ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 91 (Septembrie 2016)

EDITORIAL
BRĂILA ABANDONATĂ
Cine-și mai amintește de promisiunile făcute cu doar câțiva ani în urmă de către cei din primăria Brăilei? Una dintre ele a fost amenajarea hrubelor existente în acest oraș încărcat de istorie și locuit de nenumărate etnii. Anii au trecut peste acest proiect, de parcă nici n-ar fi existat. Brăilenilor li se distrage atenția de la ceea ce contează cu adevărat: de la dezvoltarea concretă a urbei, de la înfrumusețarea spațiilor publice și de la consolidarea clădirilor istorice, care acum zac neputincioase sub privirile pline de compasiune ale trecătorilor. La ce ne folosește turismul istoric? ar zice unii sceptici. Oricum, locuitorii orașului sunt absorbiți doar de grijile cotidiene și nu au nevoie de așa ceva. Dar poate vor alții, poate că unii oameni ar dori să vadă istoria conservată a acestui oraș. Din când în când mai vine câte un investitor, deschide câte un restaurant și gata. Îi mai și dă numele unui vestit personaj literar autohton, ca să aibă priză la public. Domeniile publice au devenit locuri de depozitare a gunoiului, mai ales în zona centrală a orașului. Iarba a acoperit pământul sacru și nimeni nu mai vrea să vadă și altceva în afară de vegetația aceasta sălbatică. Nepăsarea domnește pretutindeni, indiferența tronează nestingherită, iar locuitorii se mulțumesc cu foarte puțin sau nimic, căci li s-a inoculat ideea că nu sunt bani pentru investiții. Astfel se așterne timpul peste toate, care șterge frumusețea enigmatică a urbei, condamnând-o la denigrare și uitare.
Brăila s-ar putea revigora cu ajutorul turismului istoric. Ar fi o șansă pentru ca orașul acesta să redevină ce a fost: un important nod de legătură cu civilizația, mai ales pe calea apei. Dacă oamenii ar cunoaște istoria veche a urbei, dacă ar putea pătrunde în subteran prin gurile de tunele, ce se întretaie asemenea unei pânze de păianjen, ar explora frumusețea ascunsă a cetății de la Dunăre, care era cândva atât de înfloritoare. Ca să nu mai amintim clădirile ce poartă amprenta lumilor trecute, ale negustorilor înstăriți, ale grecilor înzestrați cu un ascuțit simț estetic, ale turcilor, tătarilor, armenilor, evreilor, lipovenilor. O sumedenie de neamuri, care trăiesc și acum în armonie, legați fiind de pământul acesta primitor.
Nu putem face o paralelă despre Brăila de acum un secol şi prezent, pentru că ar fi amar rezultatul. Oraşul, în loc să se prezinte ascendent, rămâne pe aceeaşi pantă a uitării, a delăsării, a pierzaniei. Nici măcar „marile transformări ale Epocii de Aur” nu mai au rezonanţa de odinioară. Numărul locuitorilor a scăzut, nivelul de trai, nivelul cultural, gradul de urbanizare, toate sunt în cădere liberă, şi ce e mai prost e că nu se întrevede vreo schimbare pozitivă. Nicio administraţie locală din 1990 încoace nu a reuşit concret să propună şi să ducă la bun sfârşit vreun plan de redresare economică sau culturală a Brăilei. Toată lumea s-a mulţumit cu afirmaţia „grelei moşteniri”, fără a iniţia proiecte viabile şi fezabile pentru urbe.
Dacă mergi în centrul istoric nu găseşti decât simbolul batjocorit al Ceasului, vopsit cu prost-gust şi cu cadranul modificat după ureche şi fântâna arteziană, ca vai de mama ei. Sora sa geamănă, din Sinaia are o soartă mai bună. Se vede treaba că într-un oraş mult mai mic, atenţia edililor e mai mare. La noi e mare… prostia, fireşte!
Teatrul arată bine, pe dinafară… În faţă, chiar la intrare s-au montat nişte cadre cu flori. Arată grotesc, însă au fost o nouă sursă de stors bani…
Dacă mergi pe Eminescu, pe Republicii, pe Regală, indiferent cum vrem să numim strada aceea, nu găsim decât case dărăpănate, abandonate, la contrast cu câteva care au avut noroc. Micile magazine, puţine la număr şi ţipenia locului dau de înţeles că forfota de odinioară a promenadei nu îşi are sensul în prezent şi nici în viitorul apropiat.
Din acelaşi centru istoric, dacă doreşti să mergi la Dunăre, spre ceea ce a fost Gara Fluvială, ai toate şansele să te îngrozeşti. Pe stânga, imediat ce cobori vadul, era, cândva, un mic parc. Aşa se vrea şi acum, însă nu cred că cineva sănătos la minte ar lua respectivul loc drept colţ de popas. Retrocedat, vândut, abandonat, terenul e al nimănui şi al tuturor… celor care nu înţeleg cât de important e să ai un colţ cu verdeaţă.
Jos, la Gara Fluvială e la fel de pustiu. Acolo nu vine şi nu pleacă nicio navă de pasageri, de mulţi, mulţi ani, de pe timpul când respectiva clădire, istorică, de altfel, era, adăpostea, într-adevăr, Gara Fluvială Brăila, loc unde acostau şi de unde plecau nave de pasageri spre alte porturi dunărene şi ţară şi din amonte de Baziaş. Mai trec nave de croazieră pe Dunăre, însă niciuna nu opreşte. Se pare că Brăila nu mai este nici măcar o haltă, darămite un cap de linie, ca acum 100 de ani.
Dacă ai de gând să mergi în strânga, spre trecerea BAC, mai bine renunţi. Drumul este foarte prost, iar câinii sălbăticiţi din şi de lângă perimetrul Zonei Libere sigur te vor înhăţa de picioare. Nici cu maşina nu te poţi încumeta, zona arată jalnic, ca şi cum acolo ar fi calea de acces spre o groapă de gunoi.
În dreapta de Gara Fluvială, aceeaşi poveste. Piatra cubică se termină spre o alee betonată, care ar fi trebuit să fie acces pietonal către zona de promenadă a Falezei, însă, în realitate drumul e periculos şi ziua, darămite pe înserat, pentru că nu există niciun fel de iluminat public. Chiar şi dincolo de acest sector anevoios nu te aşteaptă mare scofală. Băncile, acelea câte mai sunt au la bază munţi de coji de seminţe şi chiştoace de ţigară, semn că animalele care au pretenţia să li se spună cetăţeni au trecut pe acolo şi era musai să-şi marcheze teritoriul.
Ceva mai încolo sunt şi nişte aşa-zise terase, în realitate nişte localuri de cea mai joasă speţă, atât ca personal, service, meniu, cât şi ca aspect. Într-un cuvânt, ideale pentru boul sau vaca din Lacu Dulce, Chercea sau fundul Vidinului, care iese din când în când la „păscut”.
Mai există şi galerii de artă în oraş, doar simple repere pe o hartă – chipurile – turistică, chiar şi un centru de informare turistică, însă datorită numărului mare de vizitatori acesta din urmă este deschis doar luni spre duminică, între orele 25 şi 26.
„Mulţumesc” şi pe această cale tuturor celor care votează cu toată inconştienţa de fiecare dată aceleaşi simboluri şi oameni a căror nume nu se pot scrie decât cu literă mică, dar şi celor care, prin nepăsarea lor, deşi funcţiile pe care le ocupă îi obligă să ia atitudine. „Mulţumesc” şi celor care mai acum câţiva ani încă mai aveau curajul să ridice atât vocea cât şi scrisul, însă acum – probabil – obosiţi sau ocupând scaune de partea cealaltă a baricadei şi-au cam uitat menirea, simţul, şi în general spiritul viu şi nealterat de duhoarea nepăsării, indolenţei, prostiei şi imbecilităţii.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
REFLEXOTERAPIA – STRĂVECHIUL MIJLOC DE LECUIRE FĂRĂ LEACURI. INTEVIU CU DOCTORUL CORIOLAN DRAGOMIR
În dialogurile anterioare am pus în evidență două din căile prin care doctorul Dragomir a acționat întreaga viață pentru preîntâmpinarea îmbolnăvirii semenilor săi: calea profesională de reputat medic igienist (controlul riguros al alimentelor) și pasiunea moștenită de la tatăl domniei sale de a-și ajuta semenii cu preparate naturiste (ceaiuri, extracte, alifii, prafuri, tincturi).
Prezentul dialog îl vizează pe reflexoterapeutul Coriolan Dragomir...
De unde această pasiune esoterică pentru reflexoterapie?
Poate că pasiunea mea pentru reflexoterapie degajă o oarecare aromă esoterică, asta dacă avem în vedere Extremul Orient, mai exact China, arie geografică unde metoda se practică împreună cu acupunctura. Cu precizarea din capul locului că, spre deosebire de acupunctură, reflexoterapia este totalmente neinvazivă!
Esența acestei uluitoare metode terapeutice este eminamente energetică (corpul omenesc este traversat din creștet până la tălpile picioarelor de zece meridiane energetice – cinci pe partea dreaptă, alte cinci pe stânga), metoda de lucru constând din eliminarea durerii apărute datorită punctelor de disfuncționalitate sau efectivă întrerupere a fluxului energetic de pe meridiane. Sigur că pentru atenuarea sau chiar eliminarea durerii, reflexoterapeutul trebuie să posede temeinice cunoștințe de geografia corpului omenesc (toate organele noastre interne se reflectă clar și distinct în palme, tălpile picioarelor, lobii urechilor, coloana vertebrală), să cunoască foarte bine punctele de activare energetică și, nu în ultimul rând, să stăpânească la perfecție tehnica masării (masarea se efectuează în principal cu policele și indexul, totdeauna înainte, niciodată îndărăt).
Mai adaug că, având în vedere vechimea și uriașa arie de practicare a acestei terapeutici (din Egiptul faraonic și până în China antică), esoterismul reflexoterapiei devine un veritabil exoterism, adică o foarte răspândită și eficace metodă de lecuire fără leacuri în absolut orice afecțiune fizică și/sau psihică. N-avea dreptate acel împărat chinez, care le interzicea medicilor vremii să-i mai trateze pe bolnavi cu medicamente ce creează dependență și doar prelungesc agonia?
Două motive m-au determinat să mă atașez de reflexoterapie prin studiu individual, urmat la scurt timp de cursuri specializate:
1) Dorința mea creștinească de-a contribui din toate puterile la alinarea suferințelor semenilor, îndeosebi a copiilor;
2) Marea mea neîncredere în tot mai multe medicamente de sinteză chimică, știut fiind faptul că scopul imperiilor farmaceutice îl constituie profitul prin creerea dependenței bolnavilor, nicidecum însănătoșirea acestora.
Consider că starea precară de sănătate a românilor zilelor noastre, stare ilustrată de rata îmbolnăvirilor și înmulțirea în progresie geometrică a farmaciilor, constituie o foarte convingătoare dovadă în acest sens...
Deduc din spusele dumneavoastră că reflexoterapia nu este la îndemâna oricui și că pe lângă cunoștințele teoretice este nevoie de ceva în plus...
În reflexoterapie, ca în oricare domeniu de activitate, de altminteri, acționează principiul: Mulți chemați (grație savorii esoterice), puțini aleși! Pentru că nu ajunge doar să te străduiești într-un domeniu atât de valoros și de gingaș așa ca sănătatea omului. Mai trebuie să și știi cum s-o faci! În caz contrar, se prea poate ca ponosul să fie cu mult mai mare ca folosul, adică să înrăutățești (adeseori ireversibil) ceea ce ar trebui să îmbunătățești.
Da, în reflexoterapie este nevoie de ceva în plus față de celelalte ramuri ale medicinei tradiționale și științifice, acel ceva suplimentar, totodată esențial, fiind transferul energetic de la terapeut spre pacient. Nemaivorbind de credință. Indiscutabil că fără credință și dragoste de oameni n-ai cum să fii un bun terapeut!
Cum se face că o metodă terapeutică pe cât de neinvazivă, pe atât de folositoare în tratarea afecțiunilor este în continuare ignorată sau, mă rog, privită ba cu superioritate, ba cu neîncredere de știința medicală? Cel puțin la noi în țară...
Explicația este de natură financiar-comercială, medicina mergând de regulă mână în mână cu industria farmaceutică! Repet, imperiile farmaceutice (care conduc din umbră lumea) nu urmăresc ca prin produsele lor, foarte multe dintre ele contrafăcute (cu justețe se afirmă că prima între boli este diagnosticul), să redea sănătatea bolnavilor, c-atunci adio profit, ci să-și sporească necontenit încasările prin creerea iluziei de vindecare.
Iată motivul real pentru care medicii nu recomandă bolnavilor medicamente ieftine și cu adevărat eficace, precum lămâia, măceșele, menta, bicarbonatul de sodiu sau uleiul de cânepă sălbatică, acesta din urmă realmente miraculos pentru inhibarea cancerului, ci în situații de acest gen de îndată recurg la chimioterapie, în egală măsură dezastruoasă pentru punga și ce a mai rămas din sănătatea sărmanului pacient.
Credeți că într-un viitor nu prea îndepărtat lucrurile vor intra în normalitate și că bolnavilor li se va da o șansă în plus prin metode terapeutice de felul reflexoterapiei?
Negreșit că mai devreme sau mai târziu aici se va ajunge. Pesemne că asta se va întâmpla doar atunci când imperiile farmaceutice nu vor mai izbuti să-i păcălească pe bolnavi cu făcăturile lor și când absolut toți medicii și terapeuții vor conștientiza că inalterabila bogăție a acestei nobile profesiuni nu constă în adunarea de averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, ci în zâmbetul de recunoștință și fericire de pe buzele bolnavului smuls din ghearele morții.
a consemnat, George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
CARTILE ZEIT
INSULA RĂILOR, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2009
Privind îndelung şi ingenuu în zare, gândul cuminte şi gingaş distinge imaginea crepusculară a infinitului, care ascunde nemângâiate lacrimi şi suspine, înăbuşite brutal de-o forţă nefastă şi perfidă, ce devorează neobosit şi metodic zâmbetul purtat de braţele umilite ale inocenţei. Alunecând fără ştire în adâncurile întunecoase ale minţii, revelaţia degradării umane devine omagiul solitudinii veşnice, neîmplinirea obsedantă a cunoaşterii, trădarea supremă a vieţii în faţa propriei conştiinţe. Nimicul nebun şi volubil crestează fanatic semne indescifrabile în germenii puterii absurde, conferindu-le tentacule prelungi şi infame, capabile să reprime orice licărire a fericirii. Pe Solania, lumina s-a stins demult, poate nici n-a existat cândva, aici guvernând fără limite doar incredibile iluzii pustii, stranii şi demente precepte, porunci furibunde, idei deplorabile şi iraţionale. O lume copleşită de veninul putrefacţiei, călăuzită de torente muribunde, desfăşurate în felurite chipuri, pătrunde ireversibil în abisul morţii spirituale, torturându-se grozav să-şi dea duhul speranţei.
Sfâşietorul calvar al abrutizării, compune simfonia ucigaşei terori, cântecul demonic al pierzaniei, anulând splendoarea celor blânzi şi trişti, reducându-i la tăcere. Sufletul născut din durere, nu-şi mai vede faţa, ci doar inima bătând la porţile deznădejdii şi ale înfrângerii. Gerul arzător al iubirii îşi strigă necontenit chinul în noaptea nesiguranţei şi a eternului infern. Inutile devin provocările necontenite ale credinţei, risipitoare, cuvintele şoptite serafic amorului înfometat, tulbure, povara unui spirit mult prea ascuţit pentru o imposibilă societate destinată tragicului. Talazurile aberantei dictaturi, anulează însăşi identitatea persoanei, creând monştri nebuloşi, ce smulg silnic intimitatea feciorelnică a cugetului. Nefirescul este numele stăpânirii deşarte, ce-şi declară asuprirea peste cei firavi, ridicându-le în suflet interminabile ziduri de granit, profanându-le existenţa cu defăimătoare nevoi. Romanul pe care ni-l oferă distinsul domn, George Tătăruş, reprezintă o încântare pentru spiritul neprihănit, niciodată stăpânit în calea cuvântului locvace, suav, incomparabil cu vreo altă înfăţişare a creaţiei măiastre.
Vioiciunea frazelor, minunat încununate cu flori de covârşitoare sclipiri, supun atenţiei cititorului originalitatea ideilor, ce transcende orice imaginaţie feroce. Fineţea descrierii unei perioade sumbre, cu detalii surprinzătoare, fascinează irevocabil mintea, scufundându-se într-o imensă euforie a prezentului. Infatigabil, autorul ne delectează cu plăcerea cuvântului, descoperind cele mai nepreţuite sensuri ale acestuia, ce au menirea de a induce sufletului o incomensurabilă tihnă. Gerarde, întruchipează înţeleptul unei lumi căreia nu-i aparţine, trăindu-şi intens cugetările şi sentimentele ardente, fiind captivul cetăţii înecată în licoarea vitregiei. Faptele prezentate, relevă o incredibilă dezlănţuire creatoare a autorului, care, printr-o forţă dincolo de pământesc, reuşeşte să îndrume fiinţa cititorului spre labirintul fenomenal al muzicii siderale, fermecând necunoscutul abstract al metafizicii intrinsece. Protagonistul acestei capodopere este privat de libertatea cuvântului autentic, izbutind să-şi creeze propria lume a visului, unde, fatidic, trăirile îl rănesc adânc şi-i lasă amprenta unui destin necinstit, crud şi oribil.
Durerile nemărginite, sentimentele sufocate, pierderea vivacităţii, indică un remarcabil caracter, care, în pofida absurdităţii vremelnice, nu se lasă copleşit sub povara urii, ce i-ar fi putut degrada irevocabil existenţa supusă unor gigantice vicisitudini. Momentele de acalmie, puţine la număr, îi oferă prilejul de a-şi declara iubirea în faţa unor angelice făpturi, superficiale întruchipări ale femininului, care nu-i înţeleg tainele sufletului şi puterea judecăţii, reuşind doar să-i aprofundeze cicatricele datorate însăşi propriei existenţe. Asurzitorul sunet al inutilului, învăluie într-o nesfârşită genune toată suflarea insulei guvernată de malefice puteri. O nepătrunsă cenuşă a decadenţei, se ridică îngrozitor peste răvăşitul neam de nefericiţi, ucigându-le splendoarea inimii, şi anulându-le dreptul la viaţă. Zadarnic îşi strigă sufletul minunea! Cumplit rămâne vuietul ticălosului refren al morţii! Dar tortura a atins culmile disperării, iar fragila fiinţă umană îşi adună forţele, într-un ultim efort, izbândind să îngroape nemilosul sistem politic pentru totdeauna în grota neantului.
Astfel, şarpele neîmblânzit al spaimei a fost alungat, iar cei exploataţi şi-au cucerit libertatea, pe care, însă, nu o cunosc, şi nu ştiu cum s-o preţuiască. În văzduh, pluteşte neoprită reveria, coborându-şi fermecătoarea punte a zorilor în mijlocul uraganului acum oprimat, spulberând răceala nopţii din sufletele insularilor. Trecutul se pierde în amurg, luând cu sine picurii nevinovăţiei, amăgitoarele clipe de bucurie dulce-amară, visul încă nenăscut al beatitudinii fervente, la care au aspirat locuitorii rătăcitorului spaţiu al incandescenţei tiranice. Şi-acum, când megalitul tăcerii şi-a stabilit dominaţia, oamenilor nu le mai rămâne decât să contemple atemporala veghe a noii creaţii, din care va izvorî continuu dorinţa de neprevăzut.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
PATRIA…
Adrian Botez se dedică cu toată energia miracolului numit Patrie. În volumul de versuri Ion–Patria mea / Balada Kog-a-Ion-ului, publicat la Bacău: Editura Ateneul Scriitorilor, 2016 - vocea poetului are menirea de a trezi inimile cititorului pasionat de identitate. Într-o vreme a globalizării harnice, Adrian Botez redescoperă resursele românilor: Istoria, credinţa, apropierea de natură, rădăcinile daco-valahilor, miracolul care a nins timpurile. Poetul ia în serios menirea sa, nu se lasă atras de mirajul experimentelor poetice la modă, el zice - clar, cu putere! - ce suntem, unde suntem, ce putem face în acum.
Volumul este structurat riguros, pe mai multe părţi:
I.- Ion-Patria mea;
II. - Poetul;
III. – Dumnezeu, lumea şi omul;
IV. – Amin.
Toate formează întregul unei viziuni impuse de istorie, de trăirea în spaţiul acesta special, numit România.
Primul poem se întoarce spre ţărâna vie, care modelează comunităţi. Acolo este rădăcina – Capul lui Zalmoxis. În primul poem, un imn dedicat, se prezintă o realitate dură şi curată, realitatea peste care trecem uşor. Ion cel din bătălii, înviat în Poarta lui Dumnezeu, sfântul, rădăcină de stea. Natura cu toate elementele au izvorul în fiinţa miraculoasă: Ion – Kogaion… Baladă şi cântec vechi, invocarea spiritului originar.
Poezia patriotică, în sensul bun al cuvântului, are un loc aparte în creaţia poetului. El nu se fereşte să laude locul unde trăieşte, unde viaţa are un secret aparte. „să nu-ndrăzneşti să te caţări pe/ munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi/ curgând – pe toţi versanţii lor – orbitor/ sânge de/ îngeri – în miezul/ zilei” (Patria mea, p. 9). …Şi nu este demodat!
Poetul îndeamnă să redescoperim patria, să ne redescoperim pe noi. Sunt poeme curate, ele oglindesc oameni, stări, ipostaze. Ţăranii cei dispreţuiţi, uneori, sunt prezenţi printr-o dimensiune care ne scapă: eternitatea! Un poem rotund, şlefuit de iubire de ţară:
ţăranii şi-au pus cămăşi de sărbătoare
cum crinul alb grăit-a cu Hristos:
curatul lor dumnezeiesc mă doare
îngerii mă cutreier` pân`  la os
 
se duc în moarte cum la sfânta liturghie
se duc pe îndelete şi smeriţi:
ei ştiu că între lumi nu e frânghie
că viii şi cu morţii-s fericiţi
 
e-atâta linişte pe masa cu lumine
sicriele sunt tronuri de-mpăraţi
neamul acesta liniştit tot vine
 
umplut-au cerul Craii din Carpaţi …
ţăranii mei – stăpânii de moşie
nu mor: veghează totul sfânt să fie! (Ţăranii mei, p. 14).
Adrian Botez nu se joacă, el declamă sincer. Temele sale sunt fundamentale, istoria este raţiunea de a exista, de a creşte urmaşi. Poemul este un exemplu de afirmaţie irevocabilă. Ecoul vine din nemoarte. E un rai pe care nu-l putem pricepe, colinzi care mişcă vremurile, prezenţa luptătorilor (precum Ştefan Vodă), lupta cu cei care dărâmă limba română şi spiritul „Mioriţei”, epopee de ţară, sonetul de seară… Poetul apare ca o prezenţă copleşitoare, activ în timpuri grele şi-n iubire, are o cheie a vieţii sale, un sonet, vede războiul metafizic, copleşitoarele idei din cărţile scrise şi citite, adevărul, cavaler al cuvintelor. Firul poeziilor urmează o istorie aparte. Istoria celui care vede, văzătorul/vizionarul. Poetul poate fi judecat - peste toate, umbra lui marchează vremea: „am uitat – al naibii – lumii să mă nasc/ am ieşit din cântec şi iubire – trist:/ mai de vază e-n pădure orice vreasc/ decât plânsul meu de-amurg – în ametist” (Sonetul celui care a uitat să se nască, p.70).
Într-un ciclu cu rezonanţe teologice, Adrian Botez abordează direct problema: Dumnezeu, lumea şi omul. O temă aparent uzuală, dar poemele sale dovedesc că nu cunoaştem Creatorul, creaţia, energiile care ar putea să ne poziţioneze sub aripa divină.
Există în carte lucruri spuse pe nume, un umor negru, explozii de extaz şi de tristeţe, o ironie amară. Când privim spre Dumnezeu, ne vedem micimea. Suntem la sfârşit de perioadă istorică, există un abator cosmic! Poetul relevă o pervertire a minţii, o foame de dreptate, pe care sistemele sociale nu o pot astâmpăra: e nevoie de curăţie sufletească, un carnaval ratat, un hotel al rataţilor, o Apocalipsă care ne apasă. Disperarea celui care realizează finalul este la apogeu: Sfinxul – copleşit de inutilitatea singurătăţii – s-a sinucis (p. 142); lumini dispar – felie cu felie (p. 131); strig după sfinţi – ca scos din/ minţi: doi bani nu face/ a geniului crispare (p.130).
vezi dacă s-a încărcat
celularul: vreau să dau un ultim telefon – către
una din constelaţii – nu importă către care
anume – pentru a-mi face loc – cumva – între
lumini şi văpăi – spre a putea medita
singur şi liniştit – despre
zădărnicie (un ultim telefon, p. 144).
Riguros în creaţia sa, se poate observa o anumită oboseală, poetul renunţă la normele gramaticale: o face ostentativ. E o revoltă în faţa căderii-n ruină a lumii.  Versurile sunt frânte asimetric, e un semn al zădărniciei. Se simte fiorul dulce al poeziei populare, unele poeme au un ritm special, altele sunt zidite-n iluzoriu. Tema veche, pusă în circulaţie de Solomon în Ecclesiastul, cartea Bibliei, se reactualizează: Deşertăciune a deşertăciuniiVânare de vânt. Teme care au marcat marile creaţii ale umanităţii.
Marile idei biblice străbat volumul, ele ţin pe umerii de cuvinte această zicere, acest imn, baladă, psalm şi pildă… Resursele poetului se potenţează în acest fel, istoria se desluşeşte doar în prezenţa lui Hristos… În repetate rânduri, poetul invocă această prezenţă, care modelează istoria.
Ultima parte a cărţii se numeşte Amin, o concluzie la final de vreme. Omul în faţa istoriei, cu limite, cu slăbiciuni, cu bucurii, cu erori. Un om posibil să fie salvat prin har… Temele sunt ale omului fragil şi puternic, în acelaşi timp: Etapele vieţii, bătăliile care le duce în viaţă, convorbiri esenţiale, răstigniri care marchează timpii, vârsta de aur, reţeta nemuririi, sonetul istoriei şi… finalul. „cine nu ştie cum să moară/ nu merită decât uitarea:/ ne-ai învăţat cum se măsoară/ pas de-nţelept râvnind la zarea…” (convorbirea mea cu moartea, p. 160). Sunt poezii care copleşesc prin intensitatea revelaţiei, precum Repetabila răstignire. Păcatul omului marchează planul lui Dumnezeu de salvare: „ce să facem – Sfânt Părinte?/ munţii sunt în scapăt:/ iar te-i răstigni cuminte/ s-o luăm de la capăt…” (p.164).
Sfârşitul aduce un bilanţ al vieţii. Omul responsabil trage linie şi, în faţa morţii, recunoaşte: „nu mi-e să plec – dar nici să stau nu-s vrednic/ am istovit un stoc de răstigniri/ eu nimănui nu am fost sfeşnic… - sfetnic…/ ci doar pocal cu sânge de jigniri” (Final, p. 176).
Patria-Ion, Patria plină de har, Patria spirituală a românilor. Cu acest volum Adrian Botez pune în evidenţă mitul românilor, calea sacră, luminată, care lămureşte originile, sensurile şi menirea. Patria este una la care se ajunge prin credinţă, nu prin vedere… Transmiterea sensului în istorie, se face pe cale orală, de la tată la fiu, poezia este una dintre căi, poetul şi-o asumă. De reţinut că preoţii lui Zalmoxis foloseau poezia. La fel, cărturarii evrei, foloseau poezia (psalmul) pentru a transmite legea (normele de viaţă primite de Moise de la Dumnezeu). Balada Kog-a-Ion-ului intră în specia genului epic, de fapt un amplu poem narativ, fără a omite accentele lirice. Pe ecranul imaginar al cărţii se proiectează evenimente eroice, având personaje remarcabile, ivite fie din timpuri istorice, fie din actualitate. Unele au fost legende, alte vor deveni legende. Adrian Botez foloseşte modul de exprimare profetic, cheamă natura ca martoră a evenimentelor, cerul se schimbă sub puterea luminilor, planurile dinamice apocaliptice se mişcă spre un mesaj de înălţare. La Adrian Botez, poezia nu este un experiment, un mod de a afirmare, este un mod de comunicare a marilor comandamente ale istoriei, ale lui Hristos.
Acest gen de carte merită o analiză mai profundă, în detaliu. Poemele se sprijină pe o ţesătură ideatică complexă şi profundă.
Izvoarele de unde vin?
„ – da – sunt lacrimi de fericire – iscate de/ sub pământ – de acei ochi închişi ai lui/ Ion – care visează - visează/ înfriguraţi şi-nverşunaţi/ visează – de dincolo de orişice/ viaţă ori moarte” (Ion – Patria mea, p. 8).
Şi putem afirma că poetul este în plin ritual, preot al cuvintelor: „altarul din pădurea de lumină/ unde sărbătoresc iar muguri verzi/ îşi cheamă cerbi la ruga bizantină/ şi sui spre slavă până când te pierzi” (Altarul din pădure, p. 170).
Constantin Stancu (Buzău)

ADEVĂRUL APARE GREU: DOI OAMENI RĂI, DE NICOLAE ŢIC
Avem pe birou o carte, care-şi aştepta rândul, de mult, la recenzare: „Doi oameni răi”, Editura Călăuza v.b., 2016 (editura unei alte mari personalităţi, trecute la „masa umbrelor”! – marele poet şi om de cultură deveano-hunedorean, VALERIU BÂRGĂU!) – cartea unui foarte talentat, dar extrem de modest dispărut (pentru mulţi cititori, ba chiar „academicieni” moderni, de azi - un cvasi-necunoscut...): NICOLAE ŢIC.
NICOLAE ŢIC (n. 29 decembrie 1928, judeţul Hunedoara - d. 12 martie 1992) scriitor, publicist şi scenarist român, care (cum expresiv şi atât de adevărat-tragic afirmă fratele său, poetul MIRON ŢIC, în prefaţa volumului) “face parte din generaţia desculţă, care a moştenit cuminţenia războiului, prosperitatea secetei şi democratizarea răzoarelor” – a fost contemporan şi foarte bun tovarăş de creaţie cu celebrii Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Radu Cosaşu, Petre Sălcudeanu etc. – care, la rândul lor, îi priveau, cu veneraţie, ca pe unice/i modele/idoli literare/i, pe antecesorii lor: A.E. Baconsky, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Petru Dumitriu…
Sunt două generaţii de scriitori care chiar ştiau să scrie, chiar ştiau să povestească, să creeze parabole cosmice, discerneau esenţa de efemeritate! – spre deosebire de veleitariştii de azi, care au sufocat, au relativizat, până la aneantizare,  literatura română, cu deşeurile lor pestilenţiale…
Că unii dintre “postbelici” vor fi făcut “pactul cu diavolul”, chiar dintre “şaptezecişti” şi “optzecişti”?! … – nu prea “miroase-a micşunele”, e drept… -  dar asta nu le micşorează meritele artistice (dacă ele există, fireşte!)!
Ce-am face cu literatura româno-valahilor, dacă nu am şti să discernem Arta - de Socio-Politic? Am cam desfiinţa-o, dacă n-am lua seama la geniul scriitoricesc, iar nu la fetidele greşeli şi opţiuni politice ori social-“finanţiste”: Miron Costin şi Ion Neculce – bănuiţi de felonie, faţă de domnii lor, Dimitrie Cantemir – mare mason şi agent dublu (poate chiar triplu!)…, Titu Maiorescu – escroc cinic, îmbogăţit de război (în 1877-1878) şi suspicionat (şi azi - sau, mai ales azi!) de complicitate, foarte activă, la asasinarea lui Eminescu… - Ion Luca Caragiale – spion austro-german (la fel şi Ioan Slavici…), zelos “colaborator” la “azvârlirea peste bord” a Aminului/Eminescu… - …Mihail Sadoveanu – colaboraţionist stalinist postbelic şi Mare Maestru al M.L.N.R. - din pricina deciziei nefaste a căruia sute de scriitori şi jurnalişti interbelici au devenit martiri ai temniţelor staliniste, din România…
Nu mai vorbim de “magii” cu opţiuni politice ferme (“de dreapta”-Codreanu, ori post-Codreanu/simistă, ori “de stânga” extremă!), chiar din timpul celui de-al doilea război mondial…! – opţiuni politice împotriva cărora, de-o vreme încoace, au început să fie “polizate”, de zor, legi anti-româneşti (pentru un adevărat genocid cultural-spiritual românesc!) – legi complet abuzive şi absurde, venite dinafara graniţelor României, din temple satanice…!
NICOLAE ŢIC a făcut pact doar cu Arta. În Prefaţa (scrisă, cu mare har al înţelegerii, de fratele său, MIRON ŢIC) la volumul pe care dorim a-l recenza: “Nicolae Ţic – generaţia desculţă, realismul socialist şi realismul capitalist”, subcapitolul “O carte care nu există” - MIRON ŢIC ne dezvăluie: “Am în faţă <<DOI OAMENI RĂI>>, de Nicolae Ţic, o carte de povestiri, fără coperte, tipărită în Colecţia Luceafărul, a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, CARTE CARE, DE FAPT, N-A APĂRUT NICIODATĂ (s.n.)! Ea a fost trasă la un tiraj de 10.000 de exemplare, tiraj trimis la topit...TOPIT (s.n.)”. Prima bănuială a fratelui, MIRON ŢIC, a fost că topirea s-ar fi datorat unei corecturi la...lipsa de corectură a editurii! - corectură făcută chiar de mâna autorului: „Nicolaie […aşa-i ieşise numele, pe prima pagină, cu “i”!]Ţic a tras o bară, cu stiloul, peste al doilea <<i>>, ce-i parazita prenumele, şi s-a semnat, cu acelaşi stilou, mai jos, cu scrisul său inconfundabil, optimist, orientat ascendent spre colţul din dreapta, sus, al paginii de titlu: NicolaeŢic (scris împreună, 27 aprilie 1958. Să se fi topit volumul din cauza unui exces de estetism tipografic, în cauza acelui <<i>>, aflat ca surplus în Nicolae – Nicolaie?”...
Dar tot fratele MIRON revine cu desluşirea, după o campanie detectivistică acerbă: „Radu Cosaşu mi-a semnalat, acum câteva luni, tărăboiul iscat de această carte care n-a apărut! Adevărul trebuia integral topit...?”.
…Cartea “care n-a apărut” (decât azi, post-mortem, prin generozitatea Editurii Călăuza v.b.!) are 128 de pagini şi conţine nouă povestiri:
1-Decoraţia;
2-Călăuza;
3-Moartea crâşmăriţei;
4-Doi oameni răi;
5-Beţivul;
6-Unul la fel ca ceilalţi;
7-Doamna Viorica;
8-Căruţaşul;
9-Tudor.
Jurnalistul harnic şi scormonitor (“de Valea Jiului”), NICOLAE ŢIC, a reuşit, cu brio, să creioneze adevărate “fiziologii[1] (cum numai paşoptiştii “zilelor de-aur a scripturelor române”au fost vrednici să izbândească!) – evitând maniheismul: o proză fără eroi autentici (excepţie face Războinicul-Absolut-împotriva-Morţii, TUDOR, din povestirea omonimă, ultima din volum…: “Nimeni să nu întrebe dacă Tudor mai trăieşte ori nu. Socotesc absurdă această întrebare” – cf. Tudor, p. 127), fără demoni autentici (…excepţie făcând, cel mult, cei doi şerpi, încolăciţi în moartea Duhului, unul prin altul: Vronea-crâşmăriţa, care-l sileşte, pe nepotul ei, Vasilici, la învăţătura infernului lăcomiei sordide, determinând defectarea, definitivă, a cântarului moral: “l-a trimis să fure găini… el a plâns cu sughiţuri, zicând că nu-i hoţ, dar Vronea l-a învineţit cu greutăţile de la cântar …azi aşa, mâine mai rău, până când Vasilici s-a dat pe brazdă… fura găini şi alerga la târg să le vândă… cu vremea, băiatul a prins gust de avere şi se ruga să crape bătrâna, ca să rămână el stăpân”, cf. p. 35 – care Vasilici, la rându-i, o orbeşte pe Vronea, şi, în final, o sufocă, sălbatic, cu banii/bancnotele ei inutili/e, devalorizate social:”- Na, bani, na! Să te saturi odată! Şi-i îndesă hârtiile în gură. Vronea horcăi slab, tot mai slab, apoi se stinse, ca şi când n-ar fi fost. Ion Vasilici fugi, uitând să-i aprindă lumânarea” – cf. Moartea crâşmăriţei, p. 39…dar ceva miasme demoniace exală şi exultă, parcă, şi din zona lui Gavrea, cel care-l umileşte, sălbatic, pe bietul credul, ţiganul Ilarion Bujdea, promiţându-i  o “decoraţie” – promisiune care dezlănţuie, în sărmanul urgisit de soartă şi oameni, o fierbinţeală existenţială tragică, pentru că şi aşa frustrările şi umilinţele vieţii lui n-au număr… - …ca să constate, în  final, că, în lumea asta, corectitudinea şi omenia sunt calităţi perimate şi cuvinte desemantizate…la care el, Ilarion Bujdea, însă, nu va renunţa, se pare, niciodată şi nicicum!: “Ilarion dă bici cailor – tot mână şi mână… Simte călduri, răsuflă greu şi izbucneşte în plâns. N-a mai plans de când a vrut să-I vândă lui Gavrea cizmele. <<-Eu te credeam om, Gavrea, om…>>” - cf. Decoraţia, p. 26) : în lumea noastră sunt doar trăitori-experimentatori de viaţă scurtă.
În viaţa terestră, există doar oameni obişnuiţi, cu calităţi ascunse (din timiditate şi frică de lume şi oameni!), dar şi  cu păcate destule şi gri, dezvăluite numai de asalturile vremurilor atroce…
Cum sunt atât:
1-aşa-zisul “dispreţuitor de femei”, tânărul Matei Iuga, cel care, de fapt, e îngrozit de batjocura potenţială a tovarăşilor de muncă, pentru lipsa lui de experienţă erotică (şi, din pricina acestei groaze, îşi reprimă, cu încrâncenare, orice percepţie umano-divină, pentru Sublima Creaţie!)…însă, până la urmă, fascinaţia sa pentru Silvia înfrânge mormanul de complexe, şi-l transcende într-o lume nouă, în care păsările-îngeri (minune!)… chiar ciripesc: “Silvia îşi rezemase capul de umărul lui şi şoptea ceva, şoptea mereu. Matei Iuga nu auzea – asculta ciripitul, asculta fermecat. – Auzi, ciripesc! I se părea că făcuse o descoperire nemaipomenită” – cf. Unul la fel ca ceilalţi, p. 84,
2-cât şi tânărul de 25 de ani, COSTEA-“GALAŢI” (“rămas de mic fără părinţi, înhăitat cu băieţii din port… copil al nimănui… când nu avea ce mânca, o lua pe stradă, cu cerşitul… învăţase să şchioapete şi să tremure din tot corpul, să bâlbâie, făcând pe mutul – şi astfel stârnea mila trecătorilor” – cf. p. 53), din povestirea “Doi oameni răi”, care “încearcă marea cu degetul”, să vadă până unde îi merge cu înşelatul oamenilor şi cu descoperitul de “fraieri miloşi”; până când dă de “naşul” său, bătrânul Letean, re-iniţiatorul lui COSTEA întru lumea corectă, cu bun cântar la mijloc: lumea muncii cinstite! - pentru care cinste a muncii (îndârjit-ambiţioase, aproape de demenţa sinucigaşă!), cândva, la Hunedoara, i-au fost braţele “încărcate braţele cu flori” şi urechile cu scuze, când i s-a dat carnetul de utemist…: “-Bădie (îi zice Costea bătrânului “maestru” Letean), am glumit, grozav îmi placi când te-nfurii. Dar de azi înainte… Fie ce-o fi, dracul să mă ia! Unde vrei să mă duc? N-am pe nimeni… Costea mă cheamă… şi n-o să-ţi pară rău că m-ai întâlnit! Ştiam eu că odată şi odată… Stors, cu braţele atârnând, flăcăul se întoarse la lopată” – cf. Doi oameni răi, p. 60.
Răutatea”, la NICOLAE ŢIC este/devine, deci, paradoxal, o forţă benefică: expresia forţei Duhului uman, de a înţelege (…mai degrabă ori mai târziu, cu mai multă sau mai puţină bunăvoinţă ori… ”încântare”, ori “graţie”…!) profunzimile sufleteşti ale omului şi legile disimulate, dar absolute, ale cosmosului. Cosmos care-şi impune legile nu doar în natura liberă, ci şi în lumea oamenilor, în societatea care, până la urmă, va trebui să-şi regleze cântarele relative, după cele divine, imuabile şi perpetue…
Arta lui NICOLAE ŢIC constă atât în devoalarea, prin jocul sorţii oamenilor, a acestor legi invulnerabile ale celestului divin, îngropat în lume – cât şi în violenţa ciocnirilor dintre caractere, pentru a provoca ţâşnirea Adevărului (vehemenţa şi vioiciunea, aproape diabolică, a dialogurilor cărţii - sunt partea ei “forte”, cea mai rezistentă parte a construcţiei epico-dramatice!) : Adevărul din lume, din oameni, din societatea umană.
Mai mult ca sigur că această greutate de a accepta şi a lăsa să fie dezvăluit Adevărul a dus (în acele vremuri în care armata sovietică, “CIUMA ROŞIE”, încă nu-şi luase “ciubotele” de pe geografia valahă!) latopireatirajului cărţii aici recenzate, după aproape 60 de ani de tăcere cu totul nedreaptă… - …căci, pe ultima filă a cărţii date la topit, scria: ”Dat la cules: 21.12. '57. Bun de tipar: 18. 02. '58”.
Dorim ca, măcar acum, după moartea autorului ei, această carte a unui muritor, plecat la îngeri (…dar cât talent, rarissim talent! - închis sub transparenţa pielii sale de efemeridă!) - să devină nemuritoare – aici, pe planeta Pământ!
Arta nu este, în esenţa ei -  politică! - nu este nici, în primul rând, o realitate socială…: Arta este un miracol demiurgic, UMANO-DUMNEZEIESC!
Pe care miracol trebuie să-l înţelegem, cu toată fiinţa noastră, dacă pretindem (…o! – şi cu câtă aroganţă, uneori deşănţată…!) să ni se spună “OAMENI”!
Mai ales, dacă ne este călăuză iniţiatică un Maestru al prozei scurte, precum este şi va rămâne, în mod cert, NICOLAE ŢIC…!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-FIZIOLOGIE - specie literară care își propune observarea și studierea obiectivă a unui caracter, a unei situații semnificative. (< fr. physiologie). La noi, literature paşoptistă a început şi izbutit să dezvolte, până la perfecţiune (prin Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri etc.), aceste eboşe spiritual-comportamentale, de tip “satiră clasică” în proză.

DESTINE DE ANGELA BURTEA
Dincolo de încadrarea textului într-un anumit tip de roman și perioadă literară, volumul Destine semnat de scriitoarea Angela Burtea reprezintă o comoară spirituală, o nestemată unică și remarcabilă, pe care oricine o poate îndrăgi, bucurându-se din plin de existența ei. Chiar dacă analizăm totul din perspectiva autoarei sau a naratorului, cartea converge către același mesaj: destinul inexorabil al ființei umane. Stilul adoptat este unul aparte, cu multe caracteristici: filosofic, psihologic, analitic, un mozaic de experiențe îmbinate perfect, ce alcătuiesc frumusețea și unicitatea acestei scrieri. Paginile volumului abundă de înțelepciune, tristețe, bucurie, iubire, singurătate, toate purtate de o mireasmă dulce-amară, câteodată asemenea unei adieri de primăvară, alteori purtând chipul unui vârtej, capabil să ducă departe, doar într-o secundă, minunea vieții.
Structura acestui roman memorialistic indică un arhitect deosebit de priceput, un maestru al cuvintelor izvorâtoare de lumină, speranță, seninătate și acceptare. Cartea debutează sub semnul sofiei, țesând gânduri laolaltă, frământări și întrebări deopotrivă. În toate cele patru capitole, Angela Burtea oferă cititorilor un noian de evenimente, fiecare purtând amprenta personajelor construite cu finețe, creionate cu precizie absolută, din care a extras esența adevărului. Ochiul critic al autoarei scoate la suprafață trăirile complexe ale fiecărui personaj, cu toate sentimentele sale din fiecare clipă a existenței. Numele protagonistei, care nu este ales deloc la întâmplare -  Analia (Lia, Lioara) -  semnifică un caracter cizelat, întărit de compasiune și înțelegere față de neputințele oamenilor, de parcă Dumnezeu a așezat în sufletul ei întreaga forță a lumii, ca să poată alina durerile oricărei persoane și să poarte poverile tuturor, uitând complet de ale sale. Un om colosal, având imaginea unui titan contemporan, ce nu se dezice atunci când trebuie să înfrunte vreo tornadă sufletească, ce se dezlănțuie nemiloasă tocmai când se așteaptă mai puțin. Se spune că omul deține o forță interioară uriașă, dar eroina chiar dovedește acest adevăr, uimindu-i până și pe cei mai sceptici dintre toți.
Paginile volumului sunt străbătute de un respect aparte față de înțelepciunea strămoșilor noștri, cei care știau să gestioneze fiecare fir al vieții cu multă chibzuință, fără a se lăsa copleșiți de nenumăratele încercări zilnice. De la bunica ei, Casandra, a moștenit Lia priceperea de a citi în sufletul oamenilor, căutând acel crâmpei de bunătate, care s-ar fi ascuns în cel mai nepătruns colț al ființei. Introspecția este latura pregnantă a personalității eroinei, cea care a ajutat-o de multe ori să înțeleagă nebănuitele căi ale vieții. Fiind o desăvârșită cunoscătoare a naturii umane, Lioara este convinsă că nimeni nu se poate schimba, că așa-zisa schimbare nu e decât o altă față a personalității, pe care cineva și-o afișează doar ca să-și ascundă intențiile reale: Dar nu atât de târziu, am înțeles că oamenii nu își schimbă comportamentul la comandă, că esența de calitate superioară rămâne în ei și pe vreme bună și pe vreme rea, că ceea ce este înscris în gena lor are putere incomensurabilă, că mediul și educația sunt adjuvante, ameliorând pornirile genei.
Subiectul romanului este unul pe cât de simplu, pe atât de complex: destinele unor oameni dragi protagonistei, destinul ei însăși. O temă generoasă, cu multiple abordări, dintre care am dori să o evidențiem pe cea psihologică. Multe dintre evenimentele prezentate se desfășoară într-un tărâm desprins parcă dintr-un basm: frumosul ținut al Moldovei, străjuit de apele năvalnice ale Tazlăului, acolo unde veșnicia este la ea acasă, iar oamenii trăiesc după canoane străvechi, impuse de grandoarea fascinantă a timpului. Familia în care a văzut lumina zilei Lia este a unor oameni simpli. Mama, Catinca, a renunțat la școală când avea 16 ani, pentru că se îndrăgostise de Mărin, un om petrecăreț, căruia îi plăcea enorm voia bună în compania nenumăratelor pahare pline cu licoarea bahică. Bunicul Liei murise. A fost un om deosebit, respectat de tot satul, căci pentru el onoarea era dominanta vieții. Fusese notar, iar soția lui, Casandra, reprezenta sprijinul de nădejde al casei. Având o logică de fier, chibzuită și pricepută în toate cele, ea era lumina casei, călăuza tuturor și cel mai important membru al acestei familii. Gândurile sale erau îndreptate mereu către binele și prosperitatea căminului, însă toată averea pe care a agonisit-o împreună cu soțul ei s-a dus pe apa sâmbetei, în clipa în care a intrat în viața lor Mărin, Risipitorul, cel care avea să le distrugă iremediabil viața tihnită de până atunci. El este personajul negativ, acel rău cu chip de om, capabil să răspândească în jurul său numai dezechilibru și durere. Atmosfera cumplită din casă, exemplul negativ al tatălui, acceptarea acestei situații de către mamă, au lăsat urme adânci în sufletele inocente ale celor trei fete. Cea mai afectată pare să fie  Lioara, ființă sensibilă, ce poate fi asemănată cu albia unui râu, care adună în brațele sale ape liniștite sau tulburi, pietre strălucitoare sau mate, orice îi este adus în cale de viforul sorții, fără a putea refuza ceva. Este nevoită să se maturizeze înainte de vreme, să preia anumite responsabilități specifice adulților, însă dragostea și blândețea bunicii Casandra i-au devenit sprijin, precum și sfaturile ei înțelepte. Astfel, drumul anevoios al vieții devine cumva mai ușor de parcurs, în pofida multor obstacole care i s-au ivit în cale. Ținând seama de îndemnurile bunicii sale, Analia se îndreaptă spre un viitor profesional minunat, devenind o erudită învățătoare, un om de suflet pentru copiii ale căror suflete le-a modelat atât de frumos. Și-a propus să-și creeze un destin minunat, să uite negura trecutului și să traiască în armonie cu sine și cu ceilalți. Triumful voinței i-a dat încredere în sine, și chiar dacă a fost nevoită să renunțe ulterior la cursurile Facultății de Drept din București, datorită cheltuielilor exorbitante, a trecut cu bine și peste acest obstacol, întărindu-și spiritul și mai mult. Iubirea pe care i-a mărturisit-o Ionică, un consătean cu o situație financiară excelentă, spre deosebire de ea, care își drămuia fiecare bănuț cu multă chibzuință, nu s-a dovedit foarte puternică, având în vedere reacția acestuia în clipa în care Lia l-a supus unui test: Prietenul meu nu mă accepta la pachet. Astfel, destinele lor s-au despărțit și fiecare și-a ales un nou drum. Lia s-a căsătorit cu Sorin Petrescu, un inginer agronom curtat de multe domnișoare, Ionică și-a întemeiat și el o familie, iar viața și-a urmat cursul mai departe. Tatăl Lioarei a murit, dar atunci părea că nimeni nu-i va duce lipsa, datorită răului pe care l-a difuzat în timpul anilor săi de existență. Cu toate acestea, Lia l-a considerat mereu părintele ei, cel care avea și momente de bunătate uneori: Bietul meu tată, încercatul și neînțelesul meu tată!
Firul epic se desfășoară lin, iar pasajele despre trecut și prezent sunt sunt atât de bine îmbinate, încât am crede că întâmplările se petrec chiar acum, iar noi, cititorii, facem parte din ele. Măiestria scriitoarei Angela Burtea ne cucerește pe deplin, dovedindu-se o persoană extrem de talentată în a-și făuri personaje, evenimente, de a crea situații-limită și de a le așeza în spații ce concordă cu personalitatea ei puternică, născută parcă dintr-un nor scăldat de aurul binefăcător al soarelui. Ne impresionează voința sa ieșită din comun, forța interioară deosebită, deciziile precise pe care le ia în situații fără ieșire, toate acestea la un loc conferindu-i o aură unică și întărindu-ne convingerea că talentul scrierii este unul dintre cele mai importante pe care i le-a dat Dumnezeu, alături de multe alte daruri spirituale. O asemenea persoană, care înțelege necesitatea și puterea unei rugăciuni, este capabilă să mângâie sufletele celor doborâți de suferințe și lipsiți de speranță.  
Viața Liei părea să fie, în sfârșit, normală. Alături de un bărbat care-i câștigase iubirea, de niște socri înțelegători și de cel dintâi rod al dragostei lor, Diana, îndrăgitul nostru personaj era oarecum liniștit. Dar cum e marea înaintea unei furtuni iminente? Inima Liei avea să fie spulberată de alte lovituri primite chiar din partea celui căruia i-o încredințase. Sorin era bântuit de prima lui iubire, Miruna, pe care a părăsit-o datorită unei greșeli foarte grave. Devenise rece și distant cu soția sa, iar pe Diana nu o iubea deloc. Lipsa afecțiunii devenise din ce în ce mai apăsătoare. Doar odată cu nașterea celui de-al doilea copil, Doru, sentimentele paterne au ieșit la iveală, însă acestea s-au revărsat exclusiv asupra băiatului. Viața i-a pregătit Liei un nou calvar. Oare pentru ce se răzbuna? Necazurile o urmăreau pretutindeni, mușcând fără milă din sufletul ei firav. Moartea mamei a însemnat încheierea capitolului nefericit, cel în care, copil fiind, a fost nevoit să îndure o suferință nemeritată. Abia atunci și-a cunoscut mama cu adevărat, prin intermediul unei persoane care-i fusese apropiată acesteia în timpul vieții. Astfel, a aflat că scumpa ei mamă era o ființă cu suflet mare, femeie deșteaptă, săritoare, omenoasă, o luptătoare și o iubitoare a dreptății. Fusese ajutorul multor oameni, care acum regretau plecarea ei atât de departe. Revenirea pe meleagurile natale i-a răscolit amintiri dureroase, pe care le ferecase în adâncul sufletului, cu speranța că nu vor mai vedea vreodată lumina zilei. Peisajul mioritic, liniștea care-l cuprindea și siluetele trecutului erau acum tot ce mai avea în minte. Cu inima zdrobită de atâtea chinuri și-a îndreptat privirea către Dumnezeu, unica alinare dintotdeauna. Revederea lui Ionică după mult timp, de parcă trecuse o veșnicie, a însemnat acel crâmpei de speranță de care avea nevoie, revigorarea pe care n-o mai simțise demult. Două suflete purtate de suflul aprig al destinului în locuri diferite, dar și comune amândurora. Doi oameni ce păreau făcuți unul pentru celălalt, despărțiți de mâna sorții, ale cărei decizii nimeni nu le-a înțeles. Cu toate acestea, ei și-au păstrat într-un colț al sufletului acea atracție irezistibilă, care i-a adus împreună tocmai în clipele de cumpănă ale vieții, oferindu-le forța de a merge mai departe pe drumul hărăzit fiecăruia. O ultimă durere avea să-i umbrească viața, și anume decesul soțului ei, care ținuse ascuns față de toți faptul că era grav bolnav, întocmai ca tatăl Liei. Acum se stingea și umbra iubirii. Sorin fusese distant în relația lor, iar acum singurătatea luase cu adevărat forma durerii. Pe patul de moarte al unei clinici din capitală, îngrijit chiar de fosta lui logodnică, Miruna, Sorin și-a enunțat o ultimă dorință: Sunt un om înfrânt și vreau acasă la mine! Acasă la Slobozia, acolo unde se afla casa lor imensă, proiectată de el însuși. Acolo avea să se simtă Lia din ce în ce mai singură, deoarece copiii au plecat departe, fiecare având rostul lui. Acum mai rămăseseră doar vocea lui Ionică și amintirile ce păreau încă vii. Viața i-a adus la început, ca într-o spirală a timpului, în care numai sentimentele mai pot răzbate. Mărturisirea iubirii sincere, pe care i-a tot purtat-o de-a lungul vremii, însemna o nouă speranță și încrederea că nimic nu e întâmplător. Până la urmă, oamenii buni se pot privi în ochi fără nicio reținere, își pot spune absolut orice, știind că ecoul cuvintelor nu se va risipi în van, ci va râmâne mereu în suflet, ca o mireasmă neprețuită și rară.
Un roman impresionant, în ale cărui pagini se răgăsesc destinele multora dintre noi, un fascinant monument al creației unei autoare cu suflet nobil, sensibil și delicat, o ființă visătoare și realistă, în același timp, ce pășește cu grație pe drumul vieții, având convingerea că iubirea este forța salvatoare din orice situație.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
SPIRITUALITATE
LA CAPĂT DE DRUM
Dacă am cunoaște momentul plecării din această lume, oare cum am reacționa? Am adopta o altă atitudine, am privi altfel lucrurile, și mai ales, oamenii, ne-am schimba modul de gândire sau am deveni, instantaneu, așa cum nu am fost niciodată?
Perspectiva detașării celor două componente ale ființei umane diferă, de la individ la individ, în funcție de educație, cunoaștere, intelect, societate etc. Din punct de vedere creștin ortodox, viața după moarte reprezintă consecința faptelor noastre, ale cuvintelor și gândurilor laolaltă. Omul este ceea ce gândește și face. Cunoașterea nu are limite, iar individul o explorează până dincolo de limite. Îi este îngăduit să gândească, să facă anumite conexiuni, să experimenteze. Ființa umană însăși este un mister, ca să nu mai vorbim despre întregul Univers.
Mulți oameni de știință încearcă să aducă argumente pentru susținerea ideii că după moarte omul continuă să trăiască. Și cum foarte multe persoane nu acceptă această teorie fără dovezi, se încearcă neîncetat găsirea acestora. Probabil că dorința de a trăi veșnic a răsărit dintr-o oarecare teamă de neant. Omul nu acceptă cu ușurință ideea că va trebui să părăsească această lume mai deveme sau mai târziu. Își trăiește viața așa cum vrea, se implică în multe acțiuni, doar să-și distragă atenția de la gândul morții. În timpul copilăriei, individul este copleșit de latura ludică a existenței, astfel încât nu poate percepe această idee a detașării sufletului de trup. În adolescență, atenția sa este canalizată asupra nenumăratelor plăceri ale vieții și a făuririi unui viitor profesional. Mai târziu, el dorește să-și întemeieze o familie și astfel rămâne ancorat în cotidian, fiind preocupat de bunăstarea membrilor acesteia, de fericirea și de îndeplinirea anumitor vise materiale.
După vârsta de 40-50 de ani, când forțele fizice încep să scadă, și intervin neputințele trupești, omul își amintește că este efemer în acest spațiu. Dintr-o dată se trezește parcă din ignoranță, privind cum totul în jurul său se degradează. Chiar dacă a trăit într-un echilibru perfect cu sine, cu natura și cu ceilalți oameni, el nu poate trăi veșnic pe pământ. Trupul îmbătrânește, devenind o povară greu de suportat, lâsând urme evidente pe chip, care-i amintesc de trecerea sa prin viață. Drumul se îngustează, pașii sunt tot mai înceți, deși gândurile rămân la fel de zburdalnice, iar pe față apare când și când un zâmbet, cauzat de vederea celor dragi, de împlinirile acestora, de frumusețea nepieritoare a naturii. O umbră îi întunecă privirea, iar tristețea coboară ușor pe chip, pe umeri și în glas. De ce e omul bătrân atât de sobru? Pentru că el conștientizează plecarea sa iminentă de aici, despărțirea de persoanele dragi, de locurile minunate în care a trăit. Bucuria îl părăsește treptat și devine singur cu el însuși. Nu poate acuza pe nimeni pentru starea aceasta. Și alții au pățit la fel. A privit cum zilele lor se micșorează, cum vocea își pierde tonalitatea, cum mâinile începeau să tremure, iar picioarele se arcuiau neascultătoare. Acum a sosit timpul ca el să treacă prin aceeași experiență, dar oare cum e să nu mai fii? Cum este clipa în care nimeni nu mai aude vocea ta stinsă, iar ochii refuză să mai privească? Nu știe, dar curând va afla.  
Ne este dat să interacționăm cu semenii noștri, să ne bucurăm împreună cu ei, dar peste pragul vieții trecem singuri. O clipă sau două și totul se schimbă. Fiecare își imaginează drumul către altă dimensiune într-un anumit fel. Poate atunci vom primi toată liniștea pe care ne-am dorit-o întreaga viață.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
CE-ŞI MAI DORESC ELEVII DE GIMNAZIU
Şcoala din România încă are programele foarte încărcate, iar elevii sunt în permanenţă bombardaţi cu informaţie diversă, cu activităţi numeroase, cu un volum mare de teme pentru acasă, astfel încât rămân blocaţi într-un soi de chin educaţional, nemaireuşind să se ridice la standardele înalte impuse de dascălii lor. Unii dintre copii chiar fac performanţă şcolară, obţinând distincţii la toate competiţiile existente, însă, la un moment dat, cad victime oboselii intelectuale şi clachează brusc, când se aşteaptă mai puţin. Pentru alţi elevi, însă, cursurile şi solicitările intelectuale nu reprezintă o corvoadă, întrucât nu le acordă o importanţă majoră, fiind convinşi că pot trăi şi fără a fi premianţi şi chiar pot obţine un salariu frumuşel, prestând servicii mai puţin sofisticate, atunci când vor fi majori. Numai că, nu tot ceea ce văd şi aud la canalele de televiziune este şi real.
Fiind încă prea mici ca să cunoască adevărata faţă a societăţii şi toate mecanismele economice şi financiare existente, astfel de copii devin dezinformaţi şi lipsiţi de ajutor moral. Ei cred în capacitatea lor uimitoare de adaptare şi sunt convinşi că vor primi oferte nemaipomenite de muncă în ţările străine unde intenţionează să ajungă. Pentru majoritatea elevilor de gimnaziu, şcoala este locul unde vin forţat, fiindcă i-au trimis părinţii, sau spaţiul libertăţii totale, deoarece aici fac tot ce le trece prin cap. Şi cum rigorile educaţiei nu sunt atât de intransigente, la şcoală se distrează copios, antrenând pe cât mai mulţi în jocurile lor teribile. Profesorii privesc de cele mai multe ori neputincioşi cum starea morală a elevilor se degradează din zi în zi. Deşi încearcă prin multe metode să le îndrepte comportamentul, nu reuşesc în totalitate şi se declară învinşi de grozăviile pe care le fac aceşti copii imaturi. Oare de ce educaţia nu mai este privită şi tratată cu respect?
Pentru că elevii văd în jurul lor doar exemple negative, care le influenţează modul de gândire atât de mult, încât consideră că felul în care acţionează şi se comportă e corect. Pentru că profesorii sunt obligaţi să treacă peste fapte reprobabile, aplicându-le elevilor nişte pedepse minore, fiindcă acesta este regulamentul şcolar, pe care trebuie să-l respecte. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre elevi trăiesc în familii dezorganizate şi se confruntă cu greutăţi inimaginabile pentru vârsta lor. De multe ori, li se face milă şi dascălilor, numai că aceşti copii aduc la şcoală obiceiuri rele, de care se molipsesc şi colegii lor. În felul acesta, totul degenerează şi se transformă în situaţii fără ieşire. Un asemenea impas generează nenumărate probleme psihologice, şi nici profesorii nu mai ştiu cum să le rezolve. În teribilismul lor, elevii nu-şi dau seama de răul pe care şi-l fac singuri, dar, mai ales, de faptul că şi ceilalţi copii vor copia genul acesta de comportament. Directorii de şcoli au chemat în instituţii psihologi, poliţişti, medici, pentru a le explica acestor elevi efectele extrem de nocive ale faptelor pe care le fac aproape în fiecare zi cu mare uşurinţă şi inconştienţă.
E dureros faptul că nu mai sunt atât de interesaţi de studiu, de materiile predate de profesorii lor. Poate şi datorită faptului că nu sunt motivaţi de aproape nimic din jurul lor, dar mai ales că proprii părinţi se confruntă cu probleme economice şi financiare serioase. Pe de altă parte, alţi copii, deşi nu dispun de posibilităţi financiare bune, ştiu că trebuie să depăşească această situaţie deplorabilă prin studiu. Doar aşa au şansa de a-şi împlini visele, de a ieşi din impas şi chiar de a-şi ajuta familiile să trăiască decent şi demn. Un exemplu concludent sunt olimpicii, copiii dotaţi cu o forţă de percepere uimitoare, cu o creativitate ieşită din comun sau cu aptitudini diferite, pe care şi le canalizează în direcţii pozitive. Până la urmă, răspunsul este tot educaţia primită în familie. De aceea, profesorii susţin implicarea părinţilor în educaţie, colaborarea acestora cu persoanele abilitate, răspunzătoare de formarea personală şi profesională a viitorilor adulţi.
Elevii sunt fiinţe delicate, care au mare nevoie de îndrumare din partea părinţilor şi a profesorilor. Chiar dacă se bucură de toată libertatea, ar trebui să ştie că rolul dascălilor în viaţa lor este fundamentală. Profesorii sunt cei care, cu atenţie şi fineţe le cizelează personalitatea, dorind ca aceştia să devină adulţi respectabili. Vârsta copilăriei este unică, minunată, deosebiă, iar ei trebuie să se bucure din plin de ea, dar să nu uite că orice faptă îi obligă la responsabilizare.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REPERE...

 D. R. POPESCU - LECTURĂ ÎN VERDE

Abordarea operei lui D. R. Popescu din această perspectivă se justifică prin prezența pregnantă a „verdelui” în scrierile sale, în proză îndeosebi. S-ar putea vorbi astfel de o „nostalgie vegetală”, în genul celei descrise de Cioran, în Lacrimi și sfinți, ca expresie a recosmicizării eului. O imagine a acesteia găsim și la Eminescu, în Zburam, una din „ineditele” publicate de Petru Creția: „Și, prin murmure crude a unei lumi pierdută,/Pe fruntea unei unde este un spic de grâu/Și-acel spic dus de-un fluviu ce-a inundat – sunt eu...” (Eminescu, Poezii inedite, Ediție de Petru Creția, Manuscriptum, Număr special, p. 91). Eminescu este, de altfel, alături de Shakespeare și de literatura populară, sursa scriiturii palimpsestice a lui D.R. Popescu.
Tentația „verdelui” poate fi semnalată deja în volumul de poezie Câinele de fosfor (Cartea Românească, 1982).  Întâlnim aici teiul thanatic al lui Eminescu: „O, tei, fratele meu!/Ce bucurie de a muri/Căderea florilor tale pe pământ”. (Octombrie, p.19). Sunt prezenți însă și pomii livezilor: gutuiul (Atila, p. 9), prunul, corcodușul (Joia divină, p. 260), vișinul (Umbra, p. 47), mărul, « bișicuțul » (Pavel, p. 63) etc. „Dudul” (Acolo și aici, p. 54) și „salcâmul”, prezențe recurente în stilistica vegetală a autorului, sunt de asemenea menționați. Nu lipsesc nici vegetalele din registrul umil : dragaveiul, ceapa (Flori și frunze, p.10), varza (Fluture de varză, p. 97) etc. Nu lipsește din registrul liric nici busuiocul de dragoste sau sacru (Pălăria, p. 123).
O adevărată stilistică a „verdelui” prinde însă contur în volumul de proză Dor (1966). Muncită de dor, Lena, protagonista nuvelei cu acest titlu, are „fața albă ca floarea de crin”. Martor al dragostei sale nefericite este un plop orfic: „Plopul fluiera, subțire, parcă jelea, parcă râdea, parcă cobea. Ea se așeză pe iarbă și umbra lui n-o lovi, n-o acoperi, o lăsă în soare.” (p. 36). Plopului i se adaugă dudul și salcâmul: „Seara umbla prin bătătură, plângând pe furiș, să n-o vadă mamă-sa. Îi era frică de fiecare noapte. Sub lună, din dud, mai cădea seara câte o frunză galbenă, arzând, și salcâmii își scuturau florile târzii, despicate ca niște inimi albe de porumbel.” (p. 39). Lena își « îngroapă » dorul în grădina casei, sub o cruce de salcie din care apar muguri noi, semn că dorul nu se stinge. La grădina din câmp pleacă dimineața devreme, simțind frigul „iute ca ardeiul scund, semn de căldură limpede peste zi (P.74). Tabloul grădinii răvășite de o ploaie grea reține atenția: „Deschise poarta grădinii și întâi văzu verzele. Unele într-o rână, altele cu rădăcina scoasă din pământ, umflate de vânt. Trecu printre ele, îngropându-le  rădăcinile cu lopata, la unele. Florile de dovleac se zbârciseră, și se umpluseră cu noroi. Unele pluteau rupte în apa ce nu mai avea loc în pământ. Ei îi era un fel de rușine mai ales de roșiile căzute pe jos și de mărarul rupt de pe tulpinile lui lungi și subțiri de pai verde și aromat, dar nu se simțea deloc vinovată. Ardeii grași pluteau ca niște bărci galbene, învălmășite”. (p. 74).
O imagine simbolică este aceea în care somnului thanatic al lui Milu, printre sălcii, îi este contrapus triumful vieții pe care o odrăslise, anunțat de loviturile de călcâie de sub inima Lenei și prefigurat de miraculoasa ecloziune a unui mac roșu: „Și din urechea lui, aprins, văzu cum înflorise un mac roșu. Un mac roșu, de sînge, ca o durere înflorise și ca un țipăt de lumină, un mac roșu înflorise din urechea lui stângă.” (p. 92)
Nuvela Moroiul, din același volum, Dor, debutează cu o metaforă vegetală (semnalată de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române): „Noaptea era delicată ca o petală neagră”. Moartea lui Ristea, pe câmp, este precedată de viziuni simbolice, plecarea berzelor și hora câmpului de floarea-soarelui: „...Undeva se duceau, unde se duceau bezele? Se pregăteau de drum, venise toamna... Ristea mai văzu apoi turtele de floarea-soarelui, galbene, învârtindu-se toate în jurul tulpinii, ca niște stele pe marginea drumului pustiu. Floarea-soarelui ardea, galbenă, și se învârtea în jurul tulpinii, și toate, învârtindu-se în jurul lui, ca o horă... Helo, helo! strigă cineva. Ce mai faceți domnișoarelor? (p. 132).
Căruța cu mere, simbol al iluziei, nu are, de fapt, mere, ea aparține unor circari: „Căruța lor era cu coviltir și semăna cu a muntenilor ce veneau prin câmpie cu mere și pere.” (p. 190) Înșelați de aparență, țăranii de la șes vin cu drugi de porumb, în speranța unui troc. Și această nuvelă poartă pecetea „verdelui”. În decor apar plopii de la marginea satului: „Ei se opriră și priviră plopii ce plecau la vale, pe marginea râului, până se încălecau și nu mai vedeai decât unul singur.” (p. 192) Savel, unul dintre circari, merge „legănându-se ca grâul, vara” (p.204). Împreună cu iubita sa, acesta se refugiază într-un „tufan cu flori galbene” din pădure, pentru a scăpa de lupii întâlniți în plimbarea lor la marginea satului: „Dârdâiau ușor și priveau lupii jucându-se. Și se bucurau văzându-i și tremurau. Și așteptau să plece lupii, să-și termine jocul. Și să nu și-l mai termine niciodată.” (p.220)
Ploaia și urletul lupilor se constituie în laitmotiv al jocului de dragoste: „Și atunci parcă începu să plouă, fierbinte. Ei stăteau culcați pe pământ și ploaia îi bătea ca pe nuci, primăvara, legănându-i, când dau frunzele. Și se auziră lupii la marginea pădurii.” (p.253) Îndrăgostiții, asemenea celor din tablourile lui Chagall, levitează. Savel prinde aripi și se înalță, ca o pasăre, având-o alături pe iubita sa, metamorfozată în împărăteasa florilor-soarelui, cu flori de maci pe umeri. Intertextul trimite spre basmul popular, dar și spre Eminescu („a lanurilor zână”): „Și simțea cum înflorește câmpul și se leagănă floarea-soarelui, aurie și rotundă, plină de rod. Florile-soarelui luminau pământul. Și ea trecea peste câmpuri, ducându-le cu ea. Și pe umeri îi ardeau maci. Și turte de floarea-soarelui, cu marginile galbene, ca niște dantele. Parcă erau niște stele de floarea-soarelui.” (p. 235) Contiguitatea cer/pământ, prezentă la Eminescu, se regăsește și la D.R. Popescu, ilustrând cosmicizarea trăirilor înalte.
În Începutul și sfârșitul lui Posmoc II, din același volum, povestea de dragoste dintre Viorel și Iaroslava se țese sub semnul roadelor toamnei (struguri, pere, nuci) și al căderii frunzelor și castanelor. Imaginile par filmate: „Închise ochii, obosită, și în liniștea ce se lăsase auzi foarte distinct rotirea prin aer a unei frunze ce cădea. Deschise ochii și o văzu limpede, galbenă și luminoasă, grea ca o foiță de aramă. Căzu și o castană, pocnind aproape și sărind în sus ca o minge. Ea aștepta să mai cadă o altă frunză și frunza nu se lăsă așteptată și se desprinse de pe o creangă subțire și începu să coboare legănându-se. Și când ea aștepta o a treia frunză, apăru Viorel.” (p. 331)
Nuvela Ploaia albă are ca patron dinamic dorul pustiitor din sufletul Zorinei. Măritată cu bogatul satului, Cămui, ea tânjește după dragostea lui Păunică, iubitul pe care îl părăsise. Patima arzătoare a femeii, hiperbolizată, contaminează firea însăși: „Pădurea era neagră și păsările cerului nu mai cântau. Dispăruseră undeva departe, nu se știe unde, să nu le frigă soarele în zbor. Nu mai cântau, și câmpul era pustiu, și pădurea un cimitir. Florile câmpului se ofiliseră deodată cu mărăcinii,  sau poate nici nu fuseseră flori în vara aceea, căci nimeni nu le văzuse și nimeni  nu le simțise mirosul.” (p. 362)
Ceremonialul Paparudei, evocat în text, prilejuiește și descrierea costumului vegetal al cetei feminine care cheamă ploaia: „Aveau pe la cingătoare ațe, și de ațe atârnaseră bozii, să nu li se vadă fața de către soare, și nici cea de către pământ. Și pe cap își puseseră legături de bozi, ca niște cununi. Dar și bozii erau negri, de atâta soare arși.” (p. 402)
Punctul cel mai înalt al tensiunii ce domină textul este marcat, hiperbolic, de arderea pădurii : „Pădurea parcă crescuse de trei ori, se lungise, în sus: era numai o flacără de la o margine la alta. Ardea pădurea, ardea, și cerul era numai un pojar deasupra.” (p. 405) Și cum pământul cerea „cap de om”, Cămui este sacrificat, iar „ploaia albă” se  revarsă deasupra satului.
O poetică a vegetalului se distinge și în romanele lui D.R.Popescu. Aserțiunea poate fi ilustrată cu excerpte din Boul și vaca, de exemplu. În Istoria critică a literaturii române (Paralela 45, 2008), Nicolae Manolescu notează: „Boul și vaca, partea mediană din F, cel mai bun roman al lui D.R.Popescu, este un nesfârșit priveghi, început înainte de moartea mătușii Maria și sfârșit cu înmormântarea ei (...) Cu Maria piere un simbol al satului tradițional. Femeia aceasta e un soi de animal mitic al satului (un personaj o numește, fără ironie, Marea Vacă), îndurând toate umilințele unei istorii necruțătoare și ieșind moralmente triumfătoare din ele.” (p. 1103)
Vestea căderii la pat a Mariei lui Vasile Ciulama este lansată asupra satului de bizarul Dimie, din vârful plopului în care își instalase culcușul: „cel mai înalt plop din sat se afla din întâmplare în curtea lui.” (p. 27)
Chemat la capătâiul muribundei, preotul din sat apreciază starea acesteia scurt: „E cu mărul la cap.” Cititorul găsește în text și explicația expresiei ieșite din credința populară: „Când e cineva pe moarte i se pune un măr la căpătâi și dacă nu-l mănâncă înseamnă că n-are poftă de nimic, nici de măr, nici de viață, n-are adică nici dorința să-l mănânce, și deci să-l ia în mână și măcar să-i simtă coaja, și nici putere - și moare. Mărul răcorește, te satură, îți umple nările de mirosul verii și e frumos ca un copil. (p. 34)
O altă expresie populară circumscrisă vegetalului, întâlnită în text, face referință, în mod plastic, la integritatea psihică a individului: „Și parcă Gica simți aceasta și ca să-i arate că nu e căzută din dud și știe ce vorbește (...)” (p. 53)
Cântecul muribundei („cântecu´ ei de fată”) începe și el cu o expresie din registrul „verdelui”, atât de bogat în doinele românești: „ – Frunză verde rozmarin,/Vai de voinicul străin,/Numai luna îl iubește/Soarele îl încălzește.” (p. 62)
Noe, cel care își construiește – ca un personaj al lui Macedonski – o arcă-coteț, populată de un număr imens de înaripate” (Cf. Mirela Roznoveanu, Lecturi moderne, 1978), în așteptarea potopului, are o vie, pe care i-o arată oaspetelui său la lumina lanternei: „Noe deschise o portiță de rogojină și luminând cu lanterna pe care o luase de pe prispa casei sale intrarăm în locul unde trebuia să fie via și într-adevăr via era înaltă și neculeasă, strugurii, negri și albi, atârnau dolofani”. (p. 87) Simbolismul mitologic al imaginii trimite spre Noe care, asemenea lui Yahve, este considerat „crescător de vie”.
Cea mai fascinantă imagine vegetală din roman este grădina lui Celce, a cărei descriere ilustrează exemplar substratul poetic al prozei lui D.R.Popescu: „(...) Avea și meri și cireși și gutui, corcoduși, peri și vișini, și toată primăvara în grădina lui florile nu încetau să înflorească, era o spumă albă și un bâzâit de albine și o verdeață crudă și îmbietoare și nu degeaba Celce își botezase locul zicându-i grădina raiului. Vara când se coceau poamele, noaptea când era liniște și bătea luna cu galben, se auzeau căzând merele pline de dulceață și perele mustoase, luminându-și drumul spre pământ cu propria lor culoare. Și toamna când îngălbeneau frunzele, pregătindu-se să treacă în pământ, toate culorile se adunau în crengile grădinii lui Celce, și printre toate nuanțele de la galben plin la galbenul verzui sau cărămiziu, explozia de roșu aprins a frunzelor de cireș dădea acestei morți lente a coroanelor o violență de sânge țâșnit în sus din lemn și rămas suspendat în forme de frunze.” (p. 69)
După căsătoria lui Celce cu Ileana, „grădina raiului” devine „grădina fermecată a împărătesei Ileana”. Este momentul care marchează alunecarea realului în fantastic, o altă caracteristică a artei scripturale a autorului evidențiată de critica literară. Celce fiind mai mereu plecat de acasă, în grădina lui încep să se petreacă lucruri ciudate, se aud pași, râsete. Toate acestea vor fi puse pe seama grădinii fermecate: „Și cei care îndrăzniră să afle cine râde, nevenindu-le să creadă în minunea grădinii care râde, se convinseră de o minune mai mare și spuseră la toți, jurând că auziseră cu urechile lor cum râd florile de cireș și de gutui, de măr, și cum râd și cireșele coapte, și prunele coapte și nucile și frunzele și crengile (p. 69).
O altă descriere magistrală, în care picturalitatea capătă aspecte expresioniste, este cea a pădurii de tei înzăpeziți, dintr-o „iarnă de basme”. Pădurea din Teiș, în care o femeie acuzată de o presupusă tăinuire a unui pistol (era vremea colectivizării forțate) era amenințată cu împușcarea, pare un imens sepulcru: «Pădurea era albă, ninsă. Crengile păreau văruite. Și și ciorile care zburau departe păreau în zăpada deasă care cădea într-una de sus albe ca niște porumbei. Doar croncănitul lor rămăsese același în iarna care schimbase fața pământului, copleșind cu alb miriștile și troienind pădurea viscolită. Gerul lipise de crengi zăpada și toți copacii păreau fantastice mâini înfipte în pământ, cu degete multiple în aer, înmănușate ca la o paradă în alb.» Antiteza dintre aspectul de basm al pădurii și tragedia ce urma să se producă, marchează tensiunea trăirii.
O altă grădină misterioasă, plăsmuire a unui fantastic ce amintește de Eliade, este cea a frumoaselor broaște țestoase din Vânătoarea regală. De fapt, grădina cu flori moarte a Iolandei, soția lui Ilie Manu, cel dispărut fără de urmă. O grădină bântuită de o „femeie de fum” ce ține în mână o basma neagră, potrivit viziunilor Iolandei. În care se plimbă și iubitele ei broaște țestoase: „Frumoasele broaște țestoase care se plimbau vara în jurul casei și nu puteau ieși dincolo de gardul de ciment și sârmă al puțului întins de la stradă până la calea ferată, lângă cimitir. Își târau trupurile prin iarbă, tăcute, închise, maiestuoase, nepăsătoare”(p. 91).
Motivul coroniței de flori moarte, care apare în text, trimite spre personajul cel mai iubit de D.R.Popescu, Ofelia („...Acolo vrând/Pe crengi plecate salbe s-anine,/Un ram pizmaș se frânse și podoaba/De buruieni căzu cu ea odată”) : „La Tucium, în munți, a fost găsită într-o dimineață o fetiță moartă. Purta pe cap o coroniță de flori. Flori moarte, veștejite, de câmp, înghețate, dar totuși flori. Asemănătoare cu florile din grădina Iolandei, adică la fel de moarte, fiindcă numai acest amănunt esențial le asemăna! Și faptul că erau împletite lujerele lor degerate în coronițe. Femeia pe care o văzuse ea mergând printre broaște țestoase spre partea dinspre calea ferată a grădinii din flori moarte își făcuse o coroniță și și-o pusese pe frunte și deci ea trebuia să fi ajuns la Tucium și să-i fi pus în păr fetiței o coroniță asemănătoare.” (p. 93).
S-ar putea spune, ca o concluzie, că lumea „cu gândiri și cu imagini” a lui D.R.Popescu, o lume palimpsestică, este și o împărăție a „verdelui”. Plasată în spațiul mioritic, sub semnul Ilenei Cosânzene și al lui Făt-Frumos cu fluierul de doine la brâu, amintind de tracul Orfeu. La umbra teiului eminescian și a „dudului lui Shakespeare”. Ancorată în național, dar înscrisă în universalitate.
Maria Tronea (Craiova)

LIBERTATE – A FI SAU A NU FI!
Ne-am născut într-o secundă a unui an oarecare, ce a devenit, pentru mai târziu, punct central al existenței noastre. S-au bucurat părinții și alte rude binevoitoare de venirea noastră, lăcrimând de-atâta împlinire, și-au lăsat să-i acopere nesomnul pentru a surprinde ursitoarele ce aveau să bolborosească la capetele noastre. Au zâmbit în taină, gândind la bătrânețe, ne-au văzut, din prima clipă, geniile existenței lor, apoi au început travaliul creșterii.
Niciun alt pui nu-i atât de plăpând ca puiul de om! Crescut după buchea cărții sau după învățăturile înaintașilor, am deschis ochii privind către albastrul senin de pe chipul mamei și-am început a zâmbi îngerilor. Am întins mâinile spasmodic, prinzând cu strășnicie degetul părintelui drag, după care i-am prins întreaga mână, altminteri muream fără drept de apel, iar mai târziu, peste ani, ne-am eliberat de strâsoarea devenită nefuncțională.
Dintr-odată ne-am  simțit prea mari și-am dorit să profităm de libertate! Am trăit cu impresia bolnavă că libertatea ne aparține. Și-am ieșit în iureșul nestăvilit al tinereții pe poarta casei, crezând că adevărata viață este dincolo de ea. Ne doream să mergem în mijlocul lumii dezlănțuite, fiindcă obosisem privind spre  desfătarea altora, de la distanță. Ne-am lăsat uneori copleșiți de-atâta vervă, imitând, pentru a fi în ton cu mulțimea de lângă noi, și-am uitat a trăi.
Ne-am continuat viața, împrumutând unii de la alții, uitând să fim noi înșine! Privind în urmă, vedem cu ușurință amprentele strămășilor noștri, care n-au făcut altceva decât să modeleze boțul de carne, din prima secundă a vieții lui. De-am întins mâna spre tulpina unei flori, care ne atrăgea prin coloritu-i izbitor de frumos, am fost opriți, fiindcă distrugeam spectaculosul, magnificul din jurul nostru. Dacă am încercat să eliberăm gâtul cățelului din lanțul proprietății, am fost opriți și certați. Acela nu era decât un animal, care trebuia să-și merite resturile noastre alimentare, pentru a păzi mai bine, cu mai multă strășnicie. De-am zâmbit și-am întins mâna către un om care nu făcea cinste rangului, am primit observații și ni s-a cerut să fim pretențioși.
Ne-am trezit muncind pentru ceea ce-am primit pe gratis de la ai noștri! Și-am fost bucuroși când am intrat în câmpul muncii. Priveam satisfăcuți peste banii noștri cei dintâi și zâmbeam spre foșnetul mătăsos și atrăgător, care ne înlesneau satisfacea unor plăceri atât de mult așteptate. Și-ntr-o clipă am fost opriți: Banul trebuie chivernisit! Aici se ascunde un meșteșug – al facerii și al distrugerii- depinde cum îl deprinzi! Și-am tăcut, luând aminte!
Am adunat mai mult decât ne-a trebuit, nerealizând, la timp, că ce-i prea mult strică și ce-i prea puțin, nu e de-ajuns! Și-așa a-nceput chinul, trăirea vieții! Am calculat, am cumpărat și am vândut, iluzii cel mai des, ne-am înțesat casa și sufletul cu mult și multe, devenite deșeuri mai târziu, am alergat după titluri nobiliare, vremelnice și deșarte apucături.
Viața – instrument viu, palpabil, încărcat cu iluzia libertății! Ne-am bucurat ca proștii, crezând că am apucat pe Dumnezeu de picior, ieșind în lume. Vax! Am uitat să fim noi înșine, pozând cel mai des în ceea ce n-am putut fi toată viața. Am trăit după dogme și canoane, cât să dea bine, am stat drepți chiar și-atunci când trebuia să ne scărpinăm în urma unei pișcături de muscă, beată și tâmpită muscă, zicând că trăim liber, în libertate. În ceea ce mă privește, am reușit să fiu eu, doar eu și nu imitația altora, atunci când superiorii mei făceau glume. Mă uluiau de fiecare dată chiotele cohortei și-mi permiteam adesea să râd, când ceilalți tăceau.
Cine mai crede că trăiește în libertate, s-a născut pentru a trăi visând, iar eu mă înclin visului său, cu puterea  de a zâmbi interiorului meu!
Angela Burtea (Brăila)
 
ATELIER
OFIŢERUL (I)
                            Tatălui meu, IOAN, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial
I - O CEARTĂ ORDINARĂ – PE-O ZĂPUŞEALĂ EXTRA-ORDINARĂ
...După-amiaza zilei de 22 August 1944. Văzduhul, transparent, de câmpie, tremură şi stă, mereu, să dea-n clocot, ca-n spasme epileptice, din cauza căldurii de iad, care a uscat şi crăpat pământul galben al Bărăganului, pretutindeni. Pretutindeni, parcă s-a instaurat Sahara. Ai impresia, chiar, că nu mai eşti, de mult, pe pământ, ci într-un loc bizar, de pe lună. Dar  o lună orbitoare şi arzătoare...Mai că-ţi vine să urli, preventiv măcar, de atâta linişte şi singurătate. Noroc cu aviatorii americani  - care, din ceas în ceas, îşi mai vomită, destul de departe de aeroportul Flotilei X (probabil că-n zona petroliferă a Prahovei – principalul lor obiectiv strategic), bombiţele lor drăgălaşe şi (pe-acolo pe unde or fi căzând...) - ucigaşe.
Antiaeriana românească bate, şi ea, răguşit, înfundat şi destul de rar, ca un dulău bătrân, de parcă i-ar fi, şi ei, lehamite, pe căldura asta inumană, nefirească...
...Totuşi, în zare, departe, se pot desluşi, sub o ceaţă albastră, Munţii Carpaţi. Şi parcă, numai văzând ceaţa albastră, începi să mai tragi nădejde că, încă, vieţuieşti pe Pământ, pe Planeta Albastră... – unde-ai pus, oare, Tu, o Sfântă Fântână, o, Doamne-Dumnezeul nostru? - ...şi că, cine ştie, poate vei scăpa cu viaţă şi cu, neapărat, ceva răcoare... şi cu ceva apă... chiar dacă nu curând, măcar cândva...
Tot departe, dar mai aproape decât ceaţa munţilor, se întind câteva fâşii maronii (pătate, ca de o spuză de bube leproase, de sute şi mii de dungi lungi, gălbui-alburii, greţos-bolnăvicioase...): e pământ lucrat de mână de om, cu păpuşoi pus pe el, pitic şi cu pănuşele opărite cumplit, pârjolite de arşiţă. Nimeni nu-şi dă seama, dintre privitorii veniţi din alte părţi, prin ce miracol au ajuns, în acest tărâm lunar,  semnele unor gospodării terestre...
...Aici, în vale, la capătul tarlalelor, se întinde  aeroportul militar al Flotilei X (conţinând trei escadrile militare, de vânătoare, bombardament şi de recunoaştere - şi un aerodrom model!), cu straşnică „străjuire” (...şi împrejmuit, grijuliu, cu sârmă ghimpată, nou-nouţă - sârmă care sclipea argintiu, în soare, ici şi colo, de-ţi lua ochii... – ...gheretele santinelelor erau la locul lor şi, probabil, şi ocupanţii lor, care, însă, nu scoteau nasul, în prăpădenia de-afară...), cu piste nesfârşite şi prăfuite... -  ...nisipoase, parcă, în climatul ăsta saharian... Pe stânga şi pe dreapta aeroportului sunt improvizate, în grabă trei clădiri, un soi de blocuri din cărămidă (cărămidă-cărămidă!), cu dormitoare (doar cu parter şi un singur cat – să tot fie vreo 12 dormitoare, în total... – la parter era amenajată o cameră mai mare, un soi de „sală de şedinţe”...dar în lipsa şedinţelor, în acea cameră „majoră” se fixase biroul generalului Flotilei X, Şutac Gheorghe...), să ţină şi pentru vreme de iarnă: în stânga, unul mic, pentru ofiţerii aviatori români, în dreapta, altul, cam la fel de mic, pentru ofiţerii aviatori germani – iar tocmai în fundul aşezării aeroportuare şi „aerodromice” - un fel de şură lungă, temeinic întocmită, din prefabricate, pentru trupă şi mecanici. Amestecaţi, aici, românii cu germanii.
Prima treime a „şurii” (cea dinspre aerodrom) slujea şi ca atelier, pentru reparaţiile cu durată mai mare şi de piese mai fine – despărţită (partea asta), printr-un zid de beton, de celelalte două treimi, care conţineau baraca paturilor „hodinei” mecanicilor şi trupei „străjuitoare”.
Paralel cu pistele aerodromului, cele parcă înnisipate de arşiţă, erau hangarele. Curate, vesele, dichisite - în ciuda potopului de arşiţă...
...O mulţime de avioane (mai bine de 30!), nemţeşti şi româneşti (la care se vede treaba că ar fi fost nevoie de o revopseală grabnică... dar cine naiba s-o facă, sau măcar să se şi gândească la un aşa canon, pe căldura asta diavolească?) -  pleoştite şi ele, parcă, de căldură, zac, părăsite, în soare, cu aripile jumulite: douăsprezece Messerschmitt-uri Bf 109 (de vânătoare) ale nemţilor, opt Potez-uri 64 româneşti (de bombardament uşor), opt Savoia 79 (pentru bombardament) şi trei I.A.R.-uri 39 româneşti (de recunoaştere şi observaţie).
Mai zburau, la ora aceea toridă, în misiune, încă două Messerschmitt-uri 262 (...avioane cu reacţie, ale germanilor...[2]), două Potez-uri 64 (ale românilor) şi un I.A.R. 39 românesc, de recunoaştere. Dar, cel puţin după câte se vedea, nu le aştepta nimeni, să se întoarcă din misiune...
Avioanele care zăceau în arşiţă trebuiau duse, de cel puţin o jumătate de oră, la hangarele lor (ca să nu fie „bombardato-lichidate” la sol, eventual...) – unde să li se facă revizia şi eventualele reparaţii... -  ...dar până şi mecanicii nemţi şovăiau să iasă în potopul de foc...
- ...Lasă-le naibii, măi Hans, măcar înc-o jum'ate de oră, că ni se scurg creierii, câţi i-om mai fi având şi câţi or mai fi rămas, în dovlecii ăştia încinşi ai noştri... – se auzi - din întunericul „şurii” - mârâitul mecanicului celui mai în vârstă, „decanul” meşterilor Flotilei X - Marin Pietraru (care, dacă s-ar fi „dat” în lumină, am fi văzut că-i un român „verde”... cât şi-un urs, alburiu la hălăciuga de păr pururea ciufulit  - şi mustăcios foc, de vreo doi metri la înălţime şi vreo 60 de ani vârstă... – ...dar el, meşterul Pietraru,  al naibii ce mai pregeta să se „dea” în lumina de pucioasă...!) – care i se adresa unui excesiv de zelos mecanic neamţ. Şi tot el continuă, argumentându-şi „lipsa de atitudine” (cum i-ar fi zis colonelul Georgescu...) şi, mai ales, de chef...:
-Dacă leprele astea americăneşti aveau de gând să ne bombardeze azi, ce, crezi că iertau hangarele şi păzeau pistele? Se vede că azi şi-au ales să piseze rafinăriile de la Ploieşti, aşa că...eu zic că pe ziua de azi putem să ne punem doliu după javrele americăneşti...nu ne vizitează...poate pe mâine, aşa, de dimineaţă, că-i mai dulce bomba, când se aşează roua pe ea ...
Se vede că majoritatea absolută a celor din beznele „şurii” a fost de acord cu „ursul” de Marin Pietraru, pentru că abia după altă jumătate de oră (...parcă tot  mai adia, acuma, un vânticel, pe sub colţii de foc ai soarelui...), avioanele de pe pistă au fost duse în hangare, spre verificări etc.
...Oameni, care va să zică, nu se văd nicăieri. Doar ce se aud, ca nişte glasuri de duhuri...Pustiu „lunatic”, cum (aproximativ...) ziserăm mai sus. Fiecare aviator, ori mecanic, ori ce va fi fiind el, fiinţă cu viaţă, încă, într-însa (până şi un câine pestriţ, pitit sub o streaşină de block-house nemţesc...) - s-a ascuns, în după-amiaza asta, pe unde a simţit că face rost de mai multă răcoare şi umbră şi... – ...iluzorii, toate, pe potopul ăsta de foc ceresc...
Doar la popota ofiţerilor aviatori (care e la vreo 50 de metri, de cea a „pifanilor” şi mecanicilor...şi tocmai în partea opusă a aeroportului, faţă de popota germană) se aude ceva gălăgie, de-i şi de mirare cum nu li-e lene şi mai pot, încă, până şi a ridica glasul, nişte oameni normali, pe o toropeală ca asta.
Să ne apropiem de uşa popotei ofiţerilor aviatori români... - ...şi să intrăm. Poate ne-om dumiri cum de mai au putere să vorbească, nişte fiinţe, pe fierbinţeala  asta a lui Scaraoschi... - ba chiar să se şi certe, în loc să-şi caute şi afle un sălaş de scăpare, ca să nu se aprindă spontan!
...Ia ascultaţi despre ce „vorovesc” ofiţerii români, în aceste ceasuri de amarnică şi strivitoare cumpănă – şi pe front, şi pe pământul gol, şi în văzduh... dar unde nu-i iadul, oare, în aceste blestemate zile?
*
- ...Militarul nu are vise, militarul nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte! Trebuie! Altfel, nu e militar, e un laş şi un trădător de civil! Dacă nu execută ordinele superiorilor săi, păi, militarul trebuie să crape, da, să crape! Şi asta, acum, imediat! Asta e părerea mea, domnilor ofiţeri ai Armatei Române! – gesticula şi perora, ca un avocat în faţa juraţilor,  colonelul roşcovan şi durduliu la obraz, ca şi la trup (să tot fi avut vreo 45-50 de ani), ridicat în picioare şi fluturându-şi, agitat, mâinile, pe deasupra mesei de la popota ofiţerilor aviatori.
Se vedea, cât de colo, că roşcovanul avea idei puţine, dar fixe şi fanatice, ca alea ale unui proaspăt caporal.
Era o masă lipită de prima fereastră a popotei (...popotă care, între timp, se golise de tot, pentru că nici unul dintre ceilalţi ofiţeri nu avea chef să se agaţe de vreo dispută, pe orişice temă ar fi fost ea... – căci erau, şi aşa, extrem de obosiţi, după o zi atât de plină de bătălii aeriene, de veşti rele ori contradictorii, de pe întreg frontul românesc şi german... – ...care front, ca prin minunea naibii, mai că ajunsese pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi...[3])  – o masă plină de farfurii, cu mâncarea abia începută (de mai bine de un ceas jumate!) - şi de tot sleită, într-însele.
De afară, din când în când, se auzeau exploziile „raro-americane” (pe jumătate înăbuşite de atmosfera încinsă), prin ferestrele întredeschise (din pricina zăpuşelii) - explozii de bombe căzute (semănate cam într-aiurea, după cum se auzea... - cel puţin, azi!), semn că americanii (şi, poate, şi englezii...), mai stoici şi rezistenţi, la căldură, decât românii (probabil că americanii ăştia să fie de prin Arizona, Utah, ori Texas...), nu erau prea departe, şi mai azvârleau câte ceva, pe jos, din încărcătura bombardierelor lor hidoase, cât nişte hurdubaie zburătoare... cu care, cel puţin de trei ori pe zi, se încăierau, în aer, aviatorii români şi cei nemţi. Toţi, şi români, şi nemţi, simţindu-se cumplit exasperaţi de-o ameninţare nevăzută, deveniţi aproape depresivi, din pricina neliniştii care le clocea otrăvi în inimi, din pricina aşteptării a nu-se-ştie-ce (care plutea în aer, dar încă nu binevoia să se materializeze şi să cuvânteze, clar şi răspicat...), în lipsa veştilor clare de pe front şi în lipsa ordinelor desluşite, „de sus”... de la Cartierele lor Generale...
Antiaeriana românească, parcă trezită şi înviorată, de vreun sfert de ceas, îşi îndesise, remarcabil, loviturile, ca nişte sughiţuri de căpcăun încă mahmur...
Jur-împrejurul mesei cu pricina stăteau trei ofiţeri români (...cel din stânga, în picioare şi răţoindu-se, parcă, înspre lumea întreagă, era colonel – cel  tolănit, la mijloc, la fel de colonel... - iar cel mai tânăr dintre ei, şezând drept în scaun, cu ochii aţintiţi, încordat, înaintea sa, ca un sfinx... era doar căpitan...). Ofiţeri care, de o jumătate de oră, dezbăteau aprins (cel puţin, doi dintre ei dezbăteau, cei mai vârstnici – căci al treilea, mai tânăr, tăcea, cât din respect pentru vârstă şi grade, cât dintr-un soi de melancolie, aparent, paranoică... cu ochii ficşi, aţintiţi spre neant...). Ofiţerul smead, cel tolănit (şi era şi cel mai în vârstă de la masă...), de la dreapta colonelului dezlănţuit, încercă să-l tragă de cot pe roşcovan:
- Dar stai odată jos, omul lui Dumnezeu! Stai...
- Ce să stau? Să stau cu voi, care aveţi o mentalitate tipică de civili, de trădători?
- Apoi, nu te-ntrece cu şaga, dragule! Ia... vezi că nu te-am admirat niciodată, Georgescule - dar, acu', e mai rău... – încercă să se mânie ofiţerul cel smead, vârstnic şi cu ochi cenuşii. Fără să precizeze în ce consta „mai răul” – dar se cam ghicea „cum şi-n ce fel”, din atitudinea (distantă, aproape dispreţuitoare, a smeadului...).
- Ce şagă? Care şagă? Militarul are bombe să le detoneze în capul inamicului... ia ascultaţi la americanii ăştia... cum mai... da, inamicul trebuie...
- Ce inamic, măi, care inamic, măi? - că şi inamicul se poate schimba, de la o zi la alta, de la un ceas la altul... – încercă, din nou, smeadul, o diversiune, ca să mai stingă din focul camaradului încins peste fire.
 
...Dar colonelul cel smead (vârsta şi autoritatea „de front” îi dădeau şi posibilitatea informării mai „apropiate de surse” şi mai vaste...) nu doar încerca să-i mai închidă gura grăsunului roşcovan, ci îşi exprima, astfel, şi temerile-i ascunse, şi exasperările, şi amărăciunile... - pe care le-ar fi vrut pecetluite în inima lui şi în creierul lui, obosit de atâtea mizerii şi trădări, ale unui război, parcă, mistic: toţi „ştabii” şi „păduchii” lumii (cu „căţei” recrutaţi dintre militarii de carieră, de pe front!), căţăraţi, toţi, care mai de care, pe cadavrele sutelor de mii de morţi (soldaţi şi ofiţeri din tranşee, de pe pământ, de pe ape şi din văzduhuri...dar şi din oraşe şi sate!), se prefăceau, acum, în ceasul al 12-lea, în ciocli-bandiţi şi căutau, acum, la ceasul de îngropăciune a cadavrelor, să smulgă de pe ele ultimele podoabe: demnitatea şi onoarea militară - ofiţerească şi cavalerească...
*
…E drept că frontul român, întărit cu trupe germane, se stabilizase, la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trecuse peste Prut şi ajunsese la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.
Însă, totodată, printre ofiţerii superiori şi amicii lor, se aflase, deja din iulie, că, în rândul generalilor români, se iviseră şi se manifestaseră, ca leproşi (ce alungeau, scheletic, pe pământul ăsta mult prea răbdător, molime letale!) şi corbi hulpavi ai câmpurilor de bătălii, cel puţin doi trădători: generalul Aurel Aldea şi generalul Mihai Racoviţă[4]. La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă, la Iaşi, a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, pentru deschiderea frontului în "Poarta Iaşului", iar la sfârşitul lunii iulie 1944,  se pare că i se comunicaseră lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea, programată, a frontului; zona deschiderii; data prevăzută - 20 august. Pentru materializarea planului, generalissimul Stalin ordonase încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.
Ofensiva sovietică începuse chiar în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din "Poarta Iaşului" s-au retras, în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu  făcuse o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi constatase dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, hotărât să semneze armistitţiul cu ruşii. Dar nimic “necondiţionat”! …nimic fără înştiinţarea aliatului militar! - …cum voiau “regele” cel mucos şi orgolios, nevoie mare…şi cu clica lui de alogeni vânzători…![5]
*
- ...Inamic, şi gata! Oricând şi oriunde, există, pentru militar, un inamic, că de aia e militarul, militar! - să-şi găsească inamicul aferent!
- Mă rog, nu prea e clar ce spui, şi spui prost... – clătină din cap, ridicându-se, smucit, din tolăneală, ofiţerul smead şi cu ochi cenuşii (...un om extrem de energic şi decis, călit în sute de zboruri de observaţie „de risc maxim”, unde se ducea absolut voluntar, „la sacrificiu”, plonjând în plin necunoscut al iadului! - ...dar şi în bătălii aeriene neaşteptate şi acceptate, deşi complet disproporţionate! -  ...părea un tânăr nesăbuit şi excesiv de curajos, „nu prea în toate minţile”, prin acţiunile lui incredibil de temerare... - ...însă, dacă te uitai la ridurile dese şi adâncite, la ochii lui obosiţi şi lehămetiţi, totuşi severi şi ameninţând, parcă, mereu, dintr-un străfund bizar..., la părul cărunt, însă îngrijit cu o încăpăţânare exasperată,  pentru orice amănunt al fiinţei sale - îi dădeai cel puţin 55-60 de ani...).
Smeadul se plictisise de moarte, tot ascultând bâzâitul enervant al vocii colonelului-camarad, pe care-l lovise o criză de logoree autoritară, de vreun ceas încoace... şi nu se lăsa nici mort:
- Ţie e tare greu să-ţi devină ceva clar! Vorbesc mai curând pentru căpitanul de-aici, că de el, fiind tânăr, se mai poate prinde ceva... mai putem schimba ceva, din mentalitatea defetistă... tu o să rămâi tot catâr, pânăăă... eh!
...Smeadul colonel tocmai efectuase, în acea zi, nouă zboruri de recunoaştere şi fotografiere a poziţiilor inamice, din zona Vrancei (...având şi un conflict aerian sever, din care ieşise învingător asupra aviatorului rus, deşi nu avusese decât o mitralieră de bord „în coadă”, ca să se apere...mitraliorului român îi fusese găurit pântecele, în partea de jos... - ...şi, acum, bietul mitralior zăcea, gemând umilit şi prăpădit de tot, într-unul dintre spitalele de campanie, de pe Valea Prahovei...)... - ...unul dintre I.A.R.-urile 39 (de recunoaştere şi observaţie) de pe pistă fiind al lui... de fiecare dată când se întorcea din misiune, fuzelajul şi ampenajul avionului lui erau culmea de jerpelite, din pricina ...”încăierărilor aerului” - totdeauna neprevăzute, dar teribil de iscusit susţinute!
- Mersi, dragule, de compliment... – murmură, cu grăbire şi atins, smeadul cel ostenit şi plictisit.
- N-ai de ce!  - ricană grăsunul cel roşcovan. Cum spuneam: Militarul are gloanţe de tras? Le trage, pe toate, în pieptul inamicului – da, pe toate să le tragă, pe dată şi cu sete! Altfel, să crape, mama lui de trădător! Asta-i! Ăsta-i singurul adevăr şi eu nu accept altul! Militarul nu trebuie să asculte nici de Dumnezeu, nici de dracul...
- Ba, eu văd că tu eşti pe bune numai cu dracul... – mustăci, înţepat, neuitând afrontul primit cu câteva clipe în urmă, ofiţerul cel smead.
Roşcovanul nu-l luă în seamă şi-şi continuă peroraţia, cu un ton mai sus, foarte aproape de o criză de isterie:
- Militarul nu ascultă de Dumnezeu! Militarul ascultă numai de ordinul superiorilor săi! Asta-i! Basta! – încheie (de parcă i se rupsese undeva, brusc, o coardă!), roşcovanul cel isterizat.
-Pentru tine, o fi fiind „basta” – dar nu şi pentru mine! – se ridică, acum, glasul încordat al smeadului (care, însă, rămase pe scaun, aparent calm, dar i se simţea o mânie ascunsă, în tremurul vocii) - pe când căpitanul tăcea, nu neapărat stingherit, ci, parcă, tot mai adânc mâhnit. Căpitanul avea părul alb-oaie, ca şi genele şi sprâncenele (de aceea se alesese, printre camarazii ofiţeri, cu porecla de „Albinosul”), dar ochii şi obrazul arătau că părul, genele, sprâncenele erau victimele unui ciudat accident genetic, şi atât: nu putea să aibă mai mult de 30 de ani.
- Eu sunt militar de carieră, ca şi tine, ştii asta bine, Georgescule! – i se adresă el roşcovanului, care se turtise pe scaun, răguşit, dintr-odată.
Smeadul cel în vârstă, pentru că se pregătea să-i dea replica roşcovanului, dădu să se ridice, şi el, de pe scaun, să stea în faţa mesei, ca la o tribună... -  dar renunţă, imediat, parcă dându-şi seama că nu merită, că n-are pentru cine... că e caraghios şi nedemn, pentru un ofiţer decent. De-acolo, de pe scaunul pe care îşi înălţă bustul, înţepenit de încordare, începu:
-...Dar tocmai pentru că sunt, de-o viaţă de om, militar de carieră, am observat tare multe, nici eu nu-s bucuros cât de multe am observat, Georgescule! În primul rând, am observat, uite, aici şi acum, că tu omiţi, cu încăpăţânare şi rea-credinţă majore, să vezi lucrurile şi din perspectiva omului, da, a omului, pur şi simplu! Că, înainte de a fi ofiţeri de aviaţie şi ofiţeri, toţi, chiar şi tu, câteodată, Georgescule... - ...suntem oameni-oameni! Nimic altceva! Ba, poate, da, ar mai fi trebuit...cu siguranţă că ar mai fi trebuit să fim încă ceva, noi, ofiţerii de carieră: ar fi trebuit să mai fim şi cavaleri, luminaţi de cea mai înaltă demnitate, ca şi vecinii nemţi, de colo (şi arătă cu mâna spre zona ocupată de block-house-ul german). Tu îmi vorbeşti mie, da, numai mie îmi vorbeşti, pentru că domnul căpitan a tăcut tot timpul, de gura ta... - ...îmi vorbeşti, tu, Georgescule, ca unui handicapat mintal! Şi nu-s aşa ceva! Tu ştii bine că nu-s dus cu sorcova şi nici prost ca noaptea! Aşa că-ţi voi zice eu ce omiţi, cu bună-ştiinţă. Ia ascultă, stimabile... dragule...
Şi smeadul îl ţintui cu ochii lui cenuşii, pe grăsanul cel roşcovan, care, de mirare, amuţise şi se turtise şi mai adânc, pe scaun:
- Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta, da, a devenit, în loc de om şi cavaler, a devenit (n-ai decât să mă-njuri cât vrei!) superlativul absolut al imbecilităţii! - şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!
Roşcovanul tresări, pe scaun, ca sub efectul unui şoc galvanic.
- Da, poţi să tresari cât vrei, ba chiar poţi să şi sari de pe scaun, dar nu aici, ci afară din popota asta!
Roşcovanul deschise gura, ca un peşte exotic, să zică ceva, dar smeadul îl opri, energic:
- Nu-nu-nu! Acum stai aici şi ascultă, rabdă şi tu! Eu am stat şi-am ascultat şi răbdat mult prea multă vreme aberaţiile şi insultele tale, care nu făceau decât să-mi confirme teoria pe care, uite, am generozitatea să ţi-o împărtăşesc, azi, aici, şi ţie! Da! Am generozitatea să-ţi dezvălui, Georgescule, că militarul de carieră a devenit superlativul absolut al imbecilităţii, dar şi superlativul absolut al crimei trădătoare! Degeaba te zgâieşti la mine, ca un crăpcean prins în undiţă! Superlativul absolut al crimei şi al dezonoarei, Georgescule! – pentru că a devenit, el, militarul de carieră, superlativul absolut al birocraţiei! Adică, exact ce NU trebuia să fie, niciodată, niciunde - un adevărat ofiţer... cavaler...!
Căpitanul, „Albinosul”, care, în ultima parte a peroraţiei colenelului Georgescu, îşi înfundase capul în piept, acum şi-l ridicase, iar, drept - şi-l privea ţintă, ochi în ochi (cu lumini în priviri...), ca pe Mesia, pe colonelul cel vârstnic (şi fără niciun fel de complexe „carieriste”...). Smeadul continuă, aprinzându-se, treptat, din afirmaţie în afirmaţie, ca o rachetă, din treaptă în treaptă:
-Războiul nu-l fac oamenii, că ei vor să trăiască în pace! – şi nici toţi politicienii, numai ăia corupţi până-n măduvă intră, aici, în discuţie - ci îl fac negustorii lumii! Ne-oamenii, adică! Ăia pe care Hristos i-a „articulat”, scurt şi cuprinzător, la Templul din Ierusalim, cu biciul! – dar, de atunci şi până azi, escrocii ăştia planetari o duc, paradoxal, din ce în ce mai bine! Militarul de carieră a devenit, din cavaler - sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi, peste noapte şi astronomic, decât din crimele comandate acestor funcţionari model, care au devenit automate de lux, răzgâiate automate de lux: ăştia suntem noi, toţi, Georgescule - militarii de carieră! Am uitat de mult, parcă dintotdeauna, să fim oameni demni, cavaleri, „fără frică şi fără prihană”! Nooo-no! Mai va aşa ceva! Acum, am devenit nişte indivizi teribil de dubioşi şi slinoşi, numai buni de mituit, de către puzderia jegoasă de negustori ai lumii! Toţi negustorii, oricare negustor al lumii, îl cumpără, azi, pe militarul de carieră...mai exact, îi cumpără crima! Pe doi bani... Îi cumpără şi viaţa, şi moartea... şi dezonoarea (smeadul făcu o grimasă ironic-amară) - dar astea să zicem, că, deja, sunt probleme perimate... Mda... militarul de carieră, cum îţi ziceam, este sluga necondiţionată a negustorimii mondiale, deci, sluga banilor dracului! Crima lui este afacerea optimă a negustorului!
Colonelul Georgescu, trezit din starea de „groggy”, de blasfemiile smeadului, revoltat la culme şi de zece ori mai roşu decât era felul lui, se ridică în picioare, scoţând foc pe nări...:
-Cum îndrăzneşti, domnule? Dar eu...
...însă  vârstnicul cel smead, stând, încă, jos – apucându-l, zdravăn, cu o mână, de pulpana vestonului militar, îl trânti, înapoi, pe scaun, pe grăsanul cel roşcovan:
-Da, tu... tu, un om care, numai prin ce-ai zis azi, aici, te poţi socoti dezonorat...! Ia fă bine şi respectă măcar vârsta, dacă nu ştii să respecţi logica şi bunul simţ! Ce ştie militarul de carieră, ce vrea militarul de carieră? Păi, aici o spuseşi bine, dar numai din punctul tău de vedere o fi şi bine cu adevărat, în cele ce-ai zis: militarul de carieră nu ştie şi nu doreşte altceva, pe lume, decât ordine! Şi să distrugă la ordin! Nu ştie decât de ordine şi de cifre... deci, de aia se potriveşte el aşa de perfect, în angrenajul crimei universale, cu crima negustorimii universale! Militarului-maşină negustorească i se inculcă, în creieraşul ăla, al lui, microscopic, de către negustorii lumii, de mii de ani...i se inculcă, i se sapă adânc, tare adânc, şi nişte litere de foc, care, mereu, se reunesc în nişte cuvinte fără niciun Dumnezeu: „Victorie” şi „Glorie”! „Victorie” asupra cui... şi „glorie” asupra cui, Georgescule? Te întreb, dar nu-i nevoie să-mi şi răspunzi!
- Dar ttttu... eeeu... eeei...! – se bâlbâi cumplit roşcovanul! Tră-da-re... blasfemiezi onoarea ofiţerească... iar eu... sssă.... sssă ştii... daaa...
- Ţine-ţi gura, Georgescule...eşti ostenit de câte prostii ai rostit, aici, în faţa unor camarazi care nu ţi-au greşit cu nimic – dimpotrivă! „Victorie” şi „glorie” asupra semenilor? Asupra fraţilor şi părinţilor lumii ăsteia amărâte? „Victorie” şi „glorie” asupra lui însuşi, asupra „Domniei Sale” jalnice, „Militarul de Carieră”? Ce fel de cavalerism o mai fi fiind şi ăsta, Georgescule, dragule? Nici vorbă de vreun cavalerism! Militarul de carieră, re-inventat de negustorii lumii, a devenit un criminal absolut!... - ăsta e militarul de carieră, azi! Pentru el nu mai există, azi, nici conştiinţă, nici moralitate, nici demnitate, nici onoare! Conştiinţă, Moralitate, Demnitate, OnoareSfânta Cruce Militară, Georgescule! Adică, exact ce-l caracteriza, pe militarul de carieră, pe cavalerul, nu? – pe ofiţerul adevărat, cu nici o sută de ani în urmă, la Plevna! Da, azi, militarul de carieră îşi vinde dreptul de întâi născut al Omeniei Demne – cui? – ...păi, cui?! – doar nu mie: fireşte că doar negustorilor, că numai ei sporesc purcoaie blestemate, de bani, de bani şi iar de bani...! – ...bani care-i cumpără sângele, azi, domului „militar de carieră”, ca pe varză, Georgescule, ca pe varză! - la taraba tranşeelor ori, în cazul nostru, adică, al aviatorilor -  chiar la taraba văzduhurilor! Doar crimă şi crimă şi crimă... numai crimă! – în numele „victoriei” şi „gloriei” negustorilor şi negustorimii! Atât! Abia asta e blasfemie, abia asta e trădare de Dumnezeu, de Neam, de omenire, de omenie şi de sine... - ...iar nu ce zic eu!
Şi se săltă de pe scaun, pe jumătate...
Roşcovanul bulbucă ochii, în pragul apoplexiei:
- Bine, dar tu insulţi însăşi Biserica, insulţi însăşi ştiinţa! Doar oamenii de ştiinţă au inventat şi perfecţionat, în mod strălucit, armele lumii, în toată istoria, iar Biserica a binecuvântat armele, în toată istoria lumii...
- Da-da-da! – smeadul colonel, oarecum ostenit de lehămeteală, se aşezase deplin pe scaun, din nou, şi se calmase, până la a deveni flegmatic. Dar se vedea, de la o poştă, că era o „flegmă” amară. De asta am zis eu, totdeauna, că cel mai mare pericol al lumii (după negustori, fireşte!) sunt savanţii, care se pun, egal, în slujba negustorului şi în slujba militarului de carieră... a „Armatei Crimei Mondiale”, deh...
- Bine, dar tu blasfemiezi, şi zău dacă asta nu miroase a trădare, de la o poştă! – păi, Sfânta Biserică... – începu să se înfoaie roşcovanul, iarăşi.
- Lasă, lasă...las-o mai moale cu trădarea: chiar azi, cum ştii, eu am doborât un avion inamic... inamicul numindu-se, dar numai pentru azi e valabil! – ...numindu-se, ziceam, „rusul”. Mâine, după câte aud şi miros eu, „inamicul” vor fi amicii de azi, cu care vărsăm sânge, dimpreună... sărmanii ofiţeri, sărmanii cavaleri germani... autentici cavaleri... ei cred, mai cred, încă, în onoare, nu ca noi...! Dar dacă negustorii dau ordin politicienilor, militarul de carieră face drepţi, şi la ei, şi la noi... peste tot în lumea de azi... şi execută ordinul de trădare a amicului de azi, ordinul de înfigere a cuţitului în spate, amicului drag şi respectat, de azi! Asta-i, Georgescule, dragule!
Şi-şi lovi şoldul, cu o furie abia ţinută în frâu. Dar se stăpâni şi continuă:
- ...Biserica, spui tu? „Sfânta Biserică a Lui Hristos”? Da: „Aleluia! Aleluia! Aleluia, aleluia, întărâtă-i, drace, că şi mie-mi place!” – şi-mi şi foloseşte, al naibii de mult ce-mi foloseşte mie măcelul mondial, ordonat de negustorime (al doilea măcel mondial, Georgescule, al doilea, iar nu întâiul! - ...şi aproape unul după altul, amândouă, cu maximă grăbire!) - ...măcelul al doilea mondial, ordonat prin glasuri de negustori şi politicieni, toţi nişte bandiţi de codru! - dar şi prin glasul „neprihănitului” militar de carieră... musiu Georgescule...! Ce-a făcut „Sfânta Biserică a Lui Hristos” ...pentru noi şi pentru El, pentru Hristos? Ei? Ce-a făcut? Îmi poţi zice? Nu prea, aşa-i? Ce-au făcut toate bisericile lumii, de-o istorie întreagă, de mii şi mii de ani - ce-au făcut, împotriva crimei lumii – şi pentru Blândul Hristos? Da, îţi spun eu ce-au făcut: au slăvit crima, au adorat crima şi pe criminali, s-au rugat pentru crimă şi pentru criminali, toate bisericile lumii, cu toţi popii şi rabinii şi muftiii şi şamanii şi... cum dracu' le-o mai fi zicând oamenii fraieri ai planetei... care fraieri nu se mai învaţă minte, o dată pentru totdeauna! Că sunt excepţii...excepţionale, printre slujitorii lui Hristos...este de aşteptat...dar niciun popă „normal”, niciun popă „ordinar” nu L-a iubit, vreodată, cu adevărat, pe Hristos, nu L-a adorat nimeni, dintre popoarele lumii, pe Hristos, de două mii de ani încoace – nu-nu-nu, ci numai s-au prefăcut, au jucat un teatru, smerit şi greţos... - ...numai au jucat farse criminale, chiar în faţa propriului lor suflet! Toţi L-au răstignit, toţi Îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi Înţeleptul Dumnezeu-Hristos...! Toţi, fără excepţie... sau, mă rog, cu infinitezimale excepţii, care, fireşte, nu suntem noi, cei de faţă...
Şi glasul i se frânse smeadului... Roşcovanul voi să profite, dar o nouă rafală, nimicitoare, îi crescu, în glas, smeadului, care, pe măsură ce vorbea, se ridica, cât era de lung, din afundul scaunului, înălţându-şi, totodată, pumnul, ameninţător, parcă spre toate cele patru zări ale lumii, dintr-odată:
- ...Când vezi, când ştii ce se întâmplă în lume şi te închizi între ziduri de templu ori biserică – nu eşti doar ticălos, ci eşti complice la crima mondială! Laş ai fi dacă n-ai înţelege ce se petrece, n-ai vedea cum mor oamenii, cum ard oamenii, de vii, cum se zvârcolesc, ciuntiţi, în propriul sânge şi-n cel al semenilor lor! Mii, sute de mii, milioane de oameni, de-a lungul războaielor, scornite de negustorii istoriei! O, în loc să blestemi, cu foc şi pucioasă, negustorii, şi politicienii, şi regii lumii, şi militarii de carieră ai lumii - tu, „Sfânta Biserică a Lui Hristos”, îi binecuvântezi pe toţi bandiţii lumii, le binecuvântezi armele ucigaşe... le binecuvântezi trădarea şi crimele, înmulţite şi extinse, azi, la nivel planetar! Da-da, Osana! Aleluia, drace! Georgescule, eşti un caraghios imens, cu toate tâmpeniile tale! - crede-mă pe cuvânt, acum! - ...chiar dacă, după aceea, mă vei împuşca ori spânzura!
...Colonelul Georgescu, însă, o împunse la fugă, greoi, dupăind din cizme, asudat de furie (...dar şi de o frică ciudată, superstiţioasă...), pe uşa popotei ofiţereşti, incandescent la obraji şi cu balele de turbare scurgându-i-se pe bărbie...
- Ăsta se duce, direct, să mă toarne generalului... nu mai pot eu de frică, ce să-ţi zic... musiu Georgescu se va face luntre şi punte să mă bage în boxa acuzaţilor, la Curtea Marţială...! – hohoti, cu ciudă, cu obidă şi nesfârşită amărăciune, smeadul.
- Dar bine că a fugit dracului (continuă el), că-i mai scăpam şi una, peste bot, ba-l şi împuşcam pe fariseul ăsta de Bucureşti... de pe Calea Victoriei... hmmm... şi atunci chiar că eram bun de Curtea Marţială...
Şi, prefăcându-se a schimba, brusc, tonul amar, într-unul senin, de catifea falsă:
- Eh, uite că am rămas singuri, dragă căpitane... ce răcoare, ce aer curat s-a făcut deodată, nu-i aşa?
Căpitanul cu părul alb şi figură de copil mult prea muncit de gânduri se înviorase, deja, de cum ieşise, furtunatic, pe uşă, colonelul Georgescu. Se simţea... da, se simţea chiar minunat, acum, doar în compania colonelului celui smead.
...Dar să vedem dacă şi reciproca va fi fiind valabilă...căci discuţia dintre cei doi, colonel şi căpitan, începu să fie dusă, în câteva minute, mai departe, pe aceleaşi tonuri înflăcărate (şi din ce în ce mai încinse...ca-ntre grade egale!), ca şi până la „dezertarea” ruşinoasă, din popota aviatorilor, a colonelului Georgescu...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
[2]-Avionul german Messerschmitt 262 este primul avion cu reacţie, care a intrat în luptă – cf. www.historia.ro.
[3]- “Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii (…). La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acestia au fost internati în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli - sau au fost executaţi, de comisari basarabeni, din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu” – cf. 23 August 1944 - Salvarea României sau trădare naţională? (Historia.ro).
[4]- “Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de război, iar al doilea - şef al Marelui Stat Major şi ambii făcusera parte din comitetul militar, care răspundea de implementarea deschiderii "Porţii Iaşilor".
Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite. Răsplata trădării continuă. Dupa război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, sunt întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud <<unde moare în 1949>>” – sursă ibidem.
[5]-Sursă ibidem.

TATA NIŢU
(Fragment)
În revărsatul zorilor, când încă nu răsărise soarele, tata Niţu o porni la câmp însoţit de cumnată-sa Leta şi de cei doi nepoţi. Nu prea îi surâsese ideea de a-şi lua pe cap drăcuşorii, dar nu avusese de ales, căci nevastă-sa Riţa trebuia să dea lâna la dărac pentru ca atunci când s-o pune vremea, s-o aibă gata de tors.  “Treburi fimeieşti!”, îşi zise; şi o lăsă într-ale ei.
Numai că dracii de copii o ţineau într-o şotie. Ba se gâdilau, ba se înghionteau aşa că, la un moment dat, tata Niţu fu nevoit să-i apostrofeze:
- Şi măi staţi locului odată! Sau le  vraţi dupe cap!?
- Tataie, nu eu am început! sări Ionuţ. Marius nu mă lasă-n pace!
- Ba el! sări şi Marius.
- Ba el...
- Şi măi tăceţi din gură! Ce-i aici? Sat fără câini!? Ei... Ţâneţî-vă bine de loitre!
- Tataie, mergem la porumb? întrebă Ionuţ printre chicoteli.
- Ce e, mă, ce vrai?
- Să scherbem, că mamaie...
- Ce ştie ea? Tot cu nasu-n vatră... De-acu’ să face porumbu’!? Or’ şi-a bătut joc de voi!? Şi nu vă mai înghiontiţi că acu’ opresc căruţa şi vă las de veniţi pe picioare!
- Păi ştim locu’!? se apără Marius.
- De-aia vă e vouă!? Cine caută, găsăşte! Târrr! Jos cu voi! Hai! opri tata Niţu căruţa brusc. Jos,  nu s-aude?
- Nu, tataie, nu mai fac! sări Ionuţ proptindu-se cu picioarele de loitră.
Ionuţ era Prâslea familiei, alintat de toţi, un drăcuşor şi jumătate. Câte îi treceau prin cap, toate le făcea.
- Nici eu... strigă şi Marius, apucându-se strâns cu braţele de loitră.
- Măi, măi, măi... Da’ să nu dea dreacu’ să vă mai înghiontiţi că nu ştiu ce fac! Zbânţuiţilor! Ce să făceţ’ voi la?... dar nu îşi duse gândul până la capăt şi o luă iar din loc strunind caii la pas.
- Păi vez’ că mergem la porumb!? Ştie mamaie ce vorbeşte! sări Marius. Nu degeaba ne zâsă s-aducem ca să umplă tuciu!...
- I-auz’!? Şi mie di ce nu-mi  zâsă, mă? Di ce nu-mi zâsă, ai?
- Te căută, da’ nu te găsî...
- Aşa că lăsă ordinu’! Bine, mă, dacă zâceţ’ voi, fie şi-un lup mâncat de oaie!  Să vedem dacă s-a făcut, că acu’ doaoă săptămâni nu să făcusă!
- Ştie mamaie ce vorbeşte! o ţinu Marius pe-a lui.
- I-auz’!? Citeşte-n stele!? Eu, una-doauă la câmp, nu ştiu, ea, cu curu’ pe cămaşă, ştie! Măi, măi, măi...
- Hai şi şi nu fii... sări din fundu’ căruţei cumnată-sa Leta.
- Ei, te trezâş’!? Du-ţ’ vorba păn’ la cap! Şi dacă sunt dat şi neluat, ce!? Păn-acu’ unde-mi fusăşi? Că nu-ţ’ auzâi gura! Măi trăsăşi un pui de somn, ai? Iar ai făcut oale-az’ noapte!? Că nu poţ’ să zâci că a fost  lună plină!?
- Dreacu’ ţâie socoteală!?
- Tot di la de-alde voi ştiu! Că nici sor’ta nu-i mai brează!
- Asta e! O noapte dorm, două, nu, ba chiar şi  trei...
- Ai de grijă ce faci, că începem muncile...
- Şi dacă-ncep, ce!? Mai dorm la capu’ locului!
- S-o ştii! Nu mi-oi prăpădi io căişorii să te car la dormitor!? Aia n-o făcusăm, vez’!?
- Tataie, tataie, Ionuţ nu mă lasă-n pace!
- Iar începeţ’? Stareţ’ locului odată că vă dau jos în câmp să vă mănânce bolimbozaurii!
- Că de-aia s-o speria ei!? zise Leta.
- Şi tu ce te bagi? Vezî-ţ’ de somnu’ tău! o atinse tata Niţu.
- Balaurii sunt în poveste! sări Marius.
- Atunci, na-vă poveste! opri tata Niţu căruţa. Hai, pas înainte, marş!
Văzându-i încremeniţi, izbucni:
- Eu pen’ cine vorbesc? Nu s-aude!?
- Şi eu!? sări din fundu’ căruţei cumnată-sa Leta.
- Nu, că tu oi fi tuşind!...
- Aşa repede- ajunsărăm!? se ridică ea dând cerga la o parte.
- Da’ ce-ai fi vrut!? Să te leagăn păn’ desară!? Ei...
- Nu, îngăimă Leta, frecându-se la ochi.
Văzând că nepoţii se codesc a coborî, îi luă la rost:
- Şi voi ce măi aşteptaţi!? V-ajungă, da!?! Aşa, pi la chilimie! Vedeţ’ că ştiţ’? Ordine, auz’!? Vă dau eu, să nu le puteţ’ duce! Ei, drăcia dreacului! îşi vărsă năduful tata Niţu în timp ce deshăma caii.
Leta se repezi la porumb.
- Vez’ că are dreptate dada Riţa!? Auz’ la el!... Stă cu curu’ pe cămaşă! Aşa să stai tu, cum stă şi dada... Ea abia potriveşte trebile sângură, pun’te, masă, ia-te, masă, şi...
- Şi mai taci, fă! Te-ntrebă cineva de vorbă? Hm!?
Marius şi Ionuţ se înghiontesc şi râd pe înfundate, dar tata Niţu nu-I iartă nici pe ei:
- Şi ia’ vedeţi că vă pocovesc şi pe voi de vă merg peticele! Vă arde de joacă, ai!?  Păi de-aia venirăm noi!?
- Da’ di ce, tataie, di ce? întrebă candid Ionuţ.
- Şi dacă ţ-oi spune, tot un drac, aşa că mai bine tac. Aşteaptă şi o să vezi!
- Mai mare daraua decât ocaua! zise Leta.
- Şi ce-ai fi vrut acuma!?
- Trebuia să vin şi eu ca să culegem doi ştiuleţi!? Nu-ţi erau deajuns Ionuţ şi...
- Că să şi pricep al dreacu’!?
- Da’ nici că eu!?
- Tocmai de-aia! Ca să-nveţ’! i-o tăie tata Niţu.
- Şi la ce mi-o trebui!? Eu mă mărit!
- Şi te pomeni că cin’te-o lua, te-o pune-n grindă! Şi măi bagă-ţ’ minţâle-n cap! Întreab-o pe sor’ta Riţa cu ce să mănâncă măritişul...
Văzând că e luată-n pene, Leta începu să adune mătase de porumb.
- Ce faci aci? Ce e cu grămada asta? o luă la zor tata Niţu când ajunse în dreptul ei şi văzu mătasa strânsă-n şorţ.
- Pen’ ceai!
- De-aia venirăm noi!?
- Dacă e pe-aşa, atunci mă las păgubaşă!
- Vino să-ţi arăt care porumb e bun pentru fiert!
- Tataie, eu am găsit! strigă Marius.
- Ce-ai găsit, mă?
- Porumb!
- Şi eu! Şi eu! nu se lăsă mai prejos Ionuţ.
- Ia’ să văd eu ce învârtiţi voi pe-aci!
- Am găsit! Am găsit! strigă în cor băieţii. Cum a zis mamaie!
- O, că-mi spărgeţi timpanele!
- Da’ nu putem să-l rupem... E tare!
- Aşteptaţi, că vin acu’! Vă iau pe rând!
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

HAIKU-URI DE VARĂ

Zile toride
Rostogolite-n soare
Surâd în nisip.
***
Vânt cald de vară
Aleargă prin frunzele
Copacului meu.
***
Seară de vară
La răcoarea tăcerii
Cânt-a uitare.
***
Lacrimi se lasă
Pe-un oraș al iubirii
În seara verii.
***
În vânt răsfirat
Mă încearcă uitarea.
Tu cheamă-mă iar.
***
Seară de seară
Încă e verde un gând.
Greier de vară!
***
Ploaie de vară
Peste străzi risipită
Aduci amintiri.
***
Anii iubirii
Răsfățați sub umbrele
Prin ploi de demult
****
Ploaie de vară
Răsfață-mi pleoapele
Să nu te mai uit.
***
De ce aș cânta
Când vara din nou pleacă?
Miroase-a pustiu.
Elisaveta Drăghici (Brăila)

ÎNVAŢĂ SĂ ZBOARE CUM O PASĂRE, PUII
Doar pietrele rămân, apele vin şi pleacă spre mările cerului,
cercul se închide şi deschide între cer şi pământ,
nimeni nu se dezice de circuitul din trup şi natură
care lasă amprente pe suflet
cu puterea gândului de a se întrupa în idei şi împliniri.
Învaţă să zboare cum o pasăre, puii.
O simbioză permanentă creşte, prinde piele
în carnea lumii cu sângele grăbit
să iese din matcă.
Mă întreb
ce alt mod de a crea
putem cunoaşte privind de pe alte puncte
cu alte repere de sunet şi lumină?
Tot ce există se poate iubi şi descifra.
 
CINEVA SE FACE CĂ NU VEDE
La trecerea de frontieră între concret şi abstract nu sunt vămi
nici între gând şi vis unde-mi poposesc cuvintele
încurcate-n repetiţii de memorare.
Clipele în care mă zbat fără alintare
alunecă prin ornice cu limbile ruginite de aşteptare.
Se vindecă rănile, iese la suprafaţă sarea pământului,
oasele albite râmân mai departe în singurătate,
apele curg între maluri rupte de lume.
Se-ncing patimile uitate şi fac spume
ca şi căderile-n cascade.
Se-ntunecă democraţia aproape căutată,
cei ce o proclamă se lezează pe ei şi pe ceilalţi
fiecare cu libertatea furată.
Se-ntind ustensilele de pescuit iluzii
dorinţele noastre se luptă cu ele însele
ca fluturii prinşi în plase ţesute de paianjeni.
Cineva se face că nu vede deşi totul sare-n ochi.
Iubirea pusă pe cruce rămâne mărturie
cu lumina picurată prin simţuri
şi trupul creşte prin ea până la cerul înstelat.
Între noapte şi zi se şlefuiesc pietrele viitorului
dimineţile se umplu de nădejdi prea scumpe
pentru vremurile pe care le trăim.
Din păduri dispar arborii seculari
şi nimeni nu vede nimic, nici să sădească alţii
ori să-şi iubească fraţii.
La trecerile dintre frontiere rămâne o linie
care se rupe în figuri abia înţelese.
 
ORICE ÎNCERC MĂ ÎMPINGE MAI DEPARTE
Pleacă noaptea din mine şi tot mai visez,
întunericul fugărit îmi pune dimineaţa pe umeri,
lumina din interior primeşte altă lumină aprinsă
prin carne sângele prinde flăcări de nervi.
Viaţa înghite prea repede anii şi sughiţă.
Gândurile se topesc în vise fără maluri,
e o zidire înaltă prin trupul supus
dar tot ce este pieritor rămâne-n urmă.
Orice încerc mă împinge mai departe.
Pe drumuri pândesc întâmplările, orizontul fuge
cine mă va opri să-mi ofere adăpost?
Picioarele au la călcâie răni
pe care praful a făcut crustă,
tălpile au miros de sare umedă
dar nu mă tem de nicio neputinţă.
Pe măsură ce zilele trec la fel cum apele tulburi,
râul se înfurie de prezenţa sălciilor
plângătoare fără umbră de plâns.
Deasupra ceru-i o mare farfurie plină
ce mă aşteaptă la masă
şi stelele nu se grăbesc să aprindă lumânările.
 
CRED CĂ...
Doar nisipul din trup l-am păstrat
într-o clepsidră de sticlă cu nervuri colorate,
restul l-am aruncat în apele de unde bea curcubeul,
perle nu mai port în gând, şlefuiesc în cuvinte
pe care le rânduiesc după silabele sunătoare,
le aud prin somn de la cocoşii dimineţii
ce sparg prin cântecul lor întunericul.
Semne-n tăieturi pe coaja verde a unui făgui
Se lasă drumului moştenire ca nume
ce-l poartă mulţi oameni.
Cred că...
Nu a găsit alt mod de a rămâne
o frântură de timp cât creşte copacul
cu scrisul până la înălţimea vederii.
Lumina trece pe drum şi pietrele aşteaptă
nemurirea.
 
LUMINA VĂ AŞTEAPTĂ PE TOŢI!
Peste tot este un balsam de înviere
nu mă ating de nimic,
sunt plin de o pace vindecătoare de suflet.
Aştept minunnea şi mă bucur.
Las tot ce ştiu să dospească
şi gândurile le îndrept spre Iisus
împlinindu-mă.
Dăruit luminii
mă cuprinde nesfârşitul vieţii prin învierea
pe care ai făcut-o posibilă Doamne,
în duhul care mă înfăşoară
cu puterea ta dătătoare de viaţă
şi dincolo de moarte.
Lumina vă aşteaptă pe toţi!
 
UNU-N ALTUL
Sunt legat de sinele meu ca un câine de pază
lanţul nu se vede şi chiar eliberat
el nu pleacă niciunde,
pănă la moarte locuim împreună în acelaşi trup
unu-n altul.
Nimeni nu ne desparte
chiar şi atunci
pământul rămâne un iad
în care-mi îngrop trupul păcătos
din care sufletul cu sinele se ridică la raiul din stele
şi nu se mai uită înapoi.
Doamne, tu ne vezi pe fiecare cum suntem
şi ne laşi să mergem la judecată
liberi de orice prejudecăţi
iar apoi ne mângâi cu milă.
 
NUMAI UN SĂRAC POATE SĂ SPUNĂ
De atâtea ori întors din drum
numai un sărac poate să spună.
În gândul înzăpezit cu praful urii
nici în uitare nu-şi află adăpost
zace-n trup ca o pedeapsă
ce n-o poate dărui nimănui.
Sângele din trup e şi el nehrănit
cu raţia zilnică de putere,
să rabde izgonirea din propriul eu
şi să locuiască-n altul fără voinţă.
De aceea purtat de hulă
şi fără vise,
în sărăcia lui se simte liber,
să privească stelele, să-şi caute mormântul
din care odată cu ele va învia.
 
ÎN CERNEALA UNUI RÂU
În cerneala unui râu
albastrul îşi scrie numele pe stânci,
îşi aruncă apele înspumate-n cascade.
Peşti argintii încearcă să urce spre izvoare
şi nu se lasă învinşi.
În câmpie aşteaptă alte râuri galbene şi negre
cu meandre potolite şi maluri largi
ce ocolesc întunericul
şi dau veste întâlnirii
pentru vărsare prin marile guri ale fluviului
în Marea Neagră de orgolii.
 
LOCUIESC ÎN MIEZUL DIN AMIAZA CUVINTELOR
Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi
sunetele unor cântece false
ori zvonuri fără noimă.
Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor
şi-n ochii cutezători să vadă adâncul
din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,
filonul care umple golul cu adevăr.
Astfel mă îndepărtez de letargia iernatică
ca de o gheaţă alunecoasă
pe care îţi poţi rupe pornirea cea bună
ce lasă-n urmă sechele
şi o noapte cu cerul acoperit.
Caută alături de mine calea pe care poţi să visezi
şi să crezi în viitor.
 
ÎNŢELEGERE
Cum trupul
închis în pielea lui
în carnea roşie,
îşi găseşte seva,
urcare pe treptele luminii
spre catedrala cerului
în care-şi lasă inima
să iubească
pe Dumnezeu Tatăl
închinându-i-se.
Priveşte cu mirare
partea sa de univers
şi împlinit,
începe să înţeleagă
mai mult decât oricine
teama de moarte.
 
PE UN PERON DE GARĂ
Eu te-am iubit pe un peron de gară
pe unde trenurile trec atât de rar
s-a consumat cum tragi dintr-o ţigară,
iubirea mi-a părut un hoby arbitrar.
Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită
când teiul vecin se scutura de floare,
cu inima de muguri înverzită,
să-mi laşi în viaţă o pată de culoare.
Chiar dacă şubred spătarul ei de lemn,
a rămas o bancă unde să te aşezi
acum, nu s-a mai păstrat niciun însemn
e doar beton şi fier ce arde în amiezi.
Gara e-n ruină, peronu-i la fel,
pe calea ferată arbuştii-şi fac de cap,
totu-i sărac într-un gol de portofel
în care nici iluziile nu încap.
E ca într-o moarte ce nu mai vine,
a rămas teiul îmbătrânit şi mare
o ce frumos stau merii pe coline,
culeg, sunt coapte cireşele amare!
 
DOAMNE
Sunt vulnerabil, Doamne, un om ca oricare
femeile mă ştiu, îmi umblă ghimpii prin nervi
şi mi-aş dori să stau pe praguri la intrare,
şi tu semne cu mâna, să-mi faci când mă observi.
Simt îndoiala, Doamne, ca omul cel de rând,
caut în mine filonul dătător de preţ
dar ştiu că şi norocul de m-ar iubi curând
tot n-aş putea să-ţi fiu în mănăstire, stareţ.
Iartă-mă Doamne, de păcat şi suferinţă
am vrut să mă desprind cu inima senină,
fântână vie cu inima în fiinţă
sărată sângerare-n lacrimi de lumină.
Ştiu, rugăciunea Doamne, mereu mă îndreaptă
spre adevărata credinţă şi iubire,
să-mi nască gândurile în vise şi-n faptă
fructul cel copt, nuntit în inimă de mire.
Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină
lasă-mă să-mi termin tot vinul din carafă,
scrise-n în cartea vieţii, poeme de lumină,
pe pagini îmi poartă sufletul parafă.
 
LA BODEGĂ
Cu impertinenţă bărbatul care bea nu se caută de cuvinte
îşi pune-n mişcare tot arsenalul, ce-i drept sărac,
se dezbracă de tot adevărul de care dispune
şi aşa gol rămâne căzut la pământ
iar dacă nu mai poate merge, adoarme.
Lumea în capul lui se roteşte,
nu-i nevoie să te privească, oricum te vede prin ceaţă
mai ales că-n el nu mai locuieşte niciun gând
iar dacă ar mai avea bani
drumul său s-ar opri tot la bodegă
unde prietenii de pahar îl aşteaptă tot timpul
la o votcă contrafăcută şi ieftină
pe care o beau şi mulţi condeieri.
Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte
şi nici măcar la o femeie ori casă,
totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare
în care vorbele se scaldă-n bâiguieli
mai ales când se apropie de cineva
care nu ştie ce caută într-un asemene loc
plin de blestemele nevestelor bătute.
Ele poartă-n suflet golul plin cu dragostea pentru copiii
ce rabdă de foame şi lipsuri acasă,
pe faţă au riduri ce se tot adâncesc
ca ogaşele în timpul ploilor de vară.
 
NIMIC NU ÎNTRECE VOINŢA
Caligrafia scribilor
ridica arta scrisului de pe vechile papirusuri,
o scoate la suprafaţă odată cu conţinutul legii
care-i mai presus decât pieirea omului
şi nu putrezeşte sub cenuşa şi nisipul timpului.
Scoate la lumină faptele regilor
şi bunăvoinţa ori înverşunarea zeilor
din deşertul extins.
Nimic nu întrece voinţa
de a şti de unde venim şi ce drum alegem,
să îngropăm veac după veac în trecut
pentru ca-n viitor alţii să repete,
să dezgroape cuvântul şi obiectele
lăsate-n ascunsă moştenire.
Eu sunt cel care vă las patima
de a muri într-o lume
care lasă urme
ce trebuie cândva găsite şi descifrate.
 
URCĂTOARE PRIN TRUP
Niciodată n-am fost cum am vrut,
ci doar o formă a luminii din gând
cum copiii în dorinţa unei mame.
Tu
îngenuncheată
cu sufletul pe lespezile ursitoarelor
înfumurate
mă străbaţi urcătoare prin trup,
iederă oarbă-n spirală fluidă
până-n cerul cărnii utopic
unde aştept întâmplarea,
mă supun...
 
GOLUL SE RETRAGE ÎN SINE
Noaptea îşi şterge ridurile,
pe cupola cerului sfinţii pictează capela franciscană.
Ochii scoşi din orbite se retrag cu evlavie la loc
şi-n ultima celulă se simte măreţia şi pacea
până se-nmulţersc stelele precum peştii.
Fiecare muritor are o stea în care se retrage
cu sufletul desprins de ultima monadă a lumii,
scara devenirii are treptele luminii în timp
fără să poarte semnele niciunui cuvânt.
Golul se retrage în sine ca într-un tunel
prin care comunică constelaţiile şi galaxiile.
În golul din mine se amestecă misterele
în care sufletul intră-n agonia înainte de sfârşit
fără ca gândul să depăşească bariera
ce separă cele două lumi atât de diferite.
 
CU TRUPURI PLUTITOARE
Seara se rupe din mine prezentul
îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar,
târziul este şi el căzut la pământ
şi nimeni nu-l ridică să-l îngroape.
Viitorul aşteaptă să-l umplu cu lumină
memoria nu înşală cât cauţi norocul,
rămâne intactă nerăbdarea
ce mă străbate şi iese-n afară.
Zilele primăverii au umerii goi
soarele îşi odihneşte pe ei razele,
noptile mai proaspete ca apele
poartă în mâini flori de liliac.
Alunec asemenea drumurilor sub roţi
duc lucrurile cât mai departe,
cu trupuri plutitoare, în rai parfumate
femeile mă vor însoţi prin gânduri,
mă vor curta cu semne din pleoape
şi voi locui cu chirie-n fiecare.
 
GOLIT ÎN VASE DE PORŢELAN
Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,
soarele dimineţii dansează prin frunze,
amiaza scutură umbrele zilei.
Seara cum să o însufleţesc?
Golit în vasele de porţelan ale timpului,
în visul tău voi fi, nu întrupare, nu mireasmă ci măr dulce de vară
dăruit buzelor tale cărnoase.
Cu tine o să împart păcatul setos,
noapte ameţită de cântecul greierilor
desfăşurată prin ierburi.
În apele tale vor curge
izvoarele mele de dragoste,
ce doar de cuvinte vor fi atinse
în cântec de iele-n poieni.
 
DIMINEŢI CU PRIVIGHETORI
Cântu-i va fi de privighetoare...
mireasma dimineţilor luminii îi face inel,
soarele îşi varsă focul prin el.
În văzul său verdele îşi soarbe seva,
apele îşi caută fiecare cursul,
drumurile le urmăresc până-n câmpie unde se despart.
Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,
lasă-n pustiu nisipul şi vântul,
pune-n inimi macii fulgeraţi de somn
şi somnul va împlini vise în forme de păsări.
Aruncă cu bani-n fântâni şi izvorăşte norocul,
se naşte bucuria ideii care se întrupează,
zvonuri de cuvinte se desfac din iubire
şi plăcerea sărută carnea înflorită.
Piatra care se zideşte pe sine-n cântec
are dimineţi cu privighetori.
 
NU SPUNE NIMIC
Sub cutele minţii se ascunde norocul
nici nu trebuie cautat
se zămisleşte ca un izvor fermecat
unde nimeni nu bănuieşte ceva.
Nu spune nimic
de la naştere sunt învăţat să aştept
marea scânteie
ce aprinde focul viu al vieţii
cu amnarul dragostei.
Nu-ţi lăsa gândurile-n cuvinte
care nu desenează cerul
pe aripi.
Norocul nu se aşteaptă el vine
odată cu sufletul ce se înalţă
şi Dumnezeu îl scapă din palme
pe creştetul tău.
 
FUGE ŞI TIMPUL ODATĂ CU NOI
S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,
mă atinge liniştea din umbra de răcoare,
desenez pe oglinzile somnului
o noapte care se pierde în vise.
Când o să se trezească
o să se facă seară pe asfinţite
şi cred că se va relua ciclul care a devenit obişnuinţă.
Mă voi bucura să-mi afund capul în perna nopţii,
fiecare dimineaţă mă trimite-n oraşul în fierbere
unde mă aştepţi ranită de dragoste
cu nerăbdarea timpului plutitor pe valuri
în corabia inimii.
De ce tot ce mă bucură
arde ca o torţă
purtată în mâini ca simbol de libertate?
Nu ştiu nimic mai frumos
decât gândul care zboară cu pasărea a spiritului,
cuvântul poartă-n sine aura scrisului,
paginile cărţilor deschise.
Mă fac ecoul înalt al înţelepciunii
pe care-l împart cu toţi semenii
ce vor să-i asculte glasul.
Inima rămâne deschisă-n fiecare anotimp
la porţile căldurii şi frigului,
face tuturor loc să intre
şi lucrurile se schimbă.
Fuge şi timpul odată cu noi
nimic nu se clatină
a devenit fără sfârşit.
 
CU RĂSUFLAREA TĂIATĂ
Nimic n-am lăsat pe dinafară
şi pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru,
întreaga fiinţă s-a umplut de linişte.
Universul în care trăiesc e rupt din altul mai mare,
în fiecare primăvară dorinţa învierii-l cuprinde,
sângele purtător de viaţă se crede,
pleacă şi vine în inima cosmosului viu
cu susur de izvor prin fântânile cărnii.
Sufletul meu cu respiraţie de ceas
îşi plimba limbile pe cadranul solar
până-n clipa supremă.
Cu răsuflarea tăiată
se oprişte în pulberea visătoare a nopţii
să se cunune cu o stea.
 
RISIPĂ DE LUMINĂ-N AMIAZĂ
Lasă cuvintele să-ţi şoptească
ascultă cum îţi mângâie sunetele, auzul
în cântecul inimii.
Risipă de lumină-n amiază
în părul tău căzut şuvite pe umeri,
umbre se cern printre ramuri
cum prin oglindă imagini în fugă.
Îmi pune-n emoţii culori fragede,
dă zilei o frumuseţe căzută pe margini,
coapsele tale se lasă privite de-aproape
de cei ce visează rotunjimi de carne-n palme.
Negri de furie plopii cu trunchiuri subţiri
se-nclină şi fac semne ciudate din frunze,
respiră răcoarea odată cu tine
sprintenă căprioară pe malul râului
cu gleznele subţiri cu luciu metalic.
Rupe tăcerea,
înfăşoară-ţi tălpile în verdele crud
şi calcă apăsat prin ierburile ude.
Orfană de singurătate,
vino în nopţile mele albastre şi dulci
cu mireasma de apă curgătoare de munte
pe care urcă lostriţe argintii.
Muşcă din mine ca dintr-un măr crocant
cum o face şi timpul.
 
MAI MULT DECÂT ALŢII
Se simte trist cu aripile frânte,
are gândurile duse în alte ţinuturi,
sufletul se-mparte căzut în smerenie
cu oamenii simpli.
Vârsta împrumută cercuri din trupul lemnului.
Aroma verde se împregnează-n rumeguşul vremii,
închide ca o pânză de paianjen colţurile întunecate.
Se desprinde din memorie mâhnirea
acoperă inima cu o pojghiţă de nepăsare.
Mai mult decât alţii
trece cu risipă lumina prin casele sărace,
iar despre visele înflorite la ferestre
vorbeşte cu retrasă sfială
ca în faţa unei datorii de împlinit.
 
EZITAREA FUGE JUPUITĂ DE SPERANŢĂ
Se năruie iluziile, cercurile se-nchid cu nasturi de aur,
trec în zbor păsările dimineţii de smarald.
Tălpile mele privesc drumurile şi le simt la pândă.
Gleznele tale subţiri atrag fluturii înseraţi.
Ezitarea fuge jupuită de speranţă.
Un lichid tare ne hărţuieşte simţurile, ne pune capac
până se sting lămpile în oglinzi obraznice
somnul se îngălbeneşte de vise.
Tu-mi pui semne pe umăr, sufletul îl scoţi la plimbare,
afară plouă repede cu piatră.
Ne iubim fără să deosebim curbele dintre noi,
suntem în acelaşi cerc închis cu nasturi de aur.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
ATITUDINI
AGRAMATUL INCOLOR E BUN DOAR DE SCRIITOR!...
În celălalt regim se făcea (bineînțeles, cu fereală) mult tam-tam și haz pe seama cuplului Ceaușescu, amândoi cu o pregătire intelectuală mai mult decât precară, dar ahtiați până în vecinătatea penibilului după diplome nemeritate și titluri științifice, ce se potriveau ca nuca-n perete cu imensul lor gol spiritual, pe care – de cum deschideau gura – nici vorbă să-l poată ascunde după neputincioasa forță a funcțiilor și după jalnica strălucire a zorzoanelor. Ba dimpotrivă și parcă de-al dracului, cu cât se dădeau mai mult de ceasul morții ca să pară altceva decât ceea ce erau în realitate la capitolul cultural-intelectual, cu atât mai zdravăn ieșea în evidență, taman atunci când le era lumea mai dragă, fondul ignoranței lor, intens cosmetizată de profesioniști în laboratoarele puterii.
Da, căci lesne poate fi creată și indusă într-o mulțime (gloată, masă, popor) magia puterii discreționare (Stalin, satrapul care a ordonat torturarea și uciderea a milioane de oameni nevinovați, n-a fost perceput ca un semizeu de grosul victimelor sale?!) prin morgă, ținută la patru ace, gărzi de corp și coloane de mașini oficiale, adică toată recuzita trebuincioasă pentru ca găunoșenia să poată fi convertită în impresionant...
Dar iată că ceea ce în regimul bolșevic părea a fi pe meleagurile noastre doar un accident istoric de sorginte muscăleasco-orientală (tirania și întreaga ei recuzită sfidătoare dintr-acolo au fost aduse la nordul Dunării de vânturile pustiei), pentru descurcăreții postdecembriști a devenit o constantă, ceva deja obișnuit până la banalizare în largul evantai al trebușoarelor deopotrivă certate cu legea și bunul simț: tot acuși-acuși tunuri de milioane (jumătate  dintre aleși sunt penali cu acte în regulă încă din campania electorală, ceilalți se grăbesc să-i ajungă din urmă) și milioane de români ce tot mai greu trăiesc de azi pe mâine; lupii (a se citi hoții, trădătorii și plagiatorii) puși paznici la oi, adică numiți în posturi decizionale, unde dispun cum vor mușchii lor de banul public, în timp ce cetățenii truditori și corecți (pe lângă aceștia, în România tuturor posibilităților nelegiuite mai fac umbră pământului încă vreo câteva milioane de consumatori – marea masă a trăitorilor ce nu vor să știe de obligații, ci numai de drepturi), în timp ce cetățenii corecți, vasăzică, suportă cu stoicism cel mai diversificat și împovărător sistem de taxe și impozite din această parte a lumii; subanalfabeți cu cefe de tauri, convinși că banii, indiferent de culoarea lor, rezolvă orice (firește, în acest „orice” nefiind loc pentru esențialele flecuștețe de felul omeniei, onoarei, dragostei curate sau respectului) și atâția tineri dispuși să facă orice pentru a putea deveni cineva cu ifose și fără pic de demnitate etc., etc.
Într-un atare marasm pe toate planurile (de la societate și până la familie, de la credință și până la salut), consecința logică a făcăturii iliesciene cu democrația originală și a luminiței ce stă să se stingă la capătul tunelului multidecenal, ce să ne mai mire că atâția aflători în treabă printre oamenii de treabă ai acestei țări, agramați cu patalamale rostuite și ușori ca fulgii în ceea ce privește cultura, nu doar că se pun pe scris (vezi liota „scribilor” aflați după gratii) după cum bate vântul inspirației de-o clipă, dar chiar ajung să se creadă înzestrați!
Atâta de înzestrați, încât se fac luntre și punte ca să apară în mari reviste (asta le mărește cota de importanță în propriii lor ochi loviți de miopie), deși ei pun cu regularitate punct după titlu și deși producțiile lor, cu un minuscul chichirez conceptual-artistic, sunt părți referențiale dintr-un interminabil coșmar...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

TORŢIONARII DE IERI ŞI DE AZI
Cu destinul complet schimbat („...în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”), omul postadamic – astfel replămădit de sentința Creatorului – a fost irevocabil condamnat la trudă, suferință, neliniște și dizarmonie în decursul întregii sale istorii terestre.
Și taman asta s-a petrecut până în clipa de față, cu nicio zi de pace pe întreaga planetă, bunăoară ca în intervalul de timp scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial, iar după cum se prezintă lucrurile (cu îngrijorătorul progres al cruzimii, lăcomiei și nesimțirii în absolut toate comunitățile), nici vorbă ca lucrurile să evolueze hotărât pe direcția înțelegerii și păcii universale!
Firește că dintr-o asemenea lume sucită, care ține morțiș să edifice fericirea celor puțini din sporul suferințelor celor mulți și să instaureze pacea globală prin întreținerea conflictelor interstatale și/sau interconfesionale, nu puteau să lipsească torționarii. Da, căci cu legile bunului plac într-o mână și cu ciomagul în cealaltă, aceste oribile brute au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta (sub chipuri diferite, dar potrivit mereu actualului dicton „Homo homini lupus”) brațul înarmat – mai mult sau mai puțin la vedere, dar la fel de eficient prin necruțătoarea forță cu care lovește în omul de rând – fie în regimurile recunoscute oficial ca dictatoriale, fie în cele care caută cu disperare să-și ascundă agresivitatea externă și impulsurile tiranic-nivelatoare interne sub masca tot mai șifonată a democrației.
N.B.: Petre Țuțea era de părere că trebuie să facem o netă distincție între dictaturile benefice și cele malefice, în categoria beneficelor el incluzând dictatura lui Mussolini în Italia („nu se poate spune că a fost chiar de trei parale, fiindcă gestul lui italic a împiedicat expansiunea bolșevismului în Apus”), a lui Salazar în Portugalia și a lui Franco în Spania, ba – între anumite limite – chiar cea instaurată de Hitler în Germania („decât mocirla comunismului, mai bine el...”), personaj despre susține că „a avut vocație de om de stat, dar a fost blocat, pentru că nu era zdravăn la cap”. Adică, toate aceste dictaturi nefiind de aceeași factură cu dictatura roșie, asta deoarece „socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, suntem nevoiți să vorbim de extrema dreaptă și extrema stângă. Cu completarea că, deși ambele extreme „violează ideea de echilibru social”, totuși, ele se situează la mare distanță una de alta: Dacă extrema stângă este egalitară, „egalitatea coercitivă” fiind eminamente sterilizantă, „extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate”.
Iar eu adaug că nu există regim politic fără torționarii lui specializați, pe care, funcție de ideologia cârmuitoare (cazul României), îi numim fie activiști, securiști și milițieni, fie aleși ticăloșiți, sereiști, jandarmi și polițiști. Ba și mai și. Mulți dintre acești lachei fără scrupule s-au descurcat atât de bine, în principal cu ajutorul sinistrului Front al Salvării Național, încât, dacă era cam bătător la ochi să-și întoarcă livreaua pe dos pentru a servi postdecembrismul neobolșevic (unii mai tineri și mai puțin compromiși au făcut-o), ei au fost ba copios ajutați de Ilici să iasă la pensie, ba (cazul respingătorilor călăi ca alde Al. Vișinescu, Ioan Ficior, Marian Petrescu, Gheorghe Boștină ) să-și încaseze zeci de ani uriașele lor pensii de colonei și generali criminali. Că, de, România postdecembristă nu mai e condusă și astăzi de activiștii bolșevici (pe ici, pe colo mai rezistă), ci de netrebnicele lor odrasle, care – iată – își ajută camarazii aflați la ananghie și izbutesc să pună țara pe butuci.
Vasăzică avem de-a face cu cea mai avansată formă de torționarism – cel psihic și în ambalaj democratic, din care cu necesitate rezultă toate speciile de genocid: economic, social, cultural-identitar. Și când te gândești că Ceaușeștii au fost acuzați și apoi rapid executați pentru genocid economic! Pe nelegiuiții postdecembriști (tâlhari și trădători) cine-i va pune la zid pentru poligenocid și pentru datoria externă de peste 100 de miliarde dolari?...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ANEVOINŢA DE-A FI OM, PERFORMANŢA DE-A FI ROMÂN ONEST
În Maramureș se știe foarte bine (și nu de azi, de ieri) că „A fi mare nu-i mirare,/ a fi om e lucru mare...” Vasăzică, nu trebuie să ne extaziem în fața aparențelor (ambalaj vestimentar, poziție socială, opulență materială), ci trebuie să luăm aminte doar la bogăția și continuitatea fondului moral-spiritual al omului de lângă noi, altfel spus la ceea ce constituie cu adevărat conținutul noțiunii de „om”, actul de identitate pentru individul atotuman și rampa cea mai sigură de lansare spre mult visata înfrățire universală: omenie, iubire, cumpătare, generozitate, milă, simplitate, curaj.
Nu spunea un părinte din vechime (creștinismul de început): „Iubește și apoi fă ce vrei”? Da, căci iubind constant și din adâncul inimii întreaga lucrare dumnezeiască (cerul, pământul, apele, florile, fluturii, semenii), nu poți să fii decât un vrednic om, aflat pe drumul drept al împlinirii în sistemul Absolutului cvadridimensional: sacru-bine-adevăr-frumos...
Iar acest lucru devine de-o evidență iminent-dramatică atunci când trăiești în România postdecembristă, unde lupta nici pomeneală să se ducă în plan moral-spiritual, astfel ca trăitorii pe aceste meleaguri să devină din buni mai buni (poate că mulți dintre ei, foarte bisericoși și prea puțin credincioși, nici nu doresc să o facă, atâta timp cât înșiși slujitorii altarului se ascund după „Nu face ce face popa, fă ce spune popa”!), ci bătălia se duce cu o dementă încrâncenare numai și numai în plan material: casă mai impozantă ca a vecinului, mașina cea mai bengoasă din cartier, lanț de aur la gât de taur.
Sigur că într-o asemenea fioroasă competiție pantru scoaterea banilor până și din piatră seacă, nimeni nu se mai sinchisește de mijloacele întrebuințate, de regulă acestea fiind nelegiuite. S-a mers atât de departe pe această bătătorită cale a furtișagului pe rupte din banul public (trei sferturi dintre aleși sunt penali cu acte în regulă), încât nu numai că tâlharii dovediți și găbjiți nu se rușinează de faptele comise, dar însăși morala publică a suferit periculoase abateri de la normalitatea Decalogului, astfel că tot mai des auzi spunându-se (ba cu admirație, ba cu invidie) despre megarăufăcătorul scăpat basma curată, eventual cu o pedeapsă banală, dar cu averea întreagă-întreguță: „Are cap, se descurcă”; „Cine muncește n-are timp de făcut bani”; „La baza economiei de piață stă relația dintre fraier și escroc”...
Ce să ne mai mire atunci că venerabilul Neagu Djuvara nu-l mai regăsește în românul zilelor noastre (lacom, leneș, necinstit, needucat etc.) pe demnul, onestul și omenosul român interbelic! Să fie pentru asta de vină numai perioada bolșevică de forjare a omului-neom, așa numitul homo sovieticus, ori – după cum lesne se poate constata și pe alte meleaguri – complexul și inevitabilul proces de declin, prin subtila întrepătrundere dintre haoticul progres material al civilizației și statornicul regres al culturii?
În ce mă privește, constat cu uimire că am ajuns în situația ca tot mai des să nu înțeleg binele și răul, adevărul și falsul, justul și injustul, frumosul și urâtul, moralul și imoralul, așa cum, în aceste vremuri date peste cap, respectivele concepte fundamentale sunt promovate de grosul semenilor mei.
N.B. Din nou îi întreb pe cei care au urechi să audă: Știți cum a pornit China comunistă pe calea progresului? Împușcând circa 10.000 de funcționari corupți. Dar cum la noi pedeapsa cu moartea a fost abrogată de făuritorii democrației originale (ce bine era acuma dacă ea măcar figura în Codul Penal!), rămâne în picioare confiscarea tuturor averilor dobândite pe căi necinstite. Adică, șnapanul care a călcat pe bec să rămână cu averea pe care a declarat-o la intrarea în politică! Căci, numai cu leafa de politruc, fie el chiar și mare mahăr în Parlament sau Guvern, n-are cum să ajungă putred de bogat în zeci de ani, necum după un singur mandat.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DACĂ NU-I TOTUL BINE, NU-I NICI TOTUL RĂU PE LUMEA ASTA!
Există vreun om care să nu-și dorească binele? Nu, pentru că binele în cele două variante (binele hedonic și binele moral) reprezintă vectorul axiologic al existenței omului pe Pământ. Iar unirea acestuia cu frumosul în cadrul faimosului kalokaghaton antic grec, se constituie în perpetua aspirație spre idealul uman situat în vecinătatea Absolutului. Da, căci dacă anticii admiteau existența Demiurgului (Unitatea supremă pentru Platon, Inteligența cosmică sau Primul motor imobil pentru Aristotel, Sufletul lumii pentru stoici), cu atât mai mult trebuie să fie neîndoielnic pentru creștini  faptul că triada bine-frumos-adevăr din Dumnezeu iradiază etern și tot spre El etern converge.
Vasăzică tot omul se zbate după bine, îndeosebi după binele personal. Diferența dintre omul corect și cel nelegiuit, dintre comunitatea pașnică și cea agresivă constă în calea urmată pentru aflarea și instaurarea binelui: Până și cei mai înrăiți asasini își urmăresc fiorosul lor bine pe calea antidecalogică a cruzimii, tâlharii pe rușinoasa cale a furtișagului, iar demagogii pe cea a minciunii!
Firește că există grade diferite de vinovăție, funcție de gravitatea faptei săvârșite, conștient sau inconștient, cu sau fără de premeditare: una este crima pasională, din exasperare ori din imprudență și cu totul altceva genocidul politico-militar, fie generat și întreținut de subtil-înșelătoarele sisteme democratice, fie de brutalele cârmuiri dictatoriale; una este hoția întâmplătoare, adesea cauzată de sărăcie (inclusiv o parte din breasla „meseriașilor”), și cu totul altceva rețeaua politico-economică a ticăloșilor cu ștaif, care fură cu legea în mână (nu spunea Traian Băsescu că legile noastre postdecembriste sunt făcute de hoți pentru hoți?) până ce pun pe butuci o țară întreagă; una-i o minciună „de rând”, îndeosebi atunci când este urmată de sincera căință a celui care a uzat de ea într-un moment de cumpănă a vieții, și altceva este minciuna oficial-statornică a politrucilor în general, a politrucilor mitomani în special.
Dar ce te faci atuncea când (cazul României postdecembriste), minciuna, hoția și impostura au fost ridicate prin străduința aleșilor penali la rangul de sport național? Ba mai mult, cu neprecupețitul lor ajutor, pe plaiurile mioritice s-a înregistrat marele și lesne evidentul progres de la „a fura pentru a putea trăi omenește” din faza bolșevismului biruitor într-ale nivelării și sterilizării intelectuale, la „a trăi ciocoiește pentru a fura pe rupte” din faza postdecembrismului biruitor într-ale nesimțirii și trădării...
În aceste condiții de cumplită restriște pentru spornica masă a oropsiților și dezrădăcinaților, însuși răul (văzut de Augustin ca „un parazit ontologic al binelui”) cunoaște înălțarea sa planificată de păpușarii planetari spre culmile ipocriziei cârmuitoare, ipocrizie de-o certă inspirație stalinistă: Pe vremea satrapului bolșevic, moartea unui om încă era văzută ca o tragedie, pe când moartea unui milion de oameni devenea statistică, pentru ca astăzi, în plină democrație complet lipsită de umanism, moartea unui om să nu mai însemne nimic (prea multe accidente și morți suspecte), iar lichidarea programată a miliardelor de guri în plus cu ajutorul  medicamentelor contrafăcute și al alimentelor infestate (știați că pâinea noastră cea de toate zilele este o veritabilă otravă, ea fiind făcută din grâu modificat genetic?), să fie acceptată ba cu resemnare, ba cu nepăsare, ca o necesară soluție (sic!) privind viitorul planetei și locuitorii bine dresați ai acestui viitor nesigur!...
Cu toate astea, adică în pofida saltului înregistrat de neomenie, violență și cruzime,  pământenii cu frică de Dumnezeu și cu scaun la cap mai speră în renormalizarea atmosferei (la propriu și la figurat) de pe micuța noastră planetă.
Din următoarele două motive:
1) Aidoma lui F.M.Dostoievski, ei sunt convinși că încă mai sunt pe Pământ câțiva drepți ce se roagă zi și noapte pentru armatele în continuă creștere ale scepticilor atotștiințifici și pentru hoardele de fanatici musulmani în mișcare. Este singura explicație rezonabilă că Atotputernicul rabdă în continuare trufia și păcătoșenia omului modern.
2) Este adevărat că nici pomeneală ca totul să fie bine pe lumea asta. Așa ceva, de altminteri, ar fi împotriva firii lucrurilor, având în vedere continua degradare moral-spirituală a omului. Dar cum nici nu-i totul rău, căci asta s-ar chema deplina satanizare a omenirii și ar necesita grabnica intervenție divină în sensul Judecății finale și a reinstaurării armoniei universale, iată că rămâne în picioare șansa izbăvitoare ca tot mai mulți oameni să nu uite că sunt oameni și că trebuie să se comporte ca atare.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

FIRICIREA-N BANI SCĂLDATĂ E-N ESENŢA EI RATATĂ!
Cândva, în textul Nevoia omului de fericire, făceam următoarea afirmație: „Fericirea nu este un simplu concept, ori un ideal imposibil de atins. Ea este o neîntreruptă năzuință umană, ce poate și trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuință articulată pe firea, educația și aspirațiile fiecărui individ în parte”.
Adăugam apoi că fericirea se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc.
Mă rog, „câte bordeie, atâtea obiceie”: Seduși de carnal, tot mai mulți oameni caută fericirea acolo unde se manifestă doar aparențele acesteia (bani, putere, faimă, plăceri) și tot mai puțini dintre ei ajung să guste din divina substanță a adevăratei fericiri, o fericire în așteptare pe drumul anevoios spre desăvârșire. E drept că mai există și categoria deloc neglijabilă a căldiceilor (credincioșii fără credință și ateii religioși pomeniți de scriitorul suedez Pär Lagerkvist), despre care Apostolul Ioan spune următoarele în Apocalipsa (3/16): „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”...
Cu speranța că voi izbuti să îmbogățesc cu o câtime imaginea despre fericire, adaug la cele spuse altădată opinia scriitorului englez W. Somerset Maugham, opinie magistral înfățișată cititorului în nuvela Decăderea lui Eduard Barnard (volumul Honolulu, Editura Univers, 1974), precum și o admirabilă parabolă luată de pe internet.
Recunosc că încă din adolescență am fost captivat de nuvelele și povestirile lui Maugham, mai exact de fluența limbii sale și de fabuloasa lui inspirație, fapt pentru care în eseul Careul de ași al nuveliștilor moderni l-am numit al doilea as, cel care pe bună dreptate avea să fie supranumit Maupassant al Angliei și care, prin întinderea operei sale în timp și spațiu, face trecerea dintre secolele 19 și 20.
Decăderea lui Eduard Barnard nu este remarcabilă doar prin acele cuceritoare însușiri stilistice care i-au asigurat lui Maugham un binemeritat loc în loja de onoare a culturii universale, ci și prin inalterabila frumusețe moral-metaforică a concepției sale despre fericire.
Greu încercat de viață încă din copilărie (rămâne singur pe lume la o vârstă fragedă), apoi sfios, înstrăinat și inhibat ca student și tânăr, firește că punctul său de vedere despre fericire trebuia să fie diferit, chiar diametral opus față de rețeta fericirii admisă de oamenii bogați. Motiv pentru care scriitorul nu și-a cruțat semenii, îndeosebi pe săracii plini de bani...
Eduard Barnard este prototipul tânărului american, menit succesului de tip financiar-industrial: născut în Chicago într-o familie de întreprinzători, proaspătul absolvent de facultate (înalt, cu păr castaniu-deschis și ochi albaștri) se logodește cu Isabela Longstaffe, „o femeie subțire și dreaptă”, cu ochi pătrunzători și inteligenți, „de-un cenușiu rece”, prin ale cărei vine „curge sângele cel mai nobil din Chicago”.
Dar cum fiecare familie își are oaia ei neagră, neamul Longstaffilor îl avea pe Arnold Jackson, fratele doamnei Longstaffe, cândva un bancher bogat și filantrop („stâlp al bisericii”), care – în virtutea faptului că prin vinele sale curgea „sângele albastru din Chicago” – se bucura de respectul tuturor, „nu numai pentru rubedeniile sale, ci și pentru caracterul său integru”. Asta până în fatidica zi când, dovedit escroc („o lipsă de cinste deliberată și sistematică”), Arnold este condamnat la șapte ani de pușcărie. Tot de-atunci, membrii familiei făceau tot ce le stătea în putință pentru a-l da uitării, desigur, adaugă Maugham cu o fină ironie, „dacă i-ar lăsa vecinii” măcar o generație sau două, adică până când timpul va învălui rătăcirile sale într-o mantie romantică.
Fiind cei doi logodnici foarte tineri, tatăl Isabelei a decis să amâne ziua căsătoriei cu un an. Dar iată că taman atunci o mare bancă dă faliment, tatăl lui Eduard se trezește fără niciun sfanț și găsește de cuviință să-și zboare creierii la el în birou.
În aceste condiții, Eduard consideră că onest din partea lui este să rupă logodna, proiect pe care Isabela îl respinge („dacă te iubesc...”), în pofida argumentului invocat de acesta că măritișul cu el ar fi o poveste fără speranțe, întrucât tatăl ei n-ar admite în ruptul capului să o dea după cineva fără nicio lețcaie.
Însă nici pomeneală să respingă planurile lui de-a face bani imediat, chiar dacă pentru asta ei vor trebui să se despartă vreo doi ani de zile. Cam atâta timp îi cerea George Braunschmidt, un vechi amic al familiei, ca să reprezinte și să trudească pentru compania lui în Mările Sudului, prioritar în Tahiti, după care urma să-i facă o strălucită situație în Chicago.
Nu numai că Isabelei îi revine zâmbetul după ce Eduard termină de expus planurile de viitor („Băiat prostuț ce ești, de ce ai încercat să mă faci nefericită?”), dar în una din scrisori (frecvența scrisorilor expediate și primite era lunară), ajunge să-și stimuleze logodnicul cuprins de dorul ei și al orașului Chicago cu următoarele versuri: „Nu te-aș putea iubi, dragă, atât de mult/ Dacă n-aș iubi onoarea și mai mult”.
După ce s-a scurs și al doilea an, Isabela constată că, deși scrisorile din urmă ale lui Eduard erau la fel de tandre ca primele, tonul lor părea altul, așa încât ea nu mai era sigură „că acel Eduard care-i scria acum era unul și același cu Eduard pe care-l cunoscuse”.
În ajutorul fetei, dar și în ajutorul celui care fusese concediat de Braunschmidt după două avertismente, sare Bateman Hunter, acel prieten devotat, la rândul lui îndrăgostit lulea de Isabela, care „s-a resemnat să joace rolul de confident” și pentru care, i-o spune chiar el Isabelei, nimic pe lumea asta nu-i mai de preț decât fericirea ei. Urma să deschidă reprezentanțe la Honolulu, Sydney și Wellington pentru firma întemeiată de tatăl lui, firmă la care era asociat. Așa că la înapoierea din Wellington, brunetul și bine făcutul Bateman va face o escală în Tahiti, unde-l va căuta pe Eduard pentru lămurirea misterului schimbării sale.
Ajuns în Tahiti, Bateman are parte de surprize peste surprize: schimbarea exterioară pe care de îndată o constată la Eduard („mai slab decât îl știa, foarte tare bronzat” și arătând „mai bine ca oricând”) este o nimica toată în comparație cu cea interioară. Nu numai că Eduard se mulțumește cu puțin („Câștig destul să-mi țin zilele, și asta-mi ajunge”) și nu numai că nu dorește banii, adică ceea ce pentru Bateman reprezintă țelul suprem al vieții („Știi ce poți face cu banii? Îți dai seama ce putere îți dau?”), dar iată că doi ani de dezintoxicare prin integrare într-un mediu social mult mai aproape de natură, se dovedesc îndeajuns pentru ca el să poată prețui în viață frumusețea, adevărul și bunătatea.
După argumentul: „N-am știut niciodată că am un suflet, până când n-am venit aici”, hotărârea lui Eduard de a nu se mai întoarce niciodată la Chicago pare firească în noua lui ordine moral-socială. Dar Bateman rămâne de-a binelea năuc (parte de uimire, parte de bucurie) când aude de la fostul său prieten și rival că se retrage în favoarea lui, urmând ca el, Eduard, să se căsătorească cu frumoasa metisă Eva, fata lui Arnold Jackson și al indigenei Lavina. De fapt ei toți deja formează o familie: adoptat de Arnold ca nepot, Eduard avea de la acesta și făgăduiala c-o să-l înzestreze cu o mică insulă plantată cu cocotieri...
Finalul povestirii confirmă la un înalt nivel artistic aserțiunea „Totdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple”: Întors la Chicago, Bateman o înștiințează pe Isabela în legătură cu eșecul vizitei din Tahiti, aceasta își scoate inelul de logodnică de pe deget, el o cere în căsătorie și ea acceptă cu un ultim oftat cât o întreagă filosofie: „Bietul Eduard!”
N.B. La drept vorbind, „decăderea” lui Eduard este transfigurare, vasăzică renaștere sprituală, iar prin aceasta înălțare. Da, căci cu convingeri de felul: „Spune-i (Isabelei, nota mea, G.P.) că sunt nu numai sărac, dar și mulțumit cu sărăcia”, el merită admirație, nicidecum compătimire!
Parabola întâlnită pe internet relatează vizita unui nord-american într-un cătun mexican de pescari. Aceștia pescuiesc în fiecare zi doar atât cât au trebuință. Din peștele pescuit în ziua respectivă, ei îi servesc americanului o delicioasă mâncare. După ce se satură, el le vorbește mexicanilor despre avantajele pescuitului la scară industrială: „În 20-25 de ani puteți să fiți milionari”. „Și la ce ne-ar folosi atâția bani?” întreabă pescarii. „V-ați putea retrage într-un loc liniștit unde ați trăi fericiți”, răspunde el. „Păi exact asta facem”, ripostează aceștia. ”Pentru ce să irosim 20 sau 25 de ani?...”
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DACĂ-I MUSAI, TE ŞI-MBOLNĂVEŞTI!
Să nu dea dracu’ să te-mbolnăveşti că ai băgat-o pe mânecă, da’ ce zic eu, ai încurcat-o rău! Păi da, pentru că dacă, Domne fere’, n-ajungi la urgenţă unde dai sigur colţu’, deci nu se pune, şi îşi bagă coada vreun drac (iarăşi dracu’, ce să-i faci, se bagă-n toate ca musca-n lapte!), dacă ai norocul, zic, să nu te simţi bine şi te duci la medicul de familie aşa, pe nepusă masă, e de belea, ce mai... Şi dacă pe deasupra îndrăzneşti cumva să-i ceri trimitere pentru analize ca să vezi cum stai cu sănătatea, de exemplu, ţi-ai dat foc la valiză. Auzi mata, zice, analizele nu se recomandă la cerere şi numai în cazul în care, ştiu eu, te umfli de la ficat, de la drenaj prost, mă rog, esenţa e că dacă nu dai plicu’, atenţia, nu primeşti recomandarea. Da... E  musai bolnav să fii ca să-ţi permiţi un asemenea favor. Da’ românu’ e inventiv, dom’le, şi când îşi pune-n cap ceva, reuşeşte. Aşa şi cu analizele. Găseşte el ceva şi dacă e musai, se şi-mbolnăveşte.  La comandă, ce mai! Dar cum este galanton din fire, dă şi şpaga. Dacă trebuie!? Adică ce om este el în faţa lui!? Fudulia asta  îl bagă în multe belele. De bună seamă n-a auzit sau nu vrea să audă că „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Da... Şi nu bat câmpii cu astfel de afirmaţii, aş vrea eu, dar vă spun caz concret în care două femei se întrebau în faţa cabinetului cât să dea medicului pentru o semnătură şi-o ştampilă. Am încercat să le lămuresc că au diagnosticul dat de medicul unde fuseseră internate şi că specialista din policlinică nu are cum să-l schimbe, dar eu am vorbit, eu am auzit. Am văzut cu ochii mei cum cea care a intrat prima i-a făcut semn celei de-a doua că a dat o foaie, bani mari pe atunci (anii nouzeci!)... Bine a zis cine-a zis că şi prostia şi domnia se plătesc. Ce voiam să demonstrez  eu este că şi noi, pacienţii, avem partea noastră de vină. Noi suntem aceia care încurajăm şpaga. Dacă nimeni nu ar mai cotiza, am fi trataţi toţi la fel, mai bine sau mai rău, nu ştiu, dar a intrat în conştiinţa colectivă ideea complet eronată că dacă dai, şi primeşti. Aşa o fi în alte privinţe, dar medicul este plătit pentru a ne consulta şi pentru a prescrie, după caz, analize, tratament etc. Asta în teorie. Şi cum toţi cunoaştem diferenţa dintre teorie şi practică, până una-alta dăm dreptul, iar doctorul ne cadoriseşte cu o boală pe măsură şi cu un tratament aşijderea. Pentru că, atenţie, un bolnav gros la pungă se întreţine ca să cotizeze chiar lunar dacă se poate. Başca şpaga, başca tratamentul, başca analizele!  De un asemenea bolnav „sănătos” trebuie ţinut cu dinţii,  ba chiar trebuie trimis la specialist spre confirmarea diagnosticului ca să-l fidelizăm (sic!). Specialistul are un cuvânt greu şi dacă îţi întăreşte bănuiala,  creşti în ochii pacientului. Vede cât eşti de inteligent şi-ţi va fi recunoscător. Şi apoi mănâncă şi specialistu’ o pâine. Citeşte încă o dată analizele, eventual îţi confirmă diagnosticul,  nuanţând desigur aspectul problemei, şi sistemul funcţionează ca uns, fiind uns şi la propriu.
 Vezi, din punctul ăsta de vedere, al jecmănelii fără scrupule a umilului pacient, medicii sunt uniţi. Şi dacă stăm şi ne gândim bine, până la urmă medicul de familie are dreptate. Dacă, Doamne fere’, ai vreo boală pe care el ca generalist n-o poate depista, de ce ar risca la o adică!?  Aşa mănâncă şi unul şi altul o pâine muncită. Şi tu ca pacient eşti mulţumit că ai ce înghiţi dimineaţa, la prânz şi seara (după caz şi după nevoie sau... pe potriva  pungii !) şi ei ca medici sunt mulţumiţi că au pus gheara pe un client fidel. Pentru că, da, prin optica medicului, a farmacistului din capitalism nu eşti decât un client. Ce dovadă mai vrei decât cardul de sănătate pe care l-ai primit, precum primeşti card de la orice market ce se respectă. Şi dacă nici medicii nu se respectă, d-apoi cine!? Că-n ceea ce ne priveşte,  ştim cum stă treaba. Hai noroc şi... sănătate! Hapciu!
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

DREPTUL, FIR-AR EL SĂ FIE, ESTE NUMAI PE HÂRTIE...
Motto: Libertatea omului este partea divină din el. (Petre Țuțea)
În toată istoria lui, omul și-a dorit și s-a luptat pentru dobândirea drepturilor esențial-umane: cândva, ceea ce înseamnă din totdeauna, pentru un loc cât mai în față sub soare și o bucată cât mai consistentă de pâine, apoi (faza modernă a înjghebării conștiinței de neam și de clasă) pentru concretizarea unor idei-iluzii de felul libertății și egalității tuturor muritorilor în calitatea lor de fii ai unei țări și de cetățeni ai unui stat, respectiv a înfrățirii tuturor pământenilor în calitatea lor de fii ai aceluiași Tată și de cetățeni ai unei lumi în necontenită schimbare.
De unde se vede că omul și-a dorit și a așteptat de la semenii cârmuitori ceea ce-i cu putință numai pentru Dumnezeu, potrivit garanției noutestamentare că adevărul îi va face liberi pe toți aceia ce cred că, întrucât sunt creațiile Celui care toate le-a făcut, ei sunt frați și egali în fața Lui.
Incontestabil că în teorie (constituție, legi, înțelegeri interstatale etc.) lucrurile stau în acest chip, mai cu seamă de la mișcarea iacobină încoace: atunci s-a lansat pe piața politico-socială a istoriei lozinca libertate-egalitate-fraternitate (în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, francmasonii susțin cu malițiozitate nu doar că ei le-au servit iacobinilor această lozincă pe tava jocurilor pentru înșfăcarea puterii reale, dar se și distrează copios pe seama acestei formidabile inepții ce vine în flagrantă contradicție cu ilogica rațiune internă a naturii în general, a celei umane în special) și tot de-atunci se bate monedă pe rupte cu drepturile omului din oricare moment al istoriei sale moderne și din orice loc al planetei.
Dar grozăvia evenimentelor ulterioare (războaie și atacuri teroriste, sărăcie și înfometare, lăcomie și cruzime, omenie formală și ipocrizie cât încape, poluare globală și globalizare strivitoare etc.), nu fac decât să ne îndoim nu numai de eficacitatea mijloacelor întrebuințate până în prezent de cârmuitori, îndeosebi de făcătorii strategiilor planetare, ci și de bunele lor intenții.
Da, căci este o diferență doar de nuanță între fățișa brutalitate promovată de dezaxații cu putere discreționară, precum Lenin sau Hitler (tot aici intră trio-ul de tristă amintire Roosevelt-Churchill-Stalin, care la împărțirea sferelor de influență a jucat popice cu zeci de milioane de vieți omenești), și perfidia onctuos-democratică a jandarmilor planetari din zilele noastre. Ăștia din urmă fac mare caz de umanism și parlamentarism, acel regim parlamentar despre care fostul premier francez Pierre Laval avea să spună că „nu e viabil decât în perioadele de prosperitate și de facilitate”, pentru ca în realitate să aplice punct cu punct dispozițiile date de carteluri. Nu afirmă, de altminteri, David C. Korten că „corporațiile conduc lumea” (titlul curajoasei sale cărți) și nu se știe prea bine că în spatele Comisiei Europene, cu cei circa 45.000 de comisari nealeși, veghează și trage sforile cartelul petrolului și medicamentelor?!
Or, poruncile acestor megașnapani nu pot să fie decât prelungirea ultrasecretelor hotărâri ale sinistrului guvern mondial din umbră, ce urmărește atât sporirea demențială a celor 13 dinastii deja putrede de bogate (averea dinastiei Rothschild, de pildă, este estimată la 500.000 de miliarde!), cât și a puterii lor, care se va mări considerabil după reducerea celor șapte miliarde de pământeni la cel mult două miliarde de sclavi bine dresați și mult mai lesne de hrănit.
Sigur că încă din perioada interbelică s-au lansat diverse avertismente în legătură cu fondul bestial al omului, pe care civilizația izbutește doar să-l adoarmă, dar care îndată se trezește și-și dă în petic atunci când sunt întrunite inumanele condiții politico-sociale întru dezlănțuirea lui (cazul nemților și japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial, al torționarilor bolșevici pe întreaga perioadă a dictaturii proletariatului, a cărei esență criminală a rămas neschimbată, în pofida schimbărilor de fațadă din răstimpul poststalinist al războiului rece, nu în ultimul rând oribilul exemplu oferit posterității de ucraineni, atât de dedați în masă la bestialități împotriva rușilor și evreilor, încât au reușit să-i dezguste până și pe cei mai înrăiți SS-iști).
Astfel, pornind de la periculoasele derapaje ale democrației spre extrema dreaptă (Germania nazistă, Italia fascistă) și spre extrema stângă (Rusia bolșevizată), gânditorul german Ludwig Bauer trăgea semnalul de alarmă în legătură cu inepuizabilul cinism al statului absolut, un stat-malaxor în care nimeni în afară de Fratele cel Mare, cum îl numește George Orwell pe supremul dictator, nu poate avea dreptate în confruntarea cu el („supușii nu pot să se ucidă unii pe alții; el însă poate să-i ucidă pe toți”), căci în el dreptul este relativ și justiția este preschimbată într-o „formă a administrației”.
Un atare stat „tiranic și asupritor” nu numai că nu ezită să le răpească totul supușilor săi (libertate, avere, familie, viață privată și personalitate), dar, din permanenta teamă de libertate a statului-dictator (în povestirea Panta rhei, Vasili Grossman subliniază frica de libertate a lui Stalin) și din imboldul patologic de a-l umili necontenit pe cetățean, el va căuta să provoace „maximum de suferință cu minimum de vătămare organică”. Altfel spus, nici actualul stat n-are de gând să renunțe la terorizanta presiune psihică, cea mai subtilă și mai perfidă formă de dominație, îndreptată – prin birocrație, taxe, amenzi, șomaj etc. – îndeosebi împotriva cetățeanului demn și onest, care este incapabil să se descurce aidoma ciocoilor cu pretenții de băieți deștepți.
Bunăoară așa ca statul român postdecembrist – un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!...
N.B. Se spune (nu doar de către marxiști) că statele naționale vor dispărea cu timpul. Posibil, după cum se derulează potlogăriile politice, căci treptat-treptat, prin forme intermediare de felul Uniunii Europene neunite, se va impune moneda unică și guvernul mondial.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii