ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 89 (Iulie 2016)

EDITORIAL
LIBERTETEA…
Conceptul de libertate pare că și-a modificat esența, ori poate doar s-a adaptat la societatea actuală. În principiu, libertatea reprezintă posibilitatea de a acționa după propria dorință și voință, fără a fi stingherit cumva. Este cea mai simplă definiție, dar și cea mai greu de interpretat. Fiecare individ posedă acest magnific dar, de care se bucură după bunul plac, în fiecare clipă a existenței sale. Foarte interesantă este posibilitatea persoanei de a-și exprima liber opinia, în orice domeniu, oricând și oriunde. Îi oferă un orizont extrem de larg al percepției umane, al idealurilor și al vieții însăși. Libertatea de acțiune este minunată, însă ea nu trebuie să lezeze integritatea cuiva, ori să încalce vreo lege civică. Cunoscând toate aceste aspecte, un individ este liber să se exprime și să facă ce gândește și cum vrea, fără a se teme că i s-ar putea întâmpla ceva neplăcut, ca de exemplu, pierderea libertății.
În general, suma unor fapte reprobabile conduc la privarea omului de libertate. Dar ce să facem atunci când ne este încălcată propria intimitate, când ne sunt ascultate convorbirile telefonice, când ne sunt numărați până și pașii pe care-i facem în fiecare zi? Pare absurd, dar aceasta este realitatea! În lume există o sumedenie de programe-spion, de care se folosesc marile puteri și nu numai, pentru a controla absolut toate acțiunile desfășurate la orice nivel. De la control, la manipulare, e foarte puțin. De fapt, se urmărește deținerea totală a controlului asupra a tot ce mișcă, pentru ca viitorul să fie în mâinile celor care se cred stăpânii Universului. Noi, cei care îndrăznim să mai și gândim, înțelegem care sunt adevăratele intenții ale acestor indivizi și ne exprimăm liber opiniile referitoare la acest subiect, în virtutea conceptului de libertate.
Încă suntem liberi, dar, cine știe? Poate se va promulga vreo lege, atât de corectă și absurdă, în același timp, încât ne vom pierde și libertatea, ori dreptul de a mai respira. Doar trăim vremuri ce seamănă mai degrabă cu absurdul și SF-ul, decât cu o societate normală, în care fiecare om ar trebui să-și ducă tihnit zilele, să nu-i lipsească strictul necesar și să se bucure de tot ceea ce-l înconjoară!
Astăzi, viaţa modernă nu mai poate fi concepută fără acest control. La început el pare inofensiv, iar sub egida că datorită lui sunt feriţi de rele, ne generăm noi înşine unele şi mai grave. Cunosc cazuri de părinţi care şi-au montat camere video cu transmisie în direct pe internet în camera copiilor, cu scopul vădit de a-i spiona. E părinte, ce şi mai ales cum poate acel sau acei copii să riposteze pentru această încălcare – totuşi - a intimităţii?
Există camere de supraveghere pe domeniul public. Să credem că datorită lor a scăzut infracţionalitatea?Eu unul nu am cunoştinţă de aşa ceva şi îmi este efectiv greu să cred că o să se şi întâmple acest lucru. Din aceeaşi datorie de exprimare libertatea are aici formele sale negative. Democraţia şi libertatea pot merge mână în mână doar cu educaţia, pentru că în caz contrar drepturile civile vor fi pentru unii doar demagogie, în realitate unealta, mijlocul sub care să acţioneze.
Tot despre libertate s-a vorbeşte şi în temeiul politicii. De exemplu englezii, pe lângă faptul că habar nu aveau ce reprezintă Uniunea Europeană, au generat şi o lehamite la nivel continental, din acelaşi principiu al libertăţii, al democraţiei, al independenţei. Şi Grecia avusese un referendum vara trecută; să iasă sau să rămână un spaţiul comunitar? Dar, până la urmă, guvernul elen a înţeles – exact ca un elev la examen – că e mai bine deasupra liniei, adică ultimul pe lista cu admişi, decât primul pe lista cu respinşi. Şi în general, discursurile politice au acest dar, această predilecţie către termenul libertate, uneori folosit atât de fals şi atât de abuziv, încât chiar celui care prezintă discursul îi vine să râdă de penibilul în care se poate ajunge. Nu departe de aceste cuvinte stă cursa pentru preşedinţie, acasă la mama libertăţilor, în America. Acolo să vorbeşti despre libertate este ca şi cum ai spune mâncare, un termen care cu siguranţă a devenit atât de popular, de banal, încât orice formă de intimidare a formelor libertăţilor – în special a celor cetăţeneşti – este sortită eşecului. Să luăm în discuţie ultimele atacuri armate. Se ştie că în Statele Unite nu numai portul de armă ci şi comerţul acestora reprezintă un drept aproape inalienabil. Niciun candidat, indiferent de culoarea sa politică, nu va miza pe o reuşită în alegeri, dacă va lua drept proiect modificarea regimului armelor. Nicio crimă, cât de odioasă ar fi ea, nu va reuşi să schimbe emblema de cowboy a americanilor şi cu atât mai puţin o îngrădire a unei libertăţi aproape fundamentale pentru spiritul celor de peste ocean.
Libertatea de expresie este o altă găselniţă. Datorită ei astăzi tot acest colos numit mass-media generează şi formează opinii şi – bineînţeles – formatori de opinie. Scrisul din ziare a căzut în derizoriu. Abia de găseşti un articol mai acătării, la radio comercialul a transformat opinia şi informaţia în muzică şi divertisment, în timp ce televiziunile, de dragul audienţei şi-a mutat publicul ţintă de la intelectuali şi oameni cu studii medii, direct la fără studii. Cei mulţi, fiind şi proşti, stau şi privesc, sunt uşor de cumpărat, motiv pentru care reprezintă exact clientul ideal acestui tip de afacere numită televiziune.
Sub aceste auspicii libertatea este astăzi ciocanul şi nicovala societăţii, motorul tuturor principiilor care guvernează mişcarea, direcţia, dar dacă termenul ar merge mână în mână şi cu cel de responsabilitate, cu siguranţă că însăşi ideile filosofice ale lui Sartre despre existenţialism ar putea fi – dacă nu doar pentru unii – măcar la o majoritate subţire, temeiul tuturor raţiunilor şi acţiunilor.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
AVEM NEVOIE DE CULTURĂ? NE RĂSPUNDE ARTISTUL PLASTIC HUGO MĂRĂCINEANU
În viziunea dumneavoastră, care este rostul actului cultural în viața unui individ dar și în viața unei societăți? Avem nevoie de cultură, până la urmă?
Atâta vreme cât avem de-a face cu indivizi puși pe căpătuială, cu indivizi cărora li s-a băgat 50 de ani în cap că nu există nimic în afara materiei, deci buba e foarte adâncă, atâta vreme cât acești indivizi n-au nici un Dumnezeu, ei nu au nevoie de cultură. Zic ei! Dar simplul fapt că ei călătoresc cu un tren, că îmbracă niște haine frumoase, acestea sunt niște rezultate ale unor evoluții ale unor spirite de inventatori, de creatori care s-au format prin cultură. Trenul, avionul, mașina sunt dovezi ale evoluției inteligenței. Inteligența nu se dezvoltă prin arivism, prin grobianism, inteligența se dezvoltă prin a apela la ceea ce este mai profund în gândire și în simțiri. Arta este tocmai canalul prin care individul poate să acceadă spre inteligență sau poate să acceadă spre a șlefui acele calități ale sufletului omenesc. Din cauza asta vedem ceea ce vedem, crime, dezmăț, copii părăsiți, familii dezmembrate, pentru că, înainte de toate, acesta este rezultatul acelor ani cumpliți de ateism și de materialism, acelor ani în care li se băga în cap că omul este tot - numai el. Nu e așa, nu omul este tot. Totul este programat de undeva în evoluția noastră, a societății și a omenirii; acest program pe care nu-l putem depăși, nu-l putem combate. Nu există accident - până și accidentul este programat pentru a produce ceva. În momentul în care ceva se schimbă în acest program se schimbă curgerea. Când se schimbă curgerea atunci se schimbă istoria. Această istorie pe care am trăit-o, în care s-a încercat înlocuirea lui Dumnezeu cu un alt Dumnezeu, în locul icoanei ne uitam la portrete, în locul cântecului de mulțumire aduceam cântece de slavă materiei și nesimțirii și iată unde am ajuns!
Cultură înseamnă nu numai pur și simplu finanțe, numai tehnică. Înainte de toate cultură înseamnă capacitatea individului de a se lustrui, autolustrui, de a se influența, de a influența pe alții. Este foarte interesant termenul de intelectual la francezi. La noi  intelectualul înseamnă cineva care a făcut o facultate, toată lumea la gramadă. La francezi există intelectuali și ingenieurs. Intelectual este cel care lucrează în domeniul artei, muzicii, în domeniul picturii, al scriiturii, în domenii din acestea prin care se manevrează cu sufletul uman. Acela este intelectual! Celălalt este inginer, este om de știinţă, este savant dar nu intră în această categorie a intelectualilor. La noi, unde se ia diploma cu vagonul și masterat cu carul, automat că acești intelectuali au devenit mari amatori de manele, de muzică disco, de manifestări publice care nu au nici o relevanță. Manifestările profunde, acelea care modifică omul, care transmit ceva sufletului uman, acelea sunt singulare, sunt individuale, sunt în taină. Acele manifestări sunt ca rugăciunea. În rugăciune participă numai unul. Oare? Cel care spune rugăciunea convorbește cu divinitatea. Când eu deschid o expoziție convorbesc cu publicul. Eu sunt cel care fac publicul să vină, să vadă, să înțeleagă sau să mă înjure. Deci, dintr-o dată acest gen de convorbire nu este la îndemâna analfabetului. Mi-am permis în ultima vreme să spun și sunt tot mai convins, că arta este făcută de elite pentru elite. Când zic elită, zic în sensul de elită spirituală pentru elite spirituale. Pentru că altfel se cade în derizoriu. Kitsch-ul e la modă, în domeniul vestimentației vedeți ce se întâmplă - nimic nu mai este de valoare decât dacă pune în evidență sexul și formele debordante. Ori așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Deci e nevoie de cultură? Mai mult ca de aer!
Să facem o paralelă între viața culturală din adolescența dumneavoastră  și viața culturală a adolescenților de acum, având în vedere faptul că va ”rodi” mai târziu ceea ce se ”însămânțează” acum. Invoc aici și spusele lui Nicolae Iorga: ”Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată semințele vremii nouă: nu le risipiți”.
Eu am trăit foarte bine această zicere a lui Nicoale Iorga, pentru că am avut șansa ca să prind aceste semințe de la niște profesori care riscau enorm. În Liceul de Artă din București profesorii noștrii erau mari somități care, zic eu acum, stăteau ascunse în acel liceu, acea școală medie cu 250 de elevi. Printre ei era marele profesor, scriitor de manuale de istorie, Halunga, care era fugărit pentru că  a îndrăznit să fie atașat cultural la Roma în perioada lui Mussolini. Îl aveam profesor de istoria artelor pe autorul de manuale Golfin-Nicolau care își permitea să ne vorbească de la catedră cu domnule între anii 60 și 66 – o îndrăzneală cumplită pentru vremea aceea. La limba română o aveam pe doamna Olguța Comănescu, fostă profesoară de limba română la Universitatea din Cernăuți care, într-un avânt de combatere a analfabetismului nostru, mă acuza pe mine că sunt dușmanul poporului român, pentru că nu scriam corect limba română. Ce vină aveam eu că în toată perioada în care am urmat clasa a I-a și până în a IV-a schimbaseră ortografia de nu știu câte ori, după cum bătea mai tare vântul dinspre răsărit sau apus. Ea m-a înțeles, dar a zis că totuși, nu acceptă așa ceva.
Am prins acele semințe, acei oameni dinainte, care subtil, mai  târziu am înțeles, au făcut legătura între acea generație teribilă dintre cele două războaie mondiale și noi, dar s-a prins de mine, de cei ca mine, care veneam din provincie, care veneam din afară. Nu s-a prins de alții. S-a prins de unii atât de bine, de Dan Lecan care a emigrat în Italia cam din anii 70 și care acum este un bun grafician în America, la New York unde se manifestă profesional. S-a prins de acele ultime vlăstare, aflam mai târziu, ale familiei Rosetti, ale familiei Dragomir, aceste ultime vlăstare ale unor familii muntene aristocrate la care noi ne uitam cu pizma cum se conversau în franceza de salon, pe care nici unul din noi nu puteam să o bunghim și să o prindem în același ritm cu ei și eram geloși pe cultura, pe nonșalanța cu care discutau, de pildă, despre obiceiuri de salon dinainte de război, cu doamna Olguța Comănescu. Discutau despre ciudatele potriveli de cuvinte de la coana Chirița sau care erau de-andoaselea ori de la Caragiale, pe care noi nu le sesizam. Deci, ei veneau dintr-un fond de educație, aritocratic, pe care îl simțeam și-l respectam. Eram coleg cu Eidltz Ana Maria  ajunsă arhitect-șef al Craiovei și cu Stern Ligia din familii de evrei care a emigrat în Israel cu întreaga familie și azi e una din grafiecienele de grafică publicitară cunoscute la New York. Cu Imbroane Rodica, dintr-o altă familie de boieri, din Muntenia, care în cele din urmă emigrează la Paris, căsătorindu-se. Dintre toti  rămânem unii din acel nivel – Naum Gh. Gheorghe, care se reîntoarce ca și tatăl său, ca într-un blestem, la Brăila. Naum bătrânul pe care îl chema Neagoe ca să îl prezinte la New York și nu a vrut să se ducă, Lucaci îl chema să fie profesor la Cluj și nu a vrut să se ducă, îl ruga Corneliu Baba, să se ducă profesor de grafică la București, n-a vrut să părăsească Brăila. Noi ceilalți, care veneam de jos, pe mine mă aruncă la Brăila, pe un coleg îl aruncă la Ploiesti, el fiind din Moldova. Noi acolo unde ne-am dus, ne-am instalat și am început să facem ceea ce știam. Prin ce război cumplit am trecut nu numai ca să ne manifestăm ci, pur și simplu, ca să trăim!
Eu, în perioada de adolescență, trebuia să fug din cămin ca să mă duc la peisaj să lucrez, trebuia să cer voie să ies din cămin începând de la bucătăreasă, la portar, director, pedagog, ca să mă duc la bibliotecă sau să bântui, mă învățase Gigi Naum, anticariatele. Și, spre norocul meu și acei anticari au pus sămânța. Ne vedeau și ne dădeau Vasile Voiculescu (nu circula). Ne-au dat Padina, acele cărți publicate înainte de război care stăteau undeva pe sub tejghele și numai anumitor persoane le dădeau. De multe ori ne ruga anticarul: Măi copii, dacă nu vă place, o aduceți înapoi, vă dau banii înapoi. Iată niște semințe, acei anticari vechi. După ce defilam de multe ori în fața anticariatelor ne duceam la biserica Crețulescu și intram înăuntru.
Această adolescență a noastră în care cea mai bună artă era realismul rus, cea mai bună muzică era muzica rusească, toate lucrările de specialitate erau în limba rusă, singura lucrare cu care intram în contact era Propileen - enciclopedie germană pe care nu reușiseră nici să o traducă, nici s-o rupă, nici s-o bubuie. Nu știu de unde aveam la liceu cele 7 volume ale Propileen în care vedeam reproduceri și în care vedeam cum se face cu adevarat istorie. Îți dădea faptele, îți înșira harta și spunea niște concluzii. Nu te obliga să aderi la ele.
Politizarea cu care ne încorsetau atunci, la unii ca mine, a crescut tendința de împotrivire și am descoperit în acea perioadă mistica și scrierile lui Armand Călinescu. Parcă mi le scotea Dumnezeu în cale! Cărți care fuseseră confiscate din biblioteca lui Armand Călinescu și pe care cineva deștept le-a luat și le-a pitit în Biblioteca de la Institutul Pedagogic, la Religii și misticisme. Și cum eram amator de misticisme le-am găsit acolo. După ce le-am adunat de acolo dau peste nepotul lui Armand Călinescu care le vede. Cu timpul ele s-au întors înapoi în biblioteca unchiului.
În familie cuvântul de groază cumplit al copilariei mele era procuratura și celălalt era mașina neagră. Între aceste două limite se întindea viața, moartea, bucuria și tristețea. Mai ales când unul dintre vecini s-a spânzurat după ce a venit de la procuratură. Motivul: îl pârâse cineva că a fost legionar. Pentru mine aceste două cuvinte au început să capete sens în liceu, când am făcut grevă, că nu mai suportam. Ne-a luat miliția și ne-a bătut, mi-a confiscat caietele, din ce reușeam să copiez umblând prin biblioteci, căci copiam la mare viteză direct în franceză ca să pot după aceea să traduc. Copiam aforismele lui Patanjali, copiam Hatha Yoga (n-am găsit decât târziu Yoga științifică în franceză și atunci am văzut și eu ce înseamnă Mircea Eliade). 
Poarta prin care ne deschideam noi era cartea. Filmul era foarte puțin și eram mare admirator în liceu al filmului de desene animate. Am văzut Guliver de două ori și noi eram înnebuniți, ca meseriași, cum de reușeau să facă treaba aceea. Am învățat după aceste filme multe, noi am trăit perioada acelor doruri nesfârșite de evadare, pe care le găseam în Vikingii, pe care le-am găsit în atâtea filme rusești despre cucerirea nordului, în care numai despre nord nu era vorba, dar găseam dorința aceasta de a evada, de a ieși dintr-o pușcărie. Dorința noastră de șlefuire sufletească trecea prin poezie. L-am descoperit pe Rilke, pe Rabindranath Tagore. Prin poezie am trecut în filosofie, am dat de Omar Khayam.
Adolescenții de azi? Este o diferență colosală. Când eu veneam de la școală cotonogit, mustrat, nu spuneam nimic acasă, pentru că replica era: Dar ce, omul acela era nebun să te bată degeaba? Și o încasam din nou. Acum, lucrul acesta nu este permis. Această ciudată idee care s-a introdus în învățământ și în societate că să nu stresezi copilul! Ce poate fi mai stresant decât propria lui copilarie, presiunea hormonală, presiunea cunoștințelor, presiunea de toate din jur? Dacă asupra acestei presiuni și asupra acestui haos în care este el nu intervine Sabia lui Damocles, școala, ordinea, regulamentul, să-i facă ordine, nici părinții nu fac ordine pentru că nu sunt calificați pentru a face o informare și educație corectă, nu au nici aceea calitate a românului cu bun simț și a bunului creștin pentru că marea lor majoritate sunt niște dezrădăcinați și niște atei înrăiți sau proaspăt recuperați creștini-ortodocși.
Această generație nu are nici ordine, nici disciplină, nu are nici idealuri. Îi întrebam pe cei mici ce vor să se facă. Răspundeau: mă fac doctor, mă fac inginer. Acum răspund: top model, cântăreața. Este o proastă influență a televiziei, o totală libertate și libertinaj. Și nu mai există nici măcar o vagă rușine sau o minimă decență. Se vorbește vulgar.  Este o nouă generație în care predomină cultura de a desena cu spray-ul  pe perete și a asculta maneaua ori cum se face banul cu orice preț.
De ce credeți că sunt adolescenții așa?
Din cauza familiei. Familia de acum este familia acelora care au crescut cu vine mama, vine tata și rezolvă  sau aceia care au crescut cu cheia de gât, la ușa blocului, pe maidan. Aceia care n-au primit nici ei 7 ani de acasă.  Deci acel bun simț al creștinului de a da bună ziua, de a-i fi rușine nu mai este. Nu se vine la școală pentru cultură și pentru învățat ci se vine pentru făcut parada țoalelor. Aceste apucături sunt trasmise de la mamele care, la vremea lor, luptau pentru libertatea spiritului femeii, la ședințele de sindicat, la ședințele de partid și alte ședințe tovărășești.
Dacă adolescenții ar fi văzut în familie cum se intră în casă, cum se dă bună ziua, că nu se vorbește la masă, atunci ar intra într-un ritm, într-o conștiență de sine. Acești indivizi nu au descoperit în ei nici care este latura umană. Nu există în ei decât a bea, a satisface nevoile de rut, a păcăli, a fuma, a jumuli, a tapa de bani pe oricine. Atât! Asta vede și la taică-su și la mamă-sa. La așa părinți, așa copii!
Lipsa unui fond afectiv, lipsa unei viziuni clare a celui care vine să predea, mă rog, care ar trebui să predea (că nu predă nimic, vine în clasa și stă de vorbă),  faptul ca s-a încărcat învățământul cu tot felul de persoane slab pregătite, necointeresate și de proastă calitate sufletească. Deci ce pretenții să mai am de la elevi?
Cum ați descrie fenomenul culturii în Brăila în raport cu viața culturală din țară și chiar din lume?
Dacă vorbesc din punctul de vedere al celor care se manifestă este cumplit de intensă. De pildă, numai noi, Uniunea Artiștilor Plastici, anul acesta la Galeria din Brăila, organizăm  a opta expoziție. Avem două la Galați, una la Ploiești, una în Piatra Neamț, una la Buzău. Sunt participările individuale ale noastre în toate părțile (expoziții personale). La un oraș de nici 200.000 de locuitori, o filială a Uniunii Artiștilor Plastici, cu oameni diverși ca manifestare artistică; nu cred că se pot lăuda cu așa ceva decât cei din orașele unde, știu eu, sunt galerii particulare unde există interes să se vândă și atunci rulează multe expoziții.
Am vorbit de expozițiile noastre, dar au apărut și expozițiile amatorilor, au apărut expozițiile studenților, a abslovenților de la Galați, au apărut schimburile de expoziții cu celelalte orașe, cu Ploieștiul, cu Galațiul. Deci o activitate intensă din punct de vedere al plasticii.
Din punct de vedere al manifestărilor muzicale sunt împotriva celebrului concurs Hariclea Darclee, pentru care se cheltuie bani cu nemiluita, bani cu care s-ar putea ține o orchestră simfonică și ar putea fi concert simfonic, dacă nu săptămânal, măcar lunar. Sunt foarte mulți muzicieni brăileni care ar dori să se întoarcă acasă.
Este și Școala Populară de Artă care face ceea ce face în spațiul cultural. Din partea societății civile există această manifestare culturală. Se face cultură la Biblioteca Județeană: lansări de carte, cercuri,  vacanțe de ale copiilor și așa mai departe.
Ce nu există? Nu există sprijin, nu există organizare, nu există emulație, încurajare din partea celor care au fost numiți să se ocupe de cultură și nu o fac. Ultima expoziție am donat-o muzeului. Am să fac o selecție de lucrări să duc și la bibliotecă. De ani și ani, nimeni din partide, din politică, din administrație nu a ridicat nici un deget. Uniunea Artiștilor Plastici este o uniune de interes public iar noi plătim impozit pe o clădire a primăriei. Noi întreținem clădirea - acum am acoperit-o din nou, am pus tabla pe clădire. Din când în când ne amenință că ne dau afară.
Ar trebui continuată galeria aceea cu portretele primarilor, o chestie originală pentru Brăila, pe care n-a mai continuat-o nimeni, a rămas pe hol acolo în Primărie, de izbeliște. Ar fi trebuit să ne întrebe de fiecare dată cum să se rezolve unele acțiuni de înfrumusețare și urbanism a acestui oraș. Până și comuniștii ne-au chemat să ne întrebe cum să aranjăm faleza ca să arate mai bine.
În alte județe lucrurile stau altfel. La Ploiești artiștii au ateliere cu încălzire, spații asigurate de primărie, pentru care plătesc sume modice, doar pentru chirie. Primăria a preluat o parte din cheltuieli. În Tulcea cheltuielile administrative sunt asigurate de primărie. Primăria Buzăului  le-a făcut ateliere, le-a instalat internet, le-a dat calculatoare, le plătește căldura, le plătește lumina, le plătește internetul, le dă o sumă uriașă cu care fac bienala Ion Andreescu. Râmnicu Vâlcea a dat fiecărui artist plastic o bucățică de teren să-și construiască o căbănuță, primăria le-a facilitat ieșirea cu lucrări în toată Europa, aducerea de lucrări de afară și legătura cu artiștii francezi. Și nu sunt numai aceste exemple – a se vedea Alba Iulia, Clujul, Aradul etc.
Cultura (actul creator, exprimarea artistică) a fost gustată dintotdeauna de o parte a societății și poate interpretată diferit de diferitele pături sociale. Dacă acceptăm ideea că o națiune e mai bogată cu cât e mai creativă, mai liberă în exprimare, ce ar trebui să se întâmple acum pentru ca societatea noastră să fie creatoare – și deci producătoare de valori (de viață calitativă)?
Eu sunt de părere că această societate, cel puțin la nivelul local, este creatoare de valori, de valori culturale; este prin cei care sunt. Că această artă pe care o produc cei locali, se adresează numai unora, nu e vina lor. Există manifestări locale gen karaoke , graffiti, parada  vestimentației – acestea se adresează tuturor. Această subcultură se adresează tuturor. Noi când expunem, expunem pentru toată lumea. Mulți chemați, puțini aleși. Ușa e deschisă tuturor. Dacă un individ se uită și nu înțelege este în dezavantaj el, sunt în dezavantaj și eu pentru faptul că nu ajung la el. Am ajuns până acolo încât să–i plângem pe acei indivizi cosmopoliți, care imitau pe cel care se pricepea și care îi ajuta pe artiști ca să arate că înțeleg ce face artistul. Brăila a avut o astfel de societate cosmopolită extraordinară.   Acum nici pe aceștia nu-i avem, pe cei care ar trebui să facă un fel de mecenat. Arta n-are cătare.  Arta nu a avut niciodată cătare.  Azi fiecare marfă are un preț.
Am tablouri pe care nu le mai fac niciodată. Unora, când le spun că există artă irepetabilă și neprețuită îmi dau replica: Este carton și niște vopsele.  Acesta este nivelul. Și atunci, dintr-o dată ne punem problema cum îi aduc înspre mine spre înțelegere? Școala, cultura! Eu nu am posibilitatea să mă duc la un centru de televizie să dau lecții de pictură, cum să fie înțeleasă o pictură. Răspunsul ar fi:  Fii serios. Cine se uită la așa ceva?  Dar dacă e să se dea dansuri din buric, două ore ar dura. Cine este de vină? Societatea? Falsa democrație? Asta nu-i democrație este demonocrație. Cum spunea Platon, democrația înseamnă teroarea prostiei asupra adevărului. Dar ăsta este riscul democrației.
Ce ar trebui să se întâmple în domeniul artei, în domeniul educației ca societatea să producă plus valoare? Ar fi de ajuns să există mai mare implicație a artistului măcar în problemele de urbanism, dacă nu și în problemele de estetică, în programarea și achiziționarea unor spectacole, obiecte stradale, în panotări de reclame, bannere, postere (chipurile necesare) și deja s-ar cunoaște un salt. Artistul ar trebui încurajat prin comenzi, să i se creeze un suport material în legătură cu expozițiile, cu festivalurile și concursurile internaționale, să i se dea posibilitatea să se manifeste într-o revistă culturală care să se adreseze omului cotidian, să poată consumatorul de artă să citească o cronică de expoziție, de spectacol, de concert. Să citească literatura locală, critica și opiniile artiștilor în legătură cu fenomenele nu numai ale artei dar și ale vieții de zi cu zi. Această revistă de cultură ar fi prima sarcină a consilierilor culturali municipali, județeni care se ocupă cu cultura mare a porumbului și nici în ziua de astăzi artiștii nu-i cunosc măcar, dar să le mai dea și o mână de ajutor.
V-aș lansa o provocare – pentru cei care vă cunosc și cei care nu vă cunosc, vă rog să realizați în câteva cuvinte un ”autoportret”.
Cred ca autoportretul meu e ultima nuvelă pe care am scris-o, ”Clepsidra înfundată”.
În primul rând, nu sunt așa cum arăt. Primii care sesizează treaba asta sunt copii care se apropie de mine. Aspectul meu exterior mă trădează. Sunt intransigent  și, vorba soției, rău că nu fac ce dictează alții. Nu am timp pentru alții, nu mai am timp nici pentru mine. O viață întreagă am avut timp pentru toată lumea, să-i educ pe unii, să-i liniștesc pe alții, să-i cresc pe aceștia. De aia am venit? Acum, aici!? Și am ajuns la concluzia că din timpul acela care curgea, acum curge invers, din ce în ce mai puțin, pentru că undeva este un termen, ca un satâr, care îl va reteza. Și atunci pentru mine am scris pe ușă Timpul curge invers. Conform acestei observații, aruncându-mă la pensie, am început să încerc să închei ce mai pot să fac. Și am început să scriu, mai mult decât altă dată. Mă interesează tot ce mișcă înăuntru, la mine și la alții. Mi-e de-a dreptul drag când descopăr într-un om o raza de lumină. M-am întâlnit cu un fost elev, care la sfârșit mi-a cerut și o țigară și un leu, dar mi-a spus: Domnule profesor ce frumos era când vorbeați de culori! A rămas ceva în sufletul tuturor. Astea sunt elementele care (pe undeva am rămas același Toma necredinciosul) mă fac să mă suspectez continuu: nu cumva tu faci toate astea că îți este frică că ai să dai colțul? Și că nu se mai întâmplă nu stiu ce? Probabil, dar deocamdată nu mai am timp, nici înainte, nici înapoi. Și atunci trebuie să trăiesc intens la nivelul ăsta, aici, acum, cât mai e. Ce mă îngrozește este ce se întâmplă cu ce rămâne după mine și cu ceea ce am și cu lumea asta și cu familia mea, cu băiatul meu. Asta mă îngrozește pentru că simt că nu e bine. Încerc să pun la adăpost ceea ce se poate pune. Donez lucrări. Dar am multe scule, mașini... unde se duc astea? Dintre toți cei pe care i-am crescut toți au plecat – sunt în Finlanda, sunt în Mediaș, la Londra, la București. Nimeni nu vine în Brăila.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT

CONFESSIONS OF A LOSER DE VASI IRIMIA, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012

Avem o carte aprinsă, nu numai la copertă, cât mai ales la firul acţiunii. Deloc plictisitoare, aduce o esenţă de aventură, de roman poliţist, unde personajele se mişcă repede, căutând soluţii de moment şi neapărat ajutor de la celelalte, creându-se astfel o strânsă legătură între ele, o stare de interdependenţă. Este o carte vie, cu puţine descrieri în planul locului de desfăşurare a acţiunii, dar cu multă culoare – chiar şi în limbaj – în ceea ce privesc personajele.

Compusă din 17 capitole, unele de-o pagină şi altele de zece şi chiar douăzeci, cursiv aranjate, când pe stânga, când pe dreapta, în funcţie de cum s-au încheiat ultimele rânduri ale capitolului precedent, cartea abundă în dialoguri, de la cele mai banale, de tipul: ce faci?, unde te duci?, până la cele complexe, ca de exemplu interviul din capitolul Un început dificil, cu trupa Fără, un exemplu de profesionalism ridicat la rang de artă, un capitol pentru care mulţi jurnalişti – nu numai de televiziune – au ce învăţa, de la pertinenţa cu care sunt puse întrebările la început, până la răsturnarea de situaţie de pe final, şi bulibăşeala improvizaţiilor celui care mediază, vădit depăşit de situaţie.

Îmi sunt dragi personajele - ca să zic aşa - cu nume populare şi sonore, la fel ca şi limbajul, care nu urcă spre elevare, dar nici nu dă în canalizarea lexicului. Mihai Angelo, Don Angelo, Lache Scamatoru, domnul Papa, Honorius, generalul Chiorescu, Apostol, Cristi informaticianul, Johnny, Luci Ferosu şi alţii, au darul vorbirii, al dialogului pertinent, nu ideatic sau existenţial, ci pur şi simplu au chef de vorbă: pe stradă, la restaurant, prin camere de hotel, mănăstire, tren, dar mai ales în studio şi neapărat în direct, de dragul senzaţionalului, devenit politică de redacţie.

Reţinem doar că, deşi vorbim de fapte şi personaje dintr-o carte, cu pretenţii de glumă, ca să fiu în asentimentul autorului, e, tocmai faptele şi personajele, cel puţin pe finalul cărţii tind să bată izbitor de mult cu realitatea din media şi sportul românesc şi mai ales cu ambiţiile unui anumit individ, cu pretenţii de persoană publică şi idei novatoare despre cum se mănâncă politica pe plaiurile mioritice.

Există o precipitare, o mişcare febrilă pe latitudine şi longitudine. Cartea în sine are savoare, e şi picantă, luxuriantă chiar, unele personaje sunt trimise fie în Statele Unite, fie prin Oceania, Amazon, pe la Paris chiar, dar şi în fundul peşterii, locul de baştină al mumiei care râde, un fel de intrigă sensibilă a lucrării, dar şi obiect de studiu şi dosar de anchetă pentru un şef de post dintr-o comună din România, personaj care ajunge celebru pechestia asta, celebru în ale misterului…

Personaje sunt masculine, nu numai ca gen dar şi în ceea ce priveşte comportamentul. Există şi o excepţie, cea de la capitolul Un început promiţător, unde se vorbeşte cât se poate de deschis, de transparent, de ambiţiile unei autoare de carte, ce doreşte cu orice preţ, capabilă de sacrificiu, chiar şi renunţare la onoare, numai să-şi vadă cartea tipărită. Autorul nu o menajează, ci mai mult, o dezbracă de orice formă de inhibiţie, relevând astfel o realitate palpabilă, chiar dacă dezgustătoare, o realitate biologică, cu tentă comercială, de prost gust şi mai ales fotografiată la timpul prezent.

Nu este un ghiveci călugăresc, deşi asta doreşte autorul să inducă cititorului, lucru amintit pe coperta IV, nu pentru a-şi masca eventuale carenţe în ale scriiturii, ci din modestie şi respect pentru cei care scriu de-o viaţă, scriu… dar îşi lasă manuscrisele pe la duhovnici. Nu este o carte cu tentă religioasă aşa cum poate părea la un moment dat, chiar dacă autorul vorbeşte cu sfială, cu respect de cele sfinte, nu este o poveste despre nişteoameni simpli care şi-au găsit adăpostul şi liniştea sufletească în Casa Domnului, ci mai de grabă o radiografie a contrastelor ce completează cu vârf şi îndesat spaţiul mioritic, prea încărcat energetic de dorinţa asta oarbă a sacrificiului dusă până la absurd: abandonul soţiei bolnave, a căminului conjugal, pentru a merge la mănăstire, la stăruinţa unui frate călugăr mânat de interesele calităţii meseriei unui bărbat obişnuit, dintr-o localitate la fel de banală şi înnegrită de lipsuri aşa cum sunt mai toate comunele şi satele de pe la noi.

Cartea se termină brusc, are pe final o ruptură, de parcă şi autorului la un moment dat i s-a făcut lehamite de toată această istorioară, transmisă - repet - în direct, unde nici momentele de publicitate nu lasă cititorul să respire. Se termină brusc, ca şi cum – tot autorul – ar lăsa să se întrevadă – cine ştie – o continuare, dar despre care nu poate vorbi acum, pentru că nu cunoaşte feedback-ul, nu cunoaşte impactul la public.

Tragicomicul este prezent pe toată desfăşurarea acţiunii şi asta pentru că este o carte a tuturor contrastelor, evidenţiate în ordine cronologică, deşi - fără doar şi poate - cartea abundă în începuturi şi tocmai aceasta îi dă savoarea, condimentată prin subtitlu: opere complete.

Nu se cunoaşte motivaţia care a stat la baza apariţiei cărţii, deşi autorul o doreşte una cu circuit închis, numai pentru prieteni, dar, lucru cert este că avem de-a face cu o măiestrie, un stil aparte, mascat subtil şi modest ce nu apare în CV-ul lui Vasi Irimia, dar care se reflectă plenar în rândurile confesiunilor cu diagnostic predefinit. În carte veţi regăsi multă rugină, cu titlu sugestiv, rugina morală şi spirituală prin care trece societatea românească, mânată de postmodernism şi intenţii luciferice prezentate ca soluţii din afara graniţelor, dar şi de ilustrele căpetenii politice autohtone.

Deşi nu-şi doreşte să facă politică, Vasi Irimia, ca un păpuşar desăvârşit, trage sforile prin intermediul personajelor, dând soluţii anticriză, dovedindu-se astfel – (probabil) fără să vrea – un artizan cu profund caracter patriotic.

Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)

 

 

REVERENTE CRITICE...
GRAMOFONUL DE PĂMÂNT AL POETULUI ION CRISTOFOR
Volumul de poeme Ion Cristofor, Gramofonul de pământ, Ed. Limes, Cluj-Napoca, în colecția Magister, coordonator Mircea Petean, 2014, adună între copertele sale poeme de dragoste de mare frumusețe, pe care poetul le vrea înregistrate în documentele tezaurului românesc pierdut la Moscova după ultimul război sau adună atâta tristețe sub aripile îngerilor,  încât ajungi să crezi că lumea trăiește într-un hohot universal: poetul este singur cu tristețea lui, cu timpul necruțător, cu iubirea văzută ca eros ori thanatos. Substituirea ființei care vorbește, muncește, iubește cu tot atâtea alte ființe ca musca, gângavul, prostul, cioara, se face de către poetul ce constată cu amar: În locul meu cineva o iubește pe Maria. Ieșirea din impas e situată sub semnul unei probabilități, recreând destinul cristic:  Poate vom găsi încă o dată o coroană de spini/lemne și cuie/și un pâlc de soldați.(Imaculata inspecție). Iarba este aceea care citește textul pactului semnat cu pământul, nesupusa iarbă care se pleacă doar sub pașii desculți ai lui Dumnezeu. Eul poetului neagă prezența sa în ipostaze dintre cele mai ciudate: Nu sunt eu cel ce mă înec în oceanul unei lacrimi/Nu sunt eu bărbatul ce se spânzură în grajdul de vite/ Nu sunt eu cel ce aprinde acum o lumânare(...) Și, vai,nu sunt eu cel ce nu se poate întoarce/ În trupul celui ce-a scris aceste cuvinte/ Ce tremură ca fluturele pe fața unui soldat adormit.(p.8).
Adesea ceilalți întreabă: ce dracu e în capul vostru de poeți, când cu gândirea voastră de poeți/ doar încurcați lumea, dar răspunsul îl pot avea contabilii. Peştișorul din acvariu este lipsit de femeia visurilor sale, iar autorul se întreabă zilnic la ce bun să-mi pun pielea pe bățul poeziei fără a primi un răspuns, deoarece el, poetul, se pregătește de război, istoria e împuțită, realitatea în falduri duhnește ca un cadavru, în timp ce, uitat pe fereastră la soare visează creierul poetului eminovici. Câtă zădărnicie în viața peștișorului auriu, dar câtă durere în tăcere: adevărul tace chitic ascuns în pliurile osânzei voastre/ ori aleargă înnebunit de spaimă /ca șoricelul gonit de pisică prin cămările casei. Soluția pare facilă: mă voi muta într-o  limbă străină în care nu există cuvântul mamă/în care nimeni nu mai rostește bună dimineața doamnelor domnilor/ bună seara doamnă moarte (p.11). În lumea derutată, confuză, poetul Ion Cristofor fraternizează  teluric cu elementele naturii eterne: fără vorbe inutile vom întinde o mână grea ca un munte/fratelui pământ surorii noastre neagra țărână (p.12).
O flotă de trireme debarcă la troia/aheii intră cu scuturile lor direct în soare; superbă imagine după Iliada lui Homer, iar poetul a scos din pietre strigătele, a scos tristețea din oameni, înțelepciunea din capetele savanților, vrând să lase o lume fără strigăte, fără vaiete, fără jeluiri, prin cântecul său orfic. Pentru un om angajat la stăpânire, e ciudat ca poetul să nege adevărul parlamentarilor.  La psihiatru se confesează că mai scrie poezii, că se teme când trece peste un pod recent construit, că citește ziare, că se masturbează, că urmărește dezbaterile din parlament, dar acesta  l-a asigurat că viața e doar o piesă scrisă de un nebun. Psihoza singurătății e boala acestor timpuri, iar poetul nu este scutit de suferința aceasta, în pofida...lui Eminescu, Homer, Freud, Hamlet, Lenin, Beria, Carl Sandburg, Iuda, Ofelia, Hemingway, Lazăr, Marc Chagall, Ion Mureșan etc.
Solitudinea ființei se revarsă oniric asupra omului prin câmpul denivelat al creierului: lucruri topite-n memorie,captive ca gâzele prinse în chihlimbar / și stoluri de rândunele grăbind de spaima iernii spre sud. în oasele,/în părul meu freamătă mângâierea unei mâini de sub pământ.//ca stolul de rândunele te vei întoarce cândva/printre neamuri pe care nu le-ai cunoscut niciodată (...) convins că la marginea fiecărei nopți/agonizează vise, oameni și câini deopotrivă (p.18).
Poetul realizează combinații inedite de imagini vizuale, surprinzătoare și insolite, iar lait-motivul fânul pe dealuri miroase a toamnă aduce o notă de melancolie dureroasă și tradițională, privind thanatic în urmă, iarna se insinuează pe arbori, pe ziduri, pe case, în suflet. Poemul Spovedanie arată și solitudinea omului simplu, într-o notă ironică, lupta sa cu îndoiala ori credința, nevoile sale firești care trec dincolo de linia firescului. Umorul negru, urmuzian apare și în poemul Cîinii din Giurgiu sau restaurantul chinezesc, o parodie a întâlnirii cu poetul senator, o petrecere la care se mănâncă pe săturate, cum autoironic precizează poetul,  și se plătește cu zâmbete și aplauze. Finalul este edificator,  ironia devine persiflantă:  Atâta doar că bunul Dumnezeu știe de ce/ toată noaptea am auzit câinii din Giurgiu lătrând a pagubă(p.22). Spaima de îmbătrânire și imaginația debordantă a poetului îmbracă forme dintre cele mai ciudate: Deși înfofolite-n paltoane/eu văd femeile/pe trotuare/așa cum le-a lăsat Dumnezeu/cu sâni și coapse dumnezeiesc de frumoase/mereu și mereu goale pușcă(p.23). Lumea întreagă, ființa poetului, femeia iubită se află sub imperiul timpului implacabil, doar iubirea mai răzbate prin maculata existență a poetului, care cântă asemeni unui gramofon de pământ, orfic, pe când mireasa brusc și-a scos mâna de sub pământ și degetele sale dăduseră lăstari. Volumul acesta aduce a remember, poetul este o voce care străbate timpul și ajunge până la noi, cântecul său orfic se naște din trupul efemer, din conștientizarea faptului că suntem țărână, acesta e complexul lui Ghilgameș, preamărit în slujba de înmormântare, că doar țărână ești și în țărână te vei întoarce: De pe un gramofon de pământ răzbătea aproape stinsă/Vocea fără speranță a părinților și rudelor mele/ Deportate și moarte-n Siberia(p.24).  Câtă durere în versurile acestea, dar cât adevăr istoric, pentru bunii, tăcuții noștri morți, în fapt, cel mai buni dintre noi, cărora li se cuvine laudă.
Aveam în curte un arbore încărcat cu femei, ca în picturile medievale, femeile cresc din copaci... întinzi mâna și le culegi, dacă ești poet. Uneori nici asta nu e posibil... Pentru Ion Cristofor, femeia este iubita sa doamnă, eminescian, frumoaso, ochii iubitei, verzi sau altfel sunt fascinanți, dorințele lui se îndreaptă doar în direcția femeii  care-l împlinește, în timp ce o femeie trage cortina apusului:O femeie trage cortina apusului/Părul ei îmi aducenoaptea și stelele în pat (...)O grădină cu mierle tăcute /Se retrage în cuvintele noastre tot mai tăcute// O grădină în care un cal/ Paște toate cuvintele de dragoste nerostite(p.37).   Duminica fără femeie este o zi ratată, în mijlocul nopții amorul poate fi văzut la vreme de criză, pentru poet tristețea vine din absența femeii iubite: și dacă mă gândesc bine nu mai  am cui să scriu scrisori de dragoste(p.40). Trăirea frenetică a erosului domină în multe poeme, dar alături, poetul pune imaginea morții, ca pentru a ne aminti că suntem efemeri, descoperind apoi că: iată un oraș în care nicio femeie /nu mai vrea să mă nască/în care nu mai există nici cărți nici mântuire/ în care niciun staul nu  vrea să-mi dea găzduire(p.67). Iar în altă parte: Doamne, din cărțoiul tău cu negre coperte/ am înțeles că din lut/m-ai făcut pe mine, nevrednicul,/după chipul și asemănarea ta. Poetul e decis să caute mereu iubirea:  Sunt gata să merg pe jos în căutarea ei/ până la capătul lumii (p.39), căci viața fără iubire este cvasi-imposibilă pentru un spirit creator, așa cum este poetul, iar dacă dragoste nu e, toate sunt zadarnice, spune evanghelistul Pavel. Spațiul derulării ritualului  erotic este cetatea, atmosfera citadină adesea petrecută între rafturile bibliotecii sau colivia de beton a garsonierei, unde poetul mângâie cărțile din rafturi ca pe niște femei la preludiu.
Ipostaza în care ni se înfățișează poetul (care trăiește de multă vreme în odăile fulgerului, ca zeul Thor) este aceea a unei ființe delicate sau foarte dure: Poetul e fragil ca hârtia în dinții flăcărilor/poetul e dur ca diamantul în gura tiranilor(p.52); el se retrage în turnul său de fildeș, privind altfel la lumea citadină, mereu neînțeles de către noi, muritorii de rând: Poate e greu să înțelegeți de ce întorc spatele lumii de-afară/ dar domnilor cum să n-o fac când o superbă femeie mă vizitează în somn (...)O forță necunoscută îmi lipește două aripi pe umeri și-mi arată golul ferestrei / mă îndeamnă să zbor mă împinge să sar  în brațele  catifelate ale întunericului (p.54). Amar, amar, dureros de amar, în oraș s-au pierdut cuvintele de dragoste, parcă o ceață învăluie lumea, arborii cântă litanii, mâna vântului e descărnată, noi nu mai știm ce au șoptit mugurii ori ce a promis lumina, poetul e orb, îndoiala și teama, frigul și pustiul bacovian revin în poeme. Uneori, căntărețul Orfeu, pare învins de propria solitudine: păsările vin cântă și zboară/stelele vin luminează și pe nesimțite se sting/eu vin și cânt din flaut pietrelor și arborilor/pe acest vârf de deal/dar uneori învins de singurătate nu mai știu ce să fac/să plec sau să rămân (p.59). Regretul pentru iuventute, pentru iubita ce s-a dus, chiar dacă era o himeră, pun stăpânire pe sufletul poetului: timpul și oamenii au luat-o razna de-a binelea/cu pălăria în mână alerg pe un ogor plin de oase/ pe care tu, Doamne, ca țăranul cu plugul ne ari (p.62) Călătorind pe bătrânele fluvii, poetul percepe materia sa de lucru, cuvintele, asemeni unor unor pulberi : Cuvintele sunt acum precum praful de pușcă/se împrăștie în vânt ca pulberea drumurilor/iau foc la cea mai mică scânteie(...) /Limba mea e doar o trestie ce împrăștie mireasma femeilor în vânt.(p.63) Adesea cântărețul se întoarce în cetate învingător, dar nicio poartă nu i se deschide, ca unui ciumat: Uneori din lungile mele călătorii mă întorc în oraș/ cu o pădure de mesteceni în brațe/cu stoluri de păsări pe umeri (66).
În manieră postmodernistă, versurile sunt albe, ritmul este interior, imaginile par  aduse din altă lume, punctuația lipsește, cu mici excepții, ironia și satira apar printre versuri superbe, ca dovadă că poetul este ancorat în cotidian, chiar după ce face lungi călătorii reale sau imaginare pe tărâmuri exotice.  Nu doar cuvintele firești se pot întâlni în alcătuirea poemelor, ci și unele mai șocante, neaoșe, după moda vremii. Există versuri emblematice prin frumusețea și profunzimea lor  în volumul lui Ion Cristofor, dăltuite parcă în piatră, de o frumusețe inefabilă și de o muzicalitate suavă: cei care-și poartă patria doar în limba lor stranie vor înțelege;  fânul pe dealuri miroase a toamnă; când fără veste în ochii mei s-a lăsat deodată seara; sunt regele încoronat al fluturilor de noapte; locuiești cu chirie într-un veac al asasinilor; iar poeții triști, tot mai triști își dau foc la versuri în piața pustie; cuvintele sunt acum doar o groapă cu lei; diavoli ironici zâmbesc prin colțurile bibliotecii umbroase; cărbunele e frate bun cu diamantul; Ca să-mi închei umila mea rugăciune/ las toate miracolele, Doamne, în seama înțelepciunii tale; rândunele țes înnebunite giulgiul din Torino; privind pe furiș cum prostul satului intră cu bicicleta în nori; știm doar că pălăria și flautul de la colțul străzii sunt ale noastre; Nimic nu învinge tristețea unui copil/ rătăcit în lanul cu maci.//După cum nimic nu e mai greu decât piatra/ce-o porți pe limbă/atunci când fiul omului e umilit și crucificat în cetate/când tu scribule/îți numeri arginții ca Iuda și taci// Nimic nu învinge tristețea unui copil/când geme pădurea sub securea ce despică verzii copaci (p.32). Merită atenția lectorilor acest volum de poeme, citiți-l și nu veți fi dezamăgiți.
Maria Vaida (Cluj-Napoca)

INVITAȚIE LA LECTURĂ - O CARTE PE LUNĂ
ÎNTÂLNIRI IREPETABILE – MARIA
COGĂLNICEANU
 (opiniile unui cititor)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și în mod sigur am reuși! Putem merge la o lansare de carte. Ar fi un prilej de a cunoaște scriitori brăileni, de a asculta discursurile concetățenilor noștri inițiați în literatură, de a simți pulsul cultural brăilean, de a afla ce se scrie, cum se scrie, de către cine și chiar de a achiziționa cartea lansată pe piața literară. Ar fi încă o  lucrare ce s-ar adăuga în biblioteca noastră, cu atât mai valoroasă cu cât s-a stat în fața autorului, a fost auzit și cu care, poate, chiar s-au schimbat câteva cuvinte cerând un autograf. Lectura cărții scrisă de un om pe care l-ai cunoscut ar fi mult mai palpitantă și profundă.
Și asta doar cu o carte, una pe lună! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea intra Întâlniri irepetabile scrisă deMaria Cogălniceanu. Vă recomand cea de a doua ediție apărută în anul 2015, la editura Limes, ce cuprinde revizuiri și adăugiri. A fost lansată în Brăila în data de 30 martie 2016, evenimentul fiind organizat de Asociaţia Culturală “ArtZONE”şi Casa de Cultură a Municipiului Brăila.
Cartea ne oferă detalii prețioase despre brăileni de renume, dar și experiențe unice cu personalități românești.În cele 290 de pagini regăsim informații cu valoare memorialistică referitoare la opt personalități ale vieții culturale românești. La pagina 5, găsim o introducere a autoarei, în care mărturisește semnificația pe care o au pentru sine întâlnirile cu personalități, pe care drumul vieții i le-a oferit, urmată de valoroase texte ce relevă corespondența purtată și momente ale întâlnirilor cu Alexandru Talex, în 62 de pagini de scrisori și relatări, secvențe de viață cu Nicolae Carandino în 19 pagini, cu Edmond Nicolau, în 32 de pagini edificatoare, cu Anton Dumitriu în 14 pagini de mărturie a geniului său, cu Geo Bogza în 8 pagini, cu atât mai prețioase cu cât acesta era hotărât să numai scrie scrisori. Regăsim conținutul a 10 întâlniri  cu Constantin Noica (la care sunt adăugate ecourile acestora în timp în viața scriitoarei) transpuse în 88 de pagini, precum și corespondența cu Relu Cioran în 5 pagini și cu Nicolae Steinhardt în 31 de pagini prețioase prin conținutul lor. Finalul cărții cuprinde o Addenda, ce conține critica literară la prima ediție a cărții și un Curriculum Vitae al autoarei.
Lectura acestei cărți îți crează iluzia de a fi în locul autoarei, având impresia că acele scrisori îți sunt adresate, trăind enorma fericire de a cunoaște oameni care și-au pus amprenta asupra lumii. Pe măsură ce înaintam în lectură îmi întăream convingerea că nu voi putea vorbi despre această carte, nu pentru că nu mi-aș fi găsit cuvintele potrivite, ci pentru că este atât de plină de valoare, de experiență de viață, de idei filosofice încât ea nu are nevoie să fie acompaniată de alte fraze. Ci doar citită, recitită și păstrată în minte cu scopul de a produce o stare fecundă – de a aprofunda cercetarea vieții oamenilor cunoscuți de Maria Cogălniceanu și mai ales a operelor acestora. Însă, fiecare dintre noi trebuie să urmeze exemplul autoarei – de a oferi celorlalți ceea ce acumulează. Maria Cogălniceanu ne-a dăruit crâmpeie din viața ei, din viața personalităților pe care le-a cunoscut iar noi, cititorii, trebuie să transmitem altora aceste informații. Această carte trebuie să circule necontenit, să ajungă în mâna oricărui brăilean și a oricărui român.
Și aceasta pentru că sunt valoroase în conținut scrisorile semnate de Alexandru Talex - corespondența cu acesta fiind purtată în perioada 5 feb 1975 – 25 feb 1990, în care descoperim munca depusă în promovarea scrierilor lui Panait Istrati și grija purtată doamnei Margareta Istrati. De asemenea, este inestimabilă corespondența cu brăilenii: Nicolae Carandino, nedorit de oficialii brăileni ai vremii dar tânjind după Brăila, corespondență purtată în perioada 18 aprilie 1986 – 3 iulie 1987; cu Edmond Nicolau (n. 1922 - d. 1996) – corespondența cu acesta fiind în perioada 14 ianuarie 1988 – 19 iunie 1995; cu Anton Dumitriu (n. 1905- d. 1992), cu care a corespondat în perioada 26 ianuarie 1988 – 25 decembrie 1990.
Paginile dedicate lui Constantin Noica și lui Nicolae Steinhardt realizează indirect profilurile psihologice și intelectuale ale acestora, fiind surprinși atât în esența umană a fiecăruia cât și in cea filosofică, culturală.
Un alt element de luat în considerare la cartea Întâlniri irepetabile este faptul că oferă cititorului posibilitatea de a cunoaște scrisul olograf al personalităților, în paginile cărții fiind fotocopiile unor scrisori semnate de personalitățile amintite.
Maria Cogălniceanu, redă cu finețe imagini din lumile interioare ale iluștrilor oameni, iar prin sinceritatea și disponibilitatea deschiderii către lume a autoarei aflăm conținutul propriilor lor gânduri, frământări, temeri, lupte cu cei din jur și al satisfacțiilor ori bucuriilor lor.
Pentru un pasionat de lectură, ghidat de dorința de a cunoaște elemente ale biografiilor celor care influențează  o societate la un moment dat, Întâlniri iepetabile este o delectare intelectuală și sufletească. Pentru un cercetător, un sociolog, un literat, etc. cartea reprezintă o reală sursă de documentare.
Rămâne să alegeți dacă citiți Întălniri irepetabile dar, să nu uitați că, fiecare carte citită vă va aduce o imensă bogăție.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)

DESTINE DE ANGELA BURTEA
Cu fiecare nouă carte – ”Îmi pare bine de cunoștință!”, o regăsim pe Angela Burtea mai bogată în povești de viață, mai responsabilă pentru personajele sale, mai combativă, pătrunzând mai avizat în tehnica creării unor scrieri literare.
Înainte de orice, Angela Burtea este un educator desăvârșit. Din patru în patru ani, trimite în lume un căuș de suflete, un eșantion tăiat în timp din munca ei, fiecare purtând un buletin de identitate, doamna lor, fără de care nu pot trece vămile vieții. Ca dascăl, și-a pus sufletul pe tavă, asigurând un climat valoric de recunoaștere în agora copilăriei. Scrie, cu plăcere și cu responsabilitate, dosarul adevărat despre frumusețea gumei și a greșelilor. Îi învață să gândească, le educă voința, le cultivă sufletul făcându-l armonios. Îi vede emoționați de agitația concursurilor cu sinele în nobilul joc ”De-a cel mai bun”, îmbujorați de bucuria victoriei, mângâiați de aripa șansei, așteptând, învingători sau nu, fair-play-ul Doamnei, juriul lor de suflet, ”juriu” grăbit să adauge amintiri de inimă pentru mai târziul existenței sale.
Înainte de a fi scriitoare, Angela era deja scriitoare, pentru că are o zestre nativă, un ceva, pe care a încolțit și a crescut știința de a comunica artistic cu alții.
Un om și o carte în ziua lansării! Publicare – înseamnă în limba latină expunere pentru o destinație anonimă. ”Publicare simulacrum” – a ridica o statuie într-un loc public; a face cunoscut cuiva un proiect de natură privată; a vinde la licitație. De reținut ideea scoaterii la mezat, trecerii deliberate și aproape brutale de la secretul creației la lumina anonimă a pieței publice. E o violență consimțită, o profanare acceptată.
Urmărim și astăzi autoarea în ziua lansării: e un alt om, abdică de la tutela creației sale, o parte din ea este expulzată, separată. Pune în libertate o ființă, e ca o naștere. Și aici suntem  chemați noi, cotrăitorii evenimentului: să alintăm nou-născutul înfășat în scutece curate, să ne bucurăm. Vă asigurăm feed-back-ul, să-i dăm autoarei certitudinea că mesajul său a fost interpretat întocmai de cititori.  Mai presus de alte forme de artă, literatura se desăvârșește prin cedare altuia.
Dând naștere unui personaj, autoarea îl înțelege, îi sesizează mobilul comportamental, îl raportează la universul de viață care l-a generat și în care își duce existența, îl judecă valoric și îi desprinde virtuțile sau defectele morale.
Din portret, din comportament, din mediul în care trăiește, autoarea ne facilitează înțelegerea psihologiei personajelor care sunt într-o continuă schimbare.
Angela Burtea are un surplus de viață trăită pe care o dăruiește. Întreprinde o selecție, conștientă că nu tot ce ține de interiorul ei poate interesa, ci doar anumite coordonate ale vieții trăite pot deveni reprezentative pentru mai mulți cititori. Arta sa narativă ține seama de hotarul dintre realitate și ficțiune, dă literaturii ceea ce îi aparține, fără claritatea unui aparat de fotografiat. ”Povestea” cuprinde o tranșă de viață, dar nu o fotografie. Modelează materia epică, astfel încât să releve vibrația vieții.
Amintirile autoarei devin scenarii narative sedimentate pe parcusul vieții, supuse inovației, asamblării cu mijloacele literare. Ne farmecă citind acuitatea observației, știința focalizării, acuratețea detaliului, arta selectării esențialului.
Tonul narării diferă, după cum nostalgia se încarcă de amintiri mai luminoase sau mai întunecate. Uneori renunță deliberat la poziția strategică, se amestecă printre personaje. Intră în pagină cu dezinvoltură. Acesta este romanul, transformarea lumii de către autor în și prin literatură.
Personajele sunt oameni și nimic din ce e omenesc nu le lipsește: ispite, păcate, dezamăgiri, căințe, griji, nevoi, fericiri fulgurante (cu lumină vie și de scurtă durată).
Ce se întâmplă în carte? Între generațiile oneste, purtătoare de tradiții ale arborelui genealogic al unei familii din mediul rural, are loc o falie, o prăpastie, o conjurație a răului.
Lia, Lioara, Analia – după cum este numită cu înaintarea în vârstă și în perceperea comunității își părăsește lumea evadând din mediul ostil și sumbru. Eșuează însă pentru că acolo unde ajunge întâlnește aceeași lume din care a fugit. Dintr-o închisoare în altă închisoare, pentru a se întoarce ”acasă”, închisoarea nostră cea de toate zilele.
Proza ascunde căutări pătrunzând până în adâncul sufletului. Nu motive livrești, gen Romeo și Julieta, cât rănile omenescului.
Drumul Liei – drumul spre singurătate. Însingurarea hăituiește acest suflet asaltat de vântul neliniștii, zbuciumului fără leac. Autoarea operează într-o cheie  a macabrului ritul înmormântării unui vis. Într-o atmosferă apăsătoare este accentuată coliziunea dintre demonic și divin (tată și bunica). În conținuturi prioritar negative, autoarea și-a expus crezul civic – caracter social, combatant.
Lia – urmărită cu precădere în planul vieții interioare. Un suflet descumpănit care când se scufundă cu sine, când se vrea în afară. Închisă în cercul suferinței, trăiește doar așchii de viață. Mergând pe firul vieții Liei, medităm asupra moravurilor unei lumi în care viața bate filmul, în care fetița, fata, femeia, soția și mama nu încetează să-și caute consistența și chipul mai bun, întrevăzând, din când în când, la răstimpuri, prin vălurile amăgitoare ale realității, străfulgerarea unei bucurii.
Pe fundalul dezolant, mohorât, dureros, a rămas o figură luminoasă, și-a păstrat mereu corectitudinea, bunăvoința, generozitatea, felul de a comunica deosebit de spiritual.
Fiecare femeie este o Penelopă în așteptare. Aici, în așteptarea fiorului iubirii. Descoperind-o, dovedește dăruire, comuniune, candoare. Aici, timbrul autoarei este confesiv, vădind muzicalitate. Destrămarea mirajului, în timp, este însoțită de o înaltă tensiune morală.
Urmărim în carte filosofia cuplului care dezvăluie o suferință asumată. Chiar clepsidra părinte – copil este distrusă; părinți care nu primesc iubire, pentru că nu au dăruit iubire. Lia – continuă și febrilă căutare a concilierii. Ea iubește și prin iubire, scapă de naufragiul moral al existenței cotidiene.
Romanul este populat de o lume de solitari, de ființe care își refuză adeziunea altor ființe, trăiesc un continuu exercițiu de însingurare. Într-un fel sau altul, în final toate poartă fardul oboselii.
Tatăl – întruchipează răul pur, crud, rău care denotă fragilitatea firii lui. Visul de a fi celebru, de a adulmeca miasmele tari ale gloriei se pierde în realitate, fără a găsi o alta, compensatorie. E un dezrădăcinat. Dezrădăcinarea înseamnă pierderea unei realități fără a găsi alta în compensație.
Abandonul, nihilismul, mortificarea îi alterează ființa. Caută compania oamenilor din dorința de a simula o permanentă trăire intensă. Spre sfârșitul vieții, în conștiința lui survine o metamorfoză de ordin ideologic. Acțiunile lui, determinate de ereditate, de viciu, de boală, de obsesii îl fac să aibă fațete multiple și să se oglindească diferit în cei din jur.
Mama – îngenuncheată de necazuri, trăiește în afară de ea, nu vede decât năluca sa decolorată. La sfârșitul perioadei de penitență, crede în recuperarea simțului realității ca urgență. În final, devine alt om; cu trecerea timpului, în mentalul colectiv apare ca un om bun, de fapt, adevărata ei valoare.
Bunica, un personaj foarte elaborat, este purtătoarea de cuvânt a autoarei. Faptele, vorbele, filosofia de viață sunt o pledoarie pentru resuscitarea umanului din noi, a familiei. Replici pline de înțelepciune, în cuvinte mumificate în ceara stupului care este satul cu oamenii lui.
Ca în orice literatură bună, autoarea operează cu simboluri.Folosind tehnica narativă a flach-back-ului găsim frecvent stop – cadrul care schimbă cursul acțiunii: întoarcerea în timp. La moartea mamei, desface lada amintirilor, lada de zestre: înflorată cândva, acum purtând patina vechimii (lada însăși e un simbol). Acolo, două simboluri, două lumi care i-au schimbat viața: catrința, simbolizând un spațiu marcat de spiritualitate și de identitate în același timp (hărnicie, îndemânare, hora de duminică, frunza, floarea, arborele specifice locului) și șorțulețul de grădiniță, de pe care timpul n-a reușit să șteargă petele de sânge – simbolizând conjurația răului din familia în care cutia Pandorei s-a deschis vijelios în toată ”splendoarea”.
În carte, mai apare un personaj – umbră care ne urmărește pe toți, de compania căruia nu scăpăm prin varietatea modurilor în care se prezintă. Personajul este viața:
 – viața ca raid, ca vizită scurtă și călătorie: ”Și unde vrei să pleci, bunică?” ”De unde am venit. Călătoria mea pe pământ s-a terminat. E timpul să mă întorc de unde am venit.” Și, în haine de duminică, așteaptă marea trecere.
viața ca rugăciune – toate momentele vieții ne sunt marcate, bune sau rele, de apelul lui Dumnezeu.
viața ca etichetă – ducem după noi gustul amar al nedreptății;
viața ca o lecție – ”Nu, n-am să mai trec prin ce-am trecut”;
viața ca o luptă – nu ne ajung mijloacele pentru a ne curăța de glodul unor ani devastatori;
viața ca un puzzle – mutăm piesele până obținem imaginea deplină a etapei dorite, căutate;
viața ca o farsă – sperăm în confortul psihic al zilei de mâine și primim o măcelărie sufletească;
viața ca o petrecere – eroina observă, ascultă, vede, concluzionează asupra unor destine;
viața ca repetiție – răul nu dispare, se transformă obsedant altei vârste, altei perioade de viață, altei generații;
Lia, personajul principal, este din stirpea celorlalte eroine: Zamfira, din romanul omonim, Florica din Mirajul iubirii – fete sărace, de un umanism tulburător, aruncate în vâltoarea vieții. Sunt personaje curate, care își împletesc destinele.
Autoarea ne crează împresia că existența personajului nu ia sfârșit odată cu lectura ultimei file; finalul aparent neterminat provoacă rezonanțe în noi, cititorii, ne transformă în colaboratori ai autorului în actul re-creativ al romanului. Doza necesară de imprecizie, acel rând ușor confuz care lasă impresia că acțiunea continuă să obsedeze și după lectura cărții, cu toate că autoarea ne sugerează că, după un destin împleticit, începe dansul între doi oameni încărunțiți, uniți într-un ”Noi” cu literă mare.
Nu ne rămâne decât să spunem ajută, Doamne, să ne reîntâlnim cât mai des în spovedanii alintate de bucurii și de speranțe comune! Ne face bine întâlnirea cu acest fanatic al talentului muncit!
Constanța Munteanu (Brăila)
 
SPIRITUALITATE
DESTINAȚII… SPIRITUALE
Vacanța… Mult așteptată de elevi, dar și de profesori. Și unii, și ceilalți o merită din plin! Cu toate acestea, perioada vacanței de vară este foarte mare, timp care va trebui consumat cumva, dar nu oricum. Persoanele sedentare ar spune că toată vara trebuie să lenevim, pentru ca organismul să se refacă și să dobândească forțe noi. Cei activi, nu acceptă deloc un stil de viață pasiv, dorind să fie mereu în acțiune, simțindu-se și acum în formă. Și câte variante de relaxare există! Nici nu trebuie să cauți prea mult, că vin ele singure la tine! Să tot fii în vacanță!
Se impune, așadar, un stil de viață echilibrat, din toate punctele de vedere. Trebuie să se odihnească trupul, mintea, dar nu să adoarmă. O minte mereu activă și un corp supus unor activități fizice vor aduce o stare benefică individului. Oamenii ar trebui să țină seama de nevoile lor spirituale. Mintea trebuie să fie în permanență antrenată cu ceea ce-i place și îi este util. De exemplu: lectura. Un deliciu cultural! O binefacere pentru orice persoană, indiferent de vârstă! Cititul oferă un orizont extrem de larg, o destindere desăvârșită și o stare supremă de bine. Citind, omul obține nenumărate informații utile, cunoștințe indispensabile unui trai decent, soluții ale problemelor de orice natură și multe alte binefaceri, fără de care nu este posibil să trăiască. Mai mult, cartea este un sfetnic de nădejde, un prieten care nu dezamăgește niciodată, oricând acolo, în locul potrivit și în orice clipă. Dar, oare, mai citesc oamenii? Și da, și nu! Unii invocă lipsa timpului, alții, nevoia unei stări, care să fie în concordanță cu actul lecturii. Ori suntem prea stresați și preocupați de aspectele strict pragmatice ale existenței și de aceea nu avem timp pentru citit. Cât de mult pierdem! Cum trece viața pe lângă noi, fără să gustăm din bucuriile ei!
Contemplarea minunilor naturii reprezintă o altă destinație a acestei vacanțe. În mijlocul pustietății, omul retrăiește sentimentele de la începuturi, când ființa umană se afla în deplină armonie cu elementele primordiale. Departe de civilizație,  în locuri greu accesibile și solitare, ne regăsim pe noi înșine, putem dialoga cu propriul eu și cu Dumnezeu. Astfel, ne vom cunoaște mai bine pe noi înșine și ne vom accepta așa cum suntem. Nimeni nu deține perfecțiunea! Trebuie să fim îngăduitori față de propria persoană și față de toți oamenii cunoscuți și necunoscuți. Astfel, vom găsi liniștea interioară și ne vom afla în armonie cu toți și cu toate. Pacea supremă! Liniștea gândului, a sufletului și a inimii, de care vorbeau toți marii sfinți. O pace desăvârșită, un echilibru fără cusur, o acceptare a realității, absența răutății și a invidiei. Spre acestea tind, poate, toți dascălii, care au intrat în concediu. Ar trebui să fie lăsați să se bucure de zilele următoare, pentru ca la toamnă să fie nou pe baricade, odihniți, gata să le împărtășească elevilor cunoștințele care îi vor îmbogăți cu adevărat.
Vizitarea spațiilor sacre ar fi, de asemenea, o altă posibilitate de a petrece vacanța de vară. Cum în țara noastră există numeroase locuri sfinte, pline de energie pozitivă, nu ne rămâne decât să alegem unde vom merge. Așa ne vom simți cu adevărat bine, vom avea posibilitatea de a reflecta în liniște la propria viață, la proiectele de viitor, la idealurile noastre. Într-o mănăstire, sau, pur și simplu, undeva sus, aproape de cer, am fi în siguranță și vom putea să ne încărcăm sufletul cu energie benefică. Muntele oferă acest beneficiu inegalabil. Înconjurați de nori, vom avea senzația că suntem cu adevărat acasă, că ne-am îndeplinit toate visele și atât!
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
ÎNCOTRO ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC?
Se spune că sistemul de învăţământ românesc a fost dintotdeauna controversat. Pe baza lui s-au lansat diferite păreri, s-au emis ipoteze pro şi contra, s-a discutat aprins la nivel înalt, iar timpul a probat deciziile aleşilor. Se pare că sus, la masa discuţiilor, toate hotărârile sunt aplicabile şi eficiente, chiar dacă n-au fost experimentate din timp în teritoriu. 
Prin rubrica „Convorbiri săptămânale” domnul profesor Gheorghe Gorincu, format în anii de dinaintea instaurării sistemului socialist, instruit şi educat după reforma celebrului ministru Spiru Haret, incită la dialog în speranţa că, într-un anume viitor, şcoala românească va intra în conul de lumină şi va scoate ţara din colapsul actual. Un român care s-a şcolit înainte de reforma din 1948 şi care a trăit experienţa de elev în acea perioadă, dar a profesat în sistemul adoptat după modelul sovietic, este cel mai îndreptăţit să-şi exprime opinia. Toate ar fi bune şi la locul lor, dacă procesul instructiv-educativ ar da roade, fiindcă, de fapt, acesta este  şi scopul.
În ceea ce mă priveşte, m-am format ca învăţător în regimul comuniştilor şi-am trăit vremuri în care şcoala, deşi era la fundul sacului, se baza pe disciplină şi rigoare. Nu pot face comparaţii cu ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă pe care n-am traversat-o în niciun fel, decât punând în cumpănă experienţa mea de elev din anii socialismului cu informaţiile desprinse din experienţa părinţilor şi bunicilor sau a prietenilor mei octogenari. Nu este de neglijat nici prezenţa profesorilor mei, a căror pregătire, dar şi atitudine vizavi de procesul instructiv–educativ erau net superioare comparativ cu ceea ce se întâmplă în ultimii ani.  Din start se pare că şcoala românească nu era nici pe departe o joacă.
Îmbătrâniseră părinţii mei, dar nu-şi uitaseră niciodată învăţătorul. Probabil acesta fusese şi motivul pentru care m-au vrut învăţătoare. Trăiau cu imaginea dascălului de odinioară, cu aura aceea pe care doar El, învăţătorul, o avea. Seriozitate, pregătire profesională temeinică, disciplină. Acestea erau coordonatele după care se conducea şcoala cândva. În vremea aceea, să fi fost învăţător, nu era la îndemâna oricui! Acum, să fii învăţător, e prea la îndemâna oricui! Dacă nu găseşti un loc de muncă acceptabil în alt domeniu, învăţământul este scăparea.
Rezultatele? Elevii nu mai sunt cei de demult! Sunt apostrofaţi zi de zi, odată cu profesorii lor, iar părinţii se leagănă în bărci fisurate, conduse de vântul tranziţiei.
Opinia mea e simplă şi clară! Elevii nu sunt vinovaţi, ei sunt produsul unei societăţi gestionată prost, a unei societăţi bolnave. Boală cronică!
Profesori de ocazie, şcoliţi la şcoli de ocazie, se grăbesc să ia locul acelora care făcuseră un cult din profesia lor, părinţi debusolaţi, uneori tot de ocazie, stăpâniţi cel mai des de câştiguri imediate, dar care uită de faptul că actualul meu elev va rămâne copilul lor toată viaţa.
Aşadar, responsabilitatea pentru reuşita elevului de azi, şi nu numai, este în mâna familiei şi-a şcolii, este în mâna întregii societăţi, dar, mai ales, în hotărârile păpuşarilor iscusiţi care mânuiesc cu dibăcie sforile învăţământului. Pentru mulţi dintre păpuşari şcoala poate fi trecută la rubrica „şi altele”. Ca să numeri banii, nu-ţi trebuie şcoală multă! Cum să-i faci, este important!
Şcoala a devenit, mai degrabă, locul etalării vestimentaţiei şi-a puterii financiare, decât a cunoştinţelor, e locul unde  profesorul bun a fost înlocuit cu profesorul de gaşcă, iar ultimul cuvânt aparţine aceluia care se bazează pe putere şi susţinere.
Cine mai crede în vânzătorii de iluzii, mai poate spera că undeva, cândva, într-o lume mai bună şi prosperă, va zări măcar lumina unui opaiţ.
Angela Burtea (Brăila)
 
REPERE...
TOPONIME MAI MULT SAU MAI PUŢIN DERUTANTE
Nu cu mult timp în urmă am întâlnit pe internet o încercare de deslușire etimologică a denumirii județelor noastre. Jos cu pălăria pentru străduință! Și – cine știe? – poate că multe dintre acele afirmații/presupuneri chiar au temei științific. Ce m-a frapat pe mine ca om al locului a fost explicația dată Maramureșului: Cică ar fi un toponim compus din „mara” și Mureș, cuvântul de origine traco-dacică „mara” însemnând stâncă.
După cum se va vedea în continuare, nu numai că-i o explicație nesatisfăcătoare (îndată voi argumenta), dar chiar de-a binelea jignitoare pentru suculența fanteziei noastre toponimice, care – cu substanțialul ajutor venit dinspre hidronimie și oronimie – se constituie în cea mai trainică punte de legătură dintre lumea traco-getică și lumile de pe aceste meleaguri (daco-romană, obștile sătești, medievală, modernă) situate în timp mai aproape de noi.
Documentându-mă nițel, iată ce am aflat: Maramureșul are înțelesul foarte vechi de apă mare! Da, căci se raportează la Mureșul numit de traco-geți Maris, tocmai ca prin intermediul termenului tracic „mara”, cu sensul „mare”, să sugereze existența Tisei, râul mare sau apa mare a zonei. Iar această explicație mi se pare cu atât mai logic-acceptabilă, cu cât în Maramureșul Voievodal al zilelor noastre curge râul Mara, afluent al Izei, aceasta la rândul ei fiind afluentul Tisei. Prin urmare, având la îndemână (ca să zic așa in actu) hidronimul cu pricina, logica bunului simț ne obligă să atribuim termenului traco-getic „mara” nu sensul de stâncă, ci acela de mare (apă), mai exact de mare (apă curgătoare). Și astfel toate se leagă, iar Maramureșul poartă în el înțelesul profund istoric de apă mare...
Vine la rând toponimicul Sighetu Marmației. Apropo, deși pentru Tîrgu Lăpuș, Vișeu de Sus sau Vadu Izei toată suflarea este de acord că acestea sunt denumirile corecte (nearticulate și în scriere fără cratimă), se pare că regula nu funcționează în raport cu Sighetu Marmației, deoarece aici se acceptă (sic!) patru feluri de grafiere: Sighetu Marmației, Sighetu-Marmației, Sighetul Marmației, Sighetul-Marmației. Iată de ce vin cu următoarea propunere: Orașul să se numească de-acu înainte Sighet Marmațios, căci prin necontenita raportare la sintagma „copil năbădios”, de pildă, va fi ferit de mutilare...
Întrucât prima atestare documentară a localității înconjurată de râurile Iza, Tisa și Ronișoara datează în forma Sziget (Máramarossziget în maghiară) din anul 1326, foarte mulți sunt înclinați să admită explicația cu ungurescul sziget=insulă. De parcă până la pătrunderea ungurilor în Ardeal, respectiv în Maramureș, locuitorii din zonă n-ar fi avut harul necesar să perpetueze vechile denumiri dacice și să-și boteze inspirat noile sălașe!
Unii, nu prea mulți, înclină spre rutenescul „sihot”, termen utilizat în vechime pentru loc de târg. Întrebarea în acest caz este următoarea: Cum cuvântul târg este cu certitudine mai vechi decât „sihot” și cum influența ruteană la vremea respectivă era practic nulă vizavi de cea maghiară, ce sens avea ca uniunea obștilor sătești din acest areal traco-getic să împrumute un termen inexpresiv pentru semnificația sa constitutivă, când avea la îndemână acele concepte care exprimau îndeletnicirile sale multimilenare, cu ajutorul cărora localitatea putându-se numi Târgul Oilor sau Târgul Oierilor, de pildă?!...
Dar, îndeosebi în ultimul timp și în lumina noilor descoperiri arheologice, tot mai mulți cercetători leagă toponimul Sighet de cuvântul traco-getic „zeget” cu înțelesul de cetate. Două argumente în acest sens:
1) Sarmisegetusa este rezultatul contopirii a doi termeni traco-getici: Sarmis și Zegetusa, adică Cetatea lui Sarmis, acest Sarmis fiind unul din predecesorii lui Burebista (secolul al IV-lea î.e.n., potrivit celor cinci monezi descoperite până în prezent, ce poartă inscripția „Sarmis Basileus”);
2) Dealul Cetății de pe Solovan, deal la poalele căruia se întinde Sighetul, nu este o ficțiune, aici fiind vizibile ruinele unei cetăți din perioada traco-dacică.
Vasăzică ungurii, așa cum le stă și astăzi în fire, au maghiarizat acel străvechi „zeget”, care în actele oficiale a primit forma prescurtată Sziget, iar mai apoi în documentele românești a devenit Sighet.
Codița Marmația a fost adăugată în secolul al XV-lea în onoarea unui istoric italian, care scriind despre Maramureș, implicit a făcut istoria Sighetului. Și astfel avem astăzi Sighetu Marmației...      
N.B. La capitolul presupuneri vin cu următoarea ofertă, nu în totalitate fantezistă: Dacă tot avem localitatea Sângeorz, de ce n-ar fi cu putință ca actualul Sighet să fi avut înainte de maghiarizare numele Sânget sau Sînget, fie cu înțelesul de „sunt get”, fie – mai degrabă – cu acela de „sfântul get”. A nu se uita faptul că vocalele ă și î (â) sunt de origine traco-getică și că aceeași origine o are forma „sânt” cu înțelesul de sfânt.
Vorbeam mai sus de fantezia toponimică a românilor. Iată două mostre convingătoare:
a) Suprafața arabilă a municipiului Sighetu Marmației (după Decembriadă parte lăsată în paragină, parte acoperită de diverse construcții și brăzdată de drumuri), poartă numele Ciredi. Adică nici cireadă (turmă de vite) și nici cirezi, ci între singular și plural;
b) Într-una din zile, un neam de-al meu îmi spune că-i atât de cătrănit, încât îi vine să meargă în Ciripeș. Termenul mi-a plăcut, așa că m-am pus pe capul lui cu întrebările, astfel aflând că Ciripeșul desemnează poalele unei păduri oarecare. Vasăzică un loc ndefinit și împădurit, cel mai adesea un deal sau munte, unde ai șansa să fii doar tu și ciripitul păsărelelor...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MULTE PRESUPUNERI ŞI FOARTE PUŢINE
CERTITUDINI ÎN LEGĂTURĂ CU PRIMELE POPOARE EUROPENE
Urmărind să combată teoriile raseologice ale lui Gobineau și Chamberlain, din care mai apoi s-au alimentat ideologii naziști, P. P. Negulescu întreprinde în volumul doi al tratatului Geneza formelor culturii o vastă incursiune în istoria primelor comunități europene, cu culturile și civilizațiile lor aferente.
Firește, totul făcut în binecunoscuta lui manieră, adică prin copioasă raportare la literatura de specialitate a vremii (istorie, filosofie, filologie). Scopul urmărit prin această incursiune era acela de-a demonstra nu numai că nu există rase pure (n-a existat rasa ariană, deci germaniii nici vorbă să fie rasă pură), dar că după părerea antropologului englez Haddon, citat în mai multe rânduri de gânditorul român, „un tip rasial nu există de fapt decât în mintea noastră”.
Iată câteva idei referențiale cu care rămâne cititorul avizat după parcurgerea acestui tratat:
1) „Nicio țară din Europa nu cunoaște îndeajuns amănuntele compoziției sale etnice” (Pittard în cartea Les races et l’histoire), deoarece „toate popoarele europene sunt amestecuri considerabile”.
2) „Structurile sanguine n-au nicio influență asupra vieții sufletești” și nu ne sunt de niciun folos la stabilirea specificului național, în înțelesul atribuit acestei sintagme de „factor determinant al manifestărilor culturale”.
3) Întrucât migrațiile au creat în decursul istoriei „amalgamuri de civilizații”, opinia lui Haddon este cât se poate de tranșantă: „Nu există civilizații rasiale”!
4) Neexistând o legătură necesară între limba și rasa celor ce o vorbesc, recomandarea învățatului francez Vendryes este că „nu trebuie să confundăm caracterele etnice, care nu se pot dobândi decât odată cu sângele, și instituțiile – limbă, religie, cultură – care sunt bunuri eminamente transmisibile, ce se împrumută și se schimbă”.
5) Charles Nicolle, în 1928 laureat al Premiului Nobel pentru medicină,  este de părere că „amestecul raselor, fiind una din condițiile care pot duce la o ruptură de echilibru, furnizează formarea spiritului creator”. În sprijinul afirmației sale, Nicolle vine cu exemplul chinezilor cărora le lipsește „fermentul spiritului de invenție” și al evreilor, aceștia începând să producă lucruri de seamă de-abia după ce s-au risipit în toată lumea și s-au amestecat cu alte rase.
6) În sfârșit, dar nu în ultimul rând, avem pe cât de fina, pe atât de justa distincție făcută de Negulescu între rasă și popor (națiune): „Cea dintâi este o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.
În lipsa unor documente istorice certe și față în față cu acest uriaș tablou al necontenitului amestec de seminții, nu-i de mirare că cercetătorii adeseori recurg la jocul debordant al fanteziei, de-abia ținută în frâu de discernământul critic.
Iată-l, de pildă, pe eruditul Vacher de Lapouge împărțind rasa albă a europenilor în trei mari categorii sau varietăți: homo europaeus (înalt, blond, cu ochi albaștri, inteligent, întreprinzător, așezat la șes), homo alpinus (mărunțel, cu părul și ochii  de culoare închisă, prudent, tihnit, sedentar, retras în munți și pe colinele împădurite), homo mediterraneus (inferior din punct de vedere psihic primelor două categorii, el cunoaște două varietăți fizice: mărunt, cu părul și ochii negri în sudul Italiei, Sardinia și Corsica, înalt, cu părul și ochii negri în Spania și nordul Africii).
Iată-l, de asemenea, pe antropologul italian Sergi susținând că rasa mediteraneană ar cuprinde patru ramuri importante: iberii în Spania, ligurii în Franța și nordul Italiei, pelasgii în Grecia și Asia Mică, libienii pe coastele de nord ale Africii și pe valea Nilului.
Un rol aparte (pentru noi, urmașii tracilor, un rol special) între aceste seminții protoistorice îl au pelasgii. Din următoarele considerente:
a) Unii erudiți, printre care Marsh, susțin că pelasgii ar fi traci și că limba lor înrudită cu misterioasa etruscă, n-ar fi indoeuropeană, după cum nici etrusca nu este o limbă indoeuropeană.
b) După istoricii greci Herodot și Tucidide, pelasgii au fost poporul preelenic „cel mai răspândit și mai puternic din Grecia”. Atât de puternici, încât nu numai după opinia celor doi istorici, ci și după cea a geografului Strabon, pelasgii ar fi ocupat toată Macedonia și aproape toată Grecia continentală (Peloponesul purta numele de Pelasgia), precum și insulele: Lemnos, Lesbos, Chios, Delos (la fel cu numele de Pelasgia) și Creta, de unde – se crede – ar fi trimis o colonie în Sicilia. Imperiul colonial pelasgian mai cuprindea toate coastele ioniene din Asia Mică, iar în Italia toată Toscana, Campania și Lucania.
Dar nu pelasgilor li se datorează formidabila civilizație cretano-minoiană (minoian vine de la Minos, legendarul rege cretan de origine feniciană), ci unei populații africane (se presupune că înrudită cu boșimanii și hotentoții), stabilită în Creta înainte de mileniul al VI-lea, dată aproximativă la care demarează această civilizație, pentru ca apogeul să-l atingă în al doilea mileniu de dinaintea erei noastre. Atunci, în mileniul al doilea, civilizația cretano-minoiană înaintează spre nord și „cucerește” aproape toată Grecia continentală prin civilizarea populațiilor întâlnite (de exemplu acheenii). Centrul civilizației continentale grecești este orașul Mycene, de unde numele de civilizație miceniană, iar apogeul ei este atins între anii 1400-1200 î.e.n.
După cucerirea insulei Creta de către acheeni, începe declinul întregii civilizații egeene (sintagmă  care „găzduiește” civilizația minoiană și cea miceniană), asta deoarece declinul  primei civilizații, punctul de plecare și inspiratoarea celeilalte, este resimțit din plin de civilizația miceniană. Dar civilizația egeeană ia cu adevărat sfârșit odată cu năvălirea din nord a dorienilor, populația barbară coborâtă dinspre Albania.
Sigur că da, câteva veacuri mai târziu se semnalează Renașterea ioniană. Dar, ne înștiințează Ad. Reinach, „Grecia ioniană a fost, față de civilizația minoiană, ceea ce a fost Renașterea italiană față de civilizația greco-romană”…
La rândul lui, poporul roman a luat naștere prin amestecul principalelor populații italice: ligurii la nord, dar mai ales etruscii (locuiau în Etruria), latinii (locuiau în Latium) și sabinii.
Peste câteva secole, Europa va fi invadată de semințiile asiatice, vor avea loc alte amestecuri cu ele, cu migratorii germani și slavii, astfel constituindu-se noi popoare și familii de limbi (indoeuropene, fino-ugrice, uralo-altaice, semitice), care prin Renașterea italiană și renașterile din celelalte țări, vor deveni moștenitoarele civilizației greco-romane.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

UNIC AL ÎNVIERII…
…Mihalache Tudorică - scriitorul de certă vocaţie, în al cărui spirit se aud cum cad, trosnind în veşnicie, aidoma oceanelor de candori primordiale, praporii de ceară fierbinte ai profesiei şi înaltei meniri de preot ortodox – revine pe piaţa hulpavă a noutăţilor editoriale după o penitenţă, auto-impusă, de şapte ani.
Eremit la chingile dorului şi ale stâncilor din pustie, fulgerate de Duhul Sfânt al căutării propriei identităţi, ca om (adică potir şi biserică umblătoare, vie, a Domnului Dumnezeului nostru), om supus, însă, vremelniciei, ca preot (botezat în har), duhovnic şi mijlocitor spre ierarhiile de lumină, ca scriitor – din stirpea lui Esop, Nastratin Hogea, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Nicolae al Lupului, Romulus Cojocaru şi Marin Sorescu (în proză), a lui Anton Pann, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Valeriu Anania sau Ommar Khayam, Rabrindranat Thagore ori Rainer Maria Rilke (în lirică) -, Mihalache Tudorică  a cugetat, credem, îndelung asupra unei ciupituri amicale, dar întemeiate, pe care i-o adresase un prieten cu barbă înspicată sidefiu: ,,Bravo, Părinte. Publici numai câte două cărţi deodată: poezie şi proză, poezie şi proză…”
Respectivul avea ochi ager, de vultur care urcase, în vreun sfert de veac, aproape toate treptele specifice presei scrise: de la corector şi tehnoredactor, la redactor, secretar de redacţie, secretar general de redacţie, redactor şef adjunct, editor coordonator, la cotidianele craiovene Înainte şi Cuvântul Libertăţii, la revistele Ramuri şi Lamura.
Acel profesionist al cuvântului scris se referea la cele cinci asemenea perechi de volume, ce urmaseră debutului editorial al părintelui în culegerea colectivă Zboruri lirice (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1986) şi celor trei apariţii editoriale solitare, postdecembriste: Melancolia îngerului, Catedrala lacrimilor, Moartea îngerului (toate trei plachete de versuri, publicate în anii 1995, 1996, 1997, aşadar în cadenţa de anuar, cultivată de preşedintele Uniunii Scriitorilor din perioada stalinistă/ proletcultistă: Mihai Beniuc, de altfel un excelent poet la debut şi, mai apoi, la vârsta de 75 de ani, când se scuturase de zgura vanităţilor).  
Iată şi titlurile celor cinci perechi de volume, primite bine, chiar foarte bine, de critica literară: Mireasa desculţă (proză scurtă) şi Ultimul orb (poezie) – în anul 1998; Bâlciul şi zarafii (pamflete, eseuri) şi Poeme blestemate – în 2000; Întoarcerea numelui (versuri) şi Mireasa desculţă (antologie de proză) – în 2003; antologia de poezie Melancolia îngerului, respectiv, cea de proză Gavvata – în anul 2005; Ochiul din ape (poeme) şi Pâcla (proză scurtă) – în 2009.
Acum, în 2016, în preajma zilei sale de naştere (1 iunie 1950, în Bâlta, judeţul Dolj), după şapte ani de ascultare (a impulsurilor celeste şi a vocilor lăuntrice), după şapte – cifră divină! – ani de tăcere pe piaţa editorială, Prea Cucernicul părinte Mihalache Tudorică, încununat cu înaltul rang de Iconom Stavrofor (1998) şi cu Ordinul Bisericesc ,,Sfântul Nicodim”, clasa I, pentru Cultură, în 2005, are temeritatea de a ieşi, din nou, în arena literară editorială, cu două noi opere de autor: Ultimii psalmi (100 de pagini) şi Nastrafia (378 pag, format A5), cel din urmă volum reunind cvasitotalitatea paginilor de proză scurtă publicate, în volume separate, anterior, de inconfundabilul scriitor, cu stagii parohiale la bisericile din Mihăiţa, Scăeşti (Dolj) şi ,,Sf. Nicolae”/ Ungureni (Craiova).
Fiorul sfârşitului de lume – sub a cărui hlamidă se plasează universul liric al lui Mihalache Tudorică – l-a impulsionat pe Mihai Băileşteanu (autorul coperţilor şi al machetării, de la Editura Autograf MJM, Craiova) – să plaseze pe prima copertă lucrarea Thomerama-Antitacta, din cel mai şocant ciclu de gravuri creat de Marcel Chirnoagă în amurgul secolului XX: Apocalipsa.
Lapidaritatea stilului, limbajul de sorginte biblică, doldora de motive şi simboluri din Sfintele Scripturi asigură poemelor lui Mihalache Tudorică un impact cu totul aparte, pe alocuri devastator pentru starea de spirit a cititorilor conformişti.
Spovedanii şi litanii fără sfârşit – cioplite rapid, cu mână sigură, prin tăietură directă, în piatra nestemată a Cuvântului -, suita acestor psalmi, ultimii, îmbracă, deseori, tonalitatea smerită a rugăciunii, dar şi faldurile copleşitoare – de factură fantastică – ale unor binecunoscute secvenţe din amplul poem-capodoperă al lui Dante: Infernul.
Numai că aici, pe tărâmul inscripţiilor lirice ale lui Mihalache Tudorică, ne aflăm cu un …pas mai devreme, adică în spaţiul premergător pragului din urmă, al trecerii dincolo, spaţiu cu paradoxale, senine inflexiuni onirice al presimţirii, ba chiar şi al trăirii plenare a sentimentului extincţiei fiinţei poetului, dar şi al lumii întregi, a universului.
Volumul se deschide cu un poem-avertisment, cu accente de despărţire iminentă şi intempestivă, intitulat sec, însă cu un soi de împăcare: Dumnezeu să ne ierte!: ,,S-a întins noaptea/ până la capătul lumii,/ iar eu,/ ghemuit sub ochii Domnului,/ ascult cum/ viermele/ cu dinţii în frunte/ mănâncă/ icoana din perete./ Încet, de tot încet,/ se aud căzând pe pământ/ lacrimile amare/ ale unei femei/ ai cărei ochi mari şi înstelaţi/ au spălat-o plângând peste ea/ acum multă vreme.”.
În consonanţă cu poemul Foamea (p. 65), dar mai ales cu Crivăţul (p. 55)  -, a doua poemă de notaţie din volum: Mă mir întruna (p. 8) reuneşte, sub acest generic, şase scânteieri lirice, în spirit de hai-ku, peste care pluteşte, abia întrezărită, marama străvezie, de borangic, a unor ,,respirări”, ,,noduri şi semne” de Nichita Stănescu ori cromatica viguroasă a unor ,,inscripţii” şi, desigur, mai ales, a unor psalmi de Tudor Arghezi: ,,Mă mir întruna de mâinile mele./ Totdeauna m-au închinat,/ totdeauna mi-au dat să mănânc. (-----)// Pe Dumnezeu L-au mângâiat/ tot ele. (-----)// Şi mă mir întruna de ochii mei/ care au privit în ochii Domnului/ şi picioarele Lui cu semne pe ele. (-----)// Pe Dumnezeu din cer/ L-am privit cu ei/ pe muntele mic. (-----)// Mă mir întruna de inima mea/ care nu a uitat niciodată/ de unde a plecat/ şi unde este. (-----)// Inima mea nu pleacă/ niciodată de acasă.”.
Urmează o stranie, dar liniştitoare epistolă (Scrisoare), pe cât de firească, omenoasă, pe atât de luminândă, în care poetul transpare fie ca o minune a Domnului, fie în ipostaza supremă a lui Iisus: ,,Prieteni,/ să ştiţi despre mine:/ Am înviat!/ Moartea mi-a luat locul/ în mormânt/ unde/ îi putrezeşte acum/ mâna dreaptă şi coasa./ Prieteni,/ mii de ani/ de acum înainte/ îi vor putrezi oasele/ ca frunza-n pământ/ măcinată de ploi.”.
Cu poemul Nu mai este nimic de făcut (p. 10) începe cavalcada cu iz infernal a construcţiilor în care se repetă obsesiv, litanic, NU: ,,Lacrimile nu se mai aud/ şi-s singure şi chită./ Ochii care le-au plâns/ au murit./ Nici cuvintele nu se mai aud./ S-au ascuns în cuibul rândunicii./ Gura ce le-a rostit/ a tăcut şi ea odată cu ochii./ Nu mai este nimic de făcut./ Nici ea nu mai are ce lua.”.
Sau …sentimentul cutremurător şi, totuşi, paşnic, al aneantizării, al risipirii în lumea pierdută de tot, al răstignirii – ca ofrandă a bucuriei curate – pe crucea lipsei de identitate, trăire pe care o întâlnim în fila de jurnal liric Am uitat cum mă cheamă: ,,Nu mai văd o umbră niciunde./ Luna a curs ca mierea/ pe la marginea cerului./ Uşurează-mă de pământ./ Nu mai pot să merg nicăieri./ Ridic mâinile/ Şi am coatele goale./ Loveşte! Loveşte, Doamne!/ Un cântec mort/ zace la picioarele mele/ căci toate privighetorile au murit/ de sete:/ nu mai este nimeni/ să întrebe de mine,/ nu mai vine niciunul/ să întrebe de Tine./ Doamne, am uitat de mult/ cum mă cheamă./ De aceea, te rog:/ mai strigă-mă o dată pe nume!”.
Înscrisă tot sub semnul lui NU, inscripţia cu titlul Vor fi două poeme debutează tranşant, printr-o mărturisire/ decizie bulversantă: ,,Eu nu mai scriu/ pentru oameni./ Scriu pentru morţi/ şi scriu pentru păsări” -, după care survine acolada unei explicitări, poate prea lungi, prea ,,mură în gură”: ,,Mai ales morţii/ merită un poem aparte./ Mai ales păsările caută un poem aparte./ Un poem care să înceapă/ undeva în amurg,/ când se adapă singură/ oaia pierdută, / şi să se sfârşească/ a patra zi/ de la sfârşitul secerişului./ Vor fi două poeme./ Deci vor fi două poeme.”.
Un aer hieratic  (similar celor din picturile ,,monstruoase” ale lui Goya sau ale lui Breugel cel Bătrân, translând, pe nesimţite, în frigul existenţial din tablourile lui De Chirico, Magritte, Dali sau – hm! – din romanele Spuma zilelor de Boris Vian ori Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov) ne dă frisoane la descinderea în universul poemului Unde? Cum?: ,,Mi-au luat tot./ Nu mai am nici umbră./ Cine s-o răcori acum/ la umbra mea?/ Mai întâi mi-au luat umbra,/ o umbră deasă/ care îmi seamănă/ de la o margine la alta./ Acum a înlemnit./ Cei care trec pe-aproape/ spun că/ acest om a murit demult/ şi parcă l-au mai văzut/ odată, undeva./ Dar niciunul nu-şi aduce aminte unde.”.
Fiorul punerii pasului pe ultima treaptă, ca şi înfrigurarea naşterii în cer sunt surprinse în meditaţia cu ecouri de înţelepciune zamolxiană titrată Nu mai este mult: ,,Totdeauna a fost lângă mine./ Nu m-a pierdut din ochi/ nici când m-au adus la mal/ apele/ şi nici când cutremurul/ m-a ascuns la sânul pământului/ în dimineaţa Învierii./ Peste răni/ e bine/ să pui pământ/ totdeauna,/ ţărână uscată/ măcinată de copitele turmelor de oi./ Hai, zice,/ nu mai este mult./ Mai ai o singură treaptă/ şi poţi să-ţi iei zborul.”.
Genunchiul, De ce nu-i credeţi?, Psalm trist (,,Mă trimiţi în pământ./ Ce ţi-am făcut, Doamne,/ de îmi umpli cu el/ şi inima şi gura şi ochii?/ Că eu n-am cerut niciodată/ Pământ,/ am cerut o bucată de cer,/ partea mea de copil al Tău,/ de moştenire”), Pasărea fără nume (,,Sunt singur pe sub arborii/ argintaţi de Lună./ Şi nu se mai aude nimic./ Pasărea a murit cântând”), Mâine, Încă nescris, Psalm, S-au întors ochii sunt tot atâtea poeme antologice.
Forţa expresivă şi lirică din Rugăciunea orbului, Visul, din suitele Icoana viermelui (n.n. a timpului aparent molcom, lent, dar teribil de necruţător), Crinul, Nicăieri, Câinele, Nimic, Movila sunt greu de atins chiar şi de poeţi redutabili, de prim plan într-o epocă literară sau în alta.
Prefaţa volumului de versuri Ultimii psalmi de Mihalache Tudorică este semnată de redutabilul scriitor Mihai Duţescu, care nu se sfieşte să afirme, cu toată fermitatea şi autoritatea sa, că această carte ,,propune unul dintre cei mai mari poeţi olteni contemporani”, după care remarcă faptul că o poezie excepţională este Câinele a tăcut, iar ,,poeziile închinate mamei sunt la înălţimea celor similare ale lui Grigore Vieru şi impun un important poet contemporan”.
Reiterăm o idee susţinută şi demonstrată de noi în urmă cu 13 ani, cu prilejul lansării volumului Întoarcerea numelui.
Pe deplin valabilă atunci, aceasta a fost re-confirmată în răstimpul ce tocmai trecu – şi anume: deloc mistică, însă profund ancorată în universul simbolurilor biblice, mitice şi legendare (fără de care nu există literatură valoroasă) -, poezia din volumul Ultimii psalmi ni-l relevă pe Mihalache Tudorică în postura de Homo sapiens (Om înţelept), prima şi cea mai importantă probă de înţelepciune fiind frica de Dumnezeu, smerenia, nicidecum spaima de moarte.
Acesta-i chipul dintâi, grav, cugetător, chipul profund omenesc şi creştinesc, aşadar, dumnezeiesc, al lui Mihalache Tudorică.
Al doilea chip al său este cel jucăuş, descătuşat şi dezlănţuit întru zgoandă şi joacă, dezvăluit în scânteietoarele proze scurte din antologicul volum Nastrafia (n.n. stafia) – în care spiritul de observaţie ascuţit, auzul de mare acuitate, urechea plecată fin spre rafinata audiţie, culegere şi decupare a secvenţelor celor mai suculente specifice ,,GURII SATULUI’’ oltenesc, propensiunea pentru umor şi ironie, pentru comicul involuntar şi burlescul gâlgâitor sunt întrutotul remarcabile.
Se cuvine să precizăm că antologia de proză scurtă Nastrafia (Craiova, Ed. Autograf MJM, 2016) se deschide cu un substanţial, nuanţat şi de mare rafinament studiu introductiv: Părintele Mihalache Tudorică şi mitografia spaţiului natal, scris de prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, laureat al Academiei Române, director al revistei europene de cultură ,,Lamura”.
În prozele scurte, Mihalache Tudorică se dovedeşte un cuceritor Homo ludens (Om al jocului, om cu suflet de copil inocent şi ingenuu, pentru care joaca este totul în viaţă).
Dacă ne-am rezuma la aceste două chipuri – de Homo sapiens şi Homo ludens -, poetul şi prozatorul Mihalache Tudorică ne-ar apărea doar în ipostaza tradiţională de Ianus bifrons (Ianus cu două frunţi).
Nu avem, însă, cum să omitem realitatea că – de-a lungul unei exemplare cariere profesionale, ca umil slujitor al Domnului şi ca scriitor cu pana înmuiată în lacrimile Maicii Domnului din Icoana Făcătoare de Minuni – Mihalache Tudorică a ilustrat înţelepciunea de a-şi impune să creeze ca un demirug, de a-şi porunci asemenea unui rege şi, mai presus de toate, de a osteni întru Domnul, de a trudi aidoma unui rob, de  a munci până la epuizare, ca un sclav – înlănţuit pe dinafară de nimicniciile trecătoare, dar totalmente dezlegat, dez-lănţuit, liber de lanţuri şi eliberat lăuntric de toate mârşăviile vieţii telurice.
Cuprinzându-i pe amândoi: Homo sapiens şi Homo ludens -, Homo faber (Omul făurar, omul dedicat muncii şi creaţiei, în egală măsură meşteşugar, meşter, mare meşter şi artist) îi înalţă şi îi izbăveşte.
Ianus bifrons (cel cu un chip întors spre trecut şi cu altul spre viitor) se sublimează, astfel, în Ianus Trifons (cu trei frunţi: trecut, prezent şi viitor).
Închei prin a vă încredinţa un ultim, dar extrem de semnificativ detaliu: de când se ştie, de o viaţă de om, Mihalache Tudorică scrie stând în genunchi.
Este poziţia fătului în pântecele roditor al mumei sale, poziţia omului smerit (adică înţelept) în faţa Domnului, Dumnezeul mântuirii noastre.
* * *
Dacă ar fi să-i conturăm un portret astral prietenului Mihalache Tudorică, s-ar impune să începem prin a menţiona că este născut sub semnul Gemenilor, adică al fraţilor dioscuri Castor şi Pollux, din mitologia greacă, care simbolizau dragostea fraternă ideală. Convenind să dispună alternativ de ne-murire, ei au deschis poarta vulnerabilităţii, numai astfel putând fi ucişi de verii lor, tot gemeni: Idas şi Lynkeus.
Extrapolând specificul răstimpului calendaristic corespunzător zodiei Gemenilor (21 mai–21 iunie), observăm că tranziţia primăvară-vară şi dualitatea sunt vectorii care-l ghidează, în viaţă, în profesie şi în creaţie, pe Mihalache Tudorică.
Foarte dinamic şi clocotind de energie, el poate rezolva 1.001 de probleme simultan. Gânditor profund – născut sub acelaşi nor de lumină cu filosofii francezi Blaise Pascal şi Jean-Paul Sartre, dar şi cu vizionarii bărbaţi de stat Petru cel Mare, Ion Antonescu, George Bush -, Mihalache Tudorică trăieşte, adesea, învolburatul ocean al stărilor de anxietate, pe care şi le asumă până la modul seismic şi până la luciditatea de gheaţă a piscurilor Himalaiei, valorificându-le prin turnarea lor în matriţa inspiraţiei cu obârşii divine şi a perioadelor fertile de creaţie literară.
Zgârcit cu propriul spirit, generos şi altruist cu enoriaşii şi cititorii săi, de o meticulozitate dusă la extreme (n.n. vezi şi cizelarea până la detalii infinitezimale a poemelor sale) -, Mihalache Tudorică stăpâneşte arta de a fi volubil şi expansiv.
Perspicacitatea, inteligenţa şi imaginaţia debordantă (în care, câteodată, simţi pulsând nu doar propensiunea pentru căile paşnice de rezolvare a cutărei probleme, stăpânirea pârghiilor diplomatice, gentileţea şi spiritul tranzancţional, care, pe noi, românii, ne-a salvat de atâtea ori în istorie, dar şi viclenia moromeţiană a ţăranului meridional…) – calităţi indubitabile ale omului, preotului ortodox şi scriitorului Mihalache Tudorică – se cuvin susţinute de contraforţii iubirii şi de grinzile, de turlele sprijinului moral consecvent, pentru a izbânzi profund şi totdeauna, Coană Preoteasă şi Dragi Enoriaşe.
Încântând prin jovialitate, sociabilitate şi conversaţie eclatantă, Mihalache Tudorică – personalitate culturală complexă a Olteniei şi a României – dovedeşte, cu consecvenţă, că este geamăn întru eternitate cu marii, foarte marii poeţi A.S. Puşkin, Tudor Arghezi şi Federico Garcia Lorca, dar şi cu prozatorii de fascinante deschideri planetare, uneori cu virtuţi galactice şi SF, Jules Verne şi Jack London.
Verbul reprezentativ pentru Mihalache Tudorică este ,,a cugeta, a medita” – şi, poate, tocmai de aceea, asemenea Gânditorului de Hamangia, se lasă cicălit, bătut la cap de vecina de sit arheologic din Sciţia Minor. Ca şi de colegii de har şi breaslă, de ierarhii din zările transcendentale ale existenţelor sale şi ale noastre.
La mulţi ani, drag prieten şi frate: Părinte Mihalache Tudorică!
Dan Lupescu (Craiova)
 
 
ATELIER
CÂNTEC DE CHEMARE-A COLINDEI
a venit Crăciunu-n lume – nu şi pentru mine:
mi-s adăpostit luminii şi-s orfan de bine!
de o viaţă-aştept Colinda să s-aprindă-n geamuri:
ea s-a dus la domni – cu ziua – şi-a uitat de neamuri...
 
vânticel de frig şi zloată – pogorât din stele
mi-ai trecut pragul odată – sol trimis de rele:
nu mai pleci – îmi stingi şi vatra – pui gurii zăbrele
ai ucis pe totdeauna cântecele mele
 
nu te-nduri să-mi ieşi din casă – neagră umilinţă
şi să-L laşi pe Crist să intre – poate-i de priinţă...
bulgăraş de gheaţă rece – pe inimi te-aşază:
a plecat de mult norocul – stă pustiu-n vază!
 
...stă o ţară sub zăpadă – nu-i mai trece iarna:
Dumnezeu s-a luat cu treaba – pe la alţii-i darna...
ne-a sărit rândul la pâine – ler uscate vrejuri
ni se uscă de-o vecie lacrima-n gâtlejuri...
 
...a venit din nou Crăciunul – fără Crist şi îngeri
stai – noroade – la portiţă – şi din zdrenţe sângeri...
...când mai vii – Colindă Sfântă – pe la noi cu bradul? -
că e bai în omenire: nu-şi mai află vadul...
 
CE-A AJUNS OMENIREA
ce-a ajuns omenirea? – o sumă de
trunchiuri – zăcând – lâncede şi
râncede – pe suporturi de
lemn mort – trunchiuri care – din
când în când – au nevoie de
surcici şi
măturici – potrivite – cu care să-şi
scarpine o mâncărime
epidermică oarecare – superficială şi
trecătoare (ca orişice
modă...): surcica-Shakespeare
măturica-Femeie – surcica-Platon
măturica-Alcool – surcica-Dumnezeu
măturica-Voiaj...
 
după ce mâncărimea cu pricina (indiferent
care va fi fost) a trecut – aceste trunchiuri
lăbărţate se lăţesc şi mai
mult  - grohăind de
plăcerea satisfacţiei fiziologice – se lăţesc şi
moţăie – din nou
inerte – pe suporturile de
scânduri – aşteptând – cu molfăituri
mormăite prin
somn – o nouă incitantă
mâncărime... – ...şi iar surcici – şi iar
măturici...
 
...mod de a trăi? – conştiinţa
şi eroismul tragediei
cosmice? – stare de
spiritualitate? – avânt şi
ideal
sideral?... – ...acestea au devenit – de
milenii – nişte simple dar ilizibile
expresii – expresii care se mai găsesc
inscripţionate (de fapt
zgâriate  - zgrepţănate - stângaci – frivol şi
inutil desenate...) - nesuferit de
enigmatic – doar în
dicţionarele pentru
pescuit adâncimi – ale
ne-născuţilor abraşi – nou-născuţilor
gingaşi - cel mult ale
sugacilor încă
nărăvaşi...
 
CHEMĂRI  DIN ALTE LUMI
din alte lumi – din margini de alţi zori
semne s-o recunosc îmi face ea – sublima:
jucăuş foc şi raze de splendori
mă cheamă-n vast poem să-i fiu eu rima
 
din şatra stelelor – înnebunind migrare
chemarea ei de fulger mă opreşte
să mă predau la umbre şi uitare:
otrava scârbei – crin mi-o lămureşte
 
e vinul tare al iubirii peste fire
şi e prim scapăt tulburei priviri:
cu ea chemare – zeu sunt şi sfânt Mire
 
văd jarul de-Empireu – în noi zidiri...
...în trupu-mi schilav - Duh s-a limpezit:
ard veşnic dor de ea – şi-s împlinit
 
ÎNCET ŞI CU GRIJĂ
îmi pierd minţile – încet şi cu grijă...
pedestraş singur – pe-un drum necunoscut:
din ce-am iubit – n-a mai rămas nici schijă -
nimic din ce-am tânjit sau am cerut
 
spre zări pitice – ghemuit de frică
tot plâng – murdar şi hâd – copil bătrân
asud şi gem – lumina-i tot mai mică
adie bufniţe-n văzduhul spân
 
am pierdut şirul stihurilor mele
nimic cu rimă nu s-arată-n cale...
...pustiu în noua lume – noua vale:
 
pierdui nădejdea-n duhuri menestrele...
...degeaba am sperat întru mai bine:
bordei de vise – închinat ruine...
 
CAVALERUL TIMP
între două sorbituri de sânge
între două hăituiri de nori
între-atâtea alte crime şi splendori
niciodată asasinul Timp nu plânge
 
spada de vreo stâncă nu şi-o frânge:
râgâie-şi voios siesta – şi atât!
implacabil şi mereu posomorât
hoiturile-n soare şi le strânge
 
fără număr – fără ordine: un mit
mânuind doar spaima noastră şi-un cuţit...
...cine eşti tu – Val de Verde – Domn uscat
 
măcelar bonom – senin şi rafinat?
...emfatică slugă-a Marelui Sanchiu
pentru care-orice devreme-i prea târziu!
 
GOSPODĂRIA LUMII
vine vremea-n lume de spălat
ba cu pulberi – ba cu umbre – ba cu rost
cerul rânced nu mai bâjbâie vreun sfat
n-au miracole-etichete cu vreun cost
 
voi plăti luminii pentru orice nor
sfarogite frunze-mi cad potop pe cap:
toate cad – discurs fierbinte – fără spor:
eu – în lume şi în piele – nu-mi încap
 
vine vremea să te-agăţi de-o rază
şi să ieşi din sală – fără-emfază -
gânditor şi singur – din economie
 
ştii penibil: vieţii nu-i se dă simbrie
...ce-ai fi putut să fii e-o teorie -
iar retorica nu ţine de chirie...
 
CÂNTEC DE GREIER
mic martir
gândit satir
pe o rază
de safir
melodie
straşnic vie
de clavir
 
însemnaţi
în mir muiaţi
trec trei fraţi
logofraţi:
un poet
din sonet
(lirică de
clarinet...)
doi pictaţi
împăraţi
cu foc de-aripi
cercetaţi
 
lin mălin
arlechin –
pe o boare
de senin:
lacrimă şi strai
ţesute în rai...
 
...alfabet
menuet -
drept parchet
un buchet...:
floare lină
vis de-albină! -
nu te-nchide
-n văi aspide:
vin spre tine
zâne crine
translucide
zumzăind  - din
atlantide...
 
chanteclair –
chanteclair” -
tot cu creastă
de boier:
zori zăuaţi
şi lăuaţi
(trist tărcaţi...)
de truver...
 
DEGEABA – DISTINS CRIMINAL
degeaba scheaună – electrocutată durere şi
fiori ai morţii – potaia
absurdei credinţe  - lovită de
aroganţa unei teribil
grăbite – maşini a
dezmăţat - luxului
inuman
 
degeaba şi zbaterea în propriul
sânge – a laş-înjunghiatei vite
costelive (cu spinarea strivită de
golgotele-mbuibate-ale Muncii-Gorile!)  - vită
îngenunchiată-n inutilă
rugăciune – în faţa rânjetului - de Butuc şi
Neom: ambii  - purpurii şi
graşi – amestecaţi în simfonia de talgere-a
morţii...
 
degeaba îngeri decapitaţi zvâcnesc şi saltă-n
zig-zag - prin ograda căpcăunilor firii – deplângând cu
discreţie tragică – păsările sfinte ale
văzduhului inepuizabil  - eliberate din
ei – de barbara poruncă-a sceptrelor
canibalice: cuţitul -
toporul...
 
degeaba gem cataclismic pădurile – sub loviturile
flămânde ale
insaţiabilei securi – absurdă şi
cruntă  - cruce
josnic-umană... - degeaba-şi
smulg – bocitorii
munţi  -  aureolele din jurul piscurilor (ca şi cum şi-ar
scoate ochii din orbite!)...
 
...degeaba toate oceanele de
sânge – ritmic vărsat de
toporul - de
cuţitul (ridicate cu chiot spre cer - a
crimă eternă asupra
zorilor lumii) – topor şi
cuţit iscate profetic - din mâna
capodoperei zilei a şasea” – năruind – din treaptă în
treaptă – toate cerurile şi
pământurile – posibile şi
inimaginabile...
 
degeaba: sărmanul imbecil
Cain – stropit – din cap până-n picioare de
nesătula crimă – nu vede – deasupra
capului său – pendulând lacom - Supremul
Topor – ţinut - strâns şi decis - de grosolanele
labe ale Supremului
Măcelar – nepăsător rânjind – cu gura până la
urechi (din constelaţie
stinsă în constelaţie
stinsă) – cuprins de o delirant-mistică
bucurie desfiinţătoare: rânjeşte
candid – dintre hoiturile ireversibil
vestejite – jur-prejur – ale aştrilor
lehamitei veterotestamentare...
 
...degeaba – distins criminal - „popor
ales”... – ucigaş din
mers
 
FERICIRILE
fericiţi cei ce nu-ntreabă
fără de noimă – ci deja-şi au răspunsul în
munţi şi ape – în holde – în îngeri – totdeauna
pe-aproape...
 
fericiţi cei care fraţi sunteţi cu orice
copil – şi puteţi să râdeţi în lacrimi de
raze – când pipăiţi cu piciorul
mlaştini şi crocodil...
 
fericiţi cei făr' de-oglinzi între
gânduri şi
inimi: de trei ori fericiţi cei care se transformă din
rădăcini – la semnul propriului
suflet – în munţi – în
ape şi holde – în
păsări şi-n
îngeri – care să se înalţe – întindă şi
curgă – care să zboare întru
lumină – pentru toţi veghetorii care suspină
sfânt – din cer până-n
pământ – întru liniştea şi adâncul
Peştelui Celui de Miraculos
Jurământ...
 
fericiţi cei pentru care mila e – fără-ncetare
roua de dimineaţă – iar nu bătătura ochiului
semeaţă...
 
fericiţi cei ce nu-şi fac din
cuvintele lor scară pentru
sine – ci rugăciune pentru impetuoasa
Arcă a Tuturor – suire-ntru oceanic-cerescul
Bine
 
fericiţi cei care trezesc şi
înviorează în ei frăţia – măreţia de război a
Hristosului – iar nu vina ori fala deşartă-a
fricosului
 
fericiţi cei care capătă
iuţeală de fulger – tărie de
stâncă şi strigare
de-arhanghel armat – pentru toţi cei ce
încă nu s-au sculat – ci
orbi – jalnic s-au împiedicat de
Gavafta leproşilor – de - viclean
pârâul Cedronului – precum şi de
măgarul Sionului...
 
...vai vouă – celor care a-nvăţa nu vreţi nici
Foamea  Sublimului  - nici Fecioarei Lunii
Visarea Seninului  - iar de
Setea Luminii vi-e chiar
greaţă – ci alegeţi să vă plecaţi – întru
linguşirea minciunii – dumnezeului
vinii – dumnezeului celui cu cea mai
hâdă faţă!
 
...senini  - râdeţi (rogu-vă – din adânc de
inimă!) – dimpreună cu fratele
Hristos – laolaltă cu prietenul cel bun (de zi şi de
noapte!) al Soarelui – Fătul cel
Frumos!
 
NE(-)AM ÎMPOTMOLIT
îndrăzneaţa cuvântare de amurg apropiind
va fi sorţilor duhoare – ceasul lunii tot sleind:
suntem toţi strânşi în vecernii – ochi cerşesc spre răsărit -
iar Hristosul de lumină scapără – dar n-a venit...
 
pogorâm oglinzi în suflet – evitând să ne privim
cu minciuni şi cu trădare ne-am hrănit şi ne-ofilim -
aşteptăm a fire alţii – prin minunea cea de sus:
da – Hristos ne-a dat povaţa – nu ne-a – însă - şi tradus...!
 
pe cărări nemernicite scurgem câtă vlagă-avem
pierdem vremi – pierdem şi haruri – şi simţim doar ce suntem!
...păsări – ramuri – scriu pe ceruri un întreg abecedar
 
să-nvăţăm noi a citire îngerii...: cât de vulgar!
...stelele rostesc incendii pentru îndărătnici surzi
orbi pipăie viscolirea de lumini – şi râd absurzi...
 
NECESARA REORIENTARE
cât senin fulgeră-n lume – ceas de ceas
ce puţin timp de citire a rămas...
privim slova dintre zboruri – buimăciţi
capul îl plecăm în poală – toţi sleiţi
 
îngeri-păsări – soli minunii – voi sunteţi
numai buni pentru-o friptură de amiaz' -
Peştii-Adâncului şi Cărţii  - bieţi obleţi!
...n-avem ochi şi n-avem suflet: avem haz!
 
...ne mai doare rana-n coastă – când şi când
dar să ştim că nu-i a noastră – nu – nici gând!
buza-nvinsă doar zvâcneşte a Hristos
 
de fapt vrem din gât să-L scoatem – ca pe-un os...
...lume mare şi-ndurată-n largi lumini
mută-ţi soarele: din oameni – înspre spini...
 
DIN GRABĂ ŞI LIPSĂ DE ATENŢIE
între degetele de la
picioare – îi cresc tufe
puturoase – de
gunoi
 
a mai fost unul – aşa ca
el – pe la
noi: dintre degetele de la
mâinile-i grase – i se iţeau şi
săreau – din zece în zece
secunde – tot soiul de
broaşte râioase
 
numai graba şi
lipsa noastră de timp ori
atenţie – ne fac să credem c-am
descins direct din
Olimp: în realitate – privit cu
luare-aminte (dar cu discreţie...) – orice om şi-ar
vădi – fiecare în felul şi-n forma lui de a
fi – personala-i
frènţie - oribilul său diabolic – aflat în
permanentă  -  organică
detenţie
 
DOMNULE FRUNZĂ DE TOAMNĂ
domnule  Frunză de Toamnă – cătrănit
Moartea-n turnuri siderale a-nflorit:
visele se dau pe gheaţă-n anemii
Charon are-n coasta-i stângă dureri vii...
 
domnule  Frunză de Toamnă – te visez
sugrumând-o pe Julieta – ca-ntr-un crez
şi pornind apoi călare – constelat:
din oglinda spadei - crima s-a spălat
 
domnule Frunză de Toamnă – amorez
mă înveţi cum viermii să-i îmbrăţişez?
ai trimis cocori – săgeţi spre Demiurg
 
zile – nopţi – nu-s decât un prelung amurg
...prinşi în moara lumii – noi halucinăm:
privim bidiviii Morţii – şi dansăm...
 
CEREM  DREPTATE
pui amprentele mele pe crima Ta
real vinovatul – oh – nimeni nu-l vrea:
cu sângele meu ai mânjit galaxii
cu sufletul meu Tu falsifici urgii!
 
ce lume să cer de la draci ori serafi ?
pe rana de cruce: dantele – canafi...
mi-e greaţă de lumea mizeriei oarbe
cu zei butaforici – cu zeiţe coarbe!
 
te blestem ca mugur de stea nu răsară
de nu-Ţi recunoşti – scris pe cer – până-n seară
păcatul minciunii – orfan de dreptate
 
să arzi în cutremure  -  soră şi frate...
...complotul de-Olimp nu mai aibă putere:
s-aprindă ca zare cumplita-Nviere!
 
BALADĂ  SOLSTIŢIALĂ
prea mult aur
prea mult aur
sideralule
balaur
încercăm
din viitor
delirul
punţii de dor
 
încercăm
şi reuşim
faţa lunii
s-o rostim
încercăm
biruitori
să fim taină
de comori
 
prea mult rai
prea mult rai
ne provoacă
guturai
învăţaţi
de la scai
să vă ţineţi
în alai
 
vin ursite
rupte site
părăsite
pocesc apele
pe plite
şi se duc
cântec lung
primăverile
de ciung
 
nu ajung
nu ajung
pân' la porumbei
din crâng
zei să cer
zei să plâng
soarele-l ţin
în parâng
vorbele de gât
le strâng...
 
Lorelai
scufundată
cântă despre
-a fost odată
iar cobolzi
făr' de solzi
îi scriu Mirelui
diată:
 
inorog
de dârlog
nu te-oi ţine
nici cu plată:
treci prin vis
vămi şi scris
menestrel de
Preacurată!”...
 
...nu v-am zis:
sunt decis
păsările să-ncing
Roată –
trece-o zi
ars de cri -
crima e
nevinovată
 
un saltar
de cleştar
m-a ascuns
de mine-n vatră:
vine-o zi
amurgi
în seraiul
de-altădată
 
regi şi crai
steme-n mai
în zadar
strigaţi Mireasa -
lună har
lună dar:
tremură din gene
-Aleasa
 
voi pescari
funerari
aţi stins iar
din liră lumea
şi tot voi
în convoi
chemaţi marţea
după lunea
 
lumi pe dos
abanos
ai rămas lihnit
în miere:
albatros
chiparos
cântecul
nu vi se cere
 
tineri vii
catârgii
prin deşert
de răni şi stele
vă aud
cum scandaţi
ruginii
rugile mele...
 
înc-un vers
spus din mers
voi rosti
voi vrăji -
constelaţii
voi cerşi:
ros de rele
licori grele
merg la iele...
 
LEBĂDA POLARĂ
blânde unde – blânde unde
văpăioase şi rotunde:
eu sunt Lebăda Polară
la-ntâlniş de Dor şi Doară
 
ninge-n mine cu zenituri
se clădesc pe ape – mituri
iară ora cea astrală
cloceşte de-acum spirală
 
ninge-n mine cu minuni
cu furtunoase cununi
limpezi stele se aprind
pe Crist-Lebăda-oglindind
 
n-oi urni - ci voi zbura:
toţi vor privi Lebăda
înviind la cruci de lumi
cu gâtul străpuns de struni
 
REVELAŢIA
lepăda-te-aş lepăda
când pe-o stea – când pe-altă stea
să-nveţi Cântecu-a cânta
să ştii Măiastra-a afla
 
n-ai trăit – ai tot cerşit
de morţi te-ai îmbolnăvit:
priveşte scrisul de fluturi
cerurile-ascultă-n vulturi
 
cenuşă de amăgire
te-ndrăgişi tu preste fire
de ce nu-i în pleoapa ta
de ce vezi fără-a vedea:
 
nu e Moarte – ci-Amintire
durerea de-a-ţi fi citire
ce cu inima ai ştire
iar cu mintea – presimţire:
 
tu eşti Crist – tu Făt Frumos
şi eşti numai de folos -
crucii sorilor putere
veciei de Înviere!
 
PLUGARUL CĂRŢII
de-o să mai plouă mult prin anticare
uita-vom iarăşi Sloi de Peruzea:
cărţile toate-au dat în urticare
slovele-njură fără de perdea!
 
se pleacă – gârbov – Zeul Anticar
să schimbe stelele din zarea dreaptă:
multe-şi pierdură luci de-argint – pierd var
şi-n loc de vis – prind mucegai de faptă...
 
sărman gigantic Dumnezeu din semne
n-ai ajutor vreun om la asfinţit:
n-ai haturi şi nici roade să te-ndemne
 
n-ai lăudaci – pentru cât ai trudit...
...cu trupu-Ţi peste Carte răstignit
şopteşti mereu: „plugarii n-au sfârşit...
 
FRUMOASĂ-I LUMEA – CULMEA DE ZGÂRCITĂ!
văzduhu-l curmă hârâit de joagăr:
icneşte-a vomă cântecul din păsări...
da – disperaţi ce suntem fericirii
am face-o – toţi deodată – pe fachirii!
 
frumoasă-i lumea – culmea de zgârcită!
să-i smulgi o rază – tre' s-o pui pe plită...
doar îţi arată câte minuni are:
te-apropii – şi le vâră-n buzunare!
 
...bieţi cerşetori – am obosit de-ntins
o mână ce-i uscată-a dor cumplit:
când crezi norocul firav că ţi-ai prins
 
paznici din cer retează-te-n cuţit...
...mă dor de-iubire inima şi buza:
m-aleg – mereu - cu arzătoare spuza...
 
NU-NCURCAŢI TREIMEA ÎN UNICITATE
când răstignitorii s-au pornit să râdă
dumnezeu şi-arată faţa cea mai hâdă:
adică-i satana – vrednic cocalar
care-ndoaie lumea pe-al său inelar
 
să păzim Hristosul – unica-ne stea
singura lumină într-o beznă rea!
...nu-ncurcaţi treimea în unicitate
căci doar învierea este sănătate!
 
constelaţii arse – astăzi – rugăciunea
când în fală creşte – crăiesc - spurcăciunea
din Cuvânt spre Carte a rămas doar scrum
 
fariseu vicleanul vrea să ştie cum...
...în loc de credinţă – în loc de uimire
pe bot pupaţi crima – obscenă-izbăvire!
 
MĂRTURIE DE CREDINŢĂ
în limba sfântă a
păsărilor – în limba sfântă a
îngerilor – tânjim să
grăim”:
da – numai astfel – voi – Poeţilor
crai tuturor
zărilor – veţi fi adeveriţi Cavaleri de
Viflaim  -  mântuiţi în
amin
 
SUGESTII PENTRU VREUN NOU DANTE
cuvintele – de-acum – se fac bulbuci – nu zei:
suntem într-o hazna – şi încă respirăm
dar credem că-i Olimp! - ...ooo – ce ne supărăm
când Dumnezeu – oftând – ne spune „derbedei”...
 
cap'd'opere-n sabatul de reptile
o - noi „tereştrii”! - „vip”-uri din argile
vom contesta decizia divină
la tribunalul care va să vină!
 
...bulbucii ăşti răscoală excremente
şi se-umflă munţi – reziduuri demente:
e-o simfonie-a scârnei – universul -
deci transcendenţa şi-a-ntrerupt demersul...
 
...suntem nu oameni – ci eşapamente
cuvintele-s băşici de-avertizare:
au fost potopuri regulamentare
 
dar s-au împotmolit radicalmente...
...în ciorba din hazna zbătuţi de zor
halucinăm Poemul Vidanjor!
 
DUPĂ POTOP
„-cum arată lumea – după
potop?” – „- ceva mai
spălată: dacă nu de
tot – măcar aşa – un
strop
 
...fireşte – asta dacă nu
cumva – între timp – se va fi
mânjit – iarăşi – cu
duhninde-excremente şi
mite zeieşti – din
Olimp...!
 
POEMUL PĂDURII
pădure – vuiet de ocean
lirism patetic de tiran
stârneşti cald cântul din cristal
muntele-i obosit de val
 
te bântuie mii heruvimi
pădure smulsă dintre crini:
eşti blestemată-n sfinte inişti
tihnă să n-ai – să-nvrăjbeşti linişti
 
nasc vorbe-n frunza de stejar
fâlfâie îngeri spre-nalt jar
poemele – în plin delir
înroşesc vinul din Potir
 
stelele toate din tufiş
sorb rugăciunea pe furiş
...a fost odată-un telegar
sufla o vară peste var...
 
din Luna marelui război
fecioarele se scurg şuvoi:
licornul bate din copită
şi orice flori asmut ispită
 
prin umbra-nvoaltă de serafi
suspină spinii – şerpi isnafi
negustoresc zâne şi miri -
apoteoze-n trandafiri!
 
...pădure-n veci cutremurată
poveşti îşi scriu singure-erată:
trec zeii blânzi înspre iernat -
poemu-n tine s-a-ncheiat...
 
RĂZBOAIELE CODRULUI
răzbim războaie grele-n vechi păduri
încătuşăm în crini pe sfinţii furi:
suntem nemuritorii din stejari
Lui Crist îi creştem – cutezând – stegari!
 
străbunii scurg în noi puteri de vis
prin Codrul luminat a paradis:
veniţi – veniţi spre Tăinuita Cină
toţi  - cavaleri ce luaţi din Crist lumină!
 
în àrmii de arhangheli întrupaţi
îi lămurim cu vâlvătăi pe vânzători –
trecuţi trei şerpi prin tăiş de privighetori
 
sub Steaua Cântului se spulber vinovaţi...
...cu toţii-n vechi războaie judecaţi
Sfânt Codrului înfăţoşaţi curaţi!
 
POEMUL MARII CĂLĂTORII
am suit munţi înalţi şi-am trecut de păduri
am privit în vulcani şi-am visat la lemuri
nădejdea-i lumină şi-i Frate de Sus
nu ştiu strâmbătate:  m-am dus când am spus
 
nu mă fă vinovat c-am văzut mult prea mult
Inorog şi Văpăi – călăuze-n tumult
mi-au şoptit de tărâmuri şi-atâtea poveşti:
nu pot da despre ele nici samă nici veşti
 
asfinţeşte degrabă în temple şi-n lumi:
n-am trăit să v-amestec cu foc ori cu humi -
doar matrozilor aspri cu degetu-arăt
 
cum se merge prin stele – nicicând îndărăt
...între vele se zbate un biet pescăruş:
împânzirea de vremuri s-a rupe acuş...
 
POEM MISTIC
citim în frunza de stejar
zavere sfinte din altar
căci epopeea dintre ulmi
atins-a luminate culmi
iar negrăiţii din zenit
desfiinţează-orice sfârşit
 
chivernisim slova pădurii
zânele-şi pierd prin munţi condurii
îngerii-şi riscă rostul urii
incendiem blând asfinţit
urcăm pe cruci manoli din Crit
şi deghizăm slăvitul mit
 
din candele-am vărsat stihii
stihìi de stihuri – harfe vii -
şi-aflăm din oh aflăm cu ah
iubiri târzii de padişah...
infàmii din clădiri de zori
au adormit printre fiori
şi-s duh-parfumuri - sfinte flori
 
păduri aprind
mistic colind
magi în delir
ne scaldă-n mir
 
vorbe şi prinţi
rostesc fierbinţi
truver boem
infarct poem
 
amin amin
e sânge-n vin
grădini mărgean
orgìi de-ocean
 
...visăm regal
în SanGraal:
Fluturul Crist
tragic Artist
 
POSOLOGIA MITULUI
precum drojdia
vinului –  ori lira
veninului - s-au lăsat la fund
blestemele: deasupra
s-au limpezit stemele
regale – poemele
 
cavaleri bureţi
sănătoşi să beţi
steaua din Potir
şi din Vinul Mir:
treziţi Ametist
trăiţi Duh de Crist!
 
...posologia mitului –
lacrima Rănitului...
 
MAREA AVENTURĂ
astronom
metronom
gastronom:
peri din barba unui gnom
 
fulgi de rai
cânt de nai
călăuză la serai
 
stih din stea
peruzea
tot mai spune-mi despre Ea
 
marinar
din altar
spargi corăbii de cleştar
 
dar tot vii
prin chindii
sfinţind porţi de ciocârlii
 
spune-i Ei
vorbe trei
despre visele din stei
 
tiranii
vii stihii
se întorc în galaxii
(...herghelii...)
 
năluciri
prin iubiri
evanghelii de citiri
 
am ajuns
am pătruns
dumnezeul cel ascuns
 
Ea şi El
menestrel
îmi scriu Eul paralel
 
VIZIUNE
văd morminte
din cuvinte
şi recif
dintr-un stih
 
plâng vocale
bacanale
să renască
quirinale:
 
minervale
iunonale
ala bala
portocale
 
iar consoane
cu isoane
vibrez' vieţii
helicoane
 
...fraze de cleştar
albini cu nectar
binele-n pocal
Preamărit Graal
 
ALTĂ VIZIUNE
fântâni în munţi
voievozii crunţi
desfac spre porţi de noapte
 
şi elegii
şi nevralgii
decad la rang de şoapte
 
în iad de iele
joacă şah stele
corăbii fără vele:
 
nu asculta
nu căuta
îmbracă strai de rele
 
trec vagi convoaie
lumini noroaie
prin ochi de ghionoaie
 
vor asfinţi
se vor sfinţi
în raiuri de gunoaie
 
...limbaj fachir
treci în nadir
luminile din paie:
 
alcantara
jar va mânca
pe o para
hristosul din copaie
 
SCHIMBĂRI DE VIZIUNE
nu-ţi fă iluzii: viaţa nu-i văpaie
ci plictis snob al unui dumnezeu
riga-ncercat-a să nu fie oaie:
n-a izbutit însă a fire leu...
 
lirismul cosmic costă trei parale
şi va ploua în orişice castel
toţi munţii lumii – răstigniţi în vale
prefac – de astăzi – raiul în hotel
 
Pasărea Lumii s-a sfărmat blesteme
măcel de cavaleri – în orice curge:
prinţii din stele n-au nici har – nici steme
 
Marele Cerşetor stă să amurge...
...ai învăţat: iubirea-i suprem leac!
ia schimbă fraza - scurt: dragostea-i drac...!
Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

ÎN VIZITĂ LA MARGARETA
Locuind tot în clădirea şcolii, nu aveam voie să facem pregătiri speciale de sărbătorile religioase. Bunicii de la Săcel ne trimiteau pască cu brânză şi carne de miel.
Într-o zi, vine portarul şi îl cheamă pe tata la telefon. Când se întoarce, tata îmi spune:
- Era doamna Davidovici. Mi-a spus că trebuie să plece undeva şi Margareta rămâne singură acasă. M-a rugat să te las să stai cu ea după-amiaza asta. Vrei să mergi?
- Sigur că vreau! Pot să plec de acum?
- Da.
M-am îmbrăcat repede şi am plecat la Margareta. Era singură. M-a servit cu pască, un fel de foaie de tăiţei coaptă pe plită, dar cu înţepături în linie dreaptă la distanţă de 1 cm.
- Ştii, Margareta, în anul trecut, de Paşti, şi noi am făcut prăjituri. Mama şi doamna Olaru, preoteasa, au făcut ecleruri. Tu ştii ce e un ecler?
- Nu ştiu. N-am auzit până acum…
- Să-ţi povestesc! Când mergem la Constanţa, în fiecare seară ne plimbăm pe faleză, trecem prin Piaţa Ovidiu, acolo, în faţa statuii poetului roman care a fost exilat în Tomis, este o simigerie unde se  vând covrigi şi o cofetărie. Uneori, luăm covrigi cu susan, dar alteori luăm câte o prăjitură lunguiaţă, umplută cu cremă de vanilie, ca la cremeş, şi acoperită cu glazură de ciocolată.
- Îmi imaginez că e bună.
- Cum spuneam, în anul trecut, de paşti, mama şi doamna preoteasă au făcut ecleruri. Eu eram mesagerul care duceam ceea ce era necesar de la o casă la cealaltă.  Până la casa parohială e o distanţă mică. Am ajutat-o pe mama. Mi-a dat să umplu gogoşile de formă lunguiaţă cu crema pe care a făcut-o, am avut la sfârşit plăcerea de a aduna crema de pe marginea vasului.
- Aţi avut şi musafiri?
- Da, au venit câţiva colegi de-ai părinţilor mei. Domnul Niczky, profesorul de sport, a spus că în casa noastră este o floare care trebuie udată, ca să nu se usuce. M-a întrebat dacă ştiu cu ce se udă florile. I-am spus că se udă cu apă şi m-a trimis după un pahar cu apă. I-am adus apă şi mi-a turnat câteva picături pe cap. A văzut că mă mir şi mi-a spus că la catolici, fetele se stropesc cu parfum. Şi m-a stropit cu câteva picături din sticluţa pe care a scos-o din buzunar.  L-am plătit cu un ou roşu. Aşa e obiceiul.
Margareta mi-a arătat casa cu trei camere pe care o ocupau, am mâncat şi ne-am jucat. Ea avea radio, noi, difuzor. Ei aveau trei camere, noi numai două, dar una era şi bucătărie, şi sufragerie. Părinţii mei erau învăţători, iar ai ei lucrau în comerţ.
Pentru că, din 1958, noi nu mai sărbătoream Paştile, de 1 Mai îmi invitam colegii la o îngheţată, la prăjituri… Era ziua în care primeam haine noi, sandale şi aveam timp să ne vizităm prietenii.
Am avut prieteni de religii diferite şi ne vizitam de sărbători. Nu existau telefoane mobile, încă nu erau televizoare, dar ne jucam mult timp în aer liber, cântam, dansam, ne întâlneam şi ne sărbătoream colegii cu ocazia zilelor lor de naştere… Pregăteam programe artistice cu prilejul unor sărbători legale şi spectacole pentru părinţi şi ne bucuram mult când eram aplaudaţi. Nu primeam cadouri scumpe şi nici nu visam ceea ce nu puteau părinţii noştri să ne ofere. Dar eram fericiţi.
Maria Tirenescu (Cugir - Alba)

PER RAGGIUNGERTI
Per raggiungerti
ho lacerato piedi
d'emozioni pungenti,
tizzi
su sassi ardenti,
deserti
che di rado
annunciavano l'oasi.
Intorno a me
solo ombre bipedi,
sorelle
di pochi denari,
ma per raggiungerti,
la schiena rotta,
ignorai l'età reale
nell'aura d'ambra
d'illusori trascorsi infantili
fra braccia
ancor
di giovane madre.
 
CA SĂ-AJUNG LA TINE
Ca să-ajung la tine
mi-am sfâşiat picioarele
cu emoții înțepătoare,
tăciuni
pe pietre arzătoare,
deşerturi
ce rareori
prevesteau oaza.
În jurul meu
doar umbre bipede,
surori
de nimic,
dar ca să-ajung la tine,
cu spatele rupte,
ignorai vârsta reală
în aura ambrei
a iluzoriilor trecute infantile
în brațele
din nou
ale tinerei mame.
 
MAGIA
Piova una lacrima
sull'assito
ed una magia
sleghi le stringhe
che c'incatenano al suolo.
Siamo assuefatti,
lucciole di fuoco
che penetrano l'atmosfera
ed entrano, escono,
si chiedono e perdono
il tizzo che lento
consuma
per poi ridare
fiamma.
 
MAGIE
Să plouă o lacrimă
pe pavaj
şi o magie
să dezlege şireturile
care ne înlănțuie de sol.
Suntem dependenți,
licurici de foc
ce pătrund atmosfera
şi intră, ies,
se cautăîntre ei şi pierd
tăciunele care încet
se consumă
ca apoi să redea
flacăra.
 
ZAFFERANO
Semi di zafferano
sulla terra sparsi,
li raccolgo
in nome della guerra
che brucia il mio cammino;
sogno in plenilunio
- pavo che da lontano guardi
e timido -
saluto il futuro
ov'ombra di porta
cigola
nelle sere stregate
da complice morna.
 
ŞOFRAN
Semințe de şofran
pe pământ împrăştiate,
le culeg
în numele războiului
care mi-arde calea;
vis la lună plină
- pavo (păun ?)  ce îndepărtat priveşti
şi timid -
salut viitorul
unde umbra uşii
scârțăie
în serile vrăjite
de o complice morna.
 
E'EUROPA È MORTA A IDOMENI
Giaccion fogli abortiti
da una mente stanca,
l'azzurro crespo delle ortensie,
treni in lontananza..
Mi seguirai
sul viale del tramonto?..
Fendon tenebre
mani da ricordi
screpolate,
il bovindo di Plovdiv
già tremava ai fuochi..
2007,
il nuovo anno a sorsi di rakija
dispensanti auguri
a destra e manca..
Arlecchino il cielo di colore,
oggi
la radioannuncia
“L'Europa è morta”
e ingenue urla di bimbi,
madri, vesti di stracci
sul fango di Idomeni.
 
EUROPA A MURIT LA IDOMENI
Zac foile avortate
de către o minte obosită,
albastrul creț al hortensiilor,
trenuri în depărtare..
Mă vei însoți
în mersul meu spre asfințit?..
Despică tenebre
mâini din amintiri
crăpate,
bovindoul Plovdivului
tremura deja la focuri..
2007,
anul nou, înghițituri de rachiu
răspândind urări
în dreapta şi în stânga..
Arlecchino este cerul de culoare,
astăzi
radioul anunță
“Europa a murit”
şi urlete naive ale copiilor,
mame, rochii din cârpe
pe noroiul Idomeniului.
Luca Cipolla (Milano - Italia)

NUMAI CE SE NAŞTE-N MINE RĂMÂNE
Trece gândul peste aceste praguri
desigur inexistente la vedere,
visul se-ntoarce-n carapacea închisă
aşteaptă venirea marii înfloriri.
Îmbracă înfăţişarea de locuire sfântă
şi se fereşte de suflete absente,
de se scufundă pura întâmplare
a celor ce vânează din plăcere.
Totul se întreţine pe sine până învinge,
înlătură orice gol între spaţii,
nici nu ştiu dacă prin această fantă
lumina pătrunde înăuntru.
Numai ce se naşte-n mine rămâne
poartă-n clepsidră aura ta de nisip,
cuvintele curg ca o mărturie-n urechi
şi vorbele-mi spun mai puţin decât ele.
Calcarul arde-n trupul tău aprins
şi-n inimă rămâne nestins varul,
el este laptele alb, imaculat
în care mi-s văruiţi pereţii interiori.
 
NOAPTEA  ARE HAINE CU MÂNECILE RUPTE
Noaptea are haine cu mânecile rupte,
pline cu aer şi întuneric
de la gri închis la negru beznă.
În ele-mi scufund mâinile-n adânc
şi ies prin ceaţă în zi,
mângâi cu palmele câte un copil
ca să-mi meargă bine.
Noaptea a plecat odată cu somnul
fără mâneci şi fără mâini
doar cu câteva păreri de rău
pentru trecerea peste lume.
Cu picioarele înainte face paşi
de se minunau toţi că n-a murit de tot.
Putea să umble aşa sărind zilele
fără să fie oprită de nimeni
doar câteodată
te face să-ţi bagi degetele-n ochi
de haină ce este.
Noaptea îşi suflecă mânecile
şi nu se vede nicio mână
dar îmi închipui mâna mea dreaptă
cum te mângâie-n somn
pe părul ca o noapte cu miresme de mai.
 
UN ORAŞ DE UIMERE ŞI TAINĂ
Întotdeauna înaltele turle
dau faţă oraşului,
întotdeauna dau măreţie
aureolă de cetate sfântă.
Gândul meu curios, gândul tău curios
se-mbracă-n imagini inedite,
un oraş de uimire şi taină.
Porţile sale altădată ferecate se deschid,
tu intri, eu intru şi amândoi de mână
avem aceleaşi trăiri ca la o nuntă.
Oamenii sunt cu toţii obişnuiţi,
au feţele luminoase, de mândrie nu se mai miră
suntem cu toţii într-un miraj.
Clădirile au ziduri impozante,
pereţii-s de istorie luminaţi,
ne strângem în braţe, ne privim
şi solemni păşim în catedrale.
Sufletul nostru, sufletul celorlalţi
este mai uşor decât aerul şi se înalţă,
zilele care vin, nopţile care vin
curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,
trecem prin ele ca printr-un labirint
din care dacă ieşim curând vom muri.
 
BAT CLOPOTE-N TURLE
Tunel de lumini, viteză de fulger
umbre în zbor, gări de vânt
gândul în care am înnoptat
în vorbele inimii se cuprind.
Se ascut clipele, trec sclipitoare
stele de dor, fulgurante
cuvintele ce nu s-au scris caută suport
pe care ochii s-alunece-n poeme.
Bat clopote-n turle, de la nori
vin tunete-ntârziate, se înseninează.
Fug sunetele prin ploaie, apele
vin cu catedrale de aer divin,
în pleoape se înveleşte iubirea
pe care o simt vindecătoare.
 
ÎNLĂUNTRUL MEU RĂMÂN MÂNTUIT
În buzunarele mele şi aerul este rarefiat
câteva monede se ceartă pe bunăstare
dar ea lipseşte de mai multă vreme,
numai soarele mă priveşte cu compătimire,
împarte razele la fiecare cu multă dăruire.
Îmi intră sub piele imaginile din gânduri,
mă privesc în oglinzi pe care nu le recunosc,
tot ce vreau să spun îmi inspiră teamă
cuvintele-mi cad în genunchi şi se roagă,
să rămână pe mai departe nespuse.
Cine ştie cum vor fi interpretate
şi mă pot îngropa în răul care se arată tandru?
Răceala lor m-ar putea umili fără să vreu
îmi ridică împotrivă pe cine nu mă aştept,
tăcerea mă ucide dar mă şi salvează,
înlăuntrul meu rămân mântuit
mai mult decât în afară.
 
SINGURĂTATEA CAUTĂ
Vine o vreme când oraşul nu-mi mai aparţine,
străzile lui îmi sunt străine, goale de oamenii pe care-i cunosc.
Singurătatea caută o altă singurătate rebelă,
femeile îmi par atât de îndepărtate de orizontul ruginit
încât lumina se scaldă pe feţele lor în piscină.
Nu le interesează decât sclipiciul parfumat al dorinţei
în care se îneacă sentimentele în buzunarele pline,
nimeni nu se interesează de nimeni decât cu un scop
şi scopul acela umple cu iluzii orice gol nevinovat.
Îmi dau seama că oraşul pe care-l iubesc nu mă recunoaşte,
locuiesc în poezia lui cu trupul şi sufletul înflorit de miraj,
lumea mea şi lumea lui negociază pe podul minciunilor
tot ce aş vrea să scriu şi să ne aparţină ca o proprietate
moştenită, înscrisă în frumuseţea de gând a locuitorilor
ce se trezesc în fiecare dimineaţă visători
cu o rază de soare pe umeri.
 
PÂNĂ LA VENIREA FEMEII DE PLOAIE
Un om în meditaţie
copleşit de propria intuiţie,
în muşchii cărnii îşi caută puterea,
respiră cu ei de sub pielea galbenă,
umple pieptul cu tăcerea din cuvinte
şi mierea din ele curge-n poeme.
Morile râului oprite de nedumerire
până la venirea femeii de ploaie
călare pe caii de nori ai câmpiei aburinde
fac din aşteptare o tandră atingere a luminii
şi-i simt mâinile din umeri cum se zidesc
în pereţi ca într-un schit pe apă.
Lăsaţi măcinişul proaspăt pentru mai târziu
în sacii timpului încărcaţi în carele nopţii!
Morarul a venit mai către seară,
neliniştit de vorbele auzite în jur
împarte la fiecare câte un zâmbet vioi
şi ochii lui se pierd în pacea mai tainică decât ei.
 
MAMA
Două silabe egale cu sufletul ei
într-n cuvânt care încape-n inima-i iubitoare
şi-o faţă luminoasă cu zâmbetu-i cald
ori o lacrimă ascunsă la fiecare întâlnire
au lăsat în mine o cascadă de frumuseţe,
o dulce dragoste ce nu se termină niciodată.
Detaliile dintre vorbele ei sunt necuvinte
spuse cu ochii,
grija nu se observă, e o fântână
din care beau copilăria ca pe o agheasmă
în faţa icoanei şi mama surâde.
Mă înseninez şi eu când mi-o amintesc,
îi simt mâinile ce-mi mângâie visul
şi el se înfăptuieşte.
 
S-A TOPIT ÎN TINE TOT CE SE UITĂ
Chiar dacă treci prin tăcerea cuvântului
şi nu-ţi spune nimic,
caută dincolo de el şi deschide-i fereastra.
Ascultă sunetele care se interpun între noi
cum rup silabele care visează semne cereşti
până-ţi intră sub piele fluturi aurii
şi singurătatea se odihneşte la bibliotecă
cu cearcăne în privirea goală fără mine.
S-a topit în tine tot ce se uită,
a înflorit de fericire piersicul soarelui,
clipele fragede se răcoresc în trup.
Simt greierii sub călcâie cum cântă,
Dumnezeu îmi pune o mână pe umăr
pe care n-o pot săruta şi-s şovăielnic.
 
ÎNTRE NOI UMBRELE
Linişteşte clipele care se succed,
nu le grăbi,
prinde-le între degete, mângâie curgerea,
respiră trecerea cu bucuria luminii
de pe faţa oamenilor
cu ochii miraţi în palme.
Zilele acelui anotimp din tinereţe
erau diafane cu merii în floare
şi nopţi cu plămânii sărutaţi de fluturi.
Locuiam în ele, ne ademeneau cu gustul şoaptelor
treceam unul prin altul invadaţi de mugurii nerăbdării,
fibrele cărnii topesc ritmurile în sunete lăuntrice
cu acea sfinţenie care încape-n sămânţa de rod.
Între noi umbrele au aura surâsului
împart simfonia razelor la păsări cântătoare,
paşii purtaţi pe drumul gândului la care mă închin
nu are pustnici doar oraşe rupte din absolut
gata să urce-n libertatea ninsorii unde dansează
moartea pe cruci în ferestrele singurătăţii lumii.
Nu-ţi uita clipele de glorie,
încălzeşte-ţi genunchii din amintiri,
lasă-le să-ţi vorbească
cu nostalgia patimei din trupul firav
până ce întunericul vine pe neaşteptate,
să-i simţi între buze plecarea clipelor.
 
ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI
Îmi simt rădăcinile înfipte-n pământ,
nicio furtună nu m-a clintit din loc,
trunchiul şi ramurile verzi
absorb seva vieţii din fiecare anotimp.
Vântul şi ploile nu pot birui frunzişul bogat
doar inelele concentrice care învăluie inima roşie a lemnului
măsoară semnele ce se înmulţesc cu fiecare an.
Mă vor obosi cu vremea
aruncându-mă-n focul morţii,
cenuşa sfârşitului
se va întoarce la rădăcinile
din care m-am înălţat.
 
SE ŢES DE ÎNTUNERICUL DIN SINGURĂTATEA CÂINELUI
Se vremuieşte în rotiţele ruginite ale ceasornicului
rămase dintr-o copilărie părăsită prea devreme,
sub ochii săi funigei de mătase urcă prin aerul toamnei
visătoare trepte spre ferestrele deschise ale asfinţitului.
Se ţes de întunericul din singurătatea câinelui
cu răsuflarea tăiată de lătrat la răsărit de lună plină,
în faţa blocului stai, o lumânare-n aşteptare,
să fie aprinsă cu gura aburindă de flacăra iubirii.
Vântul îşi mută aripile de pe o parte pe alta
şi te împinge de la spate spre acel loc închis
unde doar câţiva pomi ornamentali se chinuie,
să nu fugă de negura ce-i înfăşoareă cu o teamă de moarte.
Noaptea vine pe nesimţite în odăjdii de călugăriţă,
trece mai departe pe aleile străbătute tot mai rar
de copii şi adolescenţi cu bătăile inimii discrete
de parcă mângâie somnul care se apropie.
În duhul înserării târzii foşneşte cântecul greierilor
undeva în grădini în rumenul fructelor coapte
cuvintele nu se rostesc ci doar alunecă-n ierburi
cu stelele căzute printre nori albi ca bulgării de zăpadă.
Pe umerii lor ploile se duc spre alte meleaguri,
trenurile trec rar şi gara pare o femeie părăsită,
văzută de un bărbat cu nostalgia sosirii şi plecării
spre alte gări adormite în care nicidată n-a fost.
 
RĂDĂCINILE VEGHEAZĂ, SCOT LA LUMINĂ VIUL
Mai mult decât întuneric sub pământ
sunt bogăţii, ziduri, înscrisuri şi oase
ce nu putrezesc în carapacea îngropată
din care viitorul se va adăpa din mers.
Rădăcinile veghează, scot la lumină viul,
visul caută cu ochii stele pe cer
unde ne-am putea mântui de nelipsitele păcate
ce scurmă-n carnea nostră supusă greşelii.
Trupul nostru-i răpus de tandreţe,
poartă pe umeri plumbul oglinzii din lege
de unde se zmulge răul din fibrele vieţii,
moartea rămâne o umbră, pasăre de pradă
ce aduce tăcerea-n clonţ până la ţărm.
Noaptea premerge lumina ruşinată,
alungă singurătatea ca pe o furtună
în cetatea unor ape de somn îndepărtate
uitată în ploile în care puri vom intra.
 
MAI CLARĂ CA SENINUL
M-am înstrăinat de mine anonimul
cel care am fost umbră-n amiază
cu inima deschisă la intrarea luminii
şi sufletul pus pe masa nădejdii
în dimineţi de rubin.
Mai clară decât seninul zilei de vară
este imaginea din ochiul meu interior.
Şi-n mine întunericul
se desparte de pielea stoarsă ca o lămâie
cum o coajă de nucă.
Dar miezul lucios ca uleiul
mai are în trup un confident
care se luptă cu steaua rece a nordului.
Eu teamă nu am decât un plin care se varsă prin moarte.
 
MĂ DESPRIND DE TRUPUL HIERATIC
N-am găsit nicio inimă să mai bată
în acestă iarnă nemărginită şi obscură
unde frigul e o fiară flămândă
ce rupe din carne până la os.
Moartea face mereu câte o strigare
către întunericul care pătrunde sălbatic
până-n oasele pline de zăpezi pufoase
pe care alunecă lumina.
Aici mă despart de pielea arătoasă şi moale
ca o moară de râul său repede,
ca de o himeră demult visată,
rămas ca un scris nedescifrat.
Mă desprind de trupul hieratic,
de nimic numai am nici măcar urme
decât o cenuşă aruncată pe apă,
fără răsuflare şi ochi
pe care nu o mai recunosc.
 
FRUNZĂ DE COPAC
Teamă de tine să-ţi fie
mai multă decât de Dumnezeu
findcă-n tine este răul cel mare şi nu-n afară.
Credinţa binară îşi are steaua hărăzită
acolo unde se ascunde viaţa de după
şi o moară de lumină macină
partea şi întregul la fel.
Acolo ne despărţim de trup,
frunză de copac
şi cine ştie în ce anotimp universal
sufletul se va întrupa
ori va rămâne veşnic o boare
mai uşoară decât aerul,
mai vie decât gândul.
 
AMÂNDOUĂ SE SUSŢIN
Mâinile mele-s tenace, îndârjite
tot mai hotărâte de luptă
şi nici una nu poate ceda iniţiativa,
amândouă se susţin
mai hotărăte decât cred eu.
Îmi place să le ştiu cum sunt
vlagă în trupul meu fără teamă
cu care mă laud.
Apoi le las să se liniştească singure
să se obişnuiască cu slăbiciunea
care urcă prin degete.
Mâinile-mi par tot mai stoarse
alunecă pe lângă mine vulnerabile
tot mai tremurătoare şi aspre
ca nişte ramuri noduroase,
aproape uscate.
 
ÎN UMBRA EI A CRESCUT IARBA
În umbra ei a crescut iarba
şi niciodată răcoarea n-a alungat dragostea
iubirile-i sunt simbioze de dulce şi amar
dar nimeni nu le desluşeşte plăcerea.
Voi n-aţi văzut privirea albastră de frică
din care se naşte intimitatea
şi totul se răscoleşte.
Nu mă mai îndoiesc de întâmplare,
ea poate fi o singurătate ucisă de verdele crud,
de mîinile care privesc uimite,
în căuş fac mirabile cuiburi păsările
în care clocesc ouăle universului
şi voi nu vedeţi.
 
METAMORFOZĂ
A putrezit în oglindă
singurătatea
ca o piele ce se schimbă,
şarpele iubirii muşcă
cu veninul care ucide
şi ultima pornire prin labirint
de unde nu mai ies.
 
NORII ŞI VÂNTUL
Norii se lovesc fugărindu-se pe cer,
lasă fulgere de foc pe umerii zeilor.
Vântul aduce ploile repezi şi trecătoare,
oamenii se ascund ca puii sub cloşti
sub cel mai apropiat adăpost.
Furia dezlăntuită a naturii vine cu teamă
scufundă pentru o vreme orice gând,
orice mişcare rămâne blocată-n aşteptare,
rupe din întuneric dungi de lumină,
eliberează cerul ca pe un câmp de luptă
în care se reaşază pacea şi bucuria vieţii.
Tu priveşti cum se rostogoleşte vremea
ca nişte zaruri pe faţa pământului,
cu orizonturi diferite pentru ochii noştri,
cum totul e spălat şi cu miros proaspăt
de care se bucură florile, păsările şi fluturii.
Ne înveselim dintr-o dată şi râdem
cu râsul acela sănătos cu sunete
ce face din dragoste o dorinţă îmediată
în spiritul trăirii depline a clipelor
ce alunecă peste noi cu lumină.
 
ÎNTÂLNIRE
Nu ştiu plăcere mai mare
decât răcoarea unei umbre
lângă un izvor rece
din care-mi aduci o cană,
să-mi stâmpăr setea de apă şi dragoste
pe această arşiţă-n trup
mai fierbinte decât nisipul.
Şi nici pedeapsă mai aspră
ca despărţirea la această răscruce
unde ni s-au întâlnit cărările
în această întâmplare ruptă din destin
ca un fruct din pomul roditor al vieţii.
 
O UMBRĂ CARE-I LASĂ LUMINII NIMBUL
Libera ta trecere prin sufletul treaz
tăioasă şi fierbinte
de care mă zbat să te eliberez,
nu poate fi decât o himeră
care se îndepărtează de om.
O umbră care-i lasă luminii nimbul
acela care pătrunde în adânc ori se înalţă pe culmi,
existent în fiecare celulă care  ştie rostul
dat ori dobândit,
sărac de orice formulă care-l inhibă.
Ea poate fi doar creaţia minţii,
simbolul libertăţii de acţiune,
cuvântul care-i traduce sensul în vorbe
dintr-o clipă-n alta a vieţii
până la momentul ultim
când o înghite universul.
Poate nu mai există nimic în fapt
de care să ne ferim
doar o sămânţa de omenie
şi nu cred că din lutul uscat
o să mai răsară!
 
MAI BOGAT DECÂT MINE
Mai bogat decât mine, este înţeleptul
senin asemenea zilelor verii, măsurat în cuvinte,
în liniştea sa se-neacă corăbierii piraţi ai orgoliului
pe mările cu pielea de sânge albastru.
Mai bogat decât mine, este cuvântul
de la începutul lumii făcător de lume,
întregitor de suflet şi de viaţă în trup
înflorit sub ochiul cel mare al creatorului.
Mai bogat decât mine, este neamul meu
pe verticală şi orizontală cu ridicări şi căderi
dar cu oasele şi sângele-n pământ
mai mult decât pot spune izvoarele de azi.
Mai bogat decât mine este pământul, ţara
cu bogăţiile furate de venetici de aiurea,
cu inimi fără sânge cu filon românesc
şi nici măcar cu respect pentru dăruirea de sine.
Mai bogat decât mine este crezul, limba
în care rostesc jurământul de credinţă
şi nimic nu mă face să mă abat de la faptul
că orice nedreptate se va izbi de o stâncă,
stânca este poporul trezit la realitate.
 
SÂNGELE MEU LUMINĂ VA ÎMPĂRŢI
La fel cum întunericul a dat seamă luminii şi s-a născut soarele
pământul a fiinţat cu viaţă şi moarte.
Oamenii îşi vor da singuri seama de mişcarea astrelor
şi devenirea lor în timp.
Niciodată nu-i târziu să pătrundem în inima lucrurilor
în fiecare zi,
să aducem o parte a necunoşterii în cunoaştere.
Acum, sângele meu lumină va împărţi,
în inimi iubirea-i rămâne Domnului
şi aproapelui deopotrivă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
ATITUDINI
CINISMUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU NAIVITATEA
Se pare că ăsta este specificul democrației originale pe care ne-o dorim (pardon, demagogii o doresc, iar celor mulți le este vârâtă pe gât) și la care trudim de un sfert de veac: Ca voința poporului exprimată printr-un referendum să fie ignorată de palavragiii cu putere decizională (vezi soarta plebiscitului din 2009, când la urne s-au prezentat peste 50% dintre români, care în proporție de 80% au votat pentru un parlament unicameral cu maximum 300 de membri!) și ca toate campaniile să decurgă șnur (că, de, pentru impresie doar coaja democrației contează) în binecunoscuta manieră dâmbovițeană a schimbărilor fără modificări esențiale.
Adică pleacă ai noștri grei de osânză, vin ai noștri dornici să-și depășească înaintașii într-ale potlogăriilor, de unde continuitatea mafioto-ipocrită ca traiul celor mulți să meargă în jos.
Cum altminteri să ne explicăm paradoxul că România, o țară încă bogată în pofida jefuirii ei sistematice (și asta nu de azi sau de ieri), are atâția săraci lipiți pământului?! Apropo, cu actualele năravuri și deprinderi („Dai un ban dar stai în față”, „Osia neunsă scârțâie”, „Cine muncește n-are timp de făcut bani”, „Hoțul neprins e om cinstit” etc.) pentru mine nu-i de mirare că în România s-a furat, se fură și se va fura, ci că încă se mai găsește cîte ceva de furat. Iar acest „ceva”, deloc neglijabil pentru tâlharii locali și cei cu moț de la centru, se cheamă bugetul, privatizările frauduloase și licitațiile trucate.
Credeți că de florile mărului este așa o bătălie pentru fotoliile de primar și/sau de consilieri? Naivul va spune că așa este firesc într-o democrație (sic!) și că din atari confruntări electorale se ajunge, dacă nu la cetățenii cei mai vrednici (câți dintre aceștia consimt să intre în politică și câți dintre intrați rămân nepervertiți?), atunci măcar la oameni cu ceva mai vrednici ca cei dinainte.
Iar eu mă uit la dezastrul din jur (economia pe butuci, pădurile măcelărite, tot mai precara stare de sănătate a nației, localitățile sufocate de mașini parcate pe unde se nimerește, spațiile verzi pe sponci etc.), am în vedere datoria externă a României de circa 100 miliarde euroi și întreb: Unde sunt aleșii noștri vrednici (în teritoriu și la centru), când – vorba poetului – biet de el, român săracul, înapoi tot dă ca racul?...
Dând uitării sau, mai de grabă, nevroind să știm de tranșanta afirmație a gânditorului francez Henri Bergson, cum că în democrație (evident, el avea în vedere democrația occidentală, nicidecum sinistra noastră caricatură) nu există criterii pentru selecția valorilor, noi continuăm să-i considerăm buni pe acei edili care izbutesc să-și ducă mandatul până la capăt și care se achită de cel mult un sfert din atribuțiile cuprinse în fișa postului – promisiunile făcute în campania electorală!...
Următoarele motive mă determină să n-am pic de încredere în politruci și făcătura numită politica postdecembristă (în găunoasele lor promisiuni cu atât mai puțin), drept urmare îmi îndemn compatrioții din țară și străinătate ca prin neparticiparea lor la vot să contribuie efectiv și conștient la reușita grevei electorale:
1) Dacă nici referendumul, însăși coloana vertebrală a unei veritabile democrații, nu este respectat de politrucii postdecembriști, atunci e clar că toate speranțele de mai bine pentru grosul românilor sunt doar o cruntă amăgire și că politica pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu este aidoma unui Ianus: Zero cu ochi se cheamă fața mincinoasă cu care privește spre națiune, în principal spre uriașa armată a dezmoșteniților, dar fața cu care privește spre clan și partid se cheamă o afacere nerușinat de rentabilă, ea făcând (ne)oameni sus-puși din toți avortonii slugarnici!
2) Știind prea bine că peștele de la cap se împute, ce încredere mai poți să ai (mă raportez la primele două partide ca mărime) într-un PSD care în continuare este condus de un penal (l-am numit pe Liviu Dragnea) condamnat la doi ani cu suspendare, în jurul lui făcând zid de susținere alți penali, potrivit principiului tovărășesc-nelegiuit că în acest mod se apără pe ei înșiși (nu tot așa a fost apărat ani de zile bravul plagiator Victor Ponta?), sau ce încredere poți să ai în struțo-cămila doldora de penali numită PNL, care și-a permis prin loazele sale și alte multe secături din această țară să-l împroaște cu noroi pe Marian Munteanu, cel care trebuia să fie vârful de lance al adevăratei schimbări în bine din România.
Că toate partidele postdecembriste sunt o apă și un pământ (bunăoară, ce au în comun cei mai mulți dintre așa-zișii liberali din zilele noastre cu principiile liberale din perioada interbelică?), rezultă cu prisosință din alianțele conjuncturale înjghebate. Dar, stați liniștiți, nu pentru prestigiul României și binele majorității românilor pe care cică-i reprezintă (de fapt îi vând și-i jupoaie), ci strict pentru sforarii lor.
În urmă cu patru ani peneliștii și pedeliștii se pupau de zor în monstruozitatea cu numele USL (Uniunea Social Liberală), ca astăzi să se iubească atât de mult, încât sunt gata să se strângă de gât. Nestimabililor, care-i adevăratul vostru obraz de toval: cel de-acuma sau cel din urmă cu patru ani, când prioritatea priorităților era să dați de pământ cu Traian Băsescu și cu Partidul Democat-Liberal (PD-L)? Dar iată că ăștia s-au aranjat: Băsescu în calitate de lider PMP, PD-L-ul lui Vasile Blaga înfulecat cu fulgi cu tot de PNL. Păi de pomană se spune că România postdecembristă este țara tuturor posibilităților certate cu legea?...
3) Din statistica oficială, dușmana de moarte a statisticilor bunului simț, reiese un surplus de cetățeni cu drept de vot (să-i spunem lotul de rezervă) de aproximativ trei milioane. Se subînțelege că aceste voturi fictive, știute și acceptate de oficialități, la o adică vor înclina balanța într-o parte sau alta, funcție de simpatiile și profitul celor însărcinați cu numărarea. Nu spunea Stalin că nu contează câți cetățeni se prezintă la vot, ci totul depinde de cine numără voturile?...
N.B. Broșura cu oferta PSD-ului pentru primăria și consiliul municipiului Sighetu Marmației este de un monumental cinism. Deși candidatul la fotoliul de primar este actualul viceprimar, dar nu oricare viceprimar dacă te iei după tovărășeasca recomandare a senatorului Liviu Marian Pop (se spune dividende, domnule senator, nu dividente, iar pe viitor nu mai numărați realizările PSD-ului la nivel național cam așa cum Ghiță Pristanda dădea socoteală de steaguri!), și deși cap de listă la consilieri este doamna Eugenia Godja, fosta primăriță a orașului timp de trei mandate (2000-2012), vasăzică taman atunci când două părculețe au fost dezafectate pentru tot atâtea stații PECO, când piața de alimente a rămas fără mult promisul Mall, în schimb a rămas cu haite de câini vagabonzi și s-a pricopsit cu trei supermagazine în plin centru, iată că acuma toate astea apar ca perpetue priorități.
Sigur că da, din respect pentru sigheteni...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

LEGALIZAREA NECINSTEI ÎN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ
Este cutremurător când însuși președintele României (l-am numit pe Traian Băsescu) spune că „legile (noastre) sunt făcute de hoți pentru hoți”, numindu-i penali pe (ș)parlamentari, sau – mă rog – pe grosul acestora. Dar aproape la fel de cutremurător este faptul că el a promulgat cam fără crâcnire toate aceste legi mafiote, altminteri risca destituirea, și că numărul penalilor în rândul făcătorilor legilor (de la alesul de rând și până la președintele Senatului) este în continuă creștere, tot acuși-acuși auzindu-se că ba unul, ba altul dintre ei a intrat în vizorul DNA-ului (mai nou i s-a făcut această „cinste” penibilului fost manechin Călin Popescu Tăriceanu).
Mă rog, este de unde, că România postdecembristă, țara cea mai prost cârmuită din Europa (și nu numai), își permite să furajeze cu vreo 50 de șparlamentari în plus față de totalul congresmenilor americani, o altă dovadă de păgubitoare originalitate a democrației de pe aceste  meleaguri...
N.B. Un calcul elementar (regula de trei simplă) învederează o realitate halucinantă: Dacă Statele Unite ar aplica în alegeri supranerodul nostru algoritm politic, rămas în picioare și la alegerile din acest an, atunci la populația lor de 320 de milioane s-ar pricopsi cu peste 10.000 de congresmeni!...
Mai are cineva îndoieli că în România postdecembristă se fură mai ceva ca-n codru, că adică după ce codrii noștri s-au dus pe apa sâmbetei, acuma se fură la vedere și cu legea-n mână? Dacă da, atunci n-are decât să ia aminte la imensul putregai național, fătat și întreținut de Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.
Vasăzică o preapeticită lege, într-un asemenea mod ticălos concepută și actualizată încât să-i avantajeze numai pe aleși, alegătorilor revenindu-le dreptul și obligația (sic!) de-a vota gunoiul/gunoaiele de pe buletinul de vot, deși foarte mulți dintre ei își doresc un buletin care să conțină rubrica „Alți candidați” sau „Nici unul dintre acești candidați nu merită votul meu”.
Adică taman ca în deplorabilul nostru învățământ, unde atâția dintre dascălii contrafăcuți (a se citi „făcuți peste noapte”), nu concep să-l noteze pe elev sau student pentru ceea ce el știe, ci simt o deosebită satisfacție să-l depuncteze pentru ceea ce nu știe...
În sprijinul afirmației mele voi veni cu o probă de ordin local, care prin extrapolare ne oferă o foarte veridică imagine despre legalizarea fraudei la nivel național. Și asta nu de azi sau de ieri, ci în toată nevrednica perioadă postdecembristă. Astfel, deși populația municipiului Sighetu Marmației, potrivit statisticilor oficiale s-a diminuat cu circa o treime (în anul 2007 era de 55.000, în 2011 de doar 37.640 locuitori, iar în 2016 – având în vedere procesul continuu de depopulare – undeva pe la 30.000) și deși la susnumita lege nelegiuită s-a lucrat (sic!) în 2001, 2004 și 2015, numărul consilierilor locali a rămas gripat la 19!
Păi, nenicilor aflători în treabă, până și 11 consilieri ar fi prea mulți pentru actuala populație a municipiului. Asta dacă ne luăm după proporționalitatea prevăzută de lege între cetățeni și aleși. Iar dacă avem în vedere eficiența sigură, reflectată în economii la buget, atunci ar fi de-ajuns vreo cinci.
Dar nu numai atât. Aproape tuturor românilor (alegători și aleși) li se pare firesc ca în țări foarte bogate (Elveția, Suedia etc.) demnitățile obștești de acest fel să fie voluntare, adică neretribuite, precum și ca indemnizațiile aflătorilor în treabă de la noi să fie fixate la un sfert din leafa primarului și să crească în directă și inseparabilă legătură cu ea. Asta da preocupare pentru binele obștei...
Din nou întreb: Câți dintre catindați, vorba lui Caragiale, sunt dispuși să renunțe la indemnizație, astfel făcând dovada clară că nu urmăresc avantajele materiale ce cu necesitate vin dintr-o atare demnitate publică? Cred că nici unul, că doar nimeni nu-i nebun să cotizeze cu bani grei pentru a ajunge pe un loc eligibil și pe urmă să dea cu piciorul la șansa de a și-i recupera și spori.
Și încă ceva. Arhiștiută fiind ineficiența până la netrebuință a viceprimarilor, cum își justifică aceștia lefurile consistente? Iar dacă nu-i chip să și le justifice, de ce nu se renunță odată și odată la această păgubitoare făcătură?
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

FĂCĂTURA ALEGERILOR DIN ROMÂNIA
Înclin să cred că, după tragicele evenimente derulate cu surle și trâmbițe televizate la Decembriadă, foarte mulți români  (poate chiar toți) au sperat că – după 45 de ani de planificată înjosire a demnității și libertății umane – în sfârșit am scăpat pentru totdeauna de coșmarul bolșevic. Că adică a fost pentru mulți o adevărată revoluție, știut fiind faptul că nu doar scopul, ci chiar esența unei revoluții constă în schimbarea macazului existențial al comunității/poporului care a dorit-o și înfăptuit-o. Iar această schimbare de macaz o vizează în primul rând pe cea moral-spirituală (majoritatea membrilor să devină prin ea mai buni și mai cu frică de păcat, într-un cuvânt atotumani) și abia pe urmă pe cea de ordin material.
Iată de ce din acest punct de vedere nu putem să nu fim de acord cu mărturisitorul PetreȚuțea, care – inspirat de Tehnica loviturii de stat, cartea lui Curtio Malaparte – susține două mari adevăruri:
1) Creștinismul este singura revoluție din întreaga istorie a omului, cu profundul înțeles al noțiunii în sensul explicațiilor de mai sus;
2) Toate celelalte mișcări de amploare (iacobină, bolșevică etc.), pline ochi de jertfe umane și ridicate la rangul de momente referențiale al istoriei, nu sunt în realitate decât tehnici insurecționale pentru preluarea puterii în stat!
Tehnica loviturii de stat, celebra carte scrisă de Curtio Malaparte, spune totul despre anarhiile tiranice (sau poate că invers), pe care ne-am obișnuit să le numim revoluții. De altminteri, nu spune Troțki un mare adevăr, valabil în toate situațiile de acest gen: „Întregul popor este prea mult pentru insurecție. Avem nevoie de o trupă mică, cu sânge rece și violentă, antrenată pentru tactica insurecțională”? Cum, de altminteri a procedat, fapt pentru care în capitolul VIII al cărții sale, Malaparte își avertiza cititorii din prima jumătate a secolului 20 (cartea a apărut prima dată la Paris în 1931, apoi – cu ocazia centenarului Manifestului comunist  din 1848 – este publicată în Italia și republicată în Franța)  că adevăratul pericol „nu-l reprezintă strategia lui Lenin, ci tactica lui Troțki”. De ce? Pentru că dacă strategia lui Lenin nu poate fi aplicată decât „pe un teren favorabil”, „tactica lui Troțki nu este legată de condițiile generale ale țării”...
Prin urmare, având sub ochi evidența vizavi de necontenitul progres postdecembrist al mentalităților și năravurilor românești din perioada bolșevică de făurire a lui homo sovieticus (minciuna, hoția, nemunca, lașitatea, necredința, nedemnitatea), avem totodată răspunsul la sâcâitoarea întrebare în legătură cu caracterul revoluționar după unii, pseudorevoluționar după alții al evenimentelor din însângeratul decembrie 1989: Cu toate aparențeleadjudecate prin surpriză, speranță, morți și răniți, Decembriada n-are nimic în comun cu spiritul veritabilei revoluții demarată de Mântuitor, dar a avut și continuă să aibă tot ce-i necesar ca să izbândească acea tehnică insurecțională dirijată din afară, care le creează românilor iluzia schimbării în bine și care într-un oribil cadru politico-social, numit democrație originală, propulsează cu regularitate în posturile decizionale respingătoare exemplare de hoți, mincinoși și trădători!
Da, căci aceștia de îndată se pun la tâlhăreasca dispoziție a păpușarilor planetari și pun cu nădejde umărul nu în folosul puținilor concetățeni care le mai dau votul (prezența la urne pe 5 iunie a fost sub 50%!), ci pentru deplina crucificare a României.
În fond, aceeași Mărie, dar cu altă pălărie, absolut toate alegerile noastre postdecembriste dovedindu-și fidelitatea față de spusa și făcătura stalinistă: Nu contează câți alegători se prezintă la urne. Contează cine numără voturile!...
George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)

INERŢIA VOTULUI APARENŢIAL
Pretutindeni în lumea democratică și mai puțin democratică, votul este eminamente cantitativ și eminamente aparențial. Atâta de cantitativ, încât calitatea a devenit mână moartă în ecuația jocurilor pentru putere, și atâta de aparențial, încât spusa lui Mark Twain („Dacă prin vot s-ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”) este mai actuală ca oricând.
Cel puțin la noi, în România postdecembristă, unde da, lucrurile s-au schimbat în comparație cu agresivitatea făcăturilor bolșevice, dar din rău în mai rău, astfel că în numai un sfert de veac țara a ajuns mai vrednică de plâns ca după al doilea război mondial: Nu atât prin statutul de neocolonie și sistematicul jaf la care este supusă de spurcata tovărășie dintre tâlharii interni și externi (economia pe butuci, pădurile rase, datoria națională de peste 100 miliarde euro, toți și toate – oameni, pământ, ape – grav îmbolnăviți pentru o lungă perioadă de timp etc.), ci mai ales prin apatia cultivată cu satanică știință în inimile și mințile românilor, încât mulți dintre ei, prioritar din noua generație, prea puțin se sinchisesc de românism, limba română, istorie și tradiții.
Căci principiul lor călăuzitor nu doar că-i unul în întregime material (bani, vilă fățoasă, mașină bengoasă), ci-i și de-un devastator egoism. Ceva în genul următor: „Mă doare-n cot de țară și compatrioți! Ce, altora le pasă de mine? Țara mea este acolo unde mie și familiei mele ne este bine”...
Când tot mai mulți alegători români privesc țara și viitorul strict dintr-un unghi practic-utilitar, ceea ce înseamnă că se simt foarte deranjați de corupția generalizată, dar nu-i deranjează câtuși de puțin să-i voteze pe corupți, asta demonstrează cât se poate de limpede că din cele două categorii de valori ale lui Jean Piaget (valori de finalitate și de randament), ei se autoamăgesc că măcar de data asta aleșii vor da randament și în folosul comunității, nu numai în folosul personal și de gașcă.
Iată adevăratul motiv pentru care unii români mai speră și, scrâșnind din dinți, se duc din nou la vot: „Cine știe, își zic aceștia, poate că noii aleși nu vor fura ca cei de dinainte, ci se vor strădui să lase ceva în urma lor”...
Sigur, nu atâta cât promit în campania electorală, deși la urma urmei asta-i fișa postului pentru primar și consilieri. Adică, ori de la bun început să fie retribuiți proporțional cu concretizarea promisiunilor făcute în campania electorală, ori – acolo unde s-a optat pentru leafa/indemnizația integrală -  din chiar al doilea an de mandat să fie sancționați cu rețineri din leafă, respectiv din indemnizații, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Cu certitudine că atunci n-ai mai vedea ditamai oferte electorale cu câte 30 de obiective, asta deoarece catindații s-ar gândi de mai multe ori la posibilitățile de înfăptuire (în primul rând la bani) pentru a scrie o singură dată logic, credibil și... corect din punct de vedere gramatical.
N.B. Știți de ce China capitalisto-bolșevică merge ca pe roate? Pentru că până acuma a lichidat prin împușcare circa 10.000 de funcționari corupți!
Români, neuitând de ceea ce am suferit până în prezent și privind cu îndreptățită neîncredere la cei care se pregătesc să continue opera de crucificare a României, ce-ar fi să-i punem și noi la zid pe faliții noștri prin neprezentarea în masă la votul din 5 iunie?!...
George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)

CÂND VOTUL LA TÂLHARI E DAT, DIN LAC ÎN PUŢ AI AVANSAT!
La vremea lui, Eminescu își deplângea compatrioții crunt înșelați și exploatați de leprele interne și externe: „Vai de biet român săracul,/înapoi tot dă ca racul”... Dar iată că după 150 de ani de-atunci și după tragica farsă democratică (sic) dintr-o altă Duminică a Orbului, românii nu se dezmint, astfel că – în virtutea aceleiași sinucigașe logici à rebours – în ziua de 5 iunie 2016 au votat cu atâta furie patriotică împotriva corupției generalizate și cu așa o neghioabă indulgență față de corupții arhidovediți, încât au izbutit să-i lase cu gurile căscate deopotrivă pe liderii PSD pentru scorul nevisat (niciodată în cei 26 de ani de făcătură postdecembristă ei nu reușiseră să refacă mariajul secerei cu ciocanul în întregul București!) și pe străini pentru mioritica performanță de-a pune autoritatea publică locală în labele unor megarăufăcători, unul dintre aceștia (Cătălin Cherecheș) pușcăriaș sadea, alții (și nu puțini) aflați foarte aproape de mititica (bunăoară, „faimoșii” primari realeși ai Craiovei, Brașovului și Devei, ori Horia Scubli, proaspătul ales al municipiului Sighetu Marmației, care deja a lăsat urme de neșters prin finanțele unor instituții ca Romsilva sau în cele ale campusului Liceului forestier din urbea maramureșeană)...
Astfel stând lucrurile pe la noi, nu poți să nu fii de-acord cu adorabilul George Orwell, cum că cei care votează nelegiuirea și minciuna nu sunt victime, ci complici!
Fără a încerca să justific această incalificabilă stare de lucruri, din care cu necesitate vor rezulta peste câteva luni alte cheltuieli cu organizarea alegerilor anticipate în localitățile unde primarii cu probleme vor fi săltați de mascați, spun doar că la noi s-a creat o stare de spirit favorabilă unui scrutin completamente ilogic:
1) Despre ce democrație mai poate fi vorba într-o țară în care este ignorată de autorități însăși coloana vertebrală a acesteia – voința poporului concretizată în rezultatul unui plebiscit? Neaplicându-se până în clipa de față vrerea cetățenilor exprimată prin referendumul din 2009 (la el au participat peste 50% dintre românii cu drept de vot și peste 80% dintre aceștia s-au pronunțat pentru un parlament unicameral cu maximum 300 de membri), în România ulterioară acestei grave ofense aduse națiunii și veritabilei democrații orice este îngăduit, vasăzică orice este posibil. După cum prea bine se știe, exact în această direcție a fărădelegii au curs toate cele din România postdecembristă...
2) Toate legile din România ar trebui să fie scurte și clare, adică imposibil de interpretat și răstălmăcit. Dacă Legea alegerilor (locale și generale) ar cuprinde un articol-propoziție de felul următor: „Cetățenilor români cu probleme de ordin juridic li se interzice accesul la demnitățile publice până la deplina lor clarificare”, nu se ajungea la grozăvia ca judecătorii să permită intrarea în cursa electorală a unui catindat aflat după gratii, iar acesta n-ar fi câștigat primăria Băii-Mari cu năucitorul scor de 70%! S-a contat pe bunul simț al celui în cauză și pe discernământul alegătorilor? Ei bine, iată că cele două componente ale unui scrutin matur și responsabil n-au funcționat. Mai bine spus au funcționat, dar complet de-a-ndoaselea.
3) Deoarece România zilelelor noastre are cel mult 15 milioane de cetățeni cu drept de vot (Institutul Național de Statistică vorbește de 18 milioane alegători la o populație de 19 milioane!), toate alegerile de la noi se cheamă că sunt o uriașă și prelungită fraudă! Iar concluzia acestei escrocherii la nivel național este următoarea: În foarte multe localități ale țării, bunăoară așa ca în municipiul Sighetu Marmației (populația acestuia aproape că s-a înjumătățit din 2007 până acuma), numărul consilierilor ar trebui să se reducă proporțional. Adică nici vorbă de 19 aflători în treabă, ci de cel mult 11!
George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii