ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 90 (August 2016)

EDITORIAL
POKEMONIADA ŞI LUNETA ROMÂNEASCĂ
De foarte curând, o altă paranoia a cuprins întreaga lume: pokemonii. De parcă restul plăgilor nu ar fi fost de ajuns! Preocuparea aceasta, aparent inocentă și cu iz psihologic, a acaparat o bună parte din populația lumii. Cert este că, sub masca inofensivă a acestui joc, zace ideea perfidă de a manipula și de a controla mintea cât mai multor oameni. Ieșirea în stradă, de dragul distracției și a așa-zisei socializări este doar de fațadă. Oare de ce nu înțeleg, mai ales tinerii, că cineva din umbră încearcă să le controleze sentimentele, ideile, viața însăși? De ce oare par atât de naivi și se lasă atrași în capcana morții? Unii dintre ei, inteligenți, de altfel, ar putea să prevadă sfârșitul unei partide de capturat pokemoni: pierderea libertății. E cumplit ce se întâmplă!
Omenirea pare cuprinsă de un somn nefiresc, de o ignorață ieșită de comun, care o afectează iremediabil. Marile puteri ale lumii, cu mințile lor diabolice, reușesc să inducă pe aproape orice în eroare, prezentânt lucrurile atât de simplu! Există o bătălie acerbă, a cărei miză uriașă naște idei devastatoare. Una dintre ele este tocmai această aplicație nevinovată, ce răspunde nevoilor de relaxare a oamenilor, atât de obosiți și de stresați, datorită pulsului alert al vieții. O partidă de prins pokemoni, e tocmai ce lipsea! Reprezintă chiar salvarea multora din iureșul vieții, oaza de relaxare, pe care n-au avut-o până acum. S-a ajuns atât de departe încât una din locaţiile virtuale ale acestui perfid joc globalizat este tocmai Memorialul Bombardamentelor Nucleare de la Hiroşima, acolo unde, în fiecare an, pe 6 august bat clopotele şi se ţin momente de reculegere întru amintirea şi mai ales ATENŢIA CELOR CE CONDUC LUMEA asupra evenimentelor de acum 71 de ani.
Imaginea jocului, cu acel chip drăguț, a personajului din desene animate, de odinioară, a fascinat atât de mult, încât pare de neconceput o zi fără el. Exact ca vorba aceea strămoșească: lupul în chip de oaie. Și cum posibile victime sunt destule, și lupii au ieșit cu drag la vânătoare, convinși că vor avea sorți de izbândă, că se vor sătura cu adevărat consumând creierii atâtor ființe. Iată ce ne oferă societatea! La fiecare pas, găsim o nouă provocare, și cum tentația este uriașă, cu greu ne desprindem din brațele ei perfide. Foarte mulți oameni îi cad pradă și nu mai pot fi recuperați niciodată.
Dar lumea suferă cumplit. Cu ajutorul televizorului molima terorismului tinde să devină un fapt divers în ţări considerate mai ieri sigure, aşa cum este Europa Occidentală. Fel de fel de inadaptaţi, în special tineri ce nu s-au putut identifica nici cu spaţiul cultural european şi nici cu cel tradiţional de unde sunt originali, devin acum subiect de discuţie pe limba tuturor deontologilor şi formatorilor de opinie. Şefi de state şi de guverne condamnă atentatele, care, repet, au căpătat periodicitate, sunt episodice, dar care conducători nu se pot erija, nu pot confecţiona un tot, o idee statornică, riguroasă, pe măsura faptelor extremiste. Cad victime oameni simpli, bărbaţi, femei, copii, aparent doar cu vina de a se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Pieţele şi străzile devin locuri de pelerinaj. Turismul suferă, economia în general. Sunt chemaţi rezervişti, sunt întărite patrulele, iar armele acestora sunt la vedere, gata de a fi utilizate în orice moment. Pe de altă parte mass-media insistă (prosteşte, spun eu), alături de anumiţi politicieni, pe controlul mai atent al obţinerii şi posesiei de armă. La prima vedere, sub impact emoţional, ca om simplu gândeşti că ideea unui control mai stric al armelor în rândul civililor ar reprezenta o soluţie viabilă, pentru ca nişte răufăcători să nu mai aibă acces la ele, însă dacă privim un pic cu mai multă atenţie asupra atentatelor o să observăm că în marea majoritate armele cu care teroriştii şi-au făcut de cap erau militare, de concepţie rusească, ce se găsesc la liber în state arabe precum Siria şi Irak.
Şi-a pus cineva întrebarea dacă printre toţi ce implicaţi în atentatele sângeroase din Franţa, Belgia şi Germania ar fi existat măcar un civil cu arma sa de autoapărare? Existau premisele ca măcar o astfel de persoană să fac uz de armă, pentru protecţia sa personală şi, implicit, pentru viaţa celor din jurul său? Ideea a plecat de la faptul că Sandra Berin, o poliţistă franţuzoaică s-a plâns în presă de presiunile la care a fost supură de superiorii săi, ca să şteargă o parte din înregistrările camerelor video stradale din timpul carnagiului de la Nisa. Şi, poate mai grav decât atât, afirmaţiile acesteia, potrivit căreia din dispozitivele de poliţişti din zona de promenadă nu făceam parte decât cei de la Locală, care, ca şi în România, nu posedă arme.
Se pare că există o adevărată paradă de forţă. Imediat după ce valul de refugiaţi sirieni ce şi-a găsit alinarea în inima Europei, au apărut şi inevitabilele conflicte. Uzul de armă şi atacul asupra zonelor frecventate de civili rămân o predilecţie pentru atentatori, în cele mai multe cazuri sinucigaşi. Există – foarte clar – un război deschis între religii, între doctrine şi principii. Există un conflict între adaptare şi inadaptare, există o democraţie prea permisivă şi un fanatism religios expansionist, care cucereşte mulţi tineri, marea majoritate dintre ei inadaptaţi stilului de viaţă occidental deşi nu i-a adus nimeni cu forţa acolo.
Întreaga lume este în război, deoarece a pierdut pacea, a spus Papa Francisc, în vizita sa din Polonia. A trecut şi pe la unul din marile lagăre de exterminare naziste, lucru ca i-a stârnit pe evrei să facă declaraţii pompoase: Niciodată în 2000 de ani relaţiile dintre catolici şi evrei n-au fost mai strânse. Pe dracu’, măi, Ronald Lauder. Eşti tu Preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, dar fie nu ai habar de relaţiile dintre evrei şi creşti, fie propriile-ţi interese se intersectează cu cele ale Sfântului Scaun în acest moment. Papa nu a venit în Polonia special pentru asta; vizita la în Auschwitz era doar o etapă intermediară, însă voi, evreii, alături de trusturile de presă slugarnice pe care le deţineţi în Europa (inclusiv în România), aţi dat – ca de fiecare dată – o notă personală, dezvoltând un subiect paralel dându-i o importanţă mult peste cea anticipată de cei care au organizat vizita papală.
În partea noastră de lume Erdogan întăreşte procesul de islamizare a Turciei, nimicind orice formă de kemalism, fracţionând populaţia şi aprobând acţiunile pornite împotriva lumii civilizate, accentuând caracterul asiatic al propriilor ideologii şi distanţând tot mai mult ţara sa de o eventuală aderare la spaţiul comunitar european. Dar cum în Turcia loviturile de stat au periodicitate, sperăm ca următoarea să dea acestei ţări – situate strategic geografic şi politic – un conducător pe măsura intereselor de stabilitate militară şi economică ce se impun. Până atunci, însă, preşedintele – ales – al Turciei bagă în închisori poliţişti, militari, procurori, profesori şi jurnalişti, obicei – probabil – împrumutat de pe la predecesorii săi sultani, de pe timpul fostului imperiu. Să sperăm că nu o să aibă soarta preşedinţilor egipteni sau ai altora din chiar propria-i ţară de acum câteva decenii.
La noi e vară, e concediu. Doar la DNA nu se ia vacanţă. Mai nou, reţinerea sub acuzaţia de luare de miră a viceguvernatorului Olteanu a aprins din nou specialiştii în comentarii de pe la televiziuni. Sigur, banii nu aveau legătură cu poziţia sa actuală, ci cu cea pe care avut-o înainte, când a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, din 2006 până în 2008. Apare o întrebare firească: Ce căuta acest Olteanu la Banca Naţională? Nici funcţiile deţinute anterior şi nici specialitatea nu îl recomanda pentru un aşa scaun. Vorbim, deşi, de un post politic, făcut cadou, tot în interes politic, evident. Şi atunci pe cine mai miră? Există prejudiciul, banii însă nu se văd. Cu siguranţă la ce avocaţi îşi permite, nu o să aibă nimeni în curând ce să-i reproşeze acestui distins domn Olteanu, care, precum un Hopa Mitică, face ce face şi tot în picioare (funcţie) rămâne. S-au aprins şi politicienii, aceia care încă îşi mai pierd timpul prin ţară, în loc să fie în cele mai exotice destinaţii, aşa cum fac marea majoritate a aleşilor noştri vara.
Dar românii au altfel de pokemoni. De curând a sifonat în presa de afară, mai precis în cea engleză, un raport cu privire la tipul de armament şi provenienţa acesta, pe care combatanţii sirieni îl utilizează de ani buni în conflictul care a distrus vieţile a milioane de oameni. Printre statele est-europene care au livrat în Orientul Mijlociu – cât se poate de legal – arme, nu avea cum să lipsească şi ţara noastră. Obişnuiţi ca atunci când vine vorba de România să aflăm de lucruri urâte, de data aceasta sentimentul de patriotism dă să mijească sub mustaţa celor care se ocupă de comerţul extern. Într-o ţară în care regimul armelor şi muniţiei este la pământ din punct de vedere legislativ, România nefăcând niciun pas democratic în acest sens, industria de armament autohtonă dă bine la cifre, la statistici. Simţindu-se atacat, Ministerul de Externe a pus la dispoziţie date interesante cu privire la cine şi pe ce bani dă ţara noastră armament şi tehnică militară. Cifrele reflectă anul 2014 şi arată cam aşa: SUA, Norvegia, Israel, Maroc, Marea Britanie, Mozambic, Afganistan, Macedonia, Uzbekistan şi Bulgaria. Cu alte cuvinte SUA a cumpărat de la noi arme şi tehnică militară în valoare de 57 mil. euro, în timp ce Bulgaria de 2,9 mil. euro. Nu praştia românească îi interesează cel mai mult pe străini ci lunetele. Mai toate ţările cu bani şi potenţial militar au luat de noi lunete pentru diferite tipuri de arme portabile şi fixe. De la americani şi germani, la englezi şi francezi. Chiar şi ruşii – cu tot cu embargou – au luat anul trecut lunete de vânătoare de la noi. Ce-o fi aşa special în ele? Sigur că răspunsul e simplu; ca în orice economie, raportul calitate/preţ. Consideraţiile presei din Anglia care citează sursa documentării şi anume OCCRP (Oranization Crime and Corruption Reporting Project), alături de Balkan Insigh, vorbeşte despre faptul că România, în perioada 2012-1015 a vândut armament spre Turcia, Iordania, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite în valoare de 81 mil. euro. MAE se apără şi spune că e vorba doar de 39 mil. euro şi că nu e vorba doar de armament propriu-zis, ci şi echipament şi tehnică, piese de schimb, componente militare, software şi nu în ultimul rând mult-discutatele lunete, indispensabile – se pare – atât americanilor, cât şi ruşilor.
Ciudate lucruri, pentru că armata română este mult mai prost înzestrată decât era la momentul despărţirii de Ceauşescu. Pe 15 august, ca în fiecare an, de Ziua Marinei, o să asistaţi la fâsul de paradă a Marinei Militare, acolo unde veţi vedea cele mai bătrâne nave militare încă în exploatare (a se citi pe linia de plutire), pentru că - să ne ferească ă-L de Sus - la vreun conflict, astea nu sunt bune nici măcar de speriat ciorile. Parada epavelor vă va da – chipurile – senzaţia de siguranţă, dar vă invit să nu-i daţi curs, pentru că internetul o să vă ofere parade militare ale unor state mai mici ca România, dar care dispun cu adevărat de flotă militară. Şi dacă numai Marina s-ar afla în situaţia aceasta… Dar noi suntem obişnuiţi cu praştia, iar de pokemoni nu ducem lipsă!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 

 

INTERVIU
INTERVIU CU IOAN-EUGEN POHARIU
Ioan Eugen Pohariu, originar din Brăila, este o persoană cu o profundă pasiune pentru muzica de promenadă. După ce a construit o carieră în domeniul energetic pe parcursul a 42 de ani, acordă acum o deosebită atenție primei pasiuni: muzicii de promenadă. Instruirea sa muzicală s-a realizat  la Școala Populară de Artă din Brăila, secția muzică (absolvent al promoției 1968). A activat ca instrumentist trompetist în Ansamblul artistic al Marinei Militare Albatrosul (în perioada 1965-1967) sub bagheta dirijorului și orchestratorului Marin Hudițeanu, apoi în cadrul Orchestrei de estradă a Clubului Uzinei Progresul Brăila, sub bagheta dirijorului și compozitorului Eugen Bertea (în perioada 1968-1973) și în cadrul Orchestrei simfonice a Societății muzicale Lyra sub bagheta dirijorului și muzicologului dr. Nicu Teodorescu, președintele Societății muzicale pe atunci (în perioada 1977-1990). Retragerea din activitatea profesională reprezintă pentru dânsul un bun moment de a se dedica deplin muzicii. În anul 2014 a înființat Asociația Culturală Pohar, al cărui președinte este, cu scopul de a promova muzica de orice gen, iar a celei de promenadă, în special. În interviul acordat Revistei Zeit vorbește cu adevărată dragoste și elocvență despre acest gen de muzică.
Domnule Ioan Eugen Pohariu vă invit să ne vorbiți despre muzica de promenadă. Dar mai întâi spuneți-ne ce este  muzica de promenadă?
Voi da o definiție pe scurt a muzicii de promenadă: este muzica oferită într-un spațiu liber în zone de circulație a publicului larg, în parcuri, în piețe, pe faleza Dunării (în cazul Brăilei) la anumite ore de fluență maximă, executată de orchestre, în general de suflători.
Muzica de promenadă, față de cea executată de fanfare, include și piese muzicale mai complexe, precum  uverturi, sonate, sonatine și chiar muzică clasică specifică pentru instrumentele de suflat (de exemplu uverturile Promenada sau Teodora de Ceaicovschi, concertul pentru trompetă și orchestră de Haydn; concertul pentru trompetă de Vivaldi etc.). Ca mărime, orchestrele sunt mai mici, până în 14 intrumentiști sau medii până în 30 de instrumentiști, ori  mari, până la 60 de instrumentiști.
În raport cu tot ce înseamnă viață culturală în Brăila ce poziție ocupă muzica de promenadă, în opinia dumneavoastră?
Muzica de promenadă este puțin reprezentată în zona culturală, tocmai din acest motiv am pus bazele unei asociații culturale. În Brăila muzica de promenadă este marginalizată. Se desfășoară o serie întreagă de festivaluri organizate de autoritățile publice locale. Desigur, există un festival al muzicilor militare care se ține din doi în doi ani, dar acest festival este exclusiv pentru orchestrele din domeniul militar. Noi am căutat să venim cu o contra-ofertă pentru publicul larg care să beneficieze de muzica de promenadă săptămânal, am vrea noi, chiar de două ori pe săptămână dacă s-ar putea.
Cum este primită astăzi muzica de promenadă de către diferite generații și chiar de către autoritățile locale?
Este foarte bine primită de către publicul matur. Chiar pe data de 17 iulie, anul acesta, am avut un concert în Grădina publică. Cei mai mulți susținători au fost persoane de vârstă medie și mai în vârstă. Pe tineri îi așteptăm să se alăture, să descopere muzica noastră. Tineretul a consumat ceea ce i s-a dat pe posturile de radio și la televizor. Cele mai multe concerte din toată țara sunt de muzică rock, pop, dance, manele și populare. Tineretul nu prea a avut prilejul să asculte muzică de promenadă, pentru că o orchestră de suflători e o raritate. Chiar foarte puțini elevi vin din urma noastră cu dorința de a învăța să cânte la instrumente de suflat. De subliniat că în prezent, în Brăila nu există la Școala populară de arte clasă de instrumente de suflat. A existat înainte de 1989. Eu am făcut Școala Populară de Arte, pe care am absolvit-o în 1968, la specilizarea instrumente de suflat. Deci, acum 51 de ani exista clasă de instrumente de suflat pregătind saxofoniști, trompetiști etc.
Am încercat să înființez o clasă de suflători. Am primt sprijinul conducerii Școlii Populare de Arte Vespasian Lungu Brăila, dar nu s-au înscris elevi pentru a forma o clasă. Eu am cerut să nu se ia taxă la clasa de suflători tocmai pentru a facilita pregătirea tinerilor. La Liceul de Arte Hariclea Darclee există clasă de suflători dar foarte puțini fac clarinet sau trompetă.
Din dorința de a-i învăța pe tineri m-am adresat în scris tuturor liceelor, oferind instruire, instrumente, logistica, metode și partituri și necerând taxă. Am colaborat cu Liceul Economic „Ion Ghica”, care mi-a oferit o clasă pentru repetiții. De aici s-au înscris cinci-șase elevi care au venit la pregătire trei luni. A mai venit și un elev de la școala de muzică care vroia să învețe trompeta. Copii nu sunt atrași, iar procesul de învățare este îndelung și cere ceva efort. Este mai greu decât la pian. Dar eu sunt încrezător că în viitor vor veni elevi care vor dori să învețe instrumentele de suflat. Avem un deficit de tineri formați în acest domeniu al instrumentelor de suflat. Suflătorii de acum sunt în vârstă.
Și din partea instituțiilor brăilene este un interes foarte scăzut pentru muzica de promenadă, atât la nivelul școlilor cât și la nivelul autorităților publice locale. Chiar și părinții aleg pentru copii lor ceea ce este mai facil - pian, vioară, etc. - dorind să iasă în evidență. 
Care este tradiția brăileană în raport cu muzica de promenadă și cum a evoluat de-a lungul timpului în Brăila?
Avem, într-adevăr, tradiție în muzica de promenadă în Brăila. Încă din 1902 existau cam 5 orchestre de suflători în oraș, dintre care și orchestra din cadrul armatei care avea atunci un efectiv complet de 40 - 60 de instrumentiști, dirijată de marele compozitor și orchestrator Iosif Ivanovici. Acesta a fost șeful muzicii militare în jurul anului 1902 și este menționat în Analele Brăilei. Activ la Cercul Militar Brăila, Iosiv Ivanovici a fost printre primii dirijori de orchestre de suflători din Brăila.
În Brăila, în perioada dintre cele două războaie mondiale, activitatea orchestrei de muzică de promenadă din Brăila era intensă, după cum se vede în Programul muzicii militare a Regimentului 38 Neagoe Basarab, regăsit în lucrarea dr. Nicu Teodorescu intitulată  Fanfara (I), la pagina nr.44. Programul muzicii era săptămânal, în 4 zile (marți, vineri, sâmbată și duminică) între orele 10-12, iar duminica era concert și seara între orele 21-23. Azi abia dacă mai sunt susținute două concerte pe an.
În anii ‘60, perioadă în care eu eram elev și, mai târziu, în cea în care am practicat în orchestre, mai existau orașul nostru Fanfara Șantierul Naval, înființată prin anul 1957, cea a Uzinii Laminorul și cea a Întreprinderii Progresul (orchestre civile), precum și Fanfara garnizoanei (orchestra militară). Din anii ‘70, de când s-a reînființat Societatea Muzicală Lyra, au dispărut două fanfare, cea de la Progresul și cea de la Laminorul, rămânând active Fanfara Șantierului Naval și cea a Cercului Militar. După 1990, transformările economice suferite de Șantierul Naval, au avut ca efect încetarea fanfarei patronată de acesta. Instrumentiștii de aici, care acum sunt la pensie, au înființat  Asociația Dunărea albastră, continuând să repete, dar au rămas foarte puțini, cam 5-6 (unii au trecut în neființă, alții s-au pensionat și nu mai pot activa la suflat). Am activat și eu alături de ei în perioada 2011-2014. Însă am ales să mă retrag de acolo și să înființez Asociația Culturală Pohar. 
În prezent în Brăila sunt 4 orchestre care interpretează muzică de promenadă: Orchestra Cercului Militar, cea a Asociației Pohar – POHAR BRASS BAND, Asociația Dunărea albastră și Asociația culturală Voces Concordiae care are un ansamblu de suflători.
Sunteți una dintre persoanele care au pus bazele Asociației Culturale Pohar. Ce anume v-a determinat să faceți acest pas și cum a luat ființă Asociația Culturală Pohar?
Părinții meu mă duceau în Grădina pulică a Brăilei și ascultam cântecele înterpretate de fanfară. De acolo m-am molipsit și eu; mi-a plăcut sunetul alămurilor și am rămas cu această pasiune. Am urmat cursurile Școlii Populare de Arte, secția muzică. Este o pasiune pe care nu am putut să mi-o îndeplinesc pe deplin decât după ce am ieșit la pensie.  Eu sunt de formațiune tehnică, am lucrat 42 de ani la Electrica – S.D.E.E. Brăila unde am avut diverse funcții, iar după Revoluție funcția de adjunct șef de secție. În timpul liber cântam în orchestra Societății Lyra. 
Acum, după ieșirea la pensie, am înființat Asociația Culturală Pohar și m-am dedicat pe cât se poate, alături de colegi, aducerii în actualitate a muzicii orchestrelor de suflători, a sunetelor naturale ale intrumentelor.
Am studiat Legea nr. 26/2000 și împreună cu colegii mei am conceput statutul asociației. Ne-am înființat în 14 ianuarie 2014 de Ziua culturii naționale (atunci am conceput actul constitutiv) și am primit personalitatea juridică în 16 aprilie 2014. Scopul nostru este de a promova muzica în general (muzica clasică, ușoară, populară, religioasă, de promenadă, de jazz, etc). 
Inițial am vrut să înființăm două ansambluri – un ansamblu coral (mai mic) cu care să facem deschiderea și, în partea a doua, un ansamblu de suflători. Am contactat pe d-na Moise Paraschiva (fost director al Școlii Populare de Arte prin anii ‘60,  în prezent dirijor de ansambluri corale), am apelat la dl. prof. preot Ioan Păvăloiu, dirijor al corului Armonia, dar nu s-a cristalizat nimic cu ansamblul coral. Era nevoie de dirijor, de un profesor cu care să se facă repetiții.
Nereușind să formez ansamblul coral am trecut la constituirea ansamblului de suflători. Am înființat Fanfara Constantin Mănăilă. I-am pus numele profesorului meu, pe care îl consider cel mai bun și emblematic brăilean din trupa de suflători - a fost dirijor și profesor la Liceul de muzică din Galați. Am cooptat muzicieni care s-au pensionat (și care au activat în Fanfara militară) sau care erau inactivi, ori care activau sporadic la Galați (făcând naveta ca să cânte la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”).
Am avut un prim concert în data de 3 mai 2014,  în Grădina Publică, la  ,,Festivalul florilor". După care m-am confruntat cu o serie de dificultăți generate de suflătorii brăileni care s-au retras din orchestră din motive independente de asociație - legile concurenței și-au spus cuvântul.
Acum orchestra noastră este formată, pe lângă instrumentiștii brăileni, din instrumentiști de la Galați, Focșani, Slobozia și Buzău, pentru că nu găsesc suflători în Brăila. Acest fapt ridică pentru noi problema costurilor legate de transport. Din cei 16 instrumentiști doar 8 sunt brăileni.
Actuala orchestra POHAR BRASS BAND, am înființat-o în luna februarie 2015, ca urmare a plecării mai multor instrumentiști din cadrul ansamblului inițial Fanfara Constantin Mănăilă din lipsa contractelor cu autoritățile locale, care ne-au dus cu vorba, fără a se concretiza ceva. Întrucât în cadrul orchestrei nu am adus decât muzicanți profesioniști cu experiență în domeniu, mi-a trebuit mai mult timp până am construit actuală orchestră, muzicanții adevărați fiind greu de găsit. Dar, cu perseverență și răbdare am găsit oamenii serioși și pasionați de muzica pe care o practicăm și care se bucură de tot mai mult succes și aprecieri din partea publicului.
Ce oferă Asociația Culturală Pohar publicului brăilean și care sunt problemele cu care se confruntă o asociație culturală?
În primul rând am vrut să fac o orchestră de profesioniști. Am atras profesioniști din Brăila sau din județele apropiate, cu școala de muzică și cu activitate în cadrul altor orchestre: profesioniști pensionați de la Fanfara Garnizoanei sau persoane care activează la Teatrul muzical Galați, de la orchestra din Galați ori elevi de la clasa de muzică din Galați.
Orchestra POHAR BRASS BAND are un repertoriu bogat și modernizat, are prelucrări realizate de dirijorul Ovidiu Rotaru. Dirijorul nostru, care este orchestrator și aranjor, este absolvent al Școlii Militare de muzică Iacob Mureșeanu București, promoția1991 și absolvent al Facultății de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie din Bucuresti, promoția 2006, având experiență și ca instumentist în Fanfara Reprezentativă a Armatei.          
Interpretăm polci, tangouri, valsuri, prelucrări folclorice, hori, bătute, sârbe și imnuri patriotice. Ca să menționez câteva titluri din repertoriul nostru: My secret lovesong, Passo doble, One moment time, Granada, Go West, Mâna pe inimă, Hora mare, Suită ardelenească, Azi e nor, mâine-i senin, Cântă cucul, Joc ardelenesc etc. 
Suntem la început de drum și ne confruntăm cu o serie de probleme legate de spațiu pentru repetiții, de bani pentru deplasarea instrumentiștilor, pentru achiziționarea de instrumente noi, pentru uniforme festive, pentru onorarii. Nu avem încă un sediu. Am găsit cu greu o sală pentru repetiții deși ne-am adresat autorităților locale. Acum repetăm într-un spațiu oferit de Comunitatea elenă, unde plătim chirie și la Căminul Cultural din Chercea, în anumite ore.
Am făcut eforturi pentru a ne face cunoscuți și pentru a fi invitați să cântăm la diferite evenimente. În anul 2015 am organizat două spectacole, unul în 31 martie de ziua unirii și unul de 1 martie de ziua mărțișorului, apelând la sponsori locali.
Am participat la concurs de proiecte pentru fonduri nerembursale, nu am câștigat anul trecut, pentru că nu am știut să întocmesc documentația, nu am fost ajutat de nimeni. Anul acesta am câștigat un proiect cu durata de cinci luni, pentru cinci concerte, începând cu luna mai. Am dat deja trei concerte, la două cămine de bătrâni, la Căminul Sf. Elena și unul la Câminul pentru persoane vârstnice Sf. Ap. Petru și Pavel în luna iunie și al treilea în Grădina publică, pe 17 iulie. Mai avem două concerte, unul în august la Zilele Brăilei, și ultimul, la Liceul Economic Ion Ghica, la deschiderea anului școlar. La acest ultim concert vom prezenta elevilor componența unui ansamblu de suflători, instrumentele, o tematică, după care susținem un concert. Dorim să îi atragem către studiul instrumentelor de suflat. Un instrument de suflat poate intra și la muzica ușoară (cu un pachet de suflători – trombom, trompote, clarinet) și la muzica clasica, muzica militară sau fanfară. Orchestrele care se respectă au pachet de suflători. Orice instrument de suflat se poate folosi în orice fel de stil de muzică, nu numai în muzica de promenadă.
Avem regretul de a nu fi putut să participăm la Festivalul Erfurt, în capitala landului Thutingen - Germania, alături de Fanfara Poliției din Erfurt, unde dl. dr. Jurgen Zehner, managerul acestuia, ne-a invitat să participăm în luna iunie 2015. Asigurau cheltuielile cu cazarea, dar aveam nevoie de bani pentru transport. Nu am avut atunci acești bani și astfel, nu am putut asigura prezența la festival și implicit reprezentarea Brăilei. Sperăm că la anul să putem participa. Ne-am făcut uniforma și mai avem nevoie de instrumente profesionale.
În ansamblu, apreciez că am progresat, susținând până acum în Brăila 6 spectacole de muzică de promenadă. În anul 2014 am susținut 4 concerte: în data de 3 mai la Festivalul florilor, în 16 mai la Zilele Orașului Făurei, în 16 august la Zilele Brăilei și în 29 noiembrie un Concert in memoriam: 50 de ani de la dispariția maestrului brăilean George Niculescu-Basu. În anul 2015 am susținut 2 concerte: în data de 31 ianuarie, la Muzeul de Istorie Carol I, cu ocazia aniversării a 156 de ani de la Unirea Principatelor Române și pe 1 martie - Concertul de Marțișor dat tot în sala mare a Muzeului de Istorie Carol I al Brăilei. În marea lor majoritate acestea au fost organizate de asociația noastră cu sprijinul unor sponsori locali, care ne-au înțeles menirea și ne-au sponsorizat cu sume modice, ce ne-au permis să acoperim unele cheltuieli cu transportul instrumentelor și a instrumentiștilor.
Ce planuri de viitor aveți?
Suntem o echipă care se antrenează și care vrea să joace. Folosim anul acesta, în care avem finanțare, pentru a arăta care este capacitatea noastră. Dorința noastră este de a permanentiza aceste concerte, în special în perioada estivală (mai-septembrie), în capela muzicală din Grădina publică a Brăilei, special construită de Primăria Brăilei încă din anul 1898 și care e utilizată în prezent mai mult ca decor pentru nuntași! Ar fi de dorit ca cel puțin sâmbata și duminica să fie organizate de Primăria Brăilei astfel de concerte, pe care să le susțină prin rotație toate ansamblurile de suflători existente, bineînțeles prin contracte de prestări de servicii muzicale.           
Doresc mult success Asociației Culturale Pohar și sper că  muzica de promenadă va învălui parcul brăilean, strângând la un loc toate generațiile pentru a se bucura de sunetele muzicii și pentru a aduna neuitate sentimente!                                       
a consemnat, Elisabeta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
GARA CU TREI LINII DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT BRĂILA 2015
Romanul Gara cu trei linii al scriitoarei Oma Stănescu este un altă filă din cartea propriei existenţe, atât de zbuciumată, dar şi plină de peripeţii, care de care mai amuzante sau mai triste. Interesant este faptul că numele protagonistei nu este dezvăluit, dar, de fapt, nici nu este necesar. Oricât ar fi de răsunător, numele reprezintă doar o parte a identităţii cuiva, nu întregul. Cu toate acestea, fără a face mare caz, numele, pe care pruncul îl primeşte la botez, nu este ales la întâmplare, el conţinând mesajul codat al destinului adultului în devenire. Gara cu trei linii, este o altă carte de succes a Omei Stănescu, cea care a experimentat, pe parcursul anilor, diferite moduri de trăire spirituală, căutând răspunsuri existenţiale la întrebările care îi răsunau zilnic în minte.
Acţiunea se desfăşoară în oraşul Brăila, urbea care a adoptat-o cu braţele deschise, dăruindu-i nenumărate clipe de fericire, extaz şi dezamăgire. Amalgamul de sentimente se contopeşte cu rutina zilnică, un du-te-vino fără oprire, o pendulare veşnică între bucurie şi tristeţe, între iubire şi ură. Protagonista atinge nivel după nivel spiritual, experimentând tot ce se poate experimenta, asemenea celui care e hotărât să-şi trăiască viaţa cu intensitate, ca şi cum azi ar fi ultima clipă, iar mâine ar trece într-o altă dimensiune.
Nu ar vrea să regrete că a pierdut ceva, aşa că, se lasă condusă de raţiunea inimii, lăsându-se pradă emoţiilor, care, în cele mai multe cazuri o trădează, lăsându-i în suflet amintiri amare. Practicile yoga, la care aderă, îi oferă linişte interioară, echilibru şi o dorinţă imensă de viaţă. Dar, aşa cum mărturisea un personaj al acestui roman: „yoga înseamnă etică şi morală”, această raţiune de a fi, nu se prea aplică în viaţa celor implicaţi în acţiunile prezentei lucrări. Poate de aceea şi karma este una aşa-zisă rea, căci omul este cel care îşi conduce viaţa, el îşi dictează gândurile şi acţiunile. Bine spunea cineva: „Eşti ceea ce faci”. Într-adevăr, dacă oamenii ar fi mai responsabili şi nu s-ar lăsa angrenaţi în ispitele, pe care le întâlnesc la tot pasul, ar fi cu adevărat împliniţi. Drumul spiritual este anevoios şi lung. Această călătorie durează atât timp cât există viaţă în noi şi nu e deloc de neglijat. Suntem aşa cum vrem să fim, nu cum ne dictează cineva sau o anumită împrejurare. Şi dacă tot ne place să facem orice, ar trebuie să ne şi asumăm consecinţele, însă este important ca greşelile să nu fie repetate.
Romanul este încărcat de întâmplări pur adevărate, în care personajele sunt oameni dominaţi de grija zilei de mâine, care îşi găsesc pacea în satsang-uri şi la un pahar de cafea sau ceai, încercând să consume alimente bio, astfel încât, atunci când trupul va intra în mormânt, să se prefacă în ţărână. Realitatea vieţii este foarte bine accentuată, şi toate se petrec aşa cum trebuie, sau, altfel spus, aşa cum vor personajele. Societatea actuală este perfect conturată, cu toate minusurile şi lipsurile ei, iar oamenii simpli sunt cei sacrificaţi, ei, care trăiesc doar din împrumuturi, fiindcă salariile sunt mici, iar datoriile uriaşe. Protagonista descrie amănunţit viaţa cotidiană, pestriţa viaţă din oraşul de la malul Dunării, care nu şi-a uitat istoria, dar care se scufundă pe zi ce trece, din cauza hoţilor de la putere, ce îşi umplu buzunarele şi se cred stăpânii întregului judeţ. Ca atare, li se cuvine orice: angajatele sunt amantele lor, pe care le schimbă între ei, ori de ori vor, fără niciun regret. Dar şi ele consimt, căci nu le interesează morala, ci plăcerea şi banii. Decăderea spirituală în care se află şi societatea brăileană este evidentă, în fiecare rând al acestui roman. Majoritatea bărbaţilor sunt nişte fustangii, iar unele femei, nişte persoane uşor de cumpărat şi de manipulat. Mizeria umană existentă pretutindeni atrage după sine valuri de catastrofe, de necazuri, de boli şi neajunsuri, pe care le îndură toţi cei care se scaldă în plăcerile efemere. Pe mulţi dintre ei i-au doborât bolile, care s-au cuibărit în trupurile lor secătuite de energie, graţie orgiilor, pe care le-au îndrăgit atât de mult, că de, cum îţi aşterni, aşa dormi. Autocompătimirea este amprenta învinşilor, de aceea, oamenii ar trebui să lupte cu ei înşişi, cu patimile pe care le-au îmbrăţişat, ca apoi, să se elibereze de ele. Indiferent de calea pe care ai alege-o, scopul este acelaşi: desăvârşirea spirituală. Toţi înţelepţii omenirii au conchis că viaţa trebuie trăită cu grijă, făcând totul cu moderaţie, responsabil, fără a leza pe cineva, privind în interior, şi nu la păcatele celorlalţi.
Cartea conţine învăţături deosebite, pe care protagonista le-a acumulat de-a lungul existenţei, prin iniţierea primită de la persoane avizate, şi prin practicile yoghine. Având în vedere incursiunile sale prin India şi pe alte meleaguri, putem spune că autoarea deţine informaţii fundamentale, privind esenţa spiritului şi metodele de purificare. Cu toate acestea, viaţa i-a oferit şi multe greutăţi, pe lângă bucuriile aproape nesemnificative, de care a avut parte. Un destin tulbure, un suflet chinuit de răutăţile oamenilor perverşi, dar optimismul şi dorinţa de a învinge cu orice preţ, a determinat-o să lupte cu înverşunare împotriva tuturor vicisitudinilor care i-au ieşit în drum. Personalitatea sa deosebit de puternică, precum şi capacitatea extraordinară de refacere interioară, precum pasărea Phonix, o ridică la un nivel superior, de unde reuşeşte să acţioneze cu detaşare şi înţelepciune în multe circumstanţe. Am spune că eroina este un model unic de trăire intensă, de acceptare a destinului şi de învingător absolut, în pofida multelor obstacole care i-au răsărit în cale. Forţa de a trece peste absolut orice situaţie fără ieşire nu poate fi egalată prea uşor de cineva. Ori de câte ori are ocazia, autoarea pune în practică învăţăturile primite de la maeştrii spirituali, dezvăluind cititorilor secretele unei vieţi deosebite, aflată sub semnul triumfului, chiar dacă, nu de puţine ori este nevoită să îndure suferinţe inimaginabile, să fie rănită de către persoanele în care are încredere, sau să fie trădată chiar de cel mai apropiat om din viaţa ei.
Gara cu trei linii poate fi un film al realităţii crunte în care ne aflăm, iar actorii putem fi chiar noi, cititorii, deoarece sigur ne regăsim printre multele tipuri umane prezentate detaliat şi cu fineţe de către Oma Stănescu. Întrucât firul acţiunii trece prin gara modernizată a oraşului Brăila, cea cu trei linii, toate gândurile profunde ale protagonistei se îndreaptă spre zări îndepărtate, de unde poate sosi liniştea sufletească, sau încotro poate merge fiinţa ei zidită parcă dintr-o stâncă, în ciuda fragilităţii somatice. Minusul fizic nu o împiedică să fie minunată, spirituală, asemenea multor români, care ştiu să facă haz de necaz şi să-şi ridice fruntea către cer cu demnitate, deşi duşmanii îi încolţesc din toate părţile, doar-doar vor reuşi să-i răpună pentru totdeauna, fiindcă văd în ei nişte competitori puternici, capabili să-i pună la pământ printr-un singur cuvânt. Culorile pestriţe ale citadelei sunt zugrăvite cu pricepere, iar personajele, aparţinând diferitelor categorii sociale, fac deliciul cititorilor, care nu se mai satură admirându-i, sorbindu-le cu nesaţ vorbele, ce izvorăsc din puţul înţelepciunii sau din prea multa experienţă a vieţii sexuale. Bărbaţii roiesc în jurul damelor aflate în căutarea plăcerii supreme, dornice de partide sexuale ieşite din comun, neţinând seama de nimeni şi de nimic, fiind posedate de impulsuri primare. De morală nici nu poate fi vorba, căci aceasta nu este agreată de către majoritatea personajelor acestui roman, care înşeală până la paroxism, fără urmă de regret sau căinţă. Limbajul colorat şi viu al cărţii condimentează paginile încărcate de umor pur românesc, sănătos, încât este imposibil să nu râzi de fiecare dată când te afli în faţa unei fraze corect construită, dar presărată cu expresii comice, cu sintagme specifice limbii orale, astfel încât, naraţiunea devine o creaţie măreaţă, brodată atent cu firul de aur al limbii române autentice. Libertatea de exprimare nu este îngrădită deloc, iar autoarea face uz de întreg arsenalul lingvistic, conturând într-un mod inegalabil paginile acestei lucrări. Ceea ce o face şi mai deosebită este sinceritatea, pe care o etalează cu naturaleţe, asemenea unui copil nevinovat, ce spune cu uşurinţă absolut orice, fără să stea prea mult pe gânduri.
Forma romanului este interesantă, concentrică, deschizându-se cu o călătorie cu autobuzul şi încheindu-se la gară, acolo unde se întrevăd alte orizonturi, alte perspective şi multe dorinţe încă nerostite, dar puternice, ale eroinei acestui roman. O viaţă nu este de ajuns pentru a expune întâmplările memorabile prin care a trecut acest personaj, deoarece timpul îşi revendică secundele, pe care Oma Stănescu le-a cules graţios din pulberea veşniciei şi le-a aşezat în firida sufletului ei delicat, supus fericirii şi tristeţii vremelnice.
Cartea se lecturează cu o deosebită plăcere, datorită planului narativ echilibrat, cu unduiri fine de condei rafinat, prin care se revelează bucuria vieţii trăită la maxim.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
VLAD SĂRĂŢILĂ ŞI BUFONUL ERUDIT
Cartea lui Vlad Sărătilă, Alb inserat, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016 apare în fața cititorilor cu o superbă copertă în care Ioana Haraga a arătat explicit că a insera înseamnă a introduce o informație într-un text, a include un adaos într-un șir de numere, a face o inserție, ceea ce și realizează autorul în cartea sa: inserează albul zăpezii și al luminii peste lumea dispărută din parc, peste banca goală, în timpul înserării. Peste lumea gri, asemeni unui pictor, Vlad Sărătilă inserează alb, ca o binecuvântare: Fulgi albi, calzi, ca o binecuvântare, inserați la vremea înserării pe pagina care găzduiește punctul culminant al sorții: Ninge rar.../ Din cer clar... (p.84). Tehnica inserției predomină textul eseistic, în manieră postmodernistă, iar fragmentarismul este la el acasă.     Un personaj anonim vrea să iasă din anonimat; făcând paradă cu erudiția sa ne arată miezul de nucă al unei lumi de tipul Cănuță-om sucit, ori a lui Chagall, unde personajele sunt cu capul în jos, a lui Ion Anapoda și a noastră, de ce nu? Pentru că e un mic talmeș-balmeș pe aici(p.9), dar e imaginea  lumii nebune în care  trăim.
Decodarea textului eseistic este, iată, apanajul  bărbaților (Petre Popa, Ion Anton), dar și al femeilor (Liuba Pleșca și Claudia Partole), deși autorul spune sentențios: Cărților și femeilor le place să fie decodate(p.7). Vlad Sărătilă jonglează cu termenii teoriilor literare, opune pe Paronim lui Paradox, pe Alter-Ego sieși, creând alte personaje imaginare ca Omofon și Omograf. Nu contează cine este moderatorul de cenaclu, căci personajul autoproclamat guru își dorește o carte semnată de către discipolii săi, după cum reiese în Parastasul triumfal(p.21). Cu sine, cu mine, cu Ea (Eva sau My), cu personajele sale insolite, cu Omar Khayyam, poetul persan, autorul dialoghează monologic în proza sa lirico-filosofică sau liricoasă, cum spune el însuși. Cartea pare scoasă din pălăria dadaistă, cu fâșii de texte lipite, fără logică aparentă, dar cu multă forță ideatică interioară. Autorul mărturisește: Mai păstrez iluzia că e o scriere pentru toți, deși aproape toți cei care au citit textul mi-au zis că nu e chiar de plajă(p.7), fiind el însuși un enfant terrible de son siècle, ca și fratele său Rimbaud; persiflează, ironizează tot ce e considerat sacru, ia peste picior gândirea filosofică, teoriile și curentele literare, intertextualizează, compilează, demitizează ca un bun postmodernist întârziat. Erudiția este apanajul său, dar modul jucăuș în care ne-o prezintă prin personajele sale fantomatice, devine, uneori derizorie, din propria sa dorință.
Prin acest  talmeș- balmeș al textului răzbat adesea cugetări profunde, cu valoare de maxime, ale autorului sau ale altora, preluate pe cale livrescă, în dulcele stil...postmodern: Orice familie e un mic Turn Babel(p.58); Istoria ne arată că o dată la 1000 și ceva de ani se schimbă zeii( p.66); Timpul regăsit nu este invenția unui om bolnav de astm(p.42); Duminica este ocrotitoarea leneșilor(p.34); Cerul și pământul sunt vase comunicante(p.85); Fiecare bărbat e arhetipul lupului, oricât l-ai hrăni, tot spre pădure cată(p.59); Dacă te ridici la ceruri nebocit, este ca și cum te-ai prezenta la judecată fără CV(p.58); Experiența e mama înțelepciunii (Leonardo de Vinci); Eeh, poezie, poezie, sublimă fățărnicie, dare-ar epigonii-n tine(p.19); Sacralitatea trebuie dată pe mâna epigramiștilor și atunci ar căpăta credibilitate (p.19). Termenii erudiți se combină facil cu cei impudici(sex, poluție, rahat, falus), tot în manieră postmodernă, iar autorul descrie frumos actul senzual al iubirii ca o stare de levitație a femeii cu scolioză, în timp ce, un cuvânt, un fapt îl duce pe cărările deocheate ale bancului (vezi Înhumarea Evei, p.25) sau la constatarea că sexul este o zăbavă mai dulce decât cetitul cărților, în opoziție cu ideea veche a  cronicarului moldovean. Ironia și autoironia, paradoxul, umorul sunt omniprezente în acest volum: în definiția femeii, a căsătoriei (a-i da nevestei borta de la covrig), a iubirii, a prieteniei, a cununiei, a poeziei etc.  De la abject până la sublim, autorul ne reamintește că sacrul se află camuflat în profan, după cum spunea istoricul religiilor, Mircea Eliade. Căutarea sacralității  ne revine nouă, lectorilor.
Volumul are 20 de pagini de Note și comentarii sentențioase, tendențioase, trimiteri livrești numeroase, derutante și adesea inexplicabile, dar este o carte fără cuprins, unde nu întotdeauna acordul articolului posesiv - genitival e corect, unde adesea lipsește virgula înaintea conjuncțiilor coordonatoare adversative, unde Orfeu, prințul trac, este considerat grec ș.a. Dar, ca să fim în  ton cu ironia autorului, volumul e un soi de struțo-cămilă cantemirească, dar erudită, semnată de Vlad Sărătilă, un fals tratat de... poetică, nu de vânătoare, este o gâlceavă a înțeleptului cu lumea și a sufletului cu trupul, un Divan cantemiresc, extins la nivel universal.
Maria Vaida (Cluj-Napoca)

PASĂREA DODO, IARBA REALĂ A LUI DUMNEZEU ŞI EXISTENŢIALISMUL CONTEMPORAN: ROMANUL VADUL ARS, DE CONSTANTIN STANCU
Încă din 2011, când îşi editase romanul Pe masa de operaţie (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011, carte premiată la concursul internaţional „Titel Constantinescu”), remarcasem calităţile de excepţional prozator „creator de profunzimi abisale, parabolico-metaforice” (în linia lui Jorge Luis Borges), ale lui CONSTANTIN STANCU – într-o vreme în care proza românească a intrat „în colaps” - ... parcă scriitorii  de azi ar fi uitat şi să povestească, şi să facă introspecţie/analiză introspectivă, şi să construiască dialoguri credibile, şi să construiască o naraţiune metaforico-parabolică – şi, mai ales, să dea un mesaj fundamental (prin importanţă şi urgenţă existenţială) unui text.
Noul său roman, Vadul Ars (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2016), dovedeşte, din plin, că subsemnatul nu s-a înşelat asupra excepţiei, întru ale prozei româneşti contemporane - excepţie numită CONSTANTIN STANCU.
Cartea este structurată pe XXXII de „paliere narative”/capitole, adăugând sau reluând mesajele unor personaje  (aflate, majoritatea, în plin vârtej involutiv moral-spiritual!) – capitole prin care tema capătă variaţiuni, schimbări ale unghiului de viziune – reuşindu-se o adevărată frescă interioară a mentalului unei ţări, al unui spaţiu (în speţă, România...dar aceasta numai pentru credibilitatea unei demonstraţii extrem de minuţioase şi curajoase, făcută în zona „descinderii spre infernalitate”!), aflate/aflat în plină implozie moral-spirituală, din pricina doborârii tuturor reperelor existenţiale interioare: omenie, credinţă, loialitate, stabilitate armonios-creatoare etc.
Romanul pare, la prima vedere, un roman social, realist – despre lumea/”faună” românească postdecembristă. În realitate, pe măsură ce este citit şi, apoi, recitit - romanul lui CONSTANTIN STANCU devine o parabolă a convertirii cosmosului în haos, prin prăbuşirea sistemului axiologic interior-uman.
Localitatea „Vadul Ars” este un topos metaforic, ca şi „pasărea Dodo”:
1-„Vadu Arslocalitate monoindustrială, modelată de industrializarea forţată şi rigidă, practicată în anii 1947-1989, în România. Oamenii dependenţi de o singură intreprindere, de resursele ei ” – cf. p. 6;
2-„În oceanul Indian, pe insula Mauritius, a trăit o pasăre ciudată: pasărea dodo, personajul Dodo.  Era cam mare, nu zbura, grea, cam la 20-25 kg, se trăgea din lumea porumbeilor. Aşa era firul ei. Prin anul 1507, nişte portughezi au ajuns la ţărm, erau multe păsări, era frăţia Dodo, ca să zic aşa. Frăţia a dispărut fără soluţie, pasărea nu mai există. S-au făcut defrişări, câinii şi alte animale de casă au dat năvală în zonă, vânătoarea păsării, cuiburile ei deranjau pe oamenii de bine, apoi totul s-a topit, lanţul nu s-a putut susţine. Prin anii 1690 mai era pomenită, apoi, nimic! În 150 de ani, în contactul cu omul, pasărea a dispărut. Ce atinge omul neinstruit, omul flămând, cuceritorul, ca să zic aşa, se duce pe apa sâmbetei...Apoi alte istorii, cu animale...Dacă în natură, şi natura este o forţă, se petrec dispariţii, cu atât mai mult în lumea noastră, a oamenilor moderni...” (fragment din roman) – cf. p. 5.
Se sugerează, în mod subtil, că „omul flămând, cuceritorul” („omul modern”) a ajuns la stadiul ultim, acela de epuizare creativă şi de apogeu distructiv...şi, deci, că omul ar putea să nu fie unica specie (biblică), prin care lumea să se împlinească în...lumi: pot apărea, mereu, noi specii „conducătoare-cuceritoare”, care să-şi transforme „foamea” în... autofagie! „Pasărea Dodo” devine, din topos mental umanmithos universal, etern reiterativ, atât în „greutate”-echilibru relativ, cât şi în ...sinucidere.
Dar această parabolă despre „arderea” şanselor de umanitate şi de recosmicizare ale omului (metafora „şansei” este „vadul”, locul de trecere/salvare/depăşire a unui obstacol, interior sau exterior: „Vremea investiţiei s-a dus, a ars” – cf. p. 135, sau: „trece timpul şi noi ne ardem” – cf. p. 190) demonstrează şi altceva:
1-„a schimba” nu este, legic, niciodată, garanţia binelui, a restaurării paradisului uman. Dimpotrivă, „a schimba” poate, foarte uşor, să devină sinonimul îmbolnăvirii grave a organismului socio-spiritual („În lume apăreau boli, alte mişcări de oameni dintr-un loc în altul; cu alte motive, alţi învingători” – cf. p. 90 - de fapt, alţi Cavaleri ai Apocalipsei...) – sinonimul cancerului, al proliferării haotice şi fatale/letale, a unor celule bolnave:
-„Cancerul este o boală caracterizată printr-o diviziune necontrolată a unui grup de celule, care au capacitatea de a invada alte ţesuturi din organism, fie prin creştere directă în ţesuturi adiacente, prin invazie, sau prin migraţia celulelor spre locuri mai îndepărtate în organism, se ajunge la metastază. (...) Bătrânii îi zic RAC” (s.n.) – cf. p. 206. „Rac”, adică involuţie fatală/letală a moral-spiritualităţii umano-divine. Este simptomatic că fascinanta frivolă, Bianca Drăguţ, moare de cancer/RAC: Bianca Drăguţ este tocmai personajul care, la restaurantul „Macarena” („buricul neo-infernalităţiiVadului Ars...), deţine, ca-ntr-un seif uman (pentru eternitate rămas misterios, prin moartea ei...) secretele sufletelor tuturor personajelor din Vadul Ars („Împreună cu Bianca murea o lume...multe secrete se duceau împreună cu ea... Nu se va şti niciodată ce era în sufletul ei...” – cf. pp. 205-207) – dar şi face legătura între diversele paliere social-umane, între diversele caractere umane  - de la proteiformele şi, până la urmă, informele personaje Sorin Militaru, comisarul de poliţie, ajuns primar...sau Ion Ardelean, directorul subminativ al propriei uzine... sau Ion Jude, ziaristul-scriitor, care are cel mai sinuos parcurs, dintre personajele cărţii... – şi până la tragicul Ilie Talan, iubitorul de dreptate şi de raţionalitate cosmică, sfârşind zdrobit de pământul-Mamă Geea, în pântecul căreia a intrat toată UZINA-MAMELĂ VITALĂ A LUMII, de unde se „alăptează” şi „drepţii”-antecesorii „revoluţionari”, care vor/voiau să păstreze un echilibru cosmic, fie şi relativ, prin retehnologizarea/reorientarea existenţială a uzinei-lume... – dar şi „ne-drepţii”, adică aceia care fură tot fierul uzinei, pentru a-l preface în bani rapid câştigaţi...ucigând SURSA VIEŢII-UZINA! - ...neţinând cont, fireşte, că, de fapt, prin „fierul vechi” (în care au lăsat să se prăbuşească mama-uzină), adică prin fierul corupt de exerciţiul infernal milenar, se integrează, perfect, în „derdeluşul” fatal al lui Kali Yuga, Vârsta Neagră...ultima etapă involutiv-umană, extrem de scurtă, care duce la dispariţie lumea...”noua lume”, transformată într-o „pasăre-personaj Dodo”!
2-„a fi liber” presupune cea mai severă asumare existenţială, iar nu inconştienţă distructiv-haotică (de „beţiv”, ajuns să-şi „strige personalitatea în întuneric”!) - inconştienţă care duce, ireversibil, la starea de noapte/înnoptare a Duhului: „Era târziu, deja. Se înnoptase...Întunericul era destul de intens, lui Ilie (n.n.: Talan – greoi, precum „boul de jug”, dar, prin urmare, stabil şi loial umanităţii din el, chiar şi în regimul catastrofic mundan...o „pasăre Dodo” nefericită, deşi el ar dori să asigure fericirea tuturor...) i s-a părut ciudată, acea zonă era aşa de slab luminată, dar era o zonă mai puţin interesantă, era vorba de cultură, nu de politică, sau afaceri...În aerul nopţii, străbătea glasul unui beţiv: ÎŞI STRIGA PERSONALITATEA ÎN ÎNTUNERIC” (s.n.) – cf. p.  120.
3-„a schimba” poate foarte uşor deveni sinonimul lui „a corupe infernalo-plutonic”, a distruge spiritualitatea, în favoarea forţei oarbe şi brutale, care întâi aneantizează exteriorul, pentru ca, ulterior, să devină forţă suicidară (anomia nu poate duce decât, întâi, la stadiul entropic-haos şi, apoi, în final, la neant... la „smulgerea şinelor” şi dispariţia „semnelorMarelui Drum Existenţial): „Banii aduceau putere, automobile frumoase, poziţie în societate, influenţă, angajaţi care te linguşeau, care stau dependenţi de tine. Deveneau un fel de dumnezei pentru ei şi asta însemna putere. Puterea era un drog la care puţini puteau rezista, era drogul perfect atât în capitalism, cât şi în orice fel de societate (...). O parte din combinat se ducea, se rupea, oamenii erau puşi pe liber, urma un alt destin: meseriaşi de excepţie, ingineri, specialişti, erau lăsaţi ÎN CĂDERE LIBERĂ” (s.n.) – cf. pp. 121-122. În această situaţie, se atinge stadiul apocaliptic, când „se zice binelui, rău – şi răului, bine!”: „Moartea este subiectul care aduce mulţi bani!” – cf. interviul luat de Ioan Cristache, lui Bebe Apostol (bucureştenizatul care sună, mereu, din „capitala de judeţ”... pentru tot soiul de „antamări” şi aranjamente, care de care mai dubioase şi mai „cu substrat” ...mafiotic!... Bebe-„GURU, mai pe scurt”[ cf. p. 189]... o imagine „modernizat-reactualizată” a dracului-Chirică!), devenit, din Hermes-ul/Arielul lumii, dezintegratorul spiritual al lumii-pasăre Dodo”...
Iată şi consecinţele anomiei: „Banul fascina, nu mai erau reguli, sau au fost amânate intenţionat. Se putea citi în ziare de accidente, de morţi, calea ferată era smulsă, semnele industriale, tot ce era metalic dispărea peste noapte, lumea era în cădere. (...) Era o prăpastie între două epoci, nu era criză, era o prăpastie. Tranziţie? Ce tranziţie? Era saltul peste epoci, golul era sub noi, cine îl umple, când va trece vremea? Oare ce va fi în Vadul Ars? – gândea Ilie” – cf. p. 157. Ce va fi, după arderea şanselor existenţiale? Dispariţia şi... Adevărata Revoluţie... - căci cuvântul „revoluţie” nu înseamnă „schimbare”, ci revenire/reîntoarcere la stadiul iniţial/ORIGINILE SACRALE. Eventual, numit/e „paradis”... dar şi „re-integrare cosmico-mioritică”!
Visătorii-vizionarii oneşti - „păsări Dodo”, precum Ilie Talan, sunt excluşi de la festinul infernalităţii entropice: „Nu contează, Ilie, eşti un visător, atât, un visător. Cei care visează vor plăti un preţ mare, aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi, în continuare...” (afirmă Ana Nor, iubita lui Ilie Talan... care chiar se dăruieşte „norilor”-informului acestei lumi destructurate moral-spiritual...) – cf. 124. Şi, într-adevăr, amanta lui Ilie Talan, Ana Nor, are dreptate, în felul ei: fostul consilier al directorului uzinei - „pasăre Dodo” va sfârşi... - ...de fapt, îşi va reîncepe existenţa, într-un nou ciclu (imposibil de vizualizat de monştrii acestui stadiu terestru degenerativ...), asimilat fiind de pământul-Mamă Geea, intrând în „unicul anotimp” al stadiului extra-mundano-paradisiac: „Trupul lui a mai stat pe pământ, inert, fără viaţă, mai multe ore – l-a încălzit soarele, păsările au zburat peste el, mineralele din pământ i-au primit sufletul... La Vadul Ars era un singur anotimp...” (cf. p. 158).
Iubirea autentică/iubita autentică nu există, în romanul lui CONSTANTIN STANCU (Bianca Drăguţ, cea misterioasă şi frivolă, Ana Nor, amanta lui Ilie Talan, Angela Pop, amanta lui Ioan Jude ...sunt mai curând nişte fantoşe, care apar doar în momentele de criză spirituală şi hormonală ale bărbaţilor, conţinuţi în zona lor de proximitate...) - deci, nici măcar pentru Ilie Talan - „visătorul! - ci numai ca formă/mijloc de evadare temporară, iluzorie, dintr-o realitate absurdă şi revoltătoare, cu care personajele (cele care mai au un rest de conştiinţă, de responsabilitate şi de luciditate...dar şi o hipersensibilitate, care face din Ilie Talan un personaj teribil de vulnerabil!) nu se pot adapta, o realitate ca „lume pe dos”/lume tiranico-„ubu”-escă, de care fug, pentru că nu află, în ele, forţa de a o înfrunta, de a se lupta, până la capăt, pentru re-instaurarea nomos-ului sacru...
Ioan Jude, jurnalistul scriitor, devine, în finalul romanului, din fostul jurnalist curajoso-agresiv (de fapt, „orientat”, către senzaţionalul bine plătit!), din „afaceristul cu spirit” (scrie doar pentru bani, „gâdilând”, cu efemeride literare, stil „colecţia submarinul Dox”, „libidoul”, josnic şi penibil, al maneliştilor socialo-aculturali! - ...dar „dezvoltă” şi alte afaceri, „pe picior”!), din aparent „asimilatul/adaptatul la infern” –  devine raisonneur-ul şi „judele”-judecătorul (dacă nu cu funcţie soteriologică, măcar cu funcţie alertiv-ultimativă, pe fondul unui penetrant vizionarism...de „ultimă oră!), asimilatorul adâncimilor semantice ale parabolei lumii - „pasăre Dodo” (povestită de personajul echivoco-proteic Ioan Hora) – parabolă oferită nouă, tuturor „oamenilor moderni”, ca „temă acasă” ultimativă, de către eruditul (etern meditativ, asupra temeliilor lumii şi asupra legilor cosmico-divine, precum şi a efectelor încălcării Nomos-ului Cosmico-Divin!) CONSTANTIN STANCU.
Întâlnindu-l Ioan Jude pe Ioan Hora (la prima vedere, cei doi „ioani” şi-ar fi, unul altuia, alter-ego-uri...în realitate, vom vedea, imediat, că nu este decât o nouă iluzie, creată de Marele Iluzionist-Satana, la orice final de lume...cu scopul aducerii deznădăjduirii, deci a pierzaniei spirituale, fie şi în ultima clipă existenţialo-mundană, în conştiinţa omului dezasamblat/demontat spiritual şi scindat, la modul schizofrenic...), un creştin evanghelic, trăieşte două experimente succesive:
1-Ioan Hora îi oferă atât o nouă imagine, a unei alte variante posibile de stabilizare nomotică a lumii (subminată, însă, mereu, de „guvernul lumii”, care „trage cu tunul în satele-cercuri ale stabilităţii”!) - cât şi parabola „păsării Dodo” - sfârşită prin concluzia judicioasă: „Omul trebuie să reînveţe totul. A pierdut multe...Centrul [n.n.: se sugerează, prin topica frazei şi virgulă, faptul că esenţa autodistrugerii lumii este pierderea CENTRULUI EI - DIVINUL!], ne-am implicat  pentru a ne întâlni aici. E un mod de viaţă. Oamenii au nevoie de Dumnezeu, nu o spun, dar o au…Acută nevoie. Au existat prin anii treizeci comunităţi în Brazilia, care s-au grupat şi au făcut sate. Guvernul a tras cu tunul în colibe, în şandramalele lor; şi aveau de toate, dar nu a convenit celor puternici… Se înţelegeau, se ajutau, conflictul era exclus. Cu tunul au tras, dorau să lichideze comunităţile care le stăteau în cale…”. Deci, răul este printre noi, îl purtăm cu noi, lângă noi, „îl alegem” ... ”democratic” pe diavol, şi el ne guvernerază cu tunul stricător de cercuri stabil-armonioase! - şi ne subminează orice încercare de re-facere a Armoniei Paradisiace, aici, pe Pământ...
Imaginea unei variante (tolstoiste[1]) de soluţionare spirituală a apocalipsei lumii este interesantă: prin centrul său evanghelic re-unificator şi restaurator nomotic (...centru care este situat extra-sanctuaric, extra-eclezial), totul pare a-şi fi redobândit locul şi rostul, Ioan Hora definind, foarte critic (dar just!), dintr-un adăpost-interior existenţial (precar încropit), exteriorul-lume pierdută în anomie şi schizofrenie a conştiinţei: „Oamenii nu prea mai au răbdare, vor totul acum! Intră în laţ (n.n: laţul CONSUMISMULUI ATOTÎNROBITOR!) şi nu mai au soluţii, nu pot ieşi din capcana personală. Îşi ipotechează viaţa pe zeci de ani! Au dreptul să ştie tinerii, oamenii se duc acolo (n.n.: la Centrul Evanghelico-tolstoist) să socializete, să se închine, deşi nu o declară, apoi dependenţa de tehnologie... Multe probleme... Copiii sunt afectaţi, se pare că o parte a creierului nu se mai dezvoltă, calculatorul le blochează voinţa, nu mai simt durerea, nu le mai au cu sentimentele curate... Ceva îi marchează”  (n.n.: Apocalipsa vorbeşte despre „marca-pecetea” Anti-Hristului!);
2-dar Ioan Jude constată că Ioan Hora (deşi emite judecata de valoare absolută, exprimată, însă, în termeni şovăielnici...puşi sub semnul particulei adverbiale „cam”: „Ce e de la om se cam topeşte, ce e de la Dumnezeu, rămâne!” – cf. p. 214)  - era, de fapt, un individ extrem de bine adaptat la lumea socială anomică: era perfect pus la punct cu birocraţia şi se „mula” uluitor de bine, pe această formă perversă de moarte spirituală („birocraţia e necesară, că aşa e pe lume, acte, aprobări, situaţii”), precum cameleonul sau paiaţa depersonalizată, mândră că devine centrul atenţiei derizorii a membrilor unei lumi derizorii...era perfect nepăsător la provenienţa banilor pentru „centru”... primea bani-donaţii „fără miros”, de la americani, „de prin toate ţările” („Am bani, vor veni din toate ţările, unii sunt curioşi, alţii, mă rog...”)  - iar culmea cameleonismului lui Ioan Horea este sesizată şi parabolizată/metaforizată de CONSTANTIN STANCU prin „iarba artificială/sintetică” a tuturor spaţiilor şi terenurilor „centrului”: „Jude... privi iarba sintetică, bobiţele de cauciuc din iarbă, totul părea la locul lui...” – cf. p. 212.
Finalul romanului restabileşte, însă, prin ochii lui Ioan Jude, autenticitatea nomos-ului cosmico-divin, cu valenţe soteriologice – şi îndepărtarea de cameleonismul tip Ioan Hora:
Jude se îndepărtă de Ioan Hora, o luă spre ieşirea din centrul acela. Mergea şi se gândea. Mintea intră într-o febră profundă, incontrolabilă. Adevărul trebuia să fie profund... Îi reveni în faţa ochilor iarba aceea sintetică, ea imita bine iarba naturală. Privi spre dealul vede din apropiere, iarba reală îi mângâia ochii. Se încărca de energie privind iarba. Învingătoare, de neoprit...” – cf. p. 215.
Da, doar Iarba Verde/REALĂ, a Lui Dumnezeu-Cel-Veşnic-Viu, mai poate salva această lume socio-umană, intrată pe calea neagră a entropizătrii finale: da, Iarba Verde/REALĂ, a Lui Dumnezeu-Cel-Veşnic-Viu, prin modelul ei de afirmare plenară, ca model al luptei pentru Adevărul-Viaţă - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”, se autodefineşte Hristos-Dumnezeu... - ...prin modelul vigorii sale auto-constructive şi reiterativ-existenţiale, cosmico-divine – după modelul arhetipal al Coloanei Brâncuşiene!) – ne poate re-aduce la originile sănătoase/însănătoşitoare de fiinţă, replasându-ne într-un „egou-fără-egoism” – NE POATE, DECI, „REVOLUŢIONA, în autenticul sens al acestei vocabule latineşti!
Această lume socio-umană, care pare, de mult, intrată în ultimii ani ai ceea ce ocultismul şi antroposofia numesc „KALY  YUGA” - se arată ochilor noştri cumplit debilizată şi, aparent, ireversibil  destructurată, dez-energetizată, la toate nivelurile (mai ales la cel al Logos-ului: de observat cum un politician, în discursul său către alegători, foloseşte exact aceleaşi expresii degradat-golăneşti, ca şi analfabetul-„lider al romilor”, Faţă Neagră: „Votaţi-mă! I-AM RUPT!” – s.n. – cf. p. 107)!
Victoria IERBII VERZI A LUI DUMNEZEU (opusă „lumii sintetice”, artificializate prin completa debusolare şi degenerare a sistemului de valori!) este singura speranţă că „pasărea Dodo” (exterminată de suicizii oameni, infectaţi de răul-entropie, de răul anti-nomotic, de răul-trădării şi făţărniciei cvasi-infinite!) - poate re-deveni FRĂŢIE COSMICĂ!
...Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”:  „political  correctness”... -  se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus...), de revoltă şi de invidie non-profesională...da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii...) structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!
CONSTANTIN STANCU, cel puţin prin aceste două romane (Pe masa de operaţie şi Vadul Ars) este, deocamdată, câştigătorul cursei, pentru afirmarea romanului parabolic contemporan românesc. Depăşind, cu multe „lungimi de barcă”, fireşte, toate „postmodernismele” valahe...încă la modă!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]-Tolstoism – Lev Tolstoi, genialul scriitor şi gânditor rus, vedea rezolvarea problemei sociale în „împăcarea dintre mujic şi moşier”. După părerea lui Tolstoi, aşa cum reiese din operele scrise şi, în special, din povestirea „Dimineaţa unui moşier”, mujicul trebuie să dea ascultare, mai departe, boierului - iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârşirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate faţă de fratele-mujic şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i îmbunătăţi viaţa. Pentru Tolstoi, feudalismul nu constituia un rău social; era şi el de acord că trebuie înlăturat cu orice preţ, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării fireşti a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.
Pentru înlesnirea apropierii dintre ţăran şi moşier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el înfiinţează la Iasnaia Poliana o şcoală, întemeindu-şi un sistem propriu de educaţie liberă, „ce avea la bază metoda conversaţiei libere cu şcolarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înfiinţează revista „Iasnaia Poliana”, având drept colaboratori pe învăţătorii şcolilor din împrejurimi.

FORŢA CURAJULUI DE GEORGETA DAMIAN
Volumul „Forţa curajului”, semnat de Doamna Georgeta Damian, Editura Academica, Galaţi 2005, este dovada unei izbândiri în lupta cu (aproape!) imposibilul, realizată prin eforturile cumulate ale celor implicaţi în această poveste adevărată şi grea.
Punctul principal al acestei cărţi este dârzenia şi perseverenţa cu care Vlad („înainte de a împlini un an, fiului meu, Vlad, i se pune diagnosticul de acondroplazie”, o boală congenitală de cauze necunoscute care afectează oasele lungi ale corpului uman), reuşeşte să se mobilizeze pentru a-şi realiza dorinţa sa de vindecare. Alături de el sunt cei dragi,  mama sa Georgeta, tatăl său Vali, sora Alina, apropiaţii fireşti, rudele, prietenii cunoscuţi şi necunoscuţi, toţi cei care îi însoţesc cărările întortocheate prin labirintul atâtor încercări dureroase, nepregetând să presare peste tot florile înţelegerii şi ale iubirii. Toţi ceilalţi oameni, medici din ţară şi din străinătate, asistenţi şi asistente, profesori şi colegi de şcoală, terapeuţi, oameni simpli, care empatizează cu deznădejdea acestei familii şi înţeleg acel curaj ce vine dintr-o mare credinţă în Dumnezeu. Oameni, al căror nume autoarea îl aşează în paginile scrise, ca într-o carte de onoare, ce trebuie citită cu respect şi gratitudine.
Într-un gest de recunoştinţă, autoarea volumului, doamna Georgeta Damian, a scris despre toţi cei care au participat cu dăruirea lor fizică, morală şi materială la împăcarea unui destin nemilos cu armonia demnităţii personale la care oricare om are dreptul şi pentru care merită să luptăm. Această poveste cu final fericit pare a avea un motto convingător: „Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie este lupta”, cuvinte pe care le aflăm la sfârşitul cărţii, în acele pagini ce cuprind un adevărat decalog prin care autoarea, mamă care a trecut împreună cu Vlad, fiul său, prin furcile caudine ale unei lupte dure din care au ieşit învingători, are puterea să sintetizeze tot efortul făcut şi tot ajutorul primit.  
Volumul „Forţa curajului”, pe care autoarea Georgeta Damian, citând din Gabriel Liiceanu, îl consideră „o scrisoare către departele nostru” este, de fapt, manualul care ne învaţă omenia şi, odată în plus, credinţa în Dumnezeu şi în bunătatea oamenilor, întotdeauna solidari cu semenii aflaţi în dificultate. Avem în faţă un tratat de medicină scris mai altfel, deoarece acesta nu vine de la profesori eminenţi, titraţi, cei care scriu pentru studenţii lor, ci de la cea mai îndreptăţită dăscăliţă, o dăscăliţă care ne învaţă curajul conştientizării problemei ce va trebui rezolvată, o mamă care descrie cu lux de amănunte procedurile pe care le suportă fiul său pentru devenirea sa spre starea de normalitate, o mamă care luptă împreună cu el, pentru el.. Ce dacă este vorba de „cuie în oase” pentru alungirea şi consolidarea lor, ca să mă refer doar la atât? Ce dacă la un moment dat „lumea lui se împarte între pereţii spitalului şi dincolo, în libertate şi normalitate”. Toate eforturile, lupta cu durerile fizice şi morale  transformă omul. Acum „este evidentă diferenţa dintre Vlad - copilul din urmă cu câţiva ani şi Vlad - adultul de azi”.
Avem în faţă nu un volum, nu o carte, nu o plachetă  (deşi scriitura autoarei dovedeşte un adevărat talent literar prin analizele psihologice aducătoare de nelinişti, întrebări şi răspunsuri!), ci un adevărat dar ce ne îmbogăţeşte pe noi, cei neîndumnezeiţi cu atâta putere şi înţelepciune. Desigur că nu este o carte de beletristică în sensul cel mai pur, nu cuprinde pasaje imaginative, iar descrierile de natură nu pictează paginile ca în orice altă scriere. Aici, petele de culoare care bucură ochiul sunt doar fotografiile care însoţesc evoluţia fiului de la „...micul Maradona” până la „...răsfăţatul fetelor”. Deoarece, Vlad învinge!...„Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor aduna”.  Spune autoarea: „Dacă fie şi o singură persoană, citind această carte, găseşte curajul să plece la luptă şi să meargă până la capăt, atunci aceste rânduri îşi vor fi atins scopul”. O lecţie de viaţă, ce ne spune tuturor: Ocrotiţi hotarul de viaţă al copiilor, lărgiţi-i circumferinţa zi de zi şi încununaţi-o cu florile iubirii!    
Astăzi, când eu mă aplec asupra acestor rânduri cu înduioşare şi multă dragoste, Vlad, învingătorul Vlad,  este „Vlad Damian, singurul român care s-a operat în Franţa la sfârşitul anilor 90 şi a câştigat peste 20 de centimetri în înălţime, după ce şi-a lungit şi tibia şi femurul în operaţii succesive! Dacă îl priveşti astăzi pe profesorul de muzică Vlad Damian îţi vine greu să crezi că tânărul de aproape 1 metru 70 de astăzi abia depăşea în urmă cu 16 ani 1 metru 40. Şi totuşi, dorinţa să de a fi mai înalt i-a fost îndeplinită la capătul a trei ani foarte dureroşi şi plini de privaţiuni”. ( citat din Reportajele telejurnalului TVR 24mai2014).
Relevante sunt ecourile pe care le-au simţit toţi ce care au citit paginile pline de durere nemărginită şi curaj mângâiat de Sfintele Palme Dumnezeieşti întru întărire şi împlinire. Am vrea să amintim câteva nume care apar în ediţia a doua a cărţii sub titlul „Gândurile şi sentimentele unor prieteni” (după citirea cărţii „Forţa curajului” - Georgeta Damian), reacţii în care vom întâlni exprimarea unor sentimente deosebite despre această fericită finalitate a unei lecţii de viaţă. Iată-i pe cei care au scris până acum despre familia Damian, un exemplu de suraj şi dăruire: Liviu Palade, conf. dr. ing.,Universitatea din Lyon, Franţa; Monel Tratatovici, inginer navalist si campion naţional universitar de şah al României, Israel; Dan Mihalcea, inginer frigotehnist Cluj; Elena şi Cătălin Dobrea, ingineri, Suedia; Laura Ivaşcu, inginer, Italia; Alexandru Dobrovicescu, prof., dr. inginer, Univeritatea „Politehnica” Bucureşti; Liliana Huţanu, ing. frigotehnist, Galaţi; Bogdan Horbaniuc, prof. dr .inginer, Universitatea „Gh. Asachi”, Iaşi; Camelia Solomon, inginer, Girona, Spania; Carmen Dumitrescu, inginer, Toronto, Canada; Dana Debu, inginer, Londra, Anglia; Gabriela Babeş, Braşov; Iana Druţă, inginer, Bucureşti; Irène şi Antoine de Santis, amici, Paris, Franţa; Leontin Surdeanu, student, Barcelona, Spania; Marlena Pleşa, avocat, Galaţi; Michaela Ceresnea, medic, Paris; Ema Panaite, prof., dr. inginer, Univeritatea „Gh. Asachi”, Iaşi; Gh. Popescu, prof., dr. ing., Universitatea „Politehnica” Bucureşti; Raluca Druţă Gheorghiu, sociolog, Montreal, Canada; Veronica Tiron, inginer, Galaţi; Cătălina Neculiţă, studentă, IEI, Galaţi; Veronica Balaj, scriitor-jurnalist Radio Timişoara; Carmen Sabău, radio-chimist, Bolingbrook, Chicago, SUA; Ionescu Cătălin Irinel, lt.col (r), inginer, expert criminalist; Crina Enache (Cocari), inginer, Michigan, SUA şi Virgil Nistru Ţigănuş, Revista „Dominus”, Galaţi, din cuvintele căruia ne vom permite să cităm în încheiere,(cu scuze pentru ceilalţi, care îşi merită, de asemenea, omagiul nostru): „Volumul FORŢA CURAJULUI reprezintă jurnalul unei comunităţi de oameni de omenie într-o lume tot mai egoistă.... Este dintre cele mai impresionante mărturii despre curajul, dragostea, încrederea şi solidaritatea în suferinţă. Autoarea se integrează în familia spiritelor ocrotitoare ale femeilor române. O recomandă frusteţea şi plasticitatea discursului, muzicalitatea gregoriană a frazei, adică un aliaj de încredere, căldură şi speranţă”.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

 

SPIRITUALITATE
FORȚA VOINȚEI
Omul este un imens laborator informatic, un întreg univers, în care fiecare particulă devine o sferă de lumină și un bun pentru eternitate. Atât de complex și unic! Minunat și perfect! Fiecare ființă reprezintă o forță în sine, capabilă să răstoarne munții, dacă e nevoie. Cu puterea minții, oricine ar putea să stăpânească lumea. Problema este că, de cele mai multe ori, nu reușim să ne stăpânim pe noi înșine. Țintim atât de departe, dar nu suntem în stare să menținem echilibrul ființei noastre, devenind prizonierii propriei persoane. O astfel de stare este atât de nocivă, încât, cu mare dificultate reușim să ieșim din ea. Ne acaparează ușor, uneori chiar fără să ne dăm seama, și ne trezim în mijlocul furtunii, lipsiți de apărare, expuși unei imposibile încercări. Datorită egoismului și a unei păreri foarte bune despre sine, omul nu-și mai recunoaște identitatea și crede că este stăpânul Universului, zeul suprem, căruia i se îngăduie orice, fără să fie tras la răspundere. Nimic mai greșit! Uităm că suntem oameni, supuși greșelii și păcatului, de multe ori slabi și neputincioși. Bineînțeles că nu trebuie să ne plângem de milă! Cu toate acestea, e necesar să ne acceptăm identitatea, să recunoaștem că suntem muritori și că orice faptă are și consecințe. Toți filosofii au înțeles asta! Orice cauză are un efect! Tot ceea ce facem sau spunem se răsfrânge asupra noastră și a semenilor noștri. Cine uită acest lucru, se va autocondamna pe veci. Efectele acțiunilor se întorc la noi, asemenea unui bumerang. Nimic din ceea ce facem nu se pierde. Cumva, acestea se contabilizează și vom trăi în funcție de ceea ce am semănat.
Oamenii culeg roadele vieții lor către apusul acesteia, când vor simți împăcarea cu sine, liniștea și armonia din suflet, ori, dimpotrivă, își vor frământa gândurile în fel și chip, neaflându-și liniștea sau odihna înaintea plecării din această lume. Oamenii cu simț practic își măsoară cuvintele și faptele cu mare atenție, nedorind să piardă nici măcar un crâmpei din energia interioară, convinși fiind că aceasta se poate epuiza oricând. Cei idealiști și sentimentali consideră că visarea este primordială în viața lor, lăsându-se purtați de valul hazardului, acceptând orice opurtunitate, fără a se gândi prea mult. Aceștia din urmă par a fi mai ancorați într-un anumit crez decât pragmaticii. Pentru ei este foarte importantă prezența divinității în orice clipă a existenței, bazându-se enorm pe pronia cerească. Această convingere le este întărită la fiecare pas, indiferent că sunt întâmpinați de fericire sau de necaz. Ei știu că tot ce li se întâmplă are un sens anume, doar că în acel moment nu sunt în stare să-l perceapă. Tot datul este cu rost, așa cum gândeau cei din vechime. Nimic nu este întâmplător – aceste vorbe fiind deja un conductor către țelul mult dorit.
Ar fi grozav să învățăm, atât din propriile greșeli, cât și din ale altora. Așa, poate că am suferi mai puțin, poate că am realiza mai multe din cele propuse și am fi mai mulțumiți. Dar, ce să-i faci? Până nu se lovește de singur de grindă, omul nu învață nimic! Experiența personală este cel mai bun filosof, indiferent câte cărți am citi sau câte alte experiențe am fi văzut în viață. Ființa umană pare a fi programată să treacă strict prin anumite etape ale vieții, menite să-i întărească propriul crez. Fie că sunt dificultăți, obstacole de tot felul sau momente benefice, omul trebuie să ia aminte și să învețe rostul vieții. Unii trăiesc doar pentru că trebuie sau nu au încotro, căci s-au născut fără a fi întrebați dacă sunt de acord, alții știu exact pentru ce au venit în această lume, își înțeleg menirea și, întreaga viață luptă pentru atingerea acelui scop, pentru îndeplinirea acelei misiuni, știută numai de ei. Astfel, cu privirea și gândurile înainte, merg încrezători pe drumul pe care și l-au ales, fiind convinși că numai așa le va fi bine și nu au trăit degeaba.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
SIMULĂRI PE CALCULATOR UTILIZATE PENTRU INSTRUIRE
Tehnologiile utilizate în predare/învăţare/evaluare au evoluat de-a lungul timpului, în special în ultimii 20 de ani. Utilizarea în domeniul educaţional a tehnologiilor informatice a dat naştere unui tip de instruire cunoscut sub denumirea de e-Learning, acesta având drept scop îmbunătăţirea performanţelor indivizilor şi organizaţiilor.
Se deosebesc următoarele tipuri de e-Learning: învăţarea bazată pe calculator (CBL, Computer-based Learning), care se referă la utilizarea calculatorului în sala de clasă, acesta fiind văzut ca o componentă cheie a mediului educaţional; pregătirea bazată pe calculator (Computer-based training), în care cei instruiţi învaţă prin parcurgerea unor programe speciale de pregătire pe calculator, în funcţie de domeniul lor ocupaţional (tipul acesta este specific companiilor şi instituţiilor – publice sau private – care oferă angajaţilor şi persoanelor active programe de calificare şi reconversie profesională); învăţarea colaborativă susţinută de calculator (Computer-supported collaborative learning), destinat îmbunătăţirii predării şi învăţării cu ajutorul noilor tehnologii Web: wiki-uri, bloguri, microbloguri, reţele sociale, sisteme de bookmarking, fluxuri RSS şi Atom, podcast-uri (majoritatea acestor tehnologii sunt reprezentative pentru ceea ce se cunoaşte astăzi ca Web 2.0).
Calculatoarele – folosite corect din punct de vedere pedagogic – s-au dovedit a fi instrumente foarte utile în procesul de predare şi învăţare a unor discipline diverse, în particular a matematicii şi ştiinţelor naturale (e.g., fizica, chimia, biologia), permiţând crearea şi utilizarea unor instrumente şi medii de învăţare care extind posibilităţile instrumentelor tradiţionale (table, hărţi, planşe, cărţi, laboratoare etc). Acestea sunt proiectate pentru a ghida educabilii (elevi şi studenţi) în asimilarea unor cunoştinţe sau pentru a-i ajuta să îndeplinească sarcini specifice, precum şi pentru evaluare. De asemenea, noile instrumente oferă educabililor şi profesorilor noi posibilităţi: creează oportunităţi deosebite pentru interacţiune; furnizează noi modalităţi de îmbunătăţire a predării; permit crearea comunităţilor locale şi globale; extind oportunităţile de învăţare pentru profesori.
Dintre toate instrumentele bazate pe utilizarea calculatorului, simulările reprezintă unul dintre cele mai potrivite pentru îmbunătăţirea procesului educaţional. O simulare este un program de calculator care reproduce un fenomen natural prin vizualizarea evoluţiei stării acestuia. Starea este descrisă prin intermediul unui set de variabile care se modifică în timp datorită execuţiei repetate a unui algoritm dat. În context educaţional, simulările pe calculator implică modelarea fenomenelor din lumea reală cu scopul de a ajuta educabilii să obţină o perspectivă corectă asupra unor sisteme fizice complexe, determinând astfel înţelegerea aprofundată a unor concepte ştiinţifice.
Un model este o reprezentare conceptuală a unui sistem fizic şi/sau a proprietăţilor acestuia, modelarea fiind procesul în care se construieşte această reprezentare. În principiu, modelarea pe calculator necesită parcurgerea etapelor următoare: analiza problemei; identificarea variabilelor şi algoritmilor; implementarea modelului; rularea implementării şi analiza rezultatelor, rafinarea şi generalizarea acesteia; prezentarea rezultatelor. Implementarea modelului ia forma unei simulări pe calculator, care permite testarea lui în diverse condiţii, având scopul de a învăţa despre comportamentul acestuia. Este evident că aplicabilitatea rezultatelor unei simulări depinde de acurateţea cu care modelul utilizat descrie fenomenul/sistemul fizic real.
Animaţiile, care însoţesc simulările pe calculator, oferă posibilitatea manipulării unor mari cantităţi de date, determinând educabilii să-şi formeze o imagine mentală corectă asupra fenomenelor studiate, permiţându-le totodată să le explice în termeni de modele şi teorii. De asemenea, simulările pe calculator ale fenomenelor fizice oferă numeroase avantaje, câteva dintre acestea fiind următoarele: înlocuiesc echipamente adesea deosebit de costisitoare; pot fi multiplicate într-un număr practic nelimitat; permit obţinerea într-un timp scurt a unor seturi mari de date experimentale; cei care învaţă au posibilitatea de a le utiliza în mod repetat, astfel încât pot urmări modul în care se desfăşoară fenomenele studiate şi extrage concluziile necesare.
În principiu, simulările trebuie să permită celor care învaţă nu numai manipularea unor obiecte pe ecranul calculatorului (având drept scop explorarea conceptelor de bază), ci şi să ofere acestora instrumentele necesare pentru formularea şi testarea unor ipoteze referitoare la fenomenele studiate. Interactivitatea simulărilor – caracteristică esenţială a acestora – furnizează educabililor posibilitatea de a-şi modifica modelele mentale existente prin compararea rezultatelor modelelor studiate cu aşteptările lor. Crearea unei simulări presupune de cele mai multe ori un efort important, punctul de plecare fiind reprezentat întotdeauna de înţelegerea profundă a fenomenului fizic simulat.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
PUŢINĂTATEA ŞI PRECARITATEA CUNOŞTINŢELOR UMANE
Fiind „cea mai fragilă trestie din natură” (Blaise Pascal), nu numai că omul a încercat să se salveze cu condiția sa de „trestie gânditoare”, dar – prin trufia distingerii între bine și rău cu prețul păcatului originar și apoi cu descalificanta afirmație că Dumnezeu a murit – el a sfârșit prin a crede în ipoteticul salt de pe locul pe care i l-a rezervat Creatorul în planul Său inițial („el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ – Genesa 1/26), pe acela de buric al Universului. Că,adică, ar fi singura ființă inteligentă din lumea viului, o lume despre care știe neștiind prin prelungirea derutantului mișmaș dintre creaționism și evoluționism, iar în această calitate el își poate permite orice prostie și samavolnicie, până și aceea de a distruge viața de pe micuța noastră planetă în urma unui război atomic.
Vasăzică avem de-a face cu o veritabilă barbarie științifică („barbaria nu-i mai puțin barbară fiindcă este mai puternică”, ne avertizează André Malraux), asta deoarece „tehnica face  prea multă concurență lui Dumnezeu”...
Tocmai de aceea, lesne încrezătorii în mistica științei și tehnicii (unora ca aceștia, Nae Ionescu le spunea în derâdere „științificii”), ar trebui să nu uite nici de celebra și mereu actuala spusă socratiană „Știu că nu știu nimic” (înțelepciunea poporului român este oleacă mai plastică: „Toată viața înveți și tot neștiutor mori”), de forța adevărului găzduit în sentința Apostolului Pavel: „Înțelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (firește, este vizată primejdioasa înțelepciune umană lipsită de credință în Cel ce este Rațiunea Însăși), iar mai aproape de noi, de atotumana recunoaștere-părere de rău țiolkovskiană (Konstantin Țiolkovski, un mare și incurabil visător într-ale astronauticii) din Dulce ținut al poamelor, încântătorul roman al lui Evgheni Evtușenko: „Toate cunoștințele noastre  - din trecut, prezent și viitor – sunt un nimic față de ceea ce nu vom ști niciodată”!
Da, căci la urma urmelor ce știe cu precizie preaștiințificul om modern despre viață și moarte, despre universul lăuntric, microunivers și macrounivers, despre materie, spațiu și timp, despre bine, adevăr și frumos, despre inteligență și dragoste, eternitate și efemeritate, mișcare și repaos, lumile văzute și cele nevăzute, în ultima instanță despre el însuși și semenii lui?! Toate trăirile, cunoștințele și acțiunile lui se bazează mai degrabă pe presupuneri și probabilități decât pe certitudini, se folosesc mai mult de instincte și rutină decât de judecată și raționament.
Și cum orice petic este după sac, științele omului (de care acesta este mândru nevoie mare) sunt croite după chipoșenia și mintoșenia lui. Adică extrem de încurajatoare în formă, dar cu totul și cu totul lamentabile în conținut.
Iată, bunăoară, istoria – cea mai veche dintre disciplinele umane ridicate la rangul de știință. Nu singură, ci împreună cu filosofia. Da, dar filosofiei, în pofida definiției dată de Aristotel („Filosofia este arta artelor și știința științelor”), modernii i-au refuzat calitatea de știință, atribuindu-i imprecisul rol de „Cea mai generală concepție despre lume, societate și om”.
Așa că istoria a rămas în continuare cea mai veche știință (sic!) despre aflarea și interpretarea la comanda politicului a evenimentelor din trecutul omenirii mai îndepărtat și mai apropiat. Atâta de științifică, încât ni s-a vârât în cap nerozia cu preistoria și primitivismul predecesorilor noștri, deși ea, chiar ajutată de alte științe, este incapabilă să ofere explicații cât de cât credibile în legătură cu ceea ce deja ne-am obișnuit să numim enigmele trecutului: piramide și temple construite la milimetru, deseori fără mortar, din blocuri de sute de tone fiecare, desene și picturi rupestre care „vorbesc” despre o civilizație net superioară celei din zilele noastre, statuete-astronauți, hărți (de pildă, uluitoarea hartă a lumii din anul 1513, atribuită amiralului turc Piri Reis), diverse obiecte executate din metale năucitoare pentru științificii de azi (bunăoară din aluminiu sau, așa ca faimosul cui dacic, din alfa-fier cu fenomenala puritate de 99,9%), baterie electrică și calculator din urmă cu mii de ani etc, etc.
N.B. Tot de la antici aflăm ce înseamnă a ști. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

UNIO MYSTICA
1. Plotin – năzuinţe şi influenţe
Deşi filosof păgân, însă – ce-i drept – unul mistic, Plotin s-a dovedit într-atât de preocupat de aflarea drumului spre Dumnezeu, încât a exercitat o puternică şi fecundă influenţă asupra unora dintre părinţii Bisericii creştine, ca de pildă asupra Sfântului Augustin (cugetările acestuia despre bine, rău, moarte etc.), respectiv asupra Sfântului Ambrozie, acesta folosindu-se consistent de unele tratate plotiniene pentru a-şi scrie câteva dintre cele mai faimoase predici.
Însăşi viaţa lui Plotin – o viaţă austeră şi exemplar dedicată contemplaţiei, s-a constituit într-un model urmat nu doar de discipolii săi, ci – o sută de ani mai târziu – şi de Augustin, înainte de convertirea sa la creştinism. Concret, despre ce este vorba? În cartea Viaţa lui Plotin, Porphyrios (unul dintre discipolii apropiaţi ai filosofului) ne înştiinţează că „Plotin se bucura de mare trecere pe lângă împăratul Gallienus şi soţia acestuia, Salonina, care îl preţuiau nespus”.
Bizuindu-se pe aceste prietenii sus-puse, Plotin vroia să-şi realizeze visul cu reclădirea oraşului ce existase cândva în Campania, dar apoi fusese complet distrus. Plotin făgăduia să se retragă în această cetate cu învăţăceii săi, cetate ce avea să se numească Platonopolis, întrucât locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Platon.
Porphyrios ne aduce la cunoştinţă că dorinţa filosofului ar fi fost îndeplinită „dacă anumite personaje din anturajul împăratului nu s-ar fi împotrivit din pizmă, din răutate sau din cine ştie ce altă pricină josnică”.
Ei bine, astfel de obşti existau de veacuri, ne spune Pierre Hadot în Plotin sau simplitatea privirii, dacă ar fi să ne gândim doar la comunităţile pitagoreice ori la mănăstirile eseniene. Fapt este că visul neîmplinit al lui Plotin cu cetatea filosofilor l-a cucerit într-o asemenea măsură pe Augustin, încât – după cum mărturiseşte în Confesiuni – el însuşi a început să viseze la un falanster al filosofilor, unde împreună cu prietenii săi ar fi putut uita cu totul de „sâcâielile şi greutăţile vieţii omeneşti”. Demn de reţinut este faptul că Augustin avea o mare preţuire pentru Enneadele lui Plotin, a căror lectură i-a hotărât convertirea la creştinism, şi că în Epistola 117 el afirmă că printre auditorii filosofului nostru erau şi mulţi creştini!
Iar influenţele plotinismului se descoperă până şi în concepţiile gânditorilor contemporani, deoarece – aşa cum cu îndreptăţire afirmă Pierre Hadot – „pentru noi, viaţa şi opera lui Plotin sunt o chemare în sensul în care Bergson vorbea despre o chemare a misticilor”. Prin urmare, concluzionează Hadot, cu toate că „omul modern este mai divizat în lăuntrul său decât omul plotinian”, el poate auzi chemarea lui Plotin, fireşte, nu pentru a prelua întocmai „itinerarul spiritual descris de Enneade”, ci pentru a accepta „la fel de curajos ca şi Plotin, toate dimensiunile experienţei umane şi tot ce este misterios, indicibil şi transcendent în ea”.
Şi fiindcă tot suntem la capitolul influenţe, să vedem cum au acţionat ele în sens invers, adică dinspre alţii spre Plotin, contribuind astfel la ivirea celui mai însemnat gânditor al Antichităţii târzii.
De la Porphyrios, discipolul şi biograful lui Plotin, aflăm despre întâlnirea acestuia cu Ammonios - se poate spune prima întâlnire semnificativă cu filosofia, urmată de îndată de dorinţa de a cunoaşte nemijlocit „filosofia cu care se îndeletniceau perşii, ba chiar şi cea care se bucura de trecere la indieni”. Tot Porphyrios ne înştiinţează în altă parte că „oamenii de pe vremea lui susţineau că Plotin se împăunează plagiind învăţăturile lui Numenios...” Cine era acest Numenios din Apamea (Siria)? Era un filosof platonician şi neopitagoreic din a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr., care aşadar l-a precedat pe Plotin cu peste 50 de ani, dacă avem în vedere faptul că filosoful nostru se născuse în anul 205, dar a început să dea lecţii la Roma unui mic număr de învăţăcei, de-abia în jurul anului 250, mai exact după cei 11 ani cât a fost discipolul lui Amenios şi după aventura din Mesopotamia (anul 243), când el se alătură armatei împăratului Gordianus şi unde s-a aflat într-un mare pericol (s-a salvat cu fuga precipitată în Antiohia) după asasinarea lui Gordianus în anul 244 de către un grup de partizani ai uzurpatorului Filip Arabul.
Să nu ne grăbim, însă, cu trasul concluziilor categorice despre plagiat, ci să facem câteva precizări, cu ajutorul cărora se poate desena conturul cultural al epocii.
Atât Plotin cât şi Potphyrios trăiesc şi scriu într-o perioadă de criză a culturii filosofice. Iată de ce în Prefaţa la Porphyrios (cartea Viaţa lui PitagoraViaţa lui Plotin, capitolul Bărbaţi îndumnezeiţi – andres theioi), Cristian Bădiliţă opinează că „Filosofia – nu doar problemele filosofice – ajunge într-o aporie, într-o fundătură de unde nu mai există, se pare, decât o cale de ieşire: întoarcerea spre valorile consacrate ale Tradiţiei”.
Despre o îndreptare a lucrurilor nu putem vorbi nici pe vremea neoplatonicului David, adică 300 de ani mai târziu. Dimpotrivă, întrucât vremea marilor şcoli filosofice (pitagoreică, platonică, peripatetică, stoică) trecuse, Gabriel Liiceanu crede că tratatul lui David, Introducere în filosofie, este una din puţinele cărţi „din care ne putem da seama de trecerea de la spiritul unei culturi la litera ei”. Spiritul devenind tot mai comod şi mai indolent pe măsură ce ne îndepărtăm de apogeul excelenţei filosofice atins în vremea lui Platon, adică pe măsură ce urcăm pe scara istoriei înspre vremurile moderne, iată că asistăm la trecerea de la demersul euristic către principiul comentariului din vremea neoplatonicilor şi de mai târziu.
Din acest motiv, chiar admiţând că Plotin l-ar fi plagiat pe Numenios, el era de fapt în căutarea undei desfătătoare izvorâte din dialogurile platoniciene. Cristian Bădiliţă este cât se poate de ferm în această privinţă: opera lui Plotin nu poate fi abordată cu respect şi responsabilitate decât din lăuntrul tradiţiei platoniciene, deoarece – ca să ne folosim de propriile sale cuvinte – „Plotin fără Platon e ca umbra unei fiinţe inexistente”. Desigur, maestrul a fost realmente venerat de către discipolul apărut peste şase veacuri (ne reamintim eşecul cu înfiinţarea Platonopolisului), dar nu trebuie să uităm faptul – îşi continuă Bădiliţă pledoaria – că prin comentariile şi mai ales prin modul de viaţă al lui Plotin, „platonismul raţional se reîmpacă definitiv cu platonismul religios”.
Însă cu tot acest transfer de vitalitate filosofică (Bine, iubire, nemurirea sufletului etc.) dinspre maestru către discipolul supraînzestrat, vom vedea la momentul potrivit că între cei doi există mari diferenţe de atitudine în faţa vieţii şi de înţelegere a resorturilor esenţiale ale existenţei. Ceea ce demonstrează că opera lui Plotin nu este un simplu demers exegetic şi hermeneutic, de îndată ce după modelul dialogului platonician el discută cu răbdare, blândeţe şi formidabilă forţă intelectuală, spre a găsi căutând.
Notă: Despre universul filosofic platonician poate cu altă ocazie. Dar acum, pentru o mai bună încadrare a temei de faţă, merită amintită părerea avizată, deşi întrucâtva exagerată, a strălucitului logician Alfred North Whitehead: Toată filosofia de după Platon reprezintă simple note de subsol la dialogurile sale!
Revenind la influenţe, trebuie amintit că în filosofia plotiniană au pătruns atât Providenţa stoică cât şi sfaturile lui Epictet, filosof mult apreciat de Plotin, dar că tot el a condamnat cu asprime găunoşenia sofiştilor şi trufia gnosticilor.
2. Ciudăţenii şi exerciţii spirituale
Aşadar, care-i calea plotiniană ce duce la unirea cu Dumnezeu? Cum spirala plotiniană a îndumnezeirii omului este deosebit de anevoioasă, aspirantul la statutul de înţelept are nevoie nu doar de reperele morale sau de poveţele care-l asigură că se află pe drumul bun, ci şi de impulsul care-l împinge irezistibil spre desăvârşire.
În cazul lui Plotin acest impuls se descoperă atât în îndemnul adresat sieşi şi celorlalţi: Dezbară-te de toate!, cât şi în dezgustul simţit faţă de propriul său corp, aşa cum citim în Porphyrios: „Lui Plotin, filosoful care a trăit în vremea noastră, parcă-i era ruşine că are un trup”. Pentru ca paginile următoare să abunde în alte ciudăţenii ale filosofului: refuza să vorbească despre propriii săi părinţi, despre locul său de baştină şi data naşterii sale, se supăra dacă cineva încerca să-i facă portretul, refuza să facă clisme cu toate că suferea de o boală de colon („Nu se cuvine ca un om bătrân să îndure astfel de tratamente”, se apăra el), „se abţinea să meargă la baia publică, dar punea să i se facă zilnic masaj la el acasă”, desfătare la care – ne spune biograful lui – a renunţat atunci când, în urma epidemiei de ciumă ajunsă la paroxism, au murit şi masorii săi.
Dar cu toate că suntem în posesia acestor preţioase informaţii, care de-a lungul timpului au dat naştere la diverse interpretări, din nou nu trebuie să ne grăbim cu trasul concluziilor doar din ele. Căci eminentul exeget francez, de pildă, vine în eseul dedicat lui Plotin cu alte precizări legate de acest gingaş capitol din viaţa filosofului: „Nu împotriva trupului lupta el, ci împotriva unui exces de vitalitate a trupului, care ar risca să dezechilibreze sufletul în pornirea lui spre contemplarea Binelui”. Prin urmare, omul pornit pe calea desăvârşirii trebuie să devină nepăsător la durere şi la plăcere, sau – ca să ne folosim de cuvintele lui Hadot – „trebuie, deci, să se obişnuiască să dorească suferinţa şi durerea cât este tânăr, ca să nu fie luat prin surprindere la bătrâneţe, când acestea vor veni în mod natural”.
Acesta, ne spune Hadot, este prototipul unui exerciţiu spiritual, cunoscut de stoici sub numele de premeditarea: „Filosoful trebuie să-şi dorească să treacă din vreme prin întâmplări neplăcute, pentru a le suporta mai uşor când vor veni pe neaşteptate”, căci numai astfel libertatea interioară va putea birui eventualele constrângeri şi va deveni atotstăpânitoare.
Tot de la Porphyrios aflăm că Plotin „era mereu atent la sine” şi că „încordarea cu care căuta la Spirit nu înceta nici o clipă când veghea”, ceea ce – în lumina celor discutate mai sus – ne duce cu gândul la exerciţiile spirituale pentru sporirea vigilenţei, exerciţii foarte preţuite de stoici, de îndată ce ele reflectă atitudinea fundamentală a înţeleptului stoic.
Dar eruditul francez are grijă ca nu cumva să cădem în extrema cealaltă după acest belşug de explicaţii, drept aceea se grăbeşte cu precizarea: „Încordarea continuă a lui Plotin nu este aşadar mai ieşită din comun decât aceea a lui Marcus Aurelius sau Epictet”.
Deci dacă exerciţiile spirituale la care se dedă Plotin nu necesită mai multă concentrare şi un mai mare efort intelectual decât atitudinea stoică, de unde apar totuşi diferenţele de substanţă dintre ei? De acolo, ne lămureşte P. Hadot, că „în vreme ce stoicul îşi îndreaptă constant atenţia spre întâmplările din viaţa cotidiană, în care se străduieşte să desluşească voia lui Dumnezeu, atenţia lui Plotin se îndreaptă spre Spirit şi reprezintă un efort mereu reînnoit de a rămâne în contemplarea Binelui”.
Aha, vor sări cei cu judecata pripită, prin urmare Plotin întoarce spatele realului şi se retrage în liniştea şi comoditatea abstracţiunii! „Nimic mai neadevărat”, pune încă o dată lucrurile la punct gânditorul francez, „întrucât înţelepciunea lui Plotin are în ea ceva blând, îngăduitor, binevoitor, un simţ al realităţii şi al măsurii (subl. mea, G.P.) cu nimic mai prejos decât bunătatea şi blândeţea lui Marcus Aurelius”.
3. Experienţa mistică
Rezultat al experienţei mistice, în care ochiul interior al sufletului nu vede decât lumină, convingerea lui Plotin este că putem ajunge la Dumnezeu numai prin transformarea lăuntrică a fiinţei noastre cu ajutorul virtuţii. Rolul atribuit virtuţii este atât de covârşitor, încât filosoful nu ezită să sublinieze în capitolul 15 din tratatul 9 al celei de-a doua Enneadă: „Fără virtute, Dumnezeu nu este decât un cuvânt”!
Patru au fost virtuţile practicate de Plotin (civice, purificatoare, contemplative, paradigmatice) şi fiecare dintre ele reprezintă trepte succesive în ridicarea sufletului de la detaşarea de sensibil până la contemplarea Unului.
Trebuie spus că în concepţia plotiniană virtutea care ne conduce la Dumnezeu nu se poate ivi în suflet decât dintr-o primă unire cu Dumnezeu, ceea ce – după cum sugerează Hadot – ne duce cu gândul la subtilul paradox al prezenţei divine: Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit!
Din acest joc captivant se desprind cele două însuşiri fundamentale ale virtuţilor:
1) Odată ajunsă la desăvârşire, virtutea devine înţelepciune;
2) Virtutea intră în scenă doar atunci când sufletul cade din starea de contemplaţie, respectiv atunci când nu se mai poate menţine la nivelul spiritual.
Însă pentru o cât mai corectă înţelegere a experienţei mistice plotiniene, ea trebuie pusă în conexiune cu mediul spiritual şi cultural din acea epocă. Se ştie că sub influenţa platonismului şi a teologiilor astrale, în primele trei secole ale erei creştine au înflorit gnozele şi religiile misterice.
În concepţia platonică, trupul apare ca un mormânt sau o temniţă a sufletului, de care acesta – înrudit cu Ideile eterne – trebuie să se despartă. La rîndul lor, teologiile astrale susţineau că sufletul este de origine cerească şi că a coborât pe pământ după o călătorie stelară, în cursul căreia a căpătat învelişuri din ce în ce mai grosolane, ultimul dintre aceste învelişuri fiind trupul pământesc.
Influenţa acestui platonism din ce în ce mai difuz se exercită în două direcţii:
a) Trupul începe să fie perceput cu o anumită silă (vezi ruşinea lui Plotin că are un trup);
b) Alimentează ostilitatea păgînă faţă de misterul Întrupării, inclusiv ostilitatea bătăioasă a lui Porphyrios, motiv pentru care toate cele 15 volume de dispute şi tratate polemice scrise de acesta împotriva creştinismului au fost arse pe rug în secolul al V-lea, din ordinul împăraţilor bizantini Valentin al III-lea şi Teodor al II-lea.
Motive suficiente, ne asigură Hadot, ca toate filosofiile acelei epoci să încerce să explice prezenţa sufletului divin într-un trup pământesc şi să caute răspunsuri satisfăcătoare la întrebări de genul următor: Cine suntem? Ce-am ajuns? Unde am fost azvârliţi? Încotro ne îndreptăm? De unde ne vine eliberarea?
Până şi în şcoala lui Plotin, unii dintre învăţăcei dădeau răspunsuri specifice gnosticismului la asemenea întrebări. În esenţă concepţia gnostică susţinea că lumea sensibilă a fost creată de o divinitate răutăcioasă sau o Putere rea. Sufletele rupte din lumea spirituală, deveneau – împotriva voinţei lor – prizonierele acestei lumi. De unde şi nefericirea lor, căci ele rămâneau în continuare spirituale. Pătimirea lor se va isprăvi la sfârşitul lumii, adică atunci când Puterea rea va fi înfrântă, iar sufletele se vor putea întoarce în lumea lor spirituală.
Se vede, aşadar, că gnosticii aşteptau mântuirea din afara sufletului, ea fiind decisă de rezultatul luptei dintre nişte Puteri superioare, după care urmează strămutarea sufletelor în lumea spirituală.
N.B. Constatăm unele asemănări ale acestei concepţii cu credinţa creştină în Judecata de Apoi. Alte informaţii despre gnosticism pot fi găsite în cartea mea Confesiuni esenţiale.
Plotin, însă, va combate în lecţii şi scrieri învăţătura gnostică, care – sub aparenţele platonismului – ameninţa să-i corupă discipolii. Da, va spune el, este adevărat că eul profund nu este din lumea asta. Dar nu trebuie să aşteptăm sfârşitul lumii sensibile pentru ca eul de esenţă spirituală să se întoarcă în lumea sa. Căci această lume spirituală nu este un loc supraterestru de care eul ar fi despărţit prin spaţii cereşti, nici o regretabilă stare originară, la care l-ar putea readuce numai harul divin.
Concluzia la care ajunge Plotin este cât se poate de încurajatoare pentru cineva angajat pe calea desăvârşirii: Lumea spirituală nu este altceva decât eul cel mai profund, iar omul poate ajunge la ea prin retragerea în sine!
Astfel demarează experienţa mistică pe care Plotin o plasează într-o perspectivă cosmogonică...
De reţinut că experienţa interioară plotiniană ne dezvăluie nişte niveluri discontinue ale vieţii noastre spirituale, care nu se desfiinţează unele pe altele, întrucât – punctează P. Hadot – „tocmai coexistenţa şi interacţiunea lor alcătuiesc viaţa interioară”. Ba mai mult. Cu toate că adept al contemplaţiei şi ascezei, Plotin nu procedează ca în filosofia indiană la stingerea personalităţii în repausul absolut (nirvana), ci susţine că identitatea noastră presupune un absolut, de la care emană şi pe care îl exprimă totodată. Este adevărat că şi la Plotin apare un absolut în repaus, acesta fiind Binele în sine, despre care afirmă că „nu este Bine prin activitate sau gândire, ci prin simplul său repaus...”
De altminteri, absolutul plotinian ne este prezentat nuanţat, căci dincolo de lumea Formelor, care este identică cu Gândirea ce se gândeşte veşnic pe sine, facem cunoştinţă cu Unitatea absolută, un principiu caracterizat de cărturarul francez ca fiind „în asemenea măsură Unu, încât nu se mai gândeşte pe sine”.
Susţinând că lumea spirituală nu se află numai în noi, ci şi înafara noastră, Plotin era perfect îndreptăţit să-i acuze pe gnostici că nu ştiu să privească lumea. După H. Bergson, a şti să priveşti lumea sensibilă înseamnă „a prelungi viziunea ochiului cu viziunea spiritului”, cale cu ajutorul căreia putem să trecem dincolo de aparenţele materiale şi să vedem forma lor. De-abia atunci, ne asigură Plotin, vom avea în faţa ochilor lumea Formelor, care în esenţă nu este decât lumea sensibilă degajată de învelişul material, adică lumea redusă la Frumuseţea ei.
Dacă lumea Formelor poate fi văzută prin intermediul lumii sensibile, se cheamă că între cele două lumi există un raport de continuitate, asupra căruia Plotin insistă: „Cum ar putea exista lumea aceasta dacă ar fi despărţită de lumea sensibilă?” se întreabă el. Iar în tratatul 2 din Enneada III, filosoful ne înştiinţează că „această frumoasă rânduială a Lumii ţine de Spirit” şi că „ea se înfăptuieşte fără reflecţie”.
4. Nucleul gândirii plotiniene
Şi iată-ne ajunşi, am putea spune, în miezul filosofiei plotiniene: cu Spiritul, Formele, Viaţa, Frumuseţea, Iubirea, Graţia, Virtutea şi în final Binele.
Despre Spirit aflăm că se situează la nivelul imediat inferior Binelui, că există două niveluri sau moduri ale Spiritului – Spiritul iubitor, respectiv Spiritul gânditor, şi că Forma este identică cu Spiritul.
Însuşi Pierre Hadot recunoaşte în Postfaţa la Plotin sau simplitatea privirii că i-a trebuit ceva timp până când a înţeles „rolul de intermediar pe care-l joacă Spiritul în raportul dintre suflet şi principiul suprem – Binele sau Unul”. În legătură cu cele două moduri ale Spiritului, gânditorul francez precizează: „Există, pe de o parte, Spiritul pe cale de a se naşte, Spiritul care, după cum spune Plotin, nu este încă Spirit, dar care, emanând din Bine, din Unu, într-o stare de pură virtualitate, se întoarce spre acesta din urmă, aflându-se astfel într-un contact nemijlocit cu el, într-un soi de atingere neintelectuală; de aceea Plotin îl numeşte <Spirit iubitor>, <îmbătat de iubire şi desfătare>. Există, pe de altă parte, Spiritul ajuns la desăvârşire, care, gândindu-se pe sine şi înmulţindu-se printr-un soi de dialectică şi prin subdivizări interioare, dă naştere universului Formelor eterne”.
Dacă teoria platoniciană a Ideilor intuieşte misterul Vieţii, se poate spune că lui Plotin îi revine meritul de-a fi elaborat noţiunile fără de care era cu neputinţă apariţia unei filosofii a Vieţii. Cu renumitul său stil „enigmatic şi încâlcit”, la care face referire şi Eunapios în Viaţa lui Porphyrios, Plotin ne învaţă că Viaţa este Forma ce se formează singură şi că la Viaţă se ajunge prin contemplare, nu prin reflecţie. Iar P. Hadot întregeşte contribuţia plotiniană în acest domeniu cu cugetări ce vizează vremurile moderne: „Filosofiile moderne ale Vieţii se vor adăpa la izvorul plotinian. Ce altceva este <fenomenul originar> al lui Goethe, dacă nu Forma aşa cum o concepe Plotin? Şi nu din meditaţia filosofică plotiniană s-a inspirat Bergson în concepţia sa despre Imediat, în critica finalismului, în teoria <totalităţii organice>?”
Tot prin contemplaţie se poate dobândi nemijlocit acea viziune a Frumuseţii, la care de regulă se ajunge anevoie. Iar această Frumuseţe este Frumuseţea lumii Formelor, căci Formele se contemplă pe ele însele. Deoarece îşi sunt deopotrivă model şi rezultat, se poate spune că „Formele se formează contemplându-se şi se contemplă instituindu-se” (P. Hadot). Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârşire. De unde rezultă că Binele este superior Frumosului, deoarece mai sus am aflat că Spiritul este inferior Binelui.
Afirmaţia lui Plotin despre „Frumosul care stârneşte groază” a făcut la rândul ei o „carieră” strălucită: Leonardo da Vinci avea să consemneze că „Frumuseţea este graţie încremenită”, iar R. M. Rilke va spune că „Frumosul este doar cea dintâi treaptă a groaznicului”.
Cu toate că în viaţa spirituală experienţa Frumosului şi cea a Binelui sunt strâns legate una de alta, totuşi între aceste concepte cardinale există o mare diferenţă: Binele este Bine pentru ceilalţi iar nu pentru sine, pe când Frumosul este Frumos doar pentru sine, aidoma unei statui căreia nu-i pasă de noi!
Înainte de-a aborda experienţa iubirii, să spunem câteva cuvinte despre graţie şi rolul pe care Plotin i-l atribuie în sistemul său conceptual. Cu ajutorul graţiei este pătruns fondul Vieţii, prin urmare „viaţa este graţie, deoarece Dumnezeu este graţie”, sau cum se exprimă însuşi filosoful: „Dumnezeu se face simţit de inimă în graţie”. Graţia mai poate fi considerată o mişcare care face bine, întrucât – ne face cunoscut Plotin – „dincolo de frumuseţe se citeşte graţia, iar dincolo de graţie se întrezăreşte bunătatea”. Iar mai presus de Bine nu există nimic, de îndată ce Binele este totuna cu Dumnezeu, adică este Absolutul, este numai şi numai lumină, este centrul şi izvorul vieţii...
Dar ce trebuie să înţelegem prin iubire? Aflăm că ea este elanul infinit (efluviul) ce vine dinspre Bine şi că în iubire persistă intuiţia infinitului. Iar dacă până în acest loc am descoperit atâtea şi atâtea interferenţe între filosofia platoniciană şi cea plotiniană, modul cum concep iubirea îi desparte iremediabil pe cei doi mari gânditori.
Astfel, dacă Platon nu vorbeşte decât despre o iubire homosexuală (discipolul trebuie să cedeze poftelor trupeşti ale dascălului său), Plotin respingea cu indignare homosexualitatea.
A doua diferenţă rezultă din modul cum cei doi gânditori concep iubirea trupească. Dacă pentru Plotin iubirea trupească nu este decât una dintre căile de ascensiune, căci iubirea omenească este dăruită de Bine şi deci iubirea plotiniană este iubirea nemijlocită a Binelui, pentru Platon iubirea faţă de frumuseţea trupului reprezintă mijlocul principal şi totodată indispensabil al experienţei filosofice.
În fine, prin generozitatea cărturărească a lui Hadot aflăm că cea de-a treia deosebire decurge de-acolo că iubirea platoniciană are o tonalitate masculină: este posesivă, nerăbdătoare şi neliniştită, în timp ce iubirea plotiniană  - o iubire esenţial mistică, are o tonalitate feminină: sufletul este fiinţa îndrăgostită, care fie caută, aleargă şi tresaltă, fie se comportă aidoma unei fecioare ce vrea să rămână în casa Tatălui.
5. Morala plotiniană
Ultimii ani de viaţă ai lui Plotin sunt încărcaţi de singurătate şi boală. Discipolii săi preferaţi – Porphyrios şi Amelios – îl părăsesc: primul în anul 268, sfătuit chiar de maestru să plece într-o călătorie pentru a scăpa de gândurile sinucigaşe, al doilea îndată după aceea sau poate în anul următor, ca să i se alăture gânditorului Longinos. Tot atunci l-a lovit şi boala, o boală respingătoare, care i-a afectat vocea, vederea şi i-a acoperit mâinile şi picioarele cu răni pline de puroi. Însingurarea i se accentuează, prietenii ferindu-se să-i iasă în cale, căci - aşa cum ne relatează Porphyrios – „el avea obiceiul să-i sărute atunci când îi întâlnea”.
În aceste condiţii nimic nu-l mai leagă pe Plotin de Roma, prin urmare el decide să plece în Campania la moşia vechiului său prieten Zethos, care între timp murise. Ajuns aici, ce altceva îi rămânea de făcut decât să se dedice scrisului, la fel ca la Roma după plecarea discipolilor, şi în acest fel să contribuie la desăvârşirea seninătăţii şi libertăţii sale interioare.
Subiectele predilecte din această perioadă sunt cele de morală: înţelepciunea, fericirea, Providenţa, originea răului, moartea. Acum compune pentru sine portretul înţeleptului ideal, din fraze memorabile de genul următor: „Fericirea este a celui ce trăieşte cu cea mai mare intensitate...Viaţa omului este deplină atunci când, la viaţa lui sensibilă se adaugă raţiunea şi Spiritul adevărat...Ce este atunci binele pentru acest om? El îşi este sieşi binele pe care-l are. Iar cauza binelui din el este Binele transcendent...În această stare omul nu mai caută nimic. Ce să mai caute? Lucruri inferioare lui? Desigur că nu. El are deja tot ce poate fi mai bun”.
Tot în Enneada I, tratatul 4, dar de data asta în capitolul 7, Plotin susţine că „în privinţa morţii, înţeleptul trebuie să se călăuzească după principiul că moartea este mai bună decât viaţa cu trupul”, ceea ce înseamnă că înţeleptul are capacitatea să se detaşeze de tot ce este pieritor, pentru a putea privi lucrurile din perspectiva eternităţii.
Plotin reia în aceeaşi Enneadă şi tratat o temă deja intrată în tradiţia stoică – problema răului ce ia înfăţişarea suferinţelor şi bolilor. Nici astfel de năpaste, susţine el, nu-l ating pe înţelept, întrucât acesta se apără de agresiunea condiţiilor exterioare prin necontenita sporire a libertăţii interioare, admirabil redată cu emoţionantul simbol al lirei.
Dar ce trebuie să înţelegem prin rău? Răul, ne răspunde filosoful încărcat de seninătate şi detaşare trupească, nu este străin de ordinea universului, atâta timp cât el este produsul acestei ordini. Căci răul nu reprezintă altceva decât lipsirea de Bine!
Prin urmare, ne spune el în tratatul 2 din Enneada III, Binele şi răul, respectiv pedeapsa şi răsplata sunt în firea lucrurilor, adică în ordinea divină: „Providenţa divină nu trebuie să facă aşa încât noi să nu mai însemnăm nimic. Dacă Providenţa ar fi totul, dacă ar fi singură, n-ar mai fi nimic de făcut, şi-atunci la ce ar mai fi ea Providenţă?”
În acelaşi tratat, Plotin face distincţie între răul particular (sărăcia sau boala) şi caracterul universal al răului moral, susţinând că omul trebuie să încerce atât binele cât şi răul pentru a le putea deosebi cu folos: „Anumite rele, bunăoară sărăcia şi boala, nu le slujesc decât celor ce trec prin ele. Răul moral este însă de folos întregului univers: el ilustrează dreptatea divină şi, prin el însuşi, aduce multe alte foloase”.
Astfel stând lucrurile cu acest mare gânditor, temeinic pregătit sufleteşte să-şi părăsească fără regrete trupul ruinat, nu trebuie să ne mire că şi-a însuşit ideea platoniciană potrivit căreia oamenii sunt nişte biete jucării ale zeilor, idee pe care insă o completează cu adaosul esenţial că, în abordarea sa, jocul nu se mai practică decât în umbra exterioară a omului. În rest, concede filosoful nostru cu o blândă ironie, nimic nou sub soare: Da, omul nu este decât o jucărie, drept urmare „marile probleme ale oamenilor nu sunt decât nişte jocuri”, iar oamenii, aidoma unor actori, îşi interpretează rolul ce le-a fost încredinţat de destin „pe nenumăratele scene ale marelui teatru care este pământul întreg”.
Dar dacă Plotin respinge cu tărie concepţia stoică ce susţine că ar exista suflete rele din fire (Nu, afirmă el cu convingere, sufletul este fundamental bun!) este cazul să ne punem întrebarea: Atunci relele care ne fac viaţa atât de amară, de unde provin? Şi iată că, pentru un plus de persuasiune perfect integrată în gândirea de ansamblu despre şansa eliberării şi mântuirii sufletului, Plotin reia cu ultimele puteri ale creaţiei doctrina nivelurilor eului, afirmând cu putere că „relele acestea se află în <animal>, în <compus>, adică în acea parte din noi în care nivelurile inferioare ale sufletului şi trupului se amestecă între ele”. Întrucât cel care trăieşte în partea superioară a eului reuşeşte să-şi domine soarta, sfatul prietenesc al filosofului nu poate să fie decât următorul: „Omul nu trebuie să fie <compusul>: un trup însufleţit, în care firea trupului domină...Ci ridicarea spre înalt, spre frumos, spre divin, cărora nimeni nu le este stăpân, aparţine celuilalt suflet, celui străin de viaţa trupului”.
6. Singurătatea şi moartea filosofului
Iar dacă până şi ceea ce este lipsit de viaţă poartă urma Binelui, este firesc să considerăm că şi viaţa de pe pământ este un bine, chiar dacă ea cuprinde răul în textura ei. Ba mai mult, ne încredinţează Plotin, până şi moartea este un bine, asta – fireşte – dacă eşti platonician şi crezi în existenţa de după moarte.
În lumina celor discutate până aici, argumentul furnizat de filosof se situează mai presus de orice comentariu: „Moartea este un bine, cu atât mai mult cu cât, eliberat de trup, sufletul lucrează mai mult”!
Şi până la urmă moartea şi-a îndeplinit misiunea eliberatoare faţă de Plotin, el murind de unul singur în anul 270, într-o vilă din Campania. Avusese, totuşi, timpul necesar să mediteze la singurătate şi să-şi sintetizeze într-o propoziţie nemuritoare întreaga gamă a cugetărilor sale despre nevoia unirii cu Dumnezeu, de fapt o splendidă variantă a lui unio mystica: „Să fugi singur spre Cel singur”.
Cât despre singurătate, Pierre Hadot ne îndeamnă să ne reamintim „cumplita cugetare” a lui Pascal: „Suntem nişte caraghioşi dacă ne bizuim pe tovărăşia semenilor noştri! La fel de nevolnici şi neputincioşi ca şi noi, ei nu ne vor ajuta; fiecare dintre noi va muri singur. Trebuie, aşadar, să ne purtăm ca şi cum am fi singuri”.
Ce putem spune despre un om care, înainte de a-şi da sufletul, are luciditatea să rostească: „Mă silesc să înalţ acea parte de divin din mine la ceea ce este divin în univers”, decât că el este cu adevărat filosof, ba mai mult, că face parte din grupul restrâns al bărbaţilor îndumnezeiţi! Căci – nu-i aşa? – a filosofa înseamnă în primul rând a învăţa să mori, învăţătură din care se constituie principala rampă de lansare spre împlinirea actului filosofic prin excelenţă.
Multe concluzii s-ar putea desprinde după acest periplu prin universul cugetării plotiniene, ca, de pildă, aceea a lui Cristian Bădiliţă că prin filosoful nostru „s-a împlinit marea triadă: Platon – Pitagora – Plotin”. Mă voi opri, însă, la lecţiile de viaţă recomandate de Dumnezeu copiilor Săi în admirabilul Interviu realizat de regretatul Octavian Paler, şi asta pentru că Plotin şi-a însuşit respectivele lecţii mai repede şi mai temeinic decât toţi contemporanii lui, rămânând de-a pururi un exemplu greu de egalat în necurmata-i străduinţă spre blândeţe, seninătate şi curăţenie sufletească: „Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care-i iubesc, şi că durează mulţi ani ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care-i iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod deosebit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, să se ierte pe ei înşişi”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DAMASCIUS ŞI SUBTILA LUI FILOSOFIE
Deși aveam consistente cunoștințe despre neoplatonism, dovadă că în urmă cu ceva timp am scris eseul Unio mystica sau calea plotiniană spre Absolut, despre Damascius, filosoful care încheie „lanțul de aur al neoplatonicilor”, știam câte ceva doar din surse lăturalnice. Dar imaginea mea despre acest mare și fascinant curent filosofic al Antichității s-a îmbogățit (dovadă că niciodată nu știm îndeajuns) de-abia după citirea cu atenție a cărții Despre primele principii: aporii și soluții.
Considerată opera fundamentală a lui Damascius între scrierile care s-au păstrat și au ajuns până la noi, tratatul Despre primele principii este „una dintre cele mai rafinate lucrări ale filosofiei speculative europene”, în care autorul întreprinde o subtilă analiză critică pe direcția răsturnată a discursului filosofic, pentru a pune în evidență atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că acesta este inefabil („unul este primul care a țâșnit din indicibil”), cât și inadecvarea discursivității la primul principiu prin obligatoria înaintare a reflecției în sens negativ.
Cartea a apărut în anul 2006 la Editura Humanitas în traducerea Marilenei Vlad (pe o pagină textul în limba greacă, pe următoarea pagină echivalentul lui în română), și ea contribuie din plin la temeinica informare a cititorului printr-o erudită și miezoasă Introducere, dar mai ales prin abundența notelor (în total 353) și prin generozitatea explicațiilor pe marginea tratatului damascian.
I. Viața și opera lui Damascius
Există puține mărturii sigure despre viața lui Damascius (câteva indicii consemnate de discipolul său Simplicius), cea mai mare parte a informațiilor biografice provenind din Viața lui Isidor, o lucrare scrisă de filosoful nostru în jurul anului 500 (din ea s-au păstrat numai niște fragmente), în care el prezintă istoria generală a școlii neplatonice tardive.
Firește, în această istorie a neoplatonismului târziu un loc de frunte revine maestrului său Isidor, adică omului care prin argumentul că filosoful spune „nu cuvinte, ci esența lucrurilor”, l-a decis să se convertească la neoplatonism, astfel el renunțând pentru totdeauna la retorica pe care timp de nouă ani (până în anul 491-492) o predase la Atena, dar pe care mereu o văzuse ca o abilitate verbală, preocupată doar de forma exterioară și, deci, incapabilă să ducă pe cineva la „cunoașterea cea adevărată și divină”.
De la Simplicius a rămas numai amănuntul biografic legat de nume – Damascius sau „filosoful din Damasc”. Celelalte amănunte comunicate de discipol privesc caracterul maestrului său, un caracter în armonie cu descrierea făcută de Platon adevăratului filosof: deosebit de înzestrat pentru cercetare, Damascius iubește truda filosofică!
Dar, ne înștiințează Marilena Vlad, nu toate informațiile sunt fără cusur. Astfel, în Lexiconul Suda, o compilație din secolul al X-lea, la capitolul „Damascius” ni se spune că acesta ar fi fost un filosof stoic, toți comentatorii fiind de părere că este vorba de o confuzie între Damascius și Simplicius, discipolul fiind autorul unui comentariu la Manualullui Epictet. Celelalte informații din Lexicon despre filosof sunt corecte: originar din Siria, ajuns la vârsta maturității în vremea împăratului Iustinian, autorul unor comentarii la dialoguri platoniciene, al unui tratat despre principii și al unei Istorii filosofice.
Deși în Viața lui Isidor Damascius vorbește despre sine în mod indirect, totuși, din analiza fragmentelor care s-au păstrat, rezultă amănunte extrem de interesante despre viața și formarea sa intelectuală.
Născut în jurul anului 462 într-o familie de vază din Damasc, la vârsta de 17 ani el pleacă la  Alexandria, unde – sub îndrumarea profesorului Theon – timp de trei ani va studia retorica și unde va avea un prim contact cu neoplatonicii. Întrucât școala din Alexandria avea relații foarte strânse cu școala din Atena, mulți dintre filosofii cunoscuți de Damascius în Alexandria își făcuseră studiile la Atena, avându-i profesori pe Syrianus și Proclus.
În Alexandria el îi va cunoaște pe Ammonius și Heliodor, cei doi fii ai lui Hermias (fost discipol al lui Syrianus), după ce aceștia urmaseră la Atena cursurile lui Proclus, îl va cunoaște pe Severianus, la rândul lui provenind dintr-o nobilă familie din Damasc, și-l va frecventa pe filosoful teurg de origine alexandrină Asclepiodotus, cel care studiase filosofia cu același Proclus și mai apoi devenise maestrul lui Isidor.
Toate au fost întâlniri importante pentru gânditorul nostru, dar traseul lui în filosofie va fi marcat de Isidor, viitorul său maestru, despre care se știe că excela în dialectică și poseda un discurs critic de mare forță.
Deoarece, ne înștiințează Marilena Vlad, „competiția în domeniul predării retoricii era foarte mare”, în jurul anilor 482-483 Damascius pleacă din Alexandria la Atena, unde – „probabil datorită relațiilor sale cu filosofii alexandrini” – este primit foarte bine „în atmosfera intimă a școlii ateniene”. Prin urmare, ajunge aici cu circa doi ani înainte de moartea lui Proclus (anul 485), care suferind fiind nu mai preda, așa că Damascius nu-i audiază cursurile.
Cum spuneam mai sus, după ce timp de nouă ani predă retorica, sub influența lui Isidor, Damascius (avea deja 30 de ani) se convertește la idealul filosofic al neoplatonicilor. La vremea respectivă Isidor era un faimos neoplatonic: Chemat de Proclus la Atena cu intenția de a-l lăsa diadoh (scolarh sau conducătorul școlii) în locul lui, Isidor refuză această onoare și, din respect, cedează locul lui Marinus, profesorul sub a cărui îndrumare studiase cândva filosofia lui Aristotel.
Proaspătul convertit urmează cursurile de filosofie ale lui Zenodot, precum și pe cele de matematică și alte științe ale lui Marinus, succesorul lui Proclus la conducerea școlii. Dar când din cauza sănătății șubrede Marinus nu-și mai poate exercita atribuțiile de diadoh, „Damascius este trimis la Alexandria, cu misiunea de a-l convinge pe Isidor să revină în Atena și să preia conducerea școlii”.
Într-adevăr, Isidor preia diadohia după moartea lui Marinus, dar mai mult silit de împrejurări decât din voia lui, convins fiind că-l depășesc sarcinile conducerii acestei școli, ce decăzuse mult după moartea lui Proclus. Motiv pentru care Isidor nu rămâne în Atena și la conducerea școlii decât până în primăvara anului următor, când îi transferă diadohia lui Zenodot, iar el se reîntoarce la Alexandria, unde la scurt timp este urmat de Damascius.
De data asta Damascius urmează cursurile lui Ammonius (despre Platon și Ptolemeu) și pe cele ale lui Heliodor, apoi – după moartea lui Zenodot - este chemat la Atena, unde preia diadohia în jurul anului 515.
Sub conducerea lui, școala devine prosperă și învățământul neoplatonic unul de înaltă calitate, asta deoarece Damascius încearcă să curețe învățământul de infiltrațiile teurgice ale lui Iamblichos, Syrianus și Proclus, astfel reorientându-l spre idealul neoplatonician (filosofia lui Plotin și Porfir). De altminteri, în Comentariul la Phaidon, Damascius va opera o netă distincție între filosofi (Plotin, Porfir) și hieratici (Iamblichos, Syrianus, Proclus).
În scopul restaurării învțământului filosofic, ne spune M. Vlad, Damascius „restabilește programul complet de studii, care presupunea studiul lui Aristotel, al lui Platon (12 dialoguri) și al Oracolelor Caldeene”.
Doar câteva cuvinte despre opera lui Damascius. Ea cuprinde scrieri pierdute (o carte în patru părți despre întâmplări miraculoase, o lucrare despreprima carte a Meteorologicelor lui Aristotel, un Comentariu la primul Alcibiade, despre care Olympiodor afirmă că este superior comentariului lui Proclus la același dialog, un Comentariu la Timaios, un Comentariu la Oracolele Caldeene, tot aici intrând lucrările nesigure – comentarii la Republica, la Legi, la Sofistul și la Phaidros) și scrieri care s-au păstrat. Cu următoarele mențiuni: Toate scrierile damasciene care au ajuns până la noi sunt fragmentare (Viața lui Isidor, care s-a păstrat prin fragmentele consemnate de Photius și de Lexiconul Suda, tratatul Despre număr, loc și timp, păstrat fragmentar în Comentariul la Fizica lui Aristotel al lui Simplicius, Comentariul la Phaidon – păstrat în două variante sub forma însemnărilor auditorilor la cursul lui Damascius despre acest dialog și Comentariul la Philebos, de asemenea un curs damascian), cele mai întinse scrieri, nici ele complete, fiind Tratatul despre primele principii și Comentariul la Parmenide.
II. Lanțul de aur al neoplatonicilor și sfârșitul școlii din Atena
Se știe că ceea ce înțelegem astăzi prin „neoplatonism” începe prin secolul al III-lea e.n. cu misteriosul personaj Ammonios Sakkas. Acesta a predat filosofia la Alexandria, n-a scris nimic, dar l-a avut ca discipol pe Plotin (204-270), adevăratul fondator al neoplatonismului.
Tot atunci, ne spune M. Vlad, începe zbuciumata zbuciumata istorie a acestei mișcări filosofice, „dificil de sistematizat, atât din punct de vedere doctrinar, cât și din punct de vedere istoric sau geografic”, anume că Plotin mută centrul neoplatonismului de la Alexandria la Roma, unde – așa cum relatează discipolul său Porfir (Porphyrios) în cartea Viața lui Plotin – „el se bucura de mare trecere pe lângă împăratul Gallienus și soția acestuia, Salonina, care îl prețuiau nespus” și unde filosoful vroia să-și realizeze visul cu reclădirea orașului Platonopolis (existase cândva în Campania), oraș în care Plotin făgăduia să se retragă cu toți învățăceii lui, ca să trăiască potrivit legilor platoniciene de conviețuire obștească și de cârmuire filosofică.
Porfir, discipolul lui Plotin, a predat la rândul lui filosofia la Roma, a sistematizat tratatele plotiniene în șase cărți de câte nouă tratate (Enneade vine de la grecescul nouă) și a scris mai multe cărți. Dar din porunca împăraților bizantini Valentin al III-lea și Teodor al II-lea, în secolul V toate cele 15 volume porfiriene de dispute și polemici împotriva creștinismului au fost arse pe rug.
Prin Iamblichos din Chalcis (250-325), fost discipol al lui Porfir, centrul neoplatonismului se mută de la Roma în Siria, acesta înființând o școală în Apameea. De aici, sub influența a doi filosofi formați la școala siriană a lui Iamblichos (este vorba de Priscus și un alt Iamblichos, amândoi trăind la Atena la sfârșitul celui de-al IV-lea veac, unde l-au inițiat în filosofie pe atenianul Plutarh), neoplatonismul ajunge la Atena.
Nefiind de stat, ci privată (bunurile sale materiale proveneau de la Plutarh, întemeietorul școlii, precum și din donații), școala, deși vizată ca unul dintre ultimele centre de rezistență ale păgânismului după înflorirea ei sub conducerea lui Damascius, n-a fost propriu-zis desființată prin cele două decrete imperiale: Primul decret le interzice neoplatonicilor și tuturor filosofilor păgâni să ocupe posturi în învățământul public, la salariile publice având dreptul doar creștinii; cel de-al doilea decret interzice activitatea profesorală tuturor celor „atinși de nebunia elenilor nepioși”, asta ca nu cumva aceștia să atragă la religia păgână sufletele auditorilor.
Ioan Malalas (491-578) vorbește și de un al treilea decret, în care Iustinian ar fi interzis predarea filosofiei la Atena. Dar informația este nesigură, întrucât un astfel de decret nu este nici consemnat în culegerile de legi și nici confirmat de alte surse ale vremii...
Oricum, motive întemeiate și presante ca ultimii neoplatonicieni din Atena să caute un mediu mai propice pentru activitățile intelectuale și credința lor. Cum perșii se bucurau de faima că sunt conduși de înțelepți, iar regele Chosroes I (531-579) era văzut ca un cârmuitor interesat de filosofie, iată de ce neoplatonicienii atenieni se îndreaptă în anul 531 spre Persia.
Istoriile autorului creștin Agathias din Myrina (născut în anul 532) sunt o mărturie în acest sens. Acest Agathias ne spune că filosofii Damascius din Siria, Simplicius din Cilicia, Eulamios din Frigia, Priscianus din Lidia, Hermias și Diogene din Fenicia și Isidor din Gaza („floarea cea mai înaltă a filosofilor din vremea noastră”) au părăsit Atena întrucât nu erau de acord cu religia din Imperiul Roman și pentru că își imaginau că la curtea lui Chosroes I vor întâlni, după modelul platonician din Republica, acea mult râvnită guvernare care îmbină filosofia cu regalitatea.
Ajunși în Persia, filosofii constată marea distanță la care se situează realitatea de speranțele lor: manierele perșilor erau complet străine de spiritul grecesc (se practica hoția, poligamia, adulterul și crima), iar regele se înfățișează mult sub așteptări cu cunoștințele sale superficiale de filosofie și atașamentul deplasat față de Urianus, un șarlatan într-ale medicinei și filosofiei, sosit ulterior la curte.
În aceste condiții, ne spune M. Vlad, filosofii noștri regretă plecarea din Atena, „preferând să riște moartea în Imperiul Bizantin decât să trăiască în Persia”. Profitând de tratatul de pace încheiat în anul 532 între Chosroes și Iustinian (tratatul promitea repatrierea fără obligația creștinării), neoplatonicienii se întorc după numai doi ani în Imperiul Bizantin.
Dar Damascius n-a mai revenit la Atena, ci – potrivit epitafului descoperit în anul 1925 la 167 km de Damasc (fostul Homs, azi Emesa), epitaf care datează din anul 538 – s-a oprit în Siria. Aceasta este ultima dată când se menționează numele lui Damascius.
*
În continuare câteva elemente referențiale despre neoplatonism și cei mai iluștri reprezentanți ai săi până la Damascius. Cu toată diversitatea lui, neoplatonismul conține un remarcabil element constant – fidelitatea față de gândirea platoniciană și neîntreruptul recurs la ea. Un element atâta de constant, încât comentariile la dialogurile platoniciene au devenit o tradiție chiar și atunci când „forma de expunere a comentariului nu este adoptată întotdeauna”, orice originalitate fiind privită cu suspiciune, „ca o abatere de la adevărul deja prezent în filosofia lui Platon, ca o ratare a acestui fundament doctrinar de nedepășit” (M. Vlad).
Iar respectul neoplatonicilor față de această „gândire adevărată” mergea până acolo, încât credeau despre ei înșiși că n-ar constitui o nouă tradiție, ci că sunt chemați să continue vechea tradiție platonică, mai bine spus să o scoată la lumină fără să schimbe ceva în ea.
De aceea, este de părere M. Vlad, întrucât gânditorii din această amplă mișcare își spuneau ei înșiși „platonici”, a-i numi „neoplatonici” „este inadecvat cu ceea de voiau acești filosofi”.
Dar asta nu presupune nicidecum că neoplatonismul nu duce mai departe cugetarea filosofică, el mulțumindu-se doar să scoată la lumină vechile texte grecești. Sigur că da, textul de bază conținea pentru comentatorul neoplatonic un sens ascuns, pe care trebuia ca el să-l descopere și să-l explice, însă numai punându-l „de fiecare dată în acord cu propria sa viziune filosofică”.
De unde concluzia: Deoarece doctrina vine dintr-o tradiție foarte veche, ceea ce face ca ea să nu poată fi schimbată după cheful și inspirația oricui, rigoarea neoriginalității are darul să sugereze „forța și autoritatea doctrinelor filosofice susținute de neoplatonici”!
Iată motivul pentru care neoplatonicii vedeau în originalitate un act de trădare – actul prin care filosoful se situează în afara filosofiei perene. Este filosofia ce-și are sursele în revelația orfică și cugetarea pitagoreică, pentru ca mai apoi să dobândească apogeul exprimării în platonism și, potrivit lui Iamblichos, să fie confirmată de textele revelate ale Oracolelor Caldeene, treapta spirituală a contactului cu zeii prin intermediul teurgiei (magia albă).
Fiind, așadar, neoplatonismul permanent preocupat de „tema acordului esențial dintre textele revelate și doctrinele marilor filosofi”, iată temeiul – susține M. Vlad – pentru care interdicția originalității „este mai degrabă o exigență de originaritate, o exigență de a reveni mereu la sursa unică a filosofiei”.
Cu completarea că deși neoplatonismul se alimentează din aceeași sursă, asta nu înseamnă că-i lipsit de noutate, că adică s-a autocondamnat la monotonia comentariilor, diferite între ele doar prin unghiul și înzestrarea cu care diverși comentatori abordează aceeași problematică, dar în fond nu doar o mișcare indiferentă, ci de-a binelea incapabilă de evoluție de la o etapă la alta.
Pentru a dovedi cu lucrurile stau cu totul altfel, n-avem decât să zăbovim nițel asupra strălucitoarei triade Plotin – Iamblichos – Proclus din lanțul de aur al neoplatonicilor predamascieni.
Plotin, cu dreptate socotit fondatorul neoplatonismului, este primul cugetător care face din partea a doua a dialogului platonician Parmenide o „expunere asupra principiilor realității”, respectiv „grila de lectură a întregii realități” (M. Vlad), în care distinge cele trei naturi sau niveluri fundamentale ale realității: Unul, Intelectul și Sufletul.
Sau, așa cum ne informează P.P. Negulescu în Problema cosmologică, „Plotin, principalul reprezentant al acestei direcții, admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mișcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligență cosmică, necesară ca să gândească mulțimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc și să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârșit, cu Platon o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulțime haotică un tot unic și să-i asigure în același timp realitatea”.
Prin urmare, Unul din prima ipoteză, identificat cu binele din Republica (situat dincolo de ființă) și cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut, transcendent pluralității; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-ființă) este numit Intelect de către Plotin, întrucât corespunde demiurgului din Timaios și cauzei din Philebos, dar are și caracteristicile intelectului aristotelic (gândirea care se gândește pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată unu și multiplu), corespunzător sufletului lumii din Timaios, este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.
Sigur că astfel de identificări erau prezente în mediul filosofic de dinaintea lui Plotin, el însuși recunoscând că vechea teorie a celor trei naturi este prezentă, într-o formă sau alta, la Parmenide, Anaxagora, Heraclit și Empedocle, dar că Platon o exprimă cel mai bine. Atâta doar că Plotin este primul gânditor care sistematizează toate aceste identificări...
Tot Plotin ne prezintă impresionantul tablou al subtilelor raporturi dintre Suflet, Intelect și Unu, acel Unu fără formă și de nimic limitat, care  prin situarea lui dincolo de gândire și ființă nu poate fi obiectul vreunei cunoașteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”.
Plotin este convins că, deoarece sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, ele au uitat de originea lor divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă și conduce fiecare părticică a naturii, astfel că este și unitar ca Suflet universal, dar și plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însuflețește, totuși el nu este decât o imagine a Intelectului divin și anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca ființă și gândire în același timp, sau – mai bine spus – ca „o lume ce cuprinde toate ființele inteligibile”. Gândindu-se pe sine și fiind în același timp gândit și gânditor, Intelectul nu doar că nu este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit.
Vasăzică, ne asigură Plotin, „scopul exercițiului filosofic este acela ca sufletul să-și redescopere  originea lui divină”, ceea ce presupune ca, prin progresiva îndepărtare de pluralitatea sensibilă, să revină la unitatea inteligibilă. Iar acest lucru este întru totul posibil, ne încurajează cugetătorul, deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată intelectul divin”.
Cum se realizează această experiență pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, proces care definește idealul ultim al filosofiei? Prin meditație, ne răspunde Plotin.
Dacă filosofia plotiniană se caracterizează prin raționalismul ei manifest, tratatul Contra gnosticilor făcând dovada că Plotin a pledat din toate puterile împotriva superstițiilor și a oricăror forme de irațional, neoplatonismul postplotinian din vremea lui Iamblichos și Proclus consideră că filosofia de una singură este incapabilă să înalțe sufletul până la cunoaștere și (în final) la unirea cu divinul, fără ajutorul venit de la textele sacre și de la teurgie.
Astfel de influențe non-raționale în spațiul filosofiei se fac tot mai simțite încă din vremea lui Porfir, discipolul lui Plotin, motiv pentru care acesta – fidel raționalismului promovat de maestrul său – încearcă să le contracareze prin acțiunea conjugată a două acțiuni:
1) Vrând să evidențieze treptele progresului spiritual din filosofia plotiniană, Porfir aranjează tratatele acestuia în Enneade după următorul criteriu: treapta I – purificarea sufletului de elementele corporale (Enneadele I, II, III); treapta a II-a – depășirea lumii sensibile prin cunoaștere (Enneadele IV, V); treapta a III-a – conversiunea spre intelect și Unu (Enneada VI).
2) În scrisoarea trimisă de Porfir lui Anebon, discipolul lui Iamblichos, acesta, pe de o parte, contestă teurgia și formele de divinație practicate de teurgi, pe de altă parte, apără raționalitatea filosofiei, așa cum o preluase de la Plotin.
Dar, în răspunsul la scrisoarea maestrului său, Iamblichos ia apărarea teurgiei, susținând că nu gândirea îl va elibera pe om din ghearele fatalității în vederea unirii sale cu divinul, ci doar teurgia cea adevărată, asta deoarece numai ea folosește „acțiunile inefabile” și „simbolurile mute” ce depășesc gândirea noastră, singuri zeii înțelegându-le.
Iamblichos nu numai că va combina în filosofia lui metafizica plotiniană cu substanța teurgică extrasă din Oracolele Caldeene, dar chiar va sistematiza științele oculte ale vremii, unora dintre ele făcându-le loc în filosofie, astfel că neoplatonismul prin el suferă la nivel doctrinar o schimbare radicală – apare ideea inspirată de Oracole că „sufletul întrupat a coborât în întregime din sfera inteligibilă, pierzînd complet unitatea cu divinul”.
Oracolele Caldeene au reprezentat pentru Iamblichos o veritabilă revelație, anume revelația întâlnirii cu scrierea sacră, ne-o mărturisește atât cartea lui Teologia caldeană (prin Damascius avem știre de existența ei), cât și Misteriile egiptenilor, răspunsul-pledoarie în favoarea teurgiei la scrisoarea adresată de Porfir lui Anebon.
Cuvine-se să fie menționate aici câteva dintre ideile cu care Iamblichos a contribuit la îmbogățirea, implicit la evoluția neoplatonismului:
a) Dacă la Plotin intelectul este în același timp și inteligibil, adică obiectul propriei sale cunoașteri intelective, Iamblichos este primul neoplatonic care separă nivelul inteligibil de cel intelectiv.
b) Tot el este primul care introduce o clasificare a zeilor și a sufletelor, astfel mărind numărul nivelurilor inteligibile.
c) Iamblichos introduce legea termenului mediu (trecerea între doi termeni distincți nu poate fi făcută direct, ci printr-un termen intermediar), precum și schema triadică menanță-procesiune-conversiune.
d) El este primul care a stabilit programul de studiu neoplatonic, respectiv ordinea propedeutică în care trebuie citite dialogurile platoniciene, dar felul în care interpretează ideile din Parmenide este în strânsă legătură cu textele revelate admise.
Dar ce sunt Oracolele Caldeene? Este o scriere de la sfârșitul celui de-al doilea secol, care prin tradiție i se atribuie lui Iulian Caldeul sau fiului său Iulian Teurgul, acest al doilea Iulian fiind contemporan cu împăratul filosof Marcus Aurelius.
Din Oracole au ajuns până la noi doar niște fragmente puse cap la cap din autorii care le-au citat. După cum sugerează chiar numele, pentru ca informația transmisă să fie cât mai credibilă, Oracolele apelează la autoritatea preoților babilonieni (caldeeni). Iată, spre exemplu, cum prezintă respectiva scriere structura ierarhică a realității: Tatăl (intelectul primordial, imaginat ca un foc imaterial), triadele lumii inteligibile, zeii supracelești, zeii celești și sufletul. În ceea ce privește sufletul, acesta este văzut ca o scânteie din focul originar, care – încătușat în lumea materială – trebuie să se elibereze/ salveze și să se întoarcă în lumea divină.
Dar înălțarea și, în final, contopirea sufletului cu divinul nu poate avea loc decât prin anumite rituri de purificare rezultate din practica religioasă a teurgiei: tăcerea impusă inițiatului, cunoașterea tuturor ordinelor divine, folosirea simbolurilor lăsate de zei în lumea reală.
Influențat de Iamblichos, pe care nu ezita să-l numească „divinul”, Proclus (412-485) nu numai că a sistematizat toate ideile prezente într-un fel sau altul în neoplatonism, ci – bun cunoscător al teurgiei (se crede că a fost inițiat în riturile secrete de către fiica lui Plutarh din Atena) – el introduce arta hieratică în filosofia contemplativă, convins fiind că „principiul prim a  lăsat în fiecare ființă un semn al transcendenței sale” (M. Vlad).
Cu toate că din punct de vedere filosofic Proclus este un raționalist în sensul platonic (clasic) al cuvântului, căci taman ca la Platon, purificarea realizată prin rațiune discursivă duce la contemplația plasată la nivelul intelectului, totuși, contemplația proclusiană se desăvârșește doar după unirea cu divinul, ea realizându-se/împlinindu-se în „floarea intelectului” (expresie împrumutată din Oracole), partea cea mai înaltă a intelectului.
Vasăzică, filosofia contemplativă caută „desprinderea de multiplu și înălțarea sufletului spre unitatea primordială”. Dincolo de acest nivel, numai cu ajutorul teurgiei poate avea loc curățarea sufletului de zgura materialului în vederea stabilirii contactului cu zeii.
Proclus are trei contribuții de seamă la dezvoltarea neoplatonismului:
1) Cu ajutorul henadelor, idee (concept) preluată de la maestrul său Syrianus, Proclus integrează în filosofia lui zeii din mitologia tradițională. Aceștia sunt plasați la același nivel cu henadele, adică imediat după principiul prim, rolul henadelor fiind acela de-a realiza „unitatea principiului prim”, în acest chip făcându-se „trecerea de la unitatea absolută la pluralitatea realității, de la unu la multiplu” (Vlad).
2) Susținând acordul dintre filosofie (platonică și aristotelică), teologie (orfică și pitagoreică) și revelația Oracolelor Caldeene, idee deja prezentă la Iamblichos și care, prin Plutarh va intra pe urmă în școala din Atena (se știe că Syrianus, maestrul lui Proclus, chiar scrisese o carte intitulată Acord între Orfeu, Pitagora, Platon și Oracolele Caldeene), filosofia lui Proclus, ne spune M. Vlad, „are tendința de a integra la nivel teoretic toate doctrinele filosofice anterioare (platonism, aristotelism, stoicism), pentru a forma o singură filosofie, un singur corp teoretic)”.
3) Nu numai că, pornind de la principiul prim, în cartea Elemente de teologie va căuta să explice întreaga structură a realității, dar – folosindu-se de legea termenului mediu a lui Iamblichos – Proclus va mări nivelurile inteligibile cu nivelul intermediar inteligibil-intelectiv. Mai mult de-atât: Gândind triadic fiecare din acești termeni, el realizează multiplicarea nivelurilor ontologice.
III. Aporetica lui Damascius
Damascius merge mai departe și arată că este imposibil de stabilit un raport oarecare între principiu și totul absolut, prin acest tot el înțelegând întregul (totalitatea) ce-l putem gândi într-un fel sau altul. Dar, suntem avertizați de Marilena Vlad, „nu este vorba de un tot determinat de părțile sale, ci de totul în sens absolut, în afara căruia nu mai putem gândi nimic altceva”.
Întrebarea cu care se deschide tratatul Despre primele principii: Principiul este transcendent (dincolo de tot), sau – ca vârf de la care pornesc toate celelalte lucruri – face parte din tot? De altminteri, aceasta este însăși aporia fundamentală a tratatului: Este totul laolaltă cu principiul său (prima modalitate de a gândi raportul dintre tot și principiul totului), ori totul  urmează după principiul său și provine de la el (a doua modalitate)?
Dar filosoful va arăta că nici una dintre cele două alternative nu poate fi acceptată, întrucât relația dintre tot și principiul lui este una problematică. Într-adevăr, pentru că dacă principiul face parte din tot, înseamnă nu numai că nu este transcendent, ci și că avem un alt tot căruia trebuie să-i găsim un alt principiu, de unde regresia la infinit. Iar dacă este transcendent, el nu mai poate avea nicio legătură cu totul, drept urmare nu mai poate fi cauză a acestuia.
Damascius face dovada că fiecare dintre cele două alternative duce cu necesitate la aporie: Principiul nu poate fi nici dincolo de tot, deoarece atunci totul ar fi incomplet (din tot nu poate să lipsească nimic), și nici în totul, pentru că – așa cum arătam mai sus – pe această cale s-ar obține un nou tot, totul care include principiul și căruia ar trebui să-i căutăm un alt principiu, astfel regresând spre infinit.
Potrivit afirmației lui Aristotel că orice lucru sau este principiu, sau vine de la un principiu, ar mai fi soluția că principiul este totul însuși. Însă prin această afirmație aplicată totului, din nou se ajunge la o imposibilitate: Pe de o parte, totul nu poate proveni de la un principiu, deoarece atunci principiul ar fi în afara totului, situație din care rezultă un tot incomplet; pe de altă parte, totul nu poate fi el însuși principiu, căci de la totul nu poate proveni nimic altceva așa ca de la principiu.
Tot Damascius demonstrează că a gândi transcendența principiului față de tot, înseamnă să concepem transcendența ca pe un lucru din afara totului, ceea ce contrazice însuși sensul totului. Dar și să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera totului, fapt care îl împiedică să mai poată fi cu adevărat principiu.
Vasăzică, ne înștiințează Damascius, ideea pe care ne-o facem despre principiul prim ridică în fața noastră niște dificultăți insurmontabile: Neputând fi fixat ca atare de gândirea noastră, însuși conceptul „principiu” este anevoie de precizat!
Calea de ieșire din această aporie, mai bine spus o primă cale de ieșire este după părerea lui Damascius relația „unul-tot anterior totului”, adică expresia cea mai adecvată principiului pe care tradiția neoplatonică îl consideră prim. ”Unul-tot anterior totului” este la urma urmei totul într-o formă unitară, anterior pluralității desfășurate a totului.
Deoarece chiar Plotin gândea principiul prim Unu ca totul și ca anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „unul-tot anterior totului”, acesta părându-i-se că poate să rezolve aporia inițială: Pe de o parte, fiind deja totul, principiul poate fi anterior totului, fără ca prin aceasta să devină exterior totului; pe de altă parte, fiind anterior totului, el poate să fie totul, fără a trebui să fie inclus în totul.
Dar Damascius va sesiza că aporia persistă și la nivelul principiul „unul-tot anterior totului”: Prin însuși faptul că gândim Unul ca totul, gândirea noastră face din principiu un lucru determinat, astfel că – prin reintegrarea în totalitatea gândită – ea va continua să caute un alt principiu anterior.
În concluzie, cu toate că nu putem gândi în mod adecvat anterioritatea și transcendența principiului, totuși, întrucât există în noi presentimentul unui principiu anterior totului, gândirea noastră simte nevoia unui atare principiu transcendent. Motiv pentru care, inspirat de religiile misteriilor și în continuarea analizei proclusiene a principiului, Damascius elaborează inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim, respectiv ceea ce este atâta de ascuns și sustras oricărui discurs cognitiv, încât despre el nu se poate spune nici măcar că este inefabil.
Prin urmare, dacă la Proclus principiul prim este incognoscibil și indicibil, iar Unul nu este decât numele prin care sugerăm acest principiu-sursă a pluralității, Damascius merge mult mai departe. Atât de departe, încât dacă Unul sugera în întreaga tradiție neoplatonică non-pluralitatea sa, după părerea Marilenei Vlad „inefabilul nu mai sugerează o natură anume a principiului, ci doar transcendența lui față de orice natură și față de orice discurs posibil”. Cu completarea că, întrucât până și transcendența este o relație, iar inefabilul se situează dincolo de orice relație, despre el nu se poate spune nici măcar că este transcendent!
Cu alte cuvinte, inefabilul damascian pune în evidență faptul că principiul este peste puterile gândirii noastre și că, subliniază M. Vlad, „dacă indicibilul arată o limită a gândirii, o limită a aplicării ei, în schimb inefabilul este condiția de posibilitate a oricărui exprimabil”.
Ajunsă aici, în situația că gândirea, căzută în afara totului și a ei însăși, nu se mai poate sprijini pe nimic altceva, singurul ei reazem fiind discursul prin care caută să surprindă principiul inexprimabil, iată că gândirea este nevoită să se întoarcă spre sine. Dar cum toate afirmațiile noastre sunt inadecvate principiului și, ca atare, trebuie suprimate printr-un neîntrerupt proces circular-cognitiv, iată-ne fără un obiect al gândirii și fără o gândire propriu-zisă, adică la cheremul unei gândiri răsturnate.
Acesta-i momentul în care Damascius îmbină filosofia argumentativă cu elanul depășirii mistice a discursului: Împingerea raționamentului până la limitele limbajului, fatalmente duce la depășirea discursului și la intrarea în non-discursivitatea uniunii mistice! 
Dar răsturnarea discursului nu înseamnă nicidecum renunțarea la gândire, ci depășirea gândirii prin mijloace specifice intuiției, în vederea ascensiunii eului spre principiul prim prin divinație sau intuiție mistică, „singura conștiință” care ne mai rămâne despre prezența principiului. De ce? Pentru că principiul nu devine niciodată obiect al gândirii noastre, singurul mod în care ne putem raporta la el fiind „conștientizarea abisului radical ce ne separă de el, a imposibilității de a-l cuprinde în orice discurs și în orice gândire” (M. Vlad).
Așadar, un raport inversat sau aporetic, în care toate afirmațiile despre principiul din primul pas cognitiv sunt de îndată suprimate în cel de-al doilea pas. Dar tocmai această sistematică suprimare învederează deodată necesitatea principiului și imposibilitatea fixării prezenței sale. Cu completarea că neavând nimic în comun cu categoriile proprii totului, principiul este separat de acesta printr-un veritabil abis, pe care Damascius îl va cerceta în dublu sens: de la principiu la totul și de la totul spre principiu.
Înainte de-a purcede (în spiritul cărții, de-a procede) la analiza Unului damascian, să vedem care sunt căile de ascensiune spre principiul prim. Dacă la neoplatonicii predamascieni există nu doar o dispunere ierarhică a realităților ce provin de la principiu (de la cele superioare până la cele inferioare), parcurgerea putându-se face ascendent (de la principiu spre derivatele sale) sau ascendent (de la efecte la cauza principială), ci și relații intime între principiu și nivelurile subordonate, problema ascensiunii spre principiu în filosofia lui Damascius este mult mai complicată, asta deoarece principiul lui prim nu mai are niciun fel de raport cu totul care provine de la el.
Damascius prezintă trei căi de ascensiune de la lucrurile cognoscibile la un principiu absolut transcendent: Primele două se bazează pe concepția că, fiind suficient în sine, principiul nu mai are nevoie de nimic altceva, dar că lucrurile derivate și subordonate au nevoie unele de altele pentru a exista și a putea fi gândite; cea de-a treia cale de ascensiune urmărește perfecțiunea principiilor din triada unul-inefabilul-unificatul.
De remarcat că toate analizele și demonstrațiile logice ale lui Damascius se caracterizează printr-o subtilitate complet ininteligibilă pentru cititorul neavizat sau grăbit („Distinsul se distinge de distins, așa cum diferitul diferă de diferit” – Partea a treia) și care – lucru, de altminteri, recunoscut chiar de filosoful nostru: „Ne vom opri aici ca să ne tragem sufletul...” – necesită din partea cititorului interesat un considerabil efort intelectual.
Cu atât mai mult când vine vorba de Unu, problemă pe care o analizează în cea de-a doua parte a acestui tratat format din patru părți, plus Concluziile: Partea întâi – Aporiile principiului inefabil, Partea a doua – Trei căi de ascensiune spre principiu, Partea a treia – Aporiile unului, Partea a patra – Unul și procesiunea.
Prin urmare, ce ne spune Damascius despre Unu? În primul rând că el este acela care face trecerea de la inefabil la exprimabil, filosoful observând că „dacă inefabilul este complet indicibil, unul mai are încă o urmă de exprimabil”.
Fiind, așadar, indicibil pe de o parte, iar pe de altă parte (datorită relației sale cu totul, Unul este cel mai simplu și cel care cuprinde totul!) fiind dicibil, tocmai de aici pornește critica, implicit aporetica lui Damascius vizavi de acest principiu, anume că el nu poate fi transcendent atâta timp cât mai păstrează o anume relație cu totul! Da, căci dacă Unul este ultimul lucru despre care putem avea o presupunere, fără ca din asta să rezulte o descriere cât de cât a principiului ce-și află în el găzduirea și împlinirea conceptual-filosofică, și nefiind Unul exprimabil în sens deplin (Marilena Vlad este de părere că rămâne într-un fel ascuns în „sanctuarul inefabilului”), în calitate de prim simbol al inefabilului el – așa cum spuneam mai sus -  face trecerea de la inefabil la exprimabil.
Dar, ne avertizează Damascius, un atare demers cognitiv face ca aporiile principiului să persiste și la acest nivel al Unului, din întrebarea dacă este cognoscibil sau incognoscibil (la drept vorbind, el nu-i nici cognoscibil, nici incognoscibil!), luând naștere marea aporie a acestuia: Deși gândirea noastră, mereu în funcție de el, nu se poate lipsi de prezența lui, totuși el însuși nu poate fi gândit! A spune, însă, că Unul este cognoscibil sau incognoscibil, înseamnă a introduce o dualitate în cel care nu intră în nicio dualitate și nicio distincție, admis fiind faptul că în simplitatea lui desăvârșită, Unul este anterior distincției dintre cognoscibil și incognoscibil.
Iată de ce, cu întrebarea: Cum putem admite „altceva” în afară de Unu?, se deschide a doua serie de aporii – cele care se referă la posibilitatea de-a gândi toate celelalte lucruri diferite de Unu, evidentă fiind situația paradoxală că orice lucru determinat se distinge de Unu în măsura în care el este non-Unu, adică și altceva, fără ca prin asta Unul însuși să se distingă de acest non-Unu.
Ba chiar mai mult: Întrucât Unul absoarbe îndată în el orice lucru care s-ar distinge (nimic nu poate exista fără a fi mai întâi Unu!), căci unitatea Unului precedă și face posibilă însăși distincția, fără ca Unu să intre în această distincție, niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în același timp n-ar fi și Unu!
De unde cele două concluzii logice pentru existență:
a) Procesiunea și distincția pluralelor nu poate începe de la Unu;
b) Unul nu dă decât simplitatea sau unitatea necesară oricărui lucru pentru a exista, de-abia pe fundalul acestei unități lucrurile putându-se constitui ca determinate prin distincție.
Vasăzică, deoarece Unul coexistă tuturor lucrurilor tocmai prin această simplitate cu rol de unitate fundamentală, el este totul anterior totului, însă „fără a fi afectat de distincția și de pluralitatea totului” (Marilena Vlad).
Comparând Unul cu centrul cercului (fără a fi el însuși plural, centrul cercului reunește pluralitatea razelor), Damascius face dovada că Unul, care în simplitatea lui cuprinde totul anterior distincției, este în același timp simplitatea absolută și cuprinderea maximă. Da, dar în acest mod din nou gândirea noastră intră în aporie față de Unu, căci punându-le în opoziție, ea distinge simplitatea de cuprindere și unitatea de totalitate: Gândim, pe de o parte, unitatea ca minim, fapt pentru care fatalmente pierdem cuprinderea lui nelimitată; pe de altă parte, dacă avem în vedere cuprinderea nelimitată a Unului, o gândim pe aceasta ca pe o pluralitate, și astfel „uităm” de unitate.
Poziția damasciană față de principiul Unu nu poate fi decât aceasta: Unul trebuie gândit ca simplu pentru nu a ajunge în situația să fie gândit ca plural și, în același timp, trebuie gândit ca totul,  astfel evitând riscul reducerii sale la un unu determinat.
Iată motivul pentru care, susține Damascius, gândirea principiilor intră într-un neîncetat parcurs circular, care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior s-a afirmat. Altfel spus, pentru a nu eșua în procesul cognitiv (să nu ajungem să gândim Unul nici ca minim, nici ca plural), simplitatea și totalitatea Unului trebuie necontenit și reciproc anulate.
În acest mod (gândirea suspendată între cele două extreme în travaliul sau efortul apropierii de principiu), firește că se atinge limita maximă a înaintării cunoașterii noastre înspre principiu, o cunoaștere din start condamnată să nu poată niciodată surprinde imaginea plenar-adecvată a Unului. Dincolo de această limită nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoașterii (cu cât ne apropiem mai mult de el, cu atât suntem reduși la o mai temeinică necunoaștere), dar suntem nevoiți să renunțăm chiar și la desemnarea lui cu „unu” și „totul”, până și aceste apelative cu rol determinativ nefiind adecvate principiului.
Doar câteva cuvinte despre unificat, al treilea element din damasciana triadă a principiilor: Unu-Inefabil-Unificat. Acesta, identificat cu ființa primă sau intelectul divin, este văzut în manieră plotiniană ca fiind concomitent unu și plural, compus care - potrivit dialogului Parmenide – se chemase unul-ființă: „Unificatul este tot ceea ce sunt cele distinse, căci ele se disting pornind de la unificat, iar unul este tot ceea ce sunt pluralele, căci ele se desfășoară începând de la unu; dar unul nu este cu nimic inferior, ci este chiar superior, prin aceea că pluralele nu sunt în el, și la fel unificatul «este superior» prin aceea că este strângerea-laolaltă a celor distinse, una anterioară distincției”.
Nota 1: Strângerea-laolaltă, sintagma rezervată de Damascius unificatului și care tocmai de aceea apare la el prima dată, este acea unitate apriori ce precedă orice distincție, gândită ca o „concentrare prealabilă de la care se pot desprinde în continuare lucrurile plurale”.
Unificatul este numit de Damascius „un univers ascuns”: Univers pentru că în el se pot distinge toate nivelurile inteligibile (de la cel mai unitar pisc și pînă la pluralitate); ascuns datorită faptului că în acest principiu toate nivelurile sunt încă nediferențiate.
Din condiționarea unificatului de către Unul anterior decurg aporiile privind posibilitatea lui de cunoaștere. Cu toate astea, fiind însuși modelul de constituire al oricărei ființe concrete (orice ființă este în același timp unitară și plurală!), gândirea noastră are o nevoie acută de acest principiu.
Nota 2: Seducătoarea subtilitate a cugetării damasciene este din plinevidențiată de următoarele două exemple:
1) Transcendent pluralității și cu calitatea de principiu al oricărei unități, Unul nu unifică, ci el este acela care atribuie unificatului însuși caracterul său unitar;
2) Dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el afirmă că orice cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) și dacă Proclus identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, pentru Damascius acest fel de nimic este totuna cu inefabilul, principiul suprem din sistemul său filosofic. Asta deoarece, spre deosebire de Proclus, la Damascius nimicul nu are numai un sens negativ, ci și un sens pozitiv – posibilitatea de depășire chiar a Unului! De unde se învederează diferența damasciană dintre neființă și nimic: Neființa este o depășire a ființei, atât în sens superior (spre Unul situat dincolo de ființă ca nemaifiind de ordinul ființei), cât și în sens inferior (spre materia lipsită de formă și, în sine însăși, lipsită de ființă, dar care mai păstrează caracterul Unului), pe când nimicul – în sens superior (nimicul inefabil) și în sens inferior (pur neant de inferioritate) – este o negare și o suprimare a Unului.
Și astfel în filosofia lui Damascius se îmbină necesitatea existenței principiilor și aporetica. Dar în pofida faptului că filosoful a fost numit sceptic de unii gânditori moderni, aporia în general, cea damasciană în special (înțeleasă atât ca dificultate sau neputința înaintării într-un discurs, cât și ca lipsă sau absență de mijloace potrivite), opinează M. Vlad, nu trebuie văzută doar ca „o incapacitate a noastră de a gândi anumite lucruri”, ci (mai ales) ca efortul de a gândi principiul „chiar și atunci când întreaga noastră gândire este răsturnată”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
MICĂ RECAPITULARE A ISTORIEI
Dumnezeul întronat în om nu moare
destul în piept brăzdatu-ne-a amurgul:
da - fi-va-n piscuri – iar – răsărit de soare
iar lumii noastre Crist va fi chirurgul
 
nu-omagiaţi duminica tot iude
căci este-n Lună-un Templu de privit:
fiţi milei străji – iar nu caiafe crude
...lăsaţi să moară pe cei ce-s de murit... 
căci vatra veşniciei pierdutu-şi-a Fierarul
iar din credinţa noastră alesu-s-a popcorn...
dar Cristul se îmbracă – şi iată-ne Plugarul:
 
la dreapta-I sfântă creşte ne-nduplecat Licorn...
...nu pierdeţi nădejde – nici duh de frăţie:
pentru fiecare vin' ce tre' să vie!
 
LIPSĂ DE SEMNE
al sutanei secret buzunar pruncucide
îl face pe diavol ades să strănute
n-ajută-omenirea nici cânt de silfide
oceane zbătute-n Potir răcnesc mute
 
şi nimeni din Templu nu ştie-a citire
iar vremile seacă în puţul privirii
toţi orbii proclamă republici de ştire
călăul retează chiar steaua Iubirii
 
aşteaptă-mă-aşteaptă la cumpăna nopţii
satirii pogoară în lingura sorţii
toţi zeii trag cartea cea fără de semne
 
la joc nu-i lumină pe vreunul să-ndemne
...tac păsări – iar peştii la lună se-nchină:
rănită de moarte – Fecioara suspină...
 
LASĂ-O URMĂ
lasă-o urmă-n viaţa
ta – măcar cât
şina de bale-argintii – pe care călătoreşte-n
lume – Măria Sa
Melcul
 
CREDINCIOŞII FRAŢI
orfani Apocalipsei – cavalerii
lucrează clandestin la vopsit îngeri
se-adăpostesc de foc în baptistèrii
la provocare nu plătesc cu sânger
 
ei – salamandre deghizate-n meşteri
păstrează taina verii din grădini
se-mbracă în armuri ca-n peşteri
Hristos e pentru ei castel de crini
 
sub coifuri 'nalte ochii-s de văpaie
un ceas din noapte este semnul lor
când la vedere arde-vor în straie
 
ultima faptă va fi jar de dor!
…ei nu sunt măcelarii amânaţi:
gingaş  Iubirii – credincioşii fraţi!
 
POVESTE CU CAP
o femeie-i sparge capul
bărbatului ei – cu sticla din care el
tocmai terminase de
băut
 
progres vizibil: cum ar fi
fost  - să i-l spargă cu
sticla încă plină de
alcool? – toată lumea pierdea: bani
lichid – măsură şi
mai cu seamă – suportabile
gingaşe – raporturile dintre
sexe
 
NOBLEŢEA PLEBEIANĂ A UNGHIILOR MELE
unghiile astea ale mele – cu tot cu
degete  -  parcă-s
fetele de la Căpâlna: cu
marame albicioase pe
vârfuri (precum zăpada pe piscuri) – şi
înţepenite de emoţia
dansului în gând: poate s-au visat
cândva – aşternute pe
claviatura unui
pian de concert – sau – cine ştie – râvnit-au să-i
ţină de urât  - îmbălsămate - lui
Tutankamon - zeul eternei - osiriacei
serbări – din enigmaticul
sarcofag
 
…dar le-a fost scris doar – din greu - să
plugărească stiloul – pe câmpul imaculat al
încăpăţânatei hârtii plebeiene…
 
oricum – unghiile astea vor
fi (dimpreună cu celelalte ciolanele-ale
mele - mucegăite) – ultimele
veşti pe care le vei putea
eventual – păstra – despre
mine
 
ca să evit – însă
o prea mare intimitate post-mortem – le
retez – cât sunt încă
vii: din ce în ce mai
des – din ce în ce mai
scurt…
 
apoi ele – unghiile
degetelor mele - atunci când va veni
vremea – vor dispărea
bucată cu bucată şi
toate deodată - învăluite complet în
sacra îmbrăcăminte
maramică (aceea care
deocamdată – le deghizează doar
vârfurile timide):
 
vor mai rămâne – ca amintire
temeinică – doar nişte spectre-n suspensie
bizară – intens-albastră – rupte parcă de
imaginea unor banale
unghii de degete – rupte parcă de
baza lor - hilară:
 
sunt -  nemuritoare – Petele de
Cerneală - petele care-au
stigmatizat (cu înalte văpăi
celeste) - o-ntreagă viaţă
de Scrib al
Verbului Luminii – au
pecetluit cu
chtonian blestem - falangele
plugarelor degete - cu unghii
căpâlnice:
 
Pete Albastre – de
Sânge Albastru: de fapt – indubitabile
semne ale Nobleţii
Mistice – de nimeni şi
nimic - nicicând
înlocuite ori - plebeian
mistuite
 
SPITAL ÎN ZORI
vin zori mânjiţi cu strigăte de-azi noapte
cazanele cu ceai hodorogesc prin curte
bolnavii din saloane cresc iar şoapte
spitalul: nesfârşite nopţi şi zile scurte
 
în false-odăjdii s-a-mbrăcat mâncarea
ieri unul a murit: o porţie-n plus
tot scad horcăiturile ca sarea
căci pe lumină e mai greu de… dus…
 
a mai trecut o noapte? -i încă-o viaţă!
perfuziile-au găurit şi cerul
nu ştie sora cât durează serul
 
iar când te vezi pe-ecrane-ţi vine greaţă…
…azi iar e spor pe masa de-operaţii:
sânge se scurge sceptic – tot în raţii…
 
REVELAŢIA
lepăda-te-aş lepăda
când pe-o stea – când pe-altă stea
să-nveţi Cântecu-a cânta
să ştii Măiastra-a afla
 
n-ai trăit – ai tot cerşit
de morţi te-ai îmbolnăvit:
priveşte scrisul de fluturi
cerurile-ascultă-n vulturi
 
cenuşă de amăgire
te-ndrăgişi tu preste fire
de ce nu-i în pleoapa ta
de ce vezi fără-a vedea:
 
nu e Moarte – ci-Amintire
durerea de-a-ţi fi citire
ce cu inima ai ştire
iar cu mintea – presimţire:
 
tu eşti Crist – tu Făt Frumos
şi eşti numai de folos -
crucii sorilor putere
veciei de Înviere!
 
CÂNTEC ÎN APUS
trec şi munţi
trec şi frunţi
acum în apus:
iar Cel de Sus
din crini şi crine
aminte de mine
şi-a adus
 
flori mă primesc
sfinţi mă privesc:
senin – ceresc
 
trecând – trecând
călări pe vânt
întronăm Domn:
Regatul Somn
 
risc paradis
o stea din vis
iar ursitori
sunt peţitori
 
…cântaţi – păduri!
fluturi obscuri
scrieţi pe ape
un' să mă-ngroape
 
sub răni de flori
unde nu mori
zeii cărunţi
pogoară punţi
 
nu va fi gând
nici rău nici rând
doar larg şi blând
cântec de lii
sori-ciocârlii…
 
…un om un om
clopot de dom:
el – Făt Frumos
mă cheamă jos -
din firi m-a scos:
văpăi -  răcori
să-nvii noi zori:
să fiu de-acum
eternul drum
pentru cocori…
 
O CIOARĂ CÂRCOTAŞĂ-A UNDUIT
o cioară cârcotaşă-a unduit
în zori de zi – prin des castanu-umbros:
sol al tărâmului cândva ce-am părăsit
veste-mi dădea: din catastif nu-s scos
 
m-aşteaptă largi alaiuri de nuntire
cu stele şi cu îngeri şi cu flori
purcesul meu să fie izbăvire
spre vii lumini de dincolo de nori
 
ne-nduplecat – mă-ndeamnă la grăbire
sol de catran – ciocnind fereşti de zor
nelămurit îmi zice de-o-ntâlnire
 
cu ce-am pierdut demult: iubiri de-Alcor
…nu-i chip s-amân – căci clonţul straşnic bate:
pe drumul nou poate-oi afla vreun frate
 
VIZIUNE
zori de nori
în lac de flori
zori de nopţi
la crai de sorţi
 
nu cârti
cârtiţă gri:
spini de vini
prefac în crini
 
El de Sus
Domn Iisus
sânge jar
toarnă-n pahar
 
rost de cer
rugi în ger
sfinte flutur
vise scutur
 
am chemat
şi-am aflat:
cerniţi munţi
'nalţă nunţi
 
soră-albină
la noi vină:
din ruină
mieri de tină
 
am ajuns
nepătruns
vânt stârnit
arsul mit
 
metanoia
toată Joia:
lumi ce-au fost
azi – cu rost
 
cânt încânt
legământ:
respir foc
nu pământ
 
după glas
seraf rămas
iar priviri
schimbă firi
 
Cristul frate
duh străbate
împărăteşte
lacul luntreşte
 
…zori de nori
în lac de flori
zori de nopţi
crai făr' de sorţi
 
ARIALII
arialii – non-realii -  pogorâţi din galaxii
vin în turme de lumină – meşterind cleştar în vrii:
va fi noua omenire – hotărâtă în tării
vor fi duhurile noastre – primenite prin făclii
 
stihuri se-ntorc pocăite – după zarva din păduri
şi scăldate-n pisc de munte: nu e timp – nu sunt nici furi
se orânduie în raze toţi ce-au fost cobolzi obscuri
înviind firi dumnezeie în noi trupuri de azùri
 
fără pată – sărbătoarea de întoacere-n oştiri:
binecuvântează luna  - roua de pe trandafiri…
nu nădejde – ci credinţă se stâlpeşte în Cabiri
 
nevoind spre tinereţe – dai de veşnice iubiri…
…inorogul singuratic – în extazul de Fecioară
a sfinţit arhitectura îngerilor – iar şi iară…
 
NU PRIN SLUGI SE-NALŢĂ RĂSTIGNIRI DE ARTE
zeii totdeauna sunt capricioşi
n-aştepta s-asculte rugile-ţi smerite
stau acolo-n ceruri pentru curioşi
ca în loji regale – voci fără cuvinte
 
gura de pomană – frate – n-o răci
ei vor face totul cum îi taie cheful
nu-i nădăjduire-n cerul ca sideful
cel ce crede-n milă – sigur s-a răni
 
sunt meschini – trufia le-mplineşte hrană
mameluci de raze – ţepeni reci străini
singuri se numiră “ghizi” în lumea vană
 
rutieri agenţii” îndemnând spre spini…
…chiar de altă lume-i dincolo de moarte
nu prin slugi se-nalţă răstigniri de arte!
 
BĂTĂLIA IUBIRII
cioara
dă cu gheara
şi-alungă-n spini seara
 
privighetoarea
cântându-şi visarea
aduce-n munţi – marea
 
din vârful lunii
Pasărea Strunii
alină-şi cu raze nebunii
 
iar Trandafirii
au redat firii
Lira Luminii Iubirii
 
LEGEA POETULUI
să ştii ce vrei
să-nveţi cum să vrei
 
'florì-vor tei
şi-n vârf de stei!
 
crai peste valuri
mireasmă de maluri
 
călări pe-orice vis
văpăile-au scris:
 
ne-ntoarcem cântarea
spre paradis:
acolo-i  - doar - Floarea!
 
…corolă de-altar
îmi chem Grădinar
 
pe Crist-Ametist:
Sublimul Artist!
 
IUBIRE ŞI TRUISM
trăieşte: amintire-a frigului frumos
a tot ce-a mai rămas din mine – viu şi-ntreg
a tot ce n-am fost nici meschin nici dezastruos
când te priveam adânc – ca să mă înţeleg
 
trăieşte: voi n-o vedeţi – nu-ncape-n galaxii
zeiţă şi icoană – umple-altar
credinţa-n ea: religie doar mie
doar eu mă-nchin ei – preot şi barbar
 
în cavalcada stelelor hinduse
eu o pictez în raze neapuse
iar muzica-mi e-n stih pe-o carte scris
 
ce-i noua biblie: iubiri fără zapis
…pe poarta tuberozelor astrale
truism silabisiţi: “doar muntele nu-i vale”…
 
PĂSĂRILE NOPŢII
pasăre de noapte – luntraş de-ntuneric
vâsleşti printre vise – nu-i nimic feeric:
vetrele de monştri toate se răciră
phönicşii-nvierii abia mai respiră
 
pasăre din lună – leac de miezul nopţii:
nebunii extatici sorb boarea-ţi de liră -
nimeni nu ascultă menestrelul morţii
e de-ajuns suspinul rourei-claviră
 
demonii astenici scheaună prin ceaţă
teii le dau sfaturi pentru-o nouă viaţă
iar privighetoarea  - din cleştarul firii
 
a deschis luminii – mistici – trandafirii
…pasărea nădejdii – ruşinând durerea
i-a furat - chiar sorţii - zarul şi vederea…
 
UN OM ADEVĂRAT
pe-un om adevăratîl ucizi dar nu-l frângi
să nu-l mângâi cumva – mai ales să nu-l plângi:
voievod peste inimi şi prinţ peste minţi
îşi râde de ţâfne şi scuipă pe-arginţi!
 
…vreţi aripi şi faimă – când numai huliţi?
vreţi îngeri şi rai – când pe Crist răstigniţi?
când râdeţi de trudă – şi-i trudiţi-pe-umiliţi?
nu râvna de ceruri – ci dreptul din suflet
 
nu fala-n biserici – ci raza-n răsuflet
va face să cânte copacii în lume
pe Crist pogorî-va din slavă – anume!
 
…vă ierte Hristosul de râvnele toate!
cu milă de Tată la toţi El v-arate:
a fi bun – e o slujbă ce încă se poate…
 
OLIMPIADE FURATE
purtând pe frunte nimburi stinse ieri
machiaveliţi – diavolii-au dibuit sindromul:
din evanghelii de bandiţi citesc stingheri -
ei îşi dau seama: premiant e omul!
 
de-atâta crimă – farsă – prăbuşire
n-ar fi în stare dracii-n veşnicie...:
nu mai sunt vrednici nici în schilodire
de Adevăr – Sfinţenii şi Mândrie!
 
...o lume de hingheri învins-a dracul
sfruntarea i-a-ntrecut-o fără păs:
demoni de vază (...nu doar „cinci pitacul”!)
 
plecatu-şi-au grumazul spre ovăz...
...omul îi fură-olimpiade naibei:
preţul la răstigniri e cel al zgaibei!
 
FERIŢI-VĂ DE MĂSCĂRICI
un milog
şontorog
se iţeşte dintre stele
bârfitor
trădător
ne dă chipul prin vopsele:
 
nu trudi
nu iubi
să nu crezi în nicio Floare!
sibarit
sodomit
iar minciuna-ţi – demâncare!
 
otravă
pe tavă:
tot sfinţim măscărici
şi vindem
cuvinte
pe doi firfirici...
 
ascultă
exultă
când geme Golgota!
giuvaier
canţonier
să-ţi fie cocota!
 
...fereşte-ne
Doamne
de profeţii schilozi –
sfinţeşte
iar gura
cu mir de rapsozi!
 
VIS  NEROD
să mergi pe păduri – peste munţi – până-n lună
să faci a răzbate în aştri – iar – strună:
cavalerii de jar – amânând cavalcada
ne-or ierta – i-om jeli – sfârşindu-se sfada
 
poieni iar vor umple-nţelepţi inorogi
scutieri Preacuratei – spre oglindă te rogi –
şi-nţelege-vei limba de Păsări Măiestre
deschide-va Crist – colo-n ceruri – ferestre
 
din pulberea lumii scânteie lumină
mânii şi trădări s-or schimba în iertare
vor pleca spre amurguri toţi cei ce dezbină
 
să iubească-nvăţa-va – din nou – fiecare...
...e-un vis de nerod şi-nşelare de sine?
păcat oar' să fie dorirea de bine...?
 
GLUME DIN VIS...
ascultă – ascultă-aurirea de veşti:
în poieni mugesc iarăşi toţi zimbrii domneşti!
venit-a dreptatea! -  ieşiţi la fereşti!
...ucigaşule sfetnic – un' te piteşti?
 
venit-a dreptatea! – voievozii-n cutremur
Moşia vor iarăşi s-o ia-n stăpânire
sfânt cerul s-aducă din fundul de vremur':
Lumina şi Crezul zidesc noua fire!
 
vai vouă! – vai vouă! – ucenici vrăjitori
fătaţi pe meleaguri de nu ştiu ce nori...
va fi foc – va fi jale – căci vechi veghetori
 
vin Straşnica Lege să fulgere-n zori!
...iar visez  caraghios şi-mpotriva de lume -
ochii mei tulburi cutreieră glume...
 
DEPLÂNGEREA MORŢII
te deplâng – sincer
Moarte:  tu nu vei avea parte
niciodată – de ceea ce au
oamenii: nu vei avea – nicicând – parte de
câteva clipe ale Miracolului
Bucuriei  - ori
Durerii Oracolului – ale
Seninului ori
Furtunii – ale Deznădejdii şi
Genunii - ca şi ale
Împlinirii – întru lacrima - sfânt învăpăiată
Iubirii
 
...o – Moarte – eşti cea mai
sărmană – dintre
sărmanele năluciri ale
universului – ieşită eşti tu din
orice-ntocmeală a
versului...
 
te deplâng – amar te deplâng
Moarte: eşti condamnată – pe
vecie – la stearpa şi
sumbra singurătate –  numai la dus şi la
foarte - eşti condamnată să dai
oricui
oriunde – cutremur de
runigunde - veşti negre
integre şi
inutile (asasine
fitile!) – fără să ai dreptul – apoi – de a
te zvârli drept cu capul în jos  - şi
astfel  - sonda  - majestuos - craterul
apoteozei  sufletului
răsufletului
Crin - fără să ai
dreptul - apoi – de a te
năpusti – ca-n
bazin – în incendiul ceresc al
Luminii-de-Lin: Lumina
mâhnirii vii - ori Lumina
părerii de rău
încarnate-n tării – Lumina
exploziilor de flori
siderale – mistice prorociri
boreale
 
...nu poţi – Moarte – să plângi – nu poţi să
iubeşti: învaţă  - măcar să
mimezi  - tu către tine
însăţi – Uimirea - Răstignirea
Minunea şi Fericirea
Bună Vestea – învaţă-le
după ureche - acestea (fie şi trucat – izbite din
hat în hat!) - de la
trecătorii  - de la atât de efemerii
oameni – puzderii - află de la
orbii pe care-i conduci - poticnit - pe un
bizar şi bazar
Drum-de-Fum (...despre care Drum-de-Climă - o - biată
Moarte – tu nu ştii şi nu poţi învăţa
niciodată – nimic – nici măcar o singură
Rimă: tu nu poţi decât - jalnic
dibui cu palmele-ţi
uscate  - stâlpii şi bornele
nenumărate - de pe care El a şters
orişicare cifră – pentru a proclama şi
celebra - astfel - invincibilitatea
Eternităţii
Vii...)
 
...dar tu
Cauza Cauzelor - nicicând
n-o s-o ştii!
 
MERCENAR
trufaş
armaş
creastă şi panaş
 
măcelar
catenar
al lui „Luces” mercenar
 
vii din Joi
către Luni
stingi cu buzele minuni
 
claun ignar
ochi de jar
alungat din Walhallar
 
cocostârc
smead şi spârc
scapi cariatide-n smârc
 
cabotin
crez cretin
îmbrăcaşi straiul de spin
 
frate Laur
Minotaur
fă din el ginere graur
 
chin de stea
lună rea
s-au pitit după perdea
 
adonai
tocma-n mai
va ieşi la târg de rai...
 
REPETABILA… ÎNVÂRTEALĂ
rânduit şi răstignit ai fost la porţi de Crin
fără flori-stâlpări şi fără chiar de-asin
să opreşti potopul Lumii-de-Prostie
şi să faci lumina lină iar să-nvie
 
au trecut de-atuncea mii şi mii de ani
curţile-s pustii – plăvanii tot plăvani… -
şi vor trece  - măre - nori încă mai mulţi
dar la suflet noi rămâne-om tot desculţi
 
…se tot plimbă prin Cetate-un orb cam şui
cari numai nu vrea să facă răul – nimănui!
şi pârgarii-şi freacă mâinile în poală
 
căci Golgòta nu se cade s-o laşi goală…
…Criste  – nu lăsa mereu povestea asta
să se-nvârtă-n jurul cozii –  chiar ca proasta!
 
BALADA CELUI UITAT ÎN PIERZANIE
…la ce să vin azi în dumbravă?
din guşi de păsări curge-otravă:
cândva iubeam – cândva cântam
în scări spre stele eu credeam...
 
azi stelele s-au vestejit
toţi îngerii au răguşit...
nu sunt bătrân – doar răstignit
nu-s ucigaş – dar sângerez
 
cu sângele de huhurez
...lacrimi uscate – fără crez...
 
...de ce mai baţi tu – vânt viclean?
oceanule – perfid tiran
de ce răsufli – val cu val?
adâncu-ţi nu ascunde Graal…
 
raze nebune – licurìnd
se sfarmă-n pragu-nalt de grind:
sfărâmături din viaţa mea
ca sloiuri trec prin Poarta grea…
 
iertare nu-i pentru pierduţi
în stoluri – lacome uitări
au năpădit lumini şi zări:
martorii mei – sărmani şi muţi
 
nu-i va chema nicicând vreun Jude
căci adevărurile-s crude…
va fi ospăţ – va fi şi Mire
dar Menestrelul Trandafire
 
întârzie-ncăpăţânat în ceas
în moarte-ntruchipă-un popas -
degustă tihna – struna-şi frânge:
dansând – păşeşte (…poate plânge…)
 
din moarte-n moarte idolatră
cum râul treci – din piatră-n piatră…
 
SFÂRŞITUL TUTUROR LUMILOR
spune-i să mănânce sticlă” – zise el
şi – pe dată – visul meu rămase chel...
încercăm să scriem stele pe ascuns
dar Licornul-Crai e-un fulger nepătruns...
 
sărăcie – isihii – monomanìe...
am strivit voinţe – crâncen - nerv cu nerv!
va ieşi din peşteri – iar – strămoşul serv
crima-n frişcă – lăfăită-i pe tipsie
 
nu glumi cu slute Parce - disperări
nu-l dispreţui pe Sclavul dintre mări:
e o logică în viaţă – ca şi-n moarte
 
crinii cresc pe răstigniri deşarte...
...luna se va căţăra din astă baltă
şarpele din măr nu mai tresaltă...
 
NAIUL RĂSTIGNIT
răstigniţi pe lemnuri – sfinţii voievozi
sunt scuipaţi – scârnav – de-oceanul de nerozi!
când din cer te pogorî-vei – Chip-Graal
ca să faci deplin curat – din mal în mal?
 
...înjosit-au tot seninu-n spumă
au făcut din crimă   - cer şi mumă
l-au încoronat pe Hestas împărat
iar pe Crist - tâlharii L-au incinerat...
 
orbii lumii nu ştiu însă că din Foc
Phönix-Învierea nu-i un searbăd joc!
...viermi şi trântori! – până şi neghina
 
trece-şi-va - prin Poarta de Văpaie – vina!
...sfinţi părinţi – eroi martiri şi crai
Petru schimbă Cheie şi Năvod – pe-un Nai...
 
BALADA NON-EXISTENŢEI CONTEMPORANE
cresc  mormane de cadavre pe ecranele tv
un bou a scăpat din turmă – …plimbă-se pe drum… – de ce?!
trec în stoluri marţienii – dedesubt cad terorişti
horoscoapele te-anunţă că – de fapt – nici nu exişti..
 
mahala a mahalalei a ajuns planeta-albastră
cu manelele în suflet şi cu papa la fereastră!
cimpanzeii bat la taste de roşesc calculatorul
iar păduchi răcnesc nevrotici: patrie li-e monitorul!
 
de căldură se pupară – bot în bot – pe răcorite
gay şi lesbiene-n ciurdă – gâgâind pe nimerite…
şi-aşa-n vara care vine – colo-n rect se vor plodi
sortimente de fecale – coafate-n nuanţe gri…
 
la ce să mai naşti tu pruncul – oar' nu ai „democraţia”?
nu ai dreptul de-a ucide pe-oricinè-ţi comand' simbria?
n-ai “political correctness” – biblie pe calapod
care-ţi predică egalul dintre geniu şi nerod?!
 
şcoala te învaţă zornic cum te tragi tu din limbric
firea-istoriei ajuns-a... cât încape-ntr-un ibric!
...ce voievozi – martiri – eroi? – uite-ncoa': „ales popor
pe străbuni ni-i ...„mântuiră” cu minciuni – hoţìi – topor!
 
ce gheşeft straşnic făcură! - sângele la kilogram
ni-l răpiră-n legi ciordite... - ...ce-atât' : „Patrie” şi „Neam”?!
Criminal  - nemulţumitul!” - ...când cu Circul şi irozii
râzi de-ţi scapătă şi mintea - ...şi te-adăposteşti în...bozii!
 
…uite colo: balamucul! – politicieni şi “geali”:
latră – scuipă şi vomită – micţionând flori de migdali…
…şi de-atâta larmă vană – zuruind în Circul crud
te refugiaşi – spăimatic – într-un templu tip…”Fast Food”!
 
…ţi-e şi frică de-Nviere… – nu cumva Mântuitorul
va fi preşedinte SUA? – Mondial Judecătorul
fantezia Sa celestă şi-o fi-epuizat – calină
în această baltă-lume – puturoasă şi cretină…
 
plină toată de vermina unui vis muiat în crimă
închinată - prosternată zeului cu neagră rimă:
BANULUI! – fără de care nu e linişte ori viaţă!
…liturghìe de sfrenţie -   sacerdoţi: bancheri de greaţă…
 
…unde-s munţii? – sfânt lumina parcă s-a-ngropat în peşteri
de pe zid se prăbuşiră nu doar nouă: ZECE meşteri!
…nu-i cu cale să pierzi vremea-n nesfârşitul serial:
mai bine te-nfunzi în junglă – tâlcuind c-un canibal…
*
cucuruz muiat în lacrimi
vină Cel scăldat în patimi
să ne ducă iar pe munte
să ne-nalţe iarăşi frunte…
 
din obizi şi zguri de veacuri
slobozească-ne spre leacuri
iar din lut şi viermi şi tină
limpezească-se lumină!
 
ZEII ŞI EROII
numai cei care scormonesc – adânc şi cu
iluminată râvnă – pământul cel
somnoros dar blând – şi-l seamănă acolo-n
străfund  - cu seminţele minunilor deghizate-ale
cerului – iar apoi îl
păzesc şi plivesc – îl prăşesc de toate
umbrele (pietroase - căpăţânoase
barbare) -  cei care fac – aici - în
sfârşit – tot ce este de
cuviinţă – spre a convinge
Sfinte Seminţele să se
descătuşeze din narcisismul lor – din
frumuseţea lor
statuară – şi să devină – din nou
Florile Sărbătorii -  Feerice
Zboruri ale
Văzduhului – ori să devină - tainic
GRâul Pâinii celei spre fiinţă: da
numai aceia pot fi socotiţi Oameni
vrednici de veşnică
cinstire
 
numai cei care aduc spre lumină - din
visul abisal al
pământului – toate alintate
pâraiele şi – în horă - toate
celelalte mândre-oglinzi
argintate – Apele – întinsele - cele care
sărută  - într-ascuns şi extatic
Rădăcina
Rădăcinii – acolo unde-s
miri Munţii şi logodnicii
Dealuri – spre a înmuia inima
posomorâtă-a adâncului – spre a-l
face să se-ndure-a dezrobi
Sfinte
Seminţele Florii şi
GRâului (…ba chiar a le
socoti  - pe ele – orfane străine zburatice
fiicele lui…)  – apoi aduc
Dreptatea şi Buna
Rânduială în lume (iar nu
legile” şi “justiţia” – care-s cele mai
de ruşine cuvinte: spume-nveninate la gura
pizmaşilor - beţivilor – îngropaţi – de-o istorie-ntreagă
în leagănul mlaştinii…) – da
numai luminătorii cu straie de-odăjdii ale
Munţilor - Apelor şi Tronurilor
Semeţiei Fulgerelor – numai ei se pot numi
Zeii şi Binefăcătorii acestei
lumi
 
şi chiar nu are nicio
importanţă (…nu avem nici măcar
vreme să ne gândim la
asta…) dacă există
lumea cealaltă: cei care ne-am împlinit - aici
truda şi datoria – am chemat şi am
luminat – adică – aici - Izvoarele Vieţii – orişicine
ne-ar chema spre o nouă
Rodire – într-un cu totul alt – nou şi
încă barbar – netrezit
tărâm – vom merge cu El – Îl vom
urma şi-nsoţi – cu paşi
solemni – cu fruntea sus şi cu
palmele deja bătătorite şi înţepate de
lemnele spinii şi piroanele lumii trecute – da
bătătorite pentru orice fel de treabă – spre
mereu şi oriunde reînnoită
Buna Rânduială
 
…ceilalţi – ce-şi zic
judecători – medici ori
dansatori pe sârmă – războinici - învăţători şi
comercianţi – nu sunt nimănui de
niciun folos: doar tulburători de
linişte sunt – numai încurcă şi
înnegurează lumina cea născută-a fi
limpede - numai spurcă
văzduhul cu
noduri şi-abisuri – da – înnoadă
răstignesc şi-ndurerează
văzduhul - din care s-au desprins şi s-au
închegat – maiestuos
Zeii şi Eroii – Seminţele şi
neprihănite – fiicele lor
Roade
 
NECÂNTATĂ - NESFÂNTĂ
I
veste de vânt înviază păduri
dar - toropit  - nu se scoală cel înger:
necântate – nesfinte – rămân partituri
supăraţi se închină copacii de sânger
 
şi vară şi iarnă îndură pădurea
dar răul din sineşi o pârjoleşte:
din hăul grăbirii se-avântă săcurea
ruina de raze tot ninge şi creşte
 
sărman aiurează văzduh prins în ramuri
şi păsări şi îngeri trecut-au de vămi
se-ncleie şi soarele-n sumbre tufişuri
 
s-ardic hori de broaşte: e vremea de sămi…
…nu-ncape-şi în piele o lume-aburindă
deşertul îngână un sclipăt de-oglindă…
II
necântată – nesfântă e lumea din praguri
degeaba căscat-am orbitele goale:
nu vine-n amurguri Hristosul de Sânge
nu vine pe vânturi nici leacul de boale
 
o viaţă cât nuca – şi-s singur ca moartea
hoinar peste oase-i nisipul statornic…
vii vreme – vii vreme  - şi-nchide-mă-n ornic:
întregul ce fost-am nu-şi vede nici partea
 
ce lânced se mişcă în noi Dumnezeul
cât freamăt de Frunze – şi niciun sfârşit:
de cremene-i timpul – mai greu decât greul
 
iar dunele cântă cumplitul nimic…
…Cartea citesc cea cu slovele-ntoarse
doar orbul din vis vede stelele stoarse…
 
ŢIGANIADA MILITARISTĂ
doar progrese
din regrese
şi crăiese
din negrese
pe sub mese
fuck” mirese
lopătând pe chiralese –
bălălău!
 
izuri de cazarmă
iruri de alarmă
miruri de sudalmă
lacăte la palmă –
harpalău!
 
gealul din izmene
şi-a uitat de teme
a venit la tablă
cu minte de rablă –
jarcalău!
 
trăiască popoare
prinse-ntre picioare
prinse-ntre motoare
americăneşti
farse circăreşti  –
giorsalău!
 
halim terorişti
(„halil cu trotil”...)
mazăre cu hrişti (!)
pretenii” turceşti
moschei... moschiceşti –
monstralău!
 
devesel veselă
şarpe la cartelă
suflete-n pubelă
bombe cu franzelă
uran” demoazelă –
trântălău!
 
latră câine latră
că asta-i armată
mercenari cu rată
copţi şi frânţi în vatră
natoişti” de vată
cranii ca răsplată
jafuri pe lopată
ordine curată –
ticălău!
 
...lalău – lălău
lalău – lălău
lalău – lălău...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

LA NESFÂRŞIT
Prind timpul de frânghii
îl trag după mine,
nerecunoscător mă lasă în urmă,
să-mi pierd definitiv trupul
în pământ
dar nu-l slăbesc,
trimit sufletul în stele
unde are alt ritm de curgere
şi alunecăm în viitor împreună
la nesfârşit.
 
NICIO BUCURIE NU-I MAI MARE
Atât de tristă păşeşti prin tine,
aş putea să te-ntâlnesc la cotitură
unde fântânile au ciuturile pline cu apă rece,
unde te poti trezi la realitate
şi fiecare cuvânt te iubeşte cu câte o silabă.
Surâsul te însoţeşte de aici înainte
fără niciun efort,
nicio bucurie nu-i mai mare
fără tristeţea ruptă din trup şi abandonată
în fosta existenţă fără sens.
Lumea ta se prinde cu mâinile
de anotimpurile care se perindă frumos,
nimic nu rămâne îndoielnic ori neexplorat,
luciditatea te aşteaptă pe culmi
unde oricând poţi să respiri
aerul înălţimilor din suflet.
 
UMBRA SE FRĂGEZEŞTE  ÎN AROMELE DIMINEŢII
O întindere lungă cât iarna
respiră pământul sub zăpezi, absoarbe lumina,
copacii cresc înalţi în paharele nopţii.
Cum să atingă şi să mângâie cerul?
Zilele se grăbesc să măsoare curbele aerului,
în palmele mele timpul pune semne
care pot să vestească mai devreme ceva.
O pulbere naşte în interior tensiunea îmbătrânirii
care schimbă pielea pe trupul omului,
vizibilă în societate.
Cel fără flacăra arsă cu intensitate
îşi plimbă anotimpurile, le lasă să se risipească
sub coaja lucrurilor prin nepăsare.
Umbra se frăgezeşte în aromele dimineţii,
alunecă-n amiezele pline de farmec,
se cerne seara-n cuvinte, se apropie toamna,
la pândă stau cei îndrăgiţi de zvonuri.
E vremea curcubeelor în arc peste ape,
a sărbătorilor aşteptate cu bucurie
în care mielul Domnului se roagă odată cu noi
şi nu merită pedepsit.
 
SE APROPIE PLOILE
Se revarsă apele
nesocotesc malurile şi se înfurie,
caută o libertate deplină,
au primit o dezlegare din cerul acoperit de nori grei.
În copacii rămaşi în puhoaie
păsările privesc şi rămân mirate
dar totul pare o întâmplare
roasă de propriile ei suferinţe.
Cum devine această pornire
o avalanşă necontrolată
şi oamenii sunt nişte păsări mirate
de propria lor lipsă de prevedere şi neputinţă?
Ploile se apropie,
să nu ne găsească pe drumul plângerii
la fel ca ş altă dată încătuşaţi în nepăsare,
să se reverse prostia la fel ca şi apele.
 
RAMURILE SUFLETULUI SE ÎNALŢĂ
Îmi înfloreşte sufletul de bucurie,
se umezesc ochii cu o lacrimă,
mi se topeşte în palme timpul
pe care nu-l poate îngheţa nimeni.
Ramurile sufletului se înalţă.
Copacul prinde pământul în rădăcini, respiră,
stelele respiră şi ele apele.
Verdele absoarbe lumina o frăgezeşte
de-mi vine mereu să cânt
odată cu păsările.
 
ÎNDOIALA ŞI TEAMA UCIDE VIGOAREA
Singurătatea
oarbă de orgolii şi plină de ifose
se-nchide între pereţii îngălbeniţi de uitare
şi nu se lasă ruptă din trupul stingher
ce nu are putere să se depăşească pe sine.
Singurătatea se întreţine şi regenerează ca şi rutina
cu propriile mijloace fără niciun efort,
numai îndoiala şi teama ucide vigoarea.
Sub stratul de pâclă se-ngraşă obişnuinţa,
pădurea respiră lumina cu vânat cu tot,
se urcă pe ţancuri caprele negre.
Semne de limpezire capătă cerul
şi razele de soare pătrund în adâncuri.
Se vor goli cupele singurătăţii,
orgoliile oarbe se vor topi în eter
şi tot ce începe naşte noi orizonturi
 
ÎN PĂDUREA PLINĂ DE CUCI
Se scutură de umbra ce-i cade pe umeri
şi lumina-i alunecă în valuri pe tâmple.
I se adaugă-n ochi cum în frunze, verdele
gâtu-i capătă culoare de sărut diafan,
pe piept movile rotunde şi o cruce de smarald
capătă străluciri de stele înnoptate.
Pe faţă soarele caută riduri cu noroc
de trupul i se clatină uşor pe spate
simţindu-se mai înaltă decât este.
Privirea intrată-i în unghi rotitor
ca spiţele unei roţi de la carul mare
când noaptea se grăbeşte spre dimineaţă.
Era o semnificaţie ce se lasă înţeleasă cu greu
pretendenţii învaţă să aştepte clipa
când se dezvăluie mersul pe ape.
Sunetele prinse de cuvinte în cântec
înfloresc pe ramurile sufletului
în pădurea plină de cuci
în care tot ce-i frumos se repetă.
 
SUNT ALTFEL DECÂT VISE PARE CĂ SUNT
În spatele uşilor închise ferestrele au geamuri mate,
nu transpiră nimic, respiraţia are miros de sare,
lumina se filtrează prin aburul tăcerii.
Sunt altfel decât vi se pare că sunt.
Îmaginea pe care o beau e atât de amară
că o să mă las de băut.
Cine râde la urmă rămâne cu râsul
şi gustă din aroma fructului copt
cu gesturi infidele.
De osul vântului mă prind în zori
ca de o curbură a limbii vorbite
cu înţelesuri nedesluşite.
Deschis în interior între pereţii vopsiţi în culori
mă închid înafară şi aştept.
 
HOŢIA ŞI LEGEA
Nu ştiu în ce zi se sparge buba
şi curge puroiul hoţiei,
dar aş vrea să văd pe cei care nu fură
privindu-mă-n ochi
ca nişte ciumaţi.
Doamne aş zice ce puţini sunt,
şi ce bătaie de joc suportă de la ceilalţi
că nu se merită,
dar ce se merită astăzi îmi zice femeia
să-ţi vezi numai de treaba ta
şi să te laşi înşelat?
Nu ştiu, dar dacă se fură în vârf cu toptanul
la poale e numai furtişag mărunt
care se pedepseşte cel mai aspru,
că de, legile nu-s făcute pentru insecte
ci pentru cei care le înghit.
Aşa că trec anii,deceniile, secolele
şi înfloreşte hoţia prin veacuri
ocrotită de legi pământene,
judecata după legile divine va veni şi ea,
e dincolo de moarte
şi nimeni nu află pedeapsa.
 
NE AŞTEAPTĂ O LEBĂDĂ NEAGRĂ
În cântul serii am chemat întunericul,
să-i pun pe umeri picioarele
ca unui fost iubit.
Cu pantofii cui, roşii făceam semne nopţii,
să se retragă dincolo de ferestre
unde înfloreau merii-n grădini.
Pielea-ţi absorbea lumina
ca o insulă pierdută-n apele calde
ale cerului gurii.
Înaintai cu coapsele spre ţărmul opus
ca spre un liman al plăcerii
cât o fulgerare de stea.
Îngerii erau plecaţi de lângă noi
până şi aripile lor erau ideatice,
glorioasele noastre eforturi
se lăsau duse de trup în derizoriu
şi gâtuiţi de neşansa obscură a clipei
am făcut din somn o înfrângere
vătuită sub plapuma frigului,
ne aştepta ca o lebădă neagră.
 
ZI DE PRIMĂVARĂ
Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară
şi podul meu are sertarele goale,
din când în când mai urc ceva la fum
fiindcă îmi place mirosul de crâşmă.
Femeia-mi zice;
bărbate e primăvară şi miroase a crud,
nu mai sta-n pivniţă, ieşi în grădină,
să auzi cum creşte iarba şi înfloresc merii.
Îi spun;
o să crească şi înflorească şi fără mine,
eu vreau să nu-mi înflorească vinul
pe care vreau să-l beau limpede
ca pe sângele Domnului.
Vai de capul tău întomnat,
o să mori cu ceaţa-n priviri
şi capul prea plin de băutură
de n-o să am nici la pomană.
 
MAI  UŞOR DECÂT NISIPUL
Moarte, dacă eşti din cele sfinte,
nu-ţi înfige gheara strâmbă
în iubita care minte,
las-o să-şi ascundă taina
ce-i înceţoşează chipul
şi alunecă prin vreme
mai uşor decât nisipul.
Pune uitare pe durerea
ce-i macină trupul şi arde,
lasă-i în gânduri puterea
care-o duce mai departe,
alungă-i din gând amarul
care roade-n rădăcini,
lasă-i dragoste cu carul
pentru oamenii străini.
Soarbe-i de pe ochi privirea
ca un giulgiu ros de ceaţă
şi îmbrac-o în uimirea
soarelui de dimineaţă.
Moarte, dacă eşti din cele bune,
nu-ţi înfige gheara lungă
în iubiri cu pasiune,
lasă-le să se consume
cum e dat în timp norocul
să-l găsească pe oricine
pân’ s-o termina sorocul.
Şi de-o fi să fie moarte,
noi vom şti, tu eşti de vină
cin’ de viaţă ne desparte,
nu e pronia divină.
 
SURÂSUL ÎNTR-O NEVĂZUTĂ TRECERE
Pe umărul alb iubito,
visul capătă formă de suflet
în care pătrunde inima mea sângerândă
cu tumultul ei neoprit de himere.
Surâsul într-o nevăzută trecere
îmi rupe tăcerea din trup
şi păşesc ca o umbră peste ape
cu zbuciumul mării sub piele.
Steaua mea la sânul tău înfloreşte
cu arome din constelaţii de flori
unde păsări poartă idei de zbor
pe fruntea cerului de faianţă.
Pe buzele tale desenate influent
cu o geometrie a culorii sălbatice
las amprenta unui sărut zglobiu
care pune-n fiecare apăsare
o limbă a cuvintelor pe cerul gurii
ce nu pot fi strivite între dinţi.
 
TOT MAI ÎNSTRĂINAT
În spatele lui mulţi se întreabă şi caută
cum se poate pătrunde-n sâmbure,
sâmburele-l aşază-n pământul atins
cu palmele mângâietoare de povestitor
Măsoară aşa ca pentru sine orizontul
şi gândeşte cum să dezmiede singurătatea
cu verdele crud care iese din lujeri.
Tot mai înstrăinat trupul de moarte cuprins
este în pielea sa înflorit de nuferi
şi frigul de teama ninsorii cu fluturi
se lasă dus spre dealurile vălurite
de unde se surpă pe văi noaptea.
Dimineţile care se nasc fermecate
sunt oglinzi ale luminii din care curg
zilele cu arome de liliac mov.
 
CĂUTARE
De cauţi în scorburile timpului,
să scoţi putreziciunea,
ea se formează acolo.
Odată scoasă,
intră-n scorburile tale
şi n-o mai scoate nimeni.
 
STEAUA DE DINCOLO DE MOARTE
Mă despart de orice teamă
ca foamea veche de trup,
umbra-mi face crustă-n amiază
şi se aşază pe lucruri,
lasă urme pe anii de viaţă
şi devin din ce înce mai greu de dus.
Creşte o zbatere de fiară flămândă
în inima cu o răsuflare adâncă,
sudoarea-i rece pe frunte
şi mă jupoaie de pielea uscată
ca de un strat de ceaţă din memorie.
Văd mai clar decât ceilalţi care macină vise
steaua din ochi e dincolo de moarte
într-o noapte numai voi o veţi vedea
cum străluceşte la nord.
 
APELE AU LEGILE LOR
Tot ce pot să spun, nu vreau.
Peste umbre miroase a tăcere
iar eu visez un peşte divin
care mă urmăreşte din cer.
Apele au legile lor şi pământul se teme,
ele sting focul, înlătură şi pustiul
din care vântul aduce nisipul peste oraşe,
las pradă vulturului din mine
febrele care mă cuprind
şi sae sfârşesc în carnea înserată.
Sunt lângă tine femeie
o vindecare de suflet nevăzută,
binele şi răul îşi dau mâna,
pleacă mai departe răscoliţi de îndoieli
la dreapta judecată, Doamne!
 
CU CĂLCÂIELE CRĂPATE DE SARE
Mi-am adăugat ultimile clipe de dragoste
cu răsuflarea tăiată de efortul strunit,
inima femeii sălta în continuu
în trupul cuprins de căldurile împăcate.
Limba secată de atâta vioiciune
intra pe sub pielea cuvintelor aşteptate
şi-mi sângera carnea de nebunie
cum tremurul mării înainte de furtună.
Toate au fost într-un cânt fredonat în şoaptă
de se clătinau frunzele visătoare
a sete de căprioară fugărită de vânători
prin pădurile de plopi.
Doamne, toţi ceilalţi m-au hulit
şi tot elanul s-a dus pe apele tulburi,
paşii peste moarte au sărit
cu călcâiele crăpate de sare.
 
MĂ ÎNCIFREZ ÎNTR-UN COD STRANIU
În mâinile tale sunt o formă de idilă
neîmblânzită încă destul,
sunt neformatat pănă la punctul final
rămas între pereţii vechi şi noi
în care stilurile clasice şi moderne se întrepătrund.
Am imobilizat gustul femeii îndrăzneţ
încât bărbatul din mine se conservă
în dorinţa exacerbată a femeii
şi rupe limbajul tăios în bucăţi.
Mă încifrez într-un cod straniu
care ucide voinţa de libertate
şi îngroapă-n memorie aspiraţia
pentru nunta-n care nu voi fi mire
ci un rănit în orgoliu.
 
NOAPTEA ŞI  NOI
Clipele se plimbă pe marginea patului, dormi,
aripile lor foşnesc pe la urechi,
mesteci dragostea copiilor pe buze
şi ei se leagănă-n somn.
Privesc totul cu o mărinimie sfioasă,
mă traversează apele bucuriei,
pietrele din ele şlefuite până la frumos
se zidesc în mine ca într-un templu
în care intri cu dragostea şi amarul
iubirii mântuite.
Noaptea dinlăuntrul nostru devine luminoasă,
dimineţa se iveşte cu soarele pe umeri
şi pleacă.
 
SPER SĂ MĂ CREDEŢI
Mereu imaginez semne
din vremuri depărtate
în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,
stelele lor din cer, mirate
privesc cum ies din pământ.
Cine va pătrunde în sine
să-şi caute rădăcinile de sânge
sub pomul vieţii ascunse?
În epoca creşterii nelimitate a posibilităţilor.
oamenii construiesc modele,
dezvoltă viteze
care apropie galaxiile.
Pământenii îşi lasă amprenta,
caută în marea vecinătate
fiinţarea extraterestră.
Toţi aşteaptă cu încredere
întâlnirea consfinţită
şi pacea înţeleaptă a universului
instaurată de zei.
Sper să mă credeţi
că suntem în pas cu timpul
care nu curge uniform
în toate lumile.
Iubirea ne va aduce slava,
naştere şi moarte fără durere,
lumile îşi schimbă ursita
şi se hranesc printr-o fantă
deschisă-n infinit.
 
DIN MUNTELE MEU DE SUFLET
Ce lumină se poate întrupa
atât de frumos în femeie,
ce înger o păzeşte de la facerea lumii
să se umplă de rod,
de m-am făcut curcubeu al dimineţii
iar culoarea din ochii ei
mă judecă asemenea ţie, Doamne
când singur prânzesc.
Din muntele meu de suflet
izvoarele n-au dreptul la moarte
iar marea nu are mormânt,
doar o barcă cu vise
la care vâsleşte femeia-n cuvânt
pănă-i răsare pe umeri soarele
şi ziua ruptă din noapte
capătă forma gândului meu.
 
UITAREA
Mai mare uitare nu ştiu
decât să te uiţi pe tine afară din trup
ori să treci cu vederea orice suferinţă
care te sapă prin memorie şi face şanţuri
pe unde trec apele Acheronului.
Trupul în care mă zidesc acum
are un suflet asemeni zăpezii la soare
topit în cuvinte nevorbite
ce urcă prin coloane de aer la cer
până la tâmpla lui Dumnezeu Tatăl.
Îl mângâie încet să tresară
pentru dezlegare de păcate lumeşti,
numai aşa mă umplu la loc de lumină
şi-mi dispare uitarea.
 
LUMINA URCĂ PE STÂNCĂ
Fiecare noapte este o iluzie haşurată,
o vibraţie pusă de-a curmezişul trupului,
să nu se ridice nicio stâncă,
o stavilă în calea uitării ochilor tăi
care sfâşie întunericul ca o lumânare
şi-l topeşte ca pe o ceară în palmă.
Lumina lor o simt cum urcă pe stâncă,
o înalţă din inimă fără să vreau,
rupe zăgazuri ca un fluviu mânios
şi ajunge la porţile cerului.
Mările lui inundă memoria cu stele
apoi le împarte fiecărui muritor,
numai luna rămâne în singurătatea-i hieratică
şi-şi plânge în pumni de invidie.
Din scorburile pământului vinovat
ies îngerii din rădăcini cu pleoape obosite,
zboară pe la ferestrele caselor,
ne mângâie-n somn cu câte-o aripă
şi lasă cuvinte ca însemne în vis.
 
CU CERUL SUB ARIPI ŞI STELE DEASUPRA
Sub aura unei meniri cu însemne păstrate-n timp
fac ecoul care-mi străbate prin sânge.
De după umbre răsucite-n coloane de frig
mă întreb cum o să trec mai departe.
Înfăşurată-n falduri de fluturi, ea se legăna ca o trestie
care iubeşte pescarii păcăliţi de peşti.
Nimic nu mă-nfioară mai mult decât visul
ce poartă-n sine zborul rupt de orice pasăre
cu cerul sub aripi şi stele deasupra,
într-o moarte fără de moarte cu înţelepţii zâmbind.
Ispăşesc toată pedeapsa femeii iubite
cu crezul că aura menirii se împarte
copiilor ce poartă piatra de viitor pe umeri
împreună cu lumina sufletelor înalte.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

CĂLĂTORIE CU PERIPEŢII
După o lună de vacanţă petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare acasă. Eram bronzaţi, în special eu, odihniţi, bucuroşi că am văzut multe lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verişoare, unchi…
Plecam cu un tren de noapte, aşa cum şi venisem, care nu trebuia schimbat în Bucureşti, ceea ce o liniştea oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinţi şi de fraţi.
Călătoria spre Vişeu a început bine, nu era aglomeraţie, am reuşit să dormim puţin.
Acceleratul cu care plecasem din Vasile Roaită ajunsese dimineaţa devreme în Beclean pe Someş. De acolo, trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe, şi mergea la Iaşi.
Acel tren a ajuns cu întârziere în Salva, a staţionat un minut pe linia a doua, după cum avea graficul, şi a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare trenului cu care trebuia să mergem la Vişeu de Jos, chiar dacă nu reuşiseră toţi călătorii să urce în vagoane.
Printre cei care încă se mai aflau pe peron eram şi noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus şi a urcat-o în tren. Pe mama, care îl ţinea în braţe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mişcare şi, fluierând, lua viteză.
Conductorul a sărit din tren, m-a prins de o mână şi m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp, fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de repede. Plăsuţa cu mâncare şi o bluziţă cu mânecă lungă se scutura neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunţam la ea. Îmi imaginam că trenul nu poate merge fără conductor şi asta mă liniştea puţin.
Cred că mecanicul a încetinit şi noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalţi călători care comentau situaţia:
- N-am mai văzut una ca asta! Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ţinut şeful staţiei să respecte orarul de plecare a trenului.
- Şi mecanicul… El nu a văzut că au rămas mulţi oameni pe peron?
- Se grăbea! Pe linia Salva - Vişeu circula trei trenuri dus şi întors pe zi. De ce atâta grabă?
- Oameni buni, hai să ne gândim! Trenul nostru era la peron, lângă staţie. Trenul de Iaşi a sosit pe linia a doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să vadă câţi au coborât, nu avea de unde să ştie câţi vor urca în trenul nostru. Regula spune ca trenul care soseşte ultimul pleacă primul. Dar, aşa cum spuneam, cei din staţie nu aveau de unde să ştie ce e după tren.
- Şi nu putea să aştepte? Până la Sighet sunt vreo zece staţii. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere. Vedeţi fetiţa asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?
- Ai dreptate! Şi nu e singurul caz.
Am ascultat o vreme cum discutau cei de lângă mine. Mă ţineam de o bară şi priveam pe geamul ultimei uşi a trenului. Priveam mişcarea traverselor. Parcă ieşeau de sub tren şi se îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în mişcare.
Nu mă mai interesa ce se întâmplă în jurul meu.
- Fetiţo, te numeşti Mioara?
- Da, am aprobat eu.
- Te caută lumea din vagon. Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în faţă!
Călătorii mi-au făcut loc să trec şi am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.
Eram obosită, plictisită… Doru dormea în braţele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de bancheta pe care erau mai mulţi oameni decât de obicei.
M-am rezemat de tocul unei uşi, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune tatii? Ştiam că ne aşteaptă în Vişeu de Jos. 
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)
 
ATITUDINI
IPOCRIZIA-MINCIUNA-NECINSTEA
Încep cu clarificarea sintagmei „om modern”. Potrivit Dicționarului Explicativ, prin „modern” trebuie să înțelegem (printre alte conotații) în principal: care aparține epocii actuale; nou, recent; care este diferit de tradiție; conform cu moda zilei.
Vasăzică, timpul este acela care asigură conținutul noțiunii „modern”, de unde concluzia intenționat înșelătoare că cineva este cu atâta mai modern cu cât se situează mai aproape de prezent, iar sfera (mai bine spus coaja) noțiunii își trage seva urât mirositoare din snobism (moda zilei) și din atitudinea disprețuitoare față de tradiții.
Niciun cuvințel despre cultură și civilizație, fie că nu-i nevoie de așa ceva pentru condiția modernului ahtiat după postmodernismul găunos și nesimțit, fie că cele două componente esențiale pentru împlinirea omenescului sunt subînțelese à rebours de către vrednicul de milă om modern: cultura ca hrană modificată genetic pentru neobosiții aflători în treabă și ca rampă de lansare pentru falșii culți, civilizația ca esență a celor trei „c”-uri (consum-confort-comoditate) și ca formidabila rațiune sinucigașă a zilelor noastre (de la vlădică până la opincă), prin poluare și cruzime, alimente și medicamente contrafăcute, bagatele cu rol cârmuitor și cârmuiri ajunse de râsul lumii, credințe prefăcute în nimic și nimicuri ridicate la rangul de credințe obligatorii, astfel ca spusa eminesciană să fie astăzi mai actuală ca oricând: „Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic...”
Sigur că se poate glosa mult și bine (dar cu ce folos?) pe marginea evoluției, progresului, prosperității și a celorlalte marafeturi lexicale, care – iată – se constituie în stâlpii de rezistență ai modernismului, firește, laolaltă cu catastrofalele sale năzuințe înspre totala uniformizare prin robotizare și prin neîntreruptul proces de deșertificare moral-spirituală.
Însă indiscutabil este faptul că, nerenunțând nici măcar o clipă în decursul istoriei la mitologie, omul modern și-a plăsmuit mitologia adecvată vremii sale, cu idoli (banul, influența, faima, plăcerea, falsa credință, dezonoarea etc.) la care se închină cu mai mult zel de cum se închina strămoșu-său la zeii lui antici. Și, dus de elanul acestei „credințe”, în egală măsură păcătoasă și ruinătoare, el a substituit conștient-inconștient substanțialul sistem tridimensional creștinism-iubire-izbăvire, cu aparențialul și degrabă netrainicul sistem ipocrizie-minciună-necinste. Adică, urmărindu-și cu înverșunare și pe căi eminamente nelegiuite mai binele material, el a ajuns în strania situație ca zi de zi și ceas de ceas să-și taie craca de sub picioare. Mă rog, răsplata-i după fapte...
Iată câteva probe grăitoare în acest sens:
1) Se construiesc tot mai multe și mai impozante lăcașuri de cult (în România ce să mai vorbim), pentru ca omul în general, românul postdecembrist în special să devină tot mai religios și din ce în ce mai puțin credincios.
2) Mașina încă mai este la dispoziția omului, dar nu mai ascultă de el, căci prin poluarea provocată și prin agresivitatea cu care se înmulțește pretutindeni (în anul 2010 deja existau peste un miliard de mașini în toată lumea), ea, din aliatul începutului, transformându-se în cel mai perfid vrăjmaș al făcătorului ei – totalul morților în accidente pe șoselele globului, fără ca în acest sinistru total să fie incluși grav accidentații, îl depășește pe cel al decedaților din pricina cancerului, bolilor cardiovasculare și diabetului la un loc!
3) Alimentele, ca parte concret-materială din criminalul Codex Alimentarius, nu sunt doar contrafăcute (modificate genetic și/sau chimizate), ci la propriu au luat drumul rahatului impecabil ambalat: Aflu de pe internet că în celebrul (sic!) iaurt Danone, mai exact în toate făcăturile „probiotice”, prin vrerea moartă după câștig a producătorilor ultramoderni, hălăduiesc ca vodă prin lobodă bacteriile prelevate din excremente, rect și vagin. Ăsta da aliment sănătos! Cum rămâne cu igiena alimentelor îngurgitate? De fapt, consumatorii de atari „bunătăți” trebuie să-și spele mâinele înainte de înfulecare, ori gura și mațele după terminarea gustării?!...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MISTICA GLOBALISTĂ A POLITICIANISMULUI ACTUAL
În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F. M. Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri...
Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.
Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care  concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.
Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică...
Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există...”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).
Avem și dovada în acest sens - Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:
1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).
2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!
3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.
4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare...
5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.
6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele... Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

SPRE CE NE ÎNDREPTĂM?
Dacă viața omenească presupune cu necesitate mișcare, trudă, suferință și iluzia fericirii, nu-i mai puțin adevărat că civilizația constituie unitatea de măsură a evoluției omului, mai exact a societăților înjghebate de acesta în decursul istoriei sale, și că prin civilizație trebuie să înțelegem amarnica străduință de împăcare a tendințelor diametral opuse: confortul și comoditatea cu deliciile călătoriilor tot mai nesigure, relativa liniște de acasă cu absoluta neliniște din cetate, grija obsesivă față de sine cu totala nepăsare față de ce-i în afara lui (trebuințele semenilor, agresivitatea mașinismului, cercul vicios al poluării), sfidătoarea opulență exterioară cu catastrofala sărăcie lăuntrică, sila de efort fizic cu eforturile depuse ca să poată beneficia de cele mai rapide mijloace de deplasare și comunicare.
Indiscutabil că prețul plătit de omenire pentru sporul civilizației, o civilizație a zilelor noastre aidoma unei mașini care coboară fără frâne panta pieptișă a unui munte, este în directă și inseparabilă legătură cu „binefacerile” acesteia: mai multă sărăcie, foamete și suferință într-o lume în care la propriu tot omul se sufocă de minciună și ipocrizie și tot ce-i viu de noxe și gunoaie; tot mai mulți decedați de cancer, diabet și boli cardiovasculare, cu toate astea numărul lor fiind mult sub enormul tribut perceput de conflictele armate, actele teroriste și accidentele de circulație, îndeosebi de accidentele pe șosele și autostrăzi; din ce în ce mai puțini oameni înțelepți și de omenie, acum când populația globului a trecut de șapte miliarde și când păpușarii planetari urmăresc ca prin războaie, uzură psihică, alimente intens chimizate și medicamente contrafăcute să o reducă la cel mult două miliarde, o masă mult mai lesne se supravegheat, dresat și hrănit...
În aceste condiții de-a binelea alarmante, întrebarea „Spre ce ne îndreptăm?” nu-i deloc nouă, ci cel mult mai frecventă și mai insistentă ca înainte. Din tratatul Destinul omenirii, aflăm de la P. P. Negulescu că unii învățați din perioada interbelică erau serios preocupați să răspundă riguros și convingător la această neliniștitoare chestiune.
Astfel, dacă Charles Nicolle, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1928, oferă al sfârșitul cărții sale Biologia invenției „un tablou general a ceea ce ar putea să devină  omenirea” (prin mecanizare și depersonalizare se va ajunge la stabilizarea biologică și deplina uniformizare psihologică), în cartea Agonia unei lumi, cugetătorul german Ludwig Bauer completează tabloul de mai sus cu „procesul de dizolvare a individualității” („mașinismul pune necontenit pe om în acele situații în care își pierde sentimentul individualității”) și cu imaginea omului „integrat în masă”.
Vasăzică, dacă în lumea noastră de până acum, fiecare om își avea particularitatea lui (gândire proprie, nevoia de libertate, drumul în viață) și dacă „structura socială a lumii de până acum răspundea acestor năzuințe individualiste”, iată că, în comparație cu omul din Evul Mediu, care – „integrat în Dumnezeu” – „fugea de lume ca să ajungă în cer”, omul modern „fuge de lume ca să se piardă în masă”. Dar, adaugă îndată L. Bauer, „și unul și altul fug de ei înșiși, de libertatea lor, de dreptul de a dispune de persoana lor, de tot ce este unic și esențial în om”.
De unde concluzia deloc încurajatoare a filosofului german vizavi de viitorul omenirii: Întrucât ne așteaptă vremuri în care „lucrurile cele mai absurde vor fi posibile” și „ideile cele mai contradictorii vor părea verosimile”, epoca de mâine „nu va mai fi a personalităților, ci a gloatelor”!
Concluzia lui Bauer dobândește un apreciabil spor de raționalitate pe linia avertismentului cu sprijinul venit din următoarele direcții:
1) Ea continuă formidabilele afirmații ale lui Gustave Le Bon din 1895, an în care apare prima ediție a celebrei lucrări Psihologia maselor: „Acțiunea inconștientă a mulțimilor, substituită activității conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii actuale”;
2) Hermann von Keyserling va întări concluzia compatriotului său cu tranșanta afirmație despre globalismul politicii: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca și cel rusesc”.
N.B. Pentru inalterabila lor actualitate, merită citate și ca atare apreciate judecățile lui Gustave Le Bon despre evoluție, popoare și mulțimi (Psihologia maselor, Cartea a II-a, Capitolul II): „Marele factor al evoluției popoarelor nu a fost niciodată adevărul, ci eroarea”. Și puțin mai departe: „Mulțimile nu au fost niciodată însetate de adevăr (...) Cine știe să le iluzioneze este cu ușurință stăpânul lor; cine încearcă să le deziluzioneze este întotdeauna victima lor”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

SĂ FII CETĂŢEAN E UNA, SĂ FII POPOREAN E CU TOTUL ALTCEVA…
În perioada interbelică, filosoful Nae Ionescu efectua o fină distincție între român și bun român. Român, în concepția lui, nu poate să fie decât acela care simte cu adevărat românește (are în spate câteva generații de români autentici), pe când bun român poate să fie orice alogen care se achită cu conștiinciozitate de toate obligațiile ce-i revin în calitate de cetățean. Ortodoxia, susținea sus și tare gânditorul român, este subtilul factor al etnicității, care separă oile de capre, pe români de buni români!
Sigur că argumentul naeionescian nu-i doar discutabil, ci de-a binelea șubred, fapt demonstrat de P. P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii: Ortodoxismul nu este specific românesc (tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii), deoarece caracteristică poate să fie numai o trăsătură diferențiantă, nicidecum una unificatoare!
Vasăzică, atât românii cât și bunii români au calitatea de cetățeni, dar numai primii sunt și poporeni (din popor). Ceea ce în limbaj matematic se traduce astfel: Poporenii formează mulțimea norodului, inclusă în mulțimea mai largă a cetățenilor unei țări.
Două argumente în acest sens:
1) Poporenii constituie produsul firesc și vrednic de aleasă cinstire al multimilenarului flux evolutiv țărână→țarină→țăran→țară. De altminteri, până în zilele noastre profund înstrăinate de tradiții, pentru sat și comună se întrebuințează termenul „țară” („Mă duc la țară” sau „Am fost la țară”, zice cu satisfacție orășeanul încă nepervertit de snobism și urbanism), motiv pentru care mărturisitorul Petre Țuțea credea cu tărie că statul român se sprijină pe ciorecii țăranului său. Iată dovada că lucrurile stau în acest chip: Astăzi țăranii s-au împuținat și nu mai poartă cioareci, așa că statul român se clatină pe nesigurele fundamente ale cosmopolitismului!
2) Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că noțiunea de cetățean, fiind una de natură socio-umanitară, vizează componenta formală a civilizației (ești făcut cetățean sau primești cetățenia unei țări, ca atare fie, atunci când ai două, poți renunța la una în favoarea alteia, fie – dimpotrivă – poți avea la un moment dat mai multe cetățenii), pe când noțiunea de poporean este psiho-identitară, căci ea reflectă componenta substanțial-stabilă a culturii (te naști poporean cu un anumit fond etnic, care nu numai că reprezintă factorul germinativ al specificului național, dar – după părerea avizată a lui Eugen Lovinescu – trebuie văzut ca „o condiție a esteticului” și ca „însuși depozitarul milenar al psihei colective”).
De unde concluzia: Teroriștii musulmani (de pildă cei francezi) pot deveni relativ repede cetățeni ai țărilor apusene, îndeosebi acuma cu migrația lor dirijată de autorități și nedorită de cetățeni, dar e nevoie de mai multe generații ca să se poată apropia de condiția moral-spirituală a poporenilor, pentru că cine la scurt timp după naștere este educat ca să simtă, vorba lui Coșbuc, că-i suflet în sufletul neamului său, acela (excludem excepțiile reprezentate de psihopați) niciodată nu va urmări în viață, cu îndârjire și frenezie, fanatismul și cruzimea, ci va urma calea cuminte a toleranței și respectului, poate chiar a iubirii tuturor semenilor...
Apropo de patrie și popor: În celebra lui Proclamație de la Padeș din urmă cu aproape 200 de ani, Tudor Vadimirescu nu afirma clar și răspicat că „Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”?
Prin urmare, el făcea o netă distincție între jefuitori (jecmănitori, jăpcași, prădași) și oropsiți, primii izbutind în chip jalnic-odios să se reprezinte doar pe ei înșiși și gașca lor de ciocoi, pe când ceilalți, cu adevărat talpa țării, formează poporul și înseamnă patria.
În pofida aparențelor de prosperitate și civilizație, situația României zilelor noastre a rămas neschimbată la acest capitol: De-o parte ticăloșii îmbogățiți prin furtișaguri și trădări, adică aceia care nu reprezintă decât o mare rușine și o cumplită povară pentru țară, de cealaltă parte uriașa masă a sărăcilor și dezrădăcinaților, care se cheamă poporul îndelung răbdător și se identifică cu România pusă pe butuci.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

PROVERBIALA RĂBDARE ROMÂNEASCĂ
Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă... Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc...
De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare  pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).
Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).
N.B. Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.
Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.
Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.
De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?...
Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii