ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 94 (Decembrie 2017)

EDITORIAL
VEZI VREO SCHIMBARE?
Suntem la finalul lui 2016. Gândurile ni se împletesc armonios, precum lianele pădurii ecuatoriale pe lăstarii proaspeţi de amintiri. A fost un an bun, rău? A fost sau n-a fost şi de această dată începutul sfârşitului lumii? Gânditorii din toate timpurile istoriei postdecembriste s-au strâns şi ei la masa rotundă, organizată aproape seară de seară, cu maximă conştiinciozitate de canalele de ştiri televizate, să mai tâmpească încă o dată în plus – dacă mai era nevoie – minţile, şi aşa duse departe ale românului de rând, individ care nu vede în faţa ochilor decât două lucruri mari şi late: cuponul de pensie şi ştampila de vot.
A fost un an tehnocrat, cu acuze şi nerealizări, cu fapte şi lipsă de fapte, cu bani consumaţi şi recuperaţi, un an cu aceleaşi personaje politice cu care ne-am obişnuit zilnic de atâţea ani, dar şi feţe noi, ministeriale, care s-au tot permutat în scaun şi de vreo 3-4 ori, fără ca rezultatele – cele pozitive, fireşte – să se facă simţite. Am avut un an cu pesedişti roşii în luptă cu pesedişti galbeni, liberali galbeni la braţ cu liberali roşii, jocuri de culise şi de suprafaţă, indicaţii şi contraindicaţii, reforme şi restructurări, măriri şi prea-măriri de salarii, bugete şi superbugete, pib-uri şi procente, creşteri şi descreşteri, economii înaintând pe hârtie, noroaie, în loc de străzi şi, mai presus decât orice, exagerări culturale, născocite de cele mai perfide minţi culturnice.
Brâncuşi a devenit o monedă, un termen din vocabularul politicii electorale de pe toate direcţiile campaniei. A fost un an de campanie, unde „cuminţenia” ar fi trebuit să primeze, doar că opera ne costă scump şi vin cei ce numără şi trag linie, care mai au şi darul comparaţiei. De deasupra, Brâncuşi, artistul francez, şi nu român, îşi doarme somnul veşnic în Parisul ce l-a adoptat cu tot cu actul său creator. Priveşte din ceruri şi se minunează, stând, probabil, precum hamangiul gânditor, crucindu-se cum bucăţile sale de piatră – mai mult decât sufletul românesc – învârt zero-uri de valută şi aduc valuri puternice în lupta electorală dâmboviţeană. În niciun an, de la Revoluţie încoace, numele său nu a fost mai pregnant şi mai plenar omagiat, elogiat, ridicat în slăvi şi mângâiat pe la originile natale. Politicienii, ca şcoliţi de acelaşi dascăl beţiv, au pus pe tapetul electoral deosebita, incomparabila şi inestimabila valoare a stilului brâncuşian. De aici – probabil – în timp, o să retrăim pe la orele de politologie, că marele cioplitor în piatră a devenit – fără voia sa – curent politic şi motiv de dispută electorală.
A fost – de un an şi ceva – un premier tehnocrat, a cărui vină pleacă de la nume. Îl mai cheamă şi Julien. De la cartofii săi de Zalău nu se prea vede, însă acest prenume i-a purtat peste timp noroc, aşa cum se destăinuie prin puţinele interviuri din presa românească. A venit însă timpul lui Bogdan Diaconu, acest „Vlad Ţepeş” cu numele, să-l ia la scuturat pe premier, aşa cum a făcut-o cu Klaus Verner Iohannis. Liderul PRU, în plină democraţie a Uniunii Europene s-a gândit „s-o facă de oaie”, dând cu numele premierului de toţi pereţii falşi ai televiziunilor care l-au invitat să dezbată „originile” mai-marilor ţărişoarei noastre, prea asaltată – chiar la vârf – de străini. Păcat, însă, că nenea Bogdan merge în campanie cu Victor Viorel Ponta la drapel, uitând motivele, şi mai ales criza, în care s-a aflat ţara în momentul în care fostul premier a fost nevoit să demisioneze, în ciuda tuturor ambiţiilor sale personale, de adolescent încăpăţânat, care a refuzat şi refuză în continuare să se maturizeze.
Toată Europa se pregăteşte de creştinescul Crăciun, şi numai românii au pe tapet alte treburi. Luna decembrie debutează cu Ziua Naţională. Nu este deloc oportun să ai o asemenea zi la coada calendarului. Asta au înţeles până şi comuniştii. De aceea exista un 23 August. Ar fi fost 10 Mai o alegere demnă, însă antiregaliştii, că nu pot să le zic republicani, au devenit tare acizi la această dată. Apoi, erau timpurile când Ion Iliescu se afla la conducere şi cine ar fi îndrăznit să scoată un cuvânt despre rege? Nu că ar fi mare brânză de el, dar, măcar ideea monarhiei ar fi dat o speranţă apropierii de realitatea europeană. 1 Decembrie este un simbol naţional, însă, cu siguranţă această ţară ar fi meritat o zi naţională fără frig. Dar nu frigul natural ar fi o mare problemă, cât cel din gesturi. Anul acesta, preşedintele şi-a făcut o listă cu cine să vină şi cine nu, la loja oficială, pentru a participa la parada militară şi masa pusă la Cotroceni. A guiţat din toţi bojocii pata roşie din calendarul politic românesc, iar la televiziuni parcă nu se mai putea dilua subiectul. Atât de acide au fost prezentările, de parcă ne şi aşteptăm să iasă o scânteie la propriu. În fond, la cât circ mediatic există, ce-ar mai fi să se treacă şi la „lupte de stradă”? În continuare, hienele lui Vântu şi Voiculescu, de dragul banilor, aţâţă şi dezbină poporul, şi aşa slab de balamale, de parcă acesta le este singurul scop. Mă uitam – întâmplător – pe Antena 3, acum câteva zile şi subiectul era exact acelaşi de mai bine de 5-6 ani: Băsescu. Antena 3 încă nu a înţeles că acesta nu mai este preşedinte şi-l tot atacă pe marinar la partid şi la persoană. În continuare se vorbeşte de „regimul Băsescu”, ştiindu-se faptul că ultimul regim – dacă e să vorbim serios – a fost cel al lui Nicolae Ceauşescu. În continuare, la Antena 3 se foloseşte – total în duşmănie – expresia „regimul Băsescu”, iar CNA-ul doare, ori se face că doarme. Nu, nu doarme, doar că indicaţiile de partid şi oamenii – o parte dintre ei provenind din trustul Intact, sub oblăduirea căruia se află şi postul TV – au ochii închişi şi urechile spre alte canale. De exemplu, spre TVR, care, deunăzi a refuzat să transmită un interviu cu Cioloş, la emisiunea la fel de bătrână şi dezumflată ca şi TVR-ul, „Viaţa Satului”. Cioloş este un bun agricultor, iar ideile sale, cu siguranţă n-ar fi rupt audienţa. Poate ar fi adus un plus 0,1 public, din şi aşa infimul procent de telespectatori pe care îi are televiziunea naţională, însă gestul de a-l suprima pe premier mi se pare aiurit. Motivul: este campanie electorală şi să nu se interpreteze gestul ca fiind unul părtinitor. Păi Cioloş este tehnocrat, nu este membru de partid, aşa că nu era nicio scofală, mai cu seamă că nu ar fi vorbit nicio iotă despre politică. Dar cum toată conducerea TVR-ului este sub controlul PSD, aşa cum a fost de la Revoluţie încoace, ne mira pe toţi ca taman de alegerile astea să n-o facă din nou de oaie. Televiziunea naţională a fost este şi o să rămână – se pare, după noile numiri – o slugă a puterii, o gurmandă a banului de la buget, un arbore de personal construit numai după rudenie, după nepotism, iar singurele criterii după care îşi creionează programele sunt unele numai de ei ştiute, perpetuând vechile clişee, atât cu privire la unele programe, cât şi la aşa-zisele vedete cu care ne disturbă vizual şi sonor, de când s-a înfiinţat şi până în prezent. Nici vorbă de performanţă, nici vorbă de concurenţă, nici vorbă de profit sau audienţă. Vă garantez că şi programul de Revelion nu este altceva decât o copie, la fel de proastă, a ceea ce aţi văzut de când v-aţi născut şi până în prezent la această nenorocită de televiziune, care ne mănâncă lună de lună bani, atât din bugetul personal, cât – mai ales – al statului.
În prima jumătate a lui decembrie sunt şi alegerile, poate ultimele din acest an. Deja se ştie câştigătorul. Dintre două rele, oamenii aleg culorile preferate. Românii au o predilecţie către roşu. Aşa au făcut şi – era să le zic fraţii – de peste Prut. Au ales tot roşul. La fel s-au mişcat şi bulgarii… Şi dacă pica galben, era vreo diferenţă? Nu! Absolut niciuna. Am mai spus-o şi am să o mai repet: PNL-ul actual nu e nimic altceva decât un PSD de culoare galben hepatic. Nicio viziune, niciun lider cu capul pe umeri, niciun om cu „relaţii” serioase în Vest, nicio strategie de ţară pe termen mediu şi lung. Nimic, decât demagogie şi luptă împotriva duşmanului PSD. Doar circ, şi nimic mai mult.
De Crăciun, mare chef la români. Se petrece la greu, cu mâncare şi băutură. Unii îşi mai plâng morţii de la Revoluţie. De ce-or mai face asta, că oricum nu-i bagă nimeni în seamă…! Lumea a uitat, a şi iertat şi încetul cu încetul s-a întors de unde a plecat. Dacă – prin absurd, fireşte – la aceste alegeri decembriste ar fi candidat Nicolae Ceauşescu, mai mult ca sigur România pensionară, grosul alegătorilor din ţara noastră l-ar fi votat negreşit. Suntem exact ce merităm!
În decembrie serbăm victoria. Care? Cea din alegeri, ori cea cu trasoarele de acum 27 de ani? 27 de ani…! O viaţă, pot spune. Ce ştiu tinerii, dacă-i întrebi despre acele timpuri? Ce gândesc cei care – prin ironia sorţii – se gândesc că au fost concepuţi într-un sistem şi s-au născut în altă eră? Au ei acel „ceva” capabil să schimbe destinele acestei naţii tâmpe? O să apucăm timpul de a-i vedea pe regizorii acelor evenimente traşi la răspundere în faţa justiţiei? O să aflăm oare câţi ruşi, unguri, arabi au tras în români în zilele şi nopţile acelea de teroare, cu arme de care armata română n-a auzit vreodată? Ce ne va aduce 2017? Un nou început, ori continuarea a ceea ştim să facem cel mai bine, şi anume să sperăm?
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
INTERVIU CU PROF. UNIV. DR. GEORGE SORESCU, LAUREAT AL ACADEMIEI ROMÂNE
De la Craiova până în Bulzeşti sunt vreo 25-26 km, pe vechiul drum dintre Bănie şi Rm. Vâlcea. Cam tot atâţia însumează şoseaua principală a comunei, cu sate ,,înşirate ca mărgelele pe aţă”, după cum scria Marin Sorescu. De unde vine numele Bulzeşti? Are legătură cu ,,bulz”, cuvânt cu evidente rezonanţe dacice, precum ,,barză”, ,,brazdă”?...
Distanţa de la Craiova la Bulzeşti este de 26 km, cum aţi menţionat. Satele componente, care se extind pe câţiva kilometri, sunt: Bulzeşti, Gura Racului, Seculeşti, Prejoi şi Frăţila. Numele satului a făcut obiectul unor cercetări, atât ale mele, cât şi ale lui Marin. Pornind de la etimologia cuvântului ,,bulz”, am observat că are o vechime destul de mare, provenienţafiind ardelenească, transilvăneană.
Într-una dintre numeroasele zone ale dacilor liberi, din judeţul Bihor, există comuna Bulz, atestată documentar de peste 600 de ani, care include încă două sate: Munteni şi Remeţi.
Prin 1975, mă aflam la Cluj, într-o policlinică particulară, în care a intrat un bătrân care, printre altele, i-a spus doctorului că este din Bulzeşti. Am tresărit, am zâmbit şi i-am mărturisit că şi eu sunt din Bulzeşti, din sudul Carpaţilor Meridionali. „Da – mi-a răspuns. Dar eu sunt din Munţii Apuseni”… Privind retrospectiv, avem mărturii că, prin transhumanţe pastorale, foarte mulţi transilvăneni au venit în Oltenia şi în Muntenia, aşezându-se în subcarpaţii româneşti. Locului în care s-au stabilit i-au dat numele celui din care proveneau: Bulzeşti. Nu există nicioîndoială, în acest sens.
Putem afirma că Bulzeştiul constituie un topos sacru? Ce tradiţii şi datini păstraţi încă vii în memorie?
Bulzeştiul este, cu adevărat, un loc sacru pentru că are o vechime destul de îndelungată. Acum câţiva ani, în Bulzeşti a fost descoperită o comoară de mii de monededin argint, de pe vremea lui Mihai Viteazul, comentată în numeroase reviste şi publicaţii cotidiene. Am cunoscut aceste tradiţii: jocuri, dansuri populare, poveşti, povestiri despre căutătorii de comori, întâmplări cu aer legendar… au circulat în anii copilăriei mele şi adeseori m-au fascinat. Marin a început să le culeagă din anul 1971, apoi le-a publicat în ciclul ,,La Lilieci”, începând din 1973,răstimp de aproape un sfert de secol. Ultimul volum, al şaselea, a apărut post-mortem, în 1998, sub îngrijirea mea, la doi ani de la trecerea în eternitate a lui MarinSorescu.
Neamul Soreştilor este de baştină din Bulzeşti ori s-a răsădit aici din alte zări româneşti?
Am efectuat cercetări în arhivele din Craiova şi din Bucureşti, ajungând la concluzia că, încă din secolul al XVI-lea, mai multe familii Sorescu s-au stabilit aici, venind din Transilvania. Doi fraţi păstori, din MărginimeaSibiului, au migrat în Oltenia şi Muntenia, prin transhumanţă pastorală. Un Murgu Sorescu şi un Radu Sorescu…
Este cel care trăia, când a fost regăsit de rudele din Bulzeşti. Avea atunci 106 ani.
Da. Radu Sorescu s-a stabilit în comuna Alunu, din judeţul Vâlcea, iar Murgu Sorescu în nordul Doljului, la Gura Racului, unde a cumpărat aproape doi kilometri de moşie. După el au rămas 25 de familii de Soreşti… Acest fapt mi-a fost narat, în anii copilăriei, de un bătrân înzestrat cu darul povestirii: Petre Sorescu, care a insistat asupra unui episod petrecut în acele momente istorice. Şi anume că un boier Gănescu şi-a însuşit, cu japca, din pământurile localnicilor. Confirmarea acestei realităţi mi-a dat-o mama, care – ori de câte ori făcea pomenirea celor duşi, împărţind colivă, colaci şi cele cuvenite prin tradiţie – dădea de pomană şi pentru un Mihai Sorescu, despre care eu nu ştiam nimic. Întrebând-o cine a fost acesta, mama mi-a destăinuit că Mihai Sorescu a fost unul din neamurile noastre care, împreună cu alţi şase vecini de moşie din comuna Bulzeşti, a mers la un proces în Bucureşti, trăgând clopotele Mitropoliei, în semn de protest şi pentru a stârni atenţia asupra raptului făcut de boierul ce le însuşise pământul. Cei şapte au rămas mai multă vreme în Capitala ţării, ocupându-se cu negoţul, pentru a subzista pe toată durata procesului. Chemat în faţa instanţei şi pus de judecător să jure pe Biblie că pământul în dispută este al lui, boierul Gănescu nu a avut curajul să mintă, să jure strâmb. Astfel, moşnenii din Bulzeşti l-au ,,răzbit” pe boier, recâştigându-şimoşia… Ţin să precizez că, în urma cercetărilor întreprinse în arhive, am descoperit că există într-adevăr acte cu numele Sorescu, în Bulzeştii de Dolj, încă de la 1700. Profesorul universitar Gheorghe Bolocan, cercetător ştiinţific la Academia Română, venind la Universitatea din Craiova, mi-a încredinţat fişe despre Soreştii ajunşi în Bucureşti, unul dintre ei, şetrar, putând fi întâlnit chiar în Înaltul Divan al Ţării Româneşti (1831-1847). Erau din ramura celor din Buzău, din care se trage Vasile Cârlova… Prin 1985-86, i-am furnizat această informaţie lui Marin, care era redactor şef al revistei ,,Ramuri”, susţinută şi prin cele două genealogii întocmite, una de Filitti, alta de Moldoveanu, conform cărora bunicul lui Vasile: Stancu Cârlova se căsătorise cu Elena Sorescu, din zona Buzăului. (Vezi revista cu ,,Mărturii documentare” referitoare la Soreştii din Buzău şi ,,legăturile de sânge” ale familiei Cârlova cu Soreştii din Dolj - ,,Revista Arhiepiscopiei Craiovei şi Arhiepiscopiei Râmnicului”, 2003). Marin s-a hotărât, atunci, să republice poeziile lui Vasile Cârlova, într-o ediţie critică, însoţită de comentariile celor mai importanţi specialişti: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii… Cârlova a fost un poet de talent, dar care a murit în condiţii destul de neplăcute la Craiova, întrucât tatăl său, Ioniţă, se stabilise aici, în urma căsătoriei cu Sevastiţa Lăcusteanu. Cornel Sorescu, fost director la postul public Radio Craiova, mi-a comunicat că, în Ţara Loviştei, a existat un demnitar Sorescu, pârcălab sau  paharnic – Dimitrie.  De asemenea, cercetătorul Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul Olteniei, mi-a pus la dispoziţie date despre Soreştii ce pot fi găsiţi în documentele din colecţiile acestui important muzeuregional.
Contribuie ,,Dinastia Sorescu” la aura mitică a Bulzeştiului?
Da! Deoarece complexul de tradiţii cărora Marin Sorescu le-a re-dat viaţă, în cele şase volume din ciclul ,,La Lilieci”, dovedeşte că aura aceasta mitică a Bulzeştiului s-a perpetuat până în secolul XX.
Când am utilizat sintagma ,,Dinastia Sorescu” am avut în vedere faptul că toţi membrii familiei din care vă trageţi sunteţi autori de cărţi, lui Marin alăturându-i-se Ionică şi fiica sa, regretata Sorina, fratele cel mai mare: Nicolae, fiica sa: Beatrice Silvia Sorescu, Dv înşivă şi fiul: Radu…
Vorbind de tradiţia literară a Soreştilor, se cuvine să reliefez că mama noastră, Nicolina Sorescu, fiica notarului George Ionescu, a fost o bună povestitoare, fiind naratorul de bază în poemele lui Marin Sorescu din grupajul foarte amplu ,,La Lilieci”. Mama Nicolina a avut două surori, ambele profesoare în Bucureşti. Rădăcina poetică a neamului nostru o constituie însă tatăl nostru: Ştefan I. Sorescu (şapte clase primare), primul versificator, în metru popular. Târziu, după ce atât eu, cât şi Marin debutasem editorial şi aveam, fiecare, deja câteva volume publicate -, am descoperit că tatăl nostru, soldat pe fronturile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, scrisese poeme în momentele de repaus dintre bătălii. În acele poeme, el evoca momentele tragice din primul război mondial. Manuscrisele sale s-au pierdut pe parcurs, altele fiind însuşite şi distruse de un consătean, numai o parte dintre ele fiind descoperite de mine şi de Marin… Iată ce am mai recuperat, cu semnătura ,,Soldat Ştefan I. Sorescu, când era în război, 1917”…
Sunt poeme aşternute pe hârtie cu un scris mărunt, cu cerneală roşie şi trăsături ce trădează celebrele peniţe ,,Redis”, speciale, pentru normele scrierii caligrafice din acele vremuri…
La sugestia lui Marin, i-am editat tatălui un volum… Ştefan I. Sorescu: ,,Versuri de pe front”, primul poem fiind ,,Jalea românului 1917”… Prefaţă, ediţie îngrijită şi note de George Sorescu, însoţite de fotografii-document (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).
Vă propun, domnule profesor, să poposim în prezent… Din piscul venerabilei vârste de 89 de ani (deşi nu arătaţi nici de 65!!), cum revedeţi anii copilăriei?
Evenimentele din anii copilăriei îşi regăsesc, sub aspect liric, expresia în primele mele trei volume de poezii publicate în 1970, 1978 şi 1994: Întoarcerea Euridicei, Desen sonor şi Aripi în timp. Am încercat să fixez aceste impresii şi pe baza câtorva amintiri, pe care le-am publicat în volumul de nuvele Neodihna vămilor, în care evoc Jocul ielelor, Căutătorii de Comori, Datini, Credinţe, Obiceiuri…Într-un asemenea context, îmi revin vibraţiile specifice unei întâmplări din 1971, pe când locuiam într-un bloc de pe str. 6 Martie. Marin m-a rugat, prin telefon,  să o invit pe mama de la Bulzeşti în Craiova, la mine, unde urma să vină şi el, pentru a discuta unele probleme de familie. După ce am mâncat – ce ne adusese mama gătit în mod expres pentru noi -, am mers cu Marin în bucătărie şi am început să-i povestesc că am cules, de la bătrânii Sorescu din Bulzeşti, oameni în vârstă de 80-90 de ani, mai multe povestiri, întâmplări şi eresuri, pe care aş dori să le public într-un volum depovestiri. Venind din sufragerie, mama ne-a întrebat scurt: ,,Ce discutaţi, mă, voi aici?”… Marin îi răspunde: ,,Uite ce vrea să facă George , vrea să scrie un volum cu aspectele cutare şi cutare… din Bulzeşti. Dar aş vrea să scriu şi eu…”. Atunci, mama i-a zis: ,,Marine, păi să-ţi spun eu…” . Mama – patru clase primare, o memorie homerică - era o bună naratoare, fiică de notar, din comuna Bulzeşti. Avea două surori profesoare în Bucureşti… şi cunoştea, pe o rază de mai multe sate, tot felul de întâmplări, pe care i le-a povestit lui Marin din anul 1971,  Marin, prelucrându-le, le-a adăugat altor întâmplări semnificative, narate de alţi octogenari din Bulzeşti…”
De aici a ieşit epopeea ,,La Lilieci”…
Da. Epopeea ,,La Lilieci”–, Epopeea…, cum, bine şi inspirat, apreciaţi dv, domnule Dan Lupescu… Pot oferi amănunte acum, despre ,,La Lilieci?
Desigur, din moment ce firul convorbirii noastre a ajuns la această fabuloasă şi monumentală Columnă lirică, în  consonanţă cu tămăduitoarele ,,Rapsodii române” ale lui George Enescu, cu tăcerile pline de tâlcuri zidite de Constantin Brâncuşi în piatra de moară a ,,Mesei” sale dacice, de pomenire a strămoşilor cu destin martiric, a porţii dintre sacru şi profan, ,,Poarta sărutului” întru viaţă veşnică, dar şi zvâcnet spre lumina celestă, pururi vie, în ritmul modulelor/ mărgelelor fără de sfârşit din ,,Columna” infinirii de la Târgu Jiu a aceluiaşi titan, BRÂNCUŞI, născut, trupeşte, la Hobiţa, în Gorj, apoi, ,,pentru a doua oară”, cum însuşi afirma deseori, la Craiova, această a doua naştere fiind, se înţelege, în plan spiritual, ca iniţiat în taine ezoterice… …La Marin Sorescu, în cazul atât de originalei şi autenticei sale erupţii de tip amazonian, dar mai ales zamolxian: ,,La Lilieci”, fiecare dintre poeme începe ca o relatare inocentă, de fotoreporter sau cameraman abia ieşit (căzut?) pe terenul reavăn al realităţii… şi tot aşa se continuă, aproape ca un ecou, peste timp, al neorealismului italian, pentru ca, în final, printr-o observaţie ori replică, la fel de firească, dar şocantă prin cearcănul/ haloul/ curcubeul ei de noutate, să facă saltul în zări metafizice!... Astfel, Marin Sorescu lasă cititorul copleşit brusc de gânduri de o cu totul altă natură decât cele de până atunci, copleşit de o stare de meditaţie, surprins şi nedumerit, curios şi iluminat, cufundat în tăceri cu obârşii ancestrale… Fiecare dintre aceste sute de poeme din ,,Liliecii” lui Marin Sorescu se încheie, parcă, printr-un botez neaşteptat, printr-o scufundare în cristelniţa Duhului Sfânt, urmată instantaneu de un sentiment ciudat de mântuire, de tămăduire lăuntrică şi de împăcare, de armonie cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea… Este clipa mirifică de iluminare, de Înviere, adică de maximă, divină deschidere spre noi dimensiuni spirituale… De ţâşnire, dacă vreţi, direct în 5D, dacă nu chiar în 7D – noi şi izbăvitoare dimensiuni spirituale, subliniez…
Ciclul atât de original ,,La Lilieci” cuprinde şase volume, publicate în intervalul 1973-1998. Prin dimensiunea şivaloarea lor, aceste poeme constituie o sinteză spirituală, ba chiar şi materială a Bulzeştilor, în diferite ipostaze şi în diferite momente istorice. Ciclul ,,La Lilieci” cuprinde 386 de poeme…
Printr-o tenacitate demnă de toată lauda, prin rigoare şi temeritate exemplare, regretata Dv nepoată, conf. univ. dr. Sorina Sorescu, a reunit cele şase volume ,,La Lilieci” într-unul singur, de dimensiuni mari, Biblie în Alb cu irizări sidefii, impresie pe care ne-o dă coperta din carton imaculat, de culoarea laptelui proaspăt muls, în zori de zi, vara, ducându-ne fiorul spre exclamaţia lui Ioan Alexandru: ,,Beau lapte din şistar şi-mi pare/ Că beau lapte amestecat cu soare…” – din volumul de debut al poetului transilvan, intitulat ,,Cum să vă spun”… Pe coperta interioară a exemplarului pe care l-aţi scos din bibliotecă şi pe care tocmai l-am deschis scrie: ,,Marin Sorescu. La Lilieci (volumele I-VI), cu zece texte recent recuperate. Ediţie întocmită şi îngrijită de Sorina Sorescu, însoţită de interviuri cu Marin Sorescu, de un dosar cu referinţe critice şi un interviu cu George Sorescu”.
Când apăruse ,,Eneida” lui Vergiliu, scrisă după model homeric, un contemporan al lui Vergiliu a exclamat: ,,Consideraţi-vă depăşiţi, scriitori greci. Daţi-vă la o parte, scriitori romani. Nu ştiu în cemod, în ce chip, dar s-a născut ceva mai măreţ decât ,,Iliada”… Păstrându-ne cumpătul, totuşi, la fel se poate afirma şi despre ciclul ,,La Liliecial lui Marin Sorescu, prin faptul că, prin dimensiunea şi valoarea lor, cele 386 de poeme pot – pe alocuri – sta alături de epopeea lui Homer. Prof. Marian Barbu (Craiova), Tudoriţa Albu (Braşov) şi Emil Istocescu (Drăgăşani) s-au ocupat de epopee.
Corifeii criticii literare au realizat un adevărat consens, observând, cu toţii, că, prin noua viziune şi prin noul stil de împletire a naraţiunii cu dialogul şi butada, Marin Sorescu frapa, încă din 1973, de la publicarea celui dintâi volum ,,La Lilieci”, prin perspectiva cu totul novatoare şi ravisantă – pe cât de oltenească/ solară/ meridională şi românească, pe atât de universală –, perspectivă din care plasa (în avanscena istoriei, în fosa mitică a orchestrei şi în luminile eclatante, halucinante ale rampei!) lumea satului nostru, văzută retrospectiv, dar şi prospectiv… Surpriza criticilor literari a fost devastatoare… Deşi scriitorul nostru o făcuse şi până atunci, încă de la debutul editorial cu volumul scandalos de sincer şi doar în aparenţă candid ,,Singur printre poeţi” (titlu iniţial: ,,Singur printre bandiţi”) -, ei nu se aşteptau câtuşi de puţin ca Marin Sorescu să ia în răspăr (într-un asemenea ,,hal”?!?), inspirat şi convingător, convenţiile şi conivenţele lirice, nepăsându-i de ele, ca şi cum acestea nici nu ar fi existat vreodată. La fel procedase, cu şase decenii şi jumătate mai înainte, BRÂNCUŞI, prin sculpturile ,,Sărutul” şi ,,Cuminţenia pământului”, prin care a revoluţionat sculptura mondială, înfrăţind prezentul cu trecutul matusalemic, contemporaneitatea cu arhetipurile, în fond re-deschizând orizonturile, pe nedrept uitate, ale izvoarelor primordiale… În ciclul de dimensiuni ciclopice ,,La Lilieci”, Marin Sorescu logodeşte - întru aceeaşi tulpină viguroasă, suculentă, mustind de roadă şi de sensuri - tragicul şi comicul, făcând să coexiste aceste două chipuri ale aceleaşi Fiinţe a Poemului, logodnă/ altoire şi fiinţare în cheie apreciată drept ironică, marcată însă de simpatia, empatia şi biorezonanţa autorului. În prelungirea unui Neagoe Basarab, autorul primei capodopere din literatura română, dar şi a lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Anton Pann, Ion Barbu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu şi Valeriu Anania -, Marin Sorescu scoate din creuzetul inspiraţiei sale geniale o Troiţă cu virtuţi de totem: icoana satului Bulzeşti, cel totdeauna viu, gâlgâind de taine şi de ispite, de provocări, pârleazuri în doi peri şi în dodii, răscruciuri cu fântâni în cumpănă (uriaşi cocostârci, într-un picior, ai câmpiei), măguri, gorgane fantomatice şi tumuli răsunând înfiorător, din adâncuri, ceramică de Cucuteni, Vădastra, Gumelniţa, Cârna şi Cârcea, ulcioare cu apă vie-apă moartă, munţi ce se bat cap în cap, cai năzdrăvani, în iureş de galopări nesfârşite, Feţi Frumoşi şi Ilene Cozânzene ce te îndeamnă să iei drumul, mereu şi mereu, de la capăt… Sinergia spiritului românesc la modul absolut – cum definea Adrian PăunescuSpiritului Olteniei – cu spiritul lumii celei mai vechi, dansul pe tăişul infinitezimal dintre Orient şi Occident, sinteză şi punte între toate civilizaţiile Terrei sunt valorificate cu asupra de măsură de Marin Sorescu în maiestuosul şi regalul său ciclu de 386 de poeme… Vrând-nevrând, ne duce cu gândul la sentinţa dată de Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent; Oltenia este o Lume!”…
Sub raport valoric, ,,La Lilieciconstituie o contribuţie deosebită la cunoaşterea Bulzeştiului de către generaţiile tinere, pe care Marin Sorescu, prelucrând materialele primite de la naratori, le-a prins în acestepoeme. Este, de fapt, şi o operă de arheologie lingvistică, etnografică, sociologică, istorică şi, desigur, mitică. Este o epopee a universului nostru rural, deci totul este epic! Se narează ca în epopeile homerice. Transformările vizează structurile evocate din ,,illo tempore”. La baza fiecărui poem e cineva care narează. Prin aceste poeme, deseori scenic, Marin Sorescu a readus pe scenă o lume azi dispărută. Pentru că l-aţi evocat pe Brâncuşi, precizez că am primit un telefon şi o carte de la academicianul Grigore Brâncuş, la 3 februarie 2015. Cartea: ,,Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu” constituie un studiu de 173 de pagini, cu analiza expresiilor populare din cele şase volume. Fiind student, l-am cunoscut la Universitatea din Bucureşti. Rudă cu sculptorul Constantin Brâncuşi. ,,Dragă George – îmi scrie el -, sper să fii de acord cu aprecierile mele”. Mulţumindu-i, la telefon, m-a întrebat de Radu, care i-a fost student: ,,Ce face Radu?”.
Vă propun să închidem aceste bucle în timp, ce-l au ca protagonist pe fratele Marin, şi să revenim la copilul şi adolescentul George Sorescu… Prin ce v-a rămas în memorie primul învăţător?
Am avut doi învăţători de bază. Unul: Constantin Lupeanu, viitorul socru al profesorului Miu, care a fost şi inspector şcolar în Dolj, altul: Ilie Trăşculescu, din zona apropiată Soreştilor, Gura Racului… Cei doi erau adevăraţi educatori, în sensul pozitiv al cuvântului. Obişnuiam să citesc din biblioteca particulară a casei şi să aduc multe elemente de noutate în discuţiile din cadrul orelor şcolare, regretatul Ilie Trăşculescu mă invita să prezint aceste noutăţi ori de câte ori ne venea câte o inspecţie de la Craiova…Tot el s-a adresat în câteva rânduri mamei mele (rămasă singură, cu şase copii, de la vârsta de 37 de ani), îndemnând-o să mă dea la şcoală, mai sus, pentru că – preciza - ,,îmi place cum George învaţă carte”. Aceste îndemnuri omiteau faptul că nu agream aritmetica. Nu am avut nicio aplicaţie şi nicio chemare pentru matematică, nici la gimnaziu, nici la liceu. Am fost salvat, în clasa a VI-a de liceu, prin înfiinţarea ramurii umaniste şi a celei ştiinţifice (realiste), elevii putând să opteze pentru una dintreele. Am ales, se înţelege, partea umanistă. În 1948, am dat doi ani într-unul. Eram foarte bine pregătit la literatură, gramatică, franceză şi latină. Tot în această perioadă începusem să scriu versuri, fără să ştiu că şi tatăl meu avusese preocupări similare. La examenul de română pentru clasa a VII-a de liceu îmi căzuse poemul ,,Noi vrem pământde George Coşbuc.Am avut un lapsus de moment. Un coleg a vrut să intervină, pentru a mă completa. Profesorul Luca Preda, căruia îi dădusem un caieţel cu versuri, l-a oprit: ,,Lasă-l în pace că el este poet şi-şi va aminti”. Mi-am amintit şi am completat: ,,Răzbunător al meu, oricare vei fi tu,/ Răsai din propria-mi cenuşă”.  Se inspirase din ,,Eneida” lui Vergiliu şi a scris ,,Noi vrem pământ”… George Coşbuc era un bun cunoscător al limbii germane şi al literaturii europene. A tradus ,,Divina Comediede Dante Alighieri, versiune integrală, din italiană, în trei volume. Publicată post-mortem, această capodoperă a literaturii universale, ,,Divina Comedia”, în versiunea lui Coşbuc, a fost prefaţată de Ramiro Ortiz.
Îngăduiţi-mi, domnule profesor, să precizez că, în 1897, la Craiova, i-a apărut lui Coşbuc – de la a cărui naştere, la Hordou, în Ţara Năsăudului, s-au împlinit, la 20 septembrie, 150 de ani - ,,Antologia sanscrită” (fragmente din ,,Rig-Veda”, ,,Mahabharata”, ,,Ramayana”), iar în 1898, în Bucureşti, a publicat, tot în propria-i traducere, ,,Sacuntala” de Kalidasa…
Deşi a rămas în istoria literaturii cu eticheta de ,,poet al ţărănimii”, plecând de la o parte a universului său liric, George Coşbuc a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai perioadei sale. A fost şi rămâne un virtuoz al prozodiei, utilizând inclusiv terza rima şi introducând, în literatura română, gazelul, preluat din lirica orientală. Asemenea lui Mihai Eminescu, el s-a inspirat din momentele de bază ale istoriei românilor, ei doi fiind singurii care au adus în actualitatea vremii lor toate marile personalităţi, de la daci şi romani până în veacurile XVI-XVIII-XIX, bătăliile glorioase şi clipele de răscruce din istoria noastră naţională. O vreme, Coşbuc a trăit şi a creat în Craiova, unde i s-a născut unicul fiu, Alexandru, decedat într-un accident de automobil, la Tismana, în 1915. Această tragedie intempestivă l-a marcat atât de teribil pe marele poet transilvan încât nu a mai putut scrie şi nu i-a putut supravieţui nici trei ani, stingându-se şi el, la 9 mai 1918.
Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să punctaţi anii dv de gimnaziu şi liceu, apoi pe cei de student… 
După cursurile şcolii primare din Bulzeşti, la sugestia învăţătorului Ilie Trăşculescu, sora din Bucureşti a mamei mele, profesoara de italiană Maria Ionescu,m-a luat la ea şi m-a ajutat să încep gimnaziul în Capitală. Am revenit în Craiova, la ,,Fraţii Buzeşti”, unde am dat, cum spuneam, într-un singur an, examenele pentru doi ani de liceu. În sesiunea iunie 1949, am devenit absolvent al Liceului ..FraţiiBuzeşti”, cu certificatul nr. 05057… Am urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fiind coleg cu Marin Bucur,Titus Popovici, Mioara Grigorescu-Avram, Teodor Vârgolici ş.a.. Mi-am ales ca temă pentru teza de licenţă ,,Ţiganiada de Ion Budai Deleanu”. Am funcţionat, ulterior, ca profesor de literatura română la Liceul ,,Traian” din Turnu Severin (1953-1961), conducând, câţiva ani, cercul literar ,,Al. Vlahuţă”. Încă din 1957, Marin Sorescu (student la Iaşi) era invitat în cenaclul de la Severin, unde citea poezii precum ,,Ada-Kaleh”, ,,Expatriatul”, ,,Lacul roşu”, ,,Cântecetc. Şedinţele cenaclului erau ţinute lunar, în sala cea mare a Bibliotecii ,,I.G. Bibicescu”.
Care au fost cele mai importante modele umane pe care vi le-aţi ales ca repere în viaţă? Le-aţi luat din realitatea imediată sau din mitologie, istorie, artă?
În perioada anilor de studii liceale şi universitare, nu-mi fixasem un ideal de viaţă, pentru că eram sub influenţa scriitorilor noştri clasici, cât şi a altor persoane din zone de cultură apropiate familiei Sorescu. Aspiraţia iniţială era aceea de a fi profesor. Printr-un paradox, voiam să urmez şi teologia, să devin preot practicant. În anii când frecventam cu consecvenţă Biblioteca ,,Aman” din Craiova, căutam şi studiam cărţi de creştinism, de istoria religiilor, încât la orele de religie – de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti” – colegii mă îndemnau: ,,Sorescule, mai pune-i o întrebare preotului-profesor, ca să treacă ora mai repede!”.  După 12 ani, aflându-mă, ca lector universitar, la InstitutulPedagogic de 3 ani din Craiova, portarul m-a anunţat că mă caută cineva. Era fostul meu profesor de religie, din anii de licean, care auzise că lucrez în învăţământul superior. Mi-a mărturisit că m-a căutat doar de bucuria revederii şi pentru a-mi spune că s-a reprofilat şi a devenit profesor de muzică… Vreau să insist şi să vă spun, domnule Lupescu,  că, de-a lungul vieţii, problemele de religie m-au fascinat. Am citit şi am recitit Biblia în mai multe rânduri, chiar Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688, scrierile, arhicunoscute acum, ale lui Giovani Papini, Renard, Nietzsche, studii fundamentale privind marile religii: iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi budismul. Am fost obsedat de curiozitatea de a cunoaşte geneza religiilor,cât şi structura anumitor mituri în care-şi găsesc expresia şi sunt explicate în ,,Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, respectiv, în celebrul studiu ,,De la Zamolxis la Gengis-Han”, ambele de Mircea Eliade. Mă frământă şi în deceniile de acum, de la cumpăna mileniilor, preocuparea de a studia aceste vaste şi complexe probleme, pentru a înţelege în ce măsură ele au fost prelucrate, complicate, stilizate, încât ne apar în diferite ipostaze, cu evident rol educativ.
Vocaţia literară de la cine aţi moştenit-o?
…Un alt paradox: pe când eram în clasele primare, am încercat să scriu un basm, deşi nu aveam reperele de bază şi nici orizontul respectiv. Spălând rufele, mama – căreia îi citeam ceea ce scriam - mă completa. Mai târziu, în anii de liceu, am scris un volumaş de versuri, care a circulat la profesorii mei Luca Preda şi Predică. Dar, în anii de facultate, cu excepţia câtorva momente lirice, am abandonat această preocupare, întrucât pregătirea pentru seminarii, orele de cursuri şi examenele îmi acaparau tot timpul. Marin, fiind elev la Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir” din Predeal, mi-a luat caietul de versuri şi a transcris o parte dintre ele, pe care mi le-a înapoiat. Restul au rămas la el. Dintre poeziile transcrise, se detaşa un poem de 104 strofe: ,,Bujor şi Iulina”, un fel de basm în versuri. Acesta l-a stârnit, cred,  în asemenea măsură încât Marin – fără a mă concura - a scris, la rându-i, un basm în versuri intitulat ,,Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea, de 177 de versuri clasice, izometrice, de 7-8 silabe, prozodic dispuse în forma catrenului. Acest basm, scris în 1951-52, la Predeal, era precedat de ,,Bunicul”, în care Marin îşi luase ca model arhetipal chiar pe bunicul nostru, George Ionescu (86 de ani), tatăl mamei noastre: Nicolina Şt. Sorescu. Fost notar în comunele Bulzeşti şi Balota, George Ionescu era un om blajin, bun povestitor, pe care Marin îl ascultase în copilărie cu încântare, luându-şi-l apoi ca model şi pretext liric… Nu mă pot abţine să nu vă recit măcar primele strofe, domnule Lupescu, pentru farmecul lor aparte: ,,Şi vântul a tăcut pe vale,/Şi sara s-a lăsat demult,/ Afară nu-i nicio suflare:/ Nici glas de ape şi nici cânt. Chiar vântul a tăcut pe vale.// Bunicul ca întotdeauna/ Mă cheamă pe genunchii săi/ Să-mi spună iar poveşti cu Muma-/Pădurii şi cu aprigi zmei, Cum spune el întotdeauna. (…)//Ca el nu-i nimeni de sfătos/ Cuvântul lui te cucereşte/ Şi glasu-i e melodios,/ Iar basmul spus de el trăieşte,/ Ca el nu-i nimeni desfătos./ (…)//,,Povestea mea-i poveste veche/ Şi nu-i din carte adunată,/ Ea ne vorbeşte de-o pereche/ De-ndrăgostiţi… a fost odată…,/ Povestea mea-i poveste veche!(…)// Voi spune astăzi o poveste/ Ce mi-o spunea şi mie Moşu./ de-atunci e mult, ce mult mai este/ De când cu Împăratul Roşu!”…În felul acestaversifica Marin la vârsta de 15 ani… Deci, începuturile noastre literare stau sub semnul unei vizibile influenţe folclorice  (şi la Marin, şi la George Sorescu).
În consonanţă cu filonul extrem de puternic al culturii tradiţionale… Dar vocaţia pedagogică, cum v-o explicaţi?
Vocaţia pedagogică mi-a fost înrâurită de profesorul de filosofie Romică Stănculescu, de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti”. Era un bun pedagog, un bun profesor, cu deschideri şi interpretări adecvate subiectului abordat. Pot să afirm că am rămas uimit, privind retrospectiv, la acei ani foarte turburi, că aici, la ,,Fraţii Buzeşti”, am avut şansa unor asemenea profesori cu vocaţie aparte. Am înţeles, mai târziu, că Romică Stănciulescu nu era un simplu profesor, ci avea o cultură filosofică temeinică. Întorcându-mă de la Bucureşti, în 1953, l-am reîntâlnit… Şi-a reaminti de mine… ,,Dragă Sorescule, ce mai faci?”… Mi-a mărturisit că a fost urmărit, în timp, de operele unor mari filosofi, precumKant şiSchopenhauer. A insistat pe ideea că, fără o cultură filosofică profundă şi bine asimilată, nu poţi vorbi cu un intelectual. Şi, desigur, nu te poţi exprima ca un intelectual. Pentru că nu ai orizontul cunoaşterii complet. Din păcate, azi, mulţi dintre cei ce bat la ,,porţile afirmării” ori cred că s-au consacrat, în ultimii 15-20 de ani, nu sunt conştienţi de acest adevăr extrem de important. Fără cultură filosofică nu te poţi numi nici intelectual, nici scriitor, nici creator de artă sau om de cultură…
Mătuşile din Bucureşti ce rol au avut în formarea Dv?
Cel mai substanţial ajutor l-am primit de la Maria Ionescu, cum spuneam, profesoară de italiană, sora din Bucureşti a mamei. Aceasta m-a luat din Bulzeşti, după absolvirea claselor primare, şi m-a ajutat să urmez studiile gimnaziale în Capitală. Era, repet, profesoară de italiană, studiase şi fusese în Italia câţiva ani, avea o bibliotecă bună, pe care eu o scotoceam deseori, îmi alegeam cărţi… De atunci, încă de atunci m-am obişnuit să-i citesc pe Dante, pe Petrarca, ca şi pe alţi scriitori clasici…Fiind ani de război, a trebuit să mă transfer la ,,Fraţii Buzeşti”, în Craiova, mai aproape de Bulzeşti, însă mătuşa profesoară din Bucureşti a continuat să mă îndrume şi, mai ales, să mă sprijine pecuniar, cu preponderenţă pecuniar.
Ce ecouri a avut teza de doctorat pe care aţi susţinut-o în anul 1970: ,,Gheorghe Asachi – Viaţa şi opera”, monografie pe cât de neaşteptată, pe atât de originală, pentru unii chiar insolită şi provocatoare, prin acribia documentării, rigoarea şi limpiditatea latină a redactării, prin judecăţile de valoare echilibrate, judicioase şi notele de originalitate irefragabilă?
Fiind profesor în Turnu Severin, eram preocupat, obsedat de ideea de a-mi da doctoratul. Frecventam arhivele, bibliotecile importante ale urbei, colecţionam documente literare… Întâmplarea a făcut ca secretarul Liceului ,,Traian”, Dumitru Brehui, colecţionar, aflând despre pasiunea mea, să-mi ofere câteva manuscrise inedite, printre care şi unele, deosebite, ale lui Asachi. Documentându-mă asiduu, cu mult înainte de a mă înscrie, am elaborat teza de doctorat în numai doi ani, după care am susţinut teza, în prezenţa conducătorului ştiinţific: Dumitru Micu şi a membrilor comisiei doctorale: Eugen Todoran (Universitatea din Timişoara), Alexandru Dima (venit de la Iaşi, care se transferase, între timp, în Bucureşti) şi Ovidiu Papadima. De reţinut că, la Editura ,,Minerva” din Capitală, monografia mea despre Gheorghe Asachi fusese deja tipărită, cu câteva săptămâni înaintede momentul susţinerii tezei. Partea neplăcută era, însă, că – anterior momentului susţinerii – am întâmpinat manifestări de ostilitate tocmai de la unii dintre colegii de la Facultatea de Filologie din Craiova. Pentru a-mi pune beţe în roate, au lansat zvonul că intenţia mea subterană ar fi fost aceea de a deveni decan ori măcar şef de catedră -  afirmaţii tendenţioase, cu totul mincinoase, deoarece aşa ceva nu-mi trecuse niciodată prin gând şi nici nu eram tentat de asemenea promovări, pentru că nu eram bun pentru astfel de funcţii…
De ce ziceţi că nu eraţi bun? Vă îndoiaţi de abilităţile dv organizatorice, manageriale sau în ce sens?
Nu! Nu mi-au plăcut astfel de funcţii deoarece implicau irosirea timpului cu birocraţie, acte administrative, fel de fel de rapoarte etc. Printre cei ce acţionau subteran era şi unul care-mi părea apropiat, dar… avea să se vadă că nu-mi era bun coleg, în realitate. El a fost cel ce l-a influenţat pe profesorul Al. Piru, decanul Facultăţii, un om generos, bine informat şi bun profesionist, cu care fusesem în relaţii amiabile, de prietenie, dar care  - în urma unei polemici indirecte cu Marin Sorescu şi presat de aceste ,,fitileli” – îşi schimbase vădit atitudinea şi comportamentul faţă de mine. Îmboldit mereu, în cele din urmă, Al. Piru a scris un articol pe alocuri virulent: ,,Asachiana”, publicat în revista ,,Contemporanul”. Fratele meu cel mai mic, Ionică, având abonament la această revistă, care-i sosea săptămânal în Bulzeşti, i l-a arătat mamei ori poate ea a dat peste acea revistă… M-am pomenit cu mama la Craiova. A intrat direct în subiect, abordându-mă frontal: ,,Măi George, te atacă Piru în Contemporanul… E adevărat ce scrie?...” . Eu încă nu văzusem acel articol. L-am citit cu atenţie şi am constatat că nu avea dreptate. Acuzele cele mai grave erau două: 1.că  nu am evocat familia lui Asachi; 2.că manuscrisul ,,Leucaida”, menţionat de mine ca inedit, tradus şi comentat în premieră, nu ar fi inedit, întrucât Gheorghe Ungureanu, de la Iaşi, mi-o luase înainte, publicând acel manuscris inedit… Mi-am pregătit, în replică, un material detaliat, în care-i contra-argumentam pe puncte, profesorului Piru… Şi aşa am plecat la Bucureşti, să-mi susţin teza. Unul dintre membrii comisiei a făcut referire la acel comentariu critic, întrebând dacă, în atari condiţii, mai este oportună susţinerea. Un membru al comisiei a sărit ca ars, opinând că trebuie să susţin public teza de doctorat. M-am ridicat şi am spus că sunt de acord cu susţinerea şi să mi se dea voie să-mi prezint mai întâi replica pregătită, pentru că nu vreau să planezevreo suspiciune asupra corectitudinii mele. Au încuviinţat solicitarea mea. Ca răspuns la prima acuză, am deschis monografia ,,Asachi”  indicând paginile şi i-am rugat să citească – au constatat că, în acele pagini, am evocat şi figurile familiei, aşadar reproşul lui Al. Piru era neîntemeiat. Referitor la a doua acuzaţie, am evidenţiat că este vorba de manuscrise diferite, la distanţă de ani unul de altul – aşadar, manuscrisul meu era cu totul altul decât cel descoperit de Ungureanu. Le-am arătat şi corespondenţa pe care o purtasem, pe acest subiect, cu profesorul din Iaşi, care reliefa: ,,Eu am publicat, în revista Cronica, un manuscris, dar din 1819, scris în limba română, pe când al dumitale este anterior, din 1812, scris în italiană”… Cei din comisie s-au arătat stupefiaţi. Unul s-a întrebat cu voce tare: ,,Cum a fost posibil ca profesorul Al. Piru să nu observe aceste detalii şi să-l acuze pe nedrept, pe George Sorescu?”… După care am trecut la susţinerea propriu-zisă a tezei, care beneficia şi de referate ştiinţifice neoficiale, favorabile, trimise de specialişti în domeniu din centre universitare, personalităţi recunoscute la nivel naţional, a căror autoritate era dincolo de orice îndoială. Unul dintre aceste referate era trimis de fiul lui Ion Pillat. După susţinere, comisia s-a retras, a deliberat apoi a comunicat rezultatul pozitiv: a hotărât acordarea titlului de doctor lui George Sorescu. Marin, care asistase la susţinere, a insistat să mergem la revista ,,Contemporanul”, undeam depus replica mea la articolul lui Al. Piru, pentru care alesesem titlul ,,Plăsmuiri critice”. Replica mea a fostpublicată în numărul proxim al  revistei.
Care este cea mai luminoasă amintire pe care o păstraţi din frumosul municipiu de pe malurile Dunării, care este, din 1968, capitala judeţului Mehedinţi?
Descoperirea manuscrisului ,,LEUCAIDA”. Reiterez ideea că manuscrisul l-am descoperit în arhiva particulară a lui Dumitru Brehui, secretarul Liceului ,,Traian”. Manuscrisul este un volum de versuri cu sonete în limba italiană dedicate de Gheorghe Asachi Biancăi Milesi, o colegă de-a lui din anii de studenţie la Roma, în anii1809-1812. Am adăugat, în recenta ediţie - George Sorescu, ,,Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi)”, Editura Autograf, 2015, biografia Biancăi Milesi, alte documente, scrisori, care întregesc imaginea Leucaidei. Este un volum de 46 de sonete, scrise de Asachi în manieră petrarchistă, traduse de Gh. Dogaru, controlul ştiinţific – de G. Lăzărescu, Petru Creţia, C. D. Zeletin şi Al. Duţu. Bianca Milesi descindea din familia Viscontinilor, din care, probabil,  se trăgea şi Laura lui Petrarca, din Milano. Asachi îşi însuşise limba italiană în răstimpul studiilor lui la Lemberg, la Viena şi la Roma. Stăpânea, în mare măsură, noţiunile prozodice ale limbii italiene. Îndrăgostindu-se de Bianca Milesi, i-a scris aceste sonete, care au rămas în manuscris, cu care a venit în ţară. Bianca Milesi, muza lui Gheorghe Asachi, era carbonară, din perioada Risorgimentului italian, pictoriţă şi memorialistă, dintr-o familie aristocrată, de un patriotism aparte. Ea a avut relaţii de colegialitate cu Asachi, între ei înfiripându-se un ,,amour platonique”, cum recunoştea însuşi autorul sonetelor. După plecarea lui Asachi din Roma, ea s-a căsătorit cu doctorul francez Benito Mojon, prietenul lui Napoleon din bătălia de la Marengo. Amândoi, Bianca şi Benito, au murit în 1849, de ciumă, cu care Bianca fusese contaminată la Milano.
Prin ce se caracterizează cele 46 de sonete, caligrafiate foarte frumos pe hârtie transparentă de calc, cu tuş negru, într-un volum copertat, păstrat în condiţii impecabile?
Concepute, cum afirmam, în manieră petrarchistă, ele impresionează prin sensibilitatea aparte şi prin vibraţia realistă cu care au fost scrise. De-a lungul a mai bine de un secol şi jumătate, până au ajuns la Severin, în colecţia lui Dumitru Brehui, care ni l-a dăruit. Subliniez că, la vremea când acest preţios manuscris a ajuns la Severin, oraşul nostru dunărean era unul cu accentuat profil cultural. I.G. Bibicescu, directorul Băncii Naţionale, apropiat al marelui profesor Istrate, fusese coleg, la Colegiul ,,Carol” din Craiova, cu Al. Macedonski şi a sprijinit consecvent autorităţile culturale din urbe, inclusiv în campania de construire a viitorului Palat al Culturii, sub patronajul lui Teodor Costescu, al cărui nume îl poartă. Alt detaliu interesant: una dintre fiicele lui Asachi descoperise, laParis, mormântul Biancăi Milesi.
Cum a prins viaţă, în sufletul dv, iubirea pentru Secolul Luminilor?
Pasiunea mea pentru veacul Luminilor s-a născut din lecturile asidui şi aprofundate. Procesul de cunoaştere se adânceşte prin lecturi sistematice. Conceptul ,,La Lumiere” poate să fascineze uneori un tânăr aflat în perioada studiilor. Sigur că a fost un moment de satisfacţie spirituală, incipientă şi benefică, pe care am încercat să-l valorific.
Ce satisfacţii profesionale v-a adus cariera universitară?
1961 este anul începerii carierei mele universitare. Profesorul universitar Constantin Cioroianu, prorectorul Institutului Pedagogic de 3 ani din Craiova, unde se înfiinţase Facultatea de Filologie, a trimis în Severin un emisar care să se intereseze, la Secţia deÎnvăţământ, despre cadrele tinere din învăţământul preuniversitar severinean care ar merita să predea la proaspăt înfiinţata facultate din Bănie. Şeful Secţiei, prof. Vasile Şerban (devenit mai târziu cadru didactic la Universitatea din Timişoara) şi colegii de la Liceul ,,Traian” m-au recomandat, fără ca mie să-mi comunice cineva acestlucru. Întrebat fiind dacă sunt de acord să mă transfer la Filologia din Cetatea Băniei, am răspuns afirmativ. Profesorul Cioroianu s-a dus la Bucureşti şi mi-a luat avizul pentru a mă muta la Institutul Pedagogic din Craiova. Întâmplarea a făcut să mă căsătoresc şi n-am mai venit pe noul post. În anul următor, l-am întâlnit pe profesorul Râncu, care m-a întrebat: ,,De ce nu vii la Institut, că ai fost aprobat ?”. L-am căutat pe profesorul Cioroianu şi i-am mărturisit că m-am hotărât să vin – acesta a mers din nou la Ministerul Învăţământului, mi-a luat o nouă aprobare şi aşa am ajuns de la Severin la Institutul din Craiova…Fireşte că acesta a fost un pas foarte important pentru mine, în plan profesional, dar şi uman, aici întâlnind personalităţi remarcabile.Profesorul Ion Zamfirescu, care preda ,,Istoria literaturii universale”, m-a luat asistent. Devenisem, ca prin miracol, coleg cu Barbu Teodorescu, care fusese secretarul lui Nicolae Iorga, şi cu fiul lui Panaitescu-Perpessicius, profesor de franceză. Aceştia făceau naveta de la Bucureşti, săptămânal. În plus, se punea problema unor cercetări ştiinţifice, mai ales pentru cei ce doreau să-şi dea doctoratul. Venind de la Severin cu experienţa de conducător de cenaclu şi de cerc literar, de unde publicasem, în ,,Oltenia literară”, sonete şi diverse articole, mi-a convenit să-mi pot relua activitatea, atât în publicistică, dar şi în cercetări, în studii cu caracter literar. În acest context m-am hotărât să mă înscriu ladoctorat, iar în 1970 l-am şi susţinut.
Împăcarea cu propriul Eu! În ce se regăseşte, după 43 de ani de eforturi creatoare ale Dv, aici, în Craiova?
În 17-18 volume personale şi în 25 de volume  cu opera lui Marin Sorescu. Sunt laureat al Academiei Române pentru lucrări ştiinţifice şi valorificarea operei lui Marin Sorescu (5 martie 2004). De-a lungul celor patru decenii, am primit peste 40 de diplome şi premii!
Câte teze de doctorat aţi coordonat?
35. Priviţi-le acolo, pe ultimele două rafturi ale coloanei de bibliotecă ,,Milcov”, dinspre fereastră… Am trăit satisfacţia spirituală că doctoranzii au lucrat în mod onest – nu au plagiat, aşa cum se pare că a fost moda în ultimii ani. Am avut doctoranzi şi din Basarabia, din Grecia, din Macedonia. Dintre tezele cele mai bune, foarte bune, le amintesc pe acelea ale lui Ovidiu Ghidirmic, un bun cercetător şi un valoros critic literar, Gabriela Rusu-Păsărin, Maria Ionică şi Gabriela Şerban (ultimele două din Slatina, judeţul Olt),  lectorul de macedoneană de la Universitatea din Craiova, un tânăr şi o tânără din Grecia, un român din Sibiu şi soţia sa din Albania (ambii, acum, cu titlu de doctor în Filologie Română)… Aceştia şi ceilalţi şi-au ales teze cu teme din literaturile română, franceză şi engleză. ,,Shakespeare şi Eminescu”, ,,Byron şi Eminescu”, subiecte din clasicii noştri, multe teze privind opera poetului naţional… Tot timpul am fost alături de doctoranzi, cu idei, cu sugestii şi diverse îndrumări metodologice, astfel încât, finalmente, tezele lor să conţină cât mai multe contribuţii ştiinţifice,reale.
Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să reliefaţi înşivă calitatea primordială pe care aţi urmărit-o cu obstinaţie în studiile dv monografice, în zecile de analize, sinteze şi eseuri pe care le-aţi publicat, mai întâi, într-o puzderie de reviste: ,,Convorbiri literare”, ,,Tribuna”, ,,Ramuri”, ,,Tomis”, ,,Lamura”, ,,Scrisul Românesc”, ca şi în ,,Analelele Universităţii din Craiova”, studii reunite apoi în diverse volume?
Prima perioadă mi-am întemeiat-o pe valorificarea unor manuscrise inedite, pe care le-am abordat cu instrumentele specifice domeniului şi le-am interpretat în context istoric românesc şi universal. Un prim exemplu: ,,Al. Macedonski inedit”, apoi manuscrisele aparţinând lui Gheorghe Asachi, Costache Negri şi alţii. În etapa a doua, am deplasat accentul pe interpretarea operelor literare din patrimoniul românesc şi european. De pildă, în volumele ,,Neliniştea esenţelor”, ,,Structuri erotice în poezia română”, ,,Colocvii în Grădina Hesperidelor”, ,,Exegeze”, preocupările mele îşi găsesc expresie, fiind de notorietate faptul că nu m-am mulţumit să prezint critic doar componentele operelor de bază, ci m-am străduit să aduc o serie de contribuţii, deseori cu elemente inedite.
Originale.
Originale, fireşte! Vă invit să spicuim, fie şi în fugă,  o suită de titluri, pentru a vizualiza, cu ochii minţii, aria autorilor şi temelor disecate: ,,Conachi – Eminescu. Arii oraculare”, ,,Cultul lui Dionysos”, ,,Nimicul în accepţie eminesciană”, ,,Mit şi scenarii mitice în Strigoii de Eminescu”, ,,Conceptul tăcerii în erosul eminescian”, ,,Marin Sorescu şi fabulosul folcloric”, ,,Garcia Lorca şi Marin Sorescu”, ,,Infernul în vechile culturi”, ,,Codurile înţelepciunii în Luceafărul”, ,,Marin Sorescu – exegezele tinereţii”, ,,De la Homer la Eminescu”, ,,Marin Sorescu în medii literare hispanice”, ,,Marin Sorescu în medii literare germane”, ,,Marin Sorescu – Tratat de inspiraţie”, ,,Eminescu şi prototipurile eterne”, ,,Ovidiu Ghidirmic – exeget şi hermeneut de profil”, ,,Mytos şi exegeză modernă”, ,,Borges în viziunea lui Marin Sorescu” etc.Aş putea să citez altele din volumul ,,Colocvii în Grădina Hesperidelor”.
În creaţia dv literară, aţi făcut pasul de la poezie spre eseistică, publicistică, istorie şi critică literară sau invers?
De la poezie la exegeze critice.
În anii de profesorat la Liceul ,,Traian”, ce daimon vă dădea ghes, vă stăpânea inspiraţia?
În activitatea mea de profesor la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, întinsă pe vreo şapte-opt ani, din 1953 până în 1961, pe lângă activitatea de profesor, şeful Secţiei de Învăţământ mi-a încredinţat conducerea cenaclului ,,Al. Vlahuţă”, la care participau cadre didactice, intelectuali de toate vârstele, pensionari ai urbei, dar şi tineri cu preocupări literare. De mai multe ori a participat şi preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, conducătorul şi realizatorul revistei ,,Izvoraşul”, de mare notorietate în perioada interbelică, având difuzare la nordul, dar şi în sudul Dunării, toţi preoţii şi învăţătorii făcându-şi abonamente, an de an, la această prestigioasă publicaţie. Preotul culegea folclor din comunităţile româneşti din jurul bătrânului Danubiu. Sunt bucuros să vă destăinui că, şi acum, după atâţia ani, primesc epistole de mulţumire de la foştii mei elevi care participau la reuniunile cenaclului literar, pe care i-am îndrumat atunci, iar ulterior i-am promovat prin prefeţe la diferite volume ale lor. O fostă elevă,Einhardt Ana - poetă consacrată acum, cu 12 volume de versuri tipărite – m-a sunat zilele trecute. Dintre foştii mei elevi şi membri ai cenaclului care s-au dedicat literaturii şi sunt recunoscuţi ca scriitori consacraţi la loc de frunte se află şi Şerban Foarţă, stabilit la Timişoara.La şedinţele acestui cenaclu a participat şi Marin Sorescu, citind poezii proprii (în 1957-58).
Şi, totuşi, nu mi-aţi răspuns la întrebarea referitoare la daimonul ce vă însufleţea când eraţi profesor la Liceul ,,Traian” din Drobeta-Turnu Severin…
În accepţie socratică, daimonul înseamnă darul zeilor - ,,theia moira”. Fără acest daimon nu poate fi vorba de un poet ori de un scriitor adevărat. Or, Horaţiu afirma: ,,Poeta nascitur” - ,,Poetul se naşte”. Aşadar, ca să devii creator autentic, trebuie să moşteneşti un daimon, care – printr-un act de cultură, e de preferat o cultură aleasă - se poate realiza în planul valorilor literare…  În ceea ce mă priveşte, la Severin, acest daimoncare se trezise în mine încă din perioada studiilor liceale – s-a manifestat sub diferite forme, încât am reuşit, parţial, să scriu articole şi  anumite studii, graţie acestui daimon, fără de care – subliniez – nu se poate… Din acea perioadă şi de mai înainte, i-am intuit daimonul şi lui Marin, pe care îl găsisem formulat, cu anticipaţie de două milenii, la Horaţiu: ,,Os magna sonatorum” -  ,,Gura care va rosti lucruri măreţe”. El mai poate fi înţeles şi ca un impuls interior, care te stăpâneşte permanent şi nu-ţi dă pace.
Muzicologul francez Castil-Blaze (1784-1857) se întreba, peste veacuri: ,,În care din poeţii noştri găsi-vom os magna sonatorum şi ut pictura poesis ale lui Horaţiu?”
Versetul horaţian este acesta: ,,Ingenium cui ait, cui mens divinior, atque os/ Magna sonatorum, des nominis hujus honorem”.
Un echivalent românesc poate fi: ,,Cel ce are geniu, inspiraţie divină, elocvenţă sublimă, acela merită numele de poet”… Dar, să revenim în contemporaneitate: când vă întâlneaţi cu Marin, cum se desfăşurau confruntările de idei dintre dumneavoastră, cei doi fraţi? Ce altitudine aveau?
Trebuie să fac o precizare, ab initio. Deşi am fost ,,mentorul şcolit” al lui Marin, după cum chiar el m-a definit, eu nu-mi arog vreun rol cu aere de superioritate, deoarece intuisem că talentul fratelui este aparte, cu mult mai vizibil decât al meu. M-am bucurat foarte mult, pe măsură ce anii treceau, că această intuiţie a mea se confirmă… Aveam deseori discuţii pe teme folclorice, de literatură română, de literatură universală şi chiar îi ofeream sugestii privind activitatea lui de poet. De exemplu, în 1952, pe când era elev la Liceul ,,Dimitrie Cantemir”, scrisese un poem dedicat lui Bălcescu: ,,Expatriatul”. Mi l-a trimis la Severin, l-am citit cu atenţie şi am rămas surprins, în bine, că răspundea în mare măsură exigenţelor estetice. În epistola mea de răspuns, l-am întrebat dacă poemul este, într-adevăr, scris de el, de Marin…
Impactul asupra dv era atât de puternic încât v-a fost teamă să nu-l fi copiat de undeva?...
Uneori avea obiceiul să-mi răspundă în versuri. De astă-dată, replica suna astfel – după ce preciza că  ,,Poemul acesta, Expatriatul, în care îl evoc pe Nicolae Bălcescu, l-am scris eu în 1952, l-am citit la cenaclul pe care îl conduc la Liceul Dimitrie Cantemir şi … - : ,,În faţa strălucirii sale,/ Îngenunchind ca la altar,/ Vărsai atunci grabnic pe coale/ Câteva lacrimi mari de jale,/ Cu luciu de mărgăritar….// Deci versurile sunt ale mele,/ A mea e vina că le-am scris,/ Tu poţi să faci ce vrei cu ele,/ Îndreaptă stilul de rondele, /Fă corecturi pe manuscris!”.
Hm… V-a dat şi sarcină…
Da! Nobilă! Asta e. …Mai târziu, un alt episod, din 1960… Ne aflam la Bulzeşti, venisem în vacanţă, iar mama frământase o albie de pâine, fripsese un pui… El deja începuse să publice poeme în revista ,,Iaşul literar”, în ,,Tribuna”, ,,Luceafărul”… Şi mi se adresează: ,,George, aş vrea să-i dedic un poem lui Mihail Sadoveanu, pentru că împlineşte atâţia ani…”. M-am bucurat mult la auzul unei asemenea intenţii temerare, dar… îi zic: ,,Este o provocare foarte mare, pentru că Sadoveanu e unul dintre cei mai valoroşi şi prolifici prozatori ai noştri. În  acest caz, se cere un act de sinteză, greu de întocmit… Numai lui Eminescu i-a reuşit, când a făcut sinteza unei perioade literare în poemul său Epigonii, unde a evocat metaforic generaţia paşoptistă, cu o forţă expresivă uluitoare…”. După aceea, la puţină vreme, ne-am întors fiecare la rosturile sale: eu la Severin, iar Marin la Iaşi. Nu a trecut multă vreme şi am primit o scrisoare de la el, în care îmi scria: ,,George, cumpără revista Iaşul literar, în care am publicat poemul Oamenii Măriei Sale, dedicat lui Sadoveanu”… Ce credeţi că făcuse Marin?
Îl evocase prin personaje?
Da! Îşi imaginase un topos silvestru: Dumbrava minunată, în care se afla Lizuca împreună cu Patrocle… Prin această dumbravă apăreau personajele sadoveniene, în trecere, din Bucovina şi din Moldova de Sus, spre Bucureşti, unde urmau să-l sărbătorească pe marele prozator… Începea cam aşa:,,Tăcerea sta cu aripile-ntinse/ Şi nici-o frunză nu-ndrăznea să zboare./ - O noapte persiană, numai stele. -/Patrocle a-nceput să latre tare./ …Un bubuit năpraznic de copite…/ Copacii ridicară fruntea lată -/ …Şi Fraţii Jderi descălecară sprinteni,/ Înfiorând  Dumbrava minunată./ Răsare şi-o femeie c-o desagă/ Şi prinde-a-i întreba de un cioban:/ Nu l-au zărit cumva, prin munţi, cu turma?/ Pe el Nichifor îl chema… Lipan…/ Când Luna s-a aprins ca un incendiu/ A scăpărat pe spada lui Şoimaru. // Retras în stuful umbrelor, deoparte,/ Tăcea dureri adânci Marin pescarul…/ Soseau acum mereu de pretutindeni/ Şi de la Bradul-Strâmb, din Rădăşeni -/ Bine-ai venit, Măria-ta Nicoară,/ Cu polcurile de zaporojeni!/ …Brad Bornea, vânătorii, ,,emigranţii”…/ Ieşeau parcă din negură şi fum.”
Se poate afirma că, în acei ani, s-au conturat instrumentele de lucru şi laboratorul de creaţie al lui Marin Sorescu?
Răspunsul este afirmativ. El a scris, până în 1964, când a debutat cu volumul ,,Singur printre poeţi”, poezie în vers clasic, izometric, iar după 1965, când i-a apărut a doua carte: ,,Poeme”, volum încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, a trecut la versul heterometric, versul liber. În toată perioada studiilor superioare de la Iaşi şi în primii ani, după ce fusese repartizat la revista ,,Viaţa studenţească”, de unde trecuse, după vreo zece luni, la Luceafărul”, el a cunoscut un evident proces evolutiv, pentru că abordase poezie sub diferitele ei forme, de la epigrame, până la rondeluri şi sonete… Îl obseda, concomitent, scrierea unor volume de proză, de teatru îndeosebi şi chiar jurnale de călătorie, pe care mai târziu le-a şi realizat. L-am sfătuit, la un moment dat: ,,Ai publicat poezii în multe reviste literare. A sosit momentul să-ţi iei inima în dinţi şi să te adresezi celui mai mare critic şi istoric literar: G. Călinescu, pe care eu l-am avut profesor la Universitatea din Bucureşti. Un cuvânt de-al lui te-ar pune într-o lumină favorabilă, dacă G. Călinescu va aprecia că textele tale corespund exigenţelor estetice. Marin a tăcut. Am aflat apoi că a făcut tăieturi din ,,Luceafărulşi din alte reviste în care publicase, trimiţându-i temutului critic 22 de poeme, printre care ,,Shakespeare”, ,,Trebuiau să poarte un nume”, ,,Superstiţie”, ,,Danseazăşi altele. G. Călinescu a rămas uimit, publicând două articole: ,,Un tânăr poet” şi ,,Muzica uşoară”. După apariţia celor două comentarii ale lui G. Călinescu, critica literară şi-a aţintit ochii pe tot ce publica Marin, ţinându-l permanent sub observaţie. Revistele literare şi editurile au început să-l cultive, cerându-i noi şi noi creaţii.
Mai mult decât atât, ,,gurile rele” afirmă că proteicul G. Călinescu ar fi fost auzit confesându-se unui scriitor, Dinu Pillat, care îl vizitase la spital: ,,Aş vrea să scriu ca Marin Sorescu. Are sclipiri de geniu”…
Deşi pare aproape incredibil, Călinescu – recunoscut pentru exigenţa şi severitatea sa - ,  a făcut o asemenea mărturisire cu bună ştiinţă. Dincolo de toate acestea, aş vrea să subliniez că Marin Sorescu a publicat, în timpul vieţii sale, în afara zecilor de volume de versuri, 12 piese de teatru, trei romane, un tom aparte: ,,Tratat de inspiraţie”… I-am descoperit, de curând, două fragmente de roman inedite şi încă o piesă de teatru, tot inedită, din 1957, intitulată ,,Mii de bombe”,  alte două fragmente dinpiesele ,,Otrăvitorii de fântânişi ,,Dezbaterea”. Prin creaţia sa dramatică, Marin Sorescu s-a detaşat conceptual de teatrul  interbelic. El a folosit structuri şi viziuni originale, cu mare impact la public şi în conştiinţele cititorilor… Arsenalul mijloacelor sale stilistice este, de asemenea, de o bogăţie deosebită…
După opinia mea umilă - care am, totuşi, în spate o activitate de cronicar dramatic desfăşurată de-a lungul a 40 de ani şi două cărţi dodoloaţe, dar riguroase, de specialitate - cei mai valoroşi doi dramaturgi români post-belici sunt oltenii Marin Sorescu şi Dumitru Radu Popescu…
Da! Da! Sunteţi obiectiv!
Revenit în Berlin – după bursa de un an - Marin Sorescu vă scria, la 11 septembrie 1980: ,,Ziarele vorbesc despre un public al meu în creştere şi de un stil Sorescu în poezia de azi”. Care sunt, în opinia dv, vectorii acestui stil Sorescu?
Încă din perioada studiilor liceale, el începuse să  fie sensibilizat de arii folclorice, autohtone. Culegea cântece populare. Într-o scrisoare trimisă mie din Berlin, mă ruga să o consult pe mama în legătură şi cu mitul strigoilor şi, dacă se poate, să-i trimit – pentru ,,La Lilieci” – o listă cu porecle. I-am dat mamei un caiet nou, transmiţându-i rugămintea lui Marin. Ea era contrariată şi mi-a spus că – văzând primul volum din ,,La Lilieci” – mulţi consăteni erau contrariaţi…
Se recunoşteau în personajele din poemele lui Marin Sorescu…
Se recunoşteau!  Mama mi-a promis că-i va scrie, în caietul dat de mine, tot ce ştie despre strigoi, despre joimăriţe şi altele din viaţa satului, dar a insistat să-i scriu întocmai ce-i transmite ea: ,,Marine, mai dă-i încolo de Lilieci, că ne-a luat lumea la ochi! Mai dă-le dracului!  Mai scrie şi de-ele bune, că suntem şi noi de neam!” Nu era obişnuită nici cu poezia în vers liber şi cu unele metehne  ale personajelor evocate, deşi ea – ca narator – uneori le evoca, Marin prelucrându-le. ,,Să nu ne punem rău cu ai noştri, ai locului” – sublinia mama. În ce priveşte stilul, am observat o detaşare şi conceptuală, şi lingvistică, etimologică, la Marin Sorescu . Nu imita!  
Se detaşa de modele…
Se detaşa! Nu atât în proză, în teatru, cât în poezie. Există aici o doză de inteligenţă, care-şi găseşte expresia în conţinutul unor cuvinte. Nota de originalitate este evidentă încă de la început.
Stârnesc interesul, curiozitatea şi incită la lectură…
Indiscutabil!
Aveţi curajul să afirmaţi public, acum şi aici, de ce nu a primit Marin Sorescu Premiul Nobel pentru literatură, deşi era cel mai tradus scriitor român, era invitat la cele mai importante festivaluri internaţionale de poezie, era jucat – ca dramaturg – în zeci de ţări, fiind, concomitent, încununat cu lauri, inclusiv cu Premiul Herder?
A fost o ocultă… Ocultă literară, trei persoane… Se discută încă…
Persoanele sunt ştiute în lumea literară românească…
Desigur, şi noi, membrii familiei am aflat, cu toţii… Marin a fost invitat, atunci, după ce s-a comis delaţiunea, la Ambasada Suedeză, unde i s-a spus: ,,Domnule Sorescu, trebuia să primiţi Premiul Nobel, dar comisia a primit un denunţ şi, din acest motiv, numele dv a ieşit din discuţie. Ar trebui o copie a delaţiunii, pe care să o afişaţi la gazeta de perete a Uniunii Scriitorilor din România şi să-i puneţi într-o situaţie…”.
Cine erau cei trei?
Marin mi-a spus ceva, dar ezita. Ştiu numele celor trei, dar nu cred că e bine să-i nominalizez,  mai ales că nu posedăm nimic scris. Totul  a rămas doar în stadiul de aşteptare.
Da, şi eu ştiu aceste nume!…
Însă vă rog să nu le publicaţi. Şi Eugen Simion ezită... Nu are rost să dăm cele trei nume publicităţii… Dumnezeu să-i ierte pe semnatarii odioasei lucrături!... Problema Premiului Nobel care trebuia să i se acorde lui Marin Sorescu a făcut obiectul cărţii domnului Ion Jianu, publicată în 2014. Un volum cu interviuri… Întrebări şi mărturisiri! O consider, în viitor, utilă cercetătorilor de profil. Este valoroasă!
De care dintre marii scriitori ai lumii, cu care a fost contemporan, consideraţi că s-a apropiat mai mult Marin Sorescu?
Marin era prieten apropiat cu Justo Padron. Aveau corespondenţă periodică, s-au tradus unul pe celălalt, se întâlneau la importante manifestăriliterare mondiale… După ce a murit Marin Sorescu -, Justo Padron a participat la o ediţie a festivalului de poezie de la Craiova, însă Deaconescu, organizatorul, nu m-a anunţat, iar eu am aflat prea târziu. Justo Padron l-a însoţit pe Marin Sorescu, la Madrid, în 1987, unde a primit premiul ,,Fernando Rielo”, pentru volumul în manuscris ,,El ecuador y los polos” (,,Ecuatorul şi polii”), versuri traduse în spaniolă de Omar Lara. Considerăm teribil de semnificativ faptul că Marin Sorescu a câştigat acest trofeu, foarte, foarte râvnit, ,,Fernando Rielo”, fiind în competiţie cu 304 (trei sute patru) confraţi din 35 de ţări ale lumii… Justo Padron se apropiase de Marin în 1982, cu prilejul altei manifestări literare internaţionale, ce avusese loc în Tenerife, în ,,Atlantida”… A fost apropiat, de asemenea, mai mult decât cu alţii,  de Octavio Paz. Relaţiile lui Marin Sorescu cu Justo Padron şi Octavio Paz aveau, deci, un specific aparte!
Ce virtuţi inedite oferă volumul „Marin Sorescu în scrisori de familie”, subintitulat ,,Altar cu parabole”?
Am publicat scrisorile lui Marin din anii de liceu, de studenţie şi până prin 1980. Primele dintre ele ilustrează perioada de formare a sa, din perioada studiilor sale de la Liceul ,,Dimitrie Cantemir” şi de la Universitatea din Iaşi. Cei interesaţi pot depista dialogul nostru epistolar pe teme literare.
El vă ia ca martor şi ca reper în ucenicia sa…
O ucenicie literară, dar – repet – eu unul nu revendic vreun merit, este limpede că el voia să cunoască şi ideilemele.
Se verifica prin dv. Eraţi un filtru şi un element de siguranţă…
Da! Volumul despre care mă întrebaţi cuprinde un bogat fond documentar…
Din toate scrisorile răzbate o grijă şi o dragoste aparte pentru fratele cel mai mic: Ionică. Nu există epistolă în care Marin să nu vă întrebe ce mai face, cum învaţă, cum se descurcă în general…
Pe Ionică, tocmai pentru a-l avea sub supraveghere şi îndrumare, pentru a avea grijă de el cât puteam mai bine -, l-am luat la Severin, unde a urmat cursurile Liceului ,,Traian”, apoi l-am dus la Timişoara, pentru admiterea la facultate. El oscila dacă să dea ori nu admitere în învăţământul superior… Însă am satisfacţia morală că l-am ajutat. A fost un student pregătit. Păstrez corespondenţa lui, din care se vede clar că l-am ajutat în perioada studiilor. Creadă orice, nu mă simt culpabil! Posedăm dovezi scrise care elimină alte suspiciuni.
Câte volume au apărut după decesul lui Marin Sorescu, graţie eforturilor dv de o tenacitate exemplară?
După decesul său, în 8 decembrie 1996, am mers în biblioteca lui din Bucureşti, din str. Grigore Alexandrescu. Fusese vandalizată. Am reuşit să salvez o parte din scrisori şi manuscrise. Am publicat 25 de volume:  şapte jurnale de călătorie, din opt (pe primul l-a publicat soţia lui Marin: Virginia şi cercetătoarea Maria Constantinescu-Podocea),  alte volume de ,,Cronici literare”, ,,Cronici dramatice şi ,,Proză scurtă” (pe care le-am ,,decupat” din colecţiile Bibliotecii ,,Aman” din Craiova, cu concursul doamnei Mariana Leferman, directoarea de atunci). Am mai publicat şi trei volume ,,Configurări grafice”. Plus ,,Poezii populare” (culese de el) şi trei ediţii ,,Versuri inedite”. Mereu completate, redimensionate, dintre care prima a apărut la Editura ,,Scrisul Românesc”, în 2001, câteva ,,Marin Sorescu în scrisori şi documente inedite”.
Aveţi ceva în lucru?
Desigur: ,,Marin Sorescu în corespondenţă cu marile personalităţi”: Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca şi chiar cu folcloristul Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa.Alte componente inedite.
S-a încumetat cineva să redacteze vreo teză de doctorat, vreun studiu monografic ,,Marin Sorescu”?
Da, printre doctoranzii mei s-a aflat Maria Ionică (de la Slatina), care şi-a ales ca subiect al tezei chiar opera lui Marin Sorescu, teză pe care a şi publicat-o: ,,Marin Sorescu – viaţa şi opera”. A doua teză aparţine unei doamne profesoare din Sibiu: AdaStuparu: ,,Marin Sorescu. Starea poetică a limbii române” şi ,,Sonetele lui Marin Sorescu”, un volum aparte.
În Vadul literar al Soreştilor, veritabili păstori de cuvinte, a avut vreun rol apendicita? Sau a fost doar o chestiune ereditară?
Hm!... Venind de la plug, în 1939, tatăl a făcut apendicită cronică – peritonită. Crezând că e o răceală – avea o senzaţie de durere acută sub abdomen -, o vecină a îndemnat-o pe mama să-i facă o baie fierbinte, într-o albie, în care să pună un fuior de lână, care să-i tragă răceala. Imediat după ce a ieşit din baie, tata a decedat. Apendicele se spărsese. În 1958, eram la catedră, la Liceul ,,Traian”, m-am pomenit cu o durere atroce la stomac… Am bănuit că e apendicită, ştiind păţania tragică a tatei. M-am dus la doctor, i-am povestit despre temerea mea, dar el mi-a zis: ,,Nu vă faceţi probleme, că nu aveţi nimic la apendice”. Am insistat, nu m-am lăsat până când nu m-a operat, pe loc. ,,Aţi avut dreptate. Bine că am făcut operaţia!” – m-a consolat doctorul. În timp, toţi ceilalţi fraţi ai mei au avut câte o criză de apendicită. Pe Nicolae l-am dus la doctorul Arsenie, în Craiova, iar pe Ionică l-am dus la Balş. Bineînţeles că şi Marin s-a operat de apendicită. La fel, fiul meu,Radu…
Dar în plan literar a avut efecte, această moştenire ereditară, pe linie masculină?
Nu, n-a avut!
O trăsătură de familie, am intuit, este perseverenţa, ambiţia de afirmare, tenacitatea. Student la Iaşi fiind, Marin Sorescu vă scria: ,,George, hai să luăm literatura cu asalt, tu dintr-un colţ de ţară (n.n. din Severin) şi eu din alt colţ, de aici, de la Iaşi!” – pentru ca, la 15 martie 1962, din redacţia revistei ,,Viaţa studenţească” să vă mărturisească, de-a dreptul temerar, cutezător, de neoprit, bineînţeles şi cu o undă de umor tipic sorescian: ,,Eu m-am izbit şi mă izbesc mereu de fel de fel de obstacole, dar mă amuz, dărâmându-le… Şi bat la poarta literaturii cu pumnul sau cu piciorul. Ori se deschide ori o dărâm.”…
Marin Sorescu era puţin timorat de faptul că se iviseră şi rivali, care îl atacau ici şi colo cu anumite observaţii care nu erau întemeiate din punct de vedere estetic. Pe de altă parte, noi trăiam sentimentul de teamă că nu trebuie să te mai încumeţi a mai scrie. Pe de altă parte, era evidentă hotărârea lui de a-şi continua creaţia literară. În sens pozitiv, era vorba de un orgoliu scriitoricesc… Al celui ce-şi simţea vocaţia şi care, în mod normal, dorea să şi-o împlinească…
Spre finalul acestui autentic ,,taifas literar”, vă îndemn, în alt plan,  să precizaţi şi câteva date vizând bibliografia fiului dv, despre care Octavian Paler se exprima tranşant: ,,Domnul Radu Sorescu se dezvăluie a fi singurul dramaturg român care e interesat artistic de actualitatea eternă a miturilor antice. Cu egală subtilitate intelectuală, dl Radu Sorescu s-a afirmat în eseu şi în critică. Cărţile sale îl recomandă pe tânărul confrate ca pe un autor ajuns la maturitatea vocaţiei sale”?
Cel mai simplu! Să nu greşim -, propun să le numărăm de pe coperta volumului său antologic de teatru, ,,Buzunarul cu măşti”, pecare v-am dat-o; începe cu prefaţa lui Dumitru Micu (reluată din volumul ,,Nepotul lui Sisif”, al aceluiaşi RaduSorescu) şi se încheie cu eseul lui Ovidiu Ghidirmic ,,Valenţe lirico-filosofice ale tragi-comicului”… Sunt 11 apariţii editoriale, plus volumul de pe a cărui copertă le selectăm: patru volume de versuri (dintre care unul bilingv, în română-engleză), trei – de teatru, cărora li se adaugă (în câte două ediţii) ,,Opera lui Octavian Paler(eseu) şi ,,Petre Ţuţea. Viaţa şi opera(studiu monografic), teză de doctorat.
Sunteţi mulţumit de cariera lui profesională?
Da! Este Doctor în Filologie, cu o teză despre Petre Ţuţea, conducător ştiinţific avându-l, cum spuneam, pe Eugen Simion. A refuzat să fie decan la ,,Hiperyon” şi a renunţat la alte cursuri. A început să scrie versuri în anii studiilor liceale, încurajat fiind de actorul Emil Boroghină, care îl invita să citească ori să recite din creaţia proprie în cadrul diverselor spectacole literare ale Craiovei. Radu are un daimon al său, puternic. E înzestrat cu o cu totul altă voce, lirică şi dramaturgică, decât aceea a lui Marin Sorescu. Fapt observat de Dumitru Micu.
A avut ambiţia de a se detaşa de strălucitul său unchi…
În mottoul primului volum de teatru, figurat, o afirmă el însuşi, Radu Sorescu: ,,E adevărat ce spune lumea că eşti nepotul lui Sisif?”. ,,Da şi nu!”. ,,Deci, sunteţi rude sau nu?”. ,,Când el e unchiul meu, eu nu sunt nepotul lui, iar când eu sunt nepotul lui, el nu e unchiul meu.”. S-a detaşat. E un băiat cult. A studiat mitologia şi filosofia greacă şi modernă, religiile… Este original în creaţiile sale literare.
Văd că al doilea volum de versuri este prefaţat de Ovidiu Ghidirmic: ,,Radu Sorescu este un scriitor original, atât în dramaturgie, în poezie, cât şi în critică. Este un caz evident de precocitate lirică. Poemele de dată mai recentă, grupate în ciclurile Printre cuvinte, În Agora, Sub zodia paradoxului, iubirea în stele, Devenire pe înserate şi Cearta cu mine ilustrează realitatea conform căreia clasicismul greco-latin i-a cizelat conştiinţa încă din anii studiilor liceale şi universitare. Radu Sorescu se lasă ispitit şi de rigorile prozodiei clasice, fapt rar întâlnit la poeţii noştri de astăzi. Modelul horaţian este valorificat în grupajul intitulat În Agora. El este constituit din epistole cu un caracter evocativ şi autobiografic, cuprinzând şi accente critice la adresa unor mode literare facile.”
Un poem îi este dedicat de Radu lui Marin, căruia îi recunoaşte geniul, iar altul mi-e închinat mie, în care îmi recunoaşte spiritul de generozitate, pornind de la faptul că am ajutat pe mulţi, în vremea studiilor. Mă consideră un Mecena.
Evidenţiaţi câteva rarităţi din colecţiile George Sorescu.
Un document din vremea lui Mihai Viteazul (1600 şi ceva…), greu de descifrat… Un altul din 1558, câteva scrisori ale lui Asachi (Asachi, teza mea de doctorat, ştiinţific elaborată), ,,Leucaida” (manuscris, în copie), o epistolă a lui Iosif Vulcan către I.G. Bibicescu care publicase, în 1882, ,,Poezii populare din Transilvania”, o alta a lui Vasile Alecsandri referitoare la piesa sa de teatru ,,Despot Vodă”… Unele, dăruite unor cercetători, nu le mai am!
Vă rog, domnule profesor, să adresaţi un mesaj cititorilor revistei ,,Lamura”, care - în noiembrie-decembrie 2016 - marchează 15 ani de la apariţia seriei noi, la Craiova.
Pentru mine, revista ,,Lamuraeste printre cele mai importante. Ea perpetuează un stil neoclasic, cu ecouri evidente în sfera valorilor umaniste. Mi-au plăcut foarte mult evocările din ,,Lamura”, semnate de specialiştii Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Dan Lupescu şi ceilalţi, grupajele substanţiale dedicate românilor din Valea Timocului (Bulgaria şi Serbia), diverse portrete ale unor personalităţi din literatura română, contribuţii pe teme de istorie, arheologie, etnografie, arhitectură, cultură tradiţională şi, în genere, privind patrimoniul cultural naţional din toate domeniile, inclusiv cel din arealul ştiinţific, tehnic şi tehnologic. Revista ,,Lamurase deosebeşte de celelalte publicaţii craiovene prin spiritul ei ştiinţific, prin unghiul novator de abordare a problemelor, prin spiritul ei de descifrare a unor valori-reper pentru cultura noastră. Este o revistă remarcabilă!
Rugămintea finală din cadrul acestei convorbiri, domnule profesor George Sorescu, este aceea de a adresa un îndemn tinerei generaţii, asaltată de globalizare şi manelizare, de bombardament informaţional şi manipulare, de încercările malefice, la scară planetară, de metamorfozare a Terrei într-un ,,sat global” - fără obârşii, fără istorie şi fără identitate culturală, fără specific naţional…
Orice intelectual, dacă priveşte retrospectiv, în istorie, are şansa de a cumpăni şi de a evalua cât mai corect fenomenele vieţii. Sunt foarte neplăcut surprins de lipsa de cultură a multora din  generaţia actuală, de nota de superficialitate în asimilarea valorilor. Constat că tinerii de azi au nevoie să-şi apropie cât mai profund aceste valori culturale din toate ariile. Au nevoie de o educaţie cu totul aparte. Conjugarea asediului atâtor mijloace electronice cu lipsa de cultură, lipsa de lectură a elevilor şi studenţilor, carenţa studiului aplicativ perseverent şi riguros ne face să devenim tot mai sceptici. Îndemnul meu ar fi, şi pentru profesori, şi pentru tânăra generaţie: Treziţi-vă! Cei de după noi nu ne vor ierta, dacă nu vă veţi forma temeinic, dacă nu vă veţi manifesta, plenar, ca oameni cu conştiinţă civică exemplară, curată, cu caracter demn şi rectitudinemorală! Îndemn pe toţi tinerii: învăţaţi şi respectaţi neapărat cele necesare: 1. Comportament armonios şi caracter integru; 2. Onestitate (nu te minţi pe tine însuţi şi nu-i minţi pe ceilalţi!); 3. Respect filial (faţă de cel mai în vârstă decâttine); 4. Loialitate; 5. Consecvenţă (obiectivul asumat se impune să-l atingi, în ciuda oricăror obstacole).
Dan Lupescu (Craiova)
CARTILE ZEIT
AURA DE CUVINTE A POETULUI TÂNĂR RONALD GASPARIC,
DE SANDA TĂNASE, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2009
Cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic, reprezintă debutul editorial al Sandei Tănase, concepută pe un portativ grav de litanie lirică, ca un acompaniament de orgă în contrapunct de missaliturgică.
Autoarea face o analiză atât de pertinentă şi de exhaustivă a operei poetului Ronald Gasparic, ca o disecţie într-o sală de operaţie, încât încercarea de a se mai spune ceva în plus n-ar mai fi necesară decât după o autopsie critică a altui exeget al poeziei sale.
În ciuda tentei... uşor didactice şi de rutină profesională, (Sanda Tănase este profesoară de limba şi literatura română cu mii de ore de comentariu literar pe texte selectate în manualele şcolare pentru capacitatea de înţelegere a elevilor de toate vârstele...), volumul Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic se recomandă specialiştilor, şi nu numai, ca o autoritară, documentată, lucidă şi, în egală măsură, sentimentală interpretare critică a fenomenului liric, care s-a numit Ronald Gasparic. După lectura cărţii, senzaţia de prim contact şi pozitivă reacţie este că Sanda Tănase i-a citit nu numai cărţile tipărite şi îngrijite de scriitorii Vasile Andru şi Cezar Ivănescu, Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, 1992; Universul oblic, Editura Princeps, 1995; Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, 2007, ci şi manuscrisele păstrate şi selectate de Cătălin Gasparic, tatăl, de Donald Gasparic, fratele, şi de Milica Gasparic, mama; texte cu gânduri şi poezii ale lui Ronald Gasparic, nepublicate.
Iar valoarea cărţii Sandei Tănase este una de excepţie, tocmai pentru că a avut acces la arhiva lirică a poetului, încredinţată de prof. Milica Gasparic, stabilită de ceva timp în Canada, şi datorită relaţiei speciale dintre cele două profesoare, iar analiza critică este completă şi competentă. O analiză făcută cu migală, cu responsabilitate, din respect pentru sine, pentru profesia sa de vaşnic propovăduitor al frumuseţii cuvântului în faţa elevilor săi, la catedră, şi pentru familia poetului, care la nici 21 de ani de viaţă a lăsat o poezie de valoare.
Semnalam mai sus o uşoară notă de didacticism în interpretarea profesoarei, dar profunda şi totala analiză a operei literare a tânărului poet, cu judecăţi de valoare definitive şi de necontestat, îi conferă scriitoarei Sanda Tănase un ascendent, pe care critica de specialitate va fi nevoită să i-l recunoască, să ţină seama de el. Nu există niciun spaţiu tematic din registrul liric al poetului Ronald Gasparic, pe care autoarea cărţii Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic să nu-l fi intuit şi să nu-i fi stabilit coordonatele, din care cu greu vor fi posibile şi alte nuanţe, ori alte puncte de vedere. Faptul că profesoara a lucrat toată viaţa cu elevi, persoane de aceeaşi vârstă cu poetul, a făcut-o să-i înţeleagă opera, să-i pătrundă sufletul, frământările şi opţiunile lirice. Critic lucid şi responsabil, Sanda Tănase nu emite judecăţi de valoare cu privire la poezia lui Ronald Gasparic... fără acoperire, doar de dragul rezonanţei estetice, ci are la îndemână textele toate, din care citează copios, ca la clasă, în faţa elevilor săi, dar are şi profesionalismul de a selecta esenţialul, elementul-argument, convingător, ca într-o analiză a unei piese muzicale, ca o cronică  de concert, când ştie să selecteze tocmai pasajul în gama cea mai ilustrativă.
Sanda Tănase a reuşit performanţa incredibilă de a analiza toate poeziile lui Ronald Gasparic ca pe o singură poezie... uriaşă, ca pe un poem cu un titlu unic, ca pe o epopee împărţită pe capitole dar cu un singur titlu: GASPARIADA sau ODISEEA GASPARIC. Fără îndoială, profesoara a citit de multe ori fiecare poezie, a căutat simboluri în fiecare vers, şi-a sintetizat prelegerea şi n-a lăsat nicio idee fără un citat, şi, de aceea, cartea sa are o structură aerisită, rarefiată, prin păstrarea versurilor în structura lor specifică genului liric şi prozodiei corespunzătoare.
Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic este o carte de autor, o antologie pe tema Ronald Gasparic, din care răsar, patetic şi reconciliant, pagini de poezie autentică de-o puritate celestă, pe care o înnobilează jertfa pentru creaţie a poetului mort tânăr, ca-n Meşterul Manole, ca-n Mioriţasau ca-n Muma lui Ştefan cel Mare, iar argumentele Sandei Tănase sunt construite pe o notă nostalgică şi gravă, ca într-un coral de Bach.
Dumitru Anghel (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
CIMITIRUL COPIILOR, DE NICOLAE GOJA
Mărturisim cu tot regretul şi  cu scuzele de rigoare că nu am citit nici unul dintre romanele anterioare: Ilca (1993), Iad în raiul de acasă (1999), Clopotul cu două limbi (2002), Fabrica de iarbă (2011) şi Doi pe o cruce (2015) ale scriitorului şi jurnalistului maramureşean Nicolae Goja. Romanul Cimitirul copiilor (Editura ,,Eurotip”, Baia Mare, 2016), pe care l-am primit recent, ne arată un scriitor pe deplin format, stăpân pe tehnica narativă, chiar cu unele momente de rafinament şi virtuozitate stilistică, aşa cumpuţini am întâlnit în ultimultimp.
Cimitirul copiilor este numai la prima vedere, după cum ne relevă şi titlul, un roman despre copii, deşi dimensiunea ludică nu lipseşte şi străbate romanul de la un capăt la altul. Cimitirul copiilor este un roman complex, de o tonalitate lirico-filosofică, un roman problematic şi dilematic totodată, cu un final deschis, care poate da naştere unei ample şi pasionante dezbateri de idei.
Romanul lui Nicolae Goja face parte din acea categorie de naraţiuni care au ,,weltanschauung”, adică o concepţie despre lume şi viaţă – şi care ne interesează în cel mai înalt grad. De altfel, romanul debutează spectaculos cu o profundă reflecţie despre relativismul şi subiectivismul timpului, categoria fundamentală a existenţei:,,Domnul D. mai are puţină vreme, un an, doi, trei…, până la time-out şi momentele de tandreţe şi comuniune cu natura şi cu cei asemenea sie îl fac să resimtă dureros şi nostalgic înţelesul acestui răstimp personal de optzeci şi nouă de ani trecuţi, cum îşi spune adesea: <ca o singură zi>. Este adevărat, timpul nu există. Noi, oamenii, avem o concepţie puerilă despre această dimensiune a Universului, după care se ordonează succesiunea evenimentelor.” Acesta e punctul de vedere al Domnului D., pictor scenograf, observator şi martor ocular al evenimentelor.
Eroii romanului sunt Bubu, Blanca şi Gelu, trei copii între care se leagă o frumoasă camaraderie şi care îşi petrec timpul liber, după orele de la şcoală, în Cimitirul evreiesc din Baia Mare. Cimitirul copiilor este, în mod simbolic, o enclavă a copilăriei. Aceasta este semnificaţia titlului romanului.
Bubu, Blanca şi Gelu sunt trei elevi din zilele noastre, isteţi şi volubili, plini de umor şi de farmec, dar nelipsiţi de o doză inerentă de superficialitate, care nu prea citesc, dar care sunt sclavi ai Internetului, aşa cum ne-au obişnuit cele mai tinere generaţii, care trebuie să-şi treacă bacalaureatul şi să urmeze o facultate, a căror principală problemă existenţială este găsirea unui loc de muncă.
Romanul lui Nicolae Goja este inspirat, deci, din cea mai stringentă actualitate. Important este faptul că scriitorul surprinde, cu cea mai mare acuitate, spiritul epocii noastre. Conceptul care i se potriveşte cel mai bine romanului lui Nicolae Goja este cel al filosofiei germane: zeitgeist (spirit al timpului). Cimitirul copiilor este, astfel, un roman despre zeitgeist.
Romanul este alcătuit din treisprezece capitole, pe care autorul le numeşte ,,stadii”, de fapt trăsături sau comportamente, atitudini specifice ale spiritului uman: Aşteptarea, Grija, Sentimentul, Nebunia, Supravieţuirea, Magia, Jocul, Sexualitatea, Spiritualitate, Munca, Percepţia, Tragicul şi Echilibrul.
Ne oprim asupra celui care ni se pare şi cel mai semnificativ: Grija. În filosofia germană şi în special în cea existenţialistă, heideggeriană, trăsătura sau atitudinea umană cea mai definitorie este Grija (Sorge). Aceasta este şi atitudinea scriitorului, astfel încât putem spune că romanul Cimitirul copiilor este un roman scris cu cea mai mare îngrijorare faţă de destinul tinerelorgeneraţii.
Este greu, dacă nu aproape imposibil, de a alcătui un tablou sinoptic cât mai complet al trăsăturilor spiritului epocii noastre, totuşi câteva s-au lămurit, dacă străbatem tratatele de filosofie şi cărţile de sociologie. Trăim într-o epocă scientistă şi tehnocratică, în care disciplinele umaniste s-au retras într-un plan secund, într-o lume desacralizată, în care credinţa a slăbit, într-o societate consumistă în care valorile spirituale au decăzut, stau sub semnul declinului şi al decadentismului, în care Internetul domină Cartea şi interesul pentru cultură a scăzut, pentru că Informaţia nu înseamnă Cultură, care presupune prelucrarea informaţiei şi ajungerea la concepte. În fine, ca să nu ne mai îndepărtăm de subiect, pentru că pe această temă se poate glosa la infinit, şi ca să ne păstrăm cât mai aproape de trama epică a romanului -, Bubu, Blanca şi Gelu se hotărăsc să-şi schimbe radical viaţa, nu se mai duc la facultate şi pleacă pentru o scurtă perioadă la ţară, în comuna Rodina, care este un topos tradiţionalist, unde sunt găzduiţi la familia învăţătorului pensionar Petre Dulf, numele cunoscutului folclorist care a popularizat poveştile despre Păcală.
Prozatorul valorifică, de fapt, cea mai mare contradicţie a epocii noastre, dintre arhaic şi modern, dintre tradiţie şi modernitate, dintre două tipuri de civilizaţie total opuse, civilizaţia tradiţională a satului românesc şi civilizaţia modernă, a oraşului, care s-a îndepărtat de natură şi tradiţie.
Învăţătorul Petre Dulf este un personaj extrem de pitoresc, un erudit în materie de folclor şi de înţelepciune populară, deţinătorul unei impresionante enciclopedii şi colecţii de proverbe, snoave şi poveşti, parabole pline de tâlc, fabule şi anecdote hazlii, un exponent al civilizaţiei arhaice şi tradiţionale, care îi iniţiază pe noii săi învăţăcei în cultura şi spiritualitatea românească, dar şi în munca pământului şi în tainele naturii şi în viaţa de la ţară. Tinerii încep să se adapteze şi să îndrăgească acest mod de viaţă tradiţional. Am crede că este vorba de o izbândă, dacă n-ar interveni moartea accidentală şi neaşteptată a învăţătorului, în urma unui stop cardio-respirator, pe malul Someşului. Tinerii sunt nevoiţi să se întoarcă acasă. Dar, finalul rămâne, cum spuneam, deschis, dilema celor două ipostaze existenţiale nefiind elucidată. Contradicţia arhaic-modern nu este rezolvată şi continuă să fie un subiect de meditaţie şi după lectura romanului.
Tinerii se întâlnesc cu părinţii în Cimitirul evreiesc, lângă monumentul Laurei Schwartz, care şi-a găsit sfârşitul, în floarea vârstei, în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Replica lor este de un cutremurător dramatism:,,O, mamă şi tată, am văzut moartea cu ochii, am privit-o ochi în ochi şi nu o putem uita! Ce ne vom face, mamelor şi taţilor noştri, de acum înainte? Căci nu sîntem oameni, sîntem copii!”.Pierderea copilăriei înseamnă pierderea inocenţei şi a purităţii. Aşa se explică şi îndemnul Domnului D. înainte de a-şi da obştescul sfârşit: ,,Să fiţi cuminţi, copii, şi să nu vă murdăriţi!”.
Dar, şi mai puternic rămâne finalul propriu-zis, admirabilă şi strălucitoare metaforă a raportului dintre viaţă şi moarte: ,,În acest scurt timp de la întoarcerea fiilor acasă, de nici un ceas după măsurătorile fizice, teiul alb de lângă mormântul Laurei a înflorit brusc. O aşa minune a trecut însă neobservată. Mirosul livid cuprinde cimitirul, pătrunde adânc în nările şi în pulmonii oamenilor haotici de sub coroană şi substanţa activă numită teină ajunge în sistemul lor parasimpatic, drog vegetal al suferinţei şi al fericirii, ce le dă tuturora o nouă şansă de înviere pe acest pământ şi un nou înţeles.”.
Cu o asemenea performanţă stilistică, Nicolae Goja a câştigat pariul cu literatura, într-un roman pe cât de profund, pe atât de încântător, unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultima vreme.
Ovidiu Ghidirimic (Craiova)

VICTOR RAVINI – LUCIDUL PĂSTOR AL MIORIŢEI
Viaţă de erou balzacian
Fascinantă şi viforoasă, dramatică şi uneori în răspăr a fost viaţa lui Victor Ravini, romănăţean get-beget, strănepot al Domnului de Rouă, răsădit, din 1985, în Suedia, unde s-a afirmat pe multiple planuri. O viaţă de muncă neostoită şi de luptă pentru a-şi regăsi sinele, pentru a se cunoaşte şi a se autodepăşi, cunoscându-l, astfel, pe Dumnezeu, învăţând lecţia arhaică a ascultării şi răbdării, a autocontrolului şi iubirii aproapelui ca pe sine însuşi.
Radu Victor Niţă, cum fu trecut în certificatul de naştere şi în cel de botez, văzu lumina zilei în anii negri, furtunoşi ai războiului, în Caracal – mândră şi milenară aşezare, avându-şi rădăcinile adânc înfipte în nebănuita platoşă de piatră, greabăn de zimbru geto-daco-tracic, ce se ascunde, la nici trei-patru palme, sub stratul fertil de cernoziom.Era în ziua de 10 octombrie 1943, adică în exact aceeaşi zi şi lună când, trei ani mai târziu, la Bălăciţa, în Mehedinţi, pe Piemontul Getic, venea pe lume un alt scriitor gâlgâind de talent şi inteligenţă meridională solarul Nicolae Dan Fruntelată, purtător al praporilor românismului, aidoma celui pe care îl sărbătorim astăzi..
Copilul Radu Victor Niţă nu apucă să-şi vadă tatăl, profesor de latină şi greacă veche, chemat sub arme, să-şi apere fiinţa neamului octo-milenar, ofiţer pe frontul de la Odessa, unde un glonţ bolşevic îi explodă în abdomen, în aprilie 1944, provocându-i moartea câteva săptămâni mai târziu, în luna lui Florar, când merii, cireşii şi prunii îşi aprindeau candelabrele dalbe deasupra pruncului său de şase-şapte luni.
Rămasă singură, mama lui Radu Victor, Ileana Niţu (devenită, într-un târziu, Iaciu, prin recăsătorire), îl crescu în buna tradiţie românească, învăţându-l, totodată, de mic, engleza, franceza, italiana, adică limbile în pe care le stăpânea cu măiestrie de crăiasă zamolxiană şi pe care le preda, ca profesoară, cu vocaţie pedagogică irefragabilă.
Elev al renumitului Liceu ,,Ioniţă Asan” din Caracal (modelat, ca edificiu, după acelaşi proiect cu ,,Fraţii Buzeşti” din Craiova), Radu Victor Niţă îl avu profesor de română pe rafinatul, seniorialul Petre Stroe, coleg de bancă şi de năzbâtii fiindu-i fiul acestuia, Corneliu Andrei Stroe, campion naţional de juniori la 100 de metri plat, viitorul preşedinte al secţiei de fotbal a Clubului Sportiv Universitatea Craiova, prima echipă din România care, prin anii 1980-1984, a spart zidurile sonice ale suratelor occidentale, botezată Campioana unei mari iubiri, deAdrian Păunescu, în superba sa poemă Oltenia – eterna Terra Nova.
Acilea, în Caracal (acilea - cum se zicea prin părţile locului, în vara anului 1973, când mi-am făcut armata aci, la infanterie), în anii adolescenţei, Radu Victor şi Corneliu Andrei legară frăţii de cruce cu cei trei fii ai altui profesor caracalean de ispravă, Păunescu: George Constantin Păunescu, Viorel Păunescu şi Valentin Păunescu.
În 1961, imediat după examenul de maturitate/ bacalaureat, Radu Victor Niţă intră cu brio la Universitatea din Timişoara – Facultatea de Filologie, secţia română-germană, a cărei licenţă o obţinu în 1966. Debutase, în genul reportajelor cu virtuţi literare, încă din 1965, în hebdomadarul central al studenţilor români: Viaţa Studenţească.
Repartiţia guvernamentală îl plasă, ca pe un bun român, tare, verde şi viguros ca Gorunul lui Horia, într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe (azi capitala judeţului Covasna, pe atunci parte a regiunii Braşov). De aici, viaţa lui Radu Victor Niţă intră într-un vârtej existenţial demn de corsari celebri ori de mari cuceritori europeni ai Vestului sălbatic din America. După doi ani de profesorat, în cătunul în care îi învăţă Hora Dacilor pe puii de unguroaice pline de nuri, protagonistul nostru intră pe un făgaş al destinului său în care, de la somptuoasa şi luminoasa Horă Dacică – în fond, Hora Soarelui – trece, rând pe rând, la secvenţe de viaţă în ritmuri cinematografice accelerate, purtând  sigiliul de ceară roşie fierbinte al dansurilor noastre identitare: Bătuta (,,Tot pe loc, pe loc, pe loc,/ Să răsară busuioc!...”), Învârtita, Rustemul, Brâul, Ciuleandra (,,Două fire, două paie,/ Ia ciuleandra la bătaie!”),până la capodoperele de virtuozitate unică în lume: Ciocârlia şi Căluşul oltenesc.
Telegrafic, iată traseul său profesional:
* 1968 – transfer la un grup şcolar din municipiul Braşov; în acelaşi an obţine brevetul de pilot planorist;
* 1972 – transfer la Întreprinderea de Comerţ Exterior Autotractor Braşov, ca translator şi corespondent comercial pentru limbile germană, franceză, engleză şi italiană;
* 1973 întreprinderea se scindează (crescuseră masiv exporturile) şi este …nevoit să facă saltul în Bucureşti, la ICE Universal Tractor;
* 1975 – este ,,împrumutat” la Grupul Vulcan, tot din Capitală, de unde este trimis pe şantiere româneşti în Germania de Est;
* 1985 – i se ,,pune pata”, îi ,,sare ţandăra” şi emigrează în Suedia, unde se stabileşte definitiv, izbutind să-şi aducă, în Scandinavia, fiica, soţia şi părinţii – învaţă limba patriei de adopţie, găseşte rapid un loc de muncă (profesor de germană la Goteborg); înainte de primirea cetăţeniei suedeze, îşi schimbă numele, deoarece nordicii nu au sunetul ,,ţ’’ şi nu-l pot pronunţa – îşi alege primele două litere de la fiecare dintre cele trei nume ale sale: RA – de la Radu, VI – de la Victor, NI – de la Niţu, rezultând, astfel, RAVINI; Radu Victor Niţu devine, definitiv, Victor Ravini;
* 1986-1992 – absolvă un liceu suedez şi Facultatea de Ştiinţe Religioase, lucrând noaptea la banda de montaj auto a uzinelor Volvo;
* 1993-2010 – student la Facultatea de Management (obţine certificat internaţional de coach); redactor la revista de literatură şi filozofie Ord&Bild; predă la Liceul din Alingsls, făcând naveta, şi la Universitatea din Borls (tot cu navetă).
Palmares publicistic  şi editorial.   
Radu Victor Niţă a publicat sute de articole în presa din România. Dintre cele mai importante 33 – care-i definesc profilul opţiunilor ştiinţifice – spicuim: Elemente de folclor în creaţia lui Creangă, Dialectica forţelor în basm, Temple solare în Carpaţi, Apollon s-a născut la Alba Iulia? (Cultul soarelui în nume de locuri româneşti), Hora munţilor, Zâna solstiţiului de vară, Brazda lui Novac, Stâlpii solari, Baba Dochia, Monumente megalitice, Curcubeu, Beu, cu capul de zmeu, Cosorul de fier bun al dacilor se numea ,,Daca”, Dragobete, cap de primăvară, Clasicii antichităţii în straie româneşti, Cuvinte mai vechi decât istoria, Istorie neîntreruptă în Câmpia Romanaţilor, Vechimea numelui de român, Epifania lui Brâncuşi (Cheie pentru univers, Scara pe care divinitatea coboară, Simboluri ancestrale, Ultimul profet). Toate acestea dau seamă despre chemarea sa irezistibilă spre cunoaşterea, studierea şi aprofundarea zărilor ancestrale ale specificului nostru naţional, ale buletinului nostru de identitate culturală şi spirituală, unic în lume, paşaport etern valabil, care nu are nevoie de nicio viză pe Terra, care-i patria sa, în orice punct de pe planetă.
În perioada 1974-1982, la Editura Albatros din Bucureşti, sub semnătura Radu Niţu, a publicat patru romane: Vâlva Codrului, Pădurea nu doarme – ambele cu subiecte din lumea spectaculoasă a haiducilor -, Dincolo şi Ora incertă, bine primite de critica literară. Despre primele două, Marian Popa observa judicios că ,,amestecă istoria, ficţiunea şi basmul pentru tinerii cititori de romane”, iar Liviu Papadima afirma – după cum ne încredinţează Florea Firan – că romanul prin care debutase editorial Radu Niţu poate fi considerat ,,un eventual scenariu cinematografic saturat de pitoresc autohton”. Tehnica narativă şi plăcerea ancestrală de a tăinui se înscriu în buna tradiţie a celui mai prolific povestitor şi romancier român: moldo-olteanul Mihail Sadoveanu.
A tradus, din română în suedeză, studiul Genialitatea politică a poporului român de Petre Ţuţea; din suedeză în română: Selma LagerlofÎn problema emigrării şi Richard SwartzRoom service – Povestiri din Europa de Est (Ed. Univers, 1999, Bucureşti).
Victor Ravini a mai publicat, în Suedia, alte trei cărţi – cea dintâi având un succes peste aşteptările editurii, iar cea de-a doua fiind selectată şi citită pentru nevăzători. Despre MIORIŢA. Izvorul nemuririi precizează categoric: ,,Este cartea mea de suflet, un studiu amănunţit al baladei MIORIŢA, lucrarea mea finală la universitatea suedeză”.
MIORIŢA. Izvorul nemuririi Precizăm din capul locului că – fără să o afirme vreodată – Victor Ravini induce, subliminal (prin incredibil de rigurosul şi exhaustivul său studiu, încununare eclatantă, de gheizer ţâşnind surâzător în soare, a cercetărilor ştiinţifice pe care le-a efectuat preţ de o jumătate de secol!),  induce un adevăr cutremurător, de care prea puţini români sunt conştienţi: deşi se fudulesc, vezi, Doamne!, că au la degetul mic Mioriţa şi toate capodoperele create de Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu şi mulţi alţi români cu stea în frunte, acestea le sunt străine.
Nu le-au studiat în profunzime, nu le-au asimilat şi nu au cum să le fie ghid identitar, manual de bună purtare pe tărâmul sfânt al Limbii Române, al culturii, spiritualităţii şi civilizaţiei noastre – din care, în preistorie, au izvorât şi cură toate cele aidoma lor, existente oriunde înlume.
MIORIŢA. Izvorul nemuririieste inexpugnabilă precum toată salba de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.
Tăria acestei cărţi de căpătâi a neamului românesc – Liturghier, Molitvelnic şi, în toate ale sale, de la o poală/ zare la alta, Biblia românilor de pretutindeni – este aceea a andezitului din Altarul/ Calendarul de la Sarmizegetusa lui Burebista şi Decebal, cuib de vulturi veşnic viu.
Andezit care şi acum, după mii de ani, este extrem de greu de tăiat, de prelucrat, deoarece duritatea lui se bate pe umăr cu aceea a diamantului – mineralul etalon pe planetaPământ.Volumul este impresionant din toate punctele de vedere. E tipărit pe  hârtie cretată, specifică albumelor de artă, cu 80-90 % grad de alb.
Calitatea imprimării – excelentă, bănuim că a fost realizată în tehnica numită ,,tipar digital”. Demnă de laude sunt şi concepţia grafică, tehnoredactarea, paginarea.
Fiecare dintre cele 24 de capitole are ca preludiu, dar şi ca postludiu, câte o fotografie-document, în alb-negru, cu chipuri de ciobani/ arhetipuri ale lamurei fiinţei proto-geto-daco-tracilor şi românilor dintotdeauna sau imagini pastorale (din arhiva-tezaur a soţilor Rusalin & Doina Işfănoni).
Fiecare dintre paginile cărţii are imprimate, stânga-dreapta, câte o coloană de fotografii-portrete, tot în alb-negru, 2x3 cm, ale personalităţilor, din varii domenii ştiinţifice, la care se face referire în carte – circa 180-200, unii dintre aceşti specialişti de vârf fiind citaţi cu câte trei-patru-cinci lucrări fundamentale.
Fotografiile personalităţilor provin din arhiva personală a autorului acestui volum: Victor Ravini.
ALCOR Edimpex se numeşte instituţia care a gerat o asemenea bijuterie editorială, în traducerea (din suedeză) a autorului.
Stilul lapidar, bine ritmat, degajând efluvii danubiene de energie pozitivă te izbeşte încă din prima pagină, aceea a Cuvântului înainte. În numai 40 de rânduri, Victor Ravini te pune în gardă asupra aventurii pe buza căreia eşti în iminentă abandonare (lectura pe nerăsuflate a acestei cărţi), copleşindu-te instantaneu, pe nesimţite, cu numeroase detalii, unul mai interesant şi mai incitant decât celălalt, punţi spre noi orizonturi de lumină, îndemnuri intempestive la meditaţie calmă, profundă, răscolitoare.
El se face că nu polemizează, în aparenţă, cu nimeni, însă acest Abecedar de Identitate Românească, în egală măsură, Enciclopedie a Filozofiei de Viaţă, a Metafizicii Salvării prin Hierofanie şi Hierogamie, în genere: Enciclopedie a Fiinţei Românului şi Românismului, evidenţiind elementele definitorii ale specificului românesc (încifrate/ tâlcuite/ tăinuite în cultura tradiţională, în folclor, antropologie, etnografie, în religie, metafizică, logică, în poezie, poetică şi poietică, în astronomie, astrologie, logică, în gramatică istorică, lingvistică, etimologie…) are un foarte, foarte adânc substrat polemic.
Victor Ravini detonează Everestul de noroi şi Amazonul de prejudecăţi ce apasă, de un secol şi jumătate, pe fruntea şi pe trupul nepereche al Baladei MIORIŢA, spre norocul nostru fără nicio şansă de a o strivi ori de a-i ştirbi strălucirea. Inefabilă.
Primul paragraf din Cuvântul înainte, croşeu de tatonare, este gata-gata să te pună în postura fulgerătoare de knockdown, deşi gala de box nici nu a început: ,,Mioriţa a stârnit discuţii aprinse, controverse, conflicte de interese, vrajbă şi răfuieli. (n.n.: e cât se poate de clar – Gladiatorul/ Marele Lup Alb a intrat deja în arenă). S-a ajuns atât de departe, încât s-a discutat să fie scoasă din cărţi şi uitată. Cum se face ca tocmai una dintre marile creaţii clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa ţară? Unde s-a mai pomenit aşa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei?”.
După acest seismic, neaşteptat captatio benevolentiae, valurile stârnite încep să se aşeze: ,,Îndată ce a fost publicată, Mioriţa a devenit mărul discordiei între intelectuali. Polemicile lor nu se adresează nicidecum oamenilor din popor care au creat-o, ci îndepărtează atenţia de la mesajul înţelepciunii strămoşilor noştri şi de la valoarea Mioriţei pentru literatura universală.”.
Victor Ravini ne lămureşte, succint, prin lovituri directe, alternative, de stânga şi de dreapta, dar nu demolatoare, ci tot de tatonare, de ce s-a întâmplat aşa: ,,Unii dintre cei mai de seamă intelectuali ai noştri au explicat Mioriţa după cum li s-a potrivit lor mai bine. Alţii au demascat părerile şi optica lor deformată, totuşi acestea încă mai bântuie şi fac ravagii.”.
După care, autorul dă o pertinentă, îngăduitoare explicaţie: ,,Cărturari de bună-credinţă nu admit că ţăranii au putut gândi ceva mult mai abstract şi luminos decât gândesc ei înşişi. Ei explică totul pe dos şi înjosesc Mioriţa. Mulţi greşesc crezând că Mioriţa prezintă o întâmplare adevărată şi că ciobanul ar fi victima unei crime murdare sau pedepse meritate. E vorba de cu totul altceva, nicidecum de fapte concrete.”.
De aici, năduful istoric al cercetătorului Victor Ravini – care se apleacă asupra MIORIŢEI cu atenţie scormonitoare de Argus, întemeindu-se pe noi metode de cercetare, unele din zarea anilor 1995-2012, pe definiţii lămuritoare din teoria literaturii şi pe teorii din ştiinţa religiilor – răbufneşte: ,,Prea mulţi au încercat să ne convingă că ciobanul ar fi criminal, hoţ, pesimist, resemnat, un fatalist ce înfrumuseţează poetic o realitate tragică, pentru a o suporta mai uşor. Ei zic că toate astea ar fi ceva caracteristic pentru noi, întreg poporul român, care cică iubim moartea mai mult decât viaţa.”.
Urmează o buclă, care-i vizează direct pe filosoful, poetul şi dramaturgul Lucian Blaga, demn de Premiul Nobel, şi pe reputatul, la nivel mondial, istoric al credinţelor şi ideilor religioase Mircea Eliade: ,,Chiar şi luminători bine intenţionaţi încearcă să ne asigure că am fi condamnaţi de geografie şi de teroarea istoriei, că orice împotrivire sau luptă ar fi zadarnică şi că singura soluţie e să ne resemnăm. Aşadar, să stăm copii trişti în banca noastră, cum vor ei, să fim slugile altora.”.
După care vine, ca o furtună devastatoare, care spală toate păcatele şi care mântuieşte, vijelie ce poate fi asemănată şi cu o rafală de lovituri directe, din ce în ce mai puternice: ,,Nu Mioriţa să fie scoasă din şcoli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somităţi orbite de propria lor strălucire, care şi-au pus frustrările personale pe seama ciobanului şi a întregii ţări. Ne-au minţit încă de pe băncile şcolii, ba chiar l-au înşelat până şi pe Nichita Stănescu, care a murit cu durerea în inimă că Mioriţa este şcoala tristeţii noastre naţionale.”.
În finalul pârtiei de lumină pe care ne-o deschide, prin Uvertura la volumul său magnific MIORIŢA. Izvorul nemuririi, Victor Ravini afirmă răspicat, strălucitor şi rece, ca lama ghilotinei care a funcţionat la Paris, în Place de la Concorde, până în anul de graţie 1969, ca semn de avertisment pentru democraţia autentică şi normalitatea sănătoasă, dar şi ca instrument ultracivilizat de lichidare cvasi-instantanee a condamnaţilor la moarte: ,,Noi nu avem o tristeţe naţională. Nu Mioriţa, ci răstălmăcirile câtorva erudiţi sunt o şcoală a tristeţii. N-au vrut să vadă sensul figurat şi luminos al cuvintelor din Mioriţa şi ne-au băgat pe gât propriul lor pesimism. Eu nu polemizez cu cei ce ne-au explicat Mioriţa. Noi, românii, n-avem nevoie să ne-o explice nimeni. O înţelegem cu inima. Am scris cartea asta ca să le arăt prietenilor suedezi frumuseţea sublimă a conţinutului din poemul nostru naţional, în care natura este divinizată, dumnezeirea umanizată, iar omul îndumnezeit. Da, asta îi poate deranja pe unii sau pe alţii.”.
Pe parcursul lecturii consolidându-ni-se opinia că, după acest monumental studiu, pe cât de rafinat şi detaliat, pe atât de înălţător şi  grandios, nu cred să se mai încumete cineva, fie şi peste o sută de ani, să realizeze o disecţie atât de minuţioasă, o analiză şi o sinteză teribil de vastă, de-a dreptul eroică – într-o viziune hermeneutică foarte bine cumpănită, cu sute, multe sute de noi judecăţi de valoare, cu mii de conexiuni -, am fost extrem de surprinşi să constatăm că Victor Ravini crede, speră în cu totul altceva.
Iată cum se exprimă într-una dintre epistolele adresate scriitorului Nicu Vintilă-Sigibida, pe care acesta o publică, la pag. 24-26, a revistei pe care a lansat-o ca director fondator: Domnul de Rouă, serie nouă, anul I, nr. 3-4/ 10 octombrie 2016, ediţie dedicată lui Victor Ravini: ,,Mioriţa este o binecuvântare cerească de unde ne vine unitatea limbii şi identitatea noastră naţională, iar acum, când noi toţi o spălăm de dogmele rău voitoare, poemul nostru naţional va pune scânteia la renaşterea demnităţii şi mândriei naţionale şi va face să iasă de sun frunze căzute alte frunze verzi -, noua generaţie, ce va prelua stafeta cercetării cu o documentaţie mai bogată, cu o bibliografie mai amplă, cu o metodologie de cercetare îmbunătăţită şi cu mijloacele de informare ce evoluează de la o generaţie la alta.”.
După care continuă, cu admirabil optimism şi cu încredere tare ca piatra, de monolit bazaltic: ,,Cei mai tineri dintre noi vor duce făclia mai departe, vor face o nouă cercetare a Mioriţei şi vor spăla noroiul cu care a fost împroşcată Mioriţa. Noi toţi împreună o vom repune pe piedestalul unde era la început când Occidentul a fost uimit de frumuseţea spirituală a ciobanului şi a văzut în el un nobil reprezentant al naţiunii noastre. Mioriţa este izvorul fermecat al nemuririi noastre ca naţiune română. De aceea unii o urăsc şi o denigrează. Când aceştia mai sunt şi români sunt trădători de ţară. Ura împotriva Mioriţei este expresia făţişă a urii ascunse faţă de români. Abia aştept să văd cine iubeşte Mioriţa şi cine va mai cuteza să o pângărească, ca să ştim cu cine mergem înainte…”.
 Victor Ravini îşi încheie scrisoarea din postura Gânditorului de la Hamangia şi a Cuminţeniei pământului, capodopera din 1907 a lui BRÂNCUŞI, piatră de hotar în sculptura mondială, exprimând starea de comunicare, comuniune şi cuminecare, smereneia în faţa Dumnezeirii, a Absolutului care le rânduieşte pe toate şi stă permanent cu ochii pe noi: ,,Cu toţii suntem paznici la stâna ciobanului din Mioriţa şi o vom apăra de lupi sau de alte lighioane. Vă mulţumesc tuturor caracalenilor pentru atenţia pe care o acordaţi Mioriţei şi pentru bunăvoinţa acordată rândurilor mele, umil păzitor pe pajiştea Mioriţei. Victor Ravini”.
Punem punct acestui comentariu, arhisuficient pentru momentul lansării volumului de înaltă respiraţie enciclopedică MIORIŢA. Izvorul nemuririi, scris de binecuvântatul purtător de Duh Românesc Victor Ravini, care ne lasă convingerea fermă că este un erudit al spiritului european şi universal, bine rumenit/ aurit la flăcările istoriei noastre unice.
El ne dăruieşte şi impresia că poate deveni – dacă nu cumva este deja, dar evită să se dea în vileag -, poate deveni prin osârdie asiduă, dedicare şi manifestare, un Iniţiat în Focul Sacru al Învăţăturii Zamolxiene.   
Se subînţelege că vom continua  acest comentariu.
Dan Lupescu (Craiova)
 
SPIRITUALITATE
ASCEZA
În perioada postului calendaristic, de-o importanță aparte este liniștirea sufletului. Cum metoda abstinenței nu dă greș niciodată, și în acest caz, postul are darul de a echilibra ființa umană și de-a o hrăni cu lumină. Cei care încearcă această modalitate de purificare somatică și spirituală, spun că își simt sufletul mai ușor, ca și cum s-ar fi debarasat de o povară insuportabilă. Consumul de vegetale, cu măsură, firește, are puterea să energizeze corpul și mintea într-un chip minunat. Nu puțini sunt aceia, care se declară mulțumiți de beneficiile postului. Unii chiar renunță pentru totdeauna la alimentele de proveniență animală, datorită obișnuinței organismului cu mâncarea ușoară, săracă în grăsimi.
Desigur, postul nu este suficient pentru o persoană care accede la desăvârșire spirituală. Coroborat cu rugăciunea și cu acte de caritate benevole, postul conduce către o echilibrare a minții și a inimii. Una dintre cele mai profunde rugăciuni, este cea care țintește aceste două componente ale umanului: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Este rugăciunea care străpunge stânca păcatului și înduioșează inima încărcată de indiferență.
Nenumărați ascezi au reușit să urce treaptă cu treaptă scara desăvârșirii, pentru că au exersat rugăciunea minții încontinuu, fără a renunța vreo clipă. Și dacă viforul ispitelor se abătea nemilos asupra lor, aceștia își întăreau voința și mai mult, astfel încât deveneau imbatabili. Aceste nevoințe par greu de practicat, imposibil de realizat pentru cei mai mulți dintre noi, care suntem preocupați de grijile trecătoare ale acestei lumi. Un drum lung, nesfârșit și extrem de anevoios se deschide înaintea celor care aleg calea ascezei, însă dulceața învățăturilor lui Hristos alină sufletul încercat de mulțimea năpastelor.
Lecturile din Pateric, de exemplu, sunt asemenea manei cerești pentru un credincios, care se află pe calea mântuirii. Exemplele de netăgăduit ale Sfinților Părinți oferă sprijin acelora care se străduiesc să dobândească echilibrul vieții. De altfel, nu numai asceții vremurilor trecute sunt modele ale desăvârșirii, ci și unele dintre persoanele contemporane cu noi. Trebuie doar să avem ochi de văzut și urechi de auzit. În rest, va lucra Duhul Sfânt în inimile noastre.
Este bine de știut că răbdarea nu trebuie să lipsească din arsenalul de luptă al unui creștin. Fără această virtute, nimeni nu poate birui răul, căci acesta are o forță inimaginabilă, mai ales prin posibilitatea sa de a se deghiza în multe feluri și de a înșela pe oricine. Este cumplit atunci când răul dobândește forma binelui, inducând în eroare până și cele mai luminate și înțelepte minți. Atunci va trebui să-și dovedească omul capacitatea de discernere între cele două chipuri. Cu toate acestea, Hristos ne învață că nimic nu este cu neputință la Dumnezeu. Omul trebuie să aibă o credință statornică, de nezdruncinat și o voință de fier. Va primi ajutor în orice clipă a vieții, dacă îl va cere. Se cuvine să luăm aminte la felul în care trăim, gândim și vorbim. Orice cuvânt rostit la întâmplare poate rezona greșit cu sufletul cuiva și îl poate răni îngrozitor. Va trebui să fim în permanență vigilenți, gata de acțiune și dispuși să ne ducem până la capăt scopul vieții. Depinde care este acela. Depinde de fiecare om, de nevoile lui, de educația sa, de modul în care privește și percepe lumea.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
CĂRŢI ÎN FORMAT DIGITAL
În ultimii ani ia amploare – inclusiv în România – fenomenul publicării cărţilor în format digital (eBook sau e-book, carte electronică), care pot cumpărate (atunci când nu sunt gratuite) şi citite utilizând dispozitive specifice cunoscute sub denumirea eBook Reader, e-book reader sau e-book device (cititor de cărţi electronice). Principalele avantaje ale unui e-book reader sunt o bună lizibilizate a textului pe ecran (chiar şi în lumina soarelui) şi un timp de viaţă mai lung al bateriei. Aceste avantaje sunt obţinute prin utilizarea tehnologiei hârtiei electronice (e-paper technology) pentru afişarea conţinutului care trebuie citit. Prima carte publicată online, în iunie 1996, a fost MH & hmx: email pentru useri şi programatori, scrisă de Jerry Peek.
Pentru crearea cărţilor electronice sunt utilizate un număr destul de mare de formate. În continuare sunt prezentate pe scurt cele mai cunoscute dintre acestea[1]:
Kindle (.azw): format proprietar Amazon, lansat odată cu e-book-ul Amazon Kindle. Formatul este utilizat astăzi pe o varietate de platforme;
Sony media (.lrf, .lrx): format proprietar Sony Corporation;
Microsoft Compiled HTML Help (.chm): format proprietar Microsoft bazat pe HTML;
DjVu (.djvu): format special pentru stocarea documentelor scanate;
IDPF/EPUB (.epub): standard deschis pentru e-book creat de IDPF (International Digital Publishing Forum). A câştigat rapid în popularitate în 2011, putând fi citit de o mulţime de dispozitive de tip e-reader precum şi de alte dispozitive mobile (e.g, telefoane inteligente, tablete);
Pam Media (.pdb): include versiuni pentru iPhone, PalmOS, Android, Symbian, BlackBerry etc;
Hypertext (.htm, .html): HTML nu este un format deosebit de eficient pentru a stoca o cantitate mare de informaţii, în raport cu alte formate utilizate pentru crearea cărţilor electronice;
Microsoft Reader (.lit): fişierele LIT protejate DRM (Digital Rights Management) pot fi citite numai de programul proprietar Microsoft Reader. Există instrumente (e.g., Convert Lit) care pot realiza conversia formatului în HTML;
Mobipocket (.prc, .mobi): formatul este bazat pe standardul Open eBook, foloseşte XML şi poate include JavaScript şi cadre;
Adobe Portable Document Format (.pdf): format de fişier creat de Adobe Systems;
TomeRaider (.tr2, .tr3): format proprietar, cu versiuni pentru Windows, Windows Mobile (i.e., Pocket PC), Pam, Symbian etc.
Multe dintre formatele enumerate pot fi accesibile şi de pe alte dispozitive, cum ar fi calculatoare personale (PC), calculatoare Apple McIntosh, telefoane inteligente (e.g., iPhone, Android, Blackberry) şi tablete (e.g., iPad).
Există un număr relativ ridicat de dispozitive (i.e., e-reader) utilizate pentru citirea cărţilor digitale (e-book). Poate cel mai cunoscut dintre acestea este Amazon Kindle Wireless eBook Reader (figura 1). Din acest motiv, în continuare sunt descrise caracteristicile complete ale acestuia (aşa cum sunt ele prezentate de producător; ele se referă la cea mai recentă versiune, anume Kindle Free 3G + Wi-Fi):
Producător: Amazon;
Tip dislay: e-ink[2] Pearl, 16 tonuri de gri;
Diagonală display: 6 inch;
Mărime: 190 x 123 x 8,5;
Culoare: grafit;
Rezoluţie: 800 x 600;
Dimensiuni: 190x123x8,5mm;
Tip memorie: internă 4 GB (3GB disponibilă), poate stoca peste 3.500 de cărţi;
Formate suportate: Text: BMP, PDF, MOBI, HTML, DOC, TXT, PRC, KINDLE (AZW); Imagini: JPEG, PNG, GIF, BMP; Audio: MP3, Audible (Audible Enhanced (AA, AAX));
Autonomie baterie: între 3 săptămâni şi o lună, în funcţie de utilizarea conectivităţii wireless;
Durata de viaţă a bateriei: wireless off 1 lună; wireless on 10 zile;
Conectivitate: Free 3G + WiFi 802.11b, g şi n (i.e., se poate conecta la orice reţele publice sau private, inclusiv cele securizate prin WEP, WPA şi WPA2); USB 2.0; Audio Jack 3,5 mm;
Masă: 247 g;
Altele: tastatură QWERTY. 
Acest e-reader oferă acces la peste 850.000 de titluri din magazinul online Kindle Store, incluzând ultimele bestsellere, peste 1.000 de cărţi gratuite şi ediţiile celor mai importante ziare şi reviste. Achiziţia cărţilor se poate face direct de pe dispozitiv, iar volumele sunt livrate wireless în mai puţin de 60 de secunde. Alte facilităţi oferite de Kindle sunt: acces gratuit la reţeaua Whispersync (sincronizarea paginii, a semnelor de carte şi a notiţelor de lectură pentru volumele achiziţionate din Kindle Store), Text-to-Speech (redarea audio a textelor în limba engleză), PDF Reader, Redare audio (muzică şi audiobooks) şi browser pentru navigarea pe Internet. Dispozitivul poate fi conectat la calculator prin cablu USB.
Există aplicaţii de tip e-reader Kindle pentru telefoanele mobile, una dintre acestea fiind Kindle for Android (dezvoltată de Amazon), care poate fi descărcată gratuit de pe Google Play (fostul Android Market, https://play.google.com/store).
De asemenea, există şi alte magazine virtuale din care pot fi descărcate gratuit sau cumpărate la preţuri promoţionale cărţi, pentru fi citite cu e-reader-ele de tip Kindle sau cu alte dispozitive similare. Iată câteva dintre acestea: Internet Archive[3], Project Gutenberg[4]şi ManyBooks.net[5]. Acestea nu sunt singurele magazine virtuale din care pot fi cumpărate cărţi în format digital. Dimpotrivă, există un număr mare de astfel de librării, inclusiv româneşti, pe care cititorul le poate găsi singur printr-o simplă căutare folosind Google.
Traian Anghel (Brăila)

[1] Cele mai populare formate sunt mobi, EPUB (sau ePub) şi PDF. Una dintre aplicaţiile online care poate realiza conversia diferitelor formate în alte formate, inclusiv a celor utilizate pentru crearea cărţilor digitale, este Online Convert (http://www.online-convert.com/).
[2] Ecranele e-ink nu obosesc ochii deoarece folosesc cerneală electronică. Deseori, ecranul este confundat cu hârtia tipărită de către persoane care văd un astfel de display pentru prima oară.
[3] Internet Archive (http://www.archive.org/) oferă peste 2,5 milioane de cărţi gratuite.
[4] Project Gutenberg (http://www.gutenberg.org/wiki/Main_Page) oferă peste 30.000 de cărţi gratuite.
[5] ManyBooks.net (http://www.manybooks.net/) oferă peste 26.000 de cărţi gratuite.
REPERE...
UMANISMUL CONFUCIANIST ŞI MISTICUL DAOIST, CEI DOI POLI ÎNTRE CARE A OSCILAT ÎNDELUNG FILOSOFIA CHINEZĂ (III)
2. Daoismul
La elaborarea acestui capitol al lucrării am purces de la excepționala carte Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale (Editura Științifică, Biblioteca Orientalis, 1999), traducerea din chineza veche, notele și comentariile aparținându-i lui Șerban Toader. Coroborând lectura atentă a acestei cărți cu Elemente de taoism, cartea cercetătorului englez Martin Palmer și, mai nou, cu Filozofia chineză, dar îndeosebi cu versetele legendarului Lao Zi în tălmăcirea lui Dinu Luca, lucrare apărută în anul 1993 la Editura Humanitas cu titlul Cartea despre Dao și Putere cu ilustrări din Zhuang Zi, deci procedând la o lectură încrucișată a textului de bază și a interpretărilor date de sinologi, am izbutit în acest chip să intru sub învelișul cripto-laconic al spuselor înțeleptului și să mă las pătruns de inalterabila savoare a gândirii lui lirice, ridicată de discipoli de la rangul de filosofie imperială la aceea de religie.
Are vreo importanţă faptul că despre Lao Zi, presupusul întemeietor al daoismului, se cunosc atât de puţine lucruri, încât figura lui de „bătrân maestru” sau de „copil bătrân” (căci asta înseamnă Lao Zi în chineză) a fost de mult absorbită de legendă? Sau are vreo importanţă că lui i se atribuie paternitatea cărţii Dao De Jing (în chineză „d” se citeşte „t”), când astăzi nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că această carte fundamentală a daoismului este o superbă compilaţie, Maestrului atribuindu-i-se texte scrise de discipoli la sute de ani după moartea sa? Dar nu tot aşa s-a procedat şi în cazul lui Moise? La fel, cine ar putea preciza cât din Analecte a fost scris cu adevărat de însuşi Confucius? Nu-i nimic de făcut dacă în vechime aşa înţelegeau discipolii să cinstească memoria maestrului şi să se smerească pilduitor înaintea virtuţilor (De înseamnă virtute sau putere) unui spirit transuman.
Nimic din aceste certitudini şi/sau speculaţii nu are relevanţă pentru gândire şi credinţă. Important este că oamenilor le-a fost revelat Dao!
Dar ce este Dao? Foarte rudimentar, prin Dao se înţelege cale sau drum. Însă Dao este mult mai nuanţat şi mai profund, în extensiune şi în intensiune, atât la nivel ontologic cât şi la nivel logico-semantic.
Şi aşa demarează jocul fascinant al prinderii şi surprinderii lui Dao: el este vidul, noncreatul şi nonexistenţa, dar este şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri (până şi în balegă şi scârnă, cum citim într-una din ilustrările lui Zhuang Zi). Dao este unic şi nediferenţiat, este absolut, necuprins şi netulburat. Netulburarea, ca virtute fundamentală a lui Dao, se datorează armoniei, adică raportului judicios dintre Yin (principiul rece, feminin, Pământul) şi Yang (principiul cald, masculin, Cerul).
Numai cine dobândeşte virtuţile lui Dao, numai acela are şansa de-a se identifica cu el, deci de-a deveni Om Sfânt. La Omul Sfânt, De (virtutea) este proiecţia lui Dao în lăuntrul respectivului individ. Omul Sfânt este simplu precum pu (lemnul neprelucrat), este modest şi chibzuit; doar Omul Sfânt este salvator de oameni (nu respinge niciun om și nicio altă ființă, ci, prin virtutea lui, atrage la sine ființele și le convertește la bine, fără ca ele să-și dea seama), cârmuitorilor ţării  recomandu-li-se să fie smeriţi, căci – se afirmă în mai multe versete – cel moale îl învinge pe cel tare (apa învinge stânca, limba rezistă mai mult ca dinţii), iar cel slab îl învinge pe cel puternic…
Şi iată cum, legănat de valurile subtile ale filosofiei, deodată te trezeşti în ostroavele fertile ale moralei: o morală de bun simţ, profundă şi – totuşi – nepretenţioasă. Doar niţel ironică la adresa confucianismului, acesta făcând mare tam-tam de omenie şi pietate filială.
Nonacţiunea (nefăptuirea) este o altă virtute fundamentală a lui Dao. Rezultă de aici că Omul Sfânt, în general omul care procedează conform firii, trebuie să se abţină de la orice acţiune? Nici vorbă, pentru că şi Dao al Cerului acţionează conform firii: ia de unde prisoseşte şi dă unde lipseşte. În timp ce Dao al Pământului acţionează împotriva firii: ia de unde lipseşte şi dă unde prisoseşte!
Drept urmare, un daoist adevărat îşi va împărţi averea (nu asta recomandă şi Iisus?!), iar apoi va acţiona neştiut, mereu smerit şi în spatele celorlalţi. (N.B. Mântuitorul recomanda ca atunci când faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta). Aşadar, adevăratul daoist renunţă la patimi, dorinţe şi ambiţii pentru a dobândi esenţa: armonia, liniştea, Dao desăvârşit într-un cuvânt.
În felul acesta facem cunoştinţă cu două din temele favorite ale daoiştilor:
1. Coexistenţa şi alternanţa contrariilor;
2. Relativitatea cunoaşterii (conflictul dintre esenţă şi aparenţă).
Întrucât este incontestabilă anterioritatea nonexistenţei faţă de existenţă, iar plinul nu are din punctul de vedere al daoiştilor vreo cotă valorică deasupra vidului, cum a apărut ceea ce fiinţează? Iată explicaţia dată de daoism: Fiinţa a apărut din nefiinţă, iar fiinţele s-au născut din Fiinţă. Sau în limbajul seducător al lui Dao De Jing: Dao a născut pe Unu; Unu a născut pe Doi; Doi a născut pe Trei; Trei naşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri. Deci Dao este arhetipul arhetipurilor, este temeiul lucrurilor şi principiul primordial care stă la obârşia lui Unu. Prin Unu se înţelege suflul unic (Qi). Din suflul unic, prin divizare au apărut cele două principii (sufluri): Yin şi Yang. În perspectivă cosmogonică, prin Doi se înţelege Cerul şi Pământul. Doi este obârşia lui Trei: Yin, Yang şi suflul îngemănat (he qi). Acest suflu îngemănat apare în urma unirii dintre Yin şi Yang. Triada cosmică este formată din Cer, Pământ şi Suveran (umanitate). Trei zămisleşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri, adică mulţimea nenumărabilă a fiinţelor şi lucrurilor.
Pentru suprema frumuseţe a esoterismului în care se drapează taoismul, reproduc un citat de-o fenomenală conciziune: „Cine ştie nu spune, cine spune nu ştie”. Ce vrea să exprime? Pe de o parte că înţelepţii antichităţii (Pitagora, de pildă) recomandau şi practicau ei înşişi tăcerea după modelul naturii, care, se ştie, nu vorbeşte. Spre spaima discipolilor, se pare că însuşi Confucius ar fi luat hotărârea de-a tăcea. Maeştrii guru (învăţătorii Yoga) utilizează practica tăcerii şi în zilele noastre, ca un foarte eficient procedeu în vederea concentrării şi meditaţiei. La români apare înţeleptul şi mereu actualul proverb: „Vorba multă, sărăcia omului”. Pe de altă parte, pentru dobândirea virtuţilor lui Dao este strict necesar să revii la simplitatea naturală, adică să te descotoroseşti de tot ce prisoseşte, inclusiv de ştiinţa acumulată. De altfel, se afirmă răspicat că Dao poate fi trăit, dar nu poate fi rostit. Iar în versetul 81 (ultimul din cărţile daoiste), se spune: „Cel ştiutor nu se arată învăţat, iar cel ce se arată învăţat nu este ştiutor”.
Şi totuşi, ce înseamnă cu adevărat a şti? Daoiştii afirmă: „A şti dar a te crede neştiutor este cel mai bine; a nu şti dar a te crede atotştiutor este o adevărată boală”. Iar în Analecte, Confucius este de următoarea părere: „Când ştii să socoteşti că ştii. Când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.
Dao De Jing, prin urmare, este o cărticică cu conținut bogat, dar – întrucât cele 81 de aforisme (versete) nu conțin nicio demonstrație, nu poate fi considerată un veritabil tratat de filosofie. Ba mai mult, întregul daoism, fără ajutorul primit de la Zhuang Zi și de la cartea sa Zhuang zi (cea mai poetică filosofie chineză), risca să rămână doar o cugetare ermetică.
2.1. Zhuang Zi (Zhuang Zhou) era originar din regatul Song (actualul Hunan). A trăit în secolul al IV-lea î.Cr., dar – vorba lui Max Kaltenmark – „biografia lui se reduce la câteva anecdote”: pentru că prefera libertatea în locul onorurilor, se zice că ar fi refuzat funcțiile oficiale care i-au fost oferite!
Este știut că lucrarea Zhuang zi n-a fost scrisă în întregime de el (totuși, cât din ea este opera lui?), dar continuă și astăzi disputele dintre erudiți în legătură cu Lao zi și Zhuang zi: care dintre aceste cărți este mai veche? Sigur este următorul lucru: dacă Zhuang Zhou n-a cunoscut textul cărții Lao zi, așa cum acesta a ajuns până la noi, toți cercetătorii sunt de acord că el cunoștea esențialul doctrinei din cel puțin o lucrare anterioară.
Dar taman ca în cazul lui Lao Zi, toate disputele cărturărești de acest fel sunt neesențiale. Important este faptul că filosofia lui Zhuang Zi există și că desfătătorul gînditor are despre Dao aceleași concepții ca și Maestrul doctrinei: Dao reprezintă ideea de inefabil absolut („Dao este mai presus de lucrurile vizibile, el nu poate fi cuprins nici prin cuvinte, nici prin tăcere”), este transcendent și inefabil („A fost din totdeauna, înainte să fie Cerul și Pământul”), formulare care îndată ne duce cu gândul la cutremurătoarea profunzime a expresiei creștine „mai înainte de toți vecii”. Prin urmare, Dao este „principiul vieții universale și al puterilor sfinte”.
Fiind inefabil, Dao (aidoma căii apofatice de cunoaștere a lui Dumnezeu) nu poate fi cunoscut decât pe direcția negativului: nu are calități sensibile (wu); este suprema eficacitate și cu toate astea nu are activitate;nu are nici formă și nici nume, căci cuvintele de care ne folosim „pot cel mult să reprezinte entitățile finite și însușirile lor, dar nu pot să-l exprime pe Dao”.
Mai presus de toate, Dao este un principiu de unitate (în filosofia europeană întâlnim Unitatea supremă la Platon și Unul în tripla lui ipoteză la Plotin), în care se resorb toate contradicțiile: nu numai că Ființa este unitatea care sintetizează contradicțiile conceptuale, dar ea este totodată unitatea cosmic în interiorul căreia au loc schimbările, astfel că, potrivit convingerii daoiste în coexistența și alternanța contrariilor, viața și moartea nu sunt decât două aspecte ale aceleiași realități (toate ființele trec prin succesiunea viață-moarte), mai bine spus, constituie un caz particular al alternanțelor din care natura oferă neîncetat exemple.
Reîntoarcerea în nediferențierea lui Dao este comparată de Zhuang Zi cu „întoarcerea în patria de origine”, urmarea logică a încredințării lui că trecerea omului pe pământ nu este decât un vis: „Va avea loc o mare deșteptare și atunci vom ști că am avut un vis”.
Edificator în acest sens este celebrul pasaj în care Zhuang Zi relatează cum a visat cândva că este fluture, motiv pentru care se întreabă ce este el: un om ce a visat atunci că este fluture, ori fluturele ce visează acuma că este om.
Fiind în China antică foarte răspândită credința în posibilitatea zborului magic, Zhuang Zi se folosește de tema călătoriei spirituale pentru a ilustra starea de libertate absolută la care, prin viețuire în simbioză cu Cosmosul, poate să ajungă Sfântul daoist. Într-adevăr, căci contopindu-și ritmul vital cu cel al naturii, adică trăind în deplină concordanță cu Dao, el devine parte din infinitatea și nemurirea Universului și în acest mod are parte de o viață superioară celei biologice.
La vremea respectivă, în unele cercuri daoiste se executau diverse practici fiziologice (exerciții și respirații asociate cu o alimentație adecvată) pentru prelungirea vieții. Convins că numai extazul și unirea mistică cu Dao (subl. mea, G.P.) contribuie cu adevărat la așa ceva, Zhuang Zi încuviințează doar acele exerciții respiratorii, care, alături de alte practici, au jucat un rol notabil în daoismul ulterior. De menționat că extazul, practică foarte răspândită (inclusiv în zilele noastre) printre orientali, are o influență benefică și asupra celor din jur…
Sfântul daoist nu este neaparat un sihastru care se retrage din lume. El poate fi deodată „sfânt pe dinăuntru și rege pe dinafară”, prototipul principelui dintr-un capitol al cărții ce nu-i aparține lui Zhuang Zi, dar care a fost preluat de cam toți cugetătorii chinezi. Totodată, Sfântul daoist sau adevăratul înțelept este conștient că trăiește într-o lume a mișcării, relativității și iluziei, o lume dincolo de care există un absolut, și că el, în așteptarea reîntoarcerii, poate comunica mental și spiritual cu absolutul.
Zhuang Zi se dovedește mult mai precis ca Lao Zi în descrierea etapelor ce duc la extaz și unirea cu Dao, respectiv acolo unde Maestrul doar sugerează adeptului ca sufletele lui (corporal și spiritual) „să îmbrățișeze unitatea”, ori atunci când, în alte pasaje, vorbește de lumina interioară: chiar dacă Dao nu este zeul la care se închină toți filosofii, el rămâne „obiectul” unor profunde sentimente religioase!
Deoarece Dao este estompat în conștiință de „artificiile civilizației”, fără o necesară purificare spirituală nu se poate ajunge la iluminare. Prima etapă pe acest anevoios drum o constituie „reflecția critică ce revelează caracterul relativ al ideilor preconcepute”.
Astfel pregătit, adeptul va atinge extazul numai printr-o purificare cu caracter religios, în care – neaparat sub „muta” îndrumare a unui maestru – va trebui să se lepede rând pe rând de componentele eului său social, până când prin întreaga sa ființă va fi în armonie cu întregul, moment în care el va pierde conștiința trupului, percepțiile lui vor fi nediferențiate („va auzi cu ochii și va vedea cu urechile”) și va avea impresia că zboară, că se deplasează liber în spațiu și timp.
Pe dinafară, ne spune Zhuang Zi, omul ajuns la extaz seamănă cu o bucată de lemn uscat și neprelucrat (pu), lăsând impresia că a fost părăsit de esența lui vitală, care s-a dus „să palpite la originea lucrurilor”…
Dar cu toate că în sânul lui Dao „toate entitățile sunt una, iar judecățile de valoare făcute asupra lor se anulează”, sensul Totului a ajuns ininteligibil pentru majoritatea oamenilor, anume pentru aceia care i se opun prin prejudecăți. Aceștia cred că părticica de adevăr deținută de ei este adevărul întreg, de unde străduința lor ca s-o impună celorlalți. Zhuang Zi afirmă despre ei: „Acele minți sunt ca și moarte, nu mai pot fi readuse la lumină”.
După ce critică opiniile unora dintre filosofii din vremea lui (sofiștii dimpreună cu discipolii lui Confucius și ai lui Mo Di), filosoful nostru arată că ele devin neprimejdioase doar dacă – prin situarea mentală „în afara lumii”, adică acolo unde „vorbele sunt de prisos” - știm să ne identificăm cu „axul lui Dao”.
Vasăzică, Omul Sfânt daoist adoptă o atitudine de totală neutralitate: se lasă luminat de Cer și în același timp se ferește să le inoculeze celorlalți ideile sale, lasă lucrurile să se deruleze și nu caută să le ia libertatea naturală celorlalte ființe, dar mai ales se ferește să slujească binele public (subl. mea, G.P.).
De altminteri, Zhuang Zi chiar proclamă virtutea inutilității printr-o inspirată parabolă: un copac are norocul să scape de securea pădurarului doar dacă lemnul său nu valorează nimic pentru dulgher!
Dar conștiența „avantajului de a fi inutil” nu este decât o etapă pe lungul și dificilul drum ce duce la conceptual inutilității transcendente – aceea a adevăratului sfânt, care refuză specializarea într-un domeniu profan, astfel el scăpând de orice influență. Și iată cum regăsim la Zhuang Zi atmosfera mistică specifică daoismului, atmosferă în care Omul Sfânt crede că este folositor semenilor prin nonactivitate (wu wei) și inutilitate.
N.B. Lao Zi făcuse din wu wei o noțiune cardinală a gândirii daoiste. Dar nici vorbă ca wu wei să reflecte nonacțiunea absolută, ci doar „o atitudine de neintervențieîn curgerea lucrurilor și de respect pentru autonomia celuilalt”. Din faptul că daoistul se conformează lui Dao, adică aceluia care „rămâne fără acțiune și totuși înfăptuiește totul”, rezultă – opinează Kaltenmark – „o etică mai universală decât cea a confucianiștilor”.
În consecință, datorită purificării la care s-a dedat și grație unei puteri secrete de care nici măcar el nu este conștient, Omul Sfânt „poate acționa fără să acționeze”!
Iată un sfat al filosofului nostru, valabil pentru orice om, dar mai ales pentru principe, a cărui primă datorie este să se ocupe de propriul suflet: „Contactele cu cei din jur sunt neprimejdioase numai dacă sunt complet dezinteresate!” S-ar părea că în acest loc doctrina daoistă se întâlnește cu cea confucianistă. Cu următoarea precizare: dacă pentru confucianiști acest lucru înseamnă cultură, ei considerându-i pe literați oameni activi, zelul cărturarilor este văzut de Lao Zi și Zhuang Zi ca o molitate de pervertire a semenilor.
Având ca ideal un soi de anarhie naturalistă, rezultată din renunțarea la tehnică și la orice artificiu, daoiștii credeau că regimul politic cel mai puțin nociv ar fi acela al micilor comunități sătești autonome. Pledând pentru un asemenea regim politic, de fapt daoiștii reacționau împotriva creșterii puterii discreționare din statele birocratice în formare.
Cu toate că Xun Zi i-a reproșat lui Zhuang Zi că n-a urmărit să cunoască omul, ci numai natura, și cu toate că filosoful nostru a fost aspru criticat de confucianiști ba pentru excentricitate, ba pentru lipsă de moralitate, profunda lui influență s-a exercitat în budism și neoconfucianism, pe de o parte, în artă și literatură, pe de altă parte.
Yang Zi (Yang Zhu) este poate cel mai cunoscut dintre toți filosofii chinezi ale căror opere s-au pierdut. Doctrina lui a putut fi reconstituită dintr-o serie de informații răzlețite, precum și din capitolul 7 al cărții Lie zi, o compilație târzie de eseuri daoiste. Cum unele dintre aceste eseuri seamănă foarte mult cu cele din cartea Zhuang zi, deseori autenticitatea lor este contestată, dar fără a se putea oferi un argument hotărâtor în acest sens. Din biografia lui Yang Zi se știe doar atât că a trăit înaintea lui Meng Zi și Zhuang Zi…
De un individualism extrem, gândirea lui Yang Zi se caracterizează printr-un pronunțat pesimism: viața fiind văzută ca o vanitate (oferă rare clipe fericite), moartea este înfățișată de filosof ca lipsită de importanță. Astfel stând lucrurile, trebuie să faci tot posibilul ca să trăiești cât mai bine (varianta orientală a hedonismului în general, a epicureimului în particular), să ai cât mai puține griji și să nu te preocupe salvarea omenirii. În plus, lăsându-ți capacitățile fizice și spirituale  să se dezvolte fără nicio constrângere, trebuie să te bucuri cât mai mult de bunurile pe care le ai la îndemână, dar nu oricum, ci printr-o moderare cu înțelepciune a dorințelor, principala cauză a suferințelor umane.
Acest egoism radical al lui Yang Zi reprezintă exact opusul altruismului la fel de radical al lui Mo Zi, două excese care n-au fost agreate nici de confucianiști și nici de daoiști.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
(IV) DISCUŢII ALE NEINIŢIAŢILOR
- …Bre, fraţilor – se adresă meşterul Pietraru, către tovarăşii lui, români şi nemţi, deopotrivă, strânşi în “şură”, să se mai “hodinească o ţâră” (cum zicea tânărul mecanic, din Neamţ, Catană Vasile), după “hămăleala” şi “roboteala” de la avioane…dar nu erau culcaţi în paturi, ci se strânseseră, ciotcă, pe scaune, pe butuci, pe ce găsiseră… - …în jurul “decanului”, al  “liderului de opinie”…şi de vârstă! – adică, în jurul lui Marin Pietraru, şi ascultau, fiecare cum şi cât putea… De vorbit, vorbiră mai  mult mecanicii (…care, toată ziulica, stătuseră la “bază”, feriţi de prăpădenia luptelor din văzduh…), pentru că “trupa” (mitraliorii “din coada avionului”, “oştenii” şi “străjile”…) erau, încă, sub puternica impresie a coşmarurilor luptelor aeriene, de peste zi…
Paturile din “şură” (în număr de 28) erau aşezate pe patru rânduri – două de-a dreapta uşii de la intrare şi două de-a stânga – adică, 14 şi 14. Între cele de-a stânga uşii şi cele de-a dreapta uşii era o potecă destul de largă, în mijlocul căreia erau câteva mese “de lucru”, cu vreo zece scaune în jur… mă rog, fiecare făcea ce ştia: unul scria scrisori acasă (dacă ştia carte…), alţii jucau cărţi, altul lipea machete de motoare, ori de avioane… - …fiecare după potriva lui şi după nărav, numai timpul să treacă mai repede, până când somnul le îngropa grijile de peste zi, şi le aducea, în subconştient, alte griji, poate mai mari, pentru că erau întunecate şi nelămurite…
Două lămpi cu petrol lampant erau aşezate pe două mese, mai înspre uşa de intrare… Cam chioară lumina asta de lampă, în câtămai hurdubaia de “şură”! - azvârlind pe pereţii şandramalei umbre sumbre…care de care mai jucăuşă… - jucăuşă cu terorile din sufletele oamenilor! În fundul şandramalei era aproape beznă… ţi-era şi frică să priveşti într-acolo… ”chiriaşii” şandramalei îl lăsau pe “moş” Pietraru să se strecoare până acolo, pentru că el însuşi declarase şi proclamase că-i place grozav să fie lăsat în pace, să se gândescă la ale lui, fără să-l scornească vreunul la vorbă, că şi-aşa toată ziua numai le vorbea şi le “tolocănea”, tuturor la un loc şi fiecăruia în parte…
Pe masa din faţă, adică, de lângă intrarea în “şură”, trona un mic difuzor, de care mecanicii şi “trupa” erau mândri şi, înainte de culcare, îl ascultau, cu smerenie, cel puţin vreo 5 minute, ca pe Sfânta Liturghie…
…Şi, fireşte, acum, în faţa tuturor, “moş” Marin Pietraru vorbea de nu-i stătea gura “ioc”, de-atâta “tolocăneală”… ţinând loc, în seara aceea, pare-mi-se, de liturghie…:
- …A ieşit după-amiază, bre, de la popotă, supărat lampă şi înjurând de toţi sfinţii cerului şi pământului, turbatul ăla umflat, de Georgescu… şi, după aia, se făcu şedinţă, cu toţi ofiţerii… da' nimeni nu zice nimic, ce s-o fi discutatără, pe-acolea…
- Care Georgescu, neică? – întrebă, încă ameţit de căldura de peste zi, olteanul cel pitic şi sfrijit, Păleaţă Ion.
- Naiba să te ia de oltean breaz! -  …colonelul, bre!!! – se zburli la el, straşnic, “moş” Pietraru.
- Aham... – moţăi, din cap, fără interes, Păleaţă.
- Bre, fraţilor, da' ce spume avea la gură, bre! – de gândeai c-a turbat, bre… - continuă “decanul”.
- …Cine, bre? – tresări, iar, din moţăială, Păleaţă.
- Ia mai du-te dracului de oltean adormit! Marş de te culcă, nărodule…! – se supără foc “moş” Pietraru - …deşi de oltean, şi el era la fel de oltean, cât şi blegovanul de Păleaţă. Şi cum vă spusei, bre! – continuă, grozav de preocupat, Marin Pietraru - nu-i a bună: a intrat şi dom' general, după aia… acolo, la popota lor…şi, după aia, au continuat să se certe la şedinţa aia…da' de ce s-or fi certat între ei, oare, bre oameni buni?
- Nu pus la ei şapc pe cap, şi făcut inzolaţie… - mustăci Hans, mecanicul neamţ care, la amiază, se dovedise excesiv de zelos, faţă de avioanele care zăceau pe piste.
- …Aham… - moţăi Păleaţă, iar, fără să se sinchisească a executa, pe loc, ordinul de “stingere” (special dat lui Păleaţă Ion!), dat de “decanul” lor.
- N-ai auzit, bre, ce-am zis? Marş la culcare! – se zborşi la el “decanul”.
Dar, se vede treaba, decanul avea gânduri prea multe, care-i roiau în cap, ca să-l mai “frece” grija de Păleaţă (…care tot pe scăuieşul lui, făcut dintr-un butucel… -  rămase, moţăind…):
- …Taci, bre, Hans, bre (se adresă “decanul” către Hans, cu “şapcul” lui cu tot…), că nici ai voştri nu-s mai breji…”inzolaţie”, pe dracu'! Să fi văzut tu ce roire de muşte, la voi! – muşte de cele negre, galonate şi cu fireturi...
Şi continuă, cu mirare mare, de-şi pocni şi palmele - întâi între ele, apoi, de amândoi genunchii:
- …Băi, fraţilor, da' să fi văzut la ofiţerii nemţi, ce frecuş pe ei! – unu-n sus, unu-n jos, unu-n jos, unu-n sus… s-au strâns, claie peste grămadă, în blocul lor, colea, şi-au ţinut sfat lung, de nu l-or mai fi ţinând şi acuma… Şi le-au venit şi “mosafiri”, bre, nemţi de-ai lor, d-ăia marii, de la Bucureşti… ce spui tu? – nenorocire, bre!
- Adus la noi mancari… - murmură alt mecanic neamţ, unul gras, Fritzy Stottlemayer, care era cu gândul numai la “haleală”, toată vremea.
- Adus “mancari”, pe dracu'! Ţie numai la crăpelniţă ţi-e creieraşul ăla de neamţ!
- Ce frei tu la noi? De ce suparare cu mancari? Aşa e la noi, mancari mult! Dar noi preteni la voi! Suntem preteni la voi, sau nu suntem preteni? – se ofensă şi, totodată, întrebă, retoric, neamţul, despre problema, eterna problemă din lumea noastră de azi – aceea a loialităţii, a credinţei...
- Suntem, Fritzy dragule, suntem prieteni… dar nu ştiu nici eu, şi nici tu nu ştii, nimeni nu ştie, ce ne-aşteaptă, uite-acuş, în cinci minute… ”fiut-fiut” (fluieră bătrânul, “decanul”), şi gata cu “pretenia” noastră, că ne “rade şi ne tunde”, pe-amândoi… al meu, pe mine, al tău, pe tine! Ce război de doi lei, bre frate, bre… vai de mama lui de scârbă împuţită… războiul ăsta… ce căţea l-o mai fi fătat şi p-ăsta, naiba… - făcu, amărât, “decanul”, înjurând obidit, apăsat şi cu of mare pe suflet...
Marin Pietraru căzu pe gânduri, tăcu câteva clipe (…dar nu se auzi nici musca, în “şură”, cât tăcu “decanul” lor…) - …şi reveni, apoi, la motivul principal al neliniştii şi supărării lui:
- …Da' să fi văzut voi vânzoleala aia, din seara asta… zău că te lua cu răcori! – ce naiba se mai petrece prin lumea asta, bre, ce drăcărie s-o mai fi punând la cale, bre, că nouă nu ne zice nimeni, nimic, bre-bre-breee… vai de mămulica noastră, orfani toţi şi părăsiţi de toţi…? - se înfioră “decanul”, deodată melancolizat şi el, de imensul necunoscut… şi gata să dea glas bocetului milenar al valahilor…
- Da' mata ce crezi că poa' să hie? – îndrăzni să ridice glasul un mecanic tinerel şi cu ochi vii, subţirel şi neastâmpărat ca argintul viu, de pe la Tecuci, Ostreaţă Vasile.
- Mă băiete, ce ştiu eu? Ce putem noi şti, când nimeni…nimic…de vreo lună de zile, parcă s-au legat şi cerul şi pământul, la gură, cu şapte lacăte, şi nu răzbate nici pasăre măiastră… nicio veste… nimic… - continuă să problematizeze, cu îngrijorare înfiorată, “moş” Marin Pietraru.
- Eh, parcă aici, în pustietatea asta, poţi fi la vreme cu veştile… - mormăi alt mecanic român, Cătuneanu Paraschiv, de pe la Ploieşti, de baştină. Nu vezi, nea Pietrarule? Americanii bombardează, de zor, Ploieştii, şi ofiţerii noştri nu ne zic nici “mâlc”… n-am nicio ştire, de două săptămâni, de la muiere şi de la copii… or mai fi trăind, or mai fi murind…
- Ai şi tu dreptate, Cătunene… - aşa e… nici eu, nici unul de-aici, de mai bine două săptămâni, n-am mai primit nicio veste, de la ai noştri… şi nici domnii ofiţerii nu se ostenesc să mai facă vreun careu, să ne zică şi nouă… ce şi cum… - aprobă, dus pe gânduri, “moş” Pietraru. Nu vezi? Nici măcar voi, nemţilor, care, slavă Domnului, primeaţi, din Ghermania voastră, veşti din trei în trei zile… să nu mai zic de untul, dulceţurile şi “ciucalata” aia a voastră, care vă venea, uite-aşa, pachete-pacheţele… da' acu'… cu pachete, fără pachete… acu'… mâncaţi cu noi, aici, slană şi pită… - zise un braşovean îndesat, de vreo 40-45 de ani, Arghire Toader.
- Oare de ce? – îşi murmură întrebarea Vrej Andrei, un bucovinean melancolic, lung la trup şi tras la faţă (era mitralior, pe un Potez 64…) - din cale-afară de smead, de ziceai că-i ţigan. De ce, oare, nea Mărine? – insistă bucovineanul.
- Maica Precistă va fi ştiind, măi omule… - mormăi, făcându-şi de lucru printre nişte boarfe de lângă patul lui, “decanul”. Da' de bine, nu-i bine, să ştiţi voi de la mine… - …toată vânzoleala asta turbată, şi de-o parte, şi de alta… şi la noi, şi la nemţi… - se îndreptă, din “spete”, trosnind ca un trunchi de copac vechi -  “moşul”…
- Aşteptam la noi, pote că se trece situaţia… se trece, ia-ia… - murmură şi un alt mecanic neamţ, de prin Munţii Bavariei, Hans Baum (…auzise, şi el, foarte des, la  mecanicii români - care tot reparau, de zor, avioanele  întoarse, vai de mama lor, după lupte aeriene… - verbul “a drege”, şi, acum, se fălea cu ştiinţa lui de românească neaoşă…: ”a trece”…).
- Se “trece” pe dracu, neamţule… nu se “trece” ea, situaţia… am auzit, de la dom' căpitan  Calomfirescu, aşa, în trecere, cum că ruşii amuşinează prin Moldova noastră… au ocupat, cică, şi Iaşul… - scuipă amar şi înjură crunt, de Dumnezeul ruşilor, un moldovean din Iaşi, Hulubă Victoraş – mic de statură, dar un voinic şi jumătate, de-ţi căra Ceahlăul pe umărul drept.
- Se trece, se trece, ascultă tu la păiatul… ia-ia… nu ne lasă Tumnezeu… ia-ia… - îl ogoi neamţul pe ieşean.
- Eu ştiu, măi frate bavarez… ce-o mai fi făcând şi “Tumnezeu” ăsta al tău…? - …dacă ne mai are El grija, după cât de răi şi de câini ne-am făcut, de ne ucidem frate cu frate… - se puse pe meditatelea “decanul”.
-Aşa-i, moşule, aşa-i… prăpădenia pământului, sfârşitul lumii… ce mai… zău că merităm toate pedepsele Lui Dumnezeu, că răi ne-am mai făcut… - se oţărî, amărât, şi subţiraticul Ostreaţă-tecuceanul.
Iar “moş” Pietraru reveni, apoi, imediat, la frământările zilei… (…dar simţea că pică de osteneală şi de nesomnul ultimelor două nopţi, când reparaseră, toţi, toate avioanele… unul cu aripa ciuntită, altul cu aripa jumulită, altul cu carlinga “rasă” de gloanţe de mitralieră rusească, altul cu elicea “dusă” pe jumătate, din mitralieră americană… motoare arse, prăpădite, înnegrite…):
- …Oare ce ni s-o fi pregătind, măi, oameni buni? – că stăm aşa, ca o turmă părăsită, la margine de codru cu lupi…? – se întinse “decanul” pe pat, melancolic, dar din cale-afară de ostenit, frânt de durerea de şale, care nu-l slăbea de vreo două zile. Să ştiţi că se schimbă vremea, fraţilor…
-Mda, numai să nu se schimbe şi vremurile, şi norocul… - se întinse, cât era de lung, pe pat, şi bucovineanul, Vrej.
-Deh, măi ţigane, cum va voi Dumnezeu cu noi, aşa o să fie… - încheie Marin Pietraru, pe seara de 22 August 1944, discuţia din “şura” mecanicilor...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

METAFIZICĂ GALBENĂ
mănunchiuri – galbenele frunze se pogor
din cer – dansând în roate lunecânde
precum un stol de balerine-agonizânde -
...spectacol pentru îngeri - ...şi-apoi mor...
 
prin parcuri – gârbovite – trec stafìi
oceanul galben – non-identitate
pe toate le îneacă-n calomnii:
c-un horcăit – au şi trecut în carte!
 
de moarte – chiar că astăzi nu-i nevoie
căci sufletele urcă spre delir:
în ceruri s-a mutat un cimitir
 
de flori – de oameni – de arzânde troie...
... „– e toamnă...” – zice-un înger străveziu
„-ba-i metafizică înaltă – asta ştiu”!
 
VIAŢĂ ŞI ROST
un zâmbet – două... – câteva suspine...
nimic sculptat – doar gesturi de adio
poate şi-o carte... – cam atât rămâne
...Eterna Mamă – cum n-am ferici-o?
 
sărace strune – stihuri verzi şi-uscate:
mulţi ascultând - sub bicele plecării
grăbiţi vor trece Lethe-apa-uitării
şi – resemnaţi – s-or îngropa-n muşcate...
 
de ce să cânţi – când cântu-ţi te trădează
de ce să spui – când vorba-ţi arde buza
când totul e cenuşă – nicio oază
 
doar te îngână-n veci Moartea - lehuza?
...eşti trist – dar viaţa toată nu se curmă
cât Armonia lasă-n tine-o urmă...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CURIERUL ZILELOR NOASTRE
Într-o zi, neavând ce face, deoarece fetița mea dormea și am vrut să mai evadez din viața mea cotidiană, având ocupația de mamă full-time și full-option, am intrat pe internet ca să-mi cumpăr niște cărți. Este frumoasă, dar și grea viața de mămică full-time și pentru că nu pot dormi la comandă, când se culcă bebelușa, am hotărât să mai schimb lumea, punându-mi imaginația în mișcare prin intrarea în altă lume. Am fost încântată de ofertă și am făcut comandă.
A doua zi, cum este și firesc, după un telefon aprobat în totalitate, m-am trezit cu un curier la ușă. I-am deschis. Mi-a spus brusc un „Bună ziua!", la care eu pe moment am rămas stană de piatră, trezindu-mă din oboseala mea cronicizată, și până să mă dezmeticesc i-am întins banii și i-am zis să păstreze restul. L-am mai întrebat de un colet care trebuia să mi-l aducă. Tot la fel m-a repezit și la telefon, înainte cu câteva zile, deoarece nu știam că urmează să-l primesc, la care mi-a adăugat înverșunat: „Cum, doamnă, să nu știți? Nu dumneavoastră ați făcut comanda?" La care eu, știindu-mă că nu făcusem anterior nicio comandă, am răspuns că nu știu despre ce este vorba și să-l trimită înapoi, nu înainte de a-i cere să-mi precizeze dacă aveam de plătit ceva.
„Da. 18 lei."
După această expeditivă convorbire, expeditorul mă înștiințează ulterior printr-o convorbire telefonică faptul că o să primesc un colet cu niște cărți în care am publicat niște poezii. Făcând legătura dintre cele două telefoane, am concluzionat că trebuie să-l sun pe curier din nou. La care el, deranjat, și din fire prea amabil, îmi spune că l-a trimis înapoi că așa i-am zis. Ce să mai vorbesc? L-am sunat pe expeditor și l-am rugat să-l retrimită pentru că mă va găsi sigur acasă curierul atunci când va veni.
Credeam că restul era de la 90 de lei, nu de la 100 de lei, prin urmare când a văzut ce generoasă sunt și-a schimbat tonalitatea vocii, devenind mai blând și încheind respectuos și zâmbitor cu un “Sărut mâna!". Sincer nu știam ce l-a determinat să se schimbe brusc! Pentru 1 leu și ceva? Mă miram eu. Gândindu-mă mai bine și fiind impresionată de schimbarea bruscă, mi-am dat seama că îi lăsasem 11 lei și ceva. L-am sunat și m-am scuzat că nu mi-am dat seama de greșeala făcută și l-am rugat să-mi înapoieze suma de 10 lei și că nu trebuie să vină neapărat azi, ci data viitoare, atunci când urmează să mi se aducă următorul colet, programat deja. Nu a zis nici da, nici ba.
La două zile apare cavalerul cu coletul și-mi spune că am de plătit 20 de lei, la care eu mirată i-am zis că poate 18 pentru că așa mi-a zis la telefon cu câteva zile în urmă, la același colet, la care el răstit îmi zice: “Nu, doamnă, că atâta face!" Fără să mă cert, că nu sunt nici genul, i-am dat banii, neeliberându-mi nicio chitanță. Despre rest? Ce să mai vorbim? Mi-a accentuat că i-am zis eu să păstreze restul! Avea dreptate, dar în mintea mea credeam că-mi dăduse bancnota de 10 lei și văzând că-și scoate mărunți din borsetă i-am zis să și-i păstreze. Sunt unele profesii la care dacă nu-i dai respectivului bacșiș pentru munca lui remunerată deja, se uită nu numai cam chiorâș la tine, de parcă ai fi obligată, ci îți mai vorbește și în doi peri. În profesia mea de dascăl nimeni nu-mi dă niciun bacșiș pentru a zâmbi și a mă comporta frumos. Îmi place să o fac pentru că așa sunt și simt, nu numai că sunt plătită. Nu am mai comentat nimic, să spun ceva contradictoriu, în timp ce se grăbea să plece, decât că al lui caracter lasă de dorit, dacă se prestează la o asemenea sumă. Eu m-am resemnat că am greșit și asta este, trebuie să plătesc. Dacă era invers nu eram genul să nu-l atenționez, înapoindu-i banii.
Între timp vine un alt curier, de la altă firmă. Întrebându-l dacă este posibil ca joi un colet să coste 18 lei, iar apoi 20 peste câteva zile, el mi-a zis că nu este posibil, după care mă întreabă cine mi-a făcut asta? Unul mic și negricios? La care eu am aprobat. Mi-a zis „este clar" și a plecat, nu înainte de a mă saluta politicos, dându-i bacșiș tot timpul pentru că este drăguț, fără a fi stimulat financiar.
I-am telefonat de nervi individului, în timp ce fetița mea se trezise și începuse să plângă, și i-am zis că a uitat să-mi dea bacșișul de 2 lei și chitanța că altfel îl reclam, la care el la fel de amabil, ba chiar poruncitor îmi zice:
„Pentru doi lei? Duceți-vă, doamnă, unde vreți!"
Am sunat la firma de curierat la care lucra, atât din localitate, cât și de la centru. La capătul celălalt al firului o melodie repetabilă care te scotea mai mult din minți. Cred că am dat “n" telefoane, punându-mă să aștept, de la 3 la 6, atunci când era ora închiderii. Cu amenințări că voi face sesizări la protecția consumatorului, m-au băgat în seamă, într-un nervos sfârșit. Au spus că o să verifice. Asta se întâmpla vineri. Luni primesc, de la firmă,  un e-mail prin care mi se aducea la cunoștință că acel colet costa 10 lei, nu 20. Apoi câteva săptămâni tăcere. Credeam că lumea este corectă și-mi va face dreptate, chiar dacă ea este relativă. Am plecat la mare, pentu un sejur de 7 zile. În ultima zi primesc “n" telefoane cu același număr. Nu știam de la cine. Nu prea băgam telefonul în seamă. Venisem să mă relaxez. Într-un final mă prinde atunci când voiam să mă uit la ceas.
“Bună ziua! Sunteți acasă? Sunt de la firma de curierat. Vreau să vin să vă înapoiez restul."
“Bună ziua! Așadar, am avut dreptate. Momentan nu sunt acasă. Vin în localitate peste două zile."
“Bine. Pe la ce oră?"
“În jur de 1."
“Bine. Ne vedem atunci."
Fusese serios. Probabil șefii l-au disciplinat. Între timp scrisesem și la protecția consumatorului. Citisem și pe internet de număroasele reclamații la adresa curierilor, de la acestă firmă, din întreaga țară: că nu sunt serioși, că-ți răspund sec, ba așteaptă bacșiș. În concluzie, ca o consolare sau nu, nu eram singura. Însă am reclamat și mai departe, cu gândul că poate există cineva care-și face treaba. Nu era o sumă mare de bani. Însă un pic de la mine, un pic de la tine, un pic azi, un pic mâine, vede că-i merge așa se învață, iar delăsarea fiecăruia din noi va duce la realizarea dezastrului de către toți cei răi. Mai ales că era tânăr și de pe urma lui vom mânca pensia, dacă nu ne-o ia că așa este învățat, să profite.
A venit și-a cerut scuze și mi-a înapoiat suma de 10 lei și chitanța, pe motiv că nu i-a mers atunci aparatul și nu știa nici suma.
Voiam să-i dau o lecție. Dacă a învățat sau nu, numai el știe. Am precizat, în petiție, că nu vreau să fie dat afară, ci să-și ceară scuze că poate va învăța ceva din asta. Dacă era cinstit de prima dată, nu mai băgam în seamă că mă înșela cu 10 lei, deoarece eu credeam că acel colet este 18 lei și nu-i mai ceream 2 lei, rămânându-i bacșiș, chiar dacă nu merita.
Ce să-i faci? Așa sunt unii, lacomi. Dacă aleargă după bani, conform legii lui Murphy, și banii vor alerga de la ei. Câștigi necinstit, totul se duce de râpă. Important este să lași loc de “Bună ziua!" căci binele, ca și răul, se răsplătește pe lumea aceasta, atunci când nu te prea aștepți.
Irina Rusu (Bacău)

TOPOS REVIGORAT
Atât au așteptat românii
promisul firicel de bine,
că tot mai mulți se resemnează
cu-anostul trai de azi pe mâine.
 
Filosofia resemnării
-o nepăsare împietrită –
e țelul frânt al celui care
nu vede dincolo de pită.
 
(La omul-trup e peste poate
hrănirea cu divin cuvânt,
chiar dacă El pe peaviclean
așa-l pusese la pământ...)
 
Cârmuitorii-mbogățiți
în epoca postdecembristă
prin furturi mai ceva ca-n codru
din România tot mai tristă,
 
nu-și tem nedreapta libertate
și nici mălaiul șterpelit –
pârnaiele sunt pline ochi,
iar hoții s-au încumetrit.
 
C-așa-i când legile-s făcute
de hoți cu ștaif pentru fârtați:
Șutesc în haite zis partide
și-s mai uniți ca niște frați!
 
Prezumția susține-apoi
nevina celui bănuit,
astfel că-i regulă pe-aici:
Hoțul neprins e om cinstit...
 
Iar ițele-s cu-atâta artă
de mai maeștri încurcate,
că-s dibuite doar fărâme
din marile averi furate.
 
Ba și mai și, îndat-apoi
descurcărețul „hărțuit”
în funcție este săltat
pentru talentul dovedit.
 
De unde trainicul sistem
al mafiei de șapte stele,
cu mincinoși, haini, tâlhari
și alte soiuri de lichele.
 
De pildă, este răsștiut
că stăm la rele excelent
cu-atâți penali printre aleșii
din primării și Parlament.
 
Fiind de-acuma o cutumă
politica antipopor,
penalii n-au cum să lipsească
din noul nostru suprem for.
 
Grei de păcate și-n partide
fundamentali cu cap pătrat,
absența lor ar însemna
că lumea peste cap s-a dat...
 
De-aceea spun că e păcat
orzul pe gâște să-l stricați:
Ori mergeți cu independenții,
Ori stați acasă relaxați!
 
O grevă prin neprezentare
la urne-n data sorocită,
ar fi cu mult mai eficace
decât votarea irosită.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NOIEMBRIE
Zi mohorâtă de noiembrie, cu vânt pătrunzător, asezonat cu picături mici și dese de ploaie, cu ferestre tăcute, care ascund ușoara temere a proprietarilor, cu frunze galbene și arămii, ce rătăcesc prin văzduh, nehotărâte și plânse de soarta tristă impusă de trecerea timpului.
Sub impulsul lăuntric, arunc o privire fugară prin ochiul străveziu al geamului de la mansardă. E locul copilăriei și-al tinereții mele, e locul cald și plăcut unde m-ascundeam de fiecare dată, când ideile mele se împotriveau regulilor impuse de ai mei.
Atunci, m-ascundeam spre a nu fi descoperită exact când nervii părinților erau întinși la maxim, evitând dezastrul sufletesc în care aș fi intrat. Ieșeam din mirajul încăperii, când liniștea și calmul se instalau încetul cu încetul, iar ai mei mă priveau zâmbind și dând din cap, semn că pedeapsa fusese anulată. Zâmbeam și eu, apoi mă strecuram binișor pe lângă mama și așteptam mângâiera, atât de dulce, pe creștetul capului. Îi simțeam palma caldă și blândă, ca adierea suavă a vântului din mijlocul verii, și ridicam privirea spre înălțimea ei, intrând apoi în taina minunată a iubirii necondiționate, când sărutul inconfundabil al buzelor ei îmi acoperea fruntea senină și  curată, neridată și neîngândurată.
Azi, urc aceeași scară, bătrână și obosită scară, ce scârțâie din toate încheieturile, iar pașii mei, asemenea scării, par mai înceți și mai nesiguri, dar tot mai hotărâți. Vreau din toată suflarea mea să ajung în raiul vremurilor trecute, să privesc lumea și vremea de-afară prin același ochi de geam, și, de-aș putea, cu ochii copilului pe care nu l-am lăsat să mă părăsească niciodată.
Rătăcite într-un colț, pe o măsuță cu trei picioare, zăresc, aruncate, bucăți dintr-o păpușă veche, meșterită din cârpe. Lângă ele, câteva cărți, cu foi dezlipite și coperte roase și îndoite pe la colțuri. Un caiet îngălbenit, în mijlocul căruia un rest de creion negru făcea dovada că cineva îl folosise cândva. Îl deschid cu grijă și-ncerc să deslușesc însemnările. Literele fug una câte una, iar scrisul dispare. Lângă ele, o cutie de carton ponosit ascundea câteva cărți poștale. Le-am recunoscut: erau ilustratele pe care le primise mama în vremea tinereții ei, la balurile de atunci. Chipuri de femei frumoase și bărbați eleganți și galanți, imagini care trădau marea iubire ascunsă în inimile tinereții.
Mă-ntorc în partea opusă, atrasă fiind de mirosul gutuilor depozitate cu migală de mama. Privesc lung și adulmec, asemenea omului înfometat de amintiri unice,  plăcute și de neuitat. Știu că fructele toamnei nu mai există la locul de odinioară, dar simt prin toți porii ființei mele, aroma lor. Întorc capul din instinc și văd, fracțiune de secundă, policioara, acoperită cu foaie de jurnal, plină cu mere mari și rumene, cu puful prăfuit al gutuilor galbene și fantastic de aromate.
Zâmbesc și mă bucur de zâmbetul meu, întind mâna spre lumea trecută, plimbând-o alene prin aer, fac un pas spre locul de taină și găsesc pe aceeași policioară doar strugurii negri pe care i-am așezat chiar eu, cu o lună în urmă. Păstrau încă vigoarea din ziua culesului, fiindcă înfipsesem coarda, de care erau prinși, într-un cartof mare și sănătos. Era lecția învățată de la ei mei, iar acum mă bucuram de binefacerile ei. Iau o boabă, două-trei, le plimb îndelung prin gură, mestecându-le încet, cu calm și așteptare. Știu ce aștept: ca mama să urce scara și să mă prindă din nou printre bunătățile adăpostite cu bună știință, spre bunăstarea familiei.
Ascult cu luare-aminte, ca scara să-mi împlinească așteptarea, dar tăcerea aspră și grea e spartă de zgomotul infernal al unei mașini. Mă trezesc din visarea plăcută a lui noiembrie, atât de mult așteptat, iar lumina diafană își schimbă fața și ochiul geamului îmi dezvăluie o altă lume. Trecători grăbiți și încordați în mersul lor, copaci pe trei sferturi goliți, frunze moarte amestecate cu praful umed și îmbâcsit de gazele emanate de noile mijloace de transport, copii rătăciți, ce merg glonț, fără a mai privi în jur, câini murdari și hămesiți, o cioară - două care cârâie voinicește, în lipsa cântăreților adevărați, și doi bătrâni ce merg braț la braț.
Iau aminte la tot, insistând cu privirea spre cei doi. Le știu povestea și le zâmbesc, deși nu mă bagă în seamă, continui să mă bucur pentru ei, iar ei știu, îi strig cu toată forța, dar nu mă aud. În cele din urmă, strigătul meu răsună până departe: Ați surzit, de ce nu-mi răspundeți?
O lacrimă, și-ncă una îmi spală obrazul. Șterg lacrimile cu dosul palmei, așa cum făceam și-n copilărie, și iau aminte: Am visat! Iar dorul mă cuprinde și mai mult!
Angela Burtea (Brăila)

PĂPĂDIA
Când a primit invitaţia la nuntă, Iulia era singură. Deschise plicul şi citi. Îşi aminti că pe mire îl cunoscuse la nunta lor. Era elev pe atunci. Sora lui încă mergea la grădiniţă. Încerca să-şi imagineze cum arată acum cei doi şi părinţii lor, pensionari deja.
Seara, telefonul sună insistent. Iulia ridică receptorul.
- Servus, Iulia! Ai primit invitaţia la nunta lui Cornel?
- Bună seara! Da, am primit-o. Îl aştept pe Eugen să stabilim programul. Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim! De tare mult timp nu ne-am văzut!
- Ne-au invitat şi pe noi. Să mergem împreună!
- Foarte bine! Este un tren de seară. Va trebui să schimbăm în Simeria. Oricum, ajungem la timp pentru distracţie. Nu mai mergem cu mirii la biserică.
- Aşa vom face! Te pup! Pupă-l şi pe Eugen!
- Şi noi vă pupăm!
Cele două săptămâni care au urmat au fost suficiente pentru pregătiri, informări… Aflaseră că sala în care este organizată masa festivă se află aproape de gară. Ieşind din holul gării, trebuia să meargă spre dreapta până la primul colţ, să treacă podul peste Cerna şi imediat la stânga se intră în curtea înteprinderii a cărei sală de spectacole serveşte evenimentului.
Toate au mers aproape după planul pe care Iulia îl făcuse. Au coborât în Simeria. Trenul spre Hunedoara era în staţie, au urcat şi-au povestit despre alte nunţi la care au mai fost împreună în zonă. Timpul a trecut uşor.
Când au coborât, s-au informat cu ce tren pot merge la Alba Iulia. Aveau un tren la ora cinci. Era foarte bine, chiar dacă trebuia să schimbe în Simeria. De acolo, luau un accelerat care mergea spre Cluj. La şapte erau acasă.
Ieşind din gară au examinat puţin locul. Vizavi erau câteva chioşcuri cu răcoritoare, gogoşi şi dulciuri preambalate.
- Să bem câte un pahar cu sirop!, propune Eugen.
- Că bine zici, aprobă mătuşa Leana.
- De câte am venit în Hunedoara, m-am răcorit cu un sirop cu sifon, preparat în faţa mea. Mă bucur că n-au renunţat la acest obicei!
Mergeau povestind despre alte rude, fără a fi atenţi la persoanele pe lângă care treceau. De pe pod examinară apa care curgea liniştit. Era aproape neagră. De aceea se şi numea Cerna, de la ciornâi care,  în limba rusă, însemna neagră.
Au coborât câteva trepte într-o curte recent asfaltată. Acolo se afla un grup de  persoane. S-au asigurat că au ajuns la nunta rudelor, au fost invitaţi în sală şi sfătuiţi să ocupe locurile de la masa din stânga mirilor.
Înainte de a se aşeza la masă, i-au felicitat pe miri şi naşi, pe părinţii mirilor şi au căutat alte persoane cunoscute. Tocmai când doamnele îşi aşezaseră poşetele pe scaune, îi zăriră pe verii din Simeria. Le făcură semn că au loc lângă ei şi Iulia îşi luă sacoşa cu rochia de seară şi pantofii de dans.
Verii din Simeria era mai informaţi, cunoşteau sala. Petrică îi spuse Iuliei:
- Aici nu e sala de spectacole a Teatrului Naţional. Nu sunt cabine de schimb pentru artişti. Daca vrei, schimbă-te după cortină! Am eu grijă să nu vină nimeni!
Iulia îşi luă rochia de seară şi pantofii cu toc înalt. Împătură costumul cu care a călătorit şi, cu spatele la sală, şi-a dat cu ruj pe buze. Apoi s-au aşezat la locurile lor.
La timp, pentru că vornicul le făcu semn celor prezenţi să se ridice. Urma să dezlege masa. După ce spuse rugăciunea Tatăl nostru, vornicul se adresă tuturor invitaţilor: „Distracţie plăcută!” 
Pe mese se aflau gustările: tobă, „măietec” ( un preparat din ficat de porc ), jumări, caşcaval, brânză telemea şi salată de boeuf. Toate erau aranjate frumos şi decorate ce ardei, castraveţi, roşii şi măsline. Cei mai mulţi oaspeţi veniseră din alte localităţi şi unii chiar plecaseră de mult timp de acasă.
Lângă scenă era o orchestră care fusese arvunită cu mult timp înainte de petrecere. Pe lângă orchestră, era invitat să cânte Alexandru Grozuţă. El îşi începu programul cu „Lele de la Orăştie”. De la primele acorduri, sala izbucni în aplauze.
După ce vornicul s-a asigurat că oaspeţii şi-au potolit foamea, i-a invitat la dans. Orchestra schimbă ritmul. Cânta, conform obiceiului, un tango sau un vals, continuau cu ceva în ritm mai rapid, bătută, învârtită, haţegană şi, după aproximativ o jumătate de oră, făceau o pauză.
Când urma să servească un nou fel de mâncare, vornicul făcea un semn, orchestra începea „Marşul lui Iancu” şi, în ritmul acestui cântec, veneau cei care serveau la masă, în special dintre rudele mirilor, cu platourile sau castroanele cu supă. Vornicul mergea la masa mirilor şi îi servea, apoi îi  îndruma pe ceilalţi cum să organizeze sectoarele astfel încât fiecare invitat să aibă la îndemână mâncare şi băutură. În timp ce musafirii se ospătau, soliştii cântau romanţe sau cântece de petrecere.
După un timp, se ieşea pe ringul de dans. Iulia se bucura că are prilejul să danseze. Nu o interesa nici mâncarea, nici băutura. Păhărelul de ţuică de la deschiderea mesei şi apa minerală îi ajungeau până când se serveau sarmalele. La strigarea cinstei, era de acord să bea un pahar cu bere împreună cu mirii şi naşii.
Muzica era potrivită. Cei sosiţi din Alba Iulia şi verii de la Simeria erau aproape tot timpul la dans. Singura problemă a Iuliei era densitatea prea mare a fumului de ţigară. Erau deschise ferestrele de pe o parte a sălii, dar tot era mult fum. Se făceau pauze pentru aerisire, dar aceste pauze erau urmate de câteva minute în compania lui Alexandru Grozuţă. Uneori, artistul cânta de joc, iar musafirii îl susţineau cu vocile lor, jucând în acelaşi timp.
La o masă stăteau câteva persoane în vârstă, bărbaţi singuri. La un moment dat, unul dintre ei se ridică şi îl abordează pe Eugen:
- Vă rog să nu vă supăraţi că îndrăznesc! De câteva ore vă admir cum dansaţi, cum jucaţi. Vă rog să-mi permiteţi să dansez cu soţia dumneavoastră!
- De acord, spuse Eugen, bucuros că poate să vorbească puţin şi cu rudele.
După un tango, urmă un dans ceva mai rapid... Apoi o haţegană... Iulia îl căută cu ochii prin sală pe Eugen. Când privirile lor s-au întâlnit, Iulia i-a făcut un semn să se  apropie.
- Nu vă supăraţi, aţi dansat mai mult de un dans. Sper că acum îmi permiteţi să dansez şi eu cu soţia mea!
- Aveţi dreptate! Nu ştiu cum a trecut timpul. Doamna dansează ca o păpădie. Vă rog să nu vă supăraţi!
- Nu mă supăr. Fiţi liniştit!
Şi de-abia plecă bătrânul... Eugen avea prilejul să îşi necăjească puţin consoarta. Zise doar:
- Păpădia mea!...
- Ce frumos din partea domnului! Bine că n-a găsit ceva inspirat de rochia mea neagră!
N-au avut ocazia să cerceteze motivele domnului. Vornicul luase microfonul:
- Vă mulţumim că ne-aţi onorat cu prezenţa, v-aţi ospătat din bucatele pregătite de gazde,  v-aţi distrat. Să vă fie de bine! Acum e rândul domniilor voastre să le uraţi mirilor o căsnicie frumoasă şi să participaţi la dotările materiale de început ale noii familii. Mai întâi naşii, părinţii spirituali ai mirilor.
Cei mai mulţi oaspeţi şi, în special rudele, erau numai ochi şi urechi. Naşii le-au oferit mirilor o sumă mare de bani, cadouri cu care să-şi înceapă viaţa de familie. Socrii au promis mobilă, bunicile le-au oferit plapume, perne, covoare, cuverturi ţesute de mâinile lor.
După rudele apropiate, urmează ca vornicul, însoţit de miri şi naşi să treacă pe la fiecare invitat, să primească un cadou, de obicei un plic cu o sumă de bani, să ciocnească un pahar cu băutură. Acest ceremonial durează în funcţie de numărul de persoane prezente, unii aduc şi plicuri din partea unor invitaţi care nu s-au putut prezenta personal. Cei care au dat plicul pot să iasă în curte, să povestească, dar cei mai mulţi fumează.
După ce plicurile cu bani au fost adunate într-o găleată nouă, familiile mirilor iau obiectele, vornicul, mirii şi naşii merg să numere banii. Până când revin în sală, orchestra cântă, cine doreşte poate să danseze.
-  Acum putem să dansăm liniştiţi! Am plătit amenda, ne-au uşurat de bani.
După un timp, vornicul revine în sală şi anunţă câţi lei s-au adunat.
- Vă mulţumim tuturor! Vă rugăm să luaţi loc! Se servesc sarmalele.
Iulia îl întreabă pe Eugen cât e ora.
- E aproape patru. Mai putem sta o jumătate de ora.
- Bine. Eu merg să mă schimb.
Mătuşa o însoţeşte după perdea şi Iulia îşi înlociueşte rochia de seară cu costumul cu care a călătorit. Se întorc la locurile lor.
Între timp, bărbatul cu care a dansat Iulia se apropie de masa lor. Se vede că e derutat.
- Domnule, aş vrea, dacă nu vă supăraţi, să-mi permiteţi încă un dans cu doamna...
- Şi n-o găsiţi...
- Nu.
- E lângă dumneavoastră.
Iulia râde. Bărbatul nu mai recunoştea Păpădia. Nu mai avea rochie neagră. Acum avea bluza albă şi costum în carouri.
După un vals, cei din Alba Iulia se pregătesc de plecare.
- Numai învârtita asta...
- Da, ultima.
Mătuşa aştepta la uşă. După joc, Iulia şi Eugen îşi iau lucrurile, îşi iau rămas bun de la comeseni şi se îndreaptă spre uşă. 
Afară îi aşteptau mirii şi socrii. Îşi iau rămas bun de la ei. Mireasa e încruntată. Oare de ce? Privea un grup de oameni abţiguiţi care îşi ascundeau câte o sticla de bere sub haină. „N-au băut destul?” părea să spună privirea ei.
Drumul până la gară a fost scurt. Au mers repede. Trenul era la prima linie. Eugen a mers la casa de bilete, iar ceilalţi au urcat. În câteva minute, trenul a pornit.
- N-am mai văzut până acum o mireasă ca asta!
- Parcă era un miliţian. Numai puţin şi ne controla în bagaje!
- Şi? Ce găsea? Pachetele cu prăjiturile pe care ni le-a dat şi câte o sticlă de bere...
- Şi rochia ta de păpădie. Pardon! Şi pantofii tăi cu toc cui.
- Lasă glumele! Te superi că a spus că dansez ca o păpădie?
- Mă amuză.
- Atunci, e bine!
În Simeria, la case de bilete nu erau călători. Albaiulienii au luat repede tichete la accelerat.
Erau obosiţi şi nu mai aveau chef de vorbă.
La Alba Iulia în gară erau câteva taxiuri. Au luat doar unul. După ce au coborât mătuşa şi unchiul, Eugen şi Iulia au mers pe jos. Locuiau în apropiere. Aşa cum au estimat, la ora şapte erau deja acasă.
Eugen a mai tachinat-o pe Iulia, adresându-i-se cu „Păpădia mea”, dar a renunţat nu după mult timp.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

ALUNEC ÎNTR-UN FAGURE DE SINGURĂTATE
Ce se-ntămplă cu tâmplele mele?
Se albesc de atâtea dezamăgiri şi toamne,
iarna le cuprinde îngemănate,
ademenite de zvonuri inocente
cu zăpezi luminoase.
Nimic nu mai lasă loc tinereţii
în loc de risipire de iluzii
minunată şi zglobie,
se afişează o bătrâneţe ponosită
cu cearcăne la orizont.
Alunec într-un fagure de singurătate
gol de perspectve, rupt de îngheţ
şi mă trezesc cotrobăind într-un spaţiu
cu pereţii plini de oglinzi opace
puşi să ruineze limitele
prin moarte.
Datul pecetluit al sorţii
de la început ursit
este umbra prin care se desfăşoară
faţa lumii adverse
ca o comoară în sine
ce nu se lasă robită.
 
TĂCEREA-I CA MIEREA ÎN FAGURE
Departe voi înnopta
în sertarele nenumerotate ale timpului,
în gânduri fără contur
sub geana fierbinte a soarelui
vălurind lumina ca mătasea
în descântecul amiezii,
praf de cometă pe buzele zilei.
Se vor topi sunetele în cântul sferelor,
tăcerea-i ca mierea în fagure,
geometrie ţesută din linii
ce-şi caută forma ideală
structurată-n ansamblul răbdării
într-un echilibru celest.
La pacea păzită să vii
cu dragostea pusă-n cuvinte,
să simţi rostul care se aşază la picioare
în căutarea drumului
spre casa cu rodul în lapte
din zâmbetul Domnului.
 
FRUMOASA FĂRĂ CORP
Ca o filă îngălbenită
scrisului îi dă o aură de măreţie
adâncă cât fântânile timpului,
la suprafaţă iese într-un izvor zâmbind.
Aşa se ascunde frumoasa fără corp
pe care nimeni n-a văzut-o,
nici umbră nu are
poate-i doar o poveste.
Şi cum se plimbă prin memorie
ca o zână cu lance de abanos
după vânat,
stelele o privesc în ochi de apă
cum se furişează-n pădurile întunericului
unde învaţă alfabetul singurătăţii
până dimineţele prind contur de iridiu,
nevăzută se scufundă sub timp.
 
LA ÎNCEPUT DE LUME
Eram trimisul dintâi înnobilat de cuvânt
ca într-o scriere pictată
unde vocalele cântă psalmi
de teama salbatică a vedeniilor
prezente prin preajma.
Memoria începe să-şi umplă golul
cu nume convenţionale
strigate, glasuri si elemente prime
alungate de orice miscare
cu o aripa de umbra
şi alta din întuneric scăpată.
Privesc cum cerul se arcuieşte peste pamânt
ca o boltă rupestră, desenată,
de mă uimeşte ca pe un intrus
între hotarele sale,
în anotimpuri de căutare
unde apa nu poti să o cari
ci doar peşte să prinzi.
Cu o sclipire de platină
prin rumegusul de vorbe auzite
şi nicio iubire ajunsă la mal,
de lemnul se aprinde de la fulgere.
Numai lumina mă îndemnă la linişte
îmi pune pe jar îndrazneala
în mâinile iuti,
cum toate din instinct se petrec.
 
ZADARNIC
În apele ce se varsă-n memorie
peştii au căpătat glas,
zadarnic încerci să-i prinzi cu năvodul
gîndurile au pus în el piatră
în care locuieşte destinul.
 
MAREA CU OCHIUL DE LUNĂ
Ca dintr-o noapte-n pulbere de cometă
dincolo de ţesătura de alge
somnul îşi ia avânt,
să spargă întunericul verde.
Lumina scapă semne-n adânc.
Slăvită marea cu ochiul de lună
prinsă între ţărmuri de orizonturi,
priveşte cerul în oglinda-i de apă,
se loveşte de creasta valurilor
şi pielea subţire a deşertăciunii
spală lemnul negru al corăbiilor.
Pântecul lor plin cu mirodenii şi aur
a sedus capetele încoronate
dar timpul şi-a lăsat plumbul şi-n oasele unşilor
de se mira Dumnezeu
cum i-a scăpat din vedere.
 
ZÂMBETUL STATUII
Cioplit în piatră dură
cu zâmbetul pe care-l poate avea o statuie
priveşte dintr-un unghi
piaţa mare în fiecare zi.
Cu mândria lăsată la vedere
într-o înmugurire a crudului rămuros
înşală aparenţa într-o tăcere a umbrelor
risipind zvonuri plutitoare,
de curgerea timpului face spirale îndrăzneţe.
Sfera de sticlă se rostogoleşte,
lumina-n ea face miraje
în paşi fugari pe buzele sărutului
cu hotarele marcate cu linii subţiri.
 
RUPE DIN SINE FIERBINTELE CĂRNII
Mai mult decât înaltul, esenţa zborului
se desprinde de teamă vindecată,
să nu fie împunsă de cotul îndoielii
priveşte chipeş dincolo de întâmplări,
deprinde obiceiurile noilor veniţi
într-o tăcere aproape mimată.
Frunzele îi vor face acoperiş bănuielii,
că te-aş atinge pe rotunjimi de pericol
cu o îndrăzneală de vânător,
rupe din sine fierbintele cărnii
şi face arcuri peste cruzime.
Fuge departe de ce-i cunoscut
în vreme ce-n silabe bate măsura
şi pune-n ele sunete de trompetă din crini,
înveleşte răsăritu-n culori visătoare.
 
CAD METEORIŢI  PE UMBRELE TĂCERII
Când noaptea curge în aură firească,
cu stele arse la îngeri sub aripă,
mă zidesc în timp cu fiecare clipă,
şi-n suflet cerul începe să se nască.
N-am să mă pierd cu nicio împrejurare,
prind rădăcini pe sub pământ şi piatră,
las foc să ardă şi să zâmbească-n vatră
şi-mi croiesc prin lume propria cărare.
Vino cu mine, parte din poem, să-ţi rup
cea mai frumoasă metaforă-n iubire,
s-o simţi în sânge cum înroşeşte spire
şi fluturii în roi se năpustesc în trup.
Cad meteoriţi pe umbrele tăcerii,
în oraşul cuprins în jocul alb, celest,
se sting prin aerul curat şi manifest
aştrii surghiuniţi în haosul plăcerii.
 
NESFÂRŞITUL URCĂ PE MUCHIILE IDEII
Despre nemurire nu se mai spune nimic
doar rareori se simte singurătatea clipelor fugare
în visul intim de fericire din surâsul femeii,
inima bate a sărbătoare locuită de bucurie
în ornicul dimineţii din centrul luminii.
Piatra îşi caută drumul călătoriei libere
fără teama de pe faţa oglinzii curioase
de a vedea spulberată speranţa.
Nesfârşitul urcă pe muchiile ideii,
îmbrăţişează cuvântul cu braţele trupului poetic
de care îndepărtează frica nesiguranţei.
În timp ce copiii desenează oraşul în gânduri,
el se pretinde în jocul viitorului
scos din amintiri cu o faţă de fotografie veselă
prin contemplarea adâncului din memorie.
Pe buzele iubitei amprenta rămâne caldă
ca o mână pusă pe urmele durerii
în conversaţie cu sugestia din suflet.
Lumea se mişcă ca o pradă în aşteptare
a transformării în fructul ideal,
prea puţin desprinsă de imaginea cerului
devorată de gândurile încolţite pe pământ.
Se manifestă tot mai pregnant spaimele
coapte în laboratoarele angoasei
unde se frământă lacrima fierbinte
din stresul singurătăţii.
 
CREPUSCULUL E TOT CE TE RĂSFAŢĂ
Au înfrunzit iubirile băute pe inima goală,
au prins note pe portativ,
sunetele intră-n cântec şi urcă pe scenă,
se trezesc sufletele căzute-n aşteptare
şi sorb bucurie după bucurie până la margini.
Timpul se osteneşte ca un râu şi curge neîntrerupt,
sălciile devin somnoroase,
privesc uimite cum femeile aduc seara
pe băncile unde lemnul înmugureşte-n cuvinte.
Crepusculul e tot ce te răsfaţă
dar el dincolo de mările apusului se duce.
Rămâne-n ochii tăi mari, iscoditori
jocul culorilor de turmalină printre norii albi,
grădina cu portocali copţi.
În respirul florilor aromele îi fură nopţii, suspinele,
pădurile se întorc în tăceri lăuntrice
sărută celest feţele schimbătoare ale lunii.
Cum să fie această naştere care mă lasă-n memoria
în care nu încape nesfârşitul?
Ce fel de suflet trebuie să am ca să-l cuprind pe de-a-ntregul
la fel cu cel ce gândeşte şi suferă
amarul căutărilor anonime
şi nu moare până nu descoperă adevărul?
În miezul gândului crapă sămburele viu,
încolţeşte şi capătă trupul dimineţii
pe drumurile pe care nimeni n-a mai fost
până la capăt,
cu visul se va întrece
de izvoarele nu-i vor seca niciodată.
 
RĂMÂNE CONSECVENT CU PATIMA
Să socoteşti nedreptatea, nedreptate,
să rămâi sub acoperişul ei
şi să-ţi faci cuib ca păsările,
e partea cea mai perfidă a fiinţei
de la care nu se aştepată altceva,
deşi îţi doreşti o altă existenţă
te complaci în cea care trăieşti.
Gândul tău care aspiră la mai mult
se-nvârte pe loc pe un banc de probe,
ia forma sferei mate
prin care se rostogoleşte circular,
nu poate ieşi în afară.
Rămâne consecvent cu patima
din raţiuni care-l depăşesc
şi-l aruncă-n deşert,
dar cine-l poate scoate
când se îngroapă-n neant?
 
ORICE SPIRALĂ PRETINDE ÎNĂLŢIME
Cu fiecare nemărginire suntem aproape bogaţi
nu închişi în orizonturi oarbe,
nemurirea prin moarte se recunoaşte,
orice spirală pretinde înălţime
în conturul ce se gândeşte rotund
ca roata înspiţată.
Undele nimicului nu duc niciunde,
în gândul nostru cremenea se zideşte,
respiră aerul de pe oglinda cerului,
sunt margini înghiţite de nemargini active
buchet de lavă cu fructu-n coacere.
Suflul aproapelui în ceafa durerii
toarnă vinul fierbinte cu mirodenii
în subţirele nărilor,
de istovirea, băută, lumina se apropie.
 
ÎNTRE NOI
Între mine şi tine umbre îmbrăţişate
vor să se contopească,
mai cuprinzător cu o înălţime, sufletul.
Inima ta se agită fierbinte în trup
asemeni dorinţei obraznice,
înserare nevinovată
ca o nălucă
soseşte.
Între noi Dumnezeu odihneşte-n tăcere
gândurile capătă aripi.
Curge un duh cu o aură de lumină
dincolo de el întunericul.
 
FLOARE DE SIDEF
Ea îşi curba liniile, lucra cu spaţii rotunde
ochii şterg unghiurile, fac acustica înaltă,
Gândurile mele se joacă cu imaginile inedite,
în regatul alb lumina-i cu setea bogată
nicio apă albastră nu este,
atunci îmbrac hainele întunericului
croite cu reflexe de lună
cu feţe de mire.
Tu eşti prinsă-n vibraţiile cuvântului
în sunete memorate de crini,
dimineaţa, mireasă de mărgăritar
plină de dorinţe,
floare de sidef.
 
LINIILE ÎŞI CAUTĂ CHEIA
Dacă nu mă cunoşti, cunoaştere capeţi
şi o avalanşă de priviri din unghiuri opuse
până tulburătoare rămâi, coapsă bogată,
foşnitoare ca o pisică prin întuneric
aluneci în apă ca o piatră.
În viţa ta sălbatică ecoul strugurilor verzi
acreşte aşteptarea hoţilor de cai
sub stejarul fulgerat din pădurea păgână
bântuită de fantome bătrâne.
Tot ce nu crezi n-ai să cunoşti,
dospeşte-n viu aluatul sub coaje
acoperiş inimii să-i facă,
liniile tale îşi caută cheia
în visarea galbenului de invidie
urcătoare-n oglinda cunoaşterii.
 
ÎN JOCUL UNGHIURILOR
Când muşchii sudează curbele braţelor,
mâinile se ridică, nu ameninţă,
dar spun totul privirilor,
trupul iese din corzi şi farmec capătă cât cuprinde.
Ea gustă înserarea cu dorinţele-n pârgă
până soseşte ospăţul dăruirii,
de i se coc nurii ca strugurii
pe colinele răzvrătite-n lumină.
În jocul unghiurilor formate de linii
brodate pe marginea visării
de îngerii copiilor nenăscuţi,
seamănă reflexe ce nu încap în poem.
 
CREMENE SCLIPITOARE
Deseori prins în obişnuinţă, rutina te seacă
şi încerci să sapi la rădăcinile firii
aruncând zarurile pentru un câştig la vedere
ce te atinge cu umbra răcorii.
Cremene sclipitoare
pusă pe umerii dorinţelor
până ce aşteptarea de veghe se termină
cu ecoul ajuns în fierbintele cărnii,
ciorchini de săruturi în rotunjirile buzelor.
Impulsul pătrunde până la inimă
cu aprinderi electrice de arc,
lumini de fulger în unghiuri
vindecări fragede nasc,
de sufletul palpită-n vid.
 
DESPRINDERE
Tot ce mă poate desprinde
urcă
cu rotiri în spirală.
Rămâne prezentă nemărginirea,
deşertăciunea,
între ele moartea.
Viaţa,
o sinusoidă din fragmente visătoare,
finită.
 
NIMIC NU SE MIŞCĂ, TOTUL ESTE STATIC
Se-ncinge căldura şi se coace verdele crud,
adieri fragede şi umbrele caută
să ne alunge toropeala.
Nimic nu se mişcă, totul este static
înserările capătă scuturi răcoroase,
dimineţile au ochii limpezi de iubire,
nu ştiu
cum să mă împart şi ce să acopăr
când măsură nu am.
În zile surghiunite în arşiţă regină apare apa
în care înfloreşte pielea pe trup,
de sânge mâinile murdare nu se curăţă
dar se înnobilează de sudoare,
închid în pumni voinţa de reuşită.
Degetele de fosfor vibrează pe clapele inimii
cât să-i mai furi o noapte de dragoste
femeii cu surâsul nostalgic.
Aşa prind glas cuvintele
şoptitoare cristalin peste ape,
de se transformă în cântec
pe buzele-i moi.
 
SETEA DE ADEVĂR
Îl va lovi setea de adevăr
ca pe un călător
pe întinsul necunoscut,
nisipul îl va cerne pentru firicele de aur.
Numai cristalul are sclipiri în unghiuri
cu zvon de îmblânzire,
de nopţile de iubire atinse
ce zăbovesc la mal,
peşte străveziu prin râuri încearcă
să ajungă-n munţi.
Nimeni nu se dă bătut
ca un sobol dimineaţa
răscoleşte pământul prin întuneric.
Pe tâmple tăcerea
se coace de aşteptare
cu un vis neîmplinit.
 
FIECARE RISIPIRE ESTE ALTFEL
Stă să se năruiască în umbra
de care întunericul se ascunde
sub obloane de lut
prin care lumina nu trece.
Într-o noapte scoasă din minţi
vibrează sunetele de teamă
şi fuga te apucă fără să vrei,
Se-mbracă tufişurile de năluciri,
orice mişcare îţi cade înăuntru
ca o pasăre moartă.
Fiecare risipire este altfel
se topeşte în genunchi
în timp ce locuri cunoscute abia se definesc.
Inima creşte ca aluatul pus la dospire
şi capătă altă culoare,
simti cum sângele te face bogat
în izbânzi pentru amintiri.
 
O STRĂLUCIRE CE RODU-ŞI AŞTEAPTĂ
Drumurile nu s-au oprit şi capăt nu au,
oamenii-s cuprinşi de febra călătoriei
şi-i bănui şi de alte porniri
în căutarea locului făgăduit.
Trăiesc sub zodia patriei de bine
de nu-i mai încape cerul sub care s-au născut,
risipesc singurătatea prin ţinuturi străine.
O strălucirece rodu-şi aşteaptă,
doreşte să-ndrepte tot ce-i strâmb,
în dulceaţa mierii se limpezeşte
şi-n sâmburele de nucă cu uleiul fraged
cu dezlegare la vindecare.
Iar altceva ca floarea de cactus
în graţia frumuseţii o singură zi
găseşti numai pe tărâmuri lăudate.
Cu tăcerea lividă se vor întoarce
sub cerul unde steaua este aprinsă
înainte şi după moarte.
 
LASĂ ZVON DE FERICIRE
Are trup de vioară albastră
cu snop de vibraţii în interior
de sunete luminoase.
În zilele roase de arşiţă
ochi limpede sub mal de râu
cântecul celest,
respiraţie de jad şlefuit.
Verde-n frunze de mentă sălbatică
cu arome risipite la umbră
amintind de iubire şi visare
şi-n ele topită.
Lasă zvon de fericire pe unde trece
şi pune la încercare privirea,
de se strânge-n cuvânt atâta spirit
în timpul cât mai este până la întunericul
de marmoră neagră.
 
CU TOŢII AVEM NUMAI O VIAŢĂ
Să ne-ntorcem înapoi cu gândul
nu pătimaşi, cuprinşi de sfâşieri,
ci detaşaţi de grelele poveri
din care naşte izvor, profundul.
Să ne iubim aproapele sărac,
cu dragoste să-l privim în faţă,
cu toţii avem numai o viaţă
suntem unici şi nu oameni în vrac.
Foşneşte-n trup iubirea într-un dans,
să facă echilibru din balans,
vrajba-n lume capete măsură.
Natura nu cere vre-un avans,
e totul întâmplare şi suspans,
nu orgolii plimbate-n trăsură.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
ATITUDINI
POLITICA-I NEMERCIE PENTRU TOT OMUL DE-OMENIE!
Văzând că în cei 27 de ani scurși de la Decembriadă lucrurile merg din prost în mai prost (economia culcată la pământ, țara scoasă la mezat, datoria externă de circa 100 miliarde dolari, moralitatea și educația în cădere liberă, tâlhăria și ciocoizarea în necontenit progres, sărăcirea devenită un fenomen de masă), tot mai des românii mințiți și dezorientați se întreabă cu năduf: „Unde sunt cetățenii capabili și onești ai acestei țări? Că doar nu ducem lipsă de asemenea oameni. Atunci de ce stau deoparte?!...”
Da, România postdecembristă nu duce lipsă de oameni cinstiți și înzestrați de la natură. Dovadă că aproape patru milioane de compatrioți și-au luat lumea în cap în perioada postdecembristă (cel mai masiv exod din întreaga istorie a românismului!), dintre care mai multe zeci de mii sunt specialiști de mâna-ntâi; dovadă, totodată, că cei mai galonați dintre studenții noștri sunt racolați încă de pe băncile facultăților, în principal ale celor de stat, de către guvernele și companiile occidentale, astfel că-i deja o cutumă ca România din ce în ce mai săracă, inclusiv prin această neîntreruptă hemoragie de materie cenușie, să-i îmbogățească pe cei putrezi de bogați.
Mă rog, o atroce consecință a democrației originale, implantată pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și pângărite de neoameni, o democrație în care majoritatea este sistematic umilită și jefuită de o minoritate găunoasă (românii get-beget, ireversibil marcați de răbdarea prefăcută în resemnare, admit să poarte în continuare, spre luminița de la capătul interminabilului tunel, jugul impus lor prin ticăloasele înțelegeri politico-financiare dintre străinii corporatocrați și alogenii ce-și zic buni români)...
Tocmai aici este buba: De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și până în clipa de față, atât de bogata societate românească în omenie și frică de Dumnezeu, a cunoscut seria neagră a unor epurări/încercări (planificata decimare a intelectualității interbelice și a gospodarilor satelor în perioada teroarei bolșevice, expatrierea evreilor și sașilor, fuga în Occident a românilor sătui până peste cap de „raiul” comunist, uriașul exod postdecembrist), toate aceste hăuri de inteligență și moralitate fiind la repezeală umplute cu lichelism și bădărănie.
A nu se uita că este nevoie cam de trei generații pentru izvodirea unui intelectual veritabil. Cum procesul de degradare socială continuă și în zilele noastre, se cheamă că românii mai au de așteptat câteva decenii până când hâitul edificiu al semidocților și falșilor culți va fi pentru totdeauna înghițit de neant sub presiunea istorică a demnității și bunului simț. Firește, dacă românii vor refuza pe viitor să fie transformați în cobai...
Vasăzică, nu numai că actuala societate românească este extrem de bolnavă în plan moral-spiritual (adevărata cauză a profundelor crize care o macină), dar este bine cunoscut faptul că pe aceste meleaguri, potrivit dictonului „Cine nu-i cu noi, este împotriva noastră, și atunci trebuie neutralizat”, niciun om credincios și cinstit nu face mulți purici în făcătura numită politrucianismul postdecembrist!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

APEL CĂTRE ROMÂNI
A mai rămas o lună până la alegerile generale (11 decembrie), timp în care toți alegătorii români din țară și străinătate trebuie să cumpănească temeinic lucrurile și să decidă: Doresc adâncirea dezastrului postdecembrist, ori o reală schimbare în bine?
Pentru prima variantă (adepta lozincii „Continuăm ce am început atât de bine pentru noi și ai noștri”, respectiv a evoluției de la rău la catastrofal), românii n-au nevoie de propria judecată, ceea ce în era informației impecabil ambalată și apoi servită pe tavă se cheamă efort inutil, ci numai de disciplina inerției.
Da, căci în virtutea lenei de-a gândi, obișnuință devenită regulă pentru cenușiul trai indistinct („Ce să-mi mai bat capul cu alde astea, că doar nu voi schimba eu lumea!...”), totul este să posezi instinctul supraviețuirii cu orice chip și să nu înoți împotriva curentului (foarte plastic se spune „să nu faci pipi contra vântului”). Adică, în mod deliberat să te pierzi în inconștiența mulțimii, „substituită acțiunii conștiente a indivizilor” (Gustave Le Bon în Psihologia maselor, Editura Științifică, 1991), și să te achiți cu conștiinciozitate de „obligatoriul drept” (sic!) al exercitării votului, fără să-ți faci iluzii că votul tău va afecta întrucâtva pe aceia care, uniți într-un indestructibil sistem hipermafiot, au în mâinile lor murdare pâinea și cuțitul din această năpăstuită țară.
Că doar este bine cunoscut faptul că ei se conduc (ne)democratic (mai încape vorbă?)  după cinicul principiu stalinist: Nu contează câți cetățeni se prezintă la vot. Contează cine numără voturile!...Cu mica dar esențiala precizare că „un drept obligatoriu”, fratele mai tânăr al hidoasei fericiri impusă tuturor de corifeii bolșevismului, constituie un desăvârșit nonsens logico-juridic: Dreptul este libertatea cu caracter conștient-aplicativ doar atunci când nu-i cu nimic condiționat, altfel spus distorsionat și limitat de forța abuzivă a unui act normativ circumstanțial! În plus, drepturile esențial-umane (la viață, iubire, fericire autentică) nu-s de nasul conducătorilor și a legilor strâmbe elaborate de ei, ci sunt de rangul Celui care toate le-a făcut după atotștiința Sa.
Dacă necalificații cârmuitori ai României postdecembriste doresc o mai mare prezență la scrutin, apoi trebuiau până acuma să-i convingă pe alegători prin prestația lor deopotrivă cinstită și competentă, nicidecum prin presiuni ce vizează salvarea aparențelor unei democrații penibile, democrație în care promisiunile din campaniile electorale sunt sistematic și copios neonorate (unde-i votul electronic promis la prezidențiale?), iar referendumurile sunt ignorate.
Pentru varianta a doua (reala schimbare în bine a României) este nevoie de discernământ, facultate cu totul străină de toți aceia care stau proptiți cu căpățânile în tembelizoare și care sunt atât de fundamental neinstruiți, încât habar n-au cum se numește țara lor. Unora ca aceștia eu le spun că schimbarea de fond a României n-are cum să vină de la catindați de felul cacofonicei doamne Viorica CHERECHEȘ, mama faimosului primar traseisto-pușcăriaș și prima pe lista liberarilor maramureșeni pentru Camera Deputaților, ci mai degrabă prin susținerea independentului Gheorghe BLEDEA.
Așadar, alegeți: Ori votul acordat independenților onești și competenți, ori greva electorală! Tertium non datur.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CUI I-E FRICĂ DE INDEPENDENŢI?
Democrația sau puterea poporului (de la cuvintele grecești demos=popor și kratos=putere) nu este creația omului modern. Istoria, această imprecisă știință a trecutului, ne spune că prima formă a democrației (cea directă și necosmetizată) s-a exercitat în agorele cetăților-state din Grecia antică.
N.B.: Cu certitudine că ea a fost prezentă și în alte locuri, asta deoarece inexplicabilul sincronism cultural a realizat uluitoare apropieri între popoare situate la mari distanțe în spațiu (între culturile traco-getice și cele chineze, între ziguratele babiloniene și piramidele aztece, între zeul Ra al vechilor egipteni și cel al polinezienilor).
Omul modern n-a făcut decât să încerce aplicarea formei primare și necorupte a democrației antice la popoare și națiuni, mai nou la uriașul hibrid european. Dar cum forma directă era inoperantă pentru noile realități politico-sociale, s-a recurs la votul universal și parlamentarism, cele două linii nesigure pe care rulează indirect și cu poticniri locomotiva democrației reprezentative.
Așa se face că din necontenitul proces de rafinare a democrației, au rezultat derapaje de felul ochlocrației (anarhia maselor) și plutocrației (tirania bogaților) („Anarhia este tirania canaliei de jos, iar tirania este anarhia canaliei de sus”), că W. Churchill vedea democrația ca o grozav de imperfectă formă de guvernământ („Dar, zicea el, dați-mi alta mai bună și voi crede în ea...”), că filosoful francez Henri Bergson scotea în evidență viciul de fond al democrației, anume inexistența unui criteriu viabil pentru selecția valorilor, și că actuala campanie americană pentru funcția supremă în stat ilustrează două mari adevăruri:
a) Cele mai consolidate democrații ale lumii își au monștrii lor. Dovada în plus în acest sens ne-o oferă tinerii suedezi: Nu doar că doresc, dar chiar fac presiuni (desigur, democratice) pentru legalizarea incestului și necrofiliei!
b) Oricare dintre cei doi competitori (tusea și junghiul trufașei politici americane) va ajunge președinte, o bună parte din omenire va trebui să tragă ponoasele.
...Revenind la oile noastre, să vedem ce-i cu acești independenți. Dicționarul de neologisme (Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978) dă următoarele lămuriri pentru termenul „independent”: care nu depinde de nimic sau de nimeni; liber, neatârnat, autonom; cu inițiative personale.
Din aceste explicații se desprinde cu necesitate concluzia că toți candidații propuși/impuși de partide pentru parlamentare, nu doar că sunt neliberi (au un statut, șefi și obligații fiscale), dar n-au dreptul nici la inițiative personale, mai bine spus de capul lor. Toată campania trebuie dusă în spiritul tâlhăresc al partidului care-l susține pe respectivul catindat (la promisiuni nu există restricții), pentru ca în calitate de parlamentar, acesta să-și poată arăta recunoștința nătângă prin disciplină și fidelitate, adică admițând umilitoarea condiție umană și politică de insignifiantă rotiță în mașina de vot.
Vasăzică, independenții nepătați le stau în gât tuturor partidelor, îndeosebi partidelor ca ALDE și PSD, care din nou își impun la modul sfidător candidații certați cu legea. Păi cum altfel, când înșiși președinții celor două formațiuni încumetrite (Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu) sunt penali cu acte în regulă?!...
Iată de ce spun că tocmai de aceea în Maramureș trebuie votat independentul Gheorghe BLEDEA, iar în țară cât mai mulți ca el. Prezența lor în noul Parlament va fi dovada peremptorie că schimbarea de fond este cu putință și pe meleagurile noastre.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MARILE ŞI ÎNDREPTĂŢITELE AŞTEPTĂRI ALE ROMÂNILOR DE LA NOUL PARLAMENT
În afară de membrii și simpatizanții în cărți ai partidelor, câți dintre români au încredere în politica dâmbovițeano-postdecembristă? Păi cum poți să mai ai încredere în cea care a pus România pe butuci (peste 1200 de întreprinderi distruse sau vândute la preț de fier vechi, agricultura decapitată, transporturile demantelate etc.), care a dus la sapă de lemn grosul trăitorilor pe aceste meleaguri și a așezat pe umerii lor o datorie externă de circa 100 miliarde dolari, care a pus pe roate procesul de ciocoizare și a alungat din țară peste patru milioane de români, care încurajează furtișagurile, nedemnitatea, minciuna, înșelătoria și falsa cultură, respectiv toate formele de antiromânism, pentru a putea vinde pe ascuns și la bucată întreaga țară?!
Tot așa, ce încredere poți să ai în partide și politica lor de haram, când liderii acestora anunță că s-au descotorosit de oamenii cu probleme, iar listele pentru parlamentare sunt pline de megapenali precum Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu sau Victor Ponta, de penali mai puțin faimoși și de nenumărați penali în devenire?! Că de, vorba ceea, peștele de la cap se-mpute...
Revenind la ale nostre, să trecem în revistă așteptările românilor de la nou-vechiul Parlament, așteptări care, fie vorba între noi, mai au de...așteptat până vor fi onorate întrucâtva:
1) Înșiși parlamentarii să respecte legile pe care le produc pe bandă rulantă, să conștientizeze odată și odată că nimeni nu-i deasupra legii și să bage la căpățâni că referendumul sau plebiscitul reprezintă voința poporului, adică esența democrației. Ei cred că prin reducerea numărului parlamentarilor la 466, noi îndată vom uita de prelungita ofensă generată prin ignorarea rezultatului referendumului din 2009? Nici vorbă. Cu acea memorabilă ocazie pentru (ne)democrația noastră originală, peste 80% dintre alegătorii prezenți la urne au cerut restrângerea imediată (vasăzică de la alegerile din 2012!) a Parlamentului la o singură cameră, cu maximum 300 de membri!
2) Schimbarea Constituției în conformitate cu voința poporului român. În noua Constituție să fie limpede precizat statutul politic al României (republică prezidențială sau parlamentară, nicidecum actuala struțo-cămilă semiprezidențială), președintele să nu mai fie jucăria atotputernicului Parlament, iar magistrații de la Curtea Constituțională (C.C.) și Înalta Curte de Casație și Justiție (Î.C.C.J.) să nu mai fie desemnați prin înțelegeri politice, ci să fie aleși pe buletinele de vot. Atunci șansele de imparțialitate din partea acestora vor spori simțitor.
3) Elaborarea în acest mandat a unui nou Cod Penal, în care să se stipuleze clar și concis, adică fără posibilitatea răstălmăcirii, că toate averile dobândite pe căi nelegiuite vor fi integral confiscate. Firește, baza de calcul-apreciere în cazul politicienilor și funcționarilor publici o va constitui Declarația de avere completată și semnată de primii la intrarea în politică, de ceilalți la angajare.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DINSPRE PARTIDE ŞANSA-I MOARTĂ SĂ FIM DIN NOU CE-AM FOST ODATĂ!
Chiar dacă pe oficialii noștri de două parale (cîrmuitori, academicieni, istorici) îi lasă rece, avem un trecut atât de fabulos în ceea ce privește cultura, civilizația și limba traco-geților (aria de răspândire și colosala influență exercitată de ea asupra familiei de limbi indo-europene), încât săpăturile arheologice scot neîncetat la lumină dovezi mai mult decât concludente în acest sens, precum avansul de peste 2000 de ani al tăblițelor de la Tărtăria în fața celor sumeriene, iar tot mai mulți dintre istoricii și culturologii străini nu prididesc să se minuneze și să afirme cu tărie că teritoriul României de azi este axul universului cultural al omenirii!
Cu toate astea (sau, cine știe, poate că tocmai de aceea), nici faimoșii regi ai traco-geților și nici voievozii de mai târziu n-au socotit că aceste pământuri îndelung râvnite de diverși  cotropitori sunt ale lor, ci ale urmașilor lor. Nobil motiv pentru care ei și oștenii poporeni le-au apărat din răsputeri, deseori cu prețul vieții, și le-au gospodărit cu pricepere, astfel ca generațiile următoare să cunoască bucuria sui-generis a statorniciei pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, precum și pe aceea a pioasei recunoștințe față de înaintași.
Dar iată că partidele din perioada interbelică au izbutit ca prin sfidătoarea lor necinste și lăcomie să-i scandalizeze pe unii dintre români și să-i ducă la sapă de lemn pe alții, așa încât gânditorul Nae Ionescu cocheta cu ideea suspendării celor mai ticăloșite dintre formațiunile politice ale vremii. Firește, el avea în vedere și varianta constructivă a încrederii democratice, acordată prin vot cetățenilor cu o înaltă ținută moral-intelectuală și civică...
A urmat jumătatea de veac bolșevic a partidului-stat, când strășnicia pedepselor aplicate i-a obligat la prudență și o aparentă cumpătare pe patrihoții acelor timpuri capricioase, pentru ca postdecembrismul să îngăduie o libertate situată în imediata vecinătate a libertinajului dement: tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii noștri de mai an?), minciună și impostură cât încape în detestabila presă a intereselor străine de neam și țară, prostituție clasică și din cea cultural-intelectuală pe toate drumurile și în toate posturile/pozițiile din stat, încât nu-i de mirare că România a ajuns fruntașă între fruntașe la analfabeți și la semidocți cu titluri academice, în general la mojicie, nemuncă și felurite nelegiuiri. Pe scurt, un veritabil Eldorado al descurcăreților ciocoizați și manelizați.
Indiscutabil că renormalizarea României presupune un proces dificil și de lungă durată. Dar nu imposibil. Cu condiția ca el să înceapă în 11 decembrie prin votarea unui număr cât mai mare de independenți cinstiți, capabili și bine intenționați!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ROMÂNIA ÎNTRE SPERANŢE MURIBUNDE ŞI PROMISIUNI BOLUNDE
Obrazul de toval al aleșilor cu venituri nesimțite se ține, iar ambalajul (ne)democrației originale cu legi pe măsura inegalabilului lor fariseism, precum aceea cu limita maximă a cheltuielilor de campanie, mărimea afișelor, inscripționările și dosirea sub preș a pomenelor electorale. Adică, gata cu flecuștețe de felul pachetelor cu alimente, berilor și mititeilor, gecilor, tricourilor și găleților, ba chiar și a pixurilor cu care în precedenta campanie încă se scria primitiva istorie a mitei electorale de pe aceste meleaguri. Prin majorarea lefurilor din învățământ și sănătate s-a trecut la faza legal-îndreptățită a mituirii în masă...
Asta nu înseamnă nicidecum că sunt împotriva celor două mari detașamente de truditori postdecembriști, care în chip firesc își doresc un trai mai decent, iar prin aceasta caută cu disperare să reducă enormul decalaj dintre veniturile submodeste și cele neobrăzate.
Numai că mă întreb (cred că nu sunt singurul): De ce taman în prag de campanie electorală și de unde bani pentru o atare aventură salarială?...
La prima parte a întrebării, răspunsul este în același timp evident și penibil-șocant: Toate aceste majorări salariale sunt în directă și temeinică legătură cu apropiatele alegeri parlamentare! Pe scurt, o uriașă și sfidătoare mită electorală, perfect fundamentată din punct de vedere legal și perfect aparențială din punct de vedere uman-cetățenesc. Da, căci pe aleși îi doare-n cot de suferințele atâtor români, constrânși de ei să-și ducă traiul cu câțiva lei pe zi. Dar, în goană dementă după voturi, de data asta n-au ezitat să îmbine cinismul cu utilul, adică să dea iama prin pricăjitul buget românesc din viitorii ani...
Cea de-a doua parte a întrebării necesită niscaiva detalieri. Se știe că pentru orice stat există trei căi principale de procurare a mijloacelor de finanțare: a) Dezvoltarea economică, asociată cu un un comerț dinamic; b)Atragerea investitorilor străini; c)Împrumuturi de la organismele financiare internaționale (FMI, Banca Mondială etc.) sau de la țări ce dețin însemnate lichidități (China, Japonia, Rusia) și care pretind în schimbul împrumutului avantaje economico-strategice.
Evident, prima cale este de departe cea mai avantajoasă, iar a treia cale cea mai oneroasă. Totuși, cârmuitorii noștri postdecembriști, incapabili să pună pe picioare măcar o ramură economică, respectiv să atragă investitori de gabarit printr-un cadru legislativ deodată atractiv pentru străini și neruinător pentru grosul românilor, au mers în pas alergător pe lesnicioasa și, în același timp, catastrofala cale a împrumuturilor. Banii  nefiind întrebuințați nici de leac pentru investiții, iată că România s-a trezit cu o datorie externă de circa 100 miliarde dolari.
Tot așa va fi și acuma. Cu o simbolică producție internă și un export pe măsură, anul viitor România va fi nevoită să facă noi împrumuturi pentru a ține cât de cât sub control inflația.
N.B.: Promisiunile pesediste cu industrializarea țării sunt atât de nerealiste, încât pot fi socotite de-a binelea bolunde. De unde bani pentru atari megaproiecte, când starea dezastruoasă a economiei noastre creează dificultăți la procurarea fondurilor de strictă necesitate și cu dobânda în corelație cu coeficientul de risc?!...Dar unii comentatori consideră că promisiunile electorale sunt logice și inevitabile, că doar nu-i de așteptat să auzim de la catindați că sunt în stare să facă foarte puțin. Iar eu spun că tocmai aici e clenciul: Una din dimensiunile onestității viitorului parlamentar constă în stricta corelare dintre promisiuni și posibilități! Că de pălăvrăgeli și îmbrobodeli lumea-i sătulă până peste cap.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DE LA POLITICA DE CLAN LA CEA-NDREPTATĂ SPRE SĂRMAN…
Înclin să cred că tot omul (a se citi românul) cu un dram de minte este convins de adevărul găzduit în următoarele spuse: „Politica e cea mai profitabilă aflare în treabă” și „Politica-i pentru partinici mumă, iar pentru toți ceilalți este ciumă”.
Firește, mi se va răspunde că lucrurile nu stau chiar așa. Din următoarele motive:
a) Au existat destui partinici care au luptat din răsputeri pentru binele oropsiților, doar astfel – cu vizionari, idealiști și martiri – fiind posibil indiscutabilul progres al omenirii în plan economico-social (numai aici, căci în plan moral-spiritual actuala tendință a omenirii este înspre regres);
b) Absența partidelor  ar îngreuna enorm de mult actul guvernării, criza politică prelungită fiind echivalentă cu eticheta de stat neguvernabil.
Iar eu spun că excepțiile au însușirea lor aparte nu de-a schimba, ci de-a întări regula monolitico-gășcărească a partidelor corupte (Valeriu Zgonea a fost exclus din PSD pentru justul său punct de vedere vizavi de penalul președinte Liviu Dragnea), o regulă avansată la rangul de cod al fidelității stupide prin axioma „Cine nu-i cu noi este împotriva noastră, deci trebuie mătrășit”!
Apoi că ieșirea partidelor ticăloșite de pe scena politică prin deșteptarea alegătorilor, disoluție sau suspendare n-a fost și nu va fi un cap de țară, ci un act benefic pentru România și masa cetățenilor amarnic înșelați decenii la rând. De-abia atunci se va putea vorbi de-o schimbare spre mai bine, locul corupților fiind luat de independenți onești și de consilii compuse din concetățeni valoroși. Adică toți aceia care acuma, în epoca ticăloșilor, grijesc de lucrurile sfinte și nu consimt să arunce mărgăritarele înaintea porcilor...
De altminteri, a guverna într-o făcătură globalistă de felul Uniunii Europene este un veritabil abuz de limbaj. În noua conjunctură politico-economică, guvernarea unui stat docil ca România n-are nimic de-a face cu rectificarea, respectiv cu gândirea așa-zișilor cârmuitori autohtoni, ci numai și numai cu aplicarea urgentă și fără crâcnire a recomandărilor obligatorii (sic!) venite de la Bruxelles. Vasăzică un lucru extrem de lesnicios pentru orice demnitar fără demnitate. Și tocmai de aceea unul imposibil pentru cineva cu caracter și coloană vertebrală! 
Cu toate că românii nu sunt auziți în politica internațională (cum arătam mai sus, în cea națională sunt simpli executanți) și în pofida faptului că pretutindeni în lume prin democrație se înțelege „a lua de la săraci pentru a da celor putrezi de bogați”, aleșii noștri independenți pot contribui la îndreptarea macazului politic înspre nevoiași prin legiferarea unui tardiv act de dreptate: Confiscarea tuturor averilor dobândite pe căi necinstite! Atunci ar fi suficienți bani pentru plata datoriei externe, școli, spitale, autostrăzi, cercetare, pensii și salarii.
E drept că din acești bani pot fi făcute multe investiții și poate fi plătită datoria externă. Dar nu pot fi tratate rănile sufletești ale milioanelor de români, toți aceia care au fost storși ca niște lămâi pentru ca nelegiuiții să se scalde în murdarul lor belșug!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

POLITRUCUL NETÂLHAR NU-I TOVARĂŞ, CI-ADVERSAR!
Se spune (și unii chiar cred) că fără partide viața politică ar fi tare neinteresantă, asta deoarece ele sunt sarea și piperul luptei democratice (sic!) pentru puterea în stat, iar mai apoi, după înșfăcarea puterii, pentru asigurarea normalității în toate sferele de activitate ale respectivei nații, printr-o formulă de cârmuire în conformitate cu principiile constituționale și, în același timp, adecvată momentului concret istoric (guvern politic, militar, de uniune națională sau tehnocratic).
Nimic mai fals! Pentru asta n-avem decât să ne aruncăm ochii în ograda politică a basarabenilor, pe urmă în cea a americanilor. În Basarabia, funcția de președinte i-a revenit prorusului Igor Dodon. La fel de bine putea să câștige proeuropeana și unionista Maia Sandu. Numai că, se afirmă în presa germană și pe internet, prin aranjamentele de culise dintre apuseni (americani, nemți, francezi) și ruși, zarurile au fost aruncate în favoarea Dodonului (vasăzică Basarabia luată românilor printr-un al doilea pact Ribbentrop-Molotov). Ceea ce înseamnă că, într-o formă edulcorată, a funcționat de minune principiul stalinist: Cu adevărat important este cine și cum numără voturile!
Potrivit inflexibilelor legi ale democrației aparențiale, toate celelalte auxiliare (număr de voturi, proteste, comentarii) sunt chestiuni de resortul statisticilor din care nu te alegi cu nimic folositor și al istoriei din care tot mai puțini vor să învețe ceva. Cel puțin în aceste prozaice vremuri ale lui „Ce-i în mână nu-i minciună” și „Nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard”...
Așadar, Maia Sandu pierde după victoriile înregistrate în Chișinău și diaspora nonrusească, iar Igor Dodon devine câștigătorul perdant din punct de vedere substanțial-valoric, prin votul inerțial-cantitativ al unora ca găgăuzii (ăștia l-au votat în halucinanta proporție de 99%), dar mai ales prin definitiva sentință dată în faza preelectorală de sforarii amintiți.
Alegerile prezidențiale din Statele Unite sunt mult mai ilustrative în ceea ce privește găselnița votului popular și făcătura numită democrație. Că de, dacă basarabenii au scuza unei democrații în faza de lapte, americanii se mândresc cu democrația lor matură și de prim rang, pe care se grăbesc s-o impună acolo unde constată abateri de la vrerea lor internațională.
Ei bine, nu numai că cei doi competitori și-au administrat nenumărate lovituri la gioale pe durata campaniei, dar finalul a fost de-a binelea năucitor în ceea ce privește concretețea antidemocratică a sforăriilor cu pretenții suprademocratice: Hillary Clinton (tusea actualei politici americane) obține de la alegători cu un milion de voturi peste cele ale rățoiului Donald (junghiul aceleiași politici), dar votul în sens invers al electorilor fac din învingătoare o învinsă și din învins un învingător!
Mai poți vorbi de democrație acolo unde votul a 270 de electori din totalul lor de 538 se dovedește mai tare decât voința liber exprimată a unui milion și ceva de alegători? Eventual de electorocrație, o combinație americano-miștocărească între plutocrație și trebuie să faceți ce vor mușchii electorilor...
N.B.: După victoria socialiștilor din Bulgaria și a Dodonului din Basarabia, la care se adaugă conjuncturala legătură sentimentală dintre bordelurile politice moscovite și budapestane, unii români văd numai roșu la granițele României (a nu se uita de roșul pesedist de după parlamentare), situație – zic ei – asemănătoare cu aceea din preajma celui de-al doilea război mondial, cînd țara a fost sfâșiată de neprieteni, dar cel puțin a avut parte de o personalitate ca mareșalul Ion Antonescu. Iar eu spun că roșul exterior este mai puțin primejdios ca cel interior, atâta timp cât ungurii și bulgarii ne sunt parteneri în structurile euro-atlantice (chiar formal, dar tot este un angajament de nerecurgere la forță între membrii respectivelor structuri) și atâta timp cât Rusia este într-un iremediabil declin (tot mai multe proteste împotriva lui Putin și a ciracilor lui putrezi de bogați, agravarea problemelor rusești după demararea sancțiunilor economice, reducerea lentă dar continuă a numărului de locuitori etc.), fapt care face cu adevărat din ea un colos cu picioare de lut. Zbârlirile sale belicoase aduc mai mult cu zvârcolirile unei bestii încolțite decât cu avertismentele unei mari puteri...
Revenind în ograda noastră, cred c-ar trebui să fim mai mult de oleacă neliniștiți că P.S.D.-ul este la un pas de câștigarea parlamentarelor (în toate sondajele de opinie are peste 40%). De ce spun c-ar trebui să fim cu ochii în patru? Pentru că A.L.D.E., acest colac de salvare politico-demagogic al penalilor și traseiștilor poate obține 7%, așa că – după redistribuire – cele două formațiuni încumetrite ar avea posibilitatea să formeze guvernul.
Știm cu toții cît de vinovate sunt absolut toate partidele pentru crucificarea României postdecembriste. Dar partea cea mai consistentă de vină îi revine lui Ion Ilici Iliescu și Partidului Social Democrat, acel P.S.D. ieșit din F.S.N. (Frontul Salvării Naționale), care a creat ticăloasa tagmă a baronilor (ce naiba au ăștia cu noblețea?) și ai cărui membri continuă să facă zid în jurul penalilor cu moț, astfel că mulți dintre aceștia deja sunt cu un picior în noul șparlament.
S-a mers atât de departe cu nerușinarea sfidătoare, încât Marian Vanghelie, subanalfabetul pe care Adrian Năstase îl aprecia pentru faptul că-i în stare oricând „să adune pe un stadion 10.000 de oameni”, le-o tuflește în față adversarilor politici că nu știu nici măcar să fure, iar Victor Ponta acuză unul din partide că a furat mai mult ca P.S.D. Să mai spună cineva că gura păcătosului nu rostește adevărul...
Evident, într-un atare climat profund imoral, noii membri ori se dau pe brazdă, ori sunt îndepărtați. Păi cum altfel, când din totdeauna omul cinstit a fost privit de ticăloși cu un dispreț dușmănos!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DECÂT UN VOT LA NIMEREALĂ, MAI BINE GREVA GENERALĂ…
Se subînțelege că situațiile limită, generate de crize prelungite și/sau de corupția generalizată (profunda distorsiune moral-spirituală), reclamă mijloace adecvate pentru cunoașterea, dar mai ales pentru depășirea lor: Curățenie de sus până jos acolo unde corpusul social are capacitatea să producă anticorpii trebuincioși întru neutralizarea ticăloșiei, imposturii și a tuturor celorlalte forme majore de lichelism politico-social, adică în statele unde încă există demnitate și cu adevărat nimeni nu este deasupra legii, respectiv prin revolta maselor, încăierări și jertfe umane acolo unde abuzurile și nedreptățile cârmuitorilor s-au înmulțit până la totala lor banalizare, căci pe aceste meleaguri, susținea Traian Băsescu, „legile sunt făcute de hoți pentru hoți”.
Prin acțiunea neîntreruptă și tot mai agresivă a legii celor trei „f”-uri (frică-foame-frig), grosul românilor antedecembriști au ajuns la prezicerea lui Coșbuc („Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula...”), așa că în cele din urmă au ieșit cu milioanele pe străzi. Firește, nu chiar spontan, ci nițel mai mult împinși de la spate de „agenturili” din Est și din Vest. Urmează capturarea soților Ceaușescu, asasinarea acestora în ziua de Crăciun și umplerea vidului de putere cu gașca lui Ion Ilici Iliescu – alogeni cruzi, perfizi, lacomi și trădători.
Cumplita ironie a sorții acestui mult prea răbdător și nefericit popor este următoarea: Crezând în meșteșugitele minciuni ale „emanaților” și sperând să se înfrupte pe săturate dintr-o prosperitate reală după dispariția bolșevismului, el a aplaudat executarea cuplului Ceaușescu acuzat de subminarea economiei naționale (majoritatea românilor de-atunci puneau semnul de egalitate între comunismul românesc și Nicolae Ceaușescu), pentru ca în scurtă vreme să conștientizeze că postdecembrismul viza construirea comunismului cu față umană, că una este prosperitatea aparent-conjuncturală și cu totul altceva cea substanțial-stabilă (Ion Rațiu nu le-a promis românilor prosperitatea, ci cunoașterea căii care duce la ea!) și că genocidul ceaușist era floare la ureche în comparație cu poligenocidul social-economic și cultural-identitar ce s-a abătut în mod planificat asupra României, motiv pentru care sinistra „epocă de aur” a început să fie regretată de tot mai multe dintre victimele democrației originale. (De fapt sunt victime sau complici, având în vedere faptul că își votează cu regularitate călăii hoți, trădători și impostori?!...) Că vorba ceea: „Rău cu rău, da’-i mai mai rău fără de rău”! Și încă: „Nu-i da, Doamne, omului atâta cât poate să ducă”...
Însă nu s-au revoltat cu sutele de mii și milioanele, așa cum era de așteptat (nici când erau zdrobiți în bătăi de tovarășii mineri, nici măcar atunci când ciobanii se răfuiau cu șparlamentarii), și nu i-au luat de beregată pe tâlharii putrezi de-atâția bani furați din averea poporului, ci au tot sperat că viitoarele alegeri vor aduce cu ele începutul schimbării în bine. Și iată că au trecut 27 de ani!
De aceea, pe 11 decembrie românii trebuie să decidă: Ori votează masiv independenții cinstiți și bineintenționați (economistul Gheorghe BLEDEA este unul dintre aceștia), ori – prin neprezentarea la scrutin în proporție de peste 90% - optează pentru greva electorală generalizată. Cale de mijloc nu există. Atenție, chiar Noul Testament  pledează pentru o situație fără echivoc: „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3/16).
Utilizat judicios, internetul îi poate ajuta pe alegătorii români  în mult mai mare măsură ca tembelizorul și afișele, în vederea unei memorabile mobilizări pe una din cele două direcții. Cam așa ca în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii