ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 88 (Iunie 2016)

EDITORIAL
PUTIN NU E PUŢIN!
„Muntele Athos reprezintă într-o mare măsură o sursă de fundamente morale ale societății”, a declarat sâmbătă președintele rus Vladimir Putin, care a vizitat Muntele Athos pentru a marca 1000 de ani de prezență a călugărilor ortodocși ruși pe Muntele Sfânt. Cam aşa începe o ştire transmisă de agenţia rusă TASS.
Vizita din 28 mai 2016 a lui V. Putin în Grecia nu este o întâmplare. Acum un an, Alexis Tsipras, premierul Greciei, a făcut o deplasare la Moscova, în plin scandal al datoriilor ţării sale versus Uniunea Europeană. Bineînţeles că grecul nu a primit niciun ajutor din partea Rusiei, doar o icoană de la Putin, care a pretins că aceasta a fost furată de nazişti în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale şi că el, apărătorul ortodoxiei, pledează pentru frăţia popoarelor întru aceeaşi biserică.
Când în Grecia până şi extragerea de numerar de la bancomate era strict raţionalizată şi întreg teritoriul mistuit de manifestări pro şi contra menţinerii ţării în spaţiul comunitar, premierul socialist juca fals la Moscova. Deşi este un ateu convins într-o ţară eminamente ortodoxă, Tsipras nu a avut nicio şansă la Moscova, pentru edificarea unui ajutor din partea Rusiei, din două motive: Bruxelles-ul nu ar fi acceptat ca Grecia să joace la „două mâini” şi nici ruşii nu aveau de unde să-i dea ceva lui Tsipras, pentru că se aflau sub sancţiuni economice din partea UE, imediat după ce au anexat Crimeea. Tot ceea ce a primit Grecia atunci a fost suma de la 2 mld. euro, daţi de statul rus pentru prelungirea gazoductului Turkish Stream pe teritoriul elen, proiect al celor de la Gazprom, ce vizează alimentarea cu gaz rusesc a Balcanilor, ocolind, în primul rând, Ucraina şi apoi România. Ciudat cum Putin s-a înţeles cu Erdogan, bine, asta înainte ca turcii să doboare avionul de vânătoare rusesc, care umbla haotic pe bordura de graniţă cu Siria.
Să nu uităm că Tsipras a fost cel care, la referendumul privind ieşirea Greciei din UE, a spus răspicat că vrea ca ţara sa să părăsească spaţiul comunitar, vorbind de „demnitate în faţa celor care vor să vă terorizeze”. Este ştiut faptul că Grecia nu a avea cum să fie scutită de plata datoriilor imense, pe care le are faţă de creditorii internaţionali, datorie publică pe care cu astfel de premieri iresponsabili a clădit-o. Să nu uităm nici faptul că Grecia nu a ştiut ce înseamnă austeritatea, populaţia fiind obişnuită cu un stil de viaţă lipsit de grijile fiscale, statul ducând o politică „socială” – chipurile – în folosul poporului, cheltuind banul public, care nu era chiar al statului, al grecilor, fără nicio chibzuinţă. La ora scadenţei, politica socială şi-a trimis liderii la Bruxelles cu zâmbetul pe buze, crezând că Europa o să cadă la picioarele statului elen, căruia îi va şterge din datorii. Şi pentru că greekxit-ul s-a desfăşurat în plin sezon estival, paguba elenă a fost puternic amplificată, iar oamenii de rând, puternic dependenţi de această singură ramură economică funcţională, anume turismul, nemaiavând efectiv clienţi, au fost până la urmă nevoiţi să accepte faptul că datoriile ţării trebuie plătite şi că pentru acest lucru este nevoie de o serie de măsuri din partea guvernului, care să colecteze sumele.
Alexis Tsipras a venit la conducerea guvernului elen în ianuarie 2015, când partidul său Stânga Radicală, a câştigat alegerile. Sosirea lui Tsipras a fost privită din start de către europeni, ca fiind un cal troian rusesc în spaţiul comunitar, iar relaţia acestuia cu Moscova nu a rămas secretă. Sosirea în Grecia de acum câteva zile a lui Putin înseamnă că ceea ce a subliniat Tsipas la Sankt Petersburg, cu prilejul semnării extinderii gazoductului, nu a fost doar o vorbă în vânt: „acest acord deschide calea unor vaste posibilităţi de cooperare între Grecia şi Rusia”. Sigur că Putin s-a întâlnit şi cu preşedintele grec, că au fost discuţii şi pe teme economice, însă în măsura în care Rusia se află încă sub semnul sancţiunilor, acţiunea Kremlinului nu a fost decât una de imagine, de intimidare.
Sub pretextul celor 1000 de ani de prezenţă rusească – ecumenică, adică – pe Muntele Athos, loc considerat acum patria ortodoxă, mult mai bine cotat decât locurile sfinte din spaţiul evreiesc, Putin s-a afişat alături de patriarhul rus Kirill, dar şi cu înalţi oficiali ai Bisericii Ortodoxe Elene, pentru a elogia eforturile comune de menţinere a frăţiei ortodoxe cu ruşii şi – demn de subliniat – cu poporul rus.
Versiunea cu frăţia slavă a căzut. Relaţiile dintre Rusia şi Polonia nu sunt deloc bune, atât sub aspect geo-politic – Polonia făcând parte din NATO acum – cât şi sub cel religios. Papa Ioan Paul al II-lea a fost polonez şi rolul său de pe scaunul papal la contribuţia căderii comunismului din estul Europei este de notorietate. Apoi, polonezii sunt catolici, ceea ce le-a permis să se integreze mai bine în spaţiul comunitar european, scăpând astfel mai repede de jugul rusesc.
Tot de frăţia slavă stau şi proastele relaţii cu Ucraina. Conflictul armat din estul ţării şi anexarea Crimeei demonstrează încă o dată faptul că nu se poate negocia cu Moscova, cu ruşii în general, care încă nu se pot împăca cu ideea destrămării URSS. Din această privinţă, vanitatea rusească este greu de stăvilit. Putin joacă o carte importantă, dorind să se considere un continuator al reformelor în Rusia, pentru refacerea acelui spaţiu de influenţă, chiar dacă şi numai sub aspect economic, dacă nu şi militar.
Comunitatea Statelor Independente, în care sunt incluse foste state sovietice, are ca scop contrabalansarea UE. Până în prezent este ştiut faptul că Uniunea Europeană şi-a tot mărit arealul, în diferite valuri aderând state, care până nu de mult făceau parte dintr-o altă sferă de influenţă. Mai mult decât atât, chiar din CSI au început să dispară state, cum este cazul Georgiei, în 2008, după conflictul armat cu Rusia şi Ucraina, în 2014, tot ca urmare a agresiunii ruseşti asupra teritoriului statal. Şi mai mult decât atât, în 1997 Georgia, Ucraina Azerbaidjan şi Moldova înfiinţează iniţiativa regională GUAM, nume conferit după prima literă a denumirii statelor enumerate, organizaţie care şi-a propus împiedicarea influenţei ruse în spaţiul ex-sovietic.
Frăţia ortodoxă nu a funcţionat nici ea prea bine. Relaţiile cu Bulgaria şi România s-au răcit considerabil, după ce acestea au permis bombardierelor NATO să survoleze spaţiul lor aerian în conflictul din fosta Iugoslavie. Serbia a rămas izolată, iar o dată cu noua conducere de la Belgrad, cu vădită deschidere către Occident, Rusia a rămas din nou cu buza umflată. Cât priveşte relaţiile cu Ucraina, ele sunt cu adevărat nevralgice.
Dincolo de aceste aspecte, se remarcă aliaţii Moscovei. În Belarus, preşedinte – pe viaţă, pot spune – Poroşenco, un dictator de secol XII, care nu permite ţării deschiderea către Occident, rămânând fidel „secerei şi ciocanului” în versiune modernă, prezentându-se ca un aliat de nădejde al Rusiei la hotarele răsăritele ale Uniunii Europene. Dar chiar în spaţiul UE (şi chiar NATO), sunt premieri care caută să-şi afişeze afinităţile faţă de Moscova. Deja de Tsipras, premierul elen am vorbit. Mai vocal este Orban al Ungariei, care l-a invitat la Budapesta la începutul lui 2015, pe Putin, liderul rus neavând cum să rateze o astfel de oportunitate. După discuţii de mai bine de două ore, Orban a afirmat că: „Suntem convinşi că izolarea Rusiei de Europa nu este o mişcare raţională” şi mai mult decât atât: „Oricine crede că Europa poate fi competitivă fără Rusia, vânează fantome”, atrăgând critici severe de la Bruxelles şi Washington. Sigur că şi vizita la Budapesta nu s-a soldat cu mai nimic din punct de vedere economic, doar prelungirea contractului de import a gazelor din Rusia, de care Ungaria depinde aproape în întregime.
Vizita lui Putin în Grecia nu a avut doar scopul prezentat, acela de a omagia cei 1000 de ani de prezenţă rusească la Athos. Cine crede acest lucru fie doreşte să fie extrapolat din context, fie este prea credul şi acordă o atenţie sporită presei româneşti, care nu a fost capabilă să trimită nişte „experţi” în Grecia, ci a preferat să stea acasă şi să privească la televizor transmisiile în direct de la televiziunea de stat elenă.
Dacă privim contextual acest eveniment, putem să ne facem o părere cu adevărat de ansamblu. În weekend-ul cu pricina s-a comemorat – cu prezentare largă în media internaţională – centenarul luptelor de la Verdun, acolo unde premierii Franţei şi Germaniei au ţinut să sublinieze faptul că agresiunea militară nu poate să aibă consecinţe bune nici pentru învinşi, nici pentru învingători. Aflate de o parte şi de alta a baricadei acelor evenimente cumplite din debutul primei conflagraţii mondiale, astăzi, cele două state, reprezentate prin premierii Hollande şi Merkel au ţinut să demonstreze faptul că respectivele momente tragice nu mai au voie să fie rememorate decât din perspectiva istoriei şi că, mai mult ca oricând, Europa are nevoie de unitate în faţa noilor forme de agresiune. S-a vorbit chiar şi de „forţele divizării”, expresie care oficializează zvonurile potrivit cărora destrămarea Uniunii Europene este un plan bine pus la punct şi a cărei  mişcare începe să se facă simţit.
Dacă Germania şi Franţa pledează pentru diminuarea spiritului naţionalist, acceptând ideea unei Europe a tuturor, dincolo de naţionalitate, rasă, sex, dar uniţi sub aspectul democraţiei ca singură lozincă, Rusia, insistă pe „importanţa valorilor morale”, aducând în discuţie faptul că tocmai credinţa – cu trimitere clară la ortodoxie – este cea care are nevoie să devină liantul dintre popoare.
Sigur, comemorarea a 100 de ani de la sângeroasele lupte din estul Franţei, nu putea să-l intereseze prea mult pe Putin, tocmai de aceea vizita sa nu a generat nicio reacţie asupra manifestărilor din Occident, în schimb, cele din Turcia, cu siguranţă.
Duminică, 29 mai 2016, Istanbulul a fost copleşit de manifestaţii grandioase care au ţinut să prezinte lumii întregi, în special creştinilor şi musulmanilor, un eveniment foarte important, petrecut acum 563 de ani şi anume, cucerirea Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit şi a ortodoxiei de atunci. Pentru otomani este un motiv de mândrie, sultanul – de atunci – Mahomed al II-lea, fiind supranumit şi „cuceritorul”, reprezintă un moment de referinţă din cartea de istorie a Turciei, în timp ce pentru creştini anul 1453 este o amintire tristă. Tristă din mai multe aspecte, pentru că, dacă e să ne luăm după istorie, ajungem repede la concluzia că otomanii nu ar fi avut niciodată şansa să cucerească Bizanţul, dacă biserica de atunci – care juca un rol extrem de important în viaţa politică – nu ar fi cedat în faţa propriilor slăbiciuni. Amintesc doar de Marea Schismă dintre ortodocşi şi romano-catolici din anul 1054, de ura exacerbată dintre greci şi italieni, precum şi a numeroaselor conflicte armare din Europa Occidentală, neînţelegeri, care nu au condus la constituirea unui front comun al creştinătăţii împotriva musulmanilor, fapt ce a permis în scurt timp ca otomanii să-şi instaureze un adevărat imperiu, din nordul Adriaticii şi până în Golful Aden.
Poate că şi la acest lucru s-a referit premierul Franţei când a spus – tot în aceeaşi zi când turcii sărbătoreau la Istanbul - că „Europa este cea mai mare comunitate de țări democratice”, dar și „un mare spațiu fragil”, care trebuie protejat, premier mult mai responsabil decât cel al României şi mult mai conştient de pericolele care pândesc la porţile Europei, decât oficialii de la Bucureşti. De ce spun asta? Profitând de ocazia vizitei în Grecia, Putin şi-a întărit afirmaţiile (ameninţările), cu privire la scutul anti-rachetă american de pe teritoriul ţării noastre şi Polonia, subliniind faptul că acesta este considerat de către Rusia ca o expansiune militară nefirească a SUA spre estul continentului. Când ţi se spune oficial, foarte clar, că „România şi Polonia s-ar putea afla în raza de acţiune a rachetelor ruse”, nu pasezi responsabilitatea către Ministerul de Externe, ci tu, preşedinte, în primul rând, preşedinte de stat, iei poziţie faţă de o declaraţie făcută tot de un conducător de ţară. Klaus Iohannis, însă este preşedintele care tace şi se plimbă. Ce mesaj să aibă el pentru Vladimir Putin, care face declaraţii ameninţătoare la adresa României dintr-o ţară tot ortodoxă, membră NATO, membră UE, aflată la doar câteva sute de kilometri de noi? Premierul, şi el, la fel de troglodit, în weekend nu are timp de ţară, cum nici în cursul săptămânii. Dacă americanii nici măcar nu ştiu unde se află România pe hartă sau cum îl cheamă pe preşedintele nostru, ruşii numără la milimetru distanţa dintre bazele cu rachete din Crimeea şi radarul de la Deveselu. Nici premierul şi nici preşedintele nu vorbesc despre vizita – „ecumenică” – a lui Putin la Muntele Athos în termeni oficiali şi nici nu emit reacţii serioase în spaţiul public, măcar de dragul funcţiei şi al răspunderii, pe care o au în faţa poporului. Nu vorbesc nici despre luptele de la Verdun şi nici despre căderea Constantinopolului. Nu vorbesc despre nimic.
Vizita lui Vladimir Putin la Muntele Athos, o întâmplare? Nici vorbă! Cum nici întâlnirea patriarhului rus Kirill cu papa Francisc de anul acesta nu a fost o întâmplare. Ce s-a discutat acolo o să vedem mai bine la Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se reuneşte după 1100 ani, unde credeţi, unde altundeva decât la Constantinopol (astăzi Istanbul), în fosta capitală a bizantinilor, a ortodocşilor. Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care va avea loc peste câteva săptămâni este (după mine) cel mai mare eveniment, nu numai din lumea creştină, ci şi politic din acest început de secol zbuciumat, în care credinţa, necredinţa, unirea şi dezbinarea se prezintă cu procente aproape egale. În acest context, Putin – afişându-se alături de preoţimea de la Muntele Athos – dă un mesaj clar că Rusia, cea mai mare ţară ortodoxă din lume doreşte, împreună cu liderul său, să îşi asume o mare răspundere pe plan mondial din această privinţă. Mizând pe cartea creştină, e posibil ca Moscova să descopere o nouă formă de dominaţie, renăscând Imperiul Bizantin şi o dată cu el şi… pretenţiile ruseşti.
Între timp, locaţia Marelui Sinod Ortodox s-a mutat din Turcia, în Grecia, mai precis în Insula Creta, pe motiv că Turcia nu este o ţară creştină. Dacă aceasta ar fi singura motivaţie este greu de crezut. Cert este că modificarea a survenit, lucru care dă o notă de suspans evenimentului şi posibilitatea jurnalismului de investigaţie să afle adevărul.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)

INTERVIU
ÎN DIALOG CU GEORGE PETROVAI
Despre Sighetu Marmaţiei există o vorbă, mai puţin folosită astăzi, însă des uzitată în secolul trecut, anune că e locul unde se agaţă harta în cui. Pe timpul „Epocii de Aur”, fiecare absolvent de facultate se afla la emoţia repartiţiei şi dincolo de notele obţinute la examenul de licenţă, era indispensabilă  relaţia pe care o avea cu aparatul de partid. Dincolo de această explicaţie, Sighetu Marmaţiei este cu adevărat vârful ţării, spaţiu geografic şi intelectual de excepţie. Nu despre frumuseţile maramureşene se va vorbi în cele ce urmează, ci despre scris şi relaţia sa de-o viaţă cu un mare cultivator de cuvinte, un prolific auto de articole şi lucrări cu specific filosofic. George Petrovai este astăzi un nume cunoscut şi datorită internetului, iar articolele sale, dincolo de pertinenţa stilului de abordare, ţin la verticală virtuţile omeneşti, prea mult puse la încercare în acest sfert de secol al tranziţiei şi post-tranziţiei.
Sunteți un iubitor al culturii în general și al filosofiei în special. De unde această plăcută înclinație?
Ah, dacă am ști așa ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință, iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.
Nu spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui ipostază: adevăr-frumos-sacru.
Revenind la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă, ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am fost tratat ca un nelegiuit...
Având în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.
Iar setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și „sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.
Apoi, după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în cărți tipărite...
Aveți vreo predilecție către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și printre care vă regăsiți?
Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort suplimentar din partea lectorului curajos.
Căci e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale filosofiei:
a) După cum muzica, cea mai subtilă și mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului însetat de adevăr;
b) Dacă, ne spune P. P. Negulescu în tratatul Problema ontologică, științele particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.
Referințe în materie de autori? Cea mai bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele anterioare.
Și iacă așa, chiar neurmând un plan riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali, neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.
Da, ne încredințează P. P. Negulescu, pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.
Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I. Kant, iar fără Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling, Hegel).
Prin urmare, filosofia este cuceritoare pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul cugetării!
Credeți că se mai citește filosofie în zilele noastre?
Păi probabil că se mai citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din palme și după  ureche sau copiind pe rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți. Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată, atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților - este musai ca prin lectură neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale. Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de tine un maestru…
Într-o cumplită lume a banului și a acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.
Dar asta nu neaparat pentru faptul că filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în mijlocul căreia îi este dat să trăiască.
Da, căci pe lângă eroismul gândirii sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el – căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască, ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere, onoruri, putere, plăceri.
Nu în acest chip anapoda pentru logica neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii, de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau Fr. Nietzsche?
La urma-urmei treburi aproape firești dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!
Se poate vorbi de o criză a identității conceptelor filosofice?
Se știe foarte bine că limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.
Limba română este o bună probă în acest sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de trecerea timpului.
Filosofia nu se abate de la această regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite dinspre fizica relativistă și cuantică.
Cu toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai subtile trăiri ale gândirii.
Firește că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor) și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor filosofice, ea sigur este pe drum.
În România avem exemplul bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului XXI?
Da, în perioada interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși, savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici, inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.
Bineînțeles că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian, C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, D. D. Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.
Prin urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură: semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100 existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea Europeană.
Filosofie se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.
Ce calități ar trebui să întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?
Cred că în momentul de față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente, sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.
Cum primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază pe ea.
Trei ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:
1) Pe lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și de
operații logice precum analiza, sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.
2) Întrucât gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în literatură.
3) Nu doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile neliniști ale gândirii.
Un portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie de acela pe care P. P. Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea formulării juste a concluziilor.
Societatea noastră este într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?
De ce, mă rog, școala și învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea vine și prosperitatea reală.
Mai este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.
Mă întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele moderne: pământul și materia cenușie?...
Cică Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile ajungi să guști din nectarul esenței sale.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu
 
CARTILE ZEIT
ÎN CALEA TIMPULUI. DESTĂINUIRI, DE RODICA MOISE IANĂŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.
Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.
Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.
Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...
Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…
Cărarea vieţii i se conturează Rodicăi Ianăş doar în prezenţa iubirii. Dacă, la început, viaţa e cerută cu implorare divinităţii (Tristeţea are ochii mei…/Mai lasă-mi, Doamne, viaţa!), cu fiecare vers, înţelegem că ea se hrăneşte cu speranţa regăsirii, a trăirii plenare a sentimentului erotic, real sau oniric, ca împlinire sau proiecţie a sufletului feminin, însetat de dragoste.
El, bărbatul, umple viaţa femeii, într-un tainic legământ, dând sens vieţii ei:
De n-ai fi TU, ziua ar avea culoarea nopţii…,/Să construim un Rai în doi… spune, pasional şi definitiv, autoarea.
Ea se esenţializează, se depersonalizează… devine Femeia, nu mai e doar Rodica Ianăş. Şi tocmai în această ieşire din sine, spre esenţa sufletului feminin, rezidă farmecul şi puterea scriitoarei.
La vârsta bunicii să mai vorbeşti aşa despre iubirea-pasiune?… ar spune un lector de 20 de ani, citind: Mi-e dor de noi,/Cei care-am fost,/Cei care-am mai putea să fim!,/Am străbătut o viaţă ca să te găsesc,/Barcă…la mal!, Vreau să locuiesc în inima ta,/Să te aştept pe prispa casei…,/Să luăm iubirea în braţe/Şi viaţa de la-nceput!
Dacă începi să citeşti, timid şi neîncrezător, dar răbdător, rând cu rând, vei simţi cum lectura devine tot mai captivantă, că eşti atras într-un torent de văpaie, că farmecele îndrăgostitei te cuprind fără scăpare, ca un descântec.
La mijlocul volumului, închis ca într-o inimă, sălăşluieşte cel mai profund poem: Sunt la-nceput şi la sfârşit de drum./Spre care capăt să mă-ndrept?/Firesc ar fi s-o iau de la-nceput/Şi să amân sfârşitul cât mai mult./Se poate să fii tânăr când nu eşti?/Se poate să iubeşti când trebuie să mori?/Cine decide ce să faci, când viaţa ţi-e potrivnică de două ori?
Iubirea pierdută în tinereţe şi regăsită, după ani de tristeţe, pare să însenineze toamna vieţii: Hai să aprindem văpaia iubirii,/Să fim două torţe în noapte!,/Ne căutăm de-o viaţă/Şi ne găsim la final…,/Aş vrea ca dorul să devină faptă/Şi frunzele să stea la locul lor!,/Aş vrea să locuiesc în gândurile tale/Să ştiu că, în sfârşit, acasă am ajuns…
Câtă frumuseţe şi câtă exaltare! Câtă seninătate şi câtă dorinţă!
Indiferent de vârstă, sex, religie, grad de cultură, nu poţi să nu striveşti emoţii şi dorinţe alături de autoare. Speranţa pluteşte în versurile ei şi-n palmele tremurânde ale cititorului, care ţine evlavios cartea Domniei Sale, mărturie a unei inimi care nu şi-a pierdut tinereţea şi nici încrederea în oameni, în Dumnezeu şi în darul fiecărei zile.
După clipa de extaz, urmează, inevitabil, trista prăbuşire.
El, din motive neştiute, se îndepărtează… Doamne, de ce le dai oamenilor iubirea…, Dacă nu-i laşi să se stingă împreună?,/Nu cred în puterea ta de a străbate singur/Anii care ne despart…,/Oare de ce te-am iubit?/Nu ştiu.../Tu mai ştii?
Carte a sentimentelor zguduitoare, a experienţelor târzii, În calea timpului, readuce în atenţia noastră, spre final, toamna, ca anotimp interior şi exterior, ca leac de iubire: Norii au lacrimi în ochi./Soarele, prietenul lor de joacă,/S-a ascuns printre galaxii.,/La poarta sufletului meu nu-ncearcă nimeni să mai bată…/Am pierdut cheia./O voi mai găsi vreodată?,/Iubind, eu m-am pierdut pe mine…,/Am fost plecată într-o poveste fără sfârşit…,/Din lumea ei, de dincolo de soare,/Toamna s-a întors către noi…,/Am obosit să curgă Timpul peste mine…
Şi, totuşi, resursele sufletului feminin sunt inepuizabile. Învinsă de neiubire, speranţe deşarte, dar şi de timpul nemilos, Femeia Rodica Ianăş nu depune armele, ci găseşte, în sine, puterea alegerii înţelepte: Aleg să-mi reconstruiesc viaţa,/Să fiu Eu în fiecare zi!/Aleg să merg mai departe…/Aleg VIAŢA!
În înţelepciune găsesc cel mai deosebit dar al acestui volum.
Femeia care ştie să aştepte, să spere, să iubească şi să renunţe, chiar şi pentru o clipă, cred că va rămâne mereu, În calea timpului, o întâlnire de excepţie, atât pentru un bărbat, cât şi pentru o femeie, pentru un prieten nou sau de demult, pentru un cititor de acum sau de peste ani.
Mult succes, Rodica Ianăş, pe calea Poeziei… fără sfârşit!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
 
REVERENTE CRITICE...
INVITAȚIE LA LECTURĂ - O CARTE PE LUNĂ – DULCI, DE DAN PURIC
(opiniile unui cititor)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și în mod sigur am reuși! E suficient să intrăm în una din zile într-o librărie. Să simțim mirosul de carte nouă, să ne fugă ochii pe nenumăratele titluri ale cărților din rafturi și să nu știm ce să alegem mai întâi. Putem lua la întâmplare orice carte, să citim câteva rânduri, poate chiar două-trei pagini, ca să ne facem o idee despre cartea respectivă. Sau putem cere asistența vânzătoarei, căreia să-i spunem ce vrem: ultimele apariții sau o carte de dragoste ori, pur și simplu o carte a unui scriitor român contemporan. Va fi, cu siguranță, un dialog plăcut. Indiferent ce cale vom alege, important este că am pus mâna pe o carte, că am răsfoit-o și poate că, odată convinși de ea, am cumpărat-o, ca să o citim acasa.  Și asta doar cu o carte, una pe lună! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea intra Dulci al cărei autor este Dan Puric, apărută în anul 2015, în București, la Compania Dan Puric. Are 182 de pagini și este un jurnal al unui câine, care descrie lumea românească, așa cum o vede el. Structura sa pe capitole scurte permite lecturarea facilă, lăsând loc pentru analiză după încheierea unui capitol. Căci fiecare capitol reprezintă câte un tablou desprins din experiențele cotidiniene, tablou care se poate concretiza în câte o idee filosofică, pentru a lăsa cititorului loc de reflecție până a doua zi când va relua cartea.
La prima vedere, ideea de a citi jurnalul unui câine nu pare atrăgătoare. Nu trebuie tratată situația în aparențe, pentru că Dulci, personajul principal, este o personificare, autorul atribuindu-i gândurile, expresiile, observații, trăirile și emoțiile adultului trecut de vârsta tinereții. Acest binom om-animal, după cum consemnează Gheorghe Ceaușu, în paginile aflate la finalul cărții, reflectă o lume răsturnată, ce reflectă felul în care câinii îi văd pe oameni. Pe de altă parte comunicarea lui Dulci cu prietenul ei, Astor, este savuroasă și dă substrat lecturii. Prin aceste două personaje se realizează o descriere sensibilă dar și obiectivă a lumii în care trăim.
Folosind un stil simplu (căci un câine nu este sofisticat, nu?), cu o exprimare limpede, din care emană căldură (deoarece Dulci descoperă lumea stăpânului său și mai ales este îngrijorată de stările pe care acesta le are de-a lungul timpului) textul lui Dan Puric are o notă de melancolie dar și de învăluitoare liniște născută din sentimentul pe care îl contruiește în cititor atunci când parcuge cartea: acela că mai există cineva care îi înțelege trăirile, care vede lumea cu aceeași ochi, trăind aceleași temeri, că se adresează unei generații care își caută identitatea.
Cartea Dulci este o carte care îndeamnă la un fel de trezire interioară, care răspunde nevoii de înțelegere a sinelui și a lumii. Observând cu răbdare și îngrijorare stările stăpânului său, Dulcii realizează portrerul adultului care a experimentat două perioade de guvernare - cea comunistă, ferindu-se de „hingherii de oameni” și cea democratică, în care trebuie să suporte diferențele izbitoare. Romanul este o analiză a omului care, neîmpăcând-se cu ceea ce se întâmplă în jurul său, experimentează stări precum răbdarea (ca o expresie a îmblânzirii), singurătatea, tristețea etc. cu toate formele lor, ușoare sau acute, trecătoare sau perene.
Un ansamblu de teme își fac rondul în fața cititorului: nefericirea și tristețea (profundă – născută din decepția produsă de oameni); povestea sufletelor triste, prăbușite; singurătatea (neauzită, maximă sau singurătatea dimpreună); oamenii de altă dată, în opoziție sau în relație cu oamenii de azi, care au o nouă educație (educația mizeriei!); prețuirea timpului; libertatea, ca infinitate sufletească; viața (care ar trebui să dureze cât dragostea, restul fiind rătăcire); oamenii comuni (cei mai periculoși, ușor de dresat) și oamenii aparte (rasa superioară, cu privirea senină, clară, dar cu un aer de tristețe). Dan Puric scrie despre starea de neliniște, pace sufletească, viața interioară; mai despre cunoaștere ca unitate de măsură a timpului, despre fericire, despre țară și eroii care o țin în viață și despre multe altele.
În final, Dulci este o carte mai mult decât frumoasă, care, deși analizează societatea modernă românească, precum și omul și experiențele sale, trăite prin tristețe și singurătate, are un efect surprinzător asupra cititorului: regăsirea candorii și a dorinței de a excela sufletește. Această carte a redat în paginile sale câteva din acele „povești ascunse de muțenia pământului”
Rămâne să alegeți dacă citiți cartea dar, să nu uitați că, fiecare carte citită vă va aduce o imensă bogăție.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)

„MÂINI  ADUNATE ÎN POALĂ” DE AURICA  ISTRATE
Nesomnul unei nopţi pentru citirea volumului... Nesomnul altor nopţi pentru desţelenirea gândurilor... Şi... o explozie de înţelegere!...
Volumul Mâini adunate în poală - povestiri - semnat de Aurica Istrate, editura InfoRapArt, Galaţi, 2015, 132 de pagini, vede lumina tiparului după alte două cărţi publicate de autoare: Petarde reci, versuri, editura Contrafort, Craiova, 2011 şi Toamna cuvintelor desculţe, versuri, editura InfoRapArt, Galaţi, 2012.
Cele 15 povestiri, cu titluri sugestive (Muşcătura din lună, Vremea lupilor, Blestemul, Grădina, Întoarceri, Casa de la vale, Potopul, Ursul şi viţelul, Mâini adunate în poală, Bădiţa, Întoarcerea Veronicăi, Bădiţă Mihai, Minte sondajele, U.P.U., Gânduri), adună în paginile cărţii întâmplări ce ar putea părea ca aparţinând genului de proză scurtă. Fapul că acţiunea fiecărei povestiri nu este plasată într-un spaţiu imaginativ, dimpotrivă, şi că personajele se întovărăşesc între ele prin diferite grade de rudenie, aparţinând aceluiaşi areal spaţial rememorativ, ne convinge definitiv că autoarea şi-a rostuit demersul creator în interiorul unei zone biografice, demers ce se constituie într-o adevărată geografie literară.
Scriitoarea Aurica Istrate a pornit să se scalde în apa amintirilor ce dăinuie din vremea când era o ţandără de fată (Gânduri, pag. 124), copila pentru care mama a croit cămăşuţă cu altiţă, pentru tine, fetiţă! (Întoarceri, pag. 87), cu locul de rădăcină la Oglinzi, în casa ce adăpostise odată şase perechi de ochişori căprui (idem, pag. 58), alături de perechea mamă a ochilor căprui şi perechea tată a ochilor căprui (idem, pag. 58). Într-o căutare continuă, se întoarce pe plaiurile copilăriei sale şi, măiestria condeierului surprinde cu puterea gândului condiţia umană a oamenilor care au poposit în acest loc geometric al trecutului propriu, vorbind despre viaţa acestor persoane-personaje cu trăiri obişnuite, într-o viaţă care ar fi putut rămâne simplă şi neştiută, dacă, la o intersecţie neaşteptată a destinului, tragismul unor întâmplări nu ar fi schimbat-o definitiv.
Întâmplările încep detaşat, cu Tincuţa a lui Costache a lui Ţârlic, care rămâne grea în timp ce este de ajutor pe la canton, la gospodăria unuia, Gâtlan pădurar peste lanţul codrilor ce străjuieşte Cetatea Neamţului (Muşcătura din lună, pag. 5). Bănuiala că feciorul care se va naşte ar putea fi al aceluia, amărăşte viaţa lui Costache, cel ce avea din neam, oricum, paharul în sânge (Întoarceri, pag. 69). Când Victor, băiat mare, află de această bănuială se bucură: - Mulţumescu-ţi, ţie, mamă, că nu-s fecior de beţiv... că ţârlicii ăştia au paharul în sânge... Acum plec şi eu la bodegă, ca tot flăcăul... (Muşcătura din lună, pag. 23). Sfârşitul povestirii este neaşteptat. Peste ceva timp, Costache, cuprins de deznădejde, se spânzură, în timp ce: Două făpturi nedesluşite lovesc cu pumnii în poartă. Între ele, aşternută pe jos, o umbră...- Ia-ţi feciorul, Tincuţo! S-o îmbătat şi s-o încăierat cu unii. (idem, pag. 25). Se naşte o întrebare chinuitoare: oare, al cui fecior era Victor?
Am exemplificat cu aeastă povestire (la fel sunt şi celelalte!) pentru a preciza modul în care autoarea îndividualizează tipologia ţăranului rămas în sat sau risipit în lume, semănat pe diferite ogoare sociale, ca şi seminţele duse de vântul împrejurărilor (pe front, la şcoli, cu serviciul la oraş), de unde, într-un fel sau altul, fiecare se întoarce acasă pentru a trăi acolo, pentru a se recupla la realitatea amintirilor care persistă şi astăzi sau, pur şi simplu, pentru a se odihni alături de străbuni la fel ca Ilie, care nu s-a mai întors din armată decât plânset (Întoarceri, pag. 63), pentru a poposi în aşternutul gliei neamului său.
Prozatoarea foloseşte din plin mijloacele artistice ale creaţiei literare desăvârşite, pentru a transfera propriile emoţii şi hârjoneşte în ochii cititorului metaforele, comparaţiile, personificările, alegoriile...În cartea sa nimic nu este obişnuit: în urma tălpilor mamei ploaia sângerează (Potopul, pag. 93); sprâncenele... ca un pâlc de mărăcini(Grădina, pag. 52);în năvala lupilor Dealul cobora. Cobora cu scântei cu tot (Vremea lupilor, pag. 35); Luna, cu o muşcătură vie pe chip, sare gardul. (Muşcătura din lună, pag. 24); Dealul flămând muşcă din soare (Grădina, pag.51); Poarta grădinii mă cheamă... suspină încet, se învoieşte, mă lasă să trec (idem, pag.50); ...pietrele aţipesc din nou (idem, pag. 54); Maranda... vântură o cruce (idem, pag. 54).
Descrierea este procedeul prin care excelează scriitoarea. Faptul că se opreşte asupra unui chip, dovedeşte că ea, Draga Bunicului (Întoarceri, pag. 61) nu-i poate uita pe niciunul. Nici pe bunica Ioana, o furnică harnică şi curată (idem, pag. 62), păstrată în poveştile celor ce au ştiut-o, nici pe bunica Oruţa, venită în familie să poarte de grijă celor cinci orfani de mamă, ea însăşi o fată mititică, puţin stafidită (idem, pag. 63), nici pe bunicul Constantin, cel cu sufletul ca o fântână proaspăt sfinţită (idem, pag. 59), bătrân cu barbă albă, cu mustăţi întoarse, cu ochi de sihastru, cu vorba domoală, aşezată vorbă... (idem, pag. 60). Sau părinţii, Ion şi Maria, cei care Se roagă pentru neruga noastră, pentru gândul cel bun,... (idem, pag. 56). Sau ochii mătuşii, albaştri de te înecai în ei (idem, pag. 51),  Maranda, cu basmaua trasă aiurea pe cap, cu faţa pământie, crăpată ca un ogor lipsit de ploaie (idem, pag. 51).
Prozatoarea nu se extrage din carte, jucându-se într-o încercare de ficţiune de care are nevoie fiecare scriitor... Nu... Aurica Istrate trăieşte cu adevărat! Pentru că este de acolo, din eternitatea moldavă a Ozanei cea frumos curgătoare, căreia i se adresează cu patos: „Ozană, Ozană, / Leagăn de ape, / Rai din povestea / Lui badea Ion, / Mă crede, Ozană, / Mă iartă, Ozană, / De casă, de casă, / Tare mi-e dor...” (Întoarceri, pag. 57), de lângă pădurea foşnitoare „raiul copilăriei mele” (idem, pag.73), unde „tare aş vrea să mă pierd...doar eu şi gândurile mele.” (idem, pag.76). Lasă aici păianjenii neîmplinirilor, să-şi vadă de treaba lor şi, făcând o diferenţiere între cele două stări de eu, zboară la o altfel de ântâlnire pentru a săruta florile de măr ale amintirilor.
Acolo, într-o casetă preţioasă, sunt păstrate chipurile celor dragi, acolo îi vine în amintire figura istorică a lui Ştefan cu plăieşii lui, acolo este Marele Ion Creangă, cel care zâmbeşte „din piatra înfiptă în grădina şcolii Humuleştilor” (Întoarceri, pag. 57). Tot pe acolo vor fi colindat şi ispitirile de gând ale lui bădiţa Mihai Eminescu, către care prozatoarea închină o epistolă de dor: „Mi-e anevoie, bădiţă, să purced până la ferestruica matale s-o dezgheţ cu răsuflarea gândurilor mele” (Bădiţă Mihai, pag. 119). Acolo sunt toţi cei pe care-i ştie, trăitori în altă lume, mai bună şi mai dreaptă, de unde ei „veghează veşnic” (Întoarceri, pag. 55). Tot acolo este „cireşul sădit de tata” sau mărul „cu braţe întinse, aşteptând să-şi îmbrăţişeze nepoata... Mă aşez pe genunchii lui de rădăcini...” (Grădina, pag. 50), pentru a-i asculta o nouă „...poveste cu tâlc” (idem). Acolo dăinuie amintirea mamei, tristă şi răbdătoare „cu mâinile adunate în poală” (Mâini adunate în poală, pag. 113). Acolo este pământul natal rămas să o aştepte, pentru că vânturătorii de lume şi de vieţi „nu au putut lua cu ei pământul...Pământul. Şi tată, şi casă, şi hrană. Pământul” (Bădiţa, pag. 115). Este lecţia pe care autoarea, această ostenitoare pe drumul amintirilor, a învăţat-o din vorba rămasă de la bunica Oruţa: „Un petec de pământ este asemeni osemintelor bunilor noştri...Pământul, pământul înseamnă rădăcină” (Întoarceri, pag. 72).
Scrierea acestor povestiri s-a născut din poezia sufletului autoarei, un suflet, care, iată, se îmbracă în hlamida pură a amintirilor şi se aşterne cu o tandreţe nesfârşită, în această scriitură plină de gingăşie. Dacă am putea considera acest volum de proză ca o scoică în care Aurica Istrate adună doruri, gânduri, sentimente „La început a fost nelinişte. Eu eram centrul neliniştii lumii. Prin mine treceau toate. Bucurie, durere, apus, răsărit, furtună, curcubeu..., toate.” (Întoarcerea Veronicăi, pag.117) pe care le depune în straturile de sidef ale nostalgiilor, am înţelege cum se izvodeşte o perlă, ce va fi lăsată zestre celor ce vor veni.
Volumul „Mâini adunate în poală”, semnat de Aurica Istrate, este un volum de proză scurtă, valoros în acest moment, în care literatura română abundă în lirica poetică, în timp ce proza şi dramaturgia suferă de o oarecare recesiune nemeritată. Sunt vremurile în care se scrie multă poezie, foarte multă chiar, mai mult sau mai puţin bună. Iată, în acest volum, povestiri care ne adună, pe noi cititorii, în jurul unei făclii de lumină a amintirilor, pentru ca întoarcerea spre ele să fie Acasă. „M-am întors la fântână, / M-am întors la ţărână, / M-am întors la izvor. Un fir de iarbă / Aş vrea să mă soarbă / De pe răzor.”(Întoarceri, pag. 89). O întoarcere, ca o închinare sfântă!
Felicitări, Doamnă Aurica Istrate!
Lucia Pătraşcu (Brăila)

SUFLETUL NOSTRU DE PAUL STREPOL
Volumul „Sufletul nostru”, semnat de Paul Strepol (Aurel Pop), tipărit la Editura Placebo, Brăila, în anul 2015, 177 pagini de proză, îmbogăţeşte Cuprinsul cu 7 titluri: 2009. Punjab. India; Muzica sferelor; Spumoasa boemă; Piaţa; Corcitura; Sufletul nostru; Cinci generaţii şi o Postfaţă. Este un volum cu tentă autobiografică, ce urmează la oarece distanţă după „Muşuroiul de speranţe”, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1991, precum şi altor lucrări tipărite în diferite publicaţii şi, precede alte două romane pe care autorul ni le anunţă cu generozitate, fiecare având un titlu incitant: „Cămaşa de forţă” şi „Instituţia curvei”.
Partrea întâi, intitulată 2009. Punjab. India, este relatarea experimentărilor unui ateu declarat încă din copilărie, care, mai târziu, va conchide că „modificarea accidentală a numărului de gene fusese adevărata cauză a apariţiei omului” (pag.8). Abia spre vârsta de 50 de ani, apar anumite întrebări existenţiale de genul „Care-i rostul meu în lumea aceasta?” (pag. 9), fapt ce-l determină să pornească în căutarea eu-lui pierdut, pentru a verifica parcă aserţiunea filozofului C.G Yung despre răul absolut, care, pentru fiecare individ, este  universul proximităţii imediate (pag. 9). Astfel, autorul, după ce lecturează texte aşa zise samizdat, pasaje din Coran şi multe Cărţi Sfinte, pentru a putea face comparaţii, ajunge la concluzia că Dumnezeu este unul. Şi atunci, depărtându-se de proximitatea imediată, care i-ar putea tulbura înţelegerea, porneşte în căutarea unui guru, care să-i deschidă căile către lumea spirituală. Călătorind spre India, către Lacul de cleştar, Amristar, participă alături de alţi colegi de grup la şedinţele din campusul spiritual, în satsangar, unde un Maestru prezidează satsang-urile, într-o meditaţie transcedentală. Această călătorie îi va aduce autorului o altă viziune asupra vieţii, înţelegând vorba Maestrului: „Tot ceea ce faci în viaţă, trebuie să faci bine”, pentru că „Adevărata inspiraţie vine de la Dumnezeu.” (pag. 26). Conştient că viaţa merge înainte, Paul Strepol priveşte relaţiile cu cei din anturajul său, cu detaşare, înţelegere şi înţelepciune, căci: „Nimeni şi nimic nu te poate conecta automat cu Dumnezeu - nici măcar un învăţător spiritual - numai tu însuţi!” (pag. 29).
Partea a doua, intitulată Muzica sferelor, începe a prezenta succint biografia autorului. Un copil obişnuit, care duce o viaţă normală până când, îmbolnăvindu-se, primeşte tratament masiv cu streptomicină (medicament apărut de curând în uzanţele medicale!) şi, ca o consecinţă nefastă, îşi pierde auzul. Abia acum încep problemele băiatului care trebuie să se obişnuiască şi cu deficienţa sa, dar şi cu noua stare socială creată de colectivizare. Elev care, cu eforturi majore, urmează o şcoală normală, ce îi solicită efortul aproape autodidact de învăţare, fapt care-i va deschide apetitul pentru lectură. Trecuse la munca de jos: „ocupaţia mea de căpetenie era cea de văcar...cu un băţ bine înfipt la subsuoară şi nasul într-o carte .” (pag. 39), în timp ce tatăl său, asemeni tuturor bărbaţilor din sat „luase calea şantierelor”, printre cei ce umpleau gările de „băşti” (pag. 39),însemnul muncitoresc al devenirii foştilor agricultori. Elevul nu neglija zâmbetul primăvăratec al primelor idile, care îi inspiră timide încercări lirice, nici pregătirea pentru admiterea la liceu, finalizată mulţumitor. Elev de liceu  ţinteşte admiterea la facultate, deşi „eu pierdeam vremea cu literatura, pozele şi rachetele” (pag. 47), iar încercările sale literare prevestesc preocupările de mai târziu. Amintirea banchetului de absolvire a liceuluiteoretic Ion Agărbiceanu din Jibou, rămâne ca o „ O floare uitată pe bancă” (pag. 52) şi tânărul, eludând „ruşinea de a fi surd” (pag. 53), porneşte spre Bucureşti, întru cucerirea ciberneticii. Acolo, la facultate, întâlneşte diferiţi colegi şi profesori. Cursuri şi examene, pentru depăşirea cărora „... baza învăţării devenea studiul individual!” (pag. 61), metodă aplicată de Paul Strepol încă din clasele mici. Metoda chirurgicală de implant cohlear, ce i-ar fi putut reda deschiderea către lume, rămânea un obiectiv de neatins din cauze financiare, dar şi din faptul că acest outsider a privit lucrurile filozofic: „Neauzind gălăgia lumii, un stres înfiorător, poţi auzi mult mai uşor muzica sferelor!” (pag. 62).
Partea a treia, intitulată Spumoasa boemă, ne conduce în lumea literară aflată în „turnul de fildeş” (pag.69) artistic-boem, o lume plină de reviste literare şi oameni de cultură, pe care proaspătul student, cel ce avusese primul debut literar în revista Familia, în anul 1970, o frecventează cu un apetit nedisimulat pentru tot ceea ce însemna viaţă culturală. Încurajat de acceptul lui Fănuş Neagu: „ - Te public!” (pag. 76), tânărul urmează, totuşi, sfatul scriitoarei Sânziana Pop,  care-l atenţionează: „Literatura, Paul, să ştii, este o aventură! /.../ Scrisul va progresa odată cu experienţa...” (pag. 76) şi finalizează anii de facultate. Este prezent în boema bucureşteană, cunoaşte şi înţelege menirea scrisului, deşi stratificarea în tagme a condeierilor (învârtiţii din presa literară, culturnicii şi cooptaţii!), îl dezamăgeşte pe acest om, care declară cu amărăciune: „Iar când te ajungeai cât de cât, descopereai că faci parte din plebei”(pag. 71)Peste câţiva ani, statornicit la Brăila, intră în „fauna locală de specialitate” (pag. 71), participând la cele două cenacluri şi încercând să editeze reviste literare, precum Diamant şi Aligatorul, pentru a simţi că „ţine legătura cu visul din turn (pag.69). Opţiune greu realizabilă, pentru că „marketing-ul” cuvântului scris şi publicat nu avea acea fluenţă necesară pentru a se impune într-o economie de piaţă. „După revoluţie, scriitorii au trecut în banca lor / ... / nişte negustori amărâţi /... / la tarabele pieţei...” (pag. 96).
Cu aceste prime titluri, autorul a invitat cititorul într-o biografie ce începe cu perioada coacerii, a înţelepciunii, simţindu-se dator să se întoarcă la vremea începuturilor, apoi la timpul devenirilor, pentru ca, sub celelalte titluri ce urmează, naraţiunea să curgă odată cu schimbările socio-economice ce intersectează cercul vieţii celor din proximitatea imediată şi, implicit, al său. Având păreri pertinente despre tot ceea ce se întâmplă, scriitorul Paul Strepol ia în considerare şi respectă învăţătura marelui filozof, guru şi învăţător indian Osho, cel care apreciază că: Iubirea nu se naşte în voi decât dacă deveniţi un cerc perfect: un întreg mulţumindu-se cu sine. Atunci iubiţi tot ceea ce vine spre voi.
Partea a patra, intitulată Piaţa, este un adevărat compendiu de specialitate, care începe cu descrierea târgurilor săptămânale din Jibou, continuă cu „piaţa liberă, strict limitată” (pag.98), pieţele brăilene, care funcţionau ca oriunde altundeva, neuitând nici de acel „mic trafic de frontieră” (pag.100), cunoscut de toţi. Lucrurile se complică atunci când, după 1990, legea permite autorizarea micilor afaceri „de buzunar” (cuş-cuş, alcool din porumb şi grâu, etc.), deşi „Era la mintea cocoşului că nu toţi indivizii au putut ajunge patroni”(pag.107), cei mulţi fiind nevoiţi să rămână în starea iniţială sau mai puţin de atât. Ca o persoană care a făcut un pas mai hotărât în economia de piaţă, Paul Strepol avea facă un bilanţ în prag de retragere „Ce ai realizat într-o viaţă de om?” (pag.) Şi constată că poate răspunde senin că a fost un consumator (lucru obişnuit!) pe piaţă, dar şi producător pentru piaţă.
Titlul al cincilea, Corcitura, este o adevărată lecţie de convieţuire, consecutivă întâmplărilor de la Tg. Mureş, o lecţie în care nu se mai discută despre un român sau un maghiar, ci despre cei care, provenind din familii mixte, corciturile, devin, fără voia lor, victime colaterale, dacă părinţii lor nu reuşesc să înlăture, în micile conflicte ce apăreau în casă, nuanţa de „coloratură naţională” (pag.125). Numai atunci când aceia puteau concluziona înţelept: „Naţia e naţie, dar familia e sfântă.” (pag. 129), lucrurile căpătau o turnură paşnică.
Titlul al şaselea,  Sufletul nostru, cel care dă şi numele volumului, împodobeşte ca o piatră de safir acest cerc magic, acest inel de cununie cu viaţa, cum ar putea fi considerată biografia lui Paul Strepol, o biografie plină de căutări şi întrebări.. „Pentru că a fi liber, negreşit înseamnă a fi: demn, cinstit, curajos, harnic, vizionar?” (pag. 132), se întreabă autorul. Toate acestea ar putea fi sugrumate de situaţia momentului, însă „Trebuia să existe ceva mai puternic decât toate calamităţile, muşcând precum rugina din trupul şi spiritul naţiunii?” (pag. 133). Este o întrebare retorică, pentru că autorul cunoaşte deja răspunsul: „Cu toţii îl ştim, pentru că-l avem, chiar dacă uneori îl uitasem complet, îngropat sub molozul resemnărilor! El a făcut Revoluţia ?! Sufletul nostru?!” (idem).
Partea a şaptea, intitulată Cinci generaţii, constituie un fel de epilog explicativ, care doreşte a motiva incursiunea la care ne-a invitat Paul Strepol printre propriile sale trăiri, împletite cu viaţa celorlalţi, pe care-i enumeră. Fie antecesorii săi, cei care au cunoscut sau au fost ei înşişi consideraţi duşmani de clasă (marii proprietari de pământ, proprietarii de companii private, intelectualii sau chiaburii). „Cele cinci generaţii, despre care am scris mai sus...victime din cele două războaie mondiale, plus comunismul” (pag.154). Fie succesorii, cei care constituie generaţiile mai tinere, speranţa, pe care „se poate conta, din acest moment...” (pag. 135).
Postfaţă, este partea care încheie acest volum, scris ca o declaraţie de dragoste: „încerc să te manipulez prin iubire, cum făceau mama şi tata, în cea mai îndepărtată copilărie...” (pag.158), trimiţând către cititor propria sa profesiune de credinţă: „Am iubit nespus de mult sfânta libertate, în virtutea căreia, ai dreptul să faci doar ce-ţi place, aşa cum îţi place, acolo unde-ţi place...” (pag. 64). Un mesaj pe care Paul Strepol îl dăruieşte din sufletul său, sufletului nostru!
Lucia Pătraşcu (Brăila)
 

 

SPIRITUALITATE
CREDINŢA – VESTITOAREA ŞI FĂURITOAREA ADEVĂRATEI FERICIRI UMANE
În urmă cu câteva zile m-am întâlnit, vorba poetului, absolut din întâmplare în centrul Sighetului cu preotul Gheorghe Codrea, actualmente stabilit în Baia-Mare, unde – împreună cu fiul lui, preotul Florin Codrea – slujește la parohia ortodoxă „Buna Vestire”. După obligatoriile firitiseli, puse de capricioasa întâmplare la îndemâna cunoștințelor (ne cunoaștem de ani și ani), la despărțire el mi-a înmânat un exemplar din Buna Vestire, revista bianuală de cultură și spiritualitate (nr.19 din cel de-al 11-lea an de când apare), editată de parohia omonimă, în colaborare cu Asociația filantropică cultural-creștină Martyria, ambele fundații (revista și asociația) fiind puse pe picioare și coordonate de energicul Florin Codrea. (Din interviul acordat de acesta jurnalistului Mircea Crișan, aflăm că „portofoliul Asociației Martyria cuprinde mult peste 100 de proiecte majore, pe lângă cele de parcurs, regăsite de-a lungul unui an calendaristic” și că „proiectele sociale de ajutorare a nevoiașilor se desfășoară pe tot parcursul anului, nu numai în pragul marilor sărbători”. Iar eu spun că așa se cuvine, ca toate bisericile din România să se implice efectiv și neîntrerupt în oblojirea acestei supărătoare răni-paradox provocată de postdecembrism - țară încă bogată și cu tot mai mulți cetățeni aduși de cârmuitori la sapă de lemn...).
Câteva cuvinte lămuritoare despre titlul ales, mai precis despre binomul credință-fericire. Doar în strânsă combinație, adică generos alimentată de credință, fericirea nu este o sisifică zbatere și autoamăgire umană, respectiv o amarnică și nestatornică iluzie, așa cum se prezintă toate nefericitele fericiri pe care bieții pragmatici caută să le edifice cu ajutorul bogățiilor exterioare pe șubredul fundament al neliniștii lăuntrice. Iar neliniștea, o știm cu toții, este consecința firească a credinței omului în orice altceva (bani, putere, plăcere etc.), numai în Cel ce toate le-a făcut nu. Căci după acceptarea grozăviei nitzscheene că „Dumnezeu a murit”, astăzi suntem martorii mai degrabă nepăsători decât neputincioși ai lentului și neîntreruptului proces de decreștinare a Europei, prioritar a Europei occidentale, cu (ne)buna știință a opulenței și fariseismului biruitor dându-se uitare faptul că tocmai el, creștinismul, i-a așezat pe europeni în loja planetei, și pentru ca tot astăzi, ca o imensă bătaie de joc la adresa secularelor jertifiri românești întru apărarea întregii creștinătăți medievale de pericolul turco-tătar, Uniunea Europeană să-și deschidă larg porțile în fața milioanelor de neomigratori mahomedani...
Fiecare dintre noi poate contribui cu o câtime la îndreptarea actualei stări de lucruri, doar dacă vom urma porunca hristică: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”, adică procedând potrivit acelui lapidar și atât de suculent îndemn al unui părinte din veacurile de început ale creștinismului: Iubește și apoi fă ce vrei! Da, căci slujind din toate puterile inimii dragostea  jertfă, nu poți să mergi decât pe calea binelui, anume pe calea spre mântuire, care cu necesitate trece prin inimile semenilor.
Taman asta ilustrează redactorul șef  Florin Codrea în editorialul său „Riscul mărturisirii credinței”: Nu doar că putem, dar chiar trebuie să achiesăm cu toții la misiunea creștină, însă numai după înnobilare „cu divina responsabilitate față de destinul celui de lângă noi și, deopotrivă, al nostru”.
Vine apoi rândul preotului Gheorghe Codrea, președintele acestei fundații moral-spirituale,  ca în articolul „Crezul și misiunea Bisericii” să ne relateze despre pelerinajul făcut cu elevii Liceului Pedagogic din Sighet, astăzi Liceul Regele Ferdinand, la mănăstirile din nordul Moldovei și despre memorabila întâlnire la mănăstirea Sihăstria cu părintele Ilie Cleopa. Cu adevărat memorabilă, inclusiv prin surprinzătorul răspuns primit la întrebarea: „Părinte, ce să facem, dar, mai ales, cum să procedăm în misiunea noastră la parohie pentru a aduce cât mai mulți oameni la biserică?” „Da’ ce, a răspuns venerabilul monah, dumneata aduci oameni la Biserică? Dumnezeu îi aduce, nu dumneata!”
Fără inutile sofisticării și despicări ale firului în patru, scrisă simplu, diversificat (cuprinde, aidoma unui foarte elegant magazin, poezii, un mic rebus, sfaturi pentru părinți, noțiuni de apicultură etc.) și atrăgător, inclusiv pentru copiii deja antrenați în diverse proiecte, revista are toate șansele ca pe viitor să crească simțitor din punct de vedere valoric, asta deoarece se află pe mâinile unui înzestrat colectiv redacțional: Daniela Onț (redactor șef adjunct), Georgiana Bondrea (secretar de redacție), Maria Halász, Daniela Ștefan și Marius Florin Sima (Redactori), partea de grafică și tehnoredactare revenindu-i iscusitului Alin Marcu.
Un plus de atenție din partea cititorului merită frumoasa și mult înțeleapta epistolă trimisă de Sf. Vasile cel Mare lui Nectarie și soției acestuia la moartea fiului lor („Mângâiați-vă unul pe altul!”), precum și articolul lui Marius Sima despre preotul martir Florea Mureșan și misiunea lui duhovniceasco-umanitară între anii 1953-1958 în parohia Suciu de Sus.
N-am s-o lungesc mai mult, deși revista realmente merită să fie analizată în detaliu. Nu de alta, dar n-aș vrea ca lungimea textului să-i obosească pe cititori. Pe de altă parte, în acest chip vreau să le stîrnesc cititorilor (sau, mă rog, unora dintre ei) într-atâta curiozitatea, încât să caute respectiva revistă ca s-o lectureze din scoarță-n scoarță.
Închei cu următoarele opinii personale:
1) Da, doamnă Georgiana Bondrea, este minunat atunci când avem sub ochi modele umane (unde sunt modelele postdecembriste pentru tineri?), vasăzică oameni care calcă apăsat pe calea adevărului, frumosului și binelui. Dar cu toate că în textul „Biserica și omul” vă arătați neîncrezătoare în schimbarea venită doar din interior, eu continui să cred că aici se află motorul schimbării substanțiale a omului. Iar creștinismul, urmând exemplul Mântuitorului, prin credință și iubire a pus în mișcare acest motor vital, adică – așa cum just susține mărturisitorul Petre Țuțea – a înfăptuit singura revoluție din istoria umană. Toate celelalte evenimente, pe care ne-am obișnuit să le numim revoluții (iacobină, bolșevică, decembriada românilor etc.), nu sunt esențiale, ci numai aparențiale.
2) Doamnă Daniela-Maria Ștefan, dați-mi voie să mă îndoiesc că suferinzii se vindecau de îndată ce înghițeau pământul din fața chiliei Sfântului Arsenie Capadocianul. Nu-i mai cuminte din partea noastră să admitem ceea ce Însuși Mântuitorul i-a spus leprosului vindecat, anume că s-au vindecat/mântuit prin propria lor credință fierbinte?
În aceeași ordine logică a lucrurilor, consider că Arsenie Capadocianul n-a încălecat măgărușul nu din multa lui dragoste pentru animale, ci din umilință: Pur și simplu a refuzat să-L imite pe Iisus Hristos!
3) Într-adevăr, copiii au mare nevoie să fie mereu călăuziți, inclusiv la navigarea pe internet.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
BLUETOOTH
Puterea maximă utilizată de dispozitiv şi raza aproximativă de acţiune (numită domeniu) a unui dispozitiv Bluetooth depind de clasa de putere în care este încadrat acesta. Astfel, dispozitivele din clasa 1 utilizează o putere maximă de 100mW, având domeniul de 100m. Dispozitivele din clasa 2 utilizează o putere maximă de 2,5mW, având domeniul de 10m. În sfârşit, dispozitivele din clasa 3 utilizează o putere maximă de 1mW, având domeniul de 5m.
Domeniul efectiv variază în funcţie de condiţiile de propagare, configuraţiei antenei şi condiţiilor de funcţionare a bateriei. În cele mai multe cazuri, domeniul efectiv al dispozitivelor din clasa 2 este extins dacă acestea sunt conectate la un dispozitiv de clasă 1, comparativ cu o clasă 2 pură.
Astăzi sunt utilizate următoarele versiuni ale specificaţiilor Bluetooth:
- versiunea 1.1: oferă suport pentru canale necriptate;
- versiunea 1.2: oferă o viteză maximă a transmisiei de 0,7Mbps;
- versiunea 2.0: a fost adoptată în anul 2004, oferind o viteză maximă a transmisiei de 2,1Mbps;
- versiunea 3.0: a fost adoptată în aprilie 2009 de SIG, permiţând o viteză teoretică de transfer a datelor de până la 24Mbps;
- versiunea 4.0: a fost adoptată în iunie 2010; include protocoalele Classic Bluetooth (protocoalele moştenite), Bluetooth High Speed (bazat pe Wi-Fi) şi Bluetooth Low Energy (consum redus de energie).
Bluetooth este un protocol bazat pe pachete, cu o structură master-slave pentru a regla traficul în reţea. Când două dispozitive stabilesc o legătură Bluetooth, unul are rolul de master (stăpân), iar celălalt de slave (sclav).
Două sau mai multe dispozitive Bluetooth pot utiliza în comun un canal al unui piconet (pico-reţea). Un dispozitiv master se poate conecta într-o pico-reţea cu pân la şapte dispozitive slave active, însă aceste roluri se pot schimba în orice moment. Dacă într-un domeniu spaţial se află mai multe pico-reţele, fiecare lucrează independent, având acces la întreaga bandă de frecvenţe. Se pot forma mai multe pico-reţele şi acestea se pot lega ad-hoc între ele, formând un scatternet, pentru a realiza configuraţii flexibile de comunicaţii şi schimburi de date.
Deoarece semnalele radio pot fi uşor interceptate de către terţe părţi, protocolul Bluetooth include proceduri de securizare. Există patru metode folosite pentru a asigura securitatea unei conexiuni Bluetooth (într-o aplicaţie se poate preciza care dintre metodele de securitate se aplică unei conexiuni):
- autentificarea: se verifică identitatea fiecărui dispozitiv din reţea;
- pairing: procedura prin care se autentifică două dispozitive, bazată pe stabilirea de comun acord a unei parole care se introduce de către utilizatorii ambelor dispozitive; după parcurgerea procedurii, cele două dispozitive apar unul celuilalt ca fiind sigure (trusted); procedura trebuie parcursă o singură dată, nefiind necesară la următoarele conexiuni între cele două dispozitive;
- autorizarea: procesul prin care se decide dacă un dispozitiv din raza de acoperire are sau nu voie să acceseze un anumit serviciu;
- criptarea: asigură confidenţialitatea datelor trimise, folosindu-se o cheie între 8 şi 128 de biţi.
Profilele Bluetooth reprezintă modele de utilizare a acestei tehnologii, descriind principalele aplicaţii Bluetooth şi dispozitivele cărora le sunt adresate. Unele profile se pot baza pe altele, între ele existând o relaţie de interdependenţă. Dispozitivele Bluetooth implementează diferite seturi de profile. Pentru ca un dispozitiv să suporte un anumit profil, acesta trebuie să implementeze trăsăturile obligatorii ale profilului respectiv. Conform specificaţiilor Bluetooth, profilele se încadrează în următoarele categorii: profile generale, profile orientate pe model de utilizare şi profile adiţionale.
Un calculator personal care nu are inclus Bluetooth poate fi utilizat cu un adaptor Bluetooth, conectat în mod obişnuit pe portul USB. Acesta îi va permite calculatorului să comunice cu alte dispozitive Bluetooth (e.g., telefoane mobile, mouse-uri şi tastaturi).
Sistemele de operare moderne oferă suport pentru Bluetooth. Astfel, Mac OS include suport pentru Bluetooth începând cu versiunea Mac OS 10.2. Windows XP Service Pack 2 şi 3 include suport nativ pentru Bluetooth 1.1 şi 2.0. Linux include două implementări ale protocolului Bluetooth, dezvoltate de Qualcomm şi, respectiv, de Nokia. De asemenea, sistemele de operare bazate pe BSD UNIX (i.e., FreeBSD, NetBSD şi Open BSD) oferă suport Bluetooth.
Alături de Bluetooth, pentru reţele PAN se folosesc şi alte standarde de conectivitate, aşa cum sunt IrDA şi 802.15. Standardul IrDA (Infrared Data Association) permite comunicaţia punct-la-punct bidirecţională în infraroşu între dispozitivele conectate, cu o rată de transfer de maxim 4Mbps.
Standardele IEEE 802.15 se bazează pe modelul Bluetooth pentru a oferi conectivitate wireless. De asemenea, oferă interoperabilitate cu dispozitive care suportă 802.11. Standardul 802.15.1 asigură o lăţime de bandă de 1Mbps, iar 802.15.3 asigură 20Mbps.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
INTUIȚIA TIMPULUI LA EMINESCU ȘI ELIADE
Când Immanuel Kant vorbea de intuiția internă, adică de intuiția timpului, nu se referea la timpul real și matematic, al diurnului și al ceasornicului, ci la eternitatea sufletească, cea pe care termenii lui Begson, mai moderni, au consemnat-o în noțiunea de durată. Nu timpul matematic interesa îndeosebi geniul eminescian, căci nu finitul și nu dimensiunea limitată a efemerului puteau interesa geniul romantic, ci timpul ca durată, sau timpul imaginar prin atributele eternității lui.
Eminescu a început să gândească la realitatea sufletească a timpului atunci când a descoperit misterul pe care îl ascunde eternitatea. Spațiul și timpul i-au apărut ca două infinituri, care conțin sensul nostru existențial. Condiția omului și condiția zeului, ca două realități care se atrag, corespund celor două dimensiuni temporale care se suprapun și se invidiază totodată în Luceafărul. Norocul și prigonirea destinului fiind lumești, atemporalitatea și aspațialitatea fiind zeiești. Ca poet erotic, înălța condiția umană prin iubire până la înălțimea care tenta înseși zeitățile, făcând un elogiu duratei umane în eternul feminin, dar în același timp nostalgiind după eternitatea pe care încă n-a atins-o. Această dialectică a timpului e însăși dialectica ființei umane, duală, transgresivă și etern năzuitoare.
Sentimentul timpului real l-a dus pe Eminescu uneori la ideea de nimicire totală, alteori însă la dorința mântuirii prin moarte, posibilitate neîngrădită de a se reîntoarce în durată la izvoarele sufletului rătăcit de timp și istorie. Timpul real era o nedeliberată trăire a adevărului schopenhauerian, după care timpul e făcut pentru a ne conduce la moarte. Acest sentiment invadează sensibilitatea geniului.
S-ar putea spune că „drama omului și a timpului nu o trăiește decât acela care a separat timpul de existență și care în această disociere fugind de existență e apăsat de timp. Și acela simte cum crește în el timpul asemenea morții[1].
Sentimentul de caducitate, pe care îl generează timpul real este transferat de Eminescu de la individ la colectivitate, implicând dezastrul civilizațiilor care n-au rezistat dintelui vremii, stabilind convingerea că timpul real este un timp al morții care acționează cu forța implacabilă a destinului. În spirit schopenhauerian, asimilează viitorul cu trecutul, dând sugestia timpului care se rotește-n cerc, neaducând nimic nou. Mureșanu din poemul eminescian crede că viitorul îi este un trecut pe care-l vede întors.
Explicând dorința poetului de a discuta într-o lucrare antinomiile din jurul intemporalității din istorie, drept și politică[2], ce duce la concluzia pulverizării ideii de tridimensionalitate a timpului, sugestie ce-i venea din Schopenhauer, valida prezentul ca singur timp real și permanent. Aceasta nu însemna nici pe departe că geniul eminescian găsea în prezent durata sufletească, timpul imaginar. Prezentul etern rămânea doar un sentiment de prezență eternă a lucururilor, justificând ideea schopenhaueriană a timpului care se rotește în cerc, întrucât la filozoful Lumii ca voință și reprezentare, timpul se întoarce fără sfârșit asupra lui însuși.
Înainte de a încerca drumurile de acces către durată, versul eminescian cultivă în linia obișnuitului uman, dar cu vibrația artistică a geniului, iluzia, romantic încetățenită a reversibilității timpului. Același prezent real și permanent apare sub masca eternității sufletești. Timpul reversibil prin amintire a dat naștere romanței eminesciene. E vorba însă și de dilatarea prezentului până la anexarea tărâmurilor metafizice. Geniul poate să se valorifice în prezent, reamintindu-și din alte lumi trăite. În Dimantul Nordului, de exemplu, se dezvoltă tema memoriei pierdute și regăsite. Un fiu de rege merge în Orient ca să afle o perlă deosebită în mijlocul mării. Locuitorii îi dau o hrană prin care iși uită identitatea. Uitând scopul călătoriei sale și căzând într-un somn greu, se trezește și își amintește la scrisoarea primită de la părinții săi: „Adu-ți aminte de perlă”. În context eminescian, perla e sufletul avatarului regăsit, anamneza, reminiscența platonică, amintind cu toate de timpul care implică nemurirea, de durata sufletească a eroului. Sau, cum avea s-o spună în Sărmanul Dionis: „Nu totdeauna suntem din țara ce ne-am văzut născând și de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei care sunt făcuți în felul acesta se simt caexilați în orașul lor, străini lângă căminul lor și munciți de-o nostalgie inversă...Ar fi ușor a însemna nu numai țara, dar chiar și secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existența lor cea adevărată...Îmi pare c-am trăit odată în Orient și când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua vechile mele vestminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat[3].
Racordarea în preexistență prin „reminiscență”, prin acele fire invizibile ce leagă durata interioară a eroului eminescian de Tot, nu este singura cale de transgresare. Lui Eminescu i-a plăcut să aducă în basmul Făt-Frumos din lacrimă calitățile geniului înnăscut, care în persoana lui Făt-Frumos trece orice obstacol în calea sa spre bine. Acest geniu e scăpat de acțiunea „vremuirii”, trăiește în durată, adică este supraomenesc: „Ș-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea ca pentru feții frumoși, vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi[4]”.
Magie găsim și în zborul lui Hyperion către Demiurg. Trăind pământește iubirea, pentru care Hyperion călătorește către Demiurg pentru a obține dezlegarea de nemurire, este de presupus că în ființa lui trăiesc laolaltă un om și un zeu, adică timpul și durata, însă timpul nu se putea naște, pentru că nici Hyperion nu putea deveni om.
Așa cum în lucrarea amintită[5] Noemi Bomher vorbea despre spațiul mitic din opera eminesciană, într-un capitol anterior, aceasta discută prezența timpului mitic în scrierile lui Eminescu. Înainte de a aborda direct opera eminesciană, Noemi Bomher încearcă o definiție a timpului mitic în raport cu timpul real: „Omul modern se confruntă din perspectiva timpului său cu timpul originar. În creația artistică, un act este real în măsura în care el repetă un arhetip. Timpul istoric poate fi abolit prin imitarea arhetipului și a gestului paradigmatic. Astfel, un sacrificiu reproduce actul inițial și, în același timp, proiectează eul spre origini. Această trecere, din lumea profană în lumea sacră, comportă riscul prăbușirii, dar timpul mitic, fantastic, odată atins, învinge în imaginar toate obstacolele și eul atinge nemurirea[6]. Însemna concentrarea în jurul unei valosri impresionante pri
Inițial, analistul face referire la timpul mitic și la modul în care acesta este exprimat în opera lui Eminescu la nivelul limbajului. Astfel, timpul genezei și al originilor este exprimat prin intermediul imperfectului, iar pentru a sugera atmosfera mitică a timpului, Eminescu utilizează expresia populară și realizează trimiteri la acest timp prin intermediul personajelor mitice din diferite mitologii, în special din mitologia elenă. Numele geografice și istorice sunt, de asemenea, un semn al timpului mitic (Caucaz, Atlas, Balcani). Numele istorice ale lui Mircea, Baiazid, Basarab, Mușatin, Țepeș, sunt o altă marcă a timpului mitic suprapus celui istoric. „Timpul mitic este echivalent cu timpul etern. Eterna pace, Negura eternă. În acest spațiu poetic, personajul mitic se mișcă inițiindu-se pe sine și pe cititor în vremea de început, căci „unul erau toate și totul era una”. Starea pregenetică însemna concentrarea în jurul unei valosri impresionante prin nedeterminatul și nedefinitul opus lumii obișnuite, profane[7].
Somnul, de asemenea mai exact somnul ca stare de visare este considerat o marcă a opoziției între timpul real și cel mitic. Prin somn, individul se desprinde de timpul cronologic, profan și pătrunde în timpul originar, în illo tempore.
Întrucât structura temporală mitică presupune existența unei rupturi cu timpul cronologic, timpul mitic poate fi caracterizat nu doar prin structura in illo tempore, ci și prin suprapunerea timpului istoric peste cel mitic. Este ceea ce Zoe Dumitrecu- Bușulenga numea mitizarea istoriei: „Și această contradicție fundamentală dintre timpul istoriei românești și viziunea lui mito-poetică ce face din neființă dublura și obârșia și finalul vieții, contradicție vizibilă și din articolele politice, dă imaginea definitorie a importanței istoriei naționale în gândirea și opera eminesciană[8]. Timpul istoric se constituie prin continua raportare la timpul mitic, prin proiectarea istoriei în planul începutului, prin „integrarea într-un moment al istoriei lumii[9]”, după cum a urmărit simbolurile temporale D. Caracostea în analizele sale. Timpul istoric se raportează mereu la timpul mitic și de aceea marile evenimente ale istoriei sunt întotdeauna părți ale unui simbol ce este prezent în timpul istoric și încadrează totodată evenimentul.
Mircea Eliade a demonstrat că atitudinea modernă a artistului propune importanța deosebită a universului cultural, forța creatoare și distrugătoare a artistului însuși și certitudinea unei noi renașteri[10]. Romantismul a introdus în literatura preferința pentru istorie, modernul Eminescu a vizat în gândirea sa mitică un timp etern, ce devine, cauzele ultime sunt de fapt cauzele inițiale, iar sacralitatea este dată de apartenența eului individual prin suferință la eul colectiv.
În gândirea poetică eminesciană, timpul începuturilor este văzut din perspectiva gândului poetului. Perspectiva începutului mitic este egală cu aceea ce se va opera în viitor prin distrugerea lumii[11]. Reînceputul este realizat poetic prin destrămare și atitudinea specific eminesciană se datorează stingerii mișcării temporale, ca în Scrisoarea I:
În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rază printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și se-azvârl rebeli în spați
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”[12]
Este evident că pentru bătrânul dascăl cunoașterea a ceea ce are loc ab origine, în cosmogonie, procură și cunoașterea viitorului apocaliptic. Pentru gânditorul din sistemul mitic eminescian, începutul lumii nu este raportat la beatitudine, pe când finalul este reactualizat prin descoperirea unui moment fericit în ataraxie. Nu momentul nașterii este cel important, căci el a lăsat răul să invadeze lumea, ci momentul morții timpului; el își asumă adevărata renaștere, căci începutul rămâne potențial, latent, nu realizat, reîntoarcerea se face, conform logicii poetice, nu înapoi, ci înainte, prin viitorul în care eterna pace reîncheie și deschide ciclul înțelegerii structurii temporale.
Mircea Eliade a arătat că este posibil a omologa simbolic tenebrele prenatale cu acelea ale nopții de dinaintea Creației[13], dar este evident că în opera poetică eminesciană, momentul inițierii aparține fiecărui individ prin posibilitatea de a muri și a cunoaște adevărul prin gând, prin intuiție. Cel care înțelege lumea posedă cunoașterea trecutului și viitorului, începutului și sfârșitului. Preotul și filozoful, cunoscători deopotrivă ai adevărului prin pilde și prin intuiție, se detașează de ceilalți muritori prin cunoașterea răului, prin suferință (Preot și filozof).
Timpul sacru este rezultatul unei cunoașteri emise din prezent către sfârșitul lumilor, apoi către începuturi. Gândirea mitică eminesciană propune o reevaluare a structurilor mitice arhetipale, prin rețeaua poetică; viziunea cosmogonică eminesciană se constituie prin relație cu viziunea lui I. Kant, ce propune o naștere continuă și fără întrerupere, fără sfârșit, pentru că sistemul de corpuri cerești dispare după ce atinge un anumit grad de perfecțiune:
Universul, unul și infinit, ale cărui părți disparente formează varietatea infinită a universurilor, este adevărata pasăre Phoenix a naturii, care își dă foc și arde, pentru ca din cenușa ei să renască întinerită[14].
Din comparația pe care eruditul N. Bogdasov o face, reținem sugestia poetică și mitică kantiană ce propune nașterea cosmosului dintr-o materie ce este pretutindeni difuzată în spațiu, naștere realizată prin ardere – moarte – renaștere.
Timpul sacru înseamnă la Eminescu, conform autoarei Noemi Bomher, continuă geneză, iar geneza se face prin moarte și este gândită din perspectiva muritorului poet. Ioana Em. Petrescu aduce o minunată punctare a acestei teme prin descoperirea transformării divinului în neființă, deci căutarea morții veșnice pentru o renaștere veșnică: „Divinul devine la Eminescu neființă, determinare pură, care visează însă, în adâncul repaosului etern, să-și descopere sensul și se proiectează, cosmogonic, într-o lume oglindă. Gândirea umană e oglinda prin care divinitatea informă ajunge să se înțeleagă pe sine[15].
Conform opiniei lui Lucian Blaga, timpul mitic eminescian este trăitor în orizontul fundamental al timpului cascadă ce presupune o emanație originară ce se degradează în timp[16]. Alterarea cronică atinge cosmosul și omenirea, destrămarea ierarhică fiind un fundal mitologic al timpului.
La Eminescu, fluiditatea sacră a timpului mitic este disonantă cu timpul contemporan și cunoașterea timpului sacru este un drum al sfuerinței. Timpul mitic nu se schimbă, nu se epuizează, ființând în spațiul sacru al naturii, calitățile inițiatice ale poetului transferând imaginile timpului cronologic în interiorul conștiinței și sacarlizându-le. Timpul mitic este înțeles ca o metamorfoză continuă ce descoperă în incoerența lumii naturale ordinea lumii eterne. În spațiul infinit terestru, acvatic și uranic, al gânditorului creator, poetul percepe demiurgul etern din perspectivaprezentului. Demonul, titanul și geniul ajung în locul de ființare al timpului etern:
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri  se naște.
 
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”[17] (Luceafărul)
Timpul primordial echivalează cu dorul nemărginit, o sete ce te soarbe în adâncul uitării. Filtrarea timpului mitic prin melancolia poetică structurează timpul originar cu un drum căre o eternitate din care adevărul apare în ipostaza ciclică. Încifrarea timpului în sinele poetului este o sporire a tainei și nu o revelare a ei. Timpul uranic spațializat și istorizat se detașează de timpul profan prin devenire, prin fluiditate, prin inserarea în timpul interior, într-o epocă de nedeterminare misterioasă.
Mitul poetic al timpului se deschide în viziunea eminesciană către istorie, întrucât ființa cugetătoare are întotdeauna o structură arhică, este poetul orfic cunoscător al ascezei, al puterii magice și al puterii istorice, confundându-se etern în gestul mitic, în timpul originar. Ceea ce Mircea Eliade a demonstrat în Le Mythe de léternel retour, ideea de perfecțiune a timpului ciclic, organizat în jurul vârstei de aur, ciclu perpetuu murind și născând este vădit și în perdeaua temporală mitică eminesciană. Timpul mitic este impregnat de istorie și cunoscut de artist prin presarea timpului filozofic peste cel artistic și istoric. Înainte de Mircea Eliade, Blaga a definit această condiționare caracteristică a gândirii mitice eminesciene, tendința de prelungire din eternitatea timpului prezent către o structură esențială model.
Eminescu realizează cunoașterea ritmului originar, durata profană a nopții ce abolește timpul contemporan și adâncește prin suferință și vis întâlnirea cu timpul sacru. Pentru arhetipurile haosului și nașterii cosmice, Eminescu nu uilizează mituri triomorfe, cum sugerează Durand că se întâmplă în majoritatea mitologiilor[18], ci creează simboluri cosmogonice prin scheme generate de moarte. Cu toate că Eminescu vorbește de „nume” în mitologia sa poetică, semnificațiile izvorăsc din răsturnarea și îndepărtareade imaginile materiale: „ființa” este legată de „neființă”, care, la rândul ei, devine simbolică prin negare. În mitologia greco-latină se constată nevoia de antropomorfizare, pe când în imaginile eminesciene schemele sunt de negare a privirii umane: „nici ochi care s-o vadă”.
Eminescu creează simboluri și mituri deosebite de mitologiile în care coborârea în experiențele cosmogonice reprezintă un factor depresiv. Culoarea neagră, miezul nopții, bezna nocturnă apar ca substanțe ale timpului, dar timpul irațional, nemilos, este dorit, chemat.[19] Timpul sacru, timp esențial, diferit de durata profană, este realizat de repetiția pură și simplă a timpului cosmic, poetul căutând în momentul orei miezului nopții să descopere dimensiunile hierofantice ale timpului cosmic. Timpul mitic este repetabil și orice acțiune semnificativă se raportează la el, iar în istorie presupune descoperirea unei activități revelatoare. Timpul istoric devine, paradoxal, timp mitic, în măsura în care poetul se rupe de cronologie și se introduce la începuturi prin invocarea cosmogoniei. Tendința de a descoperi un moment esențial este legată de un ritual de purificare, de sugerare a extincției prin prezența unui ceremonial mortuar sau prin inversarea timpului profan, într-o noapte cosmică în care toate se nasc și mor.
Mirabela Radu (Craiova)


[1]Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Fundații, 1934, p. 162.
[2]Călinescu, George, Antihegelianismul lui Eminescu, Viața românească, XXV, 1933, 31 oct., nr 10.
[3]Eminescu, Mihai, op. cit., p. 324
[4]Idem, p. 211.
[5] Bomher, Noemi, Mit și mitologie eminesciană, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1994.
[6]Bomher, Noemi, op. cit, p. 91.
[7]Idem, p. 93.
[8]Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu, cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 14-15.
[9]Caracostea, D., Studii eminesciene, Ed. Minerva, București, 1975, p. 138.
[10]Cf.  Eliade, Mircea, Le Mythe de lÉternel retour, Paris 1949, Aspects du Mythe, Paris, 1966.
[11] Idem, p. 116.
[12]Eminescu, Mihai, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol I”, București, 1939, p. 106.
[13]Cf. Eliade, Mircea, op. cit., p. 77.
[14]Bagadasar, N., Studiu introductiv la Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, București, 1969, p. XXXVIII.
[15]Petrescu, Em. Ioana, Eminescu, modele cosmologice și viziune poetică, Ed. Minerva, București, 1972, p. 19.
[16]Cf. Blaga, Lucian, Orizonturi temporale, în Trilogia culturii, E.P.L, București, 1969, p. 55 – 57.
[17]Eminescu, Mihai, op. cit., I, p. 176.
[18]Cf. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, București, 1977.
[19]Cf. Eliade, Mircea, Traité d’histoire des religions, Payot, Paris, 1964, cap. Le temps sacré et le mythe de l’éternel recommencement.

TIMPUL ȘI SPAȚIUL LA MIRCEA ELIADE
Ca și la Eminescu, și în cazul lui Mircea Eliade trebuie stabilită încă de la început diferența între timpul mitic și timpul fantastic. Noțiunea de timp mitic este clar explicată de Eliade în  Le Mythe de l’Éternel retour, unde analizează diferențele între timpul mitic – ciclic - și timpul istoric[1]. Acțiunile omului primitiv sunt o comemorare permanenta, realitatea este trăită într-o manieră ciclică, biologic, ritmată de anotimpuri, de recolte. Timpul istoric, linear, nu există încă, este un timp mitic. Individualitatea omului este legată de evoluția acestei concepții către un timp istoric. Această evoluție a marcat, de asemenea, în mod direct, dezvoltarea romanului modern. Individualizarea personajului, ce caracterizează așadar romanul modern, este indisociabilă de noile concepte de spațiu și timp. Ele se modifică urmărind evoluția concepțiilor ce privesc individual. În epoca clasică, conceptele de spațiu și timp nu prezentau interes, însă o dată cu romanul realist, acestea obțin mai multă valoare.
Sacrul și profanul[2] este scrierea reprezentativă ce oferă mărturii puternice în sprijinul punctului de vedere creștin asupra lumii. Studiul lui Mircea Eliade asupra istoriei religiilor întărește opiniile lui Rudolph Otto (The Idea of the Holy), acesta susținând ideea că experiența religioasă este total diferită de experiența naturală. Ambele lucrări prezintă o dovadă împotriva poziției estetice conform căreia religiile sunt rezultatul proceselor naturaliste, mai degrabă decât un răspuns la o realitate supranaturală obiectivă.
De exemplu, Eliade arată că sacrul nu e același cu profanul și nu poate fi explicat ca rezultat al profanului. De asemenea, lucrarea lui susține ideea că, de fapt, Creștinismul este o împlinire a altor religii, depășindu-le, și nu una dintr-un șir foarte lung de religii.
Scepticii susțin că impulsurile religioase ale omeniriii sunt produsul proceselor naturale. Dacă astfel se prezintă situația, o analiză a ceea ce omenirea consideră a fi sacru și profan ar trebui să arate că profanul înconjură sacrul. Cu alte cuvinte, mărturiile ar trebui să susțină ideea că profanul dă naștere sacrului, că profanul este fundamental, solid și de neînlocuit, în timp ce sacrul este arbitrar, amorf și tranzitoriu. Oricum, așa cum demonstrează Eliade, dovezile conduc la o concluzie total opusă.
De exemplu, în discuția lui legată de spațiul sacru, autorul notează că acesta este considerat mereu partea reală a universului, în timp ce spațiul non-sacru este ambiguu și lipsit de o anumită structură. Cu alte cuvinte, sacrul este punctul solid, fix, de la care totul din  jur se orientează, în timp ce non-sacrul este o întindere fără formă și fără esență. Spațiul profan se caracterizează prin haos, omogenitate și relativitate, în timp ce spațiul sacru este ordonat, distinct și moral.
Profanul nu oferă o bază a existenței sacrului. Dacă realitatea ultimă este profană (haotică, omogenă și relativă), nu există o modalitate prin care să producă o realitate ordonată și fixă. Efemerul nu contează pentru etern. Pe de altă parte, eternul poate conta pentru efemer. Dacă realitatea ultimă (partea reală a existenței noastre) este sacră, este clar că aspectele profane ar putea, de asemenea, să existe. Lumina poate conta pentru întuneric, întunericul nu poate conta pentru lumină.
Eliade arată că sacrul este înțeles ca un loc unde eternul întâlnește temporalul, unde divinul întâlnește umanul. Acest tip de spațiu nu ar avea sens într-o realitate care este profană. Dacă realitatea ar fi profană, omenirea nu ar avea baza necesară pe care să construiască o realitate sacră. Pe de altă parte, dacă realitatea este atât sacră, cât și profană, capătă sens faptul că omul ar avea spații care să indice unde coincid cele două sfere. Ideea că religiile și spațiile sacre ce constituie parte integrantă a apariției acestora sunt rezultatul unei lumi pur profane nu se  potrivește actualului experiment.
Acest principiu poate fi observat în discuția lui Eliade despre construcția spațiilor sacre. El observă că o construire a unui spațiu sacru nu este opera omului, în sensul că omul a proiectat-o sau a înălțat-o prin propria dorință și prin propriul efort. Mai degrabă, spațiile sacre sunt construite după modelul zeilor. În construirea unui spațiu sacru, omul imită crearea lumii de către divinitate. Acest act este motivat de dorința de a evada din iluzia și relativitatea vieții profane. De asemenea, cred că acest lucru demonstrează că omul realității obiective încearcă să imite faptul că există. Scepticii ar susține că viața iluzorie a experienței profane este, de fapt, reală și că ar trebui acceptată ca atare, în timp ce viața „solidă” a sacrului este, de fapt, o iluzie. Oricum, acest lucru nu are sens. Umbrele nu produc pietre, pietrele produc umbre. Ceea ce este mai puțin real nu poate face ceva să pară mai real, ci se întâmplă mai degrabă invers. Omenirea nu alcătuiește povestiri ale creației cu construirea unor spații sacre, ci imită povestiri ale creației. Cu alte cuvinte, miturile noastre despre creație nu prezintă un zeu care să fie rezultatul spațiului și timpului; mai degrabă, spațiul și timpul sunt rezultate ale creației. Sacrul scoate la iveală realitatea absolută și, în același timp, face posibilă orientarea, așadar fundamentează lumea în sensul că fixează limitele și stabilește ordinea lumii. Profanul, pur și simplu, nu poate face acest lucru. Așadar, construirea spațiilor sacre este o altă dovadă împotriva ideii că sacrul este ceva profan, creat de om.
O altă opinie a scepticilor este aceea că religia reprezintă o evadare pentru cei mai slabi, care nu vor să facă față ambiguității și lipsei de sens a vieții. Ideea este aceea că oamenii religioși creează sacrul, o lume a visului și a imaginației, pentru a evita lumea reală.
Eliade observă că trăsătura esențială a oamenilor religioși din timpurile primitivea constituit o „obsesie ontologică”, o „nostalgie a ființei”. Sacrul nu presupune o evadare din realitate, ci o întoarcere la realitate. Este o ușă spre începuturile timpului, când omul și zeii trăiau împreună în pace și perfecțiune. Prin intrarea în sacru, omul tinde să recupereze lumea puternică, proaspătă și pură ce exista in illo tempore. Astfel, devoțiunea religioasă nu este o evadare sau o evitare a realității, așa cum ne-ar spune Kant, ci mai degrabă acceptarea oarbă a realității. Intrarea în sacru presupune acceptarea faptelor așa cum sunt ele. Pe de altă parte, încercarea de a trăi ca și cum lumea ar fi doar profană poate fi numită, mai degrabă, o evitare a realității. Omul care refuză să facă față sacrului este cel care încearcă să evadeze din ceea ce este cu adevărat real.
Sacrul și profanul oferă o serie de exemple ce susțin nu doar un punct de vedere supranatural asupra lumii, ci în același timp un punct de vedere creștin. Scepticii religioși vorbesc ca și cum starea naturală a omului nu este sacră, însă dovezile indică exact direcția opusă.
S-a încercat clarificarea termenilor sacru și profan în concepția eliadescă deoarece cea mai mare parte a operei sale fantastice se construiește tocmai în jurul acestora, personajele sale trăind într-un timp și spațiu profane și zbătându-se să pătrundă, pe cât posibil într-un spațiu și timp sacre.
În nuvela fantastică, timpul are rolul unui punct de întâlnire pornind de la care se răspândesc toate direcțiile tematice ale genului.
Fantasticul prozei lui Mircea Eliade se dezvoltă – în ciuda prezenței, într-un plan al textului, a numeroaselor aluzii la miturile culturii universale sau la aspecte aparținând spiritualității indiene – în jurul unei atitudini existențialiste profund autohtone. Criticul Sorin Alexandrescu scrie că supranaturalul povestirilor și romanelor lui Mircea Eliade se distinge de cel al scriitorilor străini prin atitudinea pozitivă, optimistă în fața vieții. Ceea ce subliniază criticul este faptul că originalitatea lumii fantastice construite de Eliade se regăsește exact în seninătate și în echilibru, în absența tragicului și a damnării. Fantasticul lui Eliade, scrie Sorin Alexandrescu, este benign și din acest punct de vedere rămâne profund românesc, deoarece în literatura română, consideră criticul, supranaturalul nu a devenit niciodată grotesc sau tragic.[3] Și această afirmație poate fi susținută chiar de modul în care personajele lui Mircea Eliade se situează în raport cu timpul; ele sunt caracterizate printr-o tentativă permanentă și asiduă de ieșire din timpul istoric pentru a regăsi un timp al mitului, al eternității, acțiune ce le dezvăluie o nouă față a realului, a lumii pe care ceilalți, profanii, nu o vor descoperi vreodată. Indivizii angajați în această permanentă căutare a drumului ce duce spre Centru regăsesc, de cele mai multe ori, răspunsuri la întrebări ce îi tulbură.
Timpul nu le dezvăluie doar aspecte negative. Deoarece personaje precum doctorul Zerlendi (Secretul doctorului Honigberger), Anisie, Ștefan Viziru, Ciru Partenie, Cătălina (Noaptea de Sânziene) sau Zaharia Fărâmă (Pe strada Mântuleasa), după încercări și experiențe spirituale comparabile celebrei căutări a Sfântului Graal, descoperă și pun în practică metode prin care să se vindece de efectele timpului. De fapt, chestiunea timpului constituie tema centrală a operei științifice și literare a lui Mircea Eliade. Într-unul din studiile sale, autorul observa că oamenii moderni nu mai știu cum să piardă timpul.[4]
Revenind la proza fantastică a lui Mircea Eliade, se poate observa că aceasta cunoaște mai degrabă două tipuri de personaje, eroii și antieroii. Primii au conștiința propriului destin în raport cu ceilalți. Aceștia sunt inițiații, care au capacitatea de a regăsi timpul sacru, primordial. Astfel de personaje sunt Zerlendi, din Secretul doctorului Honigberger, Bogdanof, Suren Bose și Van Manen din Nopți la Serampore și, apoi, protagonistul romanului Noaptea de Sânziene, Ștefan Viziru.
Cealaltă categorie include candizii, oameni naivi și simpli, care obțin lucruri importante, dar fără să știe acest lucru: modestul Zaharia Fărâmă, din nuvela Pe strada Mântuleasa trăiește într-un timp trecut, construit de propria imaginație și este anchetat de autorități comuniste care văd în el o adevărată amenințare. El este, de fapt, o Șeherezadă modernă, ce se îndepărtează de sentință prin fiecare povestire spusă.
În narațiunea Podul – text unde apăreau diverse aluzii la mitologie sau la motivele cele mai marcante utilizate de scriitor, precum camuflarea sacrului în profan, tema labirintului, coincidentia oppositorum, rolul ritualului, aluziile biblice – unul din cei trei naratori pronunță undeva o posibilă caracterizare a celui de-al doilea tip de eroi din proza lui Eliade: „Uneori, la anumiți oameni, sub aspectul celei mai stridente realități, se revelează structurile profunde ale realului. Structuri care altminteri, rațional vreau să spun, ne sunt inaccesibile[5]. Indivizii acestei a doua categorii, dând impresia de a fi foarte umili și nesemnificativi în ochii cititorului, sunt construiți, de fapt, pe acest model.
Digresiunea asupra posibilei tipologii a personajelor în opera lui Mircea Eliade a fost făcută deoarece, reprezentanții acestei lumi imaginare pun în practică ideile scriitorului despre o posibilă deplasare a omului modern, a frontierelor spațio-temporale ce-l înconjoară. De fapt, ar exista astfel o primă modalitate, pentru cele două tipuri de eroi din proza literară, de a învinge timpul.
O a doua posibilitate providențială, de asemenea, pentru individul modern, la care trimite literatura lui Mircea Eliade, poate fi găsită în simplul act al narării, al povestirii, al anamnezei. De altfel, scriitorul explică de mai multe ori că textul și literatura au ca rol principal continuarea, într-o societate profană, a funcției pe care mitul o îndeplinea în societățile arhaice, cea de punte între om și divinitate. Făcând apel la povestirile prezente în mituri, omul regăsește reperele necesare ale unei vieți eliberate de vidul existențial, de „Timpul-monstru”.
Interesul scriitorului pentru rolul jucat de Timp în narațiune în general și în structura nuvelelor sale a fost observat de majotitatea criticilor literari. Eugen Simion notează că multe din textele sale sunt construite în jurul unei scheme bazate pe ruptura de nivelul temporal.[6]
Mirabela Radu (Craiova)


[1] Cf.  Eliade, Mircea, Le Mythe de lÉternel retour, Paris 1949, Aspects du Mythe, Paris, 1966
[2]Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1995.
[3]Cf. Studiului introductiv Dialectica fantasticului în La țigănci și alte povestiri de Mircea Eliade, Ed.pt. Literatură, București, 1969, p. XLIX.
[4]Cf. Pierdeți-vă timpul, în Drumul spre centru, antologie, București, Ed. Univers, 1991.
[5]Eliade, Mircea, Proză fantastică. III. Pe strada Mântuleasa, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1991, p. 49
[6] Simion, Eugen, Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei, Ed. Junimea, Iași, 2006.

RĂDĂCINILE FANTASTICULUI ROMÂNESC
În ceea ce privește fantasticul românesc, se pare că rădăcinile acestuia, acceptate de majoritatea specialiștilor sunt folclorul, cărțile populare, gândirea mitico-magică, romantismul german și proza lui E. A. Poe.
În ceea ce privește folclorul, formele de viață populară au trăit dincolo de vreme, având un substrat magic și religios. În folclor, timpul și spațiul au altă funcție decât timpul și spațiul obiectiv. Diversitatea de forme ale creației populare poate fi înțeleasă numai prin raportare la prezența fantastică, experiența irațională de altădată. Doar tehnicile magice dezvăluie creația din adâncuri, din zonele obscure și variate ale sufletului omenesc.
Obiceiurile în legătură cu moartea ocupă un loc important. Nu există o teamă față de mort, ci doar față de mortul care ar putea deveni strigoi (sinucigașii, cei însemnați de rele, vrăjitorii și vrăjitoarele). Oamenii au fost interesați de practicile și riturile menite să-i asigure mortului călătoria în lumea de dincolo, temându-se de revenirea acestuia sub formă de strigoi.
Tulburați de enigme, oamenii au inventat prectici magice, în speranța că vor fi apărați de dezlănțuirea oarbă a stihiilor. Magia sau vrăjitoria sunt reprezentate de practici însoțite de descântece, farmece, vrăji – forme verbale cărora li se atribuia forța magică. Aceste practici magice presupuneau obiecte simbolice, babe (moașe, vrăjitoare, băbărese), moși (solomonari, vrăjitori, fermecători), existența unor cifre fatidice, figuri mitologice, personificări ale binelui sau răului, întruchipări demonice sau acțiunea naturii asupra bolnavului.
În povestirile sau basmele românești, specialiștii au descoperit 270 subiecte-tip fantastice. Poveștile au un tâlc social, vizând un conținut etic: moral, imoral, prostie, înțelepciune, cinste, ipocrizie, în funcție de personajele care sunt imagini generalizatoare ale binelui și răului. Poveștile cu animale au caracter didactic, snoavele au caracter satiric, iar legendele au caracter explicativ. În poveștile nuvelistice, personajele fabuloase au fost înlocuite cu personaje obișnuite. Povestitorii populari au renunțat la planul hiperbolic fantastic în favoarea realității banale. În basmele cu animale s-a folosit alegoria și se observă peste tot o tendință de a axplica ceva. Basmele românești sunt pline de realism, de viață, personajele fantastice nu sunt înspăimântătoare, chiar dacă locuiesc pe celălalt tărâm, nimic nu pare misterios și se remarcă optimism și un simț al echilibrului, într-un cadru peisagistic luminos.
Legendele se bazează pe fondul real al unei întâmplări istorice sau pe imaginarul mitologic. Acestea se apropie de basm, de credințe și superstiții, încercând să explice originea, existența, însușirile unor ființe, lucruri, fenomene. Legendele mitologice atribuie originea fenomenelor din natură unor personaje imaginare, de dimensiuni supranaturale. Multe din aceste personaje se vor regăsi în basmele culte și în narațiunile fantastice: duhurile casei, fata și muma pădurii, ciuma, ielele, joimărițele, pricolicii, piticii, uriașii, strigoii, zânele, alături de personaje din legende hagiografice apocrife: Sisoe, Crăciun, Sînpetru.
Rădăcinile fantasticului se întind și în poezia epică (eposul eroic), în baladele cu tematică variată. În apologul feeric se confruntă omul cu ființele fabuloase, mirificul se împletește cu realul plauzibil, eroii aparent nătângi intră în conflict cu dracii, cu moartea și cu tot felul de infirmi.
Scriitorii s-au inspirat din creația populară, au căutat simboluri, eroi deosebiți, practici magice, în dorința de a fi originali, răsturnând perspectivele tradiționale; au căutat izvorul irațional care le-a dat naștere și elementele universale. Un autor modern, atras de temele creației populare este interesat de anecdotă, dar și de pitorescul exterior, iar uneori de vocabular. Simbolul folcloric va fi interpretat original și pus în relație cu alte simboluri. Din snoave, autorii de scrieri fantastice au reținut caracterul satiric, demonstrativ. Creatorii sunt tentați de permanența mentalității mitico-magice.scriitorii din toate timpurile au valorificat mituri, eresuri, miracole cu ajutorul simbolurilor, alegoriilor, metaforelor desfășurate.
În folclorul românesc regăsim mituri populare, povestiri care ilustrează un eveniment creator petrecut la începutul lumii. Înzestrat cu puteri supranaturale, personajul mitic are trăsături simbolice. Într-un timp mitic acționează Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Muma Păsurii, care îndeplinesc fapte cu semnificații mitice. Regăsirea miturilor asigură refacerea unității interioare a omului, acestea exprimând un model moral și comportamental, în concordanță cu specificul spiritualității naționale. „Omul arhaic se valorifică pe sine în termeni cosmici, cu alte cuvinte, se recunoaște ca atare om, în măsura în care își identifică funcțiile în cosmos[1].
Lucian Blaga a diferențiat gândirea magică de gândirea mitică. Dacă mitul e o încercare de a releva un mister cu mijloacele imaginației, magia presupune trecerea de la imaginea unui lucru la un lucru analog. De aceea gândirea magică implică întotdeauna ideea unei substanțe magice sau a unei puteri magice. Pentru a arăta diferența între gândirea mitică și gândirea magică, Lucian Blaga s-a folosit de un exemplu concludent: imaginea de la începutul lumii, când Duhul Divin plutea peste adâncuri, cuprinde elemente mitice, dar porunca „Să se facă lumină!”, datorită căreia s-a făcut lumină, este de domeniul magiei.
Tudor Pamfile a alcătuit o colecție de folclor cosmologic românesc în care multe texte au elemente magice. Unele mituri nu au motive magice, iar magia poate fi lipsită de motive mitologice. În majoritatea cazurilor observăm o întrepătrundere a mitului cu magia, ceea ce generează confuzii. În trecerea de la folclor la literatura cultă, fabulosul feeric sau mitico-magic a fost preluat din imaginația colectivă și folosit individual.
Atât miturile autohtone, cât și miturile străine se regăsesc în operele literare ale scriitorilor români. La Eminescu, cercetătorii au identificat mituri dace, egiptene, mesopotamiene, indiene, la care se adaugă și „mituri inventate”. Pe de o parte, Mumele, zâna Dochia, Sarmis, Decebal, Ursitoarele, Strigoii; feciorul de împărat fără stea, pe de altă parte, Orphism și Demonism. Mitologia dacă este reprezentată de gigantismul și borealismul mitic inițial până la dacismul și daco-latinismul din ultima parte a creației. Sărmanul Dionis relevă dorința ieșirii din timp cu ajutorul magiei cuvântului, iar Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greacă.
Mitul metempsihozei pe care îl regăsim și în romanul lui Rebreanu – Adam și Eva, are ca punct de plecare mitul platonician al despărțirii androginului în bărbat și femeie, care se caută într-un ciclu de șapte vieți terestre. Profesorul de filosofie, Toma Novac, se află în agonie, în urma gloanțelor primite de la bărbatul amantei sale – Ileana. În compania lui Aleman și a Ilenei, protagonistul retrăiește în ultimele secunde ale vieții sale, întreaga viață pământeană și celelalte vieți anterioare. Două suflete se reîncarnează și se nimicesc până la a șaptea reîntrupare, când se produce contopirea spirituală. E o călătorie fantastică în șapte lumi, o călătorie a sufletului.
La Sadoveanu constatăm în unele narațiuni substanța mitologică sau atmosfera mitologizantă. Țăranul sadovenian, păstrător al lumii vechi, arhaice, patriarhale, este blajin, înțelept, păstrător al unor principii de viață statornicite din vremi imemoriale. Acesta se retrage în mijlocul naturii sau răbufnește cu violență penttu adevăr, dreptate, demnitate sau iubire pătimașă. țăranul sadovenian are înclinație spre confesiune și povestește întâmplări de altădată, petrecute în locuri specifice: crâșma, moara, hanul. Natura este reprezentată de zone mirifice, iar timpul în care se petrec întâmplările este mitic.
Cărțile populare au influențat folclorul și au reprezentat modele pentru diferiți scriitori, datorită coexistenței supranaturalului cu firescul, în conținutul istorisirilor. Cărțile populare în secolul al XVI-lea erau toate parabiblice, apropiate de basmul fantastic, având și un caracter moral în sens religios; cele care au apărut în secolul al XVII-lea proveneau din patrimoniul literaturii bizantino-slave, iar cărțile populare din secolul al XVIII-lea aveau un rafinament deosebit. În traduceri sau prelucrări, cărțile populare au format gustul literar al generațiilor din secolele trecute. Personaje și situații, vorbe înțelepte, expresii memorabile au alimentat povestirile fantastice de mai târziu. Unele sunt cărți populare, altele sunt cărți de autor, cărți de adâncă înțelepciune. În cărțile populare descoperim folclorul universal.
Mircea Eliade în articolul Cărțile populare în literatura românească, analizând trecerea de la religios la epic și apoi la didactic, a constatat fenomenul general al degradării fantasticului, ca urmare a laicizării acestuia, degradare care se împlinește prin coborârea în concret. Tot ce aparține extraraționalului (religie, magie, mit, legendă) se degradează odată cu intrarea în „istorie” și participarea la „devenire”. Procesul de laicizare începe cu transformarea mitului în legendă.
O altă influență asupra literaturii fantastice românești a avut-o, indiscutabil, romantismul german. O modalitate caracteristică prozei romantice este însuși fantasticul, în expresii variate, întoarcerea spre creații populare, curiozitatea pentru viața lăuntrică și pentru vis, simboluri și mituri. Încă de la apariție, fantasticul folcloric a pus accentul pe terifiant, demonic, fapte supranaturale. Un merit deosebit l-au avut în epocă Frații Grimm care au alcătuit trei volume de povestiri populare de atmosferă fantastică.
Romanul romantic e un amestec de vis și realitate, fantezie și meditație filozofică, terestru și supranatural, mister întreținut de atmosfera onirică. Jean Paul Richter consideră că acesta face parte din aceeași substanță cu visele care-i permit inițiere, mister, supranatural, fantastic, magie. Tieck inaugurează seria de romane poetice, fantastice, cu evaziuni în trecutul gotic sau prin intermediul experiențelor onirice. El susține ideea lui Calderon, după care „viața este vis”, iar artistul poate domina lumea după propria-i dorință.
E.T.A. Hoffmann duce la desăvârșire povestirea cultă. Cu o sensibilitate profund romantică, Hoffmann s-a impus ca un model universal. Kreisleriana este povestea stranie a unui muzicant. În narațiune identificăm câteva din trăsăturile artei sale: dedublarea personalității, matemorfoze bizare în animale, vise obsesive și misterioase, drama artistului între efemer și absolut. Cu ajutorul măștii, eroul își multiplică eul adevărat până la pierderea conștiinței propriei identități. În unele proze se amestecă fantasticul satanic cu fantasticul feeric, burlescul cu tragicul, în situații bufone, absurde, marcate de acumularea surprizelor. Ironia lucidă își păstrează calitatea și în apariții fantasmagorice.
Nu numai sentiment și fantezie găsim la Hoffmann, ca la toți romanticii, dar și critica iluminismului, veșnica nostalgie, satira necruțătoare, simpatia față de așezările mănăstirești. Veșnica nostalgie se reflectă în concepția sa despre dragostea de artist. La Hoffmann, fantezia nu abate atenția de la realitatea vremii lui ci, dimpotrivă, încearcă să o scoată mai bine în evidență. Vraja, în opera sa, intervine pe neașteptate, în cel mai obișnuit cotidian, descris minuțios, realist, cu precizia amănuntului. Magia coexistă cu ironia în ficțiunile hoffmanniene. Note terifiante provenite din romanul gotic, elemente mistice din scrierile lui Schelling, sugestii din cărțile medievale de demonologie, atracția pentru folclor, fascinația tenebrelor interioare, viziunea mitică, sondaje în straturile profunde ale conștiinței, atracția pentru simboluri, viziuni onirice, practici magice sunt câteva trăsături ale operei scriitorului german.
Nuvela Cezara de Mihai Eminescu înfățișează o poveste fantastică de dragoste, din mantaua lui Hoffmann. Eroina se îndrăgostește de călugărul Ieronim, care poza unui pictor. Idila ce amintește de Daphnis și Chloe de Longos, apoi de metafizica schopenhaueriană a iubirii cufundată în beția naturii. La fel ca în alte texte eminesciene, femeia este înger și demon deopotrivă.
În Gloria Constantini de Gala Galaction, Constantin, fiul unei turcoaice și al unui român se îndrăgostește de soția fratelui vitreg. Acesta găsește o comoară, vrea să fugă cu femeia iubită, dar este surprins și obligat de împrejurări să-și ucidă rivalul. Nu numai problema eredității, a obsesiilor, dar și motivul comorii blestemate amintesc de proza lui Hoffmann. Constantin e un posedat himeric, soția fratelui său e întruchiparea comorii în suprarealul care conferă textului polivalență semantică, specific fantastică.
Mihail Sadoveanu pune accentul pe misterul forței (Prisaca de altădată) sau pe misterul erotic (Povestea cu Petrișor). În atmosfera misterios fantastică; petrișor Dămian l-a învins pe vrăjitor. Ambiguitatea permite și o altă interpretare. E posibil ca protagonistul să fi visat această întâmplare, în timp ce fugea călare din calea vrăjitorului. În Ochi de urs, Culi Ursake, pădurarul, urmărește un urs și are deodată sentimentul că a intrat într-o lume misterioasă. Nu găsește nicio explicație și are impresia la un moment dat că a fost ademenit de necuratul, pe celălalt tărâm. Ochiul ursului ar fi ochiul diavolului (N. Manolescu).
Pentru Vasile Voiculescu, magia este un exercițiu al voinței. Ea nu poate exista în afara adormirii rațiunii, fără o pregătire sufletească. În Iubire magică, oamenii trăiesc într-un spațiu arhaic, adună aur din râu cu o piele de berbec și puricii pe un vârf de cuțit. În final, asistăm la o metamorfoză cumplită. În locul femeii tinere care-i tulburase mințile eroului, se afla o strigoaică cu ochii de albuș de ou răscopt. Flăcăul din narațiunea Lostrița, îndrăgostit de o lostriță pe care o prinde și o scapă în râu, cere ajutotrul unui vrăjitor, care-i dă o lostriță de lemn (tema dublului). Un alt caz de magie întâlnim în Ultimul Berevoi. În speranța că vor scăpa de un urs care sfâșia vitele, oamenii mergând la vrăjitor. Acesta nu reușește să pornească vitele împotriva ursului și, orgolios, se îmbracă într-o piele de urs, iar cireada se repede asupra lui, ucigându-l.
O altă sursă de inspirație pentru scriitorii români o constituie proza fantastică a lui E. A. Poe. Fantasticul trebuie înțeles ca o formă de reacție preromantică împotriva raționalismului iluminist. Este strâns legat de Renașterea gotică din Anglia, unde apare interesul pentru nocturn, misterios, tenebros, supranatural. Romanul gotic sau romanul negru a impus ca model pe Horace Walpole care cultivă straniul, terifiantul, enigmaticul. Neverosimilul, absurdul, introducerea pe neașteptate a elementelor supranaturale sunt câteva caracteristici ale narațiunilor.
Satanismul romantic a fost pregătit de romancierii gotici. În Anglia secolului al XIX-lea era o adevărată industrie a misterului, în special povestiri cu fantome, cu elemente din tradiția gotică. Mari scriitori ca Dickens sau Collins au folosit de multe ori tehnica misterului. După ce formula gotică a fost introdusă în America de Charles Brockden Brown, proza romantică a cunoscut o evoluție deosebită, de la umor sentimental la ironie, de la burlesc la grotesc și absurd, la simboluri specifice, parabole, mituri filosofice.
E. A. Poe a preluat elemente din romanul gotic englez, cât și elemente din fantasticul german. Dacă literatura fantastică germană se bazează mai mult pe sugestie decât pe analiză, fantasticul lui Poe are în vedere, în primul rând, analiza, în timp ce sugestia devine la el o tehnică pentru a releva aspirația spre mister, spre zonele obscure ale sufletului, spre dependențe oculte. Se poate vorbi în cazul lui Poe de un raționalism pragmatic, gust pentru fastuos, rafinament împins până la morbid, interes pentru doctrine esoterice, mit aristocratic alimentat de iluzii, interes pentru criptografie. E un fantastic lucid și analitic, anticipând „psihologia abisală”, cu tendințe de psihologizare și interiorizare.
La scriitorul american nu mai contează relațiile obiective, stranii, între fenomene, ci proiecția subiectivă, anormală, morbidă, exprimată de un eu torturat. Eul povestitorului se confundă cu acela al eroului unei aventuri terifiante, care apare în ipostaza de maniac, obsedat, nebun. În narațiunile lui Poe, fantasticul nu mai presupune, ca la Hoffmann, o negație a raționalului, ci este o modalitate de a analiza situațiile-limită. Scriitorul american consideră misterele psihicului omenesc mai impresionante decât cele referitoare la supranatural și menține în scrierile sale o tensiune de mister nerelevat.
Demonul romantic nu mai e un revoltat. La Poe, demonismul este interior, cu o structură morbidă; o atmosferă pesimistă cu personaje care suferă de un rău metafizic. Prozele sale insistă asupra elementului fantastic – halucinatoriu, prezentat din interior cu ajutorul mărturisirii. Halucinațiile pot părea realități, iar faptele reale doar halucinații. În anumite proze, fantasticul este folosit în sens simbolic sau alegoric. Dar aceste elemente simbolice nu anulează efectele de sugestivitate magică. În alte povestiri observăm artificialitatea existenței personajului, descompunerea interioară a acestuia.
Eminescu a fost influențat de scriitorul american în scrierea narațiunilor Toma Nour în ghețurile siberiene, Fragment, Archaeus, Avatarii faraonului Tla. I. L. Caragiale, cu amestecul de realism și fantastic din La hanul lui Mânjoală, amintește de Poe. Elementele terifiante, senzaționale, erau pe placul simboliștilor români. Remarcă acest lucru în poemele în proză ale lui D. Anghel și Ștefan Petică, Sfinxul lui N. Davidescu; Descântecul și Flori de lampă de I. Vinea, Din paharul cu otravă și Jupânul care făcea aur de Adrian Maniu. Cazuri tenebroase și enigmatice au fost dezvoltate în opera lor de I. Minulescu, A. E. Baconski, Gib. I. Mihăescu; farsa tragică și istoria extraordinară cu predilecție pentru halucinații la Al. Macedonski, D. Anghel, Ștefan Petică, Ion Vinea; straniul, insolitul, substituția realitate – mască la I. Minulescu, A. E. Baconski; situații-limită, îmbinarea realității cu visul, explorarea profundă a inconștientului, a enigmaticului și misterului la Mateiua I. Caragiale, Al. Phillippide.
În Remember, Mateiu Caragiale evocă un fapt divers, misterios. Aceeași tehnică a misterului va fi aplicată și în fragmentul Sub pecetea tainei. Se reține portretul personajului efeminat, care avea stări nervoase și înfățișare de strigoi; îl atrăgeau podoabele, științele oculte, era enigmatic. Este asasinat și aruncat în râu, apoi pescuit, dar nu i se poate stabili identitatea. Naratorul preferă taina, rătăcirile sufletului omenesc; un fapt concret din realitate este plasat în vis.
Astfel, așa cum am arătat mai devreme, fantasticul românesc este complex, având la bază atât elemente specifice folclorului autohton, cât și izvoare specifice romantismului lui Hoffmann sau operei lui E. A. Poe.
Mirabela Radu (Craiova)
 

[1]Eliade, Mircea, Comentarii la Legenda Meșterului Manole.

DESPRE CARACTERUL ŞTIINŢIFIC AL FILOSOFIEI ŞI ISTORIEI
Fiind atât de amplă (în antichitate cuprindea toate formele cugetării omeneşti) şi atât de prezentă în viaţa de zi cu zi a omului din toate timpurile (Stagiritul spunea că filosofează şi acela care pretinde că n-are nimic de-a face cu filosofia!), firește că aidoma culturii, ce cunoaște sute de definiții, filosofia a fost definită în fel și chip: de la „bătrâna” definiție atribuită lui Pitagora – „Filosofia este dragostea de înțelepciune”, trecând prin aristotelica definiție „Filosofia este arta artelor și știința științelor” și până în vremurile noastre, când ba se spune cu prudență despre ea că este o formă a conștiinței sociale (dar ce naiba o fi această conștiință socială?!), care reflectă cea mai generală concepție despre lume, societate și om, ba că ar fi știința lucrurilor inteligibile, respectiv știința despre ceea ce se situează dincolo de lumea perceptibilă, accepțiune în care filosofia este totuna cu metafizica (realitatea situată dincolo de lumea fizică).
În pofida acestor asigurări venite de la corifeii filosofării, în inima noastră tot mai stăruie un sâmbure de îndoială: Este cu adevărat filosofia o știință? Pentru că, suntem avertizați de P.P.Negulescu în Problema ontologică, orice știință își are obiectul și metoda ei! (Iar eu adaug că nu trebuie să uităm nici de legile proprii și nici de limbajul specific.)
De asemenea se știe că un studiu temeinic se bazează pe triada observație-experiment-raționament. Din toate aceste instrumente de lucru, indispensabile în activitatea omului de știință, filosoful se folosește într-un mod copios de raționament și doar într-o mică măsură de observație, un raționament care deseori face casă bună cu imaginația (după același Negulescu, am avea următoarele trei forme ale metafizicii: simbolică sau poetico-mitologică, dogmatică și critică).
E drept că în mii de ani de cugetare filosofică limbajul a evoluat și s-a îmbogățit pe linia specializării (existență, spirit, ființă, obiect/obiectiv, subiect/subiectiv, materie, mișcare, spațiu, timp, devenire, salt, cantitate, calitate, cauză, efect, noțiune, idee, formă etc.). Dar nu îndeajuns de mult ca orice gând să poată fi turnat în concepte clare și distincte, motiv pentru care subtilul Miguel de Unamuno a apelat deseori la ajutorul contradicției, iar profundul Martin Heidegger a fost nevoit să facă în scrierile sale o adevărată echilibristică lingvistică.
Ce să mai spunem de legi (ne declarăm mulțumiți doar cu Legea negării negației și cu discutabila Lege a acumulărilor cantitative și salturilor calitative?) sau de metoda cercetării filosofice a realității: unii sunt pentru metoda deductivă (de la general spre particular), alții pentru metoda inductivă recomandată stăruitor de Francis Bacon (urcarea de la particular la general, predilecta metodă de lucru în științele particulare), ba chiar pentru experiența intuitivă (intuiția intelectuală a subiectului cugetător).
Iată de ce ne spune P.P.Negulescu că dacă științele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, în filosofie „neexistând un corp unitar de principii admise deopotrivă de toată lumea, pe care să le putem citi în orice manual”, studiul ei se face în mod istoric (se studiază fiecare filosof în parte). Și tot ilustrul profesor Negulescu ne înfățișează în tratatul Problema ontologică cele două funcții ale filosofiei: funcția analitică sau critică și funcția sintetică sau dogmatică.
Ce se poate spune despre științificitatea istoriei după aceste precizări? Părerea mea este că nu stă la acest capitol cu nimic mai bine ca filosofia. Ba parcă nițel mai rău dacă avem în vedere faptul că ea este prima vizată de aspiranții la nemurire (documente și informații intenționat distorsionate, respectiv prezentate într-o lumină favorabilă pentru atotputernicul de-o clipă ce se dorește mare sculă istorică) și tot ea este schimbată până la sluțire, adică după nevoile ideologiei cârmuitoare. De florile mărului se spune că istoria este scrisă de învingători?...
Dovadă istoria scrisă la comandă în perioada bolșevismului biruitor la orașe și sate (mai bine spus scandaloasa răstălmăcire din perspectivă marxisto-ceaușistă până la nivel de concept: consacratul Mircea cel Bătrân devine la vrerea primului cârmaci al țării Mircea cel Mare, locul lui Ioan Vodă cel Cumplit, cumplit în luptă și cu boierii trădători, este luat  de Ioan Vodă cel Viteaz etc.), ca după Decembriadă ea să fie într-atât de greu încercată prin indolența istoricilor autohtoni (unde-i adevărata istorie a străbunilor noștri traco-geți?) și la porunca străinilor, încât – iată – orele de istorie din școli se tot împuținează cu fiecare nouă programă școlară.
Dar dincolo de aceste triste realități la nivel oficial, rescrirea istoriei (justa interpretare a atâtor evenimente neelucidate până în clipa de față, așa ca suita de trădări și jecmăneli de care au avut parte românii din partea aliaților după Războiul de Independență, precum și după primul și al doilea război mondial, ori așa ca actul de la 23 August 1944 sau tenebroasele evenimente din Decembrie 1989, ca să mă refer doar la cele mai apropiate de zilele noastre), rescrierea istoriei, prin urmare, depinde într-un mod esențial nu numai de harul cercetătorului  (documentele la care are acces și inspirația de care dă dovadă la deslușirea și înnădirea lor), ci și de curajul acestuia de-a spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci (mai exact tocmai atunci!) când opinia lui argumentată vine în contradicție cu linia și comoditatea oficială.
Căci o fi istoria precum o vedea Cicero la vremea lui (Historia magistra vitae) și cum ar trebui să o vedem și noi, cei deja absorbiți de vârtejul globalizării prin făcătura politică numită Uniunea Europeană, dar ne-ar fi cu adevărat fatal să persistăm în mai vechea eroare cum că succesiunea temporală  (legea ce guvernează această nobilă disciplină) devine automat și legătură cauzală!     
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TETRAFA FILOZOFIE – RELIGIE – ARTĂ - ŞTIINŢĂ
Fiind tetrada filosofie-religie-artă-știință chiar rodul spiritului etern neliniștit, firește că orice dezbatere despre ea este nu doar tentantă (întors cu fața spre sine, spiritul se autoanalizează), ci și inepuizabilă, căci inepuizabilă este dorința omului de-a ști cât mai multe și mai temeinic formulate despre cele văzute și nevăzute, respectiv de a-și bucura până la extaz inima și mintea cu divina lumină a binelui, adevărului, frumosului și sacrului, la urma urmei chiar sensul existenței sublunare, conștientă de relativitatea raportului dintre efemeritate și eternitate.
„Cum, vor protesta unii, pretinzi că dorința de-a ști este numai pentru bucuria inimii și minții?! Ea nu trebuie pusă în slujba vieții de zi cu zi (hrană, îmbrăcăminte, adăpost, relații interumane etc.), acest obligatoriu pragmatism fiind însăși rațiunea existenței sociale, din care cu necesitate rezultă mult râvnita fericire?...”
Păi, haideți să lămurim lucrurile. Mai întâi că n-am spus despre dorința de-a ști că ar fi numai pentru bucuria inimii și minții, ci în primul rând pentru bucuria lor. Da, pentru că admirabila neliniște a căutării și apropierii de valorile cardinale se cheamă motorul creației omenești, care se alimentează din mers nu numai cu mereu tânărul imbold al înfăptuirii, ci și cu etern neîmplinita mulțumire sufletească pentru cele făptuite.
Apoi că fericirea nu mai este ba o iluzie, ba o cruntă dezamăgire de-abia atunci când purcede din interior, mai exact când își trage seva dintr-o inimă mulțumită că are ce să mănânce și să îmbrace, dar nemulțumită de puținul făcut spre folosul semenilor.
Pentru asta n-avem decât să privim în jur. Potrivit satanicelor axiome: „Banul la ban trage” și „Cine are vrea și mai mult” (cică ar fi motorul progresului social, în realitate ele sunt izvorul competiției în plan material și al nefericii umane în general), câți dintre semenii plini de bani, case și mașini (oameni foarte realizați și grozav de neîmpliniți) sunt cu adevărat fericiți? Iar lucrurile stau astfel din următorul motiv elementar, un motiv totuna cu legea fundamentală a logicii bunului simț: Fiind sufletul scânteia de dumnezeire cu care am fost înzestrați la facere, iar banul fiind o plăsmuire diavolească (ochiului dracului), cele două principii diametral opuse nu pot fi împăcate prin înghesuirea lor în conceptul fericire, tot așa cum nici apa nu poate fi împăcată cu focul!
N.B. România postdecembristă se află în faza de acumulare primitivă a capitalului nelegiuit, o fază prin care țările dezvoltate au trecut în urmă cu mai bine de o sută de ani și care a pus în fața omenirii următorul mare adevăr: Nici un stat nu poate fi bogat atunci când, prin politica promovată, grosul cetățenilor săi sunt săraci lipiți pământului! Da, este foarte bine că în actualul marasm politico-economic mai apar oameni de afaceri corecți și bine intenționați. Dar unde sunt marii făcători de bani, care au auzit de „Dăruind vei dobândi” și-și află fericirea urmând acest senzațional îndemn creștin?...
*
Dacă tot am amintit mai sus de tetrada valorilor cardinale (bine-adevăr-frumos-sacru), doar câteva cuvinte despre dublul raport: bine-adevăr și frumos-util.
În tratatul Problema ontologică, gânditorul P.P.Negulescu ne face cunoscut că „adevărul este aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”. Altfel spus, autorul ne îndeamnă să vedem strânsa legătură dintre binele practic și adevărul teoretic, că adică nu-i nicidecum aflare în treabă ocupația filosofilor de căutare dezinteresată a adevărului. Iată motivul pentru care trebuie să fim de acord cu Stagiritul. Întrebat la ce folosește filosofia, Aristotel a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar îndată a adăugat cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre științe”!
Cât privește raportul dintre frumos și util, Victor Hugo susține în romanul Mizerabilii: „Frumosul este tot atât de necesar ca și utilul. Ba poate chiar mai mult”. Pentru ca în Geneza formelor culturii, Negulescu să-l citeze în binecunoscuta-i manieră pe psihologul Bleuler, cel care susținea că „Frumusețea n-are nimic de-a face cu utilitatea”, și îndată după aceea să afirme că la mai toți oamenii se pot descoperi „acele plăceri dezinteresate ce poartă numele de sentimente estetice”.
Tot în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii, după ce constată „originea biologică a vieții sufletești”, P.P.Negulescu își explică tipul de mentalitate (artistică, filosofică, religioasă, științifică) prin raportul dintre cei trei factori de căpetenie ai vieții psihice: pornirile afective, jocul imaginației și discernământul critic.
Incontestabil că ei toți (artiști, filosofi, credincioși, oameni de știință) au trăiri, fantezie și discernământ critic peste medie, doar astfel putându-se explica acea orientare spontană pe care ne-am obișnuit s-o numim chemare sau vocație. Sigur că respectiva vocație sau înzestrare nativă este incapabilă să ne destăinuie chimia sufletească prin care apar talentele și, cu atât mai puțin, geniile (supratalentele).
Dar deși mulți dintre cercetători cred cu tărie că talentul este înnăscut, că adică – ne spune Negulescu – el „rezultă dintr-o structură psihofiziologică ereditară”, nu pot fi ignorate nici vocile care susțin că „talentele extraordinare nu se moștenesc” și nici cele două legi descoperite de biologul Galton prin studierea caracterelor fizice și, mai ales, psihice la 150 de familii britanice: legea întoarcerii la medie și legea eredității ancestrale. Astfel, ne informează Negulescu, potrivit primei legi „abaterile, în plus sau în minus, au tendința de a se compensa”, iar potrivit celei de-a doua, „un om de talent nu poate da copiilor săi decât un sfert din structura sa psihofiziologică, restul îl primesc de la mama lor, pe de o parte, și de la ceilalți ascendenți, pe de alta”.
Prin urmare, când imaginația și pornirile afective sunt predominante în raport cu discernământul critic, de regulă se formează mentalitatea artistică și/sau cea religioasă. Spun „de regulă” deoarece, după cum ne înștiințează Negulescu, nu numai că filosoful deseori ajunge la concluzia „că ceea ce nu se vede ne permite să ne explicăm mai bine lucrurile decât ceea ce  se vede”, dar în istoria filosofiei lesne se disting două grupări de cugetători: Prima grupare la care prevalează binomul imaginație-mecanismul proiecției, a doua fiind aceea la care mai puternic se dovedește binomul compus din discernământul critic și mecanismul sistematizării, desigur, fără a uita de imaginație și mecanismul proiecției.
Dar arta și religia nu se suprapun din următoarele motive:
1. Cu toate că ambele rezultă dintr-un joc al imaginației (uimirea în cazul artei, teama de necunoscut în cazul religiei), la baza procesului artistic stau emoțiile artistice și acea formidabilă intuiție a totalității pe care o au marii creatori la început de drum, pe când sentimentele religioase sunt generate de dorința urcată până la extaz mistic de a îmbuna divinitățile și a le cîștiga bunăvoința. De unde caracterul eminamente estetic al primei forme de viață spirituală (plăcerea neconceptualizată stârnită în consumatorul de artă) și caracterul consolatoriu al celeilalte. Să nu dăm uitării faptul că de regulă teama este precedată de uimire, fapt pentru care „arta, odată apărută, s-a pus în serviciul religiei și a luat astfel, ca și ea, un colorit utilitar” (P.P.Negulescu).
2. În artă și în religie funcționează din plin mecanismul proiecției, imaginile tinzând să se obiectiveze, adică să ia înfățișarea unor lucruri sau fenomene din lumea exterioară. Numai că dacă proiecția religioasă este în cam toate cazurile neîngrădită, de unde și formele monstruoase ale zeităților antice (egiptene, feniciene, asiro-babiloniene etc.), pentru a putea stârni în receptor emoția estetică, producțiile artiștilor (personaje, întâmplări, imagini) trebuie să respecte canonul verosimilității, adică nici imitarea naturii până la copiere, dar nici depășirea granițelor realului.
Raportul dintre jocul imaginației și discernământul critic, ne mai spune Negulescu, inevitabil duce la diferențierea artiștilor, respectiv la încadrarea lor în școli și curente: „Când jocul imaginației predomină în structura lor sufletească, iar discernământul critic se arată mai puțin activ, artiștii se disting mai mult prin bogăția, noutatea sau – eventual – ciudățenia fondului, decât prin desăvârșirea formei. Când raportul dintre aceste funcțiuni este invers, urmarea e, de obicei, superioritatea formei asupra fondului. Un anumit echilibru al lor, care, din nefericire, se poate numai presupune, nu și determina precis, duce la opere perfecte din ambele puncte de vedere”.
Fără a mai insista asupra specificului religiei (Ludwig Feuerbach opina că la originea oricărei religii trebuie căutat inevitabilul sentiment de dependență al omului față de natură, iar în concepția lui Negulescu religia este „un produs al egoismului omenesc”, omul dorind „cu orice preț și prin orice mijloace să-și conserve existența și să și-o facă plăcută”), închei cu următoarele trei deslușiri:
a) Spre deosebire de artă și religie, forme de viață spirituală care, mai mult sau mai puțin, sunt prezente la toate popoarele, „filosofia nu se găsește decât la unele dintre ele” (P.P.Negulescu), în Antichitate având o adevărată filosofie doar grecii;
b) Atât filosofia cât și religia caută să explice Universul ca un tot unitar – prima cu ajutorul cauzelor naturale, a doua cu ajutorul cauzelor supranaturale;
c) Toți anticii (egipteni, fenicieni, chinezi etc.) posedau tehnici sau rețete empirice pentru construcții, irigări și măsurarea pământului. Dar germenii științelor au apărut doar atunci când grecii antici au reușit să separe numărul de lucrurile numărate.
George Petrovai (Sighetu Marmeţiei – Maramureş)
 
ATELIER

ÎNTÂLNIRI, ŞERPUIRI ŞI CĂUTĂRI

…Aţi văzut, vreodată, mai mulţi şerpi mici, târându-se, laolaltă, într-aceeaşi direcţie, parcă chemaţi de o tainică voce? Trupurile lor plăpânde şi încordate, mereu încolăcindu-se, mereu zvâcnind şerpuitoare, încearcă a scrie, a limpezi, într-una, slovele Lui Dumnezeu, dintr-un mesaj grabnic, pe care ochii noştri, cu priviri încete şi poticnite, încearcă, zadarnic, să-l desluşească…

…Iată o astfel de şerpuire grăbită, de slove încolăcite, tot mai repede şi  mistic, care ne dau impresia că, acum-acum, se va face mare lumină de trăsnet, şi ni se va revela totul, totul…vom zări porţile întredeschise, întru veşnica luminare!

…Petru-pescarul, după vestirea Învierii, stă pe malul nisipos al mării. Hristos, majestuos, fără grabă, vine spre el, pe ape. Petru-pescarul se luminează la faţă, de mare şi sinceră bucurie, azvârle undiţa din mână, cât colo, şi se repede, prin apa de lângă ţărm, să-l întâmpine şi îmbrăţişeze pe Ravvi.

Hristos, însă, ajuns la mal, evită îmbrăţişarea lui Petru, şi întreabă, ioanic:

- Mă iubeşti pre mine, Petre?

Petru rămâne ca trăsnit, cu mâinile atârnându-i pe lângă trup.. Îşi opreşte, cu lacrimi în gât, avântul de bucurie – apoi se smulge din paralizia minţii şi rosteşte, mecanic, îngânat:

- Da, Doamne…

Hristos se face a nu-l auzi – şi repetă:

- Mă iubeşti pre mine, Petre?

Petru-pescarul (fără de undiţă, acum…) se freacă la ochi. O fi surzit Învăţătorul, după acea Înviere, un fenomen atât de încâlcit în rosturi cosmice, atât de măreaţă şi imposibil de mistuit cu mintea, atât de… - şi rosteşte, tare, răspicat, cu faţa apropiată de faţă Lui Hristos:

- Da, Doamne!

Dar Hristos, tot mai nemulţumit, se depărtează, câţiva paşi…se întoarce cu spatele spre pescar…apoi revine cu faţa şi cu întrebarea, la Petre:

- Mă iubeşti tu, pre mine, Petre?

Petre înţelege, în sfârşit. De trei ori s-a lepădat, ca ultimul lepros nerecunoscător… – de trei ori trebuie să mărturisească, acum, deplin smerit şi fără vreo poticneală ori şovăială de Duh ori suflet. Faţa lui Petre se umple de bucurie duioasă, se luminează de dragoste nemărginită, se cutremură, din străfunduri, de remuşcare şi iubire cerească:

- Tu singur ştii, Doamne, cât Te iubesc…Tu toate le ştii. Tu ştii că te iubesc…!

Hristos, luminat, dar tot nemulţumit:

- Şi atunci, de ce ai azvârlit, cât colo, din mână, undiţa, când m-ai văzut? Ce fel de pescar eşti tu?

…Şi Hristos s-a aşezat, trudit de lumină, lângă Petre…dar acesta a ţâşnit de lângă Ravvi, ca ars, trezit de zoruri fierbinţi şi neînduplecate: căuta undiţa, printre spini şi nisipuri. Iar Hristos, în sfârşit, zâmbea, larg şi cu o blândeţe şi linişte de negrăit…

…Se zice că, lângă undiţa înfundată, pe jumătate, în nisipurile minuat de sterpe (lucru înviorător, pentru Marele Lucrător-Pescar!), Petru a aflat şi un fluier.

Şi, de atunci, Pescarul a început să deprindă nou meşteşug de chemare a peştilor – chemare (mult spornică!) şi prin muzica, plăpândă şi fierbinte, adânc-pătrunzătoare, mistuitoare de neguri, a fluierului.

…Până ce a rămas, pe lumea asta, a întâlnirilor şi chemărilor, numai lumina fremătândă a fluierului (…aţa undiţei a dispărut din privirile omenirii, şi a rămas doar prăjina de undiţă, care s-a micşorat, cuminte, şi s-a contopit cu celălalt lemn, cel găurit-clocotit, pentru eliberarea Duhurilor, din lume, înspre cer!) -  …lumină în care suflă, spre a o înteţi, toate sufletele, de sus şi de jos, laolaltă. Atunci, abia, s-a împlinit Împărăţia Lui Dumnezeu, cu adevărat…

…-Vedeţi, vedeţi şerpii cei negri şi atât de înţelepţi, cum grăbesc, cu şerpuirile lor (negre, încovoiate, şi parcă tot mai desluşite slove, pe paginile albe, ale lumii întâlnirilor, privirilor şi chemărilor… - …o, tot mai incandescente şi mistice şerpuiri ale slovelor Lui!), pe sub ochii noştri înceţoşaţi?

Şerpuiesc şerpii (treziţi de mari şi tot mai înalte chemări!), tot mai ameţitor grăbiţi (cu zvârcolirea trupurilor lor scriitoare, revelatoare de trăsnet!), întru desenarea finală, deplin limpede, a slovelor, pentru desăvârşirea scrierii Cărţii Lumii Dintâi…?

Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 


FLORI

nămeţi de flori

trec printre nori

săltând pământ

cu crezământ

şi fără spini

unde-s lumini:

sunt veci de Crist

Cel de-Ametist!

 

prin cer trec veşti

fulgi de poveşti:

cum Cel Înalt

suie învoalt

flori şi necaz

colo-n privaz

flori colilii

lebede vii

legând în psalmi

raiul de dalbi -

palat de sfinţi

grădini cuminţi...

 

viscol de flori

trezeşte-n zori

stea şi Voivod

pentru-un norod

abia scăpat

din scăpătat

 

mistice veri

verzi primăveri

şi constelaţii

magii de graţii:

 

meniţi în şoapte

focuri de noapte

pentru-un norod

scos din năvod

acum schilod:

Crist-Voievod

schimbă-umilinţi

în limbi de sfinţi

şi-atâtea patimi

şi-atâtea lacrimi

le ia-ntre palme

blestem să darme

şi le descântă

pentru o nuntă

pentru o rimă

de stea sublimă

-ntre Crai şi Ştimă

 

le scoate-n vază

focuri de rază

apă în oază...

 

floare de colţ

te sui pe bolţi -

nu pierde plâns:

în necuprins

văzduhu-i nins!

 

sunt sfinte patimi

şi-o stea de lacrimi –

foc de vestire

şi mântuire...

 

zori vii – zurlii - zarzări candrii

cireşi trimişi-de-mpărăţii

petale de privighetori

voi - leagăne de vestitori:

scrieţi pe cer o elegie -

precum a fost – să nu mai fie!

 

miracol – flori de liliac

veniţi la nunta cea din veac

şi ardeţi focuri de-ametist

pentru un neam şi vechi şi trist...

 

E  CAM  PUŢIN  PENTRU  UN  PSALM

în mine sălăşluieşte o

istorie întreagă – şi totodată un

singur om – cu o singură fotografie lipită de

chip – cu un singur zvâcnet al

fiinţei – mereu

acelaşi – mereu

răzvrătit

*

din Creator nu s-au mai păstrat decât

rămăşiţe –

total imorale: ritmul

valurilor – aproximativă

armonia stelelor – uneori

simetria frunzelor – frazelor de pe

ramuri

 

în rest – tot ce va fi fost – vast şi entuziast

odinioară – acum

sunt ţăndări (încă arzând – în

virtutea inerţiei) – care plutesc pe un

ocean invizibil de

cuvinte  –  executând

alternativ – mişcări

browniene şi de

flux-reflux

 

e cam puţin pentru un

psalm de slăvire...

 

teribil m-aş bucura să

greşesc – dar – deocamdată

decorul şi - indecent

răguşite - joagărele cântecelor din

pădure – jalnic şi fără greş – mă

confirmă

*

nu vreau să fiu înafara voastră – ci

mereu întru voi – puternic Zeu al

Tăcerii: simplu şi

inconştient în glorie – precum

bradul – singur şi

sigur de ceruri – precum

stânca muntelui – dar

mai ales – fermecător – infinit

diferenţiind – dezvăluind Cântecul

Frumuseţii – precum

valurile mării

 

oasele mă dor de toate durerile

stelelor – ochii mi se deschid de toate

tainele izvoarelor: abia acum şi

aşa – psalmodiez

de nerostit

Numele

 

PIROMANII

i-am căutat – azi dimineaţă – pe toţi

piromanii – care au dat – astă-noapte – foc

cerului: voiam să-i găsesc şi să-i

rog  - ca – la noapte - să se tempereze – altfel

eram ferm hotărât să-i defer

justiţiei

 

nici aşa: una-două – dai foc lumii

folosind  - iresponsabil şi

dement - toate

văpăile – din toate

galaxiile: la un moment dat – n-o să mai existe în

bordeiul ăsta cosmic – nicio

scânteie – nici cât să-ţi aprinzi

ţigara de la ea...

 

...i-am căutat prin şoproane – i-am căutat prin

păduri – am revenit în

oraş şi – din tufiş în

tufiş – din gard viu în gard viu – din

bloc în bloc – din

cameră în cameră – împietrită în

lustru - am sperat să-i aflu şi

să-i mustru

 

...e seară  - peste tot se

simte  târziul  - bolborosind mânios între pereţii

formelor lucrurilor  - şi

n-am găsit pe niciunul dintre zeii

turbaţi – din

ceata pângăritorilor scriitori cu

flăcări – pe paginile acoperişurilor

lumii

 

...îmi luam cina – ostenit – când

deodată – cineva a strigat: „oameni buni şi

oameni de hârtie – nu mai ieşiţi din

case – sau – dacă ieşiţi – feriţi-vă să vă uitaţi în

sus – că vă

aprindeţi ochii şi – apoi - vă veţi arde şi

topi burţile – chiar şi

chipurile – de presupus!... hei - oameni buni şi

oameni de hârtie – toţi piromanii s-au

dezlănţuit – din nou – cu şi mai mare

furie – asupra cărţii cerului – scriind

pe albastrele stânci – pe irizatul

damasc - cu

şi mai multă mânie – slove sfinte de

cununie – slove de zurlie

chiromanţie...!” – (...apoi - vocea

se pierdea

undeva...)

 

şi aşa şi era...

 

...m-am târât până acasă în

pat – şi -  tolănit - am privit – pe

perete – imensul joc de umbre al

flăcărilor: din cer pe

perete – parcă nu mai părea tot atât de

spectaculos – tot atât de

periculos

 

era suportabil – aproape

agreabil – jocul disperat al

incendiului – privit dintre

aşternuturile – călduţe şi

moi – dintre aşternuturile

umbroase ale

prea puţinei păsări

 

...am început – din acea noapte – chiar să

am  - inutile şi vag

încenuşate - mustrări de

conştiinţă... - ...dar asta e o altă – cu totul altă

poveste – şi să-mi fie ruşine că

era cât pe ce să v-o

spun...

 

SONETUL ISTORIEI

gâlgâindă – clocotindă din străbuni

peste noi istoria toarnă doar tăciuni

şi degeaba uguie prin sălcii porumbei:

te-opăreşti în hora nebuniei – vrei nu vrei

 

alduită – izmenită sub coroane

te cadoriseşte – zilnic – doar cu toamne

iar când – candid – intri-n sacrele-i bulboane

burduşescu-te – buluc – cosaşe doamne!

 

îmbuibate crime – vag soprane

îţi sărută crinul vieţii vane:

crâncen ofilit de vremuri pân' la os

 

te predai lui Procust cel scabros

...cin' să-ţi dea vreun rest la-aşa bancnotă?

calpuzanii te-mbrâncesc din notă-n notă!

 

DESCÂNTEC DE UMILIRE ŞI PROHODIRE A TIMPULUI

Timp descărnat

Timp deşănţat

cin' te-a stârnit la fire?

cin' te-a născut

cin' te-a crescut

umflat dumnezeire?

 

neant vărsat

şi surd la sfat

călău de-eoni şi-iubire

drac expurgat

din gnomi vomat –

moţ la nefericire...

 

de  pietre seci

tu nu mai treci:

terori de-aureolă

tu te-nvârteşti

prin pălmi şi ceşti

să pari o barcarolă

 

o – surogat

în sorţi mascat

te limpezeşte-n munte:

nu eşti izvor -

peceţi de nor

porţi precum Cain – pe frunte!

 

ne mâi în turmă

fără de urmă

'necaţi în zoi de oaie

ne pierzi din poală

slăvită boală -

Nordul – din frig dă-n puroaie

 

venim şchiopătând

trei lumi înghiţind -

Sisiful din tine se miră:

crai fii de scai

lehamite trai

urdoarea din clipă admiră

 

tot zdrăngăneşti

şi măsluieşti

pendule pentru punte:

n-ai legături

decât cu furi

sfruntaţi fără de frunte...

 

zeu impostor

minţind de zor

arca făr' de busolă -

şi eşuând

fără comând

în colburi – alveolă...

 

brav asasin

sughiţ de-asin

tu vrei pe Crist să-L sufleci

eşti claun ratat

şi sulfurat

duhnind crezi că ne-ndupleci

la înfrăţiri

şi pângăriri

cu-ai morţii satìri-pureci

sinucigaşi

jalnici pungaşi

funebru să ne-ntuneci...

 

Timp măsurat

Crist expirat

ia dă-te la o parte:

cinci cavaleri

cinci primăveri

umplem Lăuta-n Carte:

 

te spulberăm

te îngheţăm

în stele şi în arte  -

o – Timp anost

să fii ce-ai fost:

saharele deşarte!

 

ÎNTÂRZIE CÂT POŢI VEŞTILE RELE

întârzie cât poţi veştile rele

mai bea-ntre timp o cupă de cucută

căci a păstrat Tezeu tot negre vele

zvârlindu-şi tatăl drept în bezna mută

 

întârzie cât poţi veştile rele

sunt răni destule şi aşa în lume:

mâzdeşte Parce -  ţeasă-ţi din andrele

şi altceva decât lugubre glume

 

întârzie cât poţi veştile rele

prinde-ntre pumni umbrelele de cobre

scuipă cu artă – provocat de iele

 

prefă-ţi saliva-n constelaţii sobre...

...cred c-a zburat un diavol peste case:

am asurzit de fericiri şi oase...

 

ÎŢI SCAPĂ ISTORIA PRINTRE DEGETE – DOMNULE ŞEF

îţi scapă Istoria printre degete – domnule

şef şi dragă

maestre: Istoria pare că face alergie la vocea ta

triunghiulară – domnule

şef de sector

divin – responsabilule peste

regalul venin

 

ar fi mai bine să te retragi în

pensia-ţi stelară – apoi să-ţi cauţi  - fără niciun

indiciu - instanţă

tutelară  - într-un

simplu şi curat

ospiciu

 

domnule şef al

zbierândelor linişti

tartare – se vede că ţi-ai

amenajat – în dos

supozitoare – şi acum simţi acut nevoia de

Gardian şi de

Mare – iar el – sumbru Gardianul Memoria

(Valurilor) – este

tocmai „coana

Istoria...

 

Istoria asta – pe care ai drăgostit-o ca

Prostul – iar ea şi-a făcut de cap cu toţi

felcerii de noapte – cu toţi

camionagiii de

seară – cu toţi boschetarii din

luna amară: da - numai aşa a dat de unul -  cel mai

sinistru: Rostul

 

Istoria asta care – domnule şef de

marionete – ţi-a fost leac şi otravă – ţi-a

vândut trotinete – pe post de ostenite - dezarticulate

majorete: totul – în

fantazările tale jalnice

de travestit în

antracte nevralgice...

 

...by-by – domnule şef şi maestru de călărie  - fără de

pălărie: Istoria şi-a ieşit din albie şi din

cămaşa de forţă – iar acum

controlează biletele de

autobuz – făcând abuz după

abuz: cine a uitat să-şi procure

bilet pentru călătorie – capătă o

invitaţie la Marele Circ – pe

datorie...

 

FĂRĂ MARI PRETENŢII

respingând bezna – caut mereu lumina

nu ştiu cealaltă lume cum va fi:

poate mai bună – îmblânzindu-mi vina

ori somn din care nu mă voi trezi

 

sunt singur ca un mugur de credinţă

şi-s încăpăţânat în a zări:

nu mai aştept Hristosul de priinţă -

doar linişte – în fine - aş năzuì

 

cad ierarhii cereşti în bătătură

şi urlu în neştire prin sahare:

am vrut să ştiu ce-i dincolo de ură -

 

mă mulţumesc c-un cântec de plecare...

...nu-s sfânt – nici ucigaş de meserie:

zadarnic aşteptai struguri în vie...

 

FRUMUSEŢEA DURERII

nimic nu e frumos dacă nu doare

numai din plâns de Crist se iscă roua:

petalele de vezi deschise-n floare

corola-aprinsă-ascunde-o rană – a doua!

 

nu te vesti pe tine în războaie:

spada primeşte-o-n piept ca pe un soare!

...mai bine cântă: fierul se îndoaie

iar Lebăda - ca să învie - moare...

 

...stele pe cer: atâtea mii piroane!

Hristos se răstigneşte fără tihnă

şi arde-ntr-una – pentru-atâtea toane

 

ce-au devenit păcatele de-odihnă...

...nu te sfii – şi urcă-te pe Cruce

să vezi arìpile de înger un' te-or duce...

 

PÂNĂ LA URMĂ TOTUL E NORMAL

până la urmă totul e

normal: nu faci nicio senzaţie – nimănui - murind

răstignit – cu un braţ atârnând de

semaforul din colţ – iar cu celălalt

apucând de trompă mastodontul imbecil al unui

block-house

 

a fost în lumea asta-atâta rău – au forfotit şi

tropotit prin ea – ca la paradă – absolut toate tipurile de

demoni – iar lume asta (culmea! - nu i-a pierit

imaginaţia!) se aşteaptă la mult mai mult

rău – de acum încolo - încât

nimic n-o mai miră – nimic n-o mai

mişcă – pe

undeva

 

toţi au încremenit pe

dinăuntru: tâmplarul

mişcă ritmic – inerţial – rindeaua – cu

mâinile – dar nu şi cu

sufletul – la fel

fierarul – care amestecă de zor toate fiarele – în

speranţa că una dintre ele

tot îl va înghiţi... cândva...

 

numai negustorilor le ies

ochii din cap – la vederea

aurului – şi ei cred că le-a ieşit – tot atunci - prin

orbite - Sfântul Duh – ori

cam aşa ceva...

 

...l-am întrebat pe ceasornicar de ce

nu mai repară ceasurile – şi el a dat – aşa

într-aiurea – din cap: adică – am tradus eu

metaforic – „ce atâta osteneală

degeaba...pentru cine şi

pentru ce?

 

STRĂIN NEÎNTREBĂTOR

astrali copaci veghind minuni – străine

păsări târzii – vorbind cu zei – pe strune:

toţi aşteptăm – şi nici nu ştim de vine

cel ce-a cântat în epopei nebune

 

e-atâta suferinţă în lumină

nedumeriri – clipiri de voci străbune

lirism sinucigaş – schimbat în vină

sacru masacru – treaz în sori şi-n lune

 

nu întreba în piept de stea – săgeata

de ce-a pătruns – de ce-a străpuns – ingrata:

viscol de lumi – urdii de spumi – se-nchină

 

la poarta lui – finalului – declină...

...în rai de tei să urci de vrei – străine

vedea-vei Cristul viersuind ruine...

 

TAINA FLORII

hulubii-şi cântă-n flori de tei viaţa

parfum luminii dând căţuia firii

îngeri – din ram în ram – vădescu-şi faţa

şi înfloresc în raze trandafirii

 

din toată inima se zbate suferinţa

dând mărturie că pământu-nvie

privighetorile – în nopţi – îşi dau silinţa

ridicând vălul scrisului de glie

 

am descifrat durere cu durere

şi-am înţeles chemarea-adânc vibrândă:

birău şi mist  –  strâng Cristului avere

 

din tot ce-a sângerat petala blândă

...învăţul florilor se stinge-n noapte:

din taina lor ard – ici şi colo – şoapte...

 

SOBRIETATE DIVINĂ

turnai cinzeaca de lumini şi umbre

în cupa revoltată a retinei –

şi deodat' vedenii crâncen sumbre

decapitatu-m-au – cadou vitrinei

 

străin de lumi de soartă şi vârtejuri

mă închinai viziunii de coşmare

iar Duhu-mi înălţai prin negre vrejuri

măcar să pipăi rosturile-amare

 

dar nu priceperea îţi picură în linişti

căci nu eşti mag – dedat la binefaceri:

pe cuie să te culci – precum pe mirişti

 

şi generos să sângeri în prefaceri...

...nicicând sărută Crist un Căutător:

Puşcăriaşul Lumii – fără vorbitor!

 

BALADA MONŞTRILOR

pitici cumpliţi în stranii hore

n-au cer sub ei nici aurore:

geroase pete-n sânge greu

îndrăgostiţi de proşti mereu

 

se-nverşunează spre neant

prin nopţi li-e dumnezeu doar Kant

orăcăie spre respiraţii

din hâduri iscă inundaţii

 

aş vrea strigând să mă trezesc:

nu fac decât să-nveselesc

gloata de monştri amatori

ningând fulgi de aligatori

 

proptiţi în uşi de lumi dezbine

zgâiesc spre mine noi urine:

m-au arestat în toi de rut

rechini pe cord ei mi-au crescut

 

scriu simfoniile atride

nădăjduind că m-or ucide:

ei doar privesc râzând scârbos

strigoi lugubri pân' la os

 

...leproşi duioşi şi lăcrămoşi

mă-nghit în dumicaţi scabroşi

se luptă-acum – sub patrafire

să nu mai fiu nici amintire...

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


STRĂINUL DIN OGLINDĂ
(fragment)
Cazuri şi cazuri, situaţii şi situaţii erau prezente în activitatea de zi cu zi a medicului Dinu Simionescu, iar el se străduia să le facă faţă cu brio, atât din punct de vedere profesional, cât mai ales emoţional, fapt care îl aducea nu de puţine ori în pragul unei epuizări totale. Ca mai toţi medicii, acesta avea o fire impresionabilă- trăsătură care poate îi dictase drumul spre medicină- şi astfel stând situaţia, ceea ce vedea sau auzea la cabinet îl urmărea zile în şir, revenindu-i în minte când se aştepta mai puţin. O trăsătură la fel de pregnantă era şi memoria sa vizuală, aducându-i în prim-plan, tot aşa, când îi era lumea mai dragă, chipuri schimonosite de durere sau trupuri deformate de boală şi atunci retrăia momente de-a dreptul tensionate.
Cu toate acestea, nu se putea spune că viaţa sa profesională se desfăşura numai pe acest calapod, având parte şi de situaţii mai vesele, comice sau de-a dreptul caragialeşti. Ȋn ciuda suferinţei care îi aducea în cabinetul său, mulţi pacienţi ştiau să se facă plăcuţi şi să creeze o atmosferă agreabilă datorită sfătoşeniei de care dădeau dovadă la tot pasul. Aşadar, în cabinetul medicului Dinu Simionescu se putea vorbi şi de o terapie prin râs şi voie bună, pe care o iniţiau mai mult pacienţii decât el în persoană -om preocupat de latura medical-ştiinţifică a întâlnirilor cu cei care îl căutau pentru diferite probleme. Deci meritul de-a  iniţia buna-dispoziţie le revenea în general pacienţilor săi, iar el se străduia s-o menţină, fiind un bun ascultător. Intervenea în discuţii doar atât cât era strict necesar, bucurându-se de starea de bine şi de confort sufletesc ce se crea uneori de la sine. O asemenea atmosferă de lucru îl ajuta să se destindă şi să gândească mai eficient la tot ce însemna vindecarea sau măcar ameliorarea multelor boli existente în lume. Şi astfel, consultaţi şi sfătuiţi atent în privinţa a ceea ce aveau de făcut pe mai departe, precum şi rugaţi insistent să se ţină de treabă şi să mai revină la control, pacienţii medicului Dinu Simionescu plecau din cabinetul acestuia puţin mai întremaţi fizic şi mai optimişti de cum veniseră. El avea întotdeauna grijă să nu scrie reţete prea scumpe, pentru ca oamenilor să nu le rămână buzunarele chiar goale după ce treceau pe la farmacie. Cu timpul, între el şi pacienţii săi se legaseră adevărate relaţii de prietenie, oamenii continuând să-l caute ani în şir, iar el continuând să le acorde toată atenţia numai ca să-i vadă mulţumiţi.
De fapt, pentru un medic adevărat, aceasta este întotdeauna satisfacţia cea mai mare, să-şi vadă pacientul plecând cât de cât înviorat din cabinetul său.
Ȋn toată această afacere, medicul Dinu Simionescu îşi avea şi el partea sa de câştig. Socotind bine, se simţea chiar privilegiat, pentru că în timp adunase o adevărată colecţie de cuvinte şi expresii vechi sau doar amuzante. Cei mai mulţi colegi de-ai săi se îmbogăţiseră altfel. “Eu, doar lingvistic”, spunea acesta cu umor în cercul său restrâns de prieteni -în general oameni care cochetau cu artele şi care nu stăteau nici ei mai bine din punct de vedere material.
Nu mai puţin adevărat era şi faptul că medicul Dinu Simionescu făcuse o adevărată pasiune din a culege perlele pe care le rosteau pacienţii săi cu haz şi dezinvoltură. De cele mai multe ori, miezul problemelor cu care se confrunta era destul de trist, dar, în schimb, învelişul era suculent şi dulce sau cel puţin dulce-amar, iar el îl savura cu plăcere şi cu o bucurie ascunsă, extrăgând ceea ce-l interesa, adică materialul sau seva lingvistivă a cuvintelor ce îi ajungeau la ureche. Pentru asta, se obişnuise să-şi asculte pacienţii cu luare-aminte şi nu făcea un efort deosebit în acest sens, fiind înzestrat de la mama-natură cu o mare atenţie distributivă. Prin urmare, era suficient să-şi ciulească urechile şi creierul său intra rapid în funcţiune, făcând o departajare corectă între ceea ce i se furniza din punct de vedere medical şi partea de amuzament a unei exprimări defectuoase. Ajunsese să soarbă, nu altceava, de pe buzele pacienţilor săi toate cuvintele pe care aceştia le poceau în fel şi chip, fie ca să pară mai interesanţi, fie  doar încercând să se facă mai bine înţeleşi. Şi astfel, nu de puţine ori, cabinetul său devenea asemenea unei săli de spectatol, unde el se simţea ca un intrus, pentru că nu-şi cumpărase bilet de intrare. Avea grijă doar să fie prezent înainte de intrarea actorilor în scenă şi să nu perturbe cu nimic programul aflat în curs de desfăşurare…
Se lăsase pe speteaza mobilă a scaunului de birou, spunându-şi în grabă: “N-am timp să merg la teatru, dar vine teatrul la mine.”
Bănuia că avea să urmeze un număr de zile marişi el nu voia să piardă nimic din culoare, sunet şi decor. De unde bănuia? Cucoana respectivă mai dăduse şi alte reprezentaţii…
De această dată, nu venise singură, ci însoţită, iar persoana care îi stătea alături îl privise ca pe un preşedinte de tribunal ce urma s-o condamne definitiv… El, în schimb, doar ascultase:
- O nenorocită, domnule doctor, atacase brutal şi acuzator femeia mai în vârstă şi, totodată, mamă vitregă a fetiţei de doisprezece ani.
Fetiţa, aproape la fel de înaltă ca şi mama vitregă, băgase capul între umeri, parcă acceptând să i se aducă orice acuză. Se îmbujorase toată şi îşi aplecase în pământ privirea. Fără ochii săi ca de peruzea, cabinetul parcă se întunecase o idee…
- Cu ce, mă rog, v-a supărat atât de tare?
- O bagaboantă, care fuge mereu de-acasă şi umblă brambura pe unde vrea muşchii ei, ca s-o adune poliţia de pe drumuri, spusese vitrega şi se repezise furioasă asupra copilei, îndesându-i fesul pe cap şi astupându-i gura.
Copila scâncise şi din ochii trişti îi ţâsnise deodată un şuvoi abundent de lacrimi ce i se prelinse pe obraji ca un şirag de mărgele mici şi strălucitoare. Se afla în pragul pubertăţii. Pe faţă, îi apăruseră coşuri, iar sânii începuseră să-i crească, reliefându-se prin bluză ca două mingiuţe rotunde şi săltăreţe. Sânii îi urmau fiecare mişcare şi respiraţie, motiv pentru care ea stătea cu umerii aduşi în faţă, conştientă şi, totodată, jenată de semnele timpurii ale feminităţii sale.
- Păi, în asta nu e nimic nou. Doar s-a mai întâmplat şi poate că se va mai…
- Sigur că s-a mai întâmplat şi că se va mai întâmpla, că uite acum, o omor aici în faţa dv., ca să scap de belea. (Şi vitrega se repezise, înfigându-şi adânc unghiile negre în gâtul delicat şi frumos arcuit al copilei.)
- Vă rog! Cu mai puţini nervi…
- Păi cum să nu mă nervozez, dle doctor. Mă nervozez, că nici ea nu se calmeşte deloc. Aşa o podoabă la uşă! Nu mă las până n-o nenorocesc. Ori eu pe ea, ori ea pe mine!
Şi chiar nu ai fi putut spune că cea mică nu era într-adevăr o podoabă de copil şi nenorocită gata.
- Ei, mai uşor…
- Mai uşor pe dracu’ s-o pieptene astăzi şi mâine , că de data asta poliţia nu ne-a mai lăsat-o plocon în prag ca altădată, ci au dus-o direct la protecţia copilului. Se plimbă tac-so de două zile pe-acolo, cu declaraţii, cu iscălituri şi cu angajamente că-i va purta mai bine de grijă de-acum încolo. Să-i poarte…Eu, ce treabă am? Niciuna, că nu mă priveşte. (Vitrega se întorsese aproape cu spatele spre fetiţa care îşi ridicase capul cu o oarecare semeţie, încercând s-o înfrunte în tăcere.)
- Şi, pe la mine, cu ce probleme?, încercase medicul să scurteze întrevederea.
- Să-i daţi la spurcata asta un bilet de trimitere la ge-ne…şi cum îi mai zice…
- La ginecologie? Păi, şi ce să căutaţi acolo?
- Ea, ce să caute… S-o caute ăia de-acolo în… Că cei de la leagăn ne-au trimis pe noi ca părinţi, adică pe tac-so, de!, nu pe mine, că eu n-am nicio legătură cu cazu’ ăsta de tot rahatul. Reluase, numai spume şi încrâncenare: Deci, pe tac-so l-au trimis pe de rând, mai întâi la pisiatrie infatidă (psihiatrie infantilă), ca să vadă dacă nu cumva dumneai e cu mansarda deranjată. Cei de-acolo au cercetat-o numai cu vorba, că n-are aparate de niciun fel, aşa că ce i-a trecut pe hârtie a fost din orificiu (oficiu). După asta, plimbare în toată regula la medicină egală (legală), ca să se vadă dacă nu cumva a avut căţeaua asta vreo sexuată. (Şi vitrega o scuipase pe copilă drept în faţă, iar aceasta începuse să tremure ca varga, plină de nervi, ruşine, revoltă şi ură.). Cei de la medicină egală zic că mai întâi s-o ducă la…cum îi spuneaţi dv. mai înainte. Ei, s-o ducă, că mie ce-mi pasă. Dă-o dracu’ de apucată, dacă s-o fi dat pe morcovi şi pe ridichi de la vârsta asta…
Apoi, se întorsese subit spre copilă:
- Ţi-a plăcut, fa, să stai întinsă sub toţi handralăii străzii? Ei, acum o să stai întinsă şi la… cum zicea domn’ doctor, cu cracile-n sus pe masă şi cu c…gol.  Te pun ăia la epograf (ecograf), îşi bagă deştele şi mâinile în tine până la cot şi te sfredelesc cu nişte fiare ascuţite până rămâi găurită peste tot. De!, la ge –ne…cum îi zicea dl doctor, n-o să-ţi mai fie cum ţi-a fost la iarbă verde. Da’ să te ducă, ca la măcelar, că mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghe şi să bage ăia la fiare-n tine până ţi le-or scoate pe gură şi pe nas.
Pe toată durata acestor explicaţii, maştera făcuse gesturi obscene şi fata tresărise de spaimă, sânii jucându-i sub bluza subţire ca două păsări speriate. Se apărase stângace de ploaia de lovituri care se abătuse deasupra capului ei fără de veste.
- Alo, alo, ce-i aici, cabinet medical sau ring de box?, fusese el nevoit să intervină şi să calmeze spiritele.
- Ce domn’ doctor, ţi-e milă de javra asta, care o fi şi borţoasă? Noroc că nu i-a venit până acum regula, că umblam şi s-o chirotăm, spusese vitrega, cărându-i iarăşi la pumni în cap şi apucând-o de părul prins la spate cu un elastic. Sub smuciturile puternice, fetei îi sărise fesul din cap. Ȋncepuse să plângă de-a binelea.
- Ce milă? Nicio milă, se răstise tot ea, fară ca cineva să-i dea dreptate sau s-o contrazică. Vă mătur cabinetul cu ea un’-doi, de nu mai trebuie să faceţi curat diseară, adăugase plină de venin.
- Nu aici, vă rog. Acasă, la dv. Poftiţi, între timp, a ieşit şi biletul de trimitere, spusese el, apucând atent cele două foiţe subţiri, pe care imprimanta le procesase timp îndelungat.
“Ţac-ţac-ţac, ţac-ţac-ţac”, ţăcănise aceasta pe toată durata reprezentaţiei, zgomotul ei nesuferit combinându-se din când în când cu hâcâitul obosit al lap-top-ului.
“Trist-vesel, vesel-trist, număr de spectacol, ba chiar de circ. Vai de mama noastră şi de cultura generală pe care o avem! Mame inculte, copii de izbelişte şi medicina care se luptă din greu cu asediul acestor monştri”, îşi spusese medicul în sinea lui şi privise cu înverşunare spre colţul mesei, unde trona sălbatic aparatura din dotare.
- Hâmm!, îi scăpase fără de vrere, privind uşa care se închidea în urma celor două duşmance de moarte.
- Aţi spus ceva, domnule doctor?, îl întrebase asistenta cea mică, adică cea mai tânără, mai pricepută la ce însemna partea de electronică a activităţii sale de cabinet. Şi asta nu mai însemna puţin lucru, ci dimpotrivă…
- A, nimic, draga mea, nimic. Continuăm, o liniştise el, convins că acesteia îi scăpase cu desăvârşire spectacolul care abia se încheiase, ea fiind întotdeauna mult prea absorbită şi atentă la paşii fără de sfârşit ai unui program tâmpit.
O privise, zâmbind. Nu voia s-o supere cu absolut nimic. Ştia că fără ea nu s-ar mai fi descurcat de niciun fel, cu toată ştiinţa lui.
Ȋn treacăt fie spus, mai nou, pentru un medic era mai grav să-l lase asistenta decât nevasta, pentru că viaţa acestuia devenise un infern: hârtii peste hârtii, chitanţe, facturi fiscale şi electronice, programe, e-mailuri, programări, telefoane, up-grade-uri douăzeci şi patru din douăzeci şi patru, precum şi pacienţi asemenea vitregei care tocmai îi părăsise cabinetul. Printre aceste minunăţii de preocupări, ocupând aproape tot timpul unui medic, se mai strecura din când în când şi câte un consult făcut în grabă, chinuit şi înghesuit ca vai de lume. Pe acesta, îl urmau cu întârziere programată, electronică, acte medicale de importanţă majoră, parcurgând sufocate cele o mie şi o sută de ferestre, cu: se aşteaptă răspuns şi, drept răspuns: operaţia a eşuat care obturau fără de milă Lumina ce venea grăbită, firavă şi tremurândă de la steaua care a răsărit[1]
Şi asta nu era tot…
Dinspre zarea întunecată, sumbru, morocănos şi mai ales inconturnabil, se iţea faimosul card de sănătate!
Adânc, pătrunzător, cu luare-aminte şi nu fără o strângere de inimă, el se oprise o clipă, privindu-se-n oglindă…
Doina  Cherecheş (Alexandria)
 

[1] M. Eminescu, La steaua

LA CANTINĂ
Ne luaserăm în serios rolul de gospodine. Făceam ce ne pricepeam. Aveam grijă de găini, pisică şi făceam ordine în casă. Nu ne prea plăcea spălatul vaselor, dar trebuia să facem şi acest lucru.
Într-o zi, tata a venit acasă, s-a interesat ce am făcut de mâncare şi ne-a spus:
- V-aţi descurcat bine şi azi. Ce spuneţi dacă vă invit la cantina oraşului?
- Ce e „cantina”?, întreabă Nina.
- Îmbrăcaţi-vă frumos! Mergem să vedem! Mâncăm acolo.
Ne îmbrăcăm cu rochiţe frumoase, cu şosete curate şi sandale. Eu îmi fac repede o coadă de cal, iar Nina îşi dă cu pieptenele de câteva ori prin părul tuns scurt.
- Suntem gata! 
Plecăm. Drumul durează un sfert de oră. Ajungem la Sfatul popular raional. Pe a doua clădire din stânga scrie: Cantina orăşenească.
Intrăm în curte, urcăm câteva trepte. O uşă deschisă. Lângă ea, o masă. O doamnă veselă ia banii pe care i-i dă tata  şi ne invită înăuntru.
În prima sală sunt  patru mese pe partea de către geam şi două spre uşă. În a doua sală, sunt tot şase mese, aranjate altfel. Alegem o masă lângă fereastră.
Masa are formă pătrată, faţă de masă albă, un coş cu pâine, o cană cu apă, patru farfurii adânci peste farfurii întinse, tacâmuri şi şerveţele.
Abia ne aşezăm şi vine o doamnă cu şorţ alb:
- Bună ziua, domnule Grad! Ce faceţi pe la noi?
- Mi-a fost dor de o supă de fasole şi am aflat că azi aveţi. Sunt acasă  numai cu fetele. Mimi e la Eforie, să-şi vadă părinţii. L-a luat şi pe Doru. Noi ne descurcăm, dar el e mai mic...
- Foarte bine aţi făcut că aţi venit la noi! Poftă bună! Vă servesc imediat!
Zicând asta, doamna pleacă şi revine în scurt timp cu un castron cu supă. Ne serveşte mai întâi pe noi şi apoi pe tata. Suntem domnişoare. Spune încă o dată „Poftă bună!” şi pleacă.
- Fetelor, spune tata, să ştiţi că supa de fasole e mai bună când e gătită în cantitate mare. De aceea voiam să vin aici.
- Mie mi-a pus prea mult...
- Mănânci cât poţi.
Pe masă am observat mai târziu o farfurioară cu felii de ceapă. Ştiam că tata mânca şi acasă supa de fasole cu ceapă. Noi două nu am încercat ceapa.
- Să vă aduc felul doi, spune doamna cu şorţ, când vede că tata a terminat! Sau vreţi supliment?
- Ce e aia „supliment”?, mă întreabă, încet, Nina.
- Nu ştiu.
Aflu imediat.
- Te rog să-mi mai aduci un polonic cu supă, spune tata. E foarte bună! Fetelor le poţi aduce felul doi.
În scurt timp, doamna vine cu două farfurii cu friptură de porc cu garnitură de cartofi şi salată de varză. Ne simţim foarte bine văzându-ne servite asemeni persoanelor de lângă noi, oameni cu funcţii în consiliul raional.
Nu reuşim să mâncăm tot din farfurii. Ce ne facem cu gogoşile gulerate pe care ni le aduce doamna? Tata rezolvă repede problema. O roagă pe doamnă să ne aducă o pungă să ducem gogoşile acasă.
La uşă, suntem întrebate dacă ne-a plăcut mâncarea, dacă ne-a plăcut la ei... Nu răzbim să le răspundem tuturor, dar se vede că ne-a plăcut.
- Să mai veniţi pe la noi!
- Mulţumim! Venim şi altă dată. Când vrea tăticul...
În drum spre casă, facem „fixarea cunoştinţelor”, adică spunem fiecare, mai ales Nina, ce a văzut la cantină. De fapt, era ca la restaurant, acolo unde nu aveam voie.
(fragment din cartea „De mână cu tata”, aflată în lucru)
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

OCHII
Plânşi cu lacrimi, ochii ei strălucitori
mai curaţi decât roua florilor în dimineţile soarelui
se repetă-n fiecare zi obişnuită
rămân albaştri.
Ei vin tot mai des până-n zborul păsărilor
cum cuvintele se despart de vorbele şoptite
şi-i cântă-n inimă o melodie necunoscută
mai înţeleasă decât scopul unui sinucigaş.
Când moartea se va consemna pe o cruce
şi timpul se va topi în altul mai prietenos,
rămâne sclipirea acelor ochi ademenitori şi vii
prin care nimeni nu va mai trece.
Lor le dăruiesc acest nimb al dragostei imaculate.
 
DESCENDENŢII
Îmi calcă pe urme, descendenţii.
Păşesc drept, au o privire pătrunzătoare
mai adâncă decât fântâna.
Aşază-n obişnuinţă puterea încrederii,
voinţa adevărului.
Valul moştenit prinde aripi.
Ştiu cum setea pământului absoarbe, cum rodeşte.
Se înrădăcinează copacii viitorului, prind coroană,
se vor coace fructele pe ramurile soarelui.
Trezesc din somn timpul,
clipa care se sparge.
De i-aş stăpâni ritmul, m-aş menţine tânăr.
Anii prinşi în constrângeri
fac riduri pe frunte, ruginesc.
 
SPLENDOARE
Cu noaptea învinsă de dragoste,
cu ochii mari, spălaţi de roua dimineţii sclipitoare,
învăluiai ispita ce dominantă mă stăpânea.
Cu atitudini voluptoase ne-am despărţit de ea
de înflorea sufletul în interior cum grădinile
regilor tineri.
Muselină acoperindu-ne trupurile în dans
se luminau prin mişcare.
Spune-mi că nu m-ai uitat şi vii
fără teama că fac parte din tine.
 
AŞA CUM VEZI
Privesc cu verdele ochilor depărtările
ca o frunză soarele,
de multe ori privesc în gol
până se umple cu verde golul.
Tu priveşti cu albastrul ochilor în zare
până valurile mării devin albastre
cum priveşte o pasăre pământul.
În ochii noştri totul pare aproape
dar e numai o iluzie.
Imaginile intră unele în altele,
prind frumosul în chingile realului
şi trecem ca pomii
de pe marginile drumurilor
prin anotimpuri de vis.
 
SE ÎMPLINEŞTE TOT CE S-A BĂNUIT
Neînţelese
dar ştiute demult
i se plimbau prin gânduri
până treceau dincolo de ele,
îi violau întrega proprietate
cu iubirile ascunse
cu aşteptările fără rezultat
până se plictiseau şi plecau singure
pe străzile oraşului încărcat de melancolii
pe unde se puteau pierde uşor printre suflete epuizate
pe care nu le întreba nimeni de nimic.
Uneori câte un trecător grăbit privea cu temere
la tot acest zbucium flămând
care aluneca precum zoaiele prin canale,
se simţea mirosul slinos de putrefacţie.
În această descompunere multiformă
nu-şi făcea nicio problemă
când intervenea câte o moarte subită
care trebuia dusă undeva pe umeri
sfinţind-o printr-o cuminţenie prefăcută
aşa cum se sfinţeşte săracia când se aruncă la gunoi
leşul unui câine călcat de maşină.
Dumnezeul unor forme de viaţă diforme
nu poate găsi nicio soluţie divină
inutilităţii în care se scaldă muribunzii
unei societăţi lipsită de voinţă şi întrebări
care scurmă puterea de înţelegere a minţii supuşilor
şi-i face pe toţi părtaşi
la propriul holocaust.
 
SPIRITUL SE GENEREAZĂ PE SINE
Nu mai ştiu geometria în care se aruncă plase,
căutătorii de planete simt că există.
Rigoarea unor determinări pe harta cerească
se rupe de poftele întunericului.
Ce-i contradictoriu naşte tot atâtea idei,
fructifică posibilităţile ajunse la amiază.
Eu cred că spiritul se generează pe sine,
chiar dacă suntem muritori, viaţa continuă.
Astfel ne prinde moartea ca un dat de la început
dar naşterea între coapsele timpului nu se pierde
ci se continuă fiinţarea.
După chipul creatorului sau nu, se deschid fante
asemenea soarelui nostru,
bulbul luminos al unui sistem.
Gândirea exersează, cu proprii ei ochi vede
drumul până la orice punct fix din univers.
 
CU SUFLETUL ÎMPĂCAT
Când firul vieţii se subţiază
nu-l poţi prelungi mult nici cu nod.
Sufletul se împacă mereu cu sine
pentru ce ai iubit cu toată inima,
urmează de făcut paşii cei mici,
alunecoşi şi grei pe o zăpadă părelnică.
Nopţile nu mai sunt odihnitoare
mă ţin de veghe plin de teamă.
Mişc cât se mai pot mişca oasele
nu mai zăresc clar lucrurile,
nu mai aştept altceva decât moartea
care nici ea nu se grăbeşte întotdeauna.
Sufletele noastre se topesc într-unul singur
de nu mai ştim dacă suntem amândoi.
Ne pierdem unul într-altul până la contopire
şi timpul nostru va curge-n duhul altui timp,
fără de început şi fără sfârşit
cu clipele inegale cât fiecare viaţă trăită.
 
AZI NU ŞTIM, POATE FI TOTUL O MINCIUNĂ
Fiecare moarte îşi are obârşia într-o naştere
spunea o bunicuţă răvăşită
cu ochii adânc înfipţi în orbite.
Draga mea, nu vreau să gândeşti la fel
chiar dacă adevărul nu poate fi neglijat,
se acoperă cu cenuşă întâmplările prin care am trecut
şi ne încurajăm că-n viitor o să fie bine.
Azi nu ştim, poate fi totul o minciună
pe care n-o putem preveni.
Înlăuntrul nostru răscolesc păcatele moştenite
şi cine cunoaşte cum se conjugă cu hazardul?
Tu nu mă lăsa în pustiu
aruncându-mi cu nisip în ochi
când bate vântul îndoielii.
 
ŢI-AM CERUT DOAR SĂ ÎNŢELEGI
Nu ţi-am cerut să mă ierţi femeie,
în nicio împrejurare,
ţi-am cerut doar să înţelegi,
să faci acel efort binevoitor, de inimă
prin care să rămân mereu ceea ce sunt
şi nu o marionetă cu deprinderile schimbate.
Atunci cînd greşesc, să pot să mă judec singur
Dumnezeu să-mi primească numai căinţa
şi voinţa de îndreptare înainte de pedeapsă.
Mă întorc întodeauna la tine cu bunele intenţii,
cu dragostea care-mi înalţă sufletul
şi convingerea că asemeni îngerului păzitor
ce este tot timpul lumina din umbră
îmi pune-n pahar nectarul vieţii
şi-l beau odată cu seva buzelor tale
conturate-n ochi ca ideogramele cereşti
semne de iubire sub tâmple.
Trupul ce-mi umple odaia cu parfumuri
aştept să-l zidesc ca un meşter Manole
în templul care zilnic se surpă
într-un vuiet de furtună şi apă
prin care te zbaţi să treci mai departe.
Dar cine va primi această ofrandă
de sub piatra nuntită cu sânge
unde inima-ţi plânge şi se lasă cruzimii
iubindu-mi mâinile care o înconjoară cu noapte
şi frigul iernii veşnice?
 
TE ÎNDEMN SĂ-ŢI ASCULŢI
Eu te-am găsit c-o aură tristă
prinţesă fără pretendenţi, plecaţi din urbe,
ochii mei s-au pierdut cu firea
într-o privire ademenitoare, răcoroasă ca seara,
plină de proaspete arome suave.
Măreţia şi frumosul se plimba pe alei
cu trandafirii învăluiţi de culori aprinse,
stropi prin aer din fântâni ţâşnitoare
îi dau singurătăţii un imbold la visare.
Nu-ţi voi spune nimic necunoscut
în limba cuvintelor care se rup din poeme
şi curg ca firele de nisip în clepsidră.
Te îndemn să-ţi asculţi
glasul inimii rămas pradă tăcerii,
rămâi o lumină care alungă umbra seacă
şi o trece peste apa pietrelor albe
cu neobosită mişcare.
Prin anotimpuri trăgându-se unul pe altul
peste amiezele sufletului îmbogăţit,
tu surâzi c-un surâs trist
ca o toamnă întârziată-n trup
cu fructele neculese
şi ele cad.
 
ŞI VEDE
Noapte, în mine să-ţi găseşti întunericul
cum descoperă iubita, lumina
când stă-n genunchi
cu privira în sus
şi vede!
Vede trupul meu în ochii ei
bun de tortură
şi-şi pregăteşte uneltele
acelea care sculptează prin aer
plăcerea care suspină-n vorbe nespuse
şi lasă să pice pe jos scurte interjecţii
ce cresc în amplitudine
ca un strigăt-chemare.
 
SUB SEMNUL FERICIRII
E un semn care vine dinlăuntrul meu
ce-mi lasă o stare de aşteptare
mai lungă decât visul, mai scurtă ca teama
pe care mi-o îndepărtează o veste
ce mă rupe de durere, mă umple de bucurie.
Să învăţ mai repede ce se poate învăţa,
să aşez în cuvinte întreg înţelesul
tăios ca nişte dălţi de sticlă,
să-mi sculptez memoria, cum este modelat trupul
şi ochii ce ne despart de întuneric.
Lasă-mă să cred că-n mine se naşte
marele miracol al iubirii
chiar când fericirea pare o himeră,
ce vine ca un abur albastru
ce se înalţă odată cu inima mea.
Mă bucur că exişti în acest orizont
spre care alerg odată cu vântul,
de nu m-au ajuns niciodată ploile,
în care chemările tale nu se mai aud.
O îmbrăţişare lungă-i tot mai aproape
în visul acesta cu porţile albe,
în orizontul sub care vom fi împreună
mai mult decât un semn ori o aşteptare.
 
DEGETE CU OCHI
După ce am băut aerul, a venit ploaia
s-au rupt o parte dintre nori,
după aceea am sărit mesele goale
şi s-au împovărat de bunătăţi.
Apoi am plătit datoriile zilei
nu am primit nicio zi în plus
şi cum stăteam cu mâinile goale
am simţit cum cresc ierburile-n palme
dar nimeni n-a venit să vadă.
Doar un deget căruia i-a crescut un ochi
se uita mirat cu privire de câine
la un os de ros.
După ce totul era rotundul de sferă
am înnoptat în buduarul ei,
luna părea să aibă o inimă pătrată
diferită de una de frunză.
Întrebările au început să curgă
ca meteoriţii din cerul înstelat,
de m-am trezit spunând;
cine sunt eu să ştiu mersul lucrurilor
când tu mă întâmpini cu bucurie?
N-am niciun motiv să cred altceva,
mă convingi
că dragostea este iarba deasă
pe care o simt în palme,
fiecare deget are câte un ochi
ce o vede cum creşte.
 
DE ACOLO MAI DEPARTE
Se prefăcea că nu ştie nimic
vroia să pară în ochii lumii o inocentă
şi de fapt în patul ei se negocia prezentul
unde totul căpăta o valoare de schimb
care se aprecia la bursă.
În fiecare clipă de fluctuaţie
corpul ei aluneca sub ceaceafuri
sprinten şi jucăuş ca un delfin în apă.
Jocul era mai greu de prevăzut.
Nopţile se loveau de sânii ei tari,
norii se aprindeau de fulgere neiertătoare
încât bărbaţii rămân trăzniţi de patimi
şi-i îngroapă în solul umed până-şi revin din electrocutare.
Aroma buduarului ei este ameţitoare,
mulţi şi-au pierdut punctele cardinale
şi au navigat mai departe fără direcţie
pentru a întâlni un ţărm.
De acolo mai departe
tot femeia îi dirija spre port
unde se pierdeau în băutură.
 
TEAMA SE SCHIMBA ÎN CURAJ
Scormonesc până-n adâncul unui poem de pe front
pe care-l rosteau soldaţii înainte de moarte
şi nimeni nu-i asculta
pământul era căzut în somn.
În suflet viaţa se chinuia să reziste,
lucrurile îmbrăcau forme fantastice
şi o lumină îi fulgera prin simţuri,
pe sub ochi li se perinda tot ce-au iubit,
teama se schimba în curaj
şi fiecare lupta înadârjit.
Cu dumnezeu în gând erau nemuritori,
respirau prin cuvintele din poem,
nu ascultau niciun sunet.
În urechea lor moartea nu avea glas
şi înaintau mereu prin infern,
nimeni nu-i putea opri.
Restul era problema urmaşilor,
să stabilească cine a învins
în lupta de culise.
 
IUBITO, OCHII MEI NU-S ÎNŞELĂTORI
Când am nume ştiu sigur că ai să mă recunoşti,
îl asociezi cu imaginea mea
şi cu tot ce ţine de ce spun alţii despre mine
deşi nu sunt decât un om printre alţii atât de obişnuiţi
care îmbracă hainele prezentului.
Faptul se desfăşoară într-o stare ciudată,
încep să mă tem te mine şi de alţii,
simt în suflet acea trăire vulgară
prin care te îndepărtezi ca un soldat de primejdie
şi disperat mă tem
că nu voi mai fi eu
cel care se întoarce la tine râzând.
Iubito, ochii mei nu-s înşelători
priveşte-i drept fără să-mi spui
cum se moare cu inima calcinată
de zăvoare puse iubirii.
 
SINGURĂTATEA
Sunt atât de singur
că te pierzi în singurătatea mea
fără haine şi cu sufletul gol.
Numai după ce ne cunoaştem bine
şi degetele tale simt carnea moale
mă înveleşti cu trupul tău cald.
Învins de cuprinderea mea în tine
trecem împreună prin porţile raiului
dincolo urmează râuri de lapte şi miere.
Lupta cu tine e ca o zi călduroasă,
îţi ard călcâiele şi chiar tălpile
pe lungul drum supus ascezei.
Nu ştiu dacă mergem înainte ori ne întoarcem,
singurătatea nu se mai simte.
Ceva se schimbă-n fiecare fără să ştim.
Cu mâinile fac semne dar nimic,
numai tu te ridici deasupra
şi palmele mele te prind şi te scapă.
Când mă agit, tu stai liniştită,
muşc din carne ca dintr-un măr
din care dragostea-ţi musteşte.
Dacă urc treptele, mă îndepărtez,
nu, îţi rămân alături.
Dacă mă frământ în singurătatea ta
arzi ca flacăra, se va topi gheaţa.
Te las să ieşi din ea călare,
caii nopţii nu au şa
şi aleargă biciuiţi.
Ochii mei şi ai tăi sunt totuna,
pleoapele îi acoperă.
Oricum sigur vedem mai bine
ce se-ntâmplă-n interior.
 
PRINDE CONTUR VISUL
Noaptea-i de veghe, o fură somnul,
urmele dispar de pe faţa zăpezii,
tabloul e unul cu fluturi mari, argintii
ce cad jucăuşi prin aerul curgător şi el
ca apele nevăzute ale gândului
spre mările părăsite de ţărmuri.
Iarna îşi aşterne pe geam florile,
vântul plânge în fibra lemnului
cântă-n inimile-n care se-nfiripă dragostea.
Tăcerea-i presărată cu stele căzătoare,
toate fiinţele visează adânc şi caută
binecuvântarea cu aghiasmă sfinţită,
pământul respiră împăcat prin copaci.
Ninsorile aduc bucurii seducătoare
în care se scaldă sufletul imaculat,
prinde contur visul
ce-mi pune-n cuvinte nimbul
copilăriei din care am plecat.
 
BATE TRECUTUL LA PORŢILE MEMORIEI
După încleştarea din care am scăpat
meditez la ce urmează să se întâmple
până la epuizarea tuturor consecinţelor
apoi aştept desfăşurarea imprevizibilă a lucrurilor
fără nicio temere
cu toată ambianţa asta sufocantă
în care nu mă recunosc.
Mă umplu cu zilele pierdute aiurea,
bate trecutul la porţile memoriei,
să mă descopăr născut
în această lume pedepsită de la început
cu păcatul de netăgăduit.
În emisferele mele totul se precipită
şi n-ajung la înţelegerea iertării.
În fiecare zi mi se înfige câte un ghimpe
într-un loc pe care nu-l ştiu
doar îi simt ascuţişul cum înţeapă-n trup
pe interior.
Nimic din mine nu rămâne intact,
cei ce nu m-aţi văzut demult
nu mă recunoaşteţi.
Pe acest circuit trec toţi oamenii
şi se grăbesc.
 
MAI SUCIT DECÂT MINE, VÂNTUL
Sap în noapte gropi pentru fluturi,
un praf de lumină le rămâne pe aripi,
aerul miroase a zbor ucis.
şi tonalităţile de culoare se destramă.
Păstrez ca o fluturare prin stomac
semnul de iubire pe care-l dezmierd
şi sufletul ca o cumpănă a fântânii
coboară pe pământ după flori.
Mai sucit decât mine, vântul
are-n adieri minunea că exist,
pe umeri port geometriile braţelor tale
ce aspiră la comorile de dincolo de buze.
Un ecou din alte lumi prins rătăcit,
mă rup de adîncuri ca o apă vie,
lângă tâmplă-mi boceşte infinitul
şi curge prin clipele de trădare a morţii.
Nu mai sunt decât unghi ascuţit
cu vârful pe cadranul solar,
un altfel de calcul atât de abstract
încât înţelesul concret se ascunde.
 
LUMINA SACRĂ CE ÎNVĂLUIE MIEREA IUBIRII
N-am văzut în zidurile înălţate, templul în sine
am aşteptat să pogoare duhul înţelepciunii,
ochiul cel mare, nevăzut a lui Dumnezeu,
lumina sacră ce învăluie mierea iubirii.
Peste liniştea poposită-n aerul sfânt
de unde sunetele se-ntorc din cupole-n cântec,
poruncesc mugurilor cu semnele primăverii,
să îmbrace ramurii cu ochiuri de floare.
Durerea se topeşte şi picură într-o alinare,
fiecare om îşi alungă preaplinul suferinţei,
suflă peste răbdare cu praful de nemoarte
ca o undă de mişcare în coama vântului.
În frunzişul somnului stă la pândă fiara
cu gheara înfiptă-n spatele somnului
ce fuge de întunericul clipei funest
spre marginile necunoscute ale zodiei.
Spaima se loveşte de ochiul ferestrei
pasăre închisă, lipsită de orientare,
apoi iese prin urechea universului
uitându-şi urmele neodihnei în zborul frânt.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
 
 
ATITUDINI
NU ORICINE-MI ZICE „DOAMNE, DOAMNE”, VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR!
Avertismentul este cât se poate de clar: Dumnezeu nu se lasă păcălit de aparențe, ci pretinde de la noi credință sinceră, curată, statornică și puternică, într-un cuvânt credință adevărată. Cum o asemenea credință nu poate fi găzduită decât într-o inimă de copil și cum Atotputernicul citește direct în inima și mintea omului, iată de ce ni se spune pe șleau că n-are rost să umblăm cu fariseisme de felul rugăciunilor și al implorării ajutorului divin doar când suntem la ananghie, în restul timpului dând uitării faptul că am primit totul, ori cu false dovezi de iubire și omenie de ochii lumii și din ceea ce ne prisosește. Prin urmare, fățarnicii n-au nici cea mai mică șansă de izbăvire prin asemenea manevre coțcărești, căci – se afirmă tranșant în Luca 6/2 – toți aceștia „și-au luat răsplata”.
Astfel stând lucrurile cu credința lăuntrică sau adevărată (nu ne spune Mântuitorul pe înțeles în Matei 5/6: „Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău care este în ascuns”?) și credința exterioară sau de fațadă, pe mine unul mă miră străduința, cu cheltuielile aferente, ce se depune strict în plan cantitativ-orizontal pentru construirea de cât mai multe și cât mai impozante lăcașuri de cult, din aceasta decurgând în chip aproape logic progresiva diminuare a vigilenței păstorilor și oițelor în plan calitativ-vertical.
Căci lăsându-te absorbit de planul orizontal al edificării și/sau restaurării lăcașurilor de cult prin contribuții consistente în bani sau muncă, ceea ce cu certitudine va atrage după sine prețuirea conducătorilor spirituali ai respectivului cult, lesne vei ajunge la comoda și nițel aroganta credință prin delegație (reprezentare).
Ceva asemănător cu democrația, de care se face atâta caz, unde – chipurile – puterea este în mâna poporului, că doar de-aceea i se spune democrație (demos=popor, kratos=putere). Dar cum popoarele sunt comunități uriașe în comparație cu anticele orașe-state grecești, în care era cu putință exercitarea directă și la vedere a democrației, statele moderne au recurs, cu ajutorul votului universal și al parlamentului, la forma indirectă de exercitare a democrației prin reprezentanți aleși. Și astfel, nu doar că naiba știe pentru cât timp calitatea va fi culcată la pământ de către cantitate, dar pâinea și cuțitul rămân doar pe hârtie în mâinile alegătorilor, în realitate ele fiind urgent înșfăcate de mâinile murdare ale răufăcătorilor porecliți aleși. Dovada cea mai elocventă în acest sens o constituie totala ignorare de către nelegiuiții cu putere decizională a rezultatului referendumului (referendumul sau plebiscitul exprimă voința poporului!) din anul 2009. Sau – mai știi? – pesemne că numai prin asemenea paradoxuri românii au șansa să înțeleagă a noastră (pardon! a lor) vrednică de plâns democrație originală...
Evident, credința prin reprezentare nu este doar o chestiune mult mai delicată și cu o miză net superioară treburilor politicianiste, în joc fiind mântuirea fiecărui individ în parte, dar ea dobândește valențe cu adevărat dramatice în acele parohii sau comunități în care însuși conducătorul spiritual (preot sau pastor) caută să-și ascundă nevrednicia după rizibila spusă: Nu face ceea ce face popa, ci ceea ce spune popa! Dar el, cu pretenția de doftor moral-spiritual și de canal de legătură cu divinitatea, de ce nu-i în stare să facă ceea ce neîncetat la recomandă păcătoșilor de rând?!
În cazuri de acest fel (și, vai mie, ele nu-s nici puține și nici întâmplătoare), nu numai superiorii, ci și mulți dintre mireni sunt tot timpul pregătiți să sară în ajutorul celui acuzat de lăcomie, beție sau ipocrizie (amintesc abaterile banalizate din pricina frecvenței lor, pentru că mai sunt scandalurile, înjurăturile, preacurviile și divorțurile), recurgând la stângacea scuză că și el este om, vasăzică supus ispitei și păcatului. Iată-ne, prin urmare, confruntați cu banalul de-acum paradox „preot sau pastor imoral”, aproape la fel de frecvent ca năucitorul său frate „medic inuman”.
Ce-i de făcut? Consider că situația se poate îndrepta numai printr-o exemplară conduită și o inflexibilă autoritate din partea superiorilor, autoritate care în cazurile repetate de sfidare fățișă a moralei creștine să meargă până la caterisirea vinovatului.
Altminteri, cu ierarhi rugători și aproape deloc autoritari, în curând se va ajunge și la noi ca în aproape tot Apusul catolico-protestant, ca preoții cu vocație să se bucure din toată inima când în bisericile cu tot mai puțini credincioși autohtoni vor intra grupuri de turiști foarte curioși și prea puțin pioși. Iar jalea va fi cu atât mai mare, cu cât numărul preoților crește mai repede decât cel al bisericilor – câte doi sau chiar trei acolo unde, nu cu mult timp în urmă, slujea unul singur...
Potrivit Secretariatului de Stat pentru Culte, iată câteva date care ilustreazăefervescența credinței la românii postdecembriști: În total, cele 18 confesiuni recunoscute prin lege în România dețin 27.384 de lăcașuri de cult, din care 8.413 au fost construite după Decembriadă, iar 1578 se aflau în construcție la sfârșitul anului trecut!
Firește, cele mai multe biserici (16.403) sunt ortodoxe, 3193 fiind construite după anul 1989, iar 1078 aflându-se în construcție la data de 31 decembrie 2015. Asta înseamnă o biserică la circa 1000 de credincioși.
Pe locul doi în acest clasament se situează Cultul Creștin Penticostal: 2925 biserici la 356.314 adepți (un lăcaș la 122 oameni), 1950 fiind construite după 1989 și 182 aflându-se în construcție. Pe locul trei este Biserica Romano-Catolică (1632 biserici, 351 după Decembriadă, 40 în construcție, în medie 534 credincioși la o biserică), pe locul patru Cultul Creștin Baptist (1571 biserici, 790 construite după 1989 și 46 în construcție), iar pe locul cinci Biserica Reformată Română cu un total de 1352 biserici (314 după anul 1989), adică 444 adepți la un lăcaș.
Singurele confesiuni care nu și-au construit lăcașuri de cult după 1989 sunt Arhiepiscopia Bisericii Armene, Biserica Evanghelică CA din România și Federația Comunităților Evreiești din România, toate trei însumând cu ceva peste 9000 de credincioși.
Dacă avem în vedere faptul că, potrivit Institutului Național de Statistică, în anul 1990 erau în proprietate publică aproximativ 28.000 de școli, creșe și grădinițe și că în 2015 mai rămăseseră doar 6422, rezultă un raport care ar trebui să-l pună serios pe gânduri pe orice român cu scaun la cap: Doar o școală la peste patru biserici!
N.B. Discuțiile pro și contra care se poartă în legătură cu Catedrala Mântuirii Neamului, chiar cu argumentul că aceasta se constituie într-un simbol al unității spirituale a poporului român, nu reprezintă decât un divertisment în starea de lucruri arătată mai sus.
                                                 George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)

STATORNICIA POLITICII ROMÂNEŞTI ÎNTRE MITITEI ŞI MITICA
Minte cu nerușinare cel care afirmă că românii postdecembriști n-ar fi inventivi! Păi, poți fi original în democrație și paradoxuri (țara cea mai nevoiașă din Uniunea Europeană, dar cu cea mai mare densitate de pungași și mașini luxoase, țara care-și lasă terenul arabil în paragină, milioane de hectare de pământ bun de uns pe pîine, ca din banii împrumutați să cumpere în anul 2015 alimente chimizate și infestate de circa șase miliarde euro etc.) fără un spirit inventiv mereu tânăr?
Ia uitați-vă nițeluș în ograda fără frontiere a politicii noastre, slugarnică până la ridicol în absența coloanei vertebrale a demnității și responsabilității cârmuitorilor doar de fațadă, o politică păpușărească în care poruncile recomandate democratic (sic!) de comisarii europeni sunt la țanc impuse românilor mai ceva ca amărâtele lor de legi, ba prin inflexibila și neobrăzata vrere a noului ambasador american, ba prin cea a ambasadei israeliene, olandeze, germane sau austriece. Că ei cu toții ne vor binele care mai rămâne după ce-și fac făcutele în România adusă la sapă de lemn prin exemplara colaborare mafiotă dintre tâlharii interni și externi (vezi paradisurile fiscale ale marilor gunoaie planetare), un bine care pentru grosul românilor se cheamă dezrădăcinare, umilință și sărăcie lucie...
Deși mai sunt aproape două luni până la alegerile locale din 5 iunie, campaniile electorale (deocamdată fără afișe lipite unde nici cu gândul nu gândești, doar cu corturi și tabele, chipurile pentru sondarea opiniei publice vizavi de candidați) sunt în plină desfășurare. Că, de, boborul trebuie pregătit/ademenit fie să-și dăruiască votul (de parcă rezultatul scrutinului ar depinde de el!), fie – după caz și împrejurări – să și-l vândă pe beri, mititei și alte cele.
Din presa noastră profund neliberă (dar există undeva în lumea asta presă mare și liberă?) am aflat că nu numai pe meleagurile sighetene campania electorală este în toi de aproape două luni, mai precis de la desemnarea catindaților (repet, totul se face la limita driblării legii prin corturi cu poze cât roata carului, în care se trudește din greu la sondarea până la prostire a opiniei publice), pentru că în comuna Ipotești, presupusa comună natală a lui Mihai Eminescu, obligatoriul bairam electoral s-a lăsat cu victime omenești, un mâncău din aceia mulți de care patria nu duce lipsă, fiind ucis de un afurisit de mititel, așezat de-al dracului pieziș în gâtlej.
Și când te gândești că ăsta-i doar începutul în importanta obligație cetățenească de alegere a viitorilor gropari ai României, chit că, potrivit unui adorabil reportaj, foarte mulți dintre români habar n-au nici de scopul alegerilor din iunie și nici pe cine urmează să voteze: o parte dintre ei erau pentru Giovanni (!), altă parte pentru Ponta, dar cu toții, vorba înțeleptului agramat Marian Vanghelie, în cele din urmă, cu ajutorul oamenilor de bine, vor opta taman pentru cine trebuie!
Alții în schimb, bunăoară așa ca „marele liberal” Ludovic Orban, își anunță retragerea din cursă mai înainte de demararea oficială a mascaradei pentru confortabilul fotoliu de primar general al Capitalei. Dar nu, stați liniștiți, n-o face din scârbă pentru murdăria numită politică, ci fiindcă este urmărit penal, vasăzică este silit să-și așteapte rândul reculegerii la mititica.
P.S. Dacă tot se cheltuie o grămadă de bani cu alegerea unor netrebnici care mai devreme sau mai târziu ajung după gratii și dacă tot se știe că aleșii noștri locali și de la centru nu conduc, ci doar execută dispozițiile venite din afară, ce-ar fi ca românii să se răzbune într-un mod civilizat și elegant pentru toate umilințele postdecembriste îndurate prin neparticiparea la vot?
Greva electorală și greva fiscală (refuzul de-a achita taxele și impozitele), neîncercate până în clipa de față, sunt cele două redutabile arme ale națiunii unite, prin care poate să dea peste cap aranjamentele politrucilor interni și-i poate pune serios pe gânduri pe păpușarii străini.
George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)

MURDĂRIA NUMITĂ POLITICĂ DÂMBOVIŢEANĂ
Niciodată n-am avut încredere în politica românească, mai bine spus în scârboșenia politrucianistă dâmbovițeană. Dar acum, după pățania lui Marian Munteanu, m-am convins definitiv că ea este o afacere ipocrito-mafiotă, rezultatul înțelegerilor de culise dintre tâlharii interni (cârmuitorii de fațadă) și tâlharii externi (adevărații cârmuitori ai României pusă pe butuci). Ceva de genul următor: Noi, marii patrihoți ai nației, ne dăm peste cap ca să creăm aparențele de democrație (stat esențialmente nedrept și dreptul sfidător al celui care n-are nimic sfânt), iar voi din afară ne sprijiniți, astfel ca împreună să putem desăvârși opera de crucificare a României!
Și când te gândești că încă mai sunt printre români naivi care cred în primenirea politicii noastre (pardon, a lor)! Da, dar o schimbare de formă, nicidecum de conținut, potrivit următorului principiu dătător de coeziune în partid (vezi tovărășia fraternă din PSD) și de forță în afara lui: Total compromișii (gen Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Victor Ponta, Dan Șova, Adriean Videanu, Elena Udrea ș.a.m.d) fac sau, mă rog, sunt siliți de împrejurările nefaste pentru ei și de justiție să facă un pas înapoi, locul lor fiind de îndată luat de alții, cu nimic mai prejos ca înaintașii, ba în anumite privințe chiar mai răi ca aceștia (mai lacomi, mai nesimțiți și mai nepricepuți). Primenirea, vasăzică, se cheamă rocada între ticăloșii arhiștiuți din prima linie și cei oleacă mai puțin știuți din linia a doua. De unde și rezultatele pe măsură – seria nesfârșită de nelegiuți postdecembriști cu și fără ștaif, atât de mulți nelegiuiți, încât pușcăriile existente lucrează la maxima lor capacitate și tot nu fac față solicitărilor de recluziune.
Adică, vorba poetului, „Alte măști, aceeași piesă” sau aceeași Mărie dar cu altă pălărie, situație care poate fi definită în trei cuvinte: Schimbare fără modificări...
Angajarea lui Marian Munteanu în confruntarea pentru fotoliul de primar general al Capitalei ar fi fost totuna cu lovitura de grație pentru întreaga poli-mizerie postdecembristă, potrivit axiomei că ceva (în acest caz minciuna, hoția, impostura și demagogia) își afirmă evidența, îndeosebi atunci când acel ceva este pus față în față cu opusul său.
Căci Marian Munteanu nu doar că venea din afara putregaiului cu numele de politică, aducând cu sine un suflu nou (necorupția și admirabilul elan al tânărului luptător anticomunist din Piața Universității), dar prin câștigarea cursei electorale (este absolut sigur că ar fi câștigat-o!), el s-ar fi constituit în vârful de lance al multașteptatei schimbări reale din  politica postdecembristă, o nouă politică dacă nu foarte inspirată, măcar onestă și pusă în slujba compatrioților.
Însă la densitatea credinței sale în Dumnezeu și în fondul nepervertit al românismului (nu susținea Petre Țuțea, mentorul său, că statul se sprijină pe cioarecii țăranului român?), este de presupus că ar fi fost mereu inspirat și luminat în dificila acțiune de asanare a grajdurilor lui Augias de pe Dâmbovița.
Nedorit de antiromâneștile fundații soroșiste și de unii dintre cei mai slinoși jurnaliști autohtoni (prin urmare, nu doar la comandă străină, ci și la cea a politrucilor interni, temători de schimbarea în bine a stării de lucruri din România), Marian Munteanu a fost obligat să se retragă din cursa electorală mai înainte de începerea ei, acuzat fiind de convingeri neolegionare (e clar, pentru a face politică postdecembristă îți este interzis să ai trăiri românești) și – atenție! – de credință profundă (cică ar poza într-un nou Mesia).
Pentru așa ceva este excelent doar un robot sau un butuc fără inimă și fără minte – primul deja programat de păpușari și uneltele lor, celălalt dispus să fie rindeluit potrivit dorinței acestora.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DE LA NAŢIONALISMUL PE SPONCI LA MULTICULTURALISM
Un mastodont pestriț și diform așa ca Uniunea Europeană (de fapt Europa neunită din punct de vedere economico-financiar, cu un pospai de unitate geografică și cu o înfloritoare neunitate spirituală), trebuia să vină cu niște găselnițe care să-i justifice, mai bine spus să-i mascheze tendințele neoimperialiste.
Da, tendințe neoimperialiste, căci astăzi statele nu mai sunt cucerite prin nedemocratica invazie militară, ceea ce nu presupune nicidecum desființarea armatelor naționale și a blocurilor militare de felul NATO, ci prin mult mai subtila și mai eficacea invazie/înrobire financiară, ce decurge cu necesitate din acțiunea conjugată a organismelor financiare mondiale (FMI, Banca Mondială etc.) și a asasinilor economici special antrenați pentru trebușoare de acest fel (vezi Confesiunile unui asasin economic, curajoasa destăinuire a americanului John Perkins), după care, economicește pusă pe butuci (fără datorii în 1989, astăzi România are o datorie externă de circa 100 miliarde dolari!)și gâtuită de corupția alimentată cu banii păpușarilor planetari, țara în cauză capitulează necondiționat, ba chiar se bucură că în anumite condiții înjositoare (cedări succesive de suveranitate, amestec fățiș în treburile interne, privatizări păgubitoare) va fi admisă la periferia conglomeratului politico-economic, unde – firește – urmează să fie tescuită până la sleire, întru deplina adeverire a spusei apusene cu iz pungășesc: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!
Una din găselnițele scornite de oficialii europeni nealeși (deasupra Parlamentului European este situat „democratic” Consiliul Europei, iar în spatele acestuia stau de veghe imperiile farmaceutice și petroliere) este aceea cu pericolul (sic!) dosit în conceptele naționalism și patriotism, în mod cert noțiunile cu cea mai mare și mai nobilă încărcătură sentimentală, deoarece ele reflectă atașamentul capabil de jertfă al cetățeanului față de sufletul poporului din care face parte și față de țara care l-a născut.
De la centrul de comandă al Europei neunite ni se va spune că da, cândva, în perioada de formare și consolidare a națiunilor, patriotismul și naționalismul au avut rolul lor (evident, limitat în plan istoric) de afirmare a apartenenței la o anumit țară și nație, cu specificul ei național: limbă, particularități fizice și psihice, tradiții și elemente de civilizație, ba după unii (perioada pangermanismului și a ideologiilor rasiste) tot aici ar intra și acel fel de-a fi al poporului conștient de el și valoarea lui, ce musai se reflectă în toate producțiile sale spirituale: artă, filosofie și știință.
Sigur că, ni se face cunoscut mai departe, asemenea exagerări naționaliste au generat ideologiile și politicile bazate pe forță, iar mai apoi cele două conflagrații mondiale. Tocmai de aceea, dar asta nu se mai afirmă explicit, prin neoimperialismul european după modelul celui american, s-a depășit faza naționalismului autocefalo-autarhic, prin amestecul dirijat al popoarelor europene cu semințiile musulmane aduse de neghiobia politică de peste mări și țări, astfel ca să rezulte un modern și înfricoșător Turn Babel, cu mult mai înfricoșător ca strămoșul lui biblic, unde se face dovada într-un mod năucitor pentru localnici că cei din urmă veniți sunt cei dintâi în atenția autorităților prin ajutoare, fanatism, fecunditate, trândăvie și nelegiuirile la care se dedau în chip programatic.
Pentru unii ca aceștia, apatrizi convinși că prin rodnicele burți ale femeilor lor vor cuceri/islamiza în câțiva ani întreaga Europă, dar și pentru visurile hegemonice al păpușarilor, foarte grijulii să nu se aducă vreo atingere atotputernicelor simțăminte nepatriotice ale alogenilor (ne amintim că gânditorul Nae Ionescu făcea o foarte subtilă distincție între român și bun român: român poate să fie doar cineva care simte cu adevărat românește, ca de pildă un țăran cu câteva generații în spate, pe când bun român poate să fie orice alogen care respectă legile și se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești), din aceste motive, vasăzică, naționalismul și patriotismul sunt vestejite fără cruțare la nivel oficial.
Ce mai tura-vura, în actualele condiții ale imperiului european (împărații romani se conduceau după „Dezbină și domnește!”, păpușarii zilelor noastre după ”Amestecă și sodomește!”), este de prost gust să-ți etalezi ca român patriotismul și naționalismul. Evident, nu la fel stau lucrurile în cazul unui neamț, deși este arhiștiut faptul că naționalismul german se practică fățiș și că el este atât de ponderat (sic!), încât de regulă depășește ultranaționalismul estic. Dar roboții fără obraz din „locomotiva” Europei își pot permite orice și nimeni n-o să-i tragă de mânecă. Spun „nimeni” gândindu-mă la egalii lor în făcătura supranumită UE (englezii sau francezii), că pe alții (românii, de pildă) nimeni nu-i bagă în seamă. Mă rog, avem astfel dovada că una este egalitatea pe hârtie a tuturor membrilor UE și cu totul alta cea practică, respectiv de tip orwellian: „Toate animalelele sunt egale între ele. Dar unele sunt mai egale ca altele”...
Că nemții își permit orice, o știm prea bine pe pielea noastră. Nu numai că tot acuși-acuși ne trag de urechi prin oficialii lor, inclusiv prin ambasada de la București, dar mai fac și pe tâlharii corecți. Dovadă că nu suflă niciun cuvințel despre zecile de miliarde cu care, potrivit contractelor încheiate, ne-au rămas datori la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Iar oficialii români sunt prea lași ca să ia taurul de coarne și să pretindă ce-i al nostru. Dar nu cu fereală și între patru ochi, ci de la obraz și în auzul tuturor în plenul Parlamentului.
Aceeași suspectă tăcere este în ambele tabere și în legătură cu cele peste 93 de tone (exact 93.570 kilograme), tezaurul românesc încărcat la Iași în vagoane și trimis în luna decembrie 1916 la Moscova, ca nu cumva să cadă în mâinile nemților. Ironia sorții a făcut ca tot ei să se înfrupte din aurul românilor, bani cu care s-au pus pe picioare după enormele pierderi suferite în primul război mondial. Căci Lenin, omul pregătit și finanțat de nemți, a înțeles să-și plătească datoriile cu tezaurul românesc, drept urmare l-a expediat la Berlin.
Cu grosolănia și nesimțirea specifică rasei teutonice, nemții zilelor noastre au înțeles să rezolve acest litigiu în felul următor: La presiunea lor, în data de 2 octombrie 2012 Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât că România nu va primi înapoi tezaurul de la ruși! Păi cum să-l primească de la ruși când el a fost păpat de nemți?! De unde se vede cât se poate de limpede de ce istoria este scrisă după vrerea învingătorilor și fârtaților acestora, inclusiv din tabăra învinșilor : Ar fi grozav de incomod ca tot omul să știe atât despre fraternitatea tâlhărească dintre nemți și ruși la sfârșitul primului război mondial și mai târziu, cât și despre strânsa colaborare dintre ei la începutul celui de-al doilea război mondial (Polonia atacată simultan de cele două lighioane, Pactul Ribbentrop-Molotov încă în vigoare).
Cealaltă mare găselniță a Uniunii Europene este multiculturalismul sau acel talmeș-balmeș care-i va face pe urmașii noștri să fie în anumite privințe (automobilism, calculatoare, telefonie mobilă, modă, cancanuri, manele etc.) mai informați ca noi. Dar una este să fii informat și cu totul altceva să fii cult.
Nota 1: Una din grozăviile la care Uniunea Europeană trudește în momentul de față este viitoarea ei religie lipsită de credință. Cine știe? Poate că musulmanii nu vor avea nimic împotriva ei...
Nota 2: Dacă în artă, prioritar în literatură, se poate vorbi de un specific național, filozofia și știința sunt supranaționale. A căuta cu tot dinadinsul specificul național în ele, înseamnă a le răpi universalitatea. Așa cum just afirmă P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, din simplul motiv că tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii, nici măcar ortodoxismul nu este specific românesc. Altfel spus, poate fi caracteristică o trăsătură care diferențiază, nicidecum una unificatoare.
                                                 George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)

CRONICA UNEI MORŢI ANUNŢATE SAU DISPARIŢIA REVISTEI „OGLINDA LITERARĂ”
Această nedumerire-nemulţumire a mea vizavi de „moartea” revistei Oglinda literară a „mocnit” în sufletul meu multă vreme. Încă de la sfârşitul anului  trecut, din octombrie după depunerea cererii de finanţare, directorul revistei, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu ne-a atenţionat despre acest lucru. În aşteptarea răspunsului la cererea depusă, răspuns al forurilor îndreptăţite să decidă soarta revistei, răspuns ce a sosit cu întârziere şi ambiguu, am înţeles că lucrurile nu sunt tocmai bune. Eventuala... sucombare a mijlocului nostru de exprimare, am privit-o  ca pe o glumă. Dar răspunsul  sosit  în decembrie, ne-a lămurit şi am realizat că, Soarta revistei fusese decisă. Se făceau primii paşi spre împlinirea sumbrei previziuni: revista Oglinda literară nu mai primea finanţare. Şi iată că, acum în luna mai, stinse toate eforturile şi speranţele   revista a apărut în negru, la ultimul ei număr, 173. Cine a decis, şi după care criterii, continuarea activităţii literare doar a uneia dintre revistele locale, mai puţin cotează. Cum n-au contat  nici aprecierile primite de la  persoane competente şi profesioniste, aprecieri faţă de conţinutul şi ţinuta revistei Oglinda,  de-a lungul celor cincisprezece ani de viaţă şi activitate neîntreruptă. N-au contat... N-au contat nici fastuoasele Festivaluri Naţionale şi Internaţionale de literatură de pe lângă revistă, festivaluri care au adunat zeci de mari personalităţi literare din toate colţurile lumii. Festivalul Naţional de literatură Duiliu Zamfirescu – în cele şapte ediţii desfăşurate la Focşani - câtă nostalgie! Festivaluri organizate sub egida revistei Oglinda literară - de către scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, desigur sprijinit de oficialităţile locale, de colegi întru pasiunea  cuvântului scris şi citit, şi de diverşi sponsori -  revista şi festivalurile  au reuşit, din punct de vedere cultural, să aducă oraşul Focşani pe cele mai înalte culmi ale recunoaşterii culturale. Au  fost acestea, mă întreb, un sprijin real în menţinerea vieţii culturale(scrise şi citite) în judeţul Vrancea? La întrebarea mea aş dori răspuns. Un răspuns bine gândit şi totodată sincer.  Tot pe această temă, văd astăzi pe internet, un anunţ al unui festival literar organizat de brăileni: „Festivalul de c’Arte Brăila” unde este invitat şi scriitorul Gheorghe Andrei Neagu. Lista invitaţilor acestui festival, se regăseşte în listele invitaţilor de odinioară ale festivalurilor organizate de Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu, liste întocmite de Gheorghe Andrei Neagu. La festivalul brăilean,  Gheorghe Andrei Neagu are doar calitatea de invitat! Unul din subpunctele colocviale ale programului este despre viaţa revistelor şi rolul lor în viaţa culturală zonală, colocviu la care va participa şi scriitorul nostru. Citind programul festivalului brăilean, m-am bucurat. Se mai poate încă, mi-am zis. Am simţit gelozie.  De ce la ei, şi la noi, nu? Sunt  mândră pentru vecinătate. Sunt  mândră pentru că avem un vrâncean prezent. Doar atât?! Nu ştiu cum sunt alţii, nu ştiu ce simt alţii, dar ţinând la piept un ultim număr al revistei care... ne-a adunat, ne-a închegat într-o grupare, ne-a oferit spaţiu de exprimare, ne-a scos în lume, ne-a motivat să ne încercăm limitele creativităţii, ne-a iubit, ne-a apărat, ne-a răsfăţat, ne-a bucurat, entuziasmat, înverşunat(uneori) şi ne-a stârnit tot soiul de emoţii - nu ştiu zău ce-aş putea gând-simţi vizavi de cei ce-au condamnat-o la moarte! Iar  pentru Măria Sa Revista Oglinda literară,  pun mâna-n foc. Jur, a fost virgină(nu ca Angela Vicario a lui Gabriel Carcia Marquez). EA fost concepută şi creată de membri Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu sub directa îndrumare a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu. N-ar fi  fost nevoie... de rele tratamente... (aşa cum a primit Angela Vicario). Dar... Eu încă mai sper într-o minune. Eu cred că, se pot scrie cronici (bune) şi despre re-învieri, nu numai despre morţi anunţate?!
Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii