ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 98 (Aprilie 2017)

EDITORIAL
CARTEA RĂMÂNE O PRIORITATE
Cărţile mai sunt încă apreciate de oamenii care au pretenţii de intelectuali, însă interesul pentru ele scade odată cu vârsta. Şcolarii consideră că cititul este o activitate plictisitoare, ce trebuie realizată doar pentru că profesorii le-au recomandat acest lucru. Pe de altă parte, părinţii, fie nu au timpul necesar, fie cred că lectura este ceva învechit, de care acum nu au nevoie, nu îşi înseamnă copiii să citească, decât dacă au vreo temă de făcut.
Desigur, există şi categoria elitelor, care consideră cărţile nişte fiinţe respectabile, din care  izvorăsc în permanenţă ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru astfel de oameni, cărţile chiar au suflet, şi numai ele sau prin ele, copiii lor pot câştiga respectul celorlalţi şi îşi pot construi un viitor demn de condiţia lor umană.
Poate că toţi suntem de vină fiindcă nu mai este apreciată lectura, deoarece nu le-am insuflat copiilor de la vârstă fragedă dorinţa de a citi pentru a se documenta, pentru a se relaxa, pentru a dobândi un limbaj dezvoltat şi a progresa intelectual şi spiritual. Ar trebui să existe un cult al cărţilor, iar copiii să considere lectura un obicei special, fără de care propria lor existenţă nu ar fi completă.
Există proiecte care au ca scop cultivarea dorinţei de lectură în rândul tuturor, cu motivaţii puternice şi exacte, care i-ar putea ajuta pe oameni să evolueze din toate punctele de vedere. Dacă am conclucra, dacă am accentua nevoia de lectură, ca pe ceva absolut necesar, poate că şi viitorul societăţii ar fi mai clar. Copiii trebuie încurajaţi nu numai să citească, ci şi să creeze propriile opere artistice pe baza impresiilor, a gândurilor, a experienţei dobândite. Ei reprezintă vasele care aşteaptă a fi umplute cu înţelepciunea străbunilor noştri, dar şi cu ceea ce pot realiza singuri, datorită zestrei genetice şi a unei educaţii corecte.
Sunt tineri talentaţi, care, dacă ar fi ajutaţi, ar putea fi modele pentru ceilalţi. Cărţile din librării nu sunt tocmai accesibile ca preţ buzunarelor tuturor, iar cele din biblioteci sunt vechi şi neatractive. Copiii caută cărţi interesante, care să le hrănească în permanenţă curiozitatea, dar care să aibă şi un aspect plăcut şi delicat la atingere. Ei nu mai sunt precum generaţiile trecute, care acceptau orice filă galbenă şi prăfuită, ci provin dintr-o lume a competiţiei, în care tot ceea ce e captivant are un avantaj considerabil.
Desigur, există şi soluţia electronică, acele biblioteci enorme, la îndemâna oricui, din care oricine îşi poate satisface setea de cunoaştere. Internetul şi suportul digital au revoluţionat atât de multe domenii, aşa încât nici cartea nu putea altceva decât să ţină pasul cu tehnologia. Formatele digitale oferă perspective informaţionale fantastice în comparaţie cu suportul tipărit şi asta tocmai pentru a amplifica dorinţa de lectură, de cunoaştere în general. Acum aproape orice telefon mobil inteligent ori tabletă are posibilitatea de a deschide fişiere speciale în care sunt codate cărţile în format digital. Orice astfel de dispozitiv este dotat şi cu editor de text, asa în cazul în care pe unii dintre noi ne atinge şi starea inspiraţiei. Practic, în acest fel, ţinând pasul cu tehnologia, cartea nu dispare, din contră, devine mult mai accesibită. Şi-a pus cineva întrebarea câte cărţi pot încăpea pe memoria internă a unui telefon sau tablete? Răspunsul este simplu: mii, sute de mii, milioane, ca să nu mai punem la socoteală şi interacţiunea cu intenetul, cu librăriile online, ori cu site-urile de tip bibliotecă liberă. Practic putem achiziţiona o carte în mai puţin de un minut, la orice oră, în orice zi, prin intermediul librăiilor online, iar bibliotecile virtuale sunt şi ele deschide non-stop. Acum telefonul mobil ori tableta face parte din cotidian, nu mai sunt apanajul unei anumite categorii, iar accesul la internet – chiar dacă în prezent are nişte costuri, destul de scăzute în România – în scurt timp o să devină absolut gratuit, iar semnalul său va putea fi captat în spaţii mult mai vaste ca în prezent. Prin transformarea sa cartea rezistă în timp, însă acest lucru nu presupune doar suportul tehnic. Cu siguranţă vor exista în continuarea cărţile de specialitate, pentru că fără suport teoretic nimic profesionist nu poate fi transpuns în practică, dar vor exista şi literaturi, autori dedicaţi artei scrisului.
Problema cărţilor nu rezidă în formatul lor, tipărit sau electronic, ci în dorinţa noastră de le cere, de a substiui în continuare existenţei noastre. Unii dintre noi încă mai doresc să palpeze sursa ştiinţei, s-o aibă foarte aproape, la îndemână, oricând. De aceea, cărţile tipărite nu şi-au pierdut interesul, iar efectul atingerii lor este unul miraculos. Nu există ţară care să fi renunţat la tipografie, iar cartea, asemenea unui festin, se lasă savurată în cadrul marilor saloane dedicate. Şi la noi, în România, mai există astfel de târguri, e adevărat, incomparabil cu ceea ce este în Occident, dar mai sunt şi atât timp cât vor mai fi oameni capabili să editeze şi consumatori de lectură tipărită, cartea, în forma sa consacrată ne va oferi de fiecare dată desfătarea şi emoţia specifică.
Unii oameni au un adevărat altar al cărţilor în propriile locuinţe, atât de deosebit, încât ar cuceri chiar şi o inimă de piatră, şi ar îndemna pe oricine să răsfoiască, cel puţin, filele acelor cărţi, de cele mai multe ori valoroase, sau de colecţie, tipăriturile foarte vechi, a căror valoare nu se poate măsura cu precizie, dar care conţin informaţii inegalabile sau încifrate. Din acest punct de vedere cartea este considerată obiect de valoare inclusiv materială. Colecţiile şi ediţiile celebre, au nu numai sceptrul valorii anticariatului, ci şi pe cel al perenităţii. O astfel de carte va învinge de fiecare dată timpul, iar autograful ori dedicaţia din pagina de gardă ori de titlu, se va prefigura la fel de artistic într-o pecete, conferind astfel lucrării caracterul de unicitate.
Cartea este apreciată, mai mult sau mai puţin, oriunde în lume, având un loc aparte şi fiind iubită de către cei care nu pot trăi fără a fi informaţi. Literatura, în special, este cea mai accesată, indiferent de secol, având puterea de a crea mentalităţi noi, de a introduce spiritul în timpurile apuse, ori de a da speranţă pentru viitor.
Pentru copiii de gimnaziu, cele mai interesante sunt încă basmele şi poveştile din tezaurul autohton, deoarece acestea le oferă o viziune amplă asupra vieţii şi a omenirii, în general. Imersiunea în lumea lecturii constituie o călătorie complexă, cu multiple căi de acces, în care individul devine protagonistul propriei imaginaţii. Un timp anume fără un strop de lectură este inert, iar creaţia îşi pierde strălucirea şi unicitatea, rămânând doar istorie fără valoare, o simplă consemnare, lăsată uitării de către cei care ne urmează.
Lectura, la orice nivel de studiu, oferă daruri incomensurabile şi posibilitatea creării propriului vis, în care eroii sunt oameni asemenea nouă sau fiinţe stranii, rezultatul originalităţii, din care vor răsări mii de fascicule interesante, surse de inspiraţie pentru oricine. Valorificarea lecturii înseamnă un câştig sigur pentru noi, întrucât astfel ne respectăm trecutul şi ţesem viitorul. Şi să nu uităm un lucru foarte important: raportarea la noi ca persoană se face prin intermediul cărţii. Revenirea la un vocabular adecvat, restabilitea liniei valorii şi condiţiei umane nu se poate realiza fără carte, indiferent de cum arată ea. Este sursa de echilibru intelectual, izovul de binefacere spirituală, hrana de care omul are nevoie dincolo de necesarul biologic.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DE VORBĂ CU JURNALISTA CARE A REPREZENTAT FRANŢA
LA BICENTENARUL STATUII LIBERTĂŢII DIN NEW YORK
Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.
Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?
Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.
Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?
În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.
Va consideraţi norocoasă?
Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.
În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.
Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?
Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.
Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.
În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.
Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?
Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.
Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?
Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.
Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.
M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.
Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?
Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.
De ce Saint Gervais?
Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.
Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?
În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.
Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?
Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.
Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?
Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.
Ce hobby-uri aveţi?
Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!
Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?
Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.
Octavian D. Curpaş (Phoenix - Arizona)

CARTILE ZEIT
INVITAŢIE LA D.N.A., DE MIHAI DINU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Volumul Invitație la D.N.A. semnat de avocatul Mihai Dinu a apărut la Editura Zeit, în luna feruarie 2017. Scriitorul țese un original teatru scurt, încărcat cu multiple conotații. Cartea e străbătută de un filon comic, ceea ce o face deosebit de interesantă și de atractivă. Provenite din medii sociale diferite, tipurile umane înfățișate aici întruchipează cam toate frumusețile și carențele actualei societăți românești. D.N.A.-ul, autoritatea care aduce în fața justiției oameni corupți, tentați de obținerea unei stabilități financiare infailibile, este simbolul simțului civic și al legii bunului simț, cu ajutorul căruia societatea reprezintă un loc mai sigur, dar și încărcat cu tot felul de tipologii umane, una mai ciudată decât alta.
Acțiunea, derulată în incinta D.N.A.-ului – Serviciul Teritorial Lehliu Gară, indicată de autor chiar în debutul volumului, este brăzdată de evenimente ce se succed cu rapiditate. Zâmbetele provocate de replicile hazlii ale personajelor oferă cărții un statut unic, de creație literară de top. Verva prezentării întâmplărilor denotă o măiestrie înnăscută, autorul dorind și chiar reușind să capteze atenția cititorilor prin umorul debordant și prin situațiile ieșite din comun.
Titlul volumului reprezintă o încercare foarte reușită de a induce oricărui cititor o stare de bine, de relaxare, contrară realității. În situația de față, D.N.A.-ul este, de fapt, o replică reușită a inconfundabilului umor caragialian. Evocarea amintirilor din perioada comunistă fascinează și încântă totodată. Autorul nu se rezumă doar la simpla înșiruire a replicilor, pe care și le asumă, ci transmite prin intermediul lor mesaje, care se potrivesc perfect contextului socio-politic actual. Aceleași măști, dar alte nume, joacă roluri inedite, surprinzând esența umanității dintotdeauna: înclinația către corupție. Greșeli după greșeli, atrag după ele vinovăția absolută a inculpaților, chemați să dea socoteală pentru faptele lor controversate. Ironia abundentă, ce izvorăște din aproape toate replicile lovește direct la țintă, creând noi răsturnări de situație, valuri de domino, ce par a nu se mai sfârși.
Cuprinsul cărții indică șapte capitole, intitulate grandios, anunțând un conținut memorabil: Invitație la D.N.A., Repetenții, Vin americanii, Televizorul, Reîntâlnirea, Sărbătoarea și Teroriștii. Rând pe rând, fiecare componentă a acestei comedii prezintă fragmente din istoria tumultoasă a unui popor înzestrat cu puterea de a trece peste orice dificultăți și de a sfârși prin a se prăpădi de râs datorită situațiilor și evenimentelor hilare pe care le-a trăit.
În cel dintâi capitol, scriitorul Mihai Dinu înfățișează oameni simpli, care se fac vinovați de câte ceva, iar acum trebuie să fie pedepsiți retroactiv. După toate întâmplările halucinante, finalul readuce liniștea, printr-o interogație, care devine lait-motivul acestui volum: Nu ai un antinevralgic?, ca și cum acest banal medicament reprezintă soluția ce pune capăt tuturor problemelor sâcâitoare, care par a nu se mai termina.
Capitolul Repetenții creează o suită de situații absurde, duse la extrem. Personajele sunt pionierii de altădată, acum maturi, care se află în fața unei scene inimaginabile, aproape grotescă. Timpul pare a fi rămas în loc pentru ei, căci în prezent se află tot în perioada comunismului, în sala de clasă, la ora de matematică, îmbrăcați în aceleași uniforme de pionier și purtând cravata binecunoscută, care li se tot strânge în jurul gâtului, asemenea unui călău ce-i obligă să recunoască și ce n-au făcut. De altfel, colonelul, își ia în serios rolul de căpcăun, inducându-le celor anchetați o stare terifiantă, încât aceștia ajung să aibă coșmaruri îngrozitoare.
Vin americanii este un capitol care mai îndulcește puțin atmosfera teribilă dinainte. Acțiunea se petrece în sala Consiliului local comunal, unde are loc o ședință, prezidată chiar de primar. Toți cei prezenți așteaptă cu masa întinsă sosirea americanilor, care sunt un exemplu pozitiv pentru dezvoltarea unei societăți libere. Între timp, se derulează discuții interesante, în care se evocă amintiri savuroase, menite să distragă atenția de la adevăratul scop al acestei întâlniri selecte.
Capitolul intitulat Televizorul așază în centrul atenției problemele familiale, arbitrate atât de fin de către acest obiect, devenit indispensabil în societatea actuală. Protagoniștii, Victor și Eliza, se află într-un impas conjugal, cauzat de rutina zilnică. Au ajuns să comunice doar administrativ și să-și suporte reciproc tabieturile și capriciile vârstei a doua. Desigur, nu sunt singurii aflați în această situație, însă recunoașterea acestui fapt nu face decât să acutizeze problema. Scena se termină brusc, cu intervenția mascaților, care taie firul întâmplărilor prin modul brutal binecunoscut. Șocat, Victor realizează că mai bine continuă să-și ducă zilele plictisitoare în liniște, pe care o preferă acum cu disperare, când nu mai are nevoie decât de un antinevralgic.
Reîntâlnirea după mai mulți ani a unor colegi de școală aduce o bucurie imensă în viața lor anostă, lipsită de importanță. Revederea produce un declic instantaneu, o rază de soare în sufletul lor umbrit de eșec. Intervenția unui personaj feminin, colegă și ea cu cei doi protagoniști, condimentează interminabilele lor discuții. Singurătatea care planează asupra lor este dureroasă și nu le mai rămân decât amintirile din perioada adolescenței.
După 30 de ani, foștii colegi de liceu reușesc să se revadă și să schimbe vorbe de duh, menite să aducă un gram de fericire și câteva zâmbete pe chipurile celor prezenți. Același profesor de matematică, cel care era cândva spaima unui întreg liceu, este învins de trecerea anilor și nu pare cu mult diferit de elevii săi. Unii sunt căsătoriți, alții singuri, după cum au dorit și le-a fost sortit. Oricum ar fi, aceste personaje din capitolul Sărbătoarea își văd de drumul lor, fără a cere cuiva socoteală. Ies la iveală secrete mai puțin agreate, viețile sunt date peste cap, și totul se încheie cu retorica întrebare: Are cineva un antinevralgic?
Ultimul capitol, Teroriștii, se transformă într-un fel de ziua judecății, când cei care au conștiința încărcată de vinovăție, vor să-și purifice spiritul și accedă la stadiul de echilibru, pentru că sufletul lor a atins apogeul neliniștii. Multele regrete și reproșuri au devenit insuportabile și se cer înlocuite cu o stare de acalmie totală. Situațiile-limită revin în forță: cazuri de familii destrămate, de neîmpliniri profesionale și personale sunt acum în actualitate și sunt pe cale să explodeze. La final, doi foști colegi decid să intre în fosta clădire a Liceului Panait Cerna, pentru a recupera niște bilețele ascunse într-un perete, scrise cândva, pe când aveau idealuri înalte și aspirau la un viitor strălucit. Acțiunea lor inedită este întreruptă de raidul unor polițiști, care îi încătușează, considerându-i teroriști. Când, după ce unul dintre oamenii legii dă citire bilețelelor și constată că s-a înșelat în privința celor doi, acesta este apostrofat de superiorul său și vinovații încept să-și revină treptat din șoc, numai cu ajutorul unui antinevralgic virtual. 
Volumul Invitație la D.N.A. este un simbol al societății românești, o creație demnă de un scriitor realist, care pune în scenă personaje și întâmplări dominate de moravuri binecunoscute, capabile să ofere cititorilor o stare de veselie românească autentică.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
CIȘMIGIU & COMP., GRIGORE BĂJENARU
(Opiniile unui cititor)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și în mod sigur am reuși!
Iar dacă uneori responsabilitățile ne țin o vreme departe de lectură, să nu lăsăm ca prea mult timp să treacă fără a citi. Orice prilej trebuie valorificat pentru a repune în atenția fiecăruia preocuparea de a lectura. Un astfel de prilej ar fi, de exemplu, împărtășirea impresiilor după citirea unei cărți, cu alte persoane apropiate, mai ales atunci când aceasta asigură o legătură între generații (între părinți și copii lor). A citi cărți despre și pentru adolescenți este o adevărată retrăire a momentelor petrecute cu ani în urmă și indirect, o invitație către înțelegerea tinerilor de acum (tocmai prin invocarea în text a trăirilor interioare, uitate poate). Lectura, este în mod cert, un canal de legătură, de comunicare și de consolidare a relațiilor dintre două generații 
Și asta doar cu o carte! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea intra în viața unui adult un roman al adolescenței și anume Cișmigiu & Comp. al cărui autor este Grigore Băjenaru. Am avut ocazia de a lectura ediția editurii ART, 2015, care, așa cum este precizat în Notă asupra ediției, este o reproducere a textului volumului Cișmigiu & Comp. (Editura Tineretului, 1968, București), întregită cu două capitol din ediția princeps a cărții lui Grigore Băjenaru (publicată la Institutul de Arte Grafice „T.R. – Independența”, București 1942, respectiv capitolul VIII (Cel mai bun galoș din lume-i galoșul Wimpassing) și capitolul XIII (Săracul Barbă), precum și cu alte pasaje autocenzurate.
Întoarcerea în timp, în perioada adolescenței, este pentru fiecare persoană un moment nostalgic, încărcat cu o puternică emoție. Citind cartea lui Grigore Băjenaru orice cititor va regăsi în paginile sale aceeași stare de contemplare și de readucere în aminte a nenumăratelor evenimente din perioada școlii: relația cu profesorii, pleiada de profesori cu tipologiile lor, șotiile elevilor, întâmplări cu haz sau pățanii care, deși atunci au adus unele neplăceri, după trecerea timpului par momente presărate cu umor.
În Cișmigiu & Comp. autorul redă specificul vieții de elev sau, cum spune chiar scriitotul al carierei de elev. Autorul, devenit el însuși profesor după finalizarea studiilor, face mențiunea pe pagina anterioară paginii primului capitol: Și profesorii de astăzi au fost ieri elevi. Este o afirmație care ne arată că, cel puțin profesorul Băjenaru își privește elevii și din prisma propriei sale experiențe de elev.
Întregul roman este un regal de amintiri din cei 8 ani de școală petrecuți la Liceul Gheorghe Lazăr din București pe care autorul îl derulează în minte cu ocazia revenirii la fostul liceu, pentru a marca 20 de ani de la absolvire, poposind pe o bancă, în Cișmigiu, înainte de întâlnirea cu foștii colegi și profesori.
Un simplu anunț în ziarul Universul (prin care erau convocați absolvenții Liceului Gh. Lazăr din București, secția modernă, promoția 1926) produce asupra scriitorului un puternic impact. După cum chiar acesta scrie: Nici o știre din „Universul” n-a făcut asupra mea o impresie atât de puternică, în dimineața asta de toamnă tânără și liniștită, ca rândurile aproape de nebăgat în seamă, strecurate la „Informațiuni”.
Acest eveniment, al revederii foștilor colegi și profesori, ne oferă nouă, cititorilor, posibilitatea de a cunoaște, prin experiența scriitorului Grigore Băjenaru, viața de școlar din  perioada 1918-1926. Este un univers specific, încărcat cu întâmplări variate, care i-au format pe elevii de atunci, de-a lungul timpului, ca adulți - cu năzdrăvănii ale băieților (între ei dar și pregătite profesorilor), cu porecle puse profesorilor subliniid trăsăturile definitorii ale acestora atât de obiectiv și de neiertător surpinse de elevi, cu emoțiile firești pentru examenele ce au trebuit date și cu iubiri primăvăratice conturate curat și idilic și câte altele.
Ceea ce găsesc a fi mai surprinzător în acest roman este descoperirea momentelor din evoluția personajului și implicit a celorlalte personaje (și mă refer la elevi) prin trecerea de la stadiul de copil (de la 11 ani, când a fost admis la prima clasă de liceu) până la cea de tânăr (clasa a VIII-a de liceu, pe care o absolvă).
Primele emoții la începerea școlii, adoptarea uniformei și astfel identificarea cu emblema liceului (implicit nașterea sentimentului apartenenței la un grup, a reprezentării unei instituții), cunoașterea profesorilor, intrarea în universul de cunoștințe al fiecărei materii sunt redate de autor cu acuratețe.
Cu câtă încântare este subliniat unul din obiceiurile elevilor! Acela de a porecli. Chiar autorul spune: trebuie să se recunoască deosebitul talent al elevilor de a porecli! Astfel că, noi cititorii, avem plăcea de ai cunoaște pe profesori lui Grig Băjenaru și după poreclele date de elevi: Barosanul – dascălul de latinește și franțuzește, Cioc – profesorul de gimnastică, Attila, zis Der Etzel, zis Biciul lui Dumnezeu – profesorul de istorie, Tânărul – profesorul de filozofie și drept, Crăcănel – profesorul de științe naturale, Nea Tomiță – profesorul de limba română etc.
Nu lipseau nici poreclele folosite între colegi: Chiorul, Stăpânul, Thyrtheu (porecla lui Grigore Băjenaru), Tată Mare zis Lola Girafa și altele.
Perioada de studiu corespunzătoare ciclului inferior este presărată cu întâmplări amuzante, de situații hazlii și nevinovate. Ciclul superior ne relevă treptat, evoluția elevilor: poznele devin mai complicate, trădând inteligența și umorul fin al autorilor. Tinerii fac distincția între profesorii de înaltă ținută, intelectuali valoroși, pe care îi respectă și le apreciază munca și profesorii modești, lipsiți de talent pedagogică, dar față de care arată respectful cerut și acceptare. Neuitate sunt escapadele prin Chișmigiu, unde își petreceau timpul tinerii liceeni, fie chiulind de la ore, fie în afara orelor de școală, un Cișmigiu care se contopește cu numele liceului.
Autorul nu lasă tăcerii unul din momentele importante ale vieții adolescentine, acela al poveștilor amoroase și, automat, strâs legate de acestea, rolul pe care îl joacă autorul: creator de poezii de dragoste, scrise la solicitarea colegilor săi, pentru a-i ajuta pe aceștia să cucerească inimile fetelor de la alte licee. De altfel, acest talent literar este cel care aduce în viața scriitorului o fată pentru care va purta o mare iubire.  
Romanul se încheie cu momentul revederii colegilor, cu prezența făcută de foști profesori la citirea catalogului, în vechea sală de clasă, unde adulți de acum, foștii elevi ai liceului Gheorghe Lazăr, s-au așezat în vechile lor locuri din bănci.
Prin urmare, acest Cișmigiu & Comp. este un roman autobiographic, un roman al adolescenței, fiind o frumoasă lectură atât pentru adolescenți cât și pentru adulți. Romanul este desfășurat pe șaptesprezece capitole, respectiv pe 300 de pagini. Stilul este limpede, curgător, presărat ocazional cu epitete și comparații, lăsând impresia puternică de a te afla în fața naratorului și de a-i savura povestirea plină de umor dar și de nostalgie.
Vă invit să citiți această carte ce are puterea de a ne readuce în perioada ocupației de elev, căci orice carte citită aduce o imensă bogăție.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)

AM FOST RIVALUL REGELUI, DE ION DICHISEANU
Volumul de proză AM  FOST RIVALUL REGELUI - Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, semnat de actorul ION DICHISEANU, 190 de pagini, tipărit la Editura Polirom Iaşi, 2016, se bucură de o Prefaţă semnată de regizorul, scenaristul, profesor universitar doctor Laurenţiu Damian, cel care, referindu-se la celebrul artist, declară: „Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste... E scrisă de mână, pusă într-un plic cu timbru şi expediată în tolba poştaşului. După care... aşteptarea! A primit-o sau nu a primit-o? O să răspundă cineva?” (pag. 14).
Cartea poate fi împărţită în 4 părţi, ea cuprinzând alături de prefaţa elogioasă, o încercare de stratificare a textului în patru părţi: Cine a fost Ion Dichiseanu? - date autobiografice, Filmografie – o evidenţă impresionantă a activităţii artistului, Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, partea cea mai consistentă şi mai captivantă, iar pentru a rotunji armonios cercul destăinuirilor, Cine a fost Sara Montiel? - date biografice despre femeia iubită. Toate acestea, împodobite cu fotografii din filmele ce ne-au bucurat tuturor atâţia ani.
Încă de la început, Ion Dichiseanu, ni se confesează  arătând că se consideră un om obişnuit, care „A simţit mereu că poartă o stea în frunte şi crede în ideea de destin.” (pag. 31), pentru că, de fapt, „Fiecare om se naşte cu o steluţă. La mine steaua a fost norocoasă...” (pag. 17). Este steaua pe care a primit-o la naştere, a purtat-o cu demnitate, a strălucit-o de-a lungul vremii şi, după 56 de ani de carieră, destinul i-a îngăduit să o depună pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului (Ce fumos! Un timp ce a fost, un timp ce este, un timp ce va rămâne!), la picioarele publicului pe care îl adoră şi pentru care trăieşte. O stea care i-a condus drumul şi spre scrierea unor cărţi.
Cine a fost Ion Dichiseanu?
Un copil născut într-o familie de oameni simpli, cu rădăcini în comuna Dichiseni de lângă Călăraşi (iată o fericită împletire a numelui!),  o familie cu nouă copii, trăind vremuri tulburi cu o deportare la Salzburg, cu o întoarcere în ţară, într-o lume turnată în cofraje noi de convieţuire, în care viitorul artist îşi caută cărările. Apoi, o pregătire profesională ce-l va conduce spre ceea ce va deveni definitiv un modus vivendi; întâlniri cu oameni dăruiţi care au recunoscut caratele talentului său sub zgura zbaterilor cotidiene; viaţa de actor care a trăit teatrul, nu l-a jucat.
Filmografie
O prezentare aşezată ca într-un CV. cultural artistic, al anilor 1960 - 2013, cuprinzând filme şi roluri interpretate cu dăruire de renumitul actor, premii.
Am fost rivalul regeluiPovestea mea de iubire cu Sara Montiel.
Partea cea mai generoasă a acestui volum cuprinde povestea de dragoste dintre cei doi mari actori, veniţi de pe meridiane culturale diferite, oameni a căror stare de graţie în planeta iubirii s-a împletit o perioadă de timp. „Prima noastră noapte schimbase deja relaţiile dintre noi. Nu mai eram două persoane îndrăgostite în taină una de cealaltă, ci doi oameni care îşi exprimaseră deja sentimentele...” (pag.97). Deşi fiecare dintre cei doi şi-au ţesut firul vieţii cu iubiri foste şi viitoare, este impresionantă povestea lor de dragoste, trăită par eccellence, cu toată intensitatea, pentru a nu lăsa în nepăsarea timpului clipa binecuvântată ce le-a fost dăruită de Cupidon: „...ni se părea că trăim o poveste fără de sfârşit...” (pag.133), se confesează autorul. O poveste pe care ne-a dăruit-o nouă în această carte.
Cine a fost Sara Montiel?
Maria Antonia Alejandra Vicenta Elpidia Isidora Abad Fernández, născută în Spania, la Campo de Criptana, actriţă celebră cu numele de Sara Montiel, cu o filmografie impresionantă încununată cu premii, în care a cântat şi a jucat roluri memorabile, femeie de o frumuseţe răpitoare, celebră şi prin iubirile ei, om cu o personalitate puternică „o mare divă, un star spaniolşi internaţional care a bucurat milioane de oameni cu vocea şi talentul ei.” (pag.189). Şi, da, a fost un timp şi iubita regelui Juan Carlos al Spaniei!
Bineînţeles că, pentru noi, cei care îl cunoaştem şi-l iubim pe actorul Ion Dichiseanu, este tentant să ne păstrăm în lumea poveştii sale de dragoste, desprinsă, parcă, din şirul iubirilor celebre. Mai ales că şi numele femeii iubite este celebru şi doar o mică parte dintre cititori nu au auzit de el. (Dar acum vor afla!). Însă, trebuie să nu scăpăm din vedere că vorbim despre scriitorul Ion Dichiseanu şi cartea sa. Pentru că, iată, Domnia sa vine să completeze zisa cronicarului şi să ne arate că nu este mai de folos zăbavă decât scrierea unei cărţi. De folos pentru autor, cel care reintră în mirajul amintirilor sale pentru a păstra „un fulg pe care, în ciuda vântului, noi doi reuşiserăm simultan  să-l prindem în palmă” (pag. 175). De folos şi pentru cititorul care are prilejul de a cunoaşte latura aşezată a acestui om năvalnic şi intempestiv, aşa cum apare în rolurile sale, pe care le-a dăruit cu generozitate tuturor. De altfel, scriitura cărţii în ritm alert şi, totuşi, ordonat (vezi titlurile celor patru părţi!), nu contrazice deloc aplombul causeur-ului, care este Ion Dichiseanu. Au contraire! De altfel, duioşia amintirii, „Acum scriu despre ea, despre noi, despre frumoşii fulgi de nea cu care asemui acele clipe...” (pag. 139), nu descurajează optimismul scriitorului „Pentru că, da, viaţa mi se pare în continuare frumoasă, merită să fie trăită cu bucurie.” (pag.138).
Volumul de proză AM FOST RIVALUL REGELUI - Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, semnat de actorul şi scriitorul ION DICHISEANU, se vapăstra ca odovadă care vine să ateste faptul că şi în zilele noastre am putut întâlni o Julietă şi un Romeo învăluiţi într-o iubire celebră. O scrisoare de dragoste (cum spune prefaţatorul!), la care, iată! noi, cititorii, ne bucurăm să răspundem.
Felicitări, Maestre Ion Dichiseanu!
Lucia Pătraşcu (Brăila)
 
SPIRITUALITATE
LUPTA CU NOI ÎNȘINE
Fiecare om privește viața dintr-o anumită perspectivă. Uneori ni se pare că totul este așa cum ne-am dorit, că nu ne lipsește nimic, fiindcă avem dragostea familiei, protecția divină și este suficient. Alteori, însă, nimic nu merge cum trebuie, totul pare întunecat și nefiresc, nedrept și dur. Dacă aceste momente dificile persistă, omul își pierde speranța, cheful de viață, se izolează și nu mai pare a fi el. Are loc o transformare totală, părând, de fapt, mai conștient decât oricând de realitatea vieții, de importanța ei și de ceea ce contează cu adevărat în această lume. Astfel, se spune că oamenii care gândesc mai profund, care vorbesc mai puțin și sunt prea sobri, sunt inadaptați, poate chiar ciudați. Pe de altă parte, din punct de vedere creștin, oamenii aceștia încearcă să-și desăvârșească propria ființă, după multele modele ale sfinților, care au sacrificat comoditatea în favoarea unei vieți simple, la umbra dumnezeirii. Dar și astfel de persoane se împart în mai multe categorii: unii sunt astfel, pentru că aceasta este firea lor, alții au devenit așa, în urma conștientizării că sunt fii ai lui Dumnezeu, iar alții sunt atât de fericiți cu starea lor, încât au puterea să ofere și celorlați această stare sublimă. Oamenii care se află într-o permanentă luptă cu ei înșiși, într-o nesfârșită introspecție, dar într-o infinită nemulțumire sunt aceia care își șlefuiesc personalitatea, căutându-și locul în lume și au impresia că niciodată nu-și vor atinge scopul. Nu au deloc o părere pozitivă despre ei și nu întrevăd vreo rază de speranță în viitor. Aceștia sunt pândiți de iminentul pericol al deznădejdei, fiind vânați la fiecare pas de oamenii manipulatori, care se cred a fi stăpânii Universului.
Oricum ar fi, oamenii sunt tot oameni, ființe înclinate către bine și rău, care pun accent pe timpul prezent, care se bucură de ceea ce au azi și ignoră ziua de mâine. Aproape toți suntem așa, chiar dacă unii nu vrem să recunoaștem. Trăim în virtutea inerției și ne bucurăm că a mai trecut încă o zi, însă nu realizăm că timpul ne conduce către apus. Timpul nu este dușmanul nostru. El este cel care ne indică adevărul în fiecare clipă a vieții. Degeaba îl acuzăm că am îmbătrânit. Nu el este responsabil de acțiunile, de vorbele și de gândurile noastre. Ceea ce facem se răsfrânge asupra semenilor noștri, iar nouă ne va fi bine sau rău. Mergem către viitor cu pași grăbiți, crezând că acolo ne așteaptă ceva ieșit din comun. Când, în sfârșit, realizăm că ne apropiem de finalul călătoriei noastre, ne agățăm cu disperare de trecut și dorim să fim iar copii, fără griji sau poveri. Dar e prea târziu. În urma noastră vin alți oameni, cu aceleași dorințe și înclinații firești și totul se repetă. Ne dorim să trăim într-o altă lume, să fim veșnic tineri, să captăm numai energii pozitive și să trăim frumos. Când durerea pune capăt viselor noastre abstracte, ne întoarcem pe pământ, cu aripile frânte. Unii își revin din vis rapid, alții mai greu, iar unii, niciodată. Rămân blocați undeva departe, ca și cum prezentul nu ar mai exista. Suntem atât de diferiți, dar atât de asemănători! Fiecare om are proprii săi demoni, pe care luptă să-i alunge din minte. Viața însăși este un război între suflet și trup. Întreaga noastră ființă se zbate între adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între viață și moarte. Gândurile ne duc foarte departe, dar conștiința este cea care ne arată calea înapoi, în noi înșine. Până la urmă, ce dorim, de fapt? Răspunsurile nu se termină niciodată. Abia acum începe o altă poveste de viață, acum își desfășoară altcineva gândurile, pe care le urcă în cer, ca apoi să le coboare în adâncurile pământului.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
ÎNTRE REAL ŞI IREAL
Prima persoană cu CES (cerințe educaționale speciale) pe care am cunoscut-o a fost şi prima mea prietenă din copilărie, Luminiţa. Provenind dintr-o familie cu un tată alcoolic, suferind în primele luni de viaţă de o meningită gravă, fata aceasta a fost damnată la o viaţă pe care n-ar fi ales-o, de ar fi stat în puterea ei s-o facă. Bunica a înţeles prima că şansa ei era Şcoala Ajutătoare din Timișoara, al cărei director era atunci îndrăgitul solist de muzică populară Tiberiu Ceia. După absolvirea şcolii din Timişoara, Luminiţa a urmat o Şcoală de arte şi meserii la Oradea şi a fost angajată la fabrica ILSA, din Timişoara, la sectorul „Împachetări pijamale”. Îmi amintesc bine anii aceia, pentru că și eu mă angajasem, ca învățătoare, în timpul facultății. Ne-am întâlnit într-o zi de primăvară. Era la brațul unui coleg de serviciu, un roșcat cu ochii verzi, tot absolvent al Școlii Ajutătoare, tot angajat la ILSA, la departamentul „Întreținere”. Erau tineri și frumoși, cu salarii bune, perfect integrați social, pe punctul de a-și întemeia o familie. Nu voi uita niciodată imaginea aceea! Luminița radia! Avea părul permanent, un costum de culoarea piersicii, pantofi de Guban, cu toc moderat. Roșcatul ei era la costum gri...”materiale de la noi, din fabrică”, căci angajaților li se permitea, lunar, să-și achiziționeze materiale pentru propria vestimentație.
A venit însă Revoluția din ’89, când fabricile au început să se închidă. Primii cărora li s-a sugerat „să se retragă”, dacă nu vor să fie concediați au fost angajații “cu probleme”. Noul sistem nu le mai dădea nicio șansă! Au apărut atunci dosarele și internările prin clinici de psihiatrie, ca să se aleagă cu o pensie de “persoană cu handicap”. Ba, mai mult, după moartea bunicii, mama Luminiței, concediată de la locul de muncă, de la ELBA, a găsit de cuviință că merită o pensie/salariu de “ajutor persoană cu handicap”. Bunica murise, iar părinții, alcoolicul și concediata, trăiau, de multe ori, pe spatele ei.  Au mutat-o la țară, i-a fost luat apartamentul de serviciu. O vedeam doar în zilele când venea după “ajutoare”, la control sau să-și facă mici cumpărături, la data pensiei.
Azi, e o femeie de la țară, care vorbește singură pe stradă, care și-a înmormântat fratele și tatăl și care o îngrijește, cu devotament, pe mama ei, diabetică, la pat. O curtează un băiat care speră să-i moștenească, cândva, bruma de avere rămasă de la bunici.
Un alt caz, pe care-l cunosc foarte bine, e Viorica. După terminarea Școlii ajutătoare din Timișoara și a Școlii de arte și meserii din Oradea, a lucrat, ca femeie de întreținere, la RATT, până acum 10 ani. Ea s-a căsătorit cu un coleg de școală, a  avut un băiat, care a urmat o școală normală, apoi Liceul Auto din Timișoara, a intrat la Facultatea de management, pe care, însă, a abandonat-o, din motive pecuniare. Viorica avea o viață împlinită, o familie, un apartament, colegi de lucru amabili. Era prezentă la toate petrecerile firmei, mergea „la ciubucuri”  primii colegi care și-au făcut o firmă de curățenie. Era o persoană obsedată de curățenie. Am început să recunosc tramvaiele igienizate de ea, pentru că, la prima oră, păreau ca noi. Putea să lucreze până își rănea mâinile, numai să fie totul perfect curat.
Aceeași poveste... A venit Revoluția! Mamele lor, ale ei și ale soțului ei, au decis să-i despartă, să-i facă handicapați, ca să ia și ele pensia de “îngrijitori persoane cu handicap”. El s-a stins mai repede, după multiple internări, care l-au transformat într-o legumă, deși fusese un priceput tâmplar. Pe Viorica, șeful ei a refuzat să o concedieze, pentru că muncea cât 4 persoane! A fost apoi o revoltă, la RATT, urmată de concedieri masive... Mama ei a convins-o să profite de anii care urmau, cu pensia de handicap. Bătrâna își urmărea propriul scop, propria pensie. Nepotul nu s-a împotrivit bunicii... era prea tânăr. Și pentru Viorica au urmat internări prin spitale de psihiatrie, care s-o facă „bolnav cu gradul I de handicap”. O altă femeie tânără și frumoasă, plină de viață, care devenea victima vremurilor în care trăia și a familiei, care a transformat-o într-o sursă de venit. Am vizitat-o la Spitalul de psihiatrie Gătaia. Avea ochii pierduți... saliva i se prelingea pe bluză... Nu mai știa cine sunt, cine e...
Soarta ei a fost însă mult mai gravă! După ce bătrâna, maică-sa, a căzut și și-a rupt bazinul, fiul Vioricăi le-a dus pe amândouă într-un azil particular din Timișoara. Bătrâna cerea analgezice pentru așa-zisele ei „dureri insuportabile”... pastile pe care nu le lua, dar le stoca. Înainte de mărțișor, anul acesta, i-a oferit fiicei alienate deja, un pahar cu prea multe, mult prea multe medicamente... care i-au oprit inima! “Că, dacă eu mor, ajunge batjocura oamenilor!” își motivează ea, fapta. “Acum, măcar știu că a fost înmormântată ca un om încă iubit”.
Am rămas multă vreme pe gânduri: pe femeile astea, gen Luminița și Viorica, chiar nu le poate ajuta nimeni? Eu am fost prea neputincioasă în fața familiilor lor. Dar medicii care au acceptat să le transforme în animale muribunde? Există protecție socială, cu adevărat? Unde?
În vremea liceului, am locuit într-o curte din P-ța Unirii. Acolo am fost vecină cu o familie de surdo-muți, cu un băiat perfect normal, care a urmat cursurile la Liceul Teoretic „Lenau”, din Timișoara. Tatăl băiatului murise într-un accident, în curtea fabricii, lovit de o maşină care dădea înapoi, iar el, legându-şi bicicletă, n-a auzit claxonul. Mama, Dobrinca, lucra la... confecţionat liniare, echere... Casa ei era foarte îngrijită, veşnic cu flori la fereastră. Soneria era cuplată la becuri, în toate încăperile casei. Gătea excelent! Şi acum ştiu multe reţete de la ea. Îmi amintesc cum ieşea, de multe ori, la iarbă verde, cu colegii de serviciu... surdo-muţi şi vorbitori, deopotrivă. Mi-am amintit de ea, pentru că anul acesta, de 8 Martie, am participat, cu colegii, la o masă festivă, la Grădina Bănăţeană (noi eram vreo 20 de inşi), iar la o masă vecină se sărbătoreau vreo 30 de femei surdo-mute. Bucuria şi prietenia lor mi-a amintit de Dobrinca. Era mereu atentă la rezultatele şcolare ale fiului ei. La şedinţele cu părinţii mergeam noi, eu sau sora mea, şi îi scriam un rezumat al celor discutate acolo. S-a stins mult prea repede şi ea... întinzând rufele. Dacă ar fi putut striga... poate ar fi fost salvată! O comoţie cerebrală a îngenunchiat-o înainte de vreme. Ţinea strâns în pumni tricoul de fotbal al fiului ei, pe care brodase cu drag: “Bata 10”.
Un alt caz de persoană cu dizabilităţi fizice este d-nul Gigi, contabilul de la fosta staţie Peco, din Mangalia, judeţul Constanţa (vizavi de gară). Născut de o mamă minoră, violată de un şantierist, Gigi şi-a petrecut primii ani de viaţă într-o Casă de copii. Când mama a devenit majoră, a reuşit să-l ia acasă, după câţiva ani de demersuri, timp în care şi lucrase ca infirmieră la acel leagăn. Gigi a urmat o şcoală de contabilitate, undeva la Braşov. I se spusese că handicapul lui fusese pricinuit de un vaccin rău administrat. Tânăra mama îşi amintea că se născuse “perfect”, cu nota 10 la naștere. Faptul că era acum “altfel” nu o făcuse nicio clipă să nu-l mai caute, să nu-l mai dorească. Erau amândoi niște oameni frumoși la înfășișare și la suflet. Ea trăise în concubinaj cu un domn, doar „ca să aibă și Gigi tată”. Rezultatele lui școlare au fost bune, putea să urmeze și o facultate, dar a ales să-și ajute familia, modestă. Era un angajat model și un contabil foarte priceput, respectat. După moartea mamei, l-a ținut în continuare în casă pe concubinul ei, până acesta s-a recăsătorit. Gigi a văzut, în gară, peste drum de biroul lui, o femeie frumoasă, cu trei copii de mână și unul în scutece, bătută și abandonată cu câteva lucrușoare, de un bărbat netrebnic. La ieșirea de la serviciu s-a interesat de ei și a aflat că femeia tocmai născuse un băiat... fără anus! Impresionat de povestea lor, dar și de soarta nou-născutului pe care mama n-a vrut să-l abandoneze, fiind brutal părăsită de soț, nea Gigi i-a luat acasă pe toți! S-a interesat de intervențiile chirurgicale pentru cel mic, i-a dus la școală pe cei mari, făcea temele cu ei și le făcea mâncare, cât mama lor era prin spitale cu mezinul. Cea mai frumoasă surpriză i-au făcut-o de ziua lui, la 50 de ani, când toți, îmbrăcați de sărbătoare, l-au cerut de soț și tată. Astăzi, d-nul Gigi e un soț, tată și bunic iubit și respectat. Doar un om care a suferit și a primit iubire necondiționat, de la mama lui, a putut înțelege drama unui copil cu un grav handicap și a unei mame care s-a decis să nu-l abandoneze.
Zilele trecute am văzut și eu, ca și întreaga țară, cazul fetiței de 14 ani, Lorelai, fără mâini, care cânta la pian, la “Vocea României”. E un copil înfiat, abandonat de părinții naturali. Câți oameni și-ar fi dedicat ani din viață, ca și femeia care o crescuse, pentru a ajunge la așa performanțe?
Lucrez de 31 de ani în învățământ. E primul an în care am un elev cu CES declarat, afecțiuni locomotorii. Primele reacții ale colegilor de clasă au fost că... l-au izolat! Nimeni nu voia să stea cu el în bancă. Am discutat și eu cu ei, dar am adus și psihologul școlii, la o discuție de cunoaștere reciprocă. El a frapat, spunând că ar vrea să devină avocat, ca să aibă mulți bani, pe care să-i cheltuie “pe petreceri și femei!” Pas cu pas, colegii au început să-l cunoască, să vadă ce engleză perfectă vorbește, ce compuneri sensibile face, ce vorbe de duh și glume drăguțe spune, ce prietenos poate fi. El, D., participă la toate, absolut la toate activitățile clasei, inclusiv la excursia de schi! Chiar dacă nu a schiat, a fost cu colegii lui pe drum, la mic dejun și cină, le-a ținut companie între turele lor, a avut grijă de lucrurile lor, mi-a ţinut companie.
Deși are aprobare pentru profesor de sprijin, mama a refuzat prezența lui. Uneori, rămâne în urmă cu notarea lecțiilor după dictare, dar își fotografiază lecțiile, de la colegi ori de la tablă, și-n ziua următoare notiţele sunt complete și-n caietele lui. Deși are nevoie de timp suplimentar pentru redactarea lucrărilor scrise, mulți colegi/profesori uită… însă D. nu s-a plâns niciodată! Deși școala beneficiază de lift, clasa noastră a fost plasată, inițial, la subsol (iar liftul e doar de frumusețe… n-a fost pus în funcțiune niciodată, cu toate că e nou!). Abia când, datorită lipsei lui de orientare spațială, a fost găsit de colegi sau de asistenta medicală, total derutat,  pe coridoarele școlii, și fără semnal la telefon, ca să ceară ajutor, direcțiunea a semnat favorabil cererile făcute de mine, ca dirigintă, și de familia lui, pentru a amplasa sala de clasă la parter, mai aproape de un grup sanitar.
Cred că societatea noastră mai are încă multe de învățat, până va înțelege, cu adevărat, drepturile și nevoile persoanelor cu CES!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
  
REPERE...
RELATIVITATEA CUNOAŞTERII ŞI CERTITUDINEA NEŞTIINŢEI OMULUI
Dacă ar fi să-l caracterizăm pe omul modern, atunci din trăsăturile lui definitorii nu-i cu putință să lipsească trufia. Căci acesta se fălește nevoie mare cu cunoștințele sale teoretice și practice, implicit cu poziția sa de cuceritor, pe care – afirmă el cu nedisimulată mândrie – a dobândit-o cu tenacitate și imense sacrificii în lupta cu natura. Sigur că da, recunoaște cu falsă smerenie omul nostru, cu toate astea n-a devenit nici pe departe atotștiutor, nici măcar în domenii restrânse și învecinate cu condiția sa de „trestie gânditoare” (Pascal), pentru că – nu-i așa? – cunoștințele omului căutător și perseverent sunt într-o continuă expansiune.
Strâns cu ușa evidenței acuzatoare, el va recunoaște de asemenea că uneori s-a pripit peste fire (cu agresivitatea industrializării, chimizarea solului până la îmbolnăvire, secătuirea resurselor, în general cu construirea unui model de civilizație hiperpoluant), că alteori a dat dovadă de prostie crasă (declanșarea războaielor, fabricarea armelor de distrugere în masă) și că niciodată până în clipa de față n-a luat în calcul cu responsabilitate teribilele reacții ale naturii (inundații, uragane, alunecări de teren), care de-atâtea și atâtea ori fusese necinstită de trufașa nesimțire a „bipedului fără pene”, așa cum îi plăcea lui Frederic cel Mare să-l definească în bășcălie pe om.
Dar, mă rog, de ce-ar fi altminteri, când atât de puțini dintre semenii noștri își mai amintesc de celebra spusă socratiană Știu că nu știu nimic și când și mai puțini dintre ei au idee de existența înțelepciunii taoiste, care, cu mii de ani în urmă, îi îndemna pe oameni să fie modești: „A ști, spun taoiștii, dar a te crede neștiutor, este cât se poate de bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”.
Căci oamenii înțelepți, întrucât creează disconfort și neliniște în rândul semidocților cu ifose, au fost din totdeauna priviți de grosul semenilor lor ba cu indiferență, ba cu suspiciune, ba cu teamă. (Se spune, și pe bună dreptate, că a ști este o binecuvântare, dar a ști prea multe este un adevărat blestem...)
Vai mie, și cât de binevenite ar fi asemenea învățături pentru omul zilelor noastre! Dar cine să ia aminte la aceste vorbe cu miez, într-o lume cuprinsă de febra căpătuielii cu orice chip, o lume în care înțeleptul este taxat drept nebun și șarlatanul descurcăreț este făcut erou, o lume în care preacreștinescul Servus servorum Dei (Robul robilor lui Dumnezeu) este disprețuit cu eleganță și călcat în picioare cu vrednicie democratică de către atât de plăcutul Carpe diem (Trăiește-ți clipa) și atât de pragmaticul Time is money?!
Poate tocmai de aceea, afirmă gânditorul Petre Țuțea, preștiințificul om de azi ar trebui să știe două lucruri esențiale:
1) Inteligența ne-a fost dată nu pentru a căuta, ci pentru a primi Adevărul;
2) Calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii Domnului, care cunoaște două forme: inspirația sau favoarea divină și revelația sau acțiunea directă a divinității asupra omului căutător.
*
După această introducere, în care am căutat să scot în evidență câte ceva din trăsăturile reprobabile ale omului modern, în continuare voi încerca să aprofundez prin argumente sugestive ideea încorporată în titlu. Cu mențiunea că puținătatea cunoștințelor din unele domenii, ca și hazul acelora extrem de alambicate (din alte domenii), ilustrează mai degrabă certitudinea neștiinței omului decât relativitatea cunoașterii lui.
Se știe că, pentru a fi mai lesne cunoscută și parcursă cu avionul sau vaporul, planeta noastră a fost cu grijă parcelată prin linii imaginare numite paralele și meridiane. Tocmai pentru asta există un ecuator care împarte Pământul în două emisfere (nordică și sudică), există cei doi poli și există meridianul zero.
De la acest meridian ce trece prin Greenwich, continuă numerotarea celorlalte meridiane, așezate din grad în grad, căci ecuatorul fiind cerc, are taman 360° (180º longitudine estică și tot pe atâtea longitudine vestică).
Astfel împărțit și cu atenție răscolit de radare și sateliți, s-ar părea că Terra nu mai are secrete nici pentru navigatori și nici pentru oamenii de știință ai zilelor noastre. Dar lucrurile stau așa doar dacă facem abstracție de unele pete albe de pe uscat, care le cam taie pofta de aventură până și celor mai temerari exploratori (ex. petele albe din Amazonia), precum și de fenomenele misterioase (deocamdată fără o explicație științifică unanim acceptată), unde zice-se că dispar fără urmă nave maritime și flotile întregi de avioane...
Dar să revenim la parcelarea Pământului. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Marea Britanie și intrăm mai adânc în Europa continentală, se cheamă că mergem spre Est, adică spre Orient. Procedând invers, ne adâncim în Apus sau Occident.
Respectiva orientare are în vedere mișcarea Pământului în jurul axei sale, deci modul în care el este scăldat de razele Soarelui. Căci de la Soare așteptăm lumină și căldură și tot el este reperul cu ajutorul căruia marcăm timpul nostru calendaristic, altfel spus ne orientăm în acest fragment de Univers.
Cuvântul orient este deosebit de frumos și sugestiv, deoarece în componența lui intră franțuzescul or (aur), splendidă sugerare a culorilor aurii ale răsăritului de soare.
Cuvântul occident nu deține atari comori lăuntrice. Ba mai mult, prin omofonie, termenul occident te duce cu gândul la...accident. Iar dacă luăm istoria la puricat, apoi într-adevăr că au fost o serie de accidente, extrem de binevenite pentru apuseni. Amintesc doar câteva dintre ele:
a) Toate cruciadele organizate cu sprijinul și binecuvântarea papilor, au reprezentat inclusiv modalități eficace de jefuire a culturii și civilizației Bizanțului de către barbarii cavaleri ai Apusului de-atunci;
b) După secolele adjudecate de popoarele migratoare, cu preponderența absolută a popoarelor germanice în apusul, centrul și nordul Europei, occidentalii n-au mai avut de înfruntat și urgia ordiilor asiatice (turci, tătari, muscali, unguri), trâmbe eminamente pustiitoare și aculturale. Popoarele occidentale, într-un rapid proces de cristalizare și consolidare, s-au putut dezvolta în voie, valorificând fondul cultural moștenit de la Imperiul Roman de Apus și, cum spuneam, comorile smulse de la alții, căci de strajă la porțile Orientului erau creștinii de serviciu până la sacrificiul suprem, în principal românii, care secole la rând au apărat întreaga creștinătate (inclusiv cultura și civilizația europeană) de furia lacomă și devastatoare a islamicilor;
c) Tot cam pe-atunci, printr-o fericită combinație a evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al XV-lea, ori poate că printr-un capriciu al istoriei, a început epopeea marilor descoperiri geografice, adică expansiunea țărilor din vestul Europei, constituirea imperiilor lor de peste mări și – desigur – demențialul jaf al teritoriilor supuse cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, îndeosebi în campaniile duse de către conchistadorii spanioli. De notorietate și neștearsă aducere aminte rămân oribilele crime săvârșite de aceștia împotriva aztecilor și incașilor, procedee barbare prin care au fost pentru totdeauna curmate civilizații superioare celei europene.
Împotriva acestor atrocități inimaginabile s-a ridicat doar vocea curajoasă a lui Bartolomeo de Las Casas, episcop de Chiapa (Mexic), dar, venind în Europa și protestând la curtea regală din Madrid, el a sfârșit prin a fi tratat drept nebun...
Mutarea centrului de greutate al comerțului european în Atlantic a dus la îmbogățirea țărilor riverane, concomitent cu ruinarea comerțului pe Marea Neagră, mai ales după ce aceasta devine un lac turcesc.
Dar iată o nostimă mostră de relativitate spațio-geografică, care se datorează rotundului planetei. Pentru englezi și francezi, iar pentru americani cu atât mai mult, românii sunt orientali. Să nu uităm că mai avem de-a face cu un Orient Mijlociu, care – firește – este la răsărit de România, și cu un Orient Îndepărtat (China, Japonia) din capătul Asiei.
Deci, așa orientali precât suntem, pentru turci sau iranieni apărem oleacă de occidentali, iar pentru indieni sau chinezi suntem din plin occidentali. De altfel, unele ținuturi din Oceanul Pacific, de exemplu, sunt într-atât de orientale, încât la limită pot fi considerate...occidentale.
La un joc tot așa de poznaș se pretează și timpul: După ora 24 (ora zero), putem spune fără a părea câtuși de puțin ridicoli, că-i atât de târziu încât este extraordinar de devreme! Dovada elasticității timpului ne este oferită atât de trecerea la ora de vară, iar apoi la cea de iarnă, cât și de adaptarea organismului uman la noul fus orar în urma deplasării fie spre Vest, fie spre Est. În ambele cazuri se constată că timpul este imuabil doar în scurgerea sa ireversibilă dinspre viitor înspre trecut, nu și în manifestările sale punctuale, respectiv neesențiale.
Căci, deși oamenii au devenit sclavii timpului, el este doar o convenție admisă de noi toți. Ba mai mult. Timpul nu-i oferă omului nici o evidență sesizabilă, cu dreptate spunându-se că nimeni dintre muritori nu poate contempla timpul din exterior și nu poate exercita vreun control asupra acestui flux inefabil. Iar dacă tradiția aristotelică susține că timpul este inseparabil de mișcare, merită atunci să ne întrebăm: De fapt ce măsurăm atunci când pretindem că măsurăm timpul?
Timpul, prin urmare, este acea coordonată elastică pe care se mulează existența noastră și care se lasă modelată de noi doar până la atingerea unui optim între timpul interior și cel exterior, respectiv până la reglarea ceasornicului biologic al celulelor după timpul astronomic.
Timpul și spațiul sunt cele două categorii fizico-filosofice despre care știm că există (că doar materia există și se mișcă în timp și spațiu) și pe care, până în clipa de față, nici un gânditor nu a reușit să le explice, dacă nu complet și definitiv, măcar mulțumitor: Sunt ele realități obiective, ori au doar o existență pur subiectivă?
Iar atunci când opiniile sunt împărțite, înseamnă că adevărul rămâne în continuare o taină neliniștitoare, de a cărei dezlegare (încă) muritorii nu se arată vrednici...
*
Oamenii își târâie destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine modelate de un spațiu tridimensional și de un timp unidimensional și ireversibil (Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu).
Funcție de temperament și educație, purtăm povara timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria credinciosului sau cu disperarea ateului.
Oricare este condiția omului, nimic nu-l împiedică să-și imagineze alte coordonate spațio-temporale pentru actuala existență a sa și a materiei, respectiv – prin credință și iubire – pentru cea viitoare.
Neîndoios că din atari plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, geometrii în care spațiile au n dimensiuni (n>3), paralelele se intersectează fără a se sinchisi de infinit, iar triunghiurile se abat de la regula de fier a celor 180º, căci suma unghiurilor într-un asemenea triunghi convex sau concav poate fi mai mare sau mai mică de 180°.
Nota1: Numesc triunghi convex acel triunghi ale cărui laturi au curbura spre exterior și concav acel triunghi ale cărui laturi se curbează spre interior. De aceea, suma unghiurilor din triunghiul convex este mai mare de 180º, pe când în cel concav este mai mică de 180°.
Cât privește timpul, se știe că în afara de timpul solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de cap tuturor civilizațiilor (nu și mayașilor!), există și alte forme de timp: timpul psihologic, timpul biologic (de care deja am amintit), timpul fictiv (mânuit de scriitori), timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei specifici microcosmosului.
Dar noi, oamenii, ce putem pricepe din măreția copleșitoare a Universului, cu toată bunăvoința astronomilor și a teoriei relativității? Teoria relativității este valabilă pentru viteze apropiate de viteza luminii (c=300.000 km/secundă). Dar peste această viteză ce se întâmplă? Căci este de presupus că nu doar (încă) nedovediții tahioni se pot deplasa cu viteze mai mari decât viteza luminii, ci și alte forme ale materiei din macrounivers și microunivers. În plus, teoria relativității mai susține că la viteze apropiate de viteza luminii, spațiul se contractă și timpul se dilată, adică apar fenomene subtile, imposibil de surprins și de explicat cu actualele cunoștințe și cu actuala tehnologie.
Poate că o viteză egală cu cea a luminii este nu doar pragul de schimbare a materiei accesibilă nouă în ceva inaccesibil (antimaterie), ci și punctul limită la care spațiul se contractă până la resorbția sa totală (golul sau neantul nu are nevoie de spațiu pentru a găzdui inexistentul), iar timpul se dilată până ce redevine eternitate.
Este de presupus că antimateria se poate deplasa cu orice viteză, chiar și cu viteza gândului, și că atunci mișcarea ei se petrece într-un timp care curge în sens invers (dinspre trecut înspre viitor) și într-un spațiu fără dimensiuni (spațiu inexistent), ori într-un spațiu configurat, cu oricât de multe dimensiuni cuprinse în intervalul [4, ∞).
Nota2:Trecerea de la materie la antimaterie și viceversa are loc la scară cosmică doar prin voința Atoatefăcătorului. Acel Fiat lux! al creației primordialea însemnat înfăptuirea simultană a două colosale procese: a)Limitarea atotputerniciei neantului prin explicita formulare a vrerii  de-a se naște existentul și ființa; b)Ieșirea materiei din antimaterie și așezarea acesteia în sistemul spațiu-timp, sistem prin care creatul dobândește „conștiința” superiorității sale în raport cu necreatul și-și afirmă supunerea în fața autorității supreme.
Judecata de Apoi va însemna procesul invers – trecerea de la materie la antimaterie, de la efemer la etern, de la temporal la atemporal...
Cu toate instrumentele ultraperformante pe care le utilizează, astronomii zilelor noastre încă n-au izbutit să elimine nici una din tainele cu care ne împresoară Universul nemărginit și cu toate astea uimitor de armonios și precis. Iar aceste taine constituie tot atâtea întrebări sâcâitoare pentru om: Încotro „curge” Universul, admis fiind faptul că acesta este într-o continuă mișcare (după unii pulsatorie, după alții o interminabilă mișcare de rotație în interiorul unei sfere)?; sau: Viața noastră este posibilă numai întrucât Pământul duce trena Galaxiei și „aleargă” prin necuprins spre un țel în veci necunoscut omului?; sau: Există viață și pe alte planete, ori omul este condamnat la izolare cosmică pentru un timp imposibil de precizat?
În paranteză fie spus, dacă admitem o formă a Universului, oricare ar fi ea, atunci trebuie să admitem existența limitelor de întindere al acestei forme (de pildă, curbura extremă a unui cosmos sferic), caz în care Universul nu mai poate fi considerat infinit în spațiu, chiar dacă sfera, văzută ca și corp perfect de către antici, are capacitatea intrinsecă de-a crea iluzia infinității...
Pentru a nu schimba neînțelesul într-unul și mai dens, cred că, așa cum am spus mai sus, trebuie imaginate alte coordonate spațio-temporale (alți timpi și alte spații), în care mișcarea în general ascultă de alte legi. Căci în profunzimile nemăsurabile ale macrocosmosului, până și raza de lumină se curbează în încercarea disperată de-a străbate imensele spații siderale, dar cel mai adesea obosită, ea sfârșește prin a fi absorbită de hăurile în veci flămânde de substanță...
Cât privește microcosmosul, situat într-un alt registru al cunoașterii, capacitatea noastră de pricepere se dovedește la fel de precară. În tentativa de-a descoperi ultimele „cărămizi” ale materiei (cele mai mici particule), fizicienii au pătruns cu acceleratoarele de particule tot mai adânc în intimitatea atomului, astfel descoperind noi și noi particule, din ce în ce mai mărunte și tot mai bizare în comportament: electroni, protoni, neutroni, mezoni, leptoni, barioni, quarci etc.
Dar la acele ultime „cărămizi” ale materiei încă n-au ajuns! Și poate că nici n-au cum să ajungă de îndată ce la acest nivel au loc transformări continui din materie în energie și viceversa...În schimb, toți cercetătorii sunt de acord că la nivel cuantic trebuie admisă o altă logică – logica dinamică a contradictoriului, dezvoltată de compatriotul nostru Ștefan Lupașcu. Căci electronul nu este particulă sau undă, ci este și particulă și undă!
Iar la nivel subcuantic trebuie elaborate alte legi de manifestare a materiei, ca de pildă principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, fiindcă aici timpul și spațiul au alte conotații față de nivelul fizic.
Poate că prin aceste experiențe, deja s-a ajuns la pragul care separă materia (așa cum se încăpățânează oamenii să o perceapă) de nematerie, respectiv de antimaterie: câmpuri de foarte mare densitate, care pentru a exista real ori numai aparent, nu mai au nevoie de suport material, ci doar de vrerea necuantificabilă de-a fi.
Sau poate că în acest mod, omul căutător are privilegiul să ajungă în vecinătatea acelui a fi primordial, situat dincolo de hotarul timpului și al gândirii umane, și care, așa cum spuneam mai sus, sub impulsul imperativului Fiat lux!, a fost silit să participe la grandioasa lucrare divină...
Sigur, multe ar fi de spus pe această temă. Dar spusele, oricât ar fi ele de inspirate, n-ar căpăta greutatea certitudinii dobândită prin experiment, singurul zeu în fața căruia se închină știința modernă și căruia admite să-i aducă nenumărate ofrande.
De aceea mă voi opri, nu înainte de-a pune întrebarea: Totuși, ce înseamnă a ști?
Mi-ar fi imposibil să răspund la această întrebare dacă m-aș lua doar după avânturile pragmatismului și după tratatele științei moderne.
Așa că vrând-nevrând, pentru a ieși cu fața curată din această cursă pe care singur mi-am întins-o, voi apela la claritatea și seninătatea lui Confucius. În Analecte el spune: „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi. Aceasta înseamnă cu adevărat a ști”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CHIRURG DIN CARACAL TRECE GRANIŢA AJUTAT DE FOTBALISTUL IULIU BODOLA
ŞI AJUNGE O SOMITATE LA CALGARY, ALBERTA
Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul să părăsească România după instaurarea comunismului şi să se remarce într-o societate liberă, în care scara valorilor era respectată. Medic chirurg de excepţie, cu încă două specializări în palmares – cardiologie şi radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiţi medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.
Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu există ca tu să nu-i baţi pe toţi! Ai picior iute, de căprioară” – îi spunea Stoicoiu, tânărul medic de-atunci, fost fotbalist de performanţă de odinioară, cu care nea Mitică se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg şi, în acelaşi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicină clujeană, în puţinul timp liber ce-l avea la dispoziţie, Traian Stoicoiu se relaxa făcând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competiţii şi doar o singură dată ieşise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici să i se fi tras, oare, lui nea Mitică agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competiţia cu viaţa de refugiat, de-abia atunci începeau…
Deşi aveau preocupări diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una specială. Astăzi, la mai bine de 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Traian Stoicoiu, nea Mitică mă pofteşte la ora aducerilor aminte şi îmi povesteşte despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.
Chirurg la Cluj, pribeag în Occident
Traian Stoicoiu s-a născutla Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecătorla Tribunalul judeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice.
La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. Dela Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-sela Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revin la Copăcioasa, în 1918.
Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana.
Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi ducela Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România.
Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică.
Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…
Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara.
Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă.
Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.
Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născut la Braşov la 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal,la Braşovia Braşov, apoi va juca la CA Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final,la MTK Budapesta.Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa Românieila Campionatele Mondialedin 1934 şi 1938. Fostul său coechipier dela Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: „…făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare”.
Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară.
Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949.
Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.
Cu trei specializări în medicină – doctor la Calgary
Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţiila Radio EuropaLiberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec.
Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mutăla Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedintela Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.
Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, un uita să-i spună: „Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!”, pentru că era o prezenţă agreabilă.
Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara.
Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: „nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie”.
Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.
Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. „Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor”.
„Nu a avut prea mult timp liber, dar cât a avut l-a petrecut cu familia!”
Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica.
„Când mergeam la ei în vizită,la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”.
Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.
Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.
Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper într-un proiect de anvergură – Istoria hocheiului
În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgaryşi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.
Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport.
Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: „I’m a hockey guy” – mi-a spus Greg în finalul discuţiei.
Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea.
Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.
Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.
Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă.La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.
Revenindla Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că în faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: „He was a tremendous person. He was my best friend” – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu.
Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.
Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA – Rodica Stoicoiu
Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg.
Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi.
Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. „Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită”…
„Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu!”
Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur.
Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate.
Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima datăla Paris, şi apoi, în Canada.
Timpul petrecutla Montreala fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri.
Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: „Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000?” – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde.
Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, cu încă câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: „Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!”
„Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.
Români bogaţi din Calgary!
Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator.
Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne.
„Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!”
Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…
Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună că cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată este comunismul şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii…
 Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…
 Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi
Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.
Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat dela Grgorycă se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.
Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Clujpe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului.
Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceastala Paris.
Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.
Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… „Despre morţi să vorbim numai de bine!” – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – S.U.A.)

FRUMUSEŢEA INCITANT-ERMETICĂ ŞI CAPTIVANT-POETICĂ A DAOISMULUI
Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.
Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.
Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:
1) Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul căîn anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.
N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos...
2) Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.
Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.
3) Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).
În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.
Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.
Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (...) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.
4) Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.
Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.
Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.
Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ - înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.
Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.
Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.
Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!
Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.
Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!
Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).
În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”...
În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.
Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).
În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (...) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.
Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).
Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
ATELIER
SUNT CALUL CE NU POATE DUCE CĂRUŢA
Nu te năpusti să mă loveşti
sunt atât de firav
încât nu mai simt nimic,
sunt calul ce nu poate duce căruţa
nici dacă îl omori.
Întoarce spatele şi lasă-mă
cu Dumnezeul meu protector.

Niciodată n-am promis mai mult,
nici măcar nu fac umbră pământului
în amiază,
nu pot fi de folos nimănui
doar îmi număr zilele de mulţi ani
şi nu le dau de capăt.

Am obosit să mă gândesc la alţii
şi să rup din mine
funii de care se spânzură.
Le cioplesc de fiecare dată cruci
dar sunt salvaţi,
nu ţin funiile.
 
FĂRĂ DEPENDENŢĂ
Prea flămând mânca de la gunoaie,
nu se temea,
pentru el foamea era un fel de salubrizare
a vieţii de îngrădiri.

Fără remuşcări se izola de oameni,
se însoţea cu cei asemenea lui
şi nu-şi mai amintea de zilele bune,
în fapt şi-a uitat vârsta şi numele.

Nu vroia nici o dependeţă,
niciun adăpost sau ajutor,
doar acea libertate de ins al oraşului
care nu iubeşte viaţa.
 
RESPIRĂ PRIN FIECARE CUVÂNT
Respiră prin fiecare cuvânt cu tăceri flămânde
în vorbirea interioară,
se trage pe sine la marginea gândurilor.

Vine spre mine cu focul aprins
şi plânsul nopţii cu stelele furate
m-aruncă în gropile negre ale întunericului.

Mă lasă cu harţile nisipului
printre ruine necunoscute,
să-mi caut pofta de viaţă
şi pleacă descumpănit.
 
ÎŢI VOI SCRIE PE DUNGA POTIRULUI
să-mi cânţi
inima să-mi rupi
şi aşa ruptă de nepotriviri

cum ştii să te cobori pe strune
în vibraţiile sufletului
să nu mă laşi pradă durerii

pune în loc fântâni
cu apă din care beau rătăciţii
şi lasă-mă să mă bucur

ulcior fă-mi din dorinţe
şi umple-l cu vin
să gust din aura soarelui

îţi voi scrie pe dunga potirului
tot ce ştiu despre mine
şi mă voi nunti cu apusul

abia atunci să temini cântecul
cu îngerii în cor
şi stele aprinse
 
BUNICII
Pe un deal cade-nserarea,
soarele şade-ntr-o rână,
un bătrân albit ca sarea
c-o bătrână mână-n mână
coboară încet drumeagul,
se pornesc spre ţintirim,
se închină îi trec pragul
pentru morţi, că toţi murim.

Le aprind o lumânare,
varsă o lacrimă fierbinte
şi-amintesc şi la plecare
se îneacă în cuvinte.

Drumul şi-l reiau la vale
către satul de pe râu,
nimeni nu le iese-n cale
şi pun gândurilor frâu
măsurând cu paşii mici
drumul mare plin de praf
pân’ la casa din chirpici
cu-ntâmplări rămase vraf.

Doar muşcatele-n ferestre
şi un cuib de rândunici
sunt a senectuţii zestre
ce-i mângâie pe bunici.
 
CE CRED ŞI NU CRED
Nu mă deschide să vezi cum sunt,
de ce strig prin cuvinte
de mi se pierde suflul,
mă lasă între ce cred şi nu cred
din tot ce mi se spune
până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul.

Încep să mă prind cu funii de cer
fără să muşc din fructele mâniei,
caut drumurile care trec prin anotimpuri,
să nu hoinăresc degeaba prin lume
ci să-mi pun piatra de hotar
dincolo de orizontul ştiut de hoţi
unde pot dormi liniştit
cu amintiri cu tot.
 
CONSTATARE
Clipele nu se destramă
se leagă,
unesc finitul de infinit
cu o fibră ţesută de zeiţe.

Fără margini universul se mişcă,
îşi recompune forţele şi se dezvoltă
cu pasiuni din interior,
nu are nicio oprelişte
impusă de creaţie.

Înţelegerea noastră-i limitată
de nivelul atins.
 
CINE VÂSLEŞTE CU SUFLETUL
Tăcerea încreţită vibrează ca un arc,
sunt puţine şanse să ieşi în larg
cu mâinile legate
de funiile temerii.

Cine vâsleşte cu sufletul
trece dincolo de cuvinte,
eu îl picur în ele cu mister cu tot
şi rămân cu suferinţa
care nu vine din răni,
ci din urmele lor.

Timpul fugar se mută-n trup
cu anotimpuri de frig,
nopţile lungi îşi topesc întunericul
în râuri de cerneală
prin care numai moartea vâsleşte.
 
NU FAC SCHIMB DE TĂCERI
Nu fac  schimb între tăcerile mele şi ale tale,
îmi plac privirile care mă citesc
ca pe o carte cu filele albe,
să nu mă provoci să alunec în cuvinte,
e greu să mă opresc,
sunt un căutător de comori
şi flacăra lor îţi joacă în ochi.

Am pierdut tracul acela de scenă
când intră actorul în rol,
în mintea mea se încurcă planurile,
gândurile se tem de întâmplări
dar ele-s fluide şi curg
cum un râu în mare.

Nu se mai întrevede nimic,
sunt ros de aşteptările lungi
prin care păşeşti atât de rar,
oglinzile îţi simt lipsa.
 
MAI SPER
mă rup de lume
să nu-i simt durerea
cum pătrunde

aud plânsete peste tot
mă fac să fug
şi mă opresc
la pragul nepăsării

învie-n aer speranţa
în care nu se moare.
 
CU DEGETE SUBŢIRI
Împart cu tine ce nu-i de împărţit
şi te rog să-ţi alegi partea
care cuprinde acea frântură din mine
căzută peste rănile sângerânde.

Pielea durerii se reface în fiecare zi
sub ea înfloreşte carnea tânără,
cu degetele subţiri
îi măsori cum bate pulsul.

Când mă încearcă singurătatea
şi se închide-n trup suferinţa,
deschide fereastra să intre lumina
apoi lasă-mă să te sărut împreună cu ea.

De sub pleoape-ţi alunecă umbra
orice ameninţare dispare,
nimeni n-o să-ţi simtă liniştea
cum locuieşte-n oglindă.
 
AR FI BINE SĂ ŞTII
Toate s-au perindat şchiopătând
nu am ajuns nicăieri
fiindcă n-am plecat din trup,
am rămas să-i ofer sănătatea
pe care n-o mai am.
Liniştea mă caută peste tot
şi cade pradă luptei din interior

Timpul acceptă încă forme
în care viaţa se câştigă
dar zarurile sunt aruncate.

E greu să mă salvez de lumea
care mă împinge la margine
când marginile sunt îngrădite
cu sârmă ghimpată.

Ar fi bine să ştii
să mă salvezi de mine
care nu mă vindec fără pulsul
ce-mi pune inima la loc
să-ţi fure din gânduri.
 
TIMPUL SE ÎNSEREAZĂ ÎN ZBOR
Zvon de întâmplare norocoasă,
n-am venit să întâmpin
vestitorii dimineţilor cuminţi
de la ferestrele uitate deschise
şi pe cine sărută razele
când eşti plecată?

Fără să mă plâng, ochii te caută
în fiecare obiect căzut
când amiaza zace bolnavă la umbră
şi orice mişcare stă-n echilibru
pe frunzele plopului înalt.

Timpul se înserează în zbor
şi mintea nu-l mai măsoară
doar trupul se lasă dus la sfârşit
fără să descopere sensul
pentru care se luptă.
 
SUB UN PSEUDONIM LOCAL
Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate,
strâng în mâini frunze veştede,

toate culorile toamnei mă dor
cu nostalgiile uitate acasă
pe hârtii volante, scrise.

Mă botez în cuvinte
sub un pseudonim local.
Nu vreau să mă recunosc vinovat
în versurile din poeme
înainte de cununie.

Nu vreau să ştiu de moarte
c-un nume real
şi nici muzele n-o să le ştiu
în carne şi oase.

Vreau să-i scriu mamei
cu gesturile naive de copil
necuvintele păstrate-n amintiri.
 
NU ŞTIU NIMIC DESPRE UMBRE
Cineva mă strigă cu nume necunoscut
şi-n urechi curg sunete de flaut
pe care nu le percepe timpul
în care mă scald ca într-o mare
fără ţărmuri.
Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in
mieliţat manual.

Nu ştiu nimic despre umbre
dar ştiu despre întunericul din lume
pe care nu-l vede nimeni din umbră
şi nu-l scoate la lumină.

Toţi cei care-l văd sunt orbi,
sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează
prin vorbe.

Când o să se facă ceva
n-o să vă spun
mai bine scriu, să se păstreze.
 
MARŞ DE NOAPTE
Pe drum, întunericul ne aşază-n şir indian,
eu sunt ultimul ce respiră sufletul pietrelor
şi lasă-n urmă umbrită secera lunii.

Pe laturi lumini îndepărtate muşcă din noapte
copacii se prind în mers odată cu noi,
tăcuţi într-o somnolenţă de păsări.

Ca într-un teritoriu uitat de ape
descopăr prima sete care arde-n piept,
merg cu pasul egal aproape dormind
fără să gândesc la ceva.

Îmi ordonez în memorie întâmplările trecute
le pun pe rafturi prestabilite
în care încap cu împrejurări cu tot.

Oraşul trebuie că se apropie fără orizont
e obosit şi el de aşteptări
cu dimineţi de ceaţă lăptoasă,
am o speranţă
ca orice soldat în marş.

Cu toţii aşteptăm s-ajungem la odihnă
mirajul unui somn
curge fluviu prin trup.
 
UN DELFIN ZBURĂTOR
Am întârziat să mă nasc din rădăcini,
caut sămânţa care crapă la întrebări
puse cu capul sub ghilotina timpului
şi n-am răspunsul de la botez
prin care mă lepăd de moarte
într-un univers paralel.

Poate cineva îl ştie
şi unelteşte cu el
miracolul din cântecul de leagăn.

Strâng lumina cerului în vase de lemn
de la via răstignită pe dealuri
şi mă rog inimii să adopte
un calendar fără întâmplări
prin care apele mi se varsă-n zile
să devin un fluviu de iubire
în care înoată oamenii.

Tu iubito îmi înoţi prin trup,
un delfin zburător.
 
MINTEA NU ARE NOPŢI
Mă separ de curgerea supremă
ca un zeu al timpului
care schimbă locuinţele în spaţiu,

pe axe reglez corpurile rotitoare
după lumina care o dau ori o primesc
şi nu mă complic.

Dau ordine de naştere a vieţii
după scara prestabilită de creator
şi aştept evoluţia controlată
până la epuizarea bing bangului.

Sunetele celeste alternează cu tăcerea
dar expansiunea continuă,
energia neagră lucrează dintru-nceput.
Mişcarea are forme nedescoperite
în care încap celelalte himere.

Mintea nu are nopţi
şi nu oboseşte niciodată să caute
cu religiozitate ştiinţifică
căile lăsate libere pentru toţi.
 
TOT CE O SĂ SCRIU
Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.

Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
aroma cărţilor cu poeme
recitate cu sufletul plutitor.

Tot ce o să scriu
pune să dospească-n cuvinte
până o să crească ca inima unui copil
când îl mângâie mama.
 
AŞTEPTAREA CURGE PRECUM APA
Tu locuieşti într-un ţinut
dintr-o lume imaginară
în care femeile zâmbesc rar
şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.

Eu rămân în acest univers cu decor,
un călător pe acelaşi drum
pe care trec pescarii la râu,
să-şi vindece tumultul pătimaş
şi peştii nu-l înţeleg.

Aşteptarea curge precum apa
şi clipocitul ei îmbracă tăcerea
c-un surâs închipuit
care vindecă răni.
 
ÎN ZILE CU TRUPUL DE ZĂPADĂ
Noaptea îşi plânge toamna-n corzi
cu suspine ruginite într-o vioară,
sunete topite curg pe nervurile frunzelor
în pădurea ce se luptă cu vântul,
inima-i bate-n fiecare copac
şi-i soarbe seva melancoliei.

Sunt drumeţul care-şi întinde aripile,
sufletul îl plimb pe dealurile vorbelor,
cuvintele au cerneală fluidă-n silabe
şi miezul învins de culori.

Noaptea se sfârşeşte în ape de curcubeu
cu dimineţile întoarse la răsărit
peste umerii încovoiaţi cu soarele
rupt de foame.

Toamna îşi lasă rodul şi pleacă,
alte sărbători aşteaptă la rând,
să vibreze-n lumină viaţa
în zile cu trupul de zăpadă.
 
TU NU MAI AI ARIPI
Îşi punea iubirile în cutii
şi le dădea drumul pe apă

Vroia să fie liberă lîngă mine
să nu mă mintă,
noaptea o dorea una de mireasă
cu braţele încolăcite după mijloc
şi ochii în tavanul gîndurilor,
le înghesuia flămînde între coapse.

S-a făcut dimineaţă
ca într-un turn fără clopote
din care zboară păsări de noapte
speriate de răsăritul soarelui.

Tu nu mai ai aripi
doar mângâieri pe nervura vorbelor
care-mi schimbă ziua,
o botează în sângele luminii.
 
EŞTI O BĂUTURĂ CARE MĂ AMEŢEŞTE
Eu nu-ţi spun adevărul
nici nu mint cu nimic
joc între ele la capete diferite.

Tu juri că mă iubeşti,
te aprob cu scepticism
şi încerc să mă obişnuiesc.

Îmi las cuvintele să se hotărască
în care noapte să le scriu
pe umărul tău cu cerneală simpatică.

Prin gânduri îmi trec multe posibilităţi
nu le pot pune în valoare
dar mă presează,
eşti cea care mă convinge,
nu renunţi niciodată.

Eşti o băutură care mă ameţeşte,
nici nu simţi cum te beau
dintr-o dată,
nu mă laşi să gust câte puţin
te consumi fierbinte
încinsă la foc iute.
 
LA PUNCTUL DE FRONTIERĂ
Ai liberă trecere dincolo
înapoi e o barieră veşnică,
nici nu interesează pe nimeni întoarcerea
inima ta e făcută să se oprească
la punctul de frontieră.

Timpul îl porţi măsurat până acolo
după care îl înghite pământul,
în oase rugineşte vîntul
fără plete şi umbre de mori.

Destinul a rămas la mal,
singurătatea îl aşteaptă pe ape
nu departe de linia morţii
trasată unde nu trebuie.
 
AMIAZA
Amiaza mă lasă fără umbră
şi bate pasul pe loc
fără nicio măsură.

Nici ţipenie de copac
în pustiul acesta de sare
în care se învaţă singurătatea
pe abecedare de nisip,
dunele cântă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

REFLECŢIE ŞI POEZIE
Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frânghii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii , de mă întreb cum am putea vieţui fără această iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru.
Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu.
Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenera singură. Atmosfera în care ne năştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin experienţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea sa devine opera sa.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

SERVOBALADĂ
Motto: Servul propune și Domnul dispune...
În lumea suprapământească
(numită-ades supralunară),
unde-i un timp etern prezent
și-un spațiu fad cam într-o doară,
 
stătea de vorbă Creatorul
cu blândul Petru, cel cu care
Pământul l-a bătut în lung și-n lat
ca starea omenirii s-o măsoare.
 
-Iubite Petre, zise Domnul,
după atâta mers per pedes
și multele-ntâlniri avute,
cu ce impresii te-ai ales?
 
-O, Doamne, sfântul I-a răspuns
c-o voce-n milă-mbălsămată,
cumplitul trai al celor mulți
m-a răscolit de prima dată!
 
N-ajunge multa suferință
cu seva postedenică hrănită
(boli, stres, îmbătrânire, moarte),
că din nevoi li-i viața întocmită.
 
Și treacă-meargă că maturii
în pătimiri sunt campioni.
Dar te-ngrozești atuncea când
de foame mor niște coconi,
 
sau când de boală, mititeii
sunt torturați în chip demonic.
Cum de păcate-s neatinși,
consider că-i act samavolnic...
 
Elanul sfântului se frânse
după pomelnicul ținut:
De fapt acuza lui se-ndreaptă
spre Cel ce toate le-a făcut!
 
Deci, fâstâcit din cale-afară
de boroboața săvârșită,
privi la Domnul pe sub gene
să vadă cum spusa-i primită.
 
Dar Tatăl nu S-a tulburat
reproșul când l-a auzit,
ci, surâzând cu bunătate,
lui Petru astfel i-a grăit:
 
-Tu, dragul meu comiliton,
în felu-ți ai multă dreptate:
Una-i să judeci pe ansamblu
și alta-i judecata-n parte!
 
Într-un întreg se urmărește
esențialul încifrat,
iar pentru asta individul
este jertfit fără bănat.
 
În Universul infinit
ce ni s-așterne la picioare,
doar noi, cereștile ființe,
suntem de fapt nemuritoare...
 
Nici omenirea nu se-abate
de la al firii postulat –
prin jertfele la întâmplare,
întregul este conservat.
 
Cum întâmplarea-i ca o damă,
zurlie și cu mintea chioară,
iată motivul pentru care
de moarte omul se-nfioară.
 
(Cică-ntâmplarea pentru Mine
ar fi rezervă-n rezolvare,
idee justă de aminte iei
că omul de miracol parte are...)
 
Mai e ceva. Prin suferință
se-alege grâul de neghină.
Doar omul care face față,
nemuritor o să devină!
 
Dar am văzut cu ochii noștri
cum ia avânt nechibzuința –
puțini sunt cu credința tare,
cei mulți de formă-și dau silința.
 
Străbunii lor au răstignit
Cuvântul fără de păcat,
prin care-au fost înștiințați
că șansa mântuirii le-am creat.
 
Azi omul este ferm convins
în sinea lui complet bolundă,
că Eu cuvântul i l-am dat
ca gândurile să-și ascundă...
 
De parcă gândul și impulsul
pot fi de Mine tăinuite,
când Eu pe toate le-am gândit
și toate-s de Mine zidite.
 
BALADA INSULUI ANOST
Istoria-i după o seamă
divina vrere-n derulare,
iar după alții ea ar fi
a păpușarilor lucrare.
 
(În ambele alternative
de întrebări ești încolțit:
Dacă-i la mâna Celui care
pe toate-n Tot le-a rânduit,
 
de ce atunci atâția oameni
trăiesc de parcă nici n-ar fi,
ca doar o mână dintre ei
să poată-n voie huzuri?
 
Iar dacă soarta omenirii
în fond e-un joc păpușăresc,
de ce se mai insistă oare
cu-al răului tată drăcesc?!
 
Să nu ne-ascundem după deget
cu binele ăsta inert:
În lumea noastră prost croită,
nu el, ci răul este cert!
 
Când e vădit că egoismul
și violența guvernează,
un nostim țel e binele promis
pentru acei ce-n viață eșuează...)
 
Cât despre mine, eu gândesc
că toate sunt cu rostul lor:
Într-adevăr, când tai pădurea,
din trunchiuri așchii sar de zor!
 
Precis sunt mulți dintre aceia
ce vor pădurea conservată,
chiar dacă-a sa verde manta
nu este cea de altădată,
 
uitând că legea dezvoltării
cu vechiul este foc și pară
și că adesea nu tăierea,
ci defrișarea-i necesară...
*
În viața mea, călăuzită
după celebrul postulat
că-n mână ce-i, minciună nu-i,
un lucru mi s-a confirmat:
 
Nici unul dintre înzestrații
faimoși ca puști, n-a izbutit,
dovadă că-n școala vieții
sistemul de notare-i diferit!
 
Cu carul minte poți să ai
când flerul social lipsește,
căci te descurci atuncea când
în tine el se-nciocoiește.
 
Cu-atât mai mult în România
postdecembrismului hoțesc,
unde tupeu-i o virtute
și falșii culți se înmulțesc.
 
Chiar eu, eternul mediocru,
cândva un jalnic potlogar,
am diplome, cărți publicate
și stăzi sunt parlamentar...
 
Nu-nseamnă că mă mulțumesc
cu cele până azi făcute
și că m-oi trage la o parte
ca alții să fure pe rupte,
 
niște jigodii ariviste
ce n-au habar cum să șutească,
când țara-i plină de lichele
și vrea canalii să cunoască.
 
Păi chiar poetul nostru spune
(nu-mi amintesc acuma care)
c-o luptă-i viața, deci mereu
să procedăm noi trebe ca atare!...
 
Cândva, un muritor de foame
- scriitoraș tobă de carte –
de Gore Pirgu mi-a vorbit
ca de-un ipochimen aparte.
 
Cică Mateiu Caragiale
lighioană l-ar fi plămădit –
cu sufletul de mic stricat,
e craiul care-n viață a răzbit:
 
Milionar și însurat,
prefect întâi, ministru-apoi,
el demonstrează că-i deștept
doar cel ce scapă de nevoi.
 
Istoria e plină ochi
de indivizi cu faimă mare,
care-au știut că scopu-nalt
scuză mijloacele murdare.
 
Se mai gândește cineva
istoria s-o primenească?
Fără de ei, al nost trecut
ar fi o carte nefirească...
 
De-aceea spun că ești dator
să lași ceva în urma ta:
Decât un nimeni nepătat,
mai bine un Pirgu sadea!
 
ORTOBALADĂ
Motto: Azi totul este strâmb în lume,
de la societate și până la gândurile
cetățeanului. Iată de ce basmele cu
Strâmbă-Lemne nu pot avea pretenția
să fie agreate...
 
E cazul să ne întrebăm
de-i logică sau întâmplare
că Domnul l-a creat pe om
după ce puse Totul pe picioare.
 
În golul fără de hotar
din pregeneticul blazat,
prin vrerea Celui atotviu
Cuvântul s-a concretizat
 
și plinul izvorât din El
cu dor nestins de ființare,
s-a plămădit desăvârșit
în formele etern fugare,
 
încât în lumea necuprinsă
- ceru-nstelat, pământul, marea,
celulele și gândul tainic –
e veșnică numai mișcarea.
 
Din faptul c-a fost înzestrat
cu rațiune și morală
(el singur dintre vietăți
pricepe că păcatu-i boală),
 
rezultă-a omului menire
ca ce-a primit cu cap să folosească
și-n schimb, firesc precum respiră,
pe Creator să-L preamărească...
 
Dar iată că de la-nceput,
când viața-n rai era vecie,
creația s-a răzvrătit
și-asemeni Lui a vrut să fie.
 
Printr-un verdict irevocabil,
rebelu-n colb a fost zvârlit:
Nu doar c-Adam Edenul l-a pierdut,
dar rău-n om s-a cuibărit,
 
astfel că viața-n chin și-o duce
cu boli și tristă fandoseală,
până ce moartea mai la urmă
îl ia să dea de toate socoteală!
 
Și totuși, nici chiar astăzi el
- după milenii de-amăgire
și bălăcire-n aparență –
nu vrea întoarcerea la Fire,
 
deși-i vădit că doar așa,
prin înrobire înțeleaptă,
adevărata fericire
pe dreptu-ndivinat îl cată.
 
Cu-atât mai mult acuma când
- nevrednicul civilizat –
se erijează în stăpân
peste-al Părintelui olat.
 
Nu doar atât, căci confundând
părelnicul cu absolutul
și dependența cu-njosirea,
el lesne își permite totul:
 
Să spurce-orice în jurul lui
printr-o purtare de stricat,
ba chiar s-afirme cu tărie
că Dumnezeu a decedat!
 
Urmările acestui fel
de libertină comportare,
în care mușchii fac ce vor
ca neamul prost să fie-n floare,
 
vizibile-s în România
oriunde ceasul rău te poartă,
dovadă că-n postdecembrism
bădărănia e o artă.
 
BALADA DORULUI DE DUCĂ
Motto: Dorul de ducă la români
s-a transformat în maladie –
puţini dintre plecaţi se-ntorc,
iar asta-i pentru neam o tragedie...
 
Întreaga noastră existenţă,
statornic multimilenară
din vremea tracilor încoace,
pe-acest meleag se desfăşoară.
 
Este meleagul despre care,
al dragostei papă Ioan
va spune că-i ţinut divin
şi-al Maicii Domnului liman!
 
Pe-atunci, tracul regat nord-dunărean
până departe se-ntindea:
în Europa până-n centru,
în Est pe inzi vecini i-avea.
 
Dar oricât le venea de greu
în depărtări pe căi hâite,
acasă tracii reveneau
la pieptul gliei îndrăgite.
 
Aicea doar simţeau că lutul
e una cu fiinţa lor,
mental fiind de el nutriţi
pentru prezent şi viitor.
 
Dovadă culmile culturii
la Tărtăria sau Boian,
încât acest ţinut e axa
întregului spirit uman...
 
Orice cultură-nvederează
etape-n vieţuire clare:
Matură-i după tinereţe şi pruncie,
apoi decade şi la urmă moare!
 
De ce-au păţit alte popoare
nici traco-dacii n-au scăpat –
cultura lor s-a stins încet,
după-apogeu-nregistrat.
 
(Urmaşii lor, postdecembriştii,
nu doar că n-o pun în valoare,
dar fură fără pic de jenă
din splendidele ei odoare...)
 
O mie de ani şi mai bine,
cât vremi ostile ne-au cercat
cu migratorii-n căutare
de aşezări pentru prădat,
 
spre munţi sătenii s-au retras
în obşti durate cu socoată,
astfel că nu s-a întâmplat
să fie spaţiul vid vreodată,
 
cum Roesler şi adepţii lui
încearcă lumea s-aburească
cu Transilvania golită
de viţa daco-românească.
 
E drept că-n noile condiţii,
ei ca străbunii nu durau
biserici şi cetăţi de piatră,
ci oile şi le creşteau,
 
creând cu ele o cultură
a transhumanţei colosale,
pe suprafeţe foarte-ntinse
şi-având ca ghid hărţile-astrale:
 
Vara departe în Balcani
şi-n inima stepei ruseşti,
iar la iernat, din nou acasă
cu dor de obştile săteşti.
 
Din transhumaţă-au rezultat
sălaşe-ale păstorilor români,
oriunde soarta i-a mânat
cu oile printre străini.
 
Aşa se face că româna
nu-i numai în Balcani vorbită,
ci până colo-n Caucaz
a fost de-ai noştri răspândită.
 
Un mod aparte-am putea spune
de inedită răzbunare:
Învingi neprietenii la ei acasă
prin forţe extramilitare!...
 
Azi România se confruntă
cu un exod cum n-a mai fost –
românii pleacă valuri-valuri
şi traiu-n ţară-i tot mai prost.
 
(Nici nu-i posibil altminteri
cu guvernanţi ticăloşiţi,
ce pus-au ţara pe butuci
prin dedesubturi de hainiţi.)
 
De fapt, în lumea poleielii
nu-s vinovaţi cei care pleacă,
ci toţi acei nelegiuiţi
care i-au obligat s-o facă.
 
Când ţara-i mult prea vlăguită
ca fiii toţi să şi-i hrănească,
este normal ca unii rostul
printre străini să şi-l găsească.
 
Vina unor migranţi se cheamă,
că-n noua ţară adoptaţi,
de românism de-abia-şi mai amintesc,
ba chiar niţel sunt agasaţi:
 
Trăind în stil occidental
pentru afaceri, bani şi pragmatism,
ei vreme n-au de-nduioşări
şi de-al trecutului lirism,
 
convingătoare probă-n plus
privind al omului profil,
cum că oriunde şi oricând
el este-un animal socio-abil!...
 
Reamintesc acestor inşi
străvechiul adevăr, ce spune
că omul-trup e tot sărac,
oricâte bunuri o s-adune;
 
de-abia când înăuntrul său
averi nepieritoare strânge,
el are şansa împlinirii
prin harul ce păcatu-nvinge.
 
De altminteri, Mântuitorul
ne-ndeamnă-n Noile Scripturi,
acele-averi să le-adunăm
cari nu-s tentante pentru furi.
 
Iar cugetarea taoistă
ne-nvaţă că prin modestie,
smerenie şi cumpătare,
omu-nţelept poate să fie.
 
Desăvârşitul întru Tao,
apreciat ca Omul Sfânt,
este văzut singurul vrednic
să guverneze pe Pământ.
 
Concluzia ce se impune,
în general este ştiută:
O naţie-n istorii intră
doar prin cultura plămădită!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CUTREMURUL
Ziua de 4 martie a anului 1977 a început frumos. O „babă” frumoasă, am spune. Era senin, începuse să se încălzească, albinele zburau atrase de ghioceii înfloriţi. În unele grădini, înfloriseră primulele şi brânduşele.
De dimineaţă, am mers la cabinetul stomatologic. Mă programase doamna doctor. Molarul de la şase ani avea probleme şi, pentru că o anunţasem pe doamna doctor că sunt însărcinată, mi-a spus că e mai puţin periculos să facă o extracţie decât să-l trateze. Am intrat în cabinet fără să aştept, ca altă dată, minute în şir în faţa uşii. Doamna mi-a explicat că şi molarul de minte ar trebui extras, pentru că, deşi ieşise doar de trei ani, este compromis.
- Cu o sigură injecţie rezolvăm ambele măsele!
 Am acceptat. La scurt timp, am simţit că îmi amorţeşte limba şi mi se încălzeşte obrazul. Am pus mâinile, care erau de obicei reci, pe rând pe obraz. Doctoriţa a extras primul molar, dar simţeam durerea. Am spus că ajunge, că nu e anesteziată gingia, că vin luni...
- Stai liniştită! Ştiu că rezişti! N-am pus doza normală, ca să nu-i facem rău copilului.
N-am protestat. Totuşi, doctoriţa i-a făcut un semn asistentei.
- Nu e cazul să mă ţineţi de mâini! Nu fug!
Odată rezolvată problema, am ieşit suficient de liniştită din policlinică. Era atât de frumos afară! Nu mă grăbeam. Aveam ore după-amiaza, dar mai aveam suficient timp. La un moment dat, am simţit o mişcare în abdomen. La scurt timp, aceeaşi mişcare. „Ştiu că, de regulă, mişcările fătului se simt din luna a patra. Dar nu e prea devreme? Poate efortul de azi...”
Nimic deosebit nu s-a mai întâmplat în orele următoare. Seara, la şase aveam un tren cu care mergeam la Şibot. Schimbam şi ajungeam la Orăştie pe la şapte. Era ziua de naştere a nanei Ana, una dintre surorile soacrei mele. Am plecat împreună cu Maria, cealaltă soră, şi soţul ei. Fetele noastre rămâneau în grija bunicii Ioana, mama soacrei.
Îndată ce am ajuns, nana Ana m-a rugat să fac maioneza. Am făcut-o, nu fără a-mi pune o picătură de ulei pe fusta de tergal nouă, croită pe bie, cum a vrut soacra.
Ne-am aşezat la masă, am gustat din bunătăţi, am povestit. Se terminase vinul din cană şi nana Ana a mers în pivniţă să mai aducă.
- Ce se aude?, întreb. Pe străduţa asta trec maşini grele?
- Linişte! spune nenea Gheorghe. Se aude ceva.
 Andrei, soţul meu, şi Silviu, soţul Mariei, cântau. Andrei bătea din picior.
- Nu puteţi cânta fără să scuturaţi casa? Auziţi cum zumzăie geamurile bibliotecii? Şi se leagănă becul...
- Pivniţa nu e sub camera asta! Afară! E cutremur!, spune nenea Gheorghe.
Ne repezim să ne încălţăm. Pe prima cizmă am încălţat-o rapid. Până când să mă încalţ cu cealaltă am făcut câteva mişcări ciudate. Parcă eram într-o maşină care circulă pe un drum plin de gropi. Ceilalţi s-au aruncat în ghete şi au ieşit înaintea mea. Eram afară. Dar şi în siguranţă? De undeva se auzea o voce de femeie: „Săriţi, oameni buni!”. Mă gândeam la ce auzeam şi am schiţat un  zâmbet. Pe coama gardului de cărămidă trecea agale un motan miorlăind. Toţi câinii lătrau. M-am uitat în magazia care era deschisă spre curte. Într-un cui era agăţată o coasă care se balansa. Am zâmbit, dar nu le-am spus nimic celorlalţi.
Nana Ana Iese din pivniţă:
- Voi de e sunteţi afară? Nu vi-i frig?
- A fost cutremur...
- Am crezut că mă îmbătai. N-am putut să torn vinul în căntălău. De aia se mişca pivniţa...?
Am intrat în casă. Nu mai cânta nimeni. Toţi comentau.
Uşa se deschide şi intră Doinel, fiul nanei Ana, seralist la liceul din Cugir.
- Sara bună! Aţi văzut cutremurul?
- Acum am intrat. Am fost afară.
- Veneam ca de obicei, vorbind, cântând, jucând cărţi, spunând glume. Înainte de a intra în Orăştie, şoferul nostru a înjurat şi apoi a tras pe dreapta: „N-am mai văzut una ca asta! Parcă nu-i maşina mea!”. A pornit radioul şi aşa am aflat că a fost un cutremur. Bine că am ajuns sănătoşi acasă!
Toată lumea vorbea, fiecare despre altceva, nimeni nu cred că mai asculta. Ne-am liniştit abia pe la miezul nopţii. N-am simţit replici şi am decis să dormim.
Nu ştiu cât sau dacă am dormit. Am moţăit puţin stând comod, dar de câteva ori am simţit că  inima îmi bate mai tare. Mă gândeam la fetele pe care le lăsasem la Cugir, ştiam că sunt în siguranţă în casă.
Am aşteptat cu nerăbdare să se facă ziuă. Am plecat cu primul autobuz la Cugir. Fetele se treziseră şi se întreceau să povestească.
- Mamă, Adriana era cu tata mare în sufragerie. Să o fi văzut cum spunea: „ Tata maie, uite cum se mitcă becu' ăla!”... Tata mare a râs şi a spus că e cutremur. Am stat şi ne-am uitat cum se mişca lustra. Când a venit mama mare de la cabinet, a povestit cum s-a legănat puntea când a trecut ea. Tata mare i-a spus şi ei că a fost cutremur. Apoi ne-au trimis la culcare şi nu mai ştim nimic.
Socrii mei îşi luaseră bilete la acceleratul de noapte. Plecau din Cugir cu trenul care ducea la Teiuş muncitorii de la schimbul al doilea. Din Teiuş, luau trenul care ajungea la Bucureşti în zori.
Am mers la şcoală. A fost foarte greu să ţin lecţiile aşa cum mi le gândisem. Elevii erau tulburaţi, obosiţi, fiecare voia să spună ce a simţit şi ce a făcut în seara şi noaptea cutremurului.
- Să vedeţi cum se mişcau paharele în vitrină! Stăm la etajul trei...
- Am ieşit repede afară. Am stat noaptea în stradă.
- Între blocuri? întreb.
- Să vedeţi, tovarăşa dirigintă, ţiganii au fugit în vii!
- Foarte bine au făcut! Acolo nu le cădea nimic în cap. Au un simţ special de conservare sau experienţă de viaţă. Oricum, noi suntem departe de zona seismică Vrancea. Mişcarea tectonică trebuie să traverseze munţii şi slăbeşte în intensitate.                
 - N-am dormit deloc! Nu mai pot de somn!
Am cerut un manual de fizică. Mă interesa de ce am auzit sunetul jos care anunţa cutremurul. M-am lămurit. E o suprapunere de frecvenţe. O ureche normală percepe vibraţia ca pe un sunet.
Socrii mei au venit duminică seara. Ne-au povestit aventurile lor prin sudul zguduit. Au schimbat trenul, pentru că linia ferată a fost ruptă. Prietenii lor din Bucureşti, care lucraseră la Cugir, au rămas în camere diferite. El nu putea să deschidă uşa care se strâmbase. A rămas în tocul uşii. Vorbeau şi se încurajau. Într-un târziu, i-au ajutat vecinii să iasă din apartament.
Între timp, am văzut la televizor imagini din Bucureşti. Deja circulau veşti cu întâmplări ai căror eroi au fost cugireni. Cei mai mulţi au scăpat uşor. Alţii au fost şocaţi când au văzut cum cad pereţii din jurul lor şi au fost nevoiţi să-i salveze pompierii de pe bucăţica de ciment pe care şi-au petrecut noaptea.
În luna aprilie, un coleg a organizat o excursie cu elevii în Bulgaria. Obiectivul era să vadă locurile în care au luptat românii în Războiul de Independenţă. Mergeam cu două autocare ale Oficiului Judeţean de Turism. În fiecare autocar erau câţiva profesori şi o asistentă medicală. Aveam cazarea la Măgurele, aproape de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară.
Hotelul avea câteva defecţiuni care încă nu fuseseră remediate. Ascensorul nu funcţiona, iar o aripă a clădirii nu avea apă curentă. Elevii îşi duceau apă din camerele colegilor.
Am aşteptat mult în vamă, coloana de maşini de toate dimensiunile era lungă. Am ajuns la Ruse la amiază, cu toate că treziserăm elevii cu noaptea în cap. Am plecat în scurt timp la Plevna. Mergeam ore întregi fără să trecem prin localităţi. Dealurile erau arate şi cultivate. Am oprit doar să mâncăm la amiază şi să cumpărăm cărţi poştale ilustrate. Am văzut, pe dinafară, mausoleul eroilor români. Uşa era încuiată.
Am ajuns seara la Ruse. Ne-am mişcat puţin prin oraş, n-am cumpărat decât gumă de mestecat, cosmetice şi îngheţată pe băţ. Nu am putut pleca din cauza unor elevi care s-au pierdut. Când cei doi şoferi s-au întâlnit aşa cum planificaseră, am făcut schimb de rătăciţi. În final, nu lipsea nimeni.
Am trecut târziu graniţa României. Abia pe la 10 seara am ajuns la masă.
Nu aveam ghid. Explicaţii ne-au dat profesorii de geografie şi istorie.
Şoferii s-au oferit să ne plimbe prin Bucureşti. Toţi eram dornici să vedem şi Bucureştiul, cu riscul de a ajunge târziu acasă. Atunci am văzut urmele dezastrului lăsat de cutremur. Bucureştiul încă nu revenise la normal.
Maria Tirenescu (Cugir - Alba)

MISTICA IERNII
crivăţul schimbat-a lumea în păduri de vrăjitoare
înnoptate – cad din cracă bufniţele cârtitoare
tulburi zări – văpăi ascunse – limpezi-ne-vor în ruguri
osteni-vom iarna-ntreagă l-ale demonilor pluguri
 
răşchirate gheare – cerul a rupt lunii beregată
nu mai este Făt-Frumosul ce gonea zmei altădată...
azi orgia cea de bezne scrie lege dezmăţată:
interzice Cosânzenei oglindirea preacurată
 
s-au ascuns fântâni sub glie – s-au spart stele în pocaluri
vine Împăratul Negru – asmuţind cranii din valuri
câinii latră în bejenii – iar arcuşu-i frânt pe scripcă
 
a lui Noe arcă – astăzi – nu mai are nicio şipcă...
...intră-n peşteri oşti de îngeri – Crist rămâne doar cu spinii:
tot alaiul sfânt îndeamnă să se-arate-acum blajinii...
 
RĂZVRĂTIRE ÎN GENUNCHI
o şleahtă de tirani celeşti făcură lumea asta:
făcură stele şi lumini – noroi şi omul... – basta!
n-aveau cum întreba: ”centrează...tot ei dau cu capul”...
aflară făcăturii legi... - ...frumos mai e Casapul!
 
fireşte – Legea-i pentru pulberi – nu pentru-„'Ncoronatul
lumina ce-a venit spre noi – la El nu se întoarce...
iar de ne plângem – are slugi: „nu-i El... – ...e  'Ncornoratul”!
...nimic din ce s-a scris în Lege – de-un univers încoace
 
nu-i sfânt şi nu-i frumos – nici bun – golanilor din ceruri:
batjocoresc tot ce-au făcut – râd de-mplinirea Legii
ei sunt „de sus” – noi plângem jos: târâm în bezne fieruri...
 
 
...noi ne-ntrebaţi – noi umiliţi: cârtirea e-n solfegii...
...dar ei – pe noi – nu ştiu de ce – cu silă – ne-au dat firii:
îi oglindim – de jos în sus – pe Monştrii Nemuririi!
 
PROPUNERE
plicticoasă lume – plicticoasă marea
cât de plicticoasă e prostia-n oameni
de atâta lene – putrezit-a zarea
cu cel din oglindă nu te mai asameni
 
limba se destramă – vom fi cimpanzei
se împute pâinea – fug din ceruri zei
s-a impus pe scenă omul urlător
nu e rost în pietre – duhurile mor
 
s-au uscat şi munţii – ochii în găvane
asfinţesc de veacuri – imagini tirane
sting în noi icoana nădejdii credinţei:
 
suntem cavalerii zgurii neputinţei...
...devastată-Ţi este – Doamne - -orice Zidire:
frânge  din vecie nouă lume – fire...!
 
VIN HINGHERI DE PESTE DEAL
vin hingheri de peste deal – suntem primii câini
şbilţul ne sugrumă vruta – amânată-n „mâini
ne smulg grabnic blana firii – azvâliţi în groapă
redescoperirăm glodul – nicicum altă apă
 
merităm această moarte – după-aşa viaţă
urinând peste minune - raiu-acum e greaţă...
javre-n firi – iubind noroiul din altar de zoaie
turbare-am lătrat – spre ceruri – spre zeii-şiroaie
 
rugăciunea-am înălţat-o tot din şanţ în şanţ
până toată luminarea am făcut-o lanţ
...vin hingheri de peste deal – moţ la dinţii gràpii:
 
într-o lume pângărită – au treabă casapii...
...horcăind în şblilţ de cânepi – ăsta ni-este graiul
azi se-nchise prăvălia –  'geaba-i altfel raiul!
 
EU GRELE DRAPERII AM TRAS LA SUFLET
eu grele draperii am tras la suflet
umbrit – să pot dormi această lume
în pod – la şobolani – oprit-am umblet
în pivniţe – poruncă zgurii să se-adune
 
cu-o iarnă de stafìi umplu-am balul
eu dorm – visând la lebede polare
danseze-şi moartea blândă carnavalul:
am stivuit nămeţi de amintiri barbare
 
nu mai stârnesc în munţi vreo întrebare
izvoru-şi tace rosturi – dinadinsuri
sub gheaţa mării nu mai este mare
 
peştii-au încremenit: sunt zeii din abisuri
...nu faci ce-ţi place: mângâie Frumosul
aşteaptă iarna – să ucizi mirosul...
 
CĂLUGĂRII CEI ROŞII
prin vânt tăios – tăind poteci în gune
Călugării cei Roşii luminează
nămeţii pier topiţi în rugăciune
şi bufniţa din Yggdrasil veghează
 
Călugării cei Roşii – isterie
a Sattvei năzărite printre strune
din stele - fulgi  - din Rajas – o minune
aleg: iar suflete pierdute-s o frăţie
 
să nu-ndrăzneşti – o – Tamas – printre regnuri
să sui spre-orfanul – Gràalul Potir!
nu vă ciocniţi de gândurile-icebèrguri
 
ci-n ascendenţa Firii – aflaţi fir!
...nu – Ariadna nu ne-a blestemat:
e raiu-n noi – mereu – nevătămat...
 
JERPELITĂ IARNĂ – JERPELITĂ LUME
jerpelită iarnă – jerpelită lume
aţi căzut mocirlă – nu toi de zăpadă
regii tinichelei – ruginite glume:
dacă vine Cristul n-are ce să vadă
 
ce-a clocit nemernic – iese de sub mască
zeii sunt rahitici – ora este flască
foc de sub noroaie nu s-a pomenit
viermi treziţi dezbină albul monolit
 
totu-i iar greşeală – cartea s-a-nmuiat
şuieră sub streşini biciul de vătaf
au uitat şi sfinţii ce-nseamnă curat
 
iarăşi măcelarii duc suflete-n vraf
...nu e primăvară - coma e de iarnă
omeniri de sticlă bocesc şi se sfarmă
 
RUŞINE POSTHIBERNALĂ
au rămas grămezi ruine – plàvii de gunoi
după iarna-nvârtejită – torent şi puhòi
ici şi colo – case negre îşi ascund ruşinea
punând pălmi de mucegaiuri – peste sexscundimea
 
oamenii – vagi sedimente – s-au retras în larve
făcând mai scârboasă firea – aluviuni macabre
nu-i ce semeni – e ce iese – umilit Hristoase
lumile duhnesc neghioabe – numai piei şi oase
 
a trecut vârtejul iernii – sănătos şi crâncen
s-a ales în urmă-i mâlul de idei – vast rânced:
ceru-i cârpa de şters sânge după viu măcelul
 
dar atârnă bleg – pe-ostreţe – şubred' catalige -
şi de-atâta pustiire – zeii-ncep să strige...
...nimeni – însă – a fi faţă la atât penibil
 
nu mai poate - nu-i posibil! – ca să te oblige!
 
GOL ORBULUI DIN LUNĂ
mă sculai în miez de noapte şi-i spusei  nevestei (ăla micu'
nu mai dăduse pe la noi – părinţii lui - de câteva
secole...da-da - noaptea niciodată nu dormea
pe-acasă...iar ziua – ziceam noi – merge
la treabă...): „măi nevastă - de ce şi pe
unde umblă ăsta micu' – de prost – aşa - tocmai
noaptea - ca zănaticul
pe-afară – şi-i plac furtunile stelare – mai mult decât
Calea Lactee de-aici – de pe
vatra noastră – de-acasă?
...nevestei  - sculate proaspăt din
somn – nu prea-i conveni dezbaterea
mea - se şterse la ochi şi bleşti ceva din gură
nici ea nu ştie ce – ...când se porni  - deodată – ca din
senin - potopul de
stele!
 
ăla micu' intră atunci pe
uşă   - şi ne zise – bucuros nevoie mare: „eu l-am făcut
potopul ăsta – eu – da – vedeţi, băi? - voi nu v-aţi
fi priceput!” – dar eu i-o întorsei:
băi orătanie – bagă-ţi aia-n
izmene -  ţi-o fi rămas pe-afară de la
potop – ai?  - ...şi vorbeşte cu tat-tu –  domol şi
neaprins – cum fac toţi
oamenii – cu părinţii lor: zi – mă - de ce crezi tu că
are nevoie lumea asta a
noastră (...şi aşa
bicisnică...) - acuma – vai de capul ei - şi de-un potop de
stele? - ...ia zi-mi tu mie –
să nu moară tat-tu de tot prost!
 
ăla micu' – încruntat  - ţepos nevoie
mare - şi greţos de i se strepezeau dinţii când  vorbea – scuipă
aşa – printre canini – „neşte” vorbe „deştepte” – el
către noi (...oul către găină...):
băi – aceştia – dacă nu eram eu şi ceilalţi zănatici şi
lunatici ca
mine – n-aveaţi pe lumea asta nici vulcani – nici
munţi ori câmpii şi ape... – şi stătea  - şi
acuma - Gol Orbul din Lună - ...bă
vai de capul vostru – staţi  - rămâneţi naibii acolo pe
vatră – mâncând din Calea voastră
Lactee – corăsli-vi-s-ar
Laptele Căii voastre de
limitaţi – fără universităţile
vieţii - bă! - ...că eu mă duc să mai fac
ceva – pe-afară – din ce-a uitat Dumnezeu să
facă! - ...să nu mai stea
singur şi sterp – stingher printre vechile
lămpi stinse sau sparte – de pe uliţele
cerului... - să nu-i mai fie frică – Gol
Orbului din Lună...
 
...deh! - copiii din ziua de azi! – ce poţi să le mai
zici – decât...ptiu! – Doamne
iartă-mă! – ...că era să stric laptele cu
vorbele mele încrucişate pe capul
nebunilor – şi puse ponciş pe burta
furtunilor...
 
...l-am văzut şi eu – azi-noapte – pe Orbul
din Lună: stătea bine-mersi – pe o buturugă de
lumină – şi fuma de zor (gol-gol – da' de fumat
fumează ca un turc!) – dintr-o pipă
veche şi înnegrită... – eu zic că
dinainte de potop...: „de ce fumezi – bă? – îl întrebai
prietenos – o să te întuneci de tot şi la toate...ca un horn de
lume...” – dar el  - Gol Orbul din Lună - îmi
zise: „dacă asta m-alină – de ce-mi cauţi tu pricină? – hornu-i bun şi
el la ceva – iese prin el fumul...iese puroiul...nu doar pe mine
m-alină – o să vezi – nici cei dintre voi – când mă
văd (că nu-i văd!) şi m-aud (că nu-i aud!) – nu mai
suspină...” -
...şi Orbul din Lună  - aşa – pe nepusă masă - zvârli
fumul scos din
pipa lui (aia neagră şi
veche) - peste toate necazurile aprinse-jar ale
lumii mele – de dedesubt de
stele
...şi  - deodată - s-a făcut de necrezut
irizată – binecuvântată
pace – ca-ntr-un nou
rai de albine - dar asta nu la toţi le
place... - ...băăă! – c-aşa-s toţi
oamenii: să le dai ce l-ei dai – şi tot nu-i
bine.
 
IARNĂ A FOST – ŞI VINE MEREU IARNĂ
iarnă a fost – şi vine mereu iarnă...
demon bătrân – ce-i atractiv la mine
de-mi dai – mereu – doar ...„bine de la tine”?
te-ndrăgostişi de ura-mi şi de karmă?!
 
şi nu te uiţi nici stânga şi nici dreapta
suprema-ţi grijă: să nu-mi scape-o catastrofă
şi păguboase fie-mi mintea – fapta
amenajându-mi moartea – strofă lângă strofă
 
corb blestemat – eu nu-ţi mai rabd iubirea
scurt circuit frânge-voi cosmos şi fiinţă
doar ca să-ţi văd pe chip (hidos!) uimirea
 
al demnităţii fulg chircească-te-n căinţă...
...tu L-ai închis pe Crist în propria-i vecie:
nestingherit - rămâi rege-n nemernicie...!
 
CRIST-CERTITUDINI
ciorile vin şi-n munţii de zăpadă
topesc păduri şi crapă stânci în sfadă
ciorile-orbesc lumina Crinului Divin
stoluri funebre seacă-n graaluri vin
 
păstorul munţilor – Crist – Marele Artist
ridică faţa: totu-i aşa trist...
...să înălţăm din rădăcini de inimi altă lume
bicisnic croncănit din piscuri fie spume
 
să fie vară iar – pe cerurile-albastre
lumina-n clipă nască-şi alte astre
suntem mai buni – cântă privighetori
 
nu mai plodesc în slăvi nici ciori – nici nori
...puterea nu stă-n zei – credinţe – servitudini
ci arde-nalt în Cristul-Certitudini!
 
NU-ŢI MAI AJUNGI SĂ FII: DOAR DEMON ŞI CĂLĂU
nu-Ţi mai ajungi SĂ FII: doar demon şi călău
ajuns-a balamuc făcuta-ţi oarbă
nu poţi fi bun – când nu eşti decât rău
de sânge-oceane-Ţi şiroiesc din barbă
 
eşti dumnezeu de steme aurite
săracii-s agăţaţi – toţi – în cârlige
ajuns-ai un Irod pe catalige
rază de-ai fost – bârfesc doar scrise mite...
 
zoit în nimburi şi-n dezertări-credinţe
ai creat cer din sumbre turpitudini
pricepe-odată-a' noastre neputinţe:
 
un zeu eroic naşte certitudini...
...zgârii zadar pe-o cobză: veşnicia!
...nu-ţi gângăvesc demagogia - nici trufia!
 
PENIBIL
le dă sifon claunilor – drept în
gură – se dă peste capul
stelelor – a-mbătrânit cerşind – de la
idoli – o glumă
bună
 
e-atât de penibil – e-atât de
penibil...
 
într-o zi – va ajunge la
capătul lumii – numai în
slip şi cu o pereche de
ochelari – în loc de
ochi
 
într-o zi – va ajunge la
marginea lumii – spunându-şi  - în şoaptă - că
totuşi – mai are de spălat
vasele din chiuveta
bucătăriei
 
şi – în tot acest timp – prin
faţa sa defilează – imense
navele-amiral (salutând – solemn şi
senin – cu deplin desfăşurate
ceruri de pavilioane
roşii) – din flota secretă a lui
Dumnezeu
 
ADEVĂR
acolo sus în munţii-nzăpeziţi
pântecul Lupului urlă de foame
acolo arşii sfinţi sunt lei cu coame:
legitimă sălbăticie-n codrii iezuiţi
 
sânge se-ntoarce-n tatăl său de sus
precum apa la matcă – după revărsări:
s-a fost greşit în forme când s-a dus
izvoarele se-nţelepţesc din nou în mări
 
e-o foame sacră de-armonie vie
e-o foame sacră de tăceri curate:
al zeului păcat nimeni nu-l scrie
 
crimele-s rugăciuni nevinovate...
...ascuns cuţitu-n superflua carne
prin noi icoane lumile să darme
 
PEISAJ MONTAN FINAL
orice veţi face – eu nu voi vorbi
crivăţul bate fără comentarii
vânturi – zăpezi – crevase – voi sorbi
zeu degustându-şi pivniţe şi-avàrii
 
pe fund de văi şi-n toi de avalanşe
tac – nechimbând năpastei niciun semiton
de-acuma catastrofa-i un salon
în cari invit călăi din fel şi soi de branşe
 
port razele-mi fiinţei în secret
fac concurenţă muţilor din lună
e clandestin orice cuvânt ori rună
 
cu munţi mă şterg la gură – ca şervet...
...nu mă veţi auzi cum năpustesc sfârşitul
nici veţi simţi: expie duhu-n râpi – coclitul...
 
PRIMĂVARA CE-A VENIT E-UN ALT SOI DE IARNĂ
primăvara ce-a venit e-un alt soi de iarnă
frigul sabia-şi abate peste gât de ciute
soarele cu colţi de gheaţă coasa şi-o ascute
Sora Moarte are vorbe – tuturor le toarnă
 
să fii leu în înfruntare – sau măgar în ascultare?
viu să fii atunci când mori – înfruntând genunea?
mort de mult – lingându-ţi lanţuri – să ratezi minunea?
...vii a sfătui cu mine: goală pungă am a dare!
 
nu mi-e bine nici acuma -  nu ştiui de cald vreodată
am privit în ochi toţi munţii – liota şi urgia
n-am învăţ – ci numai piele: piele vinovată
 
ce-a plătit – cu mine-odată – toată-obrăznicia...
...solemn – zeii se uimiră de-atâta sfidare:
scuipaţi - pentru voi anume - gura-mi încă are!
 
ÎNCREDEREA-I OTRAVĂ TICĂLOASĂ
încrederea-i otravă ticăloasă
orbeşte cel ce-o lasă-a-i fi stăpână
pe drum drept – deodat' calea-i clisoasă
şi luneci: te-aştepta moartea bătrână...
 
hulubii cânt' – se-mperechează – zboară –
tufişu-aprinde puşca de vânare:
îngeri se prăbuşesc – aşa - -ntr-o doară
ochii s-au stins în zgura de sub zare...
 
...să fii stăpân – s-ucizi – să te ucizi?
sau să fii bun – încrezător în stele?
toţi filosofii lumii-s agurizi
 
nimeni nu ştie-a osebi-ntre rele...
...trăieşte-ţi viaţa – printre ramuri 'nalte:
când vei muri – nu-ţi pară rău – încalte!
 
PARADOXURI DE LIMITĂ
Venus – ca femeie – a simţit că i-a dăruit mai
mult decât avea ea de dăruit – deci
l-a dat  - pur şi
simplu - afară – iar
el - străfulgerat de
golul absolut şi
simţind că e mai prost decât
oricând – s-a grăbit să scrie
versul genial
 
iată de ce supermarket-urile duc
mereu  - lipsă de
astrologi profesionişti – şi apelează – de
nevoie – la banali
cerşetori – la hamali
benevoli
 
O DISCUŢIE CU VÂNĂTORUL
-“ia nu te mai
buricà atâta – ce dacă eşti
Etern-Ghinionistul Orion? – păi dacă
eşti aşa frumos – de
faci până şi
Peştii să râdă – eu cu
ce să-ţi ajut?… şi nu mă mai bosolì – pe
la coasta de drac - cu
javrele alea răpănoase-ale
tale – rebegiţii tăi de
Canis Major – Canis
Minor… – …sper că
<<Minorul>> nu ţi-o fi căzut la
aşternut – Doamne
păzeşte… în
definitiv – ar trebui să-ţi pui – mai curând
întrebarea: <<de ce tocmai Artemis - Ambiţioasa
Iubirii şi Axa Lumii - m-a
Săgetat – în
anonimat?>> – dar tu… stai cu piciorul din
mijloc – răşchirat
obscen… relaxat şi
degajat… - n-ai
treabă! - de parcă ai fi singura constelaţie din
univers – de parcă ne-ai avea – pe toţi – la
degetul mic – sau la ăla
mare… – …naiba să te ia de
măcelar tâmpit şi
nesimţit!
 
-“de ce nu m-aş burica – dac-a venit
vremea mea? – nu mă
plouă decât cu săgeţi puse cu
mâna – ca leacul pe rană – nu  mi-e
vânt decât lumina… - …iar de pământ şi de
scorpionii lui scârboşi – m-am săturat – <<m-am
hrănit>> – cum îmi zicea
bunica – pe-atunci nu ştiam decât să asmut
păsările – una deasupra alteia - să
zboare… până ce ajungeam la
prima mea dragoste
oarbă – Eos…
 
-bine-bine – dar în bordelul ăla
olimpian – nu-ţi vine – câteodată
dorul de
clipă? – de trecerea peste Podul
Tuturor Stelelor – intrat în
risipă?
 
-“ai mai văzut tu – pe
cer - vreo
pasăre să treacă? – vreo rândunică să-ntunece
cadranul orologiului celui
fără de ace  - al lumii? - …toate-s
acum - îngeri refugiaţi – sinistraţi – în
ceruri… aici – unde – din voi – ăştia – bombănitorii cei
ne-constelaţi – nici ciolanele nu vă
este scris să v-ajungă…
 
-“…stai
aşa - a propos de
scris: o epopee ţi-am
dăltuit  - în
foiletoane  – Or-Ioane – pe patru-nsângerate
piroane - confundând numele
tău cu numele lui
Ion al meu… şi
nimic! – n-ai grijă – constelatule – că tot în
hăţişuri ţi-e scris să
-amurgeşti…
 
-“mi-ai scris şi
nu ţi-am răspuns?
 
-“îhî…cam aşa
ceva…
 
-“scuză-mă – dar aici – în ceruri – scrisul este doar
zgură de gând – rebut de
sânge flămând… noi nu…
 
-“ei – lasă – Vânător tembel – vei încerca - chiar pe
pielea şi lumina ta – ce-nseamnă un
Prinţ Rebel – Neam de Demiurg Castelan
dacă nu mă-nşel…: răzbunarea scrisului pe stele – va
stinge toate constelaţiile şi-i va
afuma pe toţi
constelaţii – Beteagule de Forme şi
Mistice Desene-ale
Copilului Veşnic: vei vedea că
atunci când o vei striga – ori
şuiera (cum eşti tu
învăţat…) - pe
Mâna ta – Dreapta – ca şi pe
câinii tăi – ea nu va mai răspunde - din harfă - la
Numele Celest (asemănător cu fascinanta
macabra - Ulalume… nor de
lume…): <<Betelgeuse>> – ci va
guiţa şi
sughiţa – chiar în
cocina mea!
 
…şi - uite-aşa - l-am lăsat cu gura
căscată-a uimire nemiruită - pe
Nebulosul Asasin de
Stele – pornit pe rele – chiar dintre
coastele mele… - …şi i-a căzut şi
Centura – de i se vedeau toate cele
Trei Ruşini - rădăcinoase
caraghioase şi grele…
i-am vârât – adânc - mâna în
Oală – i-am furat
Grebla şi alte
cele - şi astfel – Regalitatea
Crimei Celeste-a amorţit – s-a lăsat
despletită şi re-mpletită
ţesută inestetic – ba chiar
pocit – din paiete şi
nuiele - între-ale Parcelor
oarbe războaie şi strâmbe
ìgliţe şi andrele…
 
CE-I ROADA? – ISPĂŞIRE ÎN ICOANĂ
de ce  - în lumea mea – eu – astăzi – să fiu trist?
grădină de lumină şi comori de lacrimi
în bătătură – pururi – am de grăit cu Crist
în raze povestim cum am răzbit prin patimi
 
lângă Hristos stau cum lâng-un pom cu flori
dar El aşteaptă de la mine roadă:
Sfânt Născătoarea se vădeşte-n zori…
icoană-n sine – ruga nu-i corvoadă…
 
ce-i roada? – ispăşire în icoană
şi împlinirea unui Zugrav Vagabond -
sfântul tablou nu are-ntr-însul zvoană:
 
rodu-i tăcere mistică-n râu rond…
întoarcere în sine e tot ce afli-n lume:
iubire de lumină şi minune
 
CABOTINISM
primăvară bearcă – prafuri de asfalt
fată alintată – curvă viitoare
ai prostit şi Lună – ai chiorât şi Soare
în oglinda casei nimeni – niciun salt!
 
stema de pe cracă a rămas tot cioara
ceru-i varianta preşului călcat
totu-i sclifosire – nu e primăvară:
doar mixăm bordelul cu un zeu trucat
 
nu mai funcţionează muguri enigmatici
smiorcăim la uşă – gazdei cerşetori
până şi-ucigaşii – rotind ochi sălbatici
 
cabotini sunt – bieţii: teatru de-amatori...
...am vorbit cu vâlve – zăpezi fără fulg
repetăm la urme: mă duc să mă culc...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
ATITUDINI
ROMÂNIA E ÎN EUROPA
Ţara este în Europa, geografic vorbind, dar partida moldo-valahă - PRM, PCR, FSN, PNL, PSD – e tributară valorilor ortodoxe, nu celor occidentale, nu înţelege, respinge acquis-ul comunitar al UE, codul canonic catolic, laicizat şi modernizat, de aceea protestează peste 600.000 de români, în principalele zece mari oraşe ale ţării.
Viziunea ortodoxă, statutul lor de toleraţi la periferie e neschimbat pentru că nu se reuşeşte depăşirea Marii Schisme. Din anul 1054, după anatemizarea reciprocă, creştinii orientali se simt duhovniceşte superiori şi invers, occidentalii se uită la situaţia lor materială mereu precară, de sus. Fără duplicitatea neofanariotă străvezie de la Bucureşti, la Chişinău, sub presiunea ruşilor, se acceptă lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane.
O retrospectivă: După Schismă, Bizantul se adresează fraţilor de la Roma, care vin în ajutorul refacerii unităţii. Cruciaţii ocupă Ierusalimul, Constantinopolul şi refac unitatea creştină. Dar în loc de unitatea de la Conciliile de la Lateran IV, Lyon şi Florenţa, discordia facilitează căderea Constantinopolului şi Califatul islamic instituie o Cortină de Fier multiseculară între creştini. Înfrânţi la Viena, turcii pierd Transilvania şi ortodocşii să se unească cu Roma în 1698, dar depăşirea statutului de toleraţi e subminată de maghiari, sârbi, greci şi ruşi, care-i vor subalterni. După Napoleon, moldo-valahii se reorientează spre Parisul secularizat prin curentele culturale şi masonerie. Pentru ca refacerea unităţii cu Roma e mereu boicotată, România Mare - operă a Ideii uniţilor cu Roma şi a Faptei moldo-valahilor - e dezmembrată în state satelite celei de-a treia Romă (URSS), în mantia roşie a comunismului. După ce la Constantinopol şi Roma se ridică anatema Schismei, în vremea Conciliului Vatican II, începe destinderea din Lagărul ortodoxo-comunist şi în final revenirea la creştinism.
O perspectiva optimistă: În curând se întâlnesc conducîtorii creştini ai puterilor intercontinentale Putin şi Trump pentru o Sfântă Alianţă, pentru a opri decapitarea, crucificarea creştinilor de către mahomedani şi mai ales pentru reconsiderarea statutului ortodocşilor din Orientul Apropiat şi din Uniunea Europeană, care are mai mulţi soldaţi ca America şi dă pentru armată de două ori mai mult decât Rusia.
Dupa vizita Fericitului papă Ioan Paul II la Bucureşti îi aderarea de jure a României la UE/NATO, emanciparea socială şi naţională a românilor cunoaşte un moment de răscruce. Creştinismul respiră cu doi plămâni, oriental şi occidental. Dialogul cu Roma, aderarea românilor de facto la civilizaţia occidentală va continua cu prilejul aniversării unui secol de la Marea Unire şi vizita papei Francisc, care nu pune nicio condiţie refacerii unităţii creştine.
Viorel Roman (Bremen – Germania)

NAIVITATEA POSTDECEMBRISTĂ
Preț de câteva decenii am fost forțați să învățăm la unison. Astăzi învață fiecare ce-l duce capul de pe la tembelizor sau de pe facebook, pentru că obiectul muncii intelectuale greu de găsit altădată, cartea, este pe cale de dispariție deoarece noile generații sunt prea deștepte cu tehnologia facebook-ului ca să mai pună mâna pe ea, că nu e de actualitate sau nu mai e la modă, în trend, cum se spune mai nou. Trebuie să-și pună una o carte pe cap, mă refer, la așa-zișii designeri, pentru a se lansa o modă. Ce tare ar fi! În loc de găină, o carte pe cap! Nu-i rău! Și să mai facă și publicitate! Nu lui Versace că ăsta nu mai are nevoie, ci unui autor clasic... Eminescu, luceafărul care ne lumina și ne luminează pe toți care vrem în continuare cu „azi o vedem și nu e”. Curios este că în afară toată lumea citește pe unde apucă: în autobuz, în avion, în metrou, oriunde, dar noi nu preluăm ce e de bine și se obține prin efort. Unii spun că a fost foarte bine de trăit cândva, dar trăiesc din ajutoarele de la stat, bând și fumând, mai ceva ca toți cei care muncesc pe un salariu așa mic, după cum este, și regretă acea „epocă de aur”, alții, care trăiesc pe picior mare  că „au dat lovitura”, prin mijloace mai puțin ortodoxe și îi vezi după cum se laudă în postura de „vedetă” și dacă nu-i cunoști nu ai cultură generală, nu vor nici să pomenească de acea perioadă, numai dacă le mai crește prestația lor actuală de... o oarecare persoană publică parvenită.
E de-ajuns să facem o plimbare într-un oraș sau într-un sat. Să luăm orașul meu natal, un oarecare oraș industrial. Îmi aduceam aminte atunci când eram mică și mă odihneam, ieșind pe balcon pentru a lua o gură de aer, ce-i drept toxică, dar pe-atunci noi nu eram așa de înzestrați cu normele europene, nu eram invadați de atâta informație pe google, vedeam la orele de vârf o masă de oameni care ieșeau de la serviciu. Astăzi văd o mare de mașini, și nu la ore de vârf, ci tot timpul, de nu știu de unde are lumea atâția bani, căci eu mi-am luat casă și plătesc fără număr, nemaiavând cum să-mi iau și mașină. Mi-a zis un meșter, când a venit să-mi repare centrala, că el cunoaște unul care stă într-o garsonieră mică, de n-ai unde să te învârți, dar el are mașină de lux, ultimul tip de BMW. La sat cad pereții caselor, dar ei, sătenii, au antenă și tembelizor în casă, pe masă și mănâncă, pe scaune, pe pat, pe unde apucă, produse de la chioșcul de la colț, luate pe datorii. Pământul poate să mai aștepte să fie lucrat. De ce să mai slăbească lumea muncind? Mai bine depun efort fizic la sălile de fitness că și așa se odihnesc toată ziua pe iphone, ipod sau alte minuni.
Și mă uitam și mă minunau ce mulți oameni sunt care muncesc. Atunci și puturosul, gen cel din opera lui Creangă era obligat să muncească, de unde și zicala „vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă”, chiar dacă nu era obligat să facă un liceu, ca în zilele noastre cele... devalorizate. Era viață pentru că omul avea un statut, era socializat și nu era stresat să muncească, cât pentru 10, programul fiindu-i program, având și după aceea grijă de copii. Azi pleci la 8 dimineața și vii la 12 noaptea pentru că nu e personal, nu sunt bani pentru progres, pentru liniște, pentru productivitate și de socializat te socializezi pe pagina de facebook. Nici copiii nu te mai cunosc. Cine rezistă, rezistă, selecția naturală își spune cuvântul drastic. Și lovește în tinerii exuberanți care vor să schimbe ceva prin stabilitate într-un sistem auster, draconic, și se trezesc la o vârstă că vor o familie, dar nu au cu cine și se afundă în muncă până când se capătă cu vreo boală și atunci sunt obligați la o pensie de boală, anticipat, în cel mai fericit caz dintre toate relele. Sunt și mulți care nu vor să muncească pe motiv că vezi, Doamne, au făcut o facultate la apelul bocancilor, plătită din pensiile părinților sau din ajutoarele din străinătate de la mamă, de la tată, care muncesc și ei pe unde apucă, „vai de capul lor”. Piloșii au mai mult noroc și îi recunoști de îndată după calitatea muncii prestate. Mai cunosc eu unul, într-o instituție publică, care a ajuns și șef între timp tot cu acele pile, înlăturându-și și șefa cu o pregătire temeinică, aceasta pensionându-se anticipat. Pentru el muncește unul de teamă să nu-și piardă serviciul, unul care vrea să trăiască aici, pentru că vrea să fie alături de familie, vrea stabilitate, nu în altă țară, cu toate că ar face bani frumoși la valoarea lui intelectuală și profesională, însă cui să te plângi, când ai pile la nivel înalt? E ca și cum te bagi în „gura lupului” și uite-așa funcționează sistemul: cu unul bun, sclav, și altul care-l freacă după cum vrea, din lipsă de muncă sau mai bine-zis: „unul cu sapa și zece cu mapa”. Mai este și zicala că „prostul nu-i prost destul dacă nu e și fudul”. Astea sunt vremurile și nu știu dacă se mai poate face totuși ceva în scurt timp  pentru că boala este cronică și nu ai ce face, devine parte din viața ta.
Și oamenii aceia aveau locuri de muncă, stabilitate, motivație, socializare, la fabrici și uzine. Acolo se produceau și pentru export, însă de ce atâta muncă, când poți să o falimentezi și să o vinzi pe bucăți, de parcă ar fi fost moșia lor, celor cu tupeu? Se mai șterg și urmele, datele din contabilitate etc... De ce să nu-i dezbini pe oameni, să le dai peștele, salariile compensate, să se bucure pe moment, căci după aceea vine prăpădul: exodul, divorțuri, familii destrămate, copii ai nimănui, căsătorii cu moși, copii făcuți din greșeală... Cui să-i pese de ceilalți, când averea peste noapte, însușită hoțește, e mai dulce? Așa s-au distrus toate încetul cu încetul, din nepăsare, din hoție, din prostie. În locul lor s-au ridicat mall-uri, unde tinerii le cheltuiesc banii părinților, sclavii străinătății. Însă noi mergem înainte plătind hoților în continuare taxe, impozite, fel și fel de asigurări, că așa este legea. Când se mai adună să scandeze ce spun alții care profită de durerea lor, nu știu ce să ceară. Cât de actuală este nuvela lui Negruzzi, Alexandru Lăpușneanu, prin adunarea „proști, da’ mulți”, unde la întrebarea: „Ce vreți?” glasul lor nu era la unison, până când unul a manipulat masa strigând: „Capul lui Moțoc vrem!”
Sincer orașul meu se putea gospodări și singur: aveam pâine, bere cu renume „Mărgineni”, fabrică de postăvuri, de pantofi renumiții „Partizanu”... Astăzi avem ruine, praf și pulbere. Se mai zbat câteva făbricuțe, dar dacă se zvonește vreo gripă și cea de carne  o să fie pe ducă. Uitându-te la sărăcia populației, poți măsura corupții, poți vedea zgârâie norii celor care ne conduc. Însă circul e mare! „Se plimbă urșii în cătușe prin dubițe, ca să facă senzații spre deliciul celor mulți” și ies tot ei învingători, dând statul în judecată pentru condițiile inumane în care au trăit la „Beciul domnesc”. Și cei mulți și cinstiți plătesc, trăind iluzia că poate vor apuca și ei vremuri mai bune, poate prin emigrarea copiilor lor în alte țări străine.
La sate cultura se mai ridică „până la genunchiul broaștei” de sărbători, cu invocarea bietelor obiceiuri. Căminele culturale sunt acum ruine. Cultura este redusă la „știrile de la ora 5”, la telenovele de la care au ce învăța să viseze la „cai verzi pe pereți”, ca în „Fetița cu chibrituri” de Andersen.
Nu știu dacă se poate numi democrație, ceea ce noi trăim. Știu că manipularea, corupția, sclavia, favorizarea infractorilor, distrugerea industriei, culturii, educației nu se înscriu în această formă de guvernământ. Și atunci? Ce putem aștepta? O dictatură să facă dreptate? Dar dreptatea cui? În majoritatea cazurilor dictatorii au fost oameni bolnavi psihic. Oamenii care sunt valoroși nu sunt lăsați să guverneze sau nu vor. Și atunci ce putem face? Să ne resemnăm? Să supraviețuim în sărăcie, prostie? Nu cred că se poate și știți de ce? Vorba lui Oliver Holmes: „o minte care a fost întinsă de o experiență nouă nu mai poate niciodată să revină la vechea ei dimensiune”. Un lucru este cert, iar marele Einstein ne atenționează în acest sens: „lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de aceia care doar îi privesc și refuză să intervină”. Poate că am ajuns în situația aceasta din cauza nepăsării noastre, a tuturor? Cine știe? Viitorul ne va pedepsi pentru păcatele noastre sau ne va răsplăti... „fiecare după vorbă, după port”, spunea marele Eminescu în una dintre scrisorile sale...
Irina Rusu (Bacău)

ÎN PESEDE DEMOCRAŢIA-I CLARĂ: ORI TACI DIN GURĂ, ORI DAT VEI FI AFARĂ!
Mi se va răspunde că după acest monolitic principiu se conduc și celelalte partide și că din Partidul Național Liberal (PNL), de pildă, au fost excluși sau, după caz, forțați să plece o droaie de membri cu vechi state de serviciu, care au păcătuit prin aceea că n-au știut să-și țină limba după dinți, astfel pățiților dându-li-se posibilitatea să mediteze îndelung la adevărul găzduit în spusele „Vorba dulce (a se citi nederanjantă) mult aduce”, respectiv „Vorba bună (pentru urechile sus-puse) mult adună”...
Dar în niciun partid postdecembrist lucrurile de acest gen nu se petrec ca în Partidul Social Democrat (PSD), adică într-un mod atât de sfidător nedemocratic. Că, de, fiind copilul de suflet (bolșevic) al lui Ion Ilici Iliescu și continuatorul de drept și nedrept al sinistrului Front al Salvării Naționale (FSN), doar el este cel chemat să edifice pe aceste meleaguri democrația originală, un veritabil Turn Babel al politrucilor postdecembriști.
Iată câteva mostre mai mult decât grăitoare în acest sens:
1) Corect din partea îndelung controversatului Liviu Dragnea (Jiji Becali îl face tractorist) era ca, măcar după primirea sentinței de condamnat neîntemnițat efectiv, să facă pasul înapoi și să-și rezolve multiplele probleme pe care le are cu justiția. Și cine știe ce va mai scoate timpul la iveală, atunci când un necușer de teapa personajului Dragnea ține morțiș să fie în fruntea mesei cu bucate politice! Dar el nu doar că nu și-a dat demisia din funcția de președinte, gest firesc pentru cineva cu adevărat preocupat de imaginea partidului și de onoarea sa în cădere liberă (de unde rezultă tristul destin al termenului „demisie” în vocabularul politrucilor dâmbovițeni), ci, la repezeală și de-al dracului, a fost încercuit de scârboasa fidelitate a grosului subalternilor, unii dintre ei așijderea cu patalamale penale, astfel făcând dovada că numai prin solidaritate fraterno-coțcărească pot fi depășite problemele generate de indivizi, respectiv de grupurile certate cu legea.
2) Valeriu Zgonea, fost președinte executiv al PSD-ului și președinte al Camerei Deputaților, s-a dovedit singurul mahăr din partid, care a îndrăznit la vremea respectivă să se abată de la această jalnică disciplină de haită, cerându-i lui Dragnea să facă pasul înapoi și să-și clarifice situația juridică. Tot ce se poate ca Zgonea, el însuși cu bube în cap, să fi fost îmboldit de șansa întrezărită de-a ajunge tartorul partidului după retragerea penalului. Dincolo de asta, el a acționat just pe fondul chestiunii. Nu și în formă (nu spuneau anticii, îndeosebi evreii, că-i de preferat nelegiuirea în locul dezordinii?), motiv pentru care Zgonea și-a pierdut funcțiile și a fost exclus din gașcă.
3) Recent, cât pe-aci să fie exclus și Mihai Chirică (primarul Iașului, vicepreședinte PSD și președintele organizației județene Iași), pentru curajul cu care a vorbit în spațiul public despre ceea ce este considerat tabu – gunoiul din interiorul acestui mastodont politic. Deocamdată și-a pierdut toate funcțiile politice...
3) Zilele astea, Victor Ponta, expremier și fost președinte PSD, i-a înmânat lui Dragnea demisia/excluderea sa în alb. Mă rog, întrucât nu face parte dintre aceia care tac și rabdă, știe el prea bine la ce se poate aștepta din partea succesorului său la șefia partidului, tractoristul, vorba lui Jiji, pentru care vocea partidului este totuna cu vocea lui.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CÂND TRĂNCĂNEALA-I NESFÂRŞITĂ, VIAŢA VA FI TRONCĂNITĂ!
La vremea lui, gânditorul englez Francis Bacon decreta că „Atâta știm cât putem”. Întrucât în România postdecembristă toate s-au dat peste cap și viața merge mai departe à rebours, pentru trăitorii pe aceste meleaguri este mai de actualitate reciproca „Atâta putem cât știm”, precum și corolarul politrucianist „Atâta putem cât se vede (după 27 de ani de democrație originală)”.
Dar să nu ne grăbim cu concluziile acuzatoare mai înainte de-a trece în revistă suita faptelor de-a binelea revelatoare prin logica înlănțuirii lor întru demolarea României. Acuzat de genocid economic și social, cuplul Ceaușescu este făcut vinovat de toate relele anilor optzeci, deceniul în care s-au depus eforturi dezumanizant-supraomenești pentru plata datoriei externe de vreo 15 miliarde dolari americani, și, în urma unui proces-parodie, nu numai că este executat prin împușcare în chiar ziua de Crăciun a anului 1989, ci execuția are loc și pe fondul unei dezgustătoare satisfacții a grosului populației, cu totul și cu totul căzută în capcana percutantei campanii de diabolizare a Ceaușeștilor.
Extrem de regretabil pentru noi ca națiune este faptul că niciun cult, ba chiar niciun prelat din România acelui timp n-a protestat public împotriva acestei făcături planificată și dirijată din exterior (vezi pactul Bush-Gorbaciov de la Malta), dacă nu împotriva asasinatului în sine (oricum sentința era irevocabilă, căci, pe urmele criminalului de Lenin, Silviu Brucan susținea că „revoluția română” este incompletă fără sângele Ceaușeștilor), atunci măcar pentru împușcarea acestora într-o altă zi...
Ulterior ne-am dat seama că răfuiala cu Ceaușeștii era doar vârful enormului aisberg economico-politic, propulsat de neprieteni și gheșeftari împotriva României. Da, pentru că cizmarul șiret și profund devotat țării sale, o calitate ce i-a fost recunoscută până și de cei mai înverșunați adversari, îndrăznise să viseze la independența economică a României, de unde și eforturile depuse pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele și a cercetării românești, precum și pentru punerea pe picioare a industriei grele, dar mai ales, prin plata datoriei externe în regim de urgență, îndrăznise să dea cu tifla Fondului Monetar Internațional (FMI), ba chiar plănuia cu chinezii și unele țări arabe ca, prin înființarea unei bănci, să vină în ajutorul țărilor sărace și astfel să mai reducă din strivitoarea influență a organismelor financiare occidentale...
După execuție a venit la rând punerea pe butuci a întregii țări și, la propriu, transformarea ei într-un uriaș morman de fiare vechi (peste 1200 de mari întreprinderi sunt desființate, absolut toate Cooperativele Agricole de Producție și Intreprinderile Agricole de Stat sunt mătrășite, iar transporturile fluviale, maritime și feroviare ajung într-o stare de plâns). Adică un dezastru cu mult mai temeinic decât în urma unui război. Da, fiindcă nicio conflagrație, oricât ar fi ea de monstruoasă sau îndelungată, nu izbutește să pună la pământ întreaga ființă a unei țări – deopotrivă trupul (capacitățile de producție, finanțele, transporturile, agricultura, bogățiile, infrastructura) și spiritul acesteia (școala, cercetarea, cultura, tradițiile, conștiințele, sentimentele).
Spre deosebire de Germania și Japonia, care s-au ridicat dintre dărâmăturile celui de-al doilea război mondial prin forța mereu tânără a spiritului național și, evident, cu banii americanilor, încât după câțiva ani de formidabil elan regenerativ își reocupau pozițiile în topul celor mai avansate țări ale lumii, România postdecembristă este nu doar epuizată fizic, stare cauzată de economia distorsionată, ci și complet apatică în plan moral-spiritual după 27 de ani de speranțe înșelate prin neîncetatele conflicte dintre competență și impostură, adevăr și minciună, onestitate și nelegiuire, forțele răului constituindu-se în urma acestor ciocniri într-un atotputernic și indestructibil sistem.
Pierderile generate de această demențială stare de lucruri antinațională sunt de-a dreptul cutremurătoare pentru cineva cu scaun la cap și frică de Dumnezeu: națiunea tot mai slăbită din pricina masivului exod (peste patru milioane de români plecați din țară în perioada postdecembristă), tot mai îmbătrânită din pricina avorturilor, mai predispusă îmbolnăvirilor din cauza alimentelor contrafăcute și mai săracă (în ceea ce privește nivelul general de trai, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană); tot mai mulți concetățeni dezrădăcinați și atrași de zona infracționalității (crimă, viol, tâlhărie, hoție), ba mulți dintre aceștia chiar dornici să ajungă după gratii, motiv pentru care pușcăriile românești au ajuns suprapopulate; sfidătoarea îndepărtare a grosului românilor postdecembriști, îndeosebi a tinerilor, de valorile fundamental-tradiționale (omenie, cinste, disciplină, ascultare, cumpătare, simplitate), fapt care în mod logic a dat peste cap scara valorilor noastre politico-sociale și moral-spirituale (impostura ia locul competenței, minciuna îi râde în nas adevărului și nelegiuirea se distrează copios pe socoteala corectitudinii).
Se zice că în cei 27 de ani de postdecembrism, aleșii și fârtații lor au furat din averea poporului peste 3000 de miliarde de euro! Dar numai bunul Dumnezeu știe cu exactitate totalul pierderilor prin furtișaguri, nemuncă, impostură și abuz în serviciu. Culmea neobrăzării e că taman unii dintre marii șnapani sunt sistematic invitați de stupidele noastre canale de dezinformare și imbecilizare, unde aceștia pălvrăgesc la nesfârșit, arată cu degetul spre adversarii politici, chipurile că doar ei sunt vinovați de starea în care am ajuns, și dau lecții de morală (sic!) celor care le fac nemeritata onoare să-i urmărească...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii