ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 97 (Martie 2017)

EDITORIAL
DESPRE CARTE, LIBRĂRIE ŞI ANTICARIAT
De fiecare dată am afirmat că, mai importantă este vremea din noi şi nu cea de afară. Nu o consider o expresie forţată şi nici exploatată abuziv, în economia contextului, în care ne târâm prezentul de dragul unui viitor necesar. Dar chiar aşa să fie? Astăzi, spre exemplu, deşi nu ar mai trebui să vorbim de mentalităţi şi idei învechite, găsim la tot pasul amintirile vremurilor după care, din ce în ce mai mulţi români, tânjesc. Pe internet şi în anticariate este la mare căutare Omagiu, cartea aceea cu o copertă roşie, care era nelipsită din vitrina librăriilor, acum mai bine de un sfert de veac. Există vreo valoare literară acolo? Nici vorbă, doar nostalgia vremurilor apuse o pune în faţă, una comercială, desigur, la colecţionari, mai cu seamă, pentru faptul că nicio editură nu se încumetă să o reediteze.
E un anticariat, cândva, aici a fost librărie. Pe vremea împuşcatului aveam cel puţin 10 cărţi vândute pe zi, mai ales romane poliţiste, iar dacă mi se întâmpla să aduc Şogun, atunci era balamuc, nu se închidea până nu se epuiza stocul. Deşi nu este poate cea mai bună exprimare pentru un fost librar, adevărul ce emană din frază ne povesteşte de la sine despre vremurile când oamenii muncii de la oraşe şi sate, deloc dependenţi de televizor şi straşnic preocupaţi de lectură (nu neapărat una de calitate), îşi făceau timp pentru noi achiziţii, frânturi de literatură, ce erau consumate prin mijloacele de transport în comun, ori pe la locul de muncă, în special de cei cu serviciul în tură, dar de marea majoritate, acasă, în confortul acela ideologic, sugrumat de imaculatul roşu, care era exemplificat cu foarte mare convingere de radioul, televiziunea şi presa scrisă a acelor vremuri, să zicem până la ora când începeau să emită Vocea Americii şi Europa Liberă, sau după, de cele mai multe ori la lumina lumânării, pentru că, aşa e, cine a trăit acele timpuri îşi aduce aminte că nu exista zi să nu fie întrerupt curentul electric. Excepţie, duminica.
Aşa cum spuneam, anticariatul, o veritabilă redută, o poartă către trecut, cu mirosul lui specific, aduce un public pentru care literatura şi nostalgia scrisului de altădată intră de fiecare dată în conflict, nu neapărat cu noul, cât mai cu seamă, cu lipsa acestuia. Există o luptă subterană între cei avizi de noutate cu orice preţ şi cei ce caută de fiecare dată gustul cărţii citite de alţii în prealabil, de filele acelea îndoite sau de paginile cu însemnări personale, cu sublinieri de fraze celebre, o concureţă între filele tipărite la corpurile de literă Times New Roman şi Calibri, între hârtia albă de 70g/mp şi cea volumetrică, de culoare gălbuie, de 45g/mp.
În librării găseşti maculatură, dar la mine, la anticariat, sunt lucrări rare, pe care astăzi nimeni nu-şi mai permite să le reediteze. Sunt tot vorbele anticarului, de data aceasta spuse cu mândrie, cu preţiozitate, şi asta nu dintr-o epatare, dintr-o accentuare a vreunui avantaj contabilicesc la sfârşit de lună, ci din dorinţa de a evidenţia încă un adevăr, de data aceasta unul palpabil, deşi un adevăr crud, la urma urmei, acela că valoarea este dată şi prin curgerea implacabilă a timpului.
Vizavi de anticariat, de această societate comercială, se află o alta, având pe frontispiciu, cu litere volumetrice din tablă, de acum cel puţin 30 de ani, şi din care se poate ghici mai mult decât citi: LIBRARIE. Vopseaua, cândva roşie, este acum plină de pete de rugină, iar vitrina, unde mai ieri stăteau căţărate pe stative de carton noutăţile, e invadată cu produse de papetărie. Mai intră lumea după un xerox, mai un pix, o călimară cu cerneală pentru copii, sau dacă se uită pe standuri, caută cărţi de colorat sau nu ştiu ce manual de gimnaziu. Se caută pachetele astea de la străini, cu CD. Deşi sunt scumpe, se vând. Sunt aici din ’87, au fost ani buni, chiar şi după Revoluţie, dar din 2000 şi ceva, cărţile au devenit mai mult obiect de inventar. Le mai curăţăm de praf şi le aşezăm la loc, nici retur nu le putem face. Tonul doamnei librar este unul grav, cuvintele s-au lăsat accentuate la virgule, cu ceva pauze pe silabe. Cartea devine brusc motiv de regres economic, factor nociv din perspectiva unui comerţ – chipurile – cu litere, uitând că şi intelectul are nevoie de hrană, iar dincolo de taxa pe valoare adăugată, cel mai impozitat rămâne creierul.
Librăria este astăzi un veritabil talcioc, un bazar cu de toate pentru toţi, silită a-şi ascunde menirea de bază după principiile unei economii din piaţă, dirijată cu foarte mult aplomb de mediul politic distructiv, ce a permis şi permite în continuare diluarea aspectului cultural al românului. Nu există niciun program la nivel micro sau macro din sfera politicului, de protejare a identităţii culturale în adevăratul sens al cuvântului, de promovare a valorilor scrise, sau oricare altă formă de menţinere la limita decenţei a unui standard european al scrisului autohton, deşi, aceiaşi politicieni, vorbesc cu vervă despre izbânda integrării ţării în spaţiul Uniunii Europene, de multiculturalism, acest termen pe care mă îndoiesc că-i pricep definitorul, trei sfeturi din ei ce-l pronunţă.
E şi greu de realizat acest lucru. La cârma politică a ministerului de resort s-au găsit de fiecare dată lingăi politici şi/sau trădători de neam, oameni ieşiţi de nicăieri şi urcaţi în scaun ministerial doar pentru a muşamaliza mişcările de fonduri băneşti către şi din zonele de interes ale partidului ori coaliţiei, care i-a adus în acea funcţie. Multora dintre aceşti aşa-zişi miniştri, nici nu li se mai poate pronunţa numele, de multă vreme şters din memoria colectivă a celor peste 27 de ani ai democraţiei, a post-tranziţiei, a demonetizării valorice.
Nu există nicio schimbare viabilă în bine, pentru ceea ce ştim că înseamnă librărie. Acestea sunt văzute doar ca societăţi comerciale şi atât. Excepţiile sunt puţine şi frumoase. În oraşele mari, cu precădere cele universitare, se văd spaţii aspectuoase, acolo unde cartea se compune şi recompune pe un fundal sonor elevat, alături de o mobilă degajată, la un ceai sau o cafea. Da, cafeneaua literară nu e doar un termen sau o direcţie de prin alte ţări. A existat demult, şi pe la noi, şi în ultimii ani a reînceput să-şi facă apariţia în mod cât se poate de surprinzător şi plăcut, în oraşele-capitalele culturale româneşti.
Dar politica este dusă nu numai de jos în sus, ci şi invers. În acest sens, ordinele sunt clare: nicio reţea de distribuţie sau lanţ de librării nu are voie să se abată de la principiile politicii firmei, dictate cu bună ştiinţă în favoarea anumitor edituri (unele foarte mari ca potenţial bănesc, ascunse în spatele unui termen nou, acela de holdinguri), care îşi permit (financiar), să cumpere orice şi pe oricât, distribuind – chiar şi prin chioşcurile de ziare – la ofertă, cum se spune mai nou, titluri alese. Nu există nicio formă de respect pentru cei care, prin prisma vocaţiei, nasc cărţi de dragul cărţilor, nu există nicio etică sau deontologie, în realitate, nu există decât banul, cu orice preţ.
Sigur, la umbra unor legi strâmbe, identificăm fel de fel de asociaţii ale editorilor, însă e suficient să citeşti un pic Statutul acestor grupări şi să îţi dai seama că acolo doar interesul comercial şi protejarea de concurenţă sunt principalele idei, şi faţă de care, un jurist cu abilităţi scriitoriceşti a dibăcit atent printre articole şi aliniate, de aşa natură încât Contractul să fie un blindat sub toate aspectele. Şi, ca în orice grupare, eşti binevenit atât timp cât cotizezi şi nu pretinzi mai mult decât ţi se oferă din partea Conducerii.
Vând cărţi pe care le-am citit, deoarece mi-ar fi ruşine să mă întrebe cineva amănunte şi să nu ştiu ce să-i spun. La început cumpăram cărţi de la cei care nu mai aveau loc de ele acasă, ori de la cei împinşi de nevoi, ce erau obligaţi doar la supravieţuire. Acum lucrurile s-au schimbat: fac comandă pe la prietenii de breaslă, sau pe internet, dau anunţuri la mica publicitate şi am o mare satisfacţie când, după lungi căutări, sun la telefon clientul şi-i dau bucuroasa veste, că i-am găsit ce căuta. Am avut comenzi şi din străinătate, pentru că pe acolo sunt mult mai mulţi colecţionari de carte ca pe la noi, a adăugat cu respect anticarul, o veritabilă enciclopedie în materie de titluri. Cartea – aici, la anticariat – îşi păstrează valoarea, este mereu vie, apreciată şi, uneori, chiar răsplătită financiar aşa cum se cuvine, chiar dacă, uneori, termenii client, cititor, colecţionar se mai suprapun.
Avem cărţile pe care distribuitorul ni le pune la dispoziţie în reţea. Comanda o dă doamna directoare, de la Centru, deci, nu cunosc criteriile după care sunt selectate titlurile. Noi dăm de fiecare dată titlurile şi autorii căutaţi de cei câţiva oameni, care vin special pentru a ne întreba de carte. Avem noroc când dăm câte un dicţionar, vreo culegere, şi asta pentru că, cel puţin în ultimii ani, din ce în ce mai puţini tineri ne trec pragul, iar dacă o fac, cu siguranţă sunt mânaţi de la spate de vreun profesor, care cere la oră respectivul sau respectivele lucrări. Se vinde cartea căreia i se face publicitate şi mai ales de-asta modernă, cu limbaj degajat, iar doamna librar întinde degetul arătător spre un raft mic acoperit de frunza mare a unui Filodendron. Mai vin liceeni, intră, scot cartea de pe raft, râd între ei de titlul clar, evident, de pe copertă şi uneori chiar deschid la întâmplare şi citesc – chipurile – în şoaptă, pasaje întregi. E linişte la noi, se aude tot. Mă fac că nu-i aud, dar aud… Ce să le fac? Să le spun să nu citească? Să nu cumpere? Se vede de la o poştă că nu sunt majori, deşi, la drept vorbind, pe cărţile acelea nu există nicio atenţionare cu privire la conţinutul prohibitiv, explicit prin limbaj. Mi-e ruşine… ca femeie. Păi, când adolescentul acela vine la casă să achite, mă mai vede ca pe o vânzătoare? Mă vede ca pe o femeie, nu e clar? De multe ori, nici nu ridic privirea, deşi, la drept vorbind, nu e un gest politicos din partea mea. E cumplit cât de multă pornografie se scrie acum. Aş putea să vă spun zeci de titluri. Nu, nu am citit atâtea, doar câteva. La început, din curiozitate, de aceea am zis că-i înţeleg pe cei care cumpără de-astea. Noroc că acest gen de cumpărători, nu întreabă. Merg direct la raft, văd, apoi, de cele mai multe ori lasă exact suma de bani pe tejghea şi pleacă în grabă. Ce pot să fac? Sunt tineri, chiar de-o seamă cu băiatul meu. Asta e cartea în prezent, asta se caută, asta se mai vinde. De data aceasta, tonul doamnei de la librărie este unul revoltător. Din spusele sale, cu mare uşurinţă poţi să distingi regretul timpurilor de altădată. Este înconjurată de tipizate şi articole de papetărie, chiar şi de jucării. Sub auspiciile liberalismului, multe coduri C.A.E.N. de la Registrul Comerţului şi-au găsit aici locul comun, ca într-o veritabilă Arcă a lui Noe. La sfârşitul zilei, când tragem linia, observăm că, dacă nu am fi avut conexele, cu siguranţă, numai din vânzarea de carte am fi fost de multă vreme în faliment. Aşa, mai supravieţuim o lună…
Dispreţul faţă de carte şi librărie devine obişnuinţă. Elevii şi studenţii, şi ei din ce în ce mai puţini la număr, îşi caută prin altfel de surse titlurile. Internetul, cu librăriile on-line şi milioanele de cărţi copiate şi răscopiate, disponibile pe site-uri şi reţele de tot felul, devine mult mai facil, mai comod, mai practic şi mai modern. Anticariatul şi librăria nu sunt decât umbrele unui trecut, apanajul unui număr extrem de redus de oameni iubitori ai artei scrisului, artă, care, cuprinsă de febra noului cu orice preţ, poate să devină în scurt timp o activitate arhaică şi, de ce nu, poate chiar pe cale de dispariţie la noi, în România.
Internet, biblioteci şi anticariate există şi în Occident, însă acolo termenul cultură pare să fie mânat de o cu totul şi cu totul altă valenţă, atât pentru interesul propriu, al cetăţeanului de rând, dar şi a celor ce conduc, a factorilor decizionali, prin instituţiile de resort.
Îmi plac şi lansările de carte – spune anticarul – deşi sunt puţine la număr, într-un oraş atât de mare ca al nostru. Mi-ar fi plăcut să am loc la mine, să fac şi lansări. Mă bucur că lumea mai scrie, că scrisul continuă să existe. Înainte nu putea să publice oricine, acum e liber, doar bani să ai. Lansarea de carte e un loc unde merg cu mare plăcere, pentru că acolo, în afară de rudele autorului, mai dai şi peste unul din acesta, cum frumos i se spune: şoarece de bibliotecă. Înmânez, la sesiunea de autografe, cărţi de vizită în stânga şi-n dreapta. Aşa îmi fac noi potenţiali clienţi. Dar discut şi cu autorul, dacă e interesat să-mi dea câteva exemplare de carte pentru vânzare.
De la librărie lucrurile se văd altfel. Nu, niciodată nu am avut lansare de carte. Înainte aveam spaţiu mai mare. Era loc să faci şi horă la noi. Între timp, dacă lucrurile au mers din prost înspre şi mai prost, societatea care deţine spaţiul unde ne desfăşurăm activitatea, a închiriat o jumătate din ce aveam. Acum ne învecinăm cu plăcintăria. E bine că, măcar când ni se face foame, avem aproape un ştrudel sau covrigi, a spus doamna de la librărie, cu un zâmbet natural, făcând haz de necaz.
Mergi pe stradă şi vrei să arăţi cu degetul a schimbare. Unde? Ce fel de schimbare? Cui îi mai trebuie schimbare? De exemplu, d-nei Ecaterina Andronescu, un mare ministru – printre altele şi al învăţământului, propunea – nici mai mult, nici mai puţin, acum câteva zile – interzicerii plecării absolvenţilor de facultăţi peste hotare, iar dacă, totuşi s-ar fi insistat, aceştia să plătească o taxă. Amintesc d-nei Abramburica, aşa cum plăcut a fost poreclită, că o astfel de lege a şi existat pe timpul când domnia sa era doar un pionier, un U.T.C.-ist şi, mai apoi, membru în Partidul Comunist Român, o lege – evident – strâmbă şi care oricum nu producea niciun efect, pentru că tinerii, chiar dacă plăteau respectiva taxă – ce nu era sub nicio formă ieftină – tot nu erau lăsaţi să părăsească ţara, pentru că ceva la dosar apărea imediat şi organele statului aveau grijă să-i ţină pe plaiurile mioritice şi să-i integreze în rândurile intelectualităţii, condusă - cu ajutorul secerii şi ciocanului - de clasa muncitoare.
Mormanele de murdărie de pe trotuare, amintesc de vremurile apuse, iar oamenii, zgribuliţi încă de frig şi grijile prezentului, trec pe lângă librărie şi anticariat, ca nişte pinguini buimaci, mişunând cu mâinile adânc pătrunse în buzunarele goale, mult prea goale pentru cei douăzeci şi şapte de ani de aşteptare post-decembristă. Poate că sufletele strămutate în exotica putere de cumpărare, nu le-a permis nici iarna acesta, să simtă aşa cum se cuvine bunăstarea promisă cu putere de convingere de către toţi aleşii neamului, indiferent de culoarea lor politică, la alegerile ce au avut loc în debutul anotimpului rece.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
ÎN DIALOG CU VERONICA BALAJ

Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existenţa şi frumosul.
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană.
A avut fericita șansă de a fi autoarea timp de 15 ani - şi îi dorim şi pe mai departe - a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea şi cărora, firește, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultăţii de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început  încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la Bucureşti (1984-1986), apoi cursul de limbă şi civilizaţie franceză la  Universitatea din Neuchatel, Elveţia, în anul  2000, urmând un schimb de experienţă (stagiu) la France Culture, redacţia de la Radio France Internationale (1992),  Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulęme, Franţa (1994) etc.
Membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră în Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec, vicepreşedinte al Asociaţiei Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma.
Acordarea Premiului Internaţional pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) şi a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferită de Accademia Citta di Roma (2008), precum şi acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de către  Hertzel Hakak, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete bănăţene. 
În interviul ce urmează vă invit să descoperim valenţele creatoare ale poetei şi scriitoarei Veronica Balaj.
Doamna Veronica Balaj sunteţi ,,o voce” care poate fi auzită de ani buni la Radio România, Timişoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în acelaşi timp vă exprimaţi şi în literatură, prin vocea interioară atunci când sunteţi doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreţi s-o treceţi pragul de la simpla comunicare, la artă. Dubla profesie vă conturează personalitatea. Eu vă propun o discuţie despre latura  scriitoricească fără să evităm jurnalistica pe care o profesaţi. Aţi semnat mai mult de 20 de volume de proză scurtă, romane şi poeme. O serie importantă fiind traduse în alte limbi. Aţi colindat lumea împreună cu ele având lansări la Viena, aproape anual, Franţa, (Paris şi Angouleme), Roma de câteva ori, de asemeni la New York, în Elveţia unde aţi făcut şi studii, Canada, Ungaria, Israel, dar haideţi să riscăm câteva popasuri! Să trimitem o privire spre  debutul literar.
Prezenţa în volume a fost precedată de o sumedenie de reportaje literare  publicate în revista Orizont. Se adunaseră într-un teanc voluminos, primeam o temă de la scriitorul Ion Arieşanu, redactorul şef, iar eu mă documentam şi scriam despre diverse  realităţi ale momentului, cristalele artificiale care creşteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnică, despre plantele culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru că,  fără să  bănuiască, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o frază.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibilă cu efect subtil, când a citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o dată, de două ori, de mai multe ori, de către scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu să scriu literatură nu cum voiam eu, recenzii de cărţi. Îi mulţumesc mereu.
Şi am pornit la drum. Cu proză scurtă. Cred că cea mai mare emoţie am avut-o când a apărut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum aduceam o frântură din  felul meu de-a fi. Era ca şi când m-aş fi prezentat pe o mare scenă, de una singură, în văzul lumii, rostind ceva de genul ,,aş vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-şi spună în gând ,,fă ce vrei, asumă-ţi  riscul!”. Şi mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (după normele vremii) s-a întâmplat în primăvara lui 89. Titlul era cel puţin ciudat: În căutarea timpului prezent apărut la Editura Facla, Timişoara, condusă de scriitorul Ion Marin Almăjan. Titlul fusese impus, venit de la Bucureşti cred, cum de acolo veneau şi corecturile. Cum să cauţi timpul prezent? Doar nu e o entitate aflată în memoria noastră. Trece prin  noi, ne dizolvăm odată cu el, te ia în valul său, în fine, ar fi de discutat  despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poţi fi înafara timpului atât cât trăieşti. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitală şi editura timişoreană. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de răbdătoare! Acum, chiar mă mir, ştiindu-mă o vulcanică. Probabil mă  preocupau alte  întâmplări de viaţă... fapt este că, pe atunci, funcţiona  critica de întâmpinare şi s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care conţinea paginile unor începători. Era  cam mult. Chestiune de şansă.
Aţi pornit pe aceasta cale a creaţiei literare cu emoţie, cu insomnii, planuri, ambiţii proiectate pe lungă durată? Fraza determinantă a trezit ceva latent care, oricum ar fi ieşit până la urmă, cândva, la iveală, spuneaţi. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeţi cuvântul?
Ca pe o forţă. Noi, oamenii arareori ne oprim din vârtejul zilnic să realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Şi gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersăm  în orice ocazie, şi  ni se pare atât de... firesc. Cuvântul este o armă la îndemâna noastră ca  fiinţe  privilegiate.
Un cuvânt poate preface starea de secetă încercată de cineva, în  ger şi ninsoare, poate fi sabie la purtător, poate fi împăcarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl foloseşte. Darămite pentru un scriitor care, fără cuvintele ajutătoare fanteziei şi gândului său n-ar putea  realiza nimic. Mi s-a întâmplat să fiu sub puterea unor cuvinte chiar în momente grele. Şi m-au ajutat. Să notez doar un îndemn al maicii Evghenia, care văzându-mă plânsă, vânătă, albastră, disperată după plecarea soţului meu în veşnicii, mi-a spus oarecum iritată, că nu înţeleg nimic din esenţa lumii: ,,Aveţi datoria să  vă bucuraţi de darul de viaţă care v-a fost dat, păstrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atenţionare. Aveam un dar şi nu ştiam să-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reproşul din lacrimă. Lacrima  este adesea un reproş. De aceea, cred că  scriitorul trebuie să vadă în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngăduit să imagineze o lume re-creată prin cuvinte trebuie să caute sensuri noi, să îmbine mrejele unui cuvânt cu ale altuia. În  formulă proprie. Altfel, nu e creaţie, nu e particularitate. E un excurs asemeni marii creaţii, păstrând normele, distanţa şi limitele. Rămâne doar o comparaţie.
Trăiţi într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta specială ocazie) şi altele în literatură, create sau reale. Vi s-a întâmplat să vă inspire un personaj, un  scriitor din lumea reală, în aşa măsură încât să treacă în  prozele pe  care  le  scrieţi?
Încă nu. Scriitorii invitaţi la emisiunea Viaţa literară alcătuiesc o lume aparte, de mărturii, aş putea să le transcriu cândva şi poate ar fi un colocviu ca o mare neliniştită. Sau, ar putea să semene cu o scenă unde fiecare îţi  prezintă rolul. Aici  intervine  vocea. Vocea umană este un alt  miraculos semn divin pe care-l folosim fără să ne gândim măcar o clipă că este parte integranta din fiinţa noastră. Nu aş vrea să modific în niciun fel acea mică istorie de care vorbeam, acea mărturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse şi îşi are logica sa, ca şi cel al unei piese orchestrată de un regizor.
Dar ei rămân oricum personaje. Care vă pot impresiona. Dacă nu va inspiră, vă rămân totuşi în memorie. Un interviu, o  comunicare, lasă loc unor legături de gânduri, de trăiri, de fapte. Daţi-ne vă rog un exemplu…
Veronica Balaj: Cum  am  spus,  orice emisiune  culturală, desigur  şi  una despre viaţa scriitoricească, aşa cum este cea la care ne referim,  este o mică istorie trăită la microfon, trimisă în eter, iar personajul scriitor  ştiind asta, ştiind că el comunică  în acel moment cu  mii şi  poate sute de mii de persoane, chiar când vorbeşte, mărturia sa  capătă valoare  de document. Document de viaţă.  Să-l amintesc în acest sens pe Nichita.
Fascinantul Nichita. Recunosc, nici până atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrăjit în adevăratul sens al cuvântului, un scriitor. Era  în  toamna anului când el urma să plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabără de creaţie de la Teremia Mare. Paşii săi  parcă  se lipeau de pământ, se dezlipeau cu greu.
L-am  dus  cu  maşina mea, o Dacie albă şi am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv că, necunoscând drumul, nefiind  vreun gard împrejmuitor, am crezut că acolo era locaţia unde ar fi trebuit să-l las pe Nichita. ,,Am greşit drumul, vă rog să mă scuzaţi”! am spus emoţionată. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, vă-nchipuiţi ce gafă ireparabilă credeam c-am făcut. Privirea lui Nichita care vrăjea pe oricine, s-a lăsat  blândă-albastră  peste mine şi a început să-mi explice cum vede el diferenţa dintre greşeală şi eroare. Mă salva întrucâtva din încurcătură. Apoi, a urmat interviul. A fost  fermecător. Fără  emfază. Fără grăbire. Mă întreb cum de-a acceptat fără să mă cunoască dinainte (mă prezentase acolo, într-o învălmăşeală iscată în jurul poetului, redactorul de la TVR). Atât. Pentru greşeala mea şi pentru  zăpăceala mea sinceră, am primit de la Nichita flori. Cineva  s-a apropiat şi i le-a dăruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se dăruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâţia alţii (în  fonoteca radioului sunt stocate, salvate de  uitare sper eu, mai mult de 140  de interviuri cu scriitori de marcă din ţară şi din   diaspora). Grigor Vieru venise şi el  în Banat, tocmai la Făget, la o  amplă manifestare culturală unde urma să fie premiat. Modestia  vocii, lipsa de patimă, părea că  povesteşte  despre o altă persoană. Am scris undeva pe larg despre această întâlnire ca şi despre  convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, soţia poetului matematician Ion Barbu.
Unele interviuri au rămas neterminate  sau au fost mărturii ultime  pentru că moartea s-a grăbit să vină, aşa s-a întâmplat cu  Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu  prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche...
Este absolut minunat, este fascinant  să ştii că vocea la microfon încropeşte câte-o punte între mii şi mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentară. Afectivă uneori. Rezistenta vocii în  timp, dacă este salvată pe CD-uri azi, altă dată, pe  benzi magnetice,  face legătura  între  oameni şi vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vieţii literare la Radio România, Timişoara  s-ar putea scrie o carte.
Dintre  volumele  personale, tipărite până în prezent se leagă  desigur alte întâmplări. Aţi lansat cărţile în mai multe ţări:  Franţa, Belgia, Elveţia, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria, poate am uitat vreuna. Să ne imaginăm că v-am însoţit şi să rememorăm câteva momente de-atunci.
Fiecare  carte îşi are destinul ei. Am constatat de multe ori  fără să fac vreo filosofie din aceasta  realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma şi Nev York fără să prevăd asta şi fără să fac mari eforturi în acest sens. Pur şi simplu s-au legat nişte lucruri. Dar vă invit la prima lansare făcuta în străinătate. Se referă  la prima carte  tradusă în franceză (de către poeta Rodica Drăghincescu şi de care mă leagă o îndelungată prietenie), se intitula Ne tirez plus! şi prezenta  secvenţe din trăirile mele dar mai ales din scenele văzute pe viu în decembrie ’89 la Timişoara.
A fost editată în Namur şi prezentată la Bruxelles. În sala  impozantă numită La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpă, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timişoarei, el, care nu văzuse în realitate nimic din cele întâmplate la noi. Ştia  din  ziare  iar acum, din cartea mea. Regret că nu am păstrat manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru  oraşul nostru. Atunci poate, s-au deschis nişte drumuri de ieşire în lume pe care încă nu le bănuiam. La  Paris, la Angouleme, (unde intram şi la radio să prezint  ştirile iar vremea, o prezentam şi în limba română, pentru audienţă, exotism etc.) Ce lume era atunci! parcă mai deschisă, ei bine, în Franţa cărţile se cumpără, iar mie nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva. Eu eram ameţită, exaltată de fericirea că sunt acolo, cu o carte semnată de mine, cred că era vorba de Paris sans moi, cu ilustraţii de Popa’S, el foarte cunoscut în Franţa. Volumele  vândute valorau cât valorau, nu mă interesa iar organizatorii au înţeles, cred, că m-ar jigni dacă mi-ar da banii, aşa că au pus  pe cineva mai apropiat mie să mă întrebe ce mi-aş  dori să cumpăr. I-am răspuns că mi-ar plăcea  un pulovăr de angora de mare fineţe. Asta am şi primit. Pe care n-am ştiut cum să-l spăl şi la apă caldă a ajuns potrivit pentru un copil de  şase ani şi tare m-am întristat, căci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la Bruxelles, nu  puteam ascunde că mă interesa vestimentaţia, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu  îmbrăcăminte.
Vreţi să vă imaginaţi că m-aţi însoţit la Neuchatel, în Elveţia? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studentă, am urmat  cu o bursă cursurile de limbă şi civilizaţie franceză. De-ar fi să  evoc asta, mi-ar trebui  timpul scrierii unei noi cărţi deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodată, Rio de Janeiro, din Lima, din Iran, Australia. Erau doctoranzi în filologie şi din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este să rămân în tonalitatea întrebării, aşa că mă opresc la momentul lansării  volumului meu, Le cafe  du  bouchiniste, apărut la Editura Vinea din Bucureşti  în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.
Sala de conferinţe a Universităţii din Neuchatel era tipic elveţiană. Sobră, elegantă, încăpătoare, impunătoare  cu toate  aparatele video  şi retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializaţi fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia să prezinte şi cartea de povestiri a unui autor helvet, tânăr debutant. Colegii mei de curs erau întrutotul pregătiţi să asculte, doar directorul universităţii se agita dând telefoane. Toata lumea era adunată. Lipsea numai  scriitorul elveţian. Aşa ceva!? În oraşul unde stă mărturie a punctualităţii elveţiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmplă.
Domnul scriitor a trimis un mesaj după vreo jumătate de oră că nu poate veni întrucât... are un meci. El fiind şi  profesor de sport. Am rămas eu singura persoană în atenţie deşi nu aşa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alţi invitaţi. La  fix, dar la fix, întâlnirea literară s-a încheiat. A fost de neuitat.
Spectaculoase au fost lansările de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiană de Marcella Marone  şi  prezentat într-o locaţie exact vis-a vis de Columna lui Traian, cu o organizare minuţioasă încât i-am suspectat pe toţi că sunt nemţi şi nu fratelli nostri italieni. De dimineaţă era totul pregătit, inclusiv plăcuţele metalice cu numele noastre erau  fixate pe masă şi aparatele de filmat şi cele de înregistrare   audio şi o impresionantă Carte de impresii unde urma  ca să semneze invitaţii (unii foarte înalţi în rang, de pildă Prim Judecătorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele  traducătoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred că e cazul să intru în amănunte dar măcar o frază trebuie să spun în semn de mulţumire şi admiraţie pentru cum au ştiut să  primească oaspete nu o persoana să zicem ci, o carte. Aşadar, la plecare, mi s-a oferit un plic imens, în care se aflau CD-uri cu fotografiile realizate dar de necrezut, era şi o scrisoare pe o hârtie pufoasă ca sugativa de pe vremuri, colorată, cum văzusem eu cândva la un volum  într-o librărie pariziană. Şi ce cuprindea scrisoarea? Un şir de mulţumiri că le-am onorat invitaţia. Asta nu mi-aş fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu englez, unde tipicurile sunt nenumărate şi totuşi... De aceea  asta nu se uită şi luminează capitolul  întâlnirilor.
O altă lansare a avut loc tot la Roma, la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de  asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a întâmplat să primesc Premio intrenazionale “Don Luigi di Liegro”, o cronică  în Attualita di Roma şi Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul că am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale şi de cate ori merg la Roma, trec neapărat şi pe la radioul unde este redactor şef Pr. Luca, născut în satul lui Vasile Alecsandri. După cum vezi, o carte poate să te facă să pluteşti. Eu aşa simţeam atunci. Anecdotic, dacă tot mă însoţeşti, aş remarca, pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul său, când Pr. S. Hagi, fiind desemnat să mă însoţească la San Pietro, în  spaţiul acesteia, a găsit de cuviinţă să scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabină telefonică iar noi, de undeva de pe trotuarul opus, urmăream orice mişcare. În cabină intrau desigur mai mult turişti, dădeau la o parte cartea  de pe voluminosul tom al cărţii de telefon, cei mai mulţi  o  luau în mână şi o puneau la loc, noi aşteptam pe cineva s-o răsfoiască, ba chiar să o ia. Şi s-a întâmplat. După vreo jumătate de oră, un tânăr s-a hotărât să iasă cu ea sub braţ. Doamne ajută, asta şi aşteptam. Nu l-am urmărit să-i mulţumim că deveneam suspecţi, aşa că, i-am urat lectură plăcută!
Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodată ceva care să vă tulbure, să vă întoarcă planurile pe dos?
Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viaţa este mai ales pentru mine, mereu în balans, între  clipa  de lumină, de bucurie şi  lacrimă. Şi dezolare. Trec peste toate şi se vede, sunt întreagă la minte, zic le-am depăşit cu greu, cu zbatere, cu revoltă, nopţi nedormite şi din pricina unui cuvânt pus nelalocul lui pe care a trebuit să-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag  din familie, acolo este poticneala. Peste aşa un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despărţirea iremediabilă. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghiţă peste tristeţe. Nu sunt atât de puternică încât să pot trece peste acel soi de  zid sau parapet care marchează două lumi din  viaţa mea, atunci şi acum. Aşa că, am ales ducerea lor cu mine oriunde şi oricând, ca nu cumva să se dărâme peste fiinţa mea. Aşa pot deţine cumva controlul unui echilibru necesar în această balansare continuă între bine şi greu. Chiar zodia mea este  balanţă. Trebuia să respect şi să-mi caut echilibrul într-un fel propriu, să pot păşi  drept.
Scriitorul are nevoie de singurătate, jurnalistul mai puţin…
Singurătatea? Să nu o confundăm cu momentele când voit vrei să te izolezi pentru câteva ore şi să scrii. Adevărata singurătate e o pacoste. Singurătatea vine din interior. Pe mine mă caută prin toate ungherele casei, mi se agaţă de  umbra nopţilor, e parşivă, lipicioasă, versatilă, corosivă. Roade ca o rugină. Dar nu mă las  pradă ei. O frământ ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic şi se sufocă. În lume nu îndrăzneşte să-şi arate obrazul. Mă lasă liberă, dezinvoltă, să par precum  mă ştie lumea. Asta şi pentru că-mi place să comunic. Sunt prietenoasă până la naivitate. Cred  în ceilalţi.
Spuneaţi că vă supară şi un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastră nu doar o faptă. Care a fost cel mai recent caz?
Când am aflat că un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea şi căruia i-am acordat atenţia cuvenită unui  scriitor, mare mi-a fost mirarea să aud că mă cataloga drept îngâmfată. E superficial, regret, nu ştie să citească omul din  ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar ăsta, nu ştiu să-l gestionez aşa că, îl resping.
Aveţi prieteni  în lumea literară?
Da, minunaţi. Unii în apropiere, pe care-i văd mai des, alţii mai departe geografic, dar  importantă e  starea  vis-a vis de ei. Eu sunt de partea prieteniei de cursă lungă.  Am  avut norocul  şi să  găsesc oameni  de calitate aleasă. Să dau un exemplu, o familie de jurnalişti francezi, pe care-i cunosc din 89 şi care, paisprezece ani la rând, 14 ani,  în special vara, au venit  în casa  mea câte o lună, primeau cheia şi erau  deja în mediul lor. Mă mândresc cu preţuirea unor  colegi  scriitori  dar şi jurnalişti. Nu-i numesc, poate nu le place să intre în atenţie. Doar pe Rodica Drăghincescu, recunoscuta poetă acum şi în Franţa şi Germania, o evoc pentru că gândim la fel şi nu se supără. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, până ce a plecat. Nici acum nu  pot spune că  s-a rupt prietenia. E doar  valea  depărtării.
Să încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a făcut-o cineva din lumea literară  a avut darul să vă bucure atât încât, să n-o uitaţi?
Îmi place nota luminoasă, eu sunt o optimistă, structural, uneori îmi spun că-i naivitate să tot vezi binele posibil, să speri şi să crezi în el, aşadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozavă definire a mea, aparţine scriitorului Ion Marin Almăjan, căruia-i mulţumesc şi pentru că îmi acordă preţuirea dumnealui. Şi m-a susţinut când îmi era foarte greu sufleteşte după plecarea lui Doni în veşnicii.
Ei bine, fraza suna aşa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza şi pe internet).
Vă mulţumesc pentru mărturii. Numai bine!
a consemnat, Emilia Ţuţuianu (Roman – Neamţ)
 
CARTILE ZEIT
ANOTIMPUL VISĂRII, DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009
Dumitru Barău e ataşat de frumuseţea poetică a literaturii, poate pentru că doar în acest fel îşi exprimă cât mai profund emoţiile variate, frânturi ale vieţii de până acum, libertatea de gândire, ca om de litere care şi-a îndreptat destinul către meleagul fanteziei.
Volumul este intitulat Anotimpul visării, deşi poetul îşi împarte creaţia între mai multe domenii ale sufletului, cum ar fi: iubirea, natura, credinţa, meditaţia, încercând să aducă în lumină întrebări, frământări şi, de ce nu, răspunsuri, mai ales că această carte este una de început, la vârsta la care omul devine înţelept, cugetând cu atenţie la toate minunile interioare ale fiinţei umane. Cartea este prefaţată de publicistul Dumitru Anghel, remarcând puterea de introspecţie a poetului, precum şi dorinţa de a reda splendoarea unui suflet sensibil la orice atingere a lumii.
Este evidentă atracţia magică faţă de pământurile dăruite cu farmec şi stropite cu mireasma sfântă a cerului azuriu, chiar şi atunci când soarele roşeşte sub incandescenţă, purificându-şi chipul la răcoarea norilor divini în miez de vară. Un asemenea loc de poveste este Lepşa, pământ drag autorului, care-i simte pulsul în clipele de acalmie şi repaus, când mintea vibrează la unison cu inima, scăldându-se în albia răcoritoare a pâraielor vechi de când lumea. Dar glasul mieros al Dunării îl ademeneşte irevocabil, transformându-l într-un mare admirator al său şi într-un cântăreţ al undelor năvalnice şi repezi, ce ascund sub coama lor lacrimi şi zâmbete, ca pe o comoară de neatins: Curge Dunărea bătrână / Cu privirile spre mal. Nu se ştie ce o mână / Alergând din val în val. (Dunărea la Brăila) Şi pentru că am pomenit de temele agreate de scriitor în rândurile sale, iată că natura este una dintre ele. Un veritabil regal al toamnei ne este înfăţişat generos în paginile cărţii, dovadă că aceasta se identifică perfect cu poetul, ca suflet-pereche, mereu gândind şi simţind la fel, iubind cu sinceritate fiecare fărâmă a sufletului: Mi-s palmele frunze care sărută oalele / de lut ale toamnei... Copacii smulg din timpul tău / îmbrăţişarea noastră cu cerul... La umbra copacului nostru plâng / frunzele toamnei ca nişte copii. (De toamnă)
Dar omul nu poate să-şi imagineze viaţa în solitudine, de aceea Dumnezeu a decis să-i creeze pereche, pe măsura dorinţelor sale: femeia, veşnic atractivă şi misterioasă, a cărei menire este aceea de a-şi completa partenerul, de a-l împlini, de a-l iubi, ca pe sine: Ca să ajung până la tine te-am adunat / într-un poem / Întoarce-te să-ţi dăruiesc / floarea aşteptării / în care te-am cules. (Restituire) Îmi ard mâinile de atingerea ta / Şi mă doare sărutul cuvintelor tale, / Te îmbrăţişez ca lumina-nflorită pe floare, / Ca ziua topită în noapte când moare. (Mi-e dor de tine...) Şi versurile continuă, înclinându-se înaintea femeii iubite, dăruindu-i sunetul inimii şi focul din priviri. Probabil că poetul recunoaşte forţa din sufletul acesteia, fără de care el n-ar fi reuşit să scrie cu pasiune ceea ce a simţit alături de ea, cea pe care o respectă şi o consideră eternul său vis neprihănit, idealul spre care întinde cu speranţă mâna: Timpul se opreşte pentru a se umple de noi, / Iar clipa devine eternă / Legaţi printr-o unică trăire / Dăm sensului de a fi veşnicie. (De dragoste)
Iubirea părăseşte planul real, sau poate rămâne în umbră, spre a face loc unui nivel mai înalt: meditaţia. Aici ajunge acela care ştie să iubească şi să creadă în el. Înţeleptul îşi înmoaie pana în cerneala vremii spre a călători mai departe, spre tărâmul tainic al timpului fără secundă, al petalelor prăbuşite sub povara parfumului, al cerului colorat de curcubeul viselor, al aştrilor, ce binecuvântează pământul însetat de frumos. Astăzi mi-am scăldat sufletul şi amintirile / În lacrimile poeţilor. / Peste câmpiile solare înnebunite de metafore, / Chipul tău era singura dovadă că exist. (Partea mea de suflet)
De fapt, filele acestui volum cuprind gânduri atent structurate, asemenea unei scări pe care urci treaptă cu treaptă, pentru ca, la final, să atingi perfecţiunea. Drumul în viaţă începe cu lucrurile simple, spre a înţelege mai bine care ne este sensul, apoi se complică totul şi încercăm să descifrăm firul destinului, să cernem fiecare particulă din nisipul vremii şi să adunăm în suflet comori pe care să nu le poată atinge nimic. Astfel, Dumitru Barău a ajuns la nivelul superior al existenţei, când valorile morale primează, fiind conştient de imensitatea experienţei de-o viaţă, alegând cu precizie aurul dintre miile de reziduuri şi amăgiri care i s-au aşternut în cale de-a lungul anilor. Poetul se analizează bănuitor, vrând parcă să recunoască aluatul din care a fost creat şi să dobândească înţelepciunea la care a aspirat mereu: Apele mele curg / în eterna îmbrăţişare a malurilor / Iar eu mă bucur în tăcere / de cântecul ascuns al valurilor. / Din adâncurile mele / izvorăsc incert întrebările. (Râul)
Conştient de grandoarea tainelor existenţei, poetul îşi înalţă palmele spiritului către cer, de unde e convins că vin alinarea şi scânteia de speranţă, invocând elemente ale naturii spre a fi martore la desăvârşirea pământească a viselor: O parte din mine se-nalţă spre cer, / Adâncul de sus mă poartă pe vânt / şi Domnului Sfânt iertare îi cer / Şi-aş vrea să ajung din nou pe pământ. (Fântâna) Simte nevoia unei confesiuni, de care nu are de ce să se ruşineze, fiind capabil să-şi recunoască neputinţa ca om, însă cuvintele sale sincere ard ca o torţă vie în bezna vremurilor: Prin mine colţii trecutului / muşcă din obrazul prezentului. / În zadar alerg, / fugind nu mă îndepărtez, / mă apropii tot mai mult de mine / şi de adevăr. (Mărturisiri)
Versurile au în esenţa lor sufletul poetului, toamna veşnică a inimii, albastrul de netăgăduit al minţii iscoditoare şi umile în faţa Creatorului suprem. Către acesta îşi întoarce smerit privirea, adorând măreţia făurită cu delicateţe demult: Te simt în rătăcirea dorinţelor deşarte, / În viaţa după viaţă şi-n moartea după moarte. / Te văd în frunza verde ce tremură în vânt / Şi-n rătăcirea-i dură înfiptă în pământ. (Mi-e tot mai dor de Tine, Doamne)
Volumul se încheie cu o dorinţă firească a omului care crede şi simte profund într-o divinitate aproape de sufletul său: confesiunea. E tot mai convins de forţa pe care o emană propria mărturisire şi îşi opreşte cuvintele în cerul care l-a înţeles şi l-a ascultat fără ezitare, dezinteresat: Pe alei paşii mei plâng, / ca nişte pietre căzute / din copacii fără frunze. / Ochii mei s-au topit / în palmele tale, / pentru ca tu să mă poţi vedea. (Metamorfoză) Ca raza de lumină plutind pe-un cer senin, / Ca pulberea de aur născută din prea plin, / Erai lumina caldă, cu chipul potolit / Pe care n-am să-l uit! (Uitare)
În concluzie, Dumitru Barău are vocaţie de făuritor al misterelor, ştiind că nimic nu preţuieşte mai mult decât un suflet cald şi neprihănit, pe care îl oferă muritorilor dornici de lumină.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
NOTE  DE  LECTOR DE DUMITRU ANGHEL
Volumul Note de lector - Recenzie şi critică literară de îmtâmpinare - semnat de profesorul, scriitorul şi criticul literar Dumitru Anghel, editura Lucas, Brăila 2016, cu o copertă expresivă realizată de tânăra Irina Anghel, este noua contribuţie notabilă pe care autorul o aduce literaturii române, după ce în anul 2014 un volum de aceeaşi factură de critică literară, intitulat „O samă... de scriitori” prezenta cu generozitate în faţa cititorilor, spre cunoaştere, numele unor scriitori şi creaţiile lor literare, aducându-i şi în atenţia revistelor de specialitate.
Scriitorul Dumitru Anghel este autorul mai multor volume de gen „Portrete în aqua forte” - 2004, „Cetăţeni de onoare ai Brăilei” şi „Brăila muzicală” – 2005, „Portrete cu variaţiuni pe contrapunct” şi „Jurământul Euterpei” 2006, „Portrete în clarobscur” – 2007, „Reverenţe critice” – 2008, „Recensa rediviva” – 2010, „Critică literară şi muzicală” – 2012, „O samă de... scriitori” 2014 şi, în colaborare cu Adelina Pop, „Anamorfozele lui Narcis” – 2016, volume care exprimă observaţia fină a autorului cu referire la creaţiile celor care au fost cuprinşi în cronicile şi avancronicile sale muzicale, cronicile de teatru şi film şi, desigur, recenziile de carte.
Dacă ar fi să ne referim la critica literară de întâmpinare, aşa cum singur îşi intitulează autorul analizele pertinente pe care le face, este vizibilă dragostea şi îngăduinţa pe care autorul o arată pentru cel ce a scris, dar mai ales pentru cel care citeşte „pornind de la ideea că nu toţi cititorii au un înalt grad de cultură, încât să priceapă subtilităţile criticului literar avizat” (Pledoarie pentru recenzia de carte, pag 5), încercând astfel să păstreze proaspăt interesul pentru lectură al celor ce azi se bucură mai mult în preajma altor mijloace de informare culturală „asaltul agresiv al calculatorului şi al televizorului” (idem).
Notabil este faptul că acest volum împacă dorinţele tuturor, după preferinţe lor literare, pentru că împărţirea textelor în trei capitole distincte Critică şi istorie literară (cap.I), Proză şi teatru (cap. II) şi Poezie (cap. III), orientează cititorul în demersul său.
Capitolul întâi „Critică şi istorie literară” aduce în paginile volumului nume de referinţă ale literaturii române: Nicolae Manolescu cu „Viaţă şi cărţi”, volum plin de „Amintirile unui cititor de cursă lungă” (pag. 9); Ilie Zanfir cu „Romanul de analiză la Liviu Rebreanu”, o carte cu „aura şi valenţele unui catalog de referinţă din fişierele bibliografice ale marelui romancier” (pag. 18) şi Angela Baciu cu „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă – interviuri”. Trei autori şi trei volume care, ele însele cuprind analize speciale asupra scrierilor confraţilor. Dacă mi-aş permite, aş spune că domnul Dumitru Anghel ne-a invitat astfel la o critică a criticii unor critici contemporani renumiţi...
Capitolul al doilea „Proză şi teatru” cuprinde titlurile a şapte lucrări de proză semnate de scriitorii de literatură modernă Gheorghe Bacalbaşa, Magdalena Iugulescu, Nicolae I. Nicolae, Mariana Viky Vârtosu, Alexandru Mihalcea, Jenică Chiriac, Cătălin Lungu, şi o recenzie referitoare la trilogia din „Teatru”, volum semnat de Ioan Bălan despre scriitorii Fănuş Neagu „prinţul metaforelor”şi Panait Istrati „marele vagabond” şi „privighetoarea Carpaţilor”, soprana Hariceea Hartulary Darclée.
Capitolul al treilea, intitulat „Poezie”, este cel mai bogat reprezentat, cu o referinţă la Antologia lirică „Poeţii în cetate”, fiind vorba de şaptesprezece poeţi brăileni contemporani, truditori pe câmpul înflorit al metaforelor rimate şi un număr de două zeci şi patru de tiluri purtate de volumele de poezie ale unor poeţi trăitori pe întreg arealul pământului străbun de la sudul nostru cu „Versuri rătăcite în Balta Brăilei” ale Violetei Craiu, trecând prin „Clipa de un an lumină” a lui Ioan Toderiţă, cu suavele „Empatii” ale lui Paul Sân-Petru spre nordul ieşean sub „Privegherile vulturului orb” ale lui Emilian Marcu, cel sătmărean pentru un „Gând îmbrăţişând gânduri” al Corinei Petrescu sau estul basarabean, unde, „La marginea absolutului - Au bord de l’absolu” alături de Victoria Fonari, ne întâmpină cu un „Sfeşnic în rugăciune” Traian Vasilcău. Şi iată că, citând absolut aletoriu câteva din tilurile cărţilor de poezie analizate de către scriitorul şi criticul literar Dumitru Anghel, nu ne rămâne decât să amintim şi de condeiele tinere ce au pornit impetuos pe cărările scrisului. Codrina Codruţa Tudoriu, o foarte tânără poetesă ce „dovedeşte o matură şi spectaculoasă maturitate lirică” (pag.215) în volumul „Sgraffito” şi Cristina Vasiliu cu volumul „Suflet de stea” care „are propriile nedumeriri, are întrebările ei...” (pag. 222), după cum ni le prezintă cu multă căldură şi încredere autorul acestui volum.
Citind acest volum, întâlnim un lector (cum singur se autodefineşte!) de marcă, care ascunde sub mantia notelor sale un critic literar riguros, atunci când, cu acurateţea şi precizia unui exeget, se referă la scrierile analizate în primul capitol, precum şi la cele ce aparţin unor scriitori consacraţi. Dar şi un critic generos când se raportează la scriitura mai puţin definită, pe care o îngăduie (este loc sub soare, pentru toată lumea!), pentru că o priveşte cu ochii celui care ştie că de sub condeiul şovăielnic de astăzi, între paginile cărţilor citite, oricând, mâine poate răsări floarea albastră a creaţiei pure.
Note de lector, semnat de scriitorul Dumitru Anghel, un volum ca o carte de învăţătură pentru cei care vor dori să cunoască numele şi personalitatea unor scriitori români contemporani, titlurile cărţilor apărute şi maniera în care aceştia înţeleg să facă literatură.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

PODUL SUPENDAT, DE SUZANA DEAC
Volumul de proza scurtă  PODUL SUSPENDAT semnat de Suzana Deac şi apărut în 2011, la  Editura Trasilvania din Baia Mare, are girul Proiectului CITITOR DE PROZĂ din cadrul Republicii Artelor cu sediul la Londra. 
Coperta  fiind semnată de Maia Martin.
Criticul literar Virginia Paraschiv, într-o prefaţă care beneficiază de toate  ingredientele  de care numai un profesionist ca domnia sa, dispune, îi face lucrării,  o prezentare  la obiect, schiţând în tuşe fine şi portretul scriitoarei .
"Suzana Deac oficiază ca prozator în volumul Podul suspendat, un ritual de exorcizare a fantasmelor morbide, induse de „programatorul de suflete” - accidentalul tarumatizant sau durata cleioasă a cotidianului cenuşiu”.
Modestă, ca o privighetoare care îşi cunoaşte valoarea lirică, Suzana iese în luminile rampei literaturii contemporane doar când are ceva a spune, când  imaginile şi ideile sale de creatorautentic au ajuns la maturitate, deţin esenţa comunicării, abia atunci ies în lume, vorbesc prin acţiunea cărţii despre autoare. Suzana nu este o feministă utopică, nu este luptătorul care se aruncă în arenă pentru ca mai apoi să-şi descrie aventura. Ea este observatorul inteligent, tenace şi care ştie să decanteze sterilul de diamantele care, în cazul de faţă, devin  literatură.
După mai multe volume scrise în limba română şi în limba maghiară, cărţi de beletristică dar şi specialitatea (cu accente în psihopedagogia persoanei) Suzana Deac revine pe piaţa de carte cu un volum de proză scurtă deosebită. Lecţii de viaţă!
Într-o perioadă în care creaţia literară depăşeşte cu mult numărul cititorilor de carte, un autor care ştie să-şi aleagă subiectul va reuşi să se evidenţieze, să se bucure de recunoaşterea publicului larg, dar şi de aprecierile criticilor.
Nimic nou sub soare! Şi totuşi, Suzana Deac reuşeşte să evadeze din locul comun printr-o transcendere aproape geografică, prin paralelisme de stări şi situaţii la limită - tot motive bune pentru a susţine un scris cu tentă firesc, feminină, dar care este dublată de perspectiva pe care i-o impune, pragmatic, obiectiv, psihologul.
Folosindu-se de darul literar hărăzit de Sus, adăugând travaliului creativ  ştiinţa psihologiei omului modern, autoarea face în PODUL SUPSENDAT un exerciţiu de decuplare de la „tihna” spre care ne împinge tot mai mult confortul cotidian (maşina, televizorul etc). Ne obligă să gândim, să ne redefinim, să ne regăsim în situaţiile speciale, pentru a deveni parte din personajele sale.
Lumea prin care ,,cotrobăie” după Artă, este lumea pe care o trăim laolaltă sau separat, familia, concetăţenii, prietenii virtuali - cunoscuţii şi necunoscuţii. Ştirile din mass-media, preluate la cald şi procesate mai apoi, până devin Operă - sunt  alt material de construcţie pentru cartea de faţă,  autoarea se mişcă firesc într-un  conglomerat de acţiuni pe care îl transformă în proză de calitate.
Femeia ca entitate care, cândva a fost una cu bărbatul, constituie de-a lungul cărţii, un soi de placă turnantă - când frivolă, când responsabilă, frumoasă, complexată... Expusă ca într-o vitrină - dar întotdeauna în relaţie existenţială cu bărbatul. Despre această relaţie, dintre sexe, aşa cum o readuce pe tapet Suzana Deac, prefaţatoarea cărţii, Virginia Paraschiv, spune: ,,Erosul subtil şi spiritualizat îşi face simţită prezenţa, El şi Ea, contopiţi mai degrabă în  tensiunea stării” (....).
Dincoace de lumea plăsmuită în carte, pornind de  la umbra firului de iarbă, trecând prin Alpii Elveţiei, la Techerghiol etc... prin tot atâtea locaţii care pot fi atinse - există o realitate creatoare în care autoarea caută aproape întotdeauna  iubirea. Dragoste şi durere! Două faţete ale aceeaşi monede. Liniştea de dinainte de furtună, mai apoi, dezastrul.
Între cele două, stă firul insignifiant al unui păianjen ce se numeşte: Destin.
Fiecare  scriere din carte este o poveste, are tâlc şi o citim cu plăcere pentru că, lumea însăşi este o poveste fără început şi sfârşit, pentru că noi toţi facem parte din această Poveste. Ceea ce ne rămâne în urma lecturii, este definitoriu pentru omul modern.
Suzana este un fin observator al societăţii dublat de naratorul de excepţie. Are stil şi nu se aruncă în vâltoarea desfăşurării epice până când nu simte că acolo este punctul în care se intersectează imaginile de care are nevoie, pentru ca scrisul ei să aibă acţiune, culoare.
În proza aceasta există şi eşantioane inedite de stări psihologice clasice, dar şi spaţii obişnuite, prin care, de obicei, trecem zilnic cu indiferenţa omului grăbit să ajungă acasă.
Pagină după pagină, PODUL SUSPENDAT ne lasă să înţelegem că noi suntem doar acrobaţii care facem spectacol fiind prinşi de firul subţire al unui păianjen. PODUL SUSPENDAT este istoria individului care află ca este la mâna Destinului, că lupta sa este inegală şi că drumul nostru contează mai mult decât destinaţia.
Prin tehnica personală, de redare a emoţiilor umane, Suzana Deac merge în  echilibru perfect - îmbinând  sensibilitatea poetei cu atitudinea frustă a prozatoarei.
Iată un demers literar de  calitate certă şi unde, ea ştie  foarte bine, când să treacă de la starea de beatitudine a fericirii la starea de ,,avarie” a vieţii.
Scriitoarea nu dă sfaturi profesionale, nu vine cu formule magice.
Cartea nu este măciniş de stări, nu este nici colaj  din culori, sunete, arome şi atingeri de înger. PODUL SUSPENDAT, dintr-o copertă în alta, musteşte de Viaţă! Este Viata cu urcuşurile spectaculoase şi mai ales, cu prăbuşirile inevitabile. Lecţii personale.
În acest sens, toponimele, cele mai multe preluate de pe harta geografică, te ajută să localizezi personajele în spaţii deja cunoscute şi cu potenţial de imaginaţie magic-real.
Şi totuşi, autoarea ne vinde, ca oricare scriitor veritabil, ne oferă iluzii. Vinde vise ambalate în sintagme bine şlefuite.
Nimic în plus. Nimic în minus în construcţia cărţii care, are consistenţa călătoriei cu un tren de noapte. Unul după altul, personajele urcă în vagoane, îşi povestesc viaţa intimă unor oameni, pe care ştiu că nu îi vor mai întâlni niciodată. Coboară din haltă în haltă, anonimi, lăsând în urmă amprenta poveştilor lor. Totul devine Destin colectiv.
Ne recunoaştem în personajele cărţii Suzanei Deac pentru că ea, autoarea este un observator fin al lumii care ne înconjoară, un Om cu talent, care ştie să adune în pagini de proză, evenimente, stări, spaţii de conflict - dar mai presus de toate ştie cum să declanşeze, în noi, declick-ul întrebărilor. De ce? Unde? Cum?
Felicitări, Suzana!
Melania Cuc (Bistriţa – Năsăud)
 
SPIRITUALITATE
ÎNCERCARE ȘI CREDINȚĂ
Postul Păresimilor reprezintă o mare bucurie pentru credincioși, întrucât în această binecuvântată perioadă aceștia au șansa de schimba ceva în sufletul lor, de a-și cizela modul de gândire și de reflecție. Treaptă cu treaptă, postul ne conduce către mântuire. Depinde numai de noi dacă înțelegem cât de benefic ne este și cum ar trebui să procedăm în tot acest răstimp. Cert este că, atât perioada specială de post, cât și restul zilelor din parcursul anului bisericesc sunt pietre de încercare pentru fiecare dintre noi. Constatăm că, în fiecare zi suntem nevoiți să luptăm pentru ceva: fie pentru păstrarea locului de muncă, fie pentru supraviețuire, pur și simplu, numai că, uneori, lupta se transformă într-un adevărat chin. Dacă fiecare om ar fi corect și ar recunoaște că a greșit la un moment dat, poate că nu ar mai exista acest război crâncen dintre noi și cu noi înșine.
Mulți spun că lumea a devenit mai rea, oamenii mai egoiști, invidioși, fățarnici, dar toți facem parte din această lume. Cu alte cuvinte, și noi suntem așa, chiar dacă refuzăm să recunoaștem. Postul este calea către adevăr și dreptate. Știm că acest drum este presărat cu multe obstacole, cu nenumărate pericole, dar trebuie să-l parcurgem. Nu există cale de întoarcere. Indiferent de mulțimea problemelor, pe care va trebui să le înfruntăm, e necesar să nu cedăm. Mulți oameni sunt bolnavi, poate și datorită faptului că au luptat cu răutatea din jurul lor. Aflându-se la capătul puterilor, au căzut ca secerați sub greutatea poverilor. Cine îi ajută pe aceștia? Poate doar rudele, că ceilalți, nu pot decât să-i compătimească, ori, dimpotrivă, să-i lovească și mai rău, doar-doar nu se vor mai ridica. Trăim niște vremuri îngrozitoare, în care răutatea dictează. Parcă avem creierul spălat și nu mai suntem capabili să vedem realitatea. Rugăciunea este tot mai slabă, aproape că a pierit, voința, la fel, noi înșine suntem pe jumătate morți. Cu toate acestea, trebuie să ne adunăm ultimele puteri și să redevenim ce am fost: niște oameni decenți, toleranți, generoși. Așa ne-a creat Dumnezeu, însă noi am încălcat toate regulile, toate poruncile și am devenit întunecați. Nu suntem singurii care suferim. Și sfinții au îndurat destule. Au fost blamați, batjocoriți, torturați și uciși. Cu toate acestea, au găsit înlăuntrul lor puterea de a se ridica din pulbere. Nu are cine să ne ridice. Va trebui să avem curajul să facem singuri acest lucru. Asemenea florilor, care înfloresc pentru că așa trebuie, fără să privească la celelalte și fără a fi invidioase, la fel și noi, trebuie să trăim pentru că trebuie și pentru că avem o misiune de îndeplinit aici, pe pământ. Nimănui n-o să-i fie milă de noi. Sunt oameni care abia așteaptă să cădem, pentru ca ei să ne înlocuiască. Acestea sunt timpurile actuale. Avem datoria să luptăm pentru echilibrul personal, pentru familiile noastre și pentru un trai decent. Atâta timp cât nu lezăm pe nimeni, atâta timp cât știm care ne este rostul aici, de ce să ne temem?
Postul ne îndeamnă la rugăciune și fapte bune. Gândurile noastre trebuie purificate, vorbele, reînnoite și astfel vom fi mulțumiți de noi înșine. Cuvântul-cheie este echilibrul. Fără dobândirea și păstrarea lui nu vom putea trăi liniștiți. Chiar dacă în jurul nostru roiesc greutățile și tot felul de răutăți, noi vom fi imuni. Cine îl are pe Hristos în suflet, are totul. Cine știe să tacă atunci când cuvintele sunt fără esență, este un înțelept și cu adevărat fericit. Orice pericol s-ar abate asupra lui, nu va avea nicio putere. Postul, rugăciunea, faptele frumoase, gândul bun și drept, reprezintă forța de neînvins a omului care nu vrea decât să aibă o existență tihnită.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
INTERACŢIUNEA OM - CALCULATOR
Educabilii (i.e., elevii şi studenţii) au nevoie de instruire profesională care să corespundă cerinţelor impuse de societatea cunoaşterii şi de societatea globală informaţională. Învăţarea realizată prin intermediul calculatorului, cunoscută ca e-Learning, este practicată pe o scară din ce în ce mai extinsă, atât în cadrul învăţământului la distanţă, cât şi al celui tradiţional (faţă-în-faţă). Astfel, actul învăţării nu mai este considerat a fi efectul demersurilor şi muncii profesorului, ci rezultatul interacţiunii educabililor cu calculatorul şi al colaborării cu profesorul. Interacţiunea educabil-calculator permite diversificarea strategiilor didactice, facilitând accesul acestuia la informaţii mai ample, organizate logic şi prezentate în variate moduri. Utilizarea calculatorului vizează diverse obiective, cele mai importante fiind: (1) creşterea eficienţei activităţilor de învăţare şi (2) dezvoltarea competenţelor de comunicare şi studiu individual. În continuare sunt detaliate elemente teoretice şi practice referitoare la interacţiunea om-calculator, care trebuie avute în vedere şi de care educatori în vederea proiectării şi desfăşurării eficiente a activităţii de instruire bazate pe utilizarea tehnicii de calcul.
Interacţiunea om-calculator, referită în literatura de specialitate cu acronimul HCI (Human-Computer Interaction), este o disciplină a ştiinţei şi tehnologiei informaţiei având ca obiect de studiu proiectarea, evaluarea şi implementarea sistemelor interactive în scopul utilizării lor de către om, precum şi fenomenele majore implicate.
Scopul de bază al HCI este de a îmbunătăţi interacţiunea dintre utilizatori şi calculatoare, facilitând producerea unor sisteme utilizabile, funcţionale şi sigure. Pentru aceasta este necesar ca dezvoltatorii să înţeleagă factorii care determină modul în care oamenii utilizează tehnologia şi să dezvolte instrumente şi tehnici care să permită crearea unor sisteme corespunzătoare.
Detaliind, se poate spune că preocupările HCI sunt legate de:
· dezvoltarea unor metodologii şi procese utilizate pentru proiectarea interfeţelor;
· crearea unor metode pentru implementarea acestora;
· crearea unor tehnici pentru evaluarea şi compararea interfeţelor;
· dezvoltarea unor noi tipuri de interfeţe şi tehnici de interacţiune om-calculator;
· crearea unor modele şi teorii descriptive şi predictive referitoare la aceasta.
Rezultă că HCI are un caracter multidisciplinar, situându-se la zona de contact dintre numeroase specialităţi având preocupări legate de dezvoltarea calculatoarelor, dintre care pot fi amintite:
· tehnologia informaţiei, preocupată de proiectarea şi implementarea interfeţelor cu utilizatorul;
· sociologia şi antropologia, interesate de interacţiunea dintre tehnologii şi de modalităţile prin care sistemele uman şi tehnic se adaptează unul celuilalt;
· psihologia cognitivă, interesată de procesele cognitive umane şi comportamentul utilizatorilor;
· lingvistica, interesată atât de dezvoltarea limbajului uman şi de cel al maşinilor, precum şi de relaţia dintre acestea.
Metodologiile de proiectare HCI au în centrul lor utilizatorul. Astfel, proiectarea centrată pe utilizator (UCD, user-centered design), paradigmă folosită astăzi pe scară largă, impune ca proiectanţii şi dezvoltatorii să lucreze împreună, definind nevoile şi limitele utilizatorului final şi creând – în funcţie de acestea – sisteme corespunzătoare. În cadrul UCD, se evidenţiază proiectarea sub conducerea/cu participarea utilizatorului (USD, user-driven design/PD, participatory design), paradigmă în care unii dintre utilizatori devin chiar membri ai echipei de proiectare.
În HCI sunt implicaţi doi agenţi: omul (utilizatorul) şi calculatorul. Deşi aceştia sunt fizic separaţi, ei sunt capabili să schimbe informaţii prin intermediul unor canale de comunicaţie. Din perspectiva omului, în schimbul de informaţii sunt implicate două procese de bază: percepţia şi controlul. Primul proces se realizează prin intermediul unor canale de intrare umane (Human Input Channels – HIC), iar al doilea foloseşte canale de ieşire umane (Human Output Channels – HOC). În ceea ce priveşte calculatorul, percepţiei îi corespund modalităţi (canale) de intrare (Computer Input Modalities – CIM), iar controlului medii/dispozitive (canale) de ieşire (Computer Media Output – CMO).
Canalele de intrare (sau de percepţie) umane HIC sunt vizual, auditiv şi tactil. Dispozitivele de ieşire CMO sunt utilizate pentru a furniza informaţii utilizatorului uman, fiind în directă corespondenţă cu HIC. Astfel, există dispozitive pentru ieşirea vizuală (e.g., monitor, proiector, imprimantă, plotter), dispozitive pentru ieşirea acustică (e.g., boxe, căşti) şi dispozitive pentru ieşirea tactilă (e.g., display Braille).
Canalele de ieşire (sau de control) umane HOC sunt vorbirea, mişcările faciale, scrierea de mână, gestica şi manipularea obiectelor. Corespunzător HOC, dispozitivele de intrare CIM – utilizate de om pentru a furniza informaţii calculatorului – sunt: dispozitive de indicare (e.g., mouse/trackball/joystick, touch screen, tabletă grafică), tastatura, microfonul, aparatul foto şi camera digitală, precum şi diverşi senzori.
Cercetările actuale în domeniul HCI urmăresc dezvoltarea unor noi metodologii de proiectare a interfeţelor, experimentând dispozitive hardware moderne, creând prototipuri ale unor sisteme software noi, explorând noi paradigme ale interacţiunii om-computer şi dezvoltând modele şi teorii ale acesteia.
Bibliografie:
1) Anghel, Traian, Dicţionar de informatică, Editura Corint, 2010.
2) Anghel, Traian, Instrumente şi resurse Web pentru profesori, Editura ALL, Bucureşti, 2009.
3) Pribeanu, Costin (ed.), Introducere în interacţiunea om-calculator, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003.
4) Trăuşan-Matu, Ştefan, Interfaţarea evoluată-om calculator, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2000.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
CHINA – ROMÂNIA (II)
China: Axis Mundi, unica ţară din lume care se reinventează, de 5.000 de ani, exclusiv conform propriilor convingeri
Întreba-se-va, poate, cineva – de pe Terra ori de pe vreo buclă despletită din Constelaţia Pleiadelor – dacă nu cumva am exagerat, pe ici-pe colo, în portretul pe care i l-am creionat (în episodul anterior: Dincolo de taina Ceasului Centenar)marelui bărbat de stat Mao Ze Dong, cel care a ctitorit, cu forţă, clarviziune şi hotărâre de neîntrecut Meşter Faur, Republica Populară Chineză, la 1 octombrie 1949.
Răspunsul meu este categoric NU.
Această realitate poate fi dedusă, de oamenii de bună credinţă, din tonul pe cât de echilibrat, bine cumpănit, pe atât de expresiv şi convingător, în care am dat viaţă acestui portret. Repet: pentru oamenii de bună credinţă!
Pe cârcotaşi şi manipulatori-mercenari, vânduţi clicilor întunericului, îi ignorăm. Ei nu au fost şi nu vor fi în stare, niciodată, decât de meschinării şi bârfe deşarte, de palavre aruncate în van, necum de fapte/semne de lumină, care să continue o tradiţie valoroasă şi să deschidă, concomitent, o nouă zare spre împliniri/ înfăptuiri trainice, novatoare, dar în spiritulmatricei primordiale -, care, încazul Chinei, are o vechime impresionantă, de 5.000 de ani.
Să recapitulăm, aşadar. Mao Ze Dong s-a născut la 26 decembrie 1893 – an în care, în România, tocmai se înfiinţase P.S.D.R./ Partidul Social Democrat Român.
Într-o familie de ţărani a văzut lumina zilei Mao Ze Dong, a cărui primă profesie a fost aceea de învăţător (aidoma lui Ştefan Voitec, care, după al doilea război mondial, avea să fie, mulţi ani, preşedintele Marii Adunări Naţionale din România).
Mao a intrat în conştiinţa chinezilor şi a unora dintre politologii occidentali drept Învăţătorul care l-a înlocuit pe împărat. Era numit Învăţătorul – deşi el şi-a continuat pregătirea la Universitatea din Pekin, unde a şi lucrat, vreme îndelungată, la BibliotecaCentrală a acesteia.
Dicţionarele lumii îl definesc, pe bună dreptate, pe MAO ca pe un mare strateg politic şi revoluţionar, mare conducător de armată şi salvator al naţiunii.
Noi îl putem compara cu bravul rege Burebista, care – acum  2.000 de ani – a înfiinţat primul stat dac, centralizat, unitar, suveran şi independent, reunind cele peste 220 de triburi ale geto-dacilor, care trăiau într-o bună parte a Europei Vechi (despre a căror civilizaţie înfloritoare există vestigii arheologice de peste opt milenii, plus o istorie la fel de veche, scrisă în aurul autohton, aşa cum nici un neam de pe bătrânul nostru continent nuare).
Mao Ze Dong a avut un rol decisiv în formarea statului chinez modern, în dezvoltarea economică a Chinei, fiind, totodată, un apreciat poet, filosof şi vizionar.
Un microportret cum nu se poate mai edificator îi caligrafiază eminentul Dan Tomozei, în excepţionalul său volum ,,Statul în secolul XXI. MODELUL CHINEZ” (Bucureşti, Corint Books, 2016, 416 pagini), lansat la Craiova, în memorabila după-amiază de 12 octombrie 2016, în sala ,,Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii Judeţene ,,Alexandru şi Aristia Aman” – Dolj.
Cităm integral acest portret: ,,Ca o excepţie în rândul liderilor Chinei moderne, Mao Zedong  a fost un orator de excepţie, un lider de excepţie, un literat, un împătimit al istoriei şi culturii imperial dinastice. Reducerea acestuia la simplul şablon occidental de ,,dictator” exprimă nu doar o profundă necunoaştere a specificului chinez, ci mai ales a valorilor care domină China încă din Perioada Statelor Combatante, până la sângeroasele confruntări dintre naţionaliştii susţinuţi de americani şi brigăzile roşii susţinute de ţăranii chinezi, iar mai apoi de comunitatea internaţională, în bătăliile cu forţele japoneze.”.
Privind din perspectivă istorică (începând de la 1 octombrie 1949, când a fost proclamată Republica Populară Chineză, traversând anii Revoluţiei Culturale (1966-1976), apoi evenimentele din 1989 şi ajungând în prezent), Dan Tomozei reliefează cu tărie că analiza ultimilor zeci de ani ,,oferă o singură imagine: SUCCESUL UNEI NAŢIUNI, care se transformă în visul naţiunii chineze” (s.n).
În continuare, foarte bine documentatul autor, care trăieşte, munceşte şi creează de şase-şapte ani la Beijing, punctează şi nuanţează la modul seniorial: ,,Vorbim de perspectiva tratării la rece a erorilor şi fenomenelor sociale, culturale, politice şi internaţionale, rezultatul fiind mereu unul care caută construcţia, evoluţia, oportunitatea, toate adaptate la specificul şi modelul chinez (s.n.). Pentru că în China, aproape nimic nu este preluat şi aplicat fără o prealabilă analiză, modelare şi adaptare la ceea ce înseamnă statul şi societatea chineză” (din nou, sublinierea noastră).
…Statul şi societatea chineză… Statul şi Familia Chineză… Statul şi TOATE familiile din China celor un miliard şi trei sute optzeci de milioane de locuitori din Zhongua Renmin Gon Ghehuo - cum sună, în chineză, denumirea oficială a Galaxiei Kitailor din Estul Asiei, cu o ieşire de 14.000 km la Oceanul Pacific.
China, măreaţa Chină se întinde pe o suprafaţă de aproape nouă milioane şase sute de mii de kilometri pătraţi – de două ori cât întregul nostru continent, Europa !
În 40 de ani, populaţia sa a crescut exponenţial, concomitent cu dezvoltarea economică, în ritm de maratonist fără pereche, făcând saltul de la 852 de milioane de locuitori, în 1976, la peste 1,38 miliarde, în 2016.
Capitala sa, Beijing, a realizat, la rândul ei, saltul de la opt milioane de locuitori (aglomeraţia urbană) în anul 1970, la circa 22 milioane – adică tot atât cât populaţia României de azi.
Sub adierea miresmelor îmbietoare de ceai negru şi vin roşu pe Drumul Mătăsii -, acum, în zorii Anului Nou 2017, Guvernul Chinei a anunţat că şi-a propus să-şi extindă reţeaua de mare viteză feroviară din ţară la 30.000 km până în anul 2.020, investiţia totală însumând 504 miliarde de dolari americani.
Nutrim convingerea că proiectul de 9.000 km de cale ferată de mare viteză, care să lege Beijing de Londra, traversând – sperăm din toată inima – România să demareze în forţă şi în ritm susţinut în anii imediat următori.
Astfel, vechiul Drum al Mătăsii – în care cămilele, tăcutele, dar atât de tenacele corăbii ale deşertului, constituiau principalul mijloc de locomoţie -, împreună cu un alt nou Drum maritim al Mătăsii (în afara celui spre sud, deja proiectat: Vietnam, Laos, Cambodgia, Thailanda, Malaezia, Singapore), pe care ni-l dorim a avea ,,cap compas” portul comercial Constanţa (România), al doilea din Europa, după Rotterdam, şi, se pare, al patrulea din lume, în ceea ce priveşte capacitatea de operare, ar cunoaşte şi versiunea pe şine de oţel, devenind cel mai lung şi, desigur, cel mai tentant ,,Orient Expres”.
Vechiul şi noile Drumuri maritime ale Mătăsii ar avea un nou şi fascinant frate, pe luciul hipnotizant al căii ferate Beijing-Bucureşti-Londra !
Păstrând cadenţa uluitoare de 10% anual, a ritmului de dezvoltare economică, din cei mai recenţi 30 de ani -, China a făcut saltul, demn de cel mai energic Făt Frumos din basmele româneşti: până pe locul al doilea, la nivel mondial, ca mare putere economică.
În vizita din noiembrie 1992, la Institutul Naţional de Dezvoltare şi Strategie Economică al Chinei, din Beijing, directorul general al acestuia (şcolit la Londra, Moscova şi, cred, şi prin Americi), ne-a precizat că tranziţia spre economia de piaţă a acestei uriaşe ţări din Răsăritul planetei noastre este concepută pentru o perioadă de 150 de ani. Crezând că nu am înţeles bine, l-am întrebat: ,,15 sau 150???”… Ne-a răspuns, surâzând înţelegător, semn că se aştepta la reacţia noastră de nedumerire şi mirare: ,,150. Una sută cincizeci de ani!”. După care ne-a explicat, cât se poate de plastic: ,,Vedeţi, dumneavoastră, celor mulţi li se pare că este uşor să schimbi circulaţia autovehiculelor de pe dreapta pe stânga, sau invers. Dai o nouă lege, reamplasezi semnele de circulaţie, dai ordine noi agenţilor rutieri, dar… Dar ce te faci cu călătorii din mijloacele de transport în comun? Schimbând sensul benzii de circulaţie, ei s-ar trezi nevoiţi să coboare în mijlocul străzii, expunându-se pericolului unor grave accidente rutiere. Peste noapte, nu poţi schimba, la mii şi mii de autobuze, tramvaie, troleibuze, uşile de acces şi de coborâre, de pe o parte pe alta. Să înlocuieşti tot parcul de transport în comun este imposibil, într-o singură noapte. Şi, atunci, totul trebuie gândit temeinic, pas cu pas… De aceea sunt necesari 150 de ani”.
Peste numai două-trei luni, prin februarie-martie 1993, sosea în România o numeroasă delegaţie oficială din China, care – în afara reprezentanţilor guvernului – a inclus zeci, poate chiar peste o sută, de oameni de afaceri chinezi, reprezentanţi ai marilor companii din îndepărtata ţară prietenă, dar atât de apropiata de sufletul nostru, soră geamănă ca aspiraţii, idealuri şi vibraţie a inimii. Mesajul prietenilor chinezi sosiţi în Bucureşti a fost identic, sută la sută, cu cel pe care îl reţinusem din vizita pe care o efectuasem în China, răstimp de 17 zile, în noiembrie-decembrie 1992, în fruntea delegaţiei Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Şi atunci nu ai cum să te miri de realizările, din 2016, ale giganticii Chine: cel mai mare telescop din lume, denumit FAST (Five-hundred-meter Aperture Spherical Telescope), pus în funcţiune în provincia Guizhou; lansarea primului satelit ştiinţific al cuantelor, denumit ,,Mozi”; cuplarea dintre nava spaţială Shenzhou 11 şi modulul spaţial Tiangong; încheierea cu brio a primului an de zbor pe orbita spaţială a satelitului ,,Wukong”, destinat testării materiei întunecate.
Gândul îmi fuge la o altă realizare – ştiinţifică, tehnică şi tehnologică – de excepţie a Chinei, de acum câţiva ani: punerea în funcţiune a unicului laser din lume cu o capacitate uluitoare, asigurată de fasciculul de 2,5 km (doi kilometri şi jumătate), cu care poate, oricând, să ,,măture”, din spaţiul cosmic, orice satelit ori alt corp zburător neavenit.
În acest generos, semnificativ context – din care am adus în prim-plan doar o secvenţă minusculă -, este cât se poate de normal ca, în Mesajul de Anul Nou 2017, preşedintele Chinei, Xi Jinping, să evidenţieze. „ În 2016, pe malul pitoresc al Lacului de Vest din Hangzhou, am găzduit cel de-al XI-lea Summit G20, prin care am dăruit lumii înţelepciunea şi proiectul Chinei privind marile probleme ale întregii omeniri şi am arătat farmecul cultural al Chinei. În acelaşi timp, a fost accelerată implementarea strategiei ,,O centură, un drum”. A fost deschisă Banca Asiatică pentru Investiţii şi Infrastructură (AIB). Am susţinut cu consecvenţă dezvoltarea paşnică şi am apărat cu fermitate suveranitatea teritorială şi interesul maritim ale Chinei. Poporul chinez nu va permite categoric nicio intenţie de încălcare a drepturilor legitime ale Chinei în aceste probleme”.
Revenind la ideea din titlul prezentului comentariu, găsim de cuviinţă să facem referire la o altă, bine argumentată, observaţie a lui Dan Tomozei, consolidată de-a lungul întregului său volum ,,Statul în secolul XXI. MODELUL CHINEZ”: ,,Trasând limitele istorice şi culturale ale Chinei, nu multe popoare se pot lăuda că au şi azi obiceiuri care sunt păstrate la fel ca în urmă cu secole şi milenii. În spaţiul chinez s-a născut şi s-a transmis fiecărei noi generaţii o abordare cu totul specifică, UNICĂ (s.n.), nu doar în ceea ce priveşte viaţa, care în China are valoare de simbol dacă privim evoluţia individuală în dimensiunea timpului”.
În alte tronsoane ale cuceritoarei sale cărţi, Dan Tomozei glosează pe marginea unei alte realităţi – şi anume aceea că, dacă în prezent, occidentalii trăiesc sentimentul acut că timpul pare să nu mai ajungă pentru absolut nimeni şi nimic, ,,unul din marile câştiguri pe care le aduce China este recuperarea valorii timpului”. Analistul român se referă la faptul că, în China, timpu-i abordat, trăit şi asumat ca materie preţioasă la nivelul evoluţiei individuale, ierarhice, familiale, productive, creative, dar mai ales la nivel decizional.
Perspectiva din care trebuie privite aceste realităţi este aceea a conştiinţei timpului. Tocmai de aceea, Dan Tomozei menţionează cu aplomb: ,,Conştiinţa timpului la chinezi generează stabilitate” -, pentru ca, în alt punct al excursului său minuţios, să nuanţeze: ,,Tot mai puternic reancorată în propriul teritoriu spiritual-istoric, tot mai încrezătoare în forţele proprii, de această dată conştientă de diferenţele şi potenţialul divin, China de azi construieşte la fel cum o face de mii de ani: atentă la experienţele trecutului, la nevoile prezentului şi oportunităţile viitorului. Numai aşa poţi înţelege şi succesul, şi erorile trecutului, numai aşa poţi cuprinde, fie şi în parte, o ţară care construieşte proiecte pe 20-30 de ani”.
…Proiecte pe 20-30 de ani. Acestea sunt cele pe termen scurt şi, eventual, mediu.
Deoarece, după cum am precizat în partea primă a prezentului comentariu, China are şi proiecte pe 150 de ani. Sau chiar pe două-trei-patru secole, cum judicios demonstrează, în alte pagini ale cărţii sale, Dan Tomozei - noul Nicolae Milescu Spătarul, în planul acribiei documentării, al spiritului de observaţie cu anvergura aceluia al legendarului Argus, dar şi în planul  pertinentei disecţii în profunzime a complexului, trepidantului şi de toată lauda Fenomen Chinez.
Dan Lupescu (Craiova)

CASA GÂNDURILOR ÎN CULORI
Pe 31.01.2017, Galeria LOGART şi-a redeschis porţile, pentru creatorii de frumos: elevi şi artişti plastici, amatori şi profesionişti, din ţară şi din străinătate.
Născută din visul artistului vizual Sorin Scurtulescu, profesor al Colegiul Naţional „C. D. Loga”, din Timişoara, galeria, adăpostită în clădirea renovată a şcolii din B-dul C. D. Loga, nr.37, la etajul II, se bucură de o reală apreciere şi audienţă, atât din partea elevilor, a colegilor profesori, a părinţilor, cât şi de cuvintele laudative ale unor mari critici de arta, artişti renumiţi şi reprezentanţi ai presei, din ţară şi din lume.
Aici funcţionează şi un cerc de pictură şi grafică, se pot realiza, cu aparatură de ultimă generaţie, coperţi de cărţi, benzi desenate. E locul în care fiecare gând al tău poate primi o formă sau o culoare.
Accesează http://galerialogart.blogspot.ro pentru câteva clipe de bucurie şi încântare... sau, mai bine, pune-ţi fularul, mănuşile şi vino să vezi cu ochii tăi!
Ai ceva lucrări bune şi vrei o părere sinceră şi profesionistă? Ai nevoie de un spaţiu expoziţional intim şi primitor? Vrei să dai contur şi valoare talentului tău?
 Tocmai ai deschis o uşa spre visul tău… LOGART!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

CE ANUME ŞTIM DESPRE NOI ÎNŞINE?
Cu aproximativ două milenii și jumătate în urmă, inegalabilul Socrate își îndemna semenii să se cunoască pe ei înșiși („Gnothi seauton” în greacă, „Nosce te ipsum” în latină). Aidoma celebrului paradox „Știu că nu știu nimic” (paradox doar în formă, nu și în conținut, dovadă spusa admisă ca adevăr evident și indiscutabil: „Toată viața înveți și tot neștiutor mori”), invitația socratiană pentru cunoașterea sinelui este interminabilul și mereu actualul proces de întoarcere a individului spre el însuși prin neobosita conștiență a autoreflexivității. Vasăzică, nu-i un îndemn la cunoașterea trupului, ci la cunoașterea lăuntricului cu ajutorul rațiunii.
Introspecția este cu atât mai necesară astăzi, cu cât pretins civilizatul ipochimen al zilelor noastre se caracterizează nu numai prin ferocitatea egoismului și virulența înstrăinării lui (de Dumnezeu, de semeni, de el însuși), ci și prin hidoasa încăpățânare cu care arată statornic spre paiul din ochiul aproapelui, refuzând să ia aminte la bârna din ochiul său.
Căci, citându-l ba pe sociologul francez Gabriel Tarde, ba pe scriitorul Léon Daudet, iată câteva dintre opiniile gânditorului român P.P.Negulescu vizavi de îngrijorătoarea stare a omenirii din perioada interbelică, opinii încorporate în tratatul Destinul omenirii (București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Nivelul general al moralității a scăzut, în mod constant, în tot veacul al XIX-lea”; „Oamenii fără principii morale se înmulțesc necontenit”; „Egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit”; L. Daudet compară evoluționismul cu un orb și progresul cu un paralitic, așa că deodată cu „orbul” trebuie să cadă și „paraliticul” pe care-l cară în spinare...
Omul, ne înștiințează Blaise Pascal, este o trestie, „cea mai fragilă trestie din Univers”. Dar, completează el în chip consolator-încurajator, „este o trestie gânditoare”! De subliniat că fragilitatea este consecința logică a efemerității trupului, omul postadamic fiind condamnat de Creator să trăiască într-un timp rău și bolnav, în care n-are cum să nu cunoască suferința, truda și, în final, moartea. Însă, și asta întreține speranța în dreapta răsplată după faptele din timpul vieții, prin scânteia de divinitate cu care a fost înzestrat la facerea sa (universul lăuntric numit îndeobște suflet sau spirit), el are șansa ca prin credință, iubire și smerenie să se mântuiască, lucru echivalent cu depășirea condiției sale de ființă pieritoare.
Prin urmare, fiind omul cea mai formidabilă și mai subtil-armonioasă îmbinare de materie și spirit, respectiv de aparențial și substanțial (dintre toate formele viului cunoscute până în clipa de față, doar lui i-a fost dat limbajul articulat, rațiunea și conștiința), el întruchipează cel mai semeț pisc al creației, înfățișându-se ca un veritabil univers al viului, compus din nenumărate universuri subiacente.
Iată două imbatabile argumente în acest sens:
1) Extraordinar de complexa celulă vie, despre care, în cartea Evoluția – o teorie în criză, Michael Denton spune: „Între o celulă vie și cel mai ordonatsistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zăpadă, există un abis atât de vast și absolut, cum nu ne putem închipui”. Da, căci în sine fiecare celulă constituie un univers în miniatură: Conține până la două sute de mii de miliarde de molecule perfect sincronizate întru atingerea scopului funcțional, iar instrucțiunile înscrise în ADN-ul celular ar putea umple 1000 de volume de câte 600 de pagini fiecare! Cu completarea că fiecare din cele peste o sută de mii de miliarde de celule care alcătuiesc organismul nostru funcționează ca un oraș fortificat, că printr-o uimitoare corelație întrețin miracolul vieții și că „se reproduc cu o fidelitate aproape absolută” (Francis Hitching), fapt care impune ca toate formele de viață să se reproducă numai conform speciei lor.
2) Deși creierul reprezintă doar 2% din greutatea corpului uman, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule numite neuroni (știința actuală susține că neuronii se regenerează!), el poate avea până la un milion de miliarde de conexiuni, așa încât, opinează Carl Sagan, cu informațiile pe care le poate stoca „s-ar putea umple 20 de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
Această uriașă capacitate a creierului uman, demonstrează cât se poate de limpede că omul a fost dotat cu facultatea de-a învăța la infinit! Altfel spus, că el a fost conceput să cunoască viața veșnică...
Cum se explică faptul că omul nu folosește decât cel mult 10-12% din potențialul creierului? Una din explicații, zic eu, este de ordin material-fiziologic: Perfecta corelație dintre viața scurtă a omului și procentul arătat mai sus! Abaterile de la normalitate (indivizi neșcolați, dar capabili să opereze mai rapid ca cele mai performante calculatoare), nu sunt decât mutații pozitive, la care se activează o porțiune mai mare din scoarța cerebrală. Cealaltă explicație este de natură moral-spirituală: Aserviți răului (în concepția lui Augustin, răul este un parazit ontologic al binelui), se subînțelege că oamenii ar deveni și mai nelegiuiți, a se citi mai ostili Atotputernicului, atunci când și-ar putea folosi un procent mai mare din capacitatea creierului.
De reținut că sănătatea trebuie înțeleasă ca rezultatul tainicei și necontenitei întrepătrunderi dintre material (trup) și spiritual (psihic), dintre pieritor și nepieritor. Omul este zdravăn și cu poftă de viață doar dacă ambele componente ale ființei sale sunt sănătoase, potrivit maximei antice: Mens sana in corpore sano (Minte sănătoasă în corp sănătos).
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

UMORUL ŞI IRONIA – SAREA ŞI PIPERUL REALISMULUI LUI JOHN STEINBECK
Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrerea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.
Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile natale?!
Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris. Aici, în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică torturat fără milă de dorul după locurile natale (tradiţii, obiceiuri, nesfârşita stepă, crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţărani abrutizaţi de lipsuri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi perfecţioneze stilul şi proza impregnată cu tristeţe după un trecut pe veci pierdut, astfel încât pe bună dreptate este considerat ultimul clasic rus, opera fiindu-i răsplătită în anul 1933 cu Premiul Nobel.
De regulă, astfel de trăsături ce definesc specificul unei culturi, sunt puse în evidenţă de acei oameni de meserie care se numesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se poartă şi judecăţile se emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi, curent sau perioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opinii de maximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare.
Dar şi un om instruit are capacitatea să desprindă multe dintre particularităţile definitorii ale unei culturi sau arte, având în vedere faptul că aceste particularităţi se impun atenţiei pe măsură ce însetatul de frumos şi adevăr îşi măreşte aria de cuprindere pe verticală şi pe orizontală.
Procedând în acest chip, lesne ne dăm seama că, de pildă, folclorul este axul în jurul căruia se învârte nu numai literatura, ci întreaga cultură a românilor, pe când coloana vertebrală a literaturii americane este asigurată de realism.
Afirmaţia de mai sus despre cultura noastră folclorizată nu înseamnă – Doamne fereşte! – că eu aş avea ceva cu folclorul, îndeosebi cu folclorul de calitate, cu toate că în zilele noastre într-atâta se abuzează de el în cam toate sferele de activitate (muzică, politică, învăţământ, sport, turism), încât ţi se face lehamite de toate cele (vorbe, ţoale, sindrofii) şi te vezi nevoit să tragi concluzia că România a ajuns o ţară eminamente folclorizată...
Desigur, pentru a fi în întregime obiectivi, trebuie puse în evidenţă cele două direcţii pe care folclorul nostru a rulat înspre marea cultură:
a) Preţuirea de care folclorul autentic şi valoros s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar trei dintre corifeii culturii româneşti, care au înregistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrarea superioară a producţiilor populare, ci şi în culegerea acestora;
b) Importanţa Mioriţei, a baladelor haiduceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cultură română şi – de ce nu? – pentru cea universală. Căci, aşa cum cu justeţe susţine profesorul Liviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia „momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii”, că baladele haiduceşti sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveşte homo constructivus (principiul constructiv).
Şi încă ceva. În textul Despre diaspora românească şi dimensiunea ei culturală, am căutat să scot în evidenţă o altă particularitate a culturii noastre, mai exact a culturii din perioada bolşevică şi cea postdecembristă: Existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale – coordonata autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi coordonata diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic spre interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe îndreptate către specificul românesc.
Surprinzător este faptul că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfârşite atracţii spre universalitate, totuşi ea manifestă tendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. Cu câteva excepţii: Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga, Ion Barbu.
De-abia coordonata diasporei occidentale (Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc.) îmbină intensiunea profund românească cu extensiunea sa centrifugală, realizând astfel producţii spirituale cu o certă vocaţie a universalului.
*
Spuneam că realismului i se poate conferi rolul de coloană vertebrală a literaturii americane. Într-adevăr, căci realismul condimentat cu ironie şi umor este o constantă a literaturii americane moderne, adică – ne încredinţează Ernest Hemingway şi William Faulkner – cam de la Mark Twain încoace.
Iată, de altminteri, părerea categorică a lui Hemingway în această privinţă: „Toată literatura americană modernă a ieşit dintr-o carte de Mark Twain, numită Huckleberry Finn... Este cea mai bună carte pe care o avem. Tot ceea ce se scrie în America, iese de aici”.
O afirmaţie care, mai ales prin ultima ei propoziţie, de îndată ne duce cu gândul la memorabila afirmaţie a lui Dostoievski: „Noi cu toţii am ieşit din Mantaua lui Gogol”...
Desigur, în ceea ce priveşte influenţa exercitată de Twain şi Gogol asupra realismului din cele două literaturi, Hemingway şi Dostoievski au dreptate. Cu precizarea că nici un moment nu trebuie dat uitării rolul rolul determinant al celor doi maeştri - Edgar Allan Poe şi Alexandr Puşkin – în literaturile lor naţionale, precum şi locul de onoare pe care ei şi l-au adjudecat în cultura universală.
Având în vedere veneraţia constantă cu care Dostoievski l-a cinstit întreaga viaţă pe Puşkin, putem fi siguri că el ştia prea bine ce şi cât datorează toţi scriitorii ruşi moderni marelui lor înaintaş.
Este de presupus că nici pe departe Hemingway nu nutrea astfel de sentimente faţă de E.A.Poe. Din simplul motiv că, deşi era american get-beget prin excesele alcoolice la care s-a dedat şi deşi a observat raportul dintre dezvoltarea schiţei şi cea a presei, ba chiar s-a făcut cunoscut ca prozator prin colaborări cu presa, totuşi Edgar Allan Poe n-a fost tot atât de american ca Mark Twain!
Cu tot umanismul şi sensul etic care se degajă din povestirea Tu eşti ucigaşul pe direcţia restabilirii adevărului ori al răzbunării (Balerca din Amontillado), cu tot umorul suculent şi grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb răsturnarea valorilor în lume (binele este îngenuncheat de rău), în sfârşit, cu toată influenţa exercitată asupra simbolismului şi înnoirile aduse în tehnica de analiză, de investigaţie psihologică şi în cea de cultivare a senzaţionalului (misterul avântat spre groază şi coşmar prin translaţia graduală pe direcţia celor patru „s”: straniu → spectral → sinistru → sepulcral), totuşi, întrucât Edgar Allan Poe s-a lăsat influenţat în alegerea subiectelor tratate de literatura gotică engleză, de romantismul tenebros german şi de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, iar receptarea sa a avut loc mai întâi în Europa, prin toate astea, deci, el se dovedeşte mult mai complex şi mai înzestrat decât Twain, dar în acelaşi timp mai puţin realist, prin urmare mai puţin american.
Indiscutabil că preţuirea lui Twain în ochii lui Hemingway se datorează minimalismului, acel stil american caracterizat prin Less is more (mai puţin înseamnă mai mult): primul a creat un foarte popular stil oral, în vreme ce cel de-al doilea scriitor s-a impus nu doar prin forţa dialogului (personajele au în permanenţă mai mult de spus decât ceea ce spun), prin observarea minuţioasă a realităţii şi prin incomunicabilitatea cu lumea la care Hemingway îşi condamnă eroii, ci şi prin stilul său direct, simplu şi concis.
Realismul lui John Steinbeck continuă linia viguroasă a realismului inaugurat de Jack London şi Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contemporan şi rudă apropiată cu realismul lui Hemingway şi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismul de stăruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, ne spune Silvian Iosifescu, care foloseşte fraze cu arhitectură complicată, cu insistentă monolog interior, prin care pătrunde în spirală spre punctele obscure ale comportării omului şi ale vieţii sufleteşti”.
Dar John Steinbeck nu urmează linia inaugurată de Sinclair Lewis în Main Street (Strada Mare), roman apărut în anul 1920, în care autorul prezintă drama unei madame Bovary din Middle West, altfel spus „o variantă americană pe o temă clasică” (Carl Van Doren).
Realismul lui Steinbeck ne apare mai nuanţat, totodată mai palpitant (îndeosebi în romanul Fructele mâniei), datorită măiestriei artistice cu care scriitorul pune la treabă numeroase elemente ajutătoare: ironia şi umorul, peisagistica, simbolistica, limbajul şi, nu în ultimul rând, personajele. Interesant este de văzut cum contribuie aceste elemente la realizarea realismului specific operei lui J. Steinbeck:
1) Ironia şi umorul sunt pretutindeni prezente în scrierile lui Steinbeck, de la formele mai blânde ale persiflării şi până la atacul devastator al satirei şi sarcasmului (a scris chiar un roman satiric – Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea), şi asta deoarece ambele unelte artistice sunt nelipsite din întreaga literatură anglo-saxonă, de-ar fi sa ne aducem aminte doar de umorul negru al inegalabilului Jonathan Swift şi de savurosul umor al lui George Bernard Shaw.
Iar scriitorii americani care i-au urmat lui Mark Twain au avut grijă să arate lumii întregi în manieră proprie că maestrul n-a greşit afirmând: „Umorul este un lucru măreţ, salvator”...
Indiscutabil că umorul este după chipul şi asemănarea cu scriitorul care-l pune la treabă, mai exact cu linia umanistă imprimată de artist scrierilor sale. Astfel, dacă umorul lui Sinclair Lewis este întru totul adecvat unei colosale aglomerări de amănunte (aşa numita tehnică a inventarului) şi unei descrieri exacte a lumii exterioare (în romanul Babbitt, de pildă, el afirmă despre unul din personajele secundare că era „atât de ocupat, încât nu apuca să facă absolut nimic”), în schimb umorul lui John Steinbeck are menirea să slujească puternica lui vână epică, demonstrată mai cu seamă în romanele Fructele mâniei  şi Iarna vrajbei noastre, romane în care (cu deosebire în primul) umorul se întinde pe plaja largă dintre ironia agreabilă (maica bate un marchitan cu un pui viu, bunul nu izbuteşte nicicum să-şi încheie nasturii de la prohab etc.) şi forma tăioasă a sarcasmului la adresa potentaţilor şi curcanilor: „L-au fericit curcanii, dădu Tom răspuns. Cineva îmi spunea c-a... dat în mintea boilor. L-au bătut prea rău în cap”.
2) Peisagistica îşi aduce la rândul ei contribuţia la îmbogăţirea artei pe care Steinbeck o desfăşoară cu generozitate în romane şi nuvele, prin încântătoare tablouri: „Amurgul se întinse pornind de la zarea dinspre răsărit, şi întunericul se revărsa asupra pământului pornind tot dinspre răsărit. Stelele amurgului scăpărară şi începură să sclipească în umbra înserării” (Fructele mâniei). Sau următorul tablou extras din romanul La răsărit de Eden: „Samuel Hamilton a călărit înapoi spre casă şi era o noapte atât de luminată de lună, încât dealurile păreau alcătuite din aceeaşi materie albă, prăfoasă, ca şi luna. Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, lipsiţi de atmosferă, morţi. Umbrele erau negre, fără nuanţă, iar locurile deschise erau albe, fără culoare”.
3) Simbolistica
Titlurile date de Steinbeck unora dintre scrierile sale demonstrează deopotrivă înclinaţia sa spre simbolistică şi spre poezie: Cuvântul Bătălia este luat din Paradisul pierdut al lui John Milton, Fructele mâniei sunt împrumutate dintr-un celebru cântec antisclavagist al poetei Julia Ward Howe, intitulat Imnul de luptă al republicii, La răsărit de Eden este luat din Facerea 3/24, Iarna vrajbei noastre din piesa shakespeariană Richard al III-lea I/1 etc.
Dar nu numai atât. Însuşi romanul La răsărit de Eden, cartea lui Steinbeck cea mai îndrăgită de americanii anului 1952 (anul publicării ei) şi de cei din zilele noastre, nu este decât dezvoltarea artistică şi adaptarea la vremurile moderne a unui celebru simbol – fratricidul comis de Cain împotriva lui Abel.
Exact cum spune Facerea, din cei doi gemeni – Caleb şi Aaron – doar primul va vedea Ţara Făgăduinţei (va trăi), cu toate că nu el era cel mai iubit de tatăl său. Dar tocmai această gelozie îndreptată împotriva fratelui mai frumos, mai sensibil şi mai iubit îl determină pe întreprinzătorul Caleb să-l ducă pe Aaron la bordelul condus de monstruoasa lor mamă, fapt care îi provoacă acestuia o atare durere şi repulsie (avea convingerea că mama lor îi părăsise îndată după naştere şi plecase pe coasta de Est), încât pe loc se înrolează în armata americană intrată în primul război mondial alături de Aliaţi, este trimis pe fronturile din Europa şi aici el îşi află liniştea şi împăcarea prin moarte.
De fapt toată tragedia din familia Trask – moartea lui Aaron, urmată de îmbolnăvirea şi moartea tatălui, nu este decât împlinirea destinului închis în cuvântul ebraic timshel, cuvânt care exprimă atitudinea omului faţă de păcat: nu cu sensul de promisiune – tu îl vei stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl poţi stăpâni!
Este, de altminteri, sensul pe care, după ce au fost consultaţi în respectiva chestiune, înţelepţii chinezi i l-au desluşit lui Lee, bucătarul şi omul bun la toate din familia Trask; este sensul pe care de îndată îl preia şi Lee, căci – după cum i se destăinuie el lui Samuel Hamilton – în postura sa de „filosof care se pricepe să gătească” sau de „bucătar care ştie să gândească”, acest al treilea sens îl face să simtă „o dragoste nouă pentru acel instrument strălucitor, sufletul omenesc. Este un lucru frumos şi unic în univers. Este mereu atacat, dar niciodată distrus – pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimul cuvânt pe care suferindul Adam îl şopteşte înainte de a-şi da duhul, cuvântul prin care – la rugămintea imperativă a lui Lee – el îi acordă lui Caleb binecuvântarea, pentru ca acesta să poată fi liber, complet despovărat de greșeala săvârşită.
4) Limbajul utilizat de Steinbeck este deosebit de viu, plastic şi sugestiv, într-un cuvânt captivant. Poate şi datorită faptului că traducerea romanului Fructele mâniei, cu certitudine una din cărţile de referinţă ale scriitorului nostru („romanul dezmoşteniţilor Americii”), îi revine lui D. Mazilu, un excepţional traducător din limba engleză.
Avem, astfel, plăcerea să ne dedulcim nu doar cu cuvinte şi expresii deosebit de savuroase, precum: întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, a năboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de clacă, a lua la refec, a-i merge buhul, a se lua în beţe etc., dar ne desfătăm şi cu aforisme de mare efect artistic şi stilistic: „Valoarea adevărată stă doar în mintea unică a individului”, „Toţi purtăm în noi o mlaştină secretă în care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile urâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este un om, are în el atâtea păcate câte poate duce”, „Toate lucrurile măreţe şi preţioase sunt singuratice”, „Gradul insultei este invers proporţional cu inteligenţa”, „Banii fac bani”, „Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au nici onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu delicioase zicători cu rime: „Pruncul în necaz venit, fericirii e menit” şi „Pruncul născut în prea mare bucurie, bleg are să fie”.
5) Personajele lui John Steinbeck sunt atât bine individualizate, încât cu adevărat multe dintre ele au şansa să devină memorabile. În această categorie cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom Joad: mama în calitate de „stâlp al familiei”, care – îndeosebi după pornirea întregii familii în pribegie spre mult lăudata Californie – luptă din toate puterile pentru a-i hrăni pe toţi şi pentru a menţine unitatea clanului („Câtă vreme suntem împreună, obişnuia ea să spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e teamă, daʼ nu vreau nici în ruptul capului să văd că ne răzleţim”); Tom în calitate de luptător neînfricat pentru afirmarea demnităţii umane şi pentru asigurarea dreptului la viaţă şi la muncă. Îmboldit de atari năzuinţe, el nu ezită să se alăture răspopitului Jim Casy şi celorlalţi grevişti, care încercau pe această cale să contracareze ofensiva tîlhărească a latifundiarilor californieni sprijiniţi de autorităţi, de reducere permanentă a mizerelor câştiguri realizate de pribegii flămânzi şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşarea greviştilor, împotriva lor sunt trimişi spărgătorii de grevă înarmaţi cu bâte. Jim Casy este omorât în încăierarea care urmează, iar Tom – lovit groaznic de un ciomăgar – izbuteşte să scape cu viaţă doar omorându-l pe agresor.
Iar visul maichii de-a menţine unitatea familiei se destramă încet-încet, pe măsură ce unul câte unul părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe drumul către însorita şi atât de  neospitaliera Californie, fiul mai mare Noah este primul care-i părăseşte cu mult înainte de-a ajunge la destinaţie, vine apoi rândul nevolnicului Connie, soţul Trandafirului din Şaron, Tom la rândul lui este nevoit să se ascundă ca să nu fie prins şi să înfunde puşcăria pentru noua crimă comisă (fusese eliberat condiţional după prima), iar Al se căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii că intenţionează să se angajeze la un garaj.
În romanul La răsărit de Eden, Samuel Hamilton este unul din personajele principale spre care se îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie a autorului. Fiind bunicul dinspre mamă al lui John Steinbeck, el ne este înfățișat ca un adevărat patriarh biblic și ca ˶un fel de geniu al comicului˝.
Un alt geniu al comicului este Ethan Allen Hawley, personajul principal din Iarna vrajbei noastre, cel care-și alintă nevasta cu cele mai năstrușnice apelative (gândăcel, șoricel, floricică, delicatesă etc.) și care departe de-a fi ˶un prostănac simpatic˝, manevrează într-un asemenea chip lucrurile, încât devine proprietarul magazinului lui Marullo, unde făcea cam de toate – băiat de prăvălie, administrator și contabil, ba mai pune mâna și pe terenul lui Danny Taylor, prietenul din copilărie ajuns bețivul orașului, teren de-o importanță crucială pentru modernizarea localității, întrucât este singurul care se pretează la construirea unui aeroport.
Ar mai fi de adăugat că asemenea lui Faulkner care-și plasează acțiunea multora dintre scrieri în ținutul imaginar numit de el Yoknapatawpha, John Steinbeck optează pentru Valea Salinas din California din Nord, locul lui de naștere.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
Bibliografie
1.Lewis, Sinclair – Babbitt, Editura Pentru Literatură, București, 1965
2.Tănase, Alexandru – Cultură și religie, Editura Politică, București, 1973
3.Steinbeck, John – Fructele mâniei, Editura Pentru Literatură, București, 1963
4.Steinbeck, John – La răsărit de Eden, Editura Adevărul, București, 2010
5.Steinbeck, John – Iarna vrajbei noastre, Editura Polirom, Iași, 2004
6.  *** - Nuvela americană contemporană, Editura Pentru Literatură, Buc., 1963
ATELIER
 SCRISOAREA LUI CĂLDARE ION, CĂTRE FIUL SĂU, CĂLDARE SĂNDEL 
La mulți ani băiatule! După socoteala mea, azi împlinești 17 ani. Îmi pare rău că îi împlinești la pușcărie și nu acasă, la Vaslui. Nu știu dacă bunică-ta ți-a pus pachet, eu i-am trimis 75 de euro, ca din cei rămâne să-ți pună ceva şi ţie.
Aici, la fermă, la noi este un tip care are Dreptul și mi-a spus că la 18 ani îți dă drumul, dar eu nu cred. Nu te judec pentru ce ai făcut, dar mai bine ai fi rămas cu drogurile tale, decât viol în grup.
Despre maică-ta nu știu nimic, de când a fugit cu italianul, șeful nostru de echipă.
Mă îngrijorează, soră-ta, Maricica. Cine o să aibă grijă de ea, dacă bunică-ta se prăpădește? Acolo vă dă de mâncare îndeajuns? (…)
Vezi! Nu te înhăita cu cine știe și să dai de alte necazuri. Caută să înveți o meserie, orice, zidar, instalator, mecanic, măcelar, că aici, în Italia, dar, am auzit că peste tot, e mare nevoie de ei.
Cum te liberezi, să vii încoa’! Şi aici e greu, e tare greu. Muncesc mult, dar am colegi români de ispravă, câțiva ingineri, profesori, de toate felurile, nimănui nu îi este rușine să culeagă brocoli.
Mă gândesc, dacă Maricica rămâne repetentă și anul ăsta să nu mai meargă la școală. Găsește ea de lucru cu ziua, ceva, pe acolo, până la 18 ani, când o fi să o aduc aici, dar nu vreau ospătoriță, că până la urmă ajunge să facă Centura. (…)
Știi ce a pățit, aia, Nuți, din capătul străzii? Au găsit-o moartă. (…)
La vară, cu banii strânși, când o să vin, facem acoperișul și poate mai construim două camere în spate, că loc avem destul acum, dacă animalele le-am dat de mult.
Dacă primești vreun semn de la maică-ta, să-mi scrii. Eu am iertat-o dar nu vreau să mă gândesc că pe voi v-a uitat. (…)
Azi am votat. Mulți spun că o să fie bine. Eu aș fi votat cu D.N.A.-ul, dacă s-ar fi pus problema. Nea Mitrică, colegul meu de baracă - ți-am spus despre el - zice că „la noi o să fie bine, când plopul o să facă mere și răchita micșunele!”. (…)
De la tata, cu drag!
Mihai Dinu (Bucureşti)

COPII DE ORAŞ...
Tatăl meu spunea uneori: „Ei, copii de oraş...!”
Într-o zi, l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să povestească:
- Eram, împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat, cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă. Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş..., agaţă lampa în muscă!”
- Dar noi nu avem lampă! spun eu.
- Nu mă refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente în care vă descurcaţi ca Maria.
După mai bine de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.
Vine nepotul şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul meu.
După ce pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să spun? „Copii de la oraş...”
Vine nepoţica şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine. Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase, în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că  motanul o ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.
Îl lăsăm pe Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:
- Fluturaş, stai să te mângâi!
Fluturaş se încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme... Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei. La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată fără motiv.
Îl recuperez pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei, care acum îi şopteşte la ureche.
Ce să mai spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

 STRĂINUL DIN OGLINDĂ
(Fragment)
Melisa dăduse docilă din cap şi el se furişase imediat, mergând glonţ să se privească în oglinda de la baie. Degeaba însă, pentru că luciul colbăit al oglinzii de perete era departe de a reflecta ceea ce pentru o clipă întrezărise  în ochii fetei care venise să-i ureze sărbători fericite, iar el numai în acel chip mai dorea să se recunoască.
Se rotise pe călcâie şi o mie de oglinzi se rotiseră odată cu el ˗rapid şi ameţitor, de parcă se afla în sala oglinzilor, fiecare oglindă grăbindu˗se să˗l înfăţişeze la o anumită vârstă şi cu o anumită însemnătate˗ până când caruselul anotimpurilor se oprise în ochii care˗l oglindeau mai adevărat decât orice oglindă de pe acest pământ.
“Ochii ei…”, murmurase, uluit.
Apoi, ca o explozie neprogramată: “Sunt fericit! Sunt fericit!”.
Şi imediat după aceea, ca o străfulgerare de gând:
“Totuşi, nu există fericire de unul singur, ea fiind o stare care trebuie neapărat împărtăşită”.
“Fericirea mea am să i˗o împărţăşesc acestei fete, pentru că i˗o datorez cu prisosinţă”, se hotărâse brusc.
Gândindu˗se la Melisa ca la un vis frumos şi neterminat, începuse chiar din pragul uşii de la baie, vorbind tare şi convingător:
-Draga mea –de data aceasta rostise apelativul cel tandru şi mângâios fără să mai simtă niciun fel de rezistenţă interioară˗ îţi mulţumesc mult de tot pentru bucuria pe care mi˗ai făcut˗o. Acum însă, trebuie să pleci. Cel puţin…
“…deocamdată şi te voi căuta eu într˗una din zilele care urmează”, ar mai fi urmat să spună, dar rămăsese mut şi cuvintele nu˗i mai ieşiseră din gură.
Holul de la intrare era deja gol, pentru că Melisa plecase, pierzându-se în strălucirea  nopţii albe de Crăciun.
Ducea cu ea o enigmă, dar lăsase în urmă dâra de parfum a frumuseţii şi a tinereţii sale, pe care el putea să apuce, dacă dorea cu orice preţ să o găsească.
Fusese politicoasă până în ultimul moment şi, în felul ei special, găsise posibilitatea de a nu pleca fără să-l salute:
 “Noapte bună! Noapte bună! Noapte bună!”, se declanşase roboţelul, făcându˗l să  tresară.
“Ptiu!”, exclamase cu voce tare. Apoi, bombănise, învârtindu˗se ca un leu în cuşcă: “Noapte bună, pe dracu! O mai fi vreun bărbat căruia i-au fost nopţile bune după ce o femeie i-a frânt inima? Odată şi odată, tot trebuia să o păţesc şi eu, iar modul în care o păţeşti, alege doar soarta.”.
Ar fi vrut să plece şi s-o ajungă pe Melisa din urmă, lucru ce nu mai fusese posibil, deoarece până să se dezmeticească ce trebuia să facă, trecuseră minute bune şi apoi habar nu avea încotro o apucase ea. Nu ştia unde locuia Melisa şi la acea oră n-ar fi putut să se intereseze decât la evidenţa populaţiei, lucru ce i se păruse total nepotrivit, în primul rând pentru că ar fi atras atenţia şi nu i˗ar fi convenit, fiind un om foarte discret, iar în al doilea rând, poate că ar fi dat sfară˗n ţară, ceea ce l˗ar fi deranjat de˗a dreptul. Gândise la toate aceste aspecte, ceea ce însemna că încă nu˗l părăsise simţul realităţii. Putea chiar să iasă din propria-i piele, privindu-se obiectiv şi cu maximum de luciditate. Făcuse acest exerciţiu de forţă, recunoscând că se îndrăgostise, un lucru pe cât de frumos, pe atât de rar şi care nu credea că i se va întâmpla şi lui vreodată. Acesta fusese ultimul diagnostic corect pe care îl pusese în ziua respectivă şi cu satisfacţia pe care ţi˗o dă un diagnostic de certitudine, medicul Dinu Simionescu zâmbise mulţumit. Fusese dintotdeauna un bun psiholog şi un bun clinician şi nu se înşelase nici de aceasta dată, chiar dacă în cauză era propria˗i persoană.
Ȋşi făcuse chiar şi o fişă de consultaţii, scriind şi vorbind în acelaşi timp, pentru ca întregul Univers să ia aminte la ceea ce consemnase el acolo: “Eu, medicul Dinu Simionescu, om serios, rezonabil şi trecut de prima tinereţe, aflându˗mă în deplinătatea facultăţilor mintale şi având discernământul a ceea ce simt, a ceea ce spun şi a ceea ce gândesc, din acest moment mă declar iremediabil îndrăgostit de Melisa.”. Cu foaia pe care se semnase şi trecuse şi data, se dusese apoi în faţa oglinzii şi repetase totul ca pe o poezie, ţinându˗şi tot timpul arătătorul mâinii drepte proptit în piept, ca pe o dovadă a angajamentului său solemn.  Apoi, îndreptându˗şi acelaşi deget spre străinul din oglindă, cel care ţinea să˗i amintească în permanenţă că vremea trecuse, lăsându˗i chipul mai boţit decât altădată, declamase cu ton solemn: “Nu tu eşti adevăratul străin, cârtitorule, zeflemistule, moralistule şi pungaş fără pereche ce˗mi eşti! Să nu-ţi mai aud gura! Shut up! Ştii doar că viaţa mai trebuie şi trăită, iar, la acest capitol, eu sunt restanţier. Voi recupera însă repede, pentru că nu sunt prost, iar în această situaţie, mă aflu doar din cauza prea marii mele seriozităţi. Până acum, în principal am învăţat, iar în secundar, am trăit, aşa că e cazul să mai schimbăm raportul şi acest lucru se va întâmpla începând chiar cu ziua de mâine. ”.
Acum ştia prea bine că adevăratul străin nu era cel din oglindă, ci chiar el însuşi, cel care nu trăise atât cât şi˗ar fi dorit şi pe care nu ajunsese să˗l cunoască destul, dar pe care nici nu mai avea de gând să˗l nedreptăţească de acum înainte, mai ales că întâlnise persoana iubită.
După ce se războise zdravăn cu străinul din oglindă, care voia să câştige cu orice preţ şi  în defavoarea adevăratului străin, îşi luase roboţelul şi îl strânsese tare la piept, rostind cu duioşie numele Melisei.
Străinul din oglindă însă nu voia să cedeze dintr˗odată şi se ţinea pe urmele lui ca un pârâş înverşunat, aducându˗i cele mai dezarmante argumente: “Nu ţi˗ai văzut pungile de sub ochi? Nici faţa brăzdată de riduri? Dar tâmplele albite?”. Hotărât şi neşovăielnic, îl combătuse şi el cu contraargumente serioase: “Ce, nu s-a mai văzut? Goethe, de exemplu. Sau Henrich Heine, alt exemplu şi lista poate să continue.”. “Şi dacă ea, această Melisa…?”, ajunsese străinul la ultimul argument, încercând să-l demoralizeze şi să-l facă să renunţe chiar înainte de˗a afla răspunsul fetei.
Uite că la asta nu se gândise, dar putea s-o facă chiar acum, necedând ispitei de˗a se lăsa păgubaş.
“Dacă ea…”, spusese el şi se oprise, simţind în gât un nod cât toate zilele. Tuşise, înghiţise şi îşi dresese glasul, dar nodul rămăsese tot acolo. Ȋncercase să-l dea la o parte cu mâna, dar nodul era pe dinăuntru, bine fixat, noduros şi de neclintit.
Vorbise gâjâit, gâtuit, hârâit, greseiat, folosindu-şi ultimile puteri pentru a încheia acea zi plină de neprevăzut: “Dacă ea…”, reluase el, cătrănindu-se: “Dacă, totuşi, ea…”, o luase el iarăşi de la capăt şi tot nu˗şi sfârşise gândul, cotind brusc spre zări luminoase şi încununate de succes.
“Ce-a făcut Goethe când a fost refuzat? A, da, elegia de la Marienbad, una din cele mai frumoase poezii de dragoste…Dar Heine, când a priceput că dorinţa sa era imposibil de realizat, fiind rudă apropiată cu fata pe care o iubea? A, da, şi el…”
“Povestea este veche/ Şi totuşi se-ntâmplă tuturor, / Iar cel ce o dată o trăieşte/ Rămâne cu inima frântă de dor…”.
“Oare aceste versuri sunt chiar ale lui Heine sau mintea mea obosită îmi joacă feste la ora asta?”, se întrebase el şi parcă mult mai important decât cine scrisese aceste versuri i se părea faptul că ajunsese şi el să le trăiască adevărul.
“Dar eu, eu ce voi face în cazul unui refuz categoric din partea Melisei?”, se întrebase cu inima cât un purice.
“A, da, cartea pe care tot mi˗am zis că o voi scrie cândva”, îşi  amintise brusc. Respinsese însă gândul, pentru că nu mai voia să scrie nicio carte, ci doar să trăiască şi să se bucure puţin de viaţă. Fusese medic şi considera că scrisese tot atâtea cărţi de dragoste câte reţete prescrisese în cursul carierei sale. Nu˗i părea rău de timpul care trecuse şi pe care nu mai avea cum să˗l aducă înapoi, dar pe cel pe care îl mai avea în faţă, îşi dorea să˗l petreacă puţin mai omeneşte.
Uitase de mâncare şi de masa pe care o aranjase cu atâta tragere de inimă. Nu˗i mai era foame şi parcă îl părăsise şi oboseala. Se simţea puţin mai vioi, iar ca stare psihică, nu era nici vesel, nici trist, ci doar uşor încordat, ca pe vremea când era student şi urma să dea un examen greu.
“De fapt, acesta este marele examen pe care mai trebuie să˗l dau. Sper să˗l şi trec, dar să vedem. Restanţier n˗am fost niciodată şi sper că nici prin viaţă să nu fi trecut precum gâsca prin apă”, îşi spusese el, încercând să˗şi facă din timp curajul de care avea nevoie ca s˗o abordeze pe fată.
“Domnilor studenţi, prima condiţie pentru a lua un examen este să vă prezentaţi la acel examen, adică să faceţi act de prezenţă”, îl ajunsese prin timp sfatul profesorului său de anatomie.
“Da, da, să mă prezint. Eu, Dinu Simionescu…”, se precipitase el, de parcă mai era student şi se afla în faţa unui juriu numeros şi exigent.
“Nu, nu este bine aşa, nu este bine chiar deloc”, se declarase nemulţumit de prestaţie.
“Nu e bine, dar nici nu trebuie să mă sperii mai dinainte de˗a începe. Cu calm, cu stăpânire de sine şi cu mult curaj. Da, cu mult curaj”, stabilise strategia care să˗i asigure succesul.
Simţise nevoia să˗şi audă vocea, de parcă nu mai era nici studentul care se deprinsese să înveţe în gând, ci copilul care spunea poezii şi se oprea mereu la titlu:
“Eu, Dinu Simionescu… eu, Dinu Simionescu…”, repetase el de nu ştiu câte ori, luând˗o spre dormitor.
“Ei, acum nu˗mi iese pentru că sunt prea obosit, dar după ce voi trage un pui de somn, în mod sigur va fi altfel şi mă voi descurca mult mai bine”, îşi spusese,păstrându˗şi curajul.
Pe lada patului stăteau împrăştiate ultimele cărţi pe care le primise prin comandă on˗line. Nu avusese încă timp să le răsfoiască, ci doar să desfacă pachetul, pentru a vedea dacă i se livrase tot ceea ce solicitase. Pe una dintre cărţi nu o comandase, dar se trezise cu ea în pachet şi nu se obosise să telefoneze şi să ceară explicaţii şi cu atât mai puţin să o returneze, nefiind omul care să˗şi piardă vremea cu nimicuri.
“Nu este timp suficient  pentru ca să rezolvi lucrurile importante ale zilei şi dacă te mai şi împiedici în amănunte, eşti un om mort”, era unul din principiile după care obişnuia să se călăuzească.
Când primise pachetul, ridicase dintr˗o sprânceană, citind titlul cărţii care se rătăcise printre cele comandate. Ȋi atrăsese atenţia, dar nu stătuse prea mult să se gândească ce˗ar putea să însemne un asemenea titlu: “Cum să uiţi o femeie”. Acum însă, ţinea cartea strâns între palme şi medita profund. Pentru că era o afirmaţie, titlul cărţii îi suna ca o formulă, o reţetă sau o schemă de tratament, amintindu˗i de numeroasele reclame pentru medicamente: “Cum să ne protejăm ficatul de noxe” sau şi mai tare: “Cum să încetinim fenomenul de îmbătrânire, folosind elixirul tinereţii veşnice”. Abureală, desigur…
Se trântise pe pat, fără să mai dea cuvertura la o parte şi fără să se mai schimbe.
Titlul cărţii îi mai stăruise o vreme în minte, dar nu sub forma unei afirmaţii categorice, ci a unei reverberaţii interogative,  pe care de˗abia mai putea s˗o îngâne sufletul său obosit şi îngândurat :
“Cum să uit această femeie?...”
“Cum s˗o uit?...”
“Cum?...Cum?...Cum?...”.
“Mi˗ar fi imposibil s˗o uit”, şoptise el, dând glas adâncurilor de necontrolat din fiinţa sa.
 Rostind aceste cuvinte, buzele i se mişcaseră tot mai încet, iar trupul i se cufundase în somnul adânc, odihnitor şi dulce.
Ȋn liniştea misterioasă a nopţii luminate şi călăuzitoare din ajunul Crăciunului, mirate, stelele se dăduseră la o parte, făcând loc văzduhului să˗şi desfacă larg aripile pentru a ridica de pe pământ un glas care încetişor şi tainic murmură dor de pereche
Din înalt, aducând cerul puţin mai jos, Cristos se naşte, Domnul coboară…
Doina Cherecheş (Alexandria – Teleorman)

ADEVĂRUL
Adevarul este că nu există adevăr. (Pablo Neruda)
1. a) Cu cât înaintează ştiinţa, cu atâta ştim mai puţin. Nu putem ţine noi pasul cu ea sau aflaţi în faţa atâtor adevăruri, nu mai ştim care este, de fapt, adevărul!? Nefardat, nepomădat...
b) Aflat în faţa atâtor adevăruri, la un moment dat ajungi la concluzia că, de fapt, nu există adevăr. Căci fiecare se bate cu pumnu-n piept susţinând adevărul său.
c) Câte capete, atâtea adevăruri. Sau, mai degrabă, câte capete atâtea minciuni. Depinde, sigur, de care parte a baricadei te afli. Cutremurător, totuşi...
d)  O dovadă de neţărmurită egolatrie este  aceea să debitezi minciuni şi să te aştepţi să ţi se spună adevărul. Chiar, ceilalţi nu sunt şi ei oameni!? Şi, deci, supuşi greşelii. (sic!)
2. Cu cât se dezvoltă mai mult cercetarea în domeniul medicinii, cu atât oamenii trăiesc mai puţin.
3. Să scrii o lucrare din cărţile altora şi să devii doctor. Reţetă patentată! Click Copy/Paste!
4. Contrar opiniei că omul devine mai înţelept pe măsură ce înaintează în vârstă, observ că, dimpotrivă, dă în mintea copiilor. Aşa a fost de când lumea şi pământul sau nu şi-a pus nimeni întrebarea atât de acut ca acum?
5. Ce mai mare gogomănie este să urmăreşti cu sufletul la gură la televizor speculaţii, dezbateri aprinse, pe marginea unui subiect ipotetic obţinut pe... surse.
6. Să ai de ales între două oportunităţi şi s-o alegi pe-a treia.
7. Să ai 80 de ani şi mintea de copil. (!?) Mai sunt şi excepţii! (recte soacra!)
8. Să alergi de unul singur şi s-ajungi pe locul al doilea.
9. În sfârşit, guvernul ia atitudine. Se schimbă modificarea! (Jos pălăria, Moş Virgulă!)
10. Reptile nu mai devin păsări, maimuţele rămân...maimuţe. Oare, Darwin s-o fi răsucind în mormânt!?
11. Viaţa e atât de simplă, oamenii sunt cei care o complică şi, culmea ironiei, numesc asta progres... Puah…
12. Puradei în pielea goală şi barosani în Merţane.
13. Fiecare om se consideră Alfa şi Omega. Atunci când înţelege că este decât o miime de fărâmă în universul infinit, este deja prea târziu. Trezirea îi produce chiar un şoc iremediabil şi ireversibil.
14. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, dacă nu se întoarce cumva pe partea cealaltă, ceea ce este cel mai probabil.
15. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, căci până la urmă se sparge. În mâinile unui (unei) nepriceput (e), desigur.
Transformare în PARADOX:
a) Ulciorul se sparge în cele din urmă dacă nu merge de multe ori la apă.
b) Dacă nu merge de multe ori la apă, în cele din urmă ulciorul se sparge .
16. Cine s-a ars cu iaurt, suflă şi-n ciorbă.
17. A vedea bârna din ochiul altuia şi a nu-ţi vedea paiul din ochi.
18. Bate iapa să priceapă şaua.
19. Ce e drept şi adevarat, nici la dracul nu e minciună. (proverb)
20. Ce-i drept şi adevărat, la dracul este minciună. (paradox)
21. Cine cutează sa spună adevarul poate lesne umbla bătut, ca mărul. (proverb)
22. Cine umblă bătut ca mărul, nu îndrăzneşte să spună adevărul. (paradox)
23. Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea. (proverb)
24. Cine multumeşte pe toata lumea spune adevărul.
25. Nu poti sa ascunzi nici focul, nici adevarul. (proverb)
26. Dacă ţii morţiş poţi ascunde şi focul, şi adevărul.
27. Dragostea fara adevăr e ca un râu fara maluri. (proverb)
28. Dragostea fără maluri e ca un râu fără adevăr. (paradox)
29. Dacă nu poţi ajuta un prieten cu bani,  atunci ajută-l cu un suspin. (proverb)
30. Dacă nu poţi ajuta un prieten cu un suspin, atunci ajută-l cu bani. (paradox)
31. Cioara vrea să cânte ca un cuc, piticul vrea sa pună mâna pe lună. (proverb)
32. Cioara vrea sa pună mâna pe lună, piticul vrea să cânte ca un cuc. (paradox)
33. Ambiţia inseamnă necaz. (proverb)
34. Necazul înseamnă ambiţie. (paradox)
35. Vulpea nu e din rasa leilor. Lampa n-are lumina soarelui, nici a lunii. Lacul nu se poate asemui mării, nici colinele cu munţii. (proverb)
36. Vulpea e din rasa leilor. Lampa are lumina soarelui şi  a lunii. Lacul este asemeni mării, colinele asemenea  munţilor. (paradox)
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

BALADA MERSULUI CA RACUL

Se tot vorbește de progres,

al transformismului copil rahitic –

un orb părintele-i la noi,

iar fiul lui un paralitic!

 

În spate-și duce-al lui vlăstar

nevăzătorul îndârjit,

și de se-ntâmplă ca să cadă,

progresu-n colb e azvârlit...

 

Printre atâtea murdării,

precum hoțiile fervente,

am tot sperat un sfert de veac

că viețile ne-or fi decente,

 

cum just ar fi în țara asta

cu guvernanți nelegiuiți,

unde necinstea-i promovată

și vrednicii sunt rău priviți.

 

Răbdarea la români fiind

o seculară însușire,

ei prin tunel vedeau cum scade

a luminiței pâlpâire,

 

ba când minerii-și aprindeau

lampașele de ciomăgari,

ba când aleșii procedau

taman ca niște potlogari,

 

și-n resemnare-și înfășau

filosofia lor aparte,

convinși de sfântul adevăr

că răsplătirea-i după fapte.

 

Lăsând așa, an după an,

divinul drept concret să fie,

au constatat că-n România

progrese-s doar în mișelie:

 

Dezastru-n oameni și-n afară

atâta de temeinic este,

că românismul a ajuns

să fie astăzi de poveste!

 

Ce crunt destin pentru cei mulți,

ca-n țara plină cu de toate

(pământ fertil, subsol mănos),

doar de nevoi să aibă parte!

 

Când legile pentru tâlhari

sunt de fârtații lor croite,

ciocoii fără teamă pot

să-și facă mendrele pe rupte.

 

Postdecembrismul garantează

rețeta mersului ca racul –

o țară-i pusă pe butuci

după ce-aleșii-s frați cu dracul!...

 

Dar iată că-n aceste zile

cu ordonanțe odioase

și bunăstarea-n alergare,

românii au ieșit din case,

 

făcând astfel dovada clară

că mai presus de câțiva lei

e pentru ei statul de drept

pus în pericol de mișei,

 

care ținteau ca pe furiș,

precum e-n nedemocrație,

ortacii să-i facă scăpați

și fără pete toți să fie.

 

(Progresu-n plan moral la noi

original e și sucit:

La țanc el alb din negru face

cu flerul lui de iezuit!)

 

Îndrept acum salutul meu

spre sutele de mii din stradă:

Prin marșul vostru dârz și drept

în toate marile orașe,

cum țara noastră n-a văzut

de la Decembriadă-ncoace,

voi vigilenți v-ați dovedit

și neclintiți apărători

ai drepturilor câștigate

cu sângele martirilor

în urmă cu mai bine de

decenii două și jumate.

Într-adevăr, căci România

de furi și necalificați sleită,

cu-a sa economie paradită

și de neprieteni cercuită,

nu-și poate-ngădui

nici sufletul să-și tragă,

necum să se întoarcă

la starea ei de altădată

când de nelibertate a fost greu încercată.

 

BALADA ROMÂNISMULUI ÎN CORZI

Suntem de mii de ani aici,

pe-acest pământ gură de rai,

și-atâți neprieteni țin morțiș

stăpâni să fie pe-al nost plai.

 

În lunga noastră existență

- statornică, mustind de dor –

din omenie ne-am făcut

un mod de-a fi pilduitor:

 

Orice străin este primit

- în vrednic spirit creștinesc –

cu bucuria-mpărtășirii

din vrerea Tatălui ceresc.

 

Așa a fost din totdeauna

pe-al dacilor olat întins –

un ax pentru cultura lumii,

cum erudiții s-au convins.

 

Cu toate că recunoștința

la mulți dintr-omeniți bolește,

românul este-ncredințat

c-astfel destinul și-l plinește,

 

motiv ca-n marea-i curăție

să procedeze-n biblic fel

cu-obrazul încă nelovit,

așa cum ne îndeamnă El...

 

Dar iată că postdecembrismul,

urgie pentru neam și țară,

din românismul nostru dens

făcut-a doar o apă chioară:

 

Respect formal pentru tradiții

în sferele cosmopolite

și prea puțini dintre aceia

cu inimile nesmintite!

 

Păi cum să fie altminteri

în țara unde falșii culți

își fac de cap neîntrerupt

pe socoteala celor mulți,

 

democrația găunoasă

încurajând nelegiuirea,

și când de mic copilu-nvață

cum să și-o pervertească firea ?!

 

Azi totul s-a dat peste cap

în al valorilor tratat,

fiind văzut ca ins deștept

doar ticălosul nesăltat.

 

Ba și mai și, s-a izvodit

chiar scuza faptei necinstite:

„Numai acela face bani

care-i cu munca la cuțite!”...

 

La drept vorbind nu-i de mirare

că furtu-i la români veche poveste;

mirarea vine de acolo

că încă ce fura mai este.

 

Cu-așa deprinderi fără leac

(furt mai ceva ca-ntr-o pădure),

se va ajunge în curând

ca hoțul cușma să și-o fure.

 

Cumplite plăgi s-au abătut

peste-ale noastre vieți amare,

dar dintre toate cea mai cruntă

e românismu-n degradare.

 

Cu el avem identitate

și un statut de senior;

în lipsa lui, nu nație,

dar n-om nici măcar popor...

George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)


BACK HOME
Roteando,
le mie cellule ho sperso
e donato al vento,
intrecciate a fili di
arabesco...
note indecifrabili
che raccolgo
nel meccanismo simile
ad orologio squassato e
sei tu, sono io,
riportati a casa
feriti;
ci ridestiamo colore,
iridi, papaveri
e spighe che
lavano il dolore
nell'aura d'ambra che avvolge il sangue speso
e lo perde dentro
un semplice ricordo...
 
BACK HOME
Rotind,
celulele mi-am pierdut
și dăruit vântului,
împletite la firele de
arabesc...
note indescifrabile
pe ce le adun
în mecanismul similar
unui ceas zguduit și
ești tu, sunt eu,
readuși acasă
răniți;
ne redeșteptăm culoare,
curcubeie, maci
și spice care
spală durerea
în aura ambrei înfășurând sângele risipit
și-l pierde într-o
simplă amintire...
 
CLEOPATRA
Eri raccolta all'ombra
dei pensieri-nebbia,
quella madre
che più non scorgo,
eclissata dal mio ego,
un deserto
che l'immagine risalta.
Cleopatra,
temevi un dì la serpe,
dico, anche di pezza,
e fra le dita leggevi
il mio destino... poi,
scivolata nello spazio d'un atomo,
vidi la tua forma
accecarmi
ed il mio sguardo
teso
ad una goccia di rimpianto
e di beata gioia.
 
CLEOPATRA
Erai reculeasă la umbra
gândurilor-ceață,
mama aceea
pe ce n-o mai zăresc,
eclipsată de egoul meu,
un deșert
pe care imaginea îl subliniază.
Cleopatra,
o zi te temeai de șerpii,
vreau să spun, și din cârpă,
și între degete citeai
destinul meu... apoi,
alunecată în spațiul unui atom,
văzui forma ta
să mă orbească
și privirea mea
țintită
spre o picătură a regretului
și a bucuriei fericite.
 
CHIARA D’ASSINI
Le tenebre si fan leggere
e rischiaran d'improvviso,
non è facile contare le promesse disattese..
ma tu, correndo su prati rossi, fossi,
hai cancellato una lacrima
e l'istante precedente.
La casa era dismessa,
misero sdentato sorriso,
la tua mano accogliente
a porgere il pane.
Scesi anch'io
e t'aspettava il matto
in partenza per Roma,
inciampai e per un istante...
l'acqua smise di segnare il ruscello,
non più un sussurro
o verso d'allodola...
mi reclamò la notte.
 
CLARA DIN ASSINI
Tenebrele se ușurează
și însenină deodată,
nu sunt ușor de socotit promisiunile încălcate...
dar tu, alergând pe pajiști roșii, șanțuri,
ai șters o lacrimă
și clipa mai devreme.
Casa era părăsită,
zâmbet mizer și știrb,
mâna ta primitoare
care întindea pâinea.
Am coborât și eu
și te aștepta nebunul
plecând spre Roma,
m-am împiedicat și pentr-o clipă...
apa se lăsa de imprimat pârâul,
nu mai un șopot
sau viers de ciocârlie...
mă reclamă noaptea.
 
SETA
Il tuo sorriso era seta,
accogliente velluto,
coperta,
due occhi ossidiana
rilucenti al buio,
chissà quale carovana
dietro le quinte
l'accompagnava,
quali impavidi corsieri
su steppe ardenti
e poi... il freddo.
Seta...
il tuo perdono,
coscienza,
fendevi anche la notte
come un faro imperituro
e poi... ti lasciavi
intangibile presa
marginale, prevalente...
 
MĂTASE
Zâmbetul tău era mătase,
catifea primitoare,
pătură,
doi ochi obsidian
strălucitori înîntuneric,
cine știe ce caravană
în culise
îl însoțea,
ce neînfricați armăsari
pe stepe fierbinți
și apoi... frigul.
Mătase...
iertarea ta,
conștiință,
despicai și noaptea
ca un far nepieritor
și apoi... te lăsai
prins intangibil
marginal, prevalent...
Luca Cipolla (Milano – Italia)
 
ATITUDINI
ORDONANŢELE ARATĂ CUM FACI ALB DIN NEGRU-NDATĂ…
Grindenii nu s-au lăsat până când n-au aprobat în regim de urgență proiectul de lege privind grațierile și ordonanța privind modificarea Codului Penal, așa încât răufăcătorii cu acte-n regulă de teapa lui Dragnea să nu mai aibă bătăi de cap cu Justiția călcată-n picioare (pe 14 februarie, penalul președinte al Camerei Deputaților trebuie să răspundă la alte întrebări incomode ale magistraților), iar fârtații acestora să fie de îndată puși în libertate, pentru ca împreună să-și poată face și mai abitir mendrele printr-o lustrație anapoda și sfidătoare.
Și totul (aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial) s-a făcut în grabă, fără includere pe ordinea de zi și târziu în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, adică în cel mai desăvârșit mod tâlhăresc, mod prin care România este întoarsă cu 27 de ani în urmă, constatând cu oroare că se află la cheremul dictaturii impusă de majoritatea parlamentară pesedisto-aldistă, mai exact la mâna unui atotputernic grup infracțional, ce se prevalează taman de legile democrației (neconcludenta câștigare a alegerilor cu cel mult 17% din totalul voturilor valabil exprimate) pentru curățirea unora dintre ei de păcatele șutitului și dezincriminarea tuturor aleșilor de abuz în serviciu.
Vasăzică, nimic altceva decât undă verde întru săvârșirea de noi strâmbătăți, fie că acestea se cheamă furtișaguri, fie că se concretizează în pierderi din pricina incompetenței. Dar tot șpilul este ca alesul să nu depășească pragul de 200.000 lei, situație în care nu numai că nimeni din această țară n-are dreptul să-i ceară socoteală pentru prejudiciul provocat și, în chip firesc, să primească un șut în fund atunci când o scaldă cu demisia, dar, până la expirarea mandatului, el slobod este să persevereze în nelegiuirea premeditată sau fătată de prostie! Că, de, într-o democrație originală precum cea iliesciano-dâmbovițeană, legislația nu-i interzice nimănui să fie un necalificat și, în același timp, un descurcăreț politruc, ci ea este menită să vegheze cu strășnicie la generalizarea unei pungășii moderate. Adică până la suma de 200.000 lei...
Graba și fereala cu care au procedat grindenii, dovedește cu prisosință că toată această mizerie politico-morală constituie de departe marea lor prioritate, o sarcină trasată de șefii lor penali mai înainte de înscăunare, și că prea puțin se sinchisesc de prestigiul și suveranitatea țării, respectiv de prosperitatea și mulțumirea celor mulți.
Însă totul este ca, începând chiar de azi (1 februarie), protestele să sporească deopotrivă cantitativ și calitativ (organizate și ferme, dar neagresive). Da, căci numai așa sunt șanse reale ca guvernanții să-și retragă ordonanța, eventual să-și dea demisia pentru acest atac banditesc la  democrație, iar România să-și poată reveni la normalitatea socio-politică și moral-juridică.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

MESERIAȘII ZILELOR NOASTRE
Trăim vremuri poate ca toate vremurile, cine știe, însă noi dacă nu căutăm în istorie nu vom găsi niciodată răspunsul. Ce pot să spun este că am trăit două regimuri: unul auster în care ,,toți erau o apă și un pământ", nimeni nu putea fi mai presus decât celălalt, căci era un așa-numit ,,pat al lui Procust", în care cei buni se coborau la nivelul celor mulți, iar cei mai puțin buni erau făcuți să fie ca restul. Cert era că era timp de familie, de oameni, de meserie. Blocurile și străzile erau animate de copii care se jucau până seara, nefiindu-le teamă că vreun bolnav drogat de filme XXX le-ar fi putut face vreun rău sau că puștoaica de 14-17 ani s-ar fi îndrăgostit de un moș cu bani care-și lasă nevastă, copii, trecut, de parcă niciodată nu ar fi fost cândva ale lui. Era timp pentru pasiune, pentru cooperare, pentru iubirea sinceră de oameni și nu numai. Îmi amintesc de momentele în care dacă tata avea chef să bea un pahar cu vecinul îi bătea în țeavă și acesta venea. Era timp de respect, de ajutor, de cedare a locului unei femei gravide sau al unui bătrân în autobuz. Era timp să-ți împarți lucrarea cu celălalt la muncă, nefiindu-ți teamă că dacă te ajută va ști mai multe decât tine și atunci când va fi o restructurare te va da afară, luându-ți locul. Era timp pentru răbdarea în căsătorie, pentru a-l cunoaște mai bine pe celălalt și a-i fi aproape mai ales atunci când îi va fi rău, copiii având modelele tatălui și mamei. Era timp pentru a repara, nefiindu-ți teamă că dacă îți vine un așa-zis meseriaș și stă pe capul tău ore în șir pentru a-ți schimba ceva poate banal, cine știe, nu te taxează cu un sfert de salariu și fără garanția lucrării, căci peste 5 zile trebuie să-l chemi din nou căci  s-a stricat nu mai știu ce, de-ți vine să renunți la ce a fost odată și să intri în sistem, înlocuind vechiul, care era bun odată și ar mai fi rezistat dacă mentenanța, cum se zice mai nou, ar fi fost făcută cu simț de răspundere, cu noul fără nicio calitate, doar de unică folosință.
Nu știu cât de competenți erau cei care ne conduceau, dar știu că profesorii mei își făceau meseria cu drag, nefiind presați de atâtea și atâtea hârtii care trebuiau făcute la normă. Erau profesori cu o adevărată facultate în care se intra cu greu, dând poate de n ori un examen de admitere pentru a-și testa pe bune capacitățile intelectuale sau practice. Astăzi, unul care intră cu nota 3 la matematică la testarea națională, culmea la un profil de contabilitate, ajunge la bac și dacă pică pe subiect luând notă de trecere, deoarece a învățat toate variantele pe de rost date de mai-marii aleși, mai are pretenția să intre la o facultate ,,apelul bocancilor", înființată de doctorii care-și iau doctoratul cu o teză copiată poate după o altă lucrare de licență și aia copiată prost. Rezultatul: lene, ajutoare sociale, îmbolnăviri subite că doar nu a făcut facultatea ca să dea la sapă, pământul bunicii rămânând pârloagă, iar individul cumpărând deșeurile celor care ne ,,vor binele".
Grădinițele sunt invadate de televizoare pentru a potoli odraslele care sunt închise în cutii de beton poate închiriate și purtate cu bolizi de second-hand de colo-colo. Dacă îndrăznești să spui ce a făcut la grădi, îți spune pe un ton ostentativ că a fost agitat și l-a lăsat în voia lui ca să nu deranjeze. Dacă ești atentă cu doamna, pe moment se preface că are grijă de el până data viitoate când îți amintește că nu e numai el. Trec 3 ani de grădi în care copilul nu învață să mănânce, să se dezbrace, lucruri elementare de autoservire, valabile într-o societate cât de cât normală, dar caietele sunt pline de mulțimi, rezolvate sau nu. Dacă le amintești că pe vremea noastră erau jocurile acelea de socializare: ,,Ursul doarme", ,,Deschide urechea bine" și multe altele, că de aceea trimiți copilul la grădi să se socializeze, să învețe să se joace prin stimularea a cât mai multor receptori vizuali, auditivi, kinestezici, se simt ofensate, întrebându-te cine ești tu să le amintești cum se face meseria, tu fiind o fostă elevă care a terminat pe bune și un liceu cu profil de învățători-educatoare, în care erau probe eliminatorii de dicție, caligrafie, audiție, voce și nu numai cu mulți concurenți pe loc și selecție acerbă. Nu mai spun de mâncare. Dacă le zici că mănâncă ciorbă, îngrijitoarea, care cică e specializată cu tratarea unor astfel de mofturi, aceasta te anunță că a mâncat, dar ea pleacă mereu cu sacoșa să nu spun plină la plecare. Cred și eu, dacă îl bruschezi ,,ia și mănâncă", în loc să-l atragi prin fel și fel de jocuri, sincer niciun adult n-ar mai mânca.
Îmi place că noi, ca și multe alte popoare, de pe faima trecutului, a înaintașilor. Așa și cu grădinițele, școlile și nu numai. Cel mai mult îmi place atunci când educatoarea doamnă-domnișoară te oprește și tu trăiești preț de câteva minute că s-a schimbat ceva și îți aduce totuși la cunoștință câteva sfaturi cu privire la copilul tău, bucurâdu-te pe moment, însă ea ca o pisicuță îți spune că trebuie să dai bani și nu o sumă oarecare ci de ordinul sutelor, de parcă la mine, cadru didactic, oarecum ca și ea, ar crește banii în copaci. Și atunci, ce să faci? Strângi din dinți, strângi punga și îi dai cu speranța că poate va avea cât de cât grijă și de copilul tău ca să nu fie neglijat și apoi să spună că nu mai vrea să se ducă la grădi, o grădi care datorită reclamei ,,din gură în gură" își va cam pierde din credibilitatea că este una dintre cele mai bune, datorită condițiilor create de sponsorizările părinților, mulți lăsându-și acolo copiii că nu au cu cine îi lăsa. Chiar dacă le-am dat sfaturi, în general, ca să se prindă, că atunci când lipsește un copil sau este unul mai greu de cap, există prima etapă numită și cea a centrelor de interes, în care ei, copiii cu problemă, pot fi familiarizezi cât de cât cu noțiunile noi din cele două activități care vor urma, spre exemplu matematica și limba română, după care în etapa a III-a vii cu exerciții motrice și de consolidare a noțiunilor predate anterior. Ascultarea lasă de dorit, iar dacă faci vreo sesizare te gândești că al tău copil este fără apărare și are de suferit.
Rămăsesem la conducători. Când te uiți în biografia lor spui că sunt niște genii, supraoameni, supermen, mai ceva ca în povești sau mai nou, ca în filmele SF. De ce? Au vreo 2-3 facultăți, doctorate. Și la mulți, care în vechiul regim de-abia reușeau să termine o școală profesională brusc acum minune, dar nu una care ține 3 zile, ci toată viața lor, li s-au înmulțit neuronii și sinapsele. Sunt mai ceva ca roboții și culmea este că mai sunt și odihniți intelectuali. Mai mult decât atât din nimic au reușit să strângă averi cât în șapte vieți și pentru toate neamurile. Impresionant este cum odraslele lor, de-abia dacă împlinesc 18 ani și conduc bolizi ultimul răcnet și toți sunt eminenți și iminenți în..., dar mai bine tac și uite-așa am tăcut și ne-am trezit mai obosiți, mai bolnavi,  mai săraci decât suntem din toate punctele de vedere: și fără familie, și fără joburi și fără respect și poate și fără tradiție, patrie, istorie, limbă și câte și mai câte. Nici cenușa nu o mai avem ca să reînviem ca Pasărea Phoenix.
Nu mai avem nici curajul de a ne uni, de a ne cere drepturile. Încercăm să batem la vecinul cu entuziasmul de a face totuși ceva căci, vorba poetului Alecsandri ,,unde-s doi puterea crește" și el nici nu-ți dă drumul la ușă. Când te întâlnești cu el în lift nici nu știe cum să o ia la fugă, de parcă ar trăi într-o junglă, ceea ce nu este departe de adevăr. Pe facebook se manipulează din toate părțile. Te stârnește, ieși în stradă și în loc să-ți strigi drepturile, strigi tot ce vor ei. Nu degeaba Paul Bourget spunea că: ,,o revoluție e începută de naivi, continuată de intriganți și exploatată de escroci."
Și culmea deși au tot mai vor. Și se apucă de luat pământurile de sub fabricile rămase pe motiv că ele nu sunt profitabile și le închid apoi le vând la fiare vechi, ștergându-și și urmare, șterg toată munca strămoșilor, de sub grădinițe pentru că vezi, Doamne, clădirile sunt vechi și sunt un real pericol pentru copii, de parcă s-ar gândi la ei și încep printr-o consolidare a imobilului care generează un șantier interminabil, sponsorizat cică la început, și prin urmare copiii cu o parte din personal, probabil cu cei care dau șpagă, trăind iluzia garanției locului de muncă până la pensie, vor fi distribuiți cu dedicație, că și aici este moarte pe buget în funcție de numărul de copii. Și scopul este atins, chiar dacă părinții se agită ca ,,peștele pe uscat", că oricum cu timpul le va trece, copiii se vor duce la școală și toate merg conform planului prestabilit.
Și meseriașii? Care omule? Cei cu potențial au plecat, rămânând în urmă... potopul.
Irina Rusu (Bacău)

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE NAŢIUNEA ROMÂNĂ
Vă voi vorbi astăzi despre o meserie foarte onorabilă în vremile noastre de pe urma căreia se fac bani frumoşi, şi anume aceea de lătrău-şef. Nu ştiu dacă veţi fi auzind, dar la finele anului de graţie 2016 „boborul” şi-a ales viitorul, mă rog, reprezentanţii săi în parlament...
Ceea ce probabil îţi fi aflat, fiindcă s-a făcut mare tam-tam pe chestia asta, este tărăgănarea numirii primului-ministru. Şi cum era de aşteptat, televiziunile noastre de doi lei (comerciale, sic!) au avut câteva zile bune subiect de dezbatere şi vor mai avea încă după cum se pare, desigur cu aceiaşi lătrăi care, cu siguranţă, nu-şi bat gura degeaba. Time is money, nu!? Abia am descoperit acest lucru şi cum să nu-l exploatăm la maximum dacă se poate. Şi se poate, fiindcă lătrăul nostru îşi face cu prisosinţă treaba din zori şi până seara, iar noaptea în reluare ca nu cumva să piardă vreun ţugulan ideile atât de preţioase aruncate pe sticlă şi în eter de Măria Sa lătrăul. A se reţine însă un lucru eminamente esenţial, şi anume acela că ideile sunt obţinute „pe surse” (cum se specifică ades, mizându-se tocmai pe ignoranţa ascultătorului în privinţa termenilor!), adică sunt idei ipotetice în fond, fără un fundament real. Asta însă nu contează, ci contează ratingul, audienţa care aduce bani. Or lătrăul tocmai asta trebuie să facă, să aducă bani, cât mai mulţi bani postului TV unde latră. Cu cât aduce mai mulţi, cu atât este plătit mai bine.
Precum vedeţi, cum o dăm, cum o sucim, tot la BAN ajungem. Nu ai bani, miroşi a prost, sună un proverb şi, desigur, lătrăul ştie cel mai bine acest lucru, aşa că îşi face cu prisosinţă treaba ca să mai fie chemat şi altădată, şi-altădată... Dacă iese banu’!? Şi-apoi de unde să ştii ce subiect incitant se mai iveşte la orizont, iar dumnealui să stea pe margine!? Nu se face! Dixit!
P.S. Iaca-mi veni o idee. Dacă-s lătrăi de serviciu? Dacă au cumva rolul de a ne distrage atenţia de la problemele de fond cu fleacuri cotidiene? Grea treabă! Negreşit o să mă informez şi pe dată ce aflu ceva ies pe post (Cum care post? Gata! A trecut Postul Craciunului!). La o adică nu mi-ar strica nişte biştari! Voi ce credeţi? Mi se duce buhul de... lătrău? Ei şi? Noroc bun!
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

TOT MAI MULŢI POSTDECEMBRIŞTI N-AU CURAJ, CI-S TUPEIŞTI!
Evenimentele din Decembrie 1989 au întors România pe dos (unii, ca alde Ion Ilici Iliescu, trag de conceptul „revoluție” ca gaia de maț) și, în cei 27 de ani scurși de atunci, încă nu s-a înregistrat acea vrere cârmuitoare, grație căreia țara să poată reveni la normalitate. Da, căci fiind știut faptul că în apele tulburi se pescuiește cu mai mult folos decât în cele limpezi, cui  naiba din gașca profitorilor interni și externi îi surâde ideea ca țara să se pună pe picioare? Asta ar însemna ca cetățenii români să fie stăpâni, nicidecum chiriași în propria lor casă/țară, ca legile să aibă aceeași nuanță aplicativă de la vladică până la opincă și ca democrația noastră original-declarativă să devină faptic-nedubitativă. Păi, mult mai simplu și mai profitabil pentru sistemul corupt până-n măduva oaselor, taman acel sistem care a pus România pe butuci, este ca-n masele de alegători să întrețină, cu demonică iscusință, speranța de mai bine și să cultive recunoștința pentru firimiturile azvârlite, astfel ca să-și poată face făcutele după perdeaua încropită din cârmuitori aparențiali...
Repet ceea ce am spus și altădată: Dintre toate crizele abătute în chip programat asupra României (am în vedere îndeosebi făcăturile economico-financiare și politico-sociale), cea mai perfidă, statornică și subtil-distructivă se dovedește criza moral-spirituală, din a cărei substanță toxică s-a plămădit încet-încet criza identitară!
Într-un atare marasm existențial, anormalul a luat locul normalului, iar cetățenii cu scaun la cap și frică de Dumnezeu asistă neputincioși la întoarcerea valorilor tradiționale cu gaibaracele-n sus (pesemne că aidoma lui Mitea Karamazov, unora dintre compatrioți chiar le face plăcere când constată că se duc la vale cu capul înainte): răul a făcut rocada cu binele,  minciuna cu adevărul, injustul cu justul, nedemnitatea cu demnitatea, necinstea cu onestitatea și nevrednicia cu vrednicia. Dar nu într-o manieră formal-accidentală, ci într-un mod atât de general și substanțial (de sus și până jos), iar prin aceasta esențial, încât omul cu judecată și cu bunul simț încă nepervertit, se simte tot mai des în penibila situație de-a nu mai pricepe ce se petrece în jurul lui. De altminteri, nu spune cu părere de rău venerabilul Neagu Djuvara că în românul zilelor noastre nu izbutește să-l descopere pe românul interbelic? Firește că respectiva constatare nu are în vedere exteriorul românului (îmbrăcămintea, pieptănătura, gestica, mimica), ci interiorul lui (gândirea, limbajul, sentimentele, năravurile)...
Bunăoară, conștienți au ba, tot mai mulți români postdecembriști pun semnul de egalitate între curaj și tupeu. Curajul, însă, denotă tărie de caracter, dârzenie conștientă de sine și un altruism învecinat cu sacrificiul suprem (de pildă, curajul de-a spune adevărul gol-goluț, cu toate consecințele ce decurg dintr-un atare act temerar, sau curajul de-a protesta împotriva nedreptății individuale, îndeosebi împotriva celei colective), pe când tupeul doldora de impertinență este generat de egoism și îmboldit de goana după comorile pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, adică exact ceea ce se întâmplă la tot pasul în atât de distorsionata societate românească postdecembristă.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii