
lăsaţi-mă înger ori pasăre-n fire
e încă în mine ea - Sfânta Uimire
 
dar e şi mânie – otrăvitul polen...
...toţi orbii – Hristoase – atârnaţi de fiori
nu moară: înţelepţiţi – ardă-n flori!
 
MI-AI DAT VIAŢĂ – NU MI-AI DAT IUBIRE
mi-ai dat viaţă – dar nu mi-ai dat iubire:
eu ce să fac cu-această jumătate
care nu are faţă şi nici spate?
nici nu mai pot – acum – să-mi ies din fire
 
primăveri n-au venit – toamna nu vrea să plece
nici măcar nu-mi dai vise – un vers – Poezie...
...sunt din Neamul Polar al lui Zece:
orice-ai scrie – pe stele – de-acum  - e prostie
 
fluturi de noapte s-aşază pe masă
mi-au luat locul faptei înscrise în gheaţă
până şi noaptea-a-nceput să miroasă
 
iar mie – de mine – de voi – mi-este greaţă...
...nici carii – nici luna – nu-mi spulberă mit
nu-i ghinion - nenoroc: altă viaţă-am trăit
 
ÎNTR-UNII CRESC COPII – ÎN ALŢII – TUMORI
într-unii cresc copii – în alţii – tumori
tu nu dărui nimic – te joci c-o poveste...
nimeni nu vrea  - niciodată - corăbii cu sori:
doar n-audă moartea în sine cum creşte
 
nu-i linişte  - vlagă - nici cânt pe pământ
suprema confuzie: să vrei a trăi!
refuz să privesc – nu am niciun gând
o dată pe an doar cu El voi grăi...
 
nu-L slăvesc – nu-L implor – nu mă rog – nu-ngenunchi
din grav Termopile scăpat-am doar eu
numai eu vă pot scrie poveşti de-Inorog
 
plec - şi vin - şi iar plec - când am chef: da – sunt zeu...
...sunt erou din Hristos şi vasală mi-e moartea
stau drept – în picioare – sfidând chiar şi soartea...
 
AMARĂ  - OARBĂ VIAŢĂ FĂRĂ FELINAR
amară  - oarbă viaţă fără felinar
ciobanul şi-a pierdut şi cremene şi-amnar
doar hoinărim prin munţii fără har
plânsul se-aude rar – şi tot mai rar
 
de ce trimisu-m-ai aici să fac de strajă?
drept falnică moşie-mi dai pustia:
nici sfânt  şi nici martir nu-s – să-ţi sap via
nimicnicia de nisip m-a prins în mreajă
 
pereche de-ochelari – dar nu şi ochi
un strai fără de trup – cu gaica ruptă:
îţi sunt în plus – un dop grotesc de plută
 
pe apele-adormirii-n dedeochi...
...nici foaie – nici condei n-am să Te scriu
şi mă tot mir: de ce mă chinui viu?
 
MĂ CAUT
mă caut – mă caut – mă
caut – necăjit că nu mai
exist
 
pe undeva – e drept – ţepoşi
fumegoşi - se mai înalţă Vulcanii din
duşmănia cea veche a
Văii – pe altundeva trăsnesc
Valuri de-Ocean – zilnic repetând Stâncilor toată
pedagogia Furtunii – şi – cam peste tot – răsar
cosmic furnicând epiderma solară - Stele – şi
Flori – ba chiar snopuri de
Stihuri şi
Stuhuri
 
dar – chiar aşa – să-mi pierd orice speranţă de
viaţă – tot adunându-mă – migălos – cu
făraşul – din toate aceste
strălucite petice – împrăştiate
pretutindeni (...sau
altele - pitite – răutăcios - pe unde nici
nu ţi-e gândul...)?
 
...şi la urmă – după toată ne-sfinţita mea
trudă - iar să
scap făraşul din mână – auzind
strigătul bubuitor - de Miner Puşcător (Cerescul
Miner!): „Ferea! – curând – prăbuşim
totul – iar
aici - NOUA lume!”...?!
 
...nu – mersi – de-acum am ajuns o
fantomă prea
făţiş-scârţâiş reumatică - şi
exasperant de bătrână...!
 
deci – incognito (cum numai
strigoii ştiu să se
picteze-n vermină!) - curând voi pleca spre-o
de mult pensionată
Stea-Balerìnă – cu Alzheimer
la splină - cu vechi vìcii şi imemorială - turìstică
vină
 
MIZERIE PRINTANIERĂ
primăveri tomnite – târfe păguboase
răzgâiate-n ode fripte la trombon
gulere şi suflet – tot de molii roase
răsucite trupuri – ca de tirbuşon
 
frumuseţi zvântate – eşuate-n crăci
învierea firii: bancul sec al serii...
cavaleri-copacii au putoarea cerii
păsările-îngeri se târăsc – libărci
 
vânt greţos agaţă fecioria lunii
chipuri se-ngustează până la răspăr -
e-n cenuşi de  vierme - scânteierea strunii
 
criminalu-i strigă sfântului: „scump văr”...
...boală fără nume  - de copii-bunici:
ruginit-a-amorul  - şi-a vomat limbrici...
 
NOI SUNTEM MORŢI – 'NAINTE DE-A FI VII
noi suntem morţi – 'nainte de-a fi vii
glorii-vulturi - tragici în colivii!
…printre stafìi e balul cel etern
îmi pipăi inima: nimic sub stern!
 
noi suntem morţi - 'nainte de-a fi vii
căci Cel Bătrân şi Răzgâiat ne vrea supuşi:
Om - Răzvrătitul fără interpuşi
Om  - Solidarul cu-alte mii
 
…e noapte peste balul strigoiesc
căci ne-a tăiat lumina Cel Preabun -
dar cum – neruşinat - să-l şi iubesc?
 
după  ce-i ranchiunos – e şi nebun…
…găsiţi-vă un zeu de stat la vatră
nu grobieni – tărcând vorbă mulatră…
 
DIMINEAŢĂ ÎN MUNŢI
e linişte în munţi – vulturi ţintiţi
înalţă Crucea-n ceruri – glorioasă
clopotniţele brazilor treziţi
şoptesc utrenia din flori culeasă
 
e-atâta roură-n altarul sihăstriei
Iubirea fulger sună-n lume sfântă:
Hristos e baciul stânelor tăriei
un Cântec nou – noi ceruri ne frământă
 
dintotdeauna Craiul-Crist e Pisc-de-Grai
dintotdeauna sfântă liturghie
replămădeşte mistic sori şi rai
 
iar lumea munţilor e stăreţie…
…frumosu-i mai frumos în 'cest descântec
comori de raze vălurile spintec'
 
RIDICĂ, DOAMNE!
femeile stârpit-au – flori şi pomii
preot n-avem - nici suflet nu mai este
vlaga s-a scurs în iadul unde-s “domnii
iar de la ei – spre sat – nu vine veste…
 
unde e borta vântului turbat?
dar crucea răsturnată de blesteme?
diavolul  pustiirii s-a jâmbat:
nu ne-nchinăm - uitat-am şi ne-am teme…
 
de ce  - Hristoase – beznei laşi pământul?
de ce îi laşi pe căpcăuni şi orbi?
sfântă Grădină-şi află-aici mormântul
 
şi nici văzduh nu ţi-a rămas să sorbi…
…ridică – Doamne – înapoi în rai
acest Altar – cum altul n-o să ai!
 
AŞTEPT, AŞTEPT O NOUĂ PRIMĂVARĂ
aştept – aştept o nouă primăvară
nu ţurţuri vorbei – când te rogi Grădinii!
Te-aştept – o – Crist – să te pogori pe scară
să arzi în noi şi rădăcina vinii!
 
aştept – aştept o nouă primăvară
cu flori pe-acoperişurile lumii
să stăm cu Crist la vatră – iar şi iară
şi amândoi să ostoim porumbii…
 
de ce să cred că azi nu se mai zboară?
de ce să cred în Fluieru-ngropat?
eu  cred că Focul Sfânt la noi pogoară
 
Hristosul pentru mine s-a-ntrupat!
…de-o fi credinţa-n pieptu-mi să se stingă
în râpa-uitării crinii să mă-mpingă!
 
VIZIUNE DE PAŞTE
în vârful picioarelor
păşim – în jurul acestui vechi şi
continuu miracol: nu-l
înţelegem – ci-l
însoţim
 
e pace în ceruri – mai puţin pe
pământ: Hristos e
floare de prun – e copac
încoronat – aer înmiresmat – e
vânt şi pământ… - Hristos se alege din
stele – cu bune şi
rele – se aprinde
uşor – fluture şi
nor – lumină din lumină – şi tot ce e
tină – se face
văzduh şi văpaie
lină
 
taci şi
arzi: e – deocamdată
tot ce poţi face – sub încă
nelegiuita-ţi
carapace
 
mai târziu – şi nu
foarte – va veni El – ca pe veci să
rămâie - în
carne – aur şi
tămâie - şi pe toţi de toate  - va
desparte: va desface – reface
preface – va aduce – din nevăzut în
văzut – la locul ştiut - dintr-o
cu totul altă
oglindă – miros de
mere din tindă – va mâna înspre
noi – herghelia de
albi inorogi – doi câte
doi – pentru ca – în sfârşit – să te-nveţi a fi
demn şi tihnit – da – mai ales
sfânt şi
demn  - când te-nchini întru
misticul semn - şi
nicicând
urât – ori
în gură-amărât…
 
te-nchini spre Lumină – te
rogi: te rogi să fii şi tu petală de
prun – şi reavăn pământ şi
vânt - şi văzduh  - stea bălaie -şi
mereu văpaie… – nicicând
scrum: în minte  - cuminte - nu-ţi mai
lua fum
 
…moartea să vină şi ea la
tainic ospăţ de
cină – dar ca vecină
senină – chibzuit să-mprumute de la
tine – tânăr ucenic-dumnezeu (cu coama-ţi veşnic în
flăcări  - biruind
coroană şi
arzând foc de
leu!) - …să-mprumute de la
tine – vezi bine - un
ciur cu
purumbi de văpaie văpaie
văpaie…din care să-şi înnoiască  - din
ceas în
piept – mereu - cernitele-i
prohoduri şi
straie
 
…totul se va spăla – totul va avea
glas: până la Hristos – nu mai e niciun
pas
 
…da – glas şi sfinte rosturi
vor ieşi-n drum – alai
 
alai fără capăt - ci în frunte doar cu
stele şi cu
nou-născuţii Feţi
Frumoşi - fii de
crai… – …alai de
glas şi rosturi – sfinte şi
ninse - cu
lumânările aprinse în
mâini – şi
având pe buze şi-n
frunte – atlantic
safiric şi (amânat în zare) - un
smarald greu – cântecul tău de
nou dumnezeu – cântec învăţat – din
fluier şi nai – unelte de
foc nestins - răpite cuminte din
rai
 
…Baciul Dumnezeu
Hristos - mustrându-te-ntru
învăţare şi fire – mereu - cu
nou-născuta zare şi cu
princiara-I zâmbire - de
căprior şi de
leu – e mai
deplin înviat - şi
în slăvite cuptoare
lăuat - decât orice
ghimpos şi
bărbos
zeu
 
PAŞTE PARADOXAL
poveri împărăteşti – flori nestemate
atârnă inutile – în galimatiasul
lumii de fiare îndelung plouate
vise vomând - neisprăvite-n Somn-Cel-Grasul…
 
copaci chircesc cerşite întrebări
şi frisonează-n mijlocul de haos:
florile seamănă-acum a lumânări
la capătâiul unui mort din naos
 
…ce aţi făcut cu Templul de Lumină?
ce bâlbâieli – iar – vocea v-o dezbină?
coboară linişte pe rănile-cuvinte
 
căci adierile sunt tot mai sfinte…
…în bâlci obscen – şi hâd – şi-nnoroit
plouă văpăi de Sânge Răstignit…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ALBUMUL DE HAINE
Sărbătorile pascale ne pun în mişcare. Fie că alergăm după cumpărături, facem curăţenie, întocmim liste cu invitaţi şi cadouri, ne programăm la coafor, la manichiură, alergăm prin Mall-uri după o ţinută nouă, fie ne gândim disperate, dacă ne-a prins vremea singure, cu cine o să ne petrecem aceste zile libere, care trebuie să ne fie fericite, prin tradiţie. Uneori, devenim depresive... şi nu mai vrem nimic, decât linişte.
Eu, în anul acesta, după un concediu medical costisitor, am ales (ca şi-n ceilalţi ani), să-mi petrec câteva zile la soră-mea. Atracţia cea mare n-a fost, ca altădată, meniul, că sunt la regim, ci câinele Oli, o jucărie vie, cu care aveam ocazia să mă tăvălesc prin iarbă şi să mă joc, până obosesc.
Profitând de prezenţa mea în reşedinţa lor, soră-mea şi cumnatul şi-au luat tălpăşiţa... la cumpărături (după miel şi ied, după torturi... etc.), şi duşi au fost, mai bine de o jumătate de zi.
M-am jucat cât m-am jucat cu Oli, până am obosit eu de câteva ori, iar el, definitiv. Pentru că mă plictiseam, mi-am amintit observaţia ironică a asistentei de la şcoală, că, dacă tot am slăbit, ar fi cazul să-mi schimb şi garderoba, că atârnă hainele pe mine. Bani şi iar bani, mă gândeam, cu tristeţe...
Deodată, mi-a apărut în gând fostul meu soţ, D-zeu să-l ierte, pe care îl iubesc mai mult de când a murit (Doamne, iartă-mă, dar acesta e purul adevăr!). Mi-am amintit, cum de Paşte se alcooliza mai tare şi începea lungile prelegeri, cum că s-a însurat cu soră-mea şi cu taică-meu, nu cu mine. „Că nu mă enervează să-ţi cumperi câte haine vrei, dar mor când le văd pe soră-ta, după o vreme!” Aşa zicea şi-şi mai astâmpăra amarul cu un pahar de tărie. „Uite unde se duc banii noştri!”
Adevărul era că mă îngrăşam, văzând cu ochii, de la toate stimulările hormonale, pentru magica sarcină, care n-a mai dat roade... decât pe cântar. Când deschideam dulapurile şi nu găseam nimic bun, ca măsură, mă apucau toţi dracii. Luam cu furie hainele, le puneam într-un sac, şi când se nimerea soră-mea pe la mine, iar el nu era acasă, i le dădeam, să nu le mai văd, căci vederea lor îmi provoca o reală suferinţă, mai mare decât cearta lui şi decât tratamentele eşuate.
Acum, eram singură, cu timp liber berechet. Ce-ar fi să recuperăm câte ceva, de la dumneaei, mi-am zis? În definitiv, erau hainele mele. Pe multe nici nu le purtase, că avem forma corpului diferită. Pe unele şi le modificase. Ale ei să fie!
Uite-aşa a început călătoria mea, prin trecutul meu... de haine! Am zâmbit, gândindu-mă că unii se uită la fotografii, în aceste zile de relaxare. Eu îmi treceam viaţa în revistă... cu hainele mele.
Mi-am găsit zeci de costumaşe: de vară, de toamnă-iarnă, de primăvară, bluziţe colorate sau uni, fuste lungi, scurte, pantaloni, cele mai multe haine de gală (aşa îi plăcea lui ex... „ţinute bussines!”).
Mi-am găsit costumaşul de la întâlnirea de 20 de ani, de când am terminat liceul. Atunci lucram la ISJ, dar aveam tocmai în acele zile, o hemoragie de medicul ginecolog mi-a dat injecţii ca să rezist până luni, iar marţi m-a şi operat de fibrom. Am dansat şi am râs în noaptea aceea, ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa mea. Eram atât de îndrăgostită, că aş fi murit fără să clipesc pentru cel care, după câţiva ani mi-a demonstrat în ce iluzie trăiam. Dar atunci am fost pe deplin fericită!
Am găsit şi costumaşul de zi, tot de la acel eveniment. Mi-am amintit şi fotografia făcută pe scările liceului, cu colegele de generaţie şi profesorii care au răspuns invitaţiei noastre. Chiar mă simţeam o femeie împlinită, pe majoritatea planurilor.
Costumaşul de la cununia civilă... ăsta da o ţintă pentru cura de slăbire! Delicat, plăcut la atingere, culoarea oului de raţă. L-am strâns în braţe şi am lăcrimat. Iată dovada vie că, odată, cineva m-a ales dintre toate femeile lumii.
Am găsit şi primele bluziţe cumpărate de la second-hand, când au apărut genul ăsta de magazine, în anii 90. Mergeam tocmai lângă Spitalul Judeţean, unde aveam o elevă de la seral vânzătoare („Întâi vin doctoriţele de la spital să-şi aleagă, apoi deschidem buticul pentru clienţi”, îmi spusese fata).
Uite rochia roşie cu buline albe! Am purtat-o o singură dată, când ne-am luat maşina Dacia, model nou, albastru-gri, şi se deschisese primul Metro, din Calea Şagului.
Rochia de când am fost graviduţă... de şase luni! La asta chiar am plâns. O să mor cu regretul că nu mi-am văzut fetiţa de 1 zi.
Am avut perioade când am purtat obsesiv o culoare. Cred că jumătate din viaţă am purtat doliu. Am haine negre...cât să îmbrac un regiment!
Am apoi foarte multe roşii. „Iubita mea, în roşu şi negru!” mă alinta deseori ex.
Apoi, verde... muuult verde! Uni sau dominant, în diverse combinaţii.
Acum doi ani mă apucase mania verdelui, de mi-am zugrăvit holul mare, bucătăria şi dormitorul în nuanţe de verde. Anul ăsta mă sună zugravul şi mă întreabă glumeţ, dacă, de Paşte, nu vreau altă culoare, că el timp are. Norocul lui e că aveam un amic ce tocmai căuta un zugrav!
Mi-am descoperit şi unele piese vestimentare atât de preferate, că mă şi miram cum de mai rezistă, cum de mai există. Aici intră un tricou cu o raţă sălbatică, în zbor, cu aripile de mărgele (nuanţe de albastru şi verde, evident!). Mai am şi nişte pantaloni pescăreşti, de o culoare nedefinită, ceva gri-albăstriu. Comozi, ideali pentru cafeaua de dimineaţă, în curtea casei părinteşti, de la sat. Cum or fi ajuns aici?
Oooo... magicul meu costum roşu! Pe acesta l-au ţinut minte mai multe generaţii, pentru că îl purtam doar la evenimente importante pentru mine: inspecţii, lecţii deschise, 8 Martie... Când îl îmbrăcam, elevii erau deja în alertă! Devenise un fel de cod al zilelor „fierbinţi”.
O bluză gri, ca un ursuleţ de pluş... O primisem de la proaspătul meu soţ, chiar a doua zi după cununia civilă, când ne-am pilit amândoi, ca doi proşti, şi râdeam, de se scutura blocul cu noi. Aşa m-am şi culcat, cu bluza nouă pe mine. Nu uit, pentru că, pe la 3 dimineaţa, mă simt luată în braţe, pupată pe la urechi şi mahmurul meu soţ îmi zice: „ Mona, azi să mă laşi să dorm mai mult!” N-am mai îmbrăcat pluşul ce-i amintea de o oarecare Mona, niciodată.
Am găsit şi un capoţel, primul meu cadou de la o mătuşă de-a lui, de la Buzău. Casnică, dar „moţată”, mătuşica îşi rupse de la gură, din colecţia ei de capoţele, unul, cu coadă de sirenă, care i se părea ei că-mi vine foarte bine. Adevărul e că se cam mula pe corp veşmântul, dar vezi bine, ştia mătuşica gusturile nepoţelului favorit.
Na, că se aud gazdele! Bibu, pechinezu, latră, cu capul pe spate. El recunoaşte vibraţiile motorului de departe. Niciodată nu greşeşte. Oli e mai leneş. Corcitura veselă de chau-chau e mai obosită decât mine.
Prezint hainele găsite ochilor măriţi de uimire ai soră-mii. La unele nu renunţă. Acceptă că sunt ale mele. Nu verbalizează mari nemulţumiri. Cred că e obosită de la alergatul prin magazine, altfel ar vocifera mai mult. Cumnatul meu adoptă figura aia inexpresivă, care l-a făcut celebru.
Profit de situaţie şi îmi îndes în saci trecutul. E al meu! Sunt gata să mă cert pentru zdrenţele astea! Cei doi cad laţi, istoviţi de alte preocupări. Au scăpat!
Acum, când scriu, sunt acasă la mine. Privesc cu plăcere sacii mei cu haine şi umeraşele recuperate, cu sacouri, cu tot. Simt că ceva din munca mea de-atâţia ani, se reîntoarce acasă. Avea şi nenorocitul ăla dreptate, în felul lui...
„Dacă aş putea da timpul înapoi, mi-aş trăi cu totul altfel viaţa!” am auzit de mii de ori. Hainele mele m-au făcut să realizez că n-am avut o viaţă săracă, nici în evenimente, nici în bani (dovadă e calitatea materialelor, a modelelor, multitudinea pieselor vestimentare, diversitatea împrejurărilor în care le-am purtat).
Pregătesc maşina de spălat. Să dăm aroma prezentului, provocărilor viitoare!
„Nu vă aruncaţi trecutul! Pe el se clădeşte viitorul!” Asta cine a mai zis-o? Dacă nimeni important, să reţineţi că am debitat-o eu! J
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

TIMPUL NOSTRU
Măsor timpul în flori de salcâm
Ce îmbătă zilele umbrite
De absența ființei tale.
Îl măsor în flori de mac rătăcite pe câmpuri
Umplând cu nostalgii,
Și-n flori de măceșe, păstrate uscate
Cu dăruirea ta impregnată în petale.
Primăvara noastră pe sfârșite
Își leagană gândul ce crește
Ca un vânt spre furtună,
A neputință și-a idee dospită
 cu miros de iarbă uscată.
*
Te întrebi acum: unde sunt anii trăiți zi de zi?
Unde sunt pașii zburdalnici,
visurile adolescenței,
prieteniile nevinovate
și marile dureri ale maturizării timpurii?
După atâtea întrebări ai început să cauți,
să răscolești la vecini,
să treci pe străzi pe unde altă dată ai bătut mingea,
să regreți jurnale și caiete aruncate,
să te sapi adânc căutând comorile tale
cărora nu le-ai dat niciun sens atunci.
Și încă mai cauți…
*
Mă uit la femeile care trec pe lângă mine.
Le privesc direct în ochi sau pe furiș.
Unele se-ascund, își corectează trăsăturile
Cu creionul, cu fardul, gene îngroșate,
Cu păr vopsit în culori vii.
Altele, își arată demnitate în firele albe
Și-n riduri și ochi plânși,
În frunți încruntate și buze înfiorate.
Îmi opresc privirea pe coroana corcodușului
Înflorită a 45-a oară, cu mult mai multe flori
Revărsate dintr-un trunchi tot mai gros,
Mai frumos ca niciodată.
*
În dimineața aceasta femeile au lipsit de pe străzi.
Se perindau doar copii-băieți spre școală
și bărbați încruntați făcând planul zilei,
indefiniți, calculând obiective.
Copacii refuzau să înverzească (cică era prea frig!).
Patiserul își pusese cojoc
lângă cuptorul cocând ștrudeli
…și cine să dea sens tuturor acestora?
*
Ticăie ceasul, fără să ceară o pauză.
Ce tont!
Timpul trece la fel și fără măsurătorile sale.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)

POLIŢISTA
În anii '80, Iulia lucra la o şcoală generală cu zece clase. Avea ore de matematică şi fizică la clasele mari şi dirigenţie la clasa a zecea. Şedinţele de consiliu profesoral aveau loc marţea de la ora 18, într-o sală de clasă.
Uneori, şedinţele se prelungeau până târziu. Aşa s-a întâmplat într-o seară. Iulia era obosită. Nota în caiet tot ce i se părea interesant. La un moment dat, a aşezat stiloul pe bancă şi asculta ce spuneau colegii. Apoi, gândul i-a fugit la copiii ei. Era ora lor de culcare şi Iulia nu era acasă.
Când s-a încheiat şedinţa, profesoara a închis caietul, l-a pus în geantă şi s-a grăbit să plece. Când a ajuns acasă, copiii dormeau. A pregătit cele trebuincioase pentru dimineaţă şi, profitând că nu era nimic interesant la televizor, s-a culcat.
Dimineaţă, după ce a condus-o pe cea mai mică la grădiniţă, Iulia şi-am luat caietul şi cartea. Voia să-şi pregătească lecţiile. A căutat stiloul. Nu era la locul lui. A scos din poşetă tot, dar stiloul nu era acolo. Atunci şi-am amintit că îl pusese pe bancă. Spera să îl găsească.
A ajuns la şcoală în pauza mare. A întrebat-o pe învăţătoarea care avea ore în sala în care avusese loc şedinţa dacă vreun copil a găsit un stilou. 
- Angela, l-am primit în dar de ziua mea. Îmi lăsasem vechiul slilou Flaro pe bancă şi alergasem să prind deschisă cantina. Colegul care m-a văzut a doua zi că scriu cu pix s-a mirat. I-am povestit ce s-a întâmplat şi, în drum spre cantină, m-a invitat să văd expoziţia de rechizite şcolare deschisă la Librăria Universităţii. De acolo a cumpărat un stilou chinezesc Hero bordo şi mi-a spus că nu ştia ce cadou să-mi ia de ziua mea. Am terminat facultatea cu acel stilou, mi-am luat definitivatul cu el, ţin foarte mult la stilou. Din păcate, l-am scăpat o dată şi are o crăpătură acolo unde îl reazem de deget. În ziua în care îl încarc, pe deget am o pată de cerneală.
- Ai un semn de recunoaştere...
- Mai am unul. Având ceva vechime, peniţa s-a tocit. Scrie mai repede înclinat puţin spre stânga.
- Să mergem în clasă!
Cele două doamne au intrat în clasa a treia A.
- Copii, azi o veţi cunoaşte pe doamna profesoară de matematică. Să-i arătăm că suntem o clasă de elevi corecţi şi cuminţi! Vă rog să-mi răspundeţi la câteva întrebări! A găsit cineva un stilou care nu e al vostru?
Văzând că nu răspunde nimeni, învăţătoarea întreabă:
- Aţi văzut la vreun coleg un stilou pe care nu l-a avut până acum?
- Da. Cireşica are stilou. N-a avut niciodată.
- Cireşico, de unde ai stiloul?
- Mi l-a dat unchiul meu...
- Unchiul ei lucrează la IGO, strigă fetiţa care văzuse stiloul.
- Aseară, doamna profesoară şi-a uitat stiloul pe ultima bancă. Cireşico, te rog să ne arăţi stiloul!
Fata aduse stiloul. Era Hero bordo, cu o crăpătură pe partea opusă peniţei.
- E stiloul dumneavoastră?
- Da. Este exact cum vi l-am descris în cancelarie.
- Cireşico, ce ai de spus?
- Vă rog să mă iertaţi! Am greşit. L-am văzut pe bancă atunci când mi-am agăţat haina în cuier.
- Ai recunoscut. Eşti o fată bună, chiar dacă nu ai venit singură să spui că l-ai găsit. Nu suntem supăraţi pe tine! Suntem convinşi că vei fi corectă de acum înainte!
- Dragi copii, vă mulţumesc pentru rezolvarea problemei mele! Sper să ne mai întâlnim!
Bucuroasă că şi-a recuperat stiloul, Iulia ieşi, nu înainte de a-i saluta pe elevi şi pe învăţătoare.
După câţiva ani, Iulia este salutată pe stradă de o poliţistă. Nu o cunoştea, nu ştia ce să spună.
- Doamnă profesoară, nu vă mai amintiţi de mine. Aţi fost în clasa noastră atunci când v-aţi uitat stiloul...
- Mi-am amintit. Ce întâmplare!
- Eu sunt Cireşica. M-am gândit că nu m-aţi pedepsit pentru ceea ce am făcut eu atunci şi am vrut să-i ajut pe toţi cei care au necazuri.
- Frumos din partea ta! Îţi doresc succes în ceea ce faci! La revedere!
Cireşica mulţumi pentru urare şi salută regulamentar. Iulia se bucura că fetiţa din anii '80 şi-a împlinit visul din copilărie.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)
 

 

ATITUDINI
CUIUL PRIMARULUI SAU PRIMARULUI CUIULUI?
(Cvasipamflet)
Cu adevărat țara arde și baba se piaptănă. Cel puțin la Sighetu Marmației, localitate despre care, grație recentei inițiative a primarului Horia Vasile Scubli, iată că avem dovada palpabilă cum că reprezintă punctul unde harta României se agață în cui. Da, căci prin obșteasca dumisale bunăvoință (firește, cu neprecupețitul sprijin venit din partea Consiliului municipal), acuma sighetenii s-au pricopsit cu ditamai cuiul înfipt simbolico-artistic în pavajul străzii Corneliu Coposu, astfel ca toată suflarea, îndeosebi vizitatorii Memorialului durerii, să ia aminte la această metaforă încarnată și, poate că pentru totdeauna, încorporată în peisajul urbei.
Un peisaj care, cu substanțiala contribuție a exprimăriței Eugenia Godja (actualmente prim consilier pesedist), a devenit pilduitor de nesănătos pentru locuitori și extrem de riscant pentru absolut toți petonii: nesănătos întrucât, din puținele spații verzi ale orașului, două au fost rase pentru tot atâtea benzinării-bombe (una în zona ultracentrală, cealaltă proptită sfidător în coasta Liceului „Ferdinand I”) și riscant-ostil prin aceea că Primăria a eliberat autorizații de construcție în centrul urbei pentru nu mai puțin de trei supermagazine!
Cu străzile sale înguste și aspectul de burg al centrului vechi, Sighetu Marmației a avut și până la acea dată mari probleme în fluidizarea circulației (dirijarea circulației pe străzile paralele, ba chiar închiderea centrului), respectiv în amenajarea parcărilor. Dar parcări de calitate (pe când parcările subterane și supraterane?), nu niște amărâte de improvizații terane, rezultatul bordurării de noi hălci smulse din puținul spațiu verde existent în momentul de față...
Când eram angajat la Primărie, i-am propus lui Gabi Filipciuc, regretatul prieten și primar, întocmirea documentației în vederea construirii unui pasaj subteran (un capăt lângă fosta Școală nr. 4, celălalt aproape de Spitalul municipal). Evident, cu toate dotările pentru parcare, inclusiv cu căi laterale de acces. La vremea respectivă, ba și mai târziu când am detaliat-o într-un text, ideea a fost privită ca o utopie. Astăzi, când densitatea mașinilor a devenit o adevărată calamitate (se zice că Sighetul deține un nefericit record la acest capitol), ideea se constituie în urgența salvatoare pentru pietoni și identitatea orașului, care astfel s-ar decongestiona și moderniza prin apariția nivelului subteran. În plus, de la intrarea României în Uniunea Europeană, există bani pentru astfel de proiecte îndrăznețe. Evident, totul este ca documentația să fie judicios întocmită.
N.B.: Dacă autorizațiile eliberate pentru construirea supermagazinelor în inima urbei impuneau patronilor condiția construirii de moderne parcări subterane, astăzi nu riscam să fim striviți de mașini pe trotuare. Iar când spun asta, nu vorbesc din auzite. Gata-gata să fiu făcut terci pe trotuar, m-am răstit la ipochimen, iar acesta mi-a răspuns cu seninătate că nu are unde să parcheze. Și încă am scăpat ieftin: neschilodit și necaftit. Am auzit că alții sunt mult mai ghinioniști: ori grav accidentați, ori bătuți măr pentru proteste...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NĂZDRĂVANA DOCTOREALĂ SCOATE DOFTORI ÎN PROSTEALĂ…
 (Milipamflet)
S-a scris și s-a tot scris despre moda postdecembristă a doftoratelor, așa cum gura păcătosului Robert Negoiță grăit-a. Eu însumi am scris cu ceva timp în urmă (articolul „Moda doctoratelor la plesneală”) despre această preaînfloritoare industrie a necinstei, deodată înjositoare și contraproductivă pentru țară, însă grozav de profitabilă pentru binomul dascăli negustori – doctori dubioși.
Dar bate toaca la urechea surdului, mai exact a sistemului ticăloșit până în măduva oaselor, atunci când înșiși grangurii puterii aparente (politruci neobrăzați, legiuitori nelegiuți, demnitari nedemni) procedează într-un atare mod sistematic-sfidător la adresa nedescurcăreților mult prea răbdători!
E drept că unii dintre corifeii tâlhăriei intelectuale, puși la stâlpul infamiei cu ajutorul unor zdobitoare probe privind mânăreala la care s-au pretat, ba au renunțat la titlul nemeritat, ba sunt dispuși să fie deposedați de el, cu condiția ca justiția să nu-i mai strângă cu ușa, ba au primit din partea comisiilor de etică interdicția publicării tezei, dovadă îndestulătoare că anumite lucruri recunoscute în mod oficial ca fiind necușere, pot și trebuie să fie înghițite de moralitatea noastră în derivă. La drept vorbind o (i)moralitate care îngăduie ca în forul legislativ suprem al țării să fie dezbătută cu penibilă competență și rizibilă seriozitate mult necesara (sic!) distincție dintre atenție și mită – până la o anumită sumă ploconul intră în categoria atențiilor nedăunătoare, peste această buclucașă sumă, care pentru orice om cu scaun la cap duce cu necesitate la legalizarea necinstei, ploconul sau peșcheșul este taxat drept mită...
Firește, prin astfel de manevre edulcorato-tovărășești nu se urmărește nicidecum decapitarea corupției, ci doar temperarea năucitorului avânt pe care ea l-a luat. Este și asta ceva, având în vedere că pe meleagurile noastre postdecembriste corupția are o putere de regenerare mai ceva ca a balaurului din poveste, în locul capului cică tăiat (în realitate pus la popreală, dar nedeposedat de averea furată), răsărind de îndată altele, cu mult mai lacome și agresive ca înaintemergătorul...
Iată ce scrie Cornel Ivanciuc despre băimăreana doftoreală întemeiată de Petre Dunca și despre doftorii pe care acesta îi scoate pe bandă rulantă: „Dunca a făcut doctori din milițieni și fizicieni. Recent și-a luat doctoria – așa numesc babele moroșence doctoratul – comisarul de poliție Laurențiu Batin, șeful Poliției de Frontieră Maramureș, care din cauza efortului mental depus, a clacat psihic, fiind internat ad-hoc într-o clinică de specialitate din București. Un loc de cinste în galeria de doctori (în filosofie, nota mea, G.P.) îl ocupă fostul milițian Gheorghe Danci (...), actualmente funcționar public la Serviciul Pașapoarte Baia Mare, cu o teză pigmentată de generalități despre ideea de dreptate în filosofia modernă”.
Cu următoarele completări în ceea ce privește profilul telectual-cetățenesc al domnului Laurențiu Batin:
1) În perioada cât se jertfea pentru patrie (sic!) la Poliția de Frontieră și încasa o leafă invers proporțională cu efortul depus, domnul Batin nu numai că știa ca nimeni altul să-și împovăreze subordonații cu felurite treburi, inclusiv cu o parte din sarcinile ce-i reveneau lui în calitate de comisar căzut din funcția de frontierist șef, dar chiar le impunea acestora să-i sorteze și copieze materialele din care, mai apoi, prin punerea lor cap la cap, și-a înjghebat viitoarele cărți. Asta da muncă de cercetare științifică!
2) Spiritul de milițian mereu tânăr și ferice nu i-a îngăduit domnului Batin ca, aidoma altor confrați, să se înfrupte în liniște din binenemeritatul pensioi, ci l-a îmboldit să intre în politica aldistă. Și astfel a ajuns primariul zelos și nostalgic al meleagurilor natale...Nutrim speranța că noile sarcini asumate din dragoste față de compatrioți (se putea altminteri?!), nu-l vor îndepărta cu totul de originalele savantlâcuri postdecembriste și că noile cărțoaie, așijderea lansate cu surle și trâmbițe, îi vor consolida poziția de scriitor, istoric și gânditor politico-metafizic. Era necesară această punctare, întrucât domnia-sa a afirmat cândva cu exagerată modestie că n-are vână nici de scriitor, nici de istoric, nici de altceva. Păi dacă așa ar sta lucrurile, atunci ești îndreptățit să te întrebi: Să fie grosul doctoratelor postdecembriste aidoma unor tinichele în plan moral-intelectual? Desigur, nu și în plan material-profesional. Îndeosebi pentru bugetari...
Nota 1: Teza de doctorat a lui Albert Einstein a conținut...două pagini mari și late. E drept, unul este Einstein. Dar pe-atunci era un neica nimeni în fizică. Câți dintre profesorii din România au curajul să procedeze ca profesorul german?...
Nota 2: Diferența fundamentală dintre școala românească și cea niponă reiese cu claritate din următoarea afirmație a unui universitar japonez: „Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa”.
Nota 3: Cam câți dintre românii zilelor noastre sunt demni urmași ai lui Gore Pirgu, mereu actualul personaj creat de Mateiu I. Caragiale?
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DECEMBRIADA SAU SCHIMBAREA CALULUI PE MĂGAR
Motto: Când calul ofticos este schimbat/pe un măgar ca vai de el,/se trece-n plan socio-politic/de la nevolnic la mișel...
Supravegheat îndeaproape de gardienii fostului regim taman până la Decembriadă (mă rog, flagrante nepotriviri de opinii în chestiuni politice), fac parte dintre românii care, punând semnul de egalitate între viață și libertate, au dorit cu ardoare schimbarea de macaz politic, astfel încât nelibertatea asociată cu îndoctrinarea și sterilizarea intelectuală să devină deodată amintiri de neuitat și învățături mereu actuale pentru viitor.
Dar fac parte și dintre aceia care s-au lămurit la repezeală că „umplerea vidului de putere” de către Ion Ilici Iliescu și ciracii săi alogeno-moscoviți, nu însemna decât schimbarea ofticosului cal bolșevic, deja furajat și îngrijit românește, cu un măgar răpănos. E drept, un urecheat furajat în România ceaușistă după rețete străine (o năucitoare combinație orientalo-occidentală și garantat antiromânească), dovadă că în faza de început a făcut niscaiva impresie vulgului (vezi alegerile din Duminica Orbului) prin răgetele sale original-ateiste și prin  (ne)democraticele sale azvârliri din copite împotriva tuturor acelora ce n-au înfulecat salam cu soia...
Era de așteptat ca nărăvașul patruped să nu decreteze că întreaga economie românească  este un morman de fiare vechi (multe întreprinderi erau înzestrate cu performante utilaje occidentale sau japoneze), iar dacă, totuși, i-a scăpat porumbelul din bot, atunci să nu pună toate capacitățile de producție la pământ printr-o veritabilă sarabandă națională a distrugerii, ci să îndrepte ceea ce i s-a părut că nu corespunde planului de adaptare la cerințele economiei concurențiale. Sau, urmând formidabilul exemplu oferit celor interesați de Restaurația Meiji (meiji=guvernare luminată, procesul de restaurare a autorității împăratului japonez a demarat în anul 1867), să rentabilizeze toate întreprinderile de interes național, îndeosebi cele strategice (aviația, marina, mineritul, înarmarea, exploatarea țițeiului), iar pe cele nestrategice să le vândă întreprinzătorilor români în mod preferențial, adică sub prețul lor real.
Da, căci știm de la chinezii antici că a guverna cu înțelepciune se cheamă a rectifica, nicidecum a demantela și a crea cele mai propice condiții întru aducerea grosului românilor la sapă de lemn, respectiv întru propășirea fără precedent a ciocoismului și a neamului prost prin  demagogie și minciună, hoție și nelegiuire, impostură și neobrăzare, necredință și ipocrizie.
Vasăzică, în locul unor demagogi, penibil de slugarnici cu „cel mai iubit fiu al poporului”, însă cu toții devotați României, Decembriada i-a făcut cârmuitori pe mincinoși, pungași și trădători, într-un cuvânt pe mișei. Iată și dovada: După 27 de ani de guvernare eminamente tâlhărească (unde sunt lozincarzii care prin anii nouăzeci scandau că nu ne vindem țara?), toți aleșii sunt putrezi de bogați, timp în care cei mai mulți români au ajuns putrezi de săraci!
Astfel s-a ajuns la contraperformanța ca România, o țară cu însemnate resurse ale solului și subsolului, să fie codașa țărilor europene în ceea ce privește nivelul de trai al cetățenilor. Ba și cu o datorie externă de circa 100 de miliarde euro, cu pădurile măcelărite, minele închise, circa  jumătate din teritoriu vândut străinilor și cu populația în alarmantă descreștere (un exod postdecembrist de aproximativ 4,5 milioane suflete), concomitent cu neîntrerupta distorsiune moral-spirituală a grosului românilor.
Ați văzut politruci care să nu prindă osânză încă de la primul mandat? Eu n-am văzut. Tocmai de aceea politica a devenit sportul cel mai îndrăgit de descurcăreții postdecembriști. Păi cum altfel, când pe această cale garantată a aflătorilor în treabă, orice neisprăvit cu gologani poate ajunge la țanc în fruntea mesei cu bucatele poporenilor!
Asta fiind ordinea logică a dezordinii din România postdecembristă, iată de ce spun că adevărații vinovați de dezastrul ei sunt – cu mic, cu mare – toți politrucii. Cum vinovații trebuie să plătească, drept ar fi să se confiște toate averile dobândite prin fraudă. Dar pâinea și cuțitul se află în mâinile aleșilor, așa că slabe speranțe ca în viitorul nu prea îndepărtat, dreptatea pe aceste meleaguri să nu mai umble cu capul spart.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TIRANIA COMPORTAMENTALĂ CONDUITĂ-CONŞTIINŢĂ-CARACTER
În urmă cu peste 2000 de ani, Cicero spunea cam așa: „Caracterul fără inteligență valorează mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic”. De unde lesne deducem că nu numai în zilele noastre și, îndeosebi, pe meleagurile noastre nord-dunărene s-au prăsit acei ipochimeni cu obraz de toval, ce-și spun descurcăreți și pentru care noțiunile morale consacrate nu înseamnă nimic.
De pildă, ce anume poate să însemne pentru alde ăștia cinstea, corectitudinea sau cumsecădenia, când ei și-au făcut un țel în viață din a acționa potrivit satanicului crez „Hoțul neprins e om cinstit”, ba chiar își legitimează decalogul ticăloșiei prin acte normative croite după chipul lor fără obraz și-și justifică lipsa de caracter prin memorabile spuse de felul „Cine muncește n-are timp de făcut bani”?!...
Cu completarea că, dacă România postdecembristă a devenit faimoasă prin contraperformanțele ei economico-financiare, doar astfel putându-și consolida poziția de codașă a Uniunii Europene la toate acele capitole care vizează nivelul de trai și prosperitatea generală a nației, în schimb, prin indivizi ca Dinu Patriciu, Adrian Năstase, Adrian Severin, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Gheorghe Ștefan, Elena Udrea, Sebastian Ghiță și mulți alții, ea a scris pagini de neuitat în istoria universală a nelegiuirilor și a dinamizat exportul de probleme dâmbovițene pretutindeni în lume.
Mă rog, fiecare cu specializarea sa, că doar toate statele din Uniunea Europeană trebuie să învețe cum să-și descopere și apoi să-și valorifice atât avantajele absolute, cât și cele relative: noi cu pungașii, prostituatele și cerșetorii, alții cu banii, politica și aranjamentele planetare. Aidoma oamenilor, țările se impun în lume mai degrabă prin spirit (înțelepciunea și corectitudinea aleșilor, hărnicia și discernământul alegătorilor), decât prin mărimea lor. Bunăoară, Marea Britanie și România sunt state apropiate ca întindere (e drept, nu și ca număr de locuitori), dar distanța dintre ele este ca de la cer la pământ în ceea ce privește dezvoltarea, nivelul de trai și, mai ales, greutatea cuvântului ce-l au în politica internațională...
Dintr-o lungă și instructivă discuție cu un medic cărturar din zonă, am tras următoarele două concluzii:
1) Fiind oamenii supuși de la naștere la nenumărate încercări (de la microbi și până la cataclisme), nu este un noroc, ci vrerea Atotputernicului ca mulți dintre ei să trăiască până la 80-90 de ani sau chiar mai mult.
2) Medicina este o știință a probabilităților (eu îi spuneam a aproximațiilor), fapt pentru care vindecarea nu vine de la medici, ci de la Dumnezeu. Medicii nu izbutesc decât să cârpească și să creeze iluzia de vindecare, eventual să prelungească agonia suferindului.
Iată de ce, mult mai important ca îndoparea și adunarea de averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, este necontenita îmbogățire/desăvârșire spirituală. De-abia prin acest proces ce vizează statornic mântuirea, omul – potrivit distincției operate de Hegel între viață și existență – va face dovada că are rațiune, conștiință și caracter, într-un cuvânt că există.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TIRANIA MAJORITĂŢII PARLAMENTARE
Toate lucrurile, fenomenele și procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existențial legea generală a cauzalității (cu excepția Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor și nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiții identice, aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte), dar ele își caută împlinirea ca entități pe direcția minimei rezistențe.
Astfel, apa se supune forței gravitaționale, care, după cum se știe, are sensul statornic de acțiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaționale, ea se scurge la vale, adică pe direcția celei mai mici rezistențe, înspre ținta ei concomitent firească și ideală.
Fiind parte a naturii, omul la rândul lui își caută împlinirea (mulțumirea trupească și desăvârșirea spirituală) pe direcția minimei rezistențe, așa încât, ne înștiințează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), „concepția de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler și Lagrange și e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală și estetică, ba chiar și în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluția foneticii, respectiva concepție oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertății („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credință pentru cel mai mare rezultat”), iar în viața societăților omenești, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforțări prea mari și fără perturbări prea adânci”...
Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituțional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetățenilor.
Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viață mai îndestulată, au apărut acele mișcări sociale de amploare, bunăoară așa ca revolta englezilor din anul 1688 și cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluții.
N.B. Afirmația de mai sus necesită următoarele două precizări:
1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolșevico-rusească și Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecționale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei și a vieții cetățenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupția etc.), fie grație conjuncturii internaționale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înțelegerile dintre păpușarii planetari, precum cele de la Ialta și Malta), fie prin acțiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceaușiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne și externe. Cu toate astea, înfăptuitorii și beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), țin cu tot dinadinsul să le numească revoluții. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolșevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împușcarea cuplului Ceaușescu...
2) Gânditorul Petre Țuțea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluție din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluție presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului și abia pe urmă schimbarea condițiilor sale materiale de viață. Este adevărat că ceea ce obișnuiesc istoricii să numească revoluții politice și industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieții pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinței și necumpătării: poluare, risipă, neliniște, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).
Prin străduința progresiștilor și sub presiunea diverselor mișcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituțional la votul universal și parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniți de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toți cetățenii au dreptul să voteze într-o democrație mai mult sau mai puțin aparențială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeași greutate!
Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necușerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite și în proporție  covârșitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoșenia, nici cu competența și nici cu corectitudinea aspitantului la funcții în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat și mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreț și mai de nădejde pentru clan ori formațiune politică”, cu atâta sporesc șansele acestuia de cățărare pe scara socială și de căpătuire!
Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi și ceas de ceas se face dovada că peștele de la cap se împute și atunci când chiar Curtea Constituțională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de față, și – de ce nu? – pentru a-și putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni...
Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carențele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai școlată și, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susținea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-și ascundă gândul”?), egoismul individual și colectiv al celor care se servesc de democrație, dar pretind cu nerușinare că o servesc pe ea, și oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea lașității cât și pe cea a ambiției lingușitoare, și care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult și bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece...
Cu binecunoscuta-i eleganță în exprimare, Negulescu înțelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, toți oportuniștii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluționismul politic”. Un evoluționism, adaugă el, care prin alianțele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, așa încât, arogându-și prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puțin deghizată”.
Într-un asemenea climat esențialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetățenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorității parlamentare, iar președintele ales să devină „executorul orb și pasiv” al respectivei majorități, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce așteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituția noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară și nici pe departe una pezidențială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori - ține morțiș să rămână în continuare patria democrației originale de tip iliescian.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii