ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 96 (Februarie 2017)

EDITORIAL
IARNA PROTESTELOR
Ai zice că iarna este anotimpul care-i ţine pe români în case. Nici vorbă! Week-end de week-end se adună lumea pe străzi, în marele oraşe, pentru a mărşălui. Ieşirile acestea din case nu le pot numi proteste spontane, mai degrabă plimbări cu pancarte şi strigături în şoaptă. Unii, de acasă, sau, mai ales cei din studiouri, le spun celor din stradă, manifestanţi, alţii, tot din studiouri, mai cu seamă cel al P.S.D., de pe blvd. Kiseleff, având drept secunzi, ca locotenenţi de nădejde pe cei de la Antena 3 şi România TV, le zic oamenilor ieşiţi la proteste, „iohannişti”. Păstrez decenţa şi las în ghilimele termenul, ca nu cumva, vreodată, un cârcotaş, să mă bată cu mâna pe umăr, zicându-mi că nu ştiu ce-i imparţialitatea.
Termenul, comparativ prin definiţie, nu lasă loc îndoielii. Practic, orice nemulţumit din rândul celor ce şi-au dat cu tuş ştampila, în decembrie 2016, ori, mai bine din rândul celor ce n-au participat la vot, este literalmente etichetat şi tratat ca atare. Cele două mari trâmbiţe, Antena 3, sub bagheta dirijorală – din umbră? – a lui Dan Voiculescu şi România TV, substituită lui Sebastian Ghiţă, îşi împart frăţeşte „secera şi ciocanul”, pe care le-au pus pe tavă – a se citi la rădăcina „trandafirilor” – lui Dragnea Liviu şi compania. Cele două posturi TV au susţinut în mod echivoc, dincolo de orice echilibru deontologic, dincolo de tot ceea ce înseamnă jurnalism, o sigură tabără, cea din colţul roşu a politicii româneşti, cerând drept preţ forţarea Constituţiei, a Codului Penal, a orice numai cei doi, Ghiţă şi Voiculescu să fie – alături de alte nume sonore din viaţa politică actuală – absolviţi de orice păcate cu iz de condamnare.
Oamenii au ieşit pe străzi în mai multe oraşe. Au ieşit şi cu copiii. Da, unii dintre protestatari au şi copii, tocmai de aceea au datoria să le arate România şi altfel de cum este prezentată la TV, cu aşa-zisa şi mult lăudata creştere economică, care ne duce cu gândul la nivelul de trai normal, dar demn de invidiat de către români. Au ieşit oamenii de rând în stradă şi cu copiii, pentru a le arăta politicienilor că legile şi ordonanţele prin care să crească punctul de pensie, nu reprezintă soluţia pentru dezvoltarea naţiei. Au ieşit în stradă cu copiii, pentru a ne arăta, nouă, ăstora de partea cealaltă a sticlei televizorului, că mai există copii în România şi că dacă vrem să-i păstrăm aici, ăia de zic ei că fac legea în ţară, să priceapă că nu prin alocaţii şi gratuităţi pe mijloacele de transport în comun se face educaţie, atunci când se „duc la lucru” să pună la punct bugetul lui 2017. Dar ce-i aia „educaţie”?, se întreabă retoric cel mai „bun” ministru de resort, d-na Ecaterina Andronescu, abonată la toate dezbaterile TV din ţară – şi cred, în curând – şi peste hotare.
Nu s-au jenat oamenii de rând şi nici teamă nu le-a fost, deşi, după primele proteste de acum două săptămâni, din Capitală, mai sunt jandarmi care caută prin înregistrări video persoane, întru singurul lor scop de a-i amenda pentru faptul că şi-au permis să vină însoţiţi de familie în stradă, apărându-şi demnitatea cu onoarea omului ce aparţine – fie şi pe hârtie – unui stat democratic.
De ce ies românii în stradă în week-end? Pentru că le sunt închise cluburile. Imediat după tragedia din „Colectiv”, toată ţara a început să fiarbă. Las a se înţelege aici prin termenul „ţară”, toate organele de control: Fisc, Primărie, Pompieri, Sănătate publică etc. Pe toţi îi luase zelul. A trecut ceva timp şi, uite beleaua. Altă „bombă”, tot din buricul târgului, devine punctul fierbinte al transmisiilor „live”, că în România numai Digi 24 mai poate da imagini în direct. Se lasă din nou cu presupuneri, responsabilitatea se mută de o instituţie la alta, apoi totul dispare din raza de acţiune a opiniei publice, pentru că e iarnă, investigaţia costă scump şi, unde mai pui că nu-i nici campanie electorală, iar de victime omeneşti nu poate fi vorba. Dacă nimeni n-a mierlito, atunci înseamnă că lucrurile nu sunt grave, deci fiecare se poate întoarce la ale sale. Dar, sigur că da, au revenit controalele, motiv pentru care fiecare patron de pub, de cârciumă, de restaurant, de bar, de club, înjură în gând sau cu voce tare, pe „omologii” lor de la „Bamboo”. Aşa că, logica e simplă: românul, prea plictisit de cinci zile istovitoare de muncă, dacă a văzut că nu mai poate colinda pe la localuri, a ales plimbarea pe marile bulevarde, flancaţi de jandarmii, care, de data aceasta au primit ordine clare, precise, să nu o mai facă de oaie, ca la mitingul unioniştilor de anul trecut.
Există deja un program: duminica, de la ora 17 la 22. Aşa a fost pe 29 ianuarie, în Capitală. Ca făcuţi, organizatorii – că cineva trebuie să fie lider – a proclamat punctul de întâlnire la Universitate, că Facultatea de Geografie şi Teatrul Naţional sunt repere GPS pentru toate evenimentele postdecembriste ce s-au desfăşurat pe carpeta timpurilor ce la trăim, ale istoriei actuale româneşti. Canalele de ştiri trec pe „breaking news”, doar Televiziunea Română (cândva liberă), difuzează – parcă în draci – muzică populară, „cântec, joc şi voie bună”, pentru că „ordinul” primit se execută cu sfinţenie: „boborul nu trebuie să afle ce se întâmplă în pieţe, ca nu cumva să vină şi mai mulţi şi să înceapă răzmeriţa”!
„Iohannizarea” are loc, însă. La protestele de dinaintea serbării „Unirii” (ce mai serbare am avut anul acesta), Klaus Verner a empatizat cu mulţimea, iar de aici şi până a li se pune tuturor tinicheaua de gât, nu a fost decât un mic pas. Televiziunea lui Ghiţă, înfrăţită în „cuget şi-n simţiri”, cu cea a lui Voiculescu, transformă mitingurile spontane în „acţiuni organizate de preşedinte, cu scopul de a da jos Guvernul, de a genera o lovitură de stat”. Termeni categorici sunt folosiţi în studiouri de prezentatorii şi deontologii de serviciu, aceleaşi feţe, care, indiferent de subiect, au un punct de vedere perfect valid, de parcă toată ştiinţa s-a revărsat asupra capetelor acestor „formatori de opinie”. Se vorbeşte dur, ameninţător, şeful statului este tutuit, în timp ce „domnul Dragnea”, „domnul Grindeanu”, devin reflexul bunelor maniere. La proba de masculin, Gâdea vs. Ciutacu, iar la feminin, Stoicescu vs. Creţulescu. Lupta procentelor de audienţă se duce în derizoriu spre publicitate, când publicul-ţină simte nevoia – umană, de – să ceară o „piua, merg la toaletă”; ora are numai 40 de minute, pentru că restul e comercial, e reclamă la medicamente, la ofertele de mâncare, la maşini, deodorante, e ofertă în general şi promo la emisiunile de top, cele care adună oamenii, pensionarii cu precădere, în faţa televizoarelor, mai ceva ca Ceauşescu la coada de la Alimentara, când se aducea carne sau mezelurile cu soia.
În stradă, însă, evenimentul ţine pasul cu vremurile. Şi cum istoria, zice-se, are darul de a se repeta, amintesc de altă ieşire în stradă a românilor, pe timp de iarnă.
2012. Protestele din perioada 12 ianuarie – 6 februarie, cele care aveau să înceapă la Târgu Mureş, pe când şeful de atunci al S.M.U.R.D., Raed Arafat s-a opus liberalizării sistemului medical de urgenţă. Protestul s-a extins ca focul în peste 60 de oraşe ale ţării; oamenii nemulţumiţi de apocalipticele măsuri ale seriilor de guverne marca Emil Boc, încep să-şi dea pe-afară ofurile, fireşti după atâtea taxe majorate şi salarii tăiate. Pe vremea aceea, a „domniei lui Băsescu”, deci, s-a lăsat cu ciomăgeală. În Capitală, pe 15 ianuarie, se adună alături de protestatarii de la Universitate şi „ultraşii” stelişti ghenceni, frontal cu „câinii roşii” din „Ştefan cel Mare”. Pesemne, după meci, numit încă de unii comentatori sportivi „derby”, de parcă ce fac jucătorii români s-ar numi fotbal, au decis în mod echivoc, fără nicio ranchiună sau mândrie de club, să-i cinstească memoria lui Eminescu, tocmai la kilometrul zero al democraţiei româneşti. Doar, că, ajunşi acolo, sau cel puţin aşa susţine Jandarmeria, au pus mâna pe ce-au nimerit şi-au început să-şi împartă la rime scabroase şi versuri de înjurături, că întreaga creaţie populară s-a roşit în obraji de penibil. În „horă” au intrat şi aia de venise – chipurile – să protesteze, cu ceva zile înainte, aşa că ce a fost acolo, numai jandarmii şi unele camere de filmat mai pot spune povestea. De a doua zi nu se mai putea intra în Piaţa Universităţii, decât dacă te puteai legitima. Din 19 ianuarie au început arestuirile. Jandarmii au umplut dubele cu „derbedei”, ca să facă loc unui alt miting, cel a U.S.L., la Arcul de Triumf. Evident, cele două tabere au intrat în conflict, motiv pentru care televiziunile iar au stat pe timp nelimitat în „breaking news”, în timp ce gurile pline de carii morale ale deontologilor făceau spume.
Toată lumea bună de la noi, se pricepe la orice. Nu există seară de la Cel de Sus să nu vezi pe micile ecrane aceeaşi distribuţie. De fiecare dacă totul este tocat şi fiert la foc mărunt, exprimat, argumentat şi contraargumentat, că te şi miri cum de ţara merge în jos. Lupta dintre cele două palate ale statului, Preşedinţia şi Guvernul duce la împărţirea susţinătorilor, ca între două tabere, pe frontul frământărilor sociale, de unde sindicaliştii îşi iau notiţe, ca, mai apoi, spre primăvară, să poată ieşi la rampă. Graţierea şi amnistia trec pe locuri secunde. Acum fiecare îşi aduce aminte de ce-l doare, fiecare protestează sau spune exact ce-l apasă, pentru că, de, fiecare român nu numai că are acest drept, dar are şi de ce să se teamă. A crezut la fiecare scrutin că va fi mai bine, că ţara îşi va reveni, că o s-o apuce pe drumul bun, că traiul decent o să fie o realitate palpabilă, iar distanţa dintre cei puţini şi bogaţi faţă de cei mulţi şi fără nimic, o să fie eradicată, că social-democraţia, că socialismul de Teleorman – chiar dacă nu se compară cu cel de la Scorniceşti – o să înflorească pe tot cuprinsul patriei. Doar, că, idealurile acestea utopice nu se pot hrăni cu economia de piaţă românească, în care marea majoritate a cetăţenilor muncesc doar pentru a-şi plăti birul la stat şi achita facturile curente la utilităţi. Expresia „sub pragul sărăciei” nu mai poate exprima cât de jos sunt românii în momentul de faţă. Şi, ca o ironie a sorţii, „valahii” lui Ceauşescu sunt aceeaşi cu cei ai lui Ponta, Dragnea şi Olguţa. Pesemne şi cei care şi-au făcut un hobby din a ieşi duminica la proteste şi-au dat seama de acest lucru, de aceea înscrisurile care-i însoţesc nu sunt doar nişte imperative cu majuscule aruncate pe o bucată de pânză sau hârtie.
Una dintre lozinci spune: „Desfiinţarea imunităţii parlamentare”. De ce oare? Nu se referă doar la P.S.D., vorbeşte la modul general, pentru că expresia „corupţie în Parlament”, nu înseamnă că aceasta are doar culoarea roşie. Nu, nici pomeneală. Atunci când a fost vorba de furat, culoarea politică nu a avut nicio relevanţă şi nu cred că există partid reprezentat la Senat sau Camera Deputaţilor, care să nu aibă măcar o „oaie neagră”, nici măcar la liberali, care, chipurile, s-au prezentat prin campanii ca nişte sfinţişori. Acum e linişte la acest partid care şi-a luat papara în decembrie anul trecut. Liderul, Alina Gorghiu a dispărut rapid în ceaţa din care s-a ivit cu girul lui Iohannis, cel care a propus-o la şefia partidului imediat ce fostul primar de Sibiu a ajuns preşedintele statului. Doar, că acum, la interimat este Raluca Turcan, tot o Alina Gorghiu. De aceea P.N.L. are de luat o pauză de pe scena politică românească, până la următorul congres, unde să fie aleasă noua conducere, însă, după previziuni şi, mai ales, după obiceiuri, tot un dinozaur, tot un fost nomenclaturist, tot un „personaj de vază” o să fie ales. Se va aplauda ca la orice congres, se vor face calcule, sigur că da, şi liste, apoi, vor apărea taberele, şi, cum altfel, nume ca: Predoiu, Orban, Nicolăescu, Săftoiu, Atanasiu, de ce nu, Blaga, se vor regăsi la loc de cinste. De aici o nouă lozincă ce s-a agitat ferm la marşurile ultimilor ani: „Vrem oameni noi, nu dintre voi”! De ce? Pentru că această clasă politică nu înţelege că schimbarea trebuie să se producă şi că ea, schimbarea, de data aceasta trebuie să fie una radicală.
România are de la începutul anului, un nou Guvern, unul, dacă e să ne luăm după algoritmul coloraturii, social-liberal, o umbră palidă a ceea ce a fost cândva U.S.L., doar că metodele prin care doreşte să conducă în următorii ani sunt aceleaşi, anume prin ordonanţe de urgenţă. Se ştie ce atât miniştrii P.S.D., cât şi prim-ministrul Grindeanu, nu fac decât figuraţie. În spatele lor, ca un păpuşar destoinic, stă Liviu Dragnea, cel care încearcă să le potrivească de aşa natură încât toate pasenţele să-l pună în avantaj. Nici ceilalţi miniştri de la A.L.D.E., partidul-satelit al P.S.D. nu-i ies din cuvânt şi asta pentru că aşa-zisul program de guvernare nu este altceva decât un paravan în spatele căruia jocurile politice dâmboviţene ţes planuri mari pentru cei ce ne conduc şi doar amăgiri celor de jos, adică electoratului. Promisiunile din campanie sunt multe şi nu au acoperire în plan real. Banii sunt de fiecare dată puţini, iar soluţia nu se află nici măcar la opoziţie. Vremurile tulburi ale democraţiei postdecembriste sunt departe de a se fi terminat odată cu profeţia brucanică. Niciun analist nu se mai hazardează în a număra anii, ori cincinalele care ne-au rămas până la capătul tunelului. De aceea, mai de voie, mai de nevoie, lumea iese în stradă să-şi manifeste dispreţul pentru întreaga clasă politică, cea care de mai bine de 27 ani, se face că ne conduce destinele pe portativul unei democraţii autentice, greu de înţeles de alte popoare, unele dintre ele trecute – ca şi noi – prin comunism.
Rămâne de văzut ce şi cum reuşeşte prezenta echipă guvernamentală să îşi facă datoria şi mai ales, ce direcţie imprimă ţării, în contextul în care, pe plan extern suntem din ce în ce mai izolaţi, nici americani şi nici europeni.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
GHEORGHE ISTRATE - 70
Stimate domnule Gheorghe Istrate, de curând aţi împlinit şapte decenii de viaţă şi nu mai ştiu câte de poezie. Când aţi început să scrieţi?
Aşadar, de când am început să scriu? La început, am început să scriu pe plante: era o iarbă înaltă, care-şi despica floarea; eu aveam vreo 5-6 ani, şi ea îmi arăta exact când este ora 12. Miezul zilei, să-mi car văcuţa de pe viroagă şi să mergem la masă. Planta asta există şi acum, nu mai ştiu cum o cheamă, iar colegii copilăriei mele au murit cu toţii. Atunci am început să scriu (furasem alfabetul de pe cărţile pitoreşti – abecedare – ale surorilor mele mai mari) şi literele miroseau a iarba aia de 12, când mă întorceam acasă şi puteam să umblu în trăistuţele tustrelelor mele surori. Să ştiţi că alfabetul se învaţă foarte repede. Mai greu e fluviul lui de mai târziu. La început, am scris pe post-copertele cărţilor de poveşti (obicei pe care îl am şi astăzi). În ciclul II (clasele 5-7, după dicteul sovietic), la gramatică scriam versuri cu rimă şi ritm, integrându-mă în toate diatezele verbului cerut. Tot în acei ani, 12-13, m-am surprins că pot să scriu şi altfel, o poezie emblematică despre Bărăgan – imperiul fiinţei mele nesătule. Reţin doar prima strofă care l-a uluit pe Ion Gheorghe, oaspete de o noapte la mine, la Limpeziş:
Fântânile-s nevestele vădane
ce le sărută orice trecător,
cu oasele lor albe şi bălane
fac semne lungi în calea tuturor...
Poezia asta e inedită. Şi eu mă mir de unde mi-o fi venit şi de ce n-am publicat-o.
V-aţi născut în satul Limpeziş, judeţul Buzău. Este acesta un mirabilis locum care v-a inspirat şi volumul Limpeziş. Locul fiinţei (1997). Cât de important este locul naşterii pentru un scriitor?
Locul naşterii pentru un scriitor – şi pentru oricine – este matricea lui, semnul buricului lui şi al destinului său viitor. Eu m-am născut pe un rug, pe un hotar, între pogoane. Şi de atunci port pe piele o frunză de iarbă, de ceva anume vegetal, un deget umed al lui Dumnezeu, în numărătoarea lui pluriarhaică, pluri-milenară. O amprentă. Că s-a numit Limpeziş, nu e meritul meu – ci doar al întâmplării. Dar câte ascunzişuri nu are copilăria?
Câtă autobiografie există în cărţile dvs.?
Nu autobiografie – ci biografie. Întrebarea dvs. e mult mai subtilă decât răspunsul meu fugitiv. Autobiografia e un cuibar secret, fără oaspeţi. Biografia e deschisă, ca un salon de întâlniri, de conversaţii, cum îl definea Eminescu.
Creaţia dvs. se organizează în ritualuri, rituri, semne. Aţi urmat un program estetic pe filonul ancestral-păgân-creştin, sesizat de critica de specialitate?
La dracu’! Critica de specialitate, pre cum o pronunţaţi dvs., nu m-a descoperit nici până acum. Eu sunt un ilustru anonim, absent din ultimele dicţionare (sic!). Nelipsit, însă, din cel al lui Marian Popa – marele urmaş al genialului G. Călinescu. Mai departe, nu rămâne decât un trotuar literar... Program estetic? Nu, n-am avut, ci doar program-instinctiv. Mama mea era analfabetă, ca şi mama lui Panait Istrati (e). Dar dânsa mi-a adus în în casă prima carte, Poezii de M. Eminescu, fiindcă îi plăcea cum cântam (am voce!), împreună cu surioarele mele, romanţele lui M. Eminescu.
Eu am trăit mereu, adânc, în păgânitatea mea creştină. Clopotul satului, din subţioara casei noastre, era profetul, părintele Sfânt care mă reîncreştina prin repetatele morţi şi sfinţenii ale satului meu. Când părinţii se întorceau de la o înmormântare, cu un buchet de busuioc în mână, erau solemni şi tăcuţi, erau parcă în haine negre şi neguri văluroase curgeau pe pereţii casei noastre. Covrigul adus de ei îl piteam în gingia câinilor cu o frică uriaşă, întunecată, peste care se culcase gura marelui clopot obosit al bisericii din Limpeziş.
Volumul de debut Măştile somnului (1968), apărut în cunoscuta colecţie Luceafărul, a fost primit excelent şi a obţinut Medalia de argint din partea revistei Breve din Italia (Medalia de aur a fost primită de poetul Marin Sorescu). Ce impact a avut asupra dvs. acest succes timpuriu?
Succesul acela mi s-a părut artificial. Prelucrat de cineva. Dar de cine? Eu am stat mereu în spatele meu la pândă. Ştiam: succesele sunt temporare. Rădăcinile sunt totale şi nemincinoase. Eu am fost şi am rămas, mereu, un ţăran pe rădăcinile mele. Sub ele există un foc pe care doar oasele mele îl simt. În ultima vreme, doar pâlpâie... Dar tot rădăcini se numesc...
L-aţi cunoscut pe Tudor Arghezi, căruia i-aţi fost prezentat în 1963, la aniversarea maestrului, care v-a încurajat şi pe care l-aţi frecventat. V-a influenţat în vreun fel autorul Florilor de mucigai?
Tudor Arghezi e un capitol tulburător şi nedefinit încă în întreaga istorie a literaturii române. Eu am fost doar o mică bâzdâganie nimerită în acest altar, dar, căruia, curios, maestrul i-a dat o atenţie cuvenită. Pe scurt: luasem un Premiu I pe Armată (îmi satisfăceam – acesta era termenul oficial – stagiul militar la Constanţa), şi, brusc, am fost adus în Gara de Nord bucureşteană (eram soldat feroviar). Şi m-au luat N. Tăutu et &, şi m-au arătat lui T. Arghezi (aveam vreo 35-40 kg), încătărămat şi cu bocanci, ca pe o urâtanie talentată, pe care Arghezi a intuit-o precis. Rezemat de genunchii maestrului, am avut sentimentul instinctiv de a-i săruta mâna, semnal de care s-a ferit muscular. Dar m-a privit în ochi şi mi-a autografat o carte pe care o purtam în cufărul meu de soldat, împreună cu Labiş, Eminescu şi Esenin. Olteanul de deasupra norilor m-a intuit. Am făcut fotografii şi chiar un film. Anul următor, tot de 21 mai, 1964, l-am vizitat într-un ansamblu uriaş de personalităţi. Într-un final decent, declanşat de mine, m-a retras într-un ungher şi, după o dedicaţie uriaşă pe o cărticică a Domniei Sale, mi-a şoptit: D-le Istrate, veniţi, vă rog, cât mai des pe la mine, dar daţi-mi un telefon, fiindcă de broasca asta neagră depinde viaţa mea! Bea cafea şi bea tutun: otrava mea necesară – aşa mi-a zis.
Arghezi ca şi Eminescu au fost profeţii mei întru poezie. Asimilaţi pe dedesubt. Nu studiaţi! I-am lăsat să respire: ei în mine şi eu în ei, neprogramatic. Precum marile iubiri ce se întrepătrund. Şcoala adevărată a poeziei a venit ad-postem.
La Facultatea de Limba şi Literatura Română, aţi fost coleg şi uneori chiar prieten cu cei mai importanţi scriitori de azi. A fost o atmosferă care v-a stimulat?
Al. Piru, la una din întâlnirile noastre promoţionale, a spus răspicat: Dvs. aţi fost generaţia de aur a ultimilor ani. Şi i-a numit, începând cu Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, Gr. Hagiu, Gh. Pituţ, Gabriela Melinescu, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Dorin Tudoran, undeva, între ei, pitindu-mă şi pe mine. Şi mai sunt şi alte nume: Dorina şi Liviu Grăsoiu, Ion Mincă, Nicolae Baltag, Dorin Teodorescu (ucis imediat, de viaţă, cu un studiu editat postum, esenţial, unic, despre Poetica lui Ion Barbu, 1978), Tia Şerbănescu, Florentin Popescu, discreţii Ion şi Rodica Madoşa etc., etc.
Amfiteatrul Odobescu a fost o matrice naţională, pe care o spurcă, astăzi, nişte nume construite, avide pentru Premiul Nobel, care încă nu ştiu că acest premiu s-a transformat în cenuşă. Somn uşor... Mai important e premiul de la Trei-Ogrăzi (unde o fi aceea?).
Dar aţi audiat şi profesori iluştri, unul dintre aceştia fiind şi G. Călinescu. Ce impresie v-a lăsat divinul critic?
Divinul critic şi-a divinizat lectorii şi audienţii. El ştia cine este. Noi nu ştiam cine suntem. Acum ştim. El nu era un profesor. El era PROFESORUL. Ultimul lui curs a fost despre opera lui I. Creangă. Despre universalitatea acestui autor care se scufunda într-o putină cu sare, vară de vară, fiindcă suferea de epilepsie – şi dincolo de ea conversa cu Eminescu. Doamne, adună-mi minţile ca să cred că totul a fost adevărat!... Erau, acolo, convorbiri între Socrate şi Platon, şterse pe frunzele de toamnă din Ţicău. Unde s-o fi înregistrând Timpul şi sunetele lui pierdute?
Aţi cunoscut mari oameni de cultură, dar aţi dat mâna şi cu... Nicolae Ceauşescu...
Mâna lui Ceauşescu era flască şi negativă. Nu comunica. Era tovărăşească. Era precum o pătlăgică murată de Oltenia. Nu avea senzori uscaţi şi nici sonori. Ne-am cunoscut (în 5 persoane) la cutremurul din 4 martie 1977, adică în zorii zilei de 5 martie, la Facultatea de Medicină, unde se prăbuşise plafonul celebrei ei biblioteci. O adusese după el şi pe aia, iartă-mă, o bipedă incultă cu pantofi ascuţiţi, negri, ce se împiedicau în fiecare cuib de iarbă. Scena a fost lungă şi barbară, mi-ar trebui vreo 2-3 file s-o descriu. Poate cu altă ocazie.
Simptomatic: prin anii 1992, împreună cu Ulici, am stat în preajma monseniorului Corneliu Coposu, în sediul partidului lor. Alături de El (era în stânga mea), am trăit, realmente, sentimentul clar al înălţării, al exaltării şi al euristiei, aşa cum l-am mai avut doar în preajma lui Arghezi (îmi pierdusem duhul), Octav Onicescu, Al. Rosetti, Ştefan Odobleja. În faţa marilor fântâni, eterne, eu îmi pierd respiraţia.
Pe Ceauşescu (vreme de o oră), l-am citit cu sentimentul sec al prăbuşirii, al unei impersonalităţi, al unui nimic sfios ascuns sub fusta acelei bipede scabroase. În 1980, aveam să fiu şi eu acolo, la CC, în plenul USR, lângă Laurenţiu Fulga (Dinescu lângă Ceauşescu) – acolo unde a fost desfiinţată, pe loc, organizaţia PCR a USR, fiind realmente contrarevoluţionară. Putorile care au vorbit acolo (am stenografiat), ţi le voi developa cu altă ocazie. Acolo Ceauşescu era tern, mut şi când vorbea. Pentru el, intelectualitatea scriitoricească era duşmana dictaturii şi ideologiei comuniste. Am un carnet de peste 20 de pagini din ziua aceea, când Laurenţiu Fulga mi-a şoptit în ureche: Gata, Gheorghiţă, ne-a desfiinţat!
Deşi sunteţi perceput ca o persoană discretă, sfioasă, v-aţi implicat serios în evenimentele din ’89, făcând parte din grupul Dinescu de la Televiziune în zilele 22-23 decembrie, refuzând apoi titlul de Erou al Revoluţiei. De ce l-aţi refuzat?
Fusesem sechestrat de pe stradă de securitatea semnalată de blândul scriitor informator Vasile Băran, fiindcă îl alimentam pe disidentul M.D. După dialog, am fost eliberat. La evenimentul din dec. ’89, am fost un intervenient excitat. M-a purtat mulţimea în braţe peste gărduţul verde, până-n culoarul de trecere al TV-ului, studioul 4; acolo m-a întâmpinat Dinescu, cu ochii ex-holbaţi, de victorie, mi-a zis să nu plec; mi-am instalat ad-hoc, dintr-un instinct disciplinar, un pluton de pază cu 2 soldaţi, stânga-dreapta, la stud. 4 – şi comunicam cu Dinescu prin interfon. Prin uşa aia i-am pătruns pe I.P.F. Teoctist, şi pe Ion Iliescu (care se tot fofila: vreau să dau un telefon scurt, vreau să dau un telefon scurt.), până ce l-am smuls de mâna dreaptă şi l-am împins în studio. Atunci şi astfel l-aţi văzut pe primul preşedinte al României capitaliste cu hainele şifonate de mine.
Am părăsit turnul Televiziunii, spre seară, când ni s-a spus că s-a descoperit o bombă la subsol şi vom fi aruncaţi în aer (alarmă falsă). De acolo ne-am dus la USR şi-am propus o nouă conducere.
Am refuzat Titlul, fiindcă şi Dinescu l-a refuzat (el avea rezervele lui secrete, f.f.f. secrete). Eu eram un simplu iobag, dar n-am vrut să mă amestec cu ţiganii şi golanii. Adevăraţii eroi s-au retras în anonimat ori în postumitate. Câţiva, mulţi, au scăpat şi s-au furişat în interminabilele lor Parlamente şi supremaţii.
După ’89, aţi lucrat în presă, aţi iniţiat şi condus Curierul Românesc, revistă care din 30 decembrie ’89 s-a difuzat în 70 de ţări. Ce a însemnat pentru dvs. această publicaţie?
O gură de comunicare. Vorbeam prin porta-voce cu M. Eliade, cu ambii Ciorănescu (Alex şi George), cu Cioran (incomunicabil, dar atent), cu George Emil Palade, cu Eugen Ionescu...
Aţi susţinut mulţi autori, tineri sau mai în vârstă, aţi girat intrări în USR, aţi scris cronici despre cărţile confraţilor şi nu de puţine ori aţi făcut demersuri discrete şi eficiente atunci când a fost vorba de boală ori deces în rândul scriitorilor. Este vorba de generozitate, responsabilitate, solidaritate?
Tăcere. Totală tăcere.
Creaţia dvs. de până acum a fost încununată cu Premiul Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Române, cu Premiul Omnia la diverse festivaluri, cu numeroase, distincţii, diplome de excelenţă, din ţară şi din străinătate etc. Consideraţi că acestea certifică valoarea unei opere?
Nu!
Mă întorc la prima dvs. carte, Măştile somnului, care a fost întâmpinată entuziast, inclusiv de Nicolae Manolescu, criticul afirmând că sunteţi un poet excepţional, dar care vă omite în recenta sa Istorie critică... Unde greşeşte criticul?
Acolo, în el; în ghiveciul lui critic.
Aţi definit poetul: Poetul e lacrima lui Dumnezeu. Cum definiţi poezia?
Poezia este suspinul lui Iisus de pe cruce: Eli, Eli, lama, Sabachtami!
a consemnat, Victoria Milescu (Bucureşti)
 
CARTILE ZEIT
FURTUNI ŞI AMĂRĂCIUNI, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011
Aflată în plin elan scriitoricesc, Oma Stănescu oferă prin romanul de faţă încă o doză de profesionalism în ale artei scrisului, pe fondul unor întâmplări petrecute în urmă cu aproape un deceniu. Cartea, aşa cum o ilustrează şi titlul, defineşte drama sentimentală a unui aşa-zis cuplu, armonios îmbinată pe final cu descrierea unor amintiri din mediul rural, zona natală a autoarei. Fără termeni de dicţionar, toponimii, ori tendinţe geografice, descrierea oamenilor şi locurilor din Munţii Buzăului reflectă starea de spirit şi mai ales ochiul cu care toate acestea au fost vizualizate, o dominantă prin care cartea se desfăşoară în nuanţe de gri, cu tendinţe sepia, de aşa natură ca, raportată la structura tematică, să reliefeze tocmai acele elemente care de obicei scapă observaţiei.
Împărţit pe şase capitole: Nădejde frântă, Mereu singură, Destine contradictorii, De la ţară…, Istoria se scrie mereu şi Certuri adiacente, romanul poartă amprenta inegalabilului stil cu care Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul, cu amplificări de stări sufleteşti numai dintr-o singură direcţie, în contrapartidă cu indiferenţa, dezinteresul şi lipsa de afecţiune paternă. Cele şase capitole sunt aparent echilibrate cantitativ, fiecare substituind decorul planului acţiunii, limitând astfel numărul de personaje simultane. Excepţie face ultimele două capitole, ample, care se pot constitui într-o carte distinctă, o mică nuvelă în care sunt povestite – cu tâlc – întâmplări din viaţa cotidiană a două femei, mamă şi fiică, în jurul cărora epicul valsează cu personaje simple, moromeţiene, vulgare prin gesturi şi exprimare.
Deşi la prima vedere pare o carte de sine stătătoare, Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o completare firească - în plan narativ - al romanului Sobrele iubite. Anumite personaje poartă nume noi, însă decorurile sunt practic aceleaşi: Brăila, Bucureşti, Bozioru (Buzău), Piatra-Neamţ. Pentru a evita repetiţia în structura povestirii, autoarea dezvoltă o succesiune de dialoguri, folosind – pe alocuri – un vocabular neaoş, autocenzurat de cele mai multe ori, dar sugestiv din cale-afară, cu scopul condimentării şi implementării unei linii uşor ironico-umoristice.
Jocul personajelor este vioi, cu deplasări dintr-o parte în alta în spaţiul geografic, într-o interacţiune controlată, dependentă de voinţa celuilalt, uneori exacerbată pe fondul adâncirii stărilor generate în urma deciziilor de ultim moment. Deşi nu se poate vorbi de laitmotiv, epicul cărţii este centrat pe deznodământul dintre el şi ea, cu repercusiuni asupra fiului, poate singurul care suferă, dar care nu lasă să se întrevadă acest lucru.
Convingătoare în afirmaţii, presărate cu expresii directe, din folclorul buzoian, autoarea introduce cititorul într-o lume pestriţă, o lume a satului românesc de la munte, cu oameni simpli şi obiceiuri pe alocuri împrumutate, dar mai ales cu identificarea unei sume de defecte, ca o karma, cu scopul adâncirii fluidului povestirii către tragic, către implacabilul destin. Întâmplările sunt impregnate puternic cu regretul trecerii în nefiinţă a bunicului, faţă de care s-a manifestat respect şi în jurul căruia se ţese o adevărată isterie, generată de moştenire.
În carte nu există menajamente, violenţa verbală, completată îndeaproape şi de cea fizică, exprimată într-o formă deloc plastică, reflectă pornirile oamenilor mânioşi pe orice şi pe oricine, puşi pe harţă, mereu în gardă faţă de o eventuală răfuială. Nu există sincope de exprimare, deoarece acolo unde se termină cuvintele încep interjecţiile şi vătămarea corporală.
Pe de altă parte, nici lumea din capitală nu emite pretenţii, iar autoarea uzează de toate mijloacele de exprimare, în special de dialog, pentru a reflecta o altfel de mizerie, de data aceasta de ordin moral. Personajul masculin, întru totul negativ, poartă pecetea energiilor care nu converg decât către stingerea unei căsnicii ratate încă din faşă. Înconjurat – din prisma meseriei pe care o practica – de multe femei, acesta se scaldă în apele desfrâului pe care îl neagă cu vehemenţă în faţa familiei. Castitatea afişată în văzul soţiei, contrastează răsunător faţă de apelurile telefonice şi întâlnirile cu diverse doamne, cărora le promite tratamente pe baza unor tehnici de gimnastică orientală.
Finalul cărţii aduce în centrul atenţiei spiritul critic al unui ochi obişnuit să discearnă nuanţele de gri ale vieţii de la ţară combinate cu cea de la oraş, viaţă deloc plictisitoare, plină de greutăţi şi situaţii limită. Autoarea, lansată în şarja descrierii, îşi pune fiul în mijlocul acţiunii, oferind în acest fel cititorilor o carte deschisă despre viaţa în familie, în toată nuditatea sa, conferind romanului o esenţă tare, deloc siropoasă, lipsită de orice tentă a happy-end-ului.
Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o radiografie a mizeriei sociale, un reper al realităţii pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem deşi vorbim cu foarte multă poftă despre ea. Cartea exprimă prelungirea unei suferinţe de multe ori peste limitele suportabilului, mergând până la absurd, fără vreun fior religios oferit drept colac de salvare.
Romanul se termică destul de brusc şi acest lucru lasă loc unei presupuse continuări pe firul epic, o cale către actual oferită drept viaţa continuă, viaţa nu s-a oprit aici. Relevant în planul măiestriei cuvintelor stă limbajul, care deşi abundă în vulgaritate, nu generează roşeaţă literară, păstrând acelaşi registru al decenţei în exprimare, cu care prozatoarea Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
GRĂDINILE SUSPENDATE ALE EXILULUI ROMÂNESC
"Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură... Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică." Ceea ce distanţează această carte de proza contemporanilor ei este o anume concreteţe a sentimentalismului romantic dar şi o radiografie a emoţiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degrabă din "amintirile unui timp demult trecut". Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpaş, este un posedat al comuncării ridicînd întîmplările unui om, "Dumitru Sinu" - în speţă, la rang de mitologie existenţială chiar şi atunci cînd "răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine". Autorul volumului de faţă, dă dovadă, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz şi o judecată limpede, plină de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directă cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric şi social... "Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”."
Lectura "Exilului românesc la mijloc de secol XX", chiar luată şi izolat, dezvăluie o carte singulară, plină de insolit, uimitoare la tot pasul, o proză pe alocuri neaşteptat de modernă, pe alocuri desuetă dar plină de preţiozitate şi naturaleţe, de manierism şi prospeţime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pură , autorul neinventînd nimic, ci doar slobozind din profunzimea dialecticii afectului şi implicit a personajului său central, în jurul căruia gravitează celelalte figuri auxiliare, fără a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevărul prim şi ultim, în sine şi pentru sine al lui Octavian Curpaş. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlăuntrul fiecăruia dintre noi este mai mult decît binevenită în această perioadă de schimbări şi provocări.
"O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”..." 
El are capacitatea unică de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obişnuitului şi de a da grai acestor revelaţii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toţi cei care le ascultă.
"Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor." 
Meşteşugită din materialul rezistent al originalului nea Mitică, "neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.", proza lui Octavian Curpaş, cum chiar autorul subliniază, este "o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă" menită să salveze din sorbul timpului, prin care supuşi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanţa, sinele, eul. Aşadar "Exilul românesc la mijloc de secol XX " dezvăluie sensurile cele mai tulburătoare şi farmecă prin memoriile lui nea Mitică, ce au întrucîtva rol de potenţare a sentimentelor, în pofida tuturor adversităţilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaşte imobilitatea, în care - după Wolf din "Iarba roşie" - nu există, niciodată şi nicăieri, o ordine ideală. Şi ştie mai multe decît spune. Iar scenariul continuă într-un amestec de paradoxuri tradiţionaliste şi zel etnografic, între oglinzi care multiplică imaginea lui nea Mitică - la infinit - prin "relatarea evenimentelor trecutului său" cu variaţiuni ludice dar şi "subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, şi constituie totodată, nepreţuite lecţii de viaţă."
Iată, aşadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru că chiar nea Mitică spune undeva spre finalul cărţii de faţă "„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţăm câte ceva”, ca într-un ritual tainic, aş spune eu.
O stranie complicitate literară funcţionează între acest Dumitru Sinu şi autor, cel care-i pune în seamă toată cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realităţii, elementul în care latentă, se află sugestia literară şi simbolul artistic, aşa încît circumstanţele reţinute de acesta în "Exilul românesc la mijloc de secol XX", să destăinuie motivul admiraţiei într-un pasaj ce merită cu prisosinţă a fi reţinut...
"Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese... avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.”
„Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume... Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi: Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei... ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”
Aşadar, Octavian Curpaş a reuşit un nou pariu cu lucrarea de faţă, de această dată depăşind orice previziuni prin însuşi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrată şi integratoare la diverse nivele/etaje semantice şi stilistice. E un fel de Babel românesc în burta căruia intră, ca într-o arcă a lui Noe toate "obiectele" realului, amintirile şi personajele omologate pînă în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Şi-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e ştiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostază "nimic din ceea ce este scris, nu-mi este străin" astfel încît toate capitolele volumului de faţă nefăcînd altceva decît să indice predilecţia pentru o anume substanţă a conţinutului situată într-o perspectivă amplă, esenţialmente de cunoaştere, a personajului central, asumată nicicum altfel decît individual. 
Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei cărţi muşcate de idei stăruie cu dreptate în ceea ce se cheamă biografie interioară, singura care oferă o cheie adevărată de valorizare a cartii. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale mişcărilor sufleteşti de sine stătătoare şi de aici poate şi întrebarea: în ce măsură cuvintele sculptează şi ordonează lucrurile? Însă prin ludicul gratuit al permutărilor prozatorul Octavian Curpaş acordă lui Dumitru Sinu - personajul centralis al volumului în cauză- trecerea prin amintiri, graţie ingeniozităţii punctului de fugă necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivaţii clare de cunoaştere şi nostalgie definitivă.
Prin urmare "Exilul românesc la mijloc de secol XX" este un fel de Georges Rouault în ulei... faţă de care şi Carppacio s-ar simţi, cumva, tulburat. Într-un muzeu devenit el însuşi alb.
Luminiţa Cristina Petcu (Bucureşti)
 
SPIRITUALITATE
A.D.N.-UL ȘI MÂNTUIREA
Genetic vorbind, fiecare om este ceea ce au fost înaintașii săi. El moștenește genele celor din familia sa, bune și rele. Din punct de vedere științific, individul se naște cu o amprentă genetică, care îi va determina personalitatea și evoluția somatică și psihică. Dezvoltarea persoanei, din toate punctele de vedere va însemna desăvârșirea sa. Întrebarea e dacă va ști omul să-și îndrepte atenția și  către împlinirea spirituală sau nu. Liberul arbitru va decide cât de liniștită sau de agitată îi va fi existența. Omul nu este forțat deloc să acționeze într-un mod sau altul, ci singur are puterea deciziei în fiecare situație. Desigur, e greu să hotărăști ce drum să alegi la un moment dat, când te afli la o răscruce. Unii cer sfatul cuiva înțelept, alții se roagă divinității să-i ajute în acest sens, iar cei care au o încredere exagerată în ei înșiși, consideră că trebuie să se descurce singuri, orice ar fi. Este cumva o dovadă a orgoliului, deoarece nu acceptă ajutorul nimănui, nici măcar al lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și aceste persoane vor suferi cândva. Această suferință nu este altceva decât consecința acțiunilor dictate de mândria care îi domină, care a devenit o patimă în sufletul lor.
În viață e necesar un echilibru, pentru că altfel vom crede despre noi că suntem chiar Dumnezeu însuși, capabili să facem absolut orice, fără a da socoteală cuiva. Astfel de oameni nu-și găsesc pacea interioară niciodată, fiind vânați în permanență de păcatele lor.
Mulți se întreabă dacă nu cumva această amprentă genetică îi împiedică pe unii să aleagă un drum corect în viață, deoarece au gene rele, iar alții săvârșesc fapte bune cu ușurință, mergând pe calea adevărului, tocmai datorită ADN-ului pozitiv. Deci, cei din urmă au un avantaj din start față de primii? Știm că șansele de mântuire a oamenilor sunt egale, ei primind botezul după doar câteva săptămâni de viață. Aceasta înseamnă că cei care au moștenit gene rele trebuie să se străduiască mai mult ca să se mântuiască, iar cei care au gene bune trebuie să fie vigilenți ca nu cumva să cadă în diferite patimi, ce le-ar anula strădaniile anterioare. Și unii și alții se pot desăvârși spiritual, având această forță în ființa lor, numai că e necesar efortul pentru obținerea acestui țel. Viața trebuie respectată și trăită așa cum vrea fiecare, însă nu trebuie să uităm că fiecare cuvânt, gând și faptă are o consecință. De noi depinde dacă aceasta va fi bună sau rea.
Influențele celor din jurul nostru contribuie la evoluția personală. Dacă suntem prea creduli sau prea încăpățânați, bineînțeles că nu ne vom aștepta la un rezultat pozitiv. Va trebui să aflăm calea de mijloc, să ne echilibrăm viața, astfel încât să nu regretăm mai târziu. Cât de târziu? La sfârșitul vieții, desigur! Atunci vom avea certitudinea că am trăit corect sau dimpotrivă, ne-am abătut de la drumul drept și ne-am rătăcit. Ce ne așteaptă dincolo de moarte? Acesta este un subiect mai amplu, care nu se epuizează nicicând. Fiecare om își imaginează ce este dincolo în funcție de credința și de convingerile sale. Normal că acela care a avut o viață așezată se așteaptă ca și după ce va muri să fie liniștit, să fie întâmpinat de îngeri și să nu simtă decât o bucurie imensă. Pe de altă parte, cel care a avut o viață dominată de rău, de fapte odioase și nici nu a regretat nimic din cele ce a făcut, crede că după ce va pleca din această lume nu-i va fi bine deloc. Va trebui să-și asume faptele rele săvârșite înainte și să răspundă pentru ele în fața lui Dumnezeu. Viața lui după moarte nu va fi plăcută. Doar dacă, o astfel de persoană regretă răul făcut chiar în ultima clipă a vieții sale, există șansa ca el să fie iertat, după cum s-a petrecut și cu tâlharul răstignit lângă Iisus. În acest caz, scepticii ar spune: nu este corect așa! Cum adică, el a săvârșit numai rău toată viața lui și dacă s-a căit puțin la sfârșit este exonerat de tot ce a făcut? Atunci să facem și noi la fel! Cumplită judecată, nu? Dacă am am gândi astfel, înseamnă că degeaba am ascultat toate pildele din Sfânta Scriptură, toată educația morală se duce pe apa sâmbetei!
Dileme vor mai fi, dar este important să ne păstrăm mintea lucidă și să nu cădem în vreo patimă, fiindcă patimile se vindecă foarte greu. Doar cei mai puternici dintre noi reușesc să le învingă, desigur, cu ajutor de la Dumnezeu. Ce se va întâmpla cu cei care au voința mai slabă? Acestora le va fi greu să-și mențină echilibrul, sau să-și revină după o perioadă mai neplăcută. S-ar putea să-și piardă speranța și să se arunce în prăpastia deznădejdii. Acest drum e cel mai periculos. E alunecos și nu duce decât la pieire.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
UTILIZAREA LAB VIEW ÎN STUDIUL FIZICII
Utilizarea calculatorului în procesul de instruire – inclusiv în cadrul orelor de fizică – are numeroase avantaje. Acestea sunt oferite atât de calculator în sine cât şi de calitatea produselor informatice folosite. Unele dintre acestea sunt instrumentele virtuale.
LabVIEW. Scurt istoric
Compania National Instruments (http://www.ni.com/) pune la dispoziţie celor interesaţi mediul de programare grafică LabVIEW, care permite realizarea unor instrumente virtuale pentru măsurare şi testare, sisteme de control şi monitorizare a proceselor, cercetare ştiinţifică, achiziţii de date şi simulare a fenomenelor.
În sistemul educaţional, mediul LabVIEW şi instrumentele virtuale create cu acesta sunt utilizate în special în două direcţii distincte: (1) achiziţia de date, monitorizarea şi controlul proceselor (inclusiv la distanţă) şi (2) crearea simulărilor.
LabVIEW este o platformă şi un mediu de dezvoltare pentru limbajul de programare grafică G al companiei NI, destinat în special construirii de aplicaţii pentru control şi achiziţie de date, analiza lor şi prezentarea rezultatelor, fiind lider în acest domeniu.
Prima versiune (1.0) a mediului de programare grafică LabVIEW a fost lansată în 1986, pentru platforma MacIntosh. LabVIEW 2.0 a fost lansat în 1990. Versiunile pentru platformele Sun şi Windows au fost lansate în 1992. În anul 1993 a fost lansată o versiune multiplatformă.  LabVIEW 4.0 şi 5.0 a fost lansat în 1997 şi, respectiv, 1998. În 1999 apare LabVIEW Real-Time, iar în anul 2000, LabVIEW 6i. În 2003 este lansat LabVIEW 7 Express, iar în 2005 LabVIEW 8. Astăzi, mediul LabVIEW este folosit pe un număr mare de platforme (e.g., Microsoft Windows, diverse sisteme UNIX, Sun Solaris, Linux, MacOS). Cea mai recentă versiune a acestuia este LabVIEW 2012 (pe 32 şi 64 de biţi).
G este un limbaj de programare de tip dataflow (flux de date). Execuţia unui program scris în  limbajul G este determinată de structura unei diagrame bloc la care programatorul conectează o serie de noduri prin intermediul unor fire care permit propagarea în diagramă a unor variabile. Operaţiile corespunzătoare unui nod sunt executate în momentul în care datele necesare sunt disponibile. Este posibilă execuţia simultană a mai multor noduri, ceea ce înseamnă că limbajul G este capabil de execuţie paralelă.
Folosirea mediilor de programare grafică – inclusiv LabVIEW – elimină necesitatea cunoaşterii în amănunţime a unui limbaj de programare clasic (e.g., Visal Basic, C, C++, Pascal, Java), deoarece, în locul scrierii algoritmului de calcul sub forma unui set de instrucţiuni text, acesta este creat prin intermediul unor elemente grafice, sub forma unei scheme logice. Cu toate acestea, utilizatorul trebuie să aibă o serie de cunoştinţe de programare de bază, referitoare – printre altele – la structuri de programare, control şi decizie (e.g., if, for, while), tipuri de date (e.g., numerice, boolene, şiruri de caractere) şi variabile (locale şi globale), care pot fi dobândite fără eforturi deosebite.
Larga răspândire şi utilizare a mediului LabVIEW a permis apariţia unor depozite pentru o gamă largă de instrumente, aplicaţii şi biblioteci open source, cele mai cunoscute dintre acestea fiind OpenG (http://wiki.openg.org/) şi LAVA (http://lavag.org/).
Iată câteva dintre cele mai importante caracteristici ale mediului de programare grafică LabVIEW:
- rezolvă practic toate problemele legate de gestionarea resurselor hardware şi comunicaţia cu sistemul de operare. De exemplu, toate nodurile sunt polimorfice, aceptând un număr mare de tipuri de date (simple sau structuri de date);
- limbajul grafic utilizat permite crearea rapidă a aplicaţiilor;
- asigură în mod natural paralelismul procesării datelor, prin utilizarea limbajului grafic;
- permite lucrul în reţea pe baza protocoalelor TCP şi UDP, dispunând de numeroase funcţii pentru lucrul în reţele locale sau în Internet;
- include un număr mare de aplicaţii gata scrise, care pot fi utilizate direct sau modificate în funcţie de necesităţile utilizatorului.
LabVIEW permite achiziţia semnalelor de la un număr mare de echipamente. Se pot achiziţiona date colectate de instrumente GPIB, seriale, Ethernet, PXI şi VXI, folosind drivele incluse. Astfel, a fost creată posibilitatea comunicării cu peste 1400 instrumente produse de circa 150 de companii, folosind driverele de comunicaţie LabVIEW. Aceste drivere utilizează VISA (Visual Instrument Sofware Architecture) pentru a comunica cu echipamentele folosind o gamă largă de bus-uri de comunicaţie (e.g., GPIB, serial) utilizând acelaşi cod LabVIEW.
De asemenea, LabVIEW oferă facilităţi pentru controlul sau monitorizarea online a aplicaţiilor, furnizând un sever Web propriu (LabVIEW Web Server) şi folosind standarde ca ActiveX şi TCP/IP.
Utilizând LabVIEW se pot crea aplicaţii pentru: testare şi măsurare, achiziţii de date, control, generare dee rapoarte, modelare şi simulare. De asemenea se pot crea biblioteci partajate (e.g., DLL) şi executabile, folosind compilatorul pe 32 de biţi inclus.
Ca şi în cazul altor software-uri de instrumentaţie virtuală, aplicaţiile (programele) realizate folosind mediul LabVIEW poartă numele de Instrumente Virtuale (VI, Virtual Instruments).
Utilizarea mediului LabVIEW în educaţie şi în predarea fizicii
Mediul LabVIEW poate fi utilizat în educaţie într-o varietate de scopuri, dintre care pot fi menţionate următoarele:
- dezvoltarea de aplicaţii – de tipul achiziţie de date, control şi monitorizare – pentru diverse discipline (e.g., fizică, matematică, discipline inginereşti);
- realizarea unor experimente frontale demonstrative, incluse în cadrul lecţiilor/cursurilor;
- simularea unor fenomene fizice în cadrul activităţilor de învăţare în grup sau individuale.
În particular, mediul de programare LabVIEW poate fi utilizat în predarea fizicii în următoarele scopuri:
- realizarea unor demonstraţii experimentale;
- simularea executării în timp real a unor lucrări de laborator;
- realizarea de către elevi şi studenţi a unor experimente virtuale.
Utilizarea instrumentelor virtuale bazate pe mediul LabVIEW oferă posibilitatea dezvoltării capacităţilor de învăţare personalizată, permiţând totodată şi formarea capacităţii de programare într-un limbaj grafic.
Traian Anghel (Brăila) 
Bibliografie:
Anghel, Traian, Programare Web pentru liceu, Editura Polirom, 2008.
Anghel, Traian, Instrumente şi resurse Web pentru liceu, Editura ALL, 2009.
Anghel, Traian, Dicţionar de informatică, Editura Corint, Bucureşti, 2010.
Anghel, Traian, LabVIEW. Simulări interactive cu aplicaţii în fizică, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2010.
Anghel, Traian, Simulări Java cu aplicaţii în fizică, Editura InfoData, Cluj-Napoca, 2010.
Anghel, Traian, De la calculatorul personal la norii digitali, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2013.
 
REPERE...
ENIGMA VIEŢII – PARTE DIN SERIA INFINITĂ A ENIGMELOR UNIVERSULUI
Obișnuința și nepăsarea fac ca oamenii să considere că-i firesc să existe ei și tot ce-i în jurul lor (soarele, stelele, luna, ziua și noaptea, pământul și anotimpurile, aerul și apa, plantele și animalele), chiar și atunci când, parte fiind din infinita armonie universală, acționează împotriva Firii. Preocupați până la obsesie de componenta materială a vieții (unii să supraviețuiască, alții să adune averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții), câți dintre ei își fac timpul necesar să privească cu atenție în jur și apoi să mediteze cu multă uimire la perfecțiunea pretutindeni prezentă în macrounivers și microunivers, în lumea vie și nevie?!
De pildă, nu doar Pământul, ci întreg sistemul solar din care el face parte (Soarele este o stea de mărime medie), reprezintă un insignifiant fragment din copleșitoarea imensitate a Universului, care se presupune că ar avea peste 100 de miliarde de galaxii. Prin galaxie trebuie să concepem un uriaș ansamblu de stele, gaze și alte materiale cosmice, ce se rotesc neîncetat în jurul unui nucleu central. Galaxia din care face parte sistemul nostru solar se numește Calea Lactee. Având în vedere că ea numără peste 100 de miliarde de stele (unii savanți merg până la mii de miliarde!) și că diametrul ei este de 100.000 ani lumină, adică de circa un miliard de miliarde de kilometri, nu-i de mirare că galaxiile sunt văzute de astronomi ca niște universuri insulare.
Dar asta nu-i totul. Galaxiile nu sunt răspândite la întâmplare în spațiul universului de universuri, ci, aidoma boabelor de strugure dintr-un ciorchine, ele sunt organizate în grupuri numite roiuri, din care deja pământenii au observat și fotografiat câteva mii. Dacă roiul din care face parte Calea Lactee nu numără decât 20 de galaxii, alte roiuri galactice sunt formate din sute, ba chiar din mii de galaxii... În pofida dimensiunilor (distanțele dintre galaxiile unui roi sunt de ordinul milioanelor de ani lumină, iar distanța dintre două roiuri de 100 milioane ani lumină), s-a constatat că, asemenea ciorchinilor, roiurile de galaxii sunt organizate în superroiuri! Avem astfel cea mai concludentă dovadă că nimic nu-i la întâmplare și că Universul (totalitatea văzutelor și nevăzutelor) trebuie considerat de orice om cu scaun la cap ca un sistem armonios și ordonat.
Iată, de altminteri, motivul pentru care fostul astronaut John Glenn se întreabă și, totodată, îi întreabă pe adepții evoluționismului în general, ai teoriei Big Bang-lui în special: „S-au putut produce toate astea din întâmplare?”... Și tot el răspunde: „O Forță oarecare le-a pus pe toate pe orbită și veghează ca ele să continue să se mențină astfel”. Da, căci o desăvârșită organizare presupune existența unui desăvârșit Organizator!
Înșiși savanții admit că prin materializarea energiei pot fi produse toate particulele elementare (în Genesa 1/1, Biblia înfățișează în câteva cuvinte nelimitata sursă de energie situată la originea tuturor evenimentelor: „La început Dumnezeu a făcur cerurile și pământul”) și că a existat un început al creației. Dar cum Big Bang-ul, imaginat ca o superhaotică bombă nucleară, este opusul ordinii și armoniei universale, iată de ce pentru astrofizicianul John Gribbin „momentul creației” rămâne un atare mister, încât se vede nevoit să încline balanța disputelor în favoarea creaționismului: „La urma urmei, poate că Dumnezeu a făcut toate acestea”...
Aceeași ordine și precizie matematică este prezentă și în infinitul mic, atomul nefiind altceva decât un sistem solar în miniatură: aidoma planetelor, electronii se rotesc fără încetare în jurul nucleului format din protoni și neutroni, astfel că deosebirea dintre o substanță și alta este dată atât de compoziția nucleului, cât și de numărul electronilor ce gravitează pe orbite distincte.
Cât despre Pământ, astronauții sunt de părere că este planeta cea mai atrăgătoare dintre toate, cu cerul ei albastru și norii săi albi, iar savanții nu prididesc să susțină că este „o sferă unică”, altfel spus o minune a Universului. Într-adevăr, căci toate au fost gândite de Inteligența supremă ca viața să fie posibilă pe micuța Terra (deocamdată singura planetă „vie” din partea de Univers accesibilă omului):
1) Distanța optimă dintre Pământ și Soare (în medie, 149.600.000 kilometri): Viața n-ar fi cu putință nici la o distanță mai mică (la fel ca planeta Mercur, unde temperatura diurnă depășește 300 de grade, din pricina căldurii Pământul s-ar transforma într-un deșert pârjolit), nici la o distanță mai mare, caz în care, din pricina frigului, planeta noastră s-ar transforma într-un deșert de gheață (pe Pluton, planeta cea mai îndepărtată de Soare, temperatura este de aproximativ 185 de grade sub zero)!
2) Viteza de rotație (mai exact de revoluție) a Pământului este de 107.000 km/oră, vasăzică taman viteza necesară pentru a contrabalansa atracția Soarelui și a menține planeta noastră la distanța ideală (pentru viață) față de el. O viteză mai mică ar apropia Pământul de Soare, una mai mare l-ar îndepărta, cu fatalele consecințe arătate mai sus.
3) În raport cu Soarele, axa în jurul căreia se rotește Pământul are o înclinație de 23,5 grade. Fără această înclinație n-am avea anotimpuri, clima rămânând neschimbată pe tot parcursul anului.
4) Extraordinara atmosferă, atât ca scut pentru protecția Pământului (ne apără de meteoriți, filtrează radiațiile solare dăunătoare, se comportă ca un uriaș și generos izolator termic), cât și în ceea ce privește ideala compoziție a aerului pentru respirație și pentru producerea hranei: 78% azot, 21% oxigen, 1% alte gaze. De pildă, se știe prea bine că oamenii și animalele nu pot trăi fără oxigen. Cu completarea că în stare pură el devine toxic atunci când este inspirat mai mult timp și că o mai mare cantitate de oxigen ar duce la aprinderea instantanee a materialelor combustibile. Viața, prin urmare, este posibilă doar prin „diluarea” oxigenului în azot, același azot care creează diverși compuși în timpul descărcărilor electrice și care, prin intermediul ploii, îngrașă solul. Tot așa, bioxidul de carbon este indispensabil pentru întreținerea circuitului vieții, cu toate că ponderea lui în atmosferă este sub 1%: Oamenii și animalele absorb oxigenul și elimină bioxidul de carbon, iar plantele, aceste fantastice uzine ale naturii, absorb bioxidul de carbon, pentru ca prin tainicul proces de fotosinteză, proces ce implică vreo 70 de reacții chimice distincte, să producă substanțele nutritive (glucide și aminoacizi) și să elibereze  oxigenul!
5) Apa este indispensabilă vieții ca solvent universal (miile de substanțe necesare omului, animalelor și plantelor trebuie vehiculate fie de sânge, fie de sevă) și sub raport cantitativ: Prezentă la orice temperatură în cele trei stări de agregare (gazoasă sau sub formă de vapori, lichidă și solidă), apa acoperă cam 70% din suprafața planetei, fiind de departe substanța cea mai răspândită. Atât de răspândită în corpul omenesc (este respectată proporția 70% lichid – 30% restul) și în afara lui, încât nu lipsește nici măcar din smalțul dinților!
6) Solul productiv nu numai că a fost fără cusur conceput (conține toate elementele chimice necesare vieții, plus nenumăratele microorganisme, bacterii și vietăți mai mari care-l fertilizează necontenit), dar mai prezintă și uimitoare posibilități de regenerare.
N.B.: Oare pe așa ceva se bizuie inconștientul om modern, de nu se mai oprește din poluarea aerului, apei și solului?!...
Dar cea mai incitantă enigmă pentru mintea umană o constituie viul în ceea ce privește taina apariției lui și fenomenala complexitate a structurii sale: fiecare celulă vie conține pînă la două sute de mii de miliarde de molecule; ADN-ul unei celule ar putea umple o mie de volume de câte 600 de pagini fiecare; cantitatea informațiilor pe care le poate acumula creierul uman cu ponderea sa de doar 2% din greutatea corpului, în opinia lui Carl Sagan „ar umple douăzeci de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
Da, o taină etern sâcâitoare pentru toți aceia care caută dezlegarea ei în jenanta generație spontanee, neținând seama nici de tranșanta concluzie a lui Louis Pasteur („Viața nu poate proveni decât dintr-o viață preexistentă!”) și nici de justețea afirmației lui Michael Denton din cartea  Evoluția - o teorie în criză: „Între o celulă vie și cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zăpadă, există un abis atât de vast și absolut cum nu ne putem închipui”.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CHINA – ROMÂNIA (I)
Dincolo de taina Ceasului Centenar
Într-un noiembrie-decembrie 1992, aşadar acum aproape un sfert de secol, primeam cadou, laBeijing, din partea prietenilor chinezi, un ceas de mână, lucrat cu evidentă artă de bijutier, dar, înainte de toate, cu o dragoste neţărmurită. Nu era un ceas de lux, din aur, ci unul obişnuit, dar arăta – şi arată – foarte bine. Dacă îl privesc atent, e, totuşi, posibil ca toate cele trei limbi – secundar, minutar, orar – să fie din aur.
3, 6, 9, 12 erau singurele cifre de pe cadranul său de un alb imaculat (alb din Constelaţia Lebedei?), pe care – sub cifra 12, în forma unui arc de cerc de circa 88 de grade (adică victoriedublă: 8 & 8!) – este caligrafiat, cu ideograme chinezeşti din care murmură tainica muzică de sfere, aidoma unui poem nepereche, enunţul care explică/ lămureşte de ce a fost creat acest ceas.
Singurul înscris pe care îl descifrez este cifra 100. Mai mult ca sigur, această inscripţie ne vorbeşte despre împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui liderMao Ze Dung (Mao Ţe-Tung, Mao Zedong). Deduc acest important detaliu graţie faptului că, în dreptul cifrei 3 (ora 3), este imprimat, în relief, în tehnica tiparului adânc, un chip armonios de Om, care exprimă echilibru, siguranţă de sine, fermitate, dar şi – dincolo de orice paradox – o blândeţe lăuntrică de mărgăritar şi un spirit de observaţie cu acuitate de vultur în zbor planat, care, de acolo, de sus - din înălţimi greu de atins de cei ce nu s-au desprins niciodată de sol -, vede mult, muuult de tot în depărtare. Şi în profunzime.
Are, deci, o capacitate vizionară irefragabilă, conjugată cu o capacitate de analiză infinitezimală şi de sinteză la dimensiuni şi în concepte indimenticabile. Susţine afirmaţiile noastre de mai înainte fruntea înaltă, cu mult mai înaltă decât a altor mari bărbaţi de stat din istoria lumii.
Gulerul, bine închis pe gât, lăsând, însă, libertate deplină de mişcare ,,mărului lui Adam”, de sus în jos şi invers, şi liniile abia schiţate ale umerilor viguroşi, ca într-o delicată lumină de contur, par un soclu binevenit, care scoate în evidenţă, cu fineţe şi rafinament artistic, partea centrală şi superioară aacestui portret în alb-negru.
Sigură, scrutătoare, luminoasă este privirea ce încununează portretul lui Mao Ze Dung.
Cele trei ideograme, inscripţionate cu o culoare roşie, încântătoare ca o coadă de dragon în flăcări, deasupra cifrei 6 (ora 6, de pe cadranul ceasului), sunt, desigur, cele trei nume ale celebrului făurar al Republicii Populare Chineze, proclamată la 1 octombrie 1949: Mao Ze Dung.
Ceva mai în stânga sunt menţionate bornele în timp: 1893-1993. Adică anul naşterii sale (1893, 26 decembrie) şi al centenarului: 1993.Slăvit fie-i numele, acum şi în veacul vecilor!
…Am purtat Ceasul Centenar, cu nedisimulată mândrie, vreme de patru-cinci ani, zi de zi, la încheietura mâinii stângi. Au venit, apoi, alte …mode, alte stiluri, alte ispite. Şi l-am postat pe un  raft de bibliotecă, lângă trei surate de-ale sale, cărora le trecuse vremea.
Numai că, prin anul 2000, mi s-a făcut dor de Ceasul Centenar Mao. I-am răsucit, de 11-12 ori, remontorul şi am observat, în săptămânile următoare, că merge impecabil, ca şi în anii 1993-1998.
Avea să mi se consolideze, în timp, constatarea nu doar că nu o ia cu nici o secundă înainte, dar, evident, nici nu rămâne în urmă, ci şi aceea că ,,MAO” îmi poartă noroc.
Am rămas cu credinţa că marele moment de cumpănă, din viaţa mea profesională, din anii 1999-2000, l-am depăşit graţie acestui Ceas Centenar.
De atunci, alternez perioadele când îl las în ,,relache”, să se odihnească, pe raftul bibliotecii, cu acelea în care îl port zilnic, pentru a mă ajuta să rezolv anumite probleme.
În 2016, l-am purtat din nou (îl port în continuare) şi norocul mi-a surâs iarăşi – cred eu, tot mulţumită acestui ceas magic, în care Spiritul lui Mao pulsează neîncetat, pentru totdeauna viu!
Îl rog, acum, în prima zi şi seară de 1 Ianuarie 2017, să mă ajute în a da contur unui comentariu despre resetarea iminentă  şi relansarea – sper, din tot sufletul, ireversibilă ! – a relaţiilor economice, sociale şi culturale dintre România şi China, dintre China şi România.
Precizez, în finalul acestui preludiu la viitorul comentariu, că – în urmă cu vreo 20 de ani, când am constatat că ţara noastră, România, este lăsată pradă jefuitorilor nemiloşi – am mărturisit prietenilor celor mai apropiaţi: ,,Singura salvare a României poate veni direct din China, dar numai dacă vreo 20-30 de milioane, apoi chiar o sută de milioane, de chinezi vin şi se stabilesc definitiv în ţara noastră”.
De atunci, repet, din când în când, acest adevăr. Nici un prieten nu m-a contrazis, până astăzi. Cu toate că, sunt, convins, unora li se pare o glumă sau o utopie. Dar nu-i deloc aşa.
Alţi amici, agreând ideea, îmi răspund, surâzând: ,,Da. Să vină 20-30 de milioane de chinezi, dar să se stabilească exclusiv în judeţele Harghita şi Covasna, în Mureş şi Braşov. Să pună capăt defrişărilor criminale ale pădurilor, distrugerii florei şi fauneifascinante din România! Să relanseze economia rurală tradiţională. Iar în judeţele româneşti din sud, să reînfiinţeze miile de hectare de orezării.”.
Intrând în jocul acestor amici, eu le răspund: ,,Fie. Să vină, la început, numai acolo. Dar numaisă vină! Şi să investească masiv: în noi cartiere de locuinţe, în autostrada Craiova-Piteşti, în locomotivele de la Craiova, în Termocentrala Turceni-Rovinari, în Centrala Nuclear-Electrică de la Cernavodă, în Căile Ferate Române (ticăloşii din ţara noastră vor să privatizeze şi să ,,topească” 12.000-13.000 km şine feroviare !!!), în construcţii metalice ultra-performante (uriaşa firmă Popeci, din Cetatea Băniei, le poate fi un partener redutabil), în uzina de avioane de la Craiova, în turismul cu valenţe culturale, educative, ecologice şi, desigur, în orice alte domenii doresc potenţialii parteneri chinezi”…
Presimt că, în continuare, nu va fi vorba de un singur comentariu despre reluarea fermă a relaţiilor dintre România şi China, ci de un serial.
Ceasul Centenar să ne ajute!       
Sunt sigur că ne va ajuta.
Dan Lupescu (Craiova)

DE CE BIBLIA ESTE O CARTE NEPERECHE?
Mai înainte de evidențierea argumentelor care conferă Bibliei unicitate desăvârșită, cuvine-se să arăt de unde și-a luat numele, adică să examinez originea și semnificația termenului Biblie. Părerea bibliștilor cu autoritate este că acest termen provine din grecescul biblía, care are înțelesul de „cărți mici”. La rândul lui, biblía derivă din biblos, cuvânt cedesemnează partea interioară a papirusului, planta din care în antichitate se fabrica „hârtie” de scris. De altminteri, fapt ilustrat în Iosua 13/5, grecii numeau Biblos portul fenician Ghebal prin care era importat/tranzitat papirusul din Egipt. Întrucât diversele mesaje scrise pe acest material erau cunoscute ca biblía, iată motivul pentru care, cu timpul, termenul a ajuns să exprime toate tipurile de scrieri (suluri, cărți, scripturi, documente), ba chiar o colecție de cărți mici dintr-o bibliotecă. Mult mai târziu, termenul Biblía a fost întrebuințat în latină ca substantiv la singular, de unde a pătruns în limba română sub forma Biblie.
Vasăzică, ceea ce înțelegem astăzi prin Biblie, în fond este colecția celor 66 de cărți antice, redactate și succesiv compilate în peste 1600 de ani, colecție pe care Ieronim, autorul Vulgatei (Biblia tradusă în latină), a numit-o Bibliotheca Divina. Da, căci respectiva bibliotecă are un catalog sau o listă de cărți acceptate ca Scripturi inspirate și autentice (așa numitul canon al Bibliei), toate cărțile neautorizate (Evanghelia după Iuda, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia după Maria Magdalena etc.) fiind considerate apocrife și, ca atare, excluse.
Cum spuneam mai sus, catalogul fix al Bibliei cuprinde 66 de cărți (39 fac parte din Vechiul Testament sau Scripturile ebraice, celelalte 27 alcătuiesc Noul Testament sau Scripturile grecești), toate aceste cărți fiind scrise sub inspirația divină și numai în parte fiind revelate.
N.B. Mărturisitorul Petre Țuțea spunea că inspirația și revelația sunt căile Domnului, inspirația fiind definită de el ca favoarea divină, iar revelația ca acțiunea directă a divinității...
Cât privește cuvântul canon, acesta provine din ebraicul qané, cuvânt utilizat la început pentru desemnarea trestiei, care, atunci când nu se găsea la îndemână o bucată de lemn, servea drept vergea la măsurat. Ulterior, apostolul Pavel a atribuit termenului grecesc kanón semnificația „reguli de conduită”, întrebuințându-l și cu sensul de „măsură a marginilor sau teritoriului” repartizat cuiva. În noua accepțiune apostolică, numai cărțile canonice sunt cu adevărat inspirate și drepte ca firul de plumb, adică demne să fie utilizate ca îndreptar în stabilirea credinței și conduitei corecte...
Dar iată câteva dintre atributele Bibliei, care fac din ea o carte nepereche:
1) Cu toate că, așa cum arătam mai sus, Biblia a fost scrisă de mai mulți autori în peste 1600 de ani, ea – potrivit mesajului transmis și profețiilor ce s-au împlinit în totalitate – înfățișează o uluitoare coeziune internă;
2) Biblia a rezistat tuturor persecuțiilor la care a fost supusă în multimilenara ei existență și, în plus, și-a transmis textul cu o asemenea extraordinară fidelitate, încât face dovada clară că este Cuvântul lui Dumnezeu;
3) Exactitatea științifică a informațiilor comunicate (este singurul document istoric ce amintește în mai multe locuri de hitiți, iar în cartea Iov, Pământul este văzut/definit ca o sferă suspendată pe nimic);
4) Marea onestitate a autorilor (David, Solomon, apostolul Petru etc.), chiar și atunci când aceștia își descriu înfrângerile, slăbiciunile sau îndoielile (de pildă, Petru s-a lepădat într-o singură noapte de trei ori de Mântuitor), fapt care-i conferă un plus de umanism și credibilitate;
5) Atractivitatea generată de splendida îmbinare dintre simplitatea limbajului utilizat și inegalabila frumusețe a parabolelor cu rol ilustrativ-întăritor, îndeosebi în Predica de pe munte, mesaj veșnic tânăr, ce musai merge la inimă și-l înțelepțește pe cititor sau ascultător.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 
 
ATELIER
LECŢIA 1
Am aflat azi că tăcerea are un ritm
Dat de timp, de zgomote citadine,
De fraze sterpe plimbate-ntre oameni,
De priviri ascunse-ntre frunze moarte,
De gânduri fugărite,
acompaniate de amnezii impuse
Și de câte altele. 
 
LECŢIA 2
Am exersat azi detașarea
Și-am reușit atât de bine
încât mi-am văzut umbra sufletului
ce se odihnea rezemată de coloana vertebrală.
Și-am mai auzit glasul călcâielor
șușotind pe asfaltul portocaliu al toamnei mele.
Și mâinile mi se odihneau
după ce înțeleseseră cât de profundă era lecția.
 
LECŢIA 3
Și dacă nimic nu se întâmplă?
Și dacă toate întrebările mele nu vor avea răspuns?
Înțeleptul se face că nu mă aude.
 
REFLECŢII
despre tine (în iunie): tu, de departe,
vezi lumea mea cu alți ochi
așa îți place!
despre tine (început de iarnă): și-ai plecat
cu un fel de speranță într-un trecut
ce se va construi.
 
despre tine (peste câteva luni): m-ai căutat
seară de seară
ca o stavilă în calea timpului.
Elisaveta Drăghici (Brăila)

FOTOGRAFIILE
A nins azi cu fulgi mărunţi. Vântul îi împrăştia amestecându-i cu zăpada spulberată de pe acoperişuri. În astfel de zile, după ce dau zăpada de pe trotuar, mă întorc în casă şi, la căldura sobei, sunt năpădită de amintiri.
La radio se difuzează un cântec în interpretarea lui Elvis Pesley, de la a cărui naştere se împlinesc azi 82 de ani. Îmi vine în minte o întâmplare de demult.
Eram în clasa a opta. Yenta, prietena cea mai bună a Ninei, a plecat în timpul verii cu familia în Israel. La începutul anului şcolar, Nina a primit o scrisoare de la Yenta şi, printre altele, prietena ei o întreba dacă eu n-aş vrea să corespondez cu Moshe, fratele ei. I-am spus Ninei că sunt de acord.
Într-o zi, pe când ningea ca azi, am primit o scrisoare de la Moshe. În plic erau două fotografii: Ciff Richard şi Elvis Presley.
Nina avea colecţie de fotografii ale cântăreţilor de muzică uşoară, iar eu aveam o colecţie de fotografii ale unor monumente de arhitectură. Atunci mă visam arhitectă.
Pentru că fotografiile îmi fuseseră trimise mie, le-am arătat tuturor şi am spus că le păstrez. Pe faţa Ninei se citea tristeţea. Zărisem două lacrimi care nu cădeau, dar scânteiau suficient cât să îmi atragă atenţia. Am cedat.
- Să le împărţim! Una mie şi cealaltă ţie. Eşti de acord?
- Da, spuse zâmbind Nina.
- Eu o iau pe cea cu Cliff, iar cealaltă va fi a ta.
- Nu se poate invers?
- Ori aşa cum spun eu, ori nu le mai împărţim!
Tata ne-a auzit, chiar dacă era ocupat: citea ziarul. Ne-a întrebat ce avem de împărţit. Bănuiam că mă va convinge să cedez. Era inutil să îi spun că amândouă vrem fotografia lui Cliff Richard, pentru că tocmai văzuserăm filmul Tinerii. Despe Elvis Presley nu ştiam nimic. Abia după un an urma să vedem primul film în care juca: Viva Las Vegas.
- Mioara, uită-te aici! Cliff are chip de tinerel, dar Elvis are o figură de om matur. Păstrează tu fotografia lui Elvis!
 Am cedat atunci, iar după câţiva ani, i-am dat Ninei toate fotografiile artiştilor pe care le aveam. Aveam, e drept, mai multe fotografii cu cântăreţi de operă şi balerine.
Şi ninge în continuare, iar eu, după ce mai fac un tur prin curte, revin să îmi continui gândurile despre cei ce nu mai sunt.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

LUMINI ŞI UMBRE
Nu ştiu câte lumini şi umbre se succed, ştiu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toţi porii şi ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se ridică şi împarte raze peste pământul din care izvorăsc în fântâni apele fermecate ale gândului împlinit. Cu fiecare picătură pe care o beau mă împărtăşesc în credinţa că totul vine filtrat ca un nimb în care se nasc contururile visului ce urmăresc să se înfăptuiască îngemănarea cuvântului dăruit la început de creator pentru a reflecta tot ce-i mai frumos şi adevărat în modul de a trăi şi spera, ca arta lui să se apropie de perfecţiune.
Umbrele uneori odihnitoare şi răcoroase dar şi pline de neprevăzut şi ameninţare le privesc cu detaşare ca pe o stavilă în faţa pornirii unei lumini prea exuberante şi vorace pentru propriile binefaceri. Iubirea mea le îmbrăşişază deopotrivă pentru substanţa vie care se regenerează şi diversifică natural dar nu le iartă nici pentru efectele ueori dezastruoase cînd nu se găsesc mijloacele de prevenire şi înlăturare a lor.
Lumini şi umbre se regăsesc în fiecare activitate umană, în fiecare credinţă şi timp.Totul este să domnească echilibrul dintre ele şi fiecare să se manifeste mai mult prin pozitivismul său. Nicio nefericire a cuiva nu mă poate decât întrista şi orice rugă cu lacrimi aprinse în faţa altarului Dumnezeului nostru mă linişteşte. Îngenunchez cu rugăminţi fierbinţi pentru izbăvirea de focul ghenei ori de umbra morţii.
Şi care umbră e mai sumbră decât cea a morţii în momente de cumpănă pentru existenţa ta ca fiinţă gânditoare dotată cu resurse de credinţă în propria reuşită şi izbăvire la lumină ca pasărea phoenix în zbor. Merg mai departe cu toată încrederea că cineva mă dirijează pe drumul cel adevărat cu simţiri şi fapte pe măsura aspiraţiilor celor care mi-au dat viaţă şi m-au crescut şi educat. Societatea cu hăţişurile ei la tot pasul mă poate rătăci oricând dacă nu exersez voinţa de a fi stăpân şi liber pe destinul hărăzit. În mine orice rană dobândită din greşală e un mod al voinţei fructificată în lupta pentru vindecare. Iubirea e o formă de sănătate a sufletului pentru aproapele meu, o manifestare a trăirii în inima celuilalt cu care mă însoţesc în zidirea frumosului acestei vieţi dătătoare de împliniri. Cred că lumina cuvântului e şi ea un mod de al asocia şi îmbrăca cu tăcerea şi pioşenia cuvenită, în hainele vorbelor alese cu miez de înţelegere plăcută semenilor.
Mirosul pâinii dătătoare de siguranţă îl simţi din adierea vântului peste lanurile câmpiei, din ierburile coapte şi din livezile cu pomi ale căror fructe îţi oferă în anotimpurile nuntirii lor prinosulrealizării şi al bucuriei. Munţii tac şi privesc cu semeţie depărtările, îţi oferă întotdeauna încrederea curăţiei înălţimilor de gând şi faptă, aerul acela ozonat în care te simţi purificat de toate relele lumii. Lumini şi umbre se regăsesc în fiecare dintre noi, deaceea e necesară măsura şi echilibrul care le face dătătoare de speranţă şi îndeamnă la permanentă căutare în resorturile intime pentru cultivarea înţelepciunii. Ce frumos este când se spune despre un om că este luminat şi nu prea când stă în umbra altuia. Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).” spunea Brâncuşi.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

AMICII MEI
Când plec în vacanţă
prietenii mă invidiază şi întreabă
de unde până unde?
De la bloc, acasă la ţară,
le vine inima la loc
şi mă laudă.
 
Eu nu mă mir.
 
Mă mulţumesc să-i aprob
să nu le stric ziua
acum în perioada de concedii.
 
Mă invită la o bere
spunându-mi cu mândrie,
eşti de-al nostru!
Sunt, dar după aceea plec în concediu în Maldive,
dau toţi în bâlbâială.
 
TU AI O IUBIRE ASCUNSĂ
Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuieşte ecoul
care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.
 
Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârşitul prevestit.
 
Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări şi sosiri,
eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plăteşte nimeni
şi timpul se ondulează pe margini.
 
Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiş gândurilor
sub care păsările îşi pun cuiburile
şi clocesc viitorul.
 
Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebeşti culoarea
şi totul se stinge.
 
FUG DIMINEŢILE
Poţi trece pe lângă mine neştiută
în ochii mei te pierzi în nesfârşit,
eşti o boare asemeni unui gând tomnatic
pe care nu-l opreşte nimeni
să-şi povestească amintirile.
 
Tăcerea-mi se destramă ca pânza de in
pentru că păşeşti prin ea
ocolindu-i umbra.
 
Fug dimineţile în conturul soarelui
te silabisesc formă nedesluşită în răsărit,
frumosul trebuie să apară mai târziu
când vom ajunge la mal.
 
Nu ştiu cum va fi amiaza-n cuvinte
aproape că nu pot să vorbesc,
surâsul tău se dezbracă de piele
şi mă pipăie.
 
INTUIŢIE ZILNICĂ
mă silesc să muşc din carne vie
simt greaţă
detest teama şi minciuna alături
lăsate să se manifeste
 
demult tot gândesc la un rezultat
am o intuiţie zilnică
mă obosesc teribil gândurile
uit până unde am ajuns
şi o iau de la capăt.
 
AŞTEAPTĂ-MĂ CU DRAGOSTE
Deschid larg fereasta
pe stradă forfota e în toi,
oraşul s-a trezit din amnezie
soarele pătrunde printre clădiri.
 
Lasă-mă să mă gândesc în linişte,
cuvintele le-am învăţat de la început
să-mi îmbrace gândurile,
viaţa m-a strâns de pe drumuri
să-i zidesc zilele în versuri.
 
Aşteaptă-mă cu dragoste,
o să găseşti în odaia noastră
poemele mele ascunse
în scrinul de la fereastră.
 
NOAPTEA CU ZEL DE MIREASĂ
N-am fost cum crezi
acum sunt
şi cresc între noapte şi zi cu câte un strop,
fierb într-o speranţă de fructificare
de teamă să nu rămân sterp
ca un suflet ars.
 
M-am socotit, am hotărât şi am plecat
fără nicio supărare ori ruptură,
vreau să câştig ce n-am avut
şi să împart înţelegerea cu inimă
într-un ritm cu care mă îndepărtez
de tinereţea iluziei.
 
Presat de fiecare clipă până la ultima
a rămas între mine şi tine un întreg,
măr ce nu cade.
 
Mă regăsesc în verbe de lumină,
să te ascult cântând la flaut
în toamnele vârstei.
 
Şi când mă priveşti pe ascuns
cu o mirare desenată subţire
ochii nu uită,
nu trădează,
noaptea are zel de mireasă.
 
CERŞETORUL DE INIMI
Ea desenează cu sprâncenele fluturi negri
şi cu ochii caută buzele oraşului,
umbra iubitului plecat în capitală
şi îndepărtata zare,
marea uitată de ţărmuri
cu pescăruşi cu tot.
 
În zilele cu străzile naufragiate în larg
el trece numărând paşii
până se termină.
 
Într-o noapte o melodie a lăcrimat acasă
şi numai ea ştie.
 
Dacă îl întâlniţi pe el cerşetorul de inimi,
treceţi mai departe,
lăsaţi-i lacrima sub pleoape
şi se va întoarce.
 
TRECĂTOR PE UN DRUM NEUMBLAT
Tu mi-ai rămas într-o fotografie alb negru,
în umbra unei lumini din trecut
priveşti speriată oglinda
c-un surâs fals
pe faţa ca frunza de nufăr.
 
Eu stau ascuns în gândul plecat,
trecător pe un drum neumblat
fără să-ţi bănuiesc
cicatricea subţire din suflet
ce arde mocnit
şi doare.
 
Înlăuntrul tău se irosesc amintiri
din care vorbesc pajişti uscate
şi nopţi încărunţite de lună,
în sângerare de inimi
zdrobite zadarnic.
 
NICIO TEAMĂ
Nicio teamă nu se lasă dusă
când constrângerile rup din tine
într-o veselie impusă
cu o strategie vizibilă şi erodată
de ceilalţi îngâmfaţi
care şi ei sunt roşi de teamă.
 
Totul se întâmplă fără să vrei
ca o determinare formată
în circumstanţe de existenţă
scăpate din vedere,
puse pe un cântar
şchiop.
 
ÎN TEASCURILE LUMINII
Nu-s întâmplări
în versurile acestui poem
cu arome de struguri copţi
în teascurile luminii
şoptind gravitaţiei plăcerea
din dulcele mierii,
 
pulpă grasă în ulcele de lut.
 
Ecoul dă contur melodios şi înalt
în bucuria care topeşte spiritele,
simetrie imaginară fără trup,
spirale cu arcuri deschise
treaptă cu treptă să urce-n cântec.
 
În tăcerea sfârşită-n fagurii timpului
urmele răbdării capătă nuanţe,
se rotunjesc verbele cuvintelor în altare,
totul devine solemn
ca-n faţa unui înţelept.
 
RADIOGRAFIE LA ZI
Orice încercare nu te lasă să te desfăşori
scoate din ea un fel de reţinere mută
pe care nu poţi să o dai la o parte dintr-o dată
ca pe o haină veche ruptă-n coate.
Mâinile tale te îndeamnă să rupi pragurile,
să treci dincolo
chiar dacă o să-ţi îngropi bunul simţ
în mocirla unei existenţe precare
cu o risipă de intenţii bune.
 
Cum poţi înfrânge nepăsarea bolnavă
în care nimic nu se clinteşte din loc
nici printr-o încălcare a libertăţii de acţiune
pentru care moare întreaga fiinţă.
 
Ca să te scoţi din letargia zidită-n timp
n-ai angrenaje de punere-n mişcare a voinţei
totul este anihilat de lipsa de încredere,
de lipsa de orizont oferit prin minciună,
de nemişcarea care te ţine pe întuneric,
să mori fără să ştii de ce.
 
Ori această imunitate la reacţie
e imposibil să o depăşeşti
dacă te formează zilnic neprelucrat,
nemilos şi crud
în faţa grotescului plăcerii
care te asaltează de peste tot.
 
AM SĂ MĂ ÎNCHID ÎN TRUPUL TĂU
Nu mă clinteşte nimeni din loc
nici nu mă iartă,
nu mă lasă nici să mă ridic
fără să pună o vorbă bună
unde trebuie sau nu trebuie.
Sunt un prieten de pahar povestit
cu tot ce se întâmplă în arealul meu fluctuant
când cinstesc muzele care-mi intră sub piele
şi bârfesc din amuzament.
 
Dar azi
după ce am să mă înfăşor în sublimul situaţiei
care-mi mângâie aburii alcoolului cu venin
şi-mi spală gândurile-n aceeaşi încăpere
în care te cuibăreşti în singurătate
goală ca o sticlă-n fereastră,
am să mă închid în trupul tău
ca într-un cântec de inimă albastră
de o să-ţi dea lacrimile muguri
de moarte lentă.
Dar şi aşa mergem până la sfârşit
cu paşii târşiţi peste umbrele firave
atârnate de o lumină grăbită.
 
COPACUL ŞI EA
Dacă ne vom păstra amintirile
să nu uiţi esenţialul din ele,
acela în care doreai să fii o iubită fericită
fără să te înspăimânte muşcătura vremii
cu cicatricile care lasă urme adânci.
Sufletul să-ţi rămână în aceeaşi matrice
în care ţi s-a presat ca o floare-n ierbar,
să îmbătrâneşti ca şi copacul
sub care ţi-ai îngropat dragostea
fără să ştii.
Zăpezle şi viforul iernii ultime,
să-ţi lase viu gândul până-n primăvara
în care va înflori iarăşi copacul
bătrân şi el.
 
ÎN ALFABETUL CUNOAŞTERII
Se aude un sunet străin
vine rece pe o rază de lună
şi-i dă contur de întuneric nopţii
 
adăpostit sub cupola timpului.
 
Ne vom regăsi şi fără vedere
când lumina nu ne va însoţi,
 
poate scapără cremenea
şi-n varniţe arde calcarul alb.
 
Cu geometria in trecere prin munţi
de arcuri domoale pe urme
aşteptând,
 
înfloreşti de anotimpul intră în tine
şi valul ce-l simţi o mare visează.
 
În alfabetul cunoaşterii se-ncheagă puterea
dospeşte lumina şi rodeşte-n cuvânt
 
prin care lumea să se înţeleagă pe sine
încotro se îndreaptă.
 
ERA PE CÂND VISAM
Se înzorea în mine cântec vânătoresc,
hăitaşii porneau să are pădurea luminii
limpezire a izvoarelor în aurora răsăritului.
 
Foşnitul frunzelor rămânea în aşteptare,
veghea sticloasă se pierdea în zare
pe treptele de strajă ale dimineţii
cu o scânteie de gând secret
 
îmbrăţişa evangheliile cu utopii
nesupuse credinţelor deşarte.
 
Păşea pe ţesătura buzelor toamnei
când nu se împlinise între coapse fructul,
păcatul era de zăpadă sub tălpi
ce scârţâie nemilos,
când cerul nu avea ochiul cel mare
cu vedere tainică-n ascuns.
 
Era pe când visam într-un sac viu
şi noaptea era de purpură aprinsă,
 
mă năşteam în cuvântul de început
cocon.
 
SUNT UN INTRUS
Tu-mi spui că sunt un şoim
de fiecare dată când nu sunt,
mă feresc de comparativele tale
în care nu mă regăsesc
cu nicio fantă,
cu nicio umbră,
doar c-un zâmbet carnivor
rostogolit pe faţă
ca o roată cu spiţe din raze.
 
Sunt un intrus cu semne particulare
care ţi-a furat privirea
şi-ţi bântuie prin tot trupul
ca argintul viu
dar eşti imună.
 
CÎND TOTUL SE ROTEŞTE
Căzut într-o letargie boierească
străbat somnul prin poezia nopţii
cu singurătatea ruptă din memorie
într-un tunel de cramă domnească
unde totul se pune la cale
într-o luptă bahică cu tăieturi de sabie.
 
Starea de bine în care am înotat prin întuneric
era mai mult o alunecare în pahar
devenit un animal de pradă gata să devoreze
pe cei care nu cântau în acelaşi ton melodia
fără niciun instrument
doar cu un dirijor
întors pe dos.
 
Şi cum să ne protejăm de neputinţă
când totul se roteşte,
rămânem să înghiţim cu calm infamia
pe care n-o suportăm.
 
DESCHIDEŢI OCHII MARI!
Când se lasă o boare de pădure înverzită
peste piaţa oraşului somnambul
cuprins de remuşcările mulţumii de porumbei
care vin la ciugulit firimiturile
unei civilizaţii şterse de avuţie,
se pornesc oamenii străzii la cerşit
câte o urmă de bunătate de la trecători
 
Totul este o fierbere fără foc,
o mâhnire scursă din ochii nepăsători,
o luptă între inşi diferiţi ca preocupări
care rup timpul în bucăţi şi-l împart
dar n-au cui fiindcă e o delăsare permanentă,
nu-l interesează pe nimeni de clălalt
nu protestează, tace şi se complace în uitare.
 
Dar cine ne poate ajuta,
ar trebui să fie altfel decât noi
şi nimeni nu face un pas în faţă
nu se ridică deasupra să-l recunoaştem
şi să-l urmăm orice s-ar întâmpla.
 
Găsiţi astfel de oameni, ei sunt,
deschideţi ochii mari!
 
NU AM IUBIRI CARE SĂ MĂ PLÂNGĂ
Nu am iubiri care să mă plângă
nici mari păreri de rău
ori vise să mă răscolească,
doar gânduri închise într-o buclă
care plutesc deasupra de puterea de înţelegere
pe care le las în voie,
să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul
când s-au întors de la tine iubite.
 
Visul meu admonestat
după ce m-a trezit în miez de noapte,
a rămas acelaşi bolnav incurabil
care se tratează cu imagini neclare,
se rupe în singurătate de real
şi face paşi până la pierderea de sine,
caută-n labirint, sufletul pietrei,
limbajul ei viu care cu siguranţă există
cum mi-a mărturisit un sculptor.
 
ÎN AMIAZA C-UN CIREŞ  ÎNFLORIT
Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.
 
Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.
 
În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.
 
Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,
 
şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.
 
MAMĂ
Mamă pune-mi în gânduri bucuria,
credinţa în trăirea simplă,
îndepărtează de mine răul
şi aşa cum faci pâinea, fă-mă bun,
 
dă-i sufletului meu ce-i pentru suflet!
 
Lasă-mi în trup semnul tău distinctiv,
vorbele tale nu se repetă se scriu
cu iubirea în care mă acoperi
până când totul se va uita.
 
Mi se colorează visul capătă reverberanţă,
e tot mai aproape de căpătâiul tău,
se furişază sub perna ca o inimă moartă
peste care pământul e o metaforă vie.
 
În mine mamă, tu ai fost privighetoarea
cu dimineţi de cântec
ce nu se mai întâmplă.
 
Nu pot spune mai mult decât rotundul
în care m-ai crescut în miez şoptitor
cu lumina jupuită de penele întunericului,
de mâinile tale au rămas ramuri înflorite.
 
ÎN TRUPUL SUBŢIAT DE INSULĂ
Vocea ei nisipoasă ca malul fluviului se îngâna cu valurile,
în trupul subţiat de insulă îşi schimbă culoarea,
i se lipise de apă privirile ca într-o ploaie
ce risipeşte lacrimile norilor pe soare,
vibra într-un curcubeu pe un orizont şlefuit,
 
îmbrăţişând întinderea ca un pui de ciocârlie.
 
Un viespar de sub un acoperiş în paragină
migrează spre alte locuri de adăpost
ca într-un vis ce se va pierde.
 
Fără îndoială
ştiu să trec peste graniţa unui ecou
care se-mbracă cu întuneric.
 
Aceeaşi voce o ascult cum îmi umple
regatul cu şoapte.
 
TRĂIREA AVEA-N MĂDUVĂ CUTEZANŢĂ
Era pe când nu ştiam ce-i teama şi mă dureau dinţii de lapte,
 
mă inventam în jocuri şi ele mă stăpâneau
disciplinat în preocupări.
 
Trăirea avea-n măduvă cutezanţă
pornită la drum fără oprire.
 
Aproape de tânăr mă fascina căutarea
chiar dacă n-am dat de comori,
 
încercam să prind ce nu se lăsa prins,
 
poate înfrângerea mai dură să mă supună
dar nu pentru mult timp.
 
Ferecat în gândurile ce-mi dădeau năvală
rupeam din mine ocolul,
şi urcam pieptiş în munţii de piatră,
să cioplesc în gânduri fante de lumină.
 
Târziu se făcea seară în cuvinte
într-o atingere de crepuscul.
 
SE CONSUMĂ-N IUBIRI PASAGERE
Noaptea lui nu avea somnul întreg
se consuma-n iubiri pasagere,
avea smalţul gros de întuneric sticlos
şi pe arcade sprâncene de scrum,
privea de dincolo prin geam
pe catifea pulpe bogate.
 
În lumea ei se înălţa ca o faţadă
uitând să şteargă colbul,
îndulcindu-se cu fructele altor nopţi
rupte de nesomn.
 
Se înstrăina în imperiul mierii,
să capete o altă amprentă umbroasă,
încerca să deschidă sipetul
unde-l aştepta brăţara fermecată
învelită în pânză argintată de in.
 
Cu neliniştea vindecată de fantome
ce o dădea şi la alţii,
neted se dezlega de păcate
ca o panglică de stele.
 
DE CREMENE VOINŢA EI SE ASCUTE
Intră soarele sub nori,se aude zvon de răcoare
cu semne de veşted îmbătrânim şi noi.
 
Se anunţă ploi ca nişte singurătăţi
femeia plecată se lasă aşteptată
unghiuri treze îi veghează sosirea,
 
clipele vibrează tăios
de nicio măsură nu o mai ştiu.
 
În cutele memoriei nu ştiu ce se ascunde
şi cum se întind pentru eliberare,
 
de cremene voinţa ei se ascute,
melcul intră-n cochilie
şi nu mai lasă dâre pe porţi.
 
Mă bucur de mireasma fructelor,
de coloritul şi rotunjimile lor fireşti,
de pulpa lor cărnoasă şi suculentă,
 
dar cine-mi va umbri apusul
fără să-mi lase liber ultimul orizont,
 
fac semnul crucii
şi mă întreb de ce văd cum decurge sfârşitul?
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

PLĂMĂDIND LUMINA DUPĂ UŞĂ
Vântul mătură semințele norilor,
Razele soarelui sunt făina luminii,
Icoanele miresmelor aşteaptă în ramuri
Să înflorească în neştire spinii.
 
Doar văzând cum macii trec în sânge
Şi plumbul pedepseşte crunt vânatul,
Fața suptă-a bucuriei noastre
Traversează în genunchi  înaltul.
 
E nevoie să-nchid nostalgia
Din rana unui suflet chinuit
Ce a rămas să-şi bea singurătatea
Sub flacără gălbuie de chibrit.
 
Bate-n mine o armată beată
De încercări în duhuri de cenuşă,
Te voi găsi în morile de vânt
Plămădind lumina după uşă!
 
CĂUTÂND SPĂRTURA SĂ POT INTRA ÎN RAI
Pasărea de iarbă răguşeşte-n mine,
Gâtu-i ars de stele, trupul de rubine,
Norii-n curcubeie penele-i pictează,
Ochii în otravă fluturii visează.
 
Se înalță-n sfera răsucită-n grai
Oscior de taină la porțile de rai,
Se aude Domnul injectat de haos
În linişte păşind  în dulcele pronaos.
 
Îngerii pun aripi la sfinții păpuşari
Care ştiu să pună căpăstrul la măgari,
Pe care, în boccele, Iisus îşi poartă iarba
Iertării împărțite sub cruce cu Baraba.
 
Pasărea s-avântă în calea lor spre stele, –
Cântă universul în visurile mele
Şi mi se răsuceşte inima în grai
Căutând spărtura să pot intra în rai!
 
BĂTRÂNEŢEA ÎMPROŞCATĂ CU VENIN
După ani şi ani de chin,
După muncă-ngenuncheată,
Bătrânețea se arată
Împroşcată cu venin.
 
Cei sortiți, de dorm, se ştie
Privilegii fac prin legi,
Culeg sudoarea din crengi
Din a noastră osârdie.
 
Doamne, spun cu întristare:
Numai din chenzina lor –
Pe masa orfanilor
Ar sta nițică mâncare.,
 
O pâine sau un covrig,
Un pled simplu de-nvelit
Când gerul vine cumplit
Să le pună-n oase frig.
 
Asta-i oare demnitate
La care să ne-nchinăm?
Alte voturi să le dăm, –
Pentru ce-n astă cetate?
 
Câinii buni, sunt câinii răi,
Apărând vatra cu drag,
Câinii-aceştia de-nalt rang
Sunt peste turmă călăi.
 
Am crezut că or să fie
Demni, cinstiți, încrezători;
Ne cuprind negri fiori,
Când ne bagă-n letargie.
 
Sufletele sunt ciuntite
Tot păşind din greu în greu,
Aşa vom purta mereu,
Inima pusă-n cuțite?
 
Că de ani şi ani de chin,
După muncă-ngenuncheată,
Bătrânețea se arată
Împroşcată cu venin!
 
ÎN VALURILE MĂRII
În valurile mării
Soarele înoată
Cu fiecare rază
Înaintând în soartă.
 
Tu te învoieşti
 Cu sufletul la gură
Clepsidrei de nisip
Ce umbrele ne fură,
 
Să zâmbeşti la lună
Când te alint sub stele.
Ne topim de-a valma
În scoici fără de vele.
 
Marea ne mângâie,
Ecoul ne-nconjoară,
Umbra prinde aripi
Şi printre valuri zboară.
 
Cerul se supune,
Îngerii s-arată,
Când valurile urlă
În sânii tăi de fată!
 
SENS ÎN VISUL NESFÂRŞIT
Două lebede desenează în cer
Sau pe un val, o inimă-alungită.
În ea se scaldă steaua mea
În clipele din trecerea grăbită.
 
Un cuib de raze mătăsos
E rotunjit sub aripa iubirii,
Turma aurie falnic înotând
Încearcă noul glas al fericirii.
 
Există - aievea încă-un zbor! Există
Iubirea mea, desenul alungit;
Cu tine însemna-voi punct cu punct,
Sensul nostru-n visul nesfârşit!
 
AŞA ŞTIU, CE VREAU SĂ ŞTIU
Nici nu ştiu ce vreau să ştiu:
Dacă raiul este viu,
Dacă iadul este trist,
Îndoielnic, futurist.
 
Ştiu că raiu-i pe pământ
Şi cu ploaie şi cu vânt,
Şi cu soare şi cu miei,
Cu stoluri de porumbei.
 
Ştiu că stânca este stâncă,
Veşnic înspre ceruri urcă,
Finisează-n curcubeie
Tors de înger, de femeie
 
Cu ochii de căprioare,
Genele fluturi în soare,
Nasul fin ca un surâs,
Gura un izvor de râs,
 
Gâtul suplu, pieptul plin,
Cu rădăcini în destin,
Brațele-s pline cu flori
Unde m-ascund uneori.
 
Asta e femeia, eu
Sprijinul ei sunt la greu,
Muză mi-i şi poezia
Cât trăiesc în România.
 
O sculptez pentru vecie,
În statui cu gingăşie,
Aşa ştiu, ce vreau să ştiu,
Raiul este prin ea viu!
 
ÎNGERII ZBOARĂ SPRE CER
Îngerii zboară spre cer
Unde se nasc stelele,
Pe pământ rămân dureri
Şi în lacrimi mamele.
 
Trece iarna, primăvara
Nu aduce ghiocei,
Numai corbii numără
Pe câmp pieile de miei.
 
Sunt cuvintele întoarse
În durerea copleşită,
Doctorii şi-au uitat rostul,
Guvernarea e pripită.
 
Dumnezeu înalță pruncii
Până-n razele de stea,
În ecou furtuni pornesc, –
Lacrimi din patria mea!
 
FURÂND DIN CER MINURI DE STELE
Iubirea e avânt de zi şi noapte,
Prin ea întinzi aripile oricât
Să poți zbura prin cer în şoapte
Apoi să vii în foşnet pe pământ.
 
Aici e cuibul, încercări nebune
Se ostoiesc în brațe şi în paşi
Când inima în sângele-i te pune
Altoi în viața demnă de urmaşi.
 
E-o boală firavă, rătăcitoare,
Iubirea noastră falnică oricând?
Puterea ei sub razele de soare
Ne scoate-n ochii tuturor râzând!
 
Desenez  pe-o pâine buburuze
Şi le îndemn să zboare peste-nalt,
Tu le prinzi, le-adăposteşti în frunze
Şi semeni cu lumină peste sat.
 
Iubirea e avânt de zi şi noapte,
Prin ea întinzi aripile furând
Din cer minuni de stele coapte
Şi le împarți copiilor râzând!
 
ÎNSETĂRI REBELE
În inima mea cu însetări rebele
Se-nalță cerul iubirilor de stele
Pline de sens, de-ndurare şi mize,
Pe-aripi de zboruri mărețe şi vise.
 
În inima mea ardem pe rând
Săruturi şi şoapte în falnic avânt,
Pe firul împlinirii învoim ades
Veşniciile să cânte-n univers.
 
Iubirea să dăinuiască-n viață,
În  raza de surâs de dimineață,
Lăsând cupa  florii de nu-mă-uita
La gura însetată de inima ta!
 
CÂND NU EŞTI LÂNGĂ MINE
Când nu eşti lângă mine
Viața n-are sens,
E ca o poezie
Fără nici un vers.
 
N-am cui să-i spun o vorbă,
Să pun masa în doi,
Să ne iubim copiii
Aşa cum ştim doar noi.
 
Nu simt căldura sfântă
A iubirii noastre,
Nici câmpului nu-i ştiu
Întins de flori albastre.
 
Nu ştiu cum este lumea
Prin care toți păşim,
Mi-i frică, Doamne, Sfinte,
Că repede sfârşim.
 
Nu am simțit stelarul
În patul meu de vis,
Decât hoitarul negru
Ce-n gheare m-a cuprins.
 
Aş vrea în primăvară
Înfloritori, cu dor,
 Să fim o veşnicie,
La sânul tău să mor!
 
ÎN PRAGUL DIMINEŢII
Cu soarele în suflet
În fiece  moment
În pragul dimineții
Cântă un poet.
 
Tu îi eşti aproape
Cu raze de cuvinte
Încât lumina ta
Iubirea i-o aprinde.
 
Izvorul care curge
În lume valuri, valuri,
Aduce-n dânsul doruri,
Virtute, idealuri.
 
Parfumul primăverii
Se răspândeşte-n voi,
Trăinicia vieții
Râde cu buze moi.
 
Pătrunşi de încercare
Vă-mbrățişați cu flori,
Aducând cu barza
Noi zboruri pe sub nori.
 
Mai vine-o dimineață
Bună peste prag,
Poetul cântă, cântă
La pieptul tău, cu drag.
Marin Moscu (Ploşcuţeni - Vrancea)

BALADA DEMONOCRAȚIEI
Democrația, cum vedem,
fiind mijlocul răspândit
prin care statul șapte piei
ia de pe bietul oropsit,
 
ca să-l condamne pe bogat
la sufocare-n rătăcire,
iluzie-i și amăgire
pentru-nțeleptul cumpătat...
 
Conduși de demonul strânsurii,
atâția luptă ani și ani
să iasă-n față zor-nevoie
cu sacii lor de gologani.
 
(Ei dovedesc că nu prin muncă
se-adună munți de bogăție,
ci încurcând la nesfârșit
cărările-n democrație.
 
Este știința descurcării!
Acea știință parodie,
ce-ndat-apoi, prin banul zeu,
se-ntrupă-n demonocrație.)
 
Vezi pretutindeni obsedați
de-a aduna neîncetat –
țel dovedit de când e lumea
că face din om un damnat.
 
Nefericirea-n bogăție
cu mult este mai îndrăcită
decât puțina mulțumire
din neajunsuri izvorâtă.
 
Îndeosebi atuncea când
belșugul vine din șutit:
Decât ciocoi fără obraz,
mai bine-un sărăntoc cinstit!
 
Nicicând temeiul omeniei
nu-l vei găsi la parvenit –
doar la săracul demn și dârz
el va rămâne neclintit...
*
În România, cel puțin,
belșug de jaf și circ avem,
și țara-i pusă pe butuci
de-aleși ce pentru ei se screm.
 
Iar cei ce au vor și mai mult,
că, de, sunt vrednici patrihoți:
Vor vile, conturi, limuzine
și un popor de idioți!
 
C-o nesimțire grandioasă
promit a țării reclădire,
de parcă nu ei și ai lor
au stors-o pân’ la istovire,
 
încât atâtea milioane
de-abia o duc de azi pe mâine,
ca toți acești nelegiuiți
să nu-și încapă-n piei de bine.
 
Ca resemnarea să nu scadă
în țara asta greu cercată,
noii cârmaci vor azvârli
fărâme-n masa-nfometată,
 
astfel că pensii și salarii
cu mai nimica au să crească,
iar hoții peste cap s-or da,
justiția s-o călărească.
 
Cu toate astea-n teorie,
independentă ea va fi...
Atâta doar că prin amnistii
marii șnapani se vor grăbi
 
- ca-ntr-o lustrație aparte –
trecutul să și-l înălbescă
și, la butoane tot cu ei,
nenorocirea să sporească.
 
„De unde bani pentru norod?”
se-ntreabă mulți fără-ncetare,
fiind știut că împrumutul
e pentru țară-nfeudare
 
și-atuncea când, la drept vorbind,
producția-i doar pe hârtie,
încât un trai decent global
la noi e pură fantezie.
 
Există bani. Ei se găsesc
în multele averi furate,
ce se cuvine să revină
poporului degrabă toate.
 
Penalul Cod trebe schimbat
ca-n țară să fie dreptate:
Justiția neaservită
și oricui plata după fapte!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 

 

ATITUDINI
MANEVRELE PENALO-PUŞCĂRIABILE ALE ACTUALEI COALIŢII GUVERNAMENTALE
N-a trecut nici măcar o lună de la înscăunarea guvernului Grindragnea, și iată că zecile de mii de români ieșiți în stradă îi cer demisia. Da, căci din fericire pentru îndelung batjocorita noastră națiune, în țara asta încă mai există cetățeni cinstiți, vrednici și cu capul pe umeri, care nu admit mărinimia grațierilor și amnistiilor în cazul nelegiuților cu ștaif politic.
Lucrurile la acest capitol sunt mult prea evidente și necurate, pentru ca toți românii să stea cu mâinile în sân, eventual să rumege firimiturile azvârlite de politruci: Sub pretextul că pușcăriile românești sunt supraaglomerate, vasăzică în felul ăsta sunt grav încălcate normele europene din acest compartiment de frunte (sic!) al societății noastre à rebours, de fapt miniștrii, cu siguranță temeinic instruiți, fac tot ce neomenește e posibil ca să albească trecutul penalilor neajunși după gratii, respectiv să-i facă scăpați pe cei ajunși la mititica!
Din această pungășească lucrătură, fără cusur ambalată în demonocrație și falsă compasiune față de toți deținuții, sforarii pesedisto-aldiști (Liviu Dragnea, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta, Ecaterina Andronescu etc.) s-ar alege și cu trecutul alb ca neaua, și cu forțele într-ale fărădelegii serios întărite. Și pe urmă, ține-te trai pe vătrai!...
Însă eu spun că fără atentate la adresa sărmanei noastre justiții și a bunului simț cetățenesc, actuala situație din sistemul penitenciar românesc se poate îmbunătăți simțitor atât prin înființarea de noi pușcării (mă rog, locuri de necesară recluziune pentru marii tâlhari luați la întrebări de oamenii legii), cât și prin înăsprirea regimului de detenție. Altfel spus, temnița să nu fie văzută de tot mai mulți certați cu legea ca un soi de sanatoriu, doar nițel privativ de libertate, ci ca locul remodelării lor cetățenești și moral-spirituale prin disciplină severă și, în cazul celor zdraveni, prin muncă pentru acoperirea cheltuielilor cu întreținerea, ba chiar până la recuperarea integrală a prejudiciului provocat. De unde reiese imperioasa nevoie a punerii sechestrului pe marile averi ilicite, adică taman la acei ipochimeni care sunt adevărați ași la șutit și pălăvrăgit, dar nicidecum la trudit.
Știu că unii vor susține sus și tare că actualii guvernanți deja au făcut într-o lună mai mult ca alții într-un an, cu toate că majorarea pensiilor și a lefurilor unor categorii profesionale (educatori, personal sanitar) de la tehnocrați se trage...Dar să nu amestecăm grâul cu neghina! PSD-ul a fost votat de circa 17% dintre cetățeni pentru firavele și, în același timp, stringentele reparații sociale promise în campania electorală. Dacă pomenea  un singur cuvințel despre marota grațierilor și amnistiilor, este de presupus că s-ar fi repetat experimentul Ponta din campania pentru Cotroceni...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

VOM FI DIN NOU CE-AM FOST ODATĂ?
Nu e sigur că înfăptuirea „la virgulă” a generoaselor promisiuni pesediste din campania electorală va orienta țara pe calea progresului real. Nici nu-i cu putință acest lucru, atâta timp cât sporul producției interne (dacă există cu adevărat, de ce el nu este perceput în coșul zilnic al cetățeanului de rând?) arată strașnic de bine numai în statisticile oficiale, iar investițiile sunt mai mult decât penibile.
Așa că actualului guvern Grindragnea, îi rămâne la îndemână calea bătătorită, sigur-nesigură și extrem de perfid-oneroasă a împrumuturilor externe. Cu atât mai al dracului acuma când, prin străduința tuturor cârmuirilor postdecembriste, pe umerii slăbiți ai României deja apasă povara celor aproape 100 de miliarde dolari și când este bine știut că a împrumuta bani doar pentru a putea cumpăra grosul alimentelor și a face față celorlate nevoi (furtișaguri subtile sau fățișe, lefuri și pensii), se cheamă a submina viitorul nației și al țării prin apocaliptica forță rezultată din înfrățirea imposturii cu necinstea politizată și trădarea programată.
Și nu proteicul PSD a fost la butoanele puterii cel mai mult timp în acest catastrofal postdecembrism, deci nu el este tatăl baroniadei și al poligenocidului (financiar-economic, moral-spiritual, cultural-identitar) la care a condamnat actuala generație și Dumnezeu știe câte din generațiile următoare?...
Cu toate că țara era acceptabil industrializată și fără niciun sfanț datorie externă, totuși, cuplul Ceaușescu a fost învinuit de subminarea economiei naționale (sic!), apoi – în chiar ziua de Crăciun a fatidicului an 1989 – la iuțeală împușcat. Prin comparație (întregul complex economic național desființat și România prefăcută în colonie, datoria externă de circa 100 miliarde și alte mii de miliarde sfeterisite, milioane de români aduși la sapă de lemn și peste patru milioane dintre ei plecați în străinătate, educația în derivă, sănătatea biologică mai mult decât îngrijorătoare și cea moral-spirituală într-o stare alarmantă), ce-ar merita acești politruci/torționari postdecembriști, în primul rând ciocoii porecliți baroni, cu toții ieșiți din mantaua moscovito-bolșevică a lui Ion Ilici Iliescu?
Teamă mi-i că toate aceste firimituri aruncate boborului, bani fără acoperirea valorică dată de productivitatea muncii și un comerț exterior dinamic, vor genera o atare inflație, încât nu peste mult timp ne-om trezi din nou milionari. Dar milionari calici, căci vom intra în magazine cu geanta burdușită de bancnote și vom ieși din ele cu punga de alimente tot mai goală...
N.B. Atenție mărită din partea cetățenilor cu glagore la manevrele pesedisto-aldiste în ceea ce privește intenția spălării penalilor de păcate printr-o strâmbă lege a amnistiilor și grațierilor. Vasăzică un sfidător calcul politic de felul următor: Boborului i-am azvârlit un oscior de ros, iar noi ne vom face făcutele, cu biografiile înălbite și forțele într-ale ticăloșiei zdravăn întărite! Ne amintim că asta este marota pesediștilor și aliaților lor, pe care cu siguranță ar fi concretizat-o în urmă cu trei ani, dacă maculatul Victor Ponta ajungea președintele României...
                George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ÎN ȚARA LUI NEICA NIMENI
La școală te învață cum să fii respectuos, cum să fii bun, cum să-i ajuți pe alții... În fine. Termini o facultate și cel care, în trecut admira un domn Student, mergând până la venerare, are pretenția ca acesta să fie un exemplu de morală, demn de urmat. În zilele noastre la cum se fac așa-zisele facultăți... toți sunt fuduli și toți sunt mai deștepți, de mă tem că nimeni ,,o să ne mai tragă ciubotele", vorbele tatălui lui Creangă din ,,Amintiri". Lucrurile nu stau tocmai așa, mai ales în zilele noastre, într-o țară într-o perpetuă tranziție, în care ne moare și speranța. Ne este frică se ne mai gândim la ziua de mâine.
Și crezi că dacă mai vrei liniște mai trebuie să te izolezi în propria casă, citind cărți, desființând tembelizorul care numai prostii vorbește, netransmițându-ți niciun mesaj pozitiv sau consistent în esență. Aceleași certuri, divorțuri, fufe care-și iau moși cu bani, trântindu-le și progenituri, aceleași vorbe aruncate după interese, dar nimeni nu ia vreo atitudine să-i apere pe cei care încă mai cred în virtuți. Să nu mai vorbim că intimitatea se spală la televizor. Noțiunea de pudoare, sau de bun-simț, a dispărut cu totul.
Te mai ajută și atmosfera de afară să te cuibărești în propria casă. Liniștea însă devine relativă. Îl mai apucă pe vreun vecin, adolescent întârziat să mai dea câte-o petrecere de club, în propria locuință... și asta după 10 noaptea, cam până pe la vreo 3-4, cu prieteni la fel de întârziați ca el, în jur de 35 de ani cel puțin cu fizicul.
Să nu mai vorbim că dacă nu ieși, tot ai de plătit facturi peste facturi într-o limbă care te amețește, numai de ei știută. Mai mult decât atât. Ți se întind capcane cu un preț și ai de plătit dublu... Și tocmai aici voiam să ajung.
Soacra mea locuiește într-un bloc de 35 de ani. Are niște vecini ciudați, că-ți întorc și spatele când te salută. Să precizez că blocul este în centrul unui oraș cu peste 100000 de locuitori, nu prea dezvoltat momentan că s-au băgat nepotismele pe fir, chiar dacă sunt atât de competente pe cât vor să pară. Cândva producea pantofi, bere, mașini unelte, postavuri, azi sunt un morman de ruine și fiare vechi. Pe locul unei unei uzine s-a mai construit mall-ul ca să fim în rând cu lumea așa-zisă bună. Vecinii au pretenții că sunt doctori, farmaciști, economiști, ingineri și câte-un profesor rătăcit, oameni grei cu pretenții prea intelectuale. Și acești vecini, mai ales tineri, așteaptă să fie salutați de vecinii pensionari. Poate s-au schimbat bunele maniere și eu nu mai știu? Cel puțin așa am observat. Este un bloc, poate cu prea multe pretenții și nu știam eu, că odată mi-am invitat o colegă, eu stând atunci la soacră-mea și mi-a zis cum am ajuns în acest bloc select, că numai anumite persoane aveau acces, poate cândva, mai bine-zis securiștii. Eu am rămas încremenită, blocul nearătând bine deloc pe dinafară cu miros de gunoi de la gheenă, între timp bine că ne-am aliniat la normele UE și au trebuit locatarii, cei de la asociație, să desființeze toboganele. Mișunau seara șobolanii de parcă erau în paradisul lor. Și nu mai vorbim de gândaci. Parcă erau mușuroi. Nici prin cap nu mi-a trecut că în centru poate fi așa, eu trăind aproape 30 de ani pe la periferie, unde vecinii se ajutau, comunicau și era mult mai curat. Însă prețurile la apartamente, ce-i drept cu camere mari, exorbitante!
Dar să revenim... Într-o zi a primit prin poștă o hârtie de la Asociație dacă nu ar fi de acord să se facă lucrări de reparații la exteriorul blocului, specificând prețul de 50 metru pătrat și cine vrea poate să-și izoleze apartamentul cu doar15 lei, în plus. Oferta părea accesibilă. S-a instalat o tanti constructor cu echipa și au început să lucreze. Muncitorii mai trăgeau chiulul. Nici nu s-au mai sinchisit să decapeze prin unele locuri, dar prețul rămânea același, poate și dublat, dar asta veți afla mai târziu. Să nu mai vorbesc de faptul că au pus tabla la geamurile balconului, nefăcând glafuri, însă și astea au intrat în preț. Mai mult i-au zgâriat soacrei mele geamurile de la termopan și când m-am dus să-i spun patroanei mi-a zis că de unde știe că nu erau zgâriate mai demult și acum profit să mi le plătească. Mi-am dat seama ce persoană era după cum mă aborda ea pe ocolite și eu punctându-i scurt și la obiect spre nemulțumirea ei că dacă nu ia măsurile necesare, merg mai departe s-o reclam, ceea ce nu i-a convenit deloc și a început să mă bârfească ulterior pe motiv că sunt lipsită de bun-simț, needucată. Soacra mea s-a lăsat lehamite.
Au lucrat ei, neținând cont că plouă, că e rece, numai profitul să iasă și într-un final a venit și plata. Deja soacra mea măsurase de vreo 3 ori, pusese  în plus câte 20 de centrimetri pătrați, comparând cu fișa din cadastru și făcându-și lista i-a înmânat-o patroanei, spre nemulțumirea ei, adăugând că nu crede că se potrivește.
O lună și ceva a fost liniște și pace, după care într-o zi îi bate la ușa soacrei patroana, aducându-i lista de plată și cerându-i și bani. Soacra mea se gândise maxim, cu tot cu partea comună, la vreo 15 mil., în condițiile în care metrul pătrat era de 50 de lei + 15 lei izolația, iar metrii pătrați vreo 15, la care patroana îi mai găsise jumătate de metru în plus, că doar n-avea să fie în minus, punctându-i ,,Vedeți, doamnă, că nu a fost ca dumneavoastră?!" Când a văzut suma, era să leșine: 34 de milioane, cu factură detaliată, incluzând transport, tva, care între timp scăzuse la 19%, glafurile care nu erau, decapatul care s-a făcut pe alocuri și ce mi-a plăcut cel mai mult și alte cheltuieli. Mai era trecut și profitul în jur de un milion. Nu a semnat, precizez din nou, decât pentru prețul de 50 de lei cu 15 lei izolația, neaducându-i la cunoștință și alte cheltuieli. Lucrarea, între timp s-a transformat din una colectivă, în una individuală pentru fiecare locatar și culmea deși apartamentele sunt la fel prețurile diferă cu mult. De exemplu celui de deasupra i s-a lucrat două zile și pe interiorul balconului și avea de plătit 20 și ceva de milioane.
Soacra mea voia să știe dacă toți au de plătit la fel și patroana o tot trăgea cu unul care are de plătit 44 de mil., de la scara în care stau eu acum și are apartament cu 2 camere, tot pe aceeași parte, nu ca soacra mea doar un balcon și bucătăria, că restul sunt pe partea cealaltă.
Ce să facă? Unde să se ducă? S-a dus la Asociație, dar ăștia și-au luat tălpășița între timp. Administratora a fost înlocuită. Mai mult vecinii nu sunt uniți, nimeni nu ia nicio atitudine. Toți sunt închiși, frustrați, nici zâmbet nu mai au. Dacă face reclamație la Protecția consumatorului, aceștia plasează cazul la Primărie care verifică actele și sunt întocmite corect. Se mai supără cucoana de acolo pe motiv că a fost deranjată, de parcă nu ăsta ar fi jobul ei. Să o dai în judecată pierzi timp și bani. I-am sugerat să nu-i plătească pentru ca să o dea patroana în judecată și apoi dumneaei să spună că a fost înșelată. A semnat pentru un preț pe metrul pătrat și s-a trezit cu altul, dublu pe metrul pătrat. Nici nu a semnat vreun contract cu ea.
A rămas s-o facă și ea pe viteaza, spunând că o să plătească doar 2 mil. pe lună, dar sigur nu poate să facă asta, că are altă construcție psihică, aceea de a fi corectă și a plăti la zi.               
Și uite așa într-o țară care se vrea democrată, membră a UE, unde ai pretenția că ești printre oameni civilizați, tu ești înșelat, abuzat și mori cu dreptatea în mână. Poți face atac de cord, cerebral, văzând că nu poți să-ți faci dreptate.
Ce să mai...? Trăim în Țara lui Neica Nimeni, în care lumea nu se bagă, nu te ajută, când ești victimă. Și dacă vrei să-ți faci singur dreptate, devii un ciudat, un nebun și dacă obții câștig de cauză toți îți devin prieteni. Mai degrabă acum este venerat infractorul. Rămâne întrebarea: cum să-i învățăm pe copiii noștri ce este binele, ce este răul? Ce mai e bine și ce mai e rău, că și eu sunt confuză?
Irina Rusu (Bacău)

CU PENALI LA GUVERNARE!
După guvernele Ponta (firește, cele mai vrednice de aducere aminte pentru „cinstea” pesedistă de care au dat dovadă), iată că a venit rândul guvernului Grindragnea. Nu numai că acesta-i supraponderal (că, de, doar așa promisiunile din campania electorală au toate șansele să fie neîmplinite „la virgulă”), dar mai are și o droaie de bube în cap: Florin Iordache, ministrul Justiției, se impune atenției cu ditamai plagiatul cât roata carului, Olguța Vasilescu, ministreasa Muncii, cu drăguțele ei de dosare penale în derulare, Mădălin Voicu este uns secretar de stat la Cultură, în pofida faptului că-i cercetat pentru furtișaguri mai ceva ca-n codru, iar Toma-Florin Petcu, ministrul Energiei, a devenit peste noapte faimos prin crasa incultură etalată la alcătuirea autobiografiei.
Indiscutabil că timpul va lucra și în defavorabila favoare a celorlalți membri ai acestui cabinet de sacrificiu, care, în nicio lună de la înscăunare, a înregistrat performanța de-a scoate zeci de mii de români în stradă prin păcătoșenia ordonanțelor ce țin morțiș să înălbească trecutul penalilor neîntemnițați și să-i facă scăpați pe mulți dintre politrucii tâlhari aflați după gratii.
De unde întregul circ la televiziunile aservite cu marea aglomerație din pușcării și falsa compasiune față de toți deținuții. Că doar nu era să spună pe șleau ceea ce a fost tăinuit în campania electorală, anume că scopul lor imediat este ca în practică să pună gabja pe justiție, iar în teorie să susțină sus și tare că aceasta este independentă și că, vezi Doamne, nimeni pe meleagurile noastre nu-i mai presus de lege…
Păi, preapenibililor cu ifose de cârmuitori, nu vi se pare că am ajuns de râsul curcilor cu pușcăriile și pușcăriașii, de parcă ar fi singura problemă nerezolvată a României postdecembriste? Evident, deținuții sunt semenii noștri. Dar niște semeni care, accidental sau premeditat, s-au abătut de la normele de conviețuire socială, acte pentru care ei trebuie privați de libertate și remodelați din punct de vedere moral-spiritual, astfel încât să nu mai fie un real și permanent pericol pentru ceilalți cetățeni și pentru ordinea socială constituită.
Dar chiar dacă în majoritatea cazurilor vina aparține în exclusivitate celor ajunși la răcoare, acest fapt nu este nici liniștitor și nici nu exclude excepțiile generate de erorile judiciare sau de nefasta influență exercitată de către mediu. Dimpotrivă, rata în necontenită creștere a infracționalității trebuie să ducă la atenție sporită din partea societății și a instituțiilor ei întru prevenirea abaterilor, precum și la tratarea diferențiată, funcție de caz, a fărădelegilor comise.
Vasăzică, umanismul și grija cârmuitorilor față de cetățeni rezultă cu necesitate și din lista lor de priorități, problemele celor mulți și aflați în afara locurilor de recluziune trebuind să se situeze întotdeauna pe primul plan! Da, căci deși ei produc și plătesc impozite, totuși, foarte multe dintre spitalele noastre sunt suprapopulate și la mare depărtare de normele europene, iar copiii unora dintre aceștia nu pot să urmeze școala, fie din pricina greutăților materiale cu care se confruntă familia, fie din pricina distanțelor.
Când vor fi rezolvate la nivel european toate acele chestiuni presante (bunăoară, electrificarea tuturor localităților), care cu adevărat formează substanța traiului decent?!...
N.B.: Amnistiile și grațierile nu numai că sunt apanajul regilor (doar ei sunt  dăruiți cu eleganța rezolvării excepțiilor și împăcării contrariilor), dar mai au și darul de-a se opune Codului Penal. Într-adevăr, căci dacă potrivit Codului Penal trebuie pedepsite toate abaterile de la conduita civică impusă prin legi, amnistiile și grațierile sunt concepute ca un act de clemență față de nelegiuiți, iar prin aceasta vin în flagrantă contradicție atât cu eforturile oamenilor legii, cât și cu instrumentele de instaurare a ordinii sociale.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii