ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 9 (Noiembrie 2009)

EDITORIAL

NOI SUNTEM URMAŞII LUI ESCU!

Deşi vorbim de lipsuri considerabile în ceea ce priveşte banii de salarii, pensii şi ajutoare sociale, Guvernul anunţa cu câteva zile în urmă că a disponibilizat suma de 6 mld. lei pentru referendumul lui Traian Băsescu. Actualul preşedinte se află într-o criză profundă vizavi de şansele pe care le are să mai prindă un mandat, stare acutizată pe fondul declaraţiilor lui Joe Biden, care a afirmat fără nicio reţinere şi cu o seninătate aproape de semnul întrebării, că actuala bătălie politică pentru funcţia supremă în stat din România, seamănă izbitor de mult cu cea din America de acum un an, când s-a produs schimbarea de la Casa Albă. Vădit supărat că Marele Licurici la care s-a închinat cinci ani de zile, zâmbeşte către Geoană, Băsescu ar fi vrut să-i amintească lui Biden că şi-a târât armata prin nisipurile din Irak şi stâncile golaşe din Afganistan, şi mai grav de atât, şi-a îndatorat financiar poporul către FMI. A rămas Băsescu cu muţenia vicepreşedintelui SUA şi în ceea ce priveşte proiectul Nabucco, uitând că americanul stă la aceeaşi masă cu rusul când vine vorba de Europa.

Numai că în astfel de momente, când nu te poţi bizui pe o susţinere externă, încerci să te foloseşti de lacunele junglei legilor din ţară, organizând un referendum în aceeaşi zi şi cam la aceleaşi cabine de vot, cu scrutinul prezidenţial. Este evident faptul că cei ce l-au sfătuit pe Băsescu au drept scop să-i asigure candidatului şanse suplimentare, derutând electoratul cu acest joc de ştampile.

Dincolo de orice necesitate politică, numărul mare – zic eu – de candidaţi la funcţia supremă în stat, a dus negreşit la un buget electoral nepermis de ridicat în raport cu situaţia economică a momentului. Deşi datele oferite presei pentru principalii trei candidaţi, au rotunjiri frumoase (PSD trei mil. euro, PD-L aproape două, iar PNL în jur de unul, cu toate că au folosit termenul confidenţial), susţinătorii financiari ai campaniei găsesc rapid disponibilităţi băneşti, în dorinţa făţişă de a-şi proteja interesele, încercând să fie cât mai convingători prin mijloacele de publicitate pe care le au la îndemână.

S-a înrădăcinat însă, mai ceva ca o tradiţie ceauşistă, aşa-numitele băi de mulţime, iar candidaţii la fotoliul prezidenţial nu ratează nicio plimbare prin ţară pentru a degusta salamul cu soia şi a se lăuda cu marile realizări din cincinalul în curs, ori care va începe.

Vădit scop electoral au toate declaraţiile politice din ultima vreme, iar liderii de partid, chiar dacă nu se mai acuză reciproc la fel de înverşunaţi ca în campaniile precedente, plusează în continuare pe factorul social. Traian Băsescu propune creşterea perioadei de şomaj cu încă trei luni, într-o vizită la Zalău, într-un judeţ afectat de o rată galopantă a celor care-şi pierd locul de muncă, în timp ce doctorul Oprescu este mai explicit şi propune reducerea TVA la principalele alimente, chestiune împrumutată de la partidul lui Voiculescu, dar şi – lucru inedit – păsuirea celor care nu-şi pot achita creditele la bănci, timp de un an. Cu o ofertă politică de tip Mureşan – Remeş vine candidatul UDMR, mult mai practic, dar pe un eşantion de public mai restrâns. Limitat de spaţiul transilvănean (de frică să nu-i ceară cineva viză dacă trece Carpaţii), Hunor s-a înarmat cu slănină, ceapă, brânză şi pâine de casă (cu eticheta Product of Hungary) şi a început un periplu - gen colind - prin vreo 350 de localităţi, ca într-o caravană umanitară de te şi întrebi dacă umblă cu autocamioanele sau a închiriat o garnitură de tren.

Mai sunt şi susţinători politici gen Udrea, care, blondă cum se ştie s-a trezit afirmând printr-o comună de prin Moldova că: noi suntem urmaşii lui Traian, ai lui Traian Băsescu! În nicio ţară civilizată din lumea asta nu poţi afirma că eşti urmaşul celui care te-a cotropit, dar cum tot românul a fost prostit de mic că poporul nostru s-a format din contopirea dacilor cu romanii, de ce să nu meargă mai bine sintagma: noi suntem urmaşii lui escu!

În pragul alegerilor nimic nu scapă nepolitizat, niciun eveniment, de nicio factură. Nu te poţi duce la teatru că acolo e miting, iar dacă e spectacol pe scenă să fii sigur că în sală este neapărat o faţă coborâtă din corcoduşul electoral, dornică să împartă opinii – inclusiv despre cultură – de cum va arăta ţara din decembrie încolo. Se mai strâng membrii de partid şi la lansările de carte, ca să fie bine văzuţi de mai marii peste politica prin cuvinte, ori să asculte cu multă trăire elucubraţiile culturnicului, pătruns de spiritul discursului în faţa unei mase de oameni, ca un veritabil antrenament când va fi şi el (dacă va fi) pe cele mai înalte culmi de glorie politicianistă.

Toate ca toate, dar cel mai important lucru este că nu se întrevede nicio speranţă, nicio urmă de optimism cu privire la viitorul social şi economic al ţării. Se demonstrează încă o dată că actuala clasă politică, în beţia sa de putere, este total ruptă de spectrul realităţii, ameţind în continuare populaţia aflată într-o criză demografică fără precedent şi obosită de prea desele alegeri din ultimii ani.

Şi cum să mergi la vot semeţ ştiind că în ultima vreme euro şi dolarul au început să urce vertiginos până la beregata leului, care arată în prezent ca un pekinez uitat în ploaie. Cui să-i mai pese de cursul valutar şi mai ales cu ce interes, când creditele restante ale populaţiei la bănci s-au triplat faţă de toamna lui 2008 şi cu siguranţă că nu se va opri aici, pe fondul unor politici bancare neadecvate timpurilor economice actuale.

Dar omul simplu se va duce la vot, şi va trânti tuş peste toţi candidaţii, mulţumindu-i astfel şi pe cei care au fost şi pe cei care vor veni, buimăcit de atât de multă democraţie prost aplicată şi mai ales de aburii tăriei ce se lasă cerută pe la sfârşitul lui noiembrie. Atunci se va decide – probabil – şi soarta celor 471 de parlamentari şi, de ce nu, Marea Adunare Naţională, propusă din nou de Băsescu se va reactiva, iar plenarele partidului de guvernământ vor fi animate tot de o singură culoare, obligatoriu derivată din roşu.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU SCRIITORUL DANIEL DINCĂ, AUTORUL VOLUMULUI CÂINELE OM

Poţi munci oricât, însă fără har, nu iese decât un steril fără cântec

Prozator şi autor de teatru născut la 27 ian. 1962 la Ciolăneştii din Vale, com. Ciolăneşti jud. Teleorman. Este absolvent al Institutului de petrol şi gaze din Ploieşti. Perioade scurte de timp a fost redactor la ziarele Teleormanul şi Informatia Teleormanului din Alexandria (2003-2004), a colaborat cu diverse reviste de cultură şi literare din ţară cum ar fi: Caligraf, Ardealul literar şi Artistic, Saeculum etc. Este autorul mai multor volume dintre care Drumul spre Mecca - Ultimul foc, teatru, Ed. Teodor 1999, Blestemul comorii de la salcii, Ed. Teleormanul Liber 2002, Septembrie uneori, Ed.Teleormanul Liber 2003, Câinele Om, Ed. Rocriss 2004, Figurează în Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni, din 2005.

Domnule Dincă ne cunoaştem de aproape 10 ani şi deja sunt impresionată de realizările dvs pe plan literar. Cum a aparut idea de a scrie o carte pentru copii, având în vedere că dvs aţi debutat cu dramaturgie, iar romanul Blestemul comorii de la salcii, a fost un real succes? Ce sentiment aţi avut atunci când aţi ţinut în mână a IV-a ediţie a cărţii pentru copii Câinele om, apărută la editura Callas Print? Este o poveste pe care mulţi copii o cunosc, pentru ca v-au citit cartea într-un moment când lectura pentru copii figurează pe planul al doilea, după calculator.

A fost nevoia mea de a interacţiona prin cuvântul scris şi cu cei de foarte tanără vârstă. S-a adăugat la asta şi dorinţa băiatului meu, Alexandru, de a primi o poveste de la mine, şi, deasupra tuturor, s-a suprapus iubirea noastră pentru câinele casei ai cărui ochi ne-au părut totdeauna blânzi şi calzi, ca de om bun. Ne-am jucat îndelung pe tema asta şi într-o clipă oarecare m-am trezit că povestea s-a conturat în mine. Orice reeditare, firesc, îmi aduce o uşoară bucurie şi consolidează în mine sentimentul că n-am creat un eşec. Pregătesc ediţia a V-a şi cred că până azi suma tirajelor e aproape de 50.000 de exemplare. Poate mai mult, poate mai puţin...

Participând la lansarea ultimei ediţii care a avut loc la Galaţi, la Biblioteca V. A. Urechea, am fost surprinsă. Sala era plină de copii, devenind neîncăpătoare. Lansarea cărţii Câinele om a durat peste două ore, copiii fiind de la începutul până la sfârşitul manifestării foarte atenţi şi interesaţi să ştie totul despre poveste. Se poate vorbi despre anumite tehnici pentru a scrie şi a capta atenţia copiilor? E nevoie de subtilitate pentru a pune ceva printre rânduri?

E nevoie de talent. Şi el nu se împarte decât atunci când Înaltul ne trimite pe Pământ. El nu se cumpără şi nu se câştigă altfel. Îl ai sau nu-l ai. L-ai primit sau nu. Fără el nu există creaţie veritabilă care să meargă la inimile cititorilor, să se adune în ele şi după asta să explodeze într-o fulminantă emoţie. Finalitatea trăirii artistice veritabile e întinderea emoţiei. De la talent încolo începe munca. Poţi munci oricât, însă fără har, nu iese decât un steril fără cântec. Nu există o tehnică anume. Trebuie să fii doar cinstit cu tine şi cu cei cărora le faci darul creaţiei tale.

Tirajul mare şi ediţiile apărute până acum plasează povestirea Câinele om în rândul celor mai citite cărţi. Credeţi că există un atuu ca o carte să se vândă? Sau totul depinde de cunoştintele de marketing aplicate pe piaţa literaturii pentru copii?

Nu. Există doar cărţi bune şi altele. Primele se vând oricum, iar celelalte doar din întâmplare. Prostul gust mai prinde uneori, dar la înfruntarea cu timpul, unde sistemul de referinţă se aseaza corect în axele sale, se topeste în propria sa neimportanţă. Am văzut destule cărţi scrise fără pic de chemare. Doar trufia şi frustrarea celor care şi-au pus numele pe copertile lor răspândea un iz dureros dintre rânduri.

Literatura pentru dvs este un instrument de cercetare, de cunoaştere a realităţii cu principiile ei? Consideraţi că ceea ce aveţi de spus trebuie să fie sincer, lucid… într-o lume în care minciuna şi ipocrizia sunt întâlnite la tot pasul?

Pentru mine literatura e doar setea pământului uscat în aşteptarea ploii. E doar simţire si iubire, trecută firesc prin sita minţii mele. Despre sinceritate am mai vorbit. Fără ea, cu toate strădaniile, nu poţi ridica decât munţi de cenuşă. Cine are nevoie de ei?

La ce lucraţi acum?

La alte pagini de viaţă. Unele au căpătat un nume, altele nu. Încerc să întregesc, din tot ce însemn eu, fantomatice construcţii de spirit. Mă străduiesc să-mi desavârşesc darul. Şi dacă îmi reuşeşte, se întâmplă fiindcă îl fac fără să aştept ceva în schimb.

Vă mulţumesc pentru interviul acordat, vă doresc pană uşoară la scris şi multă sănătate.

Violeta Craiu


 

CĂRŢILE ZEIT

INDRIS, ed. a II-a, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008

Volumul de versuri Indris este o carte de avangardă lirică, cu o construcţie deliberată pe modelul poeziei de formă fixă consacrată de clasicii, care au lăsat… “vouă moştenire” nu numai “a patriei cinstire”, ci şi libertatea de a-i depăşi pe maeştri. Liliana Spătaru a jurat în clipe de taină şi de singurătate să nu fie învinsă de spaime pasagere şi să braveze sfidându-i pe consacraţii genului.

Şi-a protejat sufletul îmbrăcându-şi gândurile în armura Sonetelor lui Shakespeare şi-n mantia medievală renascentistă a lui Petrarca şi Dante Aligheri, l-a provocat infantil şi cu gesturi îngroşate de fardul îndrăznelii cabotine pe Pierre de Ronsard, l-a sfidat naiv pe Macedonski în Rondeluri şi a avut tenacitatea inconştientă de a spune lumii că l-a citit pe Eminescu în Sara pe deal cu bucium şi talangă în vecernia Putnei şi Pe lângă plopii fără soţ.

Liliana Spătaru scrie o poezie cu trimitere la Gazel-ul din seraiul celor „O mie şi una de nopţi” de amăgiri deşarte şi iluzii de Fata Morgana pe o temă de Saadi sau Omar Khayyam, când eşuează sentimental în acorduri orientale de Haiku modern, sfidându-l provocator pe Aurel M. Buricea, consacratul formulei lirice adaptate pe pământ brăilean.

Cochetează pedant, asumându-şi riscul exerciţiului de virtuozitate a prozodiei fără limite, cu Pantum şi Tanka, dar o face cu graţia inconştienţei şi a purităţii naive, cu speranţa, mărturisită doar în intimitatea rugăciunilor în prag de odihnă nocturnă, că va fi înţeleasă şi, mai ales, admisă ca poetesă.

Indris-ul său, majoritar în acest volum (21 de poezii, în formă fixă de 3-3-1-1, cu variaţiuni derutante de 1-3-3-1 sau 3-1-1-3…), se apropie programatic de caligramele (Le jet d’eau şi La colombe poignardée) lui Appolinaire, confirmând gustul pentru inovaţii îndrăzneţe de prozodie, care să faciliteze prezenţa unei expresii poetice şi graţia simbolistică a desenului liric, adică un Indris monorimă, cu rimă asonantă externă (cu repetarea la sfârşitul a două versuri a aceleaşi vocale accentuate), ca într-un pasaj muzical, sau cu rimă consonantă internă, pe un fond de pauză, de uniformitate a sunetului la sfârşit de cuvânt.

Indris, cea de patra carte de poezie a Lilianei Spătaru, este un risc poetic, pe care autoarea şi-l asumă deliberat şi nonşalant în intenţia declarată de a se spovedi în cuvinte frumoase.

Dumitru Anghel


 

REVERENŢE CRITICE

O CARTE TULBURĂTOARE, SAU RAPORTUL CERERE - OFERTĂ

- CÂINELE OM, DE DANIEL DINCĂ -

Nicicând nu am vizat/visat să devin şi comentator de carte, şi cu atât mai puţin al uneia pentru cei mici, dar m-a ademenit faptul că o apariţie de felul acesta este deja la a patra ediţie, cu un ultim tiraj de 13.000 exemplare (aveam să aflu ulterior că tirajul ediţiei a IV-a a depăşit de mult 20.000 exemplare şi se pregăteşte ediţia a V-a). Câţi dintre noi am atins performanţa măcar a unei reeditări, chiar în cinci sute sau o mie?

Dar orice urmă de surprindere şi amicală invidie m-a părăsit când am constatat că această carte e fără vârstă discriminatorie, că o degustă orice adult sensibil, cu o participare intensă până la lacrimi, aşa cum chiar mi s-a şi întâmplat. De fapt, comentariul meu l-aş mai fi putut intitula fericit şi altfel: Daniel Dincă sau o dragoste pe viaţă pentru lumea animalelor, ori altfel, potrivit candorii unor adulţi şi deopotrivă copii.

Câinele om, al surprinzătorului Daniel Dincă, era şi el un câine-copil, care tot exersându-şi olfacţia, s-a rătăcit cumplit şi disperat. El îşi striga mereu mama, dar câinii prea câini îi răspundeau în batjocură, că de prost ce e s-ar fi rătăcit. Abia mai târziu, prozatorul, spre a menţine tensiunea rătăcirii, plasează în text şi motivaţia ei: Se jucase în curte cu fraţii lui, de-a vânătoarea, şi tot căutând locuri cât mai îndepărtate, în care să se ascundă, găsise o spărtură în gard, şi prin ea ieşise în drum. Autorul încă mai plusează întru încărcătura candorii canine, cum că eroul lui niciodată nu mai cunoscuse atâta depărtare...şi pornise pe lângă garduri, să vadă cum arată capătul pământului, în timp ce câţiva boldei îl înjuraseră printre ulucile unor garduri, dar nici de ei nu îi era frică... pentru că nu trebuia decât o dată să strige, şi mămica lui ar fi venit să-l apere.

După ce CÂINELE OM-ul Milică se aciuase acum în curtea unui gospodar, acolo începeau umilinţele la care îl supuneau ceilalţi câini, care nu i-au lăsat şi lui o coajă de pâine. Îl sfâşia dorul de mama lui, care l-ar fi mângâiat şi i-ar fi lins lacrimile cu tot dragul din lume.

Tratamentul neomenos al celorlalţi câini continuă încă multe zile, pe marginea naivităţii Câinelui Milică, victimă acum a invidiei colective, rod al prea-toleranţei stăpânului casei. Dar ei nu aveau altă cale de a-l descuraja pe intrus, decât să-i facă viaţa cât mai grea: ba, că e prost şi nu ştie că nişte cârnaţi nu pot creşte în copac şi nici în castron, ba, că are purici, atunci când se scărpina şi el câineşte, ba, că are râie, ba, altul, că are căpuşe sau că e răcit, după felul cum respiră şi că are nasul cald şi uscat sau că are o infecţie în sânge, că are limbrici, că e tebecist. Era de fapt un război psihic, unul din cele care chiar pot îmbolnăvi pe cineva prin sugestie. După câte auzise, Milică se ridică şi parcă se miră că poate să mai stea în picioare. Dar, Câinele Om îşi aminti repede că mama lui nu-i spusese vreodată că ar fi bolnav. Nici stăpânii... Dacă nu i-ar fi fost foame, şi mai ales dor de casa pierdută, ar fi spus că se simte mai bine ca oricând.

Lecturând această carte, se poate remarca din plin că prozatorul Daniel Dincă are un talent narativ cuceritor, care te poate deturna oricând de pe drumul firesc al vârstelor, pe un itinerar retro, tonificându-ţi sufletul, recuperându-ţi viitorul şi primenindu-ţi sentimentele în trăiri de înaltă intensitate, cel puţin până la revenirea în clipa detentei, în trecutul pe care n-ai mai avut niciodată răgazul să-l evoci, să-l prizezi, ca pe o aromă uitată.

Autenticitatea şi cunoaşterea directă sau intuitivă a psihologiei animalelor, (personal, n-am ştiut multă vreme că această disciplină există chiar ca specializare – M. Beniuc, poetul de curte roşie era chiar un asemenea specialist), întrece orice niveluri standard, pe care autorul le fructifică admirabil în tot felul de ipostaze create inter-relaţional, ca într-o fermă a animalelor, (nici o aluzie la Orwel!). Intrigile, conflictele, invidiile, prieteniile, bucuriile şi tristeţile în care omul are doar o apariţie pasageră, intenţionat disproporţionată ca pondere în desfăşurarea epică a artei prozastice a acestui înzestrat autor, reprezintă un mare atu al cărţii în discuţie. Un câine-om ca Milică, într-un mod atât de firesc intră în relaţie cu toate orătăniile curţii, poate doar cu excepţia unui muşuroi de furnici din fundul grădinii, care, presupun eu că i-a scăpat! Încolo, cu toată menajeria gospodarului: cu motanul Viliam, (Bă, Viliame, bă!..., i se adresează câinele la un moment dat), cu porcul Gică, cu cocoşul, cu mistreţul din pădure... Dar iată că şi relaţia om – animal apare din când în când, însă nu la rangul cel mai înalt, ci la unul de nepot al stăpânului, derivat, indirect, relaţie preluată tot într-un dialog intra-animalier: Aici ai tot ce-ţi trebuie (îi spune motanul), noi ţinem unul la altul şi, pe deasupra eşti prieten la cataramă cu nepotul stăpânului. Ce vrei mai mult?!. Şi tot acesta continuă analitic şi copleşitor: ...Dar una e să-ţi arunce dumicatul din obligaţie, fără să te privească, alta e să-ţi dea o coajă uscată de pâine, dar cu drag (pasaj extraordinar!).

E lesne (totuşi cu talent) să creezi caractere şi situaţii de natură conflictuală sau afectivă după o experienţă de viaţă, poate chiar livrescă; dar ca să investighezi ori să imaginezi convivitatea relaţională inter-animalieră sau umano-animalieră într-o manieră credibilă, de un firesc bine strunit, ferit de facil, ridicol şi artificios, e un merit pe care rar îl atribuim unui scriitor al genului. Lui Daniel Dincă, iată că îi reuşeşte admirabil! Personal, consider că prozatorul ar lăsa în gol o seamă de copii atunci când ei ar căuta cu pasiune acestă carte şi nu ar găsi-o. Mai cred că orice interpret al acesteia ar fi depăşit în a-şi susţine argumentele în favoarea scrisului şi a scriitorului în discuţie, doar din cauza abundenţei potenţial-argumentale şi a capitalului emoţional tot mai crescător către finalul cărţii, punct culminant ce-ţi umezeşte ochii şi care îţi reanimează sentimentele disipate dinspre copilărie către vârstele sociale, precoce sau hiperadulte.

Paul Sân-Petru

 

ÎNGERI ŞI BANJOURI, DE NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU

De la debutul cu volumul de versuri Insula, în 1973, Nicolae Grigore Mărăşanu a avut o ritmicitate editorială rezonabilă şi cu atât mai valoroas’ în condiţiile de cenuşăreasă ale tirajelor literaturii lirice de până la Revoluţia din Decembrie 1989.

După căderea dictaturii ideologice şi a cenzurii editoriale, când oricine poate publica orice, pe fondul unei inflaţii tipografice, Nicolae Grigore Mărăşanu a avut răbdarea şi decenţa să-şi cristalizeze crezul liric şi să publice, după o pauză de peste 12 ani, la Editura Eminescu, în colecţia Amphon, cartea sa de căpătâi Ingeri şi banjouri.

Volumul de poeme şi balade culte este organizat cu rigoarea juristului, a omului de lege (poetul a fost expert parlamentar, şeful unui barou de avocaţi în Bucureşti) şi cu eleganţa artistului care nu se grăbeşte, pentru că nu mai are nevoie să convingă, ci doar să-şi consolideze demersul liric. Din cărbunele brut al cuvintelor, poetul a încercat şi a

obţinut prin şlefuire metaforică doar scânteierile de diamant de multe şi grele karate lingvistice, semantice, stilistice. Sub aspect tematic, N.G. Mărăşanu se alătură lui Panait Istrati şi Fănuş Neagu, fascinaţi şi ei de lumea inconfundabilă a Dunării, a spaţiului geografic şi istoric brăilean.

Născut în Balta Brăilei, la Măraşu, poetul s-a păstrat constant tematic în universul mirific, legendar, mitologic al Brăilei şi al Dunării de Jos cu lumea ei de pescari, haiduci, lipoveni şi paşale…, dar registrul liric s-a nuanţat, a câştigat în tehnica prozodiei şi s-a potenţat metaforic, stilistic.

Volumul de poeme Îngeri şi banjouri se întoarce tematic spre locuri şi realităţi, pe care poetul le percepe din perspectivă livrescă, direcţionată spre sau dinspre folclor, mituri, istorie şi lecturi elegant digerate. Poemele şi baladele lui Mărăşanu sugerează plastic, în spaţii ancestrale, o atmosferă sălbatică, de necontrolat, cu legi proprii, dar şi cu o lume cosmopolită, un amestec pestriţ de naţionalităţi, care confereau Brăilei din secol XIX şi început de secol XX o personalitate cu totul ieşită din comun, o atmosferă tipică de interferenţe etnice, un halou inedit rezultat dintr-o alchimie bizară de Orient şi Occident. Poezia sa s-a cristalizat stilistic pe acest registru liric, asemănător fenomenului muzical al unor variaţiuni pe aceeaşi temă şi a crescut într-un tempo artistic, valoric, de la pianissimo până la forte, ca în construcţia melodică a celebrului Bolero de Maurice Ravel.

Un motiv poetic de la periferia moralei şi a convenienţelor ipocrite… La noi la Brăila,/La tanti Elvira,/Se vinde amorul/Cu kila…/, ar fi riscat un blam pentru poet, dar, la fel ca Tudor Arghezi, Nicolae Grigore Mărăşanu a făcut să iasă frumuseţi şi parfumuri noi din Flori de mucigai.

Eroticul capătă în Îngeri şi banjouri dimensiuni ăi valenţe inedite, nu atât prin intensitatea şi pitorescul sentimentului, cât prin violenţa verbului sau a unui lexic cu modulaţii argotice uneori, regionale sau arhaice alteori, ca în Cântec de ţigan: De ne mai… Tumba-mi taie beregata/Cu şişul bont. Beli-l-ar dracii toţi,/Mişto ar fi să-mi strige: Bre, ia fata,/Că ai împins la ea de opt nepoţi ţi-l apropie pe Nicolae Grigore Mărăşanu de Miron Radu Paraschivescu, cu ale sale Cântece ţigăneşti: Şoldurile ei, prin deşte/Îmi scăpau, să zici că-i peşte/: şoldurile mici, de fată mare, când de foc, când de răcoare, sau Terente şi Titina fugiră cu maşina/În noaptea fără lună/Şi totul merse strună.

Atmosfera de epocă, misterioasă, terifiantă uneori, desuetă, mai ales, o lume de mult apusă, cu turci, paşale şi Kire Kiraline, cu Elvire şi cu lipoveni-pescari întregesc lyric spectacolul iubirii, dar şi al EU-lui vulcanic, neîngenunchiat, tehnic, de nestăpânit. Cu Terente (balada ultimului haiduc din Balta Brăilei), dar şi cu alte balade, poetul se apropie de Francois Villon, bardul francez al Evului Mediu, european, dar niciuna dintre trimiterile şi paralelele de mai înainte nu ştirbesc cu nimic originalitatea, stilul inconfundabil al unei lirici, care-l definesc pe Nicolae Grigore Mărăşanu ca un trubadur cu totul modern. Eu sunt François, ăsta-i cusurul,/De la Paris, de prinprejurul/Acum va şti, legat cu şnurul/Grumazul meu, cât trage…, se definea cu umor François Villon şi… De cinci ani, Elviră, zac în puşcărie,/Am sucit bont şişul într-un turc bogat/Hoţii din pârnaie zâc că-i băşcălie/Că la zdup trei fâţe sparte m-au băgat, Începe un Cântec disperat al lui N. G. Mărăşanu.

Discursul liric este organizat în strofe savant elaborate, cu rimă împerechiată, încrucişată sau chiar monorimă în stil popular, cu o topică în afara regulilor de gramatică tradiţională, viguroasă: Sâni nebuni zbăteau în bluza largă/Trupul nurliu, ţipar unduitor/ Din lac veneai, când buba rea: să spargă/Au stins-o-n port, pe patul plutitor.

Întregul volum, structurat pe patru cicluri poetice, cu titluri cu semnificaţie matematică şi cu subtitluri, în paranteză, nuanţate liric, îmbină rigoarea şi disciplina juristului cu neglijenţa studiată a poetului orgolios şi nonşalant care este Nicolae Grigore Mărăşanu.

Dumitru Anghel


 

SPIRITUALITATE

MELANCOLIA SUFERINŢEI

Chemarea trecutului îşi tăinuieşte glasul sobru în adâncimea fiinţei lucide, îndemnând la reflecţie şi tăcere. Gânditorul neliniştit şi luminat de raza simplităţii îşi consumă lacrimile în poezie sau în proză, marcând tristeţea unei vieţi care alunecă într-un timp închinat frământărilor.

Suprema încântare a spiritului rătăcitor este solitudinea, în concordanţă cu sacrul chip al lunii, ce se desluşeşte printre norii grei, mult prea grei şi apăsători ai unei lumi copleşite de nimicurile prezentului.

Din depărtări, sunetul sugrumat de durere al cunoaşterii revine asemenea undei limpezi, ce se rostogoleşte agale printre pietrele arse de vremurile care nu mai sunt. Apusul roşiatic al ideilor grave este întunecat de infame defăimări şi de voci care nu-şi află locul în lume şi pândesc lacome distrugerea acestuia. Vuietul mizeriei umane asurzeşte mintea adâncită în doliu a melancoliei, care îşi ascunde firea în peştera îngheţată a universului purificat de propria suferinţă. Niciun cuvânt nu răsună acolo, deoarece ar fi inutil şi deranjant. Aici, în pustiul rece şi îngust, timpul trece fără şovăire, atent şi compătimitor, dar lăsând în urmă-i cumplitele semne ale incertitudinii. Pereţii cenuşii, ce poartă încă răsuflarea trecutului, acoperă licărirea timidă şi rănită, conturându-i silueta firavă şi pierdută în neant. Valuri ucigaşe îşi fac apariţia numaidecât, vibrând fiorose în abisul nelămurit, căutându-şi victima pe care s-o îngroape definitiv în uitare. Lipsa luminii înşelătoare favorizează întărirea spiritului născut să piară nevăzut, fiind încredinţat că menirea lui este aceea de a trece prin lume ca un abur glacial, ştiind că sensul vieţii este însuşirea suferinţei desăvârşite, o minte ascuţită şi o voce stinsă, dar gravă, care să ţină trează propria conştiinţă, chemând-o la ospăţul morţii şi-al învierii.

Deşertăciunile unei existenţe iluzorii nu-i pot atinge umbra delicată şi nici suspinul înecat în pelinul vieţii, ci rămâne acelaşi val spumos care se sparge necontenit de malurile stâncoase ale acestei lumi, risipindu-şi picăturile într-o mare de nelinişti ancestrale. Îşi îndreaptă neputinţa către răsăritul violet al unei vagi speranţe, deşi cunoaşte irealitatea visului pământesc şi aşteaptă momentul trecerii dincolo de cuvinte şi imagini. Înfăţişarea stranie a tărâmului revelat induce o uşoară euforie, aparent inocentă, dar pericolul îşi urmează nestingherit cursul, urmărindu-l şi răpindu-i fărâma de linişte. Continuu fugărit prin labirintul nesfârşit al vieţii, spiritul realizează că nicăieri nu va avea răgazul unei veritabile clipe senine, iar destinul său este unul tragic, cel al singuraticului trăitor printre oameni, care i se par bizare fiinţe călătoare şi naive.

Dorul unei existenţe pure, învăluită în misterul de nezdruncinat al divinităţii, îl determină să încline către solitudine, cugetare şi o absenţă a comunicării, întrucât marginile firii sunt prea aproape de un cumplit declin. Astfel, timpul se poate duce în voie către abis, adunându-şi firele de nisip, albastrul cerului şi parfumul florilor în minunatul vals al infinitului.

Zbuciumul vieţii rămâne acelaşi munte necruţător, acelaşi fulger orbitor, prin care sufletul îşi purifică mintea de gândurile veninului devastator.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

SOCIAL MEDIA

Social media este un termen utilizat pentru definirea unor activităţi diverse, care integrează tehnologie, interacţiune socială şi creaţie prin cuvinte (text), imagini, audio şi video. O parte dintre acestea sunt utilizate într-o măsură din ce în ce mai mare şi în învăţământ. Termenul social media se referă la genuri media online noi, caracterizate prin:

· participare – social media încurajează contribuţia sau reacţia din partea oricui este interesat. Asttfel, se elimină practic linia de demarcaţie dintre media şi audienţă;

· conectivitate – cele mai multe tipuri de social media se dezvoltă prin interconectarea lor, făcând posibilă includerea legăturilor către alte situri, resurse sau oameni;

· conversaţie – în vreme ce media tradiţională (e.g., ziare, televiziune, cărţi, radio) este definită prin termenul broadcast (i.e., conţinut transmis şi distribuit unei audienţe), social media este văzută mai ales prin analogie cu o conversaţie în dublu sens (dialog);

· deschidere – serviciile social media încurajează votarea, comentariile şi distribuirea informaţiei. Sunt destul de rare cazurile în care se pun piedici la accesarea şi folosirea liberă a conţinutului;

· comunitate – social media permite comunităţilor să se formeze rapid şi să comunice eficace, acestea împărtăşind interese comune (e.g., pasiunea pentru fotografie, probleme politice sau spectacole TV favorite).

Modelul de comunicaţie promovat de media tradiţională este monologul. Acesta este înlocuit, în social media, de dialog. Astfel, în cadrul noilor genuri media, comunicaţia (devenită bidirecţională) capătă caracteristicile dialogului: este transparentă, autentică şi dirijată de consumator. În mod obişnuit sunt utilizate următoarele genuri principale de aplicaţii social media: reţele sociale, bloguri, wiki-uri, podcast-uri, canale de ştiri (RSS şi Atom), comunităţi pentru organizarea şi partajarea unui anumit tip de conţinut (fotografii, video, legături), microblogging, chat, forumuri şi lumi virtuale (e.g., Second Life).

Conform Wikipedia, aplicaţiile social media se pot clasifica în următoarele categorii: comunicare (bloguri, microbloguri, reţele sociale, evenimente), colaborare (wiki-uri, situri pentru social bookmarking, situri sociale de ştiri, situri pentru exprimarea opiniilor), multimedia (partajare fotografii, partajare video, livecasting, partajare muzică) şi distracţie (lumi virtuale, jocuri online, partajare jocuri).

În 2009, situl Wikipedia includea peste 9 milioane de articole (dintre care peste 2 milioane în limba engleză), pe YouTube erau încărcate mai mult de 100 de milioane de video-clipuri (65 de mii de video-clipuri noi în fiecare zi), fuseseră create deja aproximativ 200 de milioane de bloguri, iar în Second Life existau circa 1,5 milioane de rezidenţi. Un studiu comparativ asupra utilizării instrumentelor de tip social media (vezi figura), arată că dintre utilizatorii de Internet: 83% au vizualizat secvenţe video, 73% au citit cel puţin un blog, 57% au utilizat o reţea socială, 43% şi-au creat propriul blog, 39% au subscris la cel puţin un feed (RSS/Atom), iar 22% au încărcat secvenţe video pe situri dedicate (e.g., pe YouTube).

Conform unui raport al IAB (Interactive Advertising Bureau), “În 2009, dacă nu eşti într-o reţea socială, nu eşti pe Internet.”

Se poate observa uşor că o mare parte dintre genurile/aplicaţiile de tip social media sunt şi instrumente Web 2.0, ceea ce înseamnă că există o zonă importantă de suprapunere a celor două concepte.

Traian Anghel

 

ADOLESCENŢA – LABORATORUL PERSONALITĂŢII

În studiile de specialitate, adolescenţa este definită ca etapă a dezvoltării fizice şi neuropsihice a persoanelor cu vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani, fiind denumită şi vârsta marilor întrebări, a integrării sociale sau vârsta de aur, dată fiind importanţa acestei perioade în evoluţia adultului de mai târziu.

Puţini tineri ştiu sau conştientizează, că adolescenţa este laboratorul personalităţii umane, pentru că duce la cunoaşterea de sine, la autodescoperire şi autovalorizare. Adolescenţii se află în apogeul potenţialului intelectual şi creator, de aceea trebuie susţinuţi şi orientaţi să-şi construiască idealuri, pe baza cărora să poată trăi frumos şi, totodată, autentic.

În ciuda faptului că adolescenţa este vârsta crizelor, a nesiguranţei şi a insatisfacţiilor, care le creează probleme complexe cu familia şi cu profesorii, este îngrijorător faptul că din ce în ce mai mulţi tineri vor să trăiască o viaţă lipsită de idealuri, considerându-le constrângătoare şi imposibil de atins, şi, bineînţeles, fără să aibă responsabilităţi.

O problemă de actualitate, cu care se confruntă reprezentanţii acestei vârste, este criza culturală, în sensul că tinerii au din ce în ce mai puţine preocupări care să le cultive spiritul: să citească o carte sau să vizioneze un spectacol de teatru. Ei motivează că li se pare inutil să mai facă astfel de lucruri, din moment ce internetul a devenit o sursă de informare mult mai accesibilă.

Deşi cartea reprezintă un univers viu, o lume însufleţită de eroii fiecărei pagini citite pe îndelete, oferindu-ţi posibilitatea să te transpui în rolul personajelor, să-ţi imaginezi scenele de viaţă, chiar şi după ce ai închis cartea, adolescenţii de astăzi preferă pictogramele internetului sau rezumatele făcute de-a gata de fieştecine, fără pretenţia exprimării corecte, a scrierii ortografice sau a respectării punctuaţiei.

Există tendinţa întoarcerii spre imagine în detrimentul ideii, care, ne place sau nu, este o revenire la comunicarea prin reprezentare vizuală, practicată în perioadele vechi ale istoriei, înaintea descoperirii scrisului. Se pare că suntem condamnaţi la involuţie, prin revenirea la o formă de primitivism cultural. Ce se va întâmpla, oare, cu cărţile? Va dispărea epoca lui Gutenberg? Să sperăm că nu, chiar dacă mulţi tineri consideră cartea o alternativă a informării lor.

O altă problemă stringentă a acestei vârstei este criza care se impune în plan moral. În aceste timpuri, când distincţia între bine şi rău a devenit foarte fluidă, adolescenţii sunt, adesea, victimele unei percepţii greşite despre modul cum ar trebui să trăiască. Mulţi cred că viaţa trebuie cucerită prin salturi îndrăzneţe, prin şiretlicuri şi superficialitate sau prin plăceri de moment. Toate acestea nu fac decât să genereze o sumă de eşecuri şi dezamăgiri, pentru că viaţa cere înţelepciune şi un suflet puternic.

Adolescenţii trebuie îndrumaţi să descopere în ei puterea de a găsi cauza eşecului şi modaliattea de a îndrepta situaţia neplăcută creată. În psihologie se vorbeşte tot mai mult despre două noţiuni distincte: externalismul şi internalismul.

Primul concept se defineşte ca fiind acea atitudine a persoanei umane, care găseşte cauza eşecului în exterior, nu în sine. Adeseori, adolescentul nu recunoaşte că a greşit din vina lui, ci că părinţii nu-l înţeleg, că profesorul are ceva cu el sau invocă alte motive exterioare lui. Această atitudine conduce la infantilism moral, la lipsa responsabilităţii faptelor proprii.

Al doilea concept, internalismul, este acea atitudine conform căreia individul uman găseşte cauza eşecului în sine. Aceasta conduce spre succes, pentru că persoana lucrează la sufletul său, descoperind dorinţa de autoperfecţionare. Psihologii recomandă tinerilor să aibă ambele atitudini, pentru a-şi forma un profil moral bine conturat.

Acestă criză a moralităţii tinerilor este adâncită şi de problema integrării lor sociale. Cea mai importantă preocupare a adolescenţilor este să fii cool, înţelegând prin aceasta să fii plăcut de cei de vârsta ta, să fii deschis, sociabil, să ai o personalitate puternică şi să fii inteligent.

Iată cum definesc fetele un băiat cool, din punctul lor de vedere:

- A fi cool înseamnă să ştie să se poarte, să să fie inteligent şi plăcut de lume.

- Băiat cool nu înseamnă neapărat un băiat care să se adapteze tendinţelor în modă, sau să să fie mereu în centrul atenţiei prin comportamnent, trebuie să mai aibă şi ceva în cap.

- Consider că aspectul fizic este o noţiune relativă, pentru că se schimbă. Un băiat cool nu trebuie să arate neapărat bine, ci sunt mai importante inteligenţa şi încrederea în sine.

Iar băieţii consideră că o fată este OK, dacă:

- Este liniştită, împărtăşeşte aceleaşi pasiuni şi nu are fiţe.

- Nu-mi place o fată care bea sau fumează, nu prin aceasta arată că este mare, ci prin capacitatea de a se controla. Alcoolul te prosteşte, pentru că distruge neuronii.

Ajutaţi să depăşească frenezia materialităţii specifică nouă, românilor, adolescenţii trebuie orientaţi spre valorile postmaterialiste, promovate de lumea civilizată din afară, pentru a putea depăşi perioada tocurilor înalte şi a decolteurilor adânci, şi a reuşi să-şi formeze o personalitate puternică, bazată pe cultură, moralitate şi deschidere socială.

Steluţa Şerbănoiu (Buzău)

 

PERSONAJELE ÎŞI CAUTĂ CITITORII

Mii de personaje îşi strigă în tăcere neputinţa…

Ca profesor de limba şi literatura romană mă confrunt cu o mare problemă… cea mai mare, poate… Elevii nu mai citesc… Preferă să îşi piardă ore întregi în faţa calculatorului decât să deschidă o carte… şi nu numai să o deschidă, ci să îi şi descopere tainele. Este dureros să văd că din cauza refuzului de a citi copiii zilelor noastre nu mai au imaginaţie, nu ştiu să se exprime corect şi coerent, nu mai cunosc sensul cuvintelor, au un limbaj nepotrivit vârstei.

La începutul clasei a V-a îi învăţăm că în vocabularul fundamental sunt aproximativ 1500 de cuvinte. Mulţi dintre copiii generaţiei postrevoluţionare nu le au nici măcar pe acestea. Să relatez doar un exemplu în care râsu-plânsu este prezent. La clasa a VIII-a, căutând un sinonim pentru termenul obraznic, un elev sugerează cuvântul impertinent. Din bancă, într-o sinceritate debordantă, un elev spune: A… asta înseamnă? Mama mereu îmi spune ca sunt impertinent dar până acum nu am înţeles-o!… Nu avusese acest adolescent nici măcar curiozitatea să deschidă Dicţionarul Explicativ al Limbii Române să afle înţelesul cuvântului… a preferat să stea în întunericul neşiinţei şi al nepăsării.

La fiecare început de an şcolar toţi profesorii de Limba şi literatura română dau o listă orientativă de lecturi suplimentare. Doar o mică parte din şcolari îndrăznesc să se apuce de citit. Eu încă mai am speranţă. Într-un fel îi oblig să citească verificându-le frecvent caietele de lecturi. Este adevărat că mai găsesc şi rezumate copiate de pe internet sau din anumite culegeri. Dar tot la fel de adevărat este ca sunt şi pasionaţi ai cititului. Mi-au mărturisit unii dintre ei că şi-au făcut obiceiul ca o oră pe zi să citească. Nu pot decât să fiu fericită; dar cu o floare nu se face primavară…Cândva, Părintele Teofil Pârâian de la mănăstirea Sâmbăta de Sus afirma în legatură cu rugăciunea: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie! Mi-am permis să modific acest îndemn şi să fie ca un motto pentru elevii-cititori: Citeşte cum şi cât poţi, ca să ajungi să citeşti cum şi cât trebuie!

Mă întristez şi mă doare că în biblioteci cărţile zac în uitare, că din ce în ce mai puţini elevi calcă pragul sălilor de lectură sau sălilor de împrumut. Uneori, bibliotecile şcolare rămân cu uşile închise. Mă întristez de asemenea că părinţii sunt atât de puţin interesaţi de cultura generală a copiilor lor. Cărţile apărute cu anumite ziare naţionale sunt cumpărate doar ca să dea bine în bibliotecă. Oare câţi adulţi se apucă să citească toate aceste volume pentru a le fi bun exemplu copiilor? O justificare este lipsa timpului şi pentru unii şi pentru ceilalti. Părinţii se plâng de faptul că sunt preocupaţi să asigure ziua de mâine, elevii pentru că au prea multe teme. Dar dacă nu ar fi suficientă vreme, nu i-am găsi în sălile de internet, în sălile de billiard sau în alte locuri mai mult sau mai puţin create pentru ei.

Tare mi-aş dori ca într-o zi… nu se ştie când… să mă trezesc ca dintr-un vis urât şi să mă întâlnesc cu elevii mei în lumea cărţilor nu din obligaţie, ci din pasiune şi curiozitate… Personajele îşi aşteaptă şi îţi caută cititorii… Cât mai au, oare, de aşteptat?

Veronica Bulf (Buzău)


 

REPERE...

CARE ECONOMIE LOCALĂ?

Citesc posomorât ultimile date statistice disponibile despre economia judeţului Brăila. Cifrele sunt toate în scădere. A scăzut exportul, a scăzut importul, a scăzut producţia, iar numărul de locuinţe terminate este tot în scădere. Singurul indicator care creşte este şomajul. Este tocmai cel pe care nu voiam să-l văd crescând.

Situaţia economică a ţării nu este nici ea roz. Multe oraşe se luptă cu lipsurile, multe judeţe sunt mai sărace ca noi, dar măcar acolo vezi că autorităţile locale încearcă să facă ceva: vin cu iniţiative, atrag fonduri europene, modernizează pe bază de împrumuturi, de obligaţiuni municipale.

Brăila pare a pluti între un trecut glorios şi un prezent prăfuit, plin de lupte politicianiste, de schimbări de profesionişti pe la instituţiile statului, de parcă nu ar fi nimic altceva mai bun de făcut.

Nu avem o strategie care să stea în picioare, de dezvoltare a judeţului şi oraşului. Totul se face într-un hei-rupism demn de zilele de început ale comunismului românesc. Nici abordările nu sunt mai departe de acele timpuri.

Privesc la companiile locale si văd cum una câte una cad secerate de criză şi nimeni din primărie sau din consiliul local şi judeţean nu tresare, nu intervine, de parcă altcineva ar trebui să o facă în locul lor.

Insolvenţa pune stapânire pe economia locală, de aceea nu mai căutaţi firme precum: Promoterm SRL, Fabri Com SRL, Mabomit Com SRL, Carpatin Group SRL, Phoenix SRL, Tazz Trade SRL, Chimar Com SRL sau Brailact SA pentru că nu le veţi mai găsi. Nu vor mai plăti angajaţi ca până acum, nu vor mai contribui la bugetul local şi nici la viitoarele campanii electorale. S-au dus în istorie.

Nu am mari pretenţii de la administraţia locală, dar măcar o reducere a taxelor, o eliminare a unui aviz sau punerea la dispoziţie a unui spaţiu cu chirie mică pentru o unitate productivă tot cred că s-ar fi putut descurca. Nu de alta, dar capii urbei şi ai judeţului sunt mereu prezenţi pe la câte o lansare de ceva (în niciun caz vreun proiect economic), nu contează ce, numai să-i vadă lumea că sunt acolo.

Stau şi mă întreb privind cum evolueazã lucrurile: care economie locală?

Mihai Vintilă


 

ATELIER

CÂND AM FOST ÎN CHINA

lui S. H. I. şi P. G.

1.

Ei, când am fost în China…

Ne întrebau: cine sunteţi, de unde sunteţi?!

Iar noi le spuneam: Tito, Iugoslavia, Macedonia

Şi ei înţelegeau: Slovacia, Serbia, Latvia…

 

Până când unul de noi n-a zis:

ALEXANDRU MACEDON

Noi suntem urmaşii lui ALEXANDRU MACEDON.

 

Tocmai atunci au înţeles:

care stă în faţa lor

şi cu care au de făcut…

 

Şi feţele li se înţepeniseră

iar ale noastre se luminaseră.

Am devenit mai înalţi şi mai mândri de cât suntem

Iar ei de frică şi respect se înţepeniseră…

 

2.

Dacă nu era ALEXANDRU

O, dacă nu era ALEXANDRU

Noi rămâneam aşa de mici şi incogniţi

Ai crede cât firul de nisip din marele pustiu.

 

Dar, nu l-am parcurs cu totul drumul Lui

pentru că nu am putut, nu am ştiut

Sau înainte de vreme ne a prins sfiiciunea.

 

Aşa că şi noi inşine am uitat

Care suntem, ce suntem, câţi suntem,

Ce fel suntem, de unde suntem, încotro mergem?!...

 

 

DE VORBĂ CU RAŢIN

1.

Dacă nu ai fost Tine, Raţine,

puteam să pricepem vreodată ce înseamnă parţialitatea.

Dacă nu ai fi fost născut Tine, Raţine,

cine putea să povestească de istoria macedoneană.

 

Dacă nu ai fi fost Tine, Raţine,

cum o puteam numi noi dragostea

Dacă nu ai fi trait în singurătate Tine, Raţine,

cu care am fi putut împărţi noi mâhnirea,

Dacă nu visai Tine, Raţine,

care putea să-l înţeleagă acum visul nostru.

 

2.

Care a tras în Tine, Raţine,

şi pasărea a împuşcat-o în zbor.

Care te a lovit mortal pe Tine, Raţine,

în noaptea mai neagră de cât smoala cea mai neagră.

Care te a amuţit, Raţine,

şi cerneala a şters-o fără de urmă.

Care a atentat la Tine, Raţine,

acel n-a nimerit nici până la umbra Ta.

Care te-a uitat, Raţine,

şi faţa-ţi a învelit-o cu lut.

 

 

CEAIUL

Opreşte te cu nările deschise asupra ceştii

aidoma calului asupra izvorul cu apă

şi inspiră încet, dar adânc

parte cu parte din aromele,

parte cu parte din muntele, de

izmă, cimbrişor,

aşa cum a fost când cu tatăl meu

dormeam în pădurea şi zburau asupra-ne

pasări de oţel, iar furnici ni se urcau

pe picioarele descălţate, spine ni se înfigeau

în palmele goale

în care acum ţin un mare şi greu

pahar de porţelan plin cu otrave potolite

aroma abia vizibilă de romaniţă

culoare ştearsà pe galbenă poleială

şi păcăleală ceaiului

din paradis

până la sfârşitul!

Hristo Petreski (Macedonia)

traducerea: Dina Cuvata


 

ATITUDINI

ARTA DE A COMUNICA

Se spune că lumina cărţilor pătrunde în mintea şi sufletul nostru numai prin cultivarea voinţei. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a se ancora în munca titanică a studiului e diferită, iar experienţa ne demonstrează că nu întotdeauna potenţialul intelectual e hotărâtor în formarea unui om. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă! Aşadar, pentru a-ţi pune în valoare ştiinţa, e necesară consecvenţa, iar pentru a reuşi trebuie să-ţi şi doreşti acest lucru.

Omul nu trăieşte în colivie; el este purtătorul valorilor morale şi materiale, trăieşte în colectivitate, iar pentru a fi şi eficient trebuie să ştie să comunice. În literatura de specialitate se tot pomeneşte de arta de a comunica, iar neajunsurile întâlnite în mai toate domeniile de activitate şi-ar găsi unele cauze tocmai în acest sector. Dacă ne îndreptăm către statutul comunicării, descoperim cu uşurinţă cele două forme ale acesteia: ierarhică şi reciprocă. Cea ierarhică presupune existenţa interlocutorilor cu statut diferit; cel superior are rol hotărâtor, iniţiativa îi aparţine. Comunicarea reciprocă se realizează la nivel de egalitate, iar iniţiativa mesajului este la îndemâna fiecăruia. Analizând cele două variante, s-ar putea crede că prima ar aparţine mai mult perioadei vechi, când superiorul era privilegiat, iar ultimul cuvânt îi aparţinea, pe când a doua situaţie am putea-o duce în perioada actuală când fiecare învaţă de la fiecare sau nu se mai ştie cine dă şi cine primeşte. Partea teoretică existentă în cărţi rămâne de cele mai multe ori tot în cărţi, fiindcă omenirea se conduce adesea după reguli nescrise, făcute la comandă, după bunul plac. Domneşte şi este cultivată în ultima vreme o lege a junglei din care nu iese învingător cel care deţine partea corectă şi dreaptă a lucrurilor, ci acela care seamănă peste tot isteria vorbei şi a banului. Aşadar, nu mai încape nicio îndoială în acceptarea ideii că arta de a comunica este pentru unii la genunchiul broaştei. Teoretizăm şi-atât!

Mulţi dintre noi duc dorul bunului simţ, care dă tonul şi este indispensabil în comunicare, indiferent de statutul interlocutorilor. În această situaţie se impune următoarea întrebare: L-a mai zărit cineva, pe undeva? Zi de zi ne surprindem a fi martori sau suntem direct implicaţi în conflictele dintre generaţii; dialogurile dintre şefi şi subalterni sunt pestriţe ca penajul papagalului, rămânând adesea pe poziţie cel care ţipă mai tare sau cel care are mai bine spatele acoperit, fiindcă agresivitatea e-n vârf de lance, iar influenţa stă la rang de cinste; iar cât despre cei care se află pe aceeaşi poziţie, indiferent de vârstă, au frecvent la purtător partituri suburbane, dar cu pretenţii intelectuale. Şi uite aşa, dis-de-dimineaţă şi până în noapte, ducem după noi frânturi de convorbiri care irită, dor şi ard, dar ne amăgim că deţinem arta comunicării.

Odinioară, se punea accent pe ideea că cine este înţelept, cedează. Cum să cedezi? Dar ce, eşti făcut din mucava să cedezi la prima adiere? Nu se mai poartă, deşi... în timp ce deşteptul este adesea şovăielnic, prostul este întotdeauna sigur pe el! Se-ntâmplă, însă, ca, dintr-o dată, supărat pe proasta aşezare a lucrurilor, înţeleptul ori deşteptul să se supere şi să nu mai tacă şi nici şovăielnic să nu mai fie. Dar nu durează mult! Realizează că locul lui nu-i acolo şi adoptă o altă tactică în mişcarea pieselor. El ştie bine că există atât o artă a comunicării, cât şi o artă a tăcerii.

Aşadar, tendinţa predominantă pentru cei mai mulţi este spre o comunicare agresivă care, din păcate, nu face bine nimănui. De ceva vreme, specialiştii se îndreaptă spre ceea ce se numeşte comunicare asertivă. Pentru români, accepţiunea este nouă şi nici nu e rea! Împrumutat de la americani, conceptul ar trebui însuşit şi înţeles de noi toţi. Comunicarea este o abilitate care se învaţă prin exerciţiu; se transmit mesaje, care odată recepţionate, sunt apoi interpretate. Ajunşi în acest punct se impune precizarea că prin comunicare nu numai că se transmite o informaţie, un mesaj, ci important este dacă acesta a fost înţeles corect.

A avea potenţial asertiv, înseamnă a fi dispus să-i accepţi pe ceilalţi aşa cum sunt: cu defecte şi calităţi, fără a încerca să insişti în schimbare. A învăţa să comunici asertiv trebuie să capeţi abilitatea de a-ţi exprima emoţiile, opiniile, convingerile, dorinţele fără a leza drepturile celorlalţi. Exprimarea trebuie să fie clară, directă şi precisă, iar critica adusă să fie constructivă. Nu comunicăm evaluativ, ci descriptiv: trebuie să descriem comportamentul şi nu persoana. Ne exprimăm sentimentele într-o manieră care să nu aducă prejudicii nimănui. Important este să învăţăm a-l asculta pe celălalt, să ţinem seama de opinia sa şi să nu uităm de contactul vizual, element esenţial în înţelegere. Tonul vocii, poziţia corpului, mimica feţei, momentul în care este plasat mesajul. Până la urmă, sunt norme de bună creştere care ne ajută într-o traversare mai uşoară a vieţii.

În concluzie, comunicarea şi comportamentul asertiv îşi găsesc locul între agresivitate şi pasivitate. Este o modalitate de a soluţiona problemele interpersonale, evidenţiind stima faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Asertivitatea se învaţă pe parcursul vieţii doar dacă ai voinţă; aceasta nu este predată sub forma unor lecţii la clasă, dar nici nu excudem ideea că profesorul nu are un rol important în formarea şi dezvoltarea acesteia cu condiţia ca el însuşi să fi învăţat a comunica între timp!

Angela Burtea

 

TITIRCĂ INIMĂ REA ŞI TITIREZUL LUI

Trăim zile şi luni memorabile. Trăim ani de neuitat. Consumăm alegeri după alegeri. Suntem un popor care se alege anual şi se tot alege, dar nu se alege cu nimic din ceea ce speră! Sunt ani istorici, ani de neuitat! Aşa capitalişti şi sălbatici cum au rezultat din multiplele scrutinuri, cu diversiuni şi fraude, acum suntem în pericol să îi regretăm şi pe ei.

Să nu dea Dumnezeu să ajungem să regretăm şi domnia lui Traian Băsescu, fiincă atunci chiar că ne vom ruga moartea. Am fi pierduţi. Am exclama ca romanii pe vreamea când tronul imperiului fusese scos la mezat, fiindcă nu mai voia nimeni să fie împărat: MOARE LUMEA! SE PRĂBUŞEŞTE LUMEA!

De fapt mureau nişte patricieni din Roma şi o mică parte dintre romanii din jurul lor, sub atacurile năvălitorilor barbari; cei de la ţară s-au salvat, au scăpat cum au putut. Au practicat o istorie întreagă agricultură de supravieţuire, de curte, la metru pătrat şi au trecut cocoşaţi de nevoi prin secole. Aşa şi poporul român, cel căruia i se spune acum românii, trece prin iarnă, trece prin vară, trece cum poate, înoată la limita sărăciei, la limita speranţei... este că nu aţi observat nici o deosebire faţă de Roma antică??? Asta este România profundă. Şi romanii arau cu plugul de lemn, dar şi românii ară acum cu plugul de lemn. Şi romanii creşteau cai şi alte animale, la fel şi românii peste secole...

Propun să ne inspirăm mai mult de Roma imperială ca model de societate. Dreptul roman este valabil în mare măsură şi astăzi sub forma dreptului civil. Senat aveau şi romanii, senat avem şi noi, chiar dacă este ameninţat cu subţierea sau cu desfiinţarea.

Avem nevoie de modele sociale ca să ştim să mergem înainte? Nu avem decât să ne inspirăm de la romani. De la împăraţii Claudiu, un înţelept, sau Traian, cuceritorul Daciei, militar valoros şi mare organizator. Ba chiar şi de la Nero ne-am putea inspira, chiar dacă şi-a făcut calul senator şi a dat foc Romei, ca să privească spectacolul incendiului de pe o colină din afara oraşului, ba chiar se credea poet.

În cazul mai special al construirii de autostrăzi, tot de la romani ar trebui să ne inspirăm. Ei au făcut drumuri din piatră cubică vizibile, ba chiar, utilizabile şi astăzi, după două mii de ani şi chiar şi viaducte.

Dar mai întâi să se termine campania electorală, ca să se apuce politicienii iarăşi de treabă, în speraţa că vor fi mai eficienţi ca înainte. Acum îşi dau toţi poalele peste cap, în concepţia unanim acceptată că aşa trebuie să fie în campania de alegeri. Trebuie să îţi desfiinţezi adversarul, arătând românilor - de parcă ar spune cartofilor - ce fapte penale a săvârşit celălalt, ce fapte imorale a săvârşit celălalt, parcă ar avea vreo importanţă.

După campanie îşi vor strânge mâinile şi vor convorbi în fel de fel de şedinţe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sunt aceeaşi politicieni longevivi de douăzeci de ani. Discută, fac promisiuni, se insultă întrei ei, se ceartă, se împacă, şi toate astea în văzul celor mulţi şi tăcuţi. Ei nu contează decât atunci când votează. Numai că se tot împuţinează. Pleacă în ţări străine în căutarea unei perspective de viaţă mai bună. Între cele trei milioane de cetăţeni români aflaţi acum în toată Europa, majoritatea sunt forţa activă, forţa de muncă ce ar fi trebuit să ajute România să stea măcar pe linia de plutire, nu să regreseze. Să fi avut cine să facă măcar autostrăzi, că încă o Casă a Poporului, nu mai are cine, cu toţi banii din lume...

Unul dintre efectele unei campanii electoreale murdare cum este şi cea în curs, este scârbirea electoratului de o asemenea clasă politică, este neprezentarea la vot, fiindcă electorul român educat şi cu bun simţ nu vrea să se murdărească şi el de la asemenea combatanţi politici.

Mai mult bun simţ au dovedit în comportamentul politic foştii comunişti, chiar dacă nu prea organizau ei alegeri.

Acum se fac doar alegeri, se aleargă numai după voturi, după numărul cât mai mare de ştampile care înseamnă în cele din urmă un transfer de putere.

Se lucrează oricum, cu guvern demis de parlament, dar şcolit în organizarea de scrutinuri, se impune un referendum despre ce fel de parlament vor românii, dar nu ne întrebă nimeni dacă avem bani de întreţinere, de hrană, de studii, de sănătate, într-un cuvânt, nu ne întreabă nimeni de sănătate.

Poporul merge înainte, îşi vede de grijile lui, se descurcă cum poate, doar că la urme vor veni vreo treizeci la sută. Nu-i nimic, guvernăm şi cu atât,numai să guvernăm.

Cea mai paradoxală situaţie din Europa tot la noi este, dar mergem înainte ca un iepure schiop. Avem un premir demis, dar cu mare poftă de muncă, un premier desemnat, dar cu puţine şanse să apuce coarnele puterii, şi un premier susţinut de majoritatea parlamentarilor, dar care aşteaptă cuminte, să vadă ce şanse îi vor oferi ziua de 6 decembrie.

Despre sloganul de acum cinci ani, Să trăiţi bine! nu mai suflă nimeni nici o vorbă, despre îmbunătăţirea nivelului de trai al românilor nu se mai aude nimic. Mereu apar alte probleme în dezbaterea publică, ameninţări că nu vor mai fi bani de salarii şi pensii, îndemnuri la instabilitate politică şi socială, nu invers, la stabilitate. Se desfăşoară un război psihologic pe care trebuie să îl suportăm şi care sigur nu se va termina la 6 decembrie a.c., când vom şti cine va ajunge preşedinte pentru următorii cinci ani.

Cine nu doreşte să trăiască mai bine? Dar să vedem când ne va veni şi nouă rândul!

Până atunci mergem înainte, fiindcă înainte era mai bine!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii