ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 93 (Noiembrie 2016)

EDITORIAL
SITUAŢIA NU E BUNĂ
Situația tulbure din Siria a condus la exodul locuitorilor din acest loc către unele țări, despre care aceștia nici n-au auzit. Întreaga tevatură legată de distribuirea numărului de refugiați a iscat mii de controverse și dispute pe această temă. Guvernele țărilor care au primit refugiați, nu au privit cu ochi buni această soluție, fie ea și temporară, căci fiecare se confruntă deja cu anumite probleme interne nerezolvate. Politica naște idei și legi, însă cum rămâne cu viața unor oameni, care nu au nicio vină pentru ceea ce se întâmplă acum în propria lor țară? Unii ar spune că sunt ghinioniști, fiindcă s-au născut într-un spațiu atât de râvnit, alții că sunt vinovați cei care se amestecă în treburile interne, fără să aibă acest drept, sau că locurile acelea ar fi urmărite de un blestem mai vechi. Indiferent din ce unghi am privi totul, cert este că lumea arabă nu este lăsată cumva să trăiască în pace.
Și în Siria conviețuiesc dintotdeauna oameni de religii și culturi diferite, ca și în alte țări, numai că aici totul a căpătat o amploare exagerată. Arabii, fie ei creștini sau nu, vor doar să-și ducă în liniște existența, bazându-se pe preceptele lor religioase, pe relațiile, pe care și le creează așa cum doresc, respectând legile statului în care se află. Intervențiile marilor puteri în războiul civil din Siria sunt puse sub multe semne de întrebare. Pe de o parte, Vladimir Putin îl susține pe președintele sirian, iar pe de altă parte, S.U.A. i-au cerut celui din urmă să se retragă de la putere. Ca președinte, fiecare urmărește interesele țării sale și poate că unele dintre acestea nu sunt cunoscute de ceilalți participanți ai jocului. O teorie a conspirației va exista mereu în orice privință, cu atât mai mult în această situație, care are două mize uriașe: petrolul și gazele; două resurse naturale de-o însemnătate mondială, care ar asigura un trai îndestulat multora dintre oameni. Numai că, lucrurile nu sunt deloc simple, când vine vorba de bani și supremație economică. Cei care vor cu orice preț deținerea controlului în acest sens, duc o luptă dură pentru exclusivitate, neținând seama de consecințe, ori aruncând vina asupra celorlalți, mușamalizând totul cu precizie artistică. Pare cumva o scenă a unui teatru imens, în care personajele și-au intrat prea serios în rol.
Chiar dacă la televizor subiectul refugiaţilor nu mai încape în jurnalele de ştiri, drumul pe care aceştia îl duc în continuare există şi nu mă refer aici doar la sirieni. Există cineva, acolo, în redacţiile româneşti, o singură voce care face sumarul, pentru că, dacă o să aveţi răbdarea să observaţi, toate jurnalele de ştiri de la televiziunile cu acoperire din ţară, au aceleaşi subiecte. Ei bine, acel „cineva” a decis să nu se mai vorbească – cel puţin pentru o vreme – despre refugiaţii, care zilnic pătrund în Europa, pe mare, special, din Asia sau Africa.
Am amintit de refugiaţi, pentru că, în conformitate cu cifrele vehiculate oficial, numărul sirienilor fugiţi de la începutul războiului şi până în prezent se ridică la patru milioane de suflete. Sunt oameni care au lăsat în urmă casele, o parte din rude şi cam toată agoniseala, pentru un trai mai bun, mai normal decât cel oferit în prezent în ţara lor. Motivul migraţiei: războiul!
Un număr la fel de mare de migranţi sunt românii, ce şi-au lăsat ţara pentru o decenţă promisă în 1990, dar care nu s-a concretizat. Motivul migraţiei este deci, cu totul altul. Deşi nu suntem în război, sau nu unul sub semnul conflictului militar, exodul de români, ce au luat drumul Occidentului, se pare, nu are încă un sfârşit. În continuare se pleacă din ţară din cauza sărăciei, a lipsei de perspectivă, a lipsurilor de tot felul.
Este ruşinos pentru întreaga clasă politică postdecembristă că nici după 27 de ani de la înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea statului ţara încă nu şi-a găsit o direcţie, iar populaţia, cât de cât decenţa traiului de zi cu zi.
În decembrie sunt din nou alegeri. Aceeaşi oameni se tot aleg, se tot prezintă în faţa alegătorilor, cu aceleaşi minciuni, cu aceleaşi demagogii, în care, de cele mai multe ori, nici ei nu mai cred. Speranţele de mai bine sunt închise într-un cufăr al politicii externe, şi ea lovită de prostie. Să nu uităm că tot ceea ce a fost cu adevărat de câştigat pentru România s-a făcut numai cu intervenţia şi cu susţinerea ţărilor din Vest. Măcar acolo să existe politicieni capabili să gestioneze continental politica, de aşa natură ca ideile şi idealurile comunitare să devină literă de lege şi pentru ţările mici, care nu îşi permit să se guverneze singure, care, încă măcinate de corupţie, de hoţie şi de interese obscure, să aibă măcar şansa de a exista – fie şi cu numele – în continuare, alături de platoşa europeană.
Alegerile din decembrie sunt un circ mediatic. Chiar din octombrie, dar, în special în noiembrie o să asistăm la răsturnări de situaţie, la dezvăluiri, la acuze, arsenal democratic, ca şi regulament de joc, însă practicat cu o viscerală ură, atât faţă de alegători, consideraţi nişte proşti şi trataţi ca atare, dar şi faţă de adversarii politici.
Alături de politicieni, seară de seară la TV şi jurnaliştii. Bine, datorită asocierii cu politicienii, mimând actul jurnalistic sau făcând exces de zel, în funcţie de direcţia de unde vin banii, acest termen este exagerat sau pare impropriu. Impostura a luat locul meseriei, iar banii le-a orbit atât logica, dar mai ales deontologia profesională. De exemplu, au ieşit la iveală nume şi sume de bani, pe care unii aşa-zişi jurnalişti le-ar fi încasat în urma prestaţiilor la societatea comercială Realitatea Media, cea care avea în subordinea sa şi televiziunea Realitatea TV. Din publicaţia Cotidianul reiau câte nume şi ceva cifre de remuneraţie: Dan Turturică – 10780 euro, Emilia Şercan – 8500 euro, Cristian Tudor Popescu – 2000 euro, Andreea Creţulescu – 10000 euro, Ruxandra Săraru – 1500 euro, Corina Drăgotescu – 3000 euro, bani care se încasau lunar, dar şi alte nume, cu sume cel puţin la fel de sfidătoare, în comparaţie cu alţi angajaţi jurnalişti, dar, care nu se bucurau de aşa favoruri. Evident că, pentru aceşti bani niciodată, dar niciodată Sorin Ovidiu Vântu nu avea de ce să se teamă, că vreun nume sonor din presa audio-vizuală românească are să-l atace, pe el personal şi afacerile pe care le păstorea alături de Petrom Service, prin Liviu Luca, personaj căruia numai de sindicatul petroliştilor nu-i ardea. Toţi aceşti neruşinaţi sunt în continuare la TV, bine, la alte posturi, cu alte state de plată, probabil mult mai bombastice, la fel de plini de ură faţă de adversarii politici ai patronului canalului, cu o atitudine ofensivă, asemenea câinelui, pe care stăpânul îl mângâie şi-l laudă pentru că a lătrat, sau ori s-a repezit la gâtul celui ce a îndrăznit să se apropie.
Am dat acest exemplu ca lumea să înţeleagă faptul că dialogurile piezişe din platoul de televiziune fac parte din arsenalul artistic cu care atât invitaţii, cât şi moderatorii/jurnaliştii TV sunt educaţi la cabina de machiaj, la cârciuma de peste drum sau în biroul select, dar discret privirilor şi urechilor  patronilor media.
După 1989, sintagma „aţi minţit poporul cu televizorul” tinde să devină un perpetuum mobile, o condiţie de sine stătătoare pentru fiecare tur de scrutin, pentru fiecare formaţiune politică şi candidat în parte. Posibil ca înseşi politica şi politicienii din România să sufere o mutaţie, asemenea celei din toamna lui 2014, cu venirea lui Verner Klaus pe post de preşedinte al ţării, mutaţie datorată tot unor alegeri, însă, de data aceasta, la democraţie acasă, în Statele Unite. Aşa cum, în urmă cu doi ani s-a intervenit subtil, posibil ca şi acum să avem o situaţie asemănătoare.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 

 

INTERVIU
EFECTUL DE PIRAMIDĂ. SCURT INTERVIU CU DOCTORUL CORIOLAN DRAGOMIR
Întrebându-l într-una din zile la telefon ce mai face, aflu de la doctorul Coriolan Dragomir  că tocmai a coborât din podul locuinței sale (casa din omuna Cicârlău), unde și-a instalat o piramidă pentru reechilibrare psiho-fizică. Asta m-a îndemnat să continuăm dialogurile noastre dedicate vieții în general, celei înțelepte în special, cu captivanta lecție despre efectul de piramidă.
Domnule doctor, am citit diverse lucruri (unele mai năstrușnice ca altele) despre acest mult trâmbițat efect de piramidă. Concret, ce hram poartă și cum își justifică faima pronunțat esoterică și nițel ocultă?
Având în vedere vârsta multimilenară a piramidelor egiptene și a ziguratelor mesopotamiene, precum și marile bătăi de cap pe care ele continuă să le dea științificilor din zilele noastre, sunt de acord cu calificativul „esoteric”. Dar calificativul „ocult”, de regulă asociat cu esoterismul, nu face altceva decât să tulbure și mai mult percepția noastră asupra acestor făloase construcții ce sfidează timpul, prin îndesirea și înălțarea enigmei în ceea ce privește monumentalitatea și uimitoarea precizie a execuției lor până la cotele supranaturalului.
Prin urmare, ocultismul n-are ce căuta aici, asta deoarece el este generat și încurajat chiar de concepția noastră eronată privind istoria. Da, căci cum se împacă piramidele și alte multe vestigii antice (statuete-astronauți, obiecte confecționate din fier-alfa cu incredibila puritate de peste 99,9%, calculator, baterie electrică etc.) cu convingerile noastre nefondate vizavi de preistorie și primitivismul predecesorilor din acele timpuri îndepărtate?!...
Revenind la întrebare, fac precizarea că orice piramidă (la urma urmei lesne de construit), modifică în sens pozitiv sau negativ câmpurile din apropierea ei, astfel că se produc două fenomene importante, pe care „primitivii” de-atunci poate că nu le-au cunoscut la centimă, dar e sigur că măcar le-au intuit:
a) Energiile implicate într-un atare proces se reduc simțitor în raport cu valorile resimțite de noi în viața de zi cu zi în mod obișnuit;
b) Procesele, foarte influențate de mediul înconjurător, se desfășoară cu o viteză mult mai mică.
De ce spun că sunt influențate de mediul înconjurător? Pentru că masivele obiecte metalice de felul structurilor din fier-beton, meselor și dulapurilor metalice, respectiv a liniilor electrice de înaltă tensiune, motoarelor electrice , televizoarelor, cuptoarelor cu microunde și monitoarelor de calculator, aflate în apropierea piramidei unde se desfășoară experimentul, pot influența în sens negativ câmpurile, ceea ce fatalmente duce la eșecul parțial sau total al experimentului.
Menționez câteva dintre efectele benefice înregistrate, atunci când sunt îndeplinite condițiile de amplasare, precum și cele pentru construirea piramidei (unghiul vector al undei purtătoare de energie să fie de 52,606 grade, caz în care, indiferent de materialul întrebuințat, piramida este deodată transmițător și receptor): apa pierde din mirosul de clor și are un gust mult mai bun, mâncarea rămâne proaspătă o perioadă de timp mai lungă decât cea neașezată sub piramidă, lucrurile de sub piramidă se deshidratează (piramida stopează procesul de putrezire și mucegăire), lamele de ras se mențin ascuțite un timp mult mai îndelungat prin punerea lor sub piramidă după fiecare utilizare, plantele nu numai că se dezvoltă sub piramidă de două ori mai repede, dar sunt și mai sănătoase, recurgând la ajutorul piramidei, oamenii cunosc starea de imponderabilitate, de ridicare a temperaturii pielii și de amorțire a sistemului nervos.
Componenta ocultă a piramidei mi-a fost sugerată de cele două simboluri masonice – triunghiul de la vârful piramidei și ochiul plasat în el...
Nu sunt simboluri masonice, ci creștine! Astfel, acel triunghi echilateral de la vârful piramidei, triunghi în care este inserat ochiul, simbolizează Sfânta Treime catolică (dovadă că în secolul al XVIII-lea catolicii au protestat vehement împotriva abuzului prin care francmasonii și-au însușit aceste simboluri), iar ochiul este la rândul lui un simbol creștin, fapt ilustrat, printre altele, de Psalmul 33/18: „Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui...”
Credeți în steaua efectului de piramidă?
Da, sunt convins că în curând omul va apela din ce în ce mai mult la el în diverse domenii (sănătate, agricultură etc.). Cercetările continuă. Cândva eu însumi am colaborat în acest incitant domeniu cu Academia Română, mai exact cu doamna academician Marioara Godeanu.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
CARTILE ZEIT
SANCTUARUL ETERNITĂŢII, DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Folclorul românesc este un tezaur spiritual, provenind din veacurile dacice, proto-româneşti şi, mai apoi, româneşti, corolarul sufletesc intrinsec istoriei mărturisite şi nemărturisite a poporului. Amplele sale forme de manifestare, mai întâi orale şi, mult mai târziu scrise, sunt definitorii pentru evoluţia spirituală, dar şi materială a colectivităţilor româneşti, indiferent de aria lor geografică de existenţă.
Folclorul se mai numeşte şi înţelepciunea poporului, termenul provenind din limba engleză din cuvintele folk şi lore, fiind introdus de scriitorul englez Wiliam Thoms în anul 1840. Acesta a fost un cercetător al producţiilor populare orale şi al miturilor din aria de creaţie britanică, iar termenul a căpătat imediat o largă răspândire în cultura europeană care, îşi trăia atunci din plin romantismul sub toate formele lui artistice, orientându-se, printre altele, şi spre cunoaşterea şi valorificarea producţiilor literare şi muzicale ale spiritului rural colectiv şi anonim.
Literaţii care îşi recunoşteau apartenenţa la acest amplu curent, dominant în secolul al XIX-lea, erau şi pasionaţi culegători de poveşti populare, de cântece săteşti vocale, ori instrumentale. Ei călătoreau prin sate şi adunau de la înţelepţii locurilor poveşti, proverbe, istorioare cu specific local pe care, apoi, le publicau în revistele vremii, ori în cărţi, contribuind astfel decisiv la constituirea acestor creaţii tradiţionale într-un corp spiritual aparte, veridic şi necesar, al civilizaţiei europene.
Culegători celebri au existat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea în mai toate ţările europene, iar în privinţa ierarhiilor există părerea unanimă că cei mai valoroşi culegători de folclor şi totodată prelucrători şi publicişti sunt germanii Jacob şi Wilhelm Grimm. Celebrele lor personaje Alba ca Zăpada, Scufiţa Roşie, ori Hänsel şi Gretel au legănat copilăria multor generaţii.
În aria spirituală românească au existat culegători pasionaţi de înţelepciunea populară, de mituri şi proverbe, de cântece săteşti, a căror muncă excepţională a contribuit la intrarea în sfera literaturii şi a muzicii culte a multor mituri populare străvechi, basme, poveşti,  proverbe, snoave, ghicitori etc.
Generaţiile actuale datorează enorm unor culegători şi creatori ca Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Anton Pann, Ovid Densuşianu, Perpessicius ş.a. Fără munca lor altruistă ar fi intrat în uitare, ori s-ar fi pierdut pentru totdeauna mituri şi tradiţii populare dacice, proto-române şi chiar româneşti, iar cultura noastră ar fi fost mult mai săracă şi, probabil, lipsită de interes.
Gânditori precum Lucian Blaga, ori Mircea Eliade nu ar mai fi avut suportul spiritual pentru a da un conţinut naţional interpretărilor lor filosofice, care aşază poporul român pe picior de egalitate cu celelalte popoare civilizate ale Europei.
Pe baza studiilor sale de folclor, filosoful Lucian Blaga identifică matricea stilistică a culturii române în cultura populară: Să numim acest spaţiu‑matrice, înalt, indefinit ondulat şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic... Destinul aici nu e simţit nici ca o boltă apăsătoare, până la disperare, nici ca un cerc din care nu este scăpare... Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi se sfârşeşte pe plai.
Trebuie precizat că alături de conceptul nou introdus, de spaţiu mioritic, de descoperirea unor elemente abisale de la temelia dezvoltării culturii rurale, Lucian Blaga relevă şi misterul în care a evoluat în mii de ani spiritualitatea populară din spaţiul carpato-danubiano-pontic, până când a ajuns la stadiul actual de spirit popular omogen, de folclor şi, mai ales, de folclor cult.
În zilele noastre însă, în secolul al XXI-lea, în condiţii complet schimbate, spiritul popular românesc este supus unor agresiuni fără precedent, unor schimbări cu care nu s-a mai confruntat în istoria sa, dat fiind faptul că viaţa satului s-a schimbat din temelii. Satul românesc actual nu mai este cel tradiţional, patriarhal, cu rânduielile sale transmise din generaţie în generaţie. Într-adevăr, mai sunt oaze care păstrează nealterate obiceiurile şi datinile străbune, dar viitorul lor este incert, perspectivele nu sunt unele de dezvoltare, ci mai degrabă de menţinere şi conservare la nivelul actual.
Un agresor serios este însuşi conceptul de globalizare a evoluţiei societăţii umane; el nu ţine cont de specificul naţional, popular, sau de ceea ce este autohton. Interese economico-financiare transnaţionale proiectează şi chiar acţionează pentru schimbarea conceptelor naţionale de graniţe de stat, de suveranitate naţională - care ar trebui restrânsă - şi a tuturor valorilor cu care suntem obişnuiţi şi în care trăim de sute de ani. Sub masca proclamării libertăţilor de orice fel, de conştiinţă, de mişcare liberă a persoanelor şi ideilor, există forţe în lume care îşi urmăresc, pas cu pas, interesele proprii, interese materiale, de acaparare a bogăţiilor naţiunilor pe care le invită de convenienţă la colaborare şi la liber schimb, scopul urmărit fiind altul, unul propriu, egoist. 
În acest complex de factori poluanţi de conştiinţă, în care cele mai recente cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei sunt folosite, în primul rând, în scop politic de dominare şi în vederea restrângerii libertăţilor individuale, am putea spune că a te dedica studiului înţelepciunii populare româneşti este un act intelectual de excepţie, este o faptă de iubire de patrie şi de limbă română.
Ceea ce prezintă în această carte doamna prof. Gina Moldoveanu este chintesenţa spiritului popular românesc adevărat, în manifestările lui cele mai variate şi  mai frumoase. Titlul cărţii sintetizează foarte bine faptul că ne aflăm în faţa unei comori spirituale româneşti, ne aflăm în faţa SANCTUARULUI ETERNITĂŢII.
În conţinutul lui găsim concepte populare şi personaje fantastice proprii simţirii neaoşe româneşti, citim despre raporturile dintre om şi divinitate, despre felul cum îşi manifestau strămoşii noştri credinţa în divinitate, despre felul cum au ştiut să o păstreze nealterată peste veacuri, pentru că, păstrându-şi neclintită credinţa în Dumnezeu, au putut să-şi conserve structurile lor materiale şi spirituale.
Eseul de faţă înfăţişează, în termeni originali şi pertinenţi, bazele credinţelor religioase şi evoluţia lor în actualul spaţiu de limbă română. Menţionarea zeului antic Zamolxis, cu toate atributele lui supraomeneşti, dar şi omeneşti, atestă faptul că dacii năzuiau, în credinţa lor, către o formă umană completă, către o împlinire umană cu un accent puternic pe scara spirituală, nu pe cea materială, accent care astăzi s-a pierdut. De pildă, să ne gândim cel puţin la convingerea dacilor că după moarte îl vor întâlni în tărâmul său pe zeul tutelar Zamolxis şi la bucuria cu care mergeau prin moarte în întâmpinarea lui. Această lipsă de teamă în faţa morţii îi făceau ca, în cadrul luptelor, destul de frecvente cu năvălitorii străini, să se bată cu mult curaj şi cu o dăruire fără seamăn. Faima capacităţii lor de asumare a riscului şi a sacrificiului în luptă l-a făcut pe părintele istoriei, Herodot, să rostească celebra frază, rămasă emblematică până astăzi, că dacii erau cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iar gândul doamnei profesoare Gina Moldoveanu vine să sublinieze în mod magistral că: Nemurirea, pentru care strămoşii noştri săvârşeau nenumărate sacrificii, nu mai reprezintă decât un cuvânt ieşit din uz, ori unul fără nicio rezonanţă.
Continuând să urmărim prin veacuri de trăire dacică şi, mai târziu proto-română, credinţa poporului în viaţa de apoi, mai fericită decât aceasta, constatăm că şi ciobanul din balada Mioriţa are o atitudine de acceptare a apropierii morţii, o trăire sufletească din care înţelegem că  privea moartea sa ca pe o nuntă. Deşi secolele au trecut, filonul de aur al credinţei populare în divinitate şi în viaţa de apoi se prezintă ca o constantă, care astăzi, în condiţiile sociale şi culturale date, cel puţin, ne uimeşte:
Iar tu de omor/ Să nu le spui lor/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă/ Că la nunta mea/ A căzut o stea/ Soarele şi Luna mi-au ţinut cununa/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi/…
Excepţională unitate a trăirii spirituale străbătând veacurile!
Seninătatea baciului moldovean în faţa morţii este remarcabilă, fascinează mintea oricărui muritor şi dăruieşte sufletului un crâmpei de speranţă în ceea ce priveşte existenţa umană, observă cu exactitate autoarea prezentului eseu în capitolul VI, intitulat Miturile esenţiale ale spiritualităţii româneşti.
Valenţele filosofice ale baladei sunt indiscutabile, profunzimile umane pe care le sondează, de asemenea. Nu avem decât să dăm crezare autoarei şi să rostim cu bucurie odată cu ea că ciobănaşul ar fi reprezentarea umană a soarelui, iar mama acestuia, a pământului. Vizibila şi puternica legătură dintre aceste două elemente cruciale favorizează ideea conform căreia Mioriţa ar ascunde profunde înţelesuri cosmogonice, descifrate de înţelepţii timpurilor primordiale şi actuale.
Ne mai surprind plăcut evocările şi explicaţiile care însoţesc eroii din basmele şi poveştile românilor, înalta lor moralitate, valoarea lor, de pildă, pentru timpurile confuze în care trăim. Autoarea menţionează şi descrie un întreg corpus de eroi de basm, de tradiţii şi sărbători populare foarte vii în conştiinţa milenară a poporului român, relevă sensurile filosofice, ori profund umane, cu care ne întâlnim în cazul fiecărui erou popular sau ipostază legendară.
Sunt foarte bine surprinse în definiţii ca de manual, aş putea spune, personaje de legendă, iar criteriul de bază al analizei este aici acela de nemuritor, ori muritor: zâna zânelor, ielele, cele trei ursitoare, ştima casei, zmeul nu pot fi decât eroi din alt tărâm veniţi în lumea noastră cu scopuri precise şi pentru a acţiona, fie în ajutorul omului, fie în defavoarea lui, în timp ce muritorii sunt personaje rodite din fantezia populară, colectivă, foarte aproape prin viaţa şi faptele lor, ori, cel puţin, prin năzuinţele lor, de omul simplu de la ţară, de românul curat şi adevărat de la şes sau de la munte: Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Împăratul Verde, Prâslea, Păcală etc.
Capitolul dedicat sărbătorilor populare este de-a dreptul captivant. El prezintă un număr mare de sărbători laice sau religioase de peste an, din care putem trage lesne concluzia că oamenii din popor ştiu să muncească, dar ştiu şi să trăiască cu voioşie. Unele sărbători cum ar fi Mărţişorul,  sărbătoare a vestirii primăverii, a bucuriei în faţa reînvierii naturii, actuală şi astăzi, este veche de aproximativ două milenii, fiind transmisă de la romani, este exclusiv naţională, românească. Nicăieri în Europa nu se mai serbează de 1 Martie venirea primăverii prin daruri simbolice făcute de bărbaţi femeilor şi de membrii familiilor între ei.
Ghiocelul prins la reverul hainei cu fire de aţă de culoare roşie şi albă aduce multă bucurie, naşte prietenii sau împăcări între oameni.
Noaptea de Sânziene are o încărcătură magică aparte. Conform mentalului colectiv, în noaptea din ajun sunt posibile toate minunile, forţele misterioase benefice omului, dar şi cele malefice ajung la apogeu. Sânzienele transformă ierburi obişnuite în ierburi de leac, ce vindecă anumite boli ale oamenilor.
În toate zonele folclorice ale ţării, Colindele însoţesc multe sărbători colective, bineînţeles cu diferenţele specifice zonale. Comentariul dedicat acestora surprinde cele mai importante colinde, cum ar fi cele referitoare la peţirea fetelor de măritat, la muncile agricole, ori cele ce preamăresc Naşterea Domnului, Crăciunul. Pe bună dreptate, autoarea subliniază că sărbătoarea Crăciunului e sărbătoarea bucuriei şi cea mai frumoasă pentru copii, care îşi aşteaptă darurile de la  Moş Crăciun, cel care se strecoară pe gaura cheii sau pe hornul casei, ori în alte chipuri, pentru a lăsa daruri sub bradul minunat împodobit în ajun.
Pluguşorul şi Sorcova merită menţiuni speciale. Ele sunt colinde dedicate Anului Nou, sunt însoţite de veselie colectivă, de speranţe în recolte mari în viitor, de dorinţele de mai bine ale omului. Vechi de mii de ani, încă din societatea Romei antice, ele s-au transmis noilor generaţii fiindcă speranţa de mai bine este etern umană. Autoarea precizează că Pluguşorul nu este altceva decât un ritual agrar, ca multe altele deja prezentate, numai că acesta se săvârşeşte în ajunul Anului Nou, pentru a saluta trecerea dintre ani şi nu oricum, ci printr-o urare de spor şi belşug. Demult, cei care plecau la colindat, chiar erau însoţiţi de un plug tras de boi şi executau o brazdă în faţa casei vizitate, în care se aruncau seminţe, ca simbol al rodniciei pământului.
Dintr-o analiză atât de pertinentă a folclorului românesc nu putea să lipsească capitolul dedicat înţelepţilor satului, cei care gândeau mai profund, mai cu tâlc şi mai cu folos pentru toţi cei din jur.  
Capitolul IV, Savoarea cuvintelor înţelepte se referă la inteligenţa omului din popor, la proverbele şi pildele lor care, iniţial, au avut un autor, dar, cu timpul, au fost acceptate de colectivitate şi răspândite, dat fiind adevărul lor, iar autorul a rămas anonim. Autoarea surprinde tocmai această trecere benefică de la aportul individului la acceptarea lui de către colectivitate: Omul simplu din popor, fără prea multă ştiinţă de carte e capabil să înţeleagă sensul profund al lucrurilor, cărora s-a gândit să le acorde o formă uşor perceptibilă, enunţuri lipsite de sintaxa complicată a gramaticii contemporane, spre a fi pilde tuturor celor aflaţi într-un moment de răscruce. De aceea, nenumărate generaţii care s-au perindat de-a lungul vremurilor au găsit de cuviinţă să lase moştenire omenirii un tezaur minunat de aforisme, neîndestulător şi astăzi, ce aşteaptă mereu alte şi alte cuvinte de duh, menite să încânte sufletul şi mintea. Despre acestea, marele poet George Coşbuc, a scris ca fiind creaţia unor oameni din popor, persoane singulare şi a mulţimii  însăşi.
Autoarea enumeră o serie de proverbe izvorâte din experienţa omenească, utile oricui, iar în finalul capitolului explică cu sinceritate care este valoarea acestor proverbe şi zicători pentru noi cei care le luăm în primire, astăzi, ca pe o moştenire: Sunt necesare oricui aceste vorbe înţelepte, care vor stăpâni întotdeauna sufletul avid de cunoaştere şi dornic de a găsi răspunsul problemelor personale, într-o lume vitregă, în care suntem din ce în ce mai solitari. Cartea este şi rămâne unicul sfetnic de taină al omului, prieten fidel şi tăcut, capabil să asculte şi să ofere informaţii necondiţionat.
Misterele atemporale din Capitolul V vor trezi un mare interes printre cititori. Aici autoarea încearcă să dezlege anumite mistere ancestrale, existente în munţii noştri pe podişul Bucegilor şi în alte locuri încărcate de profunzimi existenţiale neînţelese încă. În acest capitol, realitatea vieţii cu care suntem obişnuiţi poate fi abandonată în faţa unor revelaţii neaşteptate despre tainele ascunse de trecerea mileniilor, dar şi de neclintirea munţilor.
Se spune că Zamolxis locuia într-o peşteră din muntele Kogaion, care se traduce Capul Magnificului. Nu departe de Sfinx şi Babele se află Peştera Ialomiţei, un cuceritor locaş al obscurului, împodobit cu stânci înfiorătoare, udate încontinuu cu apa sfinţită care izvorăşte din adâncurile acestor munţi. Peştera este un imens drum al purificării, un spaţiu în care sunt binecuvântaţi doar cei care ştiu să respecte măreţia metafizicului. În acest loc se află tunele nebănuite unde se crede că se ascundeau dacii în vreme de primejdie. Odată ce ai pătruns aici, te învăluie discret o minunată, dar înfricoşătoare privelişte, care îndeamnă la meditaţie şi atenţie pe tot parcursul ei. Nu departe de intrare se găseşte Grota lui Decebal.
Eseul profesoarei Gina Moldoveanu dezvăluie cititorilor aspecte fundamentale ale vieţii sociale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. În conţinut sunt analizate şi exemplificate laturi spirituale ale fiinţei omului aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, fiindcă omul românesc nu a migrat de nicăieri, ci numai aici s-a născut, a crescut şi a evoluat.
Sanctuarul eternităţii este o carte plină de înţelepciune, adevăr şi suflet românesc, este un izvor de învăţătură pentru tinere generaţii, dar şi o sursă de informaţii pentru cercetătorii preocupaţi de cultura şi spiritul poporului român în sinuoasa lui evoluţie.  
George Tătăruş (Bucureşti)
 
REVERENTE CRITICE...
PE RIO COSTA, BALADE EROTICE DE DORIN N. URITESCU
Baladele erotice şi …politico-sociale (se putea altfel?) sunt deopotrivă reprezentate în insolitul volum Pe Rio Costa de Dorin N. Uritescu, ediţie princeps girată de Editura Biblioteca, Târgovişte, în 2014, reeditat la Rawex Coms, Bucureşti, 2015. Diverse şi incitante ca discurs, ca ritm, ca limbaj, având inculcată o ,,anecdotică” plină de farmec, care salvează (prin umorul lor discret, bine mascat) de prozaism creaţia poetică, aceste balade sunt presărate cu imagini în care zeitatea iubirii şi zeul petrecerii euforice îşi fac prezenţa cu o cohort zăngănitoare de accesorii şi săbii, tamburine şi butaforii ale activităţii lor divine.
Aflăm astfel, cum în mlaştina dintre Rio Costa şi Mur, răsare imaginea artistică a unui peisaj baroc halucinant: „Bălţi cu nămol galben şi lipicios,/Deasupra lor nor puturos,/[…]/Înţesat de trestii multe şi groase,/Cu buturugi putrezite şi rădăcini de sălcii întoarseˮ(Floarea de noapte de pe Rio Costa).
Într-un ochi curat de apă, înflorind din zece în zece ani, înconjurată de balta murdară în care colcăie „şerpi, ţipari şi varaniˮ, creşte o floare bizară: „[…] de un farmec deplin şi de-o mare bucurie a vederii;/Unică, Floarea-Ispitei, râvnită, Floarea Venerei.ˮ («Nufărul» vânăt de pe Rio Costa)
Este puternic efectul culegerii acestei minuni simbolice a iubirii: „[…] de culoarea vişinei coapte,/Un fel de nuferi vineţi, flori stranii, rare, de noapteˮ.
Tabloul conţine o repetiţie sinonimică a culorii florii – culoarea vişinei coapte şi [nuferi] vineţi –, dar şi folosirea expresiei comparative de identificare aproximativă un fel de – ceea ce justifică ecoul poetic al perceperii realităţii printr-o înşiruire lexicală, sugestivă, cu efecte inefabile: „([flori] stranii, rare, de noapte), menite să provoace iubitului buna-dispoziţie şi deschidere spre gesturi erotice delicate, care se vor unice ca imagine poetică: „I-am strâns cu buzele scoica urechilor,/Cu gust dulce, de crudă alună,/Şi-am sărutat-o cu genele pe gâtul întins.ˮ/Surprinderea jocului ,,venerasian” are farmecul unei mărturisiri de o delicateţe rară a formulării: „În timp ce-mi îngâna, stins, cântecul perechilor/Aflate-n delirul jocului iubirii, puternic încins.ˮ («Nufărul» vânăt de pe Rio Costa)
Bachus nu se lasă aşteptat, în acest univers al petrecerii amoroase, incitând la producerea licorii cu efecte (interesantă interdependenţă divină) afrodisiace (,,venerasiene”): „[…] unchiul Dan […]/[…] pe vremea prohibiţiei./În America «tuturor posibilităţilor», într-o vale,/Când, şomer în Florida, a făcut ţuică din portocale.ˮ (Femei şi alcool)
Astfel, personajele acestui reportaj liric: Dan şi Doru îşi propun să repete istoria petrecută în Florida, în vremea prohibiţiilor de tot felul, pe Rio Costa, şi produc alcool: „Avea o aromă drăcească şi un parfum îngrozitor!/Când îl gustam, ne scârţâiau dinţii şi limba se chircea în gură,/Dar după ce-l înghiţeam se-mprăştia în corp, cotropitor,/Şi ne credeam cu totul intraţi în altă făptură.
A urmat o petrecere bahică de pomină şi, după cum sugerează autorul (personaj liric principal), prin analogie cu banchetul ,,casanovic” de la Marsilia, petrecerea nu s-a oprit aici, a fost presărată cu acte specifice patronate de Venera.
De remarcat grafica de carte, care este expresivă şi vibrantă, cu virtuţi simbolice şi alegorice, grafică realizată de Alexandra Toşca:
În alte balade, apar dezinvolte urmaşe ale Evei, frumoase, fără inhibiţii erotice, dezlănţuindu-se sălbatic: „M-a cutremurat voinţa ei de-a da bucuria/Unui suflet iubit, de dor chinuit,/Şi m-am simţit, dintr-odată, puternic trezit,/Să-i răsplătesc cu prinos dăruirea,/De freamătul trupului ei bântuit.ˮ (Sălbatica din Tribul de Jos)
Unele figuri feminine, la început reţinute, neîncrezătoare, par a se fi născut numai şi numai pentru a dovedi adevărul milenar al nestatornicei mândrii virginale, dar se lasă – paradoxal au ba - înduplecate de «voievodul iubirii», luându-şi drept pavăză, fragilă, pavăza de crin a iubirii,  exemplul zeiţei Venus: „Te voi duce pe-un tărâm fermecat,/De care a avut în exclusivitate parte/Zeiţa Venus din Antichitate!ˮ («Efectul Jacuzzi», pe Rio Costa)
Alte prezenţe virginale, neajunse la „clasicaˮ vârstă a iubirii totale, se dovedesc a fi nerăbdătoare, deşi şamanul amorului le face să înţeleagă inoportunitatea dorinţelor lor: „– Eşti o copilă şi inocenţa ta o preţuiesc!/– Lasă că până în vară, la scăldătoare, o să mai cresc!ˮ (Copila de pe Rio Costa)
Şi nu puţine sunt figurile feminine excesiv erotice: „Rupe-mi bluza!… Muşcă-mă pe gât!/Zgârâie-mă pe faţă!… Înjură-mă urât!…/Dă-mi palme!… Trage-mă de păr!…/Ia-mă de urechi!… Mai cu ambiţie!…/Pune-mi cătuşe!… Du-mă la miliţie!…/Sugrumă-mă lent!… Citeşte-mi statutul!…ˮ (Pe Rio Costa cu activista la partid!)
Balada este salvată de prozaism prin comicul buf pe care-l prezintă, dar şi de luarea în zeflemea, tonul fiind aproape sarcastic; fantezia creează o întâmplare cu note de hiperbolă savuroasă, hazlie. Imaginile sugerate de vervă, de expresivitatea secvenţelor lingvistice îmbibate de oralitate (opţiune postmodernă) încadrată inteligent şi construită, cu talent, în cadenţa baladei clasice, produc deliciul lecturii. Capricioasă, Venus foloseşte toate clapele instrumentului erotic creând iubire, cu accente şi pete de culoare în zig-zag, de la sublim la ridicol.
Bachus intervine când amorezul (sau amantul) se află în starea tulburată de o iubire neîmplinită, înfrântă, cu aceeaşi ,,eficienţă” ca şi în situaţia reciprocităţii sentimentelor şi a racordării perfecte a simţurilor: „Din această tulburătoare stare,/[…]/Aducând fie pentru bună-dispoziţie, fie pentru alinare,/Sticle cu cel mai bun vin de Jidvei.ˮ (Ioan Buia pe Rio Costa)
În volumul de versuri PeRio Costa, vinarsul bahic este nelipsit: „Lae a lui Lae, mutilat de război,/Vara o petrecea la cabană-n zăvoi./Îmi zâmbea cu obrazul lui ars,/Zicând să beau din damigeană,/Că-i ceva straşnic, de pus la rană,/Cel mai curat şi mai tare vinars.ˮ (Romanţă cu înţelesuri amare)
La fel de nelipsit este şi vinul: „Vin dulce, trei sferturi de Jidvei, cu însemneˮ (Căutătorii de aur pe Rio Costa);
„[…] să bem vin vechi de Jidvei,/Să le aduc, la grătar, cleni grași, tăvăliţi în mujdei.ˮ (Rio Costa, dragostea mea)
Nimic excesiv (vulgar, trivial) nu se strecoară în baladele erotice, în care amorul tutelat de Venera se întretaie cu stimulentul bahic, producând imagini artistice savuroase, sub condeiul unui poet bântuit de fantomele insidioase ale iubirilor exotice. Chiar dacă, uneori, reverberaţii – scolastice! – din Păstorel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu ori din melanholia lui Teleor dau buzna peste faldurile de catifea incendiată în dorurile Crailor de Curte Veche, ale prinţilor levantivi, ale dervişilor dezlănţuiţi în dansuri fascinante sau ale ,,locatarilor” bezmetici, rătăciţi printr-un soi de Isarlâk uitat pe undeva, prin Balcani, dar cu scânteieri/ răbufniri neaşteptate de gheizer viril, nestăvilit tocmai, hăt!, peste ocean, pe/ prin Rio Costa…
Filolog cu vast orizont şi minuţioasă pregătire în domenii de nişă ale disciplinei ştiinţifice, de indubitabil rafinament, numită Limba Română Contemporană, dar şi în Gramatică Istorică, Dialectologie, Limbaje Ezoterice, Ştiinţe ale Comunicării şi Manipulare, autor a zeci de volume de specialitate, publicate mai ales în ultimii 33 de ani -, Dorin N. Uritescu  confirmă butada, vag maliţioasă, conform căreia tot românul s-a născut poet.
Universul său liric poartă peceţi difuze, remarcabile nu atât prin autenticitate sau originalitate,  dar – finalmente - încântătoare prin graţia slalomului şăgalnic printre chemări, ispite şi ecouri din zări celeste ori, mai degrabă, telurice.
Inspirat cravaşat, bine ţinut în frâu sau, adeseori, lăsându-i libertate incendiară la dârlogi şi la zăbală -, Pegasul călărit cu atâta ardoare de Dorin N. Uritescu pare tentat să-l ducă, în cele din urmă, pe vreo magică insulă de foc, în care neştiute amazoane, despletite în efluvii fugoase, precum zebrele călărind deşertul, sub spectrul fatal al gheparzilor ce le urmăresc cu neobosire, abia aşteaptă să-l devore, botezându-l în libaţii eclatante de Zghihara, Busuioacă de Bohotin, Fetească Neagră, Tămâioasă Românească, Rekaţiteli, Roşioară de Dăbuleni, Grasă de Cotnari, Merlot, Sauvignon şi Cabernet, cupajate după reţete misterioase, în pocale din cristalul cel mai pur, cu sonorităţi de liliac, ambră, mosc şi patchouli.
Se înţelege, sperăm, că, pendulând visător între apolinic şi dionisiac, poetul Dorin N. Uritescu se lasă învăluit, sedus şi scăldat în fagurii de lumină ai lui Apollon, făcând eforturi de a nu se recunoaşte abandonat în braţele pleiadelor de bacante şi elfi, dansatoare şi …asistente de regie de sub bagheta cufundată în miraje a lui Dionysos.
Marele rege al Dacilor: Burebista a ştiut de ce a promovat - ca primordial principiu al vieţii poporului său – măsura şi cumpătarea, comuniunea şi cuminecarea, ordonând dezgroparea podgoriilor, programul cazon de antrenamente severe, duse la extreme, disciplina şi o anume asceză de sorginte zalmoxiană.
Răstignit între Venera şi Bachus -, poetul Dorin N. Uritescu rămâne un adolescent cu pletele fluturând adamic în vântul nepereche al iubirii, spirit orfic, veşnic tânăr, cu suflet inocent, de copil al Terrei, scăldat în baudelairiene sau rimbaldiene iubiri şi tălăzuiri divine.
Dan Lupescu (Craiova)

O CARTE PENTRU COPII, TRĂGÂND CU OCHIUL
SPRE OAMENII MARI: INOROGUL ROŞU, DE FEVRONIA SPIRESCU
Doamna prof. FEVRONIA SPIRESCU dovedeşte, din nou, prin proaspăt editatul volum „Inorogul roşu”, că nu este doar o pictoriţă şi graficiană de excepţie (coperţile, precum şi toate paginile de superbă grafică, precum şi tehnoredactarea, îi aparţin!), ci şi o autoare (extrem de sensibilă şi vizionară!) de BASME – adresate copiilor, dar indicate a fi citite şi de aşa-zişii „oameni mari”. Noi zicem chiar că „musai” ca „oamenii mari” (din politica valahă, dar nu numai!) să „tragă cu ochiul” spre paginile acestui superb basm...! De fapt, „trasul cu ochiul”, între „cartea de faţă” şi „oamenii mari”, s-ar cuveni să fie reciproc...
De ce îndrăznim a face această afirmaţie, care, în contextul socio-politic actual, ar putea să pară nu doar „ciudat”, ci de-a dreptul „primejdios”?
Pentru că basmul FEVRONIEI SPIRESCU pune, în planul central ideatic, noţiunea de „SACRIFICIU”. Şi nu falsifică deloc terminologia: nu e vorba de a asasina vreo găină, ori altă biată orătanie, pentru binele (şi „sărbătoarea”!) burdihanului „propriu şi personal”... – ci este vorba de a-ţi jertfi, TU însuţi, viaţa, existenţa, condiţia sacră! -  pentru interesul sacru al unei lumi întregi, al unei comunităţi vaste, cât un cosmos!
FEVRONIA SPIRESCU imaginează două lumi, „în oglindă”, antagonice:  I- PĂDUREA FERMECATĂ (devenită, prin circumstanţe vitrege, ba chiar violente, „PĂDUREA ALBĂ”), lume condusă DOMNIŢA CURCUBEU („blândă, senină şi plină de voie bună”) - şi II-MOŞIA ÎNTUNERICULUI, diriguită de DOMNIŢA NEAGRĂ („pe Moşia Întunericului era umbră, frig şi tristeţe”, iar DOMNIŢA NEAGRĂ era, cum altfel: „tristă, încruntată şi rece la suflet”...ceva ce ar putea fi numit, eventual, cu un termen generic şi sintetizator: „iohannică”...).
În lumea PĂDURII FERMECATE existau „ultimii inorogi din lume”: „Erau doi inorogi albi ca spuma valurilor de mare... erau frumoşi, delicaţi şi iubiţi de toţi” – iar Mama-Inorog a adus pe lume un Prunc-Inorog. Singurul căruia DOMNIŢA NEAGRĂ i-a permis să fie „roşu”, de unde şi numele de ROŞIUŢ (de fapt, i-a „permis”... ANOMALIA! – căci inorogul este alb, în mod vizionar-creştin, precum imaginea marianică!).
În iconografia creştină, INOROGUL reprezintă fecioara, asupra căreia pogoară Sfântul Duh. În Evul Mediu, devine chiar simbolul încarnării verbului divin, în sânul Fecioarei Maria. Alchimiştii văd în Inorog o imagine a hermafroditului care, însă, în loc să cuprindă ambele sexe, transcende sexualitatea.
"Astfel de fiinţe renunţă la dragoste, din devotament faţă de dragoste, pentru a o salva de ineluctabila stingere" - afirmă Yves Bergen. "SĂ MOARĂ DRAGOSTEA, CA SĂ POATĂ TRĂI DRAGOSTEA" - evocă ideea sublimării miraculoase a vieţii carnale şi forţa supranaturală care emană din ceea ce este bun. Mitul inorogului reprezintă fascinaţia pe care puritatea continuă să o exercite chiar şi asupra celor mai corupte inimi” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1995).
Dar, pentru a se putea naşte Pruncul-Inorog, DOMNIŢA NEAGRĂ pune condiţia ca toate culorile din PĂDUREA FERMECATĂ să fie predate MOŞIEI ÎNTUNERICULUI! Şi Părinţii-Inorogi, dimpreună cu  DOMNIŢA CURCUBEU, sacrifică, pentru sacralitatea hierofanică a Pruncului-Inorog, însăşi logica (de bun-simţ comun...) a CURCUBEULUI: MOŞIEI ÎNTUNERICULUI va deveni... ”colorată”, pe când PĂDUREA FERMECATĂ va deveni, pur şi simplu... ”albă”!
De observat că “albul” nu schimbă, esenţial, natura sacralităţii. Ba, dimpotrivă!
În schimb, la nivel existenţialo-fiinţial, autoarea  precizează: “Fiinţele de dincolo [din PĂDUREA FERMECATĂ ] nu trăiesc, ele doar există”. Fiinţarea neînsemnând, deci, şi acţiune sacră, (auto)regeneratoare.
Pruncul-Inorog, devenit copil, află de la CIOCĂNITOARE că singurul leac contra inactivităţii/parliziei sacrale, din zona PĂDUREA FERMECATĂ este să-i ceară DOMNIŢEI NEGRE – RĂDĂCINA CURCUBEULUI (s-ar traduce prin „RĂDĂCINA PARADISIACĂ A DEMIURGIEI, A DINAMISMULUI DEMIURGIC”). Dar aceasta ar necesita un SACRIFICIU MAJOR!
Natura SACRIFICIULUI îi este lămurită Puiului de Inorog de însăşi (aparent, paradoxal!) DOMNIŢA NEAGRĂ (sfătuită de CORB - pasăre legată de sfera semantic a morţii, dar, la traci şi la irlandezi, fiind şi PASĂREA FOCULUI REGENERATOR!): „Vei da culoare ţinutului tău, dar tu vei deveni alb, la fel cu părinţii tăi. Şi asta nu e tot! Veţi merge la Marele Stejar (n.n.: simbolul trac al puterii divine a lui Zalmoxis), la ceasul când se îngână ziua cu noaptea şi, pe uşa tainică ce se va deschide pentru voi, veţi intra, pentru totdeauna, în lumea poveştilor. Acolo veţi trăi de acum înainte, iar lumea în care aţi trăit până acum îşi va aminti de voi doar când vor depăna poveşti”.
SACRIFICIUL este acceptat, la vremea Craiului Nou (simbol clar al regenerării cosmice). Mai ales că Super-Înţeleapta BUFNIŢĂ, VULPIŢA PELTICĂ, IEPURAŞUL CODIŢĂ PUFOASĂ  îi induc Copilului-Inorog,  prin autoarea poveştii de faţă, o pledoarie irefutabilă, pentru LUMEA POVEŞTILOR, ca fiind LUMEA SACRĂ A VISULUI:
Poveştile sunt frumoase. Lumea lor e o lume a visului. Acolo poţi spera, poţi îndrăzni, poţi cuteza... Şi eu sunt inorog. Ciocănitoarea Creastă Roşie mi-a spus că inorogii poartă visele tuturor, că semănăm cu îngerii. Vă las cu bine. Merg spre ai mei şi spre lumea mea. Cei din Pădurea Albă vor primi viaţa şi culoarea înapoi şi mă voi întâlni cu ei în poveşti” – cf. p. 32.
SACRIFICIUL Copilului-Inorog a făcut ca „punguţa cu culori” să reverse (din nou şi logic!) o „feerie de culori” în PĂDUREA FERMECATĂ. Şi toţi „se priveau, uimiţi şi fericiţi, totodată”!
Dar SACRIFICIUL a adus, de fapt, NORMALITATEA! Nu doar fericire, pentru cei din PĂDUREA FERMECATĂ – ci şi strălucirea ALBULUI MARIANIC, pentru inorogi, reîntoarcerea în sfera sublim-paradisiacă (unde, în mod sigur, se vor RE-ANDROGINIZA, întru HIEROGLIFA HERMAFRODITULUI!) - ci şi îndemnul, adresat nouă, TUTUROR (nu doar copiilor!), de a re-trăi NOSTALGIA PARADISULUI, prin NOSTALGIA POVEŞTILOR SACRE:
Încetul cu-ncetul, totul s-a colorat, pe când Roşiuţ se transforma într-un inorog alb, alb ca spuma laptelui, la fel ca Inorogul Tată şi Mama Inorog. În depărtare, spuma roşiatică a zorilor croşeta dantele, spre răsărit. Cei trei inorogi şi-au luat rămas-bun de la toţi şi, cu lacrimi în ochi, s-au făcut nevăzuţi pe o poartă apărută, de nicăieri, în trunchiul Marelui Stejar. Au dispărut în lumea basmelor, de unde nu-i putem reînvia decât atunci când ne facem timp să deschidem o carte de poveşti sau când ascultăm poveştile spuse de cei care le ştiu, sau le citesc, la rândul lor ” – cf. p. 34.
Deci: dacă vreţi ca lacrimile de tristeţe ale PURILOR/MARIANICILOR INOROGI să se transforme în lacrimi de bucurie (o bucurie la fel de altruist-generoasă, ca şi SACRIFICIUL lui Roşiuţ!), nu părăsiţi POVESTEA, adică: NU UITAŢI DE PARADISUL UNDE TOŢI AM FOST! - ...şi, de dorit, ar fi ca TOŢI să ne şi întoarcem acolo...!!!
...Basmele sacre sunt atemporale. Ele nu trebuiesc actualizate sau asezonate, după „mode”, prin natura lor, trecătoare...: „Roşiuţ tropăi fericit, spre grădină, să joace CRICHET cu tatăl său, ca de obicei, la această oră”.
Autoarea acestei sublime poveşti este o mult prea talentată POETESĂ A VISULUI şi o atât de încântătoare şi ferventă APĂRĂTOARE A ŞANSELOR PARADISIACE (deci, implicit - „inorogice”!) ale OMULUI, ca să nu-şi revizuiască opinia despre... ”crichetul din paradis”...!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

DOUĂ-TREI  ZILE DIN ISTORIA MISTICĂ A UNUI NEAM
Cred că nu va mira pe nimeni afirmaţia că Adrian Botez este un scriitor, pe cât de profund şi de prolific, pe atât de derutant. În orice zonă s-ar afla, a prozei, poeziei, eseisticii, hermeneuticii, Adrian Botez reuşeşte, întotdeauna, performanţa de a fi el însuşi şi de a nu semăna niciodată cu alţii.
Premeditare sau destin?
Nuvela “Ofiţerul”, apărută anul acesta, la EDITURA ATENEUL SCRIITORILORBACĂU - şi închinată: “Tatălui meu, Ioan, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial”, nu avea cum să facă excepţie, de la această paradigmă.
Cartea se focusează, de fapt, doar pe un segment de trei zile din istoria modernă a neamului românesc, perioada 22 – 24 august 1944, dar autorul are grija şi mijloacele artistice necesare pentru a absorbi, în acest scurt segment temporal, aproape întreaga noastră istorie, dar nu aceea a succesiunii unor evenimente exterioare, ci aceea a unei matrici spiritual-mistice care, în credinţa autorului, o transcende şi o predetermină pe cea dintâi.
De altfel, în toate scrierile sale, Adrian Botez nu precupeţeşte niciun efort în a demonstra această credinţă: istoria exterioară, aceea pe care o citim din manualele şi studiile de specialitate, nu este decât o umbră (în sens platonician) a unei esenţe profunde, de natură mistică. La care nu putem ajunge prin operaţiile obişnuite ale raţiunii discursive, ci prin avatarurile iluminate ale Credinţei vizionare.
Adrian Botez nu-şi pierde timpul cu “mărunţişurile” evenimenţiale ale istoriei, decât dacă acestea pot fi privite şi înţelese ca ilustrări exterioare ale unui sens ascuns şi incomprehensibil.
Cred că în această cheie pot fi descifrate şi sensurile  nuvelei de faţă. Toată lumea ştie cam care au fost evenimentele (exterioare), care au marcat perioada deja menţionată, evenimente ce au dus la întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi (armata germană) şi, în cele din urmă, la comunizarea forţată a României. Opiniile cu privire la caracterul benefic sau nu al trecerii României, de cealaltă parte a baricadei - sunt pro şi contra.
Adrian Botez analizează şi tranşează problema dintr-o altă perspectivă: aceea a adevăratelor calităţi pe care trebuie să le aibă un militar adevărat, perspectivă care se evidenţiază încă din primul capitol al nuvelei care descrie o adevărată dispută pe această temă, care se poartă în popota aviatorilor de la aeroportul militar al Flotilei X, între colonelul Tudor Dealmare şi colonelul Georgescu şi la care mai participă, în tăcere,  fără a intervene, deocamdată, în niciun fel, şi căpitanul Lixandru Calomfirescu.
Relatarea disputei ne formează deja imaginea a două tipuri de om, diametral opuse: colonelul Georgescu - este tipul executantului perfect, al militarului care “nu are vise…” - nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte. Trebuie! Altfel, nu e militar, “e un laş şi un trădător de civil”.
De cealaltă parte a disputei, colonelul Tudor Dealmare dezvoltă o imagine umanist – pacifistă a militarului, înţeles mai întâi ca OM şi CAVALER. “Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta…în loc de om şi cavaler, a devenit… superlativul absolut al imbecilităţii – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!”.
Colonelul Tudor Dealmare crede cu sinceritate că orice război este stârnit de către “negustorii lumii”, iar “militarul de carieră a devenit, din cavaler, sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi, peste noapte  şi astronomic, decât din crimele comandate acestor funcţionari  model, care au devenit automate de lux…”.
Colonelul Dealmare dezvoltă un adevărat tir de artilerie şi asupra Bisericii, care s-a depărtat de la adevărata ei misiune şi care, în ultimă instanţă, l-a trădat pe Iisus. “Toţi L-au răstignit, toţi îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi Înţeleptul Dumnezeu-Hristos”.
Chiar şi fără să fi urmărit, până la final, desfăşurarea tuturor evenimentelor nuvelei, cu un minim efort de imaginaţie, am putea descifra destinul celor doi interlocutori; autorul se va ocupa doar de destinul colonelului Dealmare, pe celălalt alungându-l în praful istoriei, aşa cum merită, de fapt. Eu parcă îl şi văd, pe colonelul Georgescu, preluând portretul lui Stalin, din mâinile “glorioasei armate eliberatoare sovietice” - şi purtându-l el mai departe, “spre noi culmi de civilizaţie şi progres”.
Ofiţerul pentru care onoarea şi cavalerismul sunt trăsăturile cardinale ale militarului va avea, însă, un destin tragic: după arestarea mareşalului Antonescu şi celebrul discurs al regelui, primind sarcina de a trece la dezarmarea şi arestarea camarazilor germani, alături de care luptase umăr la umăr, colonelul-cavaler Tudor Dealmare refuză executarea ordinului şi îi conduce, pe aceştia, până la granită, apoi întorcându-se în cazarmă şi punându-se la dispoziţia Curţii Marţiale.
…Autorul doar atât ne spune, lăsând în suspensie, desigur cu bună intenţie, deznodământul.
Dar am ciunti, în mod nepermis, unitatea şi coerenţa stilistică a nuvelei, dacă nu ne-am opri asupra celor două viziuni ale căpitanului Calomfirescu, fost absolvent al facultăţii de antroposofie şi un iniţiat în concepţia lui Rudolf Steiner. Aceste două viziuni, în interpretarea căpitanului-filosof, ar ilustra “influenţa mistică a viselor, asupra realităţii – sau… confluent viselor cu realitatea…a corporalităţii astrale cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi războiul…”.
Aici, în relatarea acestor două vise-viziuni, îşi demonstrează Adrian Botez întreaga sa măiestrie scriitoricească: nu le poţi repovesti, cu cuvintele tale, fără să trădezi. Vă voi cita din ultimul (vis-viziune): “Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-I dea, cu grăbire, Însângeratului Lumii… dar nu afla nimic isprăvit… şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă proaspăt scoasă din fântână… nu mai era, în cofă, strop de apă… - şi mama sa îşi îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins… Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse: - Femeie dragă, văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-I ajutaţi… Acum plec… poate veţi fi pregătiţi altădată… voi mai veni… mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare…
Paul Spirescu (Adjud – Vrancea)
 
 
SPIRITUALITATE
FĂCLIA NESTINSĂ A VEGHERII
Începe nebunia sărbătorilor, mai mult sau mai puțin autohtone. Pentru unii nu contează acest aspect, ci, pur și simplu, numai distracția. Ce ne-am face fără un motiv de distracție? Totul ar fi atât de monoton, încât am fi în stare să facem orice pentru a ne satisface nevoia de relaxare exagerată. Din păcate, tinerii, și nu numai ei, consideră că distracția este echivalentă cu manifestările bahice, ori cu cele de natură obscură, gen Halloween. Cum cea din urmă sărbătoare a luat o tot mai mare amploare în ultimii ani la noi, cei mai mulți adolescenți se străduiesc din răsputeri să scoată la lumină întunericul acestei zile de sfârșit de octombrie. Împrumutată fiind, nu are importanță, atâta vreme cât presupune accentuarea stării de bine, uitarea problemelor și chiar pierderea în neant a propriei identități.
Toate valorile morale sunt atunci uitate, căci ar fi o serioasă piedică în calea unei asemenea manifesări. Și cum altfel ar fi mai potrivit, decât luarea în serios a rolurilor? Se perindă unele după altele personaje monstruoase, cu sufletul negru și rece, acaparând mințile inocente, care visează să iasă din cotidian, chiar și în acest mod ciudat. Copii de vârstă școlară sunt încântați de această mare sărbătoare, căreia îi dau o imensă importanță. Au loc fel de fel de spectacole, serbări, baluri și cine mai știe câte și cum s-or fi numind, când întreaga suflare e concentrată pe acțiuni ale răului.
Nu văd acești tineri cât de nocivă este prezența lor acolo, cum le este insuflată ideea că Răul e doar rodul imaginației și că nu are importanță dacă se deghizează în personaje malefice și se manifestă anormal. Oare ce este distractiv în a te confunda cu Răul suprem și a-i vinde sufletul, chiar și în joacă? Câte lacrimi ale părinților creștini ar trebui să mai curgă, pentru ca fiii și fiicele lor să nu mai adopte un asemenea comportament grotesc? Plâng îngerii și sfinții, plâng sufletele celor care nu mai sunt, dar, oare, acești tineri le simt durerea? Sunt preocupați cu distracțiile acestor vremuri, dând vina pe anii mult prea puțini, și de aceea consideră că tot ceea ce fac este firesc. Nu știu ei câtă energie negativă circulă în locurile acestea, fiind prea acaparați de norii înșelători ai tinereții. Principiile morale și preocupările inocente sunt plictisitoare pentru ei, nefiind deloc interesați de acestea. Ba chiar sunt ridiculați cei care gândesc altfel, cei care iubesc liniștea, pacea și locurile sfinte. Sunt considerați înapoiați, niște ființe care nu se vor integra niciodată în această lume deșartă.
În zadar le-am explica acestor tineri toate efectele negative ale participării la manifestări întunecoase, căci ei n-ar înțelege. Timpul curge altfel pentru ei și pentru noi, însă toate acțiunile noastre ne vor scoate la iveală identitatea, oricât de mult am încerca să o ascundem. De ce să nu acordăm atenție echilibrului interior? Acesta este temelia desăvârșirii spirituale. Tot ceea ce contează acum și va conta cândva este sufletul. Celelalte se vor spulbera precum fumul în văzduh. Ar fi bine să luăm aminte și să fim atenți ce facem, cum și când. De ce să nu avem în vedere sărbătorile religioase, ce răspândesc atâta voie bună? De pildă: Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, Sf. Ap. Andrei, atât de dragi sufletului românesc. Ar trebui să ne identificăm doar cu binele, nu cu răul, căci amprenta lor va pune stăpânire asupra fiecăruia dintre noi.
Gândurile pozitive, faptele pline de generozitate, cuvintele cu efect miraculos, ar trebui să reprezinte ținta noastră în fiecare zi. Persoanele cu o gândire pozitivă, cu liniște și echilibru în suflet sunt benefice vieții și trăirii noastre. Așadar, nu ar trebui să ne irosim timpul petrecut aici cu nimicuri, dând ofrande puterilor întunericului, ci să veghem asupra sufletului cu multă atenție, astfel încât nimic impur să nu pătrundă în mintea și-n inima noastră.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
FOLOSIREA INSTRUMENTELOR VIRTUALE PENTRU ÎNVĂŢAREA FIZICII
Utilizarea instrumentelor virtuale în fizică are avantaje specifice: stimularea interesului faţă de nou, dezvoltarea gândirii logice, stimularea imaginaţiei, optimizarea randamentului predării, modelarea unor fenomene greu de reprodus în laborator. De asemenea, acestea permit obţinerea unor elemente ale instruirii pe care lecţia/lucrarea de laborator tradiţională nu le poate asigura: repetarea unor secvenţe; controlul asupra modelului utilizat, cu posibilitatea modificării unor parametri; redarea unor fenomene care se desfăşoară pe durate foarte scurte sau foarte lungi de timp.
Pentru a putea efectua astfel de lucrări, este necesar ca laboratorul de fizică să fie dotat corespunzător. În acest sens, acesta trebuie să includă o reţea de calculatoare şi un sistem de programe educaţionale (în particular, mediul de programare grafică LABVIEW şi aplicaţii – i.e., instrumente virtuale – create cu acesta).
Una dintre caracteristicile principale ale sofware-ului educaţional – inclusiv ale simulărilor lucrărilor de laborator – este interactivitatea, ceea ce înseamnă că software-ul acceptă şi răspunde la comenzile utilizatorului uman. Tehnicile simple (sau elementare) de interacţiune permit specificarea unei singure informaţii (aceasta luând forma unei variabile de intrare), fiind prezente în interfeţele grafice cu utilizatorul ale majorităţii programelor educaţionale (e.g., butoane radio, casete opţiune-checkbox, butoane de comandă, bare de defilare, cursoare). În schimb, tehnicile avansate permit introducerea unor informaţii mai complexe, prin combinarea unor tehnici de interacţiune elementară (e.g., casete de dialog; diverse tipuri de meniuri: bară, pull-down, pop-up, fix sau flotant; tehnica drag-and-drop).
Lucrările de laborator virtual pot fi utilizate în predarea fizicii pentru simularea executării în timp real a unor experimente de laborator pentru fenomene care:
a. se produc foarte repede sau foarte încet;
b. necesită condiţii de securitate foarte restrictive, i.e., nu permit realizarea practică (e.g., utilizarea radiaţiilor şi substanţelor toxice);
c. se produc în zone ale căror dimensiunile sunt foarte mari sau foarte mici.
Simularea este legată intrinsec de modelare. Prin modelare se înţelege operaţia de creare a unui model[1] ataşat unui proces sau fenomen concret, într-o formă coerentă de exprimare, care să permită o tratare matematică imediată şi completă. De obicei, un model este obţinut prin simplificare (i.e., este o abstracţie sau o reducere a realităţii), acesta fiind şi motivul pentru care este mai uşor să se lucreze cu modelul decât cu obiectul sau fenomenul real. Simularea este o metodă experimental-aplicativă prin care se testează gradul de adecvare a modelului în raport cu procesul iniţial, prin implementarea acestuia pe un dispozitiv de simulare (e.g., calculatorul). În particular, în învăţământ, simularea reprezintă este o metodă de predare prin care se realizează reproducerea, repetarea sau imitarea unui proces fizic real folosind un model asociat. Scopul simulării este de a ajuta educabilul în înţelegerea unui sistem sau proces real, prin studierea modelului corespunzător. În general, modelele sunt puse la dispoziţie de teoriile cunoscute (studiate în cadrul disciplinelor predate în şcoli şi universităţi), nefiind nevoie de un efort suplimentar în acest sens.
Simulările experimentelor de laborator sunt extrem de utile în condiţiile în care:
1. lipseşte aparatura necesară pentru realizarea experientelor reale[2];
2. programele şcolare sunt foarte încărcate,  nepermiţând alocarea unui număr suficient de ore pentru desfăşurarea tuturor experimente reale prevăzute; în acest caz, lucrările de laborator virtual pot fi utilizate de către profesor numai ca secvenţe demonstrative, incluse în cadrul lecţiilor de predare a cunoştinţelor, pe parcursul unei durate relativ reduse (e.g., 10 minute).
Rolul simulării lucrărilor de laborator nu este înlocuirea totală a experimentelor reale. Uneori, acestea pot fi utilizate în paralel cu desfăşurarea experimentelor, pentru a face o paralelă între model şi fenomenul fizic.
Traian Anghel (Brăila)
 

[1] Se poate da următoarea definiţie: un model este un obiect artificial care reflectă sau reproduce trăsăturile, structura şi funcţiile unui obiect sau fenomen real într-un mod simplificat şi care fi utilizat ca instrument pentru examinarea şi analiza realităţii.
[2] Această situaţie este întâlnită destul de des în şcolile româneşti, unul dintre motive fiind slaba dotare cu echipamente a laboratoarelor, inclusiv a celor de fizică. 
REPERE...
ÎNRUDIREA LOGICO-MATEMARICĂ DINTRE NUL ŞI NULITATE
1. Enigmaticul zero (nul)
Se știe foarte  bine că anticii (sumerieni, babilonieni, egipteni, fenicieni, chinezi) posedau rețete empirice și o avansată tehnică de calcul a suprafețelor de pământ, ei cu toții utilizând irigațiile și înclinația spre monumental, după cum la fel de bine se știe că, în pofida comerțului foarte dezvoltat prin care au adunat averi uriașe, nici egiptenii și nici fenicienii n-au avut o activitate teoretică din care să rezulte adevărata știință (matematica, fizica sau hidrostatica).
Iată de ce, ne înștiințează P. P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, Platon nu doar că în dialogul lui despre Legi a sesizat această situație, dar chiar a ajuns să deplângă faptul că, în general, „oamenii nu caută înțelepciunea, ci abilitatea”, că, adică, ei nu urmăresc să înțeleagă lucrurile, ci, conduși de pofta înavuțirii, se mulțumesc să se folosească de ele.
Prin separarea numărului (entitate psihică, respectiv noțiune abstractă) de lucrurile numărate (entități concrete), grecii antici vor izbuti să pună bazele unei veritabile științe a mărimilor și figurilor, care odată cu Pitagora, ne spune același Negulescu, „ia o existență independentă”.
Se subînțelege că tot pe-atunci a demarat aventura simbolurilor sau semnelor grafice întrebuințate de grecii antici pentru desemnarea cifrelor de la 1 la 10 și mai departe: un bastonaș vertical (׀) pentru cifra 1, forma arhaică a caracterului Γ (pi) pentru cifra 5, Δ (inițiala de la deka) pentru 10. Vasăzică, până la pătrunderea cifrelor arabe, un sistem zecimal fără zero, care – aidoma atâtor creații grecești – va fi preluat și nițel ajustat de către romani.
Cifra zero, intrată în limba română pe filieră germano-franceză și sub forma flexibilului nul (admite masculinul și femininul la singular și plural, neutrul plural „nuluri”, termen de bază pentru electricieni, ba chiar și verbul „a anula”), zero, prin urmare, pare a fi creația indienilor. Spre această concluzie ești împins atât de sugestivul semn grafic întrebuințat pentru redarea respectivei cifre, clară aluzie la oul cosmic primordial din care a ieșit lumea, cât mai ales conotația de gol sau nimic ce i-a fost atribuită.
N.B. Unii sunt de părere că cifra zero ar fi de origine babilioniană și că prin intermediul grecilor ar fi intrat în patrimoniul indian. Punct de vedere deloc riscant, dacă – așa cum ne avertizează Negulescu - ținem cont de faptul că în acele vremuri prehesiodice, când încă nu era nici lumea și nici zeii „care au întocmit-o”, pentru gânditorul grec de-atunci nu putea să existe decât „spațiul gol în care urmau să se așeze toate cele ce aveau să ia ființă”.
Mai mult de-atât. Nimicul va suscita o asemenea atracție printre cugetători, încât neoplatonicul Damascius va fi în măsură să efectueze o preasubtilă distincție între neființă și nimic: Neființa este o negare, totodată o depășire a ființei în ambele sensuri (atât în sens superior, spre Unul situat dincolo de ființă, cât și în sens inferior, spre materia lipsită de formă și de ființă, dar care mai păstrează caracterul Unului), pe când nimicul se situează dincolo de aceste limite ale neființei, asta deoarece el este o negare și o suprimare a Unului, atât în sens superior (trece înspre nimicul inefabil), cât și în sens inferior (nu mai păstrează caracterul Unului, ci devine pur neant de inferioritate).
Întrucât în pasajul de mai sus am făcut cunoștință cu Unu, cel care la Plotin apare în triplă ipostază principială (unul absolut și transcendent, unul-multiplu corespunzător intelectului și unul corespunzător sufletului), se impune precizarea că aritmetica se întemeiază în primul rând pe intuiție și abia pe urmă pe elementul logico-analitic (în Scrieri logico-filosofice, carte apărută în anul 1977 la Editura Științifică și Enciclopedică, Gottlob Frege chiar respinge ideea că „pentru matematician imposibil este numai ceea ce se contrazice pe sine”). Iar dacă prin semnul 1 „facem să se desemneze unul dintre obiectele numărate” (E. Schröder), adică transformăm numărul într-un semn în care se reflectă imaginea unui obiect, atunci orice număr trebuie conceput fie ca o structură/desfășurare de semne-unități (3=1+1+1), fie, mai simplu, ca numărul anterior plus unitatea (3=2+1)...
Zero nu numai că sugerează golul sau nimicul, dar mai are particularitatea de a „fraterniza” atât de strâns și paradoxal cu infinitul matematic redat prin simbolul ∞ (însuși golul trebuie văzut ca un concept avid de infinit: spre el converge infinitul negativ al inexistentului și din el pornește infinitul pozitiv al creatului), încât pricinuiește acele dureri de cap pentru matematicieni, cunoscute sub numele de nedeterminări (la fel de bine puteau fi numite  nedumeriri, buimăceli sau capricii ale nulei).
Astfel, dacă orice număr diferit de zero, tinde – funcție de semn – la plus sau minus infinit atunci când este împărțit la zero și dacă orice număr diferit de zero sau infinit (infinitul matematic este simbolul care ne salvează de monstruozitatea cantitativului), ridicat la puterea zero este egal cu unitatea, nulul nu ține cont de aceste reguli, la fel cum nu se sinchisește nici de autoritatea semnelor (nimicul nu este nici pozitiv și nici negativ, el pur și simplu nu este, mai bine spus este doar ca entitate abstractă, ilustrată printr-un simbol convențional).
Tocmai de aceea, de nimeni dintre muritori cunoscute în taina lor sfidătoare la adresa rațiunii umane, operațiile de felul ∞˗∞, ∞/∞, 0*∞, 0/0, ∞º, 0º, 0 la infinit, infinit la infinit și 1 la infinit sunt pretutindeni cu grijă evitate, îndeosebi în analiza matematică.
Și încă ceva. În matematică, zero „știe” că degeaba s-ar înghesui să stea în fața altor cifre. Doar așezat în spatele lor, el le mărește valoarea de atâtea zeci de ori, câte zerouri vin la rând (un zero înzecește, două zerouri însutesc etc.). Invers stau lucrurile cu zerourile de după virgulă: în coada zecimalelor sunt inutile, în fața lor micșorează de zece ori, o sută de ori sau o mie de ori, după cum în fața zecimalelor (imediat după virgulă) sunt una, două sau trei zerouri...
2. Concretețea nulității
Dacă nulul sau nula este o entitate abstractă, nu la fel stau lucrurile cu nulitatea, rudenia sa logico-matematică, nulitatea fiind proiecția nimicului în plan social, adică o concretețe bipedă înzestrată cu toate belșugurile trupești (adeseori chiar în chip mai generos ca mulți dintre semenii săi), dar cu totul și cu totul lipsită de însușiri intelectuale. Astfel de creaturi constituie mostre vii ale golului uman, parcă desprinse în momentul împerecherii părinților din neantul primordial și apoi azvârlite de capriciile creației printre oamenii cu scaun la cap.
Baiul nu-i că apar în lume atari avortoni intelectuali sau erori ale naturii (mama natură are nevoie de mai multe încercări până când izvodește un exemplar de soi), ci acela că taman ei, retardații congenitali, țin cu tot dinadinsul să iasă în față. Vasăzică ăștia nu vor să știe de regula bunului simț după care se conduc zerourile în matematică...
Dar și mai grav este atunci când (taman ceea ce se întâmplă în România postdecembristă!) neantul mental fraternizează cu cel moral-spiritual al neomeniei, ipocriziei, minciunii și trădării, oribilă cârdășie din care rezultă cu necesitate antiistorică partidele politice și cârmuitorii de haram ai unei țări pusă pe butuci pentru o lungă perioadă de timp.
Cum mai înainte de reforma instituțiilor (în urma modificării Constituției și a elaborării unui nou Cod Penal) ar trebui să aibă loc o reformă generală a cetățenilor, în mod deosebit a candidaților la posturile decizionale, și cum acest lucru nici pomeneală să fie agreat într-un stat ticăloșit până în măduva oaselor (câți mai speră în gâtuirea corupției, confiscarea averilor nelegiuite și revenirea nației la normalitate?), românii uniți au la îndemână două variante: ori revolta generală, urmată de măturarea întregului putregai postdecembrist, ori soluția mai blândă, dar descalificantă în exprimarea ei conștient-democratică, a neprezentării în masă la un scrutin inerțial, ca atare nedispus să elimine viciul de fond al falsei reprezentativități.
Da, căci cu câteva excepții total nesemnificative pentru actualul dezastru național, în cei 27 de ani scurși de la Decembriadă, aleșii ne-au dovedit cu vârf și îndesat că știu să-și apere doar interesele lor și ale clanului din care fac parte. De unde consecința logică a acestei anormale stări de lucruri: mai bine de jumătate din cei aproape șase sute de șparlamentari sunt penali cu acte în regulă! Și când te gândești că mulți dintre aceștia vor candida din nou și că în noul mandat așijderea vor proceda, ba poate și mai și. Păi da, că partidelor le crapă măseaua după lichele cu experiență (cică oameni pe care se pot bizui), iar politica pe la noi se face mai ales cu bani murdari.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TRUDA CA UN SCOP ÎN SINE, NIMĂNUI NU-I FACE BINE!
Fiind o activitate conștientă (la drept vorbind însăși chintesența conștienței umane, căci ei i se datorează împlinirea și bucuria de-a trăi cu rost), firește că munca este inseparabilă de sensul existențial impus de către Atotputernic omului postadamic: „(...) blestemat este acuma pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale” (Genesa 3/17).
Vasăzică o neîncetată suferință de la nașterea și până la moartea fiecărui om (suferința, marea descoperire a lui Buddha, dimpreună cu căile ce trebuie urmate pentru eliminarea ei), doar rar și pentru scurt timp întreruptă de acele satisfacții, pe care ne-am obișnuit să le închidem în vagul concept de fericire. Dar, deși fericirea nu-i decât un ideal pentru pământenii visători și căutători, respectiv o cruntă amăgire pentru apucătorii condamnați la neîmplinire, totuși, o omenire lipsită de visuri și iluzii ar fi un nonsens absolut...
Firește, după cum în decursul istoriei lor pământenii s-au împărțit în stăpâni și sclavi, adică în oameni văzuți ca scop în sine (privilegiații) și oameni tratați ca mijloc (truditorii), tot astfel munca a fost privită în două chipuri diametral opuse: ca singurul mijloc de existență impus maselor oprimate de către sforarii (la noi ciocoii porecliți băieții deștepți) care știu prea bine că „Cine muncește n-are timp să facă bani”, așa că acționează în consecință; ca blestemul din care, este de părere Emil Cioran, omul stăpân doar pe capacitatea lui de efort fizic și/sau intelectual, a făcut o voluptate, cu convingerea transmisă din generație în generație de către Fr. Engels că „munca l-a creat pe om” și de către aproape toată suflarea că munca înnobilează.
Opinia lui Cioran în această preadelicată chestiune este atât de diferită, încât negreșit că merită să fie cât mai des menționată, pentru că numai astfel ea poate fi înțeleasă de fiecare după puteri și apoi pusă în practică după împrejurări: „Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează”; „Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei”; „Munca în exces dezumanizează, de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică și sănătatea mintală”.
Așadar, profundul și incomodul nostru compatriot trage semnalul de alarmă în legătură cu dezumanizarea generată de munca în exces, fie că ea se datorează lăcomiei individului de-a avea din ce în ce mai multe comori pe care „le mănâncă moliile” și „le fură hoții”, fie că este impusă de binomul nepăsarea legiuitorilor - rapacitatea patronilor.
De unde, aflăm din documentele istorice, interesul și dorința înțelepților lumii de-a reglementa raporturile dintre cârmuitori și supuși, potrivit anticei spuse că a guverna se cheamă a rectifica. Iată-l, de pildă, pe chinezul Meng Zi (Mencius), unul dintre cei mai  valoroși discipoli ai lui Confucius, care cu aproape două mii cinci sute de ani în urmă se arăta atât de preocupat de soarta poporului său, încât n-a ezitat să afirme: „Poporul este cel mai important într-un stat; zeii Pământului și ai Recoltei sunt secundari; suveranul este cel mai puțin important”, fapt pentru care, convins că natura omului este esențialmente bună, el propune principilor ca bază a guvernării Omenia superioară (în chineză Ren, virtutea prin excelență la Confucius). Totodată, socotind că-i nedrept ca un principe să le ceară supușilor ținuți în mizerie o anumită ținută morală, Meng Zi reușește, ne spune Max Kaltenmark în Filozofia chineză (Editura Humanitas, 1995), ca prin senzaționalele lui opinii să insufle confucianismului „germenii democrației”: afirmă cu curaj întâietatea poporului (identifică glasul acestuia cu voința Cerului!) și susține sus și tare că „uciderea unui tiran nu constituie un regicid”, ba chiar propune un proiect de umanizare a sistemului funciar de la acea vreme – organizarea rațională a familiilor țărănești și desființarea șerbiei prin împărțirea pământului.
Tot așa, în tratatul Destinul omenirii, gânditorul român P.P.Negulescu prezintă îngrijorarea învățaților europeni din perioada interbelică vizavi de „uniformizarea, depersonalizarea și mecanizarea omenirii”, proces în desfășurare prin care „omul nu mai este decât o anexă a mașinii; mai mult încă, devine el însuși o mașină, sau și mai puțin, o mică piesă dintr-un vast mecanism”...
Astăzi, prin continua perfecționare a exploatării intensive, depersonalizarea a făcut din lucrător un desăvârșit robot  jovial. Dar și mai grav este ca oamenii, sau, mă rog, grosul acestora, să n-aibă locuri de muncă. Pentru că atunci nu numai că ei dau uitării această elementară obligație umană și socială (ajung să se bizuie în exclusivitate pe ajutorul social), dar – în absența celor mai pricăjite forme de subzistență – pun cu nădejde umărul pentru ridicarea dezumanizării la cotele înfricoșătoarei bestializări de tip infracțional.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

UMANISMUL CONFUCIANIST ŞI MISTICUL DAOIST,
CEI DOI POLI ÎNTRE CARE A OSCILAT ÎNDELUNG FILOSOFIA CHINEZĂ
 (Partea a II-a)
1. Confucianismul
Puține informații sigure se știu despre cel care, născut în familia Kong și adesea numit Maestrul Kong, Kong Zi sau Kong Fu Zi, a fost făcut cunoscut în lumea întreagă de către misionarii occidentali din secolele XVII și XVIII sub forma latinizată Confucius, formă care se utilizează și în prezent.
De pildă, se știe că Maestrul, considerat cel mai ilustru dintre înțelepții Chinei, s-a născut în anul 552 î.Cr. în țara Lu, un mic regat situat în actuala provincie Shandong, că în jurul anului 495 a trebuit să se autoizoleze (ideologia lui nu mai corespundea exigențelor timpului), așa că – însoțit de un grup de discipoli – el a pribegit mai mulți ani și că în final s-a putut întoarce în regatul Lu, unde a continuat să-și răspândească învățătura și unde a murit în anul 479.
Sursa cea mai credibilă despre viața și opera Maestrului o reprezintă Lun yu, culegere de spuse alcătuită de discipolii săi. Nesigure sunt atât biografia sa, inclusă de istoricul antic Sima Qian (secolul al II-lea î.Cr.) în cartea Memorii istorice (Shi ji), cât și vechile cărți, care, ne spune Max Kaltenmark, redau sub înfățișarea tradițiilor de școală „anecdote și spuneri atribuite Maestrului Kong”.
Se presupune că Maestrul nu doar că s-ar fi inspirat la elaborarea doctrinei sale de cărțile devenite Clasice (Jing), ci că ar fi redactat el însuși cel puțin una dintre ele – cartea Chun Qiu (Primăvara și Toamna), o cronică istorică a țării Lu.
Fiind Confucius, ne mai spune Kaltenmark, „un istoric moralist și nu un inovator” („înțelegea să predea o artă de a trăi, o înțelepciune bazată pe tradiția nobilimii, dar refuzând prejudecățile înaltei aristocrații și accentuând tendința laicizantă și umanistă care deja apare în spusele numeroșilor sfetnici ai șefilor feudali din epoca Chun Qiu (722-481)”, este neîndoios faptul că s-a servit de anumite scrieri anterioare și că „nu a redactat nimic el însuși”, asta deoarece – potrivit propriei sale afirmații – el nu face decât „să transmită tradiția vechilor înțelepți”.
De unde originalitatea și importanța gândirii lui Confucius: a izbutit „să insufle un spirit nou unei tradiții decadente”, iar acest spirit se impune cu atâta autoritate făuritorilor statului imperial, încât confucianismul devine doctrina oficială a statului până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Cu toate că filosofia Maestrului nu este expusă sistematic în culegere Lun yu, totuși, din aceste Convorbiri, ne informează Kaltenmark, „se pot degaja două caracteristici principale ale gândirii sale: atitudinea sa față de religie și umanismul său”.
Cât privește poziția lui Confucius față de religie (pare să fi fost un sceptic și un agnostic: refuza să discute despre soartă, minuni și duhuri, se abținea să frecventeze lăcașurile de cult etc.), trebuie evidențiate cele două componente care-i conferă consistență:
a) Cerul, care în concepția lui nu mai este Cel de Sus de odinioară (zeitatea cu chip de om), ci o Providență destul de abstractă (Judecătorul suprem pe care nimeni nu-l poate înșela și a cărui voință trebuie să fie respectată de către înțelept), devenită la confucianiștii de mai târziu cerul sideral, „regulatorul aproape mecanic al lumii”;
b) Cultul strămoșilor, expresia religioasă a sistemului social și etic pe care Confucius urmărea să-l salveze, ocupă un loc central în învățătura acestuia. Ba mai mult, dispariția completă a jertfelor umane la funeraliile personajelor de seamă, practică frecventă în timpul dinastiei Shang și mai rară în vremea dinastiei Zhou, în parte se datorează influenței exercitată de învățătura Maestrului, idealul său umanitar fiind potrivnic acestei cruzimi generalizate.
Caracterul umanist al confucianismului este ilustrat cu ajutorul conceptului Ren, o idee care în Analecte desemnează virtutea prin excelență, grație căreia oamenii pot trăi în societate, pentru ca în alte pasaje să devină nu doar o virtute mai real omenească, ci însăși esența omenescului: „Ren înseamnă a iubi oamenii”!
Altfel spus, să dorești pentru aproapele tău ceea ce dorești pentru tine însuți și să nu faci altuia ce nu dorești să ți se impună ție, formulare care îndată ne duce cu gândul la celebra maximă a rabinului Hillel cel Bătrân (110 î.Cr. - 10 d.Cr.), nucleul din formidabila stilizare românească: „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”.
La drept vorbind, Confucius n-a definit niciunde termenul Ren. Există totuși un pasaj mai explicit, în care Maestrul afirmă: „Ren înseamnă să te domini pe tine însuți și să te întorci la normele raționale de comportament (Li)”. Termenul Li, tradus în acest loc prin „norme”, este la fel de elastic și neastâmpărat ca Ren. Da, căci dacă de regulă el desemnează riturile religioase și regulile de politețe, în cazul de față el are sensul de reguli obiective, respectiv de modele ce trebuie urmate pentru a putea avea relații acceptabile cu semenii.
Dar iată o altă importantă caracteristică a gândirii confucianiste: chiar și atunci când afirmă „bunătatea naturii umane”, sfatul lui Confucius este să te ferești de spontaneitate și de inițiativele personale! Vasăzică, prin respectarea normelor, trebuie să te controlezi chiar și în pornirile tale bune, fapt din care decurge cu necesitate să nu răspunzi răului cu binele (creștinismul ne îndeamnă în Întâia Epistolă a lui Petru: „Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară...”), ci să procedezi potrivit echității, căci nu-i firesc să te comporți la fel față de omul bun  și față de ticălos.
Pentru a fi cu adevărat om de bine, ne învață Confucius, în primul rând trebuie să studiezi, să te cultivi și să aplici învățăturile vechilor înțelepți (obișnuia să spună că prin natura lor toți oamenii sunt la fel, diferența dintre ei fiind făcută de educația primită), după care trebuie să te respecți pe tine însuți și pe ceilalți, „îndeosebi pe cei mai mari decât tine ca rang și ca vârstă”.
Maestrul nu nega existența sfințeniei și a valorilor sale superioare Omeniei (Ren). Da, ne asigură Confucius, Omul Sfânt (Sheng) ar fi capabil să salveze întreaga omenire, atâta doar că el n-a întâlnit niciodată un astfel de om.
Apreciind că dragostea („Pietatea filială stă la baza tuturor virtuților”) și prietenia sunt sentimente comune tuturor oamenilor, Confucius – adeptul unei morale la îndemâna tuturor – insistă ca acestea să fie cultivate în fiecare individ, doar în acest chip ele putând fi comunicate prin vorbă și faptă.
Sfatul lui este ca omul să nu se ocupe de domeniul fenomenelor care-l depășesc – lumea ocultă și domeniul naturii, mai bine zis al destinului „pe care omul îl îndură și împotriva căruia ar fi inutil și vulgar să se revolte”. Este adevărat, continuă Maestrul, că destinul (Ming pentru chinezi, Moira pentru grecii antici) limitează puterea omului. Dar la fel de adevărat este că acesta posedă Libertatea (interioară, nota mea, G.P.) și Omenia (Ren), un domeniu care nu depinde de lumea exterioară, și că înțelept este doar acela care recunoaște cele două sfere ale realității.
N.B. Numărul Clasicelor a variat în decursul istoriei. Confucius a fixat numărul lor lașase: Poezia (Shi jing), Documentele istorice ale Antichității (Shu jing), Riturile (diverse tratate încorporate în Li ji), Mutațiile sau divinația (Yi jing) și Chun Qiu. Dar cum cartea Muzicii s-a pierdut (posibil să nu fi conținut text), literații din perioada Han admiteau doar cinci Clasice: Poezia, Documentele, Riturile, Mutațiile și Chun Qiu. În vremea dinastiei Tang, programul examenelor imperiale cuprindea nouă Clasice, ca în final să cuprindă treisprezece Clasice, plus numeroasele Comentarii însoțitoare. Cu precizarea că doar o mică parte din toată această erudită literatură are de-a face cu filosofia.
1.1. Principalele texte filosofice din aceste lucrări anonime, așa cum trebuie ele considerate, sunt următoarele: Hong fan sau Marea normă, inserată în Shu jing (Clasica Istoriei), Yi ci sau Marele Apendice din cartea Yi jing (Clasica schimbărilor), precum și Da xue și Zhong yong, două mici tratate ce au fost incluse în Li ji (Memorii despre Rituri) în vremea dinastiei Han (206 î.Cr. – 220 d. Cr.) și au exercitat o mare influență asupra confucianismului.
Cartea Hong fan sau Marea normă, despre care se credea că-i o revelație cerească, este – ne înștiințează Kaltenmark – „un summum de înțelepciune în nouă puncte, fiecare secțiune purtând un număr care o caracterizează”. Prima secțiune aparține celor celor Cinci Elemente (Apa, Focul, Lemnul, Metalul, Pământul), fiecărui Element fiindu-i atribuit un număr (1 pentru Apă, 2 pentru Foc, 3 pentru Lemn, 4 pentru Metal, 5 pentru Pământ). Dar cum aceste Elemente nu sunt numai substanțe sau elemente chimice, nici valorile numerice atribuite lor nu sunt simple cifre (ele rămân atașate chiar și atunci când, într-o altă secvență, se schimbă succesiunea Elementelor), ci „implică o repartizare spațială și temporală”.
Da, căci cu însușirea de forțe sau influențe cosmice, fiecare dintre aceste Elemente este în strânsă corespondență cu diverse lucruri: anotimpuri (Pământul este central și neutru, celelalte Elemente sunt corelate cu cele patru anotimpuri: primăvara și vara, anotimpuri Yang, sunt corelate cu Lemnul, respectiv cu Focul, pe când – prin esența lor Yin – toamna și iarna intră în corespondență cu Metalul și Apa), orientări (Lemnul cu Estul, Focul cu Sudul, Metalul cu Vestul, Apa cu Nordul), culori (Apa=Negru, Focul=Roșu, Lemnul=Verde, Metalul=Alb, Pământul=Galben), gusturi, alimente, măruntaie, activități umane, virtuți.
Inițial independente, foarte de timpuriu cele două teorii (a celor Cinci Elemente și a principiilor Yin și Yang) au fost îmbinate într-un sistem filosofic unic. După toate probabilitățile, ideea călăuzitoare a autorului sau autorilor cărții Hong fan a fost aceea ca, prin definirea locului în lume al omului, dar mai ales al regelui, reprezentantul lui responsabil, să ilustreze comunicarea dintre ordinea morală și cea cosmică.
Într-adevăr, căci puterea regală, ne informează M. Kaltenmark, este văzută drept polul central sau Calea Augustă (Huang ji), „către care converg toate lucrurile naturale sau omenești”. De altminteri, caracterul confucianist al textului (paternalismul ca ideal al guvernării) este limpede exprimat de celebra afirmație a Marii norme:„Fiul Cerului (titlul religios al suveranilor chinezi, nota mea, G.P) este Tatăl și Mama Poporului”!
Yi jing (Clasica schimbărilor) este, ne spune Kaltenmark, „o carte de divinație constituită dintr-o serie de simboluri (gua). Acestea sunt trigrame și hexagrame; primele sunt formate din trei linii suprapuse, următoarele din două trigrame suprapuse”.
Liniile din trigramă și hexagramă sunt de două feluri: pline (—) și întrerupte (˗ ˗). Liniile pline sugerează Yang-ul, iar cele întrerupte Yin-ul. Yin și Yang (cartea Hong fan le menționează împreună cu cele Cinci Elemente, dar Yi jing nu amintește de ultimele) sunt influxuri cosmice și totodată categorii clasificatoare. În natură ține de Yang (principiul masculin) tot ceea ce este cald, luminos și activ (Cerul, Yang pur, este reprezentat prin hexagrama Qian, formată din șase linii Yang suprapuse) și ține de Yin (principiul feminin) tot ceea ce este rece, sumbru și pasiv (Pământul, Yin pur, este reprezentat prin hexagrama Kun, formată din șase linii Yin suprapuse).
Toate celelalte calități sunt combinații de Yin și Yang, cu preponderența unuia dintre principii sau a celuilalt (entitățile Yang conțin în ele Yin, cele Yin conțin în ele Yang).
Cu precizarea, suntem avertizați de Kaltenmark, că terminologia cărții Yi jing „folosește mai degrabă termenii moale (suplu, flexibil) în loc de Yin și tare (dur, rigid) pentru Yang”.
Se subînțelege că fiind toate fenomenele din natură și societate într-o permanentă schimbare (yi), cartea Yi jing este Clasica schimbărilor tocmai pentru faptul că prin simbolurile sale divinatorii, mai exact prin dispunerea lor în cerc, „ilustrează aceste schimbări”. Divinația, prin urmare, constă dintr-un sistem complex de tragere la sorți pentru obținerea succesivă a două hexagrame, ale căror permutații (trecerea de la prima la a doua) oferă informații asupra conjuncturilor și, astfel, permite cunoașterea viitorului. Nu mai puțin important este că prin aceste practici se deslușește voința Cerului, iar oamenilor li se arată cum trebuie să acționeze în conformitate cu ea.
De subliniat că în această mantică filosofică, ghicitorul nu întreabă o divinitate, ci – pe baza emblemelor din Yi jing – interpretează schimbările care au loc în natură și societate. Vasăzică, avem de-a face cu o veritabilă reflecție de ordin metafizic: inițial la confucianiști (ei au redactat Apendicele intitulat Zece Aripi), apoi la alți gânditori, îndeosebi la daoiști.
Din punct de vedere filosofic, cel mai important text al cărții Yi jing este Marele Apendice (Yi ci), text în care lumea vizibilă și invizibilă este descrisă ca rezultat al neîncetatelor interacțiuni dintre Yin și Yang (alternanțele acestora constituie Dao sau Ordinea universală) și în care se afirmă: „Sistemul din Yi jing este în corespondență perfectă cu Cerul și Pământul și strâns împletit cu Dao al universului”.
Nu numai că Yi ci expune o numerologie, grație căreia interacțiunile Cerului și Pământului deveneau evidente și efective (primele cinci numere impare – 1, 3, 5, 7, 9 – se spune că au fost create de Cer, iar primele cinci numere pare – 2, 4, 6, 8, 10 – de către Pământ), astfel încât „cele zece mii de entități” (ființe, fenomene naturale, lucruri, idei, virtuți, instituții etc.) „provin din interacțiunea puterilor cosmice sexuate care sunt Cerul și Pământul”, dar mai avansează și importanta idee pentru gândirea chineză a celor trei componente (ulterior li se va spune „cele trei puteri”) ale Universului și ale raporturilor dintre ele: Yin și Yang constituie calea (Dao) Cerului, Slab și Puternic formează calea Pământului, iar virtutea Omeniei și Echității (Ren și Yi) alcătuiesc calea Omului.
Și iată cum prin pătrunderea înțelesului ascuns în emblemele din Yi jing, ghicitorul devine un adevărat înțelept confucianist: capabil să descifreze tainele vieții și ale morții, precum și pe cele ale unei lumi în eternă schimbare, el nu numai că dobândește acea seninătate care-l distinge de neliniștea și incertitudinea individului vulgar, dar – pe baza cunoștințelor acumulate – este singurul îndreptățit să dea sfaturi judicioase cârmuitorilor.
Micul tratat Da xue este destinat mai ales educației prințului și sfetnicilor lui. Potrivit acestui rezumat de politică și morală, educația în general, cea a prințului în special, trebuie să vizeze un triplu ideal: să pună în lumină virtuțile remarcabile; să-l învețe pe individ/prinț să iubească poporul; să nu-l îndepărteze pe acesta nicio clipă de tărâmul celui mai pur bine.
Dar o atare perfecțiune poate fi atinsă numai după parcurgerea următoarelor trei etape:
a) Să începi prin a-ți cultiva propria persoană;
b) Să-i educi pe cei din jur procedând din aproape în aproape;
c) În final să ajungi la instaurarea păcii printre supuși.
Întemeiată pe cultura personală, care va ajunge model pentru popor doar dacă se va instaura mai întâi în familia înțeleptului, respectiva doctrină este considerată universal valabilă: „De la Fiul Cerului și până la oamenii din popor, toți trebuie să aibă ca principiu cultivarea propriei persoane”.
Mai puțin omogen ca Da xue, textul cărții Zhong yong, constituit din fragmente scrise de diferiți autori aparținând unor epoci diferite, pune accentul pe armonia sufletească, principiul conduitei morale ce se răsfrânge asupra întregii naturi.
Potrivit comentatorilor, conceptul zhong (centru, echilibru) desemnează starea de armonie a spiritului și sentimentelor, pe când yong semnifică în sens restrâns utilizarea în activitatea practico-cotidiană a acestei stări de dchilibru, iar în sens mai larg vizează relațiile sufletului (lumea interioară) cu Universul (lumea exterioară).
Aflăm, de asemenea, din acest apreciabil text că facultățile spirituale și vitale, care alcătuiesc natura umană, la origini se află într-o perfectă stare de echilibru și că atunci când sentimentele și pasiunile distrug respectivul echilibru, intervine educația în sensul revenirii la dreapta măsură (refacerea armoniei originare). Acest lucru este de-o covârșitoare importanță, căci starea de armonie a sufletului omenesc influențează întreaga natură, astfel ca ordinea să domnească în lume și ca viața să înflorească.
În partea a doua a textului apare Cheng, foarte importantul concept tradus adesea prin „sinceritate”, dar – ne spune Kaltenmark – cel mai corect redat prin „perfecțiune”, concept care în cartea Zhong yong are atât conotații psihologice, cât și metafizice.
Perfecțiunea nu aparține numai Cerului, ci și Omului Sfânt. Asta deoarece el își păstrează curățenia înnăscută, astfel că, fără să facă vreun efort, comportarea sa este în perfect acord cu Cerul. Întrucât și oamenii obișnuiți pot ajunge prin educație la perfecțiune, iată că Cheng nu este numai o înnăscută sau dobândită calitate spirituală, ci și un principiu cosmic – „factorul de unitate dintre Cer și Pământ, datorită căruia aceste două entități dau viață ființelor”.
În plus, aspect mistic ce denotă influență daoistă, prin Cheng omul are șansa să devinăegalul Cerului!
1.2. Dintre toți discipolii lui Confucius, o mențiune aparte merită Meng Zi (Mencius) și Xun Zi.
Cu aproape două mii cinci sute de ani în urmă (s-a născut la Zou, nu departe de patria lui Confucius, în prima jumătate a secolului al IV-lea), Mencius (Meng Ke) se arăta atât de preocupat de soarta poporului chinez, încât n-a ezitat să facă următoarea afirmație curajoasă: „Poporul este cel mai important într-un stat; zeii Pământului și ai Recoltei sunt secundari; suveranul este cel mai puțin important”! Fapt pentru care, convins fiind că natura omului este esențialmente bună, el propune principilor ca bază a guvernării Omenia superioară (Ren sau virtutea confucianistă prin excelență).
Socotind că-i nedrept ca un principe să le ceară supușilor săi ținuți în mizerie o anumită ținută morală, Meng Zi ajunge ca prin senzaționalele lui opinii să insufle confucianismului „germenii democrației” (M. Kaltenmark): argumentează întâietatea poporului (glasul acestuia este voința Cerului, adică ceea ce, mult mai târziu, pentru europeni va fi „Vox populi, vox Dei!”) și susține cu hotărâre că „uciderea unui tiran nu constituie un regicid”, ba chiar propune un avansat proiect de umanizare a sistemului funciar din vremea lui – organizarea rațională a familiilor țărănești și împărțirea pământului.
Totodată, Meng Zi se arată adversar de neîmpăcat al despotismului, preconizând o guvernare de tip aristotelico-paternalistă, și pledează din toate puterile pentru practicarea virtuților familiale (fiecare să-și iubească părinții și să-și respecte frații mai mari), care – conform concepției confucianiste – ar sta la baza ordinei sociale și a bunei gospodăriri.
Mencius recomandă stăruitor ca principele să fie un exemplu, pentru că atunci el va putea culege roadele unei cârmuiri înțelepte: nu numai că va avea un popor virtuos și fericit, dar până și supușii din statele vecine i se vor alătura!
În continuare călăuzit de tonifiantul său idealism, Meng Zi menține caracterul absolut al raporturilor familiale (pietatea filială rămâne fundamentul celor cinci relații interumane: dintre tată și fiu, dintre suveran și ministru, dintre soți, dintre frați și dintre prieteni) și susține deplina egalitate dintre oameni, „ei toți fiind înzestrați cu bunătatea originară și capabili să ajungă asemenea celor mai mari înțelepți”. Peste circa două mii de ani, J.J.Rousseau va spune că oamenii sunt buni de la natură, însă societatea îi pervertește...
Deși admitea ierarhiile vremii (totuși, diferit față de Confucius, care îi admira fără rezerve pe Hegemoni, seniorii feudali ce uzurpau anumite prerogative regale cu ajutorul celor de același rang cu ei), Meng Zi punea aristocrația spiritului deasupra aristocrației de sânge, la fel ca și Platon (427 î.Cr. – 347 î.Cr.), contemporanul său, fiind convins că „înțelepții constituie o clasă aparte, cea mai înaltă, și că societatea trebuie să fie condusă de filosofi” (subl. mea, G.P., pentru această extraordinară dovadă de sincronism conceptual).
Gânditorul nostru își dovedește luciditatea nu numai ca apărător al poporului, ci și atunci când justifică existența claselor sociale cu argumentul rațional al împărțirii sarcinilor: „Unii muncesc cu mintea, iar alții cu mușchii. Cei ce muncesc cu mintea guvernează, iar cei ce muncesc cu mușchii sunt guvernați. Cei ce sunt guvernați îi hrănesc pe cei ce guvernează”.
Iată dovada oferită de Meng Zi că înțeleptul este îndreptățit la cele mai înalte onoruri în stat: Societatea trebuie să fie condusă doar de acei specialiști care și-au închinat tinerețea studiului, dar cu adevărat demni să ajungă în vârful ierarhiei sociale sunt numai oamenii care și-au dezvoltat la maximum bunătatea înnăscută!
Conștient de valoarea lui, ne informează Kaltenmark, „Meng Zi se considera el însuși Maestrul seniorilor pe care îi vizita”, astfel că „atitudinea sa mândră a rămas un model, cel puțin teoretic, pentru funcționarii cărturari în raporturile lor cu suveranul”.
Dar deși Mencius a precizat și completat în mai multe privințe gândirea lui Confucius, el însuși nu se pretindea decât „fidelul propagator al ideilor Maestrului”, motiv pentru care a fost considerat „al doilea înțelept”, iar cartea lui Meng zi a intrat destul de târziu în corpul Clasicelor.
Cu certitudine că după Meng Zi, cel mai însemnat filosof confucianist este Xun Zi (Xun Gong sau Xun Qing). Se știu foarte puține lucruri despre el: a trăit între anii 300-200 î.Cr., s-a născut în regatul Zhao (actuala provincie Shanxi), câțiva ani a fost membrul unei academii patronate de principii Qi, apoi a fugit în regatul Zhou, unde și-a trăit ultimii ani predând riturile.
Opera sa Xun zi, nu se prezintă ca Lun yu sau Meng zi sub formă de convorbiri, ci este alcătuită din eseuri compuse de autor. Dar în pofida importanței sale, Xun zi nu a fost inclusă printre Clasice.
În problema naturii umane, punctul de vedere al lui Xun Zi se dovedește diametral opus față de opiniile lui Meng Zi. Astfel, nu doar că pământenii nu sunt înzestrați cu bunătate originară, dar având firea rea și lăsându-se dominat de perfidia instinctelor, omul izbutește să le reprime prin educație. Pe această cale, el are șansa să devină sociabil și civilizat, vasăzică „ceea ce are omul bun este dobândit în mod artificial”.
Iată argumentul lui Xun Zi că binele nu-i ceva interior, așa cum credea Meng Zi, ci ceva impus din exterior: principiile morale ce țin piept conflictelor au fost inventate și statornicite de către vechii suverani, toți aceștia bucurându-se de respectul confucianiștilor!
Pentru a realiza binele, susține Xun Zi, trebuie întrunite trei condiții: să înveți sub conducerea unui maestru, să dai dovadă de perseverență și să nu te încrezi în propria reflecție. Pentru aflarea adevărului, sfatul lui este să fie studiate cu încredere Clasicele și – cu excepția lui Confucius – să fie respinși toți ceilalți filosofi, inclusiv Meng Zi, ca unii care dețin doar adevăruri parțiale.
Mintea fiecărui om fiind întunecată de prejudecăți, el poate să le îndepărteze doar printr-o atentă igienă mentală. Numai spiritul „unu, gol și liniștit” poate să se sprijine pe Rațiunea numită de filosoful nostru Dao, adică are putința să aleagă între două posibilități. După cum se vede, Xun Zifolosește aici terminologia daoistă, dar cu un sens totalmente schimbat: concepția chietisto-mistică a daoiștilor este înlocuită de el cu „adevărul de ordin social, etic și politic”.
Iată motivul pentru care „Unul” lui Xun Zi vizează unitatea spiritului care a acumulat multiple cunoștințe, adică facultatea sa de concentrare și polarizare spre bine.Tot așa, „golul” sau „vidul” mental semnifică absența prejudecăților, faptul că ideile asimilate nu trebuie să împiedice dobândirea de noi cunoștințe, iar „liniștea” se referă la armonia lăuntrică: spiritul trebuie păstrat perfect limpede, căci în absența unui control riguros, el „lesne se lasă sedus și impresionat”.
Pentru Xun Zi, și în acest loc constatăm o îndepărtare chiar de concepția lui Confucius, principala virtute umană nu este nici Ren și nici Yi, ci Li, conceptul ce exprimă deplina concordanță cu riturile, un concept care la el cunoaște o mare dezvoltare în intensiune și extensiune: cum întreaga viață individuală și socială este condiționată de rituri, Li are menirea în gândirea lui să reflecte însăși ordinea cosmică.
Aidoma tuturor filosofilor chinezi, Xun Zi era intens preocupat de problema armoniei, precum și de aflarea căilor care duc la ea, respectiv la restabilirea echilibrului. Convins că scopul riturilor este acela de-a stabili un just echilibru între dorințe și bunuri (cu condiția ca dorințele să nu epuizeze bunurile și ca cele din urmă să fie împărțite echitabil pentru satisfacerea diverselor nevoi), aidoma lui Meng Zi, ne spune Kaltenmark, „Xun Zi era conștient de importanța factorilor economici în echilibrul societății, dar pare să fi rămas pe un plan mai teoretic”.
Riturile, ne asigură Xun Zi, statornicesc între oameni nu numai deosebiri, ci și rânduieli care permit evitarea conflictelor. Îndeosebi atunci când ele sunt completate cu muzica, această sublimă expresie a bucuriei, văzută de confucianiști drept un foarte eficace factor de uniune și armonie. Cu dansul inclus în ea, din totdeauna importanța socio-umană a muzicii a fost susținută de confucianiștii foarte atenți să facă neta deosebire dintre melodiile „corecte”, în opinia lor singurele capabile să contribuie la instaurarea înțelegerii între oameni, și melodiile „lascive”. Despre melodiile din urmă, confucianiștii afirmau că au fost inventate de căte principii destrăbălați și că au efecte nefaste asupra moravurilor, ba chiar asupra naturii.
Corectitudinea limbajului ar fi după părerea lui Xun Zi un alt redutabil factor de care depinde buna rânduială socială. Însuși Confucius fusese preocupat de necesitatea corectării numelor, prin aceasta el înțelegând precizarea termenilor ce împărțeau oamenii în „ierarhia familială și socială”. Dar cum, din pricina tulburărilor sociale, nomenclatorul Maestrului a fost serios afectat, terminologia și logica au devenit preocupări de căpetenie și pentru alți gânditori. Xun Zi, de pildă, ținea să demonstreze că numele, ale căror semnificații – susținea el – rezultă dintr-o convenție socială, au „valoare de reguli obiective”.
Vasăzică, inseparabile de rituri, numele stabilesc pentru fiecare (ființă, lucru, fenomen) locul cuvenit în lume, în acest chip putându-se evita contestările și conflictele. De aceea, este de părere filosoful nostru, distorsionarea sensului propriu al numelor (noțiunilor), constituie o crimă la fel de gravă ca „folosirea greutăților măsluite”.
Concepția despre Cer constituie un alt important punct metafizic în care Xun Zi se desparte de confucianiștii anteriori, în special de Meng Zi. Da, căci deposedând Cerul de putere etică și făcând din el ansamblul forțelor naturii, adică „o entitate fără calități morale și fără niciun fel de personalitate sau voință”, Xun Zi acreditează ideea că nu există Providență divină, toate regulile morale având o origine pur omenească, iar în acest fel inaugurează în interiorul confucianismului „o tendință mai raționalistă decât cea a lui Confucius sau Meng Zi, deși preocupările sale erau axate tot pe morală și politică” (Max Kaltenmark).
Cu toate că, în comparație cu alți confucianiști, Xun Zi se situează mai aproape de legiști (de altminteri, Han Fei Zi i-a fost discipol), totuși, el se deosebește de aceștia prin aceea că respinge guvernarea prin Lege, declarându-se adeptul guvernării prin Rituri.
În concluzie, fiind Xun Zi cel mai important confucianist de la sfârșitul perioadei preimperiale și cu o mai mare influență ca cea exercitată de Meng Zi asupra viitoarelor generații, care vor stabili ortodoxia doctrinei pentru o lungă perioadă de timp, se pare că tot lui i se datorează nobila misiune a transmiterii textelor clasice până la bibliografii însărcinați în timpul dinastiei Han cu clasificarea și editarea cărților vechi.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

HORIA MUNTENUŞ
Ritualuri de iniţiere
Logodit cu Logosul, clujeanul Horia Muntenuş poartă – în inimă, în minte şi în suflet -, înainte de toate, darul divin al Poeziei: ,,sarea tuturor marilor idei”, cum a definit-o Nichita Stănescu.
Pasionat de creaţia genialului Constantin Brâncuşi – cel care, întorcând, acum un secol, sculptura la izvoarele ei primordiale, a fost declarat cvasi-instantaneu ,,părintele sculpturii moderne mondiale” -, Horia Muntenuş nu avea cum să nu se adape din oceanele  culturii tradiţionale, din lumea basmelor şi a eresurilor româneşti, din tărâmurile fabuloase ale miturilor şi istoriei, studiind cu temeinicie ,,organigramele” Kogaionului şi Olimpului, filosofia elenă şi Panteonul grec, asumându-şi, ca pe un botez, tainele celei mai vestite şcoli de iniţiere spirituală de pe Terra, consacrată sub denumirea de Şcoala Zamolxiană – şi care, de acum 3.500 de ani, a fiinţat în Dacia preistorică, se perpetuează şi astăzi în spaţiul României, adică în câtimea care ne-a mai rămas din strălucitoarea Dacie multimilenară.
Scriitor şi jurnalist, editor şi scenarist, regizor şi producător de filme, efervescentul creator şi om de cultură din Cluj-Napoca este autorul a 11 volume de versuri, al unui studiu de o profunzime şi de o noutate uluitoare despre titanul din Hobiţa: ,,Dincolo de BRÂNCUŞI, al unui roman, în care sondează spaţiile vibrante de ,,Dincolo de stelele reci”, a două filme documentar-artistice: ,,Un arbore la mijloc de lume – Constantin BRÂNCUŞI(34 de minute), realizat în 2009,respectiv, ,,Calea Eroilor – Istoria unei capodopere(240 de minute), din anul 2012. Alături de Cornel Mihalache, dar în creaţii cinematografice diferite, este  autorul celor mai percutante şi expresive evocări vizuale ale lui BRÂNCUŞI, clasat de experţii occidentali şi orientali pe locul al cincilea în topul celor mai importanţi o mie de plasticieni ai lumii din mileniul al doilea.
Poemul cinematografic ,,Refren: Lili Marlene(22 de minute) l-a lansat pe piaţă în anul 2010, Horia Muntenuş apărând pe genericul acestuia în ipostazele de producător, regizor şi scenarist.
Dar, aşa după cum apreciază, cu justeţe, exegetul Vasile Gogea, care îl cunoaşte de mai bine de trei decenii: ,,Horia Muntenuş este în primul rând poet. Un nesupus, veşnic revoltat, insurgent, la nevoie chiar revoluţionar, veşnic pus pe mari tulburări ale ordinii (injuste, sclerozate, prea „încete”), anarhist cu vocaţia reprimată a ordinii morale şi estetice, perpetuu întemeietor de „mişcări”, îndrăgostit de Brâncuşi, Zalmoxe şi alte mituri născătoare de noi „religii”, autor de volume de poezie, eseuri de hermeneutică şi mitologie, întemeietor de reviste literare, autor de manifeste literare, „bătător” de medalii şi însemne, un boem intermitent – cu pauze de „cuminţire” şi „pocăinţă” în bibliotecă –, gata de mari risipe, prieten şi „trădător” de prieteni, gata să stea până în zorii unei zile incerte alături de chiar maestrul pe care îl contestă.”. 
Despre cel mai lung, percutant film, cu vădite accente polemice, realizat de Horia Muntenuş -, criticul de specialitate Ioan Pavel Azap afirmă categoric:  „Calea Eroilor – Istoria unei capodopere prezintă geneza ansamblului monumental de la Târgu Jiu, simbolistica şi semnificaţia lui, locul acestuia în cadrul patrimoniului cultural al umanităţii, dar şi, într-o abordare care nu se rezumă la simpla consemnare a faptelor, un moment controversat: avatarurile restaurării ansamblului brâncuşian între anii 1996-2000, restaurare care s-a desfăşurat după un proiect iniţiat şi coordonat de Radu Varia. Nu intru în detalii: ar fi nevoie de un comentariu prea amplu, riscând să devină plicticos şi irelevant, dar şi pentru că nici un comentariu nu ar putea acoperi amploarea şi toate dimensiunile, sugestiile, ipotezele ideatice ale filmului. Vreau doar să precizez că Horia Muntenuş foloseşte materiale de arhivă, dar, îndeosebi, imagini filmate, parte dintre ele chiar de către sine, special pentru Calea Eroilor, şi, fapt extrem de important, filmul pune în circuit imagini şi documente inedite sau foarte puţin cunoscute. Filmul, un documentar autentic, cu momente de reală virtuozitate regizorală, este opera unui autor matur, care şi-a însuşit „pe teren" tehnica (şi arta) naraţiuniicinematografice.”.
Girându-i debutul literar în revista ,,Napoca Universitară”, prozatorul şi brâncuşiologul Constantin Zărnescu, îl prezenta în următorii termeni, în anul de graţie 1985: ,,Horia Muntenuş ne îndreptăţeşte speranţa într-un poet de o înaltă fineţe, inventator-constructor de lumi de cuvinte, fragile, delicate, serafice, asemenea acelorcristale dinbijuterii.”.
,,Poesiaeste genericul sub care, acum, în 2016, îşi reuneşte, într-un volum antologic de autor, cele zece apariţii editoriale din 1991 şi până înprezent. Văzând lumina tiparului în condiţii admirabile, la Editura Azbest Publishing, din Arad, antologia lirică a lui Horia Muntenuş include cinci nume de referinţă în colofon: lector de carte – Petre Nicolescu; coperta – Florin Părăvan; prefaţa – Maria Rădulescu; postfaţa – Sanda Misirianţu; tehnoredactarea: Accent Studio, Cambridge, United Kingdom. 
În spaţiul sacru al acestei antologii nu se intră oricum, printr-o banală uşă de mucava ori sărind vreun pârleaz din nuiele de răchită, ci pe sub bolta serenisimă a două moto-uri. Primul e cules din ,,Proverbele lui Solomon-, te avertizează  că eşti pe punctul de a intra pe un tărâm unde nu-i de şagă şi te copleşeşte prin faldurile oceanului de meditaţie profundă în care te cufundă: ,,Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu pot să le pătrund cu mintea: urma acvilei pe cer, urma şarpelui pe stâncă, urma corabiei pe mare şi calea bărbatului către fecioară”. Cele patru metafore pot constitui tot atâtea definiţii ale demersurilor lirice ale poetului Horia Muntenuş şi ale viziunii sale asupra magicei Poesia.
Al doilea moto pare mai tare criptat decât primul şi este semnat de Gerhard Dorn: ,,Soarele este invizibil în oameni, dar pe Pământ e vizibil şi totuşi ambii descind dintr-unul şi acelaşi Soare”. Sună cât se poate de tainic această inscripţie pe poarta masivă, de stejar, ferecată în oţel, de la intrarea în Cetatea poeziei lui Horia Muntenuş. Şi ne duce cu gândul la hotărârea epocală luată şi mărturisită de Prea Bunul Dumnezeu, atunci când a rostit: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Facerea 1:26).
Pagina cu genericul şi cu cele două moto-uri au, probabil, şi rol de capitonaj, de pregătire pentru trecerea pe sub drapajul unei cortine de catifea, grea de tâlcuri, de culoarea cardinală a purpurei ori a vişineiputrede. Ne referim la poemul intitulat, în aparenţă sec,  ,,Azi” – care ne trimite instantaneu la o practică inoxidabilă a lui Nichita Stănescu: după semnătura sa olografă, niciodată nu preciza data, ci scria mare, cu litere vultureşti, tăiate parcă în marmura eternităţii: ,,AZI”. Credem că Nichita alesese acest fel de datare (de eternizare!) a autografelor sale tocmai pentru a atrage atenţia – comilitonilor, contemporanilor şi urmaşilor săi – că numai AZI trăim, numai AZI contează, ziua în care Dumnezeu a rânduit să respirăm acelaşi aer cu el, cu Nichita, semizeul ,,Necuvintelor”, Poetul cel frumos ca umbra unei idei: clipa prezentă, prezentul pe care se cuvine să-l valorificăm plenar, să nu-l irosim, ci, dimpotrivă, să-l metamorfozăm, tainic şi grabnic, în prezent continuu, în veşnicie la purtător, celestă…
Dar iată cât de înşelător terestru caligrafiază Horia Muntenuş poema sa de 18 carate, ,,Azi”: ,,Pe trotuar înaintea mea/ La trei metri distanţă/ O femeie fericită/ Îşi legăna torsul păşind/ Lăsa urme mersul ei pe retină/ Şi un parfum.// Eu am grăbit pasul/ M-am strecurat printre pietoni/ Am trecut pe lângă ea/ Şi am mers înainte/ Fără să îmi întorc capul/ Până când m-am înşurubat deodată/ Şi-am rămas pironit în faţa unei vitrine/ Şi atunci am avut răgazul/ Să îi privesc zâmbetul pe buzele roşii/ Ochii hipnotizaţi/ Cum legănându-şi coapsele/ Venea ea înspre mine.”…
Cine vede în aceste versuri ,,permanenţa stării de euforie a artistului” înseamnă că s-a născut orb pentru sensurile din străfunduri, pentru jocul de lumini, umbre şi penumbre, pentru sugestiile de mare rafinament, subliminale.
Permanenta ispită a Nopţii
Necunoscuta atât de ispititoare, la o epidermică şi neavizată privire, nu este nici Poezia, nici Iubirea fulgerătoare, nici vreo vivandieră dornică de dansuri erotice. Femeia fericită, care, provocator, îşi leagănă torsul, mersul ei lăsând urme pe retină şi un parfum…, Femeia care stăpâneşte arta de a face să-i înflorească zâmbetul pe buzele roşii, cu ochi noptateci, hipnotizanţi, Femeia care vine, şerpeşte, spre Poet, legănându-şi coapsele, nu este decât mesagera Morţii, dacă nu cumva chiar Moartea în persoană, care-i transmite, discret, dar clar, protagonistului fiorul concentrat în avertismentul ,,Memento mori”!
Interpretând în acest fel poemul dintâi al antologiei, ţinem să precizăm că hlamida de un alb imaculat, hlamida din blană de hermină, orbitor de luminoasă, hlamida străvezie a Morţii străbate, de la un capăt la altul, aproape toate poemele lui Horia Muntenuş.
Moartea înseamnă Timp – Timpul trăirii, Timpul rostirii/ scrierii, Timpul smereniei prea rar atinse, Timpul mântuirii, de atâtea ori ratate…
Moartea este însăşi Viaţa!  Viaţa telurică, trupească, a carcasei de humă – în care ţinem captiv Sufletul, Duhul Sfânt – care, din chiar momentul venirii noastre pe astă-lume, o ţintă unică are: Moartea, adică eliberarea din deşertăciunea lutului şi, abia acum, eliberarea spiritului, naşterea în cer, trecerea în unica dimensiune cu adevărat vie - dimensiunea spirituală, dimensiunea Sfântului Spirit …
De ce  uitaţi că, acum şapte-cinci-trei mii de ani, strămoşii noştri, dacii, plângeau la naştere – deoarece erau conştienţi şi aveau luciditatea senină de a înţelege că viaţa pe Pământ înseamnă traversarea Văii Plângerii -, se jeleau la naştere şi dănţuiau, cântau şi chefuiau lamoarte?…
Acest hohot de plâns la naştere, rotunjit, simetric, la celălalt capăt al funiei vieţii, la capătul cel mai luminos al spiralei vieţii, adică la capătul cel mai înalt numit Moarte-Naştere în cer-Adormire întru Domnul este confirmat grabnic, în tumultul creaţiei lirice a lui Horia Muntenuş, chiar de primul poem ce dă şi titlul volumului său de debut, din 1991, ,,Noaptea exilatului”.
Se înţelege, cred, că Exilatul este, desigur, Poetul. Exilat în această viaţă. Care, poate fără să ştie, nu-şi doreşte decât să se elibereze, nu-şi doreşte decât ca, din corola vieţii, să irumpă sămânţa Morţii – care Viaţă Veşnică înseamnă.Printre stele.
Citez strofa de început a poemului ,,I” (unu roman) din ,,Noaptea exilatului”: ,,A venit o femeie (n.n. aha, deci tot femeie) la mine cu ochii înconjuraţi de albii/ În adâncimea lor se aduna ploaia şi eu/ Aveam poftă să beau (n.n. poftă de viaţă telurică,deşartă!)/ Am poftit-o să şadă şi ea/ S-a aşezat timidă pe şoaptele mele oarecum încurcată/ Cu părul ei atingându-mi o clipă umerii/ Cu haina ei întunecată (n.n. hainăde culoarea morţii) rece (n.n. tot sugestia frigului sideral al morţii) şi parcă tristă/ Ca o grădină în toamnă (n.n. din nou, sugestia crepusculară)/ Ca un hotar… (n.n. hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo).
La fel de concentrată este strofa a doua, purtând în subsidiar, neauzit, nevăzut decât de iniţiaţi, ecoul îndemnului latin ,,Ora et labora” (,,Roagă-te şi munceşte”): ,,Pentru tine oră/ Logodnă/ Între întuneric şi lumină (n.n. vezi nunta ciobănaşului din Balada ,,Mioriţa”)/ S-a aşezat femeia şi de la gât şi-a desfăcut o basma:/ În adâncul ei am văzut trupul zvelt al singurătăţii (n.n. parcă-ţi vine să rosteşti, în gând: ,,Brrrrr…”)/ Chipul straniu al eroziunii.”.
Nu-i aşa, stimaţi cititori ai versurilor lui Horia Muntenuş, că vă trec fiorii, că pielea vi se face ca de găină şi sunteţi cuprinşi de frigul metafizic, atât de sonor, din picturile lui Chirico şi Magritte, dar şi din grafica perioadei de început, româneşti, a graficianului Dan Cioca? În care personajul hieratic, abia conturat, este Timpul, Moartea adică …
Sentimentul acut, valpurgic, faustian, de năruire în falia dintre lumi este accentuat, cu măiestrie, în strofa a treia: ,,Şi ce frumos era trupul femeii ca o poveste m-am prăbuşit/ Cu faţa pe sânul ei şi plângeam/ A venit la mine o femeie cu unghiile transparente şi lungi (n.n. unghiile – muguri şi lăstari ai coasei, ascuţită ca un brici, lustruit, ascuţit anume, Coasa Doamnei în negru…)/ Coridoare lăsau o culoare de nisip/ Pe un contur din care în vânt chema/ Peşti ciudaţi fantome ale obscurităţii/ Pentru mine sau poate pentru altcineva.”.
Materia păstoasă – întinsă înfrigurat, cu gesturi sacadate, în ritm accelerat, ritm de ,,Ciuleandră”, de pictorul care a renunţat la pensule şi mânuieşte cu virtuozitate oţelul necruţător al cuţitului dedat la orgia cromatică şi vibrantă a tabloului care tocmai se naşte sub ochii noştri hipnotizaţi -, materia genuină a poemelor lui Horia Muntenuş este atât de fragedă încât el, poetul Horia, nu-şi poate permite să întrerupă actul sacru al genezei Poemului prin plasarea de titluri, pentru fiecare dintre ele.
,,Noaptea exilatului” (1991) se constituie, d’a capo al fine, într-un singur poem, conceput în 33 (vârsta lui Iisus) de secvenţe, numerotate de la I (unu roman) la XXXIII (treizeci şi trei roman). La o primă lectură fugitivă, ai impresia că, din când în când, te învăluie câte o pală îmbietoare de aer baudelairean, mai rar shakespearean. La reluarea lecturii, însă, ţi se consolidează convingerea că aceste poeme - veritabile rachete în trepte, cu combustibil special şi combustie inefabilă – se rotunjesc ca într-un ceremonial sacerdotal (zamolxian?), cele 33 de trepte fiind, în străfundurile lor, versete cu ţinută maiestuoasă, ca desprinse din Biblie.
Prin aserţiunile noastre de mai sus, suntem într-un soi de rezonanţă ideatică şi în prelungirea judecăţilor de valoare exprimate, în revista ,,Steaua” (1991) de Constantin Zărnescu: ,,Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenuş păstrează sensibilitatea  profund ironică a generaţie’80, dar se apropie – prin şocul trăirii, prin coincidenţe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic – de prima generaţie lansată de curând: generaţia’90. Cele 33 de poeme din Noaptea exilatului trimit la anii vieţii lui Iisus Hristos, iar cele şapte poezii-note spre cele şapte ferestre criptice ale Labyrintului. Starea eu-lui poetic e o inimaginabilă criză, un strigăt în deşert, un teribil vânt şuierând istoric peste frunţile semenilor.”
Oferindu-vă câteva chei de aur pentru descuierea tainelor din străfundurile poemele lui Horia Muntenuş, ne rezumăm la a vă garanta că acest ceremonial liturgic, din volumul său de debut editorial, se continuă cu aceeaşi frenezie gâlgâitoare în celelalte nouă Cărţi ale recentei antologii: ,,Poesia”.
Cartea a II-a: ,,Ioan” (1993) te întâmpină cu un moto din Sfântul Pavel – versetul 7:7 din Scrisoarea I către Corinteni: ,,Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul aşa, altul într-altfel”. Poemele sunt titrate cu scânteieri ezoterice: ,,T”, ,,S” (…), ,,Enkidu”… - în Partea I.  Desfăşurarea Părţii a II-a începe cu poeme fără titlu, numerotate de la I la VII (roman), apoi ,,L”, urmat de VIII (opt roman) care are trei trepte notate cu cifre arabe: 1, 2, 3, toate fiind încununate de poema ,,Grecia” (sugestie evidentă a orizonturilor mitologice) şi de o nouă cortină cu efecte translucide: ,,Bybliografia”.
Referitor la Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” (1996), spicuim din eseul ,,Studiu introductiv”, pe post de prefaţă la antologia ,,Poesia”, semnat de prof. dr. Mihaela Rădulescu – exegeză doctă, extrem de densă, precum filoanele aurifere de la Roşia Montana, escortată, însă, de un fior de mobilitate greoaie, de întrezărirea, în comentariul ei, a unei ciudate carapace de ţestoasă cu dimensiuni inhibante: ,,…propune lectorilor o geografie spirituală complexă (…) Metafora învăluie în mesaje încifrate o lume sacră, unde imposibilul devine posibil. (…) Autorul se joacă atât de bine cu imaginile, încât avem impresia că alunecăm în gol. E o alunecare în oniric, într-o altă dimensiune, care nu este la îndemâna omului obişnuit”.
În prefaţa, din 1996, la volumul ,,Gura de piatră”, Petru Poantă făcuse o disecţie de mare fineţe, dovedindu-se un hermeneut bine aplicat şi extrem de lămuritor: ,,IOAN vrea să fie o teodicee, adică o metafizică a cunoaşterii divinităţii, dar, în fapt, întâlnim aici, într-un limbaj mai abstractizant, un univers fracturat, fie al unor epifanii pulverizate, un soi de semne ermetice, fie al unor realităţi complet desacralizate, cum ar fi teribila ,,Fabrică de versuri”, imagine terifiantă a umanului şi divinului mecanomorfe. Ideea în sine nu e nouă, însă impune expresivitatea subtil sarcastică a viziunii.” -, pentru ca, după câteva nuanţări şi exemplificări, să conchidă pe un ton irevocabil: ,,Poezia lui Horia Muntenuş confirmă un talent indiscutabil şi o voce distinctă.”.
Pendulare între imagism şi lirism
După ce punctează puterea asociativă drept calitatea primordială a poeziei autorului disecat, poemele acestuia apărând ca o coagulare de sensuri piezişe, ,,aleatorismul înscriindu-se însă într-o disciplină sintactică riguroasă” -, Ioan-Viorel Bădică evidenţiază, în postfaţa aceluiaşi volum: ,,Horia Muntenuş se situează programatic într-o atitudine de refuz, de răspăr: ,,gura de piatră”, adică materialul cel mai rigid – cum ar putea o gură de piatră să vorbească? – încremenit, rostire improprie, refractară logosului. De remarcat fluidul metaforic, exuberanţa rostirii (ludicul), dar şi gravitatea asumării unei dimensiuni existenţiale. Versul e de o grandoare preţioasă, echilibrată de adâncimea reflecţiei, de gravitatea meditaţiei poetice. Sensurile sunt transtextuale, vizând un dincolo de cuvânt (idealul taoist)”.
Menţionăm că poemele din Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” sunt învăluite în haloul purtând reverberaţii polifonice chiar din pragul acestui volum, botezat, şi el, în două motouri – primul luat din Pico della Mirandola: ,,Matematicile nu sunt ştiinţe, pornind de la sine, ci doar în măsura în care sunt o cale de cercetare pentru alte ştiinţe”. Al doilea moto constă într-o poemă în care celebrul sculptor şi pictor italian renascentist Michelangelo Buonarroti realizează un portret al Timpului şi al ravagiilor sale, o litografie şuierătoare a sarabandei spre moarte: ,,Orişice se naşte moare/ şi în fuga vremii piere/ nimic viu nu stă sub soare./ Se duc genii şi durere/ mor cuvinte şi plăcere/ fum în vânt, sub soare umbră./ Viaţă veselă ori sumbră/ am fost oameni şi acum/ suntem tot ce este huma/ şi am fost ca voi, splendoare./ Orişice se naşte moare./ Ochii care-au fost integri,/ cu lumină în găoace,/ azi sunt goi, oribili, negri -/ iată timpul şi ce face”.
Sub pecetea definiţiei ,,Un romantic revoltat şi neîmblânzit”, Dumitru Cerna îi realizează scriitorului clujean (la 17 iunie 1996, în ,,Curierul Primăriei Cluj-Napoca”) un basorelief în linii fugoase: ,,Rar se întâmplă ca poezia unui poet să aparţină într-atât acelui poet. Adică să se identifice cu autorul ei. Poezia lui Horia Muntenuş este chiar Horia Muntenuş: sălbatică, generoasă, neîmblânzită şi tandră, romantică şi revoltată, chinuitor de gingaşă, până la străpungerea ochiului care o citeşte, răscolitoare şi paradoxală. Poezia lui Horia Muntenuş te îndârjeşte, te înnobilează, te melancolizează şi te nelinişteşte; este coşmar şi revelaţie, deopotrivă”.
După toate aparenţele, ,,Gura de piatră” a stârnit cele mai numeroase şi unele dintre cele mai substanţiale comentarii. Mircea Popa îşi intitulează demersul său critic ,,Horia Muntenuş sau de la dimineaţa cuvântului la amiaza lui”. Cunoscut critic şi istoric literar, lansat o dată cu prima şi glorioasa serie a revistei ,,Echinox” (condusă de Ion Pop), Petru Ponta depistează, în ,,Gura de piatră”, ,,o replică posibilă la un neoavangardism radical care preconiza, cu vreo 40 de ani în urmă, disoluţia culturii şi întoarcerea la un fel de analfabetism adamic”.
La pag. 74, autorul antologiei se întreabă retoric, cu inocenţă peremptorie: ,,Am cerut oare cu împrumut puterea de a scrie?”, pentru ca, mai târziu, să-şi răspundă: ,,Din Vieţile Poeţilor/ Ca din Vieţile Sfinţilor/ Citit-am!”.
Livrescă - prin imboldurile de start, prin sursele de inspiraţie, provocate după îndelungi stadii de asimilare, meditaţie şi gestaţie -, poezia lui Horia Muntenuş este, mai presus decât orice paradox, viscerală, hormonală – prin debit verbal, prin capacitatea de a crea metafore în cascadă, prin rapiditatea cu care trece de la un registru la altul, de la o terţină (libelulă efemeră) la o gâlgâitoare octavă, parcă fără sfârşit, de la tonuri acute de contra-soprană de coloratură la cele mai grave sonuri de bariton şi bas, ori de la graţioasele piruete, cu învolburări ameţitoare, ale viorii… la expresivitatea de bronz a violoncelului sau la efluviile de vals imperial şi trapul de troică rusească, prin nămeţii siberiilor din sufletele noastre, ale contrabasului.
Haiducind cu pletele în vânt, cu irepresibila conştiinţă că ACUM poate orice, că are lumea la picioare -, Horia Muntenuş lasă impresia că, de la Nichita Stănescu încoace, este cel dintâi poet care a deprins, nu prin exerciţiu stoic, ci prin revelaţie, într-o fracţiune de secundă, Limba ,,poezească”, atât de nonşalant, dezinvolt şi plin de naturaleţe, inspirat şi sigur pe sine, ca pe o respiraţie ancestrală, dar permanent vie, se exprimă.
Luxuriantă, asemenea unei grădini în care irump plantele exotice, dezvoltându-se în perioade lungi, aidoma poemelor lui Lautreamont -, frenezia feerică degajată, ca dintr-o arteziană colosală în miez de vară, este destul de rar sprintenă ca o gheişă, şipotitoare ca o delicată grădină japoneză, ca un clinchet cristalin specific erugilor, pârâiaşelor şi cursurilor de apă firave în candoarea lor copilărească, lăstărind, totuşi, repede, dinspre pruncie spre adolescenţă.
Cel mai adesea amplă, urieşească,  ţâşnind stroboscopic, orbitor, ca o pisică de mare, ca peştele-sabie ori rechinul albastru, ca un vultur uriaş, ca Zgripţorul din basmele noastre străvechi, ori ca o escadrilă de atac din zeci şi sute de bombardiere americane B52 -, poezia lui Horia Muntenuş plesneşte de putere, peste noapte, emană o forţă fantastică, te izbeşte năucitor ca un tsunami renăscător, ca o tornadă care te aspiră fulgerător spre ochiul celui mai înalt dintre ceruri, după care te lasă să admiri, din crucea Soarelui, întâlnirea de gradul zero dintre Amazon, Mississipi şi Nil.
În postfaţa ,,Horia Muntenuş sau despre destinul poeziei şi poezia ca destin”, Daniel Hoblea priveşte totul din perspectiva următoare: ,,Nebunie sacră, cum o numea Platon, Poezia pare o provocare a zeilor, cea mai mare dintre ele”.
Cartea a IV-a din antologia ,,Poesia” este formată din volumul ,,Dreptul la tristeţe” (publicat în 1998) alcătuit din 14 poeme, fără titlu, numerotate cu cifre romane (al XII-lea având dedicaţia ,,Fiicei mele, Mara”) şi se încheie cu poema ,,Euridice”, pe care noi o considerăm un colind-zăvor.
Cartea a V-a, ,,Liber” (1.999) urcă pe raza unor ecouri din ,,Descântoteca” de Marin Sorescu şi, culmea, pare să anticipeze, în anumite limite, unul dintre volumele din 2001 ale lui Adrian Păunescu: ,,Liber să mor”.
,,Speranţa” (1.999) şi ,,Poetul” (2001) constituie substanţa Cărţilor a VI-a şi a VII-a.
Compusă din două cicluri: ,,Cartea de Nord” şi ,,Cartea de Sud” -, ,,PYTIA” (2004), înregimentată în antologia ,,Poesia” în postura de Cartea a VIII-a, are ca moto o fulguraţie din Mihai Eminescu: ,,…şi fiecare literă era un an, fiecare şir un secol de adevăr”, desprinsă parcă din Vedele începuturilor, pe care strămoşii noştri milenari, dacii, le-au dăruit şamanilor şi cărturarilor din fabuloasa India, în epoca ei eneolitică…
Simboluri, hieroglife şi rune
După ,,Gura de piatră”, constatăm că ,,PYTIA” este volumul care a provocat o puzderie de reacţii critice, pozitive. Mircea Vaida-Voievod observă că: ,,Din poezia celor vechi, Horia Muntenuş a desprins tonul solemn, oracular. (…) Volumul Pytia este un fastuos poem – livresc, despre vraja cuvintelor, despre jarul iubirii care pâlpâie sub spuza legendei”.
,,Poetului Horia Muntenuş nu-i place lumea în care trăieşte – glosează Dan Marius Drăgan – şi de aceea se ascunde în labirinturi ale penumbrei  cu ziduri încărcate de simboluri, hieroglife şi rune, care se cer descifrate după îndelungate perioade de asceză, de iniţiere. (…) În versul poetului, Pythia este cale şi este treaptă, îşi are rădăcinile în Pyth-On, este Phyta, este Is-Pytha lui Pytagoras-Născocitorul”.
Din postfaţa antologiei ,,Poesia”: ,,Viaţa pe baricada cuvântului”, redactată cu spirit al detaliului esenţial şi aplomb de Sanda Misirianţu ( datată: Cluj-Napoca, 3 septembrie 2016), reţinem: ,,Şi în cartea Pythia (2004) emoţionalul este dublat de un studiu temeinic, porţile sunt deschise larg întrebărilor, spaimelor, angoaselor, visurilor sau, de ce nu, amintirilor. Lecturând încântarea care este Pythia, intuieşti toată truda de dinaintea scrierii ei, pentru că aceasta are la bază, este limpede, studierea unor pasaje descrise de antici şi dezlegarea de felurite încriptări. Miza poetică este una extrem de puternică: <Despre femeia pe care noi o ştiam rostuindu-se tragic înlăuntrul sintaxei/ despre surâsul ei straniu ca şi despre ochii aceia din care curgeau verbele zeului/ Nu aţi mai auzit de multă vreme desigur>. Riguroasa documentare este turnată în formă artistic şi arsă mai apoi în harul cu care zeii l-au înzestrat pe Horia Muntenuş”.
Cartea a IX-a: ,,Sintaxa de pe Wasser” (2007) a fost scrisă ca un ecou, peste timp, al zilelor de graţie din verile anilor 2004 şi 2005, când Dumnezeu a coborât, tainic, pe Pământ, inspirându-i pe trimişii speciali ai Lui în taberele de poezie din Nordul Maramureşului, pe Valea râului Wasser, în munţi, deasupra Vişeului de Sus. Din precizarea, pe care o cităm integral, deducem că – aidoma oricărei călătorii în spaţiu, în timp, în spirit – a fost vorba, şi de astă-dată, de o tabără de iniţiere în Pravila lui Zamolxe (din zarea anului 1.400 înainte de Hristos), de antrenare şi punere în practică a principiilor Şcolii Zalmoxiene (din orizontul anului 533 î.H.). Pravilă şi Principii niciodată scrise, ci transmise exclusiv prin viu grai, dar perpetuate până acum, în secolul XXI. Transmise pe căi tainice de Unicul Dumnezeu al dacilor, prin energii subtile şi limbaje ezoterice, la care aveau acces, au şi acum, doar iniţiaţii – Legile Belagine (Legile Frumoase) constituie temelia pe care Iisus Hristos a edificat, ,,plinind”, învăţătura creştină.
După un ,,Prolog” somptuos şi subtil, care cuprinde, în acolada sa de lumină, 39 de poeme (fără titlu, numerotate cu cifre romane), urmează poemul ,,XL. Sintaxa în Ocoliş” (parcă îl şi vedem pe poet, în curtea cu himere, acasă la sculptorul Ioan Marchiş, creatorul unui magistral monument ecvestru prin care îl nemureşte pe Bogdan Vodă, oficiind în templul său de sub munte, atârnat direct de stele), după care urcăm şase trepte, ca şase zile lucrătoare, în care Dumnezeu a creat lumea…
În primul din aceste şase poeme/ trepte ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale manifestării lui Dumnezeu, numerotate cu cifre arabe (1, 2, 3, 4, 5, 6, după care vine titlul-inscripţie în piatră) şi subsumate, toate, firmamentului,,XL. Sintaxa în Ocoliş”, aşadar în toate aceste şase poeme  suntem, înainte de toate,
*botezaţi într-un ,,1. Sympozion” (de idei şi de metafore, după model antic), trecem astfel de prima treaptă, aceea de ucenic…;
*intrăm într-un ,,2. Cerc”, cercul dintâi, sacru, pregătindu-ne să ne consolidăm statutul de calfă şi zidar, iniţiindu-ne în tâlcurile şi în alfabetul compasului, în limbajul raportorului şi al ansei…;
*devenim maeştri abia după ce ne-am însuşit ,,3. Lumea ca ocol”, după care ne câştigăm dreptul şi libertatea de a trăi, chiar aici, pe Pământ, ,,ca în cer” (pronunţat legat: ,,ca-n cer”), intrând, lin, aşa cum lumina iubirii lui Dumnezeu ne străbate, încet, din creştet până în vârful degetelor de la picioare,  în ,,4. Zodia Cancerului”…;
*zburdând pe câmpiile infinirii din ,,5. Cântec”…;
*rostind, transfiguraţi, versetul din ,,6. Ideas” (care trimite clar la prescurtaea IO - ,,IO Mircea Voievod!...”, IO, care Omul Iubirii înseamnă, iubirea de Dumnezeu, iubirea luminii divine, Omul, care fiecare dintre noi este, trimis pe Pământ cu menirea de a inspira Iubire şi de a expira iubire, de a inspira iubire şi de a dărui iubire, de a se ierta pe sine, de a-şi cere iertare de la toate existenţele din jur, cărora le va fi greşit vreodată, şi de a primi iertarea acestora)…;
*pentru a poposi, înainte de ,,Epilog”, lângă piatra de hotar dintre lumi, pe care Horia Muntenuş o intitulează ,,XLI. Secunde şi rune”, din care cităm prima strofă: ,,Monah în şirul de cuvinte Timpul trece/ Monarh al Cărţii – coperţile sunt plumbuite/ Filele-s la fel – şi strunele runelor/ În minte-şi fac ecou.”.
Facem un racursi şi desdoim timpul volumului ca pe un arc scăpat din încordarea ţâşnirii săgeţii -,  revenind la pag. 220, unde poemul ,,XVIII. Ale lor trupuri frumoase de zei”, subintitulat chiar ,,Memento”, confirmă nedumerirea, mirarea noastră că niciun comentator al poeziei lui Horia Muntenuş nu a sesizat vectorul creaţiei sale în versuri – o deloc temătoare raportare la Moartea, umbra noastră,  vecina de vizavi, pe care – luaţi cu viaţa – nici nu o mai băgăm în seamă: ,,Prietenii mor în tăişuri de Lună/ Deodată cu ei mor şi cerbii-n elipse/ Toate vocalele adunate-n cunună/ Toate consoanele adunate-n furtună// Moartea e albă ca puritanele cu ochii sfioşi/ Moartea e ruptă dureros din prinosul/ Castităţilor înfăşurate în alb/ Linie albă a vieţii întreruptă în palmă”.
Continuând această buclă, transcriem, de la pag. 224, un alt poem semnificativ: ,,XXIV. Upanishade”, care ne reaminteşte de un tablou suprarealist în care, pe o margine de pian ori pe un toc de fereastră, cadranul imens al unui ornic, moale ca aluatul unei idei abia scoase din matriţa-i serafică, curge ca o lipie de miere: ,,Vino-şi-şezi-şi ascultă – îmi spune/ Slujitorul şamanismului. El are/ Un ochi ceasornic şi de sub pleoape/ Se scurg secundele. El are/ Celălalt ochi busolă şi din Iris/ Se formează literele// Şi mai are un ochi ca o cadenţă/ A lui Shiva.”.
Ca dintr-o misterioasă oglindă aburindă, Horia Muntenuş descifrează, la par. 225, ,,XXV. Cărarea cuvintelor”: ,,Aţi văzut? – întreabă Socrate într-un manuscris/ Ocult – propoziţiile se leagă una de alta/ Cărare: aceasta este sintaxa -/ Secunde şi litere şi pietre:// Un sinod al cuvintelor/ O sinonimie a văzduhului”.
Pentru ca, la pag. 227, să dea contur, viaţă şi vibraţie poemei cu titlul ,,Din ochiul de uliu”: ,,Aici am construit Cetatea ideală/ Din litere înmuiate în cerneală/ Privirea a fost luată în clonţul de uliu/ Şi dusă pe vârful de piatră…// Din ochiul de uliu Cerul s-a scurs/ Ca un fluviu de sânge-n Apus”.
În consonanţă cu Zamolxe, dar şi cu Zalmoxe
Din Cartea a X-a: ,,Puncte cardinale” (2016) decupăm poemul ,,Constantin Brâncuşi”, de la pag. 256, în care, privindu-se ca într-o oglindă, Horia Muntenuş îşi profilează un autoportret sui generis: ,,Alb – ca veşmintele sale -/ Zăpezile vin pe Masa Tăcerii -/ Adolescenţi cu buzele crăpate/ Sărută Poarta – o ating/ Şi-I mângâie piatra.// Carul mare îl plimbă pe Cer/ (Cerne o Fecioară făină)/ Brâncuşi e morarul de Vreme/ E iarnă şi poetul e stingher.”.
Laitmotivul Doamnei în Negru îl întâlnim şi în această Carte a X-a, sub titlul ,,Din tumultul vieţii moartea creşte mereu ca o umbră”. După ce constată că ,,despre moarte nu poate vorbi chiar oricine” şi ,,Tot aşa doar cei puţini o pot visa într-adevăr/ Şi chiar şi mai puţini sunt cei care o pot descrie.// Dar cine sunt cei aleşi cine/ Cine să poată vorbi despre ea şi cine…” – pentru ca,  mai la vale (Valea Plângerii) cu opt versuri, să tragă fermoarul peste vintrele acestui poem, prin distihul-zăvor: ,,Poate doar ochii umezi ai căprioarelor însetate/ Poate doar stelele şi cu mult mai abitir doar cele ce cad.”.
Înainte de ,,Epilog” (pag. 271), antepenultimul poem din antologia ,,Poesia” este ,,Învierea”, corolar al Golgotei urcate de Horia Muntenuş, din 1991 – când, prin debutul editorial cu ,,Noaptea exilatului”, se dovedea nu doar un poet greu de încadrat în formule literare, ci şi ,,cel dintâi poet ardelean care a reuşit să publice după revoluţie un volum de poezii”, după cum consemna, în revista ,,Steaua”, Constantin Zărnescu – până în 2015, corolar, totodată, al răstignirii pe crucea celor zece şi acum, iată, 11 cărţi de poezie.
Poema ,,Învierea” poate fi considerată, în egală măsură, proba ieşirii din labirintul tapetat cu umbrele fremătânde, uneori ademenitoare, până în pragul păcatului ispitei, ale Morţii, ce – locuindu-l pe Poet,  mai abitir decât pe ,,cei nealeşi” – îl face să ţâşnească, mântuit şi mântuitor, de-a dreapta Tatălui Ceresc. Privind retrospectiv, spre zariştea copilăriei, meditând asupra drumului parcurs, Horia Muntenuş este detaşat parcă şi, totuşi, înfrigurat, din piscul în care se află, acela al Căii Învierii, notând încurajator: ,,Din crestătura casei părinteşti voi lua/ Un lujer să îmi ţină echilibrul”. Aspiraţia şi încrederea în perpetuarea inocenţei copilăriei îi dau sentimentul triumfului asupra morţii, Învierii, naşterii în cer şi vieţii veşnice, întru Spirit.
În cei 25 de ani care au trecut de la debutul său editorial, Horia Muntenuş a câştigat toate pariurile cu poezia, confirmând poliţele în alb pe care, încă de la începutul anilor ’90,i  le-au dat criticii literari şi confraţii întru creaţie literară.
Pentru că şi aşa comentariul nostru pare de nestăvilit, vom apela la un singur citat, din regretatul Theohar Mihadaş, care – prin consemnarea ,,Poezia energiilor vitale”, publicată în nr. 4-5 din revista clujeană ,,Steaua” – preciza încrezător şi ferm, ca într-un paşaport pentru viitorime: ,,Nu este el un munte ce stă înaintea lui Mohamed, ci un Muntenuş care stă în faţa lui Zalmoxis (…) Versurile din cele două culegeri (Noaptea exilatului – 1991 şi Ioan – 1993) sunt scrise în registrul modei postmoderniste, dar, ca la mai toţi scriitorii de versuri transilvăneni, ele presupun un plus de gravitate, de consistenţă şi de cuprindere mai severă a înţelesurilor. Deci, avem de lecturat o prozodie criptică, oraculară, relaţia metaforică dintre sfere şi conţinuturi fiind mai îndepărtată, mai greu descifrabilă dar, tocmai de aceea, mai şocantă. Poemul te cucereşte nu atât prin starea de incantaţie a versului eliberat de suporturile lui convenţionale şi preschimbat în vibraţie orfică, ci prin ceea ce spune, prin ceea ce se ascunde dincolo de estetica propriu-zisă”. În finalul demersului său critic, scriitorul Teohar Mihadaş punctează: ,,Filosoful italian Giovanni Gentile spunea că Poezia este ceea ce cu toţii ştim că este. Poezia de astăzi este ceva ce numai poetul ştie ce anume. La Horia Muntenuş, este şi una şi alta.”.
Aserţiunea italianului ni se pare un ,,joc de glezne” mucalit, sicilian, în timp ce speculaţia lui Teohar Mihadaş ne face să zâmbim, empatizând, mai ales dacă ne aducem aminte că, în perioada interbelică, magnificul G. Călinescu susţinea tranşant şi convingător că nimeni nu a putut să spună ce este cu adevărat poezia, sugerând că aşa ceva nici nu va putea fi posibil vreodată. Călinescu îşi continua memorabilul său curs, prezentând apoi, cu precizie de laser, cum este poezia. După trei sferturi de secol nimeni nu a izbutit să demonstreze că ar fi altfel decât a decis G. Călinescu: putem intui, analiza şi demonstra exclusiv CUM este poezia, dar niciodată, niciodată CE este poezia. Inefabilul şi ambiguitatea sunt doar două dintre cheile esenţiale ale poeziei.
Multe ar mai fi de comentat pe marginea universului liric al poetului clujean. Punem, însă, punct aici, nu înainte de a reliefa că Horia Muntenuş s-a bucurat de recenziile a circa 30 de critici literari şi confraţi. În afara celor pe care i-am amintit deja, se cuvine să-i menţionăm, aleatoriu, pe Constantin Cubleşan, Mircea Petean, Cezar Baltag, Ion Mureşan, Mircea Popa, Florin Lazăr, Mihai Georgia, Sorin Crişan, Dorin Serghie, Adrian Mihai Bumb, Demostene Şofron, Vasile Fanache, Paul Duma, Carmen Pascu, Ioan Botiş, Augustin Tătar, Cazan Viorica, Francois Breda...
Horia Muntenuş poate umple oricând nu doar un rădvan, o caleaşcă voievodală cu prieteni şi admiratoare, ci chiar un tren regal, care, împreună cu florilegiul poemelor sale originale, poate trece rapid – printre noi, cu noi, prin noi -, precum glonţul niciodată văzut al Timpului necruţător.
Horia Muntenuş pendulează dezinvolt între imagism şi lirism. În poemele sale, prevalează imagismul dezlănţuit, dincolo de care, însă,  pulsează viguros un lirism de calitate, cu profunzimi nebănuite, în care se zbate, parcă, aleanul bine cenzurat din fluierul lui Avram Iancu, logodit, la nadir, cu şuierul viforos din flinta şi din pistoalele incandescente ale haiducului Iancu Jianu.
Atât prin creaţia sa literară, cât şi prin aceea cinematografică, Horia Muntenuş s-a afirmat şi se manifestă ca un veritabil erudit al spiritului românesc şi universal, dacă nu cumva chiar şi ca un adevărat iniţiat în cele zece corpuri subtile, în cele zece ceruri dinlăuntrul fiecăruia dintre noi.
El intră în profundă consonanţă cu îndemnul lansat, manifestat şi promovat în lume de stră-moşul nostru Zamolxe,  în deceniile din jurul anului 1.400 înainte de Hristos, re-luat, înnoit şi perpetuat, pe la 533 î.H., de Zalmoxe, apoi însuşit şi nemurit pe frontispiciul unui celebru templu: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi şi astfel îl vei cunoaşte pe Dumnezeu”.
De câteva decenii, prin întreaga sa creaţie lirică şi cinematografică, Horia Muntenuş îşi explorează miraculoasa fântână cu apă tămăduitoare din străfundurile fiinţei sale, după care ne binecuvântează şi pe noi, cititorii săi fideli.
Dacă V.G. Paleolog afirma despre Brâncuşi că, prin sculptura sa metafizică, hegeliza -, noi putem conchide că, psalmodiind cu înfrigurare, Horia Muntenuş brâncuşizează, cu inspiraţie, naturaleţe şi peremptorie capacitate de a transmite fiorul artistic.
Felicitări, Frate Horia!
Dan Lupescu (Craiova)

STALINOCRAŢIA – CONSECINŢA LOGICĂ A CULTULUI PERSONALITĂŢII
După cum există oameni și oameni (buni și răi, corecți și necinstiți, înzestrați și șarlatani, miloși și cruzi etc.), tot așa istoria consemnează personalități incontestabile (acele ființe de mare caracter, care de-a pururi vor rămâne repere în istoria omenirii prin admirabila lor străduință până la jertfă în folosul semenilor) și personalități controversate (fără excepție toți dictatorii, adică acei oameni, care – fie înzestrați cu multă ambiție și șiretenie, fie cu o inteligență peste medie, dar totdeauna având de partea lor tainicul consimțământ venit din partea evenimentelor în derulare – nu doar că sunt condamnați să nu-și poată satisface cu niciun chip setea de putere în continuă creștere, dar, în goană nebună spre acest ideal obscur-înșelător, ei își punctează epoca cu fapte ce-i împart în benefici și malefici).
La urma urmei nimic altceva decât desfășurarea în timp istoric a celebrei maxime ciceroniene: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”!...
Iată de ce spun că Stalin sau „Omul de oțel” (în rusă, stal=oțel), acest personaj foarte puțin instruit, mediocru ca inteligență și cu totul detestabil la capitolul caracter, considerat epifenomen de către istoricul sovietic Roy Medvedev, stârnește interesul cercetătorilor mai degrabă prin miracolul ascensiunii la puterea absolută și a deținerii acesteia vreme de peste trei decenii (din 1922, dată la care – cu toată împotrivirea suferindului Lenin – ajunge secretar general, și până în martie 1953), decât prin reușitele sale economico-sociale în folosul tuturor acelor popoare intrate în sfera puterii lui discreționare, pe care nu s-a jenat să le calce sistematic în picioare cu absurdul unei politici mai antiumană decât tot ce cunoscuse istoria până atunci și pe care ținea din când în când să o servească celorlalți sub forma unor cinice maxime de felul următor: „Moartea unui om este o tragedie, pe când moartea unui milion de oameni este o statistică”.
Călăuzindu-se neîncetat după această fioroasă logică a întreținerii fricii și nesiguranței zilei de mâine printre rude, colaboratori și supuși, ne spune Lilly Marcou în cartea Stalin – viața privată (Editura Antet, 1998), „Nevinovăția oamenilor pe care-i trimitea la moarte sau la temniță nu-l afecta cu nimic”. Dovadă, ne înștiințează Roy Medvedev în lucrarea Despre Stalin și stalinism (Editura Humanitas, 1991), că „În anii 1936-1938, Stalin a bătut toate recordurile politice cunoscute în istorie. După cum reiese din izvoare demne de încredere, în 1936 s-au pronunțat 1116 condamnări la moarte, iar în 1937 – 353.680. Pentru anul 1938 nu am date, dar cu o mare certitudine se poate vorbi de 200-300 de mii de oameni. Numai pe motive politice, în acești trei ani au fost arestați peste cinci milioane de oameni. (...)Numai în închisoarea centrală a N.K.V.D., de pe strada Liubianka, se înregistrau circa 200 de execuții în 24 de ore”.
Dar n-a fost doar Marea epurare din 1936-1938, în care – ne spune același Medvedev - și-a găsit sfârșitul chiar tatăl său, alături de numeroase cadre de la vârful partidului (Kirov, Buharin, Enukidze, Ordjonikidze etc.), după ce anterior fuseseră reduși la tăcere Troțki, Zinoviev și Kamenev (la începutul luptei pentru puterea supremă, ceea ce echivala de fapt cu neutralizarea lui Troțki, se constituise celebra troică Stalin-Kamenev-Zinoviev), precum și alături de floarea mareșalilor și generalilor (Mihail Frunze mort în condiții suspecte, Tuhacevski, Iakir, Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), de floarea intelectualității (umanistă, tehnico-științifică) și de cea a satelor.
S-a mers atât de departe cu nebunia epurării, încât – acuzați de terorism – au fost arestați de N.K.V.D. și trimiși în justiție până și copiii (în orașul Leninsk-Kuznețk au fost arestați 60 de copii între 10 și 12 ani), iar în alte locuri, suntem informați de același Medvedev, n-au lipsit nici scenele comico-tragice. Astfel, o bătrână colhoznică este acuzată de „troțkism” și arestată. Neînțelegând fatalul cuvânt, bătrâna tot încerca să le explice securiștilor că ea nu-i „tractoristă”, deoarece în satul lor bătrânii nu erau făcuți tractoriști...
Cum spuneam, n-a fost doar calamitatea stalinistă de la sfârșitul deceniului patru. Ea a fost precedată de represaliile declanșate împotriva sătenilor la începutul aceluiași deceniu (îndeosebi împotriva gospodarilor declarați culaci sau chiaburi) prin colectivizare forțată, silnicia colectării produselor agricole și masivele strămutări în Siberia, toată această cruciadă fiind urmată în Ucraina de Sud, Volga de Mijloc, Caucazul de Nord și Kazahstan de cumplita foamete din anii 1932-1933. Nu numai că în timpul acestui genocid, premeditat de Stalin și acoliții săi, au pierit de foame (laolaltă bărbați, femei, bătrâni și copii) peste cinci milioane de oameni (numeroși cercetători, opinează Medvedev, vorbesc de opt milioane „și probabil că aceștia sunt mai aproape de adevăr”), dar – în scopul salvării aparențelor – acest asasinat în masă deține și un veritabil record al monstruozității: au fost interzise toate informațiile despre foamete; Maxim Gorki și alți scriitori ai regimului băsmuiau cu nerușinare despre hrana îmbelșugată pe care o primesc toți copiii popoarelor sovietice; cordoanele de soldați și milițieni nu le permiteau înfometaților să părăsească zonele calamitate, iar puținii dintre ei care, totuși, ajungeau la oraș, nu aveau cartele de alimente, așa că nu puteau cumpăra pâine din magazine; nici la primul Congres la colhoznicilor fruntași din februarie 1933 și nici în ședințele Biroului Politic nu se spunea nimic de foamete; Stalin insista cu continuarea exportului de cereale în Europa, deși – afirmă cu temei Medvedev – „jumătate din cerealele trimise afară în anii 1932-1933, ar fi fost de ajuns pentru a feri de foamete toate regiunile sudice”.
Marea epurare a fost completată (sic!) după cel de-al doilea război mondial cu valul de arestări pornit la sfârșitul anului 1947 și continuat, cu nesemnificative variații de intensitate, taman până la moartea dictatorului în martie 1953.
De-abia în faza finală a terorii, când marele satrap se răfuiește cu evreii, Lilly Marcou admite că „Stalin de după război era încă și mai irațional decât cel din anii 30”, după ce tot ea menționase în prima parte a cărții că „revoluțiile nu se fac la centru”, acea cale de mijloc care va fi „unul din elementele fundamentale ale succesului său final”, și că „Stalin nu știa să guverneze decât prin forță, complet convins că doar tensiunea și teama puteau să fie eficace”.
Primele victime ale acestor represiuni postbelice au fost chiar membrii familiei lui Stalin: în anul 1947, Evghenia (Ghenia) Zemlianitsina, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, iar în ianuarie 1948, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina, căsătorită cu n.k.v.d.-istul Redens Stanislav (acesta fusese arestat în noiembrie 1938 și împușcat în februarie 1940). Se pare că „Stalin făcuse din arestarea rudelor apropiate ale colaboratorilor săi o metodă de verificare a gradului de fidelitate față de el și politica lui” (L. Marcou).
Potrivit acestui macabru principiu, Stalin n-a ezitat să aresteze atât soția lui Kalinin (în cartea Kremlinul anilor ’20, Boris Bajanov îl face pe Mihail Ivanovici „laș și om de nimic”), cât și pe evreica lui Molotov, cunoscută sub numele conspirativ „Perla”, impunându-i obedientului său colaborator să divorțeze cu câteva luni înainte de a-i trimite soția în lagăr sub acuzația că pregătea un atentat împotriva „marelui” conducător. Iar cei doi staliniști de frunte (Bajanov ni-l prezintă pe Molotov ca pe un birocrat extrem de sârguincios, capabil să lucreze fără întrerupere din zori și până noaptea târziu), s-au supus de îndată, lucru care-i va ajuta să traverseze această primejdioasă perioadă și să moară în paturile lor – Kalinin în anul 1946 la 70 de ani, Molotov în anul 1986 la 96 de ani!
Dar și mai uluitor este faptul că cei doi Molotovi, în pofida încercărilor la care au fost supuși de către suspiciosul și neiertătorul lor stăpân (ea arestată și înlăgărată, el – la fel ca Voroșilov și Mikoian – căzut în dizgrația țarului roșu din anul 1949), au rămas aceeeași fanatici staliniști: la eliberarea din închisoare, prima întrebare adresată de ea lui Molotov a fost în legătură cu Stalin (cum o duce); el,  același cîine credincios în 1981, anul ultimului dialog cu Lilly Marcou: „În ciuda greșelilor pe care le-a făcut Stalin, eu îl consider un mare om, un om fără egal...”
Aceeași stranie stare de spirit (încredere oarbă sau psihoză colectivă?) bântuie și printre puținii membri rămași în viață după epurările din familia Svanidze (familia Ekaterinei Djugașvili, prima soție a lui Stalin și mama lui Iakov, moartă de tifos în anul 1908) și în familia Alliluiev (cu Nadia, cea care se sinucide în 1932, Stalin a avut doi copii – Vasili și Svetlana): Svetlana va susține că Beria a fost instigatorul epurărilor din familia lor, acesta nesuportând ca alți georgieni, care - de altfel – nu-l înghițeau, să beneficieze de încrederea conducătorului, ba chiar va încerca să-și dezvinovățească teribilul tată prin crâncena încăpățânare de care acesta  dădea dovadă față de toți cei care-l dezaprobau: „Tatăl meu nu suporta să fie contrazis în părerea pe care o avea despre un om. Dacă el renunța la cineva pe care-l cunoștea de mult timp, dacă acesta era deja clasat în inima sa la categoria «dușman», era imposibil să ai cu el o discuție despre nefericita persoană. Nu puteai să-l faci să-și schimbe părerea, să accepte faptul că persoana nu era un dușman, iar dacă insistai, se înfuria grozav”.
Iată de ce, ne spune L. Marcou, „Înainte de a muri, uzată, cu mintea rătăcită, Ana încă îl mai apăra pe cumnatul ei, suportând cu greu criticile lui Hrușciov”, iar în familia Evgheniei nimeni nu admitea ideea că Stalin ar fi fost vinovat de arestarea ei, cu toții fiind convinși că ordinul venise din altă parte.
Însăși Lilly Marcou (născută la Iași în iulie 1936) nu-i atribuie lui Stalin întreaga vină pentru această politică eminamente criminală, în capitolul Nebunia criminală ea scriind negru pe alb: „La Leningrad marele responsabil al epurării era Jdanov, în timp ce la Moscova era Hrușciov”!
De parcă putea cineva din sistem să întreprindă ceva fără știrea și acordul „tovarășului Stalin”, cel care „nu uita niciodată și mai ales nu ierta pe nimeni” (B. Bajanov). Tot Boris Bajanov, în calitate de secretar al lui Iosif Visarionovici până în 1928, an în care a renunțat pentru totdeauna la „raiul socialist”, și dincolo de anumite note de subiectivism cu tendințe autolaudative (la nici 30 de ani, susține că a exercitat o influență covârșitoare asupra lui Kaganovici și Molotov, ba chiar și asupra lui Stalin), în cartea sa Kremlinul anilor ̕ 20 (Editura Cogito, 1991) ne furnizează informații de senzație din Comitetul Central (C.C.) și Biroul Politic, dar mai ales din adevăratul nucleu al puterii sovietice postleniniste – Secretariatul lui Stalin:
I. Începând din anul 1929, membrii Biroului Politic și ai Secretariatului C.C. s-au transformat în „simpli executanți ai dispozițiilor lui Stalin”, iar fiecare secretar al acestuia deținea în cadrul aparatului „o putere mai mare decât chiar președintele Consiliului de Miniștri sau oricare alt membru al Biroului Politic”.
II. Până la apariția lui Poskrebîșev, cel care vreme de 18 ani va fi „o adevărată ordonanță a lui Stalin” și în fața căruia „se vor ploconi – cuprinși de panică – miniștri și toate mărimile Biroului Politic”, Stalin avea la dispoziție patru secretari. Secretar șef era Amaiak Nazaretian, un armean calm, instruit, inteligent și atât de apropiat lui Stalin din perioada caucaziană, încât făcea parte din foarte restrânsul grup (el, Voroșilov, Ordjonikidze) al celor care-l tutuiau și i se adresau dictatorului cu Koba, vechiul nume conspirativ al acestuia din perioada când partidul bolșevic acționa în ilegalitate. Firește, în incalificabila lui manieră, devenită cu timpul obișnuință, Stalin se va descotorosi de acest vechi și credincios tovarăș (îl va include în aparatul Comisiei de Control a sovietelor), pentru ca în anul 1937 să ordone împușcarea lui. Subordonații lui Nazaretian erau Ivan Tovstuh, secretar pentru probleme semisecrete (numit director adjunct al Institutului Lenin, el va distruge toate acele materiale leniniste care-l dezavantajau pe Stalin, în schimb aduna și sorta cu grijă toate documentele defavorabile pentru membrii marcanți ai partidului), Boris Bajanov – secretar cu problemele Biroului Politic, Mehlis – secretar particular al lui Stalin și Kanner – secretar al lui Stalin pentru probleme speciale.Vasăzică un armean, un rus și doi evrei (tandemul Mehlis-Kanner), dar atât de stalinizați, încât Mehlis nu numai că nu-i va purta pică stăpânului său pentru calificativul „jidan împuțit”, întrebuințat cu ură la adresa unora dintre coreligionarii săi prea sâcâitori („Eu nu sunt evreu”, îi va spune el lui Bajanov după o asemenea scenă, „eu sunt comunist...”), dar chiar va începe să scrie zi de zi în ziarul Pravda despre „marele și genialul Stalin”, campanie cu atât mai stranie și penibilă – precizează Bajanov – cu cât „nimeni în partid nu-l considera pe Stalin un geniu, cu atât mai puțin cei care-l cunoșteau bine”, iar Grișa Kanner, fidel principiului stalinist că trebuie suprimați toți aceia care știu prea multe, nu se dădea în lături de la nicio treabă murdară, nici măcar atunci când însărcinările „speciale” făceau din el un criminal sadea. Bunăoară, așa a procedat cu acel tehnician ceh, membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia, care – după instalarea unei centrale automate pe biroul lui Stalin, centrală cu ajutorul căreia putea fi ascultată orice convorbire dintre „greii” partidului – a fost declarat spion, arestat și executat.
Socotind că Grișa Kanner știe prea multe, totodată consecvent cinicei definiții dată de el recunoștinței („Recunoștința este un fel de boală câinească”) și principiului că nu există oameni indispensabili, Stalin se descotorosește în anul 1937 de incomodul lui colaborator. Cam tot la fel va proceda peste puțin timp cu sinistrul Ejov. După ce acesta a căzut sub influența lui „totală, absolută, aproape hipnotică” (R. Medvedev), Stalin îl va aduce la sectorul „Cadre” din  Secretariatului său, unde – după moartea lui Tovstuh (1935) – va continua să întocmească liste cu indezirabili și compromiși, liste pe baza cărora Ejov, numit în fruntea N.K.V.D.-ului, va fixa cote de arestați pentru fiecare localitate și ținut, concomitent cu îndepărtarea prin suprimare a elementelor nesigure din această oribilă instituție – Iagoda, fostul ei șef zelos, și acoliții săi.
Ejov nu mai era în toate mințile după megaepurarea din 1936-1938 (degetul lui Dumnezeu sau mâna lungă a lui Stalin?), așa că era firesc pentru toată lumea ca el să fie socotit vinovat pentru mulțimea fărădelegilor săvârșite fără știrea (sic!) conducătorului idolatrizat!
În locul lui, Stalin îl va instala la cârma malaxorului social pe georgianul Lavrenti Beria, adică pe insul fără urmă de caracter (redutabil candidat la titlul de cel mai urât dintre pământeni), care a intrat în grațiile autocratorului prin totala lipsă de jenă cu care i-a falsificat trecutul revoluționar.
Nota 1: La setea de putere („o patimă de maniac, de satrap asiatic din vremuri demult apuse”), pe care o subliniază Bajanov, trebuie să mai adăugăm marea grijă cu care Stalin își construia imaginea pentru viitorime. De unde rezultă și adevărata cauză a îndepărtării și suprimării lui Enikudze: Indignarea acestuia la apariția imensului fals (făcătura lui Beria intitulată Din istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia), în care lui Stalin i se atribuiau merite inexistente, ba chiar meritele altora, inclusiv cele ce-i reveneau de drept lui Enikudze!
Evident, nu numai că „orice tiran, care cultivă cultul propriei personalități, are nevoie de un țap ispășitor” (R. Medvedev), dar Stalin, trăind permanent cu teama de comploturi și de cei din anturajul său, totodată, nutrind un nemărginit dispreț față de colaboratori (apropiații Molotov, Kaganovici și Voroșilov s-au remarcat prin fidelitate, zel și slugărnicie), în general față de ființa umană, fapt din care decurgea convingerea sa și, desigur, a acoliților în infailibilitatea deciziilor luate de unul singur, Stalin, prin urmare, avea mare nevoie pentru întreținerea mitului perfecțiunii, ca propriile erori, cauzatoare de imense dificultăți politico-economice (asasinatele în masă, războiul cu credința și libertatea, industrializarea nerealistă, colectivizarea forțată etc.), să le pună în cârca „dușmanilor poporului”.
III. După mai mulți ani de strânsă colaborare, Boris Bajanov și-a format următoarea părere despre „marele” conducător: „Rezumând, voi spune: Stalin a fost un om amoral, cu predispoziție pentru crime”! Argumentele lui în sprijinul acestei concluzii tranșante sunt extrem de variate: adevăratul chip al lui Iosif Visarionovici, pe care l-a cunoscut bine („ba chiar foarte bine”), n-avea nimic de-a face cu legendele și miturile despre fermitatea, tăria de caracter și  voința a unui om foarte prudent și nehotărât („adeseori el nu știa ce să facă și cum să acționeze”), dar care se ferea ca de foc să-și arate slăbiciunile; urmărind să-și ascundă incultura, la ședințele Biroului Politic vorbea într-o manieră simplistă, astfel că – nereușind să-i descifreze vicleniile – membrii acestui for erau înclinați să atribuie spuselor sale „o înțelepciune ascunsă, o inteligență misterioasă”; disprețuind flecuștețele de felul cinstei și corectitudinii alegerilor, într-o ședință cu Kamenev și Zinoviev, el nu se sfiește să le spună acestora pe șleau că nu-i important „cine și cum va vota în partid”, ci doar cine numără voturile, lucru pe care l-a pus în practică la alegerile pentru C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice din 9 februarie 1934 (împotriva lui Serghei Kirov votaseră doar trei delegați, iar împotriva lui Stalin – 270, astfel că a fost nevoie de intervenția lui Kaganovici: sunt eliminate aproape toate buletinele de pe care fusese șters numele lui Stalin și a doua zi se anunță că acesta este, cu trei voturi împotrivă, la egalitate cu Kirov!); manifestă o indiferență „aproape totală” față de artă, literatură și muzică (aici Bajanov vine în contradicție cu Marcou și imaginea pe care ea ne-o transmite despre dictatorul anilor 1928-1929: „Citea din ce în ce mai multe cărți de economie, de metalurgie, de agricultură...”), în schimb, destul de rar, asculta muzică de operă, „cel mai adesea arii din Aida”; întrucât femeile erau excluse din aria preocupărilor lui Stalin, nu e de mirare că Nadia se simte atât de neglijată, încât are curajul să-i destăinuie lui Bajanov pe culoarele Kremlinului că are parte de un soț „extrem de dificil” (unde-i marea dragoste pe care, ne asigură Marcou, Stalin a nutrit-o constant față de tânăra lui soție?); în sfârșit, dar nu în ultimul rând, atitudinea lui Stalin față de Iakov (Iașka), fiul din prima căsătorie: Bajanov este convins că tătucul Stalin își ura fiul, fapt ilustrat îndeosebi de cinica afirmație „Nu am niciun  fiu!”, prin care respinge oferta nemților de a-l elibera pe locotenentul major Iakov în schimbul feldmareșalului von Paulus (Svetlanei îi va spune mai apoi că el nu face târguri cu naziștii), pe când Lilly Marcou ne prezintă poza ajustată a unui Stalin excelent familist („o familie fericită, înconjurată de prieteni”) și tată „afectat de capturarea fiului său”, motiv pentru care ar fi fost organizate „mai multe acțiuni speciale, la care au participat și voluntari spanioli”.
Oare cum s-a simțit captivul Iakov atunci când l-a auzit la radio pe atotputernicul lui tată declarând că prizonierii militari sunt cu toții considerați trădători de patrie?!...
Poate că punctul de vedere al lui Bajanov despre Stalin nu coincide cu realitatea (poți avea pretenția că-l cunoști pe cel de lângă tine, deși într-o viață întreagă nu izbutești să te cunoști pe tine însuți?!), însă, prin faptul că se situează foarte aproape de acela al lui Grigori Morozov și Roy Medvedev, consider că are dreptul la mai multă încredere din partea noastră decât punctele de vedere care se bazează fie pe documente incerte, fie pe presupuneri.
În cei patru ani cât a fost soțul Svetlanei și a locuit la Kremlin, Morozov a avut timpul și ocaziile necesare să-l cunoască pe teribilul lui socru ca pe un om „ieșit din comun, însă sever, crud, uneori până la sadism, lipsit de orice sentiment de milă ori compasiune”.
La rândul lui, Roy Medvedev nu numai că-l consideră pe dictator un grobian „avid de putere, suspicios și crud”, care suporta cu greu oameni inteligenți și independenți de calibrul lui Kirov (avea nevoie doar de executanți, nicidecum de prieteni și sfetnici), dar – întru totul de acord cu spusa lui Hitler: „Cultul personalității este cea mai bună formă de guvernare” -, deșănțata campanie de elogiere „a fost organizată și inspirată în bună măsură de el însuși și de anturajul lui”. Da, căci prin divinizarea lui Stalin, „tot ce emana de la el era acceptat aprioric”, partidul nemaiavând posibilitatea să-i controleze actele, așa încât cultul personalității nu numai că-i camufla erorile și ilegalitățile săvârșite, dar justifica dinainte crimele care urmau.
De unde clarviziunea și justețea a două dintre concluziile medvedeviene, de mare însemnătate istorico-gnoseologică:
a) Între teroare și cultul lui Stalin a existat o relație, directă și inversă, de tipul cauză-efect;
b) Stalin n-a planificat și n-a comis crimele de unul singur – era birocratul-șef, situat în vârful unei înspăimântătoare piramide, alcătuită din sute de mii de birocrați din ce în ce mai mărunți!
Căutând omul și sentimentele acestuia în spatele mitului, Lilly Marcou avansează ideea că „dintr-un adevărat cult al secretului, al zonelor întunecate, al misterului savant dozat” s-a născut enigma Stalin. Călăuzindu-se după principiul fermității îmbinată cu singularitatea, acest „amestec de suspiciune și încăpățânare”, deseori compătimit pentru singurătatea sa și elogiat pentru modul discret în care știa să-l măgulească pe interlocutor (aproape toți politicienii, scriitorii și jurnaliștii occidentali se declarau de-a binelea fermecați de o atare „mașină perfect reglată”), în cele din urmă, ceea ce înseamnă la bătrânețe, devine el însuși victima unui sistem pe care îl pusese pe picioare și care ajunsese să-l izoleze din ce în ce mai mult „de orice contact uman”: Nu mai suporta masele de oameni venind în întâmpinarea lui!
Firește, cadavrul lui Stalin nesinchisindu-se de această fobie, paroxismul înmormântării lui, suntem înștiințați de L. Marcou, a încoronat interminabila serie a paroxismelor care i-au marcat domnia: din toate colțurile imperiului, trenurile erau luate cu asalt de toți acei care țineau morțiș să aducă un ultim omagiu „părintelui națiunii, simbol al Revoluției și al Rusiei”, astfel că, prin infernala fraternizare dintre modernism și păgânismul antic, el ia cu sine peste patru sute de vieți pierdute în îmbulzeală!
N-a fost ultimul tribut perceput de cumplitul făuritor al stalinocrației. Atât în fosta Uniune Sovietică cât și în sateliții ei, îndeosebi în România boșevizată și dată de el pe mâna torționarilor mari și mici, vor mai trece câțiva ani până când lentul proces al destalinizării va îngădui afirmarea unor forme mai subtile de degradare umană, dar în conținut la fel de nocive...
Spuneam mai sus că aproape toți occidentalii cu ștaif erau fermecați de acela care pentru W. Churchill reprezenta „un mare conducător revoluționar, strateg și om de stat profund” (Memorii, vol IV) și pe care Roosevelt dorea să-l vadă cât mai des. Numai generalul Charles de Gaulle nu s-a lăsat înșelat de aparențe și, în volumul III al Memoriilor de război (Ed. Plon, 1959), el îi face lui Stalin următorul portret: „Comunist îmbrăcat în haine de mareșal, dictator ascuns sub o simplitate șireată, cuceritor cu un aer de om cumsecade, își dădea toată osteneala să înșele. Însă tot pe atât de violentă îi era pasiunea, care se întrezărea adesea, nu fără un farmec perfid”.
Conștient întrucâtva de răsplata meritată pentru atrocitățile comise, după ce adevărul va ieși la lumină, Stalin îi spunea lui Molotov în timpul celui de-al doilea război mondial: „Știu că după ce voi muri, vor arunca gunoaie pe mormântul meu. Însă cu siguranță vântul Istoriei le va împrăștia”.
Asta nu l-a împiedecat ca în anul 1947, coordonând activitatea unui colectiv de istorici și ideologi, să-și plăsmuiască propria imagine pe care dorea să o lase posterității, o carte a revoluției și războaielor (civil și mondial), în întregime centrată pe „tovarășul Stalin” (n-a iertat-o pe cumnată-sa Ana pentru că taman atunci a publicat o carte cu amintiri, în care el – continuatorul lui Lenin – apare ca un om, nu ca o abstracțiune!), după cum nu-i împiedică pe unii dintre istorici, muți de uimire în fața izbânzilor sale, să-i trateze cu foarte multă îngăduință enormele derapaje (în istoria universală este comparat de aceștia cu Tamerlan, Cromwell sau Robespierre și  în istoria rușilor cu Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare), iar pe alți istorici să-l absolve de o bună parte din vină, fie susținând sus și tare versiunea cu paranoia lui Stalin, factor ce se situează în afara politicii și economiei, fie  pe aceea a unui Stalin înșelat.
Toate aceste eschive stalinisto-edulcorate sunt desființate de Mihail Gorbaciov cu celebra lui precizare aidoma unei sentințe: „Se susține uneori că Stalin nu a cunoscut ilegalitățile comise. Documentele de care dispunem demonstrează că nu e așa. Vina lui Stalin și a anturajului său față de partid și popor pentru represiunile de masă și ilegalități este enormă și de neiertat. Aceasta este o lecție pentru toate generațiile”.
Lucrurile devin clare ca lumina zilei dacă la toate astea adăugăm rezultatele anchetei privind moartea lui Kirov, anchetă demarată în anul 1956, din însărcinarea C.C. al P.C.U.S., de către o comisie special constituită în acest sens. După ce a citit respectivul document, N.S.Hrușciov l-a închis în seiful său, spunând: „Atâta timp cât în lume există imperialism, nu putem publica un asemenea document”!
Cu adevărat vrednică de laudă este sobrietatea vieții dusă de atotputernicul Stalin (mamei sale îi trimite doar 150 de ruble, cu scuza „nu pot mai mult”, nu poseda niciun lucru de valoare, dormea pe o canapea, se învelea cu o pătură militară), precum și permanenta avertizare/conștientizare a copiilor lui că vilele, apartamentele și mașinile nu sunt proprietatea lor.
La final, câteva cuvinte despre două chestiuni de mare interes:
1) A fost Stalin antisemit? Dacă nu dăm uitării faptul că avea evrei în propria familie (Iulia Melzer, a doua soție a lui Iakov, și Grigori Morozov, primul soț al Svetlanei), că doi dintre secretarii săi erau evrei (Mehlis va muri în patul lui în același an cu Iosif Visarionovici) și că Lazar Kaganovici va fi exclus din C.C. de-abia în anul 1957, atunci se poate spune că Stalin nu era un antisemit convins. Răfuiala cu evreii în afacerea „Halatele albe” avea un fond antisionist, nu unul antisemit.
2) A jucat Stalin un rol de seamă în revoluția din februarie și cea din octombrie 1917? Nu, susține Bajanov, Stalin a preferat să stea în umbră și să aștepte! La rândul lui, Roy Medvedev consideră nu doar că rolul lui Stalin a fost cu bună știință exagerat de propangandă, dar și că prin venirea lui la putere, „nivelul general al conducerii țării a scăzut”.
Nota 2: Aflu de pe internet că  Hitler candidase la Premiul Nobel pentru Pace în anul 1939, iar I.V.Stalin în 1945 și 1948. Ce ți-e și cu premiile astea!... Mai știi? Poate că alta era soarta lumii după nobelierea celor doi.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
ATELIER
 (III) LA GERMANI...
...Se făcuse, deja, noaptea de 22 spre 23 august 1944.
În latura germanilor, din aeroportul sediului Flotilei X, toate luminile, de la toate ferestrele micului block-house, erau aprinse – şi se auzea o vânzoleală surdă, de stup de albine. Cu vreo două ceasuri în urmă sosiseră, de la Bucureşti, în maşini blindate, închise şi cu perdelele trase, câţiva ofiţeri germani cu grade înalte şi, mai cu seamă, având roluri şi importanţă foarte ridicate, în angrenajul frontului româno-german, din Muntenia-Sudul Moldovei.
Barierele de la intrarea aeroportului se ridicară, infinit respectuoase...
...Toţi ofiţerii germani (vreo 20 - aviatori şi musafiri), fără nicio excepţie, se strânseseră în sala de şedinţe (folosită, ca şi la ofieţerii români, când nu erau întruniri, ca birou al şefului lor de flotilă, un HauptmannHerr Georg Schindler, care lucrase, toată după amiaza zilei de 22 August 1944, cu un Oberst, venit ca „musafir”, la nişte seifuri cu informaţii secrete şi la un radar Telefunken...[1]- iar acum, sala cu pricina era folosită de unul dintre ofiţerii sosiţi de la Cartierul General din Bucureşti, care-i şi convocase: Oberstleutnant-ul[2] Wehrmacht, Kurt Schörner – vărul Mareşalului Ferdinand Schörner). Disciplina domnea, cu severitate maximă, de tip călugăresco-cavaleresc (specific teutonilor!), în zona germană a aerodromului.
 Se primiseră, pe linii telefonice secrete, ştiri îngrijorătoare, pe care Oberstleutnant-ul se simţea obligat să le împărtăşească ofiţerilor săi aviatori, din subordine, cu maximă urgenţă (toate discuţiile care urmează se poartă în limba germană, fireşte – iar noi nu facem altceva decât să încercăm a traduce, din ceea ce s-a spus acolo, esenţialul - ...şi asta, cât mai fidel posibil...):
-Domnilor, v-am chemat să vă anunţ că am primit ştiri alarmante despre aliaţii noştri, românii. Ca să n-o lungim, inutil şi periculos pentru existenţa noastră şi a Reich-ului, România, prin regişorul ei, încrezut şi cam retardat, prizonier al propriei prostii îngâmfate şi al camarilei sale alogene, se pregăteşte să ne întoarcă spatele – ba, mai mult şi mai grav: se pregăteşte să ne trădeze, înfigându-ne cuţitul în spinare...
Oberst-ul, care luase loc, de la început, la masa improvizatului prezidiu (se numea Hans Ritter von Greim, şi era, şi el, rudenie cu un mareşal... Mareşalul Robert Ritter von Greim, care conducea chiar Forţele Aeriene Germane, alături de Mareşalul Hermann Göring!), se ridică, nemulţumit:
- Herr Oberstleutnant, eu nu cred în balivernele serviciilor noastre de informaţii care, când vor să-şi acopere incompetenţa, stârnesc alarme false, fantazând enorm! Chiar azi am verificat prietenia sinceră şi loialitatea exemplare, atât ale generalului român Gheorghe Şutac, cât  şi ale colonelului Tudor Dealmare, care au ajutat enorm Wehrmacht-ul, prin informaţii şi fotografii luate de la faţa locului, din Moldova! – ...dar, mai mult decât atât, ofiţerii aviatori români s-au încăierat, în aer, azi, ca şi-n fiecare zi, cu ruşii, producându-le acestora din urmă, pagube deosebit de importante... zeci de aparate ruseşti şi americane, prăbuşite sau incendiate... în lupte aeriene de o înverşunare şi temeritate eroice, da, cu adevărat eroice... numai de către ofiţerii aviatori români de la această flotilă... dar socotiţi şi celelalte flot...
- Herr Oberst,se îndârji, întrerupându-l, vărul mareşalului (nu-i stătea în obicei să-şi întrerupă vreun camarad de arme, nu era cavalereşte - dar acum era, trebuia să fie ceva de excepţie, şi-n lume, după cum fusese informat, chiar de Mareşalul German al Aerului, Göring,  deci şi-n comportamentul lui, în frazele şi-n glasul lui...!), eu nu vă vorbesc din vânt, eu îmi bazez afirmaţiile  pe informaţii luate chiar din cea mai înaltă zonă de conducere şi informare a Germaniei! Aici, eu nu-i acuz de lipsă de loialitate pe ofiţerii români aviatori ai Flotilei X, ci pe regişorul acestei ţări! Şi, după cum se ştie, un ordin regal va fi îndeplinit, de orişicare ofiţer român, cu tot atâta promptitudine, cu care am reacţiona  şi îndeplini, şi noi, germanii, un ordin al Führerului! Eu ştiu totul despre eroismul ofiţerului român, mai ales al acestei elite, elita aviatorilor! - am făcut şcoala militară cu ofiţeri aviatori din Armata Română! -  dar, foarte curând, înţelegeţi-mă, vă rog, domnilor! - ei, ofiţerii aceştia români, atât de demni, admirabili! - vor primi, dacă nu l-au şi primit, între timp! - un ordin ticălos, de la cel mai înalt nivel... din păcate, de la nivelul regişorului ăstuia caraghios! Se pregăteşte, încă de mult, arestarea singurului cavaler adevărat şi exemplar, cu putere supremă de decizie militară... - ...cavaler exemplar, pe care l-am aflat eu, aici, în România - cavaler cu spirit de onoare, adevărat ostaş, ca şi Führer-ul nostru... - ...dar, din păcate, Mareşalul Ion Antonescu a rămas singur, printre românii cu putere de decizie militară: se pregăteşte, deci, domnilor, arestarea Mareşalului Ion Antonescu, singura piedică reală a regişorului român, în calea trădării sale şi a cârdăşiei cu bolşevicii lui Stalin, cu paraliticul de la Washington şi cu buldogul englez... Churchill...[3]
- Încă o dată, se încăpăţână Oberst-ul, dacă ar fi fost ceva adevărat în chestiunea asta, sunt convins că ofiţerii superiori ai Armatei Române ar fi ştiut!
- Nu-i adevărat ce spuneţi, cu toate scuzele! – se întunecă îngrijoratul şi lucidul văr de mareşal: regişorul ăsta cu bigudiuri, Mihai, nu-i spune nimic nici Mareşalului, ca prim-ministru şi adevărat Führer al României, d-apoi ofiţerilor de rang inferior!!! Să luăm măsuri, domnilor, să fim pregătiţi pentru orice şi, mai cu seamă, să fim atenţi şi precauţi, cu orişicine ni se dă, în aceste zile, prieten, în România asta – o ţară atât de labilă, în toată istoria ei...
Se stârni rumoare şi se văzură, pe feţele celor douăzeci de ofiţeri germani, cum se luptă neîncrederea cu îngrijorarea şi chiar cu spaima...
- Domnilor, continuă, netulburat, Oberstleutnant-ul Wehrmacht, Kurt Schörner, serviciile noastre au aflat că Roosevelt susţine capitularea necondiţionată a României. Politicienii, şefii partidelor aşa-zis “istorice”, Maniu şi Brătianu, trădează şi ei, mai în surdină, e drept, dar trădează cu spor, alături de regişor…iar ruşii, în speţă, generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin şi ministrul Afacerilor Externe, Veaceslav Mihailovici Molotov, îi dispreţuiesc profund pe  regişorul de carton şi pe trădătorii din jurul regişorului cu bigudiuri… dar au nevoie, şi ei, pentru a-şi justifica jaful extins al ţării şi ocupaţia deplină a României, de o capitulare necondiţionată a României…![4] Mareşalul României, domnul Ion Antonescu, ştiind că a rămas desăvârşit singur, în România, dar voind să rămână cavaler şi om de onoare, până în ultima clipă - în seara de 22 august, adică chiar în seara asta, l-a convocat pe ministrul nostru german la Bucureşti, pe Herr Clodius, şi mi s-a transmis de la serviciile noastre, chiar cu cinci minute înainte de a vă convoca aici, că, în prezenţa generalului Pantazi, ministrul de război al României, i-a adus la cunoştinţă lui Herr Clodius, oficial, că România a cerut armistiţiul.
Murmurele ofiţerilor germani atinseseră paroxismul. Ofiţerii germani nu mai negau, nu mai cârteau – pur şi simplu, erau total derutaţi, de această situaţie absolut surprinzătoare, monstruoasă, pentru ei, pentru cavalerismul german, teutonic…
Discutau, între ei, grupuri-grupuri, aproape în şoaptă, despre posibilităţile, atât de diverse, ale manifestării răului cel mai rău… – …şi, chit că erau, de şase ani, obişnuiţi cu toate chipurile monstruoase ale catastrofalului şi demoniacului din război, acum, parcă, se trezeau, uluiţi, în faţa unei noi şi încă mai teribile forme de manifestare a Satanei…
Până şi Herr Oberst Hans Ritter von Greim, care se reaşezase la masă, de mult -  căzu cu faţa între palme...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]- Principalele firme producătoare de sisteme radar (ele au fost cu mult mai multe, dar de mai mica importanţă), componente şi echipamente specifice, erau:
-GEMA –Ges. fur Elektroakustische u. Mechanische Apparate, cu fabrica la Berlin-Kopenick, aveau în fabricaţie şi dezvoltare radarele tip: Freya, Seetakt, Jagdschloss;
-LORENTZ AG –cu fabrica la Stuttgart, fabricând radare aeropurtate, din gama Lichtenstein;
-TELEFUNKEN – în fabricile de la Ulm, Bremen şi Berlin, fabricând radare tip: Wurzburg, Wurzburg-Riese, console radar şi alte componente electrice, mecanice şi electronice.
-SIEMENS&HALSKE AG –în fabricile din Berlin si Munich, realizând radare (Wasserman I/II/III), componente electrice şi electronice, destinate acestora;
-AEG, fabrica echipamente radio speciale şi antene radar, ocupându-se, cel mai probabil, de implementarea sistemelor pe submarinele Kriegsmarine.
[2]- Oberstleutnant - echivalentul locotenent-colonelului, din Armata Română. Oberst – colonel. Hauptmann – căpitan – cf. Forum - Asociația Tradiția Militară, Grade militare diverse IIRM, de Agent Griff , 31 Aug 2010.
[3]- “În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică, la propunerile românesti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu - Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot,  alături de comunişti, le comunică, lui Maniu şi Brătianu, că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers, totuşi, la Palat, şi acolo... a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că, în seara de 22 august, l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi, în prezenta generalului Pantazi, ministrul de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiul.
Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa, în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat - linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi - prezenta pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toti factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război, prin încheierea unui armistiţiu” – sursă ibidem.
[4]- Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura, la Moscova, Mareşalul Antonescu  - este şi răspunsul dat de Molotov, lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova, cu delegaţia română “regală”, pentru semnarea armistitiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: "ANTONESCU REPREZENTA ROMÂNIA, IAR VOI NU REPREZENTAŢI PE NIMENI" – sursa: Historia.ro.

FRUNZA TOAMNEI
foşnetul frunzelor toamnei: cărţi citite de Crist
pădurea foşnetelor toamnei: Biblioteca Lui Dumnezeu
vestejire de frunze: un nou Foc de Artist
...mărturisitor asiduu al acestor taine: fratele
mai mic al Lui Crist: eu...
 
resemnată frunză-stea – îţi iei zborul
galaxii de-o vară-ai scris – plinind dorul...
mii păduri ai aprins – torţe spre fire:
munţi cărunţi – închinaţi de-atâta iubire!
 
zăboveşti – lin visând sfânt lumina
e-n amurg – dar nu uiţi viu altarul
ai ars tot: fila ta-i Rădăcina
ce-o foşneşti întru Cartea şi harul...
 
i-auziţi – în păduri – Dumnezeu cum citeşte
ce-au scris frunzele Lui – timp de-o vară:
file mii – sorţi-făclii – răsfoieşte
 
şi ce mândru-I: doar n-au scris... într-o doară!
...frunză tu – cât de demnă-n căderea-plutirea
ce-I încheagă Lui Crist – minunată – citirea!
 
TOAMNA VIEŢII
privesc în gol – şi golu-i singur plin:
căci năvălesc într-însul vechi icoane
mustrări şi amintiri – chip de suspin
şi-atâtea remuşcări – acuma vane...
 
trăiesc în vălătucul de imagini
şi muşc din pâinea unor vremi trecute
dar totu-i doar s-umbresc aceste pagini
ce pasc „cândva”-u-n ieslea zilelor pierdute...
 
degeaba tot frămânţi – în gol – văzduhuri:
nu se întorc la maluri triste duhuri
...ocean necumpătării e-ntre min' şi ele
 
atâtea hoinăreli şi vise grele...
...nu mai veniţi – strigoi – la casa asta:
pe rând - pierdu pereţi şi uşi – fereastra...
 
SENZAŢII DE CASĂ
coboară – urcă sau
plouă ?
paşi de
minuni – strune şi
struni – letargii
nevralgii - nebuni – şi
străbuni
 
melodia nu-i nouă:
pe sub pereţii mei
goi – trec zilnic
strigoi – cu pas
marţial – doi câte
doi
 
marţial – marţial
dar ce te faci cu
lacrimile din
stal? – se strâng fără
sfială – avară
agoniseală – cerească
dârvală
 
să ne rugăm pentru cei
răi – ca şi pentru cei
buni: trec ciori printre
pruni – desţelenind mireasma unor
tot mai simandicoase
nesuferinde
lumi
 
DEMONSTRATIV –  TOT BATE VÂNT-VESTIREA
demonstrativ – tot bate vânt-vestirea
de parcă nu am şti şi singuri să plecăm:
el – vântul – simulează-afar' poftirea
din casa noastră-n care deranjăm
 
şi bate – bate vântul de dispreţ:
atâtea veri omise şi ratate...
duhoarea sfântă-a porcului mistreţ –
stindard alunecării: prost – în frate
 
din lumea pălmuitului pe faţă
spre lumea lirică a umilirii
spre o metaforă-a scuipării de paiaţă
 
fără discriminări ori jene-ale răstirii
...plecăm – plecăm – mai strângeţi vânturi – ploi
fiţi economi: căci după noi – urmăm... tot noi!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NOBILUIL OMENESC FINAL
Uitarea
Se lasă
Cândva peste toate.
Nemilosul timp cade pradă
Chiar fără să vrea acesteia.
Şi treptat, atraşi, ne vom regăsi
Noi, înşine, în Marele Circuit al Universului.
Cu fiecare clipă suntem mai buni, mai iertători,
Pentru ca să ne pregătim de marea noastră sărbătoare,
A întregii omeniri: Reînvierea, cea prea mult aşteptată şi dorită!
 
IUBIRE…
Una,
Pe cer,
Nestingherită stă luna.
Doi, în frumoasa natură,
Stau lipiţi, unul lângă altul,
Împlinind clipa cea prea mult aşteptată,
Să stea în intimitatea iubirii unicului paradis
Pentru a se înscrie în lume, prin nemurire,
Luând o mică parte din Marea Energie ca viaţă
Spre a participa ca mici demiurgi la propria lor creaţie.
 
RENAŞTEREA MARE
Zarea
Cât cuprinde
Oglindeşte în marea
Răscolită de valuri spumante
Ce se izbesc sub acţiunea
Puternicului suflu de ţărmurile uscatului.
Tacit priveşte palida şi neputincioasa lună
Cum norii se dezlănţuie ca o fiară,
Fuzionând totul ca la un nou început primordial,
Din care va renaşte peste toţi şi toate viaţa.
Cel mai nobil dar pe care-l poate avea omul.
 
NUMĂRĂTOAREA
Una
Este luna
Doi ochi privesc
Trei făpturi din depărtare
Pe numai patru roţi călare.
Orice om normal cinci degete are
Ca să lucreze cele şase zile lucrătoare,
Din cele şapte ale săptămânii, una este sărbătoare.
Opt e sfinţisorul pregătit de mama copilului cu răbdare.
Nouă se sfârşeşte la motanul care nouă vieţi întruna are...
 
MOTORUL ARTEI
Alerg,
printre rânduri,
să prind muza
care se lasă aşteptată.
Demult nu a mai binevoit
Să mai treacă pe la mine.
Mă ocoleşte sau poate m-a părăsit?
Cert este că fără ea nu mai exist
Ca un mic demiurg să mai pot crea arta.
Cea care cu adevărat dă sens vieţii şi întregii omeniri.
 
SUMAR CREŞTIN
Preacurat
Şi luminat
Este Marele Împărat.
Cel de iudei căutat
Pentru ca să fie judecat.
Ei au căzut în mare păcat
De când s-au pus pe cercetat.
Şi în cele din urmă L-au crucificat.
A treia zi, spre necredinţa tuturor, El a înviat.
Fie numele Lui, acum şi pururea, în vecii vecilor, lăudat.
 
ODĂ LUI BACOVIA
Poetul
Stă singur
Şi trist priveşte...
Afară la toamna bacoviană.
Şi plouă... şi e frig,
Iar amorul de plumb se duce...
Departe spre locuinţele lacustre, lăsându-l gol
Într-un sicriu citadin, undeva, cândva, fără el
Cu sufletul pierdut în neant, sleit de atâta luptă.
Şi visul de plumb îşi lasă amprenta în negura timpului.
 
NOBIL DAR
Iubirea,
Nobil sentiment
Al celor doi
Înamoraţi în unul singur.
O singură suflare se aude
Din vibrarea sufletească a fiinţelor înaripate.
Făpturi Dumnezeieşti împlinesc porunca din dragoste dată
De a se iubi, o iubire adevărată sinceră
A fiinţelor întrupate care îşi trăiesc înflăcăratul măreţ vis.
Ce poate fi mai minunată şi mai binecuvântată decât iubirea?
 
HAR CERESC
Fericirea,
Sentiment desăvârşit
Al celor răbdători
Care privesc de departe
Cu seninătate, dragoste şi resemnare
Lucrurile vremelnice ale firului de viaţă
Ce atârnă sub puterea mare a sorţii.
Un dar măreţ dat din prea multă dragoste
De către marele creator universal tuturor de a iubi.
Trăindu-ţi viaţa, iubind frumos, cum să nu fi fericit?
 
NEÎNŢELESUL OM
Geniul
Priveşte departe
De marea lume
La enigmatica făclie nocturnă,
Martoră a tuturor celor pământeşti,
Meditând la toţi şi la toate.
Un fir de ţărână cucereşte Marele Univers,
Filtrat prin prisma celei mai lăuntrice, profunde gândiri.
Cu timpul singur se stinge tăcut, lăsându-şi loc
Printre urmaşii care-şi amintesc la un chef de el.
Georgeta-Irina Rusu (Bacău)

L’ ANCORA
Se la tua mano mi guidasse,
non sarei più legato
a quest ' àncora
come bimbo mai nato.
Timidi i poeti
e in questo mondo
son pesci braccati
che dall 'acqua fissano la lenza..
oh, se la tua mano mi guidasse
lascerei queste mie impronte sulla sabbia
sì da non recarne subito traccia
e mi lascerei portare
dove l 'orzo fonde il suo oro
nella parvenza ineffabile
che mescola un nido al suo cielo
e lega l 'edera al muro
perché il tuo corpo non ha voce
e quella voce non ha suono
per un cuore che non regge
la forza di un amore senza fine.
Se solo la tua mano mi guidasse
ed io la sentissi...
 
ANCORA
De m - ar călăuzi mâna ta,
n - aş mai fi legat
de ancora asta
ca pe un copil nenăscut.
Timizi poeții
şi în lumea asta
sunt peşti hăituiți
ce din apă fixează undița...
o, de m - ar călăuzi mâna ta
mi - aş lăsa amprentele astea pe nisip
ca să nu prezint imediat urme
şi m - aş lăsa să mă duc
unde orzul topeşte aurul lui
într - o aparență inefabilă
care amestecă un cuib la cerul lui
şi leagă iedera de zid
fiindcă trupul tău n - are glas
şi glasul ăla n - are sunet
pentru o inimă ce nu poate rezista
la forța unei iubiri fără sfârşit.
O, de m - ar călăuzi mâna ta
şi eu aş simți - o...
 
LUNA NUOVA
Manto che rivesti la pianura,
ricamo d’ infinite notti a sognare,
una laguna, spirto di ninfe,
quale arcano mistero disseti..
Non hai parole, solo versi,
strumento di vita,
grano di sabbia fine
che urla al vento la sua presenza.
Sposa dell 'incanto, candida,
ora al cielo
ti lasci nuda,
sola a pensare.
La tua purezza
monda il mio sentire
e m 'eclisso,
un’ alba senz 'accenti
che cerca il suo cammino.
 
LUNĂ NOUĂ
Mantie ce îmbraci câmpia,
broderie a infinitelor nopți unde am visat,
o lagună, duhul nimfelor,
la ce mister tainic îi potoleşti setea..
N - ai cuvinte, numai versuri,
instrument de viață,
fir mărunt de nisip
care urlă către vânt prezența lui.
Mireasă a încântării, candidă,
acum pe cer
te laşi goală,
singură cu gândurile tale.
Puritatea ta
curăță simțurile mele
şi mă eclipsez,
un răsărit fără accente
care caută drumul lui.
 
ESPANSIONE (LA PORTA DI VARANASI)
Quiete sulle rive del sacro fiume,
una ferita invoca
l 'alba
tra le nebbie della coscienza;
è così filmica
la prima ora dell 'infanzia,
eterea zattera,
velata conoscenza,
un poeta mancato
direbbe "un nuovo sforzo",
mai verrà premiato.
L 'incenso brucia,
polvere di sandalo,
l 'acqua è un mantra
che affoga l 'ego
e lo spegne
come carogna su pira di legno -
ci lega un amore inatteso,
liberi d 'esser malinconici
senza giudizio alcuno,
liberi da materia,
non più il bene e non il male
ove qui sa di rame
persino un sacro fiume.
 
EXPANSIUNEA (POARTA VARANASULUI)
Linişte pe malurile sfântului fluviu,
o rană invocă
zorile
printre negurile conștiinței;
atât de filmică este
prima oră a copilăriei,
plută eterică,
cunoaştere voalată,
un poet ratat
ar zice“ un nou efort”,
niciodată nu va fi premiat.
Tămâia arde,
pulbere de santal,
apa e o mantra
care îneacă egoul
şi - l stinge
ca hoit pe un rug de lemne -
ne leagă o iubire neaşteptată,
liberi de a fi melancolici
fără nici o judecată,
liberi din materie,
nu mai binele nici răul
când aici miroase a aramă
chiar şi un fluviu sfânt.
 
LA PIEVE
Pallide e sfumate primavere,
un nido di cicogna
ai bordi della pieve..
E ' l'
immoto seguitare,
distanze..tempi,
oh, che cavalcare!
Maglie di vinti
su spalle da vincitori,
quota di sapere
che ancor lontano
non ci spinge...
Sei ciò che sei
e non ho freni, no,
non so di rimedi ulteriori
al tuo volere
ma per un istante
da quest 'abito malconcio
possa io sentire
la pavida brezza
d 'un luglio macchiato
sui lidi salmastri
del vecchio Ticino.
 
PIEVA
Palide şi nuanțate primăveri,
un cuib de barză
pe marginea pievei...
E nemişcata desfăşurare,
distanțe... timpuri,
o, ce cavalcadă!
Tricouri ale învinşilor
pe umerii învingătorilor,
cotă a ştiinței
ce încă departe
nu ne împinge...
Eşti ceea ce eşti
şi n - am frâne, nu,
nu ştiu despre remedii ulterioare
la voința ta
dar pentru un moment
de pe haina aceasta zdrențuită
să pot eu simți
briza sfioasă
a unui iulie pătat
pe malurile salmastre
ale vechiului Ticino.
Luca Cipolla (Milano– Italia)

RÂUL
În gardul dinspre râu este o scândură
care se mai ţine doar într-un cui.
Dau scândura la o parte şi ies.
 
Urc pe terasamentul mocăniţei
şi privesc Vaserul.
Azi vine limpede,
dar ieri apa lui era tulbure
şi căra crengi şi frunze.
 
Străluceşte soarele şi mi-e cald.
Cobor la râu, iau o pietricică,
o arunc în apă şi urmăresc cercurile.
Întind un picior spre apă. E prea rece.
Nu sunt condiţii de scăldat.
 
Aleg câteva pietre colorate,
apoi urc pe terasament şi revin
în curtea şcolii.
 
La timp:
mă cheamă tata.
 
ÎNTÂMPLARE
Mijloc de octombrie cu soare blând.
Muncitorii descarcă o remorcă plină
cu baloturi de paie şi le stivuiesc
în grădina şcolii, acolo unde fuseseră
straturile de ceapă şi morcovi.
 
Curiozitatea îmi dă ghes.
Urc pe un balot, apoi pe al doilea.
De ce să nu urc până în vârful stivei?
Ajung în vârf.
Ce frumos se vede Vaserul!
Şi podul de lemn.
Mocăniţa cred că doarme în depou.
 
Între două baloturi a rămas
un spaţiu destul de mare.
Aş încăpea?
Înaintez cu grijă.
Oare cum voi ieşi?
Renunţ. Curtea şcolii e goală.
Nu m-ar auzi nimeni dacă aş cere ajutor.
 
Cobor după o vreme.
Intru în casă.
 
„Te-ai jucat în fân.”
spune tata şi-mi ia un pai de pe mânecă.
„Uite, ai paie şi pe cap!
Nu cumva te-ai băgat
printre baloturi?”
 
De ce să mint?
Încercasem, dar nu am înaintat
decât puţin, picioarele
îmi rămăseseră afară.
Eram curioasă, dar nu nesăbuită.
 
ALBUMUL
Am regăsit albumul
primit spre păstrare.
Mi l-a dat mama atunci când
„m-am făcut mare”.
 
Mama l-a lucrat, cu mâinile ei de aur,
încă de când era elevă la Şcoala Normală.
Pe fiecare filă sunt desene
lucrate cu o peniţă fină,
în cerneală de diferite culori.
În loc de fotografii, mama lipise
mostre de modele de cusut,
de tricotat, de croşetat.
 
Îmi amintesc că am zărit
acel album pe când încă
nu eram elevă.
 
Mama căuta un model
cu care să-mi înfrumuseţeze o bluziţă.
A fost o zi în care am răsfoit cu grijă,
timp de câteva ore, albumul.
Apoi, albumul a dispărut.
 
L-am revăzut după o vreme,
când mama mea dragă m-a învăţat
să cos în cruciuliţe.
Alesese de acolo, împreună cu mine,
un model pe care l-am cusut eu
pe un şerveţel.
 
Acum deschid
albumul ori de câte ori
mi-e dor de mama.
 
POVESTE
Am cunoscut cândva
o fetiţă cuminte.
 
Nu prea stătea unde
i se spunea.
Dacă i se explica
de ce trebuie să stea acolo,
putea să aştepte
ore întregi.
 
Nu ştia cine e Stalin
(a aflat mai târziu),
dar rupsese din cartea aceea cu foi fine
pagina cu fotografia lui Stalin.
Era color.
 
Când a certat-o tata, a înţeles.
De atunci, cărţile din bibliotecă
au rămas în cea mai bună stare.
Le răsfoia (nu ştia să citească ),
dar le mângâia
şi le aşeza la locul lor.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

CLAWNUL TRIST
Împrumut prea repede trăirile altor oameni,
se strecoară-n echilibrul launtric
aşa cum priveşti un clawn
ce-şi transferă tristeţea-n bucurie
prin gesturi suprapuse şi largi.
 
Omul-clawn rămâne ascuns în mască,
îşi joacă rolul plin de convingere,
creează momente hazlii şi bizare,
îşi lasă dezinvolt amprenta pe situaţii.
 
Toţi care-l urmăresc şi mai ales copiii
îi spulberă amărăciunea prin aplauze
şi mirajul se-ncheagă-n spectacol,
de timpul trece pe neobservate.
 
Abia la sfârşit începi să înţelegi
starea de bine inoculată în care te afli,
ce clawnul şi-o impune pe scenă
iar spectatorii văd ce vrea el să vadă.
 
VISUL CERNE SUBCONŞTIENTUL
Noaptea cu trup de pământ
se ascunde în mine
îmbracă haina întunericului
şi eu pe a somnului.
 
Dintr-un subconştient adânc
se năpustesc visele tulburătoare,
golul interior se umple,
inima capătă trăiri abia cuprinse-n cuvinte,
mă zbat să scap dintr-o lume necunoscută,
trupul alternează între uşor şi greu.
Teama mă face să mă lupt
cu mine însumi
în spaţii necunoscute, diferite de cele reale,
aruncat de întâmplări fantaste
departe de orice închipuire.
 
Te trezeşti mulţumit ori înfricoşat,
bucuros că a fost doar un vis
ce a umplut scorburile somnului,
eşti gata să îmbrăţişezi lumina
cu toate vocalele inimii
puse pe portatvul dimineţii.
 
ÎNTR-O MOARĂ DE CUVINTE
Prin întuneric
mă căutam pe pipăite în trup
şi nu eram eu.
 
Cotrobăiam prin gânduri şi vise,
mi se părea totul străin
într-o moară de cuvinte
dar moara nu exista, era femeia
şi nu o puteam atinge.
 
Devenit dintr-o dată circumspect
ca un căutător de comori,
s-a strecurat în mine nesiguranţa.
 
Înotam prin apele somnului
ca un peşte în bancul său
de tăcere.
 
Aproape mă iubeam,
am simţit inima că este a mea
şi femeia la fel.
 
Întunericul s-a stins în lumină.
 
TĂCEREA SE ÎNVELEŞTE ÎN FIBRE DE IN
În inima ei zvâcnind la suprafaţă
sângele străluceşte ca o zmeură coaptă
strivită în palmă.
 
Trupul tămăduit de aşteptare
se-nfruptă din aceeaşi pradă,
 
înlăuntru este o risipire de iubire
sub pielea fierbinte de miere.
 
Tăcerea se înveleşte în fibre de in
într-o ţesătură subţire de lumină,
 
altă nemărginire nu mai încape
în pieptul ei cu miros de mirodenii.
 
Un zvon de neuitare îşi întinde tentaculele
dincolo de ce înseamnă contur
pe văile pădurilor nopţii.
 
TOT CE SE ADAUGĂ
O fereastră deschisă-n univers
prin ea vezi anotimpurile cum trec,
ating pământenii-n gânduri şi-i cheamă,
să caute porţi prin alte sisteme şi dimensiuni,
buchet de împliniri visate.
 
Tot ce se adaugă
în şuvoiul în curs al fluviului astral
desăvârşeşte conturul imaginaţiei
până la depăşire.
 
Lumea împrumută fantezii realizabile-n timp,
înrolate în dorinţe inedite
ce se distanţează de tot ce-i cunoscut,
 
gânduri din gânduri se hrănesc
până la nesfârşitul împlinirii,
de tot ce cunoaşem se topeşte-n relativ.
 
Ai putea să crezi că este neimportant
pentru această nemărginire,
 
dar ea se întreabă mereu
unde-i sunt muritorii?
 
Urmele lor cresc prin forme adăugate.
 
TOT MAI APROAPE
Tot mai aproape de fierbintele situaţiei, se îndepărtează de sine,
ce se naşte pulsează de nervi şi creşte-n bucurie
într-o călătorie sprâncenată cu ochi de lumină,
 
desfăşurarea îmbracă forme topite sub piele.
 
În rest se simte cum îşi frământă mâinile,
pune cearcăne sub pleoape şi absent priveşte
cum strigă din rădăcini cuvintele şi le scrie
pe marginea mesei zâmbind la ferestre
într-un timp egal cu descântecul ursitoarelor.
 
Am luat credincios rugăciune dinlăuntru,
am înălţat-o ca o cruce spre cer,
umerii se eliberaează de greutăţi
şi trupul devine o statuie mişcătoare din carne vie.
 
CU MIROS DE MĂRAR CRUD
Nu mă împiedică nimeni, păşesc liber,
visul se reflectă-n oglinda dorinţei
în forme topite-n subconştient.
 
Se deschid porţile rotunde ale realităţii,
capătă rezonanţă orga inimii
cu sunete înalte-n unghiuri ascuţite.
 
Cu miros de mărar crud,
sufletul se strecoară subţire sub adieri
prin aerul proaspăt al dimineţilor fără trup.
 
Stau închis în frunzişul foşnit al sângelui
ce-şi bea nestăvilit năravul.
 
Nu mă împiedic de conturul unei femei
încât să-mi lase urme de miere ori cicatrici,
 
unde cuvintele se rup în silabe,
au aură de copile din poeme nescrise.
 
ÎNTUNERICUL NU SE DEZMINTE
Cine-şi poate explica
existenţa ruptă din desfăşurarea ciclică
ce se reia în alte forme neştiute?
 
Mai aproape decât cuvântul este lumina sa interioară
cu aromă de busuioc de care se tem porţile iadului
şi se închid fără voie,
 
în lumea de dibncolo
unde există aceeaşi dihotomie.
 
Întunericul nu se dezminte, se ţine după oameni
nimeni nu este ferit de întâmplări,
prevederea trebuie să fie ca o rugăciune.
 
Se pun întrebări, se fac multiple analize,
se caută mereu certitudini
şi ele devin relative,
 
chiar şi-n lucruri ciudate apare un semn,
nicio posibilitate nu se pierde
deşi par de nedescifrat,
se-mbracă-n forme care revoluţionează.
 
LUMILE SE VOR NAŞTE UNA DIN ALTA
Când nopţile se vor contopi cu mine
voi orbecăi prin întuneric fără lumină,
 
inima mea nu va mai bate prin timp
ci-n el se va topi,
 
alte zile se vor urzi atunci
dar soarele va lipsi,
 
vor rămâne câteva urme de şters
agăţate de numele-mi uitat
 
şi poate câteva cuvinte pe file îngălbenite
se vor încăpăţâna să existe,
 
vor spune cât pot să spună
cum ne-am iubit când au fost scrise,
 
cred că cineva le va strânge-n memorie
şi vor răsări altele mai luminoase.
 
Lumile se vor naşte una din alta
înţelesul lor va deveni mai clar,
 
zilele şi nopţile vor fi mai pline
dar şi atunci se va muri în ele,
 
poate mai altfel decât acum
dar tot atât de trist.
 
CURG MAI MULT MÂNII DECÂT IUBIRI
Nu se mai câştigă la noroc
unde zăvoarele trase, au în spate calcule binare,
 
după orice întâmplare nimic nu-i previzibil
curg mai mult mânii decâ iubiri.
 
Se defrişază de înţelegere orice teamă
şi alţii învăluie giuvaiere în umbre.
 
Este o formă ascunsă ce prinde rădăcini,
o sincopă ajunsă la sânge.
 
Unde nimeni nu vorbeşte
tăcerea orbecăie prin întuneric,
o şoaptă tot scapă pe la colţuri
 
şi se preia din gură-n gură.
 
O întrebare naşte altă întrebare,
o lipsă de răspuns aduce suspiciune continuă.
 
DOAR EA CU OCHII UMEZI
Doar ea cu ochii umezi se întoarce la locul fostei iubiri,
nimic nu se întâmplă, din inimă iese un oftat adânc,
de păcat i se mântuie sufletul, se eliberează.
 
Suferinţa amprentele-şi lasă,
îi dă fiinţei puterea de a le trece peste umăr,
desparte ca o dimineaţă întunericul de lumină.
 
O încredere cât o perlă de argint viu în petale de trandafiri,
de care ochii se miră
cum iubirea renaşte pradă vioaie.
 
Nu se pierde...
 
Există destule resurse ce se recompun,
ele se ridică cum seva pe trepte tăinuite
ce prin emoţii respiră.
 
O altă lumină prinde trup de culoare
cât o inimă roşie.
 
DACĂ MĂ IUBEŞTI FEMEIE
O femeie îşi trece la spate iubirile,
rupe nerăbdarea de patimă
şi ce nu poate face destul lasă pe alta să facă.
 
Îi dă sufletului tot ce-i cere.
 
Nopţile sunt învăluite de stele,
vorbele nespuse scapă în şoapte,
dragostea e cuprinsă de frunziş
şi nimeni n-o recunoaşte.
 
Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate,
amprenta lor e de îndurat,
am uitat să mă întorc acasă
inima mă caută la tine.
 
Am în gânduri atâtea porunci
de nu le poţi îndeplini,
de n-ar fi ele le-ar lua locul, păcatele.
 
Dacă mă iubeşti femeie, întreg mă ai,
ia de la mine surplusul ce-l doreşti
şi mai sus de pe octavă, suferinţa
pune-o-n descântec cu flori de câmp.
 
ALCĂTUIRE
Seara mirositoare a cimbru şi mãrar
era înghiţitã de noapte.
 
Când pãşeai prin odaie cu chipul tãu nãscut din silabe,
cu vocale urcãtoare pânã la bezne,
simţeam un fior
cu miros de cimbru copt
şi de mãrar verde tocat.
 
La fereastrã
treceau într-un miraj
caii lunii.
 
O aromã de noapte îmbãtrânitã
îmi cãdea peste scris ca un somn
şi totul se umplea de mireasmã tânãrã
ca o luminã difuzã neperceputã de umbre.
 
NOAPTE CU ACOPERIŞ DE BROCART
Învăluire-n sunete risipite de crini
când respirul îi fură aerului aromele
cu cristaline străluciri pe muchii de spirale
de cuvintele luminoase stau nescrise
în interioare galante de mătase
ce curg în voaluri de ape.
 
Noapte cu acoperiş de brocart
pe când stelele scăldate-n lapte de maci
cu dragostea răvăşită prin ierburi
puf de păpădie îţi presară
în buclele negre.
 
Pe portativ sunetele puse
dau cântecului melodie închegată pe note,
ecoul din suflet
sfidează depărtarea ce se apropie
de dincolo de orizonturi.
 
Vidul umple golul pe care joacă umbrele,
topeşte subţirele sub piele
şi când verdele crud se furişază-n ochi
fulgerări galbene
spintecă somnul cu sclipiri de crini.
 
FURTUNA
Fără aripi vântul nu se mai opreşte, rupe,
adaugă nervi proaspeţi furtunii
scoasă din fire.
 
Biciuieşte cu foc norii grei,
lasă urme adânci pe unde trece.
Fără apărare oamenii nu se împotrivesc
stavile în calea apei, să pună.
 
Până nu se inundă gândirea înceată
într-o formă tăioasă, ascuţită,
se uită de multe ori întâmplarea
şi ea se repetă.
 
DOAMNĂ
N-am să-ţi mai scriu în taină doamnă
poeme ce în suflet sunt fântâni,
se apropie de tâmple înc-o toamnă,
şi caii lunii plimbă pe stăpâni.
 
Iar vara se topeşte-n praf toridă
într-o angoasă veche păstrată la dospit
cu gustul acru-n miez de hesperidă
din care anii înfloriţi s-au risipit.
 
Vin vremuri de restrişte şi de brumă
când totul se rosteşte cu sfială
şi lumea-n sine rabdă, se consumă
într-o lentoare matrimonială.
 
M-adun pe file scrise într-o carte
în caligrafii cu litere de mână,
de poezie nu mă pot desparte
cât Eminescu-i limba română.
 
Şi când gândesc la masa mea de scris
la dragoste, soarta mă condamnă,
fără să am o umbră de proscris
doar o iubire pentru tine doamnă.
 
LASĂ URME CA PE ZĂPADĂ
Se învineţeşte de durere şi-i cade capul de somn,
o linişte de miere se cuibăreşte în simţuri
 
Va avea în genunchi puterea,
voinţa inimii de a se ridica din nou
să îmbrâncească pe scări tot ce s-a întâmplat?
Nu ştii ce izvoare mai sunt, dar sunt.
 
Cu pinteni la picioare zilele aleargă, se duc
nu poţi să le împiedici decât să ţii pasul.
 
De chihlimbar ochii ei se conturau în fulger
ce scapără fără să atingă,
lasă urme ca pe zăpadă.
 
Nu sunt atras de genele false
vreau sub mătasea moale să pipăi sânii
între şoapte care vibrează pe corzi.
 
Unde răsare soarele
caii dimineţii aşteaptă să fie călăriţi de magi.
 
Lumină,
în ce spirală să mă înalţ
ca să mă întrec cu ei?
 
DOAMNĂ
Am scris pe file brodate cu iubire
cuvinte caligrafiate-n poezie,
sunt pentru tine doamnă, la venire
dar grije ai, să nu fie târzie.
 
În vara asta leneşe şi caldă
nimic nu este foarte important,
norii grei în apa lor se scaldă,
visul nostru-i plin şi eclatant.
 
Vin anii grei de brumă şi de ger
când viaţa trece-n grabă fără tihnă
iar timpul nostru-i pasager
şi nesfârşitu-i pace-n odihnă.
 
Mă strâng în carte din poeme
nu mai aştept niciun răspuns,
aş vrea de poţi cât este vreme
cu mir pe frunte să fiu uns.
 
La masa mea de scris de-acasă,
o lume de tăcere mă îndeamnă
fără nicio nuntire de mireasă,
să te iubesc frumoasă doamnă!
 
DINCOLO DE DRUMUL HOŢILOR
Ea-şi pune-n ochi ce nu se vede,
rupe cuvintele-n silabe sonore,
le caligrafiază-n poemele nopţii
şi lasă inima să-i fie furată.
 
Uită de sine-n grădinile înflorite,
caută lumina din fântânile memoriei,
se adânceşte-n mirosul de soc
ca o prinţesă iubită de crini vorbitori.
 
Ascultă păţaniile păsărilor călătoare
pe valea dafinilor copţi.
 
Târziul îşi trage năvodul din apele somnului
se lasă pradă visării cu ochii deschişi
dincolo de drumul hoţilor de lumină.
 
Dumnezeu rămâne şi el stană de piatră.
 
DEPĂRTAREA SE RUPE DE ORIZONT
Când sunetele se-ndoaie de tristeţe
melancolice toamne se topesc în verbe
pline de rod necules.
 
Ele vor fi răzbunate de vânturi,
în dimineţi reci şi brumate.
 
Porţile sufletului meu îs deschise
cu fructe în palmele gândului,
depărtarea se rupe de orizont
şi încearcă pe drumuri să plece.
 
Pe când vorbele mele se-mpacă
în urechea cu auz tot mai subţire
se risipec cuvintele-n cântec.
Prin căutare mă duc dincolo de înţelesuri
inima ta să-ţi desprind.
 
O să-ţi cuprind trupul în braţe,
sâmburele fructelor să nască
seminţia noastră fără oprelişti.
 
SIGILIUL CU PECETE
Voi seca durerea
din lemnul verde
al trupului
 
cu sevă de nuc
voi unge
picioarele gândului
 
pun să-nfrunzească mugurii
din silabele sonore
ale cuvântului scris.
 
Din rădăcini respiră poemul
până la inima înverzită
de iubire pătrunsă
 
pe numele lui voi sigila
pecete de aur
ce nu se mai uită.
 
cenuşă-i voi sufla-n ochii
morţii pe drum,
să nu-l mai vadă.
 
CU SOARELE PE UMERI
Între noi febrele se ţes şi ard,
sentimente stropite cu sânge nuntit
mai adânci ca fântânile câmpiei.
 
Ochii tăi capătă în alţi ochi vederea
asemeni oglinzilor din pereţi.
 
Tot ce trebuie să vină
soseşte la timp
cu soarele pe umeri.
 
Dincolo de noi se desfăşoară lumea,
pecete pusă pe lucruri.
 
Prin anotimpuri plouă şi ninge,
urmele noastre se şterg
prind coaje doar faptele.
 
FLACARA EI RĂSPÂNDEŞTE MÂNGÂIERE
Nimic nu mă satură de foame ori sete
mai mult decât zâmbetul mamei,
mângâierea ei cu aripi de fluture
ce-mi alungă-n uitare, tristeţea.
 
Razele iubirii mă sărută tainic pe faţă
leoaică flămândă de dragoste.
 
Flacăra ei răspândeşte mângâiere,
linişte-n suflet fără măsură,
mâinile-i parcă îmbrăţişează aerul,
te lasă fără cuvinte cu ochii-n lacrimi.
 
Bucuria îmi stăpâneşte tot trupul
ca pe un rătăcit visător.
 
Astăzi numai nostalgie mai simt
timpul ars într-o lampă cu gaz,
nimic nu-mi mai umple nerăbdarea,
în tot cea rămas prind viaţă rădăcinile
şi lujerii fac muguri.
 
Până şi pietrele se urnesc din loc
fac albie apelor să curgă,
există o mare care aşteaptă,
un suflet care tânjeşte.
 
SĂMÂNŢA CE NE POARTĂ MAI DEPARTE
Să numeşti iubirea, puritate,
la masa ei tot timpu’-s flămând,
aştept vinul cu sânge de mire.
 
Apoi îmbrăţişez cuvântul mărturisit
cu miros de trandafiri albi,
totul se-ntâmplă ca-ntr-o scriere
cu litere ce ard în focul nesfârşit.
 
În fiecare anotimp cresc în suflet muguri,
în pacea lor se zămisleşte fructul
sămânţa ce ne poartă mai departe
în febra vieţii lumină-n risipă,
 
prin zvonul tandru al dragostei
împărtăşită de inimă-n trup.
 
MINCIUNA PUNE SUB PIELE AMARUL 
Mai înalt decât înaltul este cuvântul
ce nu se clatină în vorbe
ci le caută în miez adevărul
şi-l aşază în tulpina luminii.
 
Minciuna pune sub piele amarul,
trădează tot ce atinge.
 
Cel ce fuge de umbra lui nu se vindecă,
e vânat de întunericul de veghe,
aşteaptă crepusculul sângerând.
 
Înserare cu parfum de salcâm înflorit,
numai gândurile se pot lovi de cruzime
prin încercări de sărit obstacole.
 
Niciodată nu pot fi oprite.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
ATITUDINI
BOLILE INCURABILE ALE OMENIRII
Numai ce spui „boli incurabile” și îndată te gândești la cancer sau diabet, două dintre devastatoarele maladii specifice epocii noastre. Poate că unii nu vor fi de acord cu sintagma „boli specifice unei epoci”. Le dau dreptate. Da, bolile și suferințele (nelipsite din viața omului ca forme perceptibile ale timpului rău și bolnav în care-i este dat să-și ducă existența), nu așteaptă o anumită perioadă pentru a se declanșa. Mereu prezente în istoria scrisă și nescrisă a omenirii, altfel spus mereu în așteptare și la pândă, ele participă în mod activ la specificul unei epoci prin frecvența și intensitatea cu care se manifestă.
Așa se face că îndeosebi lepra și-a făcut mendrele printre antici (Noul Testament este cel mai fidel document în acest sens), că ciuma neagră și holera au făcut ravagii în Evul Mediu, că echipajele corăbiilor erau decimate de scorbut și că începutul perioadei moderne a fost la cheremul tuberculozei.
Asta nu înseamnă nicidecum că lepra a fost în întregime stârpită, că malaria nu-și ia chiar în zilele noastre consistentul tribut anual în vieți omenești și că ciuma, holera sau tuberculoza au fost puse cu botul pe labe pentru totdeauna.
Nu, ele n-au fost desființate, ci doar învinse prin noile metode de îngrijire și tratare a suferinzilor (îndeosebi cu ajutorul antibioticelor), astfel că temutele pandemii și epidemii de odinioară, cauzele atâtor milioane de vieți omenești secerate la iuțeală și la grămadă, au fost reduse la cazuri cu totul și cu totul izolate.
Dar cum răul cel mare nu-și trage seva din lucruri, ci din idei (natura și ordinea lui este în primul rând psiho-mentală și abia pe urmă materială), iată de ce consider că rădăcinile adevăratelor boli incurabile trebuie căutate în lăuntricitatea omului (minte, suflet, conștiință) și că vindecarea este cu neputință împotriva voinței sau fără participarea celui în cauză.
O concludentă dovadă în acest sens ne este oferită de P. P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii. Aflat în plină ascensiune și bucurându-se de-o enormă notorietate după publicarea lucrării Declinul Occidentului, pe data de 26 februarie 1924, Oswald Spengler făcea apologia urii în discursul ținut studenților de la Universitatea din Würzburg: „Am devenit capabili să urâm. Cel ce nu știe să urască nu este bărbat, iar istoria este făcută doar de bărbați...”
În aceste condiții, când orgoliul național, metodic exaltat de cetățeni cu o înaltă ținută intelectuală (nemții, bunăoară, încă n-au renunțat la aberația cu arianismul și misiunea lor istorică de civilizare a celorlalți), este asociat cu sentimente de dispreț față de alte popoare considerate inferioare, când – ne spune Negulescu – oameni de stat din perioada interbelică (posibil și din vreamea noastră) afirmau că „e rușinos să moară cineva în patul său”, respectiv că „Forța este mai seducătoare ca Dreptul”, și când căutarea adevărului nu este nici astăzi complet liberă și dezinteresată, pe cine să mai mire faptul că pacea rămâne în continuare un ideal imposibil de atins (de la încheierea celui de-al doilea război mondial n-a existat nici măcar o zi de pace deplină pe întreaga planetă!) și că tensiunile mocnite dintre state, inclusiv între cele din Europa neunită, sunt din ce în ce mai greu de ținut în frâu printr-o politică internațională profund amăgitoare în conținut și foarte neconvingătoare până și în formă (vezi războiul din Siria, migrația dirijată a musulmanilor etc.)?!...
Indiscutabil că ambiția și egoismul (la nivel individual și național) sunt principalele cauze care generează neliniștile cetățenești și încordările în relațiile dintre state. Da, căci de la ambiția particulară de-a avea tot mai mult în plan material și de-a fi cât mai faimos, lesne se ajunge la ambiția unora dintre popoare de a se crede mai cu moț ca celelalte, mai ales în raport cu vecinii indezirabili, și de a trage spuza istoriei pe turta lor. Tot așa, de la egoismul cetățenesc-individual, considerat motorul progresului social, în chip firesc se trece la faza legitimă a egoismului național (aceea de afirmare pe plan mondial), iar apoi la hiperegoism, care – extrem fiind și, ca atare, irațional – nu poate să genereze decât dușmănii, tensiuni și conflicte interstatale.
Și iată învățătura pe care, cu ajutorul lui P. P. Negulescu, avem datoria s-o desprindem din această foarte îngrijorătoare stare de lucruri: Întrucât civilizația cea mai înaintată nu-i face pe oameni mai puțin cruzi, asta deoarece în plan moral ei au rămas mult în urma dezvoltării lor intelectuale, trebuie făcut totul pentru restabilirea acestui echilibru esențial!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MINCIUNA-I TAINICA PUTERE, CE-NTRUNA SCOATE HAHALERE…
Cu siguranță că alta ar fi viața omului (mai liniștită, mai plăcută, cu adevărat fericită), dacă acesta s-ar strădui să respecte, deopotrivă prin fapte, vorbe și intenții, cele zece porunci. De-abia atunci el ar conștientiza că mult mai importantă ca adaptarea fiziologico-psihologică la mediul fizic prin egoism și concurență nemiloasă (forma specifică viului aflat în stadiul instinctual-impulsiv), este adaptarea moral-spirituală la mediul social.
În acest chip, ne spune gânditorul englez Herbert Spencer, oamenii au șansa să ajungă cu vremea la un fel de moralitate organică, adică să cunoască acea stare de grație care va consta nu numai din slăbirea până la totala dispariție a îndemnului de-a face rău, ci mai ales din apariția și întronarea nevoii de a face bine!
Evident că, ne încredințează acest formidabil cugetător, o atare ordine socială superioară se bucură de următoarele două caracteristici:
1) Fiind moralitatea atât de avansată, membrii comunității s-ar adapta, „în mod aproape inconștient”, la condițiile vieții sociale printr-un soi de instinct al justiției. Asta înseamnă că ei vor ajunge în cele din urmă să nu mai facă rău. Însă nu pentru că le-ar interzice legile sau pentru că s-ar teme de pedepsele ce-i așteaptă, ci fiindcă „nu s-ar mai simți îndemnați să-și nesocotească, reciproc, drepturile firești și interesele legitime”.
2) În plan social, nu doar că Spencer identifică ideea de evoluție cu aceea de progres, dar în accepțiunea de mai sus, progresul spencerian este continuu și neîntrerupt. Da, căci astfel gândit, „progresul poate continua, în omenire, orișicât, tinzând să facă viața ei, nu numai mai ușoară și mai sigură, dar și din ce în ce mai plăcută”.
...Atâta doar că noi trăim într-o lume caracterizată prin progresul fără precedent al neomeniei, fățărniciei, minciunii și hoției, pe scurt al ticăloșie rafinate cu ajutorul civilizației, o lume în care postdecembrismul românesc deține locuri fruntașe la groasa nesimțire de care dau dovadă aleșii mari și mici, la sufocanta densitate a acestora (mult mai mare ca pe alte meleaguri) și la nenumărații saci cu bani furați de toți aceștia din averea poporului.
Iată de ce azi, în preajma alegerilor parlamentare, ți se întoarce stomacul pe dos când vezi cum cei mai cu moț ticăloși ai postdecembrismului își dau la cap (au mințit altădată când se apărau unii pe alții, mint cu interes și acuma când se fac troacă de porci) și când pretinșii analiști politici nu-și mai văd capul de atâta aflare în treabă.
Cum altfel, când cu toții știm (și nu de azi, de ieri) că ce-a mai  fost iar o să fie, că adică și după alegerile generale din acest an vom avea parte de aceeași Mărie (pleacă ai lor, vin ai lor), doar cu altă pălărie...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NOI ŞI EI
Eram doar de-o șchioapă în regimul bolșevic, dar, trăgând cu urechea la discuțiile celor mari, îndeosebi la savuroasele dialoguri ale tatei cu prietenii lui de pahar, mi-a rămas întipărită în minte distincția „noi-ei”, precum și tainica expresie, rostită cu năduf și cu oleacă de fereală ba de unul, ba de altul dintre convivii irezistibil atrași de zona periculoasă a politicii de la acea vreme: „Ei se pun în funcții și tot ei se dau jos”...
După citirea primului volum din romanul Moromeții, am rămas cu ferma impresie că fiecare așezare din această țară își are inconfundabilul său Ilie Moromete. Totul este ca statutul social, pe care respectivul îl posedă de la natură, să fie întărit și făcut cunoscut prin firmanul artistic al observatorului înzestrat cu darul scrisului...
Pentru că nu era dintre aceia care fac scurtă la mână tot ducând paharul la gură, uneori la astfel de taifasuri morometice participa și vecinul nostru Gavrilă Ardelean. Cu neștearsă emoție mi-l reamintesc, nu numai ca pe un om bun ca pâinea caldă, ci și ca neîntrecut povestitor, care pe noi (copiii lui și din vecini), ne aduna pe lângă el atunci când treburile gospodărești îi lăsau niscaiva răgaz, ca realmente să ne lase cu gurile căscate cu răscolitoarele lui amintiri din timpul celui de-al doilea război mondial și cu multele suferințe îndurate din partea rușilor după ce-a ajuns prizonierul lor în încleștările de la Cotul Donului.
Din delicioasele lui comentarii vizavi de luptele la propriu dintre țărăniștii și liberalii interbelici (cele două grupări, înarmate cu bâte, se formau în câte o parte a orașului Sighetu Marmației, după care mărșăluiau cu mare zgomot lozincard spre centrul urbei, unde bineînțeles că se încăierau cu adversarii politici), din toate aceste comentarii, zic, mi-a rămas de-a pururi vie în memorie una de pomină prin eternul adevăr politic, funcție de caz și împrejurări, cuprins în extrem de lapidara formulare: „Sus cu josul, jos cu susul!”.
Sigur că la vremea respectivă habar n-aveam de manevrele politico-militare ale românilor (ba la început de partea nemților și împotriva rușilor, ba în final de partea rușilor și împotriva nemților), după cum nu mă ducea mintea fragedă nici la stabilirea liniei de demarcație dintre „noi” și „ei”. Cu timpul, adică după lecturi intense și întrebări insistente, am ajuns să întrevăd că respectiva linie este zidul insurmontabil pentru grosul trăitorilor pe aceste meleaguri, zid de care preavigilenții securiști m-au izbit atât de tare după interceptarea uneia dintre scrisorile trimise de mine la radio Europa liberă (eram elev în ultimul an de liceu și fusesem scos de la ore pentru primul interogatoriu de la 9 dimineața până după orele 15), încât ani de zile, ceea ce se cheamă până la evenimentele din Decembrie 1989, am umblat îndeaproape supravegheat de gealați și pentru totdeauna marcat de infernul interogatoriilor, insultelor și amenințărilor.
Așa că, privit de lacheii vechiului regim cu o neîncredere ce pendula cu regularitate între rezerva fățișă și ostilitatea prost mascată, lesne mi-a fost să constat statornicia adevărului din spusa „Ei se pun în funcții și tot ei se dau jos”, o statornicie evidențiată în halucinantul procentaj de aproape 100% al unui scrutin desfășurat după cinicele canoane staliniste („Nu contează câți cetățeni votează, contează numai cine numără voturile!”) și care, iată, se continuă în postdecembrismul nițel machiat. Că, de, nu mai trăim în primitiva dictatură a proletariatului, ci în cea original-edulcorată a lichelelor cu lustru intelectual și obraz de toval...
Vasăzică, vorba lui Eminescu, mai departe „toate-s vechi și nouă toate” pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și pângărite de neoameni: de o parte „ei”, urmașii putrezi de bani și nesimțire ai supertorționarilor acestui popor (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Ghizela Vass, Silviu Brucan, Alexandru Nikolski, Valter Roman, Ion Iliescu etc.), de cealaltă parte „noi” cei mulți, mințiți, sărăciți și umiliți în propria noastră țară, care încet dar sigur prin viciul de fond al legilor adoptate și prin conduita sfidător antiromânească a cârmuitorilor, este aproape cu totul înșfăcată de străini; într-o parte „ei” (laolaltă hoții, mincinoșii, demagogii, impostorii și trădătorii, pe scurt răufăcătorii cu greutate), în cealaltă parte „noi”, masa indistinctă și împovărată de cele mai multe angarale din întreaga Uniune Europeană, mai bine spus cetățenii onești de la care ticăloșii cu ștaif caută prin toate mijloacele să smulgă voturile, pentru ca să-i poată da uitării de îndată ce s-au văzut cu sacii ipocriziei în hâita căruță a puterii;  dincolo „ei” (alde Klaus Iohannis, Vasile Blaga, Alina Gorghiu, Mugur Isărescu, Liviu Dragnea, Victor Ponta, Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Eduard Hellvig, generalul Florian Coldea, Laura Codruța Kövesi, Sebastian Ghiță etc.), care-și dau la cap și se dau peste cap pentru a-și putea păstra locul de frunte la masa țării cu bucate din import (sau, mă rog, pentru a putea mistui ceea ce au adunat pe căi nelegiuite), dincoace „noi”, cei care locului ne ținem și-i răbdăm pe acești șnapani. Până când, Doamne?!...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA NESIMŢIRII POSTDECEMBRISTE
Cum nimeni din această parte de lume (din România cu atât mai puțin) nu are îndoieli în legătură cu începutul dezastrului de pe aceste meleaguri, un dezastru planificat și înfăptuit cu rigoarea unei științe malefice, că, adică sarabanda catastrofei noastre naționale, o catastrofă mai ceva ca după un război, trebuie căutată în tainițele fără fund ale Decembriadei (fiecare trăitor al acelor vremuri de coșmar știe câte ceva și bănuiește foarte multe, dar toate sforile revoltei românești duc spre culisele politicii supranaționale, mai exact spre înțelegerile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov), tot de-aici va purcede și laconica mea rememorare a acestui fenomen atât de straniu și devastator, încât trebuie judecat ca o veritabilă filosofie a jafului și nesimțirii postdecembriste.
Da, căci taman atunci când pe străzi curgea sângele celor care trebuiau sacrificați pentru ca lovitura de stat să poată dobândi nemeritata aură de revoluție și când din balcoanele dezordinii planificate curgeau instigări la ură și omor deosebit de grav, când cuplul Ceaușescu era asasinat pentru genocid economic, iar asasinii acestuia umpleau vidul puterii cu impostura și proiectele lor bine întocmite întru generarea poligenocidului postdecembrist (economic, social-biologic, moral-spiritual, cultural, identitar), taman atunci a început atrocele proces de șubrezire a fundamentelor românismului eminamente omenos și de edificare pe aceste baze avariate a unui cosmopolitism rapace, egoist și antinațional în esența lui.
Iar acest proces aiuritor, înlesnit de proverbiala răbdare românească vizavi de nerușinarea jigodiilor cățărate la putere („Capul plecat sabia nu-l taie”, „Pe răbdare nu dai bani”, „Numai mai rău să nu fie”, „Nu-i da, Doamne, omului cît poate să ducă!”, „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”), a tot progresat de la un an la altul (este singurul progres vădit și indiscutabil din întrega perioadă postdecembristă!), încât, iată că țara a ajuns la cheremul neprietenilor din străinătate prin guvernarea ei obedient-nevolnică, prin uriașa datorie externă (circa 100 de miliarde dolari) și prin efectiva ei scoatere la mezat (cât din România mai este a românilor?), că o cincime dintre români deja și-au luat lumea în cap (cel mai mare exod din toată apriga istorie multimilenară de pe aceste meleaguri), că aleșii fură euroi cu sacii, iar cei mulți de-abia își pot duce zilele și că raportul dintre pensiile infime și cele nesimțite nu-i de 1 la 5 ca la toate popoarele echilibrate și cu frică de Dumnezeu, ci a ajuns de 1 la 500 (câteva zeci de foști magistrați, ne spune cu seninătate ministreasa Justiției, au pensii lunare de peste 100.000 lei!).
Te întrebi cu scârbă și obidă: Cum de legislația unei țări cu economia pe butuci admite asemenea nedreptăți și ce naiba au făcut ipochimenii ăștia pentru țară de sunt răsplătiți cu venitul cumulat al membrilor unei întregi comunități?
E clar că pentru a putea fi plătiți toți ăștia (magistrați, trepăduși ai partidelor, generali de două parale, funcționari de rang înalt și complet lipsiți de valoare moral-intelectuală), tîlharul de stat ia de la ceilalți, motiv pentru care milioane de români de-abia o duc de azi pe mâine, iar grosul pensionarilor cu pensii de mizerie sunt nevoiți să rabde foame și frig pentru a putea să-și cumpere medicamentele de care depinde sărmana lar viață.
Dar iată o cutremurătoare justificare a veniturilor nesimțite, justificare auzită chiar din puturoasa gură a unui fost judecător al anilor cincizeci: „Puteam să dau și sentințe mai blânde. Dar întotdeauna am dat pedeapsa maximă”...
N.B. Nu știu câți dintre românii de azi își mai aduc aminte de experimentul încercat în urmă cu câțiva ani de Mona Muscă și alți câțiva colegi parlamentari de-ai dumneaei – acela de-a trăi o lună cu veniturile românilor săraci (mă îndoiesc că  ale celor foarte nevoiași). Ei bine, cu toții au renunțat după câteva zile, afirmând răspicat că le este imposibil să trăiască cu atari firimituri. Totuși, situația acestor milioane de români nu s-a îmbunătățit cu nimic nici după experiment și nici mai târziu, ei fiind obligați prin legile noastre inumane să supraviețuiască zeci de ani, practic toată viața. Ăsta, domnilor cîrmuitori fără obraz, se numește genocid în formă continuată, iar voi toți (cei de-acuma, precum  și cei de dinaintea voastră) ar trebui să vă pierdeți nu doar averile câștigate necinstit, ci și netrebnicele voastre vieți. Sau, întrucât s-a făcut marea greșeală cu abrogarea pedepsei cu moartea, drept ar fi ca într-o celulă să vă petreceți restul de viață, primind exact hrana pe care, prin atotputernicul vostru cinism, și-o permit milioanele de români aduși de voi și ciracii voștri la sapă de lemn...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

FRANCISC, PAPA PREACUCERNIC, VREA UN CREŞTINISM ANEMIC…
Zilele astea am primit pe internet un mesaj, aș putea spune istoric: Declarațiile mai mult decât uluitoare (de-a binelea năucitoare) ale papei Francisc la încheierea celui de-al treilea Consiliu al Vaticanului. După circa șase luni de discuții și deliberări, cardinalii, episcopii și teologii catolici întruniți în Cetatea Vaticanului au redefinit vechile dogme și doctrine catolice, proces din care – ne înștiințează Sanctitatea Sa – a rezultat „prin umilință, meditație și rugăciune” o religie „modernă și rezonabilă, care a trecut prin schimbări revoluționare”.
Mă văd nevoit să fac în acest loc o primă haltă cu precizarea aferentă: Eu, și ca mine atâția alți creștini, eram convins (și rămân în continuare convins) că singura și adevărata revoluție din întreaga istorie a omenirii este aceea înfăptuită în urmă cu două mii de ani de către Fiul Omului (doar ea a izbutit să schimbe lumea pornind din interior, de la esențialele transformări moral-spirituale ale omului), fapt din care rezultă cu necesitate certitudinea că toate celelalte evenimente sociale de mare impact (mișcări sociale, războaie, descoperiri științifice, sisteme filosofice, doctrine religioase) au un rang eminamente aparențial, nicidecum unul substanțial-transfigurator. Dar sintagma papală „schimbări revoluționare” ne arată că Sanctitatea Sa este de cu totul altă părere...
Iată câteva dintre concluziile incendiare ale papei Francisc, concluzii/declarații cu care din start o parte dintre cardinali nu sunt de acord și pe care tradiționaliștii le resping pe motivul întemeiat că generează grave confuzii:
1. „Ca și fabula despre Adam și Eva, iadul nu este decât un mecanism literar, (...) o metaforă pentru sufletul izolat, care, ca toate sufletele, va ajunge să se unească în iubire cu Dumnezeu”.
Nota 1: Mă rog, un punct de vedere nu prea șocant, ca atare suportabil...
2. „Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alt fel de adevăr există?”
Nota 2: Da, este un adevăr, dar un adevăr parțial, ca atare unul lesne înșelător. Din atari premise echivoce, obligatoriu decurg următoarele concluzii extrem de riscante:
a) Din mai multe adevăruri sau dumnezei net inferiori Celui care toate le-a făcut („Eu sunt Cel ce sunt”)rezultă un total egal cu lipsa Adevărului absolut spre care  neîncetat trebuie să tindă toți oamenii, cu întreaga lor ființă moral-spirituală;
b) Mai multe adevăruri îi aduc pe oameni în situația măgarului lui Buridan (așezat după unii între desaga cu ovăz și găleata cu apă, după alții între o căpiță cu fân și alta cu paie, acesta – neputându-se hotărî din care să se înfrupte – sfârșește prin a muri de foame), vasăzică, tot despicând firul în patru, indecișii ajung ca de-a lungul vieții să nu urmeze calea Binelui, singura rațiune a existenței umane. Într-adevăr, căci ilustrul P.P.Negulescu ne face cunoscut în Problema ontologică subtilul și, în același timp, fundamentalul raport (mai bine spus motorul vieții cu rost) dintre cele două valori cardinale: „Adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”.
3. „Biserica noastră este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru viață și pentru alegeri, pentru conservatori și pentru liberali, chiar și comuniștii sunt bineveniți și ni s-au alăturat. Cu toții Îl iubim și ne închinăm aceluiași Dumnezeu”.
Nota 3: Chiar cu toții? Păi atunci Sanctitatea Sa i-a avut cam în zadar în vedere nu numai pe neobosiții sataniști, ci și pe înrăiții atei (ei își spun liber cugetători) de teapa lui Ion Ilici Iliescu, care-și amintesc doar în campaniile electorale că există Dumnezeu și Căruia, cu inimile împietrite de marxism-leninism, I se închină cu necredință doar de ochii lumii.
4. „În concordanță cu noua noastră înțelegere, vom începe să le permitem femeilor să devină cardinali, episcopi și preoți. Pe viitor, eu sper că vom avea într-o zi un papă femeie”.
Nota 4: Să dea Domnul, că oricum lumea s-a întors cu gaibaracele în sus! Atâta doar că în acele (ne)fericite vremuri nu va mai fi „un papă” ci „o papă-papiță”, sau – în spiritul acestei toleranțe fără frontiere și a libertății înghițită cu fulgi cu tot de libertinaj – o preacuvioasă pipiță. Cu adevărat vremuri de aur pentru omenire, îndeosebi prin faptul că serviciul divin va fi la cheremul unei foste prostituate de lux sau al unei faimoase lesbiene...
5. „Biblia este o carte sfântă, dar ca toate vechile cărți importante, conține pasaje depășite, care îndeamnă la prejudecăți și intoleranță. A venit timpul să reinterpretăm aceste versete...”
Nota 5: Iată noua religie îndelung așteptată de mulțimea în continuă creștere a creștinilor doar cu numele: fără plată și răsplată pentru cele făptuite pe Pământ, fără „plângere și scrâșnirea dinților”, ba chiar și fără dostoievskianul canon moral, închipuit de scriitorul rus prin neputința de-a iubi în viața de apoi (cazul tuturor acelora care în timpul vieții pământești nu s-au învrednicit să uzeze din plin de divinul dar al iubirii).
6. „Dumnezeu, la fel ca și noi, trăiește și evoluează, asta deoarece El trăiește în noi și în inimile noastre. Când răspândim iubirea în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem”.
Nota 6: În mult mai mare măsură ca toate celelalte, această concluzie papală are darul să te lase cu gura căscată, motiv pentru care, vrând-nevrând, gândul te duce la primejdiosul amestec de credință și blasfemie, de înțelepciune și rătăcire. Păi, dacă Atotputernicul nu mai este conceput ca perfecțiunea tuturor perfecțiunilor, respectiv ca imuabilul ax moral al Universului, ci este văzut de corifeii catolicismului ca o oarecare existență în evoluție, atunci se cheamă că, întrucât El se modelează după nestatornicia și nemernicia noastră, totul îi este omului permis, inclusiv să susțină cumplita aberație nitzscheeană că „Dumnezeu a murit”!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CU-ATÂŢI EXPERŢI ÎN TOŢI ŞI TOATE, EŞECURILE-S GARANTATE!
Motto: Fără experți lumea modernă este de neconceput;
cu ei, se modernizează doar concepția despre lume...
Lumea noastră realmente colcăie de așa-zișii experți. Nu există domeniu de activitate, relaxare și degringoladă umană (de la conflictele militare și până la ciondănelile din familii, de la sensul vieții și până la poziția corectă în timpul somnului, de la bolile neiertătoare și până la scărpinat), în care aceștia, mulți ca frunza și iarba, să nu fie întotdeauna prezenți și pregătiți să intervină cu sfaturile lor la fel de folositoare ca o frecție energică la un picior de lemn. Ba chiar s-au înmulțit atât de mult, încât a apărut supratagma experților printre experți, adică acei ipochimeni (mă rog, e posibil ca unii dintre ei să fie bine intenționați), care își fac o oarecare faimă prin demascarea metodelor șarlatanești ale confraților de duzină, metode tot atât de eficiente precât mantica sau clarviziunea.
Mă rog, nu sunt atât de vinovați acești sforari cu ifose de atotștiutori, cât toți acei naivi, care nu mișcă un deget până nu se consultă cu „specialiștii” în absolut tot ce ține de viața și dreapta lor judecată: alegerea profesiunii, deschiderea unei afaceri, plasarea veniturilor, cumpărarea casei și mobilarea ei, achiziționarea și/sau schimbarea mașinii, educația copiilor, înțolirea și comportarea  în societate, alimentația, tratarea bolilor etc.
La urma urmei ceva foarte asemănător cu penibila manelizare de pe meleagurile noastre: întregul fenomen se va stinge de la sine doar atunci când se va reduce simțitor numărul consumatorilor de atari făcături extrem de rentabile pentru producători! Dar un asemenea proces presupune cu necesitate ridicarea progresivă a nivelului național de cultură generală, nicidecum continua sa scădere: candidați la examenul de bacalaureat ce stârnesc groaza prin imensitatea necunoștințelor, „studenți” incapabili să-și ia bacalaureatul „pe bune”, necalificați cu patalamale rostuite, care cunosc la perfecție doar știința răzbaterii în față prin tehnica datului din fălci și din coate etc. Iar dacă la noi s-a ajuns la o adevărată inflație de experți dubioși, atunci pe bună dreptate te întrebi cam cum stau lucrurile la acest capitol în țările puternic industrializate, îndeosebi peste Atlantic...
Într-un filmuleț postat pe internet, am avut ocazia să-i văd „la lucru” pe unii dintre aceștia: experți în vinuri sistematic surclasați de nespecialiștii în materie, experți în pictură lesne și în repetate rânduri puși cu botul pe labe de imitații executate fără cusur, victoria înregistrată de previziunile unui simplu gunoier londonez în fața celor avansate de un foarte simandicos grup de economiști și finanțiști.
Firește, nemaivorbind de labilitatea predicțiilor politico-sociale, în general cele ce vizează evoluția comunităților umane, sau de prognozele privind starea vremii pe perioade mai lungi. Din următoarele două motive:
1) Spre deosebire de lumea nevie, lume guvernată de legi fizice cu o mare stabilitate în timp, ca atare deductibile la nivel logico-rațional și previzibile la nivel instinctual-intuitiv, marea variabilitate de comportament a viului, în special a omului (viul înzestrat cu discernământ critic), se explică prin acțiunea cauzelor psihologice, acele cauze care – potrivit psihologiei sintetice și structurale – fac ca viața să nu fie o sumă de elemente, ci un tot unitar, o sinteză de elemente ce se întrepătrund;
2) Cunoașterea viitorului a fost, este și va rămâne întotdeauna o taină relativ liniștitoare pentru om, ea fiind doar la îndemâna Aceluia care toate le-a făcut. De altminteri, ar fi de-a binelea groaznic ca omul, trăitor sub tirania timpului necruțător cu viul, să-și poată vedea proiectat destinul pe ecranul viitorului. Asta nu l-ar ajuta nicicât să-și îmbunătățească soarta (bunăoară, să scape de unele suferințe, pentru ca în acest chip să-și poată prelungi viața), ci, dimpotrivă, să și-o tulbure atât de mult cu inevitabilul care se îndreaptă spre el cu o precizie matematică (potrivit spusei „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”), încât fie ar muri cu zile din pricina spaimei în creștere pe măsură ce se apropie sorocul, fie – îmboldit de disperare - și-ar curma viața.
De aceea (și în pofida stăruințelor de a descifra viitorul), omul este împiedicat de Atotputernic să-și facă imposibilă condiția sa de  muritor etern nemulțumit, așa că toate încercările lui de a-și băga nasul unde nu-i fierbe oala se reduc la sfera largă a probabilităților. Și ca lucrurile să fie clare pentru tot omul cu scaun la cap, Alexandre Dumas ne înștiințează într-unul din romanele sale că până și „întâmplarea este soluția de rezervă a lui Dumnezeu”...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

O FAIMĂ CONSTRUITĂ DIN CONDEI, VA FI STIMATĂ NUMAI DE MIŞEI!
Cred că niciun om cu scaun la cap nu se mai îndoiește de faptul că istoria a fost scrisă și va continua să fie scrisă (astăzi în varianta corporatocratică) după vrerea învingătorilor și la comanda atotputernicilor zilei. De pildă, ne înștiințează ilustrul Jacob Burckhardt în textul Napoleon I, după cele mai noi izvoare, Nabulione Buonaporte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican) nu se jena nicicât să ordone măsluirea comunicatelor oficiale, astfel încât – din proverbiala sa lipsă de respect pentru adevăr – să rezulte două lucruri: pe de o parte, admirația tuturor celor care le citeau față de atotștiința lui (în realitate, el poseda cunoștințe de matematică la nivelul unui ofițer de artilerie, cu istoria nu stătea mai bine, era un călăreț submediocru și, nu în ultimul rând, n-avea caracter: era invidios, iubea bârfele și minciunile, adora lingușeala și întreținea, cu o perversă voluptate, suspiciunile dintre apropiați și curteni), pe de altă parte, din hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale unora dintre mareșali (pe  alții, precum André Masséna, îi invidia și-i ura), să contribuie la ridicarea tonusului militar al armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la creerea efectelor scontate în țară și străinătate.
Considerându-se pe sine însuși urmașul lui Alexandru Macedon, Iulius Cezar și Carol cel Mare (pe regele Henric al IV-lea îl disprețuia pentru atitudinea lui nerăzboinică), nu-i de mirare că această idee le-a fost realmente impusă slugarnicilor istorici francezi ai timpului. Iată și dovada oferită de mărturiile contemporanilor: Întrucât istoricul oficial nu scria întotdeauna așa cum îi impusese Nabulione, fanfaronul italian, ce ajunsese să se autoaduleze, l-a avertizat într-una din zile că-i va tăia pensia dacă nu se va lăsa de prostii! Firește, istoricul s-a dat pe brazdă, iar stăpânul, în semn de mare mulțumire, a binevoit să-l tragă de sfârcul urechii, gest rezervat doar intimilor...
În secolul al XX-lea, secolul celei mai mari densități de dictatori din istoria modernă a omenirii, tot cam așa  au procedat Hitler, Stalin și Ceaușescu. Nu numai că tustrei se considerau predestinați pentru conducerea popoarelor în fruntea cărora fuseseră împinși de capriciile sorții (istoria își permite atari capricii, tot așa cum natura își permite să zămislească mutanți), dar chiar s-au zbătut să schimbe cursul firesc al acestor nații după fanteziile lor de oameni bolnavi: Hitler visa să pună lumea la picioarele germanilor arieni, Stalin căuta să sugrume libertatea sub piciorul nespălat al lui homo sovieticus, iar Ceaușescu „făcea totul” (prin discursuri șablon, maculatură și plimbări în străinătate) ca să-și impună ideile paranoice la nivel mondial.
De pildă, se știe că tătucul Stalin a lucrat împreună cu un grup de istorici obedienți la ceea ce numea el istoria adevărată a revoluției bolșevice, a războiului civil și a celei de-a doua conflagrații mondiale. Deoarece o cumnată de-a sa (sora Nadejdei, cea de-a doua nevastă) și-a permis într-un anturaj să vorbească ireverențios la adresa acestei perioade considerată de-a binelea sacră, fiorosul georgian n-a ezitat și a înlăgărat-o pentru mai mulți ani. Și când te gândești, suntem înștiințați de Lilly Marcou în cartea Stalin –viața privată (Editura Antet, 1998), că femeia, aidoma atâtor milioane de ruși și neruși, pur și simplu îl diviniza pe cel care, în mintea ei tulburată de bolșevism, întruchipa măreția Rusiei și a noilor valori umane!
Ceva asemănător a pățit consoarta sinistrului Viaceslav Molotov. Fiind de origine evreiască (în anii 20 și 30 era aproape o regulă ca nomenclaturiștii ruși să se căsătorească cu evreice, la fel cum în anii 40-50, astfel de căsătorii devin deodată modă și poliță de asigurare pentru nomenclaturiștii din România), în anul 1948, anul înființării statului Israel, ea este arestată și trimisă în lagăr de către Stalin. Se spune că începuse răfuiala stalinistă cu evreii. Păi ce răfuială cu evreii, când el însuși era mai bine de oleacă evreu, a fost căsătorit cu evreice, iar Kaganovicii n-au avut niciodată de suferit de pe urma epurărilor ordonate de supremul satrap?! Mai degrabă o răfuială cu sioniștii...
Ei bine, Molotov nu protestează, continuă să-și slujească stăpânul cu același oribil devotament (chiar divorțează de Polina Zhemchuzhina la sugestia/porunca lui Stalin), iar fosta Molotova își ispășește pedeapsa neîncetând să creadă cu tărie în stalinism și deplângând „pe bune” moartea dictatorului.
Este un fenomen total antilogic (fanatic până la deplina dezumanizare), care în esența lui à rebours își găsește corespondentul doar în cvasigeneralizata nebunie nazistă: Îndată după preluarea puterii de către Hitler în anul 1933, s-a iscat o atare isterie nazistă printre tinerele nemțoaice, încât multe dintre cele care posedau atestatul fizic al rasei ariene (sănătate trupească și origine sănătoasă, păr blond și ochi albaștri), au admis nu doar să se împerecheze cu ofițeri SS anume aleși pentru acest animalic program de însămânțare controlată, ci și să renunțe pentru totdeauna la fragedele fructe ale nedragostei lor!
N.B. Regula funcționează în toate domeniile de activitate (politică, afaceri, știință, artă, cultură), așa că Premiul Nobel răsplătește astăzi valoarea consfințită prin reclamă, adică valoarea îndoielnică, dar impecabil machiată. Da, căci este vremea corporatocrației, care dispune de marea presă a lumii ca să facă din democrație, bine, adevăr, dreptate și libertate doar niște vorbe meșteșugite pentru masele de alegători, ceea ce pentru deținătorii din umbră ai puterii financiare se cheamă rampa de lansare spre hegemonia planetară.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

FORMULA MOLDO-VALAHĂ A STATULUI A EŞUAT
Patru milioane de români sunt la muncă în occident pentru că statul nu le crează condiţii acasă la ei. Cam tot atâţea sirieni disperaţi, dar în vreme de război, sunt şi ei în drum spre occident.
Românii sunt urmaşii Imperiului Roman de Răsărit, care după grecizare le-a fost impusă ierarhia, limba şi scrierea greco-pravoslavnică. Exterminaţi, asimilaţi e un miracol şi o enigmă supravieţuirea lor.
După Marea Schismă ortodocşii ardeleni sunt toleraţi în Sfântul Imperiul Roman, iar după Imperiul Roman de Răsărit, cei din Valahia şi Moldova, ajung robi ai Sultanului turc şi ai patriarhului său grec.
Unirea sub Cuza, Regatul lui Carol I şi Marea Unire s-au făcut cu sprijinul puterilor occidentele interesate de a avea un bastion la LIMES, la Porţile Orientului împotriva invaziilor din est.
Statul român s-a format aşadar cu sprijin occidental pe un fundament greco-fanariot moldo-valah, contribuţia Şcolii Ardelene, a Bisericii unite cu Roma fiind lichidată de ortodoxo-comunişti.
Presedintii ortodocşi moldo-valahii Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu s-au orientat spre Europa, emancipat de Moscova, fără a reuşi dialogul, unirea cu Roma şi crearea statului de drept.
Baronii moldo-valahi cu imunitate în Parlament, ca şi cei ruşi, vor procuratura, judecătoria, poliţia, presa sub controlul lor. Credinţa lor e potrivnică statului de drept de sorginte romano-catolică.
Klaus Iohannis, şeful statului şi bisericii, înţelege fuga spre vest şi vrea în Platforma #România100 „o reformă profundă a statului“, un stat de drept şi l-a invitat în acest sens pe papa Francisc.
Vor reuşi moldo-valahii să se unească cu fraţii lor de peste Carpaţi, uniţi cu Roma, să facă împreună un stat de drept, care să ofere condiţii de muncă şi trai românilor ca în Europa / UE?
Formula moldo-valahă a statului tuturor românilor e mai mult decât în criză, dar interesul vestului pentru un bastion la LIMES împotriva estului e prezentă. #România100 are o şansă reală.
Refacerea unităţii cu Roma fără condiţii şi cu egalitate deplină, după cum afirmă papa Francisc, după vizita de neuitat a Fericitului Ioan Paul II, sunt condiţiile sine qua non a unui stat de drept.
Viorel Roman (Bremen – Germania)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii