ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 92 (Octombrie 2016)

EDITORIAL
MEDIA SCUFUNDĂ ROMÂNIA ÎN CONTINUARE!
Se pare că televiziunea şi presa scrisă deţin puterea şi controlul unei lumi debusolate, ce pare că aşteaptă sosirea apocalipsei din clipă în clipă. Omul simplu e bombardat de ştiri senzaţionale, uluitoare, menite să distrugă total creierul şi să-l spele, după reguli vechi, dar care funcţionează perfect. Desigur, cei mai afectaţi sunt pensionarii, a căror singură ocupaţie relaxantă este privitul la televizor, în primul rând, apoi cititul ziarelor, în special al celor furnizate gratuit, căci nu mai sunt bani şi pentru a cumpăra aşa ceva. Nu că ar fi prea scumpe, dar sunt lipsite de conţinut, de esenţă, iar banii ar fi risipiţi. De ce ai da un leu pe un ziar doldora de publicitate comercială? Adică dai bani să vezi reclame? Comentariile, textele în general sunt scrise oricum fără noimă, iar cei care ştiu să scrie, o fac aşa cum le este dictat (financiar), ori după alt interes ştiut numai de unii.
Dar ce-i cu televiziunea? Păi să o luăm pe degete. La început s-a vorbit de spectacolul televizat, de aici şi denumirea celui ce închide circuitul – telespectator. Deci, acesta din urmă este cel ce înghite spectacolul de pe micul ecran, cu referire strictă la tot ceea ce înseamnă show de televiziune, varietăţi, emisiuni de divertisment. Dar foamea de bani, goana după jurnalismul de senzaţie, oferit cu atât de multă generozitate de şcoala americană de profil, trimite postdecembristul absolvent de media să inducă şi starea de spectacol al ştirilor. O găselniţă în spatele căreia opinia şi de cele mai multe ori, lipsa de informaţie, să ia locul ştirii propriu-zise.
Vrei ştiri sportive, dar pe TV se dă ce a făcut nevasta lui nu ştiu cine, un neica-nimeni în arenă, dar plin de can-can-uri în viaţa privată. Vrei - probabil - informaţii despre starea vremii, dar maimuţoiul de serviciu, sau paţachina puternic fardată şi mult decupată la vestimentaţie, zice despre orice altceva, ori dacă face referire chiar la starea vremii se răţoieşte că e prea frig sau prea cald, de parcă anotimpurile trebuie să fie după cheful său. Nu există un grupaj meteo la vreo televiziune din ţară unde să vezi clar o prognoză pentru fiecare judeţ în parte, nu că n-ar fi posibil, dar e mai uşor să aduci moace pe ecran, în loc de date clare, din grafic.
Ştirile de la ora 5 fac furori printre numeroşii telespectatori, care doar pentru ele deschid televizorul şi pun capăt oricărei munci care trebuie terminată la timp. Subiectele au un singur scop: inducerea stării de frică. Acum ne temem de cutremurul cel mare, care ne va lovi cât de curând şi visăm la buncărele deja construite pentru cei aleşi, care să scape cu viaţă. Vrem să-i sugrumăm pe cei care îşi bat nevestele şi copiii, fiindcă sunt morţi de beţi, îi compătimim pe cei abandonaţi sau pe pruncii ucişi la naştere, plângem împreună cu cei care suferă. Fără să vreau, am amintit - în treacăt, cu referire la IQ – de publicul ţintă, pe care se focusează jurnalul de după-amiază.
Cineva din trecut ar putea spune că televiziunea are puteri magice, că ne farmecă definitiv şi devenim sclavii ei fideli până la sfârşit. Când priveşti, ceva ciudat se întâmplă: parcă nu-ţi mai poţi dezlipi ochii de pe ecran, aşteptând cu sufletul la gură urmarea. Devenim aspiratoare de ştiri în foileton şi emisiuni celebre, sunăm sau punem pe cineva din regie să sune, ca să spună că ceea ce primim în dar este minunat şi nu ştim cui să-i mai mulţumim. Şi aşa creşte rating-ul şi vin banii doldora pentru unii, care nu trebuie să are pământul cu boul de la căruţă şi să trăiască din sudoarea frunţii. Ei sunt şmecherii care au şcoala vieţii, nu glumă! Ce le mai trebuie facultăţi, dacă au pile? I-a recomandat cine trebuia, au băgat adânc mâna în buzunare şi au devenit vedete peste noapte şi putred de bogaţi, încât îşi permit să cheltuiască sume exorbitante în cluburi şi să le dăruiască fetiţelor rochii şi bijuterii de mii de euro. Vorbim de funcţia de formare a televiziunii? Nici nu mi-am dat seama. Să insist asupra vedetei TV, beizadeaua cu miros de creier comprimat până ce supapa prostiei dă să cedeze?
Cele mai dezolante rămân emisiunile în reluare, unele de acum cinci ani. Facem ce facem, şi tot la 5 ajungem! Să fie coincidenţa de vină? Unii le vizionează cu drag, căci prezentatorii sunt vestiţi şi ocupă funcţii importante (în stat), asta aşa, ca să nu mai creadă unii că ţara este condusă numai de politicieni. Nimic nu e întâmplător! Totul se petrece cu un scop bine definit, doar că nu oricine înţelege care e acela. Redacţiile sunt pline ochi de infiltraţiile celor de la externe, interne şi numai ştiu eu câte servicii de-astea de contraservicii. Aici sunt băieţii deştepţi, cu fitiluri lungi, puşi pe manipulare în masă, pe dezinformare, pe mutarea centrului atenţiei către altceva, în caz că un subiect devine prea interesant. Apar de nicăieri şi dispar fără urmă, numai că în urma lor, de multe ori, se ridică ore de audienţă maximă, cu publicitate comercială scumpă, pentru că domnul gură-cască din fotoliu crede, crede, crede, şi e atât de convins de răpirea din Irak, de tornadele ce ameninţă România, că în Deltă trăiesc somoni, nu somni, de iminentul şi devastatorul cutremur, că ţara este condusă de la Bucureşti şi nu de la Bruxelles şi Washington, sau că Soarele se învârte ca un bezmetic în jurul Pământului. El crede, el, telespectatorul, transformat peste noapte în consumator de aberaţii TV, crede pentru că i se dă într-un flux infernal o cantitate enormă de sandwich audiovizual, sub formă gata digerată, opinie şi nu informaţie, adică ce cred unii că s-a întâmplat, în niciun caz cum s-a petrecut un anume eveniment.
Dramatizarea excesivă, politizarea şi mai ales comentarea dincolo de graniţele penibilului, duce la o deteriorare nu numai a percepţiei faţă de tot ceea ce ne înconjoară, dar induce negreşit şi starea de panică, de ură, chiar de acţiune. În prezent, manipularea prin intermediul TV a ajuns o practică mai mult decât curentă, în care acţiunile aşa-zisei armate române, devenită peste noapte armată de ocupaţie pe fronturi (numite după standardele NATO teatre de operaţiuni), în ţări cu care România nu a avut niciodată de-a face, dincolo de orice decenţă cu care eram obişnuiţi din manualul de istorie, sunt în permanenţă alimentate cu filme - chipurile - artistice, de acţiune, iar brava armată imperialistă americană, tartorul NATO, purtând simbolic de tot şi denumirea de jandarm mondial, luptă cu îndârjirea-i binecunoscută împotriva terorismului, punându-şi toată lumea arabă în cap, cu tot cu petrol şi, de ce să nu spun, forţând tot mai mult graniţele fostei URSS, că doar, doar, i-om mai stârni, şi s-o mai punem de-un război mondial. Şi românul crede că e bine, mai ales dacă e înrolat – de bună voie – sub uniforma statului, crede în echipamentul şi arsenalul său de tip sovietic din anii ’60, crede că e bine să meargă în mijlocul deşertului ori prin stâncile Asiei încasând solda în euro sau dolari, şi, de ce să nu spun, uneori şi un glonţ sau vreo schijă din bietul TAB cu care – credea el – că va face furori, aşa cum făcea la ţară, cu Dacia sa tunată, pe uliţele prăfuite când impresiona fetele. Dar nu e nimic, nu e nimic că mai moare câte unul, chiar dacă scenariul duce mai mult a sinucidere. Televiziunea va avea grijă să-i transmită în direct funeraliile, preşedintele să-i dea o decoraţie pentru bravele sale fapte, colegii să-l transforme în erou (căzut la datorie), iar restul, poporul, consumatorul de TV, să se învrăjbească împotriva celor care, simţindu-se sub ocupaţie, îşi apără în felul lor, sărăcia şi nevoile şi neamul, aşa cum, odinioară, o făceam şi noi, noi românii, când nu exista televiziune şi manipulare în masă.
În prezent, nu există în România standarde de redresare a materialului audiovizual, nu există decât cuvântul criză, sub care ne ascundem neputinţa, neajunsurile, lipsa de perspectivă şi, mai ales, lipsa de respect pentru tot ce înseamnă ţară, neam, românesc, autohton, mândrie naţională, pe de o parte, dar şi etică şi deontologie profesională, pe de altă parte. Consecinţele? Efectele? Oare nu se simt, nu se văd?
Sigur că se văd, sigur că se simt. De atâta amar de vreme, de pe vremea când televiziunea publică se numea TVRL (Televiziunea Română Liberă) şi până în zilele noastre, când acelaşi mamut al statului falimentează şi mai grosolan bugetul statului dar şi al românului de rând prin ilegala taxă TV, mamut cu multe capete şi amintesc aici (TVR1, TVR2, TVR3, TVR HD, TVR Internaţional), la care, sigur că da, se mai pot adăuga şi ceva studiouri din ţară numite simbolic şi cu multă obrăznicie „regionale”, deşi ţara nu este împărţită pe regiuni, ci pe judeţe, ei bine, acest monstru continuă prin slugarnici săi angajaţi să prostească şi să imbecilizeze în continuare publicul prin aceste multe canale pe care le are şi despre a căror inutilitate am mai vorbit, însă şi prin aceleaşi feţe, aceleaşi aşa-zise vedete, personaje duse atât cu vârsta, dar mai ales cu talentul şi cu perspectiva.
Calitatea audiovizualului românesc a scăzut şi în segmentul privat. Aceste posturi de televiziune şi-au schimbat între timp publicul ţintă, orientându-se către cei mulţi şi proşti, către cei mai uşor de manipulat. Aşa gândesc posturile de televiziune ale lui Voiculescu. Niciun angajat de marcă de la Antena 1 sau Antena 3 nu şi-a dar demisia sau a plecat la altă televiziune pe motiv că patronul său este condamnat pentru fapte de corupţie, din contră, mai înverşunaţi, aproape crezând şi ei scenariul, această piesă pe care cu calităţile actoriceşti o montează seară de seară, indiferent dacă Băsescu mai este sau nu preşedinte, dacă afară e iarnă sau vară, dacă a fost sau nu cutremur, o piesă în care nu vorbeşte decât de sistem, cu referire la mandatul lui Băsescu sau, mai nou, al lui Iohannis. Aproape seară de seară măscăricii de serviciu se adună să facă „spectacol televizat”, „cel mai urmărit talk-show”, totul de dragul rating-ului, de dragul unor cifre, de dragul unui joc murdar din care nu se mai poate ieşi decât prin intermediul unor acţiuni sănătoase ale unui CNA (Consiliu Naţional al Audiovizualului), unui apolitic, unul imparţial, format numai din jurnalişti care nu s-au înregimentat niciodată politic. Este mare nevoie ca în România acestor ani tulburi informaţia şi mesajul televizat – prin impactul la public pe care îl are acest canal de informare – să existe noi reguli prin care să funcţioneze aceste instituţii media, fie ele cu acoperire naţională, zonă sau locală. În prezent libertatea prost înţeleasă a transformat omul, românul de rând schimbându-şi obiceiurile. Puţine sunt casele unde nu găseşti un televizor sau pe cineva care să nu conceapă viaţa fără el. Dependenţa aceasta se regăseşte şi în alte ţări, cu precădere occidentale, unde statul la televizor este o îndeletnicire, însă – ca orice dependenţă – atrage după sine probleme de tot felul, de la cele legate de sănătate, până la cele de comunicare şi sociale. Pe mai marii oraşelor şi satelor noastre însă, nu-i preocupă acest lucru.
Televiziunea este şi locul unde se spală rufele în public. Cişmeaua de altădată a fost înlocuită în cea mai de succes formulă, cu stila, plasma, HD-ul. Toate numele majore ale vieţii publice nu au cum să ocolească mesajul televizat şi nici emisiunile de aşa-zisă dezbatere, acolo unde – o altă categorie de parveniţi, numesc aici pe deontologi – se dau în stambă la cele mai populare spaţii orare, la fel, de dragul falsei notorietăţi, de dragul unor foloase materiale ori interese subtile de simpatie politică sau de opinie. Ciuma contradicţiei confundată brutal, barbar cu polemica devine epidemiologică, stindard perfect de copiat pentru concurenţă care se suprapune pe acelaşi interval, doar, doar o parte din telespectatori vor migra aici, de dragul siglei, a politicianului invitat, de dragul limbajului – de cele mai multe ori – coborât, ori – de ce să nu spunem – din proastă obişnuinţă, din lipsa unei adevărate planificări a timpului liber, casnic.
Goana după senzaţional cade adânc şi sigur în groapa ochi cu banal, burtiera ecranului, mai galbenă ca toate cojile de lămâi din lume este împroşcată cu litere de-o şchioapă defilând în cuvinte precise, de impact, mai, mai să îţi taie răsuflarea, de-ai crede că într-adevăr e maximul. România TV, acest post de televiziune, care după mine ar trebui automat desfiinţat, iar toţi cei ce lucrează acolo aruncaţi la groapa cu var a jurnalismului este campionul tuturor exagerărilor. Ciudat e că prostia în această ţară a luat cote alarmante, iar public pentru asemenea mizerie de televiziune există.
Efectul tâmpeniilor strigate în gura mare la canalele de ştiri româneşti au dus în timp scurt la o stare de răutate şi de răzbunare accentuate. Românii au început să se împartă în tabere, asemenea suporterilor de la jocurile sportive şi de aici şi până la un război româno-român nu a fost decât un pas. Starea de conflict persistă şi este alimentată seară de seară – de dragul libertăţii cuvântului – cu imagini ale politicienilor chemaţi să dea explicaţii pentru fapte – în general – de corupţie. Se formează astfel primele trei grupe şi anume: politicienii, jurnaliştii şi publicul, ultimul grup în dubla calitate, adică şi cea de alegător. Dezbaterile TV devin mai acide în anii electorali şi cu adevărat explozive cu câteva zile înaintea alegerilor. Sunt scoase de la sertar secrete, dovezi, fapte compromiţătoare, iar publicul, asemenea celui din piaţa Evului Mediu, consumă „pâine şi circ”, demonstrând că nimic în comportament nu s-a schimbat, ci doar forma de prezentare.
Vorbim – aşadar – de evoluţie sau involuţie? Cu ce se deosebeşte omul de rând de acum câteva secole de cel actual? Vrea cineva să-l schimbe? NU! Cu siguranţă la ultima întrebare răspunsul are o formă categorică, pentru că un telespectator rasat ar refuza din start un mesaj vicios, însă pentru ca şti să deosebeşti între categoriile de mesaje transmise – fie doar şi prin intermediul televiziunii – este nevoie de o anumită maturitate, de un anumit tip de educaţie, de o oarecare experienţă de viaţă şi chiar una profesională, dacă e să considerăm privitul la televizor ca pe o îndeletnicire.
Nu în ultimul rând, televiziunile din România duc la o scădere a calităţii vorbirii limbii române. Că suntem cu nu ştiu câte milioane mai puţin este deja o realitate, însă aceştia care mai suntem trebuie să ştim a penaliza orice derapaj de la normele de gramatică, de exprimare – fie şi verbală – a celor care sub scuza „eram în direct” gafează în mod repetat, accentuat. Se gafează şi pe segmentul prostului-gust. Aşa auzim zilnic cuvântul: „şpagă”, iar orice transmisie în direct devine „live”. Bătaia de jos are ramificaţii urâte, de exemplu la unele staţii locale din Galaţi găsim sub siglă numele compus Galaţi-Brăila, total nefundat şi care niciodată, dar niciodată nu a fost văzut de CNA (Consiliul Naţional al Audiovizualului). Cluj-Napoca, Drobeta-Turnu Severin, Drăgăneşti-Olt, Sângeorz-Băi ş.a. sunt localităţi cu nume compus şi e firesc să scrii corect, dar localitatea Galaţi-Brăila nu există decât în mintea tântă, obtuză ori rău-intenţionată a celor care au decizia editorială.
Nu se ştie când partizanatul şi mesajul de joasă speţă va dispărea de pe televizorul românesc, cert este că nu se face nimic întru stoparea acestuia, nu se caută niciun fel de soluţie pentru prezent şi nici pentru un viitor, fie el şi îndepărtat. Letargia, lipsa de reacţie civică este şi ea o consecinţă directă a consumului excesiv de mesaj televizat.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
 DIALOG CU DOCTORUL MIHAIL NOICA
Pe domnul Mihail NOICA l-am cunoscut în urmă cu puțin timp și într-un mod aparte. Mai exact prin intermediul internetului, dovadă că acesta folosește și la altceva, nu numai la postarea mizeriilor umane de felul bârfelor, cancanurilor și insanităților pseudoculturale. Pur și simplu într-una din zile m-a sunat, spunându-mi că-i unul din fanii mei (citește cu mult interes scrierile mele apărute în diverse publicații din țară și străinătate) și că-și dorește foarte mult un exemplar din cartea mea Cuvinte-ncumințite, carte pe care a căutat-o prin librării și biblioteci, dar – cu tot efortul depus – nici c-a dat de urma ei.
I-am explicat pe îndelete că, din puținii bani primiți ca sponsorizare de la prietenii devotați, pot să scot doar un tiraj de ordinul sutelor de exemplare și că acestea au trei invariabile destinații: (1)spre câteva biblioteci din țară, unde ajung prin grija editorului; (2)spre rude, prieteni de-o viață și unele cunoștințe interesate de producțiile mele spirituale; (3)patru-cinci exemplare în obligatoria colecție a autorului.
Ăsta a fost începutul. Apoi, după alte reconfortante convorbiri la telefon și schimburi de mesaje pe internet, i-am trimis un exemplar din cartea dorită, iar domnia-sa mi-a expediat un exemplar din cartea-album Neamul Noica, al cărei autor este inginerul Nicolae Șt. Noica, fratele mai mic al domniei-sale și fost ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului în perioada 1996-2000.
Așa s-a născut ideea  unui dialog amplu și sistematizat...
Domnule doctor, aflu din cartea-album că rădăcinile neamului Noica încep, potrivit Diatei (Testamentul) lui Ilie Dogaru din 10 februarie 1825, cu Ghencu (Gheorghe), copilul înfiat de Anica, zisă baba Noica, și soțul ei Ilie Dogaru, cel care va fi numit de vecini Ghencu al babei Noica și în cele din urmă Ghencu Noica.
Vă simțiți mai atașat de neamul Noica așa cum l-a plămădit Dumnezeu, ori de exponenții străluciți ai familiei, așa ca tatăl dumneavoastră, urologul Nicolae I. Noica sau filosoful Constantin Noica?
Mă simt atașat în primul rând de exponenții familiei, dar și de neamul Noica, așa cum l-a plămădit Dumnezeu.
Nicolae Titulescu opina că „forța României o fac familiile în genul Ottescu și Noica, una o familie de profesori, cealaltă de agricultori”. Sunteți de aceeași părere cu Titulescu? Spre ce se îndreaptă lumea noastră, acum după șubrezirea fundamentelor familiei tradiționale (necredință, concubinaje, căsătorii împotriva firii) și, în final, după dispariția totală a acestor fundamente?
Nu sunt de aceeași părere cu Nicolae Titulescu. Familia Noica nu a fost numai o familie de agricultori. A avut în componența ei iluștri medici, filosofi și profesori. Voi da în acest sens câteva exemple: marele filosof Constantin Noica, profesor dr. Dumitru Noica, șeful clinicii de neurologie de la Spitalul Militar și, în același timp, apreciat de foarte mulți neurologi străini cu care a lucrat la Paris. De altfel, chiar i s-a propus să rămână acolo…Este cunoscut în neurologie și pentrul semnul Noica, pe care l-a descris. A fost în aceeași serie cu marele neurolog prof. dr. Gheorghe Marinescu.
Aș continua cu prof. dr. Nicolae Noica, cel care a condus clinica de urologie de la Spitalul Panduri, si – desigur - nu pot să-l uit  pe tatăl meu, dr. Ștefan Noica, eminent medic primar chirurg - a construit un nou spital în orașul Roșiorii de Vede, spital pe care, de altminteri, l-a și condus. Nu-l voi omite nici pe fratele meu mai mic, prof. univ. ing. Nicolae Noica , cel care a fost ministrul Construcțiilor și Lucrărilor Publice între anii 1996-2000. Foarte procupat de  istoria construcțiilor, nu doar că a predat și continuă să predea acest curs ce se bucură de mare audiență, dar a scris mai multe cărți cu această temă.
În ceea ce privește partea a doua a întrebării (familia și viitorul ei, așa cum just l-ați ilustrat), vreau să vă spun că de felul meu sunt un optimist, motiv pentru care cred cu tărie că fundamentele familiei tradiționale nu vor dispărea cu una, cu două, după cum speră oribila grupare a necreștinilor și anticreștinilor…
Andrei Pleșu, semnatarul Cuvântului însoțitor al cărții, subliniază „buna creștere, amenitatea, altruismul și încăpățânarea de a face ce e de făcut cât mai bine cu putință” în portretul moral-spiritual al neamului Noica, pe care-l schițează pe baza bogatului material uman furnizat de cei trei descendenți direcți ai familiei: inginerul Nicolae Șt. Noica, autorul lucrării, urologul Nicolae Noica și filosoful Constantin Noica, omul despre care afirmă că i-a schimbat viața. Vă regăsiți în acest portret general al Noicaleștilor?
Desigur, căci gena își spune cuvântul. Evident, cu inerentele diferențe caracterologice, care conferă personalitate indivizilor din același neam.
Cât v-a dăunat în perioada bolșevică faima familiei Noica și cât v-a ajutat în timpul vieții moștenirea genetică a neamului, precum și conștiința apartenenței la o veche și ilustră familie românească?
Perioada bolșevică a dăunat foarte mult familiei Noica prin arestări (tatăl meu, unchiul meu, filosoful Constantin  Noica, și alți membri ai neamului), prin domiciliul forțat impus majorității familiilor din neamul nostru, precum și prin greutățile întâmpinate de vlăstarele tinere ale familiei la examenul de admitere în facultate. Dar moștenirea genetică a neamului și conștiința  apartenenței la această veche și ilustră familie românească ne-a ajutat să trecem cu bine peste toate suferințele amintite mai sus.
Cu atâtea modele vrednice de stimă în familia Noica (înrudită cu familia Ottescu), cum vi se pare afirmația năucitoare din capitolul cinci a lui Constantin Ottescu: „Nu ne trebuie modele, decât să avem ce dărâma”?
Nu sunt de acord cu surprinzătoarea afirmație a marelui profesor și scriitor Constantin  Ottescu. Pesemne că a utilizat acest paradox cu gândul la tragediile provocate   de bolșevism în marile familii românești…Căci fără modele și fără vrednici înaintași, acest popor (ca, de altminteri, oricare popor) nu numai că nu se poate dezvolta, dar practic nu mai are viitor! Fiecare disciplină și-a avut mentorii săi, care au creat o școala de specialiști în domeniul respectiv.
a consemnat, George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
CARTILE ZEIT
NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. II OCHIUL CICLONULUI,
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Cel de-al doilea volum al romanului scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, intitulat Ochiul ciclonului, înfăţişează aspecte memorabile ale proaspetei societăţi româneşti democratice, pe un fundal cel puţin straniu, de revoluţie absurdă politico-economică, în care demagogia, crimele şi degradarea morală sunt singurele stăpâne ale vieţii trăite sub teroare, chiar dacă libertatea se voia a fi adoptată de către toţi oamenii.
Acelaşi motto, Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, veghează începutul cărţii, dând startul unei curse lingvistice, aşa cum ne-a obişnuit autorul în primul volum. Valul nemilos al ciclonului mătură tot ce-i iese mai bun în cale, vrând parcă să răsădească sămânţa discordiei şi printre cei care mai speră că valorile spirituale nu au dispărut odată cu momentul ‘89, când întunericul a cuprins ţara noastră, iar călăii au secerat nenumărate vieţi, fără a sta pe gânduri, executând ordinele mişeleşti ale foştilor securişti avizi de putere.
Autorul acordă o foarte mare importanţă detaliilor, care împodobesc fiecare personaj, fiecare acţiune întreprinsă cu un scop bine definit, fiindcă nimic nu este lăsat în voia sorţii, dimpotrivă, e dirijat cu exactitate de către o forţă fără limite, o fiinţă inimaginabilă, pe care pronia divină o protejează, ca pe un vizionar nepereche. Unicitatea personajului feminin nu lasă loc niciunei contestări, deţinând forţa persuasiunii şi a independenţei, calităţi pe care numai un lider le posedă, numai că ea nu este un simplu conducător, ci o persoană care s-a născut pentru a determina imense transformări pe toate nivelurile existenţiale. Aş cuteza să subliniez că eroina este un demiurg, ce apare într-o etapă fundamentală a evoluţiei omenirii, purtând însemnele victoriei asupra răului, care a încercat să cucerească spaţiul acesta mioritic.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului, poartă amprenta unui scriitor înnăscut, înzestrat cu forţa tăioasă a verbului, cu o capacitate uimitoare de observaţie şi analiză, capabil să aducă textul la un nivel al fineţei lingvistice inegalabile, un maestru al dialogului impecabil, cu replici de-o acurateţe şi un umor debordante, menite să inducă cititorului o stare energetică benefică, determinându-l să-şi dorească implicarea totală în arta cuvântului şi în şirul de evenimente evocate cu atât de mult patos de către autor. Natura îşi menţine prezenţa în paginile romanului, ca cea care-l defineşte şi-l întregeşte, completând componentele fireşti ale scrisului într-un mod supranatural. Ea reprezintă esenţa textului, pe care Dragomir Dumitrache o extrage din însăşi seva cunoaşterii, din infinitul de dincolo de infinit, lăsând-o să guverneze peste minţile geniale sau banale, cele din urmă contopindu-se cu pământul sau văzduhul, părăsind această lume din care n-au învăţat nimic.
Volumul acesta curge uşor, venind în continuarea primei cărţi ca o sărbătoare a luminii, ca o bucurie a vieţii, în care binele îşi exercită drepturile absolute, dar strălucirea sa este umbrită de contaminarea oribilului, fără de care lumea nu şi-ar putea menţine echilibrul. Ipostazele răului sunt multiple, însă protagonista reuşeşte să le demaşte de fiecare dată, cu precizie de ceasornic. Aceasta dovedeşte încă o dată faptul că are o latură nepământeană, fiindcă nu dă greş niciodată, dar se lasă copleşită de emoţii şi sentimente fireşti, pe care nu şi le ascunde, astfel trădându-şi umanitatea. Atunci, ce fel de fiinţă este studenta la Medicină, capabilă să citească perfect gândurile oamenilor, să audă convorbiri de la distanţă, să vindece şi să ucidă cu privirea şi cu mâinile, dar, mai ales, să comunice neîntrerupt cu plantele, care îi sunt cele mai apropiate sufletului, şi care au construit în jurul ei o aură de protecţie, astfel încât să nu poate fi rănită sau eliminată? În istoria îndepărtată a omenirii se mai cunosc astfel de apariţii fabuloase, care au dispărut, poate pentru că aşa trebuia să se întâmple. Oamenii nu au fost capabili nici atunci să înţeleagă asemenea minuni, tratându-le cu reticenţă şi considerându-le periculoase pentru ceea ce însemna atunci evoluţia. Gândirea umană este, într-adevăr limitată, iar nivelul percepţiei, foarte scăzut. Dintre toţi, doar unii au prevăzut importanţa acestor fiinţe pentru viitorul omenirii, încercând să le protejeze cumva, dar nereuşind în totalitate. Vârful creaţiei dumnezeieşti încă nu se vede, forţa infinită păstrând surprize şi pentru alte perioade existenţiale, astfel încât, totul să fie perfect. Şi cum nimic nu este întâmplător, nici de această dată Dumnezeu nu se dezice, considerând că e momentul unei intervenţii speciale, pentru ca normalitatea să-şi urmeze cursul dinainte trasat. A sosit vremea când oamenii vor trăi sub imperiul uimirii, în faţa unei creaturi nemaivăzute, ce însumează nenumărate virtuţi inestimabile, pe care unii le-au crezut dispărute. Aceste calităţi sunt însoţite de o minte foarte ascuţită, încununată cu nobleţea filosofiei, ca şi cum ar avea o experienţă a vieţii considerabilă, când înţelepciunea nu-şi mai găseşte rival. Femeia-plantă este un exemplar rarisim, poate chiar singular, pe care Dumnezeu îl trimite oamenilor să le desluşească tainele Universului, să le ofere ajutor şi să-i ocrotească atunci când ameninţările le doboară încrederea în sine. Mii de pagini ar fi insuficiente pentru a descrie acest personaj, cunoscător al cunoaşterii, deţinător al unor forţe suprafireşti, aşa cum numai în basme se întâlnesc.
Având în vedere că romanul este unul fantastic, dar real, se pare că întreaga filosofie a textului se rezumă la această nouă revelaţie a secolului prezent. Ioana, cea care a primit iniţierea viţei, este susţinătoarea unei ştiinţe mai puţin abordate, bioenergia, dar nu numai atât, căci ea nu intră în categoria fiinţelor obişnuite, ci se desprinde uşor de pământesc, pentru a ajunge în planul metafizic, de unde veghează la armonia, care este pusă în pericol de către oamenii umbrelor. Venirea ei în acest spaţiu iubit de Dumnezeu reprezintă un imens avantaj pentru oamenii locurilor încărcate cu energie fără margini. Numai că, unii dintre ei nu realizează însemnătatea puterilor pe care omul-plantă le posedă, şi doresc să le cunoască şi să le folosească în scopuri distructive. Mai mult decât atât, nu pun deloc preţ pe simpla existenţă a unei asemenea fiinţe, vrând doar să obţină secretul forţei supreme, pentru a suprima tot ce stă în calea lor.
Dragomir Dumitrache aduce în atenţie importanţa justiţiei şi a corectitudinii în orice situaţie, mai ales atunci când mişeii vânează suflete curate, pe care vor să le pervertească, ori chiar să le extermine. De fapt, acestea sunt acţiuni demonice, pe care eroina le distruge de fiecare dată, având de partea ei toată clorofila existentă pe pământ, de la care îşi extrage forţa şi mărinimia. Dorinţa neîntreruptă de a salva cât mai multe vieţi inocente, reprezintă scopul pentru care a fost trimisă aici, reuşind să dejoace planurile clanurilor, ale politicienilor corupţi, care, după evenimentele din decembrie ’89 au deschis porţile unei nebuloase înfiorătoare, care s-a întins ca o plagă peste întreaga ţară, şi aşa supusă unor suplicii crunte. Dezordinea cauzată de întâmplările postdecembriste a generat noi oportunităţi de îmbogăţire frauduloasă, la care au sperat şefii partidelor, folosindu-se de mijloace machiavelice pentru a-şi înmulţi bunurile. Expresia a călca pe cadavre este cât se poate de adevărată în acest volum, căci toţi capii bandelor criminale au pus la cale acţiuni abominabile, pe care mintea unui simplu om refuză să le accepte.
Realitatea despre evenimentele sângeroase de atunci este una cât se poate de teribilă, la care, poate, nici n-am visat vreodată, cu atât mai puţin să o şi înţelegem. Şi, de fapt, ce e de înţeles? Cei care şi-au pătat mâinile cu sângele nevinovaţilor, au trăit ulterior liniştiţi şi fericiţi, cu unele excepţii, desigur, şi mă refer la cazurile de instanţă divină, când, femeia-liană a intervenit direct, pentru a-i trimite în lumea pe care au meritat-o: aceea a regretelor şi a singurătăţii. De acolo, nu-şi mai pot trimite veninul, pe care l-au plăsmuit cu minţile lor viclene, căci justiţiarul e pregătit oricând de contraatac şi nimeni nu-l poate lua prin surprindere. Acestor oameni li s-a acordat şansa de a trăi cu demnitate, însă lăcomia a fost mult mai puternică decât voinţa. Au forţat hotarul înţelegerii şi al generozităţii, uitând că şi binele are o limită a îngăduinţei, peste care nu poate trece. Numai cu exigenţă şi păstrarea unui echilibru, lumea adevărului nu va pieri. Umbra binefăcătoare a eroinei se întinde precum liana, căci ea este pretutindeni şi în toate, tot aşa cum Viaţa şi Moartea coexistă fără a se duela, ci acceptându-se şi completându-se, asemenea picăturilor de apă identice, a căror componenţă este una şi aceeaşi.
Scriitorul Dragomir Dumitrache înfăţişează fapte concrete, personaje reale, împrejurări fericite sau dezolante, dominate de figura excepţională a personajului principal, ce conferă textului originalitate şi splendoare literară. Şi, pentru că am adus în prim-plan realitatea, e timpul să creionăm subiectul acestui roman, unul fabulos, surprinzător, mai ales prin francheţea prezentării. Cititorul a aşteptat cu nerăbdare continuarea primului volum, căci a vrut să ştie dacă şi plantele ard. Constatarea că doar cele obişnuite sunt lăsate pradă focului, ne-a liniştit, şi am lăsat gândul să zboare mai departe printre filele cărţii. Aşadar, Ioana nu şi-a încheiat misiunea! Vom fi martorii unor dezvăluiri senzaţionale şi ai unor evenimente ieşite din comun, aşa cum am citit şi în volumul precedent, numai că, sigur autorul ne va hrăni mai mult, oferindu-ne subiecte asupra cărora vom avea timp să reflectăm.
Personajul revelator nu adoră singurătatea, aşa că, şi-a ales mulţi prieteni, pe care i-a avertizat să păstreze secretul puterii sale, în caz contrar, fiind nevoită să-i ucidă. Oamenii salvaţi de ea nu au număr, şi nici nu este necesar să-i contabilizăm, deoarece faptele bune trebuie să fie incomensurabile. Câteva cuvinte biblice, care au legătură cu ceea ce am prezentat, sună cam aşa: Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura! Deci, binele nu are limite, iar Ioana asta a vrut să le transmită apropiaţilor ei. Fiecare dintre noi trebuie să rămână printre oamenii buni! Putem clădi o lume frumoasă, având ca temelie dreptatea şi binele, numai că nu toţi gândesc aşa. Firea lucrurilor este duală şi e necesar şi un pic rău, pentru conştientizarea binelui. Tot astfel, omul, făptura aceasta cu suflet divin, deţine în sinea lui intenţia de a se abate de la calea cea dreaptă, doar pentru că e mai tentant să ocolească, decât să înfrunte obstacolele ce intervin în desăvârşirea sa. Pierderea unor fiinţe dragi, o mâhneşte, dar are puterea de a merge mai departe, fiindcă trebuie să-şi împlinească destinul. Se foloseşte de travesti pentru a-şi finaliza acţiunile şi nu îi displac apelativele, pe care inamicii săi i le-au dat: Moartea, Extraterestra, Baba, Justiţiarul... făcându-le cu isteţime jocul şi determinându-i să cadă în propria plasă. Abilităţile neobişnuite, pe care plantele i le-au transferat, reprezintă punctele ei forte, atuurile de care uzează pentru a-şi atinge scopul. Nici chiar cele mai antrenate trupe speciale nu o pot egala sau învinge, fiindcă modestia ei îi întăreşte forţa.
Titlul acestui volum, Ochiul ciclonului, este o reuşită figură de stil, ce ascunde marea îngrijorare a protagonistei faţă de evenimentele ce vor urma. Nu poate prevedea totul, de aceea rămâne printre fiinţele omeneşti, cuprinse de teama că mâine, o vijelie teribilă se va abate asupra întregii firi, şi va captura mii de suflete, care, până să se dezmeticească, vor pieri în necunoscut, şi poate că vor merge spre un tărâm al armoniei depline, unde nu va exista niciun crâmpei de nefericire. Liniştea profundă care domină la un moment dat, e prevestitoarea unor evenimente fără precedent, care necesită o pregătire sufletească deosebită. E ca şi cum cineva ştie că va muri peste puţin timp, dar tot mai speră că sfârşitul îi va fi cumva amânat, fiindcă ar mai avea ceva de făcut. Niciodată omul nu va fi pregătit pentru părăsirea acestei lumi trecătoare, tocmai pentru că destinul său este strâns legat de cei pe care îi iubeşte, iar despărţirea definitivă i-ar cauza o suferinţă mult mai mare decât moartea.
Ne impresionează grija pentru tot ce este verde, pentru cel mai delicat fir de iarbă, căci plantele reprezintă viitorul omenirii. Acest mesaj ne transmite scriitorul Dragomir Dumitrache, prin intermediul personajului său unicat. Cine nu-l va respecta, va fi nimicit, ori aspru pedepsit, astfel încât nu va uita nicicând că natura este o fiinţă vie, care poate da sau lua suflarea ce animă trupul. Există o legătură evidentă între mesajul cărţii şi preocupările autorului, cunoscut fiind faptul că dumnealui ştie cel mai bine cum vieţuiesc plantele, şi ce rol au ele în evoluţia planetei, prin însăşi natura profesiei sale. Dragomir Dumitrache îşi respectă formaţia profesională atât de mult, încât i-a dat acesteia un sens divin şi i-a construit un altfel de drum printre celelalte creaţii. Fapt inedit şi remarcabil, deoarece puţini oameni reuşesc să-şi înţeleagă menirea şi trăiesc doar în virtutea inerţiei, bucurându-se nemeritat de tot ceea ce-i înconjoară. Scriitorul iubeşte atât de mult natura, încât o personalizează, iar aceasta îi dăruieşte forţa de a percepe totul cu alţi ochi, unii în care sălăşluieşte puterea teribilă a fulgerului, ce disecă orice particulă a răului în mii de fărâme inutile, pe care le răspândeşte în toate colţurile lumii, spre a se topi şi a da naştere frumosului, binelui, dreptăţii. Ne sunt înfăţişate întâmplări groaznice, în care mai marii timpului de atunci au fost implicaţi în totalitate: prostituţie, trafic de arme, înşelătorii, taxă de protecţie şi multe altele, de care ne e foarte greu să ne amintim. Unii oameni ar face absolut orice pentru a se îmbogăţi, neţinând seama de repercusiuni şi nici de faptul că, totuşi, vor fi sancţionaţi mai devreme sau mai târziu. Unii dintre ei, conştientizează răul pe care-l fac, dar sunt prinşi într-o pânză de păianjen, din care nu mai pot scăpa decât murind, ceea ce se şi întâmplă. Valul de opresiuni continuă să distrugă totul în calea sa, iar oamenii sunt derutaţi, înşelaţi, răniţi, nemaiştiind în cine să creadă. Democraţia presupune libertate de exprimare, puterea de a acţiona fără nicio restricţie, dacă astfel nu este nimeni lezat. Totuşi, imediat după revoluţia din decembrie s-au încălcat multe legi, iar cei mai însetaţi de putere au profitat din plin pentru a câştiga bani murdari. Oare conştiinţa lor a fost atât de indiferentă, încât le-a permis să distrugă vieţi inocente, doar pentru a dobândi o bucurie efemeră?
Ioana încearcă să se redreseze spiritual, luând în sufletul ei durerea, care ar fi devastat pe oricine. Reintră în scenă, după o scurtă absenţă, când forţele ei benefico-distrugătoare ajung la apogeu. Îşi concentrează atenţia asupra criminalilor lumii noi, pe care îi elimină unul câte unul, într-un uragan înverşunat, împrăştiind groază şi teroare în rândul interlopilor rămaşi în viaţă, doar pentru că aşa a hotărât ea. Memoria nu uită, cu atât mai puţin Ioana, care a pierdut suflete dragi, dar a câştigat altele, cărora le încredinţează taina ei, fiind convinsă nu aceştia nu o vor divulga niciodată nimănui. Se spune că o lucrare sfântă impune sacrificii, şi poate că aceasta este explicaţia morţii celor mai inocenţi oameni. Totuşi, nici chiar protagonista nu poate prevedea întotdeauna viitorul, trăind momente când se teme cu adevărat de necunoscut.
Autorul acestei admirabile cărţi, Dragomir Dumitrache, duce către extrem subiectul romanului, dându-i o conotaţie mistică, datorită existenţei suprarealului în persoana şi în acţiunile eroinei. Îşi continuă demersul literar cu acelaşi stil original, plin de vâltoarea înţelepciunii, oferind cititorilor fragmente de introspecţie şi analiză, net superioare altor lucrări de gen. Ioana înţelege perfect care sunt câştigurile democraţiei şi, împreună cu amicii ei, pune la cale deschiderea unui restaurant, care va uimi prin strălucirea conferită de mulţimea plantelor existente acolo, între care, cum era şi firesc, tronează iedera. Ambientul, muzica, mâncarea, personalul, totul poartă amprenta femeii-liană, care, datorită aptitudinii de lider, reuşeşte să aducă în spaţiul acesta mirific mulţime de oameni, ce nu mai contenesc cu laudele la adresa iniţiatorilor acestui proiect. Dintre toate aspectele legate de casa-restaurant, dansul de liană al Ioanei este punctul forte al atmosferei de basm de aici. Dar lumea îşi urmează cursul ei, iar unii oameni nu-şi schimbă nicidecum obiceiurile. Alţi şefi ai bandelor criminale pun la cale distrugerea frumuseţii morale, înrobind suflete curate, pentru a-şi satisface nevoia de putere. Eroina, însă, este mereu cu un pas înaintea lor, zădărnicindu-le operaţiunile ce se voiau a fi perfecte, din punct de vedere organizatoric şi tehnic. Locurile de acţiune ale eroinei sunt Bucureşti, Constanţa, Poiana Braşov, Brăila…, aceste zone fiind cumva privilegiate, deoarece acum poartă amprenta binefăcătoare a unui om deosebit. Interesant este şi faptul că autorul le acordă ţiganilor un loc aparte în scrierea sa, şi această alegere mă determină să fac o legătură între capacităţile ieşite din comun ale Ioanei, şi filosofia acestor oameni atât de marginalizaţi în societate. Chiar şi ţiganii sunt fiinţe umane, iar unii dintre ei posedă forţe suprafireşti, moştenite din negura vremurilor arhetipale. Fiindu-le atât de aproape, Ioana a ales ca travesti o ţigancă, ştiind să se adapteze oricărei situaţii, asemenea unui cameleon veritabil.
Culoarea-regină este şi în acest volum, verdele, verdele ochilor Ioanei, ale hainelor ei, clorofila plantelor, lumina care vindecă şi ucide. Verdele-fulger, verdele-mamă, căci Eroina se pregăteşte să dea naştere unor tripleţi, în care toată lumea îşi pune speranţa. Dacă am înţelege sensul profund al acestei culori, poate că am trăi într-o lume mai bună, ştiind că nu avem dreptul să distrugem forţa vieţii. De fapt, scriitorul doreşte să evidenţieze faptul că lumina este deţinătoarea forţei, care, deşi dăruieşte viaţă, impune şi menţinerea ei, prin orice mijloace. Informaţia-cod străbate chiar şi cele mai înverşunate minţi, înverzindu-le gândurile, salvându-le de la o degradare ireversibilă. Chemarea vieţii este de nerefuzat, cerându-şi cu insistenţă drepturile, chiar şi acolo unde tenebrele predomină în totalitate. Doar la început a fost Cuvântul! Din Cuvânt, a răsărit lumina, iar din lumină, adevărul! Raportul lumină-întuneric, simbolizează Viaţa şi Moartea, trăite aşa cum fiecare om alege, însă omul-plantă cunoaşte urmările nefastei opţiuni şi încearcă să remedieze răul pe care fiinţele l-au creat din ignoranţă, neştiinţă sau din simpla dorinţă de a deţine controlul absolut în lume. Iată o iluzie la care omul visează neîncetat, şi într-o clipă de entuziasm demenţial îşi pierde umanitatea şi uită cine este şi pentru ce este.
Autorul ne poartă prin hăţişurile timpului, prezentându-ne un episod fatidic, ce a zguduit întreaga societate românească: mineriada. Totul a mers atât de departe, creându-se nenumărate diversiuni, pentru a distrage atenţia oamenilor de la adevăratele intenţii ale ticăloşilor de atunci, încât aproape că nu ştim exact ce s-a întâmplat. Minţile diabolice sunt capabile de asemenea orori, fiindcă acesta le este rostul, neavând conştiinţă, nepăsându-le de consecinţe. Pe unde trec ei, lasă în urmă doar mirosul morţii, al neputinţei şi al suferinţei. Unii dintre noi s-ar întreba cum de este cineva în stare să conceapă nişte planuri atât de infernale, care au ca scop exterminarea. Cât de viclean trebuie să fii, pentru a gândi că nimic nu-ţi poate sta în cale, nici chiar Dumnezeu? Oare cum de n-au fost nimiciţi pe loc, în timp ce derulau în minte aceste fapte de-o cruzime inimaginabilă? Cu adevărat, mintea umană este capabilă de mult mai mult decât cunoaştem! Dar toate acestea au un preţ imens, pe care îl plătesc, tocmai atunci când se aşteaptă cel mai puţin. Grozavă este psihologia criminalilor! Nu oricine o poate înţelege, dar scriitorul Dragomir Dumitrache intră în cele mai întunecate colţuri ale minţii lor, aducând la lumină şi cele mai perfide gânduri.
Finalul cărţii este răsunător, ceea ce-i conferă o şi mai mare valoare. Cei care fuseseră trimişi să ucidă, au fost ucişi de mânia necruţătoare a fulgerului, care a căzut asupra lor asemenea unei seceri care-şi caută firul ierbii. Vijelia a şters orice urmă a existenţei lor. Numai că, printre ei se aflau şi oameni inocenţi, ale căror suflete veghează acum de departe. Din tot acest amalgam de ADN-uri n-a mai rămas decât cenuşa oamenilor buni şi a celor răi. S-a mai încheiat un capitol al misiunii, pe care această fiinţă de excepţie o are de îndeplinit. Tabloul de apocalipsă este înfăţişat cu atenţia unui creator de idei strălucite, învăluind în mister acţiunea devastatoare a furtunii ciudate, care a luat cu ea suflete, dorinţe şi idealuri, ducându-le spre tărâmuri necunoscute. Efectele de lumină fulgerătoare aduc împreună cu ele o teamă inexplicabilă, întrebări împietrite pe buzele celor prezenţi, dar şi speranţa că răul va fi eliminat şi înlocuit cu cele mai înalte gânduri de evoluţie spirituală. E ca şi cum un cer nou şi un pământ nou se nasc din negura trecutului, lăsându-se populate de fiinţe agreabile, care deja visează că nimic înfiorător nu le va mai atinge.
Dragomir Dumitrache rămâne un vizionar de excepţie, a cărui creaţie va aduce literaturii şi nu numai, nenumărate beneficii. A ales un drum greu de urmat către infinit, calea unică a curajului, care sfidează răul, pentru a-şi îndeplini menirea. Atitudinea de învingător se regăseşte în paginile cărţii, prin acţiunile surprinzătoare la care participă cu toată fiinţa. Tonul promt, concis şi clar, defineşte un om de valoare, a cărui verticalitate nu poate fi pusă la îndoială. Toate personajele pozitive ilustrate cu fineţe, par a deţine secretul unui trai decent, încununat de-o înţelepciune venită din vremurile când strămoşii noştri se lăsau conduşi de forţa inegalabilă a lui Zamolxe.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului este o capodoperă literară, ca şi primul volum, deoarece deţine toate calităţile unui text acoperit de frumuseţea dezarmantă a creaţiei, cu minunile la care oamenii au fost martori, personaje a căror forţă interioară impune respect şi o naraţiune perfect închegată, care se îndreaptă lin către o finalitate impresionantă. Cu siguranţă, această carte va cuceri inimile cititorilor, mai ales prin subiectul ei inedit, care aduce un plus de noutate în viaţa monotonă a societăţii româneşti. Un text revoluţionar, incitant prin originalitatea ideilor, ce promovează adevărul, dreptatea, credinţa într-o lume purificată de malefic, în care să troneze dorinţa sinceră de a săvârşi binele. Va deschide ochii multor oameni, care vor înţelege că rostul lor aici este foarte bine gândit, definit, numai că e necesară şi voinţa pentru împlinirea lui. Dragomir Dumitrache este promotorul unui concept fenomenal, care va străbate multe meleaguri şi va lumina nenumărate minţi cuprinse de tenebre. Scopul acestei scrieri este unul divin, având în vedere ineditul informaţiilor şi mesajul comunicat. Desigur, mulţi se vor lăsa captaţi de firul celor prezentate şi poate se vor întreba dacă nu cumva textul ascunde un mare adevăr, care ar putea schimba în totalitate percepţia noastră despre viaţă şi moarte. Misterul este şi va rămâne mereu o atracţie irezistibilă în faţa timpului, indiferent de ipostazele pe care le va avea. Omul va încerca să depăşească mereu graniţa concretului şi să intre în contact cu alte entităţi, despre care ştie că există, dar nu le poate vedea cu ochii fizici. Se va încerca o percepere a lor, în plan spiritual, şi de ce nu, o metamorfozare, pentru a le înţelege trecerea prin spaţiul acesta. Romanul va stârni interesul multor iubitori ai inefabilului, care vor vedea în filele sale un mesaj pe care îl aşteaptă de mult, ştiind că va sosi momentul în care Universul îşi va dezvălui misterul, iar cunoaşterea va dobândi o altă conotaţie. Până la urmă, autorul este un salvator de suflete, un om minunat, un jucător perfecţionat în şcoala vieţii, care preferă filosofia cuvintelor încărcate cu duhul adevărului.
Cu siguranţă, ultimele cuvinte ale autorului din această carte vor aduce cu ele o şi mai mare curiozitate şi poate speranţa că oamenii vor trăi o revelaţie fără egal a momentului, mai ales că urmează un al treilea volum. Dacă primele două cuprind informaţii atât de tulburătoare, e posibil ca ultimul să reprezinte cheia spre o cunoaştere desăvârşită, sau cel puţin un indiciu al dobândirii acesteia. Îndemnul autorului din final deschide o poartă către necunoscut, o posibilitate de a pătrunde într-o lume neasemuit de frumoasă, pe care doar visul o poate vedea în imaginile nopţii. Dorinţa de a ne înscrie într-o cursă a ineditului, vine odată cu forţa de netăgăduit de a ajunge la capătul unui drum, pe care doar ni l-am imaginat, dar care, a prins contur odată cu subiectul acestui roman. Nimic nu este mai exaltant, decât să constaţi că există oameni pe care natura îi iubeşte atât de mult, încât le dăruieşte o parte a fiinţei sale, ştiind că doar ei pot duce în viitor speranţa vieţii! O lume verde, este o lume dumnezeiască, în care doar fiinţele cu suflet curat au loc. Oamenii care îi aduc naturii frumuseţea gândurilor şi faptelor lor, ca ofrandă a binelui, reprezintă nădejdea că nu totul e pierdut, şi că timpul va ierta neputinţa unora de a cădea în prăpastia răului, deoarece au crezut că pot deveni stăpânii a tot ce există. Cartea conţine antidotul morţii sufleteşti, panaceul despre care foarte mulţi au scris şi în care au crezut şi mai mulţi, harta echilibrului interior şi tot ceea ce a crezut vreodată un om că poate avea în această viaţă, pentru a-şi asigura o existenţă favorabilă.
Considerăm că acest volum se înscrie printre foarte puţine cărţi capabile să aducă lumii un imbold al trezirii dintr-un somn nefast, înainte de a fi prea târziu şi de a cădea pradă în totalitate răului, care a pus stăpânire peste tot ce este viu. Şi cum vremurile tulburi pe care le trăim ademenesc tot mai mulţi oameni către abisul nimicirii, era timpul ca cineva să le deschidă ochii minţii şi să-i readucă în lumea fiinţelor dumnezeieşti. Iată că, Dragomir Dumitrache reuşeşte să insufle cititorilor forţa renaşterii, printr-un crez personal, care deţine esenţa unei lumini nebănuite, ce cucereşte prin unicitate. Cei care vor simţi puterea acestei lumini, nu vor mai fi singuri, ci vor avea alături o forţă extraordinară, care-i va conduce către armonia şi pacea mult râvnite. Imperiul acesta inestimabil se află în fiinţa noastră, fiind capabili să-l percepem doar urmând calea binelui.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
JOCUL MIRĂRILOR
Motto: Inima se hrăneşte din amintiri. Mintea, din cuvinte nemaiîntâlnite (t.i.)
Carte scrisă pe o ,,revelaţie a unei trăiri tainice”. Iconic-biografică. Din sursă-materie psihică, reprodusă figurativ. Între realitate şi ficţiune neexistând bariere. Fractalitatea temelor-întâmplare legându-se într-un fluid ,,sentimentalism înduioşător”, într-un ,,bocet al amintirii omului iubit”. Din care lacrima cuvântului scris îşi hrăneşte taumaturgia reînvierii ,,timpului pierdut”.
Procedeul de bază a stilisticii epice - Lucia Pătraşcu - este tautologia. Expresiile sintactico-morfologice ale naraţiunii ei, aparent ancombrante (incomodante), ,,însumează” umilitatea în marele devotament-deferenţă a meditaţiei retrospective.
Prin repetarea unor cuvinte, cu acelaşi înţeles (pleonasmatice), ca hetero-forme ale unei intonaţii lingvistice reconciliabile. Mereu însoţită de îngerul-guard al pietăţii, al memoriei-confesiune. Atât de vrednică reuşită a scrisului memorabil, comemorabil.
Îngerul, pornit să omagieze un vernisaj de umilităţi, trecea ,prin om, de-a dreptul, în nopţi siameze (t.i).
Timpul ce însoţeşte spaţiile-labirint, cu treptele sale existenţiale, afective, schimnice: prezentul, trecutul, în mod deosebit, se hrăneşte dintr-un timp-strămoş, ancestral, ”transformat” în havuzul estimp, în timpul ,,acesta şi acum”; interpret al cascadelor trecutului, ori, mai larg, al a-temporalităţii. Această substanţialitate a cărţii, Jocul mirărilor, ne pune în dezbatere, dincolo de ,,parcursul temporal”, starea aprehensivă şi extrasensibilă a autoarei – eul artistic şi totodată fizic, în două incluzive planuri referenţiale.
Acestei stări, i se alătură ,,conştiinţa dubitativă”, de percepere a unor realităţi trăite ca un vis în fulguranţele amintirii. Care irizează limitele privirii în oglinda îngrijorării, tristeţii şi bucuriei, până la marginea disperării Narcisiene - de scufundare în sine, cu tot cu oglindă. Până în pragul saltului Empedoclian în ,,focul purificării in-sinelui”.
Măiestria de a se hrăni din ,,ancestral”, vine, în epicul acestei cărţi, din experienţa scriitoricească a Luciei Pătraşcu. Din alte cărţi zidite, cu migală şi neastâmpărată perseverenţă, despre oraşul-târg arhitectural, Brăila.
Dar, fără îndoială şi din marea izbândă a poeziei, Lucia Pătraşcu, peregrin liric în cetatea unui suflet însetat de lumină şi iubire. Poezie, care, în ,,proza mirărilor”, în această realizare bi-referenţială, devine un talisman, un ,,apotropeu”. ,,Dacă dragostea are manifestări de aprehensiune dăunătoare, poetul repară această ,,daună” printr-o misiune antropopaică”(t.i)
În planul ,,eului artistic”, eroina Lelia îşi povesteşte viaţa, din momentul morţii mamei sale, până dincolo de viaţa de adult, plină de suferinţi şi bucurii trecătoare, până într-o viaţă interioară socratică. A frământărilor spirituale, erotematice. În planul ,,eului fizic”,persoana a treia”, dă drept ”persoanei întâi” de ,,suveranitate jertfelnică”.
Planul imaginar dialoghează cu cel real, prin aceste pronume actante, fiecare fiind în stare să-şi împrumute cu generozitate linia comună de demarcaţie a sentimentelor trecute şi prezente.
Femeia - persoana a treia, pe acest hotar semantic-temporal: trecut-prezent, nu are nume. Dar conversează cu numele ei sfânt de copil - Lelia. Doar în finalul cărţii, destinele se unesc în pocalul mirărilor lucide, elucidante. Lelia devenind reală, pământeană.
Iată ,adevărul, aşa cum este el, dincolo de opiniile mele generale. Lucia Pătraşcu, veţi recunoaşte şi dumneavoastră, lecturând-o, a devenit o prozatoare brăileancă importantă, din ce în ce mai stăpână pe reprezentarea imaginii în text, a personajelor active, pasive, în spaţiul dramatic al evoluţiei lor.
Hai fetiţo, ia să vedem!... Să ne amintim, (dialog între ,,ea” şi ,,ea”)
Şi, descrierea persoanei a treia. Printr-o frumoasă variaţie a respiraţiilor vorbirii.
Femeia oftă. Ochii îi alergară după ţigările de care nu se putea lipsi. Încercase, dar ...Pachetul început ieri era la îndemână. A scos cu nerăbdare o ţigară, a frământat-o uşor între degete. Ascultând cu plăcere fâşâitul uscat al tutunului, a aprins-o cu un gest hotărât. Trăgând cu sete primul fum. Aruncă bricheta pe pat, s-o ştie lângă ea la nevoie. Inhală cu poftă un fum, şi încă unul... Aşa
Acest text, desigur spontan, exprimă prin descrierea detaliilor spaţiale ale unui obicei, ale unor deprinderi-plăceri vicioase, neliniştea, tulburarea viitoare. De a te întoarce în .... simţuri. De parcă, această întoarcere e o ,,inhalare” a sufletului ,,cu fum”.
Intimitatea amintirii, călătoria în orice intimitate, e un ,,freamăt” (a frământat-o între degete). O nerăbdare (a scos cu nerăbdare o ţigară) arzătoare (ţigara).
Chiar amintirea e un motiv emoţional, existenţial. Ca o ,,ţigară, de care nu tepoţi lipsi”. ,,Încercase, dar!”. Iată dubitaţia: ,,ne putem lipsi de amintiri, ori nu?”
Tot în acest text, putem observa, ceea ce aş numi eu ,,transferurile sublimale ale amintirii”: bricheta ca obiect declanţator al focului,al iluminării anevoioase, al înceţoşării mnezice: ,,Aruncă bricheta pe pat (figuraţie a expresiei: aruncă cremena pe pământ) s-o ştie (să-şi amintească) lângă ea (trebuincioasă) la nevoie (în aprinderea focului).
Aceste ,,figuri literare” abundă proza Luciei Pătraţcu. Dialogul dintre estetic şi fizic, între real şi imaginar, este frecvent folosit: ,,Fii fată cuminte şi nu mai ofta! (ea şi ea). Ce ai cu timpul de atunci, care, e adevărat, este şi timpul tău de acum? (planele temporale).
Lucia Pătraşcu şi-a consolidat expresia romantică, poetică, în proza ,,mirărilor”. Cartea ei deapănă povestiri pline de farmecul alegoriei. Fraza fuge din abstract în concret, din aluzie în sugestie, prin constructul unor imaginii unice. Cu tendinţă de idealizare eseistică a unor sintagme filosofice: ,,Cerul şi Pământul, se întruchipau în clepsidra trecătoare pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o fiecăruia, atunci, la începutul lumii, ca pe o zestre vremelnică”.
Totodată, întâlnim metafore de opoziţie. Metafore magice. Metafore obscure. Susţinându-şi proza liric, pe limita psihologiei întristării, îngândurării, însingurării: ,,Uşile vieţii vor fi încuiate sau descuiate?”; ,,să rătăcească prin labirintul nepăsării”; ,,înşelăciunea nisipurilor mişcătoare, care i-au împotmolit traiul, aici, pe Pământ”.
Întâlnim în această desfăşurare de proză lirică, din partea de început şi de... mijloc, o bruscă satisfacţie de a trăi în istorie. Istoria literaturii universale sau istoria modernă a Brăilei.
Lelia îşi sfârşeşte singurătăţile sensibile, o parte din ele, odată cu întâlnirea lui Virgil Dumşa, al cărui portret este desenat fără ocolişuri cromatice, meditative:
,Glasul baritonal, se armoniza perfect cu fizicul său distins. I-a plăcut că nu s-a repezit, ca atâţia aţli bărbaţi, să-i sărute mâna. Aparent, poţi crede că Lelia a renunţat la lirism. Dar acesta este chiar un scop elaborat.
Scriitoarea pune în corespondenţă psihologia ,,vorbitorului – persoana a III-a”, cu starea ei spirituală, intelectuală. Nedesprinsă decât aparent de vocea interioară a Leliei de ieri, din timpul durerii continue.
Sfârşindu-şi amintirile în... străinătate, Lucia Pătraşcu nu-şi înstrăinează amintirile ,,natale”. Stadiile lirice sunt aşezate în matca lor. Ele nu mai suferă de recrudescenţă, de ,,păcatul înfloririi”. Dimpotrivă, de o stringentă nevoie de contopire cu realitatea. Cu voracitatea-veridicitate a prezentului, aşa cum este el: pierderea casei părinteşti, reazemul în valorile umane universale, ori în ,,marea citadelă” a culturii universale – Brăila.
Virgil şi Lelia sunt îmbrăţişaţi de o... garoafă. Ca doi adolescenţi într-un ,,burg medieval”. Călătoresc prin Paris, prin bistrouri, prin biblioteci. La Moulin Rouge, despre care aflăm că: ,,...în martie 1890, la cel de-al şaselea Salon al independenţilor, Henri deToulouse-Lautrec, a prezentat ,,Dansul la Moulin Rouge”. ,,Templul Amorului a fost construit pe la 1777-1778”.
Şi Lelia, nu renunţă la visare. Nici în finalul cărţii. Cum altfel decât scufundând-se în toposul etnic: Sub ochii săi, Dunărea îşi unduia leneşă valurile împovărate de poveşti...Vârfurile sălciilor se plecau cu resemnare sub ceaţa înserării...Vapoarele îşi dansau valsul în ritmul albastru al amintirilor... În zare, munţii Măcinului, ştiau că sunt acolo, dintotdeauna, pentru a întregi orizontul. Lelia simţi că jocul mirărilor sale se apropie de sfârşit....
Lucia Pătraşcu. O scriitoare pe care o poţi cunoaşte citindu-i proza din: Evantaiul albastru, Darul. Poezia din cărţile: Cunună la nunta de aur (2008); Cu anotimpurile în viaţă (2009); Rugă, poezie religioasă (2011); Fluturi de iubire (2012); Pe plai de baladă (2014); Poeme îmblânzite - poemas domados (2015). Literatura de atitudine morală şi civică: In memoriam...Colectiv, poeme (2016). Critica literară: Întâlnire cu o carte (2016). Şi cele patru volume de poezie pentru copii: Zoo-alfabet (2009); Roade timpurii pentru voi, copii! (2012); Teatru scurt pentru copii (2013); Zoo-adivinanzas-Zoo ghicitori (2013).
Şaisprezece cărţi scrise de Lucia Pătraşcu. Scriitoare prodigioasă a literaturii brăilene, care reliefează stilul clasic ce poate fi oricând un ,,beneficium alicui dare” (a face bine cuiva), dincolo de individualitatea titanică a ne-mirării.
Ioan Toderiţă (Galaţi)

HAIGANU. FLUVIUL ŞOAPTELOR, DE MARIAN COMAN
(Opiniile unui cititor)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și în mod sigur am reuși!
Trecem pe stradă pe lângă oameni; uneori îi băgăm în seamă alteori nu. Fiecare om pe lângă care trecem are povestea sa, familia sa, profesia sa. Putem trece pe lângă profesori ori economiști, pe lângă muncitori ori șomeri sau pe lângă un poet ori scriitor. Dar când ajungem să facem cunoștință cu un scriitor în inimă se înfiripă o emoție puternică. Și atunci, cred că este o obligație în a citi cărțile scriitorilor pe care îi întâlnești în viața ta, mai ales dacă ființează în Brăila. Și aceasta pentru a stabili o conexiune strânsă cu oamenii ce aparțin timpului și locului căruia și tu îi aparții, pentru a te lega de ceea ce se naște pe pământ brăilean. Curiozitatea de a pătrunde în lumea concitadinilor, de a simți pulsul creator local trebuie să pâlpâie în fiecare dintre noi. Cum să te simți mai bogat spiritualicește dacă nu îți este cunoscută creație propriului oraș? Și asta doar cu o carte, una pe lună! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea intra în viața unui om Haiganu. Fluviul șoaptelor scrisă deMarian Coman. Deși născut în Mangalia autorul aparține Brăilei prin copilăria și tinerețea sa și mai ales prin formarea sa ca scriitor în cenaclurile brăilene. Surprinzând partea agresivă a Brăilei, având o copilărie trăită printre blocuri comuniste (așa cum declară însuși scriitorul pe pagina sa de web, http://mariancoman.com/) Marian Coman se formează complex și profund în raport cu exteriorul complicat și specific lumii aflate la periferia oricărui oraș. Acest scriitor abordează genul science fiction și fantasy cu o naturalețe și eleganță literară căreia îi reziști cu greu.
Dar nu vom vorbi aici despre cine este Marian Coman ci vom vorbi despre unul din produsele literare concepute de el, și anume despre romanul Haiganu. Fluviul șoaptelor, apărut la editura HAC!BD în anul 2015, cu un tiraj de 2300 de exemplare din care 300 de exemplare au fost cartonate, numerotate și semnate de autor. Coperta și ilustrațiile sunt realizate de Andrei Moldovan.
Anunțat de autor ca fiind prima parte a unei serii de romane fantasy, cu un personaj central, Haiganu – un zeu, Fluviul șoaptelor atrage atât prin structura sa cât și prin analizele detaliate ale trăirilor personajelor și a împletirii elementelor din basmele românești și din legendele altor popoare cu elemetele adăugate de scriitor, prin calitatea și sensibilitatea exprimării și prin inducerea unei stări de trăire directă a scenelor descrise.
Cartea Haiganu. Fluviul șoaptelor are 253 de pagini, structurate pe patru părți, cu un număr total de 25 de capitole, la care se adaugă cuvântul înainte al autorului (în care explică cum s-a născut această carte), prologul și epilogul. Acest roman prezintă o particularitate constructivă: fiecare capitol are subtitluri ce poartă numele personajelor ce derulează acțiunile (subtitluri care preced nararea acțiunii pe un număr mic de pagini, de la 1-2 la 3-4 pagini). Fiecare capitol are în medie 3 subtitluri (se succed, în medie, câte trei personaje) și este însoțit de către o ilustrație sugestivă. Subtitlurile intitulate Haiganu sunt urmate de câte trei mottouri – propoziții sau fraze cu rol de prezicere a unor situații/întâmplări ori de cheie care deschide un cufăr cu simboluri, permițând dezlegarea unor taine desprinse din text. Sunt afirmații care invită la meditație și care incită cititorul la a găsi esența, acel ceva care face legătura cu ceea ce a fost anunțat de la început.
Prin această construcție cartea devine ușor de citit și, mai ales, fiecare personaj este urmărit în toate elementele sale definitorii, permițând stabilirea unor și mai puternice legături mentale pe care cititorul le poate face în actul lui de a pătrunde profunzimea acțiunii.
Pesonajele din Fluviul șoaptelor impresionează prin calitățile fantastice atribuite, prin rolul pe care îl au de jucat. Construit în jurul unui clasic subiect, lupta dintre bine și rău, acest roman este impresionant prin capacitatea lui de a ne transpune într-o lume fantastică, alta decât cea de basm (deși, paradoxal, personajele din Fluviul șoaptelor pot fi recunoscute ca având construcții similare cu cele din basme și mitologii), o lume nedescoperită. Fie că este vorba de Haiganu (corespondentul lui Ochilă), de grifon (din mitologia greacă), de cerb (din mitologia românească), de Pleistoros (zeu trac) - personaje regăsite în culturile diferitelor popoare - în romanul lui Marian Coman acestea capătă noi calități supranaturale.
Haiganu, provenit din familia de zei, dar un zeu osândit, poate să audă gândurile și vorbele celorlalți, fie ei aflați în imediata apropiere, fie aflați foarte departe. O insușire care frapează cititorul prin dezirabilitatea ei în lumea reală, dar care este osânda lui Haiganu, este povara pe care o are de purtat: de a auzi vorbele tuturor, ca un fluviu, dar un fluviu pe care îl poate stăpâni, selectând, atunci când împrejurarea o cere, glasurile celor de care are nevoie.
Zourazi, pe rând Zourazi-cerb (cerbul care se regăsește în basmele noastre), apoi Zourazi-grifonul (girfonul aparțănând mitologiei grece) este înzestrat cu capacitatea de a se contopi cu aceste două personaje, de a se lega de ele prin amintirile pe care le au. Zourazi, însă, are și puterea de a vedea în viitor, „în zilele ce n-au venit” și, asemeni lui Haiganu, își trăiește acest destin chinuitor, de a ști ce va urma, cu toate alternativele plauzibile.
Un personaj aparte este Dekibalos, personaj negativ care se folosește de oastea flamânzilor sau Armata Orfanilor, formată din copii ai nimănui, pe care îi flămânzește și îi folosește pentru a cotropi teritoriile prin care trece. Această oaste, un exemplu de horror, este unul din elementele construite de autor care stârnește în cititor cele mai contradictorii sentimente și reacții.
Acestor trei personaje li se mai alătură altele, cu balansul clasic între pozitiv și negativ – Nedelia, Moroianu, Garlaan prevestitorul, fetița Păi, Mână Scurtă etc. - dar care au și ceva unic, ce le scoate din șablonul oricărei narațiuni.
Pe lângă acțiunea în sine, construită ca niște episoade distincte, care se leagă prin demersurile făptuite de fiecare personaj, complexă, care uneori îți impune să faci scheme în minte (aspect care, din punctul meu de vedere, ridică valoare acestui roman) se remarcă finele analize psihologice ale personajelor, descrierea frâmântărilor interioare ale acestora – fapt care reușește să te transpună empatic în pielea fiecărui personaj.
Citind scriitura lui Marian Coman simți că ai vrea să-l provoci la a scrie romane care să se încadreze în genul clasic de literatură, ai vrea să surprinzi stilul acestuia în alt contex – fie într-un roman social, fie într-unul aparținând realismului magic - tocmai pentru a gusta rafinamentul exprimării. Pe bună dreptate autorul își merită Premiul Kult pentru calitate literară de excepție primit în anul 2007.
Mărturisesc că aștept cu nerăbdare continuarea acestui roman, cu atât mai mult cu cât autorul a anunțat în mediul online că a finalizat cel de al doilea volum al seriei Hanganu.
Asigurându-l pe autor că în nici un caz nu a dezamăgit (după cum își exprimă temerile în Cuvânt înainte) ci, din contră, a oferit o delectare literară și o provocare a așteptării continuării acestui roman, dumneavoastră - cititori ai acestor rânduri ale mele - vă rămâne să alegeți dacă citiți această carte. Să nu uitați că orice carte citită vă va aduce o imensă bogăție.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
SPIRITUALITATE
ACUM SAU NICICÂND…
Avem impresia că timpul s-a comprimat, iar noi doar existăm și atât. Multele preocupări zilnice ne răpesc liniștea și odihna. Organismul devine tot mai slăbit și deformat, datorită alimentației plină de toxine. Aproape că nu ne mai rămâne absolut nimic, iar pofta de viață se transformă în amintire. Cu toții știm că suntem expuși unui stres enorm, că ne hrănim prost și haotic, că nu mai avem timp și de noi înșine, însă în zadar. O forță imensă ne împinge către distrugere, iar în cădere liberă, nu avem nici un punct de salvare. Doar rugăciunea.
Unii ar spune că, niște zile libere ar rezolva măcar în parte această problemă. Oare așa să fie? E doar o falsă impresie, căci oricum ne-am gândi la ceea ce am lăsat în urmă, la nevoile familiei, la planurile de viitor, iar concediul s-ar termina astfel rapid, fără ca noi să fi reușit cumva să ne odihnim. Așadar, nu avem nevoie neapărat de un anumit spațiu; nu trebuie să plecăm departe, ca să ne punem ordine în gânduri. Sfinții își aflau pacea și echilibrul chiar și într-un spațiu îngust, lipsit de cele mai elementare norme de confort, deoarece priveau cu atenție înlăuntrul lor și scoteau de acolo, cu ajutorul rugăciunii, toată răutatea și toate gândurile deșarte, înlocuindu-le cu rugăciune și lumină. Rugăciunea inimii s-a dovedit a merge direct la țintă. Nu prea dă greș, decât dacă o persoană nu este pregătită să o practice. Patericul este plin de exemple în acest sens. Cu mult efort, cu perseverență și credință, cei mai păcătoși oameni au reușit să-și purifice trupul și mintea, devenii făclii nestinse pentru semenii lor. Dar oare mai sunt mulți oameni în zilele noastre, capabili de un asemenea sacrificiu? Mulți pot încerca, da puțini vor reuși.
Mai cu seamă în această societate dură avem nevoie de liniște, de împăcare cu noi înșine, de acceptare și nevoință. Cu toate acestea, sunt din ce în ce mai puțini oameni dispuși să lupte pentru dobândirea mântuirii. Este mai atractiv să mergi la cumpărături, decât să mergi la biserică, ori să vizitezi orfani sau bătrâni în azile. De ce să nu recunoaștem că am devenit extrem de egoiști și indiferenți la suferințele unor semeni. Amânăm săvârșirea faptelor bune, punând înaintea lor propriul nostru confort, dorințele noastre, de multe ori exagerate și interminabile. Așa se scurge și timpul, iar noi ajungem la apusul vieții cu sufletul gol și inima tristă, căci viața aceasta nu ni s-a părut nici interesantă, nici bună și nici nu am reușit să obținem tot ce ne propuseserăm. Oricum nu mai contează, pentru că vom fi atât de osteniți, încât nu vom mai avea putere să cântărim faptele. Vom lăsa la voia întâmplării totul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că ne vom imagina că nici nu am existat. Cine știe ce aberații vom gândi, atunci când mintea se va întuneca iremediabil!
Deci, ar fi mai bine să luăm exemplul înțelepților și să cugetăm și la noi înșine, la ceea ce credem că ar conta cu adevărat în această viață, până nu va fi prea târziu. Cel puțin acum, în al unsprezecelea ceas, să ne amintim că suntem trecători și efemeri.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
IMPORTANŢA LUCRURILOR MICI ÎN EDUCAŢIE
Educaţia este cel mai frumos dar pe care-l poate dobândi omul. (Platon)
Astăzi, copilul meu a spus o minciună de teama pedepsei, fiindcă mintea lui nu poate înţelege încă urâţenia necinstei sau, poate, fără să-şi dea seama nu spune adevărul.
De curând, fetiţa dumneavoastră v-a adus o mare bucurie, gospodărind singură, ca să găsiţi casa lună când vă întoarceţi de la serviciu...
Un tânăr trece fluierând pe stradă, pe sub ferestrele noastre, întinde mâna şi rupe crinul  care se înălţa cutezător peste gărduţul grădinii...
Vecinii se frământă, nu mai au linişte. Oare să fie adevărat că fata lor, plecată la studii în oraş, s-a căsătorit fără a le spune nimic?....
Iată, stimaţi cititori, doar câteva din nenumăratele fapte, întâmplări disperate, legate între ele prin acelaşi fir: e vorba aici de copiii noştri, fie că suntem părinţi sau cadre didactice, la fel de răspunzători suntem pentru educaţia lor.
Ne străduim să facem această viaţă cât mai plină, mai frumoasă şi fericită, avem clare în minte scopurile pentru care trăim şi muncim, procedăm cu chibzuinţă în toate acţiunile noastre. Se înţelege că şi în educaţie este foarte importantă claritatea scopului, alegerea şi folosirea adecvată a unor metode şi căi de influenţare asupra copiilor, este important ca intervenţiile noastre să fie conştiente, în conformitate cu scopul urmărit, acela de a-i pregăti pentru viaţă. Nu trebuie să pornim la întâmplare şi nu trebuie să încercăm diferite soluţii, când este vorba de educaţia copilului, când ştim cât de mari sunt răspunderile noastre. Nu este vorba aici sub nicio formă de lucruri mici, dimpotrivă, scopul, metodele folosite în educaţie sunt probleme majore, de primă importanţă în munca educativă. Pe de altă parte, procesul instructiv-educativ este un proces concret, care se desfăşoară între oameni reali, în anumite condiţii de viaţă, în împrejurări strict determinate istoric, într-o anume societate.
Iată copilul cere o lămurire părintelui, pune una sau mai multe întrebări din arsenalul lui inepuizabil. Cum îi răspundem? Până unde putem merge cu explicaţiile, ca să aducem lumină în mintea lui, ca să ne facem înţeleşi?
Sau, dimpotrivă, simţim noi, părinţi sau profesori, nevoia să-l întrebăm ceva, să ne lămurim de ce a făcut un anumit lucru, să-l înţelegem, să-i cunoaştem mai bine gândurile, frământările. Cum să procedăm ca să nu ridicăm ziduri despărţitoare între noi şi copil/elev? Altădată, purtarea lui ne contrariază, ne mâhneşte. Vedem că a greşit şi vrem să-l facem să înţeleagă acest lucru şi, mai ales, să se îndrepte. Trebuie să-l pedepsim. Cum? Sau, cu bucurie în suflet, pentru un succes al lui, pentru o faptă deosebit de frumoasă, am vrea să-l răsplătim, să-l lăudăm. Nu facem rău?
La câte asemenea întrebări nu este obligat să răspundă un părinte! Viaţa ne cere permanent reacţii adecvate în relaţiile cu proprii copii, dar şi cu cei ai căror părinţi ni i-au încredinţat pentru o bună educaţie. Nu este prea uşor să găsim întotdeauna rezolvarea cea mai potrivită fiecărui caz în parte, mai ales că, de cele mai multe ori, suntem obligaţi să acţionăm cu promptitudine, pe loc, fără să avem timp prea mult de gândit. Înclinăm uneori să spunem că nu este ceva important, că ne este îngăduit chiar să şi greşim, din când în când, atât timp cât în probleme majore procedăm bine. Mai târziu, însă, e posibil să regretăm că nu am fost mai exigenţi şi am trecut cu uşurinţă peste fapte a căror importanţă se dovedeşte ulterior.
În educaţie nu poate fi vorba de momente, perioade când se realizează influenţa asupra copilului şi alte momente sau perioade când această influenţă încetează, când copilul nu e receptiv, iar educatorul intră în vacanţă. De multe ori, părinţii mult prea ocupaţi cu serviciul, se plâng că nu au prea mult timp pentru educarea propriului copil sau, mai grav, întâlnim părinţi care spun ca nu au ce să le facă copiilor pentru comportamentul lor inadecvat, fiind de mult timp scăpaţi din mână. E bine ca prezenţa părinţilor să se facă simţită  permanent, fie că suntem sau nu acasă. Un bun educator ştie să orânduiască astfel lucrurile, încât absenţa lui aproape să nu se simtă.
Există aici un pericol de înţelegere greşită. Cu alte cuvinte, se poate crede că, plecând de acasă, ar fi necesar să prevedem toate posibilităţile, să luăm măsuri pentru orice s-ar putea întâmpla în intervalul în care lipsim. E clar că şi celui mai experimentat şi plin de tact părinte i se poate întâmpla să scape din vedere ceva, să nu fie pregătit pentru tot. Aici este vorba despre o altfel de pregătire, nu atât a părintelui, cât a copilului, de felul cum am ştiut să-l creştem, ca să se descurce şi singur, să aibă iniţiative bune, să poată acţiona independent, fără sfatul şi controlul nostru direct şi permanent.
Ştim bine cât de necesar îi este fiecăruia să se orienteze uşor în situaţii noi. Ne bucurăm atunci când copilul, trimis după cumpărături, deşi nu i-am spus atunci în mod special, ia şi sare fiindcă şi-a amintit singur că acasă e nevoie de aceasta, tot astfel cum, în lipsa părinţilor, observând că fratele mai mic are temperatură, el anunţă medicul, fără a lăsa să treacă timpul. Acestea sunt lucruri mărunte care dovedesc atât prezenţa unor calităţi pozitive ale copiilor, cât şi priceperea părinţilor de a fi buni educatori.
Cine nu îşi doreşte asemenea pricepere şi cât nu se străduiesc mulţi părinţi să o dobândească! Trebuie recunoscut că nu-i deloc simplu să reuşeşti şi ceea ce complică de cele mai multe ori lucrurile sunt tocmai aspectele mărunte. E clar pentru fiecare dintre noi scopul pentru care tindem în educaţia copilului. Ne sunt clare şi metodele, în general, avem cu toţii, fără să fi urmat cursuri de pedagogie, o seamă de cunoştinţe ştiinţifice despre educaţie. Rar se mai întâlnesc părinţi care să nu ştie că nu este bine să loveşti copilul, că regimul de viaţă corect organizat este o condiţie de bază în creşterea copilului, că trebuie să foloseşti cu grijă recompensele şi pedepsele, că dacă ţi-ai dobândit autoritatea şi poţi să ţi-o păstrezi, eşti un bun educator.
Mă voi opri asupra câtorva împrejurări, care survin mai frecvent în viaţa oricărei familii şi să le tălmăcim înţelesul.
Sunt părinţi care simt că fac educaţie numai atunci când copilul lor a comis o abatere, când nu-i ascultă, când îi supără prin purtarea lui. Copilul meu este obraznic, nu este cuminte – spun aceşti părinţi. Dar copiii ce fac? Când nu ascultă, de obicei? Unii fug la joacă, în loc să înveţe, alţii umblă nespălaţi, unii vorbesc urât, alţii îşi însuşesc apucăturile sau obiceiurile urâte ale oamenilor mari sau ale celor de o vârstă cu ei, unii vor să fie prea devreme maturi etc. Vârsta, firea copilului, fac să varieze mult situaţiile, de la caz la caz. Dar nu numai de copil depind aceste lucruri, ci şi de părinţi, mai ales de ei, de felul cum ştiu să ceară copilului o anumită comportare. O analiză a unor împrejurări simple, când copilul nu ascultă, ne demonstrează că poate şi noi suntem de vină că, în lucruri mici nu ne orientăm totdeauna bine. În multe case, de pildă, se consideră drept gravă abatere dacă copilul nu doarme după-amiaza. Se ştie însă că pentru unii copii sănătoşi, energici, care dorm bine 9-10 ore noaptea, după vârsta de 7 ani somnul din timpul zilei nu mai reprezintă o necesitate, fie şi de ordin educativ. Copiii sunt însă obligaţi să doarmă, irosind un timp ce ar putea fi umplut cu folos prin lectură, joc în aer liber, sport.
Dacă am avea răgaz şi răbdare ca, de câte ori copilul nu e cuminte, să ne oprim o clipă şi să căutăm pricina neascultării lui, iar când simţim că această pricină e în atitudinea noastră, în pretenţiile prea mari pe care le avem faţă de copil, să fim mai atenţi la exigenţa manifestată. Să nu ne punem singuri, prin lipsa de tact, prin nepriceperea de a cântări posibilităţile reale ale copilului, în situaţia de părinţi fără autoritate. Şi mai ales să nu uităm că, de regulă, un copil începe să fie neascultător de la lucruri mici şi prin ele ajunge la abateri mai serioase.
E bine să considerăm ca un clopoţel ce ne avertizează micile neascultări, să nu le îngăduim să devină obiceiuri, să ajungă la altele mai mari.
Pe unii părinţi, neascultarea copilului îi lasă oarecum indiferenţi, dacă se produce fără martori. De îndată însă ce ochi şi urechi dinafară văd şi aud asemenea fapte, ele devin abia atunci grave. Ne mirăm că fetiţa ori băiatul nostru, cu care am plecat în vizită, nu ştie să salute sau să mulţumească, se bagă în vorba celor mari, mănâncă urât, ne mirăm de parcă atunci am vedea, am descoperi aceste lipsuri ale copiilor noştri. Jenaţi, necăjiţi le facem observaţie. Intervin adesea persoanele prezente care, binevoitoare,  vor să  minimalizeze greşeala copilului. Adevărat, copilul e poate mic, mică e şi vina, dar crescând, copilul necorectat la timp îşi fixează deprinderi greşite, care devin obişnuinţe, mult mai greu de dezrădăcinat.
Să nu trecem senini, îngăduitori peste ceea ce poate fi privit ca fapt fără mari semnificaţii. Când copilul nostru vine de la şcoală, fără să dea bună ziua, când uită să spună că a luat o notă mică sau se grozăveşte că a rămas nedescoperită năzbâtia lui, dând vina pe un coleg, când pretinde o nouă pereche de pantofi deşi cunoaşte alte nevoi mai urgente ale celorlalţi din casă.
Ajungem astfel să descoperim tendinţe, atitudini organizate sau chiar început de trăsături de caracter negative îngâmfare, egoism, necinste, lipsă de respect, împotriva cărora trebuie pornită lupta cu îndârjire. Aici, când este vorba de asemenea probleme etice, nu se mai îndoieşte nimeni că suntem în domeniul faptelor mari.
Păcat că stăruie încă în mintea multor părinţi gândul că nu are drept să fie inclus în acest domeniu tot ce ţine de educaţia estetică a copilului. Trebuinţa de frumos, puterea de a înţelege, îndrăgi şi crea frumosul - pentru unii părinţi apare ca ceva inutil, minor. Frumuseţea nu mai poate lipsi din viaţa niciunui om al zilelor noastre, aceasta constituie o latură fundamentală a pregătirii copilului pentru viaţă.
O pondere în procesul de formare a personalităţii omului o are educaţia primită din familie, în primii ani de viaţă. Faptele - chiar cele mici - trăite de copii, au o mare importanţă în educarea şi formarea lor.
Cum putem proceda ca să valorificăm mai bine aportul pozitiv al acelor fapte? Este necesar, în mod deosebit  să fim convinşi că în educaţie nu avem dreptul să nesocotim influenţa lor. Apoi să pornim cu perseverenţă şi curaj la organizarea vieţii fiecăruia dintre noi, nu numai în linii mari, ştiut fiind că adesea neglijenţe minore tulbură bunul ei mers.
Dacă copiilor nu li s-a organizat un colţ de joacă sau de lucru, dacă nu le dăm să mănânce la ore fixe - dacă pierdem din vedere aceste amănunte... câte deprinderi sunt împiedicate? Trebuie reţinut faptul ca nu doar partea materială trebuie pusă la punct. Mai importantă este organizarea, crearea unei atmosfere specifică căminului, o atmosferă liniştită, plină de iubire.
Nu trebuie considerate lucruri lipsite de importanţă în educaţie zâmbetul mamei, figura ei senină, răbdarea de a asculta copilul, vorba caldă. Poţi spune în zeci de feluri copilului să îndeplinească o anumită sarcină. Poţi avea moduri de a-l privi, de a-l dojeni sau încuraja. Fiecare din aceste moduri dobândeşte o anume încărcătură afectivă, produce efecte deosebite asupra copilului, care este, după cum ştim un fin şi neiertător judecător al faptelor noastre.
În numele dragostei ce le-o purtăm, nu ne este permis să nu dăm importanţă sensibilităţii copiilor, să uităm că le datorăm respectul de om, chiar dacă, mici fiind, depind încă mult de noi. Şi acest lucru se vede în toate faptele vieţii.
Sfârşit de an şcolar, cu bucurii şi flori multe, cu feţe luminoase. Au venit la serbare nu doar mame. Cei mai mulţi copii sunt încadraţi de amândoi părinţii, ca un simbol al unităţii şi armoniei familiei lor. Un băieţel din clasa a II-a strânge în mâini spătarele a două scaune din sala de festivităţi. Explică bucuros celor din jur că le ţine pentru părinţi. Serbarea începe şi pe măsură ce premianţii sunt chemaţi să-şi ia cărţile şi diploma, băiatul priveşte din ce în ce mai îngrijorat uşa care nu se deschide şi pentru el.
Doamna învăţătoare a înţeles de ce un singur elev şi-a primit premiul cu obrajii uzi de lacrimi. Dar părinţii au putut oare înţelege că în ziua aceea locul lor era alături de copil? Că printr-o aparent neînsemnată lipsă de grijă, îi lasă o urmă adâncă, poate pentru toată viaţa, copilului, care a înţeles şi el ce puţin contează pentru părinţii lui bucuria unei asemenea zile, rămasă neîmpărtăşită.
E drept, copilul a promovat, a fost chiar premiant, a venit acasă cu premiul. Iată faptele mari care contează, în primul rând, pentru aceşti părinţi care nu se încurcă în nimicuri.
Consider că este un bun exemplu pentru ceea ce am dorit să scot in evidenţă - în educaţie totul contează. Să nu pierdem din vedere perspectiva, drumul larg, deschis către scopul educaţiei multilaterale, aplecându-ne însă cu grijă şi dragoste asupra acelor lucruri mici, etape, căi, prin care să ne atingem acest scop. De aceea, consider că nu greşesc şi nici nu exagerez când afirm că atât părinţilor cât şi nouă cadrelor didactice, nu ne este îngăduit să considerăm lipsit de importanţă, mărunt, niciun fapt ce are legătură cu procesul educativ.  Trebuie să avem permanent în vedere faptul că omul este rodul educaţiei pe care o primeşte (Helvetius), fie în familie, fie la şcoală.
Simona Şerbu (Cireşu - Brăila)
 
REPERE...
DE UNDE VENIM ŞI ÎNCOTRO MERGEM?
1. Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!
Dar cum omul de azi face impresia că ar fi chiar mai ahtiat decât înaintaşii săi după belşug, putere, onoruri şi plăceri (ce vreţi, cândva am semănat vântul pragmatismului, iar azi culegem furtuna neomeniei!), nu strică în asemenea condiţii să le reamintim celor ce se cred buricul pământului că omul este aidoma unei trestii bătută de toate răutăţile semenilor, “cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), şi că tocmai de aceea el are obligaţia să nu uite nici o clipă de cele trei minunate instrumente: spirit-morală-raţiune, cu ajutorul cărora poate să intre în sistemul tridimensional credinţă-iubire-speranţă, singurul sistem compatibil cu demnitatea umană şi aducător de fericire îmbelşugată, căci numai prin el şi din interiorul lui poate fi urmată calea regală a nemuririi...
Pentru a răspunde la întrebarea: Cum a apărut viaţa?, funcţie de structura mental-spirituală şi de educaţia fiecăruia dintre noi, putem merge fie pe firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei.
Creaţia este rezultatul fabulos al voinţei divine, şi – ca tot ce atinge cotele preaînaltului – ea se conformează unui plan divin, adică atinge perfecţiunea. Iar bunul simţ ne obligă pe noi oamenii să judecăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele materiale şi spirituale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare întru atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este – cantitativ şi mai ales calitativ – infinit superioară logicii umane, ceea ce înseamnă că este totodată infinit diferită de logica umană.
Ajunşi în acest punct extrem de delicat al raţionamentului subtil şi nepătimaş, când Dumnezeu pare a fi mai uşor cunoscut în sens apofatic sau negativ (El nu este crud, răzbunător, ipocrit etc.) decât în sens catafatic sau afirmativ, fireşte că uşor se pot formula întrebări universale şi grave de genul: Dacă Dumnezeu a făcut toate văzutele şi nevăzutele, nu tot El este responsabil de apariţia răului?; sau: Cum de Dumnezeu n-a prevăzut neascultarea la care se va deda perechea umană originară, ceea ce ne face să credem fie că El nu este atotştiutor şi că într-o atare variantă este atins de imperfecţiune, fie că respectiva hibă de concepţie a omului făcea parte integrantă din planul Său de răspândire a răului pe întregul pământ, caz în care se insinuează presupunerea că dacă Atoatefăcătorul nu este izvoditorul răului (dar fără consimţământul Lui, de unde şi cum putea apărea răul?), atunci cu certitudine îl admite şi-l tolerează, căci ştiut este că nimic în nemărginirea Universului nu se clinteşte fără vrerea Sa?; respectiv: De ce Dumnezeu, care este identificat cu mila şi bunătatea, nu curmă măcar suferinţele nemeritate ale atâtor şi atâtor generaţii de copii nevinovaţi, când este de la sine înţeles că ei nu pot fi făcuţi responsabili nici pentru păcatele părinţilor, nici pentru ridicolul păcat originar, chiar în varianta admisă de Abélard, cum că “Adam nu ne-a transmis greşeala, ci doar pedeapsa păcatului său”?
Dar cum prin asemenea întrebări retorice, cu iz neintenţionat de blasfemie, nu se obţine nici un spor lămuritor în dezbaterea temei anunţate, ci cel mult o nedorită crispare a sufletelor blânde şi pioase, revin la firul naraţiunii şi afirm că dacă logica umană (aflată, cu toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră, sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv fie inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Creatorul Şi-a exprimat vrerea prin propoziţia logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcut în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal, şi anume cel adaptat condiţiilor de viaţă şi pricepere de pe planeta Pământ (continuul spaţiu tridimensional-timp ireversibil şi unidimensional), ea n-are cum să se înalţe la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate întreaga logică umană.
Dacă asemenea argumente sunt acceptabile pentru orice om cu un dram de inimă şi minte, cu atât mai mult ele se constituie într-un întăritor pentru credinciosul pur sânge, care, de altminteri, nu prea are nevoie de întăritoare lăturalnice, întrucât el este convins că întreaga Biblie a fost inspirată şi că adevărul ţâşneşte viu şi etern din fiecare cuvânt al ei.
Iată de ce el crede cu evlavie în înfăptuirile Domnului din cele şase zile ale creaţiei şi prea puţin se sinchiseşte de părerea unuia ca Jean Astruk, medic din Montpellier şi catolic convins, care cel dintâi a observat că în cazul potopului, de exemplu, avem de-a face cu două povestiri întreţesute – una Elohistă, cealaltă Iahvistă (Iehovistă) -, numele lor derivând de la apelativele cu care este desemnat Dumnezeu: mai întâi apare numele Elohim, tradus în româneşte prin Dumnezeu (echivalentul latinescului Deus şi a francezului Dieu), pentru ca în alte pasaje să se folosească Domnul Dumnezeu sau numai Domnul, corespunzător ebraicului Iahve sau Adonai (din respect, iudeii nu pronunţau decât Adonai), respectiv corespunzător latinescului Dominus şi francezului Seigneur.
De unde concluzia tranşantă a lui Jean Astruk: “...Cartea Genesei este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate şi cusute la un loc de fragmente deosebite, aparţinând unor autori diferiţi, în care fiecare a dat lui Dumnezeu nu unul şi acelaşi nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul numele Iehova sau Iehova-Elohim”.
Dar, după cum spuneam, credinciosul fervent, ba poate că şi cel avizat, nu se va împiedica de atari obstacole, ci va sări cu graţie peste ele, în timp ce (în chip de consolare pentru logica torturată) va exclama aidoma lui Tertullian: Credo quia absurdum (Cred pentru că-i absurd)!
*
Deci, dacă teoria creaţionistă trece des de tot peste frontierele logicii umane, prin amploarea şi complexitatea uluitoare a realizărilor divine în cele şase zile ale facerii (în realitate şase epoci ale creaţiei universale), cu teoria evoluţionistă lucrurile stau incomparabil mai prost, fie şi pentru aceea că toate formele de viaţă existente se reproduc numai conform speciei lor, precum şi datorită absenţei totale a fosilelor de tranziţie.
Conştient de această imensă hibă a concepţiei sale, însuşi Darwin a recunoscut cu sinceritate la vremea lui: “Dacă numeroase specii (...) au apărut într-adevăr dintr-o dată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluţioniste”. Iar concluziile unor prestigioşi savanţi ai zilelor noastre, reprezintă cu adevărat lovituri mortale pentru teoria evoluţionistă. Iată, de pildă, opinia lui John N. Moore, profesor de ştiinţe naturale: “Dacă nu s-au găsit forme de tranziţie în arhivele fosile, aceasta explică fără îndoială faptul că nu au existat deloc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte probabil că nu au avut loc niciodată tranziţii între speciile animale şi nici între speciile vegetale”. Şi mai departe: “Se pare că fiecare formă sau specie importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar brusc în documentele fosile”.
Pentru a elimina orice urmă de îndoială asupra acestei chestiuni fundamentale a teoriei evoluţioniste, cuvine-se ca înarmaţi cu o corectă decenţă ştiinţifică să ne aruncăm privirea asupra enormelor abisuri dintre marile diviziuni ale regnului animal (peşte-amfibian-reptilă-pasăre-mamifer-om), abisuri peste care evoluţia se dovedeşte incapabilă să arunce punţi trainice de legătură:
1) Hiatus-ul dintre peşti şi amfibieni (batracieni)
După cum se ştie, peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Iar acesta, la rândul lui, ar fi trebuit să sufere importante modificări pentru ca peştii să devină amfibieni, adică animale capabile să trăiască atât în apă, cât şi pe uscat. Pentru acest mod de existenţă, aveau neaparată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu ne arată cum s-a dezvoltat pelvisul amfibienilor. La fel, oasele craniului sunt şi ele foarte diferite la cele două specii.
În plus, pentru ca evoluţia să ducă la apariţia batracienilor, ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete, proces care ducea la importante modificări la nivelul muşchilor şi nervilor. Deasemenea, branhiile trebuiau să evolueze şi ele, astfel încât să devină plămâni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi, pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.
Iată câteva dintre nebuloasele ştiinţifice, pentru elucidarea cărora zadarnic s-au făcut eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care aceştia ar fi putut descinde.
2) Hiatus-ul dintre amfibieni şi reptile
Poate că cea mai importantă problemă ce priveşte abisul existent între amfibieni şi reptile este aceea a originii oului cu coajă. Şi iată de ce. Creaturile anterioare reptilelor depun în apă ouă moi şi gelatinoase, iar fecundarea acestora este externă. Dar fiind animale de uscat, reptilele îşi depun ouăle pe sol. Cum embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie continuu în mediu lichid, soluţia a reprezentat-o oul cu coajă. Însă faptul acesta  necesita o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Prin urmare, la reptile fecundarea este internă şi ea trebuie să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. A fost, deci, nevoie de noi organe sexuale, de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte, adică de atâtea noi caracteristici esenţiale ce adâncesc prăpastia dintre amfibieni şi reptile.
Teoria evoluţionistă nu explică mai convingător nici alte deosebiri complexe dintre reptile şi amfibieni. Astfel, embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Însă acest procedeu nu era cu putinţă în interiorul ouălor cu coajă, deoarece ureea ar ucide embrionii. Iată de ce în interiorul oului cu coajă s-a produs o transformare esenţială: acidul uric insolubil este înmagazinat într-o membrană specială numită alantoidă, care în acest fel îndeplineşte funcţia de vezică. Şi încă ceva: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului, aşa încât micile reptile sunt pe deplin dezvoltate încă înainte de-a ieşi din ou, spre deosebire de amfibieni, care la ieşirea din ou încă nu ating acest stadiu.
3) Prăpastia dintre reptile şi păsări
Reptilele sunt animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura lor va creşte sau va descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. În schimb, păsările sunt animale cu sânge cald, iar corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă, indiferent de temperatura mediului exterior.
Referitor la descinderea păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece, încă mai sunt unii evoluţionişti care susţin că dinozaurii erau reptile cu sânge cald. Dar părerea generală în această chestiune rămâne aceea exprimată de Robert Jastrow: “Dinozaurii, ca toate reptilele, au fost animale cu sânge rece”!
În plus, deşi reptilele depun ouă aidoma păsărilor, totuşi, numai păsările îşi clocesc ouăle.
Alte diferenţe notabile între păsări şi reptile:
a) Penele sunt proprii doar păsărilor, cu toate că unii evoluţionişti încearcă să acrediteze ideea că solzii reptilelor s-ar fi prefăcut în pene;
b) Oasele păsărilor sunt mai uşoare şi goale în interior, comparativ cu cele ale reptilelor care sunt pline;
c) Inima reptilelor are trei cavităţi, pe când cea a păsărilor posedă patru.
O menţiune specială merită pasărea archeopterix, al cărei nume înseamnă “aripă străveche” sau “pasăre străveche”, despre care s-a crezut o lungă perioadă de timp că reprezintă mult căutata verigă intermediară dintre reptile şi păsări. Astăzi poate că nimeni nu mai împărtăşeşte această părere neştiinţifică, întrucât resturile ei fosilizate (aripile aerodinamice prevăzute cu pene, precum şi oasele goale în interior) dovedesc fără putinţă de tăgadă că arheopterixul a fost o pasăre ca toate păsările. În plus, archeopterixul nu-i anterior păsărilor, deoarece s-au găsit resturi fosile ale altor păsări în roci contemporane cu creatura în discuţie.
4) Prăpastia dintre reptile şi mamifere
Numele de “mamifer” subliniază una dintre marile deosebiri esistente între cele două specii: Pentru a-şi putea hrăni puii, care de la naştere duc o viaţă autonomă, mamiferele posedă glande mamare!
Teodosius Dobzhansky a sugerat că glandele mamare n-ar fi altceva decât glande sudoripare modificate. Dar sugestia lui Dobzhansky nu-i avantajează cu nimic pe adepţii evoluţionismului din simplul motiv că reptilele nu posedă glande sudoripare. În plus, glandele sudoripare secretă deşeuri, nicidecum hrană...
Alte deosebiri:
a) Spre deosebire de reptile, mamiferele femele posedă placenta, cu o structură foarte complexă, ea fiind absolut trebuincioasă pentru hrănirea şi dezvoltarea fetusului;
b) Mamiferele au diafragma care separă toracele de abdomen, pe când reptilele nu deţin aşa ceva;
c) Doar în urechea mamiferelor, nu şi în cea a reptilelor, se găseşte acel organ minuscul şi foarte complex numit organul lui Corti, care însumează circa 20000 de celule acustice şi vreo 30000 de terminaţii nervoase;
d) Mamiferele au sângele cald şi temperatura internă constantă, în timp ce sângele reptilelor este rece şi temperatura internă variabilă;
e) Urechea mamiferelor are trei oase, cea a reptilelor doar unul;
f) Dacă picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului, astfel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol, picioarele mamiferelor sunt situate sub corp, în felul acesta el fiind ridicat de la sol;
g) Dacă reptilele posedă doar dinţi foarte simpli (de formă conică), mamiferele au o dentiţie elaborată, cu care pot muşca, rupe, sfâşia, fărâmiţa şi sfărâma hrana;
h) Mamiferele, aşijderea amfibienilor, îşi elimină reziduurile sub formă de acid uric, ceea ce din punct de vedere teoretic înseamnă o întoarcere îndărăt pe axa evoluţiei.
5) Abisul dintre om şi celelalte vieţuitoare
Dacă avem în vedere doar fizicul omului, atunci – desigur – el poate fi considerat un mamifer. Însă până şi afirmaţia unui evoluţionist are darul să scoată în evidenţă enorma diferenţă dintre om şi un mamifer oarecare: “Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic: el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul, tradiţiile, cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească”.
Ceea ce-l deosebeşte radical pe om de celelalte vieţuitoare se datorează creierului său, acest formidabil organ, care cu cei peste 100 de miliarde de neuroni, îi dă omului posibilitatea să raţioneze, să comunice cu semenii şi să înmagazineze cunoştinţe. Avea dreptate Pascal când îl făcea pe om cea mai fragilă trestie din Univers, pentru ca îndată tot el să adauge ceea ce îi conferă omului măreţie şi unicitate între vieţuitoare: “Dar este o trestie gânditoare”!
*
Sigur, ar mai fi multe de spus în această dezbatere aproape inepuizabilă dintre creaţionism şi evoluţionism. Doar câteva cuvinte despre strămoşii noştri, oamenii-maimuţe şi despre mutaţii.
În legătură, de pildă, cu omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania unde a fost descoperită prima fosilă de acest tip), un cercetător afirma: “Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă”. La fel de categoric se pronunţă savanţii vizavi de omul de Cro-Magnon, despre care afirmă că “ până şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”, precum şi în cazul australopitecului, al cărui craniu se vădeşte a fi “în mod incontestabil simian, nicidecum uman”.
Prin urmare, oamenii – la fel ca toate celelalte fiinţe – s-au reprodus şi în continuare se reproduc doar în cadrul şi potrivit speciei lor. Potrivit acestei reguli de fier a vieţuitoarelor, putem conchide că toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă, care au trăit în trecut asemeni australopitecului, nu erau altceva decât maimuţe. Iar fosilele umane descoperite până în prezent, care se deosebesc neesenţial de omul modern, contribuie din plin doar la întărirea convingerii că în sânul speciei umane există o mare varietate, fapt ce cu uşurinţă poate fi constat şi în zilele noastre, dacă avem în vedere elemente de aspect şi configuraţie precum culoarea pielii, forma craniului, înălţimea sau greutatea.
Iată de ce acele modificări accidentale numite mutaţii, nu pot fi considerate nicidecum un posibil mecanism al evoluţiei, din simplul motiv că dacă excludem mutaţiile “neutre”, atunci numărul mutaţiilor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor considerate utile.
Iar dacă, în plus, avem în vedere afirmaţia făcută de eminentul genetician Richard Goldschmidt în legătură cu dezamăgitoarele rezultate obţinute de el pe musculiţa de oţet (drosofila) (“Dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, încă tot n-ar fi apărut o nouă specie”), atunci vrând-nevrând trebuie să acceptăm următoarea concluzie rezonabilă: Mutaţiile nu produc nimic nou, ci ele sunt doar cauza varietăţii!
2. Încotro ne îndreptăm?
Există oare om cu scaun la cap pe care să nu-l îngrijoreze soarta planetei şi a vieţii de pe ea? În ce mă priveşte, în anul 2007 am publicat cartea intitulată Confesiuni esenţiale. Ei bine, în partea a III-a a cărţii, subintitulată Încotro mergem ?, formulez opinii de felul următor: “Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat pe mai departe preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului”.
Cum omenirea n-a făcut nici măcar un pas serios pe linia limitării poluării, între timp starea planetei s-a agravat, căci locuitorii ei, aidoma unor veritabili sinucigaşi, se străduiesc din răsputeri să apropie făclia aprinsă de butoiul cu pulbere pe care este cocoţată actuala civilizaţie.
Între timp am citit cartea lui Sirius Zorneanu, intitulată 2012 – Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? Ei, şi după parcurgerea cărţii, mi-am zis că oricât ar fi cineva de neîncrezător în scenariile catastrofice avansate de diverşi iluminaţi, totuşi ea izbuteşte niţel să te pună pe gânduri, dacă nu prin altceva, măcar prin strania împletire dintre realitate şi fantezie, dintre pesimismul previziunilor ştiinţifice şi optimismul resurselor spirituale ale omenirii.
Astfel, după ce în primul capitol scriitorul vorbeşte despre încălzirea globală, urmată – zice el – la scurt timp de o catastrofală perioadă de glaciaţiune, asta din cauza încetinii cursului acelui miraculos curent atlantic numit Gulf Stream, graţie căruia europenii şi americanii beneficiază de actualele condiţii climaterice, în următorul capitol el tratează procesul lent dar continuu de inversare a polilor magnetici ai Pământului – un alt fenomen cu consecinţe devastatoare pentru omenire, pentru ca în capitolul intitulatSfârşitul timpului să insiste asupra datei de 21 decembrie 2012, dată la care se întrerupe celebrul calendar mayaş, căci – ne asigură autorul – atunci ne va fi revelat Adevărul şi tot atunci va începe a Şasea Lume.
În capitolul Centura fotonică ne este descrisă aceasta ca fiind “O imensă regiune din spaţiu, care emite o intensă radiaţie electromagnetică, atât în spectrul vizibil cât şi în cel al luminii invizibile de înaltă frecvenţă, chiar incluzând spectrul razelor X”.
Apoi aflăm că Universul este ţinut la un loc de către vortexuri, “printre care şi vortexurile de energie centripetă, împreună cu câmpurile electromagnetice asociate lor”, şi că “datorită Centurii fotonice, în următorii 10 ani Terra şi vecinii săi îşi vor ajusta structura moleculară”.
Cartea se încheie cu Misiunea spirituală a României, în care este reprodus textul profeţiilor lui Sundar Singh. Aflăm că Sundar Singh a fost un înţelept şi un iluminat indian, care s-a convertit la creştinism în urma unei experienţe spirituale deosebite. În primul deceniu al secolului XX, Sundar Singh a făcut o călătorie prin toate ţările creştine, ocazie cu care a vizitat şi ţara noastră. Realităţile constatate şi mai ales cele deduse în legătură cu România, l-au îndemnat pe inspirat să afirme: “Eu ştiu că România are o mare misiune dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat de către întreaga umanitate”.
Măcar de-ar da Dumnezeu să fie aşa...
La rîndul meu, mi-am încheiat cartea Confesiuni esenţiale cu nădejdea armoniei universale pe mult urgisita noastră planetă: “Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

EVOLUŢIA INVOLUTIVĂ A OMULUI
Pe bună dreptate se spune că nu există surd mai mare ca acela care nu vrea să audă. Dacă în lumina acestui adevăr admitem că îndoctrinatul politico-ideologic, moral-religios ori filosofico-științific (bolșevismul și nazismul au politizat toate trăirile umane!), îndoctrinatul, prin urmare, este surdul care de frică, din oportunism sau din convingere refuză să audă glasul demnității siluite, atunci fanaticul nu este altceva decât un surd incurabil.
Poate că unii vor protesta: „Este prea de tot! Ce naiba caută științificii în ciorba asta cu surzii, îndoctrinații și fanaticii, când e știut faptul că mulți dintre ei trăiesc și trudesc pentru concretizarea unei idei, drept urmare sunt complet rupți de realitate?!...”
Iar eu spun că adevărații fanatici, indiferent de zona-mamă care i-a zămislit, sunt taman oamenii dispuși să se jertfească întru triumful unei idei-călăuză, totuna pentru ei cu destinul. Cu necesara completare că, așa cum nu putem să-i băgăm în aceeași oală pe dictatorii benefici și malefici, tot astfel avem obligația morală să distingem între fanatismul constructiv de natură cultural-științifică și cel destructiv de natură ideologico-religioasă.
Da, căci dacă prima formă de fanatism (firește, cu doza de îndoială ce-i vizează pe savanții din industria de război) se cheamă obsesia ideii pusă în slujba atotumanului, cea de-a doua formă (excepție fac idealiștii îndumnezeiți și martirii) constituie obsesia atotomenescului pus la dispoziția ideii. Consider că una din cele mai convingătoare probe privind fanatismul malefic ne-a fost servită de rețeta brutal-nivelatoare prin care bolșevismul ținea morțiș să facă fericiți (sic!) la grămadă milioanele de cetățeni: ori se supuneau fără crâcnire și, deci,  acceptau să fie trași pe calapodul lui homo sovieticus, ori protestau și atunci erau marginalizați, ba chiar lichidați.
Incontestabil că evoluționismul, foarte speculativ și aproape deloc științific, rimează cu fanatismul unei bune părți dintre adepții săi. De ce? Deoarece în pofida faptului că însuși Darwin se arăta extrem de îngrijorat de viitorul teoriei lui („Dacă numeroase specii au apărut într-adevăr dintr-odată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluționiste”) și în pofida celor două argumente forte, care ilustrează netemeinicia ei (granițele de netrecut dintre specii și totala absență a fosilelor de tranziție dintre marile diviziuni ale regnului animal), științificii atei tot trag de ea mai ceva ca gaia de maț și insistă să le-o bage semenilor pe gât cu tot dinadinsul, conștienți fiind că rămân fără obiectul muncii prin dispariția acestei megafăcături cu pretenții atotștiințifice.
De pildă, întreaga istorie a omenirii (marxistă și nemarxistă) își centrează mesajul speculativ pe neîncetata evoluție a omului și a comunităților înjghebate de el, vasăzică pe trudnica ridicare de la inferior la superior, de la preistoricele formațiuni gentilico-tribale și până la sfidătoarele conglomerate suprastatale din zilele noastre.
N.B. Dicționarul Explicativ ne înștiințează că preistoria este perioada cuprinsă între originea omului și apariția primelor documente scrise. De fapt, adaug eu, nu doar cea mai lungă (cât de lungă?) perioadă din incerta istorie a omenirii, ci și perioada bazată aproape în exclusivitate pe presupuneri (la urma urmei acestea au rolul culorilor în sumbra mitologie  tehnico-științifică a omului modern), atâta timp cât evoluționiștii bat zdravăn apa în piuă cu explicațiile lor hazoase vizavi de originile viului în general, ale omului în special...
Iar istoricii cu morgă academică în continuare ne împuie capul cu falsuri de felul presupusului primitivism al înaintașilor noștri, care în terfeloagele oficiale are statut de certitudine, cu toate că bieții de ei sunt incapabili să ofere explicații cât de cât credibile în legătură cu ceea ce deja ne-am obișnuit să numim enigmele istoriei: uluitorul sincronism al construcțiilor monumentale (temple, respectiv piramidele egiptene, aztece sau mayașe și ziguratele babiloniene), năucitoarele omonimii din mitologia egipteană și cea polineziană (și la unii și la alții Ra este zeul soarelui), desene și picturi rupestre care „vorbesc” despre o civilizație superioară celei din zilele noastre, statuete-astronauți și hărți senzaționale (de pildă, harta lumii din anul 1513, inclusiv Antarctica neacoperită de ghețari, hartă atribuită amiralului turc Piri Reis), obiecte din aluminiu sau, așa ca faimosul cui dacic, din fier-alfa cu formidabila puritate de 99,9%, baterie electrică și calculator din urmă cu mii de ani etc., etc.
Nu cumva avea dreptate Platon când susținea că toată cunoașterea omenească (sigur, el avea în vedere cunoașterea Ideilor) nu este în fond decât anamnesis sau reamintire?! Eu cred că da...
Tot așa, unii biologi și culturologi, nemaivorbind de turma politologilor, trăncănesc la nesfârșit despre evoluția omului în decursul istoriei sale. Desigur, cu enormele costuri aferente (stres, poluare, boli și suferințe), omul civilizat și mai puțin civilizat al zilelor noastre are un standard de viață mai ridicat decât cel al înaintașilor. Dar ce-a câștigat cu nenumărate jertfe în această parte, el a pierdut în plan moral-spiritual. Adică, din ce în ce mai departe de politețea și manierele predecesorilor, el confirmă cu vârf și îndesat adevărul găzduit în cea de-a doua parte a maximei lui Cicero: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

RELATIVITATEA CUNOAŞTERII ŞI CERTITUDINEA NEŞTIINŢEI OMULUI
Dacă ar fi să-l caracterizăm pe omul modern, atunci din trăsăturile lui definitorii nu-i cu putință să lipsească trufia. Căci acesta se fălește nevoie mare cu cunoștințele sale teoretice și practice, implicit cu poziția sa de cuceritor, pe care – afirmă el cu nedisimulată mândrie – a dobândit-o cu tenacitate și imense sacrificii în lupta cu natura. Sigur că da, recunoaște cu falsă smerenie omul nostru, cu toate astea n-a devenit nici pe departe atotștiutor, nici măcar în domenii restrânse și învecinate cu condiția sa de „trestie gânditoare” (Pascal), pentru că – nu-i așa? – cunoștințele omului căutător și perseverent sunt într-o continuă expansiune.
Strâns cu ușa evidenței acuzatoare, el va recunoaște de asemenea că uneori s-a pripit peste fire (cu agresivitatea industrializării, chimizarea solului până la îmbolnăvire, secătuirea resurselor, în general cu construirea unui model de civilizație hiperpoluant), că alteori a dat dovadă de prostie crasă (declanșarea războaielor, fabricarea armelor de distrugere în masă) și că niciodată până în clipa de față n-a luat în calcul cu responsabilitate teribilele reacții ale naturii (inundații, uragane, alunecări de teren), care de-atâtea și atâtea ori fusese necinstită de trufașa nesimțire a „bipedului fără pene”, așa cum îi plăcea lui Frederic cel Mare să-l definească în bășcălie pe om.
Dar, mă rog, de ce-ar fi altminteri, când atât de puțini dintre semenii noștri își mai amintesc de celebra spusă socratiană Știu că nu știu nimic și când și mai puțini dintre ei au idee de existența înțelepciunii taoiste, care, cu mii de ani în urmă, îi îndemna pe oameni să fie modești: „A ști, spun taoiștii, dar a te crede neștiutor, este cât se poate de bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”.
Căci oamenii înțelepți, întrucât creează disconfort și neliniște în rândul semidocților cu ifose, au fost din totdeauna priviți de grosul semenilor lor ba cu indiferență, ba cu suspiciune, ba cu teamă. (Se spune, și pe bună dreptate, că a ști este o binecuvântare, dar a ști prea multe este un adevărat blestem...)
Vai mie, și cât de binevenite ar fi asemenea învățături pentru omul zilelor noastre! Dar cine să ia aminte la aceste vorbe cu miez, într-o lume cuprinsă de febra căpătuielii cu orice chip, o lume în care înțeleptul este taxat drept nebun și șarlatanul descurcăreț este făcut erou, o lume în care preacreștinescul Servus servorum Dei (Robul robilor lui Dumnezeu) este disprețuit cu eleganță și călcat în picioare cu vrednicie democratică de către atât de plăcutul Carpe diem (Trăiește-ți clipa) și atât de pragmaticul Time is money?!
Poate tocmai de aceea, afirmă gânditorul Petre Țuțea, preștiințificul om de azi ar trebui să știe două lucruri esențiale:
1) Inteligența ne-a fost dată nu pentru a căuta, ci pentru a primi Adevărul;
2) Calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii Domnului, care cunoaște două forme: inspirația sau favoarea divină și revelația sau acțiunea directă a divinității asupra omului căutător.
*
După această introducere, în care am căutat să scot în evidență câte ceva din trăsăturile reprobabile ale omului modern, în continuare voi încerca să aprofundez prin argumente sugestive ideea încorporată în titlu. Cu mențiunea că puținătatea cunoștințelor din unele domenii, ca și hazul acelora extrem de alambicate (din alte domenii), ilustrează mai degrabă certitudinea neștiinței omului decât relativitatea cunoașterii lui.
Se știe că, pentru a fi mai lesne cunoscută și parcursă cu avionul sau vaporul, planeta noastră a fost cu grijă parcelată prin linii imaginare numite paralele și meridiane. Tocmai pentru asta există un ecuator care împarte Pământul în două emisfere (nordică și sudică), există cei doi poli și există meridianul zero.
De la acest meridian ce trece prin Greenwich, continuă numerotarea celorlalte meridiane, așezate din grad în grad, căci ecuatorul fiind cerc, are taman 360° (180º longitudine estică și tot pe atâtea longitudine vestică).
Astfel împărțit și cu atenție răscolit de radare și sateliți, s-ar părea că Terra nu mai are secrete nici pentru navigatori și nici pentru oamenii de știință ai zilelor noastre. Dar lucrurile stau așa doar dacă facem abstracție de unele pete albe de pe uscat, care le cam taie pofta de aventură până și celor mai temerari exploratori (ex. petele albe din Amazonia), precum și de fenomenele misterioase (deocamdată fără o explicație științifică unanim acceptată), unde zice-se că dispar fără urmă nave maritime și flotile întregi de avioane...
Dar să revenim la parcelarea Pământului. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Marea Britanie și intrăm mai adânc în Europa continentală, se cheamă că mergem spre Est, adică spre Orient. Procedând invers, ne adâncim în Apus sau Occident.
Respectiva orientare are în vedere mișcarea Pământului în jurul axei sale, deci modul în care el este scăldat de razele Soarelui. Căci de la Soare așteptăm lumină și căldură și tot el este reperul cu ajutorul căruia marcăm timpul nostru calendaristic, altfel spus ne orientăm în acest fragment de Univers.
Cuvântul orient este deosebit de frumos și sugestiv, deoarece în componența lui intră franțuzescul or (aur), splendidă sugerare a culorilor aurii ale răsăritului de soare.
Cuvântul occident nu deține atari comori lăuntrice. Ba mai mult, prin omofonie, termenul occident te duce cu gândul la... accident. Iar dacă luăm istoria la puricat, apoi într-adevăr că au fost o serie de accidente, extrem de binevenite pentru apuseni. Amintesc doar câteva dintre ele:
a) Toate cruciadele organizate cu sprijinul și binecuvântarea papilor, au reprezentat inclusiv modalități eficace de jefuire a culturii și civilizației Bizanțului de către barbarii cavaleri ai Apusului de-atunci;
b) După secolele adjudecate de popoarele migratoare, cu preponderența absolută a popoarelor germanice în apusul, centrul și nordul Europei, occidentalii n-au mai avut de înfruntat și urgia ordiilor asiatice (turci, tătari, muscali, unguri), trâmbe eminamente pustiitoare și aculturale. Popoarele occidentale, într-un rapid proces de cristalizare și consolidare, s-au putut dezvolta în voie, valorificând fondul cultural moștenit de la Imperiul Roman de Apus și, cum spuneam, comorile smulse de la alții, căci de strajă la porțile Orientului erau creștinii de serviciu până la sacrificiul suprem, în principal românii, care secole la rând au apărat întreaga creștinătate (inclusiv cultura și civilizația europeană) de furia lacomă și devastatoare a islamicilor;
c) Tot cam pe-atunci, printr-o fericită combinație a evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al XV-lea, ori poate că printr-un capriciu al istoriei, a început epopeea marilor descoperiri geografice, adică expansiunea țărilor din vestul Europei, constituirea imperiilor lor de peste mări și – desigur – demențialul jaf al teritoriilor supuse cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, îndeosebi în campaniile duse de către conchistadorii spanioli. De notorietate și neștearsă aducere aminte rămân oribilele crime săvârșite de aceștia împotriva aztecilor și incașilor, procedee barbare prin care au fost pentru totdeauna curmate civilizații superioare celei europene.
Împotriva acestor atrocități inimaginabile s-a ridicat doar vocea curajoasă a lui Bartolomeo de Las Casas, episcop de Chiapa (Mexic), dar, venind în Europa și protestând la curtea regală din Madrid, el a sfârșit prin a fi tratat drept nebun...
Mutarea centrului de greutate al comerțului european în Atlantic a dus la îmbogățirea țărilor riverane, concomitent cu ruinarea comerțului pe Marea Neagră, mai ales după ce aceasta devine un lac turcesc.
Dar iată o nostimă mostră de relativitate spațio-geografică, care se datorează rotundului planetei. Pentru englezi și francezi, iar pentru americani cu atât mai mult, românii sunt orientali. Să nu uităm că mai avem de-a face cu un Orient Mijlociu, care – firește – este la răsărit de România, și cu un Orient Îndepărtat (China, Japonia) din capătul Asiei.
Deci, așa orientali precât suntem, pentru turci sau iranieni apărem oleacă de occidentali, iar pentru indieni sau chinezi suntem din plin occidentali. De altfel, unele ținuturi din Oceanul Pacific, de exemplu, sunt într-atât de orientale, încât la limită pot fi considerate...occidentale.
La un joc tot așa de poznaș se pretează și timpul: După ora 24 (ora zero), putem spune fără a părea câtuși de puțin ridicoli, că-i atât de târziu încât este extraordinar de devreme! Dovada elasticității timpului ne este oferită atât de trecerea la ora de vară, iar apoi la cea de iarnă, cât și de adaptarea organismului uman la noul fus orar în urma deplasării fie spre Vest, fie spre Est. În ambele cazuri se constată că timpul este imuabil doar în scurgerea sa ireversibilă dinspre viitor înspre trecut, nu și în manifestările sale punctuale, respectiv neesențiale.
Căci, deși oamenii au devenit sclavii timpului, el este doar o convenție admisă de noi toți. Ba mai mult. Timpul nu-i oferă omului nici o evidență sesizabilă, cu dreptate spunându-se că nimeni dintre muritori nu poate contempla timpul din exterior și nu poate exercita vreun control asupra acestui flux inefabil. Iar dacă tradiția aristotelică susține că timpul este inseparabil de mișcare, merită atunci să ne întrebăm: De fapt ce măsurăm atunci când pretindem că măsurăm timpul?
Timpul, prin urmare, este acea coordonată elastică pe care se mulează existența noastră și care se lasă modelată de noi doar până la atingerea unui optim între timpul interior și cel exterior, respectiv până la reglarea ceasornicului biologic al celulelor după timpul astronomic.
Timpul și spațiul sunt cele două categorii fizico-filosofice despre care știm că există (că doar materia există și se mișcă în timp și spațiu) și pe care, până în clipa de față, nici un gânditor nu a reușit să le explice, dacă nu complet și definitiv, măcar mulțumitor: Sunt ele realități obiective, ori au doar o existență pur subiectivă?
Iar atunci când opiniile sunt împărțite, înseamnă că adevărul rămâne în continuare o taină neliniștitoare, de a cărei dezlegare (încă) muritorii nu se arată vrednici...
*
Oamenii își târâie destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine modelate de un spațiu tridimensional și de un timp unidimensional și ireversibil (Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu).
Funcție de temperament și educație, purtăm povara timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria credinciosului sau cu disperarea ateului.
Oricare este condiția omului, nimic nu-l împiedică să-și imagineze alte coordonate spațio-temporale pentru actuala existență a sa și a materiei, respectiv – prin credință și iubire – pentru cea viitoare.
Neîndoios că din atari plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, geometrii în care spațiile au n dimensiuni (n>3), paralelele se intersectează fără a se sinchisi de infinit, iar triunghiurile se abat de la regula de fier a celor 180º, căci suma unghiurilor într-un asemenea triunghi convex sau concav poate fi mai mare sau mai mică de 180°.
Nota1: Numesc triunghi convex acel triunghi ale cărui laturi au curbura spre exterior și concav acel triunghi ale cărui laturi se curbează spre interior. De aceea, suma unghiurilor din triunghiul convex este mai mare de 180º, pe când în cel concav este mai mică de 180°.
Cât privește timpul, se știe că în afara de timpul solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de cap tuturor civilizațiilor (nu și mayașilor!), există și alte forme de timp: timpul psihologic, timpul biologic (de care deja am amintit), timpul fictiv (mânuit de scriitori), timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei specifici microcosmosului.
Dar noi, oamenii, ce putem pricepe din măreția copleșitoare a Universului, cu toată bunăvoința astronomilor și a teoriei relativității? Teoria relativității este valabilă pentru viteze apropiate de viteza luminii (c=300.000 km/secundă). Dar peste această viteză ce se întâmplă? Căci este de presupus că nu doar (încă) nedovediții tahioni se pot deplasa cu viteze mai mari decât viteza luminii, ci și alte forme ale materiei din macrounivers și microunivers. În plus, teoria relativității mai susține că la viteze apropiate de viteza luminii, spațiul se contractă și timpul se dilată, adică apar fenomene subtile, imposibil de surprins și de explicat cu actualele cunoștințe și cu actuala tehnologie.
Poate că o viteză egală cu cea a luminii este nu doar pragul de schimbare a materiei accesibilă nouă în ceva inaccesibil (antimaterie), ci și punctul limită la care spațiul se contractă până la resorbția sa totală (golul sau neantul nu are nevoie de spațiu pentru a găzdui inexistentul), iar timpul se dilată până ce redevine eternitate.
Este de presupus că antimateria se poate deplasa cu orice viteză, chiar și cu viteza gândului, și că atunci mișcarea ei se petrece într-un timp care curge în sens invers (dinspre trecut înspre viitor) și într-un spațiu fără dimensiuni (spațiu inexistent), ori într-un spațiu configurat, cu oricât de multe dimensiuni cuprinse în intervalul [4, ∞).
Nota2: Trecerea de la materie la antimaterie și viceversa are loc la scară cosmică doar prin voința Atoatefăcătorului. Acel Fiat lux! al creației primordialea însemnat înfăptuirea simultană a două colosale procese: a)Limitarea atotputerniciei neantului prin explicita formulare a vrerii  de-a se naște existentul și ființa; b)Ieșirea materiei din antimaterie și așezarea acesteia în sistemul spațiu-timp, sistem prin care creatul dobândește „conștiința” superiorității sale în raport cu necreatul și-și afirmă supunerea în fața autorității supreme.
Judecata de Apoi va însemna procesul invers – trecerea de la materie la antimaterie, de la efemer la etern, de la temporal la atemporal...
Cu toate instrumentele ultraperformante pe care le utilizează, astronomii zilelor noastre încă n-au izbutit să elimine nici una din tainele cu care ne împresoară Universul nemărginit și cu toate astea uimitor de armonios și precis. Iar aceste taine constituie tot atâtea întrebări sâcâitoare pentru om: Încotro „curge” Universul, admis fiind faptul că acesta este într-o continuă mișcare (după unii pulsatorie, după alții o interminabilă mișcare de rotație în interiorul unei sfere)?; sau: Viața noastră este posibilă numai întrucât Pământul duce trena Galaxiei și „aleargă” prin necuprins spre un țel în veci necunoscut omului?; sau: Există viață și pe alte planete, ori omul este condamnat la izolare cosmică pentru un timp imposibil de precizat?
În paranteză fie spus, dacă admitem o formă a Universului, oricare ar fi ea, atunci trebuie să admitem existența limitelor de întindere al acestei forme (de pildă, curbura extremă a unui cosmos sferic), caz în care Universul nu mai poate fi considerat infinit în spațiu, chiar dacă sfera, văzută ca și corp perfect de către antici, are capacitatea intrinsecă de-a crea iluzia infinității...
Pentru a nu schimba neînțelesul într-unul și mai dens, cred că, așa cum am spus mai sus, trebuie imaginate alte coordonate spațio-temporale (alți timpi și alte spații), în care mișcarea în general ascultă de alte legi. Căci în profunzimile nemăsurabile ale macrocosmosului, până și raza de lumină se curbează în încercarea disperată de-a străbate imensele spații siderale, dar cel mai adesea obosită, ea sfârșește prin a fi absorbită de hăurile în veci flămânde de substanță...
Cât privește microcosmosul, situat într-un alt registru al cunoașterii, capacitatea noastră de pricepere se dovedește la fel de precară. În tentativa de-a descoperi ultimele „cărămizi” ale materiei (cele mai mici particule), fizicienii au pătruns cu acceleratoarele de particule tot mai adânc în intimitatea atomului, astfel descoperind noi și noi particule, din ce în ce mai mărunte și tot mai bizare în comportament: electroni, protoni, neutroni, mezoni, leptoni, barioni, quarci etc.
Dar la acele ultime „cărămizi” ale materiei încă n-au ajuns! Și poate că nici n-au cum să ajungă de îndată ce la acest nivel au loc transformări continui din materie în energie și viceversa... În schimb, toți cercetătorii sunt de acord că la nivel cuantic trebuie admisă o altă logică – logica dinamică a contradictoriului, dezvoltată de compatriotul nostru Ștefan Lupașcu. Căci electronul nu este particulă sau undă, ci este și particulă și undă!
Iar la nivel subcuantic trebuie elaborate alte legi de manifestare a materiei, ca de pildă principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, fiindcă aici timpul și spațiul au alte conotații față de nivelul fizic.
Poate că prin aceste experiențe, deja s-a ajuns la pragul care separă materia (așa cum se încăpățânează oamenii să o perceapă) de nematerie, respectiv de antimaterie: câmpuri de foarte mare densitate, care pentru a exista real ori numai aparent, nu mai au nevoie de suport material, ci doar de vrerea necuantificabilă de-a fi.
Sau poate că în acest mod, omul căutător are privilegiul să ajungă în vecinătatea acelui a fi primordial, situat dincolo de hotarul timpului și al gândirii umane, și care, așa cum spuneam mai sus, sub impulsul imperativului Fiat lux!, a fost silit să participe la grandioasa lucrare divină...
Sigur, multe ar fi de spus pe această temă. Dar spusele, oricât ar fi ele de inspirate, n-ar căpăta greutatea certitudinii dobândită prin experiment, singurul zeu în fața căruia se închină știința modernă și căruia admite să-i aducă nenumărate ofrande.
De aceea mă voi opri, nu înainte de-a pune întrebarea: Totuși, ce înseamnă a ști?
Mi-ar fi imposibil să răspund la această întrebare dacă m-aș lua doar după avânturile pragmatismului și după tratatele științei moderne.
Așa că vrând-nevrând, pentru a ieși cu fața curată din această cursă pe care singur mi-am întins-o, voi apela la claritatea și seninătatea lui Confucius. În Analecte el spune: „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi. Aceasta înseamnă cu adevărat a ști”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CATASTROFALELE AVANTAJE ALE MAŞINISMULUI
Spusa „Cum îți așterni, așa dormi” este perfect valabilă nu numai pentru un individ oarecare, ci și pentru întreaga omenire. Adică, rând pe rând (totul a pornit din Occident) comunitățile și popoarele s-au lăsat îngenuncheate, cu efort și entuziasm, de nebunia unei civilizații devastatoare, centrată în exclusivitate pe triada consum-comoditate-confort (crâncena lege nescrisă a celor trei „c”-uri), pentru ca astăzi, după vântul semănat atâția ani în lume, să poată culege furtuna nechibzuinței de care, chiar și acum în ceasul al doisprezecelea, continuă să dea dovadă: poluare cât încape, cruzime, neliniște, perfidie, boli cu toptanul și accidente cu carul.
Toate ca toate, dar iată două mari și trufașe paradoxuri, în care grosul omenirii (fericiți sunt acei puțini pământeni ce încă n-au încăput, ori au scăpat cu fuga din ghearele acestei harpii!), grosul omenirii, prin urmare, continuă – aidoma viermelui cuibărit în hrean – să se bălăcească:
1) Nu numai că absurda noastră civilizație n-a rezolvat niciuna din problemele fundamentale ale omenirii (singurele avantaje de pe urma mașinismului, mai nou ale automatismului, sunt comoditatea și viteza de deplasare) și n-a instaurat pe planetă mult visata fericire generală, dar – dimpotrivă – a diversificat paleta acestor probleme și le-a făcut de rang global (poluarea, terorismul, stresul, foamea, asimetriile economice și sociale etc.), astfel dovedind că-i atotputernica făcătură a acestei lumi necumpătate, care zi de zi și ceas de ceas distorsionează, pervertește, amăgește și îmbolnăvește miliarde de oameni.
2) Cu toate că nimeni nu mai crede în steaua ei (mașina lumii fără frâne a luat-o de ceva timp la vale), totuși, din ce în ce mai mulți pământeni caută din răsputeri să bea o cantitate cât mai mare din otrava perfidelor ei avantaje: autoturisme, avioane, telefoane mobile, televizoare, cuptoare cu microunde etc.
N.B. La toate aceste catastrofe directe, la vedere și dorite de uriașa masă a cosumatorilor, se adaugă cele indirecte și tăinuite, însă dorite de cercurile politico-militare și de oligarhia financiar-industrială din umbră: războaie declarate și conflicte economico-strategice întreținute, uriașe cheltuieli cu înarmarea furibundă și însemnatul spor al poluării prin experimentarea noilor arme de distrugere în masă.
Nu-i așa că, prin inconștiența și zorul cu care își caută sinuciderea ascunsă sub atrăgătorul ambalaj al civilizației, preamodernii oameni ai zilelor noastre seamănă cu acei fluturi de noapte, care, irezistibil atrași de flacăra lumânării, până la urmă sfârșesc prin a-și arde aripile?...
Nu pledez pentru totala renunțare la civilizație (întoarcerea la natură n-a fost cu putință în urmă cu 250 de ani, cu tot apelul filosofico-educativ al lui J.J.Rousseau), ci pentru reducerea efectelor ei nimicitoare (mai puțină poluare, mai puțină încredere în mistica tehnologiei și mai mult respect din partea majorității semenilor, mari și mici, pentru natură). Da, căci noi cu toții trebuie să luăm aminte că actuala civilizație s-a întors împotriva viului și că la propriu ea a ajuns să-l strângă de gât pe creatorul ei (tot mai mulți suferinzi și morți din pricina noxelor, tot mai multe aglomerații urbane, nemaivorbind de centrele industriale, unde aerul curat, așa cum ni l-a dat bunul Dumnezeu, este doar o amintire).
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

UMANISMUL CONFUCIANIST ŞI MISTICISMUL DAOIST,
CEI DOI POLI ÎNTRE CARE A OSCILAT ÎNDELUNG FILOSOFIA
 
(I) 
Ce ți-e și cu obișnuința! Sute de ani, îndeosebi de la Renaștere încoace, li s-a băgat în cap generațiilor succesive de europeni și europenizați (mai nou de europeni americanizați) că monopolul adevăratei cunoașteri umane, aidoma monopolului tehnico-științific, economico-financiar și politico-militar, este deținut de corifeii Apusului. Că, adică, dacă ei afirmă și/sau confirmă ceva, apoi acel ceva este adevărul gol-goluț (oamenii luați în brațe de tartorii occidentali devin la țanc vedete, în pofida valorii lor îndoielnice, și faptele agreate de ei nu pot fi decât obligatorii pentru ceilalți pământeni), după cum dacă pun pe ceva eticheta de fals, apoi așa trebuie să rămână. Altminteri, adică susținând cu argumente întemeiate o părere contrarie, riști (în cel mai bun caz) să nu fii băgat de nimeni în seamă.
Și când spun „nimeni”, mă gândesc la presa occidentalilor și la mediile lor academice într-atât de (in)corecte, încât lui Nicolae Paulescu, adevăratul descoperitor al insulinei, nu i s-a făcut nici acuma dreptate în legătură cu atribuirea Premiului Nobel pentru această importantă descoperire, pe când lui Elie Wiesel, un impostor arătat cu degetul chiar de coreligionarii săi, nu i s-a retras Premiul Nobel pentru Pace cât timp a trăit, iar după moartea lui nici pomeneală să o facă cineva.
Iată încă o dovadă (mai era nevoie de așa ceva?!) despre modul necinstit și nemeritat până la sfidare, în care sunt decernate nu numai titlurile și premiile naționale, ci și cele  internaționale...
Apropo de știință. Se știe foarte bine că istoria este jucăria atotputernicilor, că adică pe timp de pace ea este scrisă la comanda marilor dictatori (lumea nu va scăpa niciodată de asemenea ipochimeni), preocupați în cel mai înalt grad de imaginea lor reflectată în oglinda viitorului, iar după încheierea conflictelor militare, ea se scrie la comanda învingătorilor.
Cu ajutorul oportunismului și consensului istoricilor de curte, linia oficială se impune în mediile academice și manualele școlare, astfel că – prin omiterea celor mai jenante evenimente și  distorsionarea altora, precum și prin neesențialele corecții făcute în decursul timpului (bunăoară, în istoria noastră postdecembristă s-a renunțat doar la rizibilele excese bolșevice) – se elaborează discutabila istorie a unui popor, parte integrantă din istoria omenirii.
Însă nu se va renunța cu una, cu două la stereotipii de felul bazinelor tradiționale ale civilizației antice (sumero-babiloniană, egipteană, chineză, indiană, greco-romană), deși – pe baza unor indubitabile probe arheologice (scrierea de la Tărtăria, tăblițele de la Sinaia etc.) – este bine știut (și deja acceptat în anumite medii academice) faptul că civilizația traco-getică dezvoltată pe teritoriul României de azi și mai departe (civilizația Cucuteni, de exemplu) nu doar că le precede la anumite capitole pe toate celelalte (scrierea de la Tărtăria are un avans de 2000 de ani în fața tăblițelor sumeriene!), dar – rod al interinfluențelor, sau mai degrabă al inexplicabilelor sincronisme – ea prezintă frapante asemănări cu civilizații edificate taman în China.
Mă rog, de ce ar renunța istoricii străini la atari stereotipii, când chiar mediile academice românești ignoră probele fabulosului trecut de pe aceste meleaguri?!...
Tot așa și cu filosofia. Pentru gândirea europeană și cea influențată de ea, singura și adevărata filosofie, o cugetare eminamente metafizică, este filosofia antică greacă și structura ei de rezistență din uriașul edificiu al filosofiei europene, edificiu rezultat prin întrepătrunderea celor trei mari concepții arhitecturale (firește, fără a se omite substanțiala contribuție a misticii medievale): empirismul englez, raționalismul francez și idealismul german.
Dar inalterabila frumusețe a filosofiei chineze se întrevede în criptica subtilitate a cugetării daoiste („Cine știe nu spune, cine spune nu știe”) sau în unele dintre paradoxurile lui Hui Shi, filosof din Școala Numelor: „Ceea ce este infinit de mare nu are nimic care să-i fie exterior...ceea ce este infinit de mic nu are nimic care să-i fie interior”.
Pentru o mai bună înțelegere a filosofiei chineze (triada confucianism-daoism-budism, care este deodată sistemul tridimensional al cugetării și credinței chinezilor), se impun câteva precizări prealabile:
a) În Introducere la Filozofia chineză (Editura Humanitas, 1995), autorul Max Kaltenmark ne face cunoscut că „Filozofia chineză veche s-a elaborat, în decursul ultimelor secole dinaintea erei noastre, pe un fond de reprezentări comune unde se poate vedea un soi de vitalism, universalism sau naturalism”, fond de idei directoare și de categorii cu o certă origine socială, pe care Marcel Granet îl califică drept „intituțional”.
b) Preocupările gânditorilor chinezi s-au îndreptat cu prioritate spre morală și arta guvernării.
c) În pofida venerabilei sale vârste, numai de ceva timp în limba chineză există termeni corespunzători pentru filosofie și filosof. Tabloul împărtășirii discipolilor din cugetarea filosofică este descris de Max Kaltenmark în felul următor: „În fiecare școală (jia, „familie”), maestrul (zi sau fu zi) le preda discipolilor (di), care veneau la el, sau prințului, la care se ducea, o învățătură (jiao), o doctrină sau o metodă (dao) de comportament și guvernare, prezentată ca fiind cea mai eficace, pentru că era cea mai conformă cu ordinea naturală (Dao)”.
d) Străduindu-se să regăsească gândirea autentică a vechilor înțelepți, niciun filosof chinez (confucianistul în primul rând) n-a căutat originalitatea, punct în care ei seamănă izbitor de mult cu neoplatonicii.
e) Alte asemănări din larga sferă a sincronismului se constată, pe de o parte, între gândirea daoistă și cea indiană (Ființa fiind văzută ca unitate, transmigrația daoistă nu este legată așa ca la indieni de karma și suferință), pe de altă parte, marea asemănare dintre filosofii chinezi și neoplatonici în ceea ce privește principiile (Dao este principiul metafizico-feminin care zămislește ființele prin colaborare cu subprincipiile sexuate Yin și Yang; LI este principiul metafizic, deosebit de omofonul Li ce desemnează riturile și normele confucianisteetc.), respectiv dintre stoicul Suflet al lumii și Qi-ul chinezilor, gândit de aceștia ca Suflu universal, firea sau principiul vital al omului fiind văzut ca o părticică din el.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

SĂNĂTATEA – BUNUL CEL MAI DE PREŢ AL OMULUI
Foarte mulți dintre semenii noștri sunt întru totul de acord cu adevărul din spusa: Sănătatea pierdută nu mai poți s-o cumperi cu toate bogățiile pământului! Sigur că unii dintre ei se consolează cu această înțelepciune de-abia după o suită de eșecuri și nenorociri, iar alții – ceea ce este mult mai grav – de-abia pe patul de moarte. Cutremurător de pilduitor este cazul acelui american putred de bogat, care – învins de cancer la vârsta marilor împliniri – a lăsat scris pentru posteritate enormul lui regret pentru faptul că, mereu în goană după bani, n-a știut să se bucure de ceea ce bunul Dumnezeu ne-a dat cu atâta generozitate.
Cu toate astea, adică în pofida evidenței privind dureroasa șubrezenie a fericirii plămădită din comori pe care „le mănâncă moliile și le fură hoții”, până și cei mai lucizi oameni se lasă prinși în atrocele vârtej al interesului și concurenței, cele două motoare sociale ale extrem de discutabilului progres material.
Neliniștit și într-o necontenită alergătură (printr-o perpetuă intercondiționare, cele două stări tind statornic spre patologic), omul modern nu mai are nici timpul și nici răbdarea să mediteze la cele două linii de mare forță ale medicinei energetice chinezești, o medicină neîntrerupt practicată de peste 2000 de ani și care (prin reflexoterapie, acupunctură, presopunctură etc.) vine, atunci când este invitată, în ajutorul tratamentului științific:
1) Starea de armonie a sufletului omenesc influențează întreaga natură;
2) Boala este rezultatul dezechilibrului apărut între Yin și Yang, cele două principii sexuate (Yin este principiul feminin, Yang cel masculin), care – în proporții diferite - intră în alcătuirea tuturor ființelor și lucrurilor.
Nu voi intra în detalii despre formidabila armonie lăuntrică și binomul Yin-Yang. Cei interesați pot să afle mai multe din lucrările de profil, inclusiv din textele mele incluse în Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză.
Problema se pune în felul următor: Din diverse motive (stres, alimentație, necumpătare) se produce dezechilibrul energetic și se instalează boala. Ce-i de făcut pentru stoparea bolii și redobândirea sănătății?
Foamea este nu numai calea cea mai simplă și la îndemâna fiecăruia dintre noi, ci și o foarte eficace metodă de refacere a echilibrului energetic. Este lesne de înțeles că prin înfometarea conștientă, proces volițional-terapeutic, celulele bolnave (de pildă cele cancerigene) nu mai sunt hrănite, drept urmare ele nu mai au resurse să se dezvolte și, astfel, devin inapte de proliferare, iar organismul se eliberează de toxine și, acolo unde este cazul, scapă de povara colesterolului și a glicemiei.
Iată două redutabile argumente în acest sens:
a) Toate religiile universaliste (budismul, creștinismul, islamismul) recomandă postul ca mijloc de purificare spirituală și trupească. Da, căci cărțile pe care-și întemeiază doctrinele sunt totodată uimitoare tratate de medicină.
b) Tot mai mulți medici din zilele noastre sunt convinși de rolul miraculos al foamei în tratarea bolilor considerate incurabile (reputați medici din zona mea sunt de aceeași părere), așa că nu mai constituie pentru nimeni o surpriză uriașul afiș de pe clădirea unde cu ceva timp în urmă s-au desfășurat lucrările unui congres internațional de medicină: „Faceți foame dacă vreți să fiți sănătoși!”
Lucru cu atât mai credibil, cu cât suntem obligați să ne îndopăm cu veritabile surse de boli necruțătoare – alimente și băuturi chimizate și/sau modificate genetic...
Având în vedere convingerea anticilor orientali în esențiala unitate trup-suflet, foarte importantă în acest tip aparte de tratament este conștiența bolnavului că psihicul lui are un rol decisiv în lupta cu boala. Evident, rugăciunile și credința contribuie substanțial la întărirea psihicului și, prin aceasta, la continuarea confruntării cu maladia.
A doua armă eficientă de luptă împotriva bolilor o constituie oxigenul. Într-adevăr, căci toate infecțiile și celulele nesănătoase se „tem” de el ca de foc. Se subînțelege că pentru omul modern, tot mai crâncen agresat de poluare, aerul curat constituie o mare problemă. Tocmai de aceea se impun exercițiile fizice și respirațiile corecte pentru toți muritorii, iar pentru bolnavi în mod special. A nu se uita că pentru yoghini starea de sănătate este în directă și inseparabilă legătură cu capacitatea toracică, respectiv cu cea a plămânilor...
Dar iată un exercițiu simplu și accesibil tuturor, inclusiv bolnavilor la pat: După deschiderea geamului și aerisirea camerei, se inspiră pe nas (inspirația corectă se face numai pe nas!) în, să zicem pentru început, cinci timpi (circa cinci secunde), se reține aerul în plămâni 6-7 timpi și apoi se expiră pe gură tot în cinci timpi. Procesul se repetă de mai multe ori pe zi (serii de respirații). Foarte importantă este seria efectuată înainte de culcare, deoarece îl ajută pe bolnav să-și găsească liniștea sufletească și, mai ales, să cunoască somnul odihnitor.
În fine, alimentația trebuie să fie, deopotrivă pentru sănătoși și suferinzi, simplă și cumpătată: un pahar de apă proaspătă pe stomacul gol (curăță aparatul digestiv), grâu germinat, ulei de măsline, o linguriță de miere naturală, câteva picături de propolis, pâine integrală (toate alimentele rafinate sunt dăunătoare!), multe fructe și legume bine spălate, crude și nedescojite.
Acest nucleu al alimentației zilnice poate fi completat, totdeauna în cantități rezonabile (la încheierea mesei să ai sentimentul că ar mai încăpea), cu alte alimente ușor digerabile (de pildă lapte și derivate ale laptelui, de preferință degresate). Carnea nu este recomandabilă din simplul motiv că omul nu este un animal carnivor: nu are masticația și salivația adecvate, apoi că lungimea totală a intestinelor sale fiind mai mare ca la carnivor, carnea are nevoie de mai mult timp pentru parcurgerea lor, astfel că ajunge să putrezească mai înainte de eliminare. Al doilea motiv: în actualele condiții de producere, carnea și derivatele sale constituie cel mai toxic aliment!
N.B. Recomandările nu sunt din auzite, ci alcătuiesc felul meu de viață de ani și ani...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CARENŢELE DE FOND ALE DEMOCRAŢIEI
Nu-i la îndemâna oricui să treacă dincolo de atrăgătorul ambalaj al democrației zilelor noastre (dreptul de-a fi neomenos și nedrept, libertatea ca indispensabil atribut al neosclaviei, neliniștile egalității aparențiale într-o lume a tot mai accentuatelor inegalități subtanțiale etc.) și să constați enormele-i neajunsuri taman în fieful său occidental.
Primul pas pe drumul deslușirii adevărului în această chestiune constă în adoptarea unei poziții corecte vizavi de politică și făcătorii ei. Doar astfel se poate observa că, în mult mai mare măsură ca altădată (altele sunt actualele mijloace de masificare prin intoxicare doctrinară și sterilizare intelectuală), politica este atotputernica artă a creării iluziei că tot ce zboară se mănâncă, altfel spus că, după vrerea celor ce posedă pâinea și cuțitul acestei lumi, la țanc se poate face din alb negru și viceversa!
Nefiind democrația creația trufașului om modern, ci a grecilor antici (în orașele-state ea era exercitată în mod direct), cauzele neajunsurilor acestei mult lăudate forme de guvernământ din vremea noastră trebuie căutate în votul universal, parlamentarism și năravurile marilor democrați (sic!), adică acolo unde sunt condiții prielnice pentru producerea și dezvoltarea lor.
Iată câteva dintre carențele (lista rămâne deschisă) care, potrivit părerii lui Churchill, fac din democrație (evident, din cea occidentală) o formă de guvernământ grozav de imperfectă:
1) Filosoful francez Henri Bergson spunea despre democrație că este singura formă de cârmuire „compatibilă cu libertatea și demnitatea omului”. „Atâta doar”, a completat el. „că nu posedă un criteriu viabil de selecție a valorilor”. Mă întreb ce-ar fi spus despre originala noastră democrație postdecembristă și despre sfidătorul ei sistem de recrutare a ticăloșiei naționale, respectiv de promovare și căpătuire a lichelelor…
2) În masivul tratat Destinul omenirii, gânditorul român P.P.Negulescu nu doar că identifică majoritatea parlamentară cu noua tiranie din Franța liberală (neputând la vremea respectivă să joace rolul de arbitru în disputele dintre partidele politice, președintele francez, „executor orb și pasiv al majorității”, era un simplu „maestru de ceremonii”), ci evidențiază totodată jalnica rocadă de pe eșichierul politic al Hexagonului, unde locul abuzurilor de sus (din vremea monarhiilor absolute) a fost luat de abuzurile de jos (din perioada parlamentarismului).
Oare ce-ar fi spus ilustrul nostru compatriot despre găștile/majoritățile parlamentarilor penali și trădători din vremea noastră, precum și despre penibila misiune a președintelui României nelibere de a promulga legi făcute de hoți pentru hoți?!...
3) Dacă încă de atunci (din perioada interbelică) se căutau soluții cu tentă selectiv-calitativă pentru diminuarea agresivității votului eminamente cantitativ (de pildă, voturile cetățenilor să aibă o greutate direct proporțională cu pregătirea lor intelectuală), iată ce spunea în anul 1793 faimosul „convențional” Barère de Vieuzac despre realegerea la nesfârșit a „mandatarilor” națiunii: „Realegerea indefinită pune pe oameni în locul instituțiilor. Ea creează lingușitori ai poporului, care devin, repede, stăpânii sau tiranii lui…”
Cu următoarea completare în ceea ce privește alegătorii din România postdecembristă. Într-un sfert de veac, s-au constituit două mari categorii de trăitori pe aceste meleaguri: adevărații cetățeni, adică românii care au un anumit statut social și moral-spiritual (respectă legile, tradițiile și pe semenii lor; se achită cu conștiinciozitate de obligațiile față de stat și comunitate; posedă nivelul de cunoștințe generale pretins unui om modern) și simplii locuitori pe teritoriul României (nu produc nimic, ci doar consumă și pretind ajutoare sociale; știu doar de drepturi, nu și de obligații; sunt complet străini de conștiință, cunoștințe de ordin general, elemente de atitudine civică și conduită).
Se subînțelege că, întrucât dețin discernământul necesar în ceea ce privește rolul scrutinului, drept de vot ar trebui să aibă doar românii din prima categorie. Dimpotrivă, incapabili de vreo decizie privind calitățile moral-intelectuale ale candidaților, ba mai mult, dornici să perpetueze actualul dezastru alimentat cu pomene electorale deghizate și ajutoare sociale fățișe, simplii trăitori pe aceste meleaguri (în realitate masa de manevră a PSD-ului, care asigură statornica popularitate a acestuia de 40%) trebuie excluși de la vot până când ei vor face dovada palpabilă că au dobândit calități de cetățeni autentici!
N.B. Atenție, în majoritatea cazurilor (nu doar  la noi, ci și pe alte plaiuri) popularitatea n-are nimic în comun cu onestitatea și capacitatea candidaților!
4) Ipocrizia și oportunismul sunt alte două plăgi devenite virtuți în plan politic. Diplomații și politrucii își justifică fățărnicia cu spusa: „Omului i-a fost dat cuvântul ca să-și ascundă gândul”. Iar prin oportunism, ne spune Negulescu, trebuie să înțelegem atitudinea acelor oameni, „care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”. Sintagma „lipsiți de convingeri” nu trebuie să le dea speranțe de onorabilitate oportuniștilor, asta deoarece convingerile sunt o  parte însemnată a caracterului…
În strânsă și inseparabilă legătură cu ipocrizia și oportunismul sunt alte însușiri ale politrucilor puși pe fapte reprobabile: necinstea, neomenia, lingușeala cu superiorii (tot timpul) și cu alegătorii (doar în campaniile electorale), traseismul politic și, îndeosebi, egoismul tuturor acestor ipochimeni, care pun josnicele lor interese mai presus de interesele generale ale poporului.
De unde justa și tranșanta concluzie a lui P.P.Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor!”
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
NIŞTE VISE (II)
... – Unul ca tine! – unul ca tine, să dea soluţii lumii! – să revoluţioneze lumea, ooo! – şi cum, hai?!  - „prin semnele viselor”, auzi dumneata! - izbucni, deodată, cu glas plin şi înalt, de bariton liric, ofiţerul smead şi cu ochi cenuşii, de la masa lipită de prima fereastră a popotei. Şi urmă, cu neascunsă mânie, parcă:
-Unul ca tine, dragule, care nu ştie face diferenţa între vis şi realitate, nu ştie unde sfârşeşte visul şi unde începe trezia... – ...da, trezia, adică unde încep lucrurile care ne dor şi ne explodează în faţă, da, unul ca tine, ar fi trebuit nu să „revoluţioneze lumea”, ci ar fi trebuit să fie doborât, încă din prima zi a războiului, de orişice antiaeriană...de oricare parte ar fi fost ea: rusească, americană, românească ori nemţească!
Celălalt ofiţer de la masă, cel muştruluit de „senior”, „Albinosul”, se foi pe scaun. Cum stătea pe scaunul său (înclinat, acum, imperceptibil, spre fereastră – ceea ce dădea mai multă lumină, aproape mucenicească, mâhnirii de pe faţa căpitanului...), plecase capul în piept, iarăşi, cu o mâhnire înceţoşată, iar mâinile (albe, mici şi fine, ca de prinţ de sânge), pe care le ţinea pe masă, tot frământau din degete.
-Mă iertaţi, vă rog, domnule comandor, dar parcă aţi luat-o pe urmele domnului colonel Georgescu...parcă i-aţi împrumutat şi tonul, şi modul exclusivist de gândire...şi, mă iertaţi, vă rog, o oarece mărginire intolerantă...mioapă şi obtuză...
-Ia vezi, ia vezi! – mârâi colonelul – dar căpitanul parcă nici nu se sinchisi:
-...Nu-nţelegeţi, domnule comandor...sau nu vreţi, da, nu vreţi să-nţelegeţi, şi rău faceţi... – murmură el. Când visul se continuă şi se confirmă în realitate, asta este ceva ce ţine de semnele transcendenţei, care, în fiece clipă, ne dă de veste asupra...
-Ia mai taci, cobe! Auzi tu, ce mai Platon avem noi în escadrilă, în Flotila X! - ...ce antroposof de popotă, altoit cu baba Maranda, vrăjitoarea şi cititoarea-n ceşti, ulcici şi borcane! Aoleu, maică-măiculiţă! – strigă, parcă umilit dintr-odată, cu glasul nemulţumit şi înverşunat, dar şi mai jos cu un ton, ofiţerul în vârstă. Numai de unul ca tine era nevoie aici, pe front, măi! Du-te şi te-mpuşcă! – ...şi nu mai tot propovădui, de frunza frăsinelului, ca smintiţii, pe-aici, filosofìi de trei parale...liorba-liorba...de unde naiba le-oi mai fi scos şi tu...şi cine te-o mai fi scos, şi pe tine, în calea noastră, coşcogemite ofiţerul de aviaţie? – ...popă trebuia să te faci, măi, ori predicator de-aceia, de la sectanţi... – îşi trădă, din nou, la mânie, originea moldavă, încrâncenatul ofiţer de aviaţie, adept al realismului vitalist...
Şi, deodată, colonelul cel smead explodă, parcă în acompaniament, faţă de exploziile obuzelor, de afară:
-Phiiii! – şi interjecţia asta, simplă şi nevinovată, reverberă neverosimil de puternic şi strident, încât îl trezi din aţipeală, în sfârşit, pe plutonierul adjutant, care dormita în bucătăria popotei aviatorilor.
În aceea clipă de cumpănă discursivă acută - îngrijorat, plutonierul adjutant, care avea în răspundere popota, se repezi (...cam cu întârziere, zicem noi... - ...date fiind cele aproape două ceasuri de dispute necontenite şi înfocate, de la masa cu pricina...), cu paşi săltaţi şi neliniştiţi, către masa de la fereastră, crezând că, pesemne, celor doi (care fuseseră, până nu de mult, trei...) nu le priise mâncarea (care, fie vorba între noi, zăcea şi mânjea, în continuare, onctuoasă, greţoasă, cam toată, bietele farfurii, ciobite de vibraţiile exploziilor - explozii care se auzeau, acum, tot mai des, de afară - cel puţin din zece în zece minute):
-Scuzaţi, vă rog, să trăiţi! - cumva nu vă place mâncarea? Imediat voi...
-Ia du-te, domnule, şi vezi-ţi de treabă! – se stropşi la el, cătrănit nevoie mare, ofiţerul în vârstă.
...Deodată, pe uşa popotei, intră, parcă plutind, ca adus de vrăji... -  ...păşind grozav de tacticos, generalul flotilei aviatice din zonă (un pilot arătos, semeţ, înalt şi tras ca prin inel, cu părul alb-coliliu, ridicat-cocoş... – tot bătea el vreo 55-57 de ani... - ...având o mustăcioară grizonată, răsucită la vârfuri în sus, de Don Juan cărunt...), cu pas măsurat şi imediat unduit elastic, în sus, ca pe arcuri. Prinsese, din zbor, ultima frază, cea stropşită, a ofiţerului mai bătrân – precum şi acel hal de interjecţie, care-l dez-dormitase pe plutonierul adjutant al popotei...:
-Ei, bună ziua, domnilor! Slavă Domnului, s-au întors, tefere, toate „păsările”, la cuib: cele două Messerschmitt-uri ale nemţilor, Potez-urile noastre şi  I.A.R-ul . 39 al nostru.! Ei, ce s-a-ntâmplat, Tudore? (se adresa smeadului vârstnic, fireşte). De ce vă certaţi iar, mă rog frumos vouă? Că te certaşi cu Georgescu, care-a venit, buluc, acuşica, peste mine, nu mă miră deloc, dar deloc...dar ce vei fi având tu cu bietul căpitan, atât de gingaşul nostru căpitan Lixandru...”boierul”...”fecioara”?! Ha?!
Atât plutonierul adjutant, roşu de emoţie, cât şi cei doi ofiţeri de la fereastră (după ce-şi salutară, reglementar, superiorul) – tăcură, puţin încurcaţi. Plutonierul adjutant, aducându-şi aminte de slujbă şi îndatoriri, se încovoie puţin, ca un ospătar cu şervetul pe braţul drept – şi, cu voce tunătoare...apoi, treptat, scăzând, şovăitoare:
-Să trăiţi, domnule general! Să vă servesc, nu...ce...
Generalul îşi flutură mâna, spre plutonierul adjutant (...aplecat excesiv de slugarnic, pentru gusturile ofiţerului superior...), a plictis elegant:
-Nu, nu! Îţi mulţumesc! Am mâncat la mine, în cameră! Poţi să-ţi vezi, liniştit, de treabă, dragule... – ...şi adjutantul dispăru, dintr-odată, ca luat de hait ...se dematerializă, ca răpit de-un djin arab, ceva... - ...un djin hâtru şi ameţitor (ori ameninţător!) de intreprinzător...
-Deci, să revenim, colonele... – zâmbi generalul, aflat încă în picioare, cu ochii cam jucându-i în cap, întors spre masa de la fereastră. În primul rând, felicitări pentru bravura de azi...nouă zboruri de recunoaştere...în condiţii de absolută necunoaştere a situaţiei frontului...halal Stat Major avem! - şi doi ruşi doborâţi...
-Nu...numai unul...
-Ei, oricum! Ca un aviator de recunoaştere să doboare...Felicitări, din tot sufletul! – rosti, cu aprindere, sincer admirativ, generalul.
-...O, nu...mulţumesc frumos...eu nu...dar... – se foi colonelul Tudor, stingherit şi neliniştit: „Ce l-o fi apucat pe ăsta, azi, să dea cu feşteliocul cu-agheasmă, pe unde nu se cuvine? – doar astea-s munca şi datoria şi belelele, de fiecare zi, ale unui aviator de recunoaştere!”)...şi, deodată pleoştit, ofiţerul cel în vârstă, colonelul aviator Tudor Dealmare, mormăi, aşa, a lehamite (...parcă maimuţărindu-şi superiorul...):
-...Deci, Georgescu nu s-a lăsat, da? M-a pârât...Bine, domnule general, vă rog să luaţi absolut orişice decizie doriţi, în ce mă priveşte, sunt la ordinele dumneavoastră! (...şi smeadul era gata să zvâcnească în sus, de la masă, spre a-şi pocni călcâiele, în faţa generalului). Dar generalul îl împinse la loc, pe scaun, cum făcuse colonelul, la rândul lui, cu Georgescu, cu vreun ceas mai devreme...:
-Lasă-l naibii pe Georgescu, ce, de azi-de ieri îl ştim, de azi-de ieri este el Iuda flotilei? Noroc că nu-i un fricos, în luptele astea blestemate...Uite, azi a doborât două avioane americane, în luptă dreaptă, frontală! - ...nu te nelinişti, americanii ăia doi au scăpat, s-au paraşutat prin cele buruieni, de i-au cules ţăranii...nu i-am arestat, am pus numai pază, să nu-i linşeze „ruralii”... -  ... dar ţăranul român, Tudore, e prost de bun: i-am găsit pe cei doi yankey la masă, chiar în casa primarului...Eh...nu i-am făcut nimic nici primarului, cu toate că bombardamentele americane, din zonă, în ultima săptămână, ne-au ars şi distrus opt sate...nu mai zic de incendiile din Ploieşti...din Bucureşti...Antiaeriana noastră – cam slăbuţă, neică...
-...Mulţumesc de veşti, domnule general...n-am ce zice... – murmură, dus pe gânduri, cu mintea blocată de idei şi imagini contradictorii, smeadul colonel Tudor.
-...Dar să-l lăsăm pe Georgescu şi faptele lui eroice...că de aia zic eu că s-a şi umflat, azi, aşa de tare, în pene...Aş dori a-mi zice, însă, Tudore, care-i treaba acum, aici...cu căpitanul de ce te-i fi încins?...se poate, oare, colonele Tudor?...cu o „fecioară”? ce fel de cavaler vei fi fiind, că ne tot împuiezi urechile cu „necesitatea comportamentului cavaleresc, în toate războaiele lumii”...ei?
-Eh, iertaţi, vă rog, domnule general, ştiţi, tot Lixandru al nostru cel zărghit a rămas...şi tot împătimit de zărgheală...nu ştiţi dumneavoastră? – tot cu...
-...cu filosofările lui fanteziste, nu? – rosti, repede şi cu un dezgheţ total al ochilor, generalul Şutac Gheorghe.
-Mda...da...dar acu' mai vine şi cu...hm...mi-e şi nu ştiu cum să vă zic...
-Dar, mă rog, de ce te codeşti, domnule colonel? Ce-o fi zis aşa de deşucheat, „fecioara” de căpitan Lixandru Calomfirescu? – se prefăcu speriat generalul, care se distra de nu mai putea, în sinea lui – „sine” care i se cam vedea pe ochii lui verzi ca iarba, ori ca pucioasa de cea mai bună calitate... -  ...dându-i de gol firea veşnic lihnită de plăceri....din orişice iscate!
-Ei...nu de deşucheri zicea el...da, chiar aşa, „fecioara” Lixandru şi deşucherile, ce să zic...! (şi colonelul aproape că zâmbi, amar-ironic..., apoi, luându-şi seama să nu-şi piardă morga, cumva! - tuşi stingherit...) - ...dar vă rog, vă rog, luaţi loc, domnule general! – se prăpăstui în jos, apoi îşi făcu vânt, semeţ, în sus, de pe scaunul său, colonelul Dealmare, când îşi dădu seama, în sfârşit, că superiorul său, şeful tuturor escadrilelor din zonă, tot în picioare stătea.
-Ei, lasă, lasă...mulţumesc...da...da...ehhh...dar, ia zi, nu te mai codi atâta! Ce-a mai debitat dragul nostru căpitan? – se amuza mereu (după ce acceptă, în final, cu greu, scaunul – iar la aşezat se dovedi mult mai puţin elastic, decât la păşit... – ...ba chiar de-a dreptul greoi, se aşeză, ca un urs!), generalul Şutac, care, pare-mi-se, îşi ştia teribil de bine nu doar oamenii, ci şi ciudăţeniile din minţile lor.
Acum, generalul, după ce, aşezându-se pe scaun, asudase puţin, din pricina necazurilor drastice ale sciaticii -  se liniştise, desăvârşit...şi asculta, cu obrazul şi urechea dreaptă întoarse către colonel.
-...Hm...cum să...ei, da: căpitanul Lixandru, „boierul” nostru... - am onoarea, domnule general, s-a apucat să interpreteze războiul, prin intermediul viselor lui! – se eliberă, ca de o carceră cumplită, colonelul Tudor Dealmare.
-Ei, nu mai zi! Ei, nu mă-nnebuni, colonele! Chiar aşa? Şi cum, mă rog frumos domniei tale? – pufni în râs, un râs de copil pus pe şotii, domnul general.
-Păi...să vă zică el... să n-o fac eu de boacănă... dacă tot sunt vedeniile lui... arătările lui... ptiu, măi Lixandre, da' zi odată, ce mă tot laşi pe mine, când e să-ţi speli izmenele tale, cele murdărite cu vise de noapte! – se lepădă, ca de naiba (...şi cam grosolan, trebuie s-o recunoaştem...), colonelul Dealmare, cu dinţii strepeziţi de-a binelea, numai la gândul că limba lui putea deveni părtaşă vinovată, la prostii şi năzdrăvănii atât de mari, fantaste (şi, ce mai, chiar că deocheate, ori chiar „deşucheate”, vorba generalului!), precum cele ale căpitanului Lixandru.
...Lixandru...de fapt, Alexandru Calomfirescu, din străvechea familie a marilor, vitejilor şi bogaţilor boieri Calomfireşti, din Oltenia[1].
*
-Nu e nimic nemaipomenit, domnule general, să trăiţi! – dădu să se ridice, în faţa superiorului (...a şefului tuturor escadrilelor, din cadrul Flotilei X, de pe Valea Prahovei!), căpitanul.
-Nu-nu, stai jos! – se precipită generalul Şutac. Colonelul Tudor m-a făcut curios, asupra ziselor tale, prin înverşunarea nemaivăzută cu care te combătea şi pe care am surprins-o, când am intrat aici, în trecere. Şi te ştiam şi pe tine, dragă Lixandre, o fire extrem de potolită şi melancolică, şi nu-mi închipuiam cum l-ai putut stârni, în aşa hal, pe câtumai colonelul erou, Tudor!
-Acu' vă luaţi de mine, da? – hârâi, cu parapon, smeadul cel în vârstă.
-Nu, nu, dar ziceam că o aşa discuţie aprinsă trebuie, ea, să aibă un nucleu interesant şi incandescent. Şi de aia... dacă  nu te supără prea tare... – începu generalul strategia „de provocare spre aflare”, printr-o politeţe oarecum exagerată, între un grad major şi unul minor...
-Ei, domnul colonel Dealmare, îl rog să mă ierte, cam exagerează importanţa spuselor mele – începu, tare stingherit, căpitanul Alexandru Calomfirescu.
-Totuşi, totuşi... – îl îmbie, din ton, generalul Şutac. Ceva trebuie să fie de zis şi meditat, pentru că te ştiu...mă rog, de când te ştiu, adică, de trei ani... marele filosof al flotilei...
-Acum mă luaţi la vale pe mine, să trăiţi, domnule general... – se intimidă Calomfirescu.
-Nu, dragă, de ce eşti aşa de sensibil?
-Domnule general – se decise, în sfârşit, să iasă din „oala cu penibil”, căpitanul Calomfirescu, văzând că discuţia tinde să facă din ţânţar, armăsar, iar subiectul ei să devină ridicol de neimportant, faţă de preparativele excesiv de fastuoase şi tot mai inutile, ca nişte canafi, din ce în ce mai lungi şi bogaţi în snobism, atârnând de o carpetă mică şi banală. Era vorba de influenţa mistică a viselor, asupra realităţii – sau, mă rog, de confluenţa viselor cu realitatea...a corporalităţii astrale, cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi războiul...
-Interesant, interesant, dă-i drumul... – îl îmbie, şi el sătul de atâtea temenele preparative, generalul – dar, secret, începând să regrete că a insistat atâta, asupra unui subiect care ar fi avut multe şanse să-l plictisească, în calitatea lui de om realist şi neiniţiat în nicio mistică, de nicăierri, ci doar în realitatea brutală a bombaradamentelor aviatice, dintr-o zonă aridă şi păcătoasă.
Fără să bage de seamă gândul secret al generalului, concentrat şi serios, căpitanul Calomfirecu începu, cu bărbia pe jumătate lăsată în piept:
-Eram tânăr absolvent al Şcolii de Ofiţeri şi proaspăt iniţiat în antroposofie, când am ştiut, cu certitudine, că va izbucni războiul, deşi acesta încă nu dădea niciun semn că va izbucni. Adică, aveam vreo 22 de ani -  era în primăvara lui 1934 – şi lumea Bucureştilor se distra copios şi fără de griji... dar eu studiam influenţa radiaţiilor astrale asupra...
-Da-da, baba Maranda, cu ulcica... – mormăi colonelul Dealmare.
Fără să-l ia în seamă pe colonel, căpitanul, cu două degete pe bărbie, continuă, tot mai concentrat şi mai în transă:
-Avusesem o viziune: se făcea că eram pe o câmpie fără de capăt...
-...Ca asta a noastră, de acum... mare scofală să visezi Bărăganul...-  continuă să cârtească, ironic, colonelul.
-...şi, pe cerul care mă strivea, a apărut, deodată, la apus, un nor scăldat în sânge înfocat... un nor care se făcea tot mai mare, şi mai mare... parcă eram într-o sală de cinematograf..
-Pun pariu că acolo şi erai, într-o sală de cinamatograf, matolit, cum nu-ţi stă ţie în caracter, Lixandre, dragule... şi, vezi Doamne, ai început să ai viziuni... pe pereţi... – ricană, răutăcios, colonelul.
Nici acum căpitanul Calomfirescu nu reacţionă, de parcă nu mai auzea nimic în jur:
-...şi norul de sânge şi de foc cuprinsese toată partea de apus a cerului, şi se auzeau, în norul acela... şi, după aceea, se şi vedeau, oameni, mii şi milioane de oameni, scăldaţi în sânge, şi care strigau, se certau, horcăiau de moarte... şi, deodată, din străfundul apusului, a ieşit un taur enorm, negru ca păcura, care a început să mâne norul plin de sânge, de voci strigătoare şi de certuri cumplite, care cutremurau, sub mine, pământul...
-N-am zis eu? – Calomfirescu nu se mai putea scula de pe scaunul din cinematograf... i se cutremurau alcoolurile, prin cap... da-da-da, „fecioara” noastră, sireaca... uite ce comportament şi-a găsit pe drum... se dădu la destrăbălare, nu glumă... – nu se lăsă colonelul Dealmare.
-Dragul meu Tudor, lasă, te rog frumos, lasă omul să vorbească... – interveni, conciliator, generalul, deşi visul calomfirescian nu-l captivase, deocamdată, cine ştie ce.
-...şi s-au dus spre răsărit, norul de sânge şi mulţimile înotând în sânge şi învrăjbite cumplit, iar taurul mâna norul din urmă...
-Da, ajunsese taurul, păstor de oameni calomfireşti... vezi, când eşti în stări de astea, te conduc animalele... – tolocăni, cu obstinaţie, colonelul, ca să nu se vadă că începuse să-l intereseze, până şi pe el, visul calomfirescian...
-...norul însângerat, din care curgeau, pe pământ, fluvii de sânge, s-a depărtat în răsărit, până nu s-a mai văzut deloc... dar, după o vreme, iar s-au auzit vaiete şi gemete şi străgăte de moarte... şi norul se întorcea, dar taurul zăcea răpus, în fruntea norului, un hoit enorm şi negru ca păcura... şi pe pământ curgea sânge negru, din taur... potop se făcea pe pământ, din sângele taurului cel uriaş şi negru... un ocean de sânge...
-...Vezi, de aia, că mi-a picat sângele de taur negru pe faţă, am devenit eu smead, că, de felul meu, eu mi-s alb ca helgea... – mustăci colonelul - căruia nu-i dădea mâna să renunţe, pentru că, altfel, şi-ar fi ieşit din mână...
-...şi, de data asta, uriaşul nor de sânge, foc şi zavistie şi răcnete de moarte era mânat, dinapoi, de un urs, mare, mare, de acoperea tot cerul, şi umbra lui împuţea pământul... şi negru ca tăciunele, ursul ăsta, care acoperea tot cerul, de la răsărit spre apus...
-Negru şi împuţit... păi, ăsta-i ţiganul de la grădina de zarzavat a popotei, Pintilică... – se făcu a se dumiri colonelul, aparent pus pe pozne şi zeflemea. Apoi urmă (...căci, strivit de propria viziune, căpitanul amuţise, câteva clipe, tot cu bărbia în piept şi ochii închişi...):
-Păi, da, cum era să lipsească tocmai ursul carpatin, din povestea unui turmentat român... care se răsteşte la bocanci, în colţul cinematografului... – nu se dădea bătut colonelul, deloc impresionat (voia să dea impresia...), de spusele vizionarului Calomfirescu. În schimb, generalul dădea unele semne (...vizibile, neascunse!) de interes.
Căpitanul Calomfirescu nu asculta nimic dinafară, ci vocea îi vibra tot mai puternic şi fiinţa lui lăuntrică se aprindea tot mai tare, cu cât se apropia de sfârşitul viziunii reînviate:
-...şi, sub domnia ursului, sângele curgea pe pământul câmpiei unde stăteam, ca o revărasare de ocean, şi îneca totul în sânge, şi ucidea totul, unde cădeau şuvoaiele enorme, ca un foc pârjolitor... şi, de unde, până atunci, câmpia era pustie şi arsă de lumini însângerate, deodată au început oameni să iasă de sub pământ, şi le cădeau sânge şi foc pe capete, acelor oameni iscaţi din fundul pământului, erau botezaţi cu sânge şi foc, oamenii iscaţi din afundul pământului... dar ei nu ştiau de acest botez, la care erau supuşi... - ...ci, după ce se botezau cu nenorocire şi foc şi moarte, toţi oamenii intrau, iarăşi, în pământ...parcă se scufundau încă mai afund, într-o tot mai cumplită jale...Şi toată câmpia nesfârşită devenise un ocean al tăcerii însângerate...se auzea, acum sângele cum cade tacticos, ritmic, nemilos, sadic... - ...nu şuvoi, ci picătură cu picătură...şi unde cădea, groapă neagră se făcea, hău până-n iad...
Dintr-odată, Calomfirescu tăcu. Bărbia îi căzuse în piept, ochii nu i se mai vedeau deloc... - ...parcă adormise, parcă-şi pierduse chipul, parcă-şi scufundase chipul în tenebre...
...Afară se făcea seară. Se răcorea văzduhul - şi ieşeau aburi, din pământul încins, peste zi. Nu se mai auzeau bubuituri din nicio parte. Se lăsase, parcă, o linişte nefirească, apăsătoare - aceea dinaintea furtunii celei mari...
...Generalul tuşi de vreo două ori, apoi zise, cu voce moale, adresându-se smeadului:
-Vezi, colonele, asta-i trauma războiului: sunt firi impresionabile, care preferă să transfere asupra trecutului, ceea ce se întâmplă, îngrozitor şi catastrofal, într-un prezent insuportabil... Dar să ştii că băiatul ăsta, atâta de gingaş şi de sensibil, s-ar putea să fi văzut, să fi intuit ceva, cu percepţia lui extrasenzorială: am aflat (...că de asta am şi venit eu aici, iar nu de gura lui Georgescu...) ...am aflat, trebuie să verificăm, prin radarele şi serviciile nemţeşti..., că ruşii s-ar plimba prin Moldova, ca pe la ei acasă...d-aia ai şi dat tu, în Vrancea, de avionul ăla, cu rusul... Ce mă miră şi mă îngrijorează este, însă, tăcerea Cartierului General... – ...şi la noi, şi la germani. Nu se ştie nimic, dar, parcă, eu miros un complot, undeva sus de tot...ceva care miroase teribil de urât...
Generalului îi pierise de tot scânteia de veselie, din ochi.
-Tudore, să fiţi pe poziţie, te rog mult! – spuse, ca pe-o rugăminte fierbinte şi, cumva, copleşită de spaime şi de laşitate, generalul Şutac... - ...şi, apoi, după ce colonelul Tudor Dealmare dădu, confirmativ şi rapid din cap, generalul se şi pregătea să se ridice..., când, amintindu-şi ceva esenţial, trânti, deodată, chipiul cu cozorocul de masă:
-Şi spune-le mecanicilor să dea zor cu verificarea şi cu reparaţiile... nu ştiu dacă nu cumva o să trebuiască să le ridicăm de la pământ, chiar în noaptea asta... nu ştiu ce să zic, dar presimt, tocmai în tăcerea asta, lucruri nu tocmai curate – nici frumoase şi nici gustoase... Lixandru s-ar putea să nu fie paranoic... O să facem o şedinţă, cu toţi ofiţerii aviatori, într-o jumătate de oră. Trezeşte-l pe visătorul nostru... – şi făcu semn, cu capul, către căpitanul cel prăbuşit în abisuri de Duh, numai de el ştiute...
...Generalul, încruntat, înnegurat, acum, tuşi iar, scrâşni mozaicul popotei cu picioarele scaunului, ridicându-se definitiv de pe scaun, parcă mai greu cu o tonă şi mai bătrân cu o sută de ani... şi, fără o vorbă, ieşi pe uşă, în urma lui rămânând uşa întredeschisă.
-Vezi, Calomfirescule, dragule, vezi, Lixandre, dragule, să nu-l fi supărat, cumva, pe general... – zise, mai în glumă, mai în serios, colonelul, fără să creadă nici el în ce zicea. Cu atât mai puţin să se amuze de ce anume zicea... Voia să glumească, dar îi stătea „glumăreala” în gât, ca un os de peşte, straşnic de ţepos....
Căpitanul Calomfirescu nu-şi ridică bărbia şi nu-şi deschise ochii. Părea toropit şi extrem de ostenit, stors de orişice urmă de vlagă, după reactualizarea viziunii din vis...
*
...Ajuns, până la urmă, în odaia sa ascetică (un pat de campanie, o masă, un scaun, un cufăr de campanie... - iar pe perete, o icoană a Lui Hristos răstignit, cu capul dat pe spate şi cu mâinile sângerând, larg, pe crucea dilatată enorm, pe tot fondul cerului... - lângă care icoană pâlpâia o candelă monahală, cu busuioc jur-prejur...), singur, în sfârşit (după şedinţa care, parcă, dădea dreptate 100% viziunilor sale onirice...) – căpitanul Calomfirescu se trânti pe pat şi, tot cu ochii închişi, dar mai treaz şi mai lucid decât oricând, îşi continuă gândurile şi viziunile chinuitoare, de coşmar...
La popotă nu se mai simţise în stare să povestească (...de fapt, percepuse foarte bine, cu toată starea lui de concentrare narativ-vizionară, atât luările peste picior ale colonelului, cât şi stânjeneala sceptică a generalului – ...ambele, însă, îl amărâseră şi-l istoviseră şi mai mult decât ar fi fost normal... şi, de aceea, tăcuse, cu încăpăţânare visătoare...) - ...nu se simţise în stare să retrăiască, de faţă cu străini (cel puţin, străini de viziunile lui...), şi un al doilea vis, o a doua viziune, încă mult mai impresionantă, zguduitoare, prin realismul ei tragic...
...Se făcea că mama lui pregătea Paştele, în casa lor boierească, la cuhnie... dar muncea singură, nu se vedea nicio slujitoare, niciun argat... şi era miezul nopţii, şi mama lui era exasperată că nu mai reuşeşte să facă nimic, să termine nimic, din câte se cuvin pentru Paşte...
Şi, deodată, afară, în noapte, se auziră zăngănituri teribile, de arme şi scuturi... şi uşa cuhniei se deschise violent, lăsând să intre puhoi de oameni înarmaţi cu săbii, cu paloşe, cu arcuri cu săgeţi, cu scuturi, care zăngăneau teribil, izbinduse de armurile care acopereau trupurile oştenilor... nu erau romani, Calomfirescu ştia, din cărţile de istorie, cum arătau legionarii romani... şi oştenii se certau, parcă, între ei, cumplit se certau, într-o limbă urâtă, hidoasă, ale cărei sunete horcăite parcă şi cutremurau pământul, gata să-l năruiască în hăuri nebănuite de întuneric... iar în mijlocul oştenilor, era, însângerat şi măreţ, luminat tragic de luna enormă de afară – El, Hristos...
Trupul, complet dezbrăcat, al Lui Hristos, şiroia de sânge (...avea doar o legătură de pânză, în jurul şoldurilor, picurând, şi ea, de sânge...) ...un sânge amestecat cu foc şi lumină blândă... şiroia sângele, blând, din rănile Lui, peste tot, prin fiecare ungher al cuhniei şiroia sângele luminii... -  sângele Lui Hristos se furişa, se strecura, cuminte, şi lumina, minunat şi înfricoşat, fiecare ungher, fiecare ungher se arăta, acum, aşa cum era el, în realitate şi nu mascat, şi nu deghizat în umbrele întunericului cel prefăcut şi prefăcător în minciună...
Iar Hristosul Cel înalt şi însângerat cu foc, trist, foarte trist, dar, mereu blând, ieşì, parcă, din rândul oştenilor, care, deşi-L păzeau, nu-L vedeau...ieşi din rândurile lor, dar nu ieşi în faţă, ci ieşi, se alungi, enorm, fabulos, deasupra tuturora, pe verticală, în sus... şi, acum, Hristos umplea, cu fiinţa Lui însângerată de lumină, tot universul, căci până şi luna se dădu la o parte, ca să facă loc staturii cosmice a Însângeratului cu Lumină...şi-i zise mamei lui Lixandru:
-Bună femeie, ai ceva de mâncare, ai, oare, şi nişte apă proaspătă, pentru mine şi pentru aceşti oameni din jurul meu? Ne este sete, ardem de sete...
Şi Hristos ardea, cu adevărat, dar ca un pom aprins de Crăciun ardea...
Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-i dea, cu grăbire, Însângeratului Lumii... dar nu afla nimic isprăvit... şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă proaspăt scoasă din fântână... nu mai era, în cofă, strop de apă! – şi mama sa îşi îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins... plângea cu disperare, plângea şi bocea cu glas mare, ca după mort...
Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse:
-Femeie dragă, văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-i ajutaţi... Acum plec... poate  veţi fi pregătiţi altădată... voi mai veni... mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare, şi nu-L veţi mai boci pe Cel Veşnic, pe Pururi  Înviatul...
Şi plecă, tot în mijlocul puhoiului de oşteni, care oşteni îl păzeau (cel puţin aşa păreau a crede...), dar nu-L vedeau, ci se îmbulzeau, cu răcnete scurte, să iasă, toţi, buluc, din cuhnia care fusese, în acel ceas, atât de largă, încât îi cuprinsese pe toţi... chiar şi pe Hristos Cel cu sângele lui blând călătorind, printre stele ieşite, toate, pe cer... - ...ieşite în semn de rămas bun şi de bucurie secretă a aşteptării Domnului lor, Domnului a tot şi a toate...
Mama sa continua să plângă, cu capul în palme - într-un colţ... - dar mai potolită, mai resemnată...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Calomfireştii,  "neam de buni luptători, ajunşi boieri din ţărani şi căpitani de oşti" - scrie un urmaş al lor, Bucur Calomfirescu, ofiţer în al doilea război mondial, în Memoriile sale (Ed. Vitruviu, 2010). Se pare că, deja pe la 1200, aceşti luptători au început să primească, în schimbul faptelor lor de arme, moşii de la domnitorii valahi şi de la regii unguri. Despre luptele lor cu turcii şi cumanii, autorul a aflat şi din "Balada lui Radu Calomfirescu", culeasă de Vasile Alecsandri, dar şi din amintirile lui Filip Haiducul, un bătrân singuratic, de 120 de ani, din Munţii Mehedinţilor.

FEMEIA – PRIMUL GÂND DE CRIST
aleasă liră – blând lăută
din strune-ți cad îngeri și spini
pentru o lume nevăzută
clădești din sonuri punți de crini
 
suntem străini de cânt-cărare
dar Frumusețea ne e zee
unelte sfinte-n sfânt-lucrare
un nume au: se chem' Femeie!
 
străjeri suntem la poarta sorții
întâmpinăm minuni și raze
prin slove-am lecuit toți morții
 
cu toți trudim la raiu-n fraze...
...Femeie – primul gând de Crist
întinde-ți mila peste-Artist!
 
CREZUL
Tu eşti demiurg a toate – nevăzut
dar prin Chipul Răstignirii – cunoscut:
creşti durerea mântuirii – minunat
pe noi nouă ne dezvălui – Duh curat!
 
viermi uitare hoit şi treceri hotărăşti
crezul smulge-n stele suflet – smulge măşti:
dimpreună-n lumi de raze pribegim
dar prin Tine – Empireu-l regăsim...
 
Călăuză – Frate Mare – suferim:
Suferinţa  - în Iubire o-nflorim!
...de căutare şi-ntrebare-mbolnăviţi
 
ne culcăm în Tine – liniştiţi...
...îmbrăcând lumina apelor din cer
straiu-nvăpăiază Navă şi Năier!
 
BEŢIVUL DIN TRAFIC
morţii-şi pun centura-n dric – merg disciplinat în trafic
căci pe lumea „ceealaltă” toţi tre' să se-nscrie-n grafic!
vampiri trag  - pe şest – o duşcă: cine ştie luna astă
de-or primi raţia-ntreagă: sânge-albastru de nevastă...
 
trec strigoaice-n crinoline – vălurind văzduh şi apă...
mare-nghesuială – frate – de când criza-n lume sapă!
...zice răposat beţivul – tot oprind în gât... „maree”:
„...nu-nţeleg – hâc! – socoteala: <<...lumea astă...lumea cee...?!>>
 
cuminecături şi sticlă: osebirea e... PARTAJUL!
...la mulţi ani şi fericire! – hâc!... era s-uit: ...ŞI-AMBALAJUL!
eu sunt pentru împăcare – hâc! – vă dau pe loc ucazul:
morţi şi vii – cu toţi în trafic – vă daţi mâini!  - vivat curajul!
 
...şi-ocolind pe Sfântul Petru – cel pus straşnic pe controale
şovăì spre slăvi beţivul – tot jertfind el la alcoale...
aşa tare-l preocupă lozincile-osanale
că uitat-a amănuntul: el de mult e-ulcici şi oale...
(...pline toate – parfumate!... dar niciuna cu... sarmale!)
 
NOPŢI DE RUGĂCIUNE
tei tomnaticiplâng în vară -  copleşiţi
între vipii şi parfumuri sunt striviţi:
stă pe ramuri – toropit de nopţi fierbinţi
înger singur: s-a certat cu văpăi-sfinţi...
 
nopţi învârtejite-n foc – fie-vă milă
cântecul de greier – disperat – hrăneşte silă...
coborât-a iar infernul pe pământ
vestejit e-n guşi de păsări  - Ultim Cânt...
 
nu te mânia pe bieţi Artişti – o – Criste
când cerşesc spre ceruri ametiste:
mistic  - răcorosul foc – se mai hrăneşte
 
din credinţă şi durere – şi tot creşte!
focul Artei nu a ars pe nime-n lume:
schimbă-ţi – Criste-n simfonii – câteva strune...
 
ÎNCĂ TÂNĂR E TÂLCUITORUL
încă tânăr e tâlcuitorul
sprinten saltă  - foc de pe comori!
azi citeşte-n aştri cu tot zorul
precum mii de ani în urmă – printre flori...
 
încă tânăr e tâlcuitorul
duhul i se dueleaz' pe săturate -
în pridvor nu-i e uscat umorul:
că-s heruvi – serafi: se bat pe spate!
 
încă mai dansează cu vulcanii
călărind  - pe deşelate – stele:
otânjiţi – smeriţi – din cer – golanii
 
se coboară – înşerpind - din nou – curele...
...el – tâlcuitorul Viului Hristos
nu cojeşte cânt şi vrajă pân' la os...
 
VIZITA
în căsuţa de tămâie
Crist s-a pogorât din stele:
a venit să îmi mângâie
rugăciunea vieţii mele
 
candela mai arde vie
dimineaţa când s-arată:
vorbe sfinte se-nfierbântă
şi nu-ndură-un „altădată
 
pân' la Duh – păduri de patimi!
iar Tu te numeşti Răbdare -
încât hotărăşti – în lacrimi
să mai stai cu mine-o zare...
 
...după-o viaţă  - am ca oaspe
tot Hristosul cel de ieri:
tace raze-exasperate
luminând munţi de dureri...
 
MII POPOARELE DE CETINI
mii popoarele de cetini se smeresc sub vânt de soare
rugăciune murmurată se înalţă din izvoare
strecurată printre sfinţi şi-n miresme de altar
viu lumina mântuirii plouă peste-al meu zadar
 
cruci de vulturi din tărie liturghii binecuvântă
şapte turme-n vârf de munte mistice tăceri descântă
ierburi din poieni văratici unduiesc liniştea vastă
nor de raze îl pogoară pe Hristos aici pe coastă
 
şi pornesc lucrări serafii şi orânduiri heruvii
gura mea-i pecetluită – precum deltele de fluvii:
către Mare ea rosteşte cuvântări de Înalt Mist
din drum graiul nu-l întoarce – ci-n orbiri de ametist
 
alte capete-n coroană – alte frunţi sub joc de săbii
alte lumi şi alte soarte – cum şi vele de corăbii
mână-n ţarc de semne-arzânde rosturile învechite
şi-n noi viersuiri – noi fraze – trec Cuvântul prin noi site...
 
...o minune-i veşnicia  – din crin cer până-n pământ
dar destăinuiri nu face Înviatul din Mormânt...
 
de vezi semne în abisuri: taci – asculţi şi înţelegi
nu-ţi tocmeşti tălmaci uimirii nici pe magi şi nici pe regi
...nu poţi şti – uitând de Munte – chiuind la cânt de flaute:
adâncind lumini în suflet – vine Ravvi să te caute!
 
PLECAREA VÂLVELOR
vâlva munţilor – mâhnită şi proroacă
scurmă lira-nfriguratelor păduri:
vii copacii – strune-n van invoacă
viersuiri ce-s stinse în trecute guri
 
vestejite-s azi moşiile de stele
vestejiţi heralzi sunt îngerii din glas
tristă – vâlva s-a pierdut după perdele
norii stânelor în alte zări au mas
 
fluiere s-au frânt – tăcut-a Duhul Sfânt
noaptea vieţii s-a fost tras din munte
moarte e din cer până-n pământ
 
iar Poetul strânge între palme frunte
...când  şi vâlvele-au plecat în lumi păgâne
blândului Hristos ce-I mai rămâne?
 
NECESARA MINUNE
în zadar se schimbă nopţile în zori:
unde sunt ciobanii sfinţi şi rugători?
unde-s – dârzi – voivozii – magii crăişori
în această ţară adâncată-n nori?
 
vai – pitice vremuri şi preascunde frunţi
e degeaba încă stâncă-n vechii munţi:
aţi uitat să daţi cu pietre după câini
iar turbaţii v-au muşcat şi piept şi mâini
 
zmeii ne-au sorbit şi sufletul şi glia
ne-a rămas – străin pleoştită – pălăria...
părăsit-am vatra - ni s-a stins mânia
 
râdem când – prosteşte – surpăm temelia
...Criste – simt prin neguri – gâfâit respiri:
iscă-n plebi-cenuşă jarul de martiri!
 
SFÂNT POEMUL LUMII AZI S-A DAT LA FUND
sfânt poemul lumii azi s-a dat la fund
din lumina apei ne-am ales cu prund...
aşa – cam pe seară – Crist s-a dat pe-o coastă:
armonìi fugit-au – lăsând drâmbă proastă...
 
vetrele crăpat-au – cruguri s-au strâmbat
stins e focul – stele-au uitat de cântat...
mărăcini sunt munţii – cârtiţe-au coroană
orbii se prăvală cu toţii-n bulboană
 
trezeşte-Te – Criste – varsă iar agheasmă
peste lumi secate de orice mireasmă!
învie Grădina – Maica Mântuirii
 
ochilor-găvane redă raza ştirii!
...când Poet-Hristosul scapă lira-n hume
în cenuşi preface omeniri şi lume...
 
NEDREPTĂŢIT
au venit la mine crinii – osândiţi
să le dau şi foc şi sânge – stors din stih
au venit la mine câinii zădărâţi
au venit toţi peştii din recif
 
şi popoarele de stele-au năvălit
crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit
din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi
şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi
 
tuturor le-am fost ieri proroc şi-ajutor
de cer piscului i-am spus să-i fie dor
nu e duh să nu-i fi fost învăţător
 
şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor
...L-am pârât pe Crist la Inorog:
mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog...
 
MAI RĂU DECÂT MINE
am stricat cuiburi de stele
am surprins nuditatea Lunii
poduri surpat-am în cer să se-ntoarcă străbunii
am dezertat din hore de iele
afişe de circ am lipit pe aripi de cocor şi lăstuni
de duşcă-am dat timpul – vulcanii din lumi...
...ce mai vreţi – oameni buni?
mai rău decât mine nu poate fi decât
cel ce-a uitat de
fulgere – spre-a vădi în temple
lumina – sau
cel ce nu şi-a sculptat în
Poem – toată vina
 
DEMISIE
obosit – bolnav şi lânced – răstignit pe valuri
vreau arsura unei stele – dincolo de maluri
am vâslit spre nemurire – ciung şi făr' de-aripe
în priviri frământ ruine – înfrângeri – risipe...
 
am scârbit în ceruri zeii – exhibând năpasta
m-am scârbit pe mine însumi – străpungându-mi coasta
nici n-aştept mustrări de soartă – laşă amânare
scurt poemul ce privirăţi e-o demisionare
 
MITOLOGIA AMURGULUI
îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme
orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme
mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri
stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri
 
stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi
nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L vinzi...
din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă
pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă
 
Căţelul Pământului şi cu Inorogul
se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul
regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi
mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi
 
bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă
e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă...
unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită
din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?
 
LĂMURIRE
16 August 2016 – Sfinţii Martiri Brâncoveni 
de departe vin ecouri
munţii ning lumini
nunţi de zâne cresc în piscuri
pe-aproape de crini
 
fulgere vestesc venirea
Mirelui Ceresc
păsări – îngeri nesfielnici
ne călăuzesc
 
trăsnete despic' pământul
pentru duhuri sfinte:
din izvoare – din pădure
se slobod arginte
 
în furtunile de raze
se-mplinesc eroii:
cavaleri ai nunţii firii
vin spre Crist martirii
 
sus în tronul de mărire
stă un orb sălbatic
din barbara lui citire
renaştem hieratic
 
slovă după slovi de fulger
orbul ne aşază
încât nunta lămureşte
lumea într-o frază
 
stele crâncene pogoară
duhurile-n candeli:
Crist în piscuri ne însoară
cu spade de-arhangheli
 
METANOIA BUREŢILOR
noi – bureţii din rigolă
târguim din luni gondolă
noi bureţii bureţim
şi pe toţi vă mucezim
 
alelei – bureţi de soartă
scrieţi-mi pe pântec hartă
descreţiţi în maţe-o poartă
burta s-o simţim deşartă
 
colo-i gura iadului
umple gura raiului
pe picior de plai ajunşi
de raze să fim străpunşi
 
să uscăm păcat şi vină
să-ndreptăm tot ce se-nclină
să-nchinăm la sfinţi cocori
grădina cu sfinte flori
 
hai – bureţi întunecaţi
la minune ajutaţi
şi-o să fiţi în ochii Lui
creţi de nori – lumii gurgui
 
BRIC-A-BRAC-URI NECESARE
a murit
modern: îngheţat în plin câmp
experimental
 
vă urâm – cu
simpatie: vomaţi din
plin – ca poftă
ce va să fie
 
doi oameni
mugeau – apoi
au început să le crească şi
coarnele: unul dintre ei a dat să
mugească ceva
special – şi-atunci – pe loc
a căzut înjunghiat de
soartă
 
graniţa
garanţiilor se întinde până la
iresponsabilitate
 
un matur – matàr
murdar – şi cu minţile
bazar
 
rămân pe
ţeavă:  n-am nicio
grabă – curând
cu mine voi
împuşca tot
universul – în fel şi chip
zvârcolind
versul
 
observatoarele
gastronomice au identificat pe
cer – umbre de
excremente zburătoare: tocmai ne
pregătim să interceptăm un
closet galactic – să-i
intersectăm – apoi – orbita
oarbă – pentru a ne şi
identifica – în cele din urmă şi
întru totul – cu
religia sa – măgulitor
flatulantă
 
DIN VALE
ursuză vale de plânsori şi răcnet
scrisă-n funebri fulgeri – Jude-aştepţi:
ai fost cândva icoană-n munţi – sfânt zvâcnet
te înălţai spre aştri – luminaţi nămeţi
 
de ce nu dai iertare – slobozire
de ce nu uiţi păcate slăbănoage
căci Tu eşti Dumnezeu şi eşti Iubire:
schimbă-n văpăi pârâşe terfeloage
 
dureri şi deznădejdi – une prin alte
ne-au prăbuşit din piscul dumiririi
secaţi orbirii – sclavi suntem încalte
 
trăsuri de chip se-nec' în lutul firii
...îndură-Te – Lumină Preacurată
şi ne mai umple ochii – înc-o dată
 
ŢĂRANII PRUNCIEI MELE
curaţii mei ţărani – cei din pruncie
în straie de-mpăraţi şi de vântoase
neam ce s-a pogorât nu doar să fie
ci să-şi lucreze duhuri şi prinoase
 
un neam de crai şi mucenici se scurge
prin munţii mei – 'napoi la grea poveste
căci iată – lumea-i gata să amurge:
deci neamul se întoarce iar pe creste
 
ţăranii mei se sorb iar în icoane
cu strai de moarte şi cu strai de viaţă
se răstignesc cu toţii în piroane:
 
numai în vârf de munţi să-nvii se-nvaţă...
...voivozii mei ţărani – în vremuri rele
s-au răspândit pe ceruri – iarăşi stele!
 
ALCHIMIŞTI ŞI SFINŢI
athanor
vreau să mor
sori de dor
praf de-ecuator
 
dimineţi
crai isteţi
vând scaieţi
răstignind scapeţi
 
absalom
păr de gnom
metronom
clironom
fără chip de om
 
adonai
mucegai
mă strigai
eu cântam din nai
 
ferentari
fete mari
cu şalvari
sfinţii-s tot mai rari
 
hăulind
dăulind
flori de grind
toţi m-au prins doinind
 
avacum
pisc de fum
nu ştiu cum
trăiesc şi răzbun
 
apelai
la serai
încântai
zânele din rai
 
crai nebun
vai de scrum
căci de-acum
sunt străin străbun
 
DAC ORI ROMÂN SĂ FII NU MAI E VOIE
dac ori român să fii nu mai e voie
stârnitu-s-a ciclon de inchiziţii
şi-ocean de ură prăbuşesc bandiţii
când limpezit vrem neamul – anevoie
 
vite să fim – Evropa ni-e imaş
dar nu pământul sfânt ca temelie
nu sânge de străbun să-ţi fie glie:
să paşti – să taci – străin şi orb şi laş
 
Cristul cu tot cu Cruce-l smulg din duhuri
să n-avem prispa raiului nădejde
să nu vedem copilul cum ne creşte
 
sorbind din sfântă limbă – vii văzduhuri
...demoni slinoşi – pidosnici – ne-nvăluiţi în cnuturi
răbdarea strânge trăsnet: iar v-om zvârli în luturi!
 
PATRIA ŞI VÂNZĂTORII
adulmec patria şi munţii – dindeparte
precum parfumul unei vechi iubite:
aici zile şi nopţi nu-mi sunt deşarte
şi sori şi nori şi păsări – toate-s sfinte
 
patrie bucovină – stea martiră
cu voievozii stau sub cetini la voroavă
ei mie-mi spun de ştefanida liră
eu lor – cum limba azi ni-e sclavă
 
sub tot copacul – răzeşescul sânge
şi-n toată floarea - -nvăpăiată zâna
aici e veşnic cântecul ce plânge
 
Crist veşnic peste noi îşi tinde mâna
...doar că privighetoarea azi e-un mit
şi-L vindem ne-ncetat pe Răstignit...
 
IZBÂNDA OSÂNDIŢILOR
cu noi dimpreună  tot sângeri pe Cruce
Hristosule – Frate mai Mare-al simţirii
când trece-ascuţişul prin carnea osândei
răzbate cu vârfu-n Lumina Sfinţirii
 
nu-i lacrimă frântă-n privazul de lume
să nu-Ţi săgeteze în ochiu-Ţi cu strune
şi nici nedreptate sfruntată-n orbire
pe cari ochiul Tău să n-o-ncrunte-n privire
 
obidă şi lanţuri – scuipaţii prostimii
ne-aduc pe-amândoi în genunchi ca sihaştri:
stau om lângă Fulger în jugul mulţimii
 
dar om şi cu Fulger răscol' lut şi aştri
...Hristosul împarte cu omul osândă:
deja iscă-n ceruri Catarg de Izbândă!
 
O GLUMĂ ÎN RATE
o – tu – lirică iubire – serafimi şi ciori
m-aţi răzbit cu bezne – crâncen – deznădejdi de flori
linge pasărea mâniei câte-un rest de cer
eu Te chem dintre ecouri – Cristule de ger
 
ştiu de chinu-Ţi – ştii de chinu-mi – răstignit Poet
dialogul nostru – însă – miroase-a cuplet:
mii istorii supurânde – infectând candoarea
inversează – în oglindă – icon şi scrisoarea
 
bălării de vorbe goale – puradei tiranici
năvălesc în teatrul lumii – şi se cred oceanici...
niciun trandafir nu creşte în calea urgiei
inorogii năpârlit-au cornul nostalgiei
 
velerim şi veler Doamne – sânge scurs în noapte
dragostele cruciate: bordeluri de şoapte...
spade şi deliruri sfinte şopârlesc de zor
raiul palmei templiere: sacru abator...
 
cinici – diavolii-mi descântă între lacuri oarbe
vine Prinţul însuşi – apoi – stihu-n hău mi-l soarbe
parastas de foi de varză prăznuiesc sobolii
crivăţul nunteşte-n barba-mi coaşte de orgolii
 
câini scheletici nu mai latră umbre din unghere
gloabe de heruvi în lepre gâlgâie-nviere...
omu-i o jivină oarbă – scrisă de pecingini
numai crima i se ţine – agăţată-n gingini...
 
mântuire-analfabetă scurge zoaie-n zare
se târăşte-un ciot de cântec fără lumânare
balamaua lumii noastre scârţâie de veşti
Criste – au rămas pe garduri gargare popeşti
 
nu mai ştiu citi în stele – nici măcar în stânci
Maica Lumii – umilită – a căzut în brânci:
rugăciuni – podoaba scârnei – vomitate-n zori
cruci de ipocrită soartă ies de sub urdori
 
pân' şi rău-i gol de rosturi şi scârbit de farduri:
bine” – bărbierit de raze şi-mpuţit de narduri...
histrionii duc solia Minciunii Supreme
...rănit Criste – simţi în coasta-Ţi alifii şi creme...
 
...mi-a-ngheţat şi verbu-n frază – delicată ciumă
molime-n imperiul morţii hotărăsc cutumă
sacadat mi-aud la poluri inima-mi cum bate
mi-a rămas suflet de-o glumă – dar şi-aceea-n rate...
 
CONSTATARE
au rămas pitici şi munţii
de-atâta osândă
venerabilii-au dat lumea
naibei în orândă
 
păsări se târăsc cu viermii
îngroşând noroiul
ceru-i scufundat sub luturi
delirându-şi sloiul
 
licăreşte putregaiul
peste bărbi de sfinţi
plouă-n două cu pucioasă
florile-au dat dinţi
 
doar moroii – neamuri ploii
stau posaci pe mal
cântecele şi scaieţii
se scurg la canal...
 
clănţănit de stele rele
zbate prin tufiş
circul lumii se închide
(s-a şi pus afiş...)
 
SCOATEREA DIN URNĂ
unde am fost cândva – nu ne întoarcem
nici ştim cărarea – gustul nu ni-i harnic
pentru vreun rai: nu ne cunoaşte – noi nu-l toarcem
cine-om mai fi ne întrebăm zadarnic
 
aşa pierduţi – străinii de lumină
vom hoinări istorii fără rost
cei ce-or veni s-or întreba de-am fost
nici Dumnezeu n-avem şi nici pricină
 
la stele rumegăm ca la potlogi
uitând că de ţinut ne ţine glia
de vrem coroane – n-avem scăfârlia
 
vrem a sui: îngeri apteri şi-ologi
...cel ce-o umbla prin ceruri – azi – de jurnă
ne-ar milui – scoţându-ne din urnă
 
DESCÂNTECE
târgul târguirii
şarpe nesimţirii
mi-a călcat pe urme
liniştea să-mi curme
 
iele grele din păduri
faceţi dans – descântături
şi-n frunzişul greu
daţi-mi ce-i al meu
 
mă scăpaţi de şarpe
azvârlit în harpe
mă scăpaţi în lună
în floarea nebună
 
nu vreau fericiri
ci doar dumiriri
şi nu vreau lumină
doar inimă crină
 
iele din stejar
zvârliţi-mă-n jar
cruţaţi-mi şi truda
de-a fi iarăşi Iuda
 
ARDEAL
Ardealule – abia acuma te pricep:
ţi-aud urletul de mânii şi-obidă
aşa-i – Ardeal: pân' nu te muşcă-aspidă
nu ştii că lucrurile din otravă-ncep
 
din carne vie – zvârcol – răzbunare
te vei trezi cu pumnu-nfipt în ceruri
un pumn cu viscol – nu cu lumânare
un pumn care promite lumii geruri
 
până-mi voi smulge umilinţa rănii
şi fulger scăpăra-voi toată ura
până satanele n-or plăti samă vămii
 
doar colţi de lup vor umple-mi sânge gura!
...duşmani când voi aduce-n fostu-mi hal
de-atunci abia nu m-oi numi „Ardeal”!
 
SCHIŢE DIN MUNŢII BUCOVINEI – LA SIHĂSTRIA VORONEŢULUI
de sunt modern sau clasic – munţilor nu le pasă
ei cresc păduri pe coaste – veste-n tării ascut
de-acolo – de la vulturi – doar câte-un stih îmi lasă:
pe pagina-alburie s-aşterne sfânt şi mut...
 
eu sunt doar mâna slabă – copiind partituri
din simfonii stelare – din dans apoteotic
pe care zâne-l sfarmă de ţărmuri fără guri...
în ierburi – apoi - sufăr de fulgerul despotic
 
şi mă ascund sub glie – ca un pârâu molatic...
şi Mumele – şi vâlve – deasupră-mi ţes lumina
de-ajung prins în gogoaşă – fluture uşuratic:
 
sunt surd şi mut şi sincer: ochii-mi holbează vina...
...da – aştept Învierea – aştept furtuni de raze
Fulgerul Mărturiei – orânduit în fraze...
 
sus – pe cresta muntelui
stâna blând Părintelui:
ieslea stă dărăpănată
nu-i potică – nu-i nici vatră
 
s-adunară brazii magi
veniră şi sfinţii fagi:
liturghia nu porneşte
Maica-n cerure boleşte
născare nu porunceşte:
 
boleşte pe-aripi de vultur
răutăţile se scutur'
boleşte pe ghimpi de stea
s-alunge vremea cea rea
 
duhurile de bărbat
prea multe s-au dărâmat
duhurile de femeie
împotrivă vor să steie
 
buruiană au crescut
peste munţi şi peste lut
Veghetoarea-a amuţit
cucuvele-au înmulţit
 
Sfântă Maică Preacurată
Slobozeşte Prunc şi Vatră
iar pe Calea Laptelui
fugă Coada Şarpelui
 
iscă Focul Fiului
pe Drumul Părintelui
iar din Fluierul cel Sfânt
Duh să-nvie-ntreg pământ
 
viperele fă-le îngeri
dintre luturi iscă sângeri
Veghetoarea ardă Cânt
din cer până la pământ!
 
vulturii mării s-au lăsat pe brazi
bătrâne cetini cântă liturghia
nu-i nimeni să măsoare mâine-azi
sfiită-n slavă-oprită-i ciocârlia
 
lumina-a îngheţat un cântec mut
turme-n poiene au făcut popas
păstorii au trecut în nevăzut:
din cer aşteaptă – toate – Sfântul Glas
 
solemn – pâraiele cu ţurţuri iscălesc
pe filele pădurii-n rugăciune
stinghere-n pisc – tălăngile vestesc:
 
trepte de nori se dezvelesc minunii
...în mijlocul de magi şi de păstori
El-Crist aprinde drum de flori...
 
maşini care se scapă pe
ele (numai motorină...)
înviorând funebru iarba pădurii
 
burtoşii – doi
câte doi la grătarul
răscrăcărat sub
brazi: nemulţumiţi că
pe tot întinsul
sârmelor sleite – nu-ncap şi
ei – pe de-a-ntregul (...ce
friptură gustoasă de
porci s-ar obţine – la
hectar...)
 
sihastrul
a-ntemeiat un vast
oraş de
evlavioase zdrenţe (acareturisite) – sub
Patrafirul Muntelui
 
olandezi – danezi
chinezi – vietnamezi – habarnezi mişună
harnic – în mijlocul pravoslavnicei
răzeşii ştefanice - a
Voroneţilor (...corbul
a încetat să se mai
mire – fluturându-şi în ploaie
proroacele-i aripi deasupra acestor
ecumeniste muşuroaie)
 
behăie cor pravoslavnic în poieni de-amieze
cu smerenie călcat-am printre căcăreze
un păstor – cu celularul – mugeşte la turmă...
hoţi de lemne şi jindariul fură fără urmă...
 
munţii au chelit măiestru sub securi păgâne
ajutoare-europene”... – edili vor să-ngâne
a trecut pe-aici şi papa... pardon: patriarhul!
şi le-a zis la gură-cască: „ia mai strângeţi ţarcul!
 
au 'ţeles blugiştii noştri că de-acum românii
în Carpaţii cei Ştefanici nu mai sunt stăpânii
pravoslavnici or să fie rrromi şi-americanii
 
iohănnească rugăciune-or înălţa curcanii...
munţii noştri aur poartă” – zice-un cerşetor:
cristicii Carpaţi de-acuma vor fi abator”...
 
frunzuliţă cu trei flori
vulturi se prefac în ciori
sihaştrii – în moşieri
omănaşii – în vieri
 
unde ai plecat – Hristoase
de ne laşi tot sub baroase?
munţii intră sub pământ
ţara s-a făcut mormânt
 
numai vile cu simbrie
umilită Românie:
nici tu duh – nici omenie!
stăm la maica în chirie...
 
turmuliţă de mânzări
vin corbii din patru zări
hoţii merg fercheşi pe drum
cinstea a ajuns doar scrum...
 
cenuşă de-otavă
pâine cu otravă!
ieri căruţe cu şindrilă
azi – betoane şi şenilă...
 
aveam turme cât hotarul:
zvârlim peste lână varul!
aveam cai de fudulie
aveam strai de-mpărăţie –
azi ne-am uitat grai şi glie
văzduhul ni-i colivie
...ne sufocă fierărie!
 
foaie uscată tot arde
ţărâna să ne-o descoarde
vin puhoi şi vin în hoarde
mii de coarde – „lorzi” şi „loarde”!
 
...se-ntunecă sihăstria
creşte-n suflet bălăria
plânge-n bunget Sân' Măria
-„unde-aţi ascuns România?
 
puneţi-i măcar o cruce
duhul ei nu se usuce
Crist-Judele să n-o-ncurce!
 
iscoade  prin văzduh vrăbii se ţes
mreajă de seară cade peste cetini
e ceas când toate capătă-nţeles
e ceas când ruga-n gânduri ţi-o încetini...
 
fluturi întârziaţi pe pajişti scriu amurgul
turmele-au pogorât din munte nostalgia
urăsc şi gândul de-a mă-ntoarce-n burgul
unde m-aşteaptă numai – cruntă – astenia...
 
complot de ierburi scumpe şi de raze
mă va-nvăţa-afundarea printre şoapte
din lună-or pogorî preasfintele ucaze
 
pământul spre izvoare mă-ndărapte
...ascuns de veac şi oameni – adormi-voi greu
afar' din ceas – creşte-voi dumnezeu...
 
bătrânilor cu piscuri şi cu creste
voi aţi ieşit din slovă şi poveste
în loc de munţi vor scrie-aici abisuri
vor renunţa la oameni şi la visuri...
 
sodom de fierătanii vor roì
iar lumea zânelor – încet – se va topi
iar locul vetrelor – bătrâne şi umile
l-or lua toţi monştrii: ură şi şenile!
 
nu mă băgaţi în seamă – lăutari
sunt mai dăunător decât un cari:
eu adevărul vi-l despoi foiţe
 
iar voi rămâneţi goi – un circ cu fiţe...
...ce Răstignit? – ce Crist şi ce supliciu?
sugem cu toţii ţâţa de siliciu!
 
n-au credinţă – au
burţi
 
vagabondez prin
preajma sihăstriei – în
speranţa  - dementă - că
zoaiele sufletului se pot
limpezi cu străluciri şi clipociri de
acoperişuri crucificate
 
e cerul atât de senin şi
de-aproape – încât
Îl văd pe Dumnezeu la
Sfânta-i Fereastră – cu coatele sprijinite de
privazul razelor: „ce mai faci?” – mă întreabă El
zâmbind enigmatic... – „scriu – Preasfinte...” – răspund
eu – cam posac şi cu
oarece amărăciune şi
neîncredere-n glas
 
despre ce şi despre
cine?” – o face El pe
niznaiul...
 
despre Tine – Doamne - cum Te pregăteşti să ne
părăseşti – şi cum atât de mult îţi
convine să
pleci din mine...” – nu mă putui eu
abţine...
 
Dumnezeu îmi făcu – aşa – hâtru
cu degetul: „aşteaptă
fiule: aici
nu mai este decât o singură
treaptă...
 
şi – deodată-ntru nenumăraţi
sori – El intră cu buze – cu
nasul şi ochii  - în
aburi de raze şi-n
nori
 
...atunci  am înţeles eu
abia: şi iată cum pun
acum – punct şi
virgulă – la lut – la necazuri
la fiece stea...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NU-I NICIO TEAMĂ, MAI MULT O SFIALĂ
N-a sosit vremea gleznelor înnobilate de priviri
când ochiul le strânge pe retină,
degetele inele măsoară,
pulpe tot mai înalte,
trup legănat de paşii în unghiuri.
Nu-i nicio teamă, mai mult o sfială
prinsă de fruntea născutului fruct,
smuls din dorinţe visătoare
în dimineţi mai limpezi decât izvoarele,
ape de peşti cu solzi de platină
nebiruiţi de cascade.
Deschise porţi la înserări de cuvinte,
gondole de gânduri aşteaptă
la ţărmul golfului bătrân
unde lumina capătă culoare.
În depărtare pe muntele cu piscuri de piatră
urcă aspiraţiile mute,
fiecare îşi duce steagul fiinţei în vârf.
 
ANOTIMPURILE SUNT ZILE
În noaptea-n care se cerne întunericul ca nisipul
ne vom simţi eliberati,
să odihnim în lut o veşnicie
fără să fim obositi.
Anotimpurile sunt zile
de adumbrit trupul,
pânze de mătase-n culori
acoperă orizontul spre care ne îndreptăm,
rămâne târziul în aşteptare.
Vârsta ar putea deveni biblică.
Oamenii nu vor sfârşi în iad ori în rai
pe care le ştiu de pe pământ
ci-şi vor curăţa sufletul
de putreziciunea răului
ce strică şi resul ca merele.
În inima roşie a lemnului verde
pulsează sânge,
roata lumii calcă pe absenţe
care aşteaptă după colţuri,
să nu te rătăceşti prin neant.
 
UNDE MARGINI NU SUNT
Arcuri cu bolţi pictate de îngeri
într-un zăcământ de iubire
în timp ce ochii caută o fantă
prin care universul se scurge-n sine
prin cercuri cu o gravitaţie ciudată.
Se ridică apele-n fântânile nopţii
şi filtrează prin întuneric lumina,
nuferi de stele în insule desprinse
de axul cosmic.
Unde margini nu sunt
nimic nu se pierde-n afară,
totul se preface din interior
după legi intergalactice.
Nici moarte nu este
decât nesfârşite schimbări.
 
ÎN CURBA CONCAVĂ
Îi pun în lapte dulce amarul
spaima care otrăveşte firea,
în căuşul mâinilor strâng durerea
o trec prin inelul care subţiază comete.
Degetele ard în flacăra care scrie
verbele luminii pe portative de sunete,
respiră cântecul dimineţii.
Cu inima poţi atinge notele înalte
farmec lucid cu aureolă de vis.
În curba concavă lasă-i ochi puterii,
să vadă tâmplele Domnului,
cărunte dincolo de colţurile nopţii
şi poduri peste timp aşază-i.
Sub stele înfloreşte-n covoare de maci
carnea care miroase a mentă.
Clipele fug ca bobii de argint viu
şi ucid la fel
în timp ce viaţa e o lumânare de ceară
în mâna destinului.
 
CONTRAST ÎN CLAROBSCUR
Cum scapi clarobscurul sub penel
vezi pe chip în trecere amarul,
sufletul cum înoată prin gesturi.
Lumina risipeşte-n întuneric un fel de raze difuze
starea vicleană de ascundere ce nu-i de ascuns.
Din umbre petele muşcă puţin contrast
de se umplu ca un fagure sub culoare
cu puncte fragile, nedesluşite.
Ochii prind interiorul ruginit în detalii.
Inima-i ascunsă după nori gri,
visează nuanţe ale înaltului suprem.
Este o stare care te învăluie-n fire nevăzute
şi le înnoadă să nu se rupă
chiar şi când vibrează cu unde sonore.
Noaptea e spongioasă şi plină
are pene de pasăre,
zboară prin pustiul singurătăţii din vârstă
peste nisipuri negre.
 
FANTOMĂ VISĂTOARE
Stau de vorbă cu singurătatea
cum argintul viu cu solzii viperei
ce-şi păstrează veninul pentru luptă,
pun toată tăcerea-n tristeţe
ca într-un vas de fildeş pe hol
în care se sting florile primite-n dar.
Tu rupi din mugurii timpului
clipele acoperite de promisiuni
şi prinzi de teamă zăvoare la uşi.
Eu te întreb
de ce mă laşi cu singurătatea-n casă
să-i pun zăbale când sare peste cal
şi mă face să mă pierd în gânduri,
fantomă visătoare
la marile serbări regale.
 
ŞTIU NUMAI DRUMUL METAFOREI
Ca o călăuză
îmi traversează prin memorie
firul de mătase roşie al poeziei
înfăşurându-se după suflet.
Unde să caut măreţia în cuvinte
când curg peste mine în valuri.
Ştiu numai drumul metaforei,
genele care-i deschid ochii luminii.
Şi cum să le zidesc în templu
în care să răsune pricesne celeste
cântate de îngeri?
Mă umplu pe interior cu aureole de miere
şi tot ce simt pentru semeni este iertare.
Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte,
frumosul să capete contur de principe
uns al lui Dumnezeu,
Un regat să-mi fac din poeme.
 
CU FLORI DE TEI ÎN PĂR
Acolo voi înnopta
printre necunoscutele din strofele poemelor
cu flori de tei în păr
şi nuferi la gleznele fine pe apele visului.
Pulbere de polen pe sprâncenele nopţii
îmi risipesc arome odihnitoare.
Tunet de sunete în pereţii clopotelor,
răbdare ruptă de ispite, preţul trădării
într-un contur şters, învechit,
rugină poroasă de metal pe pielea sferelor
rostogolite şerpuit printre stele.
Moartea zăvorâtă prin hăuri
prin ea însăşi să piară,
luptă cu dinţii şi nu se lasă închisă niciunde,
iese la suprafaţă odată cu ecoul
ce se pierde-n păduri nesfârşite.
Vitralii de culori filtrează lumina
şi ne pune în ochi mirajul,
necunoscuta mea e-nfăşurată-n mătasea cuvintelor
ce capătă nume.
 
CÂND PRIN MINE ZBOARĂ COCORII
Când prin mine zboară cocorii,
nu e momentul socotelilor grele,
mâna la ochi o pun
să văd prin coif de lumină
cum sângeră tristeţea despărţirii
şi înserarea primeşte întunercu’-n măduvă.
Dar cum să ajung la vadul uitării
la morile vântului cu osii de toamnă
unde străjerii stau la pândă
să vadă gleznele delicate ale morăriţelor
ce-n taină împart secretele vârstei
cu flori de câmp la brâu
şi aromă de levănţică pe coapse.
Îşi lasă târziul pe drumuri de vară
să crească din tinereţe tot fructul,
hotar să pună la întâmplări
odată cu scurgerea apei timpului.
Curbele cărnii pierd uşor din contur
totul se dăruie tăcerii ori singurătăţii,
rămân în urmă doar aure-n declin.
 
CURCUBEUL, ARC PESTE APELE DIMINEŢII
O boare-nmiresmată lasă urme pe feţele unghiurilor,
bulgărele de smarald se joacă-n lumină
asemeni ochilor tăi când se iveşte curcubeul,
arc peste apele dimineţii limpezite de ploi
ce nu lasă alte amprente,
şipotesc doar cu sunete de piatră mută
privind ca o pasăre cântătoare răsăritul.
Strălucire de inox taie cu lama aerul în fâşii
pentru că razele galbene fac risipă
de clipe cu muchii străvezii.
Desigur...
treacă peste mine zvonurile înşelătoare
cruzimea ce-mi lasă inima acasă
în alte trupuri topită.
Cum să mai iubesc când mă smulge depărtarea
din colţul de rai îndoit de tristeţe?
 
LA SÂNUL EI DORM CRINII ÎNFLORIŢI
Încearcă peste tot să risipească
raze în oasele luminii,
ochii rotesc unghiurile pe toate feţele geometriei.
Poartă-n rădăcini oglinzile cerului,
scoate din umbrele morţii îngerii norocului,
lauda învierii ca o taină sublimă
fuge din oameni teama şi înfloreşte speranţa.
Partea ascunsă a cunoaşterii nu rămâne aşa...
Fiecare poartă sămânţa ce răsare din cuvânt
şi iese-n afară sarea pământului.
Nu se întoarce din drum, merge până la capăt,
deschide ferestrele nopţii să zâmbească stelele,
îşi umple inima cu strugurii sufletului.
Nu se ştie învinsă, caută piedici pentru depăşit,
învată să zidească cuvintele în poeme înalte.
La sânul ei dorm crinii înfloriţi
cu colopotele lovite de tăceri.
Chiar dacă fac popasuri pe drumul înserării
copacii mă însoţesc urmărind norii,
păsările sunt rare şi tot mai mute,
toată suflarea aşteptă crepusculul.
 
STEAUA POLARĂ
Nu trebuie să spun nimic despre ea
este atât de frumoasă
încât vă umbreşte
cu lumina ei rece
de stea a nordului
şi nu apune niciodată.
 
FÂNTÂNILE AU IZVOARE-N STELE
Am gândurile răsfirate printre degete,
în palme lumina şi-a făcut cuib
de unde zboară ideile păsări.
Inimile se zbat în cuvinte,
fântânile au izvoare-n stele,
apele închid cu braţele uscatul.
Mai încolo îngerii culeg din grădina soarelui
fructele coapte parfumate-n culori.
După măruntele ploi, noaptile alunecă ca huma
sevele lutului se urcă-n plante
nimicul fuge de moarte
şi-l ajunge.
Gleznele tale subţiri dau zvon de răpire
cu miros de iasomie purtat pe aripi de fluturi.
Stupul sălbatic în scorburile înalte ale fagului
aşteaptă poftitorii de miere şi nu vin,
ştiu primejdia care-i pândeşte.
Iubito, eu am să vin acolo
unde numai iubire este.
 
ÎN ALBUL TĂPEZII
În albul amiezii sângeră macii pe marginea holdelor,
dorm în arome coapte şi zumzet în ierburi.
Tot mai departe orizontul fuge de noi,
arşiţa intră-n cortul curbat, ulciorul cu apă respiră
aerul viclean, uscat al spicelor câmpiei,
lumina foşneşte pe întinderea încinsă ca uleiul.
Simt cu buzele
cum toată suflarea caută râul,
tăcerea împătimită de sunete aşteaptă înserarea
când împreună vom smulge din albia răcorii,
ospăţul serii cu zvon de dragoste nocturnă
de faţă cu stelele sub care trăim.
Înveliţi în solzii de nichel ai poeziei
iubirile noastre le scriu în poemele nopţii,
munţii se alpeacă şi le citesc.
 
FEMEIA CU GÂNDUL PLECAT
Chiar dacă ai fi trecut prin zid
zidul fără să se dărâmae,
mai greu este să treci prin tine
ca printr-o apă curgătoare
fără să ţi se descopere urmele.
În aerul umed şi sărat
respiri aburul subţire al luminii.
Femeia cu gândul plecat
înţepată ca mustul dat în fiert,
aşteaptă pe cineva să-i bea vinul
şi-i pune dragostea-n cupe.
Curbele viclene ale trupului
stau liniştite ca viperele la soare.
Sânii copţi fac cearcăne-n amiază
şi nimeni nu-i culege de rod.
 
EA-I NECUNOSCUTA SCOASĂ DIN MINŢI
Ea este-n coaja ce se topeşte din dragoste,
nimeni n-a încercat s-o facă curgătoare,
cafea cu aromă proaspătă şi caimac
ce-i dă dimineţii o perspectivă subţire de viperă.
Privirea ei are capcane ascunse
ispită nu este dar îţi ispiteşte simţurile
şi o face întotdeauna lejer.
Lumii îi place falsul şi el se extinde.
Aroma pieptului copt, lipsit de prejudecăţi
tot mai mulţi ochi îi subjugă
dar nici măcar nu se uită la ei.
Noaptea s-a strâns, stelele de nori nu se văd,
ea se dezbracă de obişnuinţe, doarme aşa,
aştepta să se piardă în voluptăţi carnale
dar curbele trupului se relaxează neatinse.
Ea-i necunoscuta scoasă din minţi,
fugară ca o dropie prin ierburile înalte,
dorinţe-i înoată prin sânge şi nervi.
 
NU MAI SUNT CAPTIV ÎN TRUP
Asemenea unei cascade luminoase
o ploaie de meteoriţi cade peste priviri,
cerul este atât de frumos şi straniu
iar noaptea se scutură de ispite.
Aeru-i vâscos şi dulce, subţiat de plăcere,
în el se coace uimirea la foc deschis,
vorbele nu se aud şi au început să curgă
cum se topeşte-n minuni imaginaţia.
Nu mai sunt captiv în trup, sar în afară.
În cuvântul scris,
în gândul care-i dă sunetul intrat în suflet,
pânza rară ce-mi acoperă faţa, se scutură de fluturi.
Odată cu stelele surprinse
îngerii veghează căderea meteorică,
vipere de nichel îşi pierd otrava.
 
RESPIRUL CAUTĂ TRUFIA DE OXIGEN
Nu mai pune degetul pe rană, pune sare,
istovit de crucea pe care o duce
trage adânc aeru-n piept şi-l arde,
simte cum ura-i lichidă şi se varsă în afară.
Respirul caută trufia de oxigen
sângerează-n cuvinte.
Înţelegerea cu timpul capătă alte valenţe,
înfruntă durerea şi negociază împlinirea
ce se-ncheagă la cald ca laptele.
Îşi ia în primire trupul refăcut cu pielea subţire,
se rupe din încorsetarea în cercurile strâmte,
simte cum creşte-n el alt om
ce se mişcă liber pe axe.
Respinge nimicul din drum,
se îndepărtează.
Îşi pune zăvoare la porţi,
visează să umplă alte timpuri cu viaţă.
 
CU ILUZIA CHIPURILOR DE CEARĂ
Sângele s-a încărcat cu aerul sticlos al pădurilor,
arborii se tem de vântul morţii adus de oameni
şi apele repezi fără remuşcari se răzbună.
Trupul e atins de pulberi ca nisipul roşcat
pătrunde adânc până-n măduva cuvântului
şi starea în care se află e una precară.
În gândurile obosite se face frig.
Zilele devin alunecoase şi schimbătoare
tot ce este crud se uscă de sete.
Cu iluzia chipurilor de ceară
se retrag din el păcatele cu teama de iad
întorcându-mă din drum văd un oraş luminat.
Mă călăuzeşte-ntr-acolo ca o stea magică
inima ta cu sânge de fibră sticloasă.
 
GÂNDUL SE DESPARTE DE TRUP
S-au bătut pe lucruri ce nu le-au adus noroc.
Îmbătati de orgolii au căpătat învelişul trufiei
sub care îşi fac loc iluziile măririi.
Trecând multe bariere nu mai au suflu
ca peştii când urcă cascade,
alunecă cu şuvoiul de apă înapoi
şi nu se lasă.
Gândul se desparte de trup cum aburii calzi de apă
întră în cutele timpului şi fug
odată cu nălucile fricii.
În stupul cunoaşterii
nu ceruieşte nimeni marile idei,
încearcă să le fure.
 
TE AŞTEPT DE MULT
Cu gândul dimineaţă-n cuvinte, îţi scriu.
Cu ochii deschişi am simţit că visez,
am în ei tot ce-au văzut şi nu spun,
surâsul te poate atinge c-o lumină celestă.
În trup am scorburi împrumutate de păsări.
Târziul îmi dă un sentiment al pierzaniei,
mă străbate o dorinţă de carne
prin care se plimbă nervii, se scutură de dorinţe.
Te aştept demult şi-ţi scriu fără rost.
În mine se-ntrec vânători de năluci, crini cu mirosuri tari,
cine se-nchide-n cuvinte, în poeme va dăinui.
Pe ochi îmi cade o înserare de vorbe,
lumina cu pielea subţire ce străluceşte.
De inima mea se prinde un dor
cât plecarea ta-i rămasă în sânge.
Câtă tăcere-i ruptă din cer oarbă de noroc?
Întors din drum cum norii de vânt
plouă cu fulgere ca şerpii de piatră,
şi cad undeva pe câmpia încinsă
cum lipeşti pe coapse săruturi.
 
ABSENŢA NU-MI ÎNCAPE-N ZILE
Cum vin fantomele întunericului în preajma singurătăţii
cu trupuri subţiri de balerine în dans prin aer
şi cum se rosteşte tăcerea pe la colţuri
nimeni nu spune, îşi înghite cuvintele.
Un lătrat îndepărtat de câine
cu ecoul trimis unul din altul până aici
tulbură un orologiu ruginit
în care timpul nu se mai măsoară prin balans
şi clipele se sparg lovite de câte o rază de stea.
Absenţa nu-mi încape-n zile,
sunetele-mi stau chircite în gât
fără să sară pragul în vorbe ce se aud.
În odaia mea nu mai sunt fantome
sunt fluturii nopţii pe lampă
aşteaptă lumina
şi pentru ei m-am hotărât s-o aprind.
Am văzut icoana de lemn cu ochii Maicii în lacrimi
m-am speriat,
mi-am dus mâna la ochi
aveau lacrimi amare.
 
ÎN RÂUL CU MORI
Cine dintre noi uită cum se-nfiripă iubirea
îi rămân doar ochii care înfruntă fantomele nopţii
urme ciudate care-i încearcă simţurile.
Nervii să-l bântuie, să moară de dor.
Cu sunete de maci învăluite întunericul doarme,
stelele îşi ocupă locul destinat
nu m-am desprins de simbolurile clasice
mai târziu o să torn în cerneală iluziile pierdute.
Alţii le beau împreună cu îndoielile prezente.
Am potenţat realitatea cu visul, am căpătat încrederea,
lovitul se ridică iarăşi în picioare
de se lasă învins cel de neînvins, să se mire ceilalţi.
Şi
pune-ţi o carafă cu vin pe care-l beau stareţii
după o rugăciune spusă cu gândul departe.
Cu ochii scăpărători de iubire, femeia
cade peste mine în mici cascade
dând frâu liber iubirii cu apele învolburate.
În râul cu mori se macină vorbele.
 
AM URMAT SPIRALA
Nu mă mai întâmpini, porţile-s închise
tot ce s-a consumat a intrat în amintire,
viaţa e făcută din fragmente fericite şi amare,
sarea pământului ne schimbă în ceea ce devenim.
Am urmat spirala în care fac anii cenuşă.
Mă-nfăşoară timpul c-o mantie pentru fiecare anotimp,
tăcerea stăpâneşte prin simţuri,
nu mai sunt cel care prinde clipele şi le flutură
noaptea în balansul cărnii fragede.
Ne hrănim cu micile bucurii
cu sufletul înserat pe potecile iernii,
simt clinchetul în ceasul obosit al inimii
cum se loveşte cu sunete ritmate de trup
şi tu visezi şiraguri de perle.
În inima mea, inima ta are alte porţi
rămase cu aripile deschise.
 
VALORI ŞI NONVALORI
Valori recunoaştem sunt multe
dar în ţara orbilor cine să le recunoască,
cei stăpâniţi de prostie şi învidie n-au cum
sunt în fruntea bucatelor,
ceilalţi n-au încrederea necesară şi se tem,
cei din popor privesc cu mândrie şi indignare
cum pleacă în străinătate
şi capătă girul aprecierii acolo
ca şi până acum.
Doamne ce se întâmplă cu acest popor
atât de dotat
ce pierde mereu trenul
şi rămâne în urmă?
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

VÂNT DE LIBERTATE
În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru bunici şi însoţitori.
Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi curte cu bunicii locuia şi Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verişoara mea era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la  plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu.
Într-o seară, bunica îmi spune că trebuie să cumpărăm griş. Ne îmbrăcăm şi mergem la un mic magazin aflat lângă parc. Pe drum, bunica îmi explică: „Să faci cum îţi spun! Cumperi o pungă de griş, saluţi şi pleci. Nu trebuie să ştie nimeni că eşti cu mine. Nu se vinde decât câte o pungă la fiecare cumpărător. Ai înţeles?” O asigur pe bunica mea că aşa voi face.
Ajungem, intrăm, stăm la rând... Câţiva cumpărători, turişti... Mă bucur că nu trebuie să aştept prea mult.
Când ajung la tejghea, dau 5 lei, iau punga, spun „Bună seara!” şi ies aproape în fugă. Mă ascund lângă un jgheab    într-un loc mai puţin luminat. Aştept cu emoţie. Timpul trece foarte încet.
- Mioriţo, Mioriţo!
Recunosc vocea bunicii. Ies repede din ascunzătoare.
- Vino aici! Domnul Gingirică vrea să te cunoască. Ai uitat să iei restul şi a trebuit să recunosc că eşti nepoata mea. Bine că nu erau mulţi cumpărători!
Eram puţin supărată. O dată trebuia să mă dau drept altcineva şi nu mi-a reuşit.
Într-o duminică, merg cu bunicii în parcul mare al oraşului. E ziua în care, într-un chioşc, cânta fanfara militară.
Muzicanţii sunt îmbrăcaţi altfel decât cei pe care îi ştiam eu din fotografiile aflate în albumul tatălui meu. Şi vorbesc ciudat. Nu înţeleg nimic. Cei mai mulţi spectatori sunt îmbrăcaţi cu uniforme militare. Sunt blonzi, bronzaţi frumos. Pe epoleţii lor sclipesc stelele. (În fotografiile tatălui meu, toţi au trese.) Sunt însoţiţi de doamne proaspăt coafate, rujate, îmbrăcate cu rochii înflorate. Toţi sunt veseli şi gălăgioşi.
Bunica îmi spune că sunt soldaţi ruşi. Cântă frumos. Aflu că orchestra interpretează „Valurile Amurului”, un vals celebru compus de Kiuss. Încep să mă legăn în ritmul muzicii. În faţa chioşcului era un loc pavat cu dale de marmură, un loc special pentru dans. Câteva doamne, invitate de ofiţeri, se îndreaptă spre „ringul de dans”. Mă uit la doamne şi le imit.
Îmi plac rochiile doamnelor. Sunt lungi, până mai jos de genunchi, iar când se mişcă în cerc, cu viteză, rochiile par nişte clopote. Bunica îmi spune ca fustele sunt cloş şi îmi promite că îmi va face şi mie rochie cloş, dacă învăţ să dansez vals. Nu e greu. Dansez cu bunica şi gândul îmi fuge la o rochiţă albastră cum e cerul după ploaie.
Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. Ştiam eu ceva despre operă. Aveam un difuzor în camera mare. De la difuzor ştiam eu că la operă se cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.
Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.
Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare?! Se juca  opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.
Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt:
„Mario, mi-am legat viaţa mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reţinut?”. Prind curaj şi cânt:
„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”
Cânt din ce în ce mai tare. Şi apoi, ceva despre mateloţii care spălau puntea vasului.
Am mai văzut, în altă zi, baletul „Lacul lebedelor”, pe muzica lui Ceaikovski. A doua zi, dansam cu Daniela în curtea noastră pavată cu dale de ciment.
Într-o dimineaţă se auzea muzică din toate părţile oraşului. Nu am mers la plajă. Când am cerut explicaţii, bunica mi-a spus că e Ziua Marinei şi vom merge după apusul soarelui să vedem artificiile.
Am aşteptat cu nerăbdare să se însereze. După ce bunicul a venit de la serviciu, am mâncat şi am plecat la plimbare. Am trecut pe lângă cortul în care aveau loc spectacolele de circ. Bunicul mi-a promis că mă va duce să văd spectacolul. Poate la matineu, adică la un spectacol de dimineaţă.
Ne-am îndreptat spre port. Pe mare erau mai multe vapoare destul de aproape de ţărm. Aveau steguleţe roşii, galbene şi albastre. Toate vapoarele aveau luminile aprinse. Chiar şi pe stâlpii de pe alei erau înşirate steguleţe roşii, galbene şi albastre.
În drum spre cazinou, bunicul mi-a arătat clădirea în care se afla Comandamentul Marinei. La poartă erau doi marinari care făceau de gardă. Aveau mitraliere şi stăteau nemişcaţi.
Ne-am oprit în faţa statuii lui Mihai Eminescu din parc. Emoţionată, spun:
- Seamănă cu cel din poza din cartea mea!
- Ai cărţi?
- Sigur. Ştiu şi poezii.
- Ce poezie ştii?
- „Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu.
- Ne-o spui şi nouă?
- Cu plăcere.
Şi le spun bunicilor cele trei strofe din cartea mea cu desene. Numai trei? Da, pentru că strofa cu îngerii nu era în carte. Acea strofă mi-a spus-o bunicul şi, a doua zi, bunica m-a învăţat rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”.
S-a înnoptat. În parcul de pe faleză am găsit un loc între Cazinou şi Poarta şantierului naval. De acolo vedeam marea şi cerul. Lume multă. Băncile erau ocupate de cei care au venit mai devreme. Nu era o problemă! Mulţi tineri stăteau pe iarbă, chiar dacă, din când în când miliţieni îi certau.
La prima salvă de tun, am tresărit. M-am bucurat când cerul s-a umplut de stele colorate. De la un timp, mă obişnuisem cu zgomotul, cu strigătele spectatorilor, cu mirosul de praf de puşcă. Chiar şi cu fumul adus de curent.
- Ce se întâmplă dacă o stea nu se stinge la timp? Arde locul în care cade?
- Fii liniştită, mă îndeamnă bunicul. Se sting toate.
Alte steluţe colorate, alte strigăte de admiraţie. O stea refuză să se stingă şi cade la câţiva metri de noi, într-un grup de tineri. Fetele ţipă şi fug. Băieţii le urmează de aproape.
- Am văzut ce se întâmplă, spun mulţumită. Vedeţi că se poate să ardă mai mult decât credeţi?
- Prooroc să te faci! îmi spune bunica.
- Cântăreaţă de operetă mă fac. Am stabilit deja. Asta nu înseamnă că nu mai pun întrebări încuietoare.
Am plecat fericită că am văzut pentru prima dată în viaţă artificii. Aşteptam cu nerăbdare să pot povesti despre ceea ce am văzut. Cui? Celor de la Vişeu, pentru că acolo nu sunt marinari.
A doua zi, a venit mama Mama cu Nina să-şi viziteze rudele, dar şi să se întoarcă la Vişeu cu mine.
Ca să aibă ocupaţie, mama îi dăduse Ninei o minge şi două beţişoare. O invită apoi să cânte. Nina începu imediat să cânte: „Trandafir de la Moldova…, trandafir de la Moldova…” Am ascultat un timp, dar aşteptam să continue.
- Nina, mai departe! Te-aş iubi, dar nu-ţi ştiu vorba. – insist eu.
- Nu! Atâta! Trandafir de la Moldova…
Privesc spre mama. Ea o încuraja pe Nina şi eu eram nedumerită.
- Ascultă cu atenţie! Ce descoperi?
Ascult mai atentă.
- Nina poate să-l spună pe r!
- Ai văzut? De aceea repetă numai acest vers.
- Dar nu cântă. Recită!
- E prea mică să poată cânta.
În timp ce noi o admiram pe Nina, se apropie bunica:
- Mânca-o-ar mamaia pe ea, fată frumoasă şi deşteaptă! Cine e frumoasă?
Nina ştie că ea e frumoasă, că e pistruiată, că are buze roşii. Mă uitam la Nina şi mă amuza tenacitatea cu care continua să „cânte”. Nina era frumoasă, avea buze roşii. Eu nu aveam nici pistrui, nici buze roşii, dar eram mai mare şi bronzată, ştiam să cânt, aveam încredere în forţele mele şi asta conta cel mai mult.
În timp ce aşteptam să ni se servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.
- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!
Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea.
- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!
- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.
- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.
- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!
- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.
- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor voi să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Ştiu ce voi fi când voi creşte!
- Ce vei fi? mă întreabă mama.
- Cântăreaţă! De operetă.
- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.
Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.
Nu-mi mai amintesc drumul spre Vişeu chiar dacă atunci trebuia să schimbăm trenul în Gara de Nord, Beclean pe Someş, Salva… Cred că ceilalţi călători au ajutat-o pe mama să coboare şi să urce în tren. Pe atunci lumea era politicoasă, amabilă mai săritoare, chiar cu necunoscuţii.
Îmi amintesc că am asistat, fără să vreau, la o discuţie a mamei cu prietena ei.
- Dragă Lenuş, am stat la Constanţa numai câteva zile. Nina a făcut indigestie. Cred că era prea cald. Mama mi-a spus să duc fata acasă, să nu moară pe acolo. M-am speriat şi am plecat. Ajunse acasă, Nina s-a simţit mai bine. E drept că la Constanţa îmi dăduse un medic ceva pentru ea. A doua zi, am găsit-o în grădină, şezând pe stratul cu ceapă şi mâncând pere mălăieţe pline cu noroi. Ştii tu ce fel de pere se coc pe vremea asta. Mi se înmuiaseră genunchii. Am luat-o repede pe Nina, care striga că mai vrea pere. Abia am potolit-o. Dar uite, vezi că acum e veselă, se joacă, nu mai are nimic.
Îmi amintesc şi acum că, in faţa geamului de la bucătărie creştea un păr, dar nu mi-au plăcut niciodată fructele lui. La început erau tari, se îngălbeneau, nu apucau să se îndulcească. Miezul lor se colora în maro şi se înmuia. În acea pastă moale zăceau nişte biluţe tari, grunji. În lipsa altor fructe, mâncam din ele, dar le preferam pe cele necoapte.
(Fragment din cartea DE MÂNĂ CU TATA, aflată în lucru)
Maria Tirenescu (Cugir -  Alba)
 
ATITUDINI
MODA DOCTORATELOR LA PLESNEALĂ
După sufocanta modă bolșevică a unirii de-a valma, cu mic și cu mare, în jurul partidului-stat și după nătânga modă a penibilului lozincard („Nu ne vindem țara”, „Noi muncim, nu gândim”, „N-ați mâncat ca noi salam cu soia” etc.) din zorii postdecembrismului, iată că pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și pângărite de neoameni a fost îmbrățișată moda falsei culturi și a patalamalelor rostuite. Dar nicidecum o modă trecătoare și nepăgubitoare pentru ceilalți, bunăoară așa ca moda vestimentară, ci una statornică și mafioto-sistemică, adică generalizată în rândul băieților deștepți și pusă sfidător de aceștia în slujba procesului de ciocoizare.
Da, căci dacă-i de râsul curcilor să vorbim de un sistem sanitar postdecembrist, brambureală unde se moare pe capete (nu înainte ca unii bolnavi să fie la propriu mâncați de viermi) în mod dirijat și cu sprijinul venit dinspre megacăpușele de felul Hexi Pharma, în schimb ne-am pricopsit cu un foarte viguros sistem al necinstei, prin care fărădelegea a ajuns atotputernică într-un stat ticăloșit până în măduva oaselor – zeci de mii de licențe și doctorate frauduloase, despre care cândva s-a făcut nițel tărăboi, pentru ca îndată și parcă la comandă să se termine în coadă de pește! Și cine știe câte din astea or mai fi, că doar doritori („licențiați” care au mari probleme cu scrisul și „doctori” care dau cu tifla ghilimelelor) sunt cu duiumul, iar „fabricile” de diplome lucrează la turația maximă, potrivit principiului că pentru bani până și ursul joacă.
Toată această extrem de profitabilă nelegiuire pentru cele două părți (răufăcătorii cu ștaif și beneficiarii cu pretențiile broaștei din fabulă), dar dezastruoase pentru neam și țară (când trăia, mama mea adesea se mira cu bunul simț al poporeanului simplu și onest: „Atâția oameni cu diplome și nu-s în stare să facă ceea ce a făcut un om puțin școlit!”), toată această halimă, vasăzică, se alimentează din seva stoarsă în urma tescuirii până la ridicol a două realități postdecembriste:
1) Cărțile sunt zămislite din cărți (totuși, primele cărți cum au apărut?), dovadă că acuma se scrie pe rupte. Scriu nu doar cei cu har și care au ceva de comunicat semenilor, ci până și agramații din pușcării. Ce să mai vorbim de agramații liberi, care nu numai că nu pot fi sancționați juridic pentru continua siluire a limbii și gramaticii, dar – potrivit normelor à rebours în vigoare – odată ajunși la răcoare, ei s-ar răzbuna crunt pe semeni prin nehodina mâzgălitului îmboldit de furie. Se scrie atât de mult și într-o atare notă de isterie a noului și originalității (Petre Țuțea opina că originali cu adevărat sunt doar bunul Dumnezeu și...idioții!), încât suficientul om al zilelor noastre nu se mai ostenește ca pe vremuri cu buchisitul, ci ia totul de-a gata fie de pe internet, fie (cel mai des) din scrierile altora. Și dacă ar copia cu propria mânuță, ipochimenul în cauză încă s-ar alege la final cu niște firimituri. Dar cum asta înseamnă timp și corvoadă și cum în zilele noastre de pomină se fură cu sacii și la vedere, iată de ce respectivul hoț intelectual nu se mai încurcă cu cititul, citatele și celelalte marafeturi de felul contribuției personale, ci pur și simplu xeroxează o bună parte din lucrarea sursă...
2) În România postdecembristă s-a ajuns ca prin plecarea din țară a mii și mii de valoroase cadre medicale, să existe în momentul de față mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți și umani. Firește, doctori contrafăcuți de teapa lui Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Robert Negoiță, care – în pas cu moda doctoratelor la plesneală (fără ghilimele) – acuma, după retragerea titlurilor dobândite prin fraudă răsdovedită, au redevenit ei înșiși, adică niște oameni în ghilimele.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NEOAMENII S-AU ÎNMULŢIT CĂ NU MAI E CHIP DE TRĂIT…
Nu-i zi de la bunul Dumnezeu în care să nu ni se furnizeze dovezi concludente că oamenii se tot împuținează pe măsură ce populația lumii crește: pe unii (găinari, tâlhari, violatori, criminali, scandalagii, teroriști, torționari) ni-i pune sub ochi presa mereu în goană după senzaționalul la modă, acel senzațional ce pendulează neobosit între dezagreabil și oribil, pe alții ni-i scoate în cale păcătoasa asta de viață.
Dar dacă pe primii ai posibilitatea să-i ignori (fie sărind peste cele mai penibile pasaje din presa scrisă, fie ferindu-ți privirea de imaginile etichetate de știriști ca fiind „cu impact emoțional”), nu la fel stau lucrurile pe trotuar sau pe trecerea de pietoni, unde gorilele mai mult sau mai puțin tuciurii te înjură și sunt gata-gata să te rupă-n bătaie pentru că ai curajul să protestezi după ce nu te-ai lăsat strivit de mașinile lor bengoase, ori în predilectele cotloane publice ale aflării în treabă, unde indolența și sfidarea birocraților, la fel ca exasperarea și neputința solicitanților, a atins maxima înflorire cu neprecupețitul ajutor dat de informatică.
Da, căci și pentru unii și pentru alții este îngrozitor că astăzi, cu calculatoare performante pe fiecare birou, evidențele s-au înrăutățit, iar serviciile către populație urmează calea bătătorită a tărăgănării și așteptării, până ce proverbiala răbdare românească ajunge să se convertească în resemnare: „Ca la noi la nimenea”; sau: „Ce naiba poți să faci? S-a schimbat nițel forma, dar fondul balcanic a rămas același”...
În atari condiții imoral-birocratice, mai poate să mire pe cineva faptul că, bunăoară, toate evidențele și statisticile românești postdecembriste sunt mai puțin demne de încredere decât prognozele meteo pe termen lung? Păi dacă încă nu se cunoște cu exactitate numărul locuitorilor din România zilelor noastre (este de presupus că nu se dorește așa ceva de către sforarii politici și uneltele lor poreclite statisticieni!), atunci e lesne de priceput cam ce harababură domnește în statisticile oficiale ce privesc situația pe categorii de vârstă și profesiuni, numărul de școlarizați și de analfabeți (inclusiv aceia cu patalamale), numărul de bolnavi pe tipuri de boli, suprafața pădurilor rămase ca prin minune și cea a terenurilor înstrăinate, consumul pe cap de locuitor la energie, apă și alimentele de bază, numărul de creșe, grădinițe, școli, spitale și așezăminte culturale funcționale, precum și mulțimea acelora care sunt lăsate în paragină, numărul în continuă creștere al lăcașurilor de cult și al șomerilor înregistrați (cu toții dintre laici), că de toți ceilalți are știre doar Atotputernicul etc., etc.
O să mi se răspundă că, în pas cu sporirea trebuințelor sociale, evidențele s-au înmulțit și diversificat (pașapoarte, autoturisme, turiști, importuri, exporturi) și că toate astea se corectează din mers. Foarte bine, zic eu, dar aceste tinichele legate de coada modernismului, cu ce-l ajută pe bietul român strivit de nevoi, taxe și umilințe?
N.B. Aflu de pe internet cum neoamenii cu putere de decizie planetară (în principal ipocriții americani și sculele lor de la O.N.U.) caută de zor soluții pentru reducerea populației globului cu...90%! Asemenea soluții există. Totul e ca păpușarii mondiali să le pună în funcțiune la turația lor maximă: conflicte militare, foamete prelungită, îmbolnăvirea pe capete cu alimente și băuturi intens chimizate, uciderea oamenilor sănătoși cu vaccinuri obligatorii și a bolnavilor cu medicamente contrafăcute etc. Citind atari grozăvii, îndată te întrebi dacă unele epidemii nu sunt provocate precum crizele economico-financiare și dacă atacurile teroriste nu sunt dorite, poate chiar încuviințate taman de aceia care după consumarea lor varsă lacrimi de crocodil. Nu cred că prin mijloacele lor ultraperfecționate de supraveghere și prin agenții lor infiltrați peste tot, inumanii cârmuitori ai planetei nu au știre din timp de asemenea intenții și nu posedă mijloacele prompte pentru neutralizarea lor...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

UNDE-I LEGEA PROST FĂCUTĂ E TOCMEALĂ NESFÂRŞITĂ!
Degeaba se spune pe la noi că „Unde-i lege nu-i tocmeală”. În România postdecembristă lucrurile stau taman pe dos. Chiar în situații evidente pentru toată suflarea cu oleacă de bun-simț,  tocmelile încep taman atunci când molcoma noastră lege este în sfârșit aplicată de către ticăiții ei slujbași.
S-a mers până acolo cu nerușinarea și nesimțirea răufăcătorilor cu rang de aleși (la grămadă parlamentari, miniștri, primari și granguri ai consiliilor județene, dovediți ca răufăcători de gabarit), încât nu doar că nu și-au recunoscut ticăloșiile, ceea ce încă i-ar fi reabilitat întrucâtva în ochii lesne iertători ai compatrioților, dar, negând cu patologică înverșunare evidența nelegiuirilor comise, ei au continuat să-și susțină totala nevinovăție. Chit că după ceva timp, mai exact după pierderea funcțiilor publice (notoriul caz al fostului premier Victor Ponta și al lui Gabriel Oprea, vicepremier în același guvern), nimeni n-a mai fost interesat să ascundă sub preșul politic hoțiile lor intelectuale, așa că aceștia au fost deposedați în cele din urmă de niște titluri științifice nemeritate, pe care oricum le dezonorau. Cine vine la rând?...
Cu adevărat de pomină în această carte neîncheiată a marilor neobrăzări naționale este întâmplarea cu un fost grangur din Consiliul Județean Cluj: după ce că urcă în stare de ebrietate la volan și comite un accident mortal pe trecerea de pietoni, monstruosul ipochimen nu numai că nu-și recunoaște faptele și nu se căiește sincer pentru ele, ci strigă din fundul bojocilor că a fost lucrat politic!
Sigur, toate aceste fărădelegi concepute, puse în scenă și finalizate de atotputernicul cartel al necinstei, cu certitudine singurul sistem temeinic organizat și în necontenit progres în România postdecembristă, sunt de-o incalculabilă gravitate pentru neam și țară. Dovadă economia națională pusă pe butuci, sărăcia generalizată și uriașa datorie externă. Dar cu adevărat grav, de-o gravitate situată în imediata vecinătate a catastrofalului, este faptul că, întrucât acest nesățios balaur al corupției, de la președintele țării și până la găinar, se hrănește cu seva rezultată din profunda distorsiune moral-spirituală a grosului locuitorilor pe aceste meleaguri (venerabilul Neagu Djuvara susține că nu-l mai poate recunoște pe românul interbelic în urmașul lui de-acum), fenomenul, mai ceva ca toate plăgile egiptene la un loc, nici vorbă să poată fi ținut sub control, necum să poată fi eradicat vreodată cu legi făcute de hoți pentru hoți, adică așa ca marile averi făcute prin fraudă să poată fi arătate cu degetul (că, de, avem și noi democrația noastră), dar în ruptul capului să nu poată fi confiscate. Păi ce, sunt proști să-și taie craca de sub picioare?!...
După părerea mea, trei sunt cauzele care generează această năucitoare stare de lucruri – o țară încă bogată, cu tot mai mulți trăitori de azi pe mâine:
1) Legea alegerilor generale prevede că din 2016 românii nu vor mai avea parte de 588 șparlamentari, ci de numai 466 (cu circa 70 de aflători în treabă mai puțini decât totalul congresmenilor americani, unii dintre aceștia deja penali cu acte în regulă, ceilalți grăbindu-se să-i ajungă din urmă, ba chiar să-i depășească). Prin urmare, nici actualii șparlamentari și nici următorii nu sunt interesați ca țara să prospere, ci ca lor și fârtaților lor să le fie bine. Or, e știut că un atare bine ciocoiesc se pescuiește la iuțeală (chiar într-un mandat) doar în ape tulburi și pe seama celor mulți.
2) În conceperea făcăturilor numite acte normative, aleșii cu putere legislativă și executivă au în vedere în primul rând respectarea cu strictețe a recomandărilor-porunci venite de la jandarmii democrației planetare, acestea formând nucleul planului de globalizare. Celelalte, precum trebuințele propriilor cetățeni, intră în lungă așteptare, până la deplina lor uitare.
3) Legile postdecembriste sunt atât de blânde în special cu marii răufăcători, încât aceștia tot acuși-acuși își permit să le încalce. Adică, dacă nu-i din partea lor nici urmă de respect sau de teamă față de legi, atunci măcar sfidare pe rupte.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NELIBER ESTE OMUL CARE DOAR COAJA LIBERTĂŢII ARE
Toate ideologiile și formele vrednice de guvernământ din istoria omenirii au fost preocupate de aflarea formulelor sociale întru sporirea prosperității materiale și spirituale a tot mai mulți dintre supuși. Dar una este să vrei și cu totul altceva să poți, fie din pricina nestatorniciei vrerii umane în confruntarea cu timpul, fie din pricina absolutei relativități a atotputerniciei la nivel uman.
Da, căci dacă atotputernicia autocrației de tip monarhic se bazează pe fenomenul ancestral și de masă al misticei unei autorități considerată de sorginte divină, despotismul și bunul plac dictatorial se reazămă deodată pe dezgustătorul oportunism al unor vremelnici fideli, învestiți de tartorul suprem cu consistente hălci din puterea discreționară, și pe paralizanta frică de care neîncetat suferă toți membrii respectivei comunități, de la vârful piramidei sociale (toată viața, ne spune Vasili Grossman în povestirea Panta rhei, Stalin s-a temut doar de libertate, chiar după uciderea ei, el continuând „să se lingușească pe lângă ea”) și până la baza acesteia, supraviețuirea cetățeanului fiind condiționată de neperturbarea cu gândul, vorba sau fapta a sistemului concentraționar instaurat prin forță și menținut în viață cu ajutorul forțelor de represiune.
Diferența dintre materie și spirit constituie totodată linia de demarcație dintre pământeni: cei mulți vor să aibă din ce în ce mai mult, adică (voluntar sau involuntar) ei renunță la libertatea interioară, singura și adevărata libertate umană, și – lesne încrezători în limitata și aparențiala libertate exterioară, promisă de ipocrizia legilor – ajung robii prosperității materiale; alții (din păcate tot mai puțini) vor să știe, iar prin aceasta să existe, nu doar să trăiască într-un belșug amăgitor și dătător de permanentă neliniște, așa că merg pe linia adevărului biblic, singurul adevăr capabil să-i facă pe oameni liberi, și astfel ei cunosc fericirea statornică prin cultivarea prosperității spirituale.
N.B. Dualismul vremurilor în general, al omului din ziua de azi în special, se învederează în uriașul decalaj dintre progresul material al unei civilizații aservită în întregime agresivei trinități consum-comoditate-confort și îngrijorătorul regres axiologic al unei culturi, foarte puțin preocupată de valoare din cauza goanei nebune după divertismente.
Iată, de altminteri, corecta opinie a lui V. Grossman despre statul fără libertate, statul rezultat din „sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul”: „Acolo unde nu există libertate umană, nu poate exista nici libertate națională, căci libertatea națională este, înainte de toate, libertatea omului”.
Mă rog, cu ceva timp în urmă se putea vorbi pretutindeni în lumea asta despre raportul dintre libertatea individuală și cea națională, prima fiind celula-concept așezată la baza celei de-a doua. Altfel spus, libertatea individuală este condiția necesară, nicidecum și suficientă, pentru existența autenticei libertăți naționale. Da, pentru că dacă prin națiune înțelegem ceea ce și este de fapt, adică un sistem (orice sistem cuprinde nu numai mulțimea elementelor alcătuitoare, ci și mulțimea raporturilor statornicite între ele), atunci în sfera largă a noțiunii „libertate națională” intră „libertățile individuale” ale tuturor cetățenilor, plus ansamblul extrem de diversificat al raporturilor (directe și prin intermediul instituțiilor) dintre aceștia.
Cu următoarele două precizări:
1) Cu cât societatea este mai avansată, iar prin asta națiunea mai evoluată, cu atâta raporturile interne dintre cetățeni sunt mai diversificate (trebuințele cetățenești duc la înmulțirea raporturilor dintre indivizi), iar relațiile dintre națiuni cunosc același obligatoriu sens ascendent.
2) În prezenta analiză am în vedere doar libertățile efective ale cetățenilor. Se mai îndoiește cineva de distanța dintre drepturile pe hârtie (de pildă, în Constituția noastră postdecembristă se dau asigurări că „Nimeni nu-i mai presus de lege”) și cele de zi cu zi, unde este mai mult decât evident că unii dintre români (prin acești „unii” înțelegând aleșii și ciocoii) sunt mai egali ca ceilalți?!...
Dar de când am intrat în făcătura numită Uniunea Europeană neunită (firește, ca partener  cu aceleași obligații pentru toți și cu drepturi mai puțin egale pentru unii ca noi), se constată un apreciabil spor al ipocriziei atât la (ne)respectarea drepturilor și libertăților individuale (constatăm pe viu înfricoșătorul adevăr cuprins în spusa lui Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca și cel rusesc”), cât și în ceea ce privește drepturile și libertățile naționale.
La urma urmei, de ce drepturi naționale se poate vorbi după cedările succesive de suveranitate din partea „încorporaților” în UE (comisarii europeni controlează tot ce mișcă în noile colonii), când înseși noțiunile de patriotism și naționalism sunt rău văzute de ștabii bruxelezi și când nelibera opțiune (deocamdată europeană, peste puțin timp una planetară) duce nesmintit spre globalizare?...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

BARBARII ATACĂ EUROPA
Cu invazia de barbari, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană are o tradiţie bimilenară. Numai Germania aşteaptă anul acesta peste un milion de afro-asiatici din aşa-zise state eşuate - failed state - părăsite de intempestiv de administraţia civilizatoare, coloniala creştin-europeană în urmă cu jumătate de secol. De atunci ele sunt incapabile să menţină un minim de condiţii civilizate populaţiei preponderent musulame şi idolatrice, care disperate, se refugiază acum, trecând prin Balcani sau cu ambarcaţiuni de unică folosinţă Mediterana, în UE.
Pe scurt: dacă ne-aţi civilizat, dar părăsit şi nu ne mai faceţi accesibilă civilizaţia şi la noi, venim peste voi!
Uniunea Europeană nu-i Imperiu, n-are Constituţie, iar deficitul de democraţie a statelor suverane paralizează luarea de decizii majore, aşa că putem vorbi şi de un failed UE, imperium, failed sacerdotium. Dacă Sfantul Imperiu Roman depinde de Papă şi Împărat, vedem că ultimul lipseşte, iar Papa Benedict XVI s-a retras, sufocat de relativism, de primatul economiei, de laicizarea chiar şi a clerului şi a unor pseudo-ceremonii sacre a cetăţii. Dacă destinul final al lumii, escatologia universală se diluează, dispare, atunci nu metafizica, ci economia are ultimul cuvânt şi sensul vieţii se degradează.
Să ne reamintim că democraţia occidentală a apărut ca urmare a departajării sferei Sacrului de Profan (vezi cartea cu acest titlu a lui Mircea Eliade) în Sfântul Imperiu, a luptei dintre Papă şi Împărat, şi a revoluţiei papale din sec. 11-13. De aceea, nu-i de mirare, şi după filosoful Giorgio Agamben, că o degradare a bisericii papale atrage după sine şi pervertirea democraţiei, a întregii vieţi social-economice. Capitalismul devine peste noapte religie, iar dreptatea divină este înlocuită fără menajamente de liberalism, cu economia de piaţă şi competiţie.
În statul secularizat al iluminiştilor laici, la departajarea politicii de religie, locul credinţei l-a luat, după eşecul marxism-leninismului, neoliberalismul. Judecata şi dreptatea divină nu mai joacă niciun rol în statul modern de azi, cu consecinţe deprimante şi riscuri severe. Scriitorul Michel Houellebecqs descrie, în romanul său de mare succes „Supunerea lipsei de perspective", pustiul spiritual contemporan din Franţa. Europa, în care fiecare persoană este forţată să lupte şi nu mai are nici posibilitatea, puterea de a se împotrivi competiţiei pentru un loc cât de cât sigur, privilegiat într-o economie de piaţă motivată exclusiv de lăcomie şi setea de bani. Homo homini lupus est bellum omnium contra omnes.
Dacă este deja insuportabil că nu se mai poate vorbi de Europa decât de Brexit, deficit de democraţie, austeritate, economie, criza euro, va reuşi invazia afro-asiatică să readucă în actualitate valorile milenare, culturale, spirituale, creştin-europene, la care aspiră nou- veniţii, şi, pe această cale, să se depăşească fundamentul eminamente economic, secularizat, al neoliberalismului? Se reface Sfântul Imperiu Roman după invazia barbarilor?
Viorel Roman (Bremen – Germania)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii