ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 95 (Ianuarie 2017)

EDITORIAL
IOHANNIS CEL ŞTERS ŞI SOCIAL-DEMOCRAŢIA
Pe 11 decembrie 2016, cei 40% dintre românii care s-au prezentat la vot, au ales cu majoritate substanţială, social-democraţia. S-a scris şi o să se mai scrie vreme îndelungată despre profilul alegătorului pasionat de stânga politică, însă dincolo de orice aparenţă, la aceste ultime alegeri şi chiar dacă ai fi vrut să ştampilezi altceva, tot nu ai fi avut ce. Despre PNL s-a spus în fel şi chip, iar dacă mai era o dată nevoie s-a demonstrat că a intrat – ca şi astă-vară – la fel de nepregătit în campanie, doar cu dorinţa unei vendete personale a liderilor săi, ura viscerală faţă de PSD. Cu astfel de argumente s-a văzut clar să nu ai nicio şansă de izbândă.
A plecat „isteaţa” de Gorghiu şi a venit – chiar şi pentru interimat – „deşteapta” de Turcan. S-a dus o blondă şi a venit alta. Nimic din ideile liberale, nimic din atitudinea verticalităţii trecutului acestui partid istoric, nu se mai vede la orizont. Pentru majoritatea celor ce-l compun nu e decât fasonul de a fi membru de partid şi dorinţa – deloc voalată – de a accede în funcţii cât mai înalte.
Şi ca circul ieftin să continue, nici PSD nu s-a lăsat mai prejos. Dragnea şi cu Tăriceanu, considerându-se salvatorii ţării, au pus-o de-o majoritate, la ciolanul căreia a venit – cum atflel – şi maghiarimea lui Hunor. Dragnea, pentru că are interdicţie la funcţia de premier s-a gândit să îşi pună o marionetă, doar că numele acesteia, la care s-a adăugat şi CV-ul de familie i-a dat apă la moară lui Iohannis – ciudat, încă preşedinte – să-i respingă candidatura. Era clar ca bună ziua că Dragnea cunoştea răspunsul lui Iohannis, însă pentru a dezbina şi mai mult poporul, pentru a arăta încă o dată cine este el, marele câştigător din decembrie 2016, a şi început – alături de ajutorul său de serviciu, Tăriceanu de la ALDE, să discute despre suspendare. Sigur că nu acesta era scopul, sigur că şi el, înconjurat de analişti, a ştiut exact cât şi până unde să meargă cu gluma, tocmai de aceea a aruncat în joc o altă păpuşă, pe care să o dirijeze cum doreşte din biroul de partid. Această nouă păpuşă – proaspăt validată şi de către Iohannis – se numeşte Grindeanu. Presa – luată de valul propagandei PSD-iste, a afirmat că noul premier este în asentimentul preşedintelui, pentru că aceşti doi oameni se cunosc. Nu, nu este adevărat. Iohannis nu are nicio legătură cu Grindeanu, cum nici Grindeanu nu are vreo legătură cu funcţia de premier, cum, la fel sigur, nici Iohannis nu are nimic de-a face cu preşedintele ţării. Nenea Verner, de când s-a suit la tron nu a făcut nimic din ceea ce credeam cu toţii, noi, cei care chiar ne-am bucurat că schimbarea era necesară, că există o luminiţă la capătul tunelului roşu. Ei bine, România nu este mai bine văzută, mai apreciată, mai ascultată în Europa şi asta pentru că Iohannis chiar nu a avut niciun obiectiv serios legat de întărirea relaţiilor comunitare la modul cel mai serios cu putinţă, deşi, consider că acest lucru ar fi fost o maximă prioritate.
La parada de Ziua Naţională nu am văzut cerul patriei brăzdat de Gripen şi nici de Typhoon. Doar cele 6 rulate F16 ale portughezilor, la care se vor adăuga – mai mult ca sigur – încă pe atâtea. Ce ne-au mai mulţumit ibericii pentru că i-am ajutat să scape de vechituri. Costurile exorbitante cu întreţinerea şi mai ales aerul sărat de mare s-au dovedit pentru portughezi o adevărată pacoste. Dar românii sunt fraieri. Pe iei poţi să-i momeşti uşor şi să-i convingi că ceva mai mult bun nici că se putea. Toată presa asta de doi bani din România a înghiţit găluşca. Nu am văzut niciun post de televiziune care să caute, să cerceteze – şi nici nu-i trebuia mari resurse – că să afle adevărul. Deşi România este membră NATO, nu trebuie să uite că aderarea la spaţiul Uniunii Europene însemnă o prioritate la fel de mare. Cum ne-ar fi stat la parada de 1 Decembrie cu nişte Dessaul Farale, „mega-şoimi” francezi de care şi armata indiană se bucură? Ce era dacă am fi avut nişte aeronave noi din seria Gripen, avioane multirol făcute de suedezi şi care sunt în exploatarea aviaţiei militare din ţări precum: Suedia, Africa de Sud, Ungaria, Cehia? Ce-ar fi fost ca şi noi să fi avut – chiar dacă mai puţine la număr – nişte Typhoon, făcute de Eurofighter, avioane de vânătoare de top capabile să se lupte de la egal cu cele din seria Suhoi ale ruşilor? Typhoon au englezii, nemţii, italienii, spaniolii şi consider că sunt state cu suficientă experienţă militară, ca să nu mai spun încărcătură istorică şi care nu doresc să se facă de râs pentru nimic în lume. Prin absurd şi de la ruşi dacă ar fi fost să aducem avioane militare şi cu siguranţă că tot noi ni le-ar fi dat. Nu am învăţat nimic din ţeapa cu fregatele la mâna a şaptea de la britanici, de care ne râd şi vasele de pescari turceşti, când vin la braconat calcan în apele noastre teritoriale. De navele militare fluviale, ce să mai vorbesc, suntem tot la cele din 1960, cu două excepţii finalizate în 1990-1991, dar care indiferent cum le-am întoarce, tot depăşite sunt. Să recunoaştem că întreg arsenalul armatei noastre nu este altceva decât un muzeu în aer liber, sau poate că nici atât, pentru că dacă s-ar fi constituit muzeu, măcar se câştigau nişte bani cu vizitele curioşilor.
Ia să fi avut un preşedinte interesat, cu habar despre aceste treburi, un preşedinte înconjurat de oameni cu creier în cap şi nu de nişte paiaţe. Să fi avut şi Iohannis nişte sfătuitori, nişte consilieri capabili să citească şi să intuiască oportunităţile de pe tabloul geopolitic din care România face parte şi cred că şi de ruşine tot s-ar fi urnit din loc. S-a făcut de râs Klaus la Sofia, când a crezut că omologul său bulgar o să cadă la picioarele sale cu ideea înfiinţării unei flote NATO la Marea Neagră. Verner nu a înţeles că atunci când ai o iniţiativă trebuie să aduci argumente concrete faţă de cei cu care chiar te simţi aliat, nu doar pe hârtie. El, Iohannis, nu a înţeles că Bulgaria a fost băgată cu forţa în NATO, aşa cum s-a întâmplat cu Grecia şi cu Turcia acum câteva decenii, să se potolească cu disputa cipriotă. Cu Bulgaria în NATO s-a izolat Serbia, spaţiu ex-iugoslav care încă nu reuşeşte să se trezească la realităţile europene şi se tot crede sora mai mică a Rusiei. Bine că nu i-a trecut prin minte lui Klaus al nostru să reînfiinţeze Balcaniada.
Nu mă aştept ca în 2017 politica externă a ţării să capete valenţe europene sănătoase şi nici de la preşedinte acel lobby la marile cancelarii de pe bătrânul continent. O să-l văd obstrucţionat din ce în ce mai mult de politicile de stânga pe care Dragnea şi Tăriceanu (chipurile, liberalul), i le vor dicta prin Ministerul de Externe.
Posibil să vedem un prim-ministru la fel de atent cu statele asiatice ca şi Victor Viorel Ponta, un premier reformist prin ordonanţe de urgenţă şi care să ţină frâiele ţării seară de seară prin cele două portavoci ale partidului şi anume: Antena 3 şi România TV, alături de „marii deontologi” şi „lideri de opinie”, de „jurnaliştii profesionişti”, în realitate nişte abonaţi la salarii şi contracte media cu multe zero-uri în coadă şi a căror singură credinţă nu este decât îndobitocirea completă a maselor.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
BRĂILENI ÎN LUMEA ÎNTREAGĂ - DESPRE EMIGRARE, REALIZARE ȘI DORUL DE CASĂ.
INTERVIU CU MIHAELA (DINUȚ) TE WINKEL
Mihaela (Dinuț) te Winkel este o brăileacă, care a trecut printr-o suită de evenimente, ce s-au declanșat dinainte de 1989, schimbându-i cursul vieții. Este o tânără care, născută pe pământ brăilean, a arătat încă din copilărie iubire față de oameni și preocupare pentru viitor. Abia începuse liceul când, a plecat din Brăila și din România, ajungând în Statele Unite ale Americii. Drumul urmat de ea este o dovadă a modului în care viața rezervă oamenilor trasee surprinzătoare: traversând un regim comunist, se desprinde de-o țară, căutând împreună cu familia, o nouă viață, în care demnitatea umană să primeze. Ajunsă pe pământ străin, trăiește experiența emigrantului. Se formează și se desăvârșește ca om, se construiește ca profesionist și mai ales, ține vie dragostea pentru România și pentru Brăila.
Am cunoscut-o cu 2-3 ani înainte de plecarea din țară, dar a lăsat o impresie extraordinar de puternică, reușind să construiască o prietenie solidă. Mi-o amintesc prietenoasă, dezinvoltă, dornică de cunoaștere. Poeziile pe care le scria și pe care mi le împărtășea colorau viața. Acolo unde a ajuns a depus eforturi pentru a deveni o valoare și noi, brăilenii, trebuie să știm că există oameni care ne reprezintă cu cinste. Și-a contruit o carieră în medicină (cardiologie) și face parte dintr-o echipă de cercetare din cadrul Cedars Sinai Medical Center, Heart Institute din Los Angeles, California.
Am invitat-o pe Mihaela Dinuț, căsătorită te Winkel, să ne dezvăluie viața sa, de emigrant român și reușitele sale profesionale.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de plecarea ta din țară. Spune, te rog, cititorilor noștri în ce context ai plecat din România, ce anume a determinat plecarea ta și ce simțeai atunci, ca elevă de liceu?
Am emigrat în America în anul 1986 în toamnă (se întâmpla în luna noiembrie). Țara era încă sub puterea comunistă. Părinții au fost determinați să își ducă familia în America pentru a încerca să ne dea oportunitatea unui viitor mai bun, mai bogat, mai liber din punct de vedere social și din punctul de vedere al credinței noastre creștine. Părinții au văzut și au trăit limitările sociale, academice, financiare și religioase și au visat, cu noi și pentru noi, un viitor liber, în care să avem libertatea să decidem și să împlinim  tot ce dorim, fără limitării exterioare.
Tata lucra la Casa Agronomului și avea un salariu mic. Mama era casnică. Fratele meu, Ruben, lucra ca marinar, sora mea, Estera, era vânzătoare, cealaltă soră, Fivi, terminase Liceul de Chimie - cu singurul orizont spre Combinat, iar eu eram în clasa a IX-a, profil mecanică, la Liceul Nicolae Iorga.  Eu eram pasionată până în adâncul sufletului de istoria românilor și în timpul școlii am participat la concursuri de istorie. Legam prietenii și experimentam toate visele, sentimentele și curajul ce se dezvolta în mijlocul adolescenței.  Aveam 15 ani și simțeam cum viața își deschidea brațele mari să mă îmbrățișeze.
Câți ani au trecut de când ai plecat din România? Cum a fost adaptarea ta în America și ce greutăți ai întâmpinat, ce anume a apărut în sprijinul tău? Mai erau români acolo unde ai ajuns? Ce spuneau ei despre situația lor?
Au trecut 30 de ani. Data de 5 decembrie este cea a sosirii noastre în S.U.A., respectiv în New York.
Adaptarea mea în America a fost la început cam grea, în privința emoțiilor trăite și a stărilor de transformare a unei copile adolescente. Eram deja în formare în România și stabilirea într-o țară unde nu știam limba, nu înțelegeam cultura și nu aveam prieteni adevărați a fost grea la început.  Tinerii de vârsta mea mi se păreau imaturi. Discuțiile nu mi se păreau intelectuale ori adânci, ci doar  superficiale. Râvneam la legătura aceea cunoscută și neîncuviințată în America, pe care o ai când ești parte dintr-o altă cultură, căreia încă îi aparții.  Dar, după 2 ani și ceva, am înțeles și m-am adaptat la toate nuanțele de apropiere din cultura americană. A trebuit să fac deosebire între prietenia politicoasă, cea profesională și cea adâncă, de prietenie adevărată. Fiecare nuanță are limitele ei.  După un timp, am devenit versată și m-am acomodat.
E greu să fii nou și emigrant într-o țară atât de bogată. Pe de o parte, ai puținul necesar (care pare foarte mare comparând cu ce aveam în România) dar, pe de altă parte, vezi pe cei stabiliți aici și nu poți să nu te compari și să nu fii nerăbdător de a ajunge ca ei: omogenizați și cu independența financiară, fără limite. Dar, cu conștiinciozitate și muncă onestă, ajungi... ajungi să-ți împlinești ce dorești. Posibilitățile sunt nenumărate. The American Dream nu este o iluzie, nu pentru cei dornici de succes.
Sprijinul pe care l-am primit: caracterul individual, încrederea în tine, familia din jur și sistemul de ajutor social și integrator al americanilor. Oricine ne întâlnea și vorbea cu noi, dacă vedea că avem un vis ori o înclinație, ne încuraja, se punea ca resursă pentru noi și cred că-și lua satisfacția interioară în succesul nostru. Americanii și românii mai vechi de aici ne-au sprijinit la început, ne-au dus cu mașina oriunde am avut nevoie (transportul public nu era și nu este favorizat de mulți). Toți românii care erau în jurul nostru atunci, erau bucuroși că erau aici și silitori să ne ajute să ne acomodăm. Foarte primitori! Fraternitatea română este la fel și astăzi.
Noi am plecat din România fiind sponsorizați oficial (sprijiniți) de mătușa și unchiul nostru. Drumul nostru din Romania până în S.U.A. a fost organizat și plătit de o Biserica Lutherană, de aici, din America. Tranzitul nostru a fost cu o oprire în Italia - 3 săptămâni - timp în care s-au finalizat actele. Interesant, am fost găzduiți într-un hotel frumos, hrăniți, educați și introduși în lumea de vest. Aveau și filme educative care ne arătau cum trăiesc emigranții în America, cum muncesc și cumpără casă și cum învață limba engleză. S-a făcut o introducere în sistemul capitalist și încă de acolo mi-a rămas în minte că viitorul meu depinde numai de mine și succesul meu este proporțional cu efortul depus. Nimic nu este garantat de nimeni. Mai târziu, noi am plătit înapoi cheltuielile acestei organizații care a avut grijă de noi să ajungem la destinație, fără stres sau probleme.
Am zburat spre New York și apoi spre California - ultima noastră destinație. La aeroport ne-a întâmpinat mica comunitate română din Sacramento, care era inima unei Biserici Române, formată din frățietatea românilor care au emigrat aici din toate părțile României înaintea noastră. Această comunitate a devenit punctul nostru de reper, aveam în comun credința și biserica și ne amintea puțin de acasă. Am fost ajutați să închiriem o casă, alți oameni au donat mobila și lucruri și așa tranziția nu a fost prea grea.  Doar dorul de casă tot batea la ușă.
Statul american ne-a alocat 1 an de ajutor social și pentru mine încă un an sau doi, pentru că eram minoră. Ajutorul social consta în dolari și dolari speciali pentru alimente. Ajutorul acesta era pentru scurt timp, numai să ne sprijine până la integrarea noastră, când ne găseam de muncă.
Am început studiile în America cu clasa a X-a, la un liceu din Sacramento. Liceul era situat într-o parte a orașului mai nedezvoltată, elevii erau cam neînfrânați și, din când în când, cineva aducea pistolul la școală. Fiind nouă, m-am concentrat pe studiu. M-am împrietenit cu două fete care învățau din greu, ca și mine (o japoneză și o vietnameză) și toate trei am devenit mândria profesorilor, în special a profesorului de științe naturale, fiziologie și anatomie, domnul Vuckalovich (noi îl numeam Vuke). Am terminat toate trei cu premii de onoare și burse pentru facultate, în 1989. Una a devenit ingineră, cealaltă a devenit profesoară de muzică, iar eu am devenit Cardiothoracic/Aortic/Atrial Fibrillation Nurse Practitioner.
În timpul liceului, dirigintele meu de clasă, domnul Sotolongo, a fost impresionat de progresul meu academic (fiind nouă în S.U.A.) și s-a străduit cât a putut să mă inspire și să mă influențeze să merg mai departe, la facultate. În fiecare dimineață el venea la noi în clasă și spunea: În fiecare zi, în fiecare fel,  Eu devin (mă transform) mai bun, și mai bun, și iar mai bun (Every day and in every way I am getting better and better and better); și mai avea un îndemn: Reach for the Moon, for you may at least touch a star!Erau lozinci pe care le repeta și ne făcea pe noi să le repetăm în fiecare zi.  Era o sursă de inspirație și ridicare morală. Eu nu aveam atunci prea multă încredere în mine, nu aveam bani de facultate și îl tot ocoleam. El mereu mă încuraja și m-a ajutat în a aplica la multe facultăți locale și de asemenea, în Los Angeles. Am fost primită la toate, dar am ales să merg la Azusa Pacific University (bursa era mai mare și era o facultate cu influență creștină). 
În septembrie 1989 mama și tata m-au adus la Los Angeles (cu teamă). Eram cea mai mică și mă duceam în necunoscut - în cultura aceea străină. Și pentru ei era greu, pentru că erau aici de numai de 2 ani, și încă nu se simțeau pe picioarele lor nici financiar și nici cunoștințele de limbă engleză nu erau foarte bune... încă își căutau și ei drumul. Iar acum mă lăsau singură într-un oraș străin – la 400 de mile de Sacramento (unde locuiau) - și departe de supravegherea lor protectivă.  Dar, mama și tata au știut de ce ne-au adus aici în S.U.A.: pentru un viitor mai bun, pentru oportunități. Cu teamă, dar cu credință în Dumnezeu și în felul cum ne-au crescut, m-au instalat în cămin la A.P.U.  Eu m-am  înscris la cursurile pentru Bachelor of Science în Nursing.
Bursa a cuprins cazarea, mâncarea, educația și toate celelalte. Eram la o Universitate unde mergeau copii americanilor bogați și părinții le plăteau educația.  Pentru mine era un miracol - încă odată, Dumnezeu m-a purtat ca în palme, spre un viitor minunat, nemeritat. Patru ani la această universitate au contribuit enorm în transformarea mea, asimilarea de către mine a culturii americane, a limbii engleze, a profesiunii mele și a creșterii mele spirituale, văzând la orice pas călăuzirea și paza lui Dumnezeu în viața  mea. Din când în când eram tristă și îmi era dor de țară - eram melancolică și visătoare. În primii ani, doream să mă întorc înapoi. Încă gândeam în românește, așa că pentru un timp am scris poezii și le-am publicat într-o revistă „România Liberă” ce apărea în New York
Americanii ne-au primit cu multă grație. Când vorbeam engleza cu accent ori cu greșeli, foarte politicoși, ei încercau să ne ajute să pronunțăm mai bine, ori să ne exprimăm mai ușor- fără să ne judece ori să arate depreciere. Românii din jur ne-au ajutat să învățăm să conducem mașina, să ne completăm actele, să obținem carnetul de conducere, să dăm examene - unii în limba română, alții în engleză. Ajutorul lor era voluntar și entuziasmat. Mă gândesc înapoi și mi se umple inima de căldură.
Românii din Sacramento ori Los Angeles întotdeauna se ajutau unii pe alții. Unii erau mai înstăriți, aveau business-uri, alții lucrau pentru ei, alții încă primeau ajutor social... era varietate de cazuri.  Fratele și surorile mele și-au găsit servicii. Surorile au început să lucreze la un restaurant și erau plătite 3.25$/oră. Luau autobuzul până la serviciu și de acolo mergeau tot cu autobuzul la American River College, unde urmau cursuri de engleza pentru a învăța limba. Ele nu au beneficiat de liceu aici, căci erau mai mari.  Mai târziu au urmat pre-cursuri pentru a ajunge și ele la facultate. A fost puțin mai grea adaptarea pentru ele dar erau nevoite să supraviețuiască. 
Ai studiat în America. Care a fost traseul pregătirii tale: liceu, universitate etc. Cum ai fost primită de americani?
Am făcut liceul la Grant Union High School – în Sacramento, în perioada 1987-1989 și l-am absolvit cu onoruri. După care, în perioada 1989-1993 am fost la Azusa Pacific University: BSN (Bachelors of Science in Nursing). După ce am absolvit cei 4 ani de studii la facultate (cursuri didactice și practica în spitale) am dat examenul de stat ca să obțin Licența de Registered Nurse (RN).  Am continuat între anii 1993-2002 ca Registered Nurse pentru 9 ani în specialități asociate cu condițiile cardiace de tot felul – asistent la laboratorul de catheterizare, salonul de reanimare condiții cardiace, chirurgie cardiacă și, în plus, făceam parte dintr-o echipă specializată – de gardă - care era inițiată de fiecare dată când era nevoie de un transplant de inima - a îngriji (manage) organul și a-l transporta de la donor la acceptator (4 ore critice). Iar între anii 2000-2002 am fost acceptată la U.C.L.A. (Universitatea din California, Los Angeles pentru a absolvi Masters of Science in Nursing, specialitatea Acute Care Nurse Practitioner cu focus în Cardiologia Intervențională și Chirurgie cardiacă.
După absolvirea cadrului didactic și rezidență (practica clinică) la spitale, am dat examenul pentru acreditare națională (ANCC- American Nursing Credetialing Center), fără de care nu poți să practici și fără de care nu poți avea dreptul de a trata un pacient ori a scrie prescripții (furnishing licence, DEA licence). Primul meu serviciu a fost în Cardiologie Intervențională, apoi în Chirurgie Cardiacă (Chirurgie Orthopedică) și am revenit acum la Chirurgie Cardiacă.
Primirea americanilor a fost întotdeauna călduroasă, ajutătoarea, complimentatoare și nu făceau nici o discriminare. Când aveam succes, ei erau cu mine și se bucurau. Când era mai greu drumul, ei veneau alături și mă încurajau. Erau de părere că sunt prea strictă cu mine însămi, dar îmi apreciau determinarea.
Cât de greu este să te adaptezi unei noi culturi, să accepți diferențele de obiceiuri, de practici etc.?
Adaptarea depinde de vârsta la care ești forțat să te adaptezi. Ea este mai ușoară cu cât ești mai tânăr și fără rădăcini în cultura din care provii. Adulții au o mai mare dificultate, căci cultura țării de proveniență este mereu comparată cu noua cultură (a țării în care se află) și amândouă trag de corzile inimi lor. Asimilarea este o decizie, după părerea mea, căci depui tot efortul să înțelegi noua cultură și o accepți în termeni pozitivi, o adopți ca fiind a ta, fără să fii un impostor. Apreciezi cu adevărat cultura diferită, te identifici cu ea în tot ce se poate, în așa fel încât să beneficiezi de reciprocitate.
Eu am ajuns la un punct când a trebuit să decid serios: în ce țară voi petrece restul vieții mele și ce cultură voi adopta. Până când am făcut decizia aceea, eram într-un conflict emoțional care nu mă conducea la succes (așa cred eu).  Eram ca un om care merge înainte, dar cu capul întors de unde a venit. Nu poți să vezi clar înainte, nici nu poți să mergi prea repede. Când am ajuns la Universitate, ca să pot concura cu studenții de aici, a trebuit să învăț repede să gândesc în engleză (nu mai aveam timp să translatez în mintea mea), ca să pot citi  zecile de capitole, articole pe zi.  Îți dai seama că la un moment dat trebuie să depui mai mult efort decât alții, dacă vrei să fii competitiv. Când am decis că America este cu adevărat viitorul, adaptarea a fost ușoară, dar nu fără a conștientiza că las ceva prețios în urmă. Era un compromis necesar - cel puțin a fost pentru mine. Nu poți trăi cu inima împărțită, dacă vrei să ai succes comparabil. 
Cultura americană este incluzivă și plină de varietăți.  Nu mi-a fost greu să accept obiceiuri, practici, pentru că erau frumoase, plăcute.
Ce parcurs profesional ai avut (cronologic) în America și unde îți desfășori acum activitatea?
Am lucrat la Permanente Medical Group, Oakland, California, fiind Acute Care Nurse Practitioner, Interventional Cardiology un an (2003- 2004), apoi  am profesat în cadrul Wake Forest University Baptist Medical Center, Winston Salem, North Carolina, din 2004 până în 2007. Aici am fost Acute Care Nurse Practitioner, Cardiothoracic Surgery, după care în perioada 2007-2011 am fost Acute Care Nurse Practitioner, Orthopedic Surgery în același centru.
În prezent ocup poziția de Cardio Thoracic Surgery, Aortic Surgery, Atrial Fibrillation Surgery Acute Care Nurse Practitioner, First Assist în cadrul Cedars-Sinai Medical Center Los Angeles, CaliforniaDe asemenea, particip aici în cercetare în calitate de Co-Investigator in multiple device, surgical treatment and pharmacologic trials at CSMC. Fac parte din echipa de cercetare a Khoynezhad Translational Laboratory Research. 
Ca să ofer câteva detalii despre profesia mea pot spune că Nurse Practitioner este o profesie care este populară în America și Canada. Noi acționăm din toate punctele de vedere, în colaborare interdependentă,  ca medici.  Avem licența de a trata și prescrie medicamente. 
Rolurile mele sunt de la educație până la cercetare: cursuri pentru noile RN care sunt angajate la reanimare cardiacă/ aortică, prezentarea de lucrări/review la conferințe medicale internaționale, participarea la lucrări de cercetare cu echipa noastră de cercetători-medici, care au fost prezentate la alte conferințe medicale, colaborare la scrierea unor subcapitole/capitole la cartea Pitfalls and Complications of Endovascular Aortic Repair, și am lucrat în funcția de cercetator-evaluator neurologic pentru modelul iepure - Khoynezhad laboratory.
Eu, de asemenea, am ajutat la creșterea programului aortic-clinic, administrez programul acesta din punct de vedera operațional - selectarea pacienților, evaluarea fișelor, consultul cu doctorul chirurg, etc., și de asemenea, fac fișele și rapoartele, recomendări pentru educația pacientului.
De asemenea, eu am clinica mea personală în care consult pacienții singură, fără doctor. Doar comunic cu doctorul dacă ceva este necesar sau am nevoie de ajutor. Evaluez și tratez pacienții în salonul de re-animare, vizitez cu chirurgul și fac consultații în spital în ce priveste condițiile cardiace și aortice și a fibrilației atriale și fac recomandări în colaborare cu doctorul chirurg. În calitatea mea de Frist Assist sunt implicată în operația cardiacă.
Am reținut că faci muncă de cercetare. Te rog să detaliezi în ce constă munca ta de cercetare, ce contribuție ai tu în cadrul institutului și ce lucrări ai publicat?
Eu am făcut parte din Laboratorul Translational Khoynezhad. O parte din serviciul meu a fost și este munca de cercetare, în același timp cu celelalte responsabilități de spital, sala de operație, administrarea clinicii și tratarea pacienților împreună cu doctorul Khoynezhad și residenții tranzienți de chirurgie, precum și cu doctorii de știință care vizitau temporar, cu rezidență Institutul de Inimă, aici la Cedars Sinai.
Noi studiem efectele unor medicamente de prevenire a paraliziei pe un animal model - iepure. Partea mea este se evaluaz iepurele după operație și admnistrarea medicamentului, din punct de vedere neurologic.
Am scris lucrări de cercetare împreună cu o echipa de doctori,  și am cooperat în scrierea unui capitol care avea de a face cu modalitățile de computed Tomografie, Angiography imageal aortei. 
Lucrările publicate, în colaborare cu alți specialiști sunt: Waterford SD, Te Winkel M, Khoynezhad A (2014) Computed tomography angiography for interventions and surgery. In Lanzer P (Ed) PanVascular Medicine, 2nd ed., Springer Heidelberg New York Dordrecht London; Stephen D. Waterford, Bo Yun Choi, Mihaela te Winkel, Ali Khoynezhad (2015). Total Aortic Arch Revascularization with Extra-anatomic Bypass for Takayasu Arteritis. Annals of Vascular Surgery, Volume 29, Issue 4, p619-868; Abstract submission to SVS: Anja Muehle, Daisy Chou, Mihaela te Winkel, Aamir Shah, Ali Khoynezhad. Thoracic endovascular aortic repair in the aortic arch- To plug or not to plug the subclavian artery? Submitted for review for the 2015 Vascular Annual Meeting to be held at McCormick Place West, Chicago, IL, June 17-20, 2015; Anja Muehle, M.D.; Daisy Chou, M.D., Mihaela Te Winkel, NP; Ali Khoynezhad, M.D., Ph.D. (2015). Pitfalls and Complications of Endovascular Aortic Repair. Division of Cardiothoracic Surgery, Cedars-Sinai Medical Center, Los Angeles e-book proposal submitted.
Ceilalți români cu ce fel de dificultăți s-au confruntat pentru a avea o profesie în America?
America este țara oportunităților. Dacă muncești din toată inima ajungi oriunde îți pui mintea.  Așa că dificultățile sunt atât de mari cât le lași tu să fie și să te împiedice. Poate alții nu au luat educația ca un lucru important, dar s-au pus pe business (contractors, etc). Nu cred că este greu să ai o profesie în America dacă ești dispus să pui în practică o etică bună de lucru, să vorbești ori să colaborezi cu cei care au aceleași interese ca și tine. 
Fratele meu, Ruben, a terminat 4 ani la teologie Bachelors of Arts (BA), dar lucrează ca lucrător social/career counseling, pentru stat. Sora mea, Estera, a terminat patru ani (și mai mulți) BSN- Registered Nurse, lucrează Med Surgical, la Catawba Hospital în North Carolina și cealaltă soră, Fivi, a făcut un curs: technician Farmacist și a lucrat în mediul acela până a terminat patru ani la UC Davis cu Bachelors in Art (BA) în International Relations/minor Economics, iar acum lucrează în Informatics: Electronic Information Systems/ Medical Systems for Corporate Kaizer - project Manager etc.
Noi toți ne-am realizat și provenim din doi părinți simpli, mama, cu 7 clase, iar tata cu 9 clase (Școala Agronomică). Tata are o poveste încărcată, cu suferințe din perioada de început a regimului comunist.  De aceea, dacă îi dai omului oportunitatea, el ajunge departe. Dacă îl limitezi la clasa socială în care este (poate joasă), acolo rămâne. În  America un homeless poate ajunge regizor ori poate să stea homeless. Este o decizie – cât de mult vrei ceea ce vrei.
Acum, privind în urmă, cum crezi că ar fi fost viața ta dacă ai fi rămas în România? A fost un lucru bun în existența ta să te stabilești în America?
A fost un lucru extraordinar să ne stabilim în America. Nu încetez să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru protecția și binecuvântările pe care ni le-a dat pe pământul acesta, care a fost străin pentru noi din toate punctele de vedere. Dacă aș fi rămas în România, nu cred că aș fi ajuns la facultate, eu fiind al patrulea copil. Nu pot să îmi imaginez viitorul meu fără grația Americi.
Ce însemna America pentru tine când ai plecat din țară și ce înseamnă America pentru tine acum?
Când am plecat din țară, eram uluită, nu a însemnat prea mult. Când am ajuns aici, am vrut să vin înapoi în primii 2 ani, până am ajuns la facultate.
Acum, America înseamnă totul pentru mine. Mă simt binecuvântată din toate punctele de vedere și nu pot să îmi imaginez viața altfel. Nu am ajuns numai să îmi creez un viitor frumos aici, dar am schimbat macazul urmașilor mei, a copilului meu, înainte de a fi el conceput. America este, în opinia mea, singura țară în care doresc să trăiesc. Îmi place să vizitez Europa, România, să îmi mângâi amintirile, melancolia trecutului, dar sărut pământul Americii de câte ori vin înapoi în ea. E un sentiment deosebit, de independență individuală, de libertate, libertatea de a fi EU.
Trebuie să trăiesti aici câțiva ani continuu ca să înțelegi sentimentul de a trăi în home of the brave and the FREE. Și nu vei mai vrea să mergi nicăieri. Nu contează cât de greu ți-ar fi aici. E ceva diferit, e un mod de a gândi, de a fi, care nu se poate exprima în cuvinte. Trebuie să fii aici să înțelegi.
Ce gânduri ai pentru Brăila? Ce le-ai spune brăilenilor?
Brăila este un oraș frumos, plin de cultură și istorie. Este orașul meu natal și sunt mândră că provin din el.  Doresc să-l revizitez, dar viața mea este aici, în America. Brăilenilor le spun să viseze mult și înalt și să pună visele prin muncă și diligență spre împlinire. Le-aș spune să înfrumusețeze orașul, să păstreze istoria de deasupra și de dedesuptul Brăilei, să îl facă un oraș turistic și primitor... și brăilenii să fie mândrii de Ei... și de Brăila.
Mulțumesc, Mihaela te Winkel, pentru disponibilitatea ta de a vorbi despre tine. Indirect ai construit o punte între Brăila și S.U.A. Din punctul meu de vedere, ești un exemplu al reușitei unei persoane atunci când are un vis și muncește pentru el. 
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
CUM SCĂPĂM DE DNA, DE MIHAI DINU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2016
Când maestrul şi prietenul meu, Mihai Andrei Dinu, mi-a solicitat în timp ce, între două dosare, beam pe fugă o cafea din nelipsitul pahar din plastic pe holurile Tribunalului Bucureşti, să scriu câteva rânduri pentru cartea ce urma să apară sub titlul Cum scăpăm de DNA? am rămas înţepenit.
Şi nu numai de spate.
M-am uitat apoi suspicios, încet, în stânga şi apoi în dreapta, pe sus, pe la camerele de filmat ce împânzesc şi Tribunalul Bucureşti şi i-am spus şoptit, din vârful buzelor: cum să apar eu între coperţile unei asemenea cărţi care tinde să "lovească" în cea mai serioasă instituţie din România (fireşte, după Biserică)?
Apoi maestrul, cu stilul sau inconfundabil de calm, m-a liniştit spunându-mi că este vorba despre o carte cu 27 pamflete, care abordează diverse tematici de actualitate din domeniul juridic.
M-am liniştit dintr-o dată.
Apoi, seara, când am ajuns la birou, înainte de a-mi pregăti dosarele pentru a doua zi (dosare de DNA, fireşte) am citit pe nerăsuflate această carte şi am regăsit în interiorul ei, dincolo de subtilitatea mai mult sau mai puţin directă şi de diversele nuanţe de abordare a problematicilor juridice cu care se confruntă societatea noastră astăzi, un om sensibil, dedicat scrisului (ceea ce nu cunoşteam până la acest moment).
Cartea se adresează nu numai celor care au legături cu domeniul juridic, ci tuturor celor care vor să înţeleagă ceva mai mult decât văd la televizor zi de zi.
Pamflete de genul: Cum poţi fi compromis pentru totdeauna, Cine sunt eu?, Atac de panică,  Mă programez, dar şi altele,  sunt remarcabile pentru cei care simt din cauza unor zgomote ciudate ce se aud în timpul convorbirilor că au telefoanele ascultate, pentru cei care atunci când merg la restaurant cu soţia sau cu iubita au impresia că la masa de lângă ei se va aşeza întotdeauna un informator sub acoperire de-al DNA-ului  mai atent la ce se vorbeşte în jur decât la meniul prezentat de chelner.
În final, mi-am pus şi eu o întrebare: de ce 27 pamflete şi nu 13 (că tot este de actualitate acest articol din legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie) sau, nu cel puţin 20 de pamflete?
Din cauza acestei întrebări care nu mă lasă să adorm a trebuit sa studiez în numerologie ce semnifică numărul 27 şi am aflat, cu surprindere, că aparţine celor deschişi la minte. Şi din acel moment m-am luminat, explicându-mi de ce maestrul Mihai Andrei Dinu îşi pune această întrebare: Cum scăpăm de DNA?
Pentru că, având în vedere societatea în care trăim, răspunsul este unul singur: Nu se poate să scăpăm!
 
Un avocat din Baroul Bucureşti care înţelege să nu-şi dea numele complet dat fiind titlul acestei culegeri de pamflete, semnează sub pseudonimul Cezar Bivolaru
 
 
REVERENTE CRITICE...
CUM SCĂPĂM DE DNA, DE MIHAI DINU
Volumul „Cum scăpăm de DNA” - pamflete, semnat de Mihai Dinu, publicat la Editura ZEIT, Brăila, 2016, cuprinde în cele 70 de pagini un număr de 27 de titluri, însoţite de caricaturi semnate de arhitect Sergiu Fărcăşanu şi o “Prefaţă sau cuvânt înainte sau postfaţă, cum doriţi să o intitulaţi, că de încadrat juridic se vor ocupa alţii” (pag.5), cum, sub pseudonimul Cezar Bivolaru, îşi autointitulează părerea sa de cititor un coleg al autorului. Alături de avocatul Dorel Ene, cel care se întreabă: “Cine ar fi crezut că cineva poate glumi pe tema DNA sau despre DNA?... Nimeni, în opinia mea…” (pag. 7).
Ambii sunt copărtaşi la părerea că această carte, în “subtilitatea ei mai mult sau mai puţin directă” (pag. 6) este o lucrare “de un umor incredibil, fantastic de greu de găsit în zilele noastre.” (pag. 7). Cu atât mai mult cu cât şi autorul şi cei doi comentatori fac parte din sistemul juridic, pe care-l cunosc foarte bine!
Dacă „Dicţionarul explicativ al limbii române” consideră pamfletul drept o „specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane” şi dacă mai aflăm căaceastă specie literarăpoate să primească forma unui articol într-o publicaţie, a uneicomedii cu elemente de pamflet, a unui cuplet conţinând un pamflet, chiar a unui roman cu caracter de pamflet, se cheamă că am înţeles despre ce este vorba.
Dacă ar fi să ne folosim de analiza pamfletului ca specie literară, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru, făcută de Profesorul Universitar Dr. Dorin N. Uritescu din Bucureşti, am afla că „Pamfletul este o creaţie, cu atât mai izbutită, cu cât feluritele modalităţi ale expresiei artistice: epitetul, metafora, comparaţia, antiteza, antonomaza, etc. o slujesc efectiv şi rodnic.”Exemple pot fi pamfletele savuroase scrise de mari nume din literatura noastră, indiferent dacă le întâlnim în publicistică (Tudor Arghezi - Baronul, Preşedintele), în creaţia epică (Eugen Lovinescu, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu), în creaţia lirică (Mihai Eminescu - Junii corupţi; Grigore Alexandrescu – Confesiunea unui renegat; Tudor Arghei – Balada maeştrilor) şi, bineînţeles, Corneliu Vadim Tudor.
Şi iarăşi, dacă ar fi să cităm un fragment din articolul Actualizarea publicat de Mihai Eminescu în anul 1877: „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige averi şi onoruri?...Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în academie...?”, iată că ne aflăm în plină actualitate!... Nu este de mirare, deci, că autorul Mihai Andrei Dinu a ales să scrie această carte de pamflete! Temelesunt „chestiuni arzătoare, la ordinea zilei”, ca să citez dintr-un clasic, în special cele care privesc unele aspecte ale vieţii politice, economice, sociale, pe care fiecare dintre noi le întâlnim la tot pasul, cu care ne confruntăm aproape zilnic.
De aceea, şotronul dintre verbele „a fi” şi „a trebui”, jucat între două tabere bine precizate, DNA, pe de o parte şi înalţii funcţionari corupţi, de cealaltă parte, două tabere intrinsec legate de altfel, nu face decât să ne convingă pe noi, amărâţii şi naivii din tabăra de mijloc, majoritară, că ne aflăm într-o mare dilemă, căreia nu i-am aflat încă dezlegarea. Şi anume: 1. Ce ar trebui să fie DNA şi nu este; ce este DNA şi nu ar trebui să fie?  2. Ce ar trebui să fie înalţii funcţionari şi nu sunt; ce sunt aceştia şi nu ar trebui să fie? Iată că „din această dilemă nu putem ieşi”! Deocamdată!...
Autorul acestui volum, cel care se vrea un pamfletar autentic, nici nu are nevoie să-şi asume  „duritatea expresiei”,specifică unui pamflet. Nici nu alunecă într-un limbaj vulgar, trivial, aşa cum se mai întâmplă uneori. Pentru că din punct de vedere al conţinutului, pamfletul său are un obiectiv bine precizat (chiar din titlu!) şi anume, vizează o individualitate, ca factor oficial şi o alta ca factor uman, precum şi relaţiile dintre componenţii săi, relaţii care lasă autorului libertatea de a prezenta corect o anumită stare de lucruri, stare care nu trebuie trecută cu vederea. Mihai Dinu portretizează critico-satiric ţintele pe care doreşte să le încadreze în această specie literară a pamfletului. Veţi găsi dumneavoastră în carte sub titluri ca: Expertiza judiciară, Cum scăpăm de DNA; Atac de panică, Masterplan, Propuneri pentru funcţia de ministru al Justiţiei, etc. totala confirmare. Teme diverse, probleme şi mai diverse, ce pornesc de la situaţiile obişnuite. Un şofer prins între claxoane stridente (pag 50) şi realizările CNADNR-ului (pag. 51) sau atacul ţânţarilor, de parcă autorul ar dori să facă din ţânţar, armăsar, trecând la armăsarii politici, cei care nechează şi tropotesc nerăbdători pentru acapararea puterii totale, uitând că s-a format acolo ; „pe Ştirbei Vodă un fel de Area 51 şi că au fost cazuri de dispariţie a unor persoane care au intrat şi au ieşit după 9 sau 10 ani,...” (pag. 58). Ca să exemplific doar câteva, lăsând cititorului întâlnirea cu numele reale ale persoanelor devenite personaje care populează această carte.
Sigur că, pentru a nu rămâne neglijat de atenţia şi adeziunea cititorului, este necesar ca pamfletul să se păstreze în limitele unui limbaj decent, fără invective, ceea ce autorul Mihai Dinu reuşeşte într-un fel, chiar dacă poantele sale nu pişcă, lăsând uneori impresia unor tablete obişnuite ce se limitează să fie în acord perfect, de necontestat, cu percepţia justă a realităţii. O realitate care doare şi, cel mai adesea, umileşte. 
La fel ca umorul, umorul negru chiar, pamfletul este o stare de spirit, care face parte din realitatea înconjurătoare, adesea încărcată excesiv cu aspecte neobişnuite şi, mai ales, neplăcute; o scriitură cu spirit combativ, pregnant, virulent chiar, atunci când este necesar, prin care autorul Mihai Dinu doreşte să portretizeze idei, situaţii, stări de lucruri, ce par a nu avea sfârşit. Cu această carte ne aflăm în prezenţa unui semnal de alarmă faţă de modalitatea în care se desfăşoară viaţa noastră actuală.
O carte care ne pune pe gânduri!
Lucia Pătraşcu (Brăila)

DANIELA TIGER – CARTEA DORURILOR CĂRUNTE
Uscăţivă, înţeleaptă şi justiţiară ca Sfânta Vineri -, Daniela Tiger (pseudonim al doamnei Daniela-Doina Pîrvulescu-Buşcu) este o misterioasă iubitoare şi creatoare de literatură din Craiova, fondatoare a revistei culturale Cafeneaua Băniei (publicaţie mensuală, format A4, full color), iniţiator şi motor cu ardere internă extremă al cenaclului cu aceeaşi denumire (ce se întruneşte lunar, în prima joie a lunii, la Muzeul Olteniei din Bănie), coordonatoare a câtorva antologii lirice şi de arte vizuale.
Viitoare soacră cu trei nurori, este ea însăşi autoare de volume în regie proprie: Împăcare (pricesne şi poezie ortodox-religioasă), respectiv, Prizoniera nerostirii,cărora li se adaugă, din decembrie 2016, încă două: unul de poeme în versuri clasice, izometrice, cu titlu ce denotă o incitantă ,,combinată nordică”, uşor bizară, între senzualitate şi smerenie, chemare a iubirii carnale şi deschidere spre cultivarea spiritului liturgic: Într-un genunchi de anotimp;altul de povestiri pentru copii – Ursuleţul de pluş,graţios şi tandru ca un dar de Crăciun.
Cele două recente apariţii editoriale vor fi/ au fost lansate luni, 19 decembrie, la Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia AMAN” – Dolj, de la ora 15.
Toate cărţile Danielei Tiger sunt gerate de Vital Prevent Edit (Drăgoteşti, Dolj, România), editură pe care o conduce cu inspiraţie de economist riguros şi exigent.
Dedicăm partea cea mai mare a prezentului comentariu volumului de versuri, abia ieşit de sub tipar, pe a cărui primă copertă se unduiesc frunzele/ pletele/ eşarfele ielelor dintr-o pictură a doamnei Rodica-Rozalia Jianu, tabloul, într-o policromie efervescentă/ clocotitoare şi viforoasă, fiind intitulat Toamna.
Pe cât de interesant şi provocator (la lectură), volumul Într-un genunchi de anotimp păcătuieşte prin numărul foarte mare de poeme – 165, cât într-o antologie din celebra colecţie Biblioteca pentru toţi -, care, pe deasupra, nu sunt segmentate de nici un intertitlu, nefiind, aşadar, structurate în cicluri tematice ori de altănatură.
Dacă primul poem: Să ne iubim ca frunza ne poate duce cu gândul la o celebră romanţă interpretată de Mia Braia (Să ne iubim cât suntem încă tineri), prelucrată apoi şi relansată de una dintre formaţiile de mare popularitate din anii maximei deschideri/ liberalizări: 1966-1977 -, volumul Danielei Tiger, în întregul său, ne lasă impresia că a fost scris, în bună măsură, ascultând la infinit celebrele şlagăre din anii ’70 ale grupului vocal-instrumental  Mondial: Atât de fragedă, De va veni la tine vântul, Iubire, bibelou de porţelan, Romanţa inimii, Primăvara, cântate de regretatul solist vocal Gabriel Drăgan, cu accente de lirism demne de renumitele trupe occidentale Bee Gees şi MoodyBlues.
Tonalitatea de romanţe – cu sau, vorba lui Ion Minulescu, autoironică: fără ecou – este evidentă, multe dintre textele incluse în volumul Într-un genunchi de anotimp  putând fi surse de inspiraţie pentru compozitorii care participă la Festivalul ,,Crizantema de Aur”, de laTârgovişte.
Universul liric al Danielei Tiger este unul de sorginte romantică şi simbolistă, cu evadări – din fericire, foarte rare – spre zări parnasiene (vetuste), spre edulcorante şi hedonice pasteluri, exersate şi epuizate încă de acum 150 de ani de Vasile Alecsandri, dar şi, vai, în partea secundă a volumului prezent, spre ,,ghiduşii lirice” (p. 128), ,,poezii de weekend” (p.129), ,,poezia de dimineaţă” (p. 130), după ce autoarea ne purtase, inspirat, prin tărâmul sloiurilor de dor (p.63), al dorurilor cărunte (p. 66) şi, mai ales, prin redutabilul teritoriu caligrafiat în paginile 103-104, prin poemul Doina dorului – cu scăpărări de cremene incandescentă, specifice ţâpuriturilor maramureşene şi oşeneşti, croşetate cu fir de borangic, ruperi de ritm şi virtuozităţi de căluş oltenesc.
Dar iată cum sună această insolită Doina dorului a Danielei Tiger: ,,Şi-aş doini, doini doina,/ Munţii de s-or clătina,/ Apele vor îngheţa,/ Dar dorul le-o dezgheţa.// Du-te, dorule, nebun,/ Du-te, iute, când îţi spun,/ Du-te-acum pe bidivii,/ Fără Soare să nu vii!”. Poeta îi încredinţează, aşadar, dorului o misiune clară şi o ţintă categorică: aceea de a-i aduce Soarele, adică Lumina, Iubitul.
După care, înfiorată de o asemenea perspectivă, asupra căreia nu are nici cea mai mică îndoială că nu va deveni realitate ravisantă, îşi continuă    reveria cuceritoare: ,,Să mă ardă razele/ Şi să râdă frunzele/ Când în braţe m-o lua,/ Cu vise m-o săruta.// Vezi, măi, dorule, cum faci/ Şi pe câmpul plin de maci/ Să-mi aduci, iar, soarele,/ Cântul şi izvoarele.// Valurile să mai stea/ Să le spun ce-i dragostea/ Frumoşilor, doi nebuni,/ Dar şi codrilor străbuni.”.
Ca în Opera aperta a lui Umberto Eco -, finalul nu presupune un zăvor, o închidere printr-un stei de piatră/ bornă de hotar, ci un epilog deschis, arcuind, simetric, un arc de lumină spre strofele de început ale poemului: ,,Şi-aş doini, doini doina/ Până când s-o lumina,/ Stelele s-or îneca,/ Numai dorul n-o pleca.// Şi-aş doini, doini doina/ Până când s-o termina…”.
Ne place să credem că, din pricina lucrării de grafică plasată sub poem, s-a rătăcit/ s-a pierdut - între caietul de creaţie, computer şi imprimerie – un foarte semnificativ vers, pe care îl plinim aici, dimpreună cu versurile, două, ultime, deja citate, pe care le repetăm: ,,Şi-aş doini, doini doina/ Până când s-o termina/ În alt timp, în altă stea…”.
La fel de bine, acest vers poate fi: ,,În alt vis, în altă stea…” .
Muzicalitatea constituie principala calitate a poemelor – în versuri şi în strofe clasice – scrise de Daniela Tiger. Cadrul de plasare al acestor micro-reprezentaţii de teatru (căci postura cea mai ispititoare pentru poetă se dovedeşte a fi, deseori, aceea histrionică) este fie cu ecouri medievale, în piaţete publice, în castele părăsite, fie în mijlocul naturii aflate la ore vesperale şi în sezon autumnal.
Se înţelege, sper, că acestea ilustrează stările de spirit ale autoarei, vârsta sa lirică, pe care şi le trăieşte cu intensitate mistuitoare, şi le asumă uneori cu furie şi revoltă, ba chiar cu vertijuri şi explozii de disperare – până când izbuteşte să se reechilibreze lăuntric, să-şi regăsească mereu fragedul prag de înţelepciune armonioasă.
Vis auriu, din care cităm prima şi a treia (ultima) strofă, poate fi pilduitor în acest sens: ,,Ce toamnă palidă se-aşterne-n munţi…/ Vibrează universul prin cuvânt,/ Ai vrea să evadezi sau să renunţi/ Când razele nu îşi mai iau avânt.// (…)// Mă invada rugina până-n vis,/ Se-nfiora, lipindu-se de vânt,/ Din cartea mea o filă s-a mai scris,/ Cu-o lacrimă, din tocul ce l-am frânt”. 
Fila şi cartea care se scriu (pe care, fireşte,  autoarea le scrie, dar cărora le dă viaţă, parcă, pe măsură ce iubitorul de poezie le citeşte!) sunt două dintre temele ce revin, aidoma unor laitmotive, învolumul Într-un genunchi de anotimp.
Motivul cărţii revine, deexemplu,în poemul Un alt octombrie (p.41): ,,Surâsul se-ngână cu noaptea,/ Robeşte şi cere iertare,/ Din slove de aur e cartea,/ Prieten de suflet şi stare”.
Din pagina 47 cităm strofa, pe acelaşi motiv liric: ,,Dintr-o mirare, cartea ce-a fost scrisă/ Cu slovele de gheaţă şi durere,/ Tocită, subţiată stă închisă/Pe drumu-n care mergem fără vrere.”.
În poemul următor: O fi târziu… o fi devreme…, aria semnificaţiei acestui topos este lărgită, fiind vorba de Cartea Destinelor: ,,Iubirii să îi facem parte,/ Noi, doi nebuni din lumi astrale,/ Ştiind că totu-i scris în Carte,/ Ne înclinăm Măriei Sale!”.
De asemenea, în poezia cu cele mai frapante peceţi bacoviene: Plouă (p. 59), în a cărei primă strofă ,,Copacii în haită se-ndoaie-n suspine”, regăsim toposul cărţii: ,,Pe filele cărţii lumina să scrie,/ Cu pană de înger muiată în rouă,/ Povestea cu zâne pe pat de sicrie/ Ce încă mai plânge şi încă mai plouă.// Din roabă a sorţii mă fac, iar, stăpână…/ Pădurile-n geamăt ecoul urmară/ Speranţa şi dorul în şoapte mă-ngână,/ Dar plouă în mine, mai plouă afară.”.
Poza de iubită damnatăpare să-i convină într-atât de mult Danielei Tiger, încât nu se sfieşte să şi-o clameze cu îndurerare abia mascată: ,,Ba e frig, ba e cald, ceaţa intră în noi,/ Între bine şi rău se răstoarnă un cer,/ Nu e loc pentru vise, nu-i loc de-amândoi,/ Am uitat să trăiesc, nu e loc să mai sper.”.
Toamna din poezia Danielei Tiger nu-i câtuşi de puţin anotimpul dezlănţuirilor cromatice, în tonuri calde - de galben, auriu, portocaliu ori purpură imperială -, ci al nuanţelor de albastru ultramarin, gri sumbru ori negru-abanos, al regretelor cernite de dor şi spălate de ploi, dar nu de plumb apăsător, ca la George Bacovia, nu de materie grea de propriile-i molecule şi grea de tâlcuri metafizice, nu de diluviu fără ieşire la mal (ca în Lacustră), ci inducând, subliminal, sugestia unei miraculoase salvări.
Romanţa nu lasă absolut nici un milimetru de loc accentelor de tragedie, nici tonurilor violoncee, de dramă autentică, bulversantă, metalică. Ea se cantonează în spaţiul ostoirii, totuşi cu calm şi cu o încredere oarbă, în geana tămăduirii – prin cuvinte magice şi printr-un orizont al speranţei mereu deschis, chiar dacă: ,,Azi nu mai e nimic, doar amintiri,/ E un ceva pierdut pe gri cărări,/ E totul vag, un praf stelar, smintiri,/ Prea multă toamnă… în lungi înserări…”
Lăsând impresia că nu o interesează treptele iubirii, că nu a auzit de Scara la Cer şi nici de Amor intellectualis Dei (Iubirea Spirituală – treaptă supremă, a cunoaşterii şi auto-cunoaşterii) -, Daniela Tiger fuge rar cu gândul la Dumnezeu, în doar câteva dintre cele 165 de poeme ale volumului său. Din cel de la pagina 14, transcriem strofa din urmă: ,,Am obosit, aş cere-acum dorinţă/ La Tine, Doamne, să-mi aprinzi Lumina,/ Să caut în adâncuri de credinţă/ Timpul pierdut şi-a cui, care-a fost vina?”.
Tresăriri vesperale depistăm în poemul Număr scânteia din stele, care poate fi apreciat ca una dintre multele probe de virtuozitate prozodică – şi atât, adică fără vreun chepeng spre transcendent.
Timpul trecut printre versete… (în pofida uşoarelor reverberaţii macedonskiene), Mă înfăşor în lacrima durerii…, Iluzii ard pe rug de vise…, Ultimul dans, O altă toamnă şi alte creaţii lirice ale Danielei Tiger ne trimit cu gândul la faptul că volumul său de versuri s-ar putea constitui, volens-nolens, într-un veritabil Manual de zbor şi dor pentru puiul de cocor, după cum se numea, cu decenii în urmă, o piesă montată la Teatrul ,,Colibri” din Craiova.
O întoarsă pe dos Balada chiriaşului grăbit, de George Topârceanu, poate fi considerată poema cu titlul dezarmant, ca o lamă de ghilotină, Am obosit…, care se încheie astfel: ,,Am obosit, iubite, să mai sper,/ Bagajele, azi, vreau să le desfac,/ Să-ncerc să uit, să găsesc alt reper/ Şi altă haină-n suflet să îmbrac…”.
Stampă rece, de toamnă, Octombrie pare a fi un poem stârnit de sonorităţile de catifea, în falduri maiestuoase ale recitalurilor de caval susţinute, în cadrul Cenaclului Casa Băniei, de rapsodul Cornel Popescu, laureat al Festivalului-Concurs Internaţional ,,Maria Tănase” de la Craiova – chit că poema aceasta se prăbuşeşte, finalmente, în sintagme demne de şedinţele de partid de pe timpuri: ,,Pe drumurile astea, toate,/ Ce-s pietruite cu iluzii/ Caut ieşiri, amân sau, poate,/ Mă pierd în dogme şi concluzii.”. Cuvinte precum dogme şi, mai ales, concluzii, nu au câtuşi de puţin vreo încărcătură semantică lirică, ci, dimpotrivă, doar de încheiere de proces-verbal de şedinţă.
În ritm de cavalcadă – o …călărire în amurg, nu una în zori – putem aprecia că este poemul, deja citat, Un alt octombrie, care începe avântat: ,,Al cailor ropot străpunge/ Durerea şi lacrima Lunii,/ Iar tunetul strigă: Ajunge!,/ Se-ndoaie cu vântul şi prunii.”
Dezarmant de brusc şi direct sună indicaţiile scenice din piesa lirică În braţe de mă ţii…, unde dorul de româneştile, autohtonele mângâieri este înlocuit cu imperativul anglo-saxon atingeri – cum se fandosesc, acum, preţioasele ridicole din zori de secol XXI, cu un cuvânt ce induce, culmea, nu căldura şi jerbele iubirilor fierbinţi (cu mult mai încinse decât ,,câinii fiebinţi”/ ,,hot-dog” de pe benzile rulante ale sorţii jucate la ruletele ,,fast-food”-urilor din supermarketurile fatale!!!...), ci, dimpotrivă, GERul năprasnic, din atinGERi, devenind, sperăm, ca percepţie, GER incandescent.
Tristeţe blând-jucăuşă răzbate – într-un decor de piaţă arhitectonică de burg ev-mezic - din poema Medievală, care debutează nonşalant: ,,E piaţa plină, lume, acum sosesc actorii,/ Iar scena-i pregătită s-o spulbere-n picioare,/ Aşteaptă doar o clipă să vină şi sufleorii,/ Să-şi mâzgălească faţa cu ciumă şi paloare.// Cu texte răsuflate din piesele nătânge/ Încearcă să înşele şi inima domniţei,/ Dar menestrelul tace, iar cerul, azi, va plânge/ Când măştile se joacă pe sufletul fetiţei.”.
Pe urmele romănăţeanului Nicolae-Paul Mihail, maestru neîntrecut al unei vastei palete de genuri literare şi specii lirice, autor al scenariilor din seria de filme inspirate din viaţa haiducilor lui Şapte Cai şi ai lui Mărgelatu, semnate cu pseudonimul Eugen Barbu -, Daniela Tiger comite, la pag. 44, primul său pantum, cu titlul Ecoul şoaptei înserate.
Insistăm în a preciza că marele Senior al literelor româneşti, Nicolae-Paul Mihail (cu obârşii în Caracal), a resuscitat glosa, balada, vilanela, hexagrama, lapalissada, versul cu ecou interior, hexametrul, strofa safică şi, desigur, pantumul -, lansând concomitent rondo-sonetul, endo-grama, mini-glosa şi, în cele din urmă, versiunea românească de hai-ku: cristalele.
În toate cazurile, el a considerat că forma trebuie înţeleasă ca o calitate a fondului poetic. Modelul cristalelor – mărturisea Nicolae-Paul Mihail – este o încercare de a acorda o intenţie filosofică, sau măcar lirică, până şi unor efemeri fulgi de zăpadă.
Dincolo de înşelătorul titlu: Dulce-amar şi-un strop de iertare, poemul de la pag. 46 generează difuz o atmosferă de turnir deloc fremătător, deloc cu poftă de sânge şi elan în delirul tribunelor excitate la maximum -, dimpotrivă: un turnir în care, şi câini, şi călăreţi par sculptaţi, instantaneu, în gheaţă. Deloc bacovian, poemul menţionat nu are cum să fie bănuit de vreun fior metafizic, însă dispune de sclipiri lirice interesante, bine asezonate.
Un concentrat de trăiri negre, cu scăpărări de antracit, ne frapează din poemul imediat următor: Înfăşuraţi în puncte cardinale, în care sintagmele poetice au tăria florii de colţ – izbită nu doar de aerul ascuţit şi alpin al briciului de ozon de pe piscurile de 2.514, 3.330, 4.400 de metri, dar şi de croşeele necruţătoare de stânga-dreapta, stârnite de aerul, rece ca gheaţa, vâslit de aripi năprasnice de vulturi golaşi ori de condori în picaj letal.
Cele trei strofe din Suflet răstignit cuprind versuri cvasi-tipice pentru un album sentimental, cu valenţe de trăire poetică sinceră, cu precizarea că, în artă, sinceritatea nu are nici o valoare estetică. În strofa de final întâlnim un diminutiv ce ornează, cu ecouri sfărâmate din lirica veacurilor XV-XVII, creaţia Danielei Tiger. În cazul de faţă este vorba de fluturaş. În pag. 129, depistăm un bobocel.
Utilizarea diminutivelor este, totuşi, rarisimă în poeziile sale – fapt lăudabil, ştiut fiind că oltenii au această înclinaţie nativă, contrară temperamentului lor meridional, solar.
În schimb, astrul selenar, Luna, constituie un reper nelipsit din foarte multe poezii ale Danielei Tiger. Ca mai toţi românii, autoarea nu ştie, însă, că, atunci când e vorba de un corp ceresc, respectivul cuvânt se scrie cu literă iniţială majusculă.
În altă ordine de idei, de la pag. 50 încep să apară, dezarmant, ligamente cu trimitere dorsală/ fesieră: ,,Mă preling, cu raza dimineţii”; ,,Stropeşte-mă cu roua dimineţii” (p. 56); ,,Cu roua-n ochii dimineţii” (p. 91); ,,Cu respiraţia tăiată” (p. 93); în p. 105, dăm şi de ,,trupul ars de vise”; apoi: ,,Să m-adape cu răbdare” (p. 129); ,,Cu rouă diamantină” (p. 151); din nou: ,,Nisipul se cerne, iar timpul amână” (p. 166)… Singura scuză ar fi că autoarea i-a calchiat pe docţii jurnalişti de la unele posturi de radio şi televiziune care, cu candidă făloşenie, scapă deseori câte o ghioagă de spart oale şi ulcele… gen ,,Timpul afectat emisiunii noastre…”.
Poemul de la pag. 52, Masca, intră în consonanţă tematică profundă cu poema Medievală, de la p. 43: ,,Răul e scopul în viaţă,/ Scena e-acum pregătită,/ Hai, e spectacol în piaţă,/ Lumea-i machiată, gătită!// Actorii sunt veseli sau trişti,/ Ca la comandă se-arată,/ Spectatorii – simpli turişti – Cu existenţa furată.// Mă pierd în cuvinte, nu râd,/ Ia-ţi masca, ai chipul mai hâd!”.
Un sentiment acut al prea târziului, al clipei ratate, al lumii pe sfârşite – cu premoniţii ale implacabilei extincţii – transpare din poezia Ai venit într-un timp
În poemul Amnezie, un vers notabil: ,,Solfegii nasc în note sacre” se pierde, parcă, într-un context în care autoarea vrea, cu obstinaţie, să găsească, mereu şi mereu, rima perfectă. Aglutinările sunt, totuşi, de efect, sugerând carenţa oricărei posibile ieşiri, de pe tărâmul troienit de doruri nerostite, şi de un sentiment de resemnare, dictat ca o sentinţă irevocabilă în ultimul vers: ,,Ciudate drumuri se bifurcă,/ Alungă clipe, ceru-l sfarmă,/ Nămeţi de gânduri le încurcă,/ Trecutul îl transformă-n armă.// Încet, robirea se disipă/ În praful ros dintr-o clepsidră/ Pe care sensul mut îl ţipă/ Când curge inima anhidră.// Chiar şi uitarea e uitată,/ Mereu bolnavi de amnezie,/ Visăm o lume limitată,/ În schimb, e totul poezie.”.
Scris, probabil, în momente de năduf irepresibil, poemul Partaj (p. 61) ne-a frapat printr-un soi de verbiaj şi prin ecouri nedorite din cercurile în care se practică epigrama, satira, madrigalul  - specii care sunt probe de virtuozitate tehnică şi de spectaculoase jocuri de artificii ale inteligenţei fine, cu adevărat scăpărătoare, dar care rămân simple versuri (versificaţie), neavând nimic, absolut nimic în comun cu spiritul poezieiveritabile. Mecanica goală de orice trăire lirică a acestor rânduri, dispuse în patru catrene, ne-a făcut să ne punem, pentru prima oară, întrebarea de bun simţ, cât se poate de firească: de ce Daniela Tiger nu are curajul să exerseze şi versul liber, versulalb?
Dacă la pag. 68 întâlnim, chiar în titlu, un cuvânt din limbajul specific educaţiei civice: conştiinţe (dar şi două versuri insolite: ,,Icoană e cerul, albastrul pictează un zbor,/ Sângele cântă pe ritm de atingeri păgâne”)-, ultima expresie din Gânduri în ploaie (p. 71)sună jurnalier ori eseistic: săracă-n valori.
Pe pagina următoare, poema Viaţa are, în final, alt vers încheiat, din sforţări prozodice, cu o sintagmă străină poeziei: de a fi umani.
Deşi, cum afirmam cu mult mai înainte, vremea pastelurilor s-a risipit o dată cu disiparea umbrei bardului din Mirceşti, poetul Doinelor şi lăcrămioarelor: veselul Alecsandri, veşnic tânăr şi ferice -, Daniela Tiger nu-şi poate reprima ispitirile dintr-un poem ale cărui patru strofe în vers alexandrin încep cu mărturisirea dezarmantă: Mă-ncântă, care dă şi titlul poeziei. Să adăstăm în cerdacul umbros al primei strofe: ,,Mă-ncântă pădurea cu foşnet de ducă,/ Copacii se-ndoaie sub ploaie de stele,/ Iar ciuta, smerită, din ochii-i s-aducă/ O pânză de vise, să ţesem pastele.”.
Un june imberb şi grobian (vezi personajul Grobei din romanul Bunavestire de Nicolae Breban), un june care şi-a pierdut inocenţa, de care, de altfel, nu s-a bucurat niciodată,  un june insolent din generaţia celor orbiţi exclusiv de discoteci/ cluburi/ pub-uri şi căşti în urechi (ATENŢIE: 42 % dintre adolescenţii români, unii ajunşi pe băncile facultăţilor, sunt analfabeţi funcţionali, adică fie nu ştiu să citească un text la prima vedere, fie îl buchisesc, mai pe silabe false, mai scremut, însă nu pricep nimic din acel text!!!), ar putea replica, apropo de invitaţia să ţesem pastele: ,,Pa, stele!” ori ,,Pa, Stelea!” (ex-portarul campioanei Steaua)…
Rotund şi dens, transmiţând cu fervoare fiorul liric, este poemul cu titlu imperativ: Opreşte, rugăciune  drapată în disperare a celei care, până la pagina 76, şi-a îndreptat o singură dată ochii spre Dumnezeu: ,,Opreşte timpul, ne subjugă,/ Şi gândurile abisale,/ Şi drumul, labirint spre fugă,/ Şi dogmele universale!// Opreşte dorul şi cuvântul,/ Şi-amăgitoare constelaţii,/ Şi lacrima, versul şi cântul,/ Şi trenul ce nu are staţii! (n.n. superbă sugestie)// Opreşte sângele-n cascadă/ Şi palida lui întristare,/ Şi visele din noi să cadă,/ Şi o dorinţă în uitare!// Opreşte, Doamne, mersul roţii/ Şi-nrourata adormire,/ Şi pietrele pe drumul sorţii,/ Şi ochii plânşi a nemurire!”.
Decor frecvent la marii romantici europeni, cu îndemnuri paseiste – în străfunduri, cunoaşterea trecutului este egală cu descoperirea propriei identităţi, ca neam şi istorie, ca limbă, cultură şi spiritualitate -, castelul în ruine nu putea lipsi din arsenalul Danielei Tiger.
Butaforia este bine stăpânită, jocul de lumini şi umbre pare suficient de viu şi sugestiv, luminile de contur sunt bine distribuite, aşa că reprezentaţia cu dangăt legendar poate începe: ,,Pe suflet e praf şi rugină/ În straturi ce nu pot fi scoase,/ Castelu-i ruinat, nu-i regină,/ Rămas-au doar vorbe stâncoase.// Iar anii se scurg, implacabil,/ Viorile tac, numai struna/ Se rupe, nimic nu-i valabil,/ Nici Soarele, gândul sau Luna.// Un strop de răgaz mai cer, Doamne,/ Să caut clepsidra, nisipul,/ S-ating frunze galbene-n toamne,/ Apoi, în neant, să-mi uit chipul!”.
Un menuet pe cât de suav, pe atât pe maiestuos este poemul cu titlu tranşant: Mi-e foame de tine, mi-e bine, după cum poezia autoreferenţială Sunt – autoportret de o luciditate dureros de dulce – se încheie printr-o recunoaştere dezarmantă, care, însă, e foarte posibil să ascundă o capcană: ,,Sunt rug nestins ce arde-n libertate,/ Sunt trăsnetul din ochii ce scânteie,/ Sunt dragoste, iubire însetate/ Şi toate la un loc… sunt doar femeie!”. Final de poem ce poate primi şi intonaţia interogativă: ,,sunt… doar femeie?”…
Definiţii în ritm galopant, de ciuleandră, adună – într-o acoladă de lumină – poemul Sărutul, sculptat, parcă, prin cioplire directă în piatră, fără machetă sau model, aidoma tehnicii lansate de BRÂNCUŞI, acum 110 ani, deodată cu lucrarea sa omonimă (Sărutul, al cărui prim exemplar se află în tezaurul Muzeului de Artă din Craiova) şi cu atât de arhaica, înţeleapta Cuminţenia pământului, care au revoluţionat sculptura mondială, asumându-şi rolul de borne de aur şi străjeri româneşti la porţile fastuoase ale sculpturii moderne de pe Terra.
Din poemul Sărutul de Daniela Tiger, cităm doar cea dintâi şi cea din urmă strofă: ,,Suav, ancestral şi magnetic (n.n. Doamne, ce cadenţă astrală!),/ Sărutul fierbinte ne-apasă/ Un zâmbet ce zburdă frenetic,/ Vis dulce pe buza mea arsă.//(…)// Clepsidra robită-mpietreşte,/ Nisipul ne mângâie trupul,/ Adâncă-aşteptare ce creşte/ Alungă tristeţea şi timpul.”.
Poeme de dragoste demne de reţinut sunt Sărutul serii, Vis de iubire, Cântec, Ceasul umbrelor de rouă, Rătăcită în poveste, Atinge, iubite (n.n. hm, iar anglosaxonele atingeri, în loc de-ale noastre mângâieri!...), Fum sau poveste.
În poema Simbioză, Daniela Tiger se visează ieşită din tipare – adică a-tipică, unică.
La pagina 143, ne izbeşte frontal metafora atingere măiastră, din poezia numită – ce-i drept – N-a fost decât un vis.
Cu un evident iz didacticist, Iubesc este un poem frust, cu valenţe de poem-manifest: ,,Iubesc totul şi iubesc credinţa,/ Ruga către cer, limba ce-o grăiesc -/ Nemurirea îmi umple fiinţa,/ Trăiesc să iubesc, iubesc să trăiesc!”.
O structură compozită – suntem tentaţi să scriem mult prea compozită – au poemele din ultimele 20-30 de pagini ale volumului. După un grupaj de versuri în care tensiunea lirică este la cote rezonabile, dacă nu chiar remarcabile (Interior, Şi tu… şi eu…, Umbra unui vis, Aşchie de suflet, Carpe  diemşi îndeosebi Fuga), ultimele opt creaţii lirice din volumul Danielei Tiger sunt, pur şi simplu, versuri ocazionale, printre care două acrostihuri (exerciţii pentru adormit copii care habar nu au de specificul poeziei), altele au dedicaţii precizate, precum cele închinate: Murei Ghiţulescu, Familiei Emilia şi Teodor Bicăzan, Prietenilor mei Carla şi Hicham.
Astfel, volumul Într-un genunchi de anotimp se încheie, paradoxal, chiar într-un genunchi,  nu în punctul cel mai de jos, dar, oricum, prin includerea – grăbită şi suspectă – a unui soi de duel/ duet în madrigaluri Mircea Trifu & Daniela Tiger, intitulat Punte peste abis, mult sub media de ansamblu a acestei culegeri de versuri originale.
În cazul în care volumul pe care îl disecăm – lăudabil, în mare – ar fi trecut prin furcile caudine ale unui consilier editorial profesionist, partea de stufoşenie a sa ar fi dispărut (cel puţin 30-40-50 de poeme sunt prisoselnice), structura cărţii ar fi fost mult îmbunătăţită, prin propriile-i resurse, iar impactul - indubitabil mai puternic.
Cheia de aur a unui izbutit, pe deplin reuşit, volum de versuri este ca primul şi ultimul poem să se ridice la un standard de expresivitate cu adevărat deosebit, peste media contemporanilor,  dacă nu cumva să fie – cazul cel mai fericit – antologice măcar pentru autorul respectiv, în ipoteza în care nu sunt antologice pentru acea generaţie de creaţie, ori – şi mai şi - pentru literatura ţării în care scrie.
O sfătuim prieteneşte pe Daniela Tiger să nu mai publice nici un volum de poeme în următorii doi-trei ani, răstimp în care să studieze cu maximă atenţie, să conspecteze minuţios eseurile din excepţionala antologie Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi străine – publicată de reputatul hermeneut Nicolae Balotă – şi să se autoflageleze scriind, în toată această perioadă, pe cât posibil, exclusiv în vers liber, vers heterometric.
Spectrul spaimei de a nu fi acuzată că nu respectă cu stricteţe regulile prozodiei specifice versurilor clasice o presează atât de tare pe Daniela Tiger încât, nu rareori, ea cade în verbiaj şi se lasă pradă expresivităţii involuntare.
Cât despre volumul de povestiri pentru copii (de toate vârstele!): Ursuleţul de pluş – grafică şi picturi: Florin Dibluş -, ne rezumăm la a remarca prospeţimea şi lumina, candoarea şi vivacitatea, energia contagioasă şi gândirea pozitivă ce se degajă din această micuţă bijuterie editorială.
Alegându-şi numele literar de Tiger -, Daniela şi-a asumat provocarea şi riscurile cele mai dure: acelea de a se dovedi una dintre cele mai rapide protagoniste de pe ringul literar. Prin volumul Într-un genunchi de anotimp, ea îşi adjudecă, în timp real, cvasi-instantaneu consacrarea şi intră triumfal în agora poeteselor de certă vocaţie şi valoare din literatura română a celui de-al doilea deceniu al secolului XXI.     
Dan Lupescu (Craiova)
 
SPIRITUALITATE
PUTEREA VOINȚEI
Dacă cineva ți-ar adresa întrebarea: Ai curaj să trăiești? probabil că ai fi capabil să răspunzi rapid, ori, pur și simplu, te-ai bloca. Ai considera că persoana care te-a întrebat așa ceva, fie este mult prea curioasă, fie este labilă psihic, ori te pune la încercare. Indiferent de gândurile pe care le-a avut acel om în clipa respectivă, această întrebare are un profund substrat psihologic și chiar religios. De aici, se nasc tot felul de supoziții, de posibile variante și idei, care mai de care mai îndrăznețe și ciudate. Teorii ale esenței existenței și ale rostului omului în lume sunt foarte multe. Pe măsură ce te informezi, parcă totul devine și mai complicat, iar răspunsurile găsite nu satisfac mai deloc spiritul. Omul își caută, în primul rând, sinele, încearcă să îl înțeleagă și abia apoi tinde să aprofundeze problemele existențiale. Toate întrebările ce au ca subiect viața și moartea converg către alte interogații și către altele, la infinit. Nimeni nu este pe deplin lămurit în aceste privințe, chiar dacă unii oameni susțin că dețin toate răspunsurile. Până la urmă, atât viața, cât și ieșirea din planul terestru sunt chestiuni personale și țin strict de intimitatea fiecăruia dintre noi. Cu toate teoriile existente și experiențele unora și ale altora, misterul trecerii dincolo nu a fost elucidat. Chiar dacă multe viziuni par să se îndrepte spre același sens, rămân însă multe necunoscute pentru noi, cei însetați de cunoaștere. Probabil că unicul adevăr nu poate fi văzut decât de ochii celor care se află la granița dintre cele două stări. Curiozitatea noastră nu are margini, și nu dispare nicicând. Va trebui să avem răbdare până când ne vom confrunta singuri cu marele răspuns. Clipa aceea unică rămâne doar în amintirea celui în cauză, ca un moment personal, o relație a sa cu infinitul și cu divinitatea.
Știm că viața este un dar dumnezeiesc și suntem datori să o ducem până la capăt, cu bune și cu rele. Dacă ne vom întâlni cu situații-limită, va trebui să nu disperăm și să mergem mai departe, căci nu există cale de întoarcere. Unii dintre noi refuză categoric să treacă peste dificultăți ieșite din comun, lâsându-se pradă disperării și ajungând pe marginea prăpastiei, la acea limită dintre viață și moarte. Atunci, ei cedează total și aleg să plece din planul fizic fără niciun regret. Sau poate că regretă, însă e prea târziu pentru a face un pas înapoi și a-și mai acorda o șansă la viață. Pentru ei, totul se sfârșește în clipa zero, când sunt convinși că nimic bun nu se mai poate întâmpla și problemele lor nu pot fi nicidecum rezolvate. O astfel de gândire negativistă are consecințe catastrofale. Acțiunile pot avea efecte ireversibile și îngrozitoare. De aceea, mereu suntem învățați să gândim pozitiv, să avem speranță, să înțelegem că orice problemă are cel puțin o soluție, numai că trebuie să vrem să o găsim. Desigur, un rol important îl au persoanele de lângă noi, cele care ne sunt alături în astfel de momente de cumpănă, care ne încurajează și ne oferă un imbold, ca să putem trece peste acestea. În lumea în care trăim, există oameni care au un destin crunt, care înfruntă greutăți inimaginabile, și cu toate acestea, nu-și pierd nădejdea în Dumnezeu și își păstrează mintea întreagă. Ceea ce îi determină să fie atât de puternici este forța interioară, pe care  o au din rugăciune. Viața lor este una echilibrată și animată de gânduri bune. Ei se străduiesc să meargă pe un drum cât mai drept, chiar dacă știu că vor întâlni diferite obstacole. Puterea credinței, a rugăciunii și a faptelor bune le întăresc voința și sufletul.
Așadar, oricât de greu ne-ar fi, să nu uităm că altora le este și mai rău. Stă în firea noastră să-i ajutăm pe alții să depășească tot felul de neplăceri, și în acest chip vom fim pe deplin mulțumiți de noi înșine și de viața noastră.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
SIMULĂRI PE CALCULATOR UTILIZATE PENTRU INSTRUIRE
Tehnologiile utilizate în predare/învăţare/evaluare au evoluat de-a lungul timpului, în special în ultimii 20 de ani. Utilizarea în domeniul educaţional a tehnologiilor informatice a dat naştere unui tip de instruire cunoscut sub denumirea de e-Learning, acesta având drept scop îmbunătăţirea performanţelor indivizilor şi organizaţiilor.
Se deosebesc următoarele tipuri de e-Learning: învăţarea bazată pe calculator (CBL, Computer-based Learning), care se referă la utilizarea calculatorului în sala de clasă, acesta fiind văzut ca o componentă cheie a mediului educaţional; pregătirea bazată pe calculator (Computer-based training), în care cei instruiţi învaţă prin parcurgerea unor programe speciale de pregătire pe calculator, în funcţie de domeniul lor ocupaţional (tipul acesta este specific companiilor şi instituţiilor – publice sau private – care oferă angajaţilor şi persoanelor active programe de calificare şi reconversie profesională); învăţarea colaborativă susţinută de calculator (Computer-supported collaborative learning), destinat îmbunătăţirii predării şi învăţării cu ajutorul noilor tehnologii Web: wiki-uri, bloguri, microbloguri, reţele sociale, sisteme de bookmarking, fluxuri RSS şi Atom, podcast-uri (majoritatea acestor tehnologii sunt reprezentative pentru ceea ce se cunoaşte astăzi ca Web 2.0).
Calculatoarele – folosite corect din punct de vedere pedagogic – s-au dovedit a fi instrumente foarte utile în procesul de predare şi învăţare a unor discipline diverse, în particular a matematicii şi ştiinţelor naturale (e.g., fizica, chimia, biologia), permiţând crearea şi utilizarea unor instrumente şi medii de învăţare care extind posibilităţile instrumentelor tradiţionale (table, hărţi, planşe, cărţi, laboratoare etc). Acestea sunt proiectate pentru a ghida educabilii (elevi şi studenţi) în asimilarea unor cunoştinţe sau pentru a-i ajuta să îndeplinească sarcini specifice, precum şi pentru evaluare. De asemenea, noile instrumente oferă educabililor şi profesorilor noi posibilităţi: creează oportunităţi deosebite pentru interacţiune; furnizează noi modalităţi de îmbunătăţire a predării; permit crearea comunităţilor locale şi globale; extind oportunităţile de învăţare pentru profesori.
Dintre toate instrumentele bazate pe utilizarea calculatorului, simulările reprezintă unul dintre cele mai potrivite pentru îmbunătăţirea procesului educaţional. O simulare este un program de calculator care reproduce un fenomen natural prin vizualizarea evoluţiei stării acestuia. Starea este descrisă prin intermediul unui set de variabile care se modifică în timp datorită execuţiei repetate a unui algoritm dat. În context educaţional, simulările pe calculator implică modelarea fenomenelor din lumea reală cu scopul de a ajuta educabilii să obţină o perspectivă corectă asupra unor sisteme fizice complexe, determinând astfel înţelegerea aprofundată a unor concepte ştiinţifice.
Un model este o reprezentare conceptuală a unui sistem fizic şi/sau a proprietăţilor acestuia, modelarea fiind procesul în care se construieşte această reprezentare. În principiu, modelarea pe calculator necesită parcurgerea etapelor următoare: analiza problemei; identificarea variabilelor şi algoritmilor; implementarea modelului; rularea implementării şi analiza rezultatelor, rafinarea şi generalizarea acesteia; prezentarea rezultatelor. Implementarea modelului ia forma unei simulări pe calculator, care permite testarea lui în diverse condiţii, având scopul de a învăţa despre comportamentul acestuia. Este evident că aplicabilitatea rezultatelor unei simulări depinde de acurateţea cu care modelul utilizat descrie fenomenul/sistemul fizic real.
Animaţiile, care însoţesc simulările pe calculator, oferă posibilitatea manipulării unor mari cantităţi de date, determinând educabilii să-şi formeze o imagine mentală corectă asupra fenomenelor studiate, permiţându-le totodată să le explice în termeni de modele şi teorii. De asemenea, simulările pe calculator ale fenomenelor fizice oferă numeroase avantaje, câteva dintre acestea fiind următoarele: înlocuiesc echipamente adesea deosebit de costisitoare; pot fi multiplicate într-un număr practic nelimitat; permit obţinerea într-un timp scurt a unor seturi mari de date experimentale; cei care învaţă au posibilitatea de a le utiliza în mod repetat, astfel încât pot urmări modul în care se desfăşoară fenomenele studiate şi extrage concluziile necesare.
În principiu, simulările trebuie să permită celor care învaţă nu numai manipularea unor obiecte pe ecranul calculatorului (având drept scop explorarea conceptelor de bază), ci şi să ofere acestora instrumentele necesare pentru formularea şi testarea unor ipoteze referitoare la fenomenele studiate. Interactivitatatea simulărilor – caracteristică esenţială a acestora – furnizează educabililor posibilitatea de a-şi modifica modelele mentale existente prin compararea rezultatelor modelelor studiate cu aşteptările lor. Crearea unei simulări presupune de cele mai multe ori un efort important, punctul de plecare fiind reprezentat întotdeauna de înţelegerea profundă a fenomenului fizic simulat.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
CU BIBLIA LA ÎNDEMÂNĂ, VOM FI ORICÂND PE CALEA BUNĂ!
Importanța Sfintelor Scripturi (Scripturile ebraice sau Vechiul Testament și Scripturile grecești sau Noul Testament) în cultura omenirii, mai exact în faza edificării atotomenescului care aude chemarea divinului, rezultă atât din rolul decisiv pe care l-au avut în formarea moral-spirituală  a unor mari artiști și erudiți (de pildă, William Faulkner, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1949, mărturisește că Biblia și romanul Don Quijote au fost cărțile sale de căpătâi), cât și din formidabile cifre de felul următor: Biblia este de departe cartea cea mai tipărită din lume (potrivit ediției din 1988 a lui Guiness Book of World Records, între anii 1815-1975 a fost tipărită în aproximativ 2,5 miliarde exemplare) și cea mai tradusă din toate timpurile (peste 1800 de limbi și dialecte), astfel că – ne informează Societatea Biblică Americană – „ea este în prezent accesibilă populației globului în proporție de peste 98%”.
Însăși istoria Bibliei ne dovedește fără putință de tăgadă că avem de-a face cu o carte neobișnuită: nu numai că prin grija scribilor israeliți (soferimii din secolul al VI-lea î.e.n., masoreții din secolele VII-X e.n.) și a copiștilor greci, „în esență textul Bibliei este sigur” (sir Frederic Kenyon, arheolog și bibliotecar la British Museum), dar după absurdele persecuții îndreptate de catolicismul medieval împotriva traducătorilor din latină în limbile materne și a credincioșilor care îndrăzneau să ascundă exemplare din ceea ce papa și ceilalți conducători religioși căutau să facă o relicvă, iată că astăzi Biblia a devenit cartea cu cea mai largă circulație din toată istoria omului.
Explicația uimitoarei exactități și persistențe în timp, comparativ cu atâtea remarcabile opere antice care s-au pierdut, este simplă dacă avem în vedere scopul acestei ample lucrări (conține 66 de cărți de mărimi foarte diferite: Vechiul Testament cuprinde 39, Noul Testament 27 dintre ele) – trebuie propovăduită până la marginile Pământului ca să fie cunoscută de tot omul, căci fără acest prețios dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, „noi nu am putea distinge între bine și rău” (Abraham Lincoln, al 16-lea președinte al Statelor Unite)!
Fiind, așadar, Biblia un produs al Cuvântului și Voinței divine, altfel spus, rezultatul mântuitor al împletirii inspirației cu revelația, ea nu poate să fie decât integral adevărată, mereu necesară și mereu actuală pentru om. De unde inepuizabilul ei mesaj istoric (arheologia confirmă neîncetat adevărul afirmațiilor biblice), moral, politic-administrativ, social-educativ și cultural-poetic, ba chiar medical și general științific. Iată și dovada în acest sens: Cele mai izbutite opere artistice își trag seva inspirației din Cartea cărților, iar unii dintre cei mai mari savanți ai lumii,  ajung mai devreme sau mai târziu la justa și liniștitoarea concluzie că oamenii, precum și tot ce există în afara lor (viul și neviul, văzutele și nevăzutele), ca părți din impresionanta armonie universală, nu pot să fie decât creațiile unei Inteligențe supreme!
Firește, sunt destui dintre aceia care consideră că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci o simplă culegere de mituri, legende și tradiții despre fapte ridicate la rangul de miracole. Adevărul este că miracolele sunt atât de integrate în substanța Scripturilor, încât nu poți să crezi în Biblie dacă pe ele le tratezi cu neîncredere, atâta timp cât însăși esența creștinismului sau nucleul adevărurilor biblice depinde de miracolul Învierii.
Dar iată că în urmă cu aproape 250 de ani, marele sceptic David Hume încearca să dinamiteze încrederea oamenilor în miracole cu ajutorul următoarelor trei argumente:
1) Un miracol este o violare a legilor naturii de felul gravitației sau atracției universale;
2) Oamenii se lasă cu ușurință trași pe sfoară, îndeosebi în materie de religie, „cu toate că numeroase miracole s-au dovedit a fi niște mistificări”;
3) Miracolele se asociază cu ignoranța – cu cât oamenii sunt mai instruiți, cu atât se face mai puțin caz de ele, astfel încât, concluzionează gânditorul, „asemenea evenimente prodigioase nu au loc niciodată în zilele noastre”.
Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea fiind perioada de înflorire a Înaltului criticism (metoda istorico-critică a Bibliei), nu-i de mirare că scriitorul francez Joseph Ernest Renan (1823-1892) susținea că învierea lui Lazăr a fost o înșelătorie a acestuia pentru a dovedi că Iisus este cu adevărat un făcător de miracole, că – după părerea teologului german Gustav Volkmar (1809-1893) – personajul istoric Iisus nu putea avansa în niciun caz pretenții mesianice și că pentru filosoful german Bruno Bauer (1809-1882), Mântuitorul pur și simplu n-a existat!
Contrar demonstrației lui David Hume și în pofida convingerii unor intelectuali în sensul arătat mai sus, vremurile noastre nu sunt lipsite de adevărate miracole în viața de zi cu zi. Totul este să luăm aminte la ele. Totodată, știința nu le respinge categoric, așa cum a procedat filosoful englez...
Demutizarea lui Vasile Adamescu este cea mai elecventă dovadă de miracol în sens biblic: învingându-și surdo-cecitatea congenitală, acest uimitor compatriot a ajuns nu numai să vorbească (în afară de română, mai știe vreo patru limbi străine), ci chiar să scrie (recent i-a apărut o carte).
Admițând existența găurilor negre (stele uriașe care se comprimă până la atingerea unor densități practic infinite), oamenii de știință nu exclud posibilitatea producerii unor fenomene contrare legilor naturale, acele legi invariabile o lungă perioadă de timp, care ne guvernează existența și pe care le socotim eterne. Dar nu-i așa. În apropierea găurilor negre, spațiul suferă atari distorsiuni, încât timpul poate nu doar să se oprească, ci chiar să curgă în sens invers. De altminteri, nu susține teoria relativității generalizate că nașterea Universului a trebuit să rezulte dintr-o singularitate a densității infinite și a curburii spațiu-timp?...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

2016 PE ÎNŢELESUL TUTUROR
Nisipul se scurge încet în clepsidră
Nemărginirea ar vrea s-o cuprindă.
Omul priveşte, ar vrea să se mintă
Clipa din zbor, încearcă s-o prindă.
Siria: Nimeni nu știe cine cu cine se bate, dar toți se bat și nimeni nu e vinovat, că mor zeci de mii de oameni. Pe cine interesează, doar în final fiecare om e doar o cifră în statistică. Și pe urmă ne pare rău  și regretăm, dar cei morți ar fi vrut să trăiască, căci dacă ești mort, ești mort.
Retorica te dărâmă la TV în fiecare seară, depinde la ce TV te uiți și cu cine ține.
Ruși, americani, turci și alții care în fond îi susțin pe teroriști, toți luptă contra teroriștilor, bine că  chinezii implicați și ei, sunt comuniști nu teroriști.
Care teroriști? Nimeni nu înțelege nimic. În afară de teroriști IS care nu au creier, deci nu fac parte din rasa umană, restul sunt nenumărate grupări rebele siriene și străine. Dintre acestea se pot aminti Ahrar al-Sham, Faylaq al-Sham, Frontul Fateh al-Sham și Frontul Al-Nusra afiliat Al-Qaeda.
La sfârșit cel care câștigă va declara că a făcut totul pentru binele „poporului Sirian!”
Care popor sirian?
SUA: A fost ales Donald Trump.
Un psihopat? Cine știe?.
Următorii patru ani ne-o vor arăta!
Ministrul lui de externe este prieten cu Putin.
Guvernul lui e format din miliardari, care poate or ști cum să facă bani, ca să ducă economia SUA înainte. Iar dacă economia merge bine, șomajul scade și omul de rând cîștigă...
Americanul de rând nu l-ar fi ales dacă nu ar fi crezut în ce spune și dacă ceea ce el îi promitea nu era ceea ce el își dorea de mult.
Așa că vom trăi și vom vedea!
Un lucru e sigur Europa comunitară nu va avea e ce râde!
Rusia: Putin e un autocrat.
După ce a luat Crimeea, că doar nu era să își mute flota de acolo în balta numită Marea Caspică și să piardă ieșirea la Mediterană, a ascultat protestele lumii și și-a văzut de treabă.
Sancțiunile impuse nu l-au distrat, dar nici nu l-au făcut să-și schimbe politica.
În conflictul sirian e de partea trupelor guvernamentale ale lui Asad, care e încă oficial președintele țării. Deci pe hârtie e de parte legalității.
Dacă asculți posturile de televiziune rusești, ești convins că Putin e cel bun iar Vestul e cel rău și cum dreptatea stă întodeauna la mijloc...
Acum cu Donald Trump ca președinte al USA, o axă Washington–Moscova devine din ce în ce mai posibilă.
Ce ne aduce viitorul e greu de prevăzut.
Germania: AFD un partid destul de naționalist, nou născut, fără o platformă politica, câștigă și câștigă procente în alegeri.
Ce ne arată asta?
Că partidele politice ”vechi în Germania” nu mai au trecere la ”cei ce plătesc impozitele”, iar Angela Merkel „mama refugiaților”  a pierdut din popuilaritate, mai ales după fauxpas-ul din 2015, cînd a permis cîtorva zeci de mii de refugiați să intre în Germania făra a fi înregistrați, deci intră cine vrea și pe urmă când îi cauți ”ia-i de unde nu-s”.
Un  milion de oameni, care nu stiu limba germană,au altă cultură și altă religie, să-i integrezi într-o societate căreia îi merge bine, dar are problemele ei și nu e dispusă să aibă mai multe probleme.  E foarte dificil.
Trebuie să fii o Merkel ca să fii așa de optimistă.
Dar după un an a recunoscut și partidul lui Merkel (după atentate ale IS-ului, făcute de „acei refugiați neînregistrați”) că trebuie făcut CEVA. Dar ce?
Asta încă nu se știe, poate îl întreabă pe Horst Seehoffer (ministrul landului Bavaria).
România: S-au desfășurat  alegerile parlamentare.
Prezența la vot a fost numai de 39,49%, prin blocarea dubla a accesului la stampila de vot a milioane de romani din strainatate si din tara, printr-o strâmba reforma a legii electorale, plus cei care au boicotat votul, crezând că prin asta realizează ceva.
Rezultatul: PSD: 45,4%, PNL: 21%, USR: 9,4%
Cei care au votat, au reușit să aducă la putere PSD-ul, un partid condus de Liviu Dragnea, partidul care ne-a dat pe Iliescu, Băsescu, Ponta și alții ca ei.
Legea 90/2001 îi interzice în acest moment lui Liviu Dragnea să facă parte din viitorul Guvern al României, președintele PSD având o condamnare penală la activ. 
Dar în România, totul e posibil, deci probabil vom avea un prim ministru condamnat  penal.
Președintele Iohannis e blocat politic în următorii patru ani, așa că vom trece de la neodemocrație, la o antidemocrație cu față democratică.
Asta seamănă cu fraza „terorism cu față umană”.
Măcar Direcția Națională Anticorupție  va avea liniște, căci dosarele penale ale viitorilor miniștri și deputați PSD, vor fi probabil suspendate, deci va lipsi „obiectul muncii”.
Atunci cine mai are nevoie de DNA?
Ca la noi la nimeni, sau poate la turci?
Turcia: Erdogan se dovedește un democrat a la Ceaușescu.
După ce a folosit un puci (organizat probabil de o grădiniță de copii) ca să-și înlăture toți adversarii politici și a pus astfel zăbale la justiție și presă, a eliminat din parlament reprezentanții partidului kurzilor HDP(care fuseseră aleși legal de popor), deschizându-și drumul spre postul de „conducătorul nostru mult iubit” unic și de neînlocuit.
Și-a construit „Palatul Alb” cel mai scump palat prezidențial din lume, la fel ca alt megaloman balcanic pe care noi românii îl cunoaștem foarte bine.
În Siria zice că luptă contra  teroriștilor IS (Statul Islamic), dar când Peshmergas (trupele de combatanți kuzi susținute de NATO) care luptă tot contra IS-ului, sau apropiat prea tare de granița Turciei, a uitat și de NATO și de IS și s-a repezit la aliații de ieri, să- i gonească de acolo.
Iar dacă Europa Comunitară nu-l vrea, îl copiază pe Lăpușneanu dacă voi nu ma vreți, eu vă vreau” și aplică pentru a reuși, tactica năvălirii tătarilor, numai că în loc de „vin tătarii” Europa va striga „vin refugiații”!
Filipine: Alegerile din 2016 l-au adus la putere peRodrigo Duterte care și-a propus să rezolve problema cheie a  acestei țări,consumul de droguri, o pandemie în Filipine.
În primele 5 luni de guvernare, a pornit un război contra drogurilor și drogaților, în care aproape 2.000 de suspecți au fost uciși, mai mult sau mai puțin legal, de polițiști sau de „escadroane ale morții” formate din rândul populației și încurajate de șeful statului,.
Limbajul lui este foarte colorat: "Am citit condamnarea UE și le răspund: duceți-vă dracului",
El l-a numit pe Barack Obama "fiu de cățea", pe secretarul general al ONU Ban Ki-moon l-a numit "tâmpit", pe  Papa de la Roma "fiu de târfă", iar pe ambasadorul SUA în Filipine, „homosexual" și "fiu de curvă, etc, etc.
Deși Duterte s-a comparat cu Hitler, Ddonald Trump la invitat urgent la Casa Albă.
Deci trageți singur concluziile!
Cuba: A murit Fidel Castro, ultimul comunist adevărat, cel care a condus Cuba 49 de ani, împotriva tuturor presiunilor din interior și exterior.Numărul atentatelor la viața lui este cel mai mare in istoria lumii moderne, dar Castro a murit la 90 de ani în patul propriu.
Regimul lui despotic,deși nu s-a numit comunist, a avut aceleși urmări pe plan economic și social, împingând țara într-o neagră sărăcie.
Criza rachetelor cubanezea fost momentul când războiul rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în al treilea război mondial. Răspunzători Castro, Hrușciov  și de voie de nevoie Kennedy.
Poporul cubanez care l-a plâns cu adevărat pe Fidel Castro, probabil că suferă de sindromul „Stockholm”.
Anglia: BREXIT în 2016.
Cameron nu mai e prim ministru, iar Regatul Unit a ieșit din Europa Comunitară. Theresa May a ajuns prim ministru și ne aduce aminte de Margaret Thatcher (războiul din insulele Falkland).
Lira sterlină a pierdut zdravăn din valoare, iar City of London cartierul financiar al Marii Britanii își pierde din strălucire. Miliardarii ruși, care erau aici la ei acasă, încep să plece spre tărâmuri mai sigure financiar și odată cu ei și miliardele lor.
Doar regina Elisabeta aII care are acum respectabila vârstă de 90 de ani, reprezintă cu cinste trecutul glorios al Imperiului Britanic și spre deosebire de politicieni, nu se blamează nici un pic.
„Cine nu are bătrâni să-și cumpere”
Franța: Se pregătește pentru alegerile prezidențiale din 2017.
François Hollande cel mai neiubit președinte pe care l-au avut francezii, a hotărât să nu mai candideze. Deci democrații au o problemă, căci în toate sondajele Marine Le Paen e în față și ea e conducătoarea Frontului Național, deci o naționalistă pur sânge.
Cu cine se mai pupă atunci Frau Merkel ?
Austria: Alegerile din 2016. După o pană cu lipiciul de pe plicuri (cine îi mai poate lua în seios pe politicienii austrieci?) au mai ales o dată și să vezi surpriză, nu l-a ales pe naționalistul extremist Norbert Hofer ci pe candidatul verzilor Alexander van der Bellen. Se mai întâmplă și minuni !
Europa a răsuflat ușurată!
Italia: Matteo Renzi demisionat dupa respingerea prin referendum a reformelor constitutionale propuse de guvernul său. Italia e într-o criză acută, situaţia economică şi financiară fiind foarte îngrijorătoare. Noile alegeri vor avea loc în 2017 și dacă iese Berlusconi zis și „Bunga, Bunga”, condamnat și răscondamnat nu se mai miră nimeni.
Doar primarul Romei, Virginia Raggi a candidat din partea Mişcării 5 Stele, care a devenit a doua forţă politică a Italiei și  a fost creată de UMORISTUL Beppe Grillo. Un comedian face cu succes politică comică în Italia și cineva (poporul italian) va trage ponoasele.
Doar aici s-a scris „Divina comedie”!
Mai sunt o grămadă de evenimente mai mult sau mai puțin importante dar asta altă dată.
Cred că la anul 2016 se potrivește citatul lui Albert Einstein: ”Două lucruri sunt infinite: universul şi prostia omenească, şi încă nu sunt sigur de primul”.
Viorel Baetu (Munchen - Germania)
 
ATELIER
DORINŢELE  NE VOR  AJUNGE DIN URMĂ
Între sprâncenele tale curge înserarea
ca o mierlă cu zborul razant
spre strugurele gurii.

Vor ieşi căprioarele în poieni la izvoare,
pădurile vor foşni-n auz fermecat
frunze de lună argintii.

Dorinţele ne vor ajunge din urmă,
păsări cu întoarcerea la cuiburi
liniştite şi prevăzătoare.

Albite pietrele-n zori de lumină
oferă soarelui o aură de floare
cu petale de raze.

Prin pânza dimineţii strecurată
apa trece prin vâltori înspumate
într-un arc peste sprâncenele zilei,
crini nostalgici lăcrimează.

Când vor înverzi tălpile cerului
şi amiezele vor naşte invidie,
mirosuri dulci de salcâmi,
nervi ascunşi vederii
vor îmblânzi-n tine îndărătnicii.

Valuri grăbite spre ţărmuri
cu vulturi de mare la pândă
aduc suflul unei dezlănţuiri şirete,
ca o săgeată
se trezeşte din amorţeala slabă
patima sălbatică.

Se înclină munţii
sub ameninţare de strajă furtunilor,
fulgere în cremene

izbesc cu foc
şi totul trece...
 
ORAŞUL SE PLIMBĂ AMNEZIC
Voi trece prin oraşul infestat
cu senzaţii închise între ziduri
ale unor singurătăţi umilite de speranţe,
de lipsa fluidă de comunicare
unde cuvintele nu pot fi vânate
şi tăcerea se scurge prin pereţi.

Oraşul se plimbă amnezic
pe străzile bulversate de incertitudine,
o masă amorfă de gânduri
îşi caută fără ţintă norocul.

Drumul meu este şi el rupt de ideal
n-am venit c-un scop anume
urmărind o bucurie ori tristeţe,
ci mai degrabă
o desfătare a privirii cu chipuri necunoscute.

Oricum ferestrele sunt închise
şi tot ce se petrece înăuntru
lasă semne într-un joc de memorie,
cântece ambientale îmi curg în urechi
ca o câmpie vălurită de vânt
într-o simfonie a înserării în necuvinte.

În apropiere noaptea îmi sună cornul
îndepărtatelor păduri foşnitoare,
oraşul îmi pare o mare de lumini,
plec din el împreună cu femeia iubită
spre casa împietrită între dealuri
unde sentimente de vis înmuguresc.
 
FEMEILE CU OCHI DE ÎNTUNERIC
O noapte înflorită-n stelele apelor,
o încercuire colorată de vise
din adâncuri creşte fântâna,
teii şi-au scos florile la mezat
albinele ceruiesc faguri cu miere.

Lumina se-nclină odihnitoare
într-o dimineaţă atât de limpede,
femeile cu ochi de întuneric
vin la fântânile cântecului,
dorurile lor pârguite
lasă arome prin ierburi.

Surâsul topeşte-n ochii mei
o vară coaptă,
aduce miros de pâine caldă,
se plimbă iubirea fără cuvinte
ca sunetele într-o vioară,

crepusculul a fost înghiţit de marea
părăsită de corăbii.

Prin evantaie se zbat
valuri de aer cald,
în vibraţia sufletului meu
naşte floarea de colţ
pe tărâmul iubirii imaginate.
 
DE FELUL EI E DULCE ŞI AMARĂ
Iubirea se hrăneşte numai cu ce are
se întinde sub plapumă atât cât o cuprinde,
de felul ei e dulce şi amară,
pune în trup fericirea dar îl şi ucide,
aprinde-n inimi lumina şi ea străluceşte.

Ne aşază-n faţă asfinţitul
când nu mai găsim nădejdea,
măsura fără de măsură o rupe,
de nu se mai poate recompune.

Lipsa ei e uscăciune fără leac
secetă în care sufletul moare.

Iubirea nu satură niciodată flămândul
nu caută şi nu risipeşte-n van,
nu are cuvinte să-ţi spună, dar o înţelegi
şi te cheamă cum somnul noaptea
de crezi că o stăpâneşti ca o pradă.
 
PE ACOPERIŞUL UNUI VEAC
Fulgeră ideea dincolo de gânduri
se înnobilează durerea cu înţelegerea ei,
în faţa judecăţii de conştiinţă
sângele pregătit pentru viaţă
în camerele de taină ale inimii
se curăţă de mizeria care-l încarcă permanent.

Pe acoperişul unui veac neintrat în istorie
tăcerile aşteaptă agoniile care vor veni
şi le strecoară prin pânza luminii,
sub talpa morţii crapă coaja despărţirii
se zdrobesc oasele nemuririi în lut,
nimicul îşi rupe dinţii în lemnul crucii.
ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OAMENI
Între Dumnezeu şi iubire
e trupul însângerat pe cruce
pregătit să moară şi să învie
mai luminos decât frica.

Sângele lui în alt trup se scurge aureolat,
un duh coboară şi-l urcă la ceruri,

de-a pururi slăvit
de cei care cred
învierea posibilă şi viaţa veşnică.

Între Dumnezeu şi oameni e dragostea pentru ei
câinele său de pază.

Nu există o măsură a înţelegerii
ori a milei,
ci numai rugăciuni care le invocă
şi speră în ele.
 
EA LOCUIA ÎN POEZIE
Ea locuia în poezie, în cântec
se îmbăia cu flori şi coloniale ca prinţesele,
avea nuri şireţi şi uimire-n priviri
de şoaptele ei mi se păreau rotunde
fără să treacă prin cuvinte.

Nu puteam să-i spun ce gust are toamna
uneori bogată, alteori cu miros de rugină
umplea imaginarul de bucurie cu surâsul ireal,
mă lăsa fără replica obişnuită într-un regat
în care doream să-i fiu supus.

Nici nu ştiu în ce oglinzi se admira
ori era supărată cum i se reflecta făptura
când carnea-i vrea să ţină timpul pe loc
şi dorinţele prind puf de gutuie.

Nimic nu se întoarce, rămâne plecat
ca un secret şters din memorie
de numai tristeţea îi ia locul.

O, dar vin zăpezile iernii,
nopţile-s friguroase şi lungi,
ea locuieşte cu chirie în alt trup.
 
VOI MERGE PE DRUMURI FĂRĂ CAPĂT
Nu am cuvinte care să cadă într-o dungă
am doar sunete de clopot tânguitoare
şi o clepsidră ce zace-n fereastră
la capătul de apus al deşertului din viaţă.

Stau împrumutat de corpul tău
într-o nişă a inimii despuiat de tot ce am avut,
torn în cupe vinul negru al disperării
pentru cinstirea celor care mă uită.

După ce-l vor termina de băut
aşa cum au băut şi singurătatea fără noimă
voi merge pe drumuri fără capăt
până îmi vor înflori tălpile de pământ.

Aş putea câştiga frunzişul unei femei
în care să-mi ascund cusăturile pielii
prin care au ieşit aspre semnele sorţii
din trupul cu nervuri de nemurire furate.

Nimeni nu-mi respiră nemărginirea deşartă,
mai mult mă arunca în spirale cu noduri,
să mă înalţ rotunjind forme de cremene
în durerea înmiresmată cu mirodenii exotice.

Pacea poate zăbovi de-a pururi în mişcare.
 
CU TRUPUL CIOPLIT ÎN MARMORA ZILEI
Înviat din durerea sfârşită a gândului,
cu trupul cioplit în marmora zilei
poartă în dragoste sămânţa roditoare.

Şlefuită câteodată
se ridică cum copacul prin ani
cu fructe coapte lăsate dar dăinuirii
ce prind rotunjimea splendorii,

atunci ciorchinii luminii devin ziuă.

Se poate ca patina timpului să nu alunece,
de se sperie drumurile de asfaltul nopţii,

vânătoarea perfidă stă la pândă
şi lasă ascunse unghiurile de veghe,

chiar şi mâinile atent întinse
mai dau greş.

Ochiul nu se împacă cu cruzimea.
 
SEMEAŢĂ INIMA MEA CU NIMB
Când mă va însoţi noaptea
voi rămâne singur
cu fantomele ei,

anotimpurile nu se vor deosebi.

Pe întinderi vălurite de maci
perle de lumină
ies nesupuse din ape,

îmi înfăşoară sufletul călător.

Treptat uit cu nobleţe
sâmburele fructului roditor
din care mă înalţ,

ca un luceafăr departe de stele.

Semeaţă inima mea cu nimb
toarnă vin în pahare

sfinţit să stropească lemnul
inert ca şi lutul

în care se-nchid umbrele.
 
MĂ IA ÎN STĂPÂNIRE GÂNDUL
Un arc se-ntinde cât un cer
ce doreşte să cadă din el stele,

luna rece seceră şi ea lumina
flămândă ca o insulă naufragiată
într-un pustiu de apă.

În trupul tău o noapte ascunsă
împarte întunericul şi-l aruncă afară,
de se crestează pielea pe margini
şi-mi intră sub ea atingeri subţiri,

mai departe dospeşte răbdarea,
se încheagă-n tăcere plăcerea
rostirii unor cuvinte dorite.

Mă ia în stăpânire gândul
ce nu mă lasă-n răsfăţul barbar,
îmi suflă prin oase cu vântul
un cântec de miere ce se va sfârşi,

apoi cineva trage zăvorul.
 
SEMN DE FEMEIE
Când peştii sar prin aer
se visează păsări
în zbor,

în apă şi deasupra ei
se simt liberi.

Orice împrejurare
naşte o posibilitate viabilă
de manifestare,

aşteptarea hrăneşte neliniştea.

Voi privi cu ochii la pândă
dintr-un ostrov al lupului
nesătul de lună,

ape rănite nu vor fi.

Prolifice, cuvintele se vor limpezi
cu miezul copt, de fruct,

în subţirimea verdelui din mugur
floarea albă şi roz
va purta în petale, semn de femeie.
 
GÂNDUL DE PASĂRE
Să-ţi umpli norocul cu deşertăciune
şi-n colbul său să te pierzi
cum nisipul înghiţit de pustiu,

singurătatea ta să o laşi altora
murind cu dorinţa să scapi,

teama să ţi-o măsori
deşi ea nu te măsoară.

Iar gândul tău de pasăre-n cuib,
ia forma lui
şi nu vrea să mai plece,

rămâne-n memorie ca-ntr-o amforă
în lupta cu sfârşitul,

crede că va fi preluat de altul
şi totul se va împlini.
 
SINGURATICUL
Nu merge pe drumuri bătătorite,
când ajunge nu se-ntoarce înapoi,
se grăbeşte până la prima răscruce.

Ajuns, o ia într-una din părţi
şi-şi vede mai departe de drum,
îl bătătoreşte primul,
nu aşteaptă pe nimeni
chiar dacă mulţi îi sunt pe urme.
 
N-AM NICIO BĂNUIALĂ
Sunt un om care se descompune în sentimente
încât moartea nu-l găseşte la post,
ard în mine toate aşteptările cu flacără mocnită
şi nimeni nu încearcă s-o stingă.

Sunt un trecător necunoscut prin visele din trecut
care nu s-au izbândit şi cad în uitare,
rabd cu stoicism despărţirea de adevăr
fruntea nu-mi îngăduie să mă mint singur,
iluziile îşi caută nemulţumite odihna.

N-am nicio bănuială posibilă de împlinit,
sunt într-o stare care caută răspuns,
fără îndoială mâinile mele cu palmele transpirate
simt o temere care mă ocupă treptat
şi mă aruncă în gropile comune care se sapă la tot pasul.

Vreau să nu mă uite cei care vânează umbrele
şi se cred stăpânitorii sufletelor arse
topite în magma încinsă a pământului,
până la urmă toţi suntem părtaşi la păcate.
 
NU EXISTĂ PORŢI ÎNCHISE
Iubito nopţile mele se joacă cu stelele
de pe faţa lunii munţii îşi cer plecarea
undeva pe pământ unde triumfă raţiunea,
ochii tăi privesc poetic acest demers
cu speranţa că se comprimă distanţele
şi timpul trece uniform prin singurătate.

Nu există porţi închise sosirii
tot ce se întâmplă acum în genunchi
se ridică ca o ceaţă de pe văile adânci,
orice vor crede pământenii curioşi
posibilul întâlnirii altor fiinţe deosebite
lasă deschisă fereastra de mătase a cosmosului,
călătoriei pe axa gândului revoluţionar
unde Dumnezeu coboară cu pacea sa.

Nimic mai simplu decât nerăbdarea întâlnirii
geometria biologică a visului împlinit,
poezia scrisă pe coala albă a iluminării
unde cuvintele pun urechea la orice întâmplare
cu maşinăria visătoare a timpului,
în măsurare, ceasurile se reglează singure.
 
SĂMÂNŢĂ VERBELOR DE LUMINĂ
Nu ştiu ce mişcări îndreaptă eroarea,
auzi în tine clopotul durerii
cum bate rar şi cu ecoul departe
în măruntaiele adânci ale fiinţei.

Te văd cu ochiul adormit pe cuvinte
cum scormoneşti în scorbura amintirii
unde cuibul a rămas gol de vara trecută,
şi prin memorie trec drumurile singurătăţii.

Asemeni poemelor în gândul poetului
cauţi sămânţa verbelor de lumină,
liniştea se adaugă ca o libertate oarbă
mai adevărată decât coapta ispită.

Ruptă de raţiunea stresului obişnuit
unde prezenţa şi absenţa stau la aceeaşi masă,
scrii în fantastele clipe, poezii de suflet
cu lacrimi învăluite în parfum de crini.
 
TIMPUL UN CAL SĂLBATIC
Ştiu cât de vinovată eşti
şi te iert,
totul este un raport care s-a prescris în uitare,
sunt la fel de vinovat ca toţi ceilalţi
care se acoperă cu intenţii bune,
de fapt stau sub streaşina norocului
de a fugi de singurătatea ninsorii în somn
eliberat de ispita vorbelor scăpate pe jos
în odaia în care oglinda te vede desculţă
ca o iederă prinsă de gardul trupului meu,
de nu se mai distinge silueta
decât cravata de sărbătoare a poeziei.

Timpul un cal sălbatic
trece peste zidurile memoriei din castel
unde limbajul biologic reglează ceasurile
lacome să înghită posibilul întrupării
aşezând întâmplarea pe un eşafod de maci
în faţa unei mulţimi hămesite de moarte
la care şi bucuria este relativă.

Pe fruntea încreţită de visul dreptăţii
niciodată liniştea nu poate să doarmă,
resentimentele se adaugă fără mănuşi
şi aruncă deznădejdea în cuvinte amare
care fac jocul nefericirii,
lacrimile se înzăpezesc pe tâmple,
absenţa intră în amintiri ca-n verbele ruginite,
ceaţa le culege vederea.
 
LUMEA CAPĂTĂ DISTINCŢIA CULORII
Nu mai încap culorile în trupul poeziei
şi se rostogolesc în penelul fermecat,
se nasc tablouri vii ale naturii
măreţie pentru ochii privitori.

Cu entuziasm afli plăcerea din lucruri,
imaginea vie îţi rămâne în suflet
înrămată ca o lumină odihnitoare,

de inima împrumută din armonia deplină.

Nimicul îşi scurge urâtul pe urme,
capătă viaţă trăirea darului cel ales,

cel ce iubeşte se-mpresoară de punţi
ce trec peste obstacolele vremii.

Lumea capătă distincţia culorii pe suprafeţe
pictate cu mână de maestru
de făurarii de frumos,
copie până la perfecţiune a creaţiei divine.
 
CU HARUL CE MI SE DĂRUIE
Ca un fluture poezia se aşază pe suflet,
îl hrăneşte cu fructu-i dulce
până-i vibrează corzile de vioară
şi respiră lumina prin sunete.

Fulgurantă ca o păpădie de apă
face risipă de simţire-n frumos,
cu ea am o logodnă promisă
şi cuvântul se modulează-n cântec,

iar gândul în care se mută
e mai rotund decât îl poate cuprinde.

Cu harul ce mi se dăruie, scriu,
ce simt las în miezul cuvintelor topit,
nimic nu mă desparte de sintaxa lăuntrică
cu aura poeziei în izvor.

Astfel se naşte fiorul,
răzbate prin muguri şi înfloreşte
în ramurile unui copac nemuritor.
 
MIRACOLUL ARE INELE
Amândoi am robit noaptea cu atingeri
în şoapte plutitoare pe umerii silabelor,
trândave plăceri odihnesc în carnea din gânduri
şi înmuguresc în dorinţe sălbatice.

Sângele tău respiră prin ferestrele inimii,
prinde contur frumuseţea din linii,
de orice încercare cu limba de miere
se topeşte sub pielea încinsă.

Se scurge partea îndrăzneaţă a firii
în apele somnului şipotind tăcerea
adâncă cât o închipuire-n oglinzi
în care totul se vede viclean.

Miracolul are inele pe zăvoare ascunse
lumina trece prin unghiuri în altare,
unde totul se întâmplă cu mâinile goale
dincolo de întunericul subţiat şi palid.

Noaptea se sfârşeşte ca o sclavă din robie,
sărută pe frunte razele dimineţii
cu ochii cât un cer după ploaie,
între noi se fac noduri de nedezlegat.
 
LIMPEZESC PÂNZA TEMERII
Elogiez cuvântul şi-l purific de ură
luminez întunericul şi-i fac nod
pus în gânduri clare de cristal,

dureri se absorb în evlavia tăcerii,
neodihna se acoperă de virtute
şi sufletul singur se mângâie,

sentinţa de păcate se sperie.

Limpezesc pânza temerii şi o albesc
în dimineţile cu frunze fragede,

clipele respiră sub pielea femeii
risipă de arome,

de o înalţă în timpul de faţă
dăltuindu-i chipul pe coloane de piatră.

Pe când înt-o nişă ascunsă
sufletul de mamă

îi dăruie vieţii supuşi.
 
SEMNE NU SUNT PENTRU UTOPII DE SARE
Pipăind pe şolduri ziua
zise,
iată cum se rotunjeşte lumina
şi curge vertical în amiază,
de umbra se retrage în sine subţiată
în propria spirală de mătase.

Semne nu sunt pentru utopii de sare
doar gândurile se înalţă la esenţe
într-o logică formală până la capăt.

Sunetele ce nu se leagă prind conturul
din care beau aura verii.

În inima pietrelor domneşte tăcerea,
peste faţa lor apele trec ca şi drumurile
şi nu se ştie unde ajung.
 
CREPUSCULUL ARUNCĂ ZARURI DE FOC
Eram aproape răbdător şi mă înghiontea teama
într-o confruntare rece de ambiţie
cu toţi nervii întinşi.

În carnea-mi amară sângera aşteptarea
într-o tăcere soră cu cruzimea.

Împătimit ca un vânător, moartea n-o provoc
chiar dacă spre moarte-s la pândă
în pădurea ce se spală-n apele dimineţii,

poate ecoul cu răspuns înfrigurat
îşi aşteaptă liniştea în hăuri.

Crepusculul aruncă zaruri de foc
pe crucea de piatră a înserării,

noaptea stă în coate proptită de cer.
 
RÂURILE, DRUMURI ÎN MIŞCARE
Tu eşti mai fragedă-n esenţe poetice,
cuvintele se rostesc platinate de iubire
în vindecări atinse cu mâna,
creşte pe interior tulpina desăvârşirii.

Lumina risipeşte umbra răcoroasă
pe marginea râurilor, drumuri în mişcare.

Spume vor face apele lovite de pietre,
de valurile vor şipoti în tăcere
în timpul rotunjit de ochiuri oarbe.

O cruzime ruptă din întuneric
curge ca nisipul deşertului roşu.

Eşti tot mai departe de tine,
aleasa de limba sunetelor înalte
pe arcuşul viorii albastre
într-un altar la tălpile durerii.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

MOŞ GERILĂ
Se apropia vacanţa, prima noastră vacanţă de elevi. Tovarăşa învăţătoare ne-a repartizat poezii şi, în orele de muzică, făceam repetiţii pentru spectacolul care urma să aibă loc în ultima zi a trimestrului. La acel eveniment venea Moş Gerilă, personajul aşteptat atât de copii, cât şi de părinţii elevilor.
Unii dintre colegii mei aveau poezii despre Moş Gerilă, alţii despre iarnă, despre şcoală... Poezia mea se referea la un brăduţ.
Ne-am pregătit cu mult entuziasm, ştiam şi cântece... Elevii din celelalte clase pregătiseră alte momente artistice.
În ultima zi a trimestrului, după ultima oră de curs, eram în curtea şcolii, în preajma unei scene construite din materialele aduse cu o zi înainte. Moş Gerilă se lăsa aşteptat. Era frig, zăpada era bătucită în curtea şcolii, dar în grădină avea mai mult de o palmă. Nişte băieţi au întrat în grădina şcolii şi au făcut bulgări. Se pregăteau pentru o bulgăreală înaintea vacanţei.
În aplauzele copiilor, şi-a făcut apariţia Moş Gerilă, însoţit de directorul şcolii şi câteva persoane pe care nu le cunoşteam. Moşul a fost ajutat să urce pe scenă şi s-a aşezat pe scaunul de lângă bradul care fusese împodobit cu globuri, lănţişoare şi figurine din hârtie glasată, nuci poleite...
Directorul l-a prezentat pe Moş, s-a adresat copiilor, le-a urat să aibă o vacanţă frumoasă şi le-a cerut să asculte în linişte şi să aplaude ceea ce le place din numerele micilor artişti.
A început spectacolul. Noi, cei mai mici, eram foarte emoţionaţi. Unii dintre recitatori se poticneau, îi ajuta tovarăşa învăţătoare, alţii începeau să recite clar, răspicat, dar la ultima strofă se grăbeau de parcă voiau să scape de o mare greutate.
A venit rândul meu. Am urcat cu curaj treptele, tovarăşa învăţătoare m-a întors cu faţa spre brad şi am început:
„Brăduleţ micuţ, drăguţ,
Ninge peste tine!
Haide, hai în casa mea
Unde-i cald şi bine!”
În acest timp, trăgeam cu ochiul la Moş Gerilă. Mi s-a părut că nu sunt politicoasă, că ar trebui să privesc musafirul, nu bradul. De aceea, m-am răsucit puţin,     l-am privit în ochi pe Moş şi am continuat.
„Pom de Anul Nou te fac!
O, ce bucurie!
Cu beteală-am să te-mbrac
Şi steluţe... o mie!”
Tovarăşa învăţătoare mi-a şoptit să mă întorc spre brad. Am asculat-o şi am continuat:
„Şi fetiţe, şi băieţi,
Bătând din mânuţe,
Vor juca şi-ţi vor cânta
Cântece drăguţe.”
Moş Gerilă mi-a mulţumit şi mi-a întins mâna. Am dat mâna cu el, privindu-i barba de lână, mustăţile şi sprâncenele stufoase. Am coborât apoi în fugă, aşteptând cu nerăbdare să le povestesc prietenelor despre descoperirea pe care am făcut-o.
Spectacolul a continuat, dar eu eram ocupată să vorbesc cu colegele.
La sfârşitul întâlnirii, Moş Gerilă ne-a mulţumit, ne-a lăudat şi ne-a urat „Vacanţă plăcută!”. Toate persoanele prezente au aplaudat.
Moşul a plecat însoţit de cei cu care venise. Toţi copiii au primit câte o punguliţă cu câteva bomboane pentru pom şi o portocală.
Am luat punguliţa şi am alergat spre Nina. Mă aştepta puţin mai departe de grămada de copii. Am împărţit cu ea ceea ce primisem de la Moş Gerilă. Nu i-am mai spus că Moşul care a venit la şcoală era un actor.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

BALADA CĂLĂREŢILOR AUTENTICI
le putrezeau picioarele-n cizme – şi ei
călăreau
 
au ajuns să fie schelete de oameni – călărind pe
schelete de cai – şi ei
tot călăreau
 
la un moment dat – cum e rânduiala cea
firească – Moartea a ajuns să călărească pe lângă
ei – şi
nu i-a recunoscut
 
…iar ei – înţepeniţi în şei de mândrie - călăresc şi azi – călări pe imense
spinări de nouri…şi pe cozile de păun ale
tot mai sus-înălţatelor
stele
 
…şi tunător chiuie din şei – către
umbra gălbejită de pustiitoare invidii a
pământului – care abia se mai zăreşte
chircită  sub copitele cailor – aflaţi de vecìi
în galop fără istov
 
BĂTRÂN VAGABOND
bătrân vagabond – greoi şontâcăind
cu-amara-mi viaţă – nemoartea mea plângând
cu frunze galbene - galeş încununat
un mire ce-şi dă seama: nuntirea-a expirat
 
n-a fost nicicând amiază – mereu doar în amurg
am înnoptat cu aştrii – leşin de viaţă scurg
iar fraţii zei – sincope în logica de frondă
mă tot amână jalnic – cu-o lună rubicondă
 
păşesc şi gâfâi straşnic – cărări fără de număr
am inventat în cosmos – iar mâinile din umăr
îmi smulg cărând gunoiul ce-l strâng din poartă-n poartă
 
şi îl înghit cuminte – un hap în loc de soartă
...nu suport răstignire – ci doar privesc la lire
cum se aştern pe ceruri: lebede în citire...
 
DOINĂ
bate vântu-n stol de galben
Frunza Lumii-abdică
sunt bâtrâni – Bătrânii Lumii
prin păduri de frică
 
îngerii de peste haturi
clopot bat în dungă
soarele-i tot mai mult lună
umbre trec prin strungă
 
munţii nu mai dau lumină
sterp e zboru-n păsări
Steaua este răstignită
răul se alină
 
se pogor pe hornul serii
tristeţi cristaline
...oare ce mai vreau şi sufăr
când te am pe Tine?
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

LA CUMPĂNA DINTRE ANI!
S-au îngrămădit anii la ușa multora dintre noi. Au dat năvală și i-am primim cu drag. Ne-au iubit și-am vrea să rămână statornici în iubirea lor, i-am acceptat cu drag de fiecare dată, punându-le în spate așteptările noastre nevolnice.
M-am supus și eu, ca oricare nevoiaș al zilelor noastre și-am așteptat sperând, fiindcă speranțele sunt cele mai așteptate. Crezând c-am fost cuminte și ascultătoare, așteptările mele au fost cu pretenții, deși auzeam șoaptele unui partener de drum repetând întruna: Ești pretențioasă, prea pretențioasă!
I-am întors spatele, privind uneori peste umăr și mi-am continuat mersul, la fel de pretențios. Așa mă-nvățaseră ai mei: să nu m-amestec prea adânc, ci să-mi croiesc drumul având grijă să rămân la suprafață, fiindcă în adâncuri se ascund fiarele.
Vin adesea înfometate și pline de mister, se ascund după trunchiuri de copac, își schimbă haina, după caz, își lungesc membrele spre mângâieri fățarnice, zâmbesc pruncește, apoi, în uitarea lor, colții strălucesc în bătaia soarelui sau a zăpezii imaculate. Din gurile lor se scurg cuvinte mieroase, iar razele blânde ale soarelui se chircesc și albul zăpezii devine cenușiu.
Deși le-am simțim umbletul sforăitor, în naivitatea mea le-am făcut loc, deschizându-le calea spre măreție. Și s-au cuibărit fiarele în culcușuri căptușite maiestuos, dar le-au murdărit, lăsându-și jegul oratoric, plin de emfază și dictatorial, să se întindă ca o pecingine peste pământ.
M-am ferit adesea ca lichidul infecțios al bubelor sparte să nu mă atingă. M-ar fi certat mama și tata, de-acolo din înalt, dacă mi-aș fi lăsat trupul îmbibat de duhoarea servilismului, dacă putregaiul mi-ar fi cuprins sufletul și dacă numele dat la botez ar fi fost murdărit. Nu apa și săpunul și nici tratamentul medicamentos ar fi făcut față fiarelor. Acțiunea lor a fost întotdeauna sinonimă cu micimea și frustrarea, cu sărăcia sufletească și lipsa iubirii, cu sămânța putregăioasă din care au încolțit, cu dansul deșănțat jucat printre stropii băuturilor puturoase și, mai ales, prin lipsa credinței că lumea se clădește zămizlind gânduri bune.
Și dacă în drumul meu m-am împiedicat de pornirile malițioase ale confraților mei, înseamnă că am meritat și trebuia să învăț lecția; dacă țipetele unor pui de fiare mi-au zgâriat auzul și mi-au întinat sufletul, înseamnă că am stat prea aproape și n-am știut să mă îndepărtez la timp, iar lecția trebuia învățată; dacă zâmbetul și îmbrățișările mele au fost înțelese greșit, înseamnă că am fost neinspirată, iar leacția trebuia învățată; dacă încrederea acordată mi-a fost folosită în interes personal, spre defăimare, înseamnă că mai am încă multe de învățat!
Astăzi și mâine, la sfârșit de an, vă cer iertare, prieteni dragi, dacă nu v-am zâmbit și îmbrățișat prea des, dacă vorbele mele au ajuns la voi răstălmăcite și, dacă uneori, am vrut să trăiesc doar cu mine, ignorând întâlnirile de altădată.
Să intrați în Noul An cu credința că iubirea e calea cea mai bună spre salvarea sufletelor. Vă îmbrățișez cu tot dragul!
Angela Burtea (Brăila)
 
ATITUDINI
PROMISIUNILE ELECTORALE SAU LUNGUL DRUM DE LA DORINȚĂ LA PUTINȚĂ
Fără promisiuni, campania electorală ar fi un nonsens de felul nunții fără lăutari. Iată de ce se promite pe rupte, cele mai multe promisiuni fiind atât de substanțial mincinoase, încât nici măcar catindații plăsmuitori și îndrugători nu cred în înfăptuirea lor. Cu toate astea campania merge mai departe cu dezvăluiri și acuzații șocante (că, de, așa este democratic: alb și negru inversate,/scopul după cum socoate), cu un bombardament din ce în ce mai intens din partea ofertanților și cu scene de un penibil desăvârșit, astfel că în final câștigă taman aceia care au pus cel mai zdravăn umărul la crucificarea României.
Bunăoară, alegerile șparlamentare din 11 decembrie au fost câștigate cu un scor zdrobitor (aproape 50%) de către PSD, un partid care n-a pierdut alegerile chiar și atunci când, prin alianțele înjghebate, era trimis în opoziție. Ca și cum nu el, preaproteicul partid în formă și identitate, ar fi fost  cel mai mult timp la guvernare în 27 de ani de postdecembrism, încât țara s-a ales cu întreaga economie pe butuci și o datorie externă de circa 100 miliarde dolari, iar poporul (Tudor Vladimirescu spunea în anul 1821: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”) s-a văzut adus la sapă de lemn și cârmuit de ciocoi, o tagmă de jăpcași și trădători mult mai detestabilă ca fanarioții, fie și pentru faptul că ăia, în marea lor majoritate, erau străini de neamul românesc și nici pe departe atât de bine organizați!
Sau este cineva așa de naiv încât crede în parascoveniile pesediste din campania electorală, despre care controversatul Liviu Dragnea susține sus și tare că vor fi înfăptuite pînă „la virgulă”? Păi, programe cu proiecte și cifre seducătoare (școli, spitale, majorări de lefuri și salarii etc.) au mai fost în aproape trei decenii de guvernări din rău în mai rău (puteam altminteri ca în Uniunea Europeană să fim fruntași la infracțiuni precum tâlhăria și codași la toate capitolele ce privesc nivelul general de trai?!), încât te bate înțeleptul gând că românii neguvernați n-ar fi ajuns într-o situație mai cumplită ca după un război. Da, căci oricât ar fi de nimicitor, războiul nu distruge fundamentele unui popor (românismul, în cazul nostru) și nu-i secătuiește resursele moral-spirituale de-a fi ceea ce-a fost cândva, ba chiar mai mult.
Dar toate partidele postdecembriste, în primul rând PSD și întruchipările sale premergătoare, exact asta au făcut: au izgonit din țară milioane de români și, neoferind nici modele și nici certitudini de viitor (unde sunt proiectele de țară?), îi încurajează pe tineri să urmeze aceeași cale - dureroasă pentru ei ca indivizi și catastrofală pentru România.
N.B.: Cum spuneam și altădată, bani sunt pentru achitarea datoriei externe și satisfacerea unor îndreptățite așteptări din partea cetățenilor, ba chiar și pentru relansarea economiei. Dar pentru asta ar trebui ca, prin confiscarea averilor nelegiuite, aripa onestă din PSD să-și rupă mâneca de tâlhari și corupți. Atâta doar că taman nucleul conducător din PSD este penal cu acte în regulă, iar ceilalți (după șparlamentare cu atât mai vârtos) înțeleg să facă zid de apărare în jurul acestora...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureș)

BUCURIA TICĂLOŞILOR
De 67 de ani ne ducem viaţa sub semnul secerei şi a ciocanului, unelte care, secera aproape că nu se mai foloseşte iar ciocanul doar cel pneumatic, ori doar de bătut cuie la gard dar mentalitatea celor care şi-au zis “proletari”, apoi “oameni ai muncii” stăruie în mintea celor care s-au numit “politruci”. Creiaţi expre de către partidul comunist ca să se ocupe numai de “politică”. Activiştii, ofiţerii politici, conducătorii instituţiilor şi unităţilor economice, ai judeţelor şi primăriilor, ai şcolilor, ai spitaleor, ai armatei dar mai ales ai ministerelor, au rămas, - cum a spus încăodată acum Iliescu, - aceiaşi oameni “disciplinaţi” şi “devotaţi cauzei, partidului”... Ieri aceştia au condus ţara 42 de ani în cazna naţională de “a construi socialismul” cu o jumătate de oră mai devreme, iar după luarea puterii din mâna lui Ceauşescu de către Iliescu ţara s-a vălătucit noros şi tulbure în ceea ce au numit, - tot aceştia, - “perioada de tranziţie”... Niciodată însă nu s-a spus clar: de la ce către ce!?... Se tot zice că în decembrie 1989 a avut loc o revoluţie anticomu-nistă, care, printre măsurile luate de “noua conducere” a fost şi “desfiinţarea partidului comunist”, ca siglă, ca noţiune abstractă, ca document pe hârtie, dar oamenii care l-au alcătuit ce s-a întâmplat cu ei?... Au plecat în cosmos, au fugit din ţară, au intrat în pământ?... (de ruşine sau de frica răspunderii faţă de atriocităţile săvârşite?)... Nimic Absolt nimic! De crimele comunismului au răspuns doar doi sfertodocşi, - Ceauşescu şi Ceauşeasca - iar restul de până la 3.998.000 de membri ai partidului comunist... s-au dat la fund, doar câteva zile, pentru ca, - văzând că “tot unul de al lor” a preluat puterea, imediat au început a ieşi de prin cotloanele în care s-au ascuns atunci, revenind apoi tot mai mulţi, apoi în forţă, scoţând bâtele, prin mâinile celor mai câinoşi şi mai înapoiaţi dintre ei – minerii! (Aceştia erau numiţi în comunism “detaşamentul de avangardă, - conştient - al clasei muncitoare, format din oamenii “cei mai conştienţi şi mai devotaţi partidului, clasei muncitoare şi patriei socialiste”... Semnul de revenire a membrilor de partid pe scena ţării l-au dat alegerile din 20 mai 1990, din celebra şi emblematica zi numită “duminica orbului”, când omul lor, care i-a luat hăţurile şi biciuşca din mâna lui Ceauşescu, a fost votat de ei în proporţia năucitoare de 82 la sută!... Aceştia au rămas până astăzi aceiaşi “votanţi majoritari”, care ştiu de pe atunci ce “este politica”, pentru că, înainte de toate, sunt cei care au câştigat enorm atunci: salarii mai marii, pensii “nesimţite”, menţinerea pe funcţii, iată, unii până acum, fiind realeşi a cincia şi a şasea oară primari, deputaţi şi senatori.
De atunci, de 27 de ani, tot aceşti oameni fără conştiinţa de neam şi fără dragoste de ţară, joacă tot mai pervers pe scena politică, transformaţi din “clasa muncitoare” în “clasa politică”... Aceiaşi şi aceiaşi, la care au adăogat în ani rudele, dar mai ales copiii celor decidenţi atunci, decidenţi acum şi... poate decidenţi până o mai veni un val de schimbări zguduitoare de prin afară, ori din adâncul neamului.
Să ne ţină Dumnezeu în viaţă să vedem cât din cele 3.000 de măsuri se vor aplica, deşi, de la capul locului se vede că ceea ce trebuie să se facă într-un timp cât mai scurt, “cărţoiul” de măsuri nu are în vedere redarea proprietăţii ţăranilor, iarăşi nici un cuvânt despre arendaşi, la fel nimc despre societatea civilă, cea care este organizată în peste  1.000 de asociaţii şi fundaţii, despre care nu se scoate nici un cuvânt în pălăvră-geala “massmediei”, aproape toată în mâna foştilor şi a fiilor lor, (cazul Mihai Gâdea, fiul ultimului ministru al culturii de sub Ceauşescu - “celebrisima” Suzana Gâdea, este emblematic).
În lume azi domină două curente filozofice, devenite ideologii: totalitarismul şi liberalismul… Totalitarismul comunist şi islamic şi liberalismul lumii libere, partea cea mai avansată a omenirii... Ţările fostului lagăr socialist, pentru a reveni la ceea ce au fost ele înainte de cel de al doilea Război Mondial, ar fi trebuit, - şi trebuie! - să aibă guverne liberale... Se pare că doar Cehia şi Polonia au ajuns la acest stadiu, în rest... Sârbii, bulgarii, - chiar şi ungurii, care vin tot din lumea slavă, a Asiei - menţin starea de incertitudine şi de dependenţă de “marele tătuc” şi “maica Rosia”. În adâncul ei tot roşie...
Politrucii din România, nu numai că şi-au format partidul cel mai mare, dar fac tot posibilul ca liberalii, liberalismul să fie într-o permanentă stare de confuzie, cu oameni fără bărbăţie, fără puternic sentiment naţional, mulţi jucând cartea anexei la comunişti, cum face dezonorant şi profund condamnabil, derapatul de Călin Popescu Tăriceanu, aşezat în fruntea celor care militează pentru dezbinare, cu o ură viscerală pe actualul preşedinte al ţării şi cu dispreţ boieresc faţă de adevăraţii liberali...
Faptul că un bărbat cult şi determinat ca profesorul Marian Munteanu nu a fost lăsat să ajungă în parlament, este cea mai mare victorie a criptocomuniştilor, care n-o spun, dar în sinea lor (cu precădere a antiromânul Ion Iliescu), demonstrându-ne, vorba ofiţerului acela de securitate care i-a spus pe stradă, peste umăr, cu ironie şi venin actorului vizionar Ion Caramitru: “la vremuri noi – tot noi!”
Să vă fie de colo şi până dincolo, fiind că există Dumnezeu care foarte curând vă va chema la marea lui judecată. Ori ce aţi face - de moarte nu scăpaţi...
Şi vor veni alte generaţii care-şi vor descoperi originea demnă a daco-geţilor şi măreţia înaintaşilor iluştri, pe care-i vor venera şi îi vor urma, pentru ca Neamul şi Ţara să fie ce a fost de mii de ani... De oricine puteţi scăpa, măi tovarăşi democraţi de pe stânga drumului, dar de adevăraţii dacieni niciodată!!!
Traian Bădulescu Şuţeanu (Bucureşti)

ALEGERILE S-AU SFÂRŞIT, PROBLEMELE S-AU ÎNMULŢIT!
Nimeni nu scapă de problemele existențiale, nici ca individ și nici ca popor. Asta a hotărât Atoatefăcătorul la izgonirea perechii adam-evice din Eden („În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat...” - Genesa 3/19) și ăsta este inevitabilul sens al vieții (obișnuim să-i spunem destin), respectiv al istoriei umane, până la Judecata finală.
Dar care nație se poate compara cu nația română în ceea ce privește încercările și paradoxurile istoriei sale? Iată câteva dintre ele: poporul român, cel mai statornic din Europa și continuatorul fabuloasei civilizații traco-getice, despre care învățații lumii afirmă că poate fi considerată axa culturii universale, astăzi se resemnează în postura de codaș între popoarele moderne; România este țara cu însemnate resurse ale solului (milioane de hectare de pământ bun de uns pe pâine) și ale subsolului (petrol, gaz metan, aur, sare, metale rare etc.), dar unde se trăiește cel mai prost din întreaga Uniune Europeană și unde traiul celor mulți se înrăutățește de la un an la altul; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, spațiul carpato-danubian este locul unde de 27 de ani coexistă speranța cu deznădejdea, demnitatea înrobită cu nedemnitatea înrobitoare, cumsecădenia cu nerușinarea, cinstea cu tâlhăria ca-n codru, adevărul tot mai timid cu minciuna tot mai agresivă, credința sinceră cu necredința ipocrită, cumpătarea cu risipa, sărăcia generalizată cu sfidătoarea opulență a clanurilor mafiote, rara cultură rafinată cu frecventa subcultură, bunul simț cu neamul prost, majoritatea adusă la sapă de lemn cu minoritatea ciocoizată.
1) Prima problemă care iese în evidență la încheierea alegerilor parlamentare este sadica plăcere (sau poate că inconștiență?!) cu care poporul român înțelege să-și prelungească suferința prin votul dat. Și astfel, vorba lui George Orwell, el nu poate fi considerat victimă, ci complice la propria batjocură și mizerie.
Ce anume i-a îndemnat pe românii ieșiți la vot (sub 40%) să împingă PSD-ul spre cea mai categorică victorie din întreaga sa istorie postdecembristă (firește, cu excepția acelei năucitoare perioade când era doar embrionul FSN-ului)? Aici nu e vorba numai de aspectele exterioare (erorile comise de PNL și mesajul eminamente emoțional întrebuințat de PSD în campania electorală), ci de-o îndârjită și de-a-ndoaselea componentă psihologică: pe de-o parte votul la grămadă al electoratului său fidel (vezi roșul neîntrerupt din București, sudul și estul României), pe de altă parte, aș spune eu, este nesperatul ajutor venit din partea acelora care se declară liberali în formă (medici, profesori, avocați, notari, funcționari publici), dar care în conținut au tot interesul financiar-material să mențină actuala stare de lucruri. Da, căci este știut că în apele tulburi se pescuiește cu mai mult spor...
Bunăoară, ce interes ar avea un chirurg bun ca lucrurile din România să intre pe un făgaș al normalității liberale (un liberalism cu care chiar grosul liberalilor de azi are prea puțin de-a face), când el, pe spezele statului, merge în fiecare zi acasă cu câteva mii de lei? Îi mai surâde perspectiva de-a primi o leafă mai mult decât decentă (de pildă, 2000 de euro), cu condiția ca să renunțe pentru totdeauna la mită? Tot așa, ce interes are un profesor de matematică sau limbi străine ca lucrurile în țară să fie curate ca lacrima, când el dă meditații pe rupte (zilnic mai multe serii de cîte 5-6 elevi), bani din care statul nu primește niciun sfanț. A nu se uita preoții și pastorii, care sunt salariații statului, dar nu consimt să dea Cezarului ce-i al Cezarului din sumele încasate (de ei, nu de vreun membru al consiliului parohial și pe bază de chitanță!) pentru mulțimea serviciilor religioase prestate...
2) O altă sâcâitoare chestiune este în legătură cu tenebrosul algoritm de atribuire a mandatelor prin redistribuire. Dacă procesul de redistribuire al voturilor indirecte (rămase după faza de atribuire directă a mandatelor) urmează logica „Celui ce are (a prins pragul electoral) i se dă proporțional cu scorul obținut la scrutin”, calculele ulterioare au darul să te lase cu gura căscată prin surprinzătoarele rezultate la care, potrivit legii, trebuie să se ajungă printr-un preasucit raționament politic. Păi da, căci asta face ca repartizarea mandatelor în faza redistribuirii să nu se mai sinchisească de supremul argument al totalului voturilor obținute de către formațiunile politice.
De pildă, pe țară și la nivelul județului Maramureș, liberalilor le-au revenit 21% din totalul voturilor valabil exprimate, la care se adugă circa 2% prin redistribuire. PMP a obținut la nivel național cu ceva peste 5% (de-abia a prins pragul electoral cu voturile venite din Basarabia), iar după redistribuire va primi un mizilic de 0,5%. Dar în pofida faptului că peneliștii maramureșeni au de 2,5 ori mai multe voturi ca pemepiștii (aproximativ 8%), după (i)logica legii, mort-copt cel de-al treilea mandat de senator trebuie să revină formațiunii mai slab creditată. Și iac-așa PNL Maramureș, potrivit simulărilor (încă nu s-a comunicat oficial) va avea un singur deputat (cacofonica doamnă Viorica Cherecheș), iar PMP-ului o să-i revină un mandat de senator (Severica Covaciu, o altă cacofonică doamnă) și unul de deputat.
Vasăzică, noua lege a alegerilor este la fel de proastă ca precedenta, dar cu mult mai păcătoasă: fără să țină cont de referendumul din 2009, a redus numărul șparlamentarilor la plesneală (nici vorbă de maximum 300 cum s-ar fi cuvenit), dar a menținut hazoasa făcătură cu redistribuirile anapoda, precum și posibilitatea ca reprezentanții minorităților să intre în parlament cu mai puțin de jumătate din baremul fixat pentru independenți. Asta da echitate!
3) Cea de-a treia chestiune privește desemnarea premierului: Va fi Liviu Dragnea, ori Tăriceanu va trăda din nou, în speranța c-ar putea deveni premierul dreptei?...
N.B.: Cât despre înțelepciunea (sic!) dovedită de poporul român la alegeri, iată părerea lui Gustave Le Bon (Psihologia maselor, Editura Științifică, 1991) despre mulțimi: „Acțiunea inconștientă a mulțimilor, substituite acțiunii conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii actuale”. Tăcerea este de aur în fața unui argument cu o asemenea greutate...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

STATISTICILE ÎNTR-O DOARĂ FAC VOTUL NOSTRU APĂ CHIOARĂ!
Cu statisticile lucrurile stau cam așa: fără ele (consumul de hârtie igienică pe locuitor, producția de zoaie pe fiecare canal de televiziune, cantitatea de lumină și căldură solară pe cap de vietate etc.), viața modernă ar fi greu de conceput; cu ele, viața devine nu numai modernă, ci și greu de înțeles pentru mintea omului simplu și complet inutile pentru traiul lui cumpătat (un nesfârșit șir de cifre atotbăgărețe, pe care meseriașii le consideră atotcălăuzitoare).
Mă rog, or fi ele netrebuincioase pentru omul de rând, dar nu și pentru cârmuitori. Căci tocmai de aceea există un institut național cu ramificațiile lui tentaculare și mai există mania instituțiilor de-a se ascunde după statistici; acele cifre și tabele care în cel mai bun caz nu ajută la nimic și în cel mai rău caz, ceea ce înseamnă de regulă, fac din negru alb. Ceva de genul următor: Economia românească postdecembristă este la pământ, însă statisticile guvernamentale anunță o spectaculoasă creștere! De fapt tot sporul se datorează bunului Dumnezeu, în care guvernanții nu cred (dacă ar crede nu și-ar batjocori compatrioții), și agriculturii, în care statul nu investește nimic – pur și simplu recolta acelui an n-a mai depins de irigațiile noastre simbolice!
Păi de florile mărului spunea I.Kant că avem de-a face cu trei feluri de minciuni: mari, mici și statisticile?! Cu esențiala completare că faimosul gânditor se referea la statisticile prusace din urmă cu 200 de ani. Cam ce-ar fi spus despre statisticile românești în general, despre cele postdecembriste în special?...
Bunăoară, statisticile Autorității Electorale Permanente (AEP) sunt de-a binelea năucitoare chiar pentru noi, cei care suntem familiarizați cu felurite năzdrăvănii oficiale: Nu numai că numărul alegătorilor (peste 18 milioane) este la plesneală, dar brusc mai apar în evidențele AEP încă 609.962 de cetățeni cu drept de vot! Sigur că te întrebi cu uimire de unde au ieșit toți ăștia, când este bine știut că în anul 2012, cu ocazia acelor alegeri și în toiul frământărilor ulterioare, înșiși liderii Uniunii Social-Liberale (USL) nu credeau că în țara noastră  există 18 milioane de cetățeni cu drept de vot! Iar de-atunci, populația României a scăzut continuu prin morți naturale, respectiv prin avorturi și controlul nașterilor  (majoritatea familiilor tinere au un copil, cel mult doi).
Dar cu tot îngrijorătorul spor negativ, iată că din statistici rezultă peste un milion de alegători fictivi, care la o adică pot înclina balanța alegerilor după cum bate vântul interesului politic. De unde, cred eu, rezultă cu claritate că rezultatul final al scrutinului nu depinde nici de numărul real de alegători (cu certitudine sub 18 milioane) și nici de numărul celor care se prezintă la urne.
Prin spusele de mai sus nu susțin cu tărie (n-am dovezi în acest sens) că așa s-au petrecut lucrurile pe 11 decembrie sau altădată, ci că e posibil așa ceva atunci când statisticile sunt -   intenționat sau din neglijență - de râsul curcilor.
N.B.: Nu cu mult timp în urmă, cineva de pe internet atrăgea atenția vizitatorilor/navigatorilor asupra roșului din afara granițelor României (Dodonul și prorușii săi în Basarabia, socialiștii în Bulgaria). Iar eu spuneam că mult mai periculos se anunță roșul pesedist. Și iată că am avut dreptate... Căror cauze se datorează această zdrobitoare victorie pesedisto-fesenistă? Prima și cea mai importantă cauză revine conducerii PNL (s-a mărginit la a arăta statornic cu degetul spre necurățenia din ograda pesedistă, în principal spre penalul Liviu Dragnea), dar și președintelui Klaus Iohannis, care prin fixația sa politică (viitorul guvern Dacian Cioloș), a făcut un mare deserviciu liberalilor. Alte cauze, cu explicațiile aferente, vin dinspre electorat (mulți români sunt în continuare paternaliști, tânjind în subconștient după siguranța înrobitoare a partidului-stat) și dinspre PSD: Nu doar  că acesta a promis marea cu sarea (întărirea clasei de mijloc, dezvoltarea producției interne, majorarea lefurilor și pensiilor), dar și-a schimbat radical și mesajul electoral către cetățeni, în sensul că acesta a devenit antieuropean (să ne luăm țara înapoi, respingem statutul de colonie), iar prin aceasta a mers la inimile unui mare număr de alegători. Însă de la vorbe și până la fapte este cale foarte lungă...Deja Dragnea a curmat avântul naționaliștilor, precizând într-o apariție televizată îndată după încheierea scrutinului, că România își va respecta pe viitor toate angajamentele politice! Pesemne că și celelalte promisiuni vor avea soarta broaștei din fabulă. Vom trăi și vom vedea.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureș)

DE LICHELISM NOI VOM SCĂPA NUMAI ÎN CAP DACĂ-I VOM DA!
Se afirmă de către naivii îndrăciți într-ale democrației că votul este mai tare ca glonțul! Așa să fie? Păi, dacă ne-aruncăm ochii roată în jurul nostru și în istoria postdecembrismului, avem de ales: ori că democrația își râde de noi cu taina capriciilor după care se conduce, ori că pretinșii democrați pedalează în continuare pe substituirea realității cu iluzii și speranțe (pesemne că ăștia au în vedere acele cartușe fără gloanțe, cărora li se spune oarbe), ori amândouă deodată și în proporții diferite, funcție de împrejurări.
Da, căci în Rusia democratizată (!) după canoane stalinisto-muscălești (a nu se uita originea asiatică a tiraniei), (Ras)Putin și ciracii săi înșfacă puterea de câte ori vor mușchii lor, că în somnolenta Basarabie alegerile au fost câștigate la modul substanțial-democratic de către Maia Sandu pentru ca Dodonul antiunionist să ajungă președinte, iar în America doldora de democrație, funcționează atât de precis și sfidător sclerozatele mecanisme ale electorocrației, încât votul ultracenzitar a cel puțin 270 de ipochimeni din ăștia, are mai mare greutate politică decât votul a peste un milion de alegători.
Nu știu dacă americanul de rând își bate capul cu asemenea anomalii care nu-i țin de cald. La urma urmei, de ce ar face-o, de îndată ce roadele politicii imperiale americane se învederează în următoarea asimetrie: Populația Statelor Unite reprezintă circa 5% din totalul pământenilor, dar an de an aici se consumă peste un sfert din resursele globului!
Vasăzică, rămâne ca noi, cei din afara „paradisului” americănesc, să ne punem întrebări de felul următor:
1) Dacă votul electorilor este peste voința alegătorilor (altfel spus antidemocratic), atunci la ce naiba mai sunt chemați/ademeniți cetățenii ca să voteze?
2) De ce oficialii americani își arată nemulțumirea generatoare de sancțiuni, atunci când  pe alte meleaguri fie că se recurge la niscaiva forme subtile ale votului cenzitar (cetățeni împiedicați să-și exercite dreptul la vot prin anumite manevre birocratice), fie că se face numărătoarea voturilor după aritmetica lui Stalin?
3) N-am știre ca americanii să fi organizat cândva vreun referendum. (Măcar noi îl avem pe cel de tristă faimă din anul 2009...) Să fie din pricina acestui straniu paradox al democrației lor excedentare (sic!), potrivit căruia voința poporului este la cheremul voinței electorilor?!...
Revenind pe meleagurile și la oile noastre carpato-dâmbovițene, să spunem lucrurilor pe nume: Au trecut, iată, 27 de ani de când catindații tot promit marea cu sarea, noi îi votăm și lucrurile merg din rău în mai rău!
De reținut că un putregai național, nu poate fi înlăturat prin autoamăgiri din familia votului: Cine știe, poate că va da bunul Dumnezeu și după acest scrutin vom ști și noi, românii, ce gust are binele neciocoizat... Trebuie să înțelegem odată și odată că un atotputernic sistem mafiot, care l-a învins pe Emil Constantinescu și l-a făcut de pomină pe Traian Băsescu, nu poate fi destructurat decât cu mijloace forte: Pe 11 decembrie 2016 prin boicotarea alegerilor (grevă electorală generală), iar ulterior, în cazul în care se constată tendințe întru refacerea lui, prin revolte de mari proporții!
Și încă ceva. Întrucât grosul celor care nu vor să știe de obligații cetățenești (ei știu că au doar drepturi), nu sunt numai simpli locuitori și beneficiari ai ajutoarelor sociale, ci și neștiutori de carte (poate fi numită masa de manevră a partidelor criptosocialiste), trebuie pur și simplu excluși de pe listele electorale. Chiar așa, căci tot ce doresc unii ca aceștia este permanentizarea actualei stări de lucruri, plină ochi de nemuncă, nerușinare, furtișaguri, minciuni și pomeni.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureș)

DE ZIUA REPUBLICII
De Ziua Republicii, avem prim ministru!
Mult zgomot pentru nimic, ar spune Shakespeare!
Cum au plecat consilierii electorali evrei, mârlănia liderului PSD a ieșit la suprafață. Ce rost au avut toate isteriile și atacurile absolut nejustificate la adresa președintelului țării? Nu a fost nicio criză politică, doar o vânzoleală media de nedescris.
Amenință, Dragnea, cu noi mineriade!?! Nu-i e deloc rușine? Ce ar fi vrut? Să ia neamțul decizii fără să facă minime verificări?
Președintele a luat decizii în ambele cazuri în mai puțin de 24 de ore de la data trimiterii nominalizărilor de prim ministru.
Ce ar fi vrut? Să semneze în secunda 2? Ca la partidul său, pe care nici nu l-a consultat la prima propunere?
Dragnea a mințit în stil bolșevico-securistic aruncând invective de neacceptat la oamenii care dețin asemenea responsabilități în stat. Președintele Iohannis a explicat calm într-o scrisoare motivele respingerii doamnei Sevil Shhaideh, dar Dragnea a citit, în direct, o altă scrisoare, care nici nu venea de la președinte!
O mai și poartă pe biata Sevil pe la televiziuni! Jenant! Parcă era un Ciuvică în plină criză. 
Noroc că președinte nu e Băsescu. Am fi asistat la o bălăcăreală tipic românească de râdea toată lumea de noi. 
Așa, s-a văzut de la o poștă „calitatea” liderilor care au câștigat alegerile cu 17% din electoratul țării. Nu-i văd deloc bine în viitorul apropiat dacă vor continua cu un asemenea comportament golănesc. Poporului român îi place circul, dar nu chiar fără limite. 
Dragnea a făcut afirmații care nu sunt susținute de realitate, neexistând nicio întârziere în aplicarea programului PSD după cum tot repetă ca o flașnetă dereglată baronul de Teleorman. 
Românii așteaptă îndeplinirea, la virgulă, a angajamentelor luate!
La muncă, tovarăși!
Sergiu Găbureac (Bucureşti)
  
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii