ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 87 (Mai 2016)

EDITORIAL
DIN NOU CU BICICLETA…
De cum am văzut ce vreme superbă se întrevede la orizontul scrisului, nici că aş mai fi avut altă idee decât cea a dansului degetelor pe tastatura neagră a laptop-ului, în care, de ochii lumii, am aşezat la loc de taină, idei, fraze, impresii... Am privit rândurile ca pe un adevărat dar, un dar preţios, special, un dar pentru suflet, pentru taina scrisului la altitudine, într-o vreme când însuşi verbul „a scrie” suferă malformaţii.
Cam pe tonul acesta începeam o călătorie cu bicicleta prin inima nopţii, dar şi a unei staţiuni montane prahovene, cu ceva timp în urmă, sub acoperământul celor mai bune intenţii de relaxare, inspiraţie, expiraţie, exclamaţie…
Bicicleta există şi acum, însă drumul e de altă factură. Paşii pedalaţi mă poartă din urbe spre ceea ce a fost cândva staţiunea estivală Lacu Sărat, pe o cărare de biciclete ca să spun aşa, un fel de pistă neacreditată, neamenajată, inexistentă în vreun catastif al Direcţiei de Drumuri, sau de aiurea. Îi pot spune simbolic traseu, pentru că drumul de acasă şi până la locul cu pricina trece şi prin oraş, apoi prin liziera paralelă cu linia de tramvai ce suie către fosta staţiune, şerpuieşte prin sărătura de la marginea pădurii cu pretenţie de rezervaţie şi, cum altfel, se încheie pe malul încă natural şi netulburat de construcţii al lacului, care dă toponimia, printr-o vegetaţie şi faună specifică.
Traseul trece prin mijlocul istoric al Brăilei, acolo unde statuia lui Traian dăinuie peste decenii, nu neapărat ca un monument istoric, ci ca pe unul al prostiei. Şcoala Ardeleană, prin ipocrizie şi slugărnicie faţă de Vaticanul finanţator le-a dat locuitorilor denumirea de români, de la România, ceva legat de Roma, ca să-i ţină legaţi de papalitate, dar şi de aspectul istoric al invaziei Imperiului Roman de acum 2000 de ani. Traian cuceritorul, adică duşmanul dacilor, adică al strămoşilor noştri, devine prin Piaţa Traian, str. Împăratul Traian şi alte variaţiuni de acest gen, un fel de urmaş al nostru, un exemplu bun (chipurile!), când, se ştie, acesta, cu armatele sale, nu a cucerit decât o mică parte din teritoriul Daciei şi că perioada scurtă de la ocupaţie şi până la retragerea aureliană, nu avea cum să determine o comuniune, o simbioză culturală, politică, economică, nici dacă romanii i-ar fi exterminat până la 1 pe toţi dacii, atât pe cei de sub ocupaţie, cât, mai cu seamă, pe cei liberi. Aşa li s-a inoculat românilor ideea că ne tragem din daci şi din romani, o tâmpenie pe care eram nevoiţi la şcoală să o citim, învăţăm şi să o perpetuăm mai departe. În ce ţară s-a mai pomenit ca celui care te cotropeşte să-i ridici statui şi să-i aduci slăvi? Probabil că de aici ni se trag multe necazuri…
În fine, trec încet de pe un trotuar pe altul, pe Calea Călăraşilor, prin zona istorică a oraşului, trotuar deteriorat de vremuri şi lucrări nefinalizate corespunzător, cu foarte multă atenţie, motiv pentru care nu am timp să mă uit în jur. Oricum, clădirile sunt aceleaşi, iar aspectul lor deplorabil mă determină să păstrez ritmul, cu speranţa ca odată ajuns spre Bulevardul Independenţei, drumul să capete aspectul unui asfalt cât de cât normal.
Bulevardul are şi el o istorie. Denumirea i s-a schimbat de câteva ori, ultima, Karl Marx fiind una de rezonanţă, deşi, iniţial a purtat mult timp numele Carol I, atribuit imediat după venirea principelui la Brăila, drept recunoştinţă pentru dobândirea independenţei de stat. După venirea comuniştilor la putere, ideologia, alături de prostia tipic sovietică, au făcut ca multe străzi şi monumente să elogieze prezenţa „roşie” în urbe. Marx a fost un bun filosof, însă comuniştii i-au acaparat ideile, tezele despre dreptatea socială, egalitate, aducându-l în doctrina lor şi, cum altfel, obligând masele să-i poartă numele prin buletinul de identitate, la rubrica „domiciliul pe strada…”. Şi bulevardul s-a umplut de noi tramvaie, româneşti, de flori la fel de româneşti, apoi la intersecţiile cu Calea Galaţi, de statuia lui I. C. Frimu, iar la Victoriei, de statuia… Victoriei. Mai sunt şi astăzi, deşi, la drept vorbind, nu ar mai trebuie să stea pe acolo, dar, cum brăileanul, ca orice român autentic, tânjeşte după o brumă de istorie, consideră că nu e nimic anormal şi ca anormalitatea să persiste, chiar bulevardul se numeşte Independenţei, în loc să-i fie redată vechea denumire, pe care, oamenii, chiar şi sub regimul de tristă amintire îi spunea, popular, tot Carol.
De la intersecţia Călăraşilor cu bulevardul, asfaltul intră într-o nouă epocă. Pe partea dreaptă ruinele Palatului Agriculturii, a unui hotel ce a aparţinut de BTT, fostul local al Bibliotecii judeţene şi al Casei Tineretului, denumiri păstrate tot de pe timpurile când şi cerul patriei era complet roşu. Pe stânga, platoul, fântâna arteziană (bineînţeles, nefuncţională), iar în spatele platoului, „Casa Albă”, adică Primăria şi Prefectura, denumirea de „Casa Albă” fiind dată tot popular, de pe timpurile comuniste, nu că această clădire-simbol ar fi semănat cu „White House” din Washington la arhitectură, ci, pur şi simplu, din cauza tencuielii, de un alb mult prea contrastant cu traiul plumburiu al acelor vremuri. Între platoul primăriei şi clădirea sa, o cruce sub care stau mărturie numele martirilor din decembrie ′89 şi a căror sânge niciun preşedinte de consiliu judeţean, primar sau prefect nu-l pot şterge vreodată. După ce s-a strigat din toţi rărunchii „jos porcul” spre primarul de atunci Anton Lungu, un fel de Manea Mănescu, la doar câţiva ani distanţă, clasa muncitoare, alături de masa imensă de pensionari, îl readuc în funcţie, prin vot democratic.
Continuu drumul prin defileul de blocuri, ce se deschide pe o parte şi pe alta a drumului lat, foarte lat, care ţine până la intersecţia cu B-dul Dorobanţilor. Acolo, pe dreapta, un mamut de biserică, cu pretenţii de catedrală, o filială casianistă, cu o arhitectură grotescă, ce aduce mai mult cu „new age”, cu ecumenismul, o biserică a tuturor confesiunilor, care are din toate câte ceva, lipsită de orie temei ortodox, muntenesc, brâncovenesc, aşa cum era firesc să găseşti prin părţile locului. Din difuzoare urlă cântece bisericeşti, la un volum care face să tresară şi râmele de sub pietrele de proastă calitate cu care s-a pavat trotuarul din faţa „discotecii cu muzică bizantină”. Personal mi se pare de prost-gust ideea de a monta difuzoare şi microfoane într-o biserică, din simplul fapt că prin structura sa tehnică, de construcţie, incinta are darul de a amplifica natural sunetele şi, unde mai pui, că vizavi sunt blocuri, în care locuiesc oamenii, unii dintre ei chiar istoviţi de la serviciu, probabil şi cu probleme medicale, iar alţii care, pur şi simplu, şi aşa sătui de zgomotul ambiental al unei intersecţii aglomerate. Nu prin boxe sunt chemaţi enoriaşii. Nu microfoane ar trebui să ţină în mâini preoţii noştri…
Urmează Parcul Monument. Sigur că nu mai există niciun monument acolo, decât cel al prostiei. Denumirea vine, într-adevăr, de la ceva construit în cinstea ruşilor, însă el a fost demolat şi înlocuit cu nişte atleţi de piatră, care şi ei au dispărut până la urmă. A rămas denumirea, care nu mai are nicio legătură cu prezentul şi nici cu viitorul. O parte din zonă a fost amenajată, cât de cât. S-au născut şi piste de bicicletă, dar, cum altfel, nu au nicio noimă, în sensul că pleacă de nicăieri şi ajung tot nicăieri. E mult gazon, întreţinut cu apă din aspersoare, apă care circulă printr-o conductă mare, cât toate zilele, cocoţată în plin peisaj, deasupra solului, în loc să fie îngropată. Pista de biciclete este brăzdată de furtunurile zdravene de la aspersoarele deloc reglate, de aşa natură, ca atunci când treci cu bicicleta şi nu reuşeşti să cazi împiedicat în respectivele furtunuri, măcar să capeţi o baie gratuită de la aspersoarele care irigă din plin asfaltul bicicliştilor. Mai sunt şi câini, adică oameni şi potăi, care oameni, în loc să-şi ţină caninele cu botniţă şi lesă, îi lasă slobozi, ajutându-te pe tine, biciclistul, să mâni cu maximă viteză, în caz contrar riscând să-ţi fie înhăţată glezna de către patruped, în satisfacţia vădită a stăpânului, mândru nevoie mare. Îmi trag sufletul pe o bancă, mai în marginea unei alei, cu greu, printre mormanul de coji de seminţe cu care s-a pavat împrejurimea scândurilor. Există şi un coş de gunoi, plin ochi şi ce nu a încăput acolo este pe jos, cam tot atât… În colţul băncii un ziar abandonat. Îmi dau seama că pe acolo a trecut un pensionar, un bătrân, pentru numai el mai cumpără ziare în oraşul acesta, meteahnă pe care a avut-o toată viaţa. Aşa erau timpurile atunci. Fiecare om al muncii avea datorii civice, ca să nu spun cetăţeneşti, la care se adăugau şi sarcinile de partid, printre care şi cumpăratul şi cititul presei. Erau parcurile, tramvaiele, autobuzele pline de Scânteia şi România Liberă, iar portretul celui mai iubit fiu al poporului şi al savantei de renume mondial, tronau pe prima pagină, în mod obligatoriu. Toate îndemnurile şi sarcinile trasate de către aceştia, figurau cu litere îngroşate, pentru ca ele să poată ajunge mai bine la ochii şi mintea celor care făureau societatea multilateral dezvoltată.
În ziarul acesta văd şi chipul lui Ion Iliescu, alt dictator, unul „democratic”, se înţelege, unul care, chipurile, prin amnezie, a uitat când a cerut în direct la Televiziunea Română Liberă, ajutorul Rusiei, pentru reprimarea teroriştilor din Bucureşti şi de peste tot în ţară. Ruşii nu au venit, cum nici teroriştii nu au fost prinşi vreodată. Ba ruşi au fost, spun gurile de aur. Au fost ruşi sosiţi cu ceva săptămâni înainte şi care au pregătit întărâtarea populaţiei, agitatori, cum li se mai spune tehnic.
Asta m-a făcut să-mi vină în minte o întrebare, retorică, fireşte, pusă de cineva care a trăit respectivele evenimente, de pe altă parte a baricadei: Oare când începe să devină prezentul istorie? E greu să răspunzi la această întrebare, chiar şi la mai bine de un sfert de veac de la respectivele evenimente. Şi, ca o altă „mulţumire” pentru martirii locali şi de pe întreg ţinutul românesc, în Brăila nu există – sau nu am eu cunoştinţă, deşi am pretenţia că ştiu bine oraşul – nicio stradă, care să aibă vreo semnificaţie a evenimentelor sângeroase de la sfârşitul dinastiei Ceuşeştilor. Doar în judeţ există câteva localităţi, a căror primari (sau consilieri), cu mustrare de conştiinţă, ori mânaţi de gospodari cu carte, au (re)botezat străzi cu numele Revoluţiei.  
Iau bucata de ziar şi o fac ghem sub şa. Continuu traseul pe str. Grigore Alexandrescu, paralel cu linia de tramvai. Pe lângă mine trece o epavă troncănind din toate încheieturile, având pretenţia de tramvai, cică vehicul urban ecologic. Este unul din produsele cu care oraşul se „mândreşte”, o rablă dată de nemţi la casare, cu foarte mulţi ani în urmă şi pe care românii au considerat-o în anii ′90 o mare achiziţie. Pentru că nici piese de schimb nu mai există pentru ele, arată cumplit, ca să nu mai punem la socoteală siguranţa călătorilor, pentru că de confort nici nu poate fi vorba. În 1900, Brăila avea 21km linie de tramvai, din centrul istoric şi până la Lacu Sărat. În 1900, în România erau oraşe care nici piatră cubică pe drumul principal nu aveau, darămite tramvai. Nici nu putem compara avântul economic al urbei de la început de secol XX, cu starea deplorabilă în care se află acum. Calea de rulare arată groaznic; şinele sunt contorsionate, iar vagoanele valsează pe stânga şi pe dreapta, de crezi că-i ambarcaţiune pe o apă tulburată de furtună. La capătul asfaltat al străzii este depoul. Arată ca un cimitir, plin de bucăţi de tramvaie, ca un fel de centru al colectării de materiale feroase, unde cabine roşii şi galbene mai amintesc de fostele mijloace de transport în comun, cu care brăilenii circulau spre şi de la serviciu, şcoală etc.
De aici şi până la şoseaua de centură drumul este de pământ, practicabil numai pe o singură bandă, plin de gropi, cele mai multe pline ochi cu apa din precipitaţiile bogate care au căzut în ultima perioadă. Dar pentru bicicletă nu este niciun impediment; din contră, slalomul dă o senzaţie aparte şi face călătoria mai fascinantă, solicitând bicicleta să răspundă la terenul aproape accidentat. Bicicleta, din construcţie făcută pentru trasee neamenajate, nu dă niciun semn de oboseală, din contră, se simte ca în largul ei, articulaţiile mobile permiţându-i să-şi etaleze performanţele mecanice, dublate de perechea de anvelope şi ele special concepute pentru a rula pe pământ şi piatră.
De aici, de la şoseaua de centură şi până la destinaţie, drumul este o cărare, un drum perfect de bicicletă, care trece exact prin copacii care urmăresc perpendiculara liniei de tramvai. În dreapta am gardul de plasă a grădinii zoologice, dincolo de care să zăresc câţiva ponei, inerţi, probabil şi ei sătui de veşnicul ţarc în care sunt condamnaţi să-şi ducă zilele. E mai mult o semi-grădină zoologică, deoarece nu seamănă deloc cu ceea ce văd pe la televizor, pe la alţii. De aceea cred că nici animalele nu au condiţii cât de cât optime, conforme cu traiul decent în captivitate.
Continuu drumul, iar zgomotul maşinilor se face din ce în ce mai puţin auzit, semn că mă îndepărtez încet şi sigur de centura Brăilei, iar în faţă iarba se înalţă până la 30-40cm de la sol, cărarea abia distingându-se. E clar că ploile din ultima vreme au generat explozia aceasta de verdeaţă, care pe timpul verii e arsă de soare, chiar dacă umbra copacilor le conferă oarece protecţie.
Şi gândul iar îmi fuge la Iliescu: cum a ajuns el de la Editura Tehnică direct în Studioul 4 la Televiziunii, fără să-l întrebe nimeni nimic? Nu-l ştia nimeni, nu făcea parte din numele vieţii publice. Pe Dinescu, Nicolaescu, Caramitru, lumea îi cunoştea. Apoi cine l-a erijat în conducător, în lider? Sunt întrebări la care sub aspectul senilităţii, nici el să nu mai vrea să ne mai spună vreodată adevărul. Şi aşa părea obosit când a aflat că se redeschide dosarul Revoluţiei, dosar care ne-a făcut de râs nu numai în faţa restului lui, dar şi pe înaintaşii noştri, pe noi, cei care am trăit istoria acelor vremuri şi mai ales, memoria celor dispăruţi atunci. Probabil Cazimir Ionescu ar fi scăpat mai multe din gură, însă, după ce se ştie, a murit subit, într-un spital din Moscova. Ce căuta acolo? Ei… aşa e cu ruşii… nu mori niciodată când vrei, ci subit. Aşa se va întâmpla şi cu Iliescu: mai întâi se duce pe lumea cealaltă Nina, soaţa, apoi are „cineva” grijă şi de nea Nelu.
Rădăcinile salcâmilor ies din când în când la suprafaţă, ca nişte dâmburi transversale peste cărare, precum furtunurile de la aspersoare peste aleile din Monument. Sunt copaci înalţi, iar la partea superioară găzduiesc cuiburile păsărilor cerului. Vântul adie lin, făcând înaintarea uşoară şi cărarea e din ce în ce mai şerpuită, când pe dreapta, când pe stânga. La un moment dat se iese în luminiş, prin spatele fazaneriei. De aici drumul capătă o culoare din ce în ce mai albă, datorită solului sărăturat, cu o vegetaţie specifică, un fel de licheni de culoare roşiatică, iar, din când în când se mai ivesc şi mici gropi pline ochi cu apă de ploaie, adevărate iazuri, cu vegetaţie specifică de apă dulce şi concert de broaşte. Gropile sunt de pe timpul când acest loc era poligon de instrucţie pentru unităţile militare brăilene. De aceea aceste gropi au forme regulate, poligonale sau rotunde. E casa broaştelor şi a insectelor care trăiesc în mlaştini şi bălţi, dar şi loc de adăpat pentru vitele ţăranilor din Vărsătură, un sat din suburbia brăileană, mai cu seamă pentru că la contactul cu pădurea rezervaţiei Lacu Sărat, iarba a crescut bine, semn că acolo solul nu e atât de sărat precum în partea dinspre linia de tramvai.
Cărarea se desparte de paralelismul şinelor de tramvai şi merge spre sud-vest, direct către lac, ocolind un pic pâlcul de copaci, un soi de accacia africani, mult mai pitici, dar cu ghimpi la fel de mari şi frunze mărunte, mărunte, pe care numai girafele ştiu a le devora. Iarba este mai mare, mult mai mare, semn că între copaci solul este mai puţin sărat, iar ploile din ultima vreme i-a permis fâneţei să se ridice la jumătate de metru. Cărarea este practic înghiţită de iarba luxuriantă, însă linia drumului se distinge bine, suficient cât să înaintezi cu bicicleta. Lacul, în splendoarea sa, se revarsă la orizontul privirii, cu staţiunea pe partea cealaltă, iar luciul apei perfect neted, netulburat de nicio adiere. În zbor trec două egrete, lin, ca un semn de salut pentru vizita făcută. Am mai mers cam 200m, după care mi-am rezemat bicicleta de un arbust şi m-am întins pe iarba grasă. Cu ochii spre albastrul cerului mă bucuram de peisaj, de linişte, în acompaniamentul păsărilor care îşi făceau din plin prezenţa. La început am văzut un stol de vrăbii, apoi câteva ciori, grauri survolând la mică înălţime apa lacului, sticleţi pe ramurile unor copaci, la vreo 10m de mine şi, cum altfel, maiestoşii fazani, o pereche de fazani mai precis, destul de aproape şi ei, semn că nu m-au perceput ca pe un duşman, obişnuiţi – probabil – cu prezenţa umană, ori, foarte atenţi la ei doi. Obsesia drumului rămâne tot Ion Iliescu: de ce a dat drumul graniţelor în 22 decembrie şi le-a închis abia peste 6 luni? Doar ca să iasă sau să intre cine trebuie? De fuga teroriştilor şi a agitatorilor nu mai sunt dubii, cum nici de intratul armelor şi a drogurilor nu sunt. Apoi, lipsa controlului vamal a fost ca o poartă lăsată deschisă pentru bunuri de patrimoniu, pentru tablouri şi obiecte de artă dispărute în nopţile luminate de trasoare, din muzeele bucureştene şi nu numai. Libertatea îşi arăta şi hidoşenia, iar politicienii care au urmat nu au făcut altceva decât să legitimeze jaful la scară naţională care a urmat, prin privatizările cu cântec a întregii economii, dezvoltarea comerţului de tip bişnită şi a exodului de carne vie spre Turcia şi alte bazare ale Orientului, de parcă asta era singura preocupare şi condiţie a femeii din România.
Nu a contat nici acţiunile din Piaţa Universităţii, nici prima mineriadă, nu a contat nimic pentru românii imbecilizaţi de consumul salamului cu soia. Au vrut un preşedinte şi un Guvern pe măsura clasei muncitoare, de aceea şi Iliescu a domnit bine între 1990-1996, apoi din 2004, până în 2004. Guvernele i-au cântat duios la ureche refrenele ruseşti, foarte dragi lui, Iliescu considerându-se şi astăzi un fel de Gorbaciov mioritic, motiv pentru care prima înfrângere a venit în 1990-1991, când ţara a ratat flagrant şi cu consecinţe fantastice în plac geopolitic, realipirea Basarabiei. Atunci exista şi peste Prut suficientă putere civică şi urmând modelul german, România ar fi denunţat de facto pactul Ribentrop-Molotov. Altfel ar fi arătat România lui 2016 în contextul în care Iliescu nu şi-ar fi manifestat slugărnicia spre URSS-ul prieten, de frică să nu-l tulbure pe Gorbaciov, cel care l-a ajutat atât de mult să fie instalat preşedinte. Ne-am ales cu un „pod de flori”, de parcă florile ne lipseau în momentele de cotitură ale istoriei. Ele s-au uscat, aşa că la postul de graniţă avem în continuare aceeaşi limbă, dar uniforme şi ordine diferite. Iliescu e bine mersi în casa lui, scriind în continuare cărţi despre marile sale realizări, pentru fanii săi, nu puţini la număr, în special membri ai partidului pe care cu pricepere şi înţelegere tovărăşească l-a meşterit în acele zile fierbinţi ale loviturii de stat.
A început să bată un pic vântul dar nu e acela pe care îl aşteaptă poporul adormit, nu e vântul schimbării, ci doar o boare ce face ca iarba să danseze în felul ei caracteristic. Apuc ziarul de sub şa şi dau de un titlu grotesc: Jungla PSD – episodul antilopa vs. crocodilul. Citesc rapid micul articol şi îmi dau seama că este vorba de excluderea lui Valeriu Zgonea din partid. Nu i-au nicio mustrare, nu i-au luat nici funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, pur şi simplu l-au aruncat ca pe un rebut. Atitudinea a făcut deliciul opozanţilor, dar din punct de vedere al educaţiei politice ne-a aruncat înapoi, în timpurile când se spunea că cine nu este cu noi, înseamnă că este împotriva noastră!
Nu se mai poate citi mai departe, pentru că paginile sunt pline ochi de pretendenţi la funcţiile de primari din Capitală şi din ţară. Fiecare candidat îşi etalează ţinuta de gală, pe care o poartă numai la asemenea ocazii, iar la capitolul cine sunt şi cu ce vin în faţa alegătorilor nu e decât o mare minciună. Propaganda de partid va încerca şi în acest an să vină cu idei practice, cu pungi de cadouri pentru populaţia labilă, acolo unde condiţia umană se rezumă doar la o ştampilă pe foia de vot cu orice scop şi prin orice mijloace.
Strâng ziarul la loc sub şa şi pe jos, pe lângă bicicletă, mai admir frumuseţea colţului de natură, la apus de soare. Culorile cerului sunt de un portocaliu aprins, brazde ce izvorăsc dinspre astru către întinsa zare. În partea opusă albastrul îşi cere dreptul său, iar această combinaţie de culori se dublează în oglinda lacului. La o azvârlitură de băţ, în faţa mea se ridică din iarbă un fazan frumos, care bate zdravăn din aripi spre copacii din spatele meu. Cărarea mă invită să-mi iau din nou locul în şa, ca să pedalez spre vuietul oraşului, sau a ceea ce a mai rămas din el. Opresc la primul coş de gunoi pe care îl găsesc aproape rupt, pe un stâlp şi arunc ziarul. O ultimă privire arunc spre el; chipul lui Iliescu, stâlcit în hârtie parcă îmi spune fraza celebră de acum: măi, animalule! Zâmbesc în sinea mea şi mă pierd pe strada paralelă cu şinele de tramvai, care urcă spre Monument. Din spate vine în fugă un BMW cu geamurile lăsate şi din care răsună maneaua, semn că reminiscenţele celor 500 ani de ocupaţie otomană mai au repercusiuni pentru câteva generaţii de acum înainte.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)

INTERVIU
PÂNĂ CÂND NE VOM BATE JOC DE CEEA CE NE-A DAT BUNUL DUMNEZEU?
În precedentul dialog cu distinsul doctor Coriolan Dragomir am abordat vitala problemă a alimentației, din care cu necesitate decurge starea de sănătate biologică și moral-spirituală a întregului popor, altfel spus viitorul României. Dar, spuneam tot atunci că interlocutorul meu este un împătimit al medicinii naturiste, nobilă ștafetă preluată din mers (împreună cu anumite rețete) de la tatăl domniei sale, preotul greco-catolic Coriolan Dragomir, pentru ca și pe această cale să poată veni în ajutorul semenilor, îndeosebi a copiilor suferinzi.
De ce spun „îndeosebi”? Deoarece nu o dată mi-a spus că prin intermediul copiilor ni se revelează dumnezeirea, aluzie la învățătura Mântuitorului că maturii au șansa îndumnezeirii doar atunci când vor redeveni aidoma copiilor. Pe stradă, bunăoară, nu o dată l-am văzut pe doctor privind cu multă atenție copiii, zâmbindu-le cu duioșie, ba chiar intrând în vorbă cu ei și părinții lor, ca pe urmă, cu chipul concentrat și îngrijorat, să-mi spună că-i este tare milă de toți acești năpârstoci pentru grozăvia ce se poate cu ușurință deduce din semnele prezentului: ipocrizie, minciună, cruzime, poluare, boli și suferințe…
Domnule doctor, prin anii nouăzeci erați foarte preocupat de ideea înființării în Maramureșul Voievodal a unei clinici de tratament și înfrumusețare naturistă prin valorificarea superioară, ceea ce înseamnă cu aport științific, a marilor și variatelor bogății naturale din zonă: floră spontană, fructe de pădure, ape minerale, nămoluri etc. Ați renunțat la acest proiect?
Eu nu, dar factorii decizionali cărora m-am adresat în decursul timpului prin memorii și audiențe, îl privesc cu o politețe disprețuitoare, dovadă că n-au făcut nimic pentru înfăptuirea lui. Și când te gândești câți bani se duc în România pe apa sâmbetei cu șpăgile, distracțiile, luxul grobian și furturile niciodată recuperate! Crezi că nu sunt bani pentru așa ceva? Ba sunt destui, dar nu unde trebuie, din pricina corupției generalizate, combinată cu nepriceperea unora dintre cârmuitori și cu dezinteresul celorlalți. Iar lucrurile n-au cum să se schimbe în bine atâta timp cât bravii noștri aleși se conduc ba după „Ce-i în mână nu-i minciună”, ba după „Mă doare-n cot de ceilalți, mie să-mi fie bine”…
Credeți că această clinică o să-i ajute pe localnici să-și oblojească rănile provocate de diminuarea până în vecinătatea dispariției a mineritului, silviculturii, pomiculturii și creșterii animalelor, activități tradiționale și dătătoare de împliniri materiale și de mulțumiri sufletești pentru întreaga zonă?
O foarte subtilă întrebare, care sugerează atât profundele răni sociale provocate de furia revoluționaro-nimicitoare a anilor nouăzeci în cumintea ordine socială  a activităților maramureșene tradiționale, cât și suferințele individuale (trupești și moral-spirituale) la care sunt expuși locuitorii zonei din pricina sărăciei și a alimentelor chimizate.
Nu, niciodată nu vom izbuti să vindecăm adânca rană socială cauzată de nebunia distrugerii a tot ce este autentic românesc în general, autentic maramureșean în special. Pentru că niciodată nu vom mai întâlni în casele și localitățile noastre, îndeosebi la sate, dulceața patriarhală de odinioară, iar maramureșenii numai printr-un miracol divin au șansa să redevină faimoșii exportatori de altădată de vite și fructe aromate în Austria, Germania și mai departe în lume, adică taman atunci când deopotrivă cârmuitorii și cârmuiții vor conștientiza că-i un păcat de neiertat să înstrăinezi pământul sfânt al țării și că agricultura, cu enormele ei avantaje absolute și relative (clima, calitatea solului, rețeaua hidrografică, ieftinătatea forței de muncă etc.) este principala cale de redresare economică a României.
Căci cine în lumea asta poluată și intens chimizată nu-și dorește hrană ecologică, cea mai sigură sursă de sănătate pentru consumatori și de belșug pentru producători?! Iar România – o știm și noi, o știu și străinii – este mult mai indicată ca alte țări pentru acest gen de activitate, fie și pentru aceea că solul ei mănos a fost mai puțin îndopat cu felurite chimicale…
Respectiva clinică nu va contribui decât cu o câtime la vindecarea zonei de cancerul numit șomaj (o mână de medici și asistente, plus personalul administrativ aferent), în schimb se dorește vârful de lance al valorificării impresionantului zăcământ terapeutic din acest colț al Grădinii Maicii Domnului, totul fiind subsumat ideii călăuză de tratare a afecțiunilor prin mijloace exclusiv naturiste.
Iar când spun tratamente naturiste, mă gândesc nu doar la leacurile românești vechi de când lumea (infuzii, ceaiuri, alifii, tincturi etc.), multe dintre ele transmise din generație în generație tocmai de către strămoșii noștri traco-geți (se știe cu precizie că pe aceste meleaguri au trăit și activat cei mai valoroși medici ai antichității europene), ci am în vedere îmbinarea lor cu alte strălucite procedee, cum ar fi cele din medicina tradițională chineză și reflexoterapia. Țin să precizez că eu însumi prin reflexoterapia ajutată de-o alimentație controlată și un tratament naturist adecvat, m-am vindecat de coxartroză!
Iată de ce mă uit în jur și mă întreb cu o dureroasă uimire: Până când ne va îngădui bunul Dumnezeu să ne batem joc de ceea ce, în marea Lui iubire și generozitate, ne-a dăruit cu ambele mîini?!...
Să presupunem că proiectul se va realiza cândva, fie cu sprijinul statului român, în speță al Ministerului Sănătății, fie (mai degrabă) cu banii unui om de afaceri. Nu cumva clinica riscă să fie acaparată de oamenii cu dare de mână, iar sărmanilor li se va închide ușa în nas? Că, de, orice investitor urmărește să-și amortizeze cât mai iute investiția, după care să-și poată spori profitul.
Sunt conștient că trăim într-o agitată și nefericită lume a banului și că actele caritabile se bat cap în cap cu afacerile. Tocmai de-aceea aș dori să se implice Guvernul României prin câteva dintre ministerele sale, astfel ca odată cu repunerea pe picioare a potențialului balneoclimateric din zonă (Ocna Șugatag, Coștiui, Crăciunești, Oncești, Poienile Izei, Glod, Botiza etc.), această clinică-sanatoriu să intre de îndată în rețeaua națională a așezămintelor de sănătate și – de ce nu? – turistice. Sunt convins că printr-o publicitate inteligentă, clinica în scurt timp ar fi luată cu asalt nu doar de români, ci și de străini. Poate că ei nu sunt la fel de suferinzi ca românii, în schimb se simt atrași de tot ce-i încă nepervertit. (Firește, lumea noastră s-a pervertit cu larga lor contribuție.) Un exemplu: Banalele noastre măceșe au de 40-50 de ori mai multă vitamină C decât lămâile!
În ceea ce-i privește pe oamenii sărmani, aceștia s-ar bucura de un tratament independent de starea materială a pacientului, un tratament căruia putem să-i spunem mediu, asta întrucât leacurile și procedeele naturiste sunt cu mult mai ieftine decât chimicalele importate.
a consemnat George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)
 
CARTILE ZEIT
NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. I GENEZA,
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol I, Geneza, al cărui autor este domnul Dragomir Dumitrache, se defineşte ca fiind legătura inconfundabilă dintre fiinţa umană şi natură, acea relaţie de spirit, care a existat cândva, ca dar al divinităţii oferit creaţiei sale, cu scopul de a menţine stabilitatea în lume, dar şi de a evolua ca entitate superioară. Autorul, un foarte fin cunoscător al tainelor biologiei şi ale Geei, pune în valoare calităţile acestei cărţi, tocmai prin ceea ce reprezintă ea: un ghid pentru dezlegarea secretelor Universului.
Moto-ul pe care autorul l-a ales în deschiderea cărţii: Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, constituie sinteza acestor pagini înveşmântate în miracol, glasul celui care a cunoscut metamorfoza, în stadiul cel mai ridicat, şi care, transmite cititorilor un mesaj clar, concis, profetic, după cum ne este înfăţişat direct, sau voalat, pe tot parcursul cărţii.
Cuvântul înainte, nu e nicidecum mai prejos, acesta cuprinzând crezul domnului Dragomir Dumitrache, dar şi îndemnuri deloc de neglijat, ce răsună precum un glas al Vechiului Testament, care anunţă sosirea salvatoare a lui Mesia, dar şi pedepsirea celor care nu vor da crezare şi ascultare cuvintelor vizionare. Cel mai impresionant imbold al autorului, îl reprezintă implicarea, însă nu una oarecare, ci aceea care presupune mult curaj şi forţa de a privi adevărul în toată splendoarea lui, fără frică, fără niciun fel de reţinere, care ar perturba progresul lumii, în care nu trebuie să fim doar actori, ci şi regizori. Iată un fragment al îndemnului, pe care autorul ni-l prezintă aici şi acum:
Implicaţi-vă!
Am avut norocul de a fi martorul apariţiei ,,mamei” viitorului om.
De aceea personajul principal vi se va părea puţin fantastic.
Puţin?
Puţin, pentru că-şi trăieşte teama existenţei printre noi.
Puţin, pentru că ne perturbă normalitatea.
Puţin, pentru că nu-şi doreşte să-şi, sau să ne rateze şansa de a fi.
Mama natură este, încă, cu noi.
Vă propun o poveste mai puţin ştiinţifică decât fantastică.
Şi mai puţin fantastică decât reală.
Implicaţi-vă!
Viaţa nu este un spectacol.
Nu există meseria de spectator!
Acest mesaj este cutremurător şi nu lasă loc interpretărilor, ci obligă la supunere necondiţionată, ca şi cum ar fi imposibil să procedăm altfel, ştiind că ne vom amesteca printre anonimi şi vom pieri precum nisipul în adâncul mării. Totul se rezumă la înţelegere, la fermitatea acţiunilor viitoare, cele care vor contribui la iluminarea unui popor, care a depăşit nenumărate tranziţii, şi care tinde să-şi piardă identitatea, tocmai datorită faptelor reprobabile săvârşite împotriva unui pseudoinamic: natura. Acum, natura se răzbună îngrozitor, cerând recâştigarea demnităţii umane, având-o pe ea ca aliat suprem, luptând împotriva deviaţiilor unor minţi, care cred că sunt stăpânii tuturor şi nimeni nu are dreptul de a-i înlocui.
Autorul romanului ne oferă o reprezentaţie literară inegalabilă, mai ales prin existenţa elementelor fantastice, care-i conferă textului un caracter inedit, plusând prin mulţimea personajelor pestriţe, care adaugă mult farmec societăţii româneşti. Se pare că domnul Dumitrache este chiar mesagerul timpului prezent, cel care, din modestie şi sinceritate, nu-ţi descoperă identitatea reală, o personalitate dominantă, învăluită în mister, ce ne lasă pradă unor supoziţii tulburătoare.
După cum este menţionat în deschiderea cărţii, romanul este mai puţin ştiinţific decât fantastic şi mai puţin fantastic decât real, o însumare a valorilor culturale autohtone, o creaţie singulară, un brand, care aşteaptă să fie apreciat aşa cum merită. Efortul titanic de a-i conferi literaturii române o grandoare deosebită, prin stilul original de a expune faptele, dar, mai ales, prin ideile fenomenale, care nu se regăsesc în celelalte scrieri de gen de până acum, reprezintă o creaţie genială, care trebuie apreciată. Existenţa domnului Dragomir Dumitrache coincide cu un moment crucial din istoria omenirii, ceea ce mă determină să cred că nu întâmplător se află în acest spaţiu, şi nicidecum nu a scris acest volum sub imperiul hazardului. O astfel de persoană, deţine suflul adevărului absolut, şi principala sa preocupare este aceea de a transmite celor care au urechi de auzit un mesaj extraordinar: a sosit vremea să ne ridicăm ochii din pământ, pentru a privi minunile Vieţii.
Astfel, certitudinea îşi dezvăluie misterul: lumea în care trăim este doar o ipostază a altor lumi, paralele, însă numai unii dintre noi pot călători în abisurile lor. Viaţa şi Moartea sunt, de fapt, chipul aceleiaşi fiinţe, fiecare având câte o misiune de îndeplinit, o povară înfiorătoare de purtat, dulce şi amară, pe care toţi o vom simţi, atunci când ceasul va bate a clopot.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol I, Geneza este întruparea esenţei celei mai pure, a cărei încifrare nu cunoaşte egal. Puterea cuvântului testamentar este unică în Univers, iar forma ei, specială. Chiar dacă, citind, vom trăi o veritabilă revelaţie, acesta este doar primul pas către un tărâm aproape necunoscut, învăluit într-o mireasmă aparte, care-i întregeşte singularitatea angelică. Domnul Dragomir Dumitrache, cel care dat viaţă acestei cărţi, este el însuşi o parte a enigmei ce se vrea a fi dezlegată, cu o singură condiţie: protejarea tainei teluric-divin. Numai respectând forţa uimitoare a vieţii, putem dobândi acces către lumea ideală, pe care ne-am imaginat-o, şi pe care am văzut-o în vis, sau a fost aievea? Oare balanţa nu are două talere, iar scopul ei nu se defineşte în menţinerea echilibrului? Tot astfel, în lumea alterată de noi, doar natura ne mai poate salva! Celei căreia, cu voie, sau urmând instincte primare, i-am adus numai mâhnire în suflet.
De ce Viţa de Vie? Deoarece are ceva dumnezeiesc în seva ei, iar trupul său de liană rebelă deţine forţa cunoaşterii desăvârşite, pe care o lasă moştenire doar celor care i-au înţeles venirea, într-un moment de răscruce, când istoria a mai scris un capitol, ce-i drept, unul deloc plăcut, dar necesar, aşa cum trebuia să se întâmple. Oare totul este predestinat?! De câte salturi temporale e nevoie, pentru ca fiinţa să-şi regăsească identitatea, iar mioritica legătură om-natură să fie reînnodată?
Cartea de faţă oferă multe răspunsuri celor care au căutat, chiar şi întreaga viaţă, adevărul despre noi, despre chipul tainic al Morţii, despre ceea ce înseamnă dualitate în diversitate, despre ordine şi haos, despre geniu şi imbecilitate, despre demnitate şi umilinţă, iar lista poate continua la infinit. Locul nostru e aici şi pretutindeni, fiindcă suntem o parte din întreg, din tot ceea ce respiră şi piere, din pământul care-şi numără picăturile de rouă şi seminţele divine, căzute din înaltul cerului, pentru a plămădi alte vieţi, poate mai docile, poate mai înţelepte... poate mai aproape de Dumnezeu.
Titlul, Nume de cod: Viţa de Vie, vol. I, Geneza, încununat cu frumuseţea serafică a plantei, pe care Cerul a ales-o ca martor al începuturilor, deschide drumul către o lume a secretelor, dar şi a certitudinilor, în care protagonista, având un nume biblic, Ioana, atrage atât prin splendoare fizică, dar, mai ales, prin capacităţile senzoriale ieşite din comun. De fapt, ea este Trimisa, cea numită Regină, femeia-liană, pentru care Viaţa este o componentă a rădăcinii din care a răsărit sensul cuvântului arhetipal, cel care a fost cândva primul dintre toate. Cuvântul-cheie al acestui prim volum este misterul, dar acela care conţine o dulceaţă inexplicabil de unică, în care autorul a picurat un verb energic, încărcat cu mult realism, liber în alegeri, dar încătuşat într-un spaţiu al nesiguranţei şi al terorii, al metamorfozelor închinate schimbării la faţă a unei societăţi dominate de minţi aproape diabolice.
Firul evenimentelor prezentate este ameţitor, acţiunile sunt construite în piramidă, iar harul de narator este, puţin spus, unic. Originalitatea replicilor, însoţite de o inteligenţă aproape neomenească, personajele, dăruite cu multe calităţi, precum şi circumstanţele, cărora le răspund cu nobleţe, constituie succesul acestui roman de excepţie, iar valoarea morală, spirituală, ştiinţifică, tehnică şi de orice fel, este, cu siguranţă, incontestabilă. De fapt, tind să cred că suntem cumva privilegiaţi, fiindcă trăim clipe excepţionale, când, ceva, sau cineva, ne descoperă o parte a luminii, pe care mintea nu a putut să o perceapă aproape deloc, până acum. Ne aflăm faţă în faţă cu viitorul-trecut, sau cu o altă formă de măsurare a timpului, în care cunoaşterea este cea care tronează, dar, mai ales, în anumite dimensiuni, neînţelese, însă minunate.
Cei care vor avea bucuria de a se lăsa purtaţi de duhul acestei cărţi, dincolo de real, vor afla nenumărate şi impresionante adevăruri, tăinuite cu mare grijă, de către cei care au ca interes primordial manipularea, în toate ipostazele ei, mai cu seamă, cea psihotronică. Ca timp fizic, faptele expuse aici se încadrează înainte cu puţin de anul fatidic 1989, dar şi după acesta, când, datorită transformărilor politice, oamenii au căzut victime unui nou regim, mai perfid decât cel comunist. Toate serviciile secrete şi-au unit forţele pentru a se infiltra în acţiunile celor pe care era imperios necesar să-i elimine, doar pentru a-şi putea exercita dreptul de rechini, care devorează orice, fiindcă trebuie să supravieţuiască. Noua societate devine o junglă, în care doar cei puternici au dreptul la viaţă, iar cei care, treziţi la realitate, conştientizează pericolul iminent care se apropie, sunt înlăturaţi fără milă, aşa de crud, încât nici numele nu mai rămâne în urma lor. În asemenea împrejurări triste, sosirea unui justiţiar era mai mult decât necesară, tocmai pentru a reface echilibrul viaţă-moarte. Şi ce poate fi mai deosebit decât existenţa unui colos de dreptate, a unui om înzestrat cu forţa incomensurabilă a naturii, dotat cu o isteţime supranaturală şi un suflet pe măsură? Alegerea unui asemenea personaj epocal, constituie o şansă uriaşă pentru oamenii unui secol prins între două lumi, pentru cei care sunt hărăziţi să fie apropiaţii săi, care au primit astfel darul cunoaşterii absolute, fiind protejaţi de forţa imbatabilă a fiinţei-plantă, fără de care mersul firesc al istoriei ar fi fost deturnat în mod teribil către un haos total.
Originalitatea poveştii este uimitoare! Niciun pasaj nu este lipsit de prospeţimea fantastică a cuvintelor înţelepte, iar dialogul urcă spre vârful perfecţiunii cu o viteză greu de imaginat. Numai un făuritor de vise poate crea aşa ceva! Divinitatea ne-a demonstrat încă o dată că, dintre noi, doar unii sunt aleşi să transmită omenirii informaţii codate, dar încărcate cu speranţă, în anumite perioade ale existenţei pe pământ. O astfel de carte este şi romanul domnului Dumitrache Dragomir, un roman-mesaj, un testament nepământesc, menit să ajungă în sufletele celor care trebuie eliberaţi din strânsoarea ignoranţei şi a temerii de neştiut. Scrisul curge lin, purtând în sinea lui văpaia inestimabilului, splendoarea minţii ascuţite, umorul uşor de recunoscut al românului educat, dar care nu a uitat să-şi respecte originea divină, strămoşii, cu frunţile pline de gânduri filosofice, veritabile comori ale spaţiului acestuia iubit de Dumnezeu, udat cu licoarea nemuririi şi învăluit în mantia singularităţii. Parcă toate darurile se unesc într-unul, aici: înţelepciunea. Nimeni nu poate contesta faptul că acest roman este plămădit dintr-o imensă cumpătare, dintr-o gândire înaltă, dintr-un spirit superior, şi că toate cuvintele sale se revarsă peste lume precum apa vie asupra vlăstarelor veştede, schimbându-le instantaneu într-un nemărginit ocean verde, din care răsar, în permanenţă, mii de fire ale cunoaşterii nelimitate, împletite precum zarea infinitului amurg, ca ofrandă veşniciei.
Sufletul avid de enigme are acum prilejul de a se hrăni dintr-un izvor nesecat al cunoaşterii, pentru ca apoi, să-şi dorească mereu să simtă splendoarea genezei, aşa cum firul de iarbă se bucură la atingerea binefăcătoare a soarelui, nemaivrând altceva decât să fie o parte neînsemnată a luminii. Tot astfel, personajele acestei cărţi, îşi reînnoiesc firea, scăldându-se în apele verzi ale ochilor magici, care au puterea de a oferi şi de a lua, fără niciun regret. Ioana reprezintă glasul tunător al profetului, mâna taumaturgică a vieţii, sau a morţii, omul pentru care menţinerea armoniei este legea sufletului său. Cu ajutorul harului său, pe care îl foloseşte doar atunci când e necesar, reuşeşte să vindece răni letale, suflete zdrobite de neputinţă, însă îi pedepseşte, asemenea proniei divine, neaşteptat, fulgerător, fără putinţă de replică, pe cei care pun în pericol viaţa, lăsând spre trecut doar amintirea unei frumuseţi unice. Nu este deloc uşor să fii componenta unei asemenea misiuni, greu de imaginat pentru unii, dar ea a reuşit să evidenţieze tot ce este sfânt în această lume. Un asemenea personaj, nu e altceva decât o fiinţă trimisă din Cer, pentru a arăta omenirii că răul este limitat, iar sufletul, nemuritor. Toate acţiunile întreprinse de ea îţi taie răsuflarea, determinându-te să recunoşti că aşa ceva nu poţi vedea zilnic, că totuşi, avem parte de imagini nepreţuite, care ne scot din monotonia ucigătoare în care ne-am aruncat de bunăvoie. Libertatea însăşi, este prezentată altfel, sub formă de filosofie a unei vieţi la care nici n-am visat vreodată. Acum, totul este mai limpede, iar vălul neştiinţei s-a topit în faţa unei puteri nebănuite, capabilă să inducă o stare de spirit distinctă şi o dorinţă aprigă de a cuprinde tot adevărul, care ne-a fost alături în toată această vreme, dar, pe care, nu l-am luat în seamă.
Primul volum îşi anunţă finalul profetic, lăsând o urmă de amărăciune în suflet, dar şi nădejdea că lacrimile vor dobândi o forţă de nedescris, că cerul va coborî în adâncurile suferinţei, că începutul îi va dicta apocalipsei destinul. Regretul pe care cititorii îl vor simţi atunci când vor citi şi ultimul cuvânt al cărţii, reprezintă triumful unei creaţii deosebite, satisfacţia autorului de a fi câştigat o mulţime de suflete deschise noului, pe care ingenuozitatea domniei sale le-a transpus într-o dimensiune reală sau mitică, de unde vor privi cu alţi ochi spre viitor, şi poate că vor reconstrui, împreună cu autorul, elementele esenţiale ale unei lumi uitate, redându-le strălucirea de odinioară.
Aşadar, Geneza va rămâne un stâlp al cunoaşterii, o cale către alte lumi, un imbold către sublim, o forţă revelată cu mare fast minţii noastre. Şi dacă acest prim volum va crea un vârtej de nestăpânit în lume, înseamnă că ţelul său a fost atins. Sufletele candide vor jubila de bucurie, căci o fărâmă de nemurire au gustat chiar acum. Gândurile nu-şi vor stăpâni aripile, fiind cuprinse de o arzătoare dorinţă de a intra în necunoscut şi de a se alătura pleiadei necuprinzătoare a entităţilor strălucitoare, ale căror vise n-au cunoscut odihna. Multe căutări îşi vor înceta demersurile, fiindcă au primit răspunsuri neaşteptate. Paşii-pelerini vor merge spre orizont, unde au întrezărit umbra vieţii, cea despre care au mai auzit cândva, dar acum totul este atât de evident! Râuri de gânduri vor călători spre Răsărit, de unde ştiu că va veni mântuirea. Nimic nu este imposibil! Trăim doar un prezent tumultos, dar niciodată poate nu va fi altfel. Doar imaginea Vieţii va rămâne adânc săpată în conştiinţă, de unde nu va dori să plece fără a-şi lua umbra.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
INVITAȚIE LA LECTURĂ - O CARTE PE LUNĂ
(OPINIILE UNUI CITITOR)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și, în mod sigur am reuși! Îmi imaginez o dimineață, la trezire:  ibricul pentru cafea este pus pe aragaz. Trec câteva minute până când apa începe să fiarbă, ca apoi, să se adauge cafeaua. Mai trec 10 minute până când aceasta se răcește – timp în care 2-3 pagini de carte pot fi citite. Și dacă persoana bea cafeaua singură, alte 2-3 pagini pot ține companie până soarbe cafeaua din ceșcuță. Și iată, 20 de minute oferite într-un mod prețios. O dimineață, o cafea, o carte și câteva idei rămase în minte să țină companie sufletului. Și asta doar cu o carte, una pe lună! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea întra Micul prinț al cărei autor este Antoine de Saint-Exupery. Propun spre lectură ediția apărută la editura RAO în 2013 care, ca multe alte ediții, conține desenele autorului. În cele 93 de pagini (format A5) avem foaia de titlu frumos ilustrată, dedicația autorului, cele 27 de capitole cu diferite ilustrații și încheierea. 
Este o carte ce a cunoscut o largă răspândire în lume, tradusă în multe limbi, citită de adulți, citită de copii. Însă, pentru cei ce au citit-o deja, acum este un prilej de a o relectura (o vor vedea din alt unghi și vor atribui noi semnificații). Pentru cei care doar au auzit de ea chiar este timpul să o citească. Cu atât mai mult cu cât o lectură zilnică de 15-20 de minute face ca în 5-6 zile cartea să fie citită de la un capăt la altul.
Metaforic vorbind, Micul prinț este o carte cât o bibliotecă. În câteva pagini sunt surprinse  lecții de psihologie, de iubire și de prietenie, de analiză a tipurilor umane. Este o carte dedicată unui adult care a fost cândva copil, un adult care, aflat în impas, redescoperă lumea din altă perspectivă.
Micul prinț este cartea adresată copilului din fiecare adult și are rostul de a readuce în mintea fiecărui om acea stare de copil, un copil nedominat de obiceiuri, de tipare în gândire, un copil cu imaginație, care explorează continuu. Așa cum spune autorul, cartea este dedicată copilului care a fost cândva acest om mare.
Personajul Micul prinț poate fi un simbol, un ghid către lumea care ne înconjoară și către noi înșine. Călătoria acestui mic personaj ce pleacă de pe planeta lui (acea planetă fiind propria lume, cu trandafirul lui, cu oaia desenată într-o cutie, cu preocupările lui dar și cu dorința de a afla mai multe) și care ajunge să cunoască planetele celorlalți - cu preocupările lor, trăsăturile lor, etc - planete ce formează universul uman, este aidoma călătoriei pe care o străbate orice ființă până ajunge la cunoaștere.
După primele capitole, în care sunt prezentate personajele și pătrundem în miezul povestirii, ajungem la capitolul IV în care recunoaștem superficialitatea umană și caracteristica ei de a valoriza suprafața și nu profunzimea lucrurilor sau faptelor (astronomului turc care, dorind să arate lumii că a descoperit asteroidul B612, nu îi este recunoscută munca pentru că se prezentase la conferință în costumul lui tradițional; însă, revenind după câțiva ani în lumea cercetătorilor, de această dată îmbrăcat elegant, convențional, i s-a dat crezare). Oamenii mari par să aibă șabloane: le plac cifrele, se îmbracă elegant, se ocupă cu treburi serioase și nu pot vedea dincolo de lucruri.
Folosind simbolistica, autorul ne relevă adevăruri despre bine și rău, despre grija pe care trebuie să o ai zilnic ca binele să primeze (baobabii, ca reprezentări ale răului, care, dacă nu sunt smulși de mici pot acapara lumea; trandafirii, care reprezintă binele, de care trebuie să ai grijă zilnic; șarpele care face trimitere la textul biblic). Stările sufletești, sentimentele umane sunt subliniate în celelalte capitole: capitolul VI – tristețea, capitolul VII – iubirea, sau valori: capitolul VIII – frumusețea, prietenia.
În călătoria micului personaj descoperim câteva planete sau alfel spus, lumi personale: planeta celui ce se consideră rege (cel vede în cei din jur supuși și îi tratează ca atare – capitolul X), planeta înfumuratului, care are nevoie imperioasă de admiratori (capitolul XI), lumea bețivului, rușinat de slăbiciunea lui, rușine pe care o îneacă în vin (capitolul XII), planeta omului de afaceri, pentru care totul se rezumă la bani, la numărătoare, la posesiune (capitolul XIII), planeta lampagiului, a omului conștiincios, împovărat de consemne (capitolul XIV), planeta geografului, cu menirea lui de a realiza hărți (capitolul XV) și ultima planetă, Terra cu oameni, pe care, spre surprinderea sa, Micul prinț nu-i vede; în schimb întâlnește un șarpe, o floare, un munte, un drum (care ar fi trebuit să ducă către oameni), o grădină de trandafiri (descoperind aici un adevăr: cunoașterea ne arată cât de mici suntem), vulpea (care îi vorbește despre îmblânzire, despre prietenie, fericire și despre dor), un acar (ce triază călătorii) și un negustor (ce vinde pilule-minune care potolesc setea).
Toate acestea sunt trecerile în revistă a tot ceea ce a trăit adultul, acel adult aviator al cărui avion s-a prăbușit în deșert, și care își duce lupta de supraviețuire. Micul prinț, copilul aflat în interiorul lui, îi readuce în minte imagini și fapte, devenite alegorii, transformate în lecții, dar și în resurse pentru depășirea dificultăților. Fântâna, ascunsă undeva în marele deșert, devine emblema supraviețuirii (ceea ce înfrumusețează deșertul, spuse Micul prinț, e că ascunde o fântână undeva...)
Micul prinț ne ajută să descifrăm o parte din misterele umanului, a ceea ce reprezintă oamenii și ceea ce capătă semnificație pentru ei. Căci, așa cum spunea el: ceea ce este important nu se vede. Iar noi, adulții trebuie să învățăm să vedem!
Finalul cărții îndeamnă la înțelegere, la dorința de a cunoaște: Uitați-vă la cer! Întrebați-vă: Oaia a mâncat sau nu floarea? Și veți vedea cum totul se schimbă... Și niciun om mare nu va pricepe vreodată că lucrul ăsta are atâta importanță!
Rămâne să alegeți dacă citiți această operă dar, să nu uitați că, fiecare carte citită vă va aduce o imensă bogăție.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)

ŞTEFAN CUCU  - EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI
Moto: „Clasiciştii creatori de statura lui Ştefan Cucu dau şansă oricărei
culturi moderne şi ulterioare. Poate mai mult decât oriunde, culturii române.”
(Liviu Franga)
Lectura unei cărţi incită la o diversitate de abordări tematice, determinate de impactul: autor – mesaj – cititor, din nevoia de a cunoaşte, în mod special, individualitatea şi personalitatea celui dintâi.
Remarcabilă în acest sens este lucrarea Olimpiei Varga – „ŞTEFAN CUCU, UNIVERSITARUL ŞI SCRIITORUL”, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015 (242 pagini), care integrează în circuitul istorico-literar o personalitate distinctă a culturii române.
La cei şaptezeci de ani de existenţă şi la aproape cincizeci de ani de activitate profesională: didactică, ştiinţifică şi literară, conf. univ. dr. şi scriitorulŞtefan Cucu este un nume de referinţă în lumea cărţilor, recomandat de originalitatea interpretativă şi creativă, de stilul concis şi solemn, de o imensă bogăţie intelectuală şi afectivă, asemănătoare triumfului omului asupra tuturor vicisitudinilor vieţii, a omului cu slăbiciuni (care niciodată nu-l pierd) şi  cu virtuţi (care întotdeauna îl mântuie), de erudiţia care, convertită într-un protocol imperios, lămureşte probleme neelucidate sau controversate.
Această carte este o (re)scriere a identităţii culturale, pe care doamna dr. Olimpia Varga o realizează sub semnul receptărilor deosebit de favorabile, constituite în articole consistente, ce aduc importante contribuţii în exegeza operei lui Ştefan Cucu.
„Muzeul sufletului”- poemul care deschide cartea, scris în tehnica sonetului, invită cititorul la meditaţie şi (de ce nu?!) la căutarea şi găsirea propriei identităţi,  a sensului vieţii în Cuvânt: „De vrei să-nnobilezi umila-mi viaţă,/ Cu inima semnează o postfaţă!”
Domeniile pe care le abordează Ştefan Cucu în volumele publicate, în articole, studii şi eseuri sunt deosebit de variate: arheologia şi istoria veche a Dobrogei, bibliologia, civilizaţia greco-romană, dreptul roman, filologia clasică, istoria,  limba elină, limba latină, literatura comparată, literatura latină, literatura română, paremiologia, teologia.
În domeniul creaţiei literar-artistice a cultivat: poezia, portretul literar, romanul, teatrul în versuri, memorialistica, aforistica.
Dr. Olimpia Varga, Universitatea „Ovidius”din Constanţa, în „Cuvânt înainte”, mărturiseşte că a încercat să caute şi să adune în acest volum „cu sprijinul universitarului şi scriitorului în discuţie, aproape toate prezentările, portretele, articolele, cronicile, recenziile, paragrafele din dicţionare consacrate activităţii ştiinţifice, didactice şi literare a Domniei Sale, dar, în mod deosebit, cărţilor pe care le-a publicat de-a lungul anilor. A reprodus, cu unele excepţii, materialele «in extenso», întocmai cum au apărut în diferite cărţi şi periodice. În foarte puţine cazuri este vorba de scurte referiri, de simple menţionări ale numelui său într-o ierarhizare valorică şi într-un context mai larg. A cuprins în prezentul volum şi câteva materiale inedite (prezentări critice, extrase din referate etc.), care văd acum pentru prima dată lumina tiparului.”
Am ţinut să reproduc aici cu exactitate precizarea antologatoarei cu privire la cuprinsul volumului pentru că lucrarea de care ne ocupăm, în acest context, ceva mai mult, poate fi considerată drept fundamentală, impunând convingerea că tot ce se va scrie de acum încolo va trebui să ţină seama şi să pornească de la acest stadiu.
În prefaţa, intitulată Portretul unui clasicist, prof. univ. dr. Liviu Franga, Decanul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti, oferă cititorilor, după ce fixează „ramele”, „acele câteva tuşe care conturează portretul schiţat al unui clasicist din zilele noastre şi din acest – şi nu altul!... – colţ al Europei. Voi scrie, aşadar, despre profesorul, cercetătorul-cărturar şi, nu în ultimul rând, din contră – poate surprinzător pentru stereotipul clasicistului, forjat în epoci revolute… – , despre scriitorul Ştefan Cucu. Caz aparte în raport cu mersul tradiţiei şi, totodată, exemplu ilustrativ, pentru exact această epocă a noastră, de prezenţă a specialistului în clasicităţi într-o lume care le priveşte cel mult cu condescendenţă.”
Prefaţa este şi o iniţiere a celor interesaţi în cunoaşterea şi aprofundarea problematicii propuse, gândită de un specialist în domeniu şi realizată din unghiul creaţiei.
Pe coordonatele tradiţiei clasiciste româneşti, concentrate sintetic, se înscrie opera lui Ştefan Cucu, nu numai în ştiinţele antichităţii, căci este doct în limba elină şi în limba latină, ci şi în ceea ce înseamnă spaţiul formativ cultural postantic, de la medievalitate până la postmodernitate. Pe bună dreptate, Liviu Franga îl defineşte „emblematic filolog clasic român de azi” şi realizează o clasificare ştiinţifică a cărţilor sale, „utile instrumente de acces direct şi indirect la fundamentele Antichităţii”: Arheologia şi istoria veche a Dobrogei. Bibliografie adnotată (1985, 338 p.), Manual de erotică. Texte din autori greci şi latini antologate şi comentate (1992, 90 p.), Dicţionar explicativ de drept roman. Termeni, principii şi expresii juridice latineşti (1996, 171 p.), Limba latină pentru jurişti. Curs practic (2000, 91 p.), Dicţionar român-latin de citate biblice (2000, 177 p.), Cogito, ergo sum. Dicţionar de cugetări latineşti şi greceşti comentate (2002, 465 p.)
Dintre contribuţiile istorico-literare, două cărţi reprezentative consemnează Liviu Franga: Cursul de istoria literaturii latine Vol. I. De la origini până la Caius Valerius Catullus (1994, 124 p.) şi Literatura latină creştină de la Tertullian la Fericitul Augustin (2003, 200 p.)
De la începutul carierei sale filologice, subliniază prefaţatorul cărţii, şi până în prezent, Ştefan Cucu, în fiecare an, a susţinut cel puţin o comunicare sau a publicat un articol în amintirea lui Ovidiu, pentru care manifestă un adevărat cult. I-a dedicat şi o carte poetului latin, Publius Ovidius Naso şi literatura română (1997, 263 p.)
În ştiinţa literelor clasice de la noi, Ştefan Cucu marchează un moment reprezentativ prin contemporaneizarea Antichităţii. Elocvente în acest sens sunt volumele: Actualitatea anticilor. Ecouri ale antichităţii greco-latine în cultura română şi universală (1994, 137 p.) şi Ecouri ale literaturii latine în spaţiul cultural european (2007, 306 p.)
O altă direcţie fundamentală în opera lui Ştefan Cucu o reprezintă hermeneutica intertextuală, ilustrată  prin două tipuri de cărţi rar întâlnite în „bibliografia unui erudit clasicist”: Literatura în Dobrogea. Dicţionar biobibliografic. Vol. I – II (1997 – 1999, în coautorat) şi Portrete literare. Scriitori şi publicişti contemporani din spaţiul pontic (2002, 227 p.)
„Imaginarul ficţiunii” este o altă formă originală prin care Ştefan Cucu exprimă „trăirea Antichităţii” şi aici se înscriu cărţile în care cultivă poezia, romanul, teatrul în versuri, portretul literar, memorialistica: Templul cuvintelor, versuri, Constanţa, Editura Muntenia, 1993, 45 p.,  Muzeul sufletului, versuri, Craiova, Editura Reprograph, 2001, 199 p., Ultima zi a unui filosof, roman, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2007, 194 p., Iubire târzie, roman, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2013, 160 p.
Portretul clasicistului Ştefan Cucu, realizat prin activitatea ştiinţifică şi literară, este pus faţă în faţă cu portretul reflectat în oglinzile receptorilor: Constantin Cioroiu, Graţiela Gheorghe, Alina Capelariu, Enache Puiu, Traian Diaconescu, Radu Bărbulescu, Arthur Porumboiu, Vasile Sârbu, Gheorghe I. Tohăneanu,  Emil Dumitraşcu, George Sorescu, Marin Mincu, Mihai Duţescu, Valentin Ciorbea, Eugen Vintilă, Marian Barbu, Livia Buzoianu, Nicolae Rotund, Nechita Runcan, Constantin Daba, Florentina Nicolae, Alina Spânu, Aurelia Lăpuşan, Ovidiu Ghidirmic, I. Vieru, Ovidiu Dunăreanu, Constanţa Călinescu, Constantin Miu, Ion Roşioru, Dan Negrescu, Marina Cuşa, Cristian Stancu, Laura Cojocaru, Alina Ciufu, Magdalena Vlădilă.
Cele trei anexe cuprind: (1) reproduceri după diplome, distincţii, medalii, premii literare şi culturale, (2) schiţe de portret şi caricaturi, (3) manuscrise în facsimil.
Această antologie îşi dezvăluie utilitatea ca instrument de lucru necesar pentru cei interesaţi de receptarea culturii clasice, dar şi pentru a readuce în actualitate forţa modelului antic, încununând o îndelungată preocupare şi o evidentă pasiune a eruditului Ştefan Cucu faţă de problema abordată, relevându-ne, în acelaşi timp, evidenta sa vocaţie ştiinţifică, pedagogică, literar-artistică.
O remarcă pe care o facem în calitate de lectori pasionaţi este aceea că intelectualul Ştefan Cucu trăieşte cu intensitate în paginile cărţii, fiind el însuşi în ipostaza de personaj, desăvârşit conturat, ale cărui întâmplări de viaţă impresionează puternic. Această trăsătură distinctivă captează interesul cititorului, menţinându-i trează în permanenţă curiozitatea cunoaşterii clasicistului integrat în  zona filologică a şcolii româneşti.
Ne alăturăm şi noi celor care-i recunosc meritoriile contribuţii sub raportul  importanţei cunoaşterii ştiinţifice, a relaţiei dintre realitate şi ficţiune, dintre experienţa directă şi procesul creaţiei, dintre sursele nemijlocite ale oricărei scrieri şi mijloacele de potenţare a imaginaţiei.
Prin întregul ei, cartea prezentată devine un argument, dintre cele mai convingătoare, care atestă necesitatea şi importanţa lucrărilor monografice (şi considerăm că acest volum este primul pas către o asemenea lucrare), a cunoaşterii totale a omului de ştiinţă, artă şi cultură.
Sentimentul responsabilităţii scrisului în faţa istoriei culturale şi fermitatea cu care şi-a asumat această hotărâre l-au călăuzit mereu şi n-au permis raţiunilor incidentale să-i sugrume credinţa fermă în invincibilitatea adevărului.
Un portret ştiinţific dinamic, dublat de spiritul literar-artistic în acţiune fac din opera lui Ştefan Cucu revelaţia cuvântului scris, a cărui însemnătate poate fi şi mai bine înţeleasă prin raportare la predecesori.
Apariţia acestei cărţi constituie un mare câştig, atât pentru cititorii de specialitate, cât şi pentru ceilalţi, fiind nu numai o lucrare de referinţă, dar şi un document de epocă.
Nicoleta Milea (Alexandria)

DULCE DE SUCEAVA. AMAR DE CERNĂUŢI
Copleşit – de concentraţia şi densitatea de filon fabulos: aur şi argint lăcrimând, andezit şi diamant sângerând, speranţă şi albastru de Voroneţ halucinând peste o Istorie în care luciditatea se dovedeşte totdeauna dureros de dulce -, copleşit, fascinat şi, poate, inhibat de realitatea şi rănile veşnic vii descoperite, descifrate, pas cu pas, de Doina Cernica şi Maria Toacă am tot amânat comentarea volumului lor de referinţă: Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi.
Lansată cu succes şi în Bucovina de Nord şi în Bucovina de Sud, premiată – pe ambele ,,maluri” (era să scriu ,,de Prut”) tăiate cinic, de o sabie nevăzută, tasate şi ,,betonate” sadic în pleoapa municipiului Siret, de-a stânga şi de-a dreapta celor două jumătăţi de inimă ale aceleiaşi părţi de ţară româneşti -, această carte, cernită de înfrigurare şi durere, a văzut lumina tiparului la Editura MUŞATINII, din Suceava, Cetatea de Scaun a Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, gratulat de contemporanul său de pe tronul din Vatican, Papa Sixtus al IV-lea, cu laurii sintagmei Athleta Christi (Luptător pentru Hristos).
Volumul însumează 520 de pagini (format A5), este doldora de informaţii inedite ori puţin cunoscute, de conexiuni, reverberaţii, judecăţi de valoare irefragabile, conjugate cu trăiri şi vibraţii româneşti, cu luări de atitudine, propuneri şi sugestii de altitudine identitară incontestabilă, pe cât de binevenite, pe atât de fructuoase, dacă ar fi transpuse în practică.
Acest mirabil volum – Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi - pare gândit şi proiectat de un arhitect iniţiat în tainele lui Zalmoxe – întemeiat, adică, pe Iubire şi Iertare -, apoi construit după criterii, principii şi reguli poate doar de Meşterul Manole ştiute, păstrate şi apărate cu sfinţenie.
Autorul copertelor, sculptorul Gheorghe Zărnescu, a ales ca fontă (culoare de fond) o nuanţă domoală ca o cataplasmă de argilă vag argintie. În centrul optic al copertei I a plasat reproducerea unei lucrări de artă plastică de certă valoare estetică (un soi de pictură-basorelief, pictură-colaj) botezată, cu smerenie, Cruce, dar care sugerează, în egală măsură, Răstignirea, circumscrisă în romb-pătratul existenţelor noastre cenuşii şi al neînţelegerii, decât într-un târziu, a menirii şi misiunii pentru care Dumnezeu ne-a dat viaţă telurică. Opera de artă reprodusă pe prima copertă - Cruce - constituie creaţia doamnei Dany Madlen Zărnescu, distinsă cu Premiul PrimărieiChişinău (România de Est) şi cu Menţiunea de Onoare a Centrului de Artă şi Literatură Cordoba (Spania).
De pe coperta a IV-a, ne întâmpină, cu câte un surâs, dintr-o fotografie de pus în rama inimii, Doamna Maria Toacă (zâmbet dulce-amar, încercănat de doruri neostoite) şi Doamna Doina Cernica (surâs blajin, ca azima încă aburind în chindia vârstei de aur). În dreapta fotografiei, fiecare dintre autoarele menţionate semnează câte două mărturisiri, pe cât de succinte, pe atât de expresive şi răscolitoare.
Jurnaliste şi scriitoare de certă amplitudine intelectuală, cu vocaţia Cuvântului care zideşte (nu a celui care năruieşte!), personalităţi cu vast orizont cultural, stăpânind un arsenal de mijloace necesare perceperii în profunzime, interpretării şi tălmăcirii adevărurilor din acest ,,secol de demonism şi de trufie luciferică” (după cum ar afirma criticul şi istoricul literar Ovidiu Ghidirmic, director al revistei LAMURA, editată la Craiova) -, Doina Cernica şi Maria Toacă, membre ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, demonstrează, concomitent, rectitudine morală şi civică, conştiinţă şi demnitate naţională.
Ele s-au înhămat la edecul – sufocat de sensuri şi de cazne seculare– al urnirii din loc a corăbiei unităţii de grai şi port, de tradiţii şi istorie sfâşiată de imperiile vecine, corabie clădită parcă din plumbul cel mai greu de pe planetă, adică de chintesenţa dulce-amară a Plumbului din gloanţele vremurilor potrivnice.
Luptând cu arma cea mai percutantă, aceea a scrisului, armă cu bătaia cea mai lungă -, Doina Cernica şi Maria Toacă reiau, parcă la nesfârşit, ca într-o litanie de foc (murmurată cu spaima neînţelegerii, a răstălmăcirii ei!...) laitmotivele inseparabile ale identităţii culturale, ale apărării specificului naţional, mai ales în Bucovina de Nord, dar – de ce nu? – şi în Bucovina de Sud.
Ca pe un Iisus intrând în Ierusalim, în Ziua Sfântă a Floriilor -, Doina Cernica şi Maria Toacă poartă, cu neînfricare, samarul năvalnic al repetabilei călătorii întru zenitul Spiritului Românesc: de Acasă până, hăt, tocmai… Acasă! Niciodată nu se îndoiesc (şi bine fac) de zădărnicia eforturilor lor. Niciodată nu se lasă cotropite nici de cea mai mică undă de îndoială. Aspiraţiile şi speranţele lor sunt veşnic vii, pulsează de o energie românească irepresibilă, duduie de convingerea că apărarea cauzelor majore ale vremurilor noastre şi, cu osebire, ale românilor din Cernăuţi îşi vor găsi, în cele din urmă, împlinirea. Visul e vis, dar ele îl vor realitate.
Credinţa în izbânda finală a celor două autoare este, pe cât de îndârjită, pe atât de convingătoare şi cuceritoare. Dacă Doina Cernica poate fi definită ca o Vitoria Lipan (din celebra capodoperă a lui Mihail Sadoveanu: Baltagul), plecată în căutarea bărbatului său, hotărâtă să facă ea dreptate, nemaiaşteptând justiţia divină -, Maria Toacă poate fi privită aidoma necruţătoarei protagoniste din drama Năpasta a lui I.L. Caragiale: Anca.
Despre crimă este vorba în Baltagul şi în Năpasta -, şi tot împotriva unei crime (genocid cultural, identitar) - comisă, de astă-dată, samavolnic, cu un arsenal de arme subtile, machiavelice, imperialiste - au pornit la drum Doina Cernica şi Maria Toacă.
Primele 268 de pagini ale volumului sunt trăite şi scrise de Doina Cernica. Sub titlul Dulce de Bucovina, cele 74 de tablete (gen consacrat de Tudor Arghezi, în perioada interbelică), dar şi selecţiuni pilduitoare din dialoguri, convorbiri, interviuri, note de călătorie, sunt grupate masiv, în acest capitol unic, adică fără subcapitole. Tăietura lor este directă şi sigură – ca în sculpturile lui Brâncuşi, în piatră, în marmură… - această tehnică, excluzând etapa premergătoare a modelajului, fiind utilizată în premieră absolută de Titanul din Hobiţa la realizarea  operelor-cap pentru sculptura modernă a lumii, veritabile pietre de hotar: Sărutul, Cuminţenia Pământului (amândouă datând din 1907), ca şi pentru toate celelalte capodopere, răspândite şi preţuite cu asupra de măsură pe toată planeta Pământ.
De o concizie uluitoare, textele Doinei Cernica au virtuţi cinematografice şi de proză sud-americană (ce abia aşteaptă să fie ecranizată). Ele par aşchii strălucitoare dintr-un roman de idei, pe un subiect inedit, la nivel mondial: soarta românilor din Bucovina de Nord. Dar şi a altora, din alte zări alelumii…Fără ca autoarea să-şi dea seama – deşi a asigurat primul impuls -, acest insolit roman de idei şi de verticalitate umană pare să se scrie singur, învăluindu-şi povestea în valuri succesive de mister, generate de faptul că nimeni nu poate ghici nimic, până la final: care fi-va destinul românilor în acest secol  XXI ?… Şi mai apoi… Dacă va mai avea vreo importanţă…
În schimb, partea a doua a volumului, de la pagina 269 până la 514 (ultimele şase fiind dedicate ,,Cuprinsului”), semnată de Maria Toacă, Amar de Cernăuţi, cuprinde patru subcapitole: Elegii urbane (9segmente), Autografe pe caldarâm (17), Iubire şi tristeţe (15), Eternitate eminesciană (17).
Universul abordat este cvasi-identic aceluia din prozele scurte ale Doinei Cernica, dar – dacă la aceasta prevalează, dincolo de tehnica jurnalier-literară specifică, luciditatea bine temperată şi o anume sprinteneală a spiritului (cu ecouri olteneşti, suntem tentaţi să afirmăm) -, în creaţiile  Mariei Toacă dăm piept cu valuri compacte de reverberaţii ce vin din străvechime, scrierea ei fiind, deseori, învârtoşată de adevăruri istorice pe cale de a fi pierdute şi care ar putea duce la pierzania neamului românesc din Cernăuţi şi din Bucovina de Nord.
Chiar dacă nu-i deloc ostentativă, dimpotrivă, e discretă şi voalată, ca o broderie de borangic şi mătase, alb pe alb, de pe cele mai rafinate ii româneşti -, pasta groasă a naraţiunii are, pe alocuri, la Maria Toacă, ecouri şi miresme de codri seculari ori din letopiseţe. Limba română se înveşmântează, uneori, cu  aburoase sonuri de bucium şi aer arhaic, orchestrată fiind în perioade lungi, somptuoase, în drapaje grele de tâlcuri, care te duc, vrând-nevrând, chiar dacă stilul, pe ansamblu, e altul, cu gândul la marile panoramări semnate de celebrii noştri cronicari Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce sau de neîntrecutul solomonar al romanelor istorice româneşti: Mihail Sadoveanu.
Ştiind că proză cu străvezii reverberaţii istorice se poate scrie nu doar evadând în secolii trecuţi, ci şi ,,rămânând acasă”, în timpul tău, trăit şi mărturisit, în prezent -, Maria Toacă scrie Istoria unei secunde, cum ar afirma Adrian Păunescu, secundă căreia îi induce sentimentul de trăinicie, de veşnicie, aievea marelui poet şi tribun nepereche, cu obârşii la Bălţi (în România Mare), dar şi la Bârca (Dolj), născut dintr-o iubire mijită în Transilvania, desăvârşită în Moldova de peste Prut, apoi răsădită în Oltenia bunicului său patern şi a tatălui: Constantin, făurari de şcoli şi apostoli ai învăţământului şi spiritului românesc, pe Valea Dunării de mijloc şi a Jiului de jos, sub geana antică a Culturilor neolitice Cârna şi Vădastra.
Intrare în istorie. 1408-2000este titlul celei dintâi nestemate, cu care se deschide subcapitolul Elegii urbane. Autoarea intră cu o anume lentoare în subiect – din motive de gradare a tensiunii relatării, dar şi dintr-un fel de serenitate diplomatică a discursului, ale cărui valuri (poale) se unduiesc după tainice reguli, ştiute numai de cei iniţiaţi în paşii Horei noastre tradiţionale, care ba îşi creşte circumferinţa, ba şi-o strânge (concentrându-se, lamură, spre  centrul nevăzut al lumii străbunilor). Maria Toacă se întreabă, aproape retoric, de ce anume a fost aleasă tocmai data de 8 octombrie, pentru prăznuirea Zilei Municipiului Cernăuţi, decretată – deducem – în anul 2000. Domnia sa intuieşte că aceia care au fixat data au avut în vedere ,,distracţia cernăuţenilor”, fiind ,,îndrăgostiţi de magia seducătoare a toamnei”. Este posibil să fi cunoscut şi puţină istorie… După care constată sec: ,,de Ziua Cernăuţilor n-am prea auzit să se amintească şi de numele întemeietorului care i-a eternizat intrarea în istorie” – pentru că, reliefează mai departe Maria Toacă, răbojul anilor consemnează că urbea ,,îşi are începutul de la actele domneşti semnate de voievodul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun, printre care şi un tratat comercial, încheiat la 8 octombrie 1408 cu negustori din Lvov”.
Autoarea punctează realitatea că domnitorul român şi-a întemeiat cetatea la răscrucea vestitelor drumuri comerciale, ,,oblăduind-o cu blândeţe şi stabilind raporturi paşnice cu toţi vecinii”. Fraza următoare are evidente accente polemice: ,,După aproape 600 de ani, s-a învrednicit să-i poarte numele cea mai scurtă ulicioară din centrul ctitoriei sale, un nume mistificat (n.n., prin traducerea în rusă, fără nicio precizare) încât nu mai poate nimeni să se dumirească despre cine este vorba”. Cu un surâs amar, abia mijit în colţul ochilor săi, din care te fulgeră revolta mocnită, autoarea se face a transfera vina, de pe umerii autorităţilor pe seama sordidei ulicioare…
Atitudinea polemică trece, pe nesimţite, în tonuri pamfletare de rafinament indubitabil. Făcându-se că nu acuză pe cineva anume, Maria Toacă nu numeşte, evident, pe niciunul dintre contemporanii ei care mistifică (fie şi numai prin omisiune) istoria, ci dă vina pe …urmaşii din zarea vremii din proximitatea aceleia a lui Alexandru cel Bun: ,,descendenţii săi, care l-au succedat la tronul ţării, nu s-au învrednicit nici de această microscopică onoare.”. Nu prea departe de acea epocă, notează autoarea, cu un aer de zeflemea bine strunită: ,,Ştefan cel Mare a ţinut piept puhoaielor flămânde ale turcilor şi tătarilor, a apărat ctitoria vrednicului său bunic de lăcomia nesăţioasă a trufaşilor crai vecini. Dar aceasta-i o poveste necunoscută cernăuţenilor de azi, o istorie prea îndepărtată, fără dreptul la revendicare” – conchide, cu năduf greu mascat, Doamna Limbii Române din Cernăuţi, lăsând a se subînţelege că măcar o stradă s-ar fi cuvenit să-i poarte numele lui  Ştefan cel Mare.
În fraza de mai înainte, este de domeniul evidenţei accentul sarcastic, dureros şi, totuşi, iertător al autoarei. Moldovenii au înălţat zid de apărare contra năvălitorilor de la nord – reliefează Maria Toacă -, pe când Prutul curgea prin centrul oraşului de astăzi, ajungând până la Fântâna Turcească. Erau vremurile în care nimeni nu vorbea de Cernăuţi, pe atunci existând numai cetatea Ţeţinei. Ca într-un stop-cadru dintr-un film realist, autoarea ţine să aducă în prim-plan un detaliu extrem de important, dar rostind ca în treacăt, cu un zâmbet dulce-amar, înţelegător, parcă: ,,După ce au isprăvit cu luptele, străbunii noştri au făurit temple ale credinţei şi culturii, au creat valori nemuritoare, întrupându-le în opera sublimă a Unirii”.
După aceste momente, în care pulsează o anume tensiune dramatică, Maria Toacă lunecă brusc în realitatea, cu note de cruzime, a prezentului:,,Cuscurgerea anilor, Cernăuţiul se face tot mai mic, tot mai văduvit de enigme, în pofida creşterii etajelor şi extinderii lui în toate părţile. Şi devine tot mai trist, în ciuda sărbătorilor vesele şi libertăţii de a-i cutreiera străzile fără teama de a rătăci.”.
Urmează un racursiu în timp, dincolo de graniţa anilor 1989-2000, pre când prietenii din Moldova, care poposeau la Cernăuţi, i se confesau, mai mult în serios decât în glumă, că-şi plimbă paşii prin Europa. Cu destul de evidentă melancolie, Maria Toacă apreciază că, în fapt, îi atrăgea nu atât ,,civilizaţia europeană”, cât literatura română din regretatul magazin ,,Drujba” şi urmele lui Eminescu pe sub teii cernăuţeni. Fraza finală din această primă piatră de temelie din excursul Amar de Cernăuţi sunăînfiorător:,,Astăzi, alte drumuri îi poartă pe intelectualii din Moldova spre Europa, noi rămânând cu tristeţile şi nostalgiile bucovinene, dar, totuşi, bucuroşi că Ziua oraşului Cernăuţi de la Alexandru cel Bun îşi are începutul”.
Pornind de la afirmaţia aforistică a ilustrului savant Nicolae Iorga, enciclopedist din stirpea lui Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, conform căruia: ,,Adevărul e pretutindeni, dar nu-l cunoaşte decât acela care îl caută” -, Maria Toacă trece, în al doilea său pilon de temelie, Urme de lacrimi în piatră, la o vastă evocare, referitoare nu la realităţi de acum o jumătate de mileniu, ci din ultima sută de ani, cu ,,bătaie” până în prezent.
Ţinând seama de îndemnul subînţeles al vorbelor de duh ale lui Nicolae Iorga, exegeta sufletului românesc afirmă: ,,(…) dacă dorim să cunoaştem cât mai mult adevăr despre Cernăuţiul nostru, nu-i nevoie neapărat să stăm numai în universul rece al arhivelor. Îl putem găsi şi în tăcerea grea a pietrelor, plimbându-ne încet, cu privirile în jos, pe străzile înguste, care mai păstrează pavajul din perioada interbelică, îl intuim în eleganţa unor vechi clădiri şi în somptuozitatea turnurilor bisericilor”.
Pasajul de mai înainte îmi aminteşte o precizare pe care, într-un octombrie 2008, pe 21-22, mi-a oferit-o poetul şi marele tribun al românismului din Bucovina, Vasile Tărâţeanu, la întrebarea mea, din priviri, după ce observasem, pe trotuarele din Cernăuţi, inscripţia exclusivă de pe capacele de fontă ale canalelor de comunicaţii telefonice: ,,Societatea Română de Telefoane”. Cu surâsu-i mucalit şi satisfacţie nedisimulată, Don Bazil Tărâţeanu mi-a zis: ,,Au fost turnate, Dane, în 1920, după constituirea României Mari, de o uzină celebră din Franţa… Noi le-am păstrat pe toate, ca pe ochii din cap… Tot Cernăuţiul e împânzit cu aceste capace inscripţionate în Limba Română…”.
I-am răspuns, cu amărăciune evidentă: ,,Bravo, vouă! Este semn de respect şi preţuire a patrimoniului neamului. În Craiova nu mai există niciunul. Şi poate că nicăieri altundeva în România… După 1990, le-au spart hoţii de <fier vechi>, le-au vândut la REMAT şi aşa au ajuns miliardari peste noapte, cu <pagode> în care urlă vântul sălbatic alignoranţei dezarmante”.
Revenind la crochiul bulversant al Mariei Toacă, nu avem voie să ocolim un nou oftat istoric al acesteia, provocat de desfigurarea Bucovinei de Nord: ,,Au fost devastate sfinte lăcaşe, distruse librării şi biblioteci de carte românească, schimbate denumirile de străzi… Însăşenilele tancurilor şi cizmele ostaşilor<eliberatori>, care au intrat victorioşi cu şaizeci de primăveri în urmă în metropola Bucovinei, n-au reuşit să şteargă unele inscripţii româneşti de pe caldarâmuri şi de pe cazărmile care ies azi la iveală de sub tencuiala blocurilordeteriorate”. Clocotind ca un vulcan gata-gata să erupă, obida autoarei nu trece pragul exploziei distructive, ci se esenţializează într-o decantare - autentic poem în proză: ,,Nu le-a şters nici trecerea vertiginoasă a timpului, căci ele s-au brăzdat ca nişte lacrimi pietrificate în inima oraşului.”.
Maria Toacă aminteşte, mai departe, că pe uşile unor apartamente de lux din centrul Cernăuţiului mai atârnă cutii poştale cu inscripţia românească ,,Scrisori”, după care adaugă cu maliţiozitate muşcătoare: ,,Se vede că ele sunt destul de trainice şi comode, dacă noii stăpâni le suportă de atâteadecenii”.
Comprimate în primele două paragrafe ale eseului Urme de lacrimi în piatră, considerentele din care am selectat mai sus au menirea de a contura fundalul grav şi tonul de dangăt de clopot mitropolitan pe care sunt narate, ultra-succint, cinci momente. Spicuim cu parcimonie maximă, deşi ele s-ar cuveni să fie citate integral. Spaţiul nostru tipografic ne presează, însă… Aşadar:
1. ,,Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga!”, scria bucovineanul N. Tcaciuc-Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940. Şi pietrele „strigă” de mai bine de şase decenii (n.n. de 72 de ani, deoarece evocarea este scrisă de Maria Toacă în martie 2004) cu tăcerea şi răbdarea celor învinşi, dar cine să le-audă duruta lor muţenie?”. Urmează relatarea uneia dintre puţinele supravieţuitoare, nonagenara Valentina Dovjinskaia.;
2. ,,Deschid cartea Aniţei Nandriş-Cudla 20 de ani în Siberia şi desprind un fragment din acea stare groaznică de tensiune, panică şi haos, iscată la aşa-zisa plecare: <Prin luna iunie, tot în anul acela, s-au retras românii de peteritoriul Basarabiei şi Bucovinei (…) La început a părut şagă, dar când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei şi s-a ridicat postul de jandarmi, a stat lumea mâhnită şi pe gânduri (…) <Moscalii> le-au luat sapa şi tot ce-au avut pe lângă case, pe mulţi înstrăinându-i pentru totdeauna de vetrelestrăbune”;
3. Un val uriaş de disperare desprindem din tragedia neputinţei profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei Istorice din Cernăuţi, de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această instituţie;
4. Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor: ,,Ultimatumul lui Molotov l-a găsit la Conferinţa Inter-universitară din Bucureşti, la care participa în calitate de rector al Universităţii din Cernăuţi (…) Peste un an, savantul şi-a găsit locuinţa devastată şi biblioteca risipită. Dar acestea n-au fost cele mai mari pagube suferite de ilustrul cărturar, căci în curând aveau să-l năpăstuiască altele mult mai grave – pierdereauniversităţii, a publicaţiilor sale dragi Junimea Literară, Glasul Bucovinei, Codrii Cosminului, dimpreună cu tipografia, editura şi librăria din fosta capitală aBucovinei”;
5. ,,Invocând acea perioadă de groază, îmi amintesc de figura monumentală a academicianului Vladimir Trebici, care şi-a săvârşit drumul vieţii pământeşti la 13 februarie 1999, la vârsta de 83 de ani.(…) Ştiam că, puţin mai înainte, vizitase Cernăuţiul, după grele încercări pe drumul războiului şi umilinţele prizonieratului, după decenii lungi de despărţire.  L-am întrebat dacă mai sunt şi dacă şi-a văzut <cele două case frumoase> de la Horecea Mănăstirii. <Am trecut pe lângă ele şi, în lipsa stăpânilor, am rupt doi trandafiri din curte>, mi-a mărturisit unul dintre cei mai distinşi bucovineni din Bucureşti. Nu l-am mai întrebat cât de dureros l-au înţepat ghimpii acelor flori, care pentru prima dată în viaţă l-au ademenit să întindă mâna spre un lucru<străin>”.
Sub titlul Plini de daruri şi haruri, Maria Toacă sintetizează - în linii sigure, cu vibraţii şi scânteieri de icoane pe sticlă, cu adevărat tărăneşti, ori, mai de grabă, cu desfăşurări ample, de o solemnitate sacră şi de o maiestuozitate smerit-regală, cu trimiteri la Împărăţia cerurilor, întemeiată aici de Iisus Hristos – alte şi alte momente de dor fără saţiu.Din prima secvenţă a acestei Columne fără sfârşit, înălţate prin puterea magică a cuvintelor botezate în Duh românesc, La hramul lui Mihai Morăraş, decupăm doar momentul care-l are ca protagonist pe Nicolae Dabija, ,,poetul cântat, citit şi răscitit, fără versurile căruia nu începe şi nu se sfârşeşte nicio serbare în şcolile noastre” – punctează magistral, pentru istorie, Maria Toacă. În contextul dat, Nicolae Dabija a trăit emoţiile invocării unchiului său, preotul Serafim, care a fost paroh la biserica de la Roşa.„Dar nu numai amintirea acestui unchi cu har divin” – ţine să aducă în lumină autoarea – îl atrage pe Nicolae Dabija spre locurile eminesciene ale Cernăuţiului. Inspirata jurnalistă din Capitala Bucovinei relatează neutru, însă evident marcată de tensiunea emoţională a acelor clipe: ,,Mi-a fost dor de dumneavoastră, ne-a mărturisit poetul. Mi-a fost dor de vechea catedrală, de Prutul căruia i-am închinat un poem:,,Când coboară  Prutul dintre munţi/ şi ajunge-n Cernăuţi,/ El întreabă florile de tei/ şi salcâmii/ Unde, Doamne, sunt românii mei?/ Unde sunt românii?”.
Impregnată de efuziuni lirice este tableta Doar o firavă frunză verde,chemându-ne să visăm ,,cu ochii deschişi, la timpurile când strămoşii noştri străbăteau pe jos zeci de kilometri, cudesagii în spate”, când pe străzile celui mai frumos municipiu din Bucovina de Nord ,,şi ţăranii, şi domnii se înţelegeau în limba noastră cea română”. Chemată, ispitită de mirajul târgului organizat în Piaţa Turcească pentru ,,meşteşugari şi artizani ai frumosului popular”, în octombrie 2011, unde n-a fost ceva ca-n poveste, ,,dar varietatea şi cantitatea obiectelor expuse a impresionat ca nicicând altă dată” -, autoarea avea să simtă gustul amar, de pelin amar-amar… De ce? Pentru că nu a găsit nimic autentic românesc. Ochii îţi fugeau ,,de la mărgele la inele, de la feeria cămăşilor brodate la oalele şi farfuriile decorative – TOATE în stil UCRAINEAN” (s.n.). Aglutinând motivele de nemulţumire, coautoarea incitantului volum Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi devine cvasi-tranşantă: ,,Obiectele de ceramică neagră ale olarilor din satul Kobolcin, raionul Secureni, şi din Lviv doar aminteau de minunile incomparabililor meşteri de la Marginea suceveană, icoanele şi ouăle încondeiate, din alte pavilioane, având, de asemenea, ceva afinităţi (s.n.) cu cele ale pictorilor populari din sudul Bucovinei.”.
Paragraful de încheiere nu este deloc cruţător, dimpotrivă, pune …cireaşa/ bomboana pe colivă: ,,Am căutat, în acest fascinant arbore al veşniciei populare, o crenguţă sau măcar o frunzuliţă apropiată sufletului meu, un prosop, o trăistuţă dintre cele admirate în copilărie, în casa mare a satului natal. N-am găsit nici un capăt de aţă, în afară de ecoul melodiei cu <frunză verde>, auzită cu o seară înainte”.
Pagini antologice scrie Maria Toacă despre…
- Iraclie şi Ciprian Porumbescu (valorificând numeroase detalii inedite, furnizate de nepoata de soră a compozitorului: Nina Cionca);
- despre poetul Vasile Alecsandri, cel care ,,a dus o viaţă migratoare”, a îndeplinit misiuni diplomatice în Occident, având două întâlniri cu Napoleon al III-lea, pretutindeni fiind primit împărăteşte(iar, într-una din serile de iulie 1849, prietenilor bucovineni, „retraşi în răcoarea pădurii de la Cernauca”, le-a citit în premieră fragmente din Balada Mioriţa, ca să le dovedească acestora că ,,neamul românesc este unul din cele mai înzestrare cu daruri sufleteşti”);
- despre personalitatea fascinantă, feerică a lui Sextil Puşcariu (re-înviată, într-un dialog pe cât de sprinţar, pe atât de substanţial cu cercetătorul ştiinţific Gabriel Vasiliu);
- despre primul rector al Universităţii româneşti din Cernăuţi, Ion Nistor (odată cu care, în aulele acestei nou înfiinţate instituţii academice, ,,intra neamul românesc din Bucovina, cu întreaga sa istorie, cu speranţele şi demnitatea sa”; după ce a suferit enorme pierderi, imediat după refugiul obligatoriu din Cernăuţi -, la vârsta de 74 de ani, Ion Nistor ,,a fost aruncat în închisoarea din Sighet (…) unde a purtat uniforma vărgată timp de cinci ani”; ruinat sufleteşte, după eliberare mai trăieşte doar şapte ani, până la 11 noiembrie 1962; a fost ,,condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care Pan Halipa şi câţiva bucovineni, sosiţi cu o coroană mare de brad din Carpaţii Arboroasei. Doar o modestă placă funerară îi străjuieşte mormântul în cimitirul Bellu din Bucureşti.”);
- despre pictorul George Lowendal, răstimp de 19 ani, din 1926 până în 1935, director artistic la Teatrul Naţional din Cernăuţi – metropola care ,,l-a fascinat prin concentraţia de suflet şi esenţa spiritului, în care s-a păstrat tradiţia străveche a atâtor popoare”(,,se bucura de simpatia tuturor, fiind cunoscut de multă lume, când ieşea pe stradă, era înconjurat de mulţime”, ,,avea un farmec cuceritor de povestitor şi toţi îl ascultau cu gura căscată”; ,,…întrebat de ce face atâta paradă de românism – pictează, în exclusivitate, ţărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă deseori costumul popular românesc… - când, de fapt, nu-i decât un străin, aristocratul, înrudit cumari familii nobile din întreaga Europă, a răspuns: <Dumneata eşti român prin ocazia naşterii, dar eu sunt român prin liberă opţiune>”; s-a născut la Sankt-Petersburg în 1897; descinde din ramura regală a regelui Frederic al III-lea alDanemarcei şi Norvegiei; în 1914-1917 a urmat Şcoala de Belle Arte din capitala Rusiei; talentat portretist şi scenograf, s-a afirmat concomitent ca o personalitate artistică fascinantă şi complexă în varii domenii ale artei; a fost preţuit ca actor, balerin, poet, întemeietorul – la Cernăuţi – al celui dintâi teatru profesionist de păpuşi din România; din dragoste pentru Cernăuţi şi legământul cu ţăranii ce-i inspirau opera, baronul George Lowendal a refuzat oferta de a fi consilier artistic şi scenograf la Metropolitan Opera din New York);
- despre poeta Adela Popescu şi regretatul său soţ, George Muntean (,,înzestrat cu o forţă ieşită din comun, atât morală, cât şi fizică, cu o putere de muncă tenace şi răbdătoare şi mai ales cu o nelinişte continuă, care să te împingă să te goleşti până la ultimul strop, ca o ciutură…”).
Presărate asemenea unor mărgăritare de preţ ori aidoma unor angelice flori de isop şi busuioc, în multe dintre paginile volumului Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi – semnate fie de Doina Cernica, fie de Maria Toacă – răsar secvenţe memorabile despre măicuţele de elită de la Mânăstirea Voroneţ: Elena Simionovici şi Gabriela Platon, ambele licenţiate în teologie, acompaniate  totdeauna de binecuvântarea şi harul Irinei Pântescu, stareţa de laVoroneţ.
Sub genericul Cu flori de mac, pe verticală -, Maria Toacă îi creionează, inspirat, cu febrilitate, un portret expresiv colegei de profesie şi prietenei de 26-27 de ani: Doina Cernica: ,,Scrie mult şi scrie bine, semnând pagini întregi în cotidianul Crai nou (unul dintre ziarele cele mai populare şi mai răspândite din judeţul Suceava),în captivitatea căruia se află de-o viaţă. Şi în toate stă pe linia ei dreaptă, nicicând nu-i lipseşte acel <vertical> - rubrica de deschidere a ziarului, unde apare zâmbitoare cu buchetul ei roşu în mână, deşi de cele mai dese ori subiectele sunt dure, răscolitoare, departe de a ne oferi relaxări efemere”.
Sărind peste alte detalii - care acoperă două dintre cele patru pagini şi jumătate, cât însumează portretul Doinei Cernica -,reţinem că aceasta i-a trimis Mariei Toacă, în ultimele mai bine de două decenii, cele mai importante şi mai frumoase cărţi, pentru biblioteca personală, prin cunoscuţi ori aduse de Doina personal ,,în vizitele ei fulger”: ,,Oricât am stăruit, n-am reuşit s-o ţin în casa mea mai mult de jumătate de oră. Prietena mea,însă, nu e numai ziaristă. E şi traducătoare din italiană, e şi scriitoare, consacrându-se unuia dintre cele mai dificile genuri – literatura pentru copii. Evadează din rutina profesiei într-un univers <de dincolo de Curcubeu>. Poate porni, pe cont propriu, la o conferinţă a filosofilor tocmai la Volgograd, deşi idee n-are unde se află acest oraş, poate să povestească cu umor cum a fost buzunărită până la ultimul ban la Chişinău, când a mers să-şi primească diploma Salonului Internaţional de Carte, pentru poveştile ei. N-au cum s-o întristeze asemenea fleacuri, când în lumea poveştilor eibinele triumfă, orice sfârşit estefericit!”.
Vorbind la lansarea volumul bilingv (română-franceză) Fetiţa şi broasca ţestoasă, desfăşurată la Cernăuţi, în august2009, monahia Elena Simionovici releva: ,,Aparent este o carte pentru copii, dar şi pentru oamenii mari. Este o pledoarie pentru tot ceea ce înseamnă frumos şi-i îndeamnă pe părinţi ca, înainte de a le lăsa copiilor avutul lor, să le altoiască virtutea, să-iînveţe cele bune. În genere, cărţile Doinei Cernica pledează pentru adevăr, prietenie, statornicie şi devotament în dragoste, înălţând jertfa, sacrificiul mai presus de toate”. La rândul său, scriitorul şi publicistul Vasile Tărâţeanu a insistat asupra faptului că proza Doinei Cernica ne învaţă ,,să fim aşa cum a vrut Dumnezeusă ne cunoască”.
Maria Toacă revine asupra spiritului de jertfă, original şi profund, întruchipat în lucrările de artă plastică din expoziţia atipică a artistei Dany Madlen Zărnescu, vernisată la Cernăuţi, după ce acestea fuseseră găzduite la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Palatul Domnesc Mogoşoaia şi la galeria Muzeului de Istorie din Suceava: ,,Rafinamentul colajelor în negru, pe alocuri cu puţin roşu şi albastru vine chiar de la origini, fiind renăscut din liniştea rugăciunii, din smerenia poporului nostru”. Autoarea capitolului Amar de Cernăuţi precizează că, după ce a vizitat împreună cu plasticiana salonul cu vechi colecţii ale portului popular din Bucovina, a intuit în lucrările pictoriţei motive luate parcă de pe catrinţe şi brâie din secolele trecute: ,,Maica Elena a subtilizat că negrul din lucrările lui Dany Madlen <este culoarea noastră, care exprimă patimile lui Hristos, e culoarea pe care o fi luat-o de la bătrânele care merg dimineaţa la biserică – în catrinţe negre şi cojoace albe cu foarte puţin negru la margine>”.
După ce notează că pictoriţa cernăuţeană Irina Kalenyk – prezentă la lansarea volumului Doinei Cernica şi la vernisajul expoziţiei artistei Dany Madlen Zărnescu – s-a declarat mare admiratoare a acestei ,,artiste neordinare (…) pornite pe drumul iniţierii în miracolul negrului, fiind fascinată de fiorul de mister pe care îl radiază tablourile expuse”, Maria Toacă pune punct acestor secvenţe printr-o frază semnificativă, prin care ne mai oferă încă două informaţii demne de interes: ,,Pătrunse de o lumină ce le veghează frumosul, Doina şi Dany Madlen, pe lângăbucuria sufletească prilejuită, au lăsat la Societate (n.n. ,,Mihai Eminescu” din Cernăuţi) un tricolor, pentru împrospătarea roşului, galbenului şi albastrului din sufletele noastre, şi un ceas cu imagini ale mânăstirilor din sudul Bucovinei, ca să ne bată inimile în acelaşi ritm al prieteniei şi iubirii de care numai cei ce rămân măcar un pic copii şi cred în poveşti sunt înstare”.
Despre pictoriţa Dany Madlen Zărnescu, bucovineancă stabilită în Bacău, criticul de artă Valentin Ciucă glosează astfel, în albumul Un secol de arte frumoase în Bucovina, citat de Maria Toacă: ,,Fondurile, mai totdeauna negre, evidenţiază forme şi volume peste care lumina trece şi le animă. Este o pulsaţie lăuntrică, un cosmos incitant şi sugestiv. În spaţiul imaginii, creează ferestre spre absolut (s.n.) şi fantele de lumină-culoare animă câmpul grafic. Colajele au sensul pictural şi exprimă un spirit modern, imaginativ,profund”.
Iată şi câteva ,,flori de colţ”, cu irizări alpine, dar şi de nestemate, cernute din florilegiul mărturiilor autoreferenţiale ale pictoriţei însăşi: ,,Este culoarea care mă defineşte, deoarece foarte multe piese populare din Bucovina au această nuanţă de negru. Începând de la catrinţe, vase -, chiar şi peisajele din natură conţin un contrast dintre alb şi negru, au un verde foarte închis, cel al munţilor. (…)Toate mânăstirile din sudul Bucovinei poartă sobrietatea şi solemnitatea negrului. Pentru mine, negrul nu înseamnă doliu şi tristeţe, ci nobleţe şi înţelepciune. V-aţi întrebat vreodată de ce călugării poartă veşminte negre? Negrul este simbolul abstinenţei, al plecării într-o altă lume, care te duce spre interior, spre profunzimile sinelui şi universului spiritual, este culoarea tainei (s.n.), un fel de iluminare nevăzută, darsimţită. Pictura, ca şi viaţa, trebuie să exprime adevăruri profunde, să pornească de la rădăcini. La Suceviţa am lucrat pe negru şi verde, pentru că peisajul era inundat de verdeaţă – un verde în diferite nuanţe, în funcţie de ora zilei, de soare şi umbră…  Sunt nespus de bucuroasă că am avut ocazia să trec prin Cernăuţi. În Grădina Publică am simţit acea atmosferă care mi se potriveşte. Copacii sunt foarte înalţi şi creează o umbră deasă prin care pătrunde lumina. E tocmai acel obsedant pentru mine <întuneric supraluminos>,ce-l caut pentru a-l înnobila pe hârtie”.
Pilduitoare şi răscolitoare sunt cele cinci pagini dedicate de Maria Toacă – sub titlul ,,Poporul lui Traian” nu-şi uită salvatorulpersonalităţii primarului Cernăuţilor din anii 1940-1941: Traian Popovici, răstimp foarte dramatic pentru toţi bucovinenii, iar pentru populaţia evreiască din urbe– de un tragism zguduitor. Această evocare - cu scânteieri de cremene şi iască, adică de străvechi amnar, cu vibraţii  specifice neorealismului italian -, are ca sursă o provocare externă, de peste Ocean: vâlva stârnită, în special în mediile electronice, de hotărârea companiei canadiene ,,Veni Vici Entertainmentdin Toronto de a începe filmările unei pelicule artistice despre omul care a salvat de la deportarea în Transnistria, implicit de la exterminarea în masă, 20.000 (douăzeci de mii!) de evrei.
Traian Popovici a fost răsplătit simbolic, peste timp, cu titlul onorific ,,Drept între popoare”, cu un monument înălţat în Tel Aviv, Capitala Ţării Sfinte: Israel, şi, în cele din urmă, cu o placă pentru veşnică amintire, comemorativă, prinsă pe zidul casei cu nr. 6 de pe strada Zankoveţka, dinCernăuţi.
Autoarea subliniază că toate iniţiativele de a-l comemora pe acest vrednic român, Traian Popovici, au venit din partea evreilor trăitori în Occident. ,,Au trecut deja 70 de ani de la Holocaustul poporului evreiesc – scria Maria Toacă, în octombrie 2011 -, dar el nu-şi uită binefăcătorii, însă nicicălăii”.
După ce subliniază că proiectul privind turnarea filmului (docudramă) despre Traian Popovici a fost generat de constatarea că primarul Cernăuţiului a salvat mai mulţi evrei decât Schindler (nemurit de regizorul Steven Spielberg în vestita peliculă Lista lui Schindler), dar gloria lui Traian Popovici ,,e de o rezonanţă nemeritat de slabă” -, Maria Toacă dă o informaţia de impact maxim: ,,Rolul lui Traian Popovici s-a oferit să-l joace un actor foarte vestit – vedeta Hollywood-ului Dustin Hofman”. Sute de publicaţii din lume au multiplicat un interviu cu acest actor renumit, care a declarat fără nici un pic de şovăire:,,Am un pronunţat sentiment naţional evreiesc. Eu sunt evreu român”.
În memoriile sale, publicate sub titlul cu peremptorii lumini/ rezonanţe creştine: Spovedanii, Traian Popovici reliefează că acţiunile îi erau insuflate nu doar de principiile etice, ci şi ,,de firava încredere că, în acea infernală clocotire de emoţii şi ură, va reuşi să ridice un bastion moral, care în viitor va sta drept mărturie a virtuţilor poporului român. (…) Făcând uz de argumente, el a invocat bunătatea şi blândeţea proverbială a românilor, precum şi memoria strămoşilor care dispreţuiau cruzimea şi rasismul (s.n.).  Dar cel mai substanţial argument adus de primar autorităţilor a fost faptul că întreaga gospodărie comunală e deservită de tehnicieni evrei, fără de care viaţa oraşului va fiparalizată”. Cert este că Traian Popovici nu şi-a compromis bunul nume moştenit de la părinţi, izbutind să-l convingă de guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, săintervină pe lângă şeful statului român, mareşalulIon Antonescu, în vedereaobţinerii deciziei ca 20.000 (douăzeci de mii!) de evrei să fie lăsaţi la casele lor din Cernăuţi. ,,Prin gestul său temerar – menţionează cu toată claritatea Maria Toacă -, a dovedit lumii că, în orice împrejurări, există o alegere, că Dumnezeu întotdeauna îi dă omului şansa de nu se transforma în fiară”.
Comemorarea universitarului Grigore Bostan – care ,,a cules comori folclorice, tezaurizându-le în analele veşniciei” – îi prilejuieşte autoarei punerea în lumină a uneia dintre calităţile distincte ale acestuia: ,,îi erau nesuferite lauda de sine, grandoarea (n.n. grandomania), înălţarea proprie-i persoane pe piedestalul gloriei efemere”. În circumstanţele suitei de manifestări evocatoare, Gheorghe Jernovei, şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică, a făcut un excurs în istoria filologiei române la Universitatea din Cernăuţi, de la înfiinţarea căreia – la 4 octombrie 2011 – s-au împlinit 136 de ani. El a susţinut, cu argumente irefutabile, că filologia română a fost înălţată, la Cernăuţi, la rangul de ,,Materie eternă”. Catedra de profil s-a afirmat, în toate epocile, ca o adevărată, de necontestat instituţie românească, graţie impulsurilor viguroase date de titularii acesteia:  de la Ion Sbiera(1875-1906), Sextil Puşcariu (1906-1919), Leca Morariu (1936-1938), până la Vitalie Sorbală(1974-1979).Detalii bogate a readus în memorie Gheorghe Jernovei mai ales despre ceea ce el a numit ,,noua epocă Grigore Bostan” – încununată de revenirea la grafia latină şi la denumirea firească de Filologie Română. În perioada de referinţă, ,,au fost puse bazele ştiinţifice ale studiilor comparative de folclor, a început valorificarea creaţiei literare din nordul Bucovinei, eforturi materializate de Grigore Bostan şi Lora Bostan în impunătoarea antologie Pagini de literatură română – Bucovina, regiunea Cernăuţi, 1775-2000.
Referindu-se la calităţile de filolog şi romanist ale lui Grigore Bostan, care au lăsat urme trainice în ştiinţă, dar mai ales au marcat cultura filologică a românilor din nordul Bucovinei -, profesorul Anatol Ciobanu, din Chişinău, i-a enumerat ,,virtuţile intelectuale şi omeneşti: inteligenţă sclipitoare, erudiţie enciclopedică, talent oratoric, curaj de a spune adevărul, dragoste neţărmurită de neam, părinţi, studenţi şi meleagul unde <a păstorit cuvinte din Carpaţi>”.
Profesorul Victor Grecu, din Sibiu, a vorbit – în acelaşi context – despre preocupările constante ale ASTREI privind unificarea şi cultivarea limbii române literare. Abordând două teme referitoare la creaţia lui Mihai Eminescu -, profesorii ucraineni Bogdan Melniciuk şi Nadia Babici au mărturisit că ,,Interesul pentru Eminescu şi, în genere, pentru literatura română le-a fost inspirat de  regretatul lor coleg Grigore Bostan, datorită căruia au ajuns la Ipoteşti şi pe alte drumuri eminesciene”. La masa evocărilor şi-au adus contribuţii semnificative universitari din Cluj-Napoca, Craiova, Bucureşti, Chişinău – şefa de catedră Irina Condrea şi Ludmila Zbanţ, Bălţi –prorectorul Maria Şleahtiţchi, ca şi Vasile Pavel, membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, originar din Bucovina.
Maria Toacă avansează, finalmente, o judecată de valoare: ,,Concluzia cea mai inspirată aparţine scriitoarei din Botoşani Lucia Olaru-Nenati, rostită la masa de pomenire oferită de doamna Lora, într-un loc romantic, ca în versul ,,Pe unde drumul ne ducea în rai”: <Grigore Bostan ne învaţă cum trebuie să trăim ca să nu murim>. Nu e uşor să susţinem examenul la această şcoală a vieţii, mai ales după ce a plecat dintre noi profesorul în faţa căruia uneori ne era ruşine pentru cum trăim şi cum vorbim” – conchide, cu o lacrimă abia înmugurită, dar bine ascunsă, la colţul ochilor, autoarea evocării N-a plecat cu totul niciodată…, din Amar de Cernăuţi.
…Doina Cernica a presărat – ca pe o feerică glazură diamantină, de-a lungul întregii sale părţi din acest volum: Dulce de Suceava – secvenţeledespre Poetul Naţional: Cu Eminescu, dar fără noi…, ,,Scriitorul citeşte”: Eminescu şi Bucovina, Festivalul Literar ,,Mihai Eminescu” 2010, O carte despre Eminescu şi Cernăuţi, Eminescu sărbătorit de românii din Nord în Nordul vieţii sale, Eminescu la Putna.
În schimb, Maria Toacă şi le-a grupat în capitolul final al întregului volum (Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi), capitol care totalizează 62 de pagini, adică 12 % din întreaga carte. Nici nu se putea o mai inspirată gradare a demersurilor rodnice ale celor două profesioniste ale scrisului -, care culminează aici, în capitolul final Eternitatea Eminesciană, unde tensiunea narativă atinge, deseori, temperatura şi dogoarea incandescenţei.
Aici, în acest capitol – ce poate fi considerat nu un punct final al volumului, ci, mai de grabă, un Epilog Deschis –, firul roş-alb, al Mărţişorului renaşterii noastre continue, ca oameni, ca neam, ca ţară, se împleteşte mirific cu vuietul roş-galben-albastru al Stindardului Dacic: capul de lup cu trup de şarpe, dar  şi cu filonul minunatului basm despre Fiinţa Limbii Române, la nord şi la sud de punctul de frontieră Siret (35 de km până la Cernăuţi, exact distanţa de la Craiova la Filiaşi!),despre bătăliile, deseori crâncene, de-a lungul istoriei, ale intelectualilor adevăraţi din sângerânda Bucovina, care nu vor, în ruptul capului, să-şi uite obârşiile, datinile, cutumele, graiul şi portul, bătăile inimii întru acelaşi ritm al iubirii de ctitori şi de pământ strămoşesc, care este, totodată, ritm al bunătăţii, omeniei şi cuminecării, al iertării tuturor celor ce au încercat, peste veac, să ne sugrume aspiraţiile şi idealurile noastre, de urmaşi ai lui Zamolxe, Zalmoxe şi Deceneu, ai lui Burebista şi Decebal, Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu.
Toate aceste scântei de românitate şi românism se regăsesc, din plin, în volumul Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi. Până la pagina 453, unde începe capitolul din urmă, putem compara mirabila carte de identitate cultural-românească aidoma urcuşului lui Iisus pe Golgota, spre Dealul Căpăţânii, unde urma să fie Răstignit. Capitolul Eternitatea Eminesciană poate fi asemuit cu Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt, Schimbarea la Faţă şi toate celelalte trepte de lumină cu care Mântuitorul ne cheamă pe Calea Împărătească.
Sub cununa sur-argintie a titlului Prisos de iubire, deficit de responsabilitate…, Maria Toacă plasează motoul detaşării lui Mihai Eminescu de vanităţile cestei lumi, ca şi al unei tainice oboseli sub asediul teroarei istoriei: ,,De vorbiţi, mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud;/ Dăinuiţi precum vă vine,/ Nici vă şuier, nici v-aplaud” -, după care intră direct în subiect, de parcă ar păşi pe aleea cernită de durere a unui cimitir povârnit sub vremuri: ,,Cu aceeaşi nestinsă iubire şi cu aceleaşi mari restanţe la capitolul datoriilor morale, ne-am întâlnit în dimineaţa zilei de 15 ianuarie cu Eminescu – la monumentul eternei sale tinereţi din centrul Cernăuţiului. Că puteam fi număraţi pe degete, probabil era vinovat (în orice caz aşa mi-ar conveni să cred) şi lunecuşul grozav, care s-a aşternut pe străzile oraşului întocmai ca-n versurile Poetului: <…căci gheaţa se-ntinde/ asemenea oglinzilor>. După înşiruirea, pe ton domol, a subiectelor celor mai importante ivite în cadrul colocviului, autoarea încheie, aproape pe aceeaşi tonalitate de litanie săpată în piatră:,,Teme pentru meditaţiimai îndelungate ne-a dat scriitorul Mircea Lutic, cu invocarea sclipirilor de geniu şi a nepătrunselor înţelesuri din opera eminesciană, care (…) ne răscoleşte întruna, ţinându-ne la poarta enigmaticelor cugetări.,,Norul de aur din marea de amar”, ,,îngerul care a trecut prin infern” poate într-adevăr merită un loc mai mare în viaţa noastră decât discuţiile despre ce am făcut acum 10-15 ani şi ce s-a ales din entuziasmul de odinioară.” – Ianuarie 2009.
La comemorarea de 120 de ani (iunie 2009): ,,Pentru noi există criterii şi valenţe, Eminescu fiind iubit ca valoare culturală tutelară (s.n.), rămânând Luceafărul care ne luminează, raza călăuzitoare… Şi aceasta nu-i doar un fel frumos de a spune, ci e însăşi credinţa care ne uneşte în jurul unor sfinteidealuri”; ,,Nu încape îndoială că naşterea sa ca poet a avut loc la Cernăuţi, în ziua morţii profesorului iubit Aron Pumnul”; ,,… s-a accentuat imperativul imortalizării locurilor legate de numele Poetului, în special a casei nr. 34 de pe str. Universităţii, unde a avut loc ultima oprire a lui Eminescu, aflat în vizită la sora sa Aglaia. Preluând ideea, dl Dorin Popescu (n.n. gerant interimar al Consulatului General al României la Cernăuţi) a completat-o metaforic cu <nevoia deschiderii unui muzeu în intimitatea sufletului fiecărui român>, dar şi cu oportunitatea editării unei cărţi sau album despre paşii lui Eminescu la Cernăuţi”; ,,Meridianul Eminescu a trecut în acea zi şi pe la Universitatea Cernăuţeană (…) Aici, oaspeţii s-au manifestat mai mult ca personalităţi politice – şi-au arătat interesul pentru colaborare, menţionând că au venit <să construim împreună, dar nu să dărâmăm>. Grăbiţi să treacă frontiera înaintea înserării, oaspeţii s-au retras, lăsându-ne la <masa rotundă>, cu inimile deschise pentru o nouă primire a lui Eminescu în casa din care el n-a plecat niciodată”.
Titlul unui dens material: Rouă tămăduitoare peste seceta din sufletele noastre, este urmat de motoul cules din Nichita Stănescu:,,Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii”, urmat de inscripţii pe răbojul clipei: ,,Încep să dea rod bogat şi <RESPIRĂRILE> pornite de la versul lui Nichita Stănescu, aduse la Cernăuţi în prima duminică de septembrie, într-un moment de inspiraţie revelatorie, de scriitoarea şi publicista din Suceava Doina Cernica. Născute dintr-o manifestare spontană, ca un preludiu la sărbătoarea <Limba noastră cea română> -, ,<Respirările> bucovinenilor de la sud au topit gheaţa nordului, prinzând rădăcini în tradiţie”; ,,Nu-i doar o vrere a întâmplării, ci un semn predestinat patronarea <Respirărilor> de maica stareţă Irina a Sfintei Mănăstiri Voroneţ şi monahiile ce o înconjoară. (…) Maica Elena Simionovici ni s-a destăinuit că, aidoma lui Arghezi, care spunea că <sunt cuvinte uşoare ca pana şi grele ca plumbul>, gândul o poartă la miresmele vorbelor – arome de busuioc, de crin, de pâine caldă… Dar sunt şi cuvinte cu gust amar de pelin sau cu miros ucigător de praf de puşcă… Din noua ei carte Oameni la Sfânta Mănăstire Voroneţ, adie doar arome purificatoare (de busuioc, de crin, de pâine caldă), volumul fiind consacrat celor care cu sufletul, cu mintea şi cu braţele le-au fost măicuţelor aproape la slujire şi osteneală. În pagini scrise cu aleasă smerenie, vibrează chemarea spre o viaţă curată, îndreptată spre Dumnezeu”; ,,Printre <felicitările> oratorului sus-amintit (n.n. scriitorul Dumitru Covalciuc) mai usturător decât toate a răsunat una menită <delegaţiei> din Ropcea pentru pocinogul deschiderii unei clase cu predarea în limba ucraineană, în şcoala românească de acolo”; ,,Clasa ucraineană a fost deschisă la dorinţa insistentă a câtorva părinţi”; ,,Care sunt dedesubturile prelucrării respectivelor persoane, cine şi cum îi convinge pe români să renunţe la limba maternă? Mi se pare că rădăcinile acestui dezastru naţional pornesc de mai departe. Acum a apărut o generaţie de tineri părinţi crescută pe loc gol, fără nici un simţ al valorilor naţionale sau religioase (…) Pe la începutul anilor ’90, când grupuri de români, încă sinceri patrioţi, umblau prin satele ucrainizate (s.n.) pentru a-şi convinge conaţionalii să ceară deschiderea şcolilor în limba maternă, exista un suport din partea bunicilor crescuţi în spiritul adevăratei credinţe şi cu dor de averea strămoşească.Prin biserici, în sfintele altare slujeau preoţi de vârstă venerabilă, cu rezistenţa călită în timpurile de aspră prigonire a credinţei. În predicile lor, feţele bisericeşti, care insuflau încredere şi se bucurau de respect, îi deşteptau din <somnul cel de moarte> pe românii asimilaţi de străini. De atunci au trecut destui ani (…) Şi puterea democratică, firavă la început, a prins la slănină, considerând că e un lux prea mare, o risipă prea neîndreptăţită să-i bage în seamă pe nişte amărâţi de români care, de fapt, au şi uitat cine sunt, de unde se trag”.
În acelaşi registru, pe tonuri grave şi înfrigurate, selectăm câteva frânturele şi din tableta intitulată Respirări cu triste răscoliri de memorie: ,,…cerul ţine de fiecare dată cu noi, dăruindu-ne zile cu soare atunci când măicuţele de la Voroneţ, monahia Elena Simionovici şi monahia drd. Gabriela Platon pornesc, cu binecuvântarea stareţei lor, Irina Pântescu, spre Cernăuţi, să ne aducă o rază din lumina sfintei ctitorii ştefaniene şi acel mult dorit cuvânt de <Doamne, ajută!> pentru limba noastră.”; ,,Or, de mulţi ani n-am mai auzit vreun mesaj de binecuvântare din partea feţelor bisericeşti, cum se făcea mai înainte, la inaugurarea sărbătorii.”; ,,Îmi amintesc cu nostalgie de anii când răposatul Boris Ţapu, parohul Bisericii din Boian, ctitorite de Ion Neculce, şi alţi preoţi veneau cu zeci de enoriaşi, cu steaguri tricolore, intonând cântări religioase şi rugăciuni pentru perenitatea limbii române. Sub îndrumarealor, tinerii părinţi nu-şi înstrăinau copiii de limba maternă, temându-se de păcat şi de pedeapsa cerului”; ,,Monahia drd. Gabriela Platon ne-a deschis miracolul albastrului de Voroneţ, atât de cunoscut şi ne-cunoscut, totodată. Lăsând imaginile să vorbească, măicuţa savantă a lansat simbolica punte între trecut, prezent şi viitor, înlesnindu-ne o fascinantă călătorie în timp şi culoare.”; ,,…dar şi pentru românii de la noi, care au trăit şi mai supravieţuiesc în matricea cuvântului matern. Datorită lor, celor care poate n-au trecut nicicând hotarul în România, n-au ţinut în mâini ultimele apariţii editoriale din Patria istorică, n-au avut prilejul să se închine la Putna sau să admire albastrul de Voroneţ, avem fericirea să primim ofrandele <Respirărilor> şi să ne regăsim în căldura îmbrăţişărilor. Fără îmbătrâniţii ţărani rămaşi pe alocuri, puţin instruiţi, dar cu multă înţelepciune şi credinţă, nu ştiu dacă ar mai răsuna româna pe meleagurile noastre şi dacă ar avea cui aduce miresmele Cuvântului maica Elena de la Voroneţ”.
…Nu ne îndurăm să retezăm comentariul nostru fără a mai adăsta sub aura acestor idealuri şi cuvinte eclatante: ,,Trecutul de glorii, din care trebuia să renască marele viitor al ţării, era pentru Eminescu întruchipat de epoca ştefaniană. Patrimoniul textelor sale publicistice arată că Ştefan a fost pentru Poet <o culminaţie a trei mari dinastii române>, <pavăza creştinătăţii întregi>, (…), <neobositul şi neînvinsul erou>, dar şi <model de toleranţă religioasă> (…) Eminescu l-a înălţat pe <nebiruitul Ştefan Vodă> pe altarul sanctificării, alăturându-l de Hristos şi anticipând, prin admiraţia sa, cu mult timp înainte, voinţa Bisericii Ortodoxe Române de a-l canoniza şi a-l include în calendarul sfinţilor noştri autohtoni”; ,,Nu întâmplător, Bucovina era provincia <nedezlipită de sufletul poetului>, <partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre>, aidoma Ierusalimului pentru creştini, un ţinut edenic, proiectat într-o aură legendară (…)”; ,,Pe Ştefan cel Mare, Eminescu îl plasează în afara unui timp anume, îl face să descindă din obârşii supranaturale, aidoma personajelor mitologiei antice, motiv întâlnit în poemul Muşat şi ursitorile.”; ; Iar prin ultimul rând al poemului ,,El n-a fost când era, el e când nu e”, Eminescu îşi prezice vizionar propriul destin, el având în literatura română acel <rol strălucitor>, asemenea lui Ştefan cel Mare în istorie - <zimbrul sobru şi regal>”; ,,Abordând subiectul Ştefan cel Mare drept cea mai profundă obsesie eminesciană, desigur, în primul rând s-ar fi cuvenit să apelăm la Doina – cea mai dramatică atât prin conţinutul, cât şi prin destinul ei. (…) Doina, despre care nimeni n-ar putea spune mai mult decât Octavian Goga - <cea mai categorică evanghelie politică a românismului>”.
Într-o altă însemnare, plasată sub arcul de lumină al unui memorabil vers al lui Lucian Blaga: ,,Eminescu este marele copac din care toţi ne tragem” -, Maria Toacă dă glas unei noi efuziuni lirice: ,,În trecerea sa peste nemărginirea timpului, Mihai Eminescu a poposit o clipă şi la Cernăuţi, sădind în sufletele noastre acel copac al veşniciei”.
De-a dreptul cutremurătoare este povestea pătimirilor suportate în anii copilăriei de Aurora Bujeniţă, în exilul siberian: ,,Mama ne cânta, dupărugăciunea de seară, De ce nu-mi vii, Mai am un singur dorşi alte poezii de Eminescu. Cânta şi plângea, iar eu cu frăţiorul meu, prea mic ca să înţeleagă ceva, adormeam cu gândul la tata, condamnat, ca şi noi, să-şi ispăşească păcatul că ne-am născut români, dar în alt lagăr, despre care nu ştiam nimic”; ,,Un bărbat din Herţa (…) mi-a povestit că prima dată a auzit de Eminescu în Siberia, învăţând poezii de la mama sa: <Umblam la şcoala rusă. Mama, ca să nu uităm limba noastră, ne învăţa ce ştia ea din claseleprimare, ne scria cuvinteromâneşti pe margini de ziare (…)”; ,,Există, oare, o dovadă mai convingătoare că apropierea de Eminescu îi face pe români mai puternici, mai rezistenţi în faţa încercărilor de moarte, că el este de-a pururi revelaţia ce mângâie, apostolul şi vizionarul nu numai pentru deţinuţii şi martirii din trecut, ci şi pentru cei care îşi caută astăzi un reper sufletesc?!”; ,,Oare numai când suntem înstrăinaţi într-o lume mai bună sau când ne pomenim în pericol de moarte ne aflăm, chiar mai straşnic decât cel în care au fost mânaţi părinţii şi buneii noştri în primii ani de putere sovietică?”; ,,Prin Eminescu, şi noi, românii din nordul Bucovinei, poate chiar mai mult decât cei din Basarabia (căci suntem mai puţini şi mai disperaţi), am visat şi am luptat, obţinând izbânzi destul de frumoase: alfabetul latin, redeschiderea câtorva clase şi şcoli cu limba de predare română, dreptul la simbolurile naţionale, libertatea de a ne respecta valorile, în primul rând, manifestarea nestingherită a dorului de Poet. Drept că (n.n. numai că) degrabă am început să cedăm, cu uşurinţa celora cărora <nu le trebuie şi nu le pasă> toate cuceririle. Acum, am mai rămas câţiva visători, luptătorilor pierzându-li-se irevocabil urma”.
În acelaşi ianuarie 2011, Maria Toacă mai reţine căieşeanul Dumitru Grumăzescu, de la vârsta de 15 ani, de-a lungul a cinci decenii, a colecţionat peste opt mii de rarităţi, printre care cartea cea mai mică – în …mărime microscopică de trei milimetri pătraţi !!! – în care este publicat Luceafărul, cel mai lung poem de dragoste din lume.
La rândul său, Vasile Şoimaru, din Chişinău - pornind de la concluzia Poetului că ,,Nu există stat în Europa Orientală, nu există ţară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră” – a cutreierat toate colţurile lumii unde sunt români şi unde, implicit, sălăşluieşte Eminescu. Vasile Şoimaru a mers până în Caucaz, Canada şi în alte zări ale planetei Terra, „restituind  în imagini sufletul eminescian al românilor de pretutindeni”, într-un monumental  album fotografic, escortat de un film documentar despre Boianul românesc din Canada.
La Liceul ,,Gheorghe Asachi” din Herţa, poetul Gellu Dorian, din Botoşani, însoţit de un grup masiv de literaţi din Patria istorică, a prezentat colecţia unicat de 19 volume de poezie ale laureaţilor Premiului Naţional ,,Mihai Eminescu”, tipărite, fiecare, în tiraj de 500 de exemplare. ,,La Herţa – relatează Maria Toacă -, alături de alte donaţii de carte, cărora nu li s-a făcut publicitate, precum cea din partea Doinei Cernica, din Suceava, Leo Butnaru, din Chişinău, a scriitorilor cernăuţeni, a fost adus doar câte un exemplar din seria scoasă de Gellu Dorian. Cu cât sentimentul de renunţare se citea mai înrourat în ochii poeţilor, cu atât prinosul lor de suflet le-a fost mai scump tinerilor herţeni”.
În crochiul Lepădare sau trădare? -, Maria Toacă apreciază, mai întâi,  că ,,venirea lui Eminescu pe Pământ este ca o pogorâre din înalturi, învăluită în mister”, pentru ca mai apoi să puncteze: ,,Fiind pretins (n.n. revendicat) de zece naţiuni deodată (de la turci, albanezi, persani până la sârbi, poloni şi ruteni), Eminescu, ca nici un alt exponent de vază al neamului, îşi poate număra strămoşii români vreme de două veacuri”.Dincolo de un asemenea detaliu biografic şi de reconstituire a arborelui genealogic, se impune să observăm că magistrala operă eminesciană este scrisă în limba română, că spiritul zamolxian, dacic şi spiritul românesc se regăsesc în toată plenitudinea şi vastitatea, în toată profunzimea şi altitudinea lor, inconfundabile, în poezia şi proza, în teatrul şi în publicistica vituperantă, de o actualitate bulversantă şi dezarmantă, create de Mihai Eminescu.
Autoarea trece, în continuare, într-un alt plan, al constatărilor şi întrebărilor dureroase: ,,Ne-am obişnuit să-i rostim numele şi să-l definim drept oglinda sufletului nostru de zile mari şi zile obişnuite, de cele mai multe ori, însă, în deşert, aşa cum invocăm fără noimă şi numele Mântuitorului. Poate ar fi cazul să răscolim în sinea noastră, întrebându-ne dacă a mai rămas ceva din Eminescu în ea şi dacă nu ne-am lepădat de el, aşa cum ucenicii s-au lepădat de Hristos. (…)Ce folos că-l pomenim cu atâta drag pe Marele Poet, dacă îl răstignim zilnic cu faptele noastre prin lepădarea de trecut, istorie şi limbă în şcoli, în unele lăcaşe de cult, uitând că Eminescu a numit Biserica <maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Ea, care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre, e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…>”.
Admirabilul volum Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi, semnat de Doina Cernica şi Maria Toacă, se încheie, totuşi, într-o notă reconfortantă,  făcându-ne să ne imaginăm că acordurile finale – din tableta Ne ocroteşte şi ne învredniceşte, ca, de altfel, acordurile de violonceldinîntregul capitol Eternitatea Eminescianăvibrează la înălţimile celeste din Balada lui Ciprian Porumbescu, din Rapsodiile lui George Enescu şi, de ce nu?, din Vecernia, când domoală, când urcând ca un strigăt spre cer, când explozivă, din poemul tumultuos Repetabila Povară al lui Adrian Păunescu. De altfel, în chiar primul paragraf se face o trimitere la acesta: ,,Semne bune anul are (…), deoarece l-am început, ca întotdeauna, cu Eminescu. Inimile noastre au bătut la unison cu întreg neamul care are o Ţară, indiferent de locul unde i-a fost sortit să trăiască. Este citadela pe care o numim cu dragoste şi mândrie România, căci ,,Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”, după cum scria Adrian Păunescu, versurile prinzând aripi de cântec răscolitor”; ,,La noi, Eminescu e mai presus de sintagma Poetul nepereche, El purtând simbolul unicei salvări şi ultimei speranţe de dăinuire a fiinţei naţionale. Suntem copii Lui – buni sau răi, recunoscători sau ingraţi, păstrători ori demolatori de identitate. Odată ce am avut norocul să ne naştem români, suntem deopotrivă ai lui Eminescu, măcar în zilele când îi preamărim Naşterea şi îi comemorăm trecerea în Eternitate”.
De 15 ianuarie 2014, la Cernăuţi, Poetul nostru Naţional Mihai Eminescu a fost omagiat de Vasile Tărâţeanu, Mircea Lutic (proaspăt laureat al Premiului ,,Mihai Eminescu” pentru poezie al Academiei Române), Eleonora Moldovan (consul general), Lora Bostan (care le transmite permanent studenţilor săi: ,,cunoaşterea corectă a vieţii şi a  operei eminesciene ne poate zidi frumos, vertical, ca un turn de mănăstire ştefaniană”), Dragoş Olaru, Lesea Luţik (preşedinta Societăţii Huţulilor din Lvov, care a afirmat că, ancorat temeinic în literatura universală şi în circuitul de valori umane, ,,Eminescu este alesul viitorului, numele fiindu-i purtat prin secole, indiferent de spiritul neadormit al românilor”).Studenţii doamnei Lora Bostan au dat contur formulei conform căreia ,,Eminescu înseamnă iubire”. ,,Recitalul tinerilor – susţine Maria Toacă – l-a inspirat pe oaspetele sucevean Constantin Hrehor, laureat al Premiului ,,Lucian Blaga” al Academiei Române, poet, publicist şi părinte spiritual al câtorva mii de enoriaşi, să invoce copilăria lui Eminescu la Cernăuţi, Casa lui Aron Pumnul urmând să devină un bun de patrimoniu pentru toatăRomânia: <Însuşi Eminescu este o casă a românilor, pe temelie de piatră, în mijloc cu o pâine mare din care ne hrănim şi ne înveşnicim>”.
Corul bărbătesc ,,Dragoş Vodă” a încheiat manifestarea cultural-artistică omagială cu un ,,cântec istoric ce ne-aduce aminte că fraţii în veci vor fi fraţi, întărit de îndemnul să începem ziua de mâine cu <Deşteaptă-te, române!”.
În acelaşi ianuarie 2014, la Putna – consemnează Doina Cernica -, Lucia Olaru Nenati ,,a susţinut focalizarea atenţiei asupra creaţiei UNICAT (s.n.) a lui Mihai Cimpoi: Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Editura Gunivas, Chişinău, 2013”.
,,Parastasul lui Eminescu, săvârşit miercuri, 14 ianuarie 2014, în biserica Mănăstirii Putna, de un sobor de preoţi ai sfântului locaş, în frunte cu stareţul acesteia, arhimandritul Melchisedec Velnic, a avut, ca întotdeauna, sobrietate, eleganţă, substanţă şi acel ceva, indefinibil, care te răscoleşte până la sentimentul pomenirii cuiva foarte drag, foarte apropiat. Vibraţia ceremonialului religios a fost intensificată de cuvântul aparte al stareţului (…) şi de prezentarea volumului Eminescu.Viaţa de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, editat de Fundaţia <Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga–Maica Benedicta>”.
Sintetizând cuvântul arhimandritului Melchisedec -, Doina Cernica reţine că acesta ,,a fost pătruns de amărăciunea încercată şi de Eminescu (…) văzând că acei care ne conduc neamul şi care trebuie să lucreze pentru înfăptuirea Binelui, Adevărului şi Frumosului nu o fac”.
O căldură de intensitate cosmică i-a cuprins pe cei prezenţi la auzul acelui îndemn de neuitat: ,,Aveţi grijă! Apăraţi-l pe Mihai!” – care au fost, ne place să bănuim, cuvintele din urmă grăite de Zoe Dumitrescu-Buşulenga–Maica Benedicta.
Dan Lupescu (Craiova)
 
 
SPIRITUALITATE
SENSUL VIEȚII
Drumul prin viață poate fi o provocare, câteodată, pentru oricare individ. Nu e simplu să mergi către o țintă, mai ales dacă nu știi exact cum trebuie să-ți fie ritmul și pașii. Un mers lent e de apreciat, pentru că îți conferă siguranță și posibilitatea de a vedea cât mai multe. Cel rapid este și el destul de bun, dacă trebuie să fii la destinație rapid și ești în întârziere, însă te poți împiedica, poți cădea, te poți răni și chiar există varianta să nu-ți mai poți continua drumul. În felul acesta te declari învins, iar scopul rămâne neîndeplinit. Sfinții Părinți ne îndeamnă la cumpătare în oricare moment din viață: să mâncăm încet, să ne rugăm cu atenție și profunzime, să vorbim pe înțelesul tuturor, calm și cu blândețe, să avem răbdare cu noi înșine și mai ales cu semenii noștri. Conform spuselor celor mai în vârstă: Graba strică treaba! totul pare a fi destul de clar acum.
Orice am face, trebuie să fim cu mare băgare de seamă, foarte atenți și înțelepți. Dar ce să facă oamenii a căror temperament vulcanic nu le permite să fie liniștiți și răbdători? Ei bine, pentru toți există un leac! Astfel de persoane trebuie să se controleze mai mult, să-și impună să aibă răbdare și cumpătare, chiar dacă firea le este potrivnică. De altfel, ele însele sunt convinse că greșesc, dar s-au obișnuit să greșească și persistă în aceasta multă vreme. Totuși, există și clipe când își doresc cu adevărat să fie altfel, când admiră calmul și răbdarea semenilor lor, încercând din răsputeri să se schimbe. Unele reușesc, pentru puțin timp să fie altfel, altele, dimpotrivă, nu, fie pentru că nu s-au străduit suficient, fie nu sunt suficient de puternice și nu au voință în acest sens. Lupta cu sinele este cea mai înverșunată și presupune un întreg arsenal pentru dobândirea victoriei. În literatura ortodoxă sunt nenumărate exemple de oameni care și-au dorit să-și învingă anumite patimi și au reușit, însă după multă strădanie și un efort pe măsură. Toate acestea au durat întreaga viață. Au fost în permanență preocupați de șlefuirea spirituală, de împlinirea sufletească, de urmarea căilor morale, de săvârșirea faptelor minunate, conforme cu religia și credința lor. Pe unii dintre noi i-ar descuraja astfel exemple, însă poate că pentru alții ar fi un îndemn la schimbare.
Mulți spun că e necesar să fim mai buni de sărbători. Așa este! Totuși, numai de sărbători? De fapt, cât durează aceste zile de sărbătoare? Nu prea mult, însă noi nu vom reuși să devenim mai buni într-un timp atât de scurt. Ca să nu mai spun că sărbătorile nu se rezumă doar la mese copioase, la veselie și voie bună. Pentru adevărații credincioși, sărbătorile, că tot ne aflăm în preajma Învierii, nu înseamnă decât ascensiune spirituală. Cealaltă parte, cea materială, nu contează deloc. Îmbuibarea este o dovadă a slăbiciunii și aduce cu ea doar probleme. Cu ce ne alegem, dacă mâncăm peste măsură? Cu boli și atât! O viață echilibrată înseamnă a avea măsură în toate. Ce dacă nu avem masa plină? Ne penalizează cineva? Ce dacă nu ne-am umplut șifonierele cu haine de firmă și nu ne-am luat altă mașină? Ce dacă nu am plecat la mare sau la munte aici sau peste hotare, cheltuind sume fabuloase și întorcându-ne cu buzunarele goale, dar fericiți și mândri că ne-am permis astfel de escapade, postând imagini cu nemiluita în dreapta și-n stânga, arătându-ne opulența? Toate acestea sunt efemere! Poate că trupul va fi satisfăcut, dar sufletul, ba! Lumina Învierii este la fel pentru toți, însă puțini o percep cu adevărat. Rămânem doar cu niște amintiri, însă în adâncul sufletului nu simțim bucuria reală, ci doar o falsă bucurie, care se va risipi la prima adiere a vântului.
Așadar, ar fi bine să cugetăm adânc la sensul Învierii, la sensul existenței, la ceea ce este important și ce nu, la ceea ce este de folos și la ceea ce ne aduce doar rău. Valoarea unei persoane constă în felul în care gândește, se comportă și dorește să facă în această viață. Oricine poate trăi, dar e trist să trăim în zadar, fără un scop anume și fără Dumnezeu.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
NEWTON SAU MAGIA EXPERIMENTULUI
În materialul de faţă este prezentată schimbarea[1] în mentalitatea ştiinţifică europeană petrecută în secolele XVII-XVIII: trecerea de la raţionalismul cartezian la filosofia experimentală (numită şi naturală) a lui Isaac Newton (1643-1727).
Pornind practic de la zero (s-a născut într-o lume plină de obscurantism, a dus o viaţă neobişnuit de castă şi plină de obsesii, lipsit de părinţi – tatăl i-a murit înainte de naştere, iar mama s-a recăsătorit repede, mutându-se cu noul soţ – de iubire şi de prietenie), izbindu-se de obstacole care altora ar părea de netrecut (s-a certat – epistolar, cel puţin – cu mari bărbaţi care i-au ieşit în cale; singurătatea a fost o parte importantă a geniului său; şi-a ascuns cea mai mare parte a operei, aceasta fiind publicată târziu după moartea sa), Newton a ajuns totuşi să descopere – cum bine rezumă James Gleick – „mai mult din miezul esenţial al cunoaşterii omeneşti decât oricine altcineva dinaintea sa sau după el, fiind principalul arhitect al lumii moderne”[2].
Preocupările savantului au ocupat diverse arii tematice, pornind de la matematică, mecanică, optică, astronomie şi cosmologie, şi ajungând la alchimie şi teologie. Procesul său creator a scos în evidenţă geniul înnăscut: un om, aplecat asupra unui birou, neavând decât un condei, o călimară cu cerneală, coli de hârtie albă si un număr mic de instrumente create chiar de el însuşi (e.g., telescopul cu reflexie), calculând cu precizie mişcările aştrilor.
O rudă îndepărtată, Humphrey Newton (care l-a asistat mai ales în timpul experienţelor sale de alchimie), l-a descris ca pe un bărbat dedicat muncii. Referitor la ceea ce căuta marele savant, Humphrey nu avea nici cea mai mică idee: “Eforturile şi osteneala m-au făcut să cred că ţintea la ceva dincolo de cunoaşterea şi sârguinţa umană”.
Un reputat matematician francez (este vorba de marchizul de L’Hôpital) a vrut să afle – într-o scrisoare adresată unui prieten englez membru al Societăţii Regale – dacă savantul (devenit deja Sir) Isaac Newton mănâncă, bea şi doarme ca toţi oamenii. “Fără îndoială”, a răspuns prietenul său, “el nu pretinde că este altfel şi se aşează în rând cu toţi oamenii”. Era o opinie în dezacord cu cea a cunoscutului astronom Edmund Halley (1656-1742): “Mai aproape de zei”, spunea Halley, “nici un muritor nu poate ajunge”, înălţându-l pe Newton la stelele pe care acesta – de fapt – le-a apropiat atât de mult de om.
Contribuţia lui Isaac Newton la dezvoltarea metodei experientale şi, în particular a fizicii, este uriaşă. El este primul dintre oamenii de de ştiinţă (filosofi ai naturii, cum singuri se numeau aceştia în secolele XVII-XVIII) care au condiţionat validarea unei teorii ştiinţifice despre natură de verificarea experimentală a consecinţelor acesteia. Contribuţiile ştiinţifice ale lui Newton s-au rezumat în principal la matematică, mecanică, astronomie şi optică.
Ulterior, în Logica cercetării (Viena, 1934), Karl Popper (1902-1994) dezvoltă aşa-numita Teorie a falsificării, conform căreia este suficientă o singură infirmare a unei teorii ştiinţifice (sau a unei ipoteze) pentru ca aceasta să fie respinsă[3]. Astfel, Popper respinge principiul inducţiei, promovat ca metodă de cercetare în special în domeniul ştiinţelor naturii de către reprezentanţii Cercului de la Viena (grupare filosofică din care făceau parte, printre alţii, Rudolf Carnap, Otto Neurath şi Kurt Gödel, şi care promova neopozitivismul). Popper se situează ferm de partea lui Galilei, a lui Descartes şi a lui Newton care, în spatele aparenţei fenomenale, căutau să ajungă la adevărul principiilor şi la realul pe care aceste principii îl permiteau să fie gândit şi perceput. “Omul de ştiinţă” – scrie el – “urmăreşte descoperirea unei teorii adevărate sau a unei descrieri adevărate a lumii (şi, în special, a regularităţilor sau a <<legilor>> sale), care trebuie să fie şi o explicaţie a faptelor observabile”[4].
Isaac Newton a inventat în calculul infinitezimal, denumit de el calculul fluxiunilor[5] şi integral, necesar (ca instrument matematic) pentru descrierea mişcărilor complexe ale corpurilor. Metoda a fost (re)inventată după circa 20 de ani de învăţatul german Gottfried Leibniz (1646-1716), cei doi purtând o lungă dispută (până la moartea lui Leibniz, dar, ţinând seama de poziţia mai mult decât intransigentă a lui Newton, se poate spune că şi dincolo de ea) asupra paternităţii acesteia. Calculul diferenţial şi integral[6] este studiat în clasele a XI-a şi a XII-a, în cadrul disciplinei denumită Analiză matematică, care ocupă un loc privilegiat – ca număr de ore şi ca importanţă acordată, inclusiv în cadrul examenelor de Bacalaureat şi (în unele cazuri) de admitere la facultate – în studiul Matematicii.
În învăţământul preuniversitar, teoriile lui Newton referitoare la studiul naturii sunt prezentate în cadrul disciplinei Fizică, în clasa a IX-a (mecanica clasică şi legea atracţiei universale), iar teoria corpusculară a luminii de sorginte newtoniană este amintită în clasa a XII-a, înainte de expunerea teoriei fotonice a lui Einstein (utilizată pentru explicarea legilor efectului fotoelectric extern, aceasta fiind bazată pe teoria cuantelor a lui Planck[7]).
Este extrem de interesant că o teorie elaborată cu circa două secole în urmă de către Newton “a fost trezită la viaţă” pentru a explica (în secolul XX) un fenomen fizic descoperit abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Teoria fotonică a luminii a fost utilizată, de asemenea, pentru a explica efectul Compton (împrăştierea inelastică a fotonilor pe particule microscopice), descoperit la începutul secolului al XX-lea. Alte fenomene specifice luminii (interferenţa, difracţia şi polarizarea) sunt explicate cu ajutorul teoriei (electromagnetice) ondulatorii a luminii. Pentru a desemna această dublă modalitate de explicare a fenomenelor în care este implicată lumina (i.e., folosind modelul ondulatoriu pentru anumite fenomene şi modelul corpuscular pentru altele), se foloseşte astăzi conceptul de dualism (i.e., dualismul undă-corpuscul), dezvoltat în cadrul mecanicii cuantice (Şcoala de la Copenhaga).
Principiile mecanicii şi legea atracţiei universale sunt studiate în cadrul celui de-al doilea capitol inclus în programa şcolară, denumit Principii şi legi în mecanica newtoniană, în subcapitolele Principiul I al mecanicii newtoniene, Principiul al II-lea al mecanicii newtoniene, Principiul al III-lea al mecanicii newtoniene şi Legea atracţiei universale. În cadrul ultimului subcapitol menţionat, este inclusă secţiunea Evoluţia istorică a ideilor despre Univers, în care se face o prezentare generală a concepţiilor pe care omul le-a avut despre Univers de-a lungul timpului.
René Descartes (1596-1650, figura 2) a pus în fruntea unei filosofii – din care ştiinţa face parte integrantă subiectul –, a cărui gândire domină în acelaşi timp lumea, pe care pretinde s-o prindă în plasa raţionamentelor sale, precum şi eul, care înţelege să-şi dea seama – în mod reflexiv – de el însuşi (Cogito ergo sum; Gândesc, deci exist). Astfel, Descartes realizează o primă schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte cunoaşterea, în particular cea ştiinţifică, omul – prin gândirea sa – având un rol fundamental.
Isaac Newton nu s-a oprit aici. Condus de dorinţa de a se apropia de gândirea lui Dumnezeu prin manifestările acesteia, el cercetează atât textele sacre cât şi lucrarea naturii. Dar decide să păstreze secretă cea mai mare parte a cercetărilor sale – astfel, manuscrisele sale alchimice şi teologice n-au fost cunoscute decât în ajunul celui de-al doilea război mondial – şi să nu publice, în esenţă, decât fizica (şi o parte din) matematica sa, care presupunând activă prezenţa lui Dumnezeu în lume, funcţionează la fel de bine şi în absenţa lui. Lăsând deoparte cauza primă a fenomenelor, Newton reuşeşte să închidă în el însuşi domeniul fizicii şi, în acelaşi timp, să fixeze cadrul matematic în care are loc dialogul experimental între om (i.e., fizician) şi natură. Această limitare – autoimpusă – s-a dovedit extrem de fructuoasă, Newton relizând o nouă schimbare de paradigmă în cunoaşterea ştiinţifică, în care experimentul joacă un rol crucial (Experimentus Crucis).
Mai târziu, prin teoria relativităţii generale, Einstein depăşeşte dificultăţile şi insuficienţele teoriei lui Newton (e.g., conceptele de spaţiu şi timp absolute). Mecanica cuantică, a treia mare teorie a fizicii (formulată, ca şi a doua, în prima jumătate a secolului al XX-lea), arată că descrierea lumii făcută de om este indisolubil legată de locul pe care acesta îl ocupă în ea (e.g., interpretarea funcţiei de undă şi a rezultatelor experimentale). Cu aceste ultime” realizări ale fizicii, ideile – care, acum, ni se miraculos de simple, ale – lui lui Newton[8] revin, ceea ce pare cu atât mai straniu cu cât nu am ajuns – cu siguranţă – la “gândirea lui Dumnezeu” (visul lui Newton).
Traian Anghel (Brăila)
 

[1] Aceasta este una dintre cele trei revoluţii petrecute în istoria ştiinţei: (1) apariţia mecanicii clasice, a (2) teoriei relativităţii şi a (3) mecanicii cuantice.
[2] Gleich, James, Isaac Newton, Editura Publica, Bucureşti, 2011.
[3] La Teoria falsificării a lui Karl Popper se face apel astăzi (2011-2012), când – în urma rezultatelor obţinute în cadrul experimentului OPERA (Oscillation Project with Emulsion-Racking Apparatus) efectuat în laboratorul Gran Sasso din Italia (cel mai mare laborator subteran in lume) – se pune la îndoială valabilitatea primului postulat al Teoriei Relativităţii Restrânse (care afirmă imposibilitatea depăşirii vitezei luminii în vid) şi, implicit, a întregii teorii (TRR) elaborate de Albert Einstein în anul 1905. Totuşi, experienţele prin care este măsurată viteza neutrinilor vor fi fi reluate în anii care urmează şi de alte laboratoare (e.g., Fermilab, SUA).
[4] Popper, Karl, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
[5] Pentru că era extrem de secretos – de teamă ca nu cumva descoperirile sale să fie însuşite de alte persoane – De Analysi, una dintre cele mai timpurii lucrări în care era prezentat calculul revoluţionar al fluxiunilor, a văzut lumina tiparului abia în anul 1711, când Newton avea 68 de ani.
[6] Pentru corectitudinea prezentării, trebuie menţionat că acest tip de calcul a fost dezvoltate ulterior de către alţi matematicieni faimoşi, dintre care pot fi amintiţi L’Hôpital, Lagrange, Fourier, Cauchy, Liouville, Poisson, Weierstrass, Euler, Lebesgue, Dedekind, Cantor, Hilbert etc.
[7] Max Planck (1858-1947), fizician german, laureat al premiului Nobel pentru fizică (1918), pe care l-a primit pentru introducerea teoriei cuantelor (quanta, i.e., cât de mult în latină). Cu ajutorul acestei teorii (1900) a reuşit să explice distribuţia radiaţiei în spectrul radiaţiei termice, care nu putea fi explicată pe baza termodinamicii clasice. Odată cu Plank începe epoca fizicii cuantice.
[8] Matematizarea ştiinţei, validarea teoriilor în funcţie de confirmarea lor experimentală.
 
REPERE...
DESPRE DUMITRU BĂLĂ
…Fulger pe cerurile lumii şi ale Olteniei, salcâm înflorind, ca un candelabru veşnic viu, deasupra satului natal Vârtop, de la poalele nord-vestice, din Dolj, ale Piemontului Getic -, profesorul şi prietenul Dumitru Bălă, ex-coleg de facultate (Filologie, Universitatea din Craiova, cursuri de zi, promoţia1972), s-a născut în cer, intempestiv, fără de vreme, prea repede,acumaproape un an: la 11 martie 2015.
Nici acum nu ne vine să credem – nici mie, nici familiei lui, nici cercului de prieteni, amici, cunoştinţe – vestea năucitoare că, în acel plumburiu, aproape viforos Mărţişor, Dumitru Bălă, fost director al Şcolii Generale şi cel dintâi primar post-decembrist al comunei Vârtop, a adormit instantaneu întru Domnul.
A fost un Stâlp de pridvor şi de lumină al comunităţii în care văzuse lumina lumii, la trei-patru ani după stingerea celui de-al doilea război mondial, foarte aproape de pârleazul anului 1950.
La Vârtop s-a născut, la Vârtop şi-a trăit vârsta de aur: copilăria, apoi pubertatea şi adolescenţa.
Tot aici, la Vârtop – unde îşi avea obârşiile seculare, alături de bunii şi părinţii săi -, a revenit imediat după obţinerea Diplomei de Licenţă în Filologie, a titlului nobil de Profesor, care atesta că fusese ucenic şi student, cu personalitate pregnantă, fiinţă verticală, cu caracter bine înşurubat în zarea valorilor morale şi civice, al unor profesori universitari de indubitabilă valoare şi altitudine europeană: docenţii Al. Piru, Ion Zamfirescu, C.D. Papastate, secondaţi îndeaproape de George Sorescu, Ion Schintee (cu doctorat la Sorbona, ca şi şeful său de catedră, Franceză, Papastate), Gheorghe Trandafir, Lileta Donat, Pavel Ţugui, Ion Trăistaru, Ion Cioroianu, Nicolae Novac, Grigore Chelaru, Cornelia Diaconu, cărora li se alăturau„lupii tineri”: Eugen Negrici, Titus Bălaşa, Marin Beşteliu, Gabriela-Maria Pintea (născută la Paris, Franţa), Emil Dumitraşcu, Dorin Teodorescu, Sina Dănciulescu, Rodica Firescu, Mihaela Livescu, Cornelia Cârstea, Ion Ceapraz, Mihai Simion… (foarte tineri, pe atunci, asistenţi ori, spre finalul studenţiei noastre, lectori universitari).
În viaţa şi activitatea sa de profesor, cu voce distinctă, respectată şi preţuită, în comunitatea românilor din Vârtop, dar şi în aşezările din proximitate, Dumitru Bălă a ţinut, parcă, să atingă idealurile pe care Poetul nostru Naţional, publicistul de geniu Mihai Eminescu, le cerea unei instituţii înrudite cu aceea a Şcolii, având ca principală menire formarea, educarea şi instruirea generaţiilor (teatrul) – anume acelea de a dărui omului „sufletul cel frumos”, fiind o „şcoală de moral”, căreia îi revine misiunea de înaltă răspundere de a cultiva „conştiinţa unitară publică” şi „solidaritatea etică”.
Descins dintr-un nevăzut Sfat al Bătrânilor/ Înţelepţilor, profesorul de certă vocaţie pedagogică şi civică Dumitru Bălă - cu larg orizont umanist, frământat mereu de daimonul creaţiei literare – a dat viaţă, necontenit, viziunii unuia dintre teoreticienii de faimă continentală ai psihologiei artistice: Richard Muller-Freienfels (1882-1949), tradus şi comentat în română de Mihai Ralea, dar abia prin deceniile ale şaselea- al şaptelea din veacul XX.
Acesta cerea ca, între nivelul artistic al unui spectacol – în cazul nostru: al unei lecţii, orice lecţie fiind un veritabil spectacol de captare la maximum a atenţiei şi de transmitere de cunoştinţe, de comunicare – şi publicul său (în speţă: elevii) să fie menţinută, cu simţ al măsurii şi fineţe, aceeaşi distanţă ca între un magnet (actorul/profesorul) şi pilitura de fier (publicul/elevii).
Argumentele ţin de domeniul evidenţei: „Dacă magnetul e prea sus, pilitura rămâne indiferentă.” Dacă e prea jos, cu magnetul se identifică, se lipeşte de el - ,,şi orice efort de creştere, de urcare, dispare. Găsită însă distanţa de maximă tensiune axiologică, efectul de magnetizare (pe linii de forţă) e maxim, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din cel cantitativ”.
Actorul/profesorul se impune să atingă „esenţa umană”, regizorul/ tot profesorul „să se menţină în uman”, deoarece – considera scriitorul Ion D. Sîrbu (aproape cinci ani asistent universitar, la Cluj, al lui Liviu Rusu) – publicul/ învăţăceii constituie tocmai acel „om viu”, care determină apariţia „cuvântului viu”, adică a Logosului.
Fost student al Profesorului Universitar Doctor Docent Ion Zamfirescu (născut la Craiova, în ziua de 7 august 1907, şi trecut la cele veşnice în Bucureşti, la 31 decembrie 2001) -, Dumitru Bălă a ţinut, permanent, cont de idealul uman şi de Testamentul moral, mărturisit de marele universitar, de talie academică indubitabilă, în interviul pe care ni l-a acordat în ianuarie 1997, pe care l-am publicat în volum separat abia în ianuarie 2002, la Editura „Lamura” (colecţia „Patrimoniu”, seria „Nepreţuitul tezaur – OAMENII”): „Eu cred că IDEEA DE OM este un privilegiu pe care Creaţiunea ni l-a rezervat nouă, oamenilor. Pe scara Creaţiei, omului îi sunt rezervate acele calităţi pe care le are numai Divinitatea. Omul poate să facă infinitul. El vede eternitatea. Omul este în stare să păstreze totul, orice act din istorie în care a existat o vibraţie umană. Această capacitate nu o are decât omul. (…) Eşti adus pe lume ca om pentru a gândi, pentru a simţi, pentru a crea – deci pentru a aduce eternitate.”
În acest martie 2016 - la un an după ce teluricul trup de humă al lui Dumitru Bălă nu mai este printre noi, dar spiritul său ne priveşte de undeva, de sus, dintre stele -, putem rosti răspicat adevărul că el, profesorul, pedagogul şi scriitorul din Vârtop (Dolj), a gândit, a simţit şi a creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu –, aducându-ne eternitate şi lăsându-ne moştenire eternitatea, prin promoţiile de elevi ce i-au fost discipoli şi copii, prin poezia scrisă de el.
Dar iată, concret, una dintre ultimele inscripţii lirice, cu aer evident premonitoriu - scrisă pe hârtie, cu mână tremurândă, de lumină şi umbră, de amnar şi iască – de Dumitru Bălă -, poezie pe care i-am publicat-o în Revista „Lamura” din iunie 2015, alături de alte patru poeme ale sale şi de evocările din ziua ultimă, din curtea părinţilor săi şi a sa, grăite de profesorii Ganea Alexandru, din Caraula, şi de directoarea Şcolii Gimnaziale Vârtop, cărora m-am alăturat, cu smerenie, prin cuvintele mele cernite de durere.
Poemul “de adio” – caligrafiat în sonuri grave, ca un dangăt de clopot mitropolitan, poem tăiat parcă în piatră, ca o litanie insolită, învăluită în aura magică a veşniciei – sună aşa:
Iar e frig la mine-n suflet
E mai viscol ca afar
ă
Mi s-au troienit cocorii
Foaie verde
şi amară
Mi-au pus somnul la impozit
Visele încep s
ă doară
Cine-mi d
ă cu sâc din umbră
Foaie verde
şi amară
Timpul m-a l
ăsat în urmă
Strig la el
şi nu mă vede
Voi ie
şi în primăvară?
Amar
ă frunză şi verde”…
Este doar una dintre vibrantele inscripţii pe o aripă de vultur, scrisă de prietenul nostru cu pană de zăgan oltenesc autentic.
Şi parcă-l auzim, pe Dumitru Bălă, îndemnându-ne părinteşte, sfătos, dar ferm – ca un plesnet de bici -, rostind Profesiunea de Credinţă, într-un glas cu Profesorul nostru Doctor Docent Ion Zamfirescu:
“Trebuie să avem încredere în noi, în soartă, în imanenţe. Cele două milenii de istorie, prin care figurăm pe harta vie a lumii europene, sunt o garanţie.
Trebuie să învăţăm a ne cunoaşte, într-un mod mai adânc şi mai pregnant decât o facem în mod curent. Aceasta este şi condiţia – condiţie fundamentală – pentru ca străinătatea să ajungă a ne cunoaşte cu adevărat.
Poporul nostru deţine în el virtuţi menite a-l înscrie pe treptele cele mai de sus ale civilizaţiei umane.
Destinul nostru continuă.
Ceva, din Marele Necunoscut, ne cheamă.”.
…Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-l şi odihneşte-l pe robul tău Dumitru Bălă, al cărui destin teluric, de Profesor exigent, dar corect, de certă vocaţie pedagogică, Om în Agora - cu un infailibil simţ al onoarei, demnităţii naţionale şi rectitudinii morale - scriitor, director de şcoală şi primar la Vârtop, ai rânduit să se frângă intempestiv la 11 martie 2015!
Îi vom păstra memoria veşnic vie şi îl vom pomeni inclusiv în calitate de culegător de folclor  - prezent, încă din 1969, în volumul al III-lea din culegerea monumentală de balade populare „Cântece bătrâneşti”, publicată sub auspiciile Academiei Române, volum coordonat de Aurelian I. Popescu, cu o prefaţă riguroasă, având profunde virtuţi de studiu ştiinţific, aplicat şi minuţios, semnat de Alexandru I. Amzulescu, un alt fiu al Doljului de notorietate, născut la Valea Stanciului, sub adierea blândă a Luncii Dunării şi a Jiului de Jos.
Dan Lupescu (Craiova)

EXEGEZA POLEMICĂ EMINESCIANA DE OVIDIU GHIDIRMIC
Vârf de lance în oştirea criticilor şi istoricilor literari din Oltenia, universitarul craiovean Ovidiu Ghidirmic - unul dintre cei mai reprezentativi promotori ai spiritului maiorescian şi călinescian, la nivel naţional - revine în arena editorială cu un cuprinzător volum de exegeze, pe cât de bine sistematizat, pe atât de categoric, uneori virulent, în  judecăţile de valoare însumate: EMINESCIANA (2016, Craiova, ,,Scrisul Românesc” Fundaţia-Editura, colecţia ,,Hermes”, 350 de pagini), cu o superbă copertă: în negru, portretul lui Mihai Eminescu, pe o fontă de culoare azurie celestă, sugerând ,,romantismul cosmic” din care, mult mai târziu, în pictură, s-a întrupat Sabin Bălaşa.
Ne referim la cea de-a 16-a carte de autor a lui Ovidiu Ghidirmic, la care se adaugă alte trei apariţii editoriale:compendiile Capodopere ale literaturii române (1997) şi Opere fundamentale ale literaturii române (2001, la ambele fiind coordonator ştiinţific), respectiv Hermeneutica paradoxului (1997, în colaborare).
Noua apariţie editorială survine după un alt volum, incitant şi captivant: Confruntări critice. Teoria şi practica hermeneuticii (2014, solicitat expres şi girat de Editura Academiei Române) – având în amonte alte 14 studii de autor, toate publicate sub egida celei mai longevive şi prestigioase edituri din Bănie: ,,Scrisul Românesc”.
Acestora li se adaugă ediţii şi antologii îngrijite, în care Ovidiu Ghidirmic a avut în vizor opere fundamentale de  Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Ion D. Sîrbu – autori trecuţi în eternitate -, până la contemporani ai noştri, ajunşi la apogeul puterii lor creatoare, precum Carolina Ilica, Florentin Smarandache, Constantin Preda, Mariana Didu, Tudorică Mihalache.
Panoplia premiilor şi distincţiilor primite de Ovidiu Ghidirmic cuprinde – alături de ,,Meritul Cultural”, pe care a uitat să-l enumere – cinci premii ale Uniunii Scriitorilor, unul al Editurii ,,Scrisul Românesc”, Premiul Naţional ,,Marin Sorescu”, conferit de Academia Română în 2004, respectiv, Marele Premiu Naţional pentru Literatură al Festivalului Internaţional ,,Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”, pe anul 2011.
Dacă părintele sculpturii mondiale, Constantin Brâncuşi, realiza, în ceasurile astrale ale exploziei maximale a geniului său creator, Ansamblul sacru de la Târgu-Jiu: Masa tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit (cea mai înălţătoare Simfonie Patristico-Sculpturală gândită, trăită şi creată vreodată pe Terra) şi, mai apoi, Piatra de hotar -, Ovidiu Ghidirmic a ţinut să-şi încununeze, cel puţin până în prezent, vastele sale demersuri de critic şi istoric literar printr-un volum compact dedicat lui Mihai Eminescu.
Rafinatul hermeneut universitar, om de cultură cu un larg şi bine conturat orizont filosofic, exeget de excepţie, numit, cu empatie, de scriitorul total Dumitru Radu Popescu, ,,criticul-orator” şi invitat cu insistenţă, totdeauna, de Eugen Simion (opt ani preşedinte al Academiei Române) la marile colocvii şi simpozioane: Ovidiu Ghidirmic se ia la trântă, fără şovăire,  cu brandul cel mai preţuit al Editurii ,,Junimea” din Iaşi: colecţia ,,Eminesciana”, a cărei denumire o preia pentru noul său volum.
E posibil ca această opţiune să se vrea, implicit, un omagiu adus zecilor de autori străini, de notorietate mondială,  traduşi în româneşte şi incluşi în colecţia amintită.
Pe de altă parte, poate fi şi un gest de colegialitate, pe alocuri chiar de frondă, faţă de  exegeţii români din generaţiile mai vechi, mai noi, care, nu rareori, se concentrează pe analize ,,de nişă” ori încearcă să utilizeze exagerat, până la saţietate, metodele moderniste şi postmoderniste de investigaţie literară.
Ne gândim, de exemplu, la: Poetica fractală şi re-lectura poemului eminescian (Nicoleta Ifrim), Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (Virginia Blaga), Antropogonia eminesciană (Carmina Mimi Cojocaru), Gradul zero al receptării eminesciene (George Lateş), ,,Complexul Ghilgameş”. Eseu despre motivul prafului în opera lui Eminescu (George Vulturescu), Con-vieţuirea cu Eminescu (Adrian Dinu Rachieru), mergând până la o teză de doctorat, susţinută la Galaţi, de altfel foarte interesantă, ca şi toate cele menţionate mai înainte: Ucronia eminesciană. Timp şi imagine în ,,Memento mori” (Cristian Crăciun) şi până la studii preponderent (ori exclusiv) biografice, gen Căminarul (Mircea Radu Iacoban) sau Eminescu la Ipoteşti (Ion Dumitru Marin).
Aplicând tehnica palimpsestului, atât de dragă lui Marcel Proust, ori îndepărtând, rând pe rând, vălurile miticei Maya -, Ovidiu Ghidirmic ne convinge nu că a lecturat/ a citit toată opera lui Eminescu, dar a răs-citit-o şi a răs-citat-o, în profunzime, asimilând-o ca pe o mare lecţie de cultură şi spirit românesc, european şi universal.
Universitarul craiovean face recurs nu la toţi eminescologii (pentru că exista riscul să se afunde într-un demers stufos şi prolix), ci doar la TOŢI specialiştii de referinţă în şi întru Eminescu, inclusiv la cei ironizaţi, ignoraţi sau repudiaţi de G. Călinescu, din trufie ori din idiosincrazie balcanică. Dar eminescologi de referinţă, subliniem.
Volumul reuneşte doar o parte dintre numeroasele studii şi eseuri pe care – de-a lungul unei jumătăţi de secol – Ovidiu Ghidirmic le-a publicat în reviste de cultură, anuare, publicaţii cotidiane ori în propriile cărţi imprimate în ultimii 38 de ani.
După un binevenit Argument şi trei capitole deschizătoare de cale, dar substanţiale, care totalizează 101 pagini: I. În loc de introducere la miracolul eminescian (NaţionalUniversal, Între contestaţie şi mitizare), II. Două concepte fundamentale. Cheia înţelegerii lui Eminescu (Cultură şi armonie, Reperele culturii filosofice eminesciene, Armonia eminesciană), III. Un ,,Carmen Saeculare” (Coordonate ale universului liric, Orizontul mito-poetic eminescian, Lucifer – Hyperion, Un poem autoreferenţial: Rugăciunea unui dac, Motivul lumii ca teatru, Eminescu şi cosmogonia indiană, Eminescu şi budismul) -, noul volum al lui Ovidiu Ghidirmic, director al revistei ,,Lamura”, include două dintre cele mai profunde, minuţioase şi subtil-fundamentale studii puse vreodată în operă despre scriitorul nostru naţional.
Avem în vedere capitolul IV. Proza eminesciană, care totalizează 112 pagini, dintre care 95 sunt închinate subcapitolului – de o însemnătate excepţională – Receptare. Fundament filosofic. Clasificare. Direcţii, iar celelalte patru sunt rezervate subcapitolelor. Concepte filosofice ale prozei eminesciene, Insula lui Euthanasius, Toma Nour şi avatarurile istoriei, ,,Naturi catilinare”.
Acesta este urmat de un original şi foarte autentic, purtând marca Ovidiu Ghidirmic, capitol V. Influenţa sau moştenirea prozei eminesciene (Gala Galaction, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade) Concluzii, care însumează aproape 67 de pagini, în care temeinicia şi rafinamentul exegezei critice sunt exemplare, dând seamă despre anvergura şi altitudinea ideatică a celui mai reprezentativ istoric literar al Olteniei, alături de colegii şi prietenii săi de promoţie: Eugen Negrici şi Marin Beşteliu, dar şi de fostul său asistent universitar: Nicolae Manolescu.
Din calitatea şi strălucirea demersului analitic şi hermeneutic al lui Ovidiu Ghidirmic transpare cu claritate că şi i-a ales ca dascăli pe Titu Maiorescu şi G. Călinescu, că a avut şansa de a-i mai prinde la catedră pe acelaşi iconoclast G. Călinescu, dar şi pe olimpianul Tudor Vianu (monştri sacri, pe care şi i-a luat ca mari modele culturale, ca şi pe Mircea Eliade), că a ucenicit întru spiritul exegezelor de mare fineţe ale lui Edgar Papu, Al. Philippide, Al. Piru şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dar şi al unor corifei din cultura universală precum Francesco de Sanctis, Benedetto Croce şi fraţii Schlegel.
Despre Al. Piru, asistent al lui G. Călinescu, omul cel mai apropiat şi mai devotat titanianului critic, Al. Piru – al cărui nume Ovidiu Ghidirmic l-a dat, acum aproape două decenii, Şcolii Doctorale, pe care a înfiinţat-o la Facultatea de Litere din Craiova -, Al. Piru, pe care l-a avut redactor şef la revista ,,Ramuri” şi pe care l-a apreciat, totdeauna, ca pe cel mai de seamă exponent al criticii universitare din cultura noastră, autorul recentului volum EMINESCIANA ne-a mărturisit, într-un interviu acordat prin 2002-2003, că nu a făcut decât să-i accentueze ,,călinescianismul” dobândit încă de pe băncile Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
Mărturisirea, de atunci, a profesorului Ovidiu Ghidirmic este atât de semnificativă – inclusiv pentru spiritul cărţii de referinţă, pe care a publicat-o acum, în 2016, la ,,Scrisul Românesc” din Craiova, încât găsim de cuviinţă să cităm un tronson plin de tâlcuri: ,,Ziua de vineri, când Călinescu îşi ţinea cursul, era pentru noi o zi sacră, o sărbătoare a spiritului. Cursul începea la ora 12 şi noi veneam, în Amfiteatrul ,,Odobescu”, de la ora 7 dimineaţa, ca să prindem locuri în sală, unde, printre studenţi, erau înghesuiţi academicieni, veniţi cu toţii să-l asculte şi să-l vadă pe magistru, care era un inegalabil actor şi orator, iar cursurile sale se transformau în veritabile spectacole de idei. Atunci s-a trăit mai frumos, pentru că se trăia pentru spirit şi pentru ideal. Climatul moral era mult mai sănătos. Nu se cunoştea noţiunea de ,,pilă”. Cum să pui ,,pile” la Călinescu sau Vianu? Intrai în pământ numai când îi vedeai. Ca să-l parafrazez pe Nietzsche, pot să spun că a fost o vreme când zeii mai umblau încă pe Pământ!”
Volumul polemic EMINESCIANA ne dovedeşte că Ovidiu Ghidirmic a trăit toată viaţă, trăieşte şi creează cu aceeaşi frenezie din anii studenţiei sale fabuloase, când se trăia pentru spirit şi pentru ideal.
Într-un alt amplu dialog, publicat într-o pagină specială, pe format mare, în cotidianul ,,Cuvântul Libertăţii” de acum 20 de ani, Ovidiu Ghidirmic ne mărturisea că s-a consacrat eminescologiei cu convingerea că Eminescu rămâne piatra de încercare a unui critic şi istoric literar.
,,Am ajuns la maturitate cu această mare pasiune – se confesa -, care cred că nu mă va mai părăsi niciodată. În teza de doctorat Moştenirea prozei eminesciene (…) mi-am propus să demonstrez că Eminescu este un scriitor la fel de mare în proză ca şi în poezie, unul dintre cei mai mari autori de proză fantastică din literatura universală. Eminescu ne-a lăsat o mare şi grea moştenire, pe care trebuie să fim demni şi capabili de a o duce mai departe”.
Cele peste 160 de pagini, cât înmănunchează amintitele capitole IV şi V din EMINESCIANA – adică aproape jumătate din întregul volum (lansat în ziua de 24 februarie 2016 la Târgul de carte ,,GAUDEAMUS” Craiova) – demonstrează, din plin, acest crez de nezdruncinat al lui Ovidiu Ghidirmic.
Celelalte două capitole: VI. Publicistica (Actualitatea publicisticii eminesciene, Eminescu şi idealul unităţii naţionale), respectiv, VII: Deschidere spre universalitate (Eminescu şi clasicismul antic, Eminescu şi Shakespeare. Complexul hamletian, Eminescu în orizontul romantismului, În loc de bibliografie: Repere eminescologice, Stea fixă pe cerul eminescologiei, Două eminente exegete eminesciene) rotunjesc demersul unui critic şi istoric literar de o vivacitate contagioasă, care – fără a fi câtuşi de puţin scolastic ori didacticist (poate, totuşi, doar în sensul superior al expresiei, ţinând cont că aici sunt concentrate părţile cele mei importante ale cursului special ,,EMINESCU”, susţinut de Ovidiu Ghidirmic răstimp de 12-13 ani) – respectă regula pedagogică a ,,fixării” din finalul oricărei lecţii (conform principiului Repetitio est mater studiorum).
Având ca impuls iniţial şi ţintă finală aprofundarea, analiza extrem de atentă şi sistematizarea genialei opere a lui Mihai Eminescu -, recentul volum EMINESCIANA, rod al cercetării şi studierii în adâncime (şi în înălţime ideatică, filosofică!), de o viaţă, desfăşurate cu consecvenţă sisifică şi cu forţă de Anteu de Ovidiu Ghidirmic, se impune prin cadenţa rostirii apodictice şi prin accentele polemice, uneori devastatoare (pentru defetişti, veleitari, semidocţi, naturi patibulare), într-un excurs pe cât de limpede şi lămuritor, pe atât de încântător şi sublim în plan spiritual.
Reluând, repetând – în cadenţă de metronom implacabil – ideile şi judecăţile de valoare fundamentale, formulând alte zeci, poate sute de noi conexiuni şi sentinţe critice (inclusiv din perspectiva celor mai redutabili critici, esteticieni, filosofi şi psihanalişti străini: Ricoeur, Bachelard, Poulet, Nietzsche, Kierkegaard, Heidegger, Freud, Jung…) -, Ovidiu Ghidirmic nu face deloc paradă nici de erudiţia şi standardul său de hermeneut cu autoritate incontestabilă, nu cade nici în păcatul diletanţilor de a îmbrăca veşmântul otrăvitor (precum cămaşa centaurului Nessus)  şi, desigur, nici pe acela al sclifoselilor pseudo-scientiste.
Ne exprimăm convingerea că noul volum EMINESCIANA va fi primit ca un reper original, în marele concert al eminescologiei.
Dintr-un punct de vedere, cartea Domnului Ovidiu Ghidirmic ne-a dus cu gândul la portretul-spirală pe care BRÂNCUŞI i l-a făcut, în urmă cu aproape un secol, lui James Joyce.
Ne gândim la faptul că – pe fondul conjugării patosului lucidităţii şi interogaţiei nesfârşite, la care supune întregul corpus al operelor lui Mihai Eminescu, în conjuncţie astrală cu aura Iubirii bine cenzurate faţă de acestea şi faţă de acesta – Ovidiu Ghidirmic creionează, cu mână sigură, de maestru ezoteric, al iniţierilor multiple, o eclatantă structură în spirală a textului său, prin reluarea, ca în mitul eternei reîntoarceri, a citatelor de foc din creaţia eminesciană, prin reiterarea, iar şi iar, a ideilor fundamentale şi prin prospectarea tuturor aspectelor din noi, inedite perspective.
Ca în raliul Dakkar (care acum, din pricina războaielor panafricane, a ajuns să fie transferat prin America Latină), Ovidiu Ghidirmic îl supune pe EMINESCU unei feroce probe de anduranţă – la finele căreia ies biruitori atât poetul, prozatorul şi publicistul de geniu născut, acum 166 de ani, la Ipoteşti (Bucovina), cât şi irezistibilul lor exeget din Craiova de astăzi.
Pe alocuri, exegezele lui Ovidiu Ghidirmic stârnesc – cum este şi normal – semne de întrebare, nedumeriri… Cum ar fi aceea că antologica, la nivel mondial, Odă (în metru antic) ar fi poem erotic – ceea ce eu unul nu am avut deloc impresia, la niciuna dintre vârstele pe care le-am parcurs până acum.
De ce neapărat (şi numai?!) poem erotic, ci nu – înainte de toate – poem metafizic deosebit de grav, cutremurător şi adânc precum apele oceanului primordial, poem filosofic, desigur, despre condiţia geniului în lume, dar şi chiar a omului, în precaritatea şi efemeritatea lui.
Pe marginea celebrei strofe:
,,Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat în haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării” -,
Ovidiu Ghidirmic glosează (,,minimalist”) astfel: ,,La Eminescu, focul devine un simbol al patimii erotice, al arderii mistuitoare şi totale, până la ultimele consecinţe.”.
În ceea ce ne priveşte, strofa menţionată, aidoma întregii capodopere Odă (în metru antic) exprimă Setea de Absolut.
Esenţial este că Ovidiu Ghidirmic nu lasă niciuna dintre problemele fundamentale privindu-l pe Mihai Eminescu (omul de cultură, poetul filosof, opera de o vastitate şi profunzime cuceritoare, doctrina naţională, panromânismul, concept lansat în premieră de autor în legătură cu Eminescu…, până la secvenţele cele mai importante din viaţă) fără o analiză extrem de nuanţată, lucidă şi poliedrică.
Totul este abordat din multiple, seducătoare perspective înnoitoare, într-o lumină mereu proaspătă, de frăgezimea stropilor de rouă în zorii zilelor de primăvară-vară, inedită şi inefabilă.
Deşi a avut şi are conştiinţa ,,dureros de dulce” că trăieşte în cel mai agitat veac, dintre toate veacurile, un secol de demonism şi de trufie luciferică -, Ovidiu Ghidirmic ni se dezvăluie ca o structură funciarmente romantică, personalitatea sa întâlnindu-se perfect, şi în acest punct divin al existenţei sale, cu acelea ale lui Mihai Eminescu şi Mircea Eliade.
Nimeni, până acum, nu a scos în lumină această virtute, această lamură a structurii sufleteşti, culturale, filosofice şi spirituale a lui Ovidiu Ghidirmic.
Dan Lupescu (Craiova)

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA HĂRŢILOR

Indispensabilă oricărui voiaj, scrijelită, imprimată sau ca o informație virtuală, harta este o chintesență a cunoașterii, un indicator al evoluției umane sub toate aspectele: știință, tehnică, artă.

Conștient de rolul vital al informației cartografice, Organizația Națiunilor Unite a hotărât să dedice anii 2015 și 2016 cartografiei.

Lansată la 1 ianuarie 2015, sărbătoarea hărții și a cartografiei va dura pană la 31 decembrie 2016, timp în care majoritatea tărilor lumii vor organiza activități de informare și popularizare a istoriei și evoluției cartografiei, participând la conștientizarea importanței și a rolului hărții în societatea actuală.

În acest cadru, Biblioteca Națională Universitară de la Strasbourg a organizat între 29 februarie și 24 martie 2016 o expoziție de hărți vechi sub numele „Teatrele lumii: descoperiri cartografice” („Théâtres du monde : découvertes cartographiques”).

Expoziția a prezentat o selecție de 60 din cele mai importante hărți, atlase, tratate de geografie și manuscrise dintre cele 50 000 de obiecte cartografice din patrimoniul bibliotecii.

Deși Europa a fost privilegiată, nu au lipsit hărțile din Orientul Mijlociu și Asia, cum nu au lipsit nici hărțile și atlasele cerești.

Aflându-mă în vizită în orașul Strasbourg, am avut ocazia de a vizita această  expoziție care m-a impresionat extrem de mult și m-a determinat să vă împărtășesc câteva impresii din acest loc încărcat cu istorie și cultură.

Vizita expoziției a fost concepută precum o călătorie în patru etape, care pornește de la  „Originile cartografiei”, traversează „Noile descoperiri teritoriale” se oprește o clipă la reprezentările „Europei noastre” de-a lungul istoriei și se termină cu o privire asupra „Pământului văzut din cer” (hărțile cerești).

În prima secțiune, vizitatorul descoperă cu uimire unele din primele hărți realizate pe pergament (piei de miel). În aceste hărți, lumea este reprezentată în câteva linii simple. Un exemplu este harta Italiei din secolul 14: conținutul hărții, amestec de informație geografică pură (relief, cursuri de ape) și indicații socio-culturale (nume de fortărețe, castele) dă un important indiciu asupra nivelului cartografiei  la acea dată.

Câteva extrase din ediția foarte veche a enciclopediei « Etymologies » scrisă de Părintele Isidore din Sevilla și tipărită la 1473 la Strasbourg de către eruditul Johannes Mentelin prezintă numai o parte din primele hărți ale celor trei continente cunoscute: Europa, Asia și Africa. Este cunoscută ca fiind prima hartă imprimată a lumii în care  continentele sunt distribuite în forma literei T. Ele se intersectează dezvăluind în centrul lumii cetatea Ierusalimului (centrul pământului) și sunt înconjurate de litera O, reprezentând „oceanul”, ca un cerc de netrecut, care închide în el lumea. Două fluvii, Tanais și Nilul marchează limitele tradiționale, pe de o parte, între Europa și Asia (Tanais), pe de alta, între Asia și Africa (Nilul). Este modelul tipic de harta TO, care a circulat frecvent în epoca Evului Mediu.

Numărul trei indică Sfânta Treime. Cele trei continente sunt cele trei teritorii populate de fiii lui Noe. Mapamondul este orientat către Soare-Răsare. În Evul Mediu, dimensiunea teologică o întrece pe cea geografică; harta era creată după modelul biblic, nu după cel terestru și, mai mult decât mijloc de orientare, harta este aici o invitație la meditație spirituală.

Exponatul următor este un extras din tratatul „Geographie” a lui Ptolemeu (87-165), astronom, fizician, matematician și geograf grec, ale cărui teorii au dominat știința până în secolul al 16-lea. În tratatul său, Ptolemeu propune o descriere completă a lumii, clasată pe regiuni (orașe, râuri, munți).

El folosește pentru prima data o rețea asemănătoare paralelelor și meridianelor, rețea care a servit multe secole în orientarea pe hărți. Tot lui Ptolemeu i se datorează, se pare și unele denumiri geografice, de exemplu „Alouion” pentru Marea Britanie sau, după unii cercetători, chiar „America” pentru „lumea nouă”.

O alta piesă majora expusă aici este „Atlasul” lui Gerardus Mercator, cartograf, geograf și matematician flamand al Renașterii, considerat Ptolemeu cel modern.

Împreună cu Abaham Ortelius a conceput „Theatrum Orbis Terrarum” sau „Teatrul globului terestru”, primul glob pamântesc. 

Originalitatea lui Mercator constă, în primul rând, în realizarea unui glob pământesc în formă de cilindru, pe care este proiectată harta lumii, aceasta reprezentare având avantajul de a păstra unghiurile corecte. Astăzi hărțile marine folosesc încă invenția  lui Mercator, iar coperta atlasului său nu este alta decât imaginea de pe afișul expoziției.

Fragmentul următor este un extras din tratatul geografului și istoricului arab Al-Wardi „Perla miracolelor și unicitatea lucrurilor ciudate” care prezintă suma cunoștințelor geografice ale lumii arabe și descrie climatul, relieful, fauna și flora, populația, obiceiurile, modul de viață și de guvernare în diferite regiuni ale lumii.

A doua parte a expoziției, „Noile descoperiri teritoriale” prezintă o selecție de hărți create între secolele 17 și 19, care se concentrează în primul rînd pe noile teritorii (din America, India Orientală, Asia) descoperite în această perioadă.

Harta care deschide această secțiune este creația lui Aaron Arrowsmith și reprezintă America de Sud. Geograful  englez, Arrowsmith s-a făcut cunoscut în 1790 datorita hărții sale enorme după modelul cilindric al lui Mercator. Arrowsmith a fost numit geograful regelui Anglei, George al 4-lea (1762-1830), iar poziția sa privilegiată i-a facilitat accesul la informațiile geografice deținute la curtea regala. Pe baza acestora a creat harta Americii de Nord (1796) și harta Scoției (1807), două dintre hărțile lui cele mai cunoscute și mai sigure îmbogățite cu numeroase comentarii asupra climei, florei, faunei.

Matthaus Albrecht Lotter (1741-1810) este și el prezent cu harta celor treisprezece colonii americane care își vor declara independența în 1776 pentru a crea Statele Unite ale Americii.

Joshua și Reiner Ottens prezintă o hartă a Indiilor orientale în care lanțul muntos al Himalaei este omis iar limitele arhipelagurilor sunt încă neclare.

Insulele Moluce (cunoscute și sub numele de Insulele Mirodeniilor), grup insular ce aparține Indoneziei s-a aflat sub control olandez pană la 1949. Nu este de mirare că majoritatea reprezentărilor geografice ale acestei regiuni au fost realizate de cărturarii olandezi, cum este cazul hărții următoare, imprimată de olandezul Pieter Schenk (1661-1711) ea fiind o reluare a unei creații mai vechi ale lui Johannes Janssonius (1588-1664). Vechimea hărții explică zonele albe, teritorii încă neexplorate, deci necunoscute. Zonele necunoscute sunt marcate prin desene de vapoare, animale sălbatice și monștri de mare, coșmarul oricărui navigator plecat să cucerească necunoscutul.

Insulele asiatice sunt printre ultimele teritorii explorate de navigatori. Hărțile Orientului Îndepărtat create în aceasta perioadă arată un nivel slab de cunoaștere: granițele Asiei Centrale și Orientale nefiind încă explorate, sunt reprezentate de maniera eronată; Coreea este desenată ca o insulă iar contururile Marii Caspice sunt imprecise. Trebuie spus că în secolele 16-17 multe țări asiatice ( China, Coreea, Japonia) erau complet închise vizitatorilor străini. Marea parte a exploratorilor  care îndrăzneau să-și ancoreze vaporul pe țărmul lor cunoșteau un sfârșit tragic.

Harta Imperiului Chinez creată de Johannes van Loon arată clar acest lucru: granițele sunt aproximative. În schimb, se observă efortul de delimitare a provinciilor, de transcriere în alfabet latin a denumirilor chinezești și de notare a cursurilor de ape. Marele Zid este de asemenea prezent. În aceleași linii, se înscriu și planurile orașului Pekin, create de Joan Blaeu (cartograf și editor flamand din secolul 16-17) și ale Părintelui Hiacinte (Nikita Iakovlevitch Bitchourine, 1777-1853), geograf rus, mare arhimandrit al bisericii ortodoxe, cunoscut orientalist și explorator, membru al misiunii diplomatice rusești la Pekin în 1807. Cele doua hărți japoneze care urmează arată aceleași incertitudini: arhipeleagul japonez este orientat de la est la vest, „regiunea Yeso” (actualul Hokkaido) este desenată precum o prelungire ipotetică a insulelor rusești Sahalin.

Cu un interes deosebit am descoperit harta Marii Negre și a Canalului Constantinopolului creată de Jansz Vischer, cartograf, scriitor și editor flamand care a trăit la Amsterdam între 1649 și 1702.

Harta demonstrează importanța regiunii mai ales pentru schimburile comerciale dintre Europa și Asia: cetatea Constantinopolului este desenată în limitele reale ale epocii, dar decupajul coastelor anatoliene și georgiene sunt mult exagerate.

Mai jos, Harta Chinei de Johannes van Loon / Jan Jansson:  „Imperii Sinarum Nova Descriptio”

Descoperită la începutul secolului16 de către navigatorii europeni, Oceania este reprezentată printr-o hartă creată de geograful francez Arien Hubert Brué. Explorarea continentului a evoluat cu dificultate, el nefiind pe deplin cunoscut până în secolul al 20-lea. Harta arată lipsa cunoștințelor corecte: coastele Australiei fiind confundate cu cele ale Antarcticii.

„Polus Articus”, complet necunoscut până în secolul 17, era mai curând „ghicit” Fizicienii și geografii bănuiau existența acestui pol fără de care pământul s-ar fi „răsturnat”.

Călătoria prin lumea nouă se termină, expoziția continuând cu partea a treia: Europa noastră.

Vedem aici diferite hărți ale Europei, care povestesc evoluția frontierelor înainte și după căderea lui Napoleon, între cele două Războaie Mondiale, mișcările de independență, și divizarea Imperiilor Otoman și Austro-Ungar: hărțile relatează istoria Europei și privindu-le înțelegem încă o dată legătura inseparabilă dintre geografie și istorie.

Interesantă este aici harta Europei la sfârșitul anului 1811: se observă cum Franța a continuat anexările teritoriilor până la Marea Baltică. Harta se va schimba iarăși foarte curând, o dată cu căderea lui Napoleon în 1815.

Există și o harta care indică zonele de vizibilitate ale eclipsei de soare din 12 mai 1706: zona de vizibilitate este marcată cu o banda gri, care merge din Insulele Canare până în Germania.

Harta Italiei secolului 17 ne arată un teritoriu divizat în principate, ducate și orașe-state. Proclamarea Regatului Italiei în 1861 va marca începutul mișcării de unificare a tuturor acestor regiuni, mișcare ce va continua pană la 1870.

Se poate vedea și harta Greciei secolului 17, aflată încă în Imperiul Otoman: independența va fi câștigată pe calea armelor abia în 1832.

La fel de interesante sunt și hărțile Europei de Nord, destul de puțin cunoscute.

Astfel, harta Norvegiei și a Danemarcei de la 1800 folosește denumirile vechi ale regiunilor: Aggerhus, provincia Christiania (Oslo de azi și capitala Norvegiei) făcea parte la data aceea din Regatul Danemarcei. Harta este mai curând o gravură, care nu dă informații geografice, ci mai curând indicații geologice: ea indică minele de minereu de fier, iar în legenda explică etapele fabricării fierului.

Vizitatorul poate descoperi cu amuzament harta landului german Saxonia-Anhalt situat în centrul Germaniei. În acest land există un munte Brocken, înalt de 1141 metri pe vârful căruia, după cum spune legenda, vrăjitoarele din toată țara își dădeau întâlnire o dată pe an. Harta creată în 1751 a profitat din plin de fantezia autorului, cartograful L.S. Bestehorn. Doar vârful Brocken este fidel realității. Restul munților sunt fantezie, la fel ca și vrăjitoarele care zboară pe mături în jurul lui.

Alte hărți vorbesc însă despre episoade triste ale istoriei, ca de exemplu harta Poloniei de la 1772, care arată cum Polonia a fost împărțită între Rusia, Prusia și Austria (această prima împărțire fiind apoi urmată de alte două, în 1793 și 1795). Polonezii au fost obligați să aștepte până la semnarea tratatului de Versailles în 1919 pentru a vedea țara reunită sub forma Regatului Polonez.

Observând modul în care granițele au evoluat de-a lungul istoriei, ai senzația unei  călătorii în timp, iar limitele regiunilor se dilată și se contractă într-o mișcare continuă, asemenea unui dans pe muzica timpului.

Cu astfel de gânduri părăsim limitele terestre și intrăm în ultima secțiune a expoziției pentru a privi Pământul de sus.

Vedem mai întâi Pământul în reprezentarea geocentrică a lui Andreas Cellarius (1708) unde lumea noastră se află în centrul Cosmosului, imobilă, iar toate celelalte astre se învârtesc în jurul Terrei. Tot el este creatorul hărților care arată fazele lunii și constelațiile lumii creștine.

Deși teoria geocentrică a fost deja contrazisă de descoperirile lui Kepler (1571-1630) și ale lui Newton (1642-1727), ea a continuat să fie susținută până în secolului 17 de teologii iezuiți, care găseau în această teorie confirmarea scrierilor sfinte.

Următoarele hărți sunt create după principiul heliocentric al lui Copernic (1473-1543): Soarele se află în centrul Universului și toate celelalte planete se rotesc în jurul lui.

„Atlasul geografic al Lunii” de Maurice Loewy și Pierre Puiseux astronomi francezi care au trăit la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, este o colecție de 10 000 de fotografii ale astrului lunar: observațiile lor au stat la baza geografiei lunare timp de jumătate de secol.

Aici se termină vizita în lumea hărților și trebuie spus că toate aceste hărți lasă o impresie puternică asupra mea și tuturor vizitatorilor.

Scrijelite mai întâi în piatră, în stâncă, pe plăcuțe de argilă sau în carapace de broască țestoasă, harta a evoluat treptat către desene bogat ornamentate pe piele de animale, papirus și rulouri de hârtie devenind în epoca noastră o informație virtuală care în plus «vorbește».

Ce ne rezervă viitorul? Cum va fi harta zilei de mâine ?

Indiferent de forma sa, simplă «unealtă» sau obiect de artă de valoare inestimabilă, harta a fost și rămâne unul dintre cele mai prețioase surse de informație.

Conținutul său indică modul în care a evoluat cunoașterea de sine a omenirii și nivelul de înțelegere al rolului său în raport cu lumea exterioară. Pe de altă parte, forma și suportul hărții sunt barometre ale nivelului atins în artă, știință și tehnică.

Informația cartografică nu mai este de multa vreme un simplu mijloc de orientare; în societatea actuală rolul ei este de o importanță vitală în toate domeniile, fie el geografic (terestru, acvatic, seismic, geologic, mediu înconjurător) climatic, (schimbări climatice și atmosferice), migrația și evoluția populației, cosmic sau economic. De folosirea ei adecvată depind soluțiile politice găsite pentru rezolvarea diverselor conflicte sau probleme.

Instrument de orientare în spațiu,  născut dintr-o idee simplă (cum să ajungem de la punctul A la punctul B), harta devine până la urmă un instrument de orientare în timp, care îți permite să înțelegi de unde am venit și pe unde am trecut pentru a ajunge aici. Chiar dacă nu arată într-o manieră clară punctul final al destinației noastre, îndrăznesc să cred că ne ajută să învățam din greșelile trecutului și ne învață să evităm repetarea lor. 

Nicoleta Văduva (Craiova)

 

CREDINŢA – VESTITOAREA ŞI FĂURITOAREA ADEVĂRATEI FERICIRI UMANE
În urmă cu câteva zile m-am întâlnit, vorba poetului, absolut din întâmplare în centrul Sighetului cu preotul Gheorghe Codrea, actualmente stabilit în Baia-Mare, unde – împreună cu fiul lui, preotul Florin Codrea – slujește la parohia ortodoxă „Buna Vestire”. După obligatoriile firitiseli, puse de capricioasa întâmplare la îndemâna cunoștințelor (ne cunoaștem de ani și ani), la despărțire el mi-a înmânat un exemplar din Buna Vestire, revista bianuală de cultură și spiritualitate (nr.19 din cel de-al 11-lea an de când apare), editată de parohia omonimă, în colaborare cu Asociația filantropică cultural-creștină Martyria, ambele fundații (revista și asociația) fiind puse pe picioare și coordonate de energicul Florin Codrea. (Din interviul acordat de acesta jurnalistului Mircea Crișan, aflăm că „portofoliul Asociației Martyria cuprinde mult peste 100 de proiecte majore, pe lângă cele de parcurs, regăsite de-a lungul unui an calendaristic” și că „proiectele sociale de ajutorare a nevoiașilor se desfășoară pe tot parcursul anului, nu numai în pragul marilor sărbători”. Iar eu spun că așa se cuvine, ca toate bisericile din România să se implice efectiv și neîntrerupt în oblojirea acestei supărătoare răni-paradox provocată de postdecembrism - țară încă bogată și cu tot mai mulți cetățeni aduși de cârmuitori la sapă de lemn...)
Câteva cuvinte lămuritoare despre titlul ales, mai precis despre binomul credință-fericire. Doar în strânsă combinație, adică generos alimentată de credință, fericirea nu este o sisifică zbatere și autoamăgire umană, respectiv o amarnică și nestatornică iluzie, așa cum se prezintă toate nefericitele fericiri pe care bieții pragmatici caută să le edifice cu ajutorul bogățiilor exterioare pe șubredul fundament al neliniștii lăuntrice. Iar neliniștea, o știm cu toții, este consecința firească a credinței omului în orice altceva (bani, putere, plăcere etc.), numai în Cel ce toate le-a făcut nu. Căci după acceptarea grozăviei nitzscheene că „Dumnezeu a murit”, astăzi suntem martorii mai degrabă nepăsători decât neputincioși ai lentului și neîntreruptului proces de decreștinare a Europei, prioritar a Europei occidentale, cu (ne)buna știință a opulenței și fariseismului biruitor dându-se uitare faptul că tocmai el, creștinismul, i-a așezat pe europeni în loja planetei, și pentru ca tot astăzi, ca o imensă bătaie de joc la adresa secularelor jertifiri românești întru apărarea întregii creștinătăți medievale de pericolul turco-tătar, Uniunea Europeană să-și deschidă larg porțile în fața milioanelor de neomigratori mahomedani...
Fiecare dintre noi poate contribui cu o câtime la îndreptarea actualei stări de lucruri, doar dacă vom urma porunca hristică: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”, adică procedând potrivit acelui lapidar și atât de suculent îndemn al unui părinte din veacurile de început ale creștinismului: Iubește și apoi fă ce vrei! Da, căci slujind din toate puterile inimii dragostea  jertfă, nu poți să mergi decât pe calea binelui, anume pe calea spre mântuire, care cu necesitate trece prin inimile semenilor.
Taman asta ilustrează redactorul șef  Florin Codrea în editorialul său „Riscul mărturisirii credinței”: Nu doar că putem, dar chiar trebuie să achiesăm cu toții la misiunea creștină, însă numai după înnobilare „cu divina responsabilitate față de destinul celui de lângă noi și, deopotrivă, al nostru”.
Vine apoi rândul preotului Gheorghe Codrea, președintele acestei fundații moral-spirituale,  ca în articolul „Crezul și misiunea Bisericii” să ne relateze despre pelerinajul făcut cu elevii Liceului Pedagogic din Sighet, astăzi Liceul Regele Ferdinand, la mănăstirile din nordul Moldovei și despre memorabila întâlnire la mănăstirea Sihăstria cu părintele Ilie Cleopa. Cu adevărat memorabilă, inclusiv prin surprinzătorul răspuns primit la întrebarea: „Părinte, ce să facem, dar, mai ales, cum să procedăm în misiunea noastră la parohie pentru a aduce cât mai mulți oameni la biserică?” „Da’ ce, a răspuns venerabilul monah, dumneata aduci oameni la Biserică? Dumnezeu îi aduce, nu dumneata!”
Fără inutile sofisticării și despicări ale firului în patru, scrisă simplu, diversificat (cuprinde, aidoma unui foarte elegant magazin, poezii, un mic rebus, sfaturi pentru părinți, noțiuni de apicultură etc.) și atrăgător, inclusiv pentru copiii deja antrenați în diverse proiecte, revista are toate șansele ca pe viitor să crească simțitor din punct de vedere valoric, asta deoarece se află pe mâinile unui înzestrat colectiv redacțional: Daniela Onț (redactor șef adjunct), Georgiana Bondrea (secretar de redacție), Maria Halász, Daniela Ștefan și Marius Florin Sima (Redactori), partea de grafică și tehnoredactare revenindu-i iscusitului Alin Marcu.
Un plus de atenție din partea cititorului merită frumoasa și mult înțeleapta epistolă trimisă de Sf. Vasile cel Mare lui Nectarie și soției acestuia la moartea fiului lor („Mângâiați-vă unul pe altul!”), precum și articolul lui Marius Sima despre preotul martir Florea Mureșan și misiunea lui duhovniceasco-umanitară între anii 1953-1958 în parohia Suciu de Sus.
N-am s-o lungesc mai mult, deși revista realmente merită să fie analizată în detaliu. Nu de alta, dar n-aș vrea ca lungimea textului să-i obosească pe cititori. Pe de altă parte, în acest chip vreau să le stîrnesc cititorilor (sau, mă rog, unora dintre ei) într-atâta curiozitatea, încât să caute respectiva revistă ca s-o lectureze din scoarță-n scoarță.
Închei cu următoarele opinii personale:
1) Da, doamnă Georgiana Bondrea, este minunat atunci când avem sub ochi modele umane (unde sunt modelele postdecembriste pentru tineri?), vasăzică oameni care calcă apăsat pe calea adevărului, frumosului și binelui. Dar cu toate că în textul „Biserica și omul” vă arătați neîncrezătoare în schimbarea venită doar din interior, eu continui să cred că aici se află motorul schimbării substanțiale a omului. Iar creștinismul, urmând exemplul Mântuitorului, prin credință și iubire a pus în mișcare acest motor vital, adică – așa cum just susține mărturisitorul Petre Țuțea – a înfăptuit singura revoluție din istoria umană. Toate celelalte evenimente, pe care ne-am obișnuit să le numim revoluții (iacobină, bolșevică, decembriada românilor etc.), nu sunt esențiale, ci numai aparențiale.
2) Doamnă Daniela-Maria Ștefan, dați-mi voie să mă îndoiesc că suferinzii se vindecau de îndată ce înghițeau pământul din fața chiliei Sfântului Arsenie Capadocianul. Nu-i mai cuminte din partea noastră să admitem ceea ce Însuși Mântuitorul i-a spus leprosului vindecat, anume că s-au vindecat/mântuit prin propria lor credință fierbinte?
În aceeași ordine logică a lucrurilor, consider că Arsenie Capadocianul n-a încălecat măgărușul nu din multa lui dragoste pentru animale, ci din umilință: Pur și simplu a refuzat să-L imite pe Iisus Hristos!
3) Într-adevăr, copiii au mare nevoie să fie mereu călăuziți, inclusiv la navigarea pe internet.
                George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
ATELIER
LA ÎNCEPUT A FOST HULUBUL
…Un hulub alb intră, aşa, din senin, pe fereastra bisericii văruite de bolşevici, cu vreo săptămână  în urmă… Nimeni nu-l văzu. Nu pentru că nu era un hulub mare, ci pentru că aşa sunt oamenii, nu pot vedea lucrurile importante, ci îşi rumegă şi vizualizează, se delectează, cu o obstinaţie, care apare, în cele din urmă, absurdă - doar cu propriile opinii şi… “viziuni”.
O icoană a Sfintei Fecioare, de pe catapeteasmă, era văruită numai pe jumătate (să fi fost vreun început de trezire a conştiinţei văruitorului, sau, mult mai probabil, neglijenţa şi neîmplinirirea muncii apăruseră din pricina votcilor, prea multe, adunate, pe stomacul gol, de “neobositul” văruitor…?) - era văruită până sub ochi, mai exact. Ochii icoanei se dilataseră, enorm (parcă pentru a suplini, prin intensitatea privirii şi lărgimea ochilor - lungimea porţiunii văruite, barbar, de până sub ochi): ochii Maicii Mântuitorului deveniseră atât de încăpători, încât se vedea, în ei, nevăzutul cer, din afara bisericii-temniţă - cer uitat, cu totul, de Profesor şi de Ţăran, în toiul disputelor lor politice, purtate printre paiele împuţite: unele îngrămădite, în mici mormane, altele răsfirate pe pardoseală. Icoana (partea ei nevăruită) se dilatase, incredibil (de parcă ar fi fost de gumă sufletească!), şi ea, asemeni ochilor - de când îşi privea, cu exasperare şi stupefiere, restul trupului, umplut de lepra varului.
Nimeni nu se uita nici către această dublă icoană a Mamei Durerilor Lumii (cum nu luase în seamă nici avertizarea mută a hulubului): icoana fariseismului temnicerilor lumii (de la jumătate în jos) – şi icoana cea adevărată, a ochilor suferitori şi stupefiaţi, de minunile inverse ale omenirii (mereu inverse!) – de la jumătate în sus.
-Valsul al 2-lea al lui Şostakovici… o tâmpenie, sirop de tuse, dulceag şi scârbos. Nu, nu aveam nevoie noi, intelectualii pământului, de Valsul al 2-lea al lui… Nu! Noi, intelectualii pământului, trebuie să ne unim, dar nu aşa, aleatoriu, ci toţi deodată, continuu, pentru a-i anihila, a-i masacra pe temnicerii noştri… - gesticula, amplu, Profesorul, printre paiele aşternute pe lângă pereţii bisericii pângărite.
-Da-da, îl întrerupse, pe Profesor, Ţăranul - cu cămaşa ruptă şi însângerată, de bătăile administrate (de către gardienii bolşevici, ai bisericii-temniţă), bătăi administrate în mod regulat şi conştiincios (nu ca hrana putredă, care se distribuia din două în trei zile!)… - deci (urmă Ţăranul), la concluzia lui Barabas ai ajuns, Profesore – ce mai filosofie, zău aşa! - nici nu-ţi trebuia atâta carte, ca să ajungi aici: sânge şi iar sânge, ucidere, exerciţiu al crimei! Să ştii că am făcut şi eu ceva carte, pe la oraş, nu atâta cât dumneata, se-nţelege, dar, totuşi, taica era bogat, şi nu m-a lăsat analfabet! M-a dat la liceu… dar n-am vrut eu să învăţ prea mult, că învăţătura multă… ştii şi dumneata, ce mai… Şi asta îţi ziceam eu înainte: nu te tot plânge de lipsa de solidaritate. Poate că, pentru voi, ăştia, care plutiţi în văzduh şi vă feriţi să scuipaţi pe jos, o fi ceva măreţ, solidaritatea asta… Dar asta, solidaritatea voastră, este şi dorinţa temnicerilor, să ne strângă, mai repede, la un loc, într-o piaţă mare-ma-a-are -  şi să ne înghesuie ei bine, acolo, în piaţa aia largă-la-a-argă, pentru a ne măcelări la grămadă, nu să ne chinuie şi ucidă, aşa, câte unul, în câte-un colţ…
-Eşti un prost! – strigă, isteric, Profesorul.
-Fireşte că-s prost, eu n-am predat la universităţi, ca dumneata, Profesore! Numai că eu ştiu…
-Nu ştii nimic! – se smuci, nervos, Profesorul. Şi trecu, imediat, la altă idee măreaţă: Ar trebui să mă apuc să scriu o cronică, o cronică a acestor zile, prin care să fascinez lumea întreagă, precum renascentiştii de odinioară, să fascinez, mai cu seamă, mulţimile…şi vor urma, crede-mă, vor urma schimbări uimitoare, uimi…!
-He-heei, pe mine n-o să mă, niciodată, pardon de expresie… ”fascinezi”, cum ziseşi! – îl întrerupse, cu un ton total grosolan, Ţăranul. Eu nu ştiu cine-s – cum le zici? – aha, da! -  “re-nas-cen-tiş-tii” dumitale, şi, dacă eu nu le simt lipsa, îţi garatez că nimeni dintre oamenii ca mine, adică, dintre oamenii cu scaun la cap – şi-s mu-u-ulţi de ăştia, bre domnule Profesor! - nu le va simţi, în veci, nimeni dintre noi, lipsa, acelor… cum le-ai zis, hî?  - aha-aha! “Re-nas-cen-tişti” – ho-ho-ho! – silabisi şi hohoti, victorios (nu se ştie asupra cui), ţăranul ghemuit, cu bărbia pe genunchi şi cu bocancii vârâţi sub fân.
-Cum ţi-am zis, eşti un prost… - încercă Profesorul să-şi impună, axiomatic, opinia.
Dar nu apucă, pentru că hulubul i se aşeză, deodată, pe umăr (…tot tăcea hulubul cu pricina, de la-nceput tăcea mâlc, şi nu uguia - neam!), apoi bătu din aripi, cu putere, încât ochii Profesorul părură că ies din cap, de atâta cumplită şi insistentă vânturătură de aripi. Abia atunci, Profesorul băgă în seamă icoana celor două jumătăţi de Maică a Durerilor Lumii. Şi, dintr-odată, văzu şi că icoana plângea, din ochii aceia imenşi, dilataţi de suferinţe şi nevoi de-ale noastre, tare multe suferinţe şi nevoi… - plângea lacrimi lungi şi mari cât pumnul, însângerate lacrimi, de atâta durere… “câtă îi putem noi furniza, prin orbirile şi încăpăţânarea noastră măgărească…” – îşi zise (aproape potolit, din logoree), în sinea sa, Profesorul.
-…Ia uite! – şopti ţăranul, când văzu încotro se uita Profesorul. Apoi, cu glas mărit, ca printr-un amplificator nevăzut, afirmă, strict constatativ: Care va să zică, plânge Maica Lui. Apoi, reluă discuţia de unde aceasta se rupsese, de parcă n-ar fi văzut nimic, cu o clipită în urmă: Şi ce ziceai, Profesore, ce ziceai, că ai să scrii o cronică, o cronică, ha? Ce-i aia, de fapt – “o cronică”? Ce-ai să faci dumneata, de fapt?
Profesorul, însă, nu-şi mai desprindea privirile ochilor, injectaţi de vânturarea aripilor hulubului, de pe icoana mutilată, sfâşiată, şi, totuşi, atât de întreagă, în durerea ei.
Ţăranul scuipă, apăsat, între picioarele sale, şi şterse scuipatul lui gros, cu bocancul scâlciat, scos dintre fânurile putrede şi rău mirositoare, ale pardoselii bisericii-temniţă.
-Aşa, care va să zică, suntem fuduli, da? Nu mai răspundem oamenilor simpli, maselor populare, oamenilor muncii, ha? – rosti Ţăranul, cu venin, privindu-l, cu coada ochiului, pe Profesor, să vadă cum reacţionează, la ironia sa autovictimizantă.
Dar Profesorul, spre uimirea ţăranului, începu să plângă. Se auzeau murmure şi bolboroseli, de sub lacrimile sale:
-…Da, noi, intelectualii ruşi, am vrut să facem bine, am vrut, am vrut, câte am mai vrut noi…numai bine voiam, numai planuri bune făceam - şi uite ce-a ieşit…ce s-a ales de plănuirile noastre, atât de avântate, eroice şi vitejeşti… - …plănuiri din birouri şi din faţa samovarului, din odaia încălzită, straşnic încălzită! Noi, intelectualii, am gândit enorm, mult prea mult, tocmai despre soarta Maicii Rusii am gândit, mereu! - şi Maica Rusie, uite, plânge, din icoană… noi, intelectualii, am trădat, am trădat, numai am vorbit, am lehăit, şi, în rest… uite, am trădat-o pe Maica Rusia… Şi bolboroselile Profesorului continuară, însă tot mai ininteligibile.
Ţăranul mai scuipă, o dată, vârtos, tot între picioarele lui – şi, nemaiavând, practic, ce face, se aşeză pe-o parte, să se culce. În fânul putred, de pe pardoseala rece. Asculta, de acolo, de jos, fără nicio urmă de interes, spovedania bolborosită a Profesorului, şi-o considera o prostie, o nouă nebunie, de moment, a unuia care se stricase la cap, de atâta carte…
După o vreme, vorbi, ca pentru sine:
-E-hei, Profesore, poţi tu să plângi mult şi bine, că tot ei au câştigat… Tu crezi că icoana aia plânge de mila ta… dar ea plânge aiurea, că tot ei au câştigat, să-ţi intre în minte bine asta!
Profesorul se trezi, parcă, o clipită, dintr-un somn şi dintr-o visare şi judecată adâncă-adâncă, precum o apă tulbure şi vijelioasă, sugerată (cu mijloace strict tehnice!) la teatru,  pe scena enormă a Teatrului Mare, din Moscova… – şi-şi opri ochii, ca un rătăcit, asupra Ţăranului. Şopti:
-Tocmai tu, ţăran gospodar, fiu drept al Maicii Rusii? Tocmai tu? Ce-ce-ce, cine a câştigat, ce a câştigat?
Răspunsul veni, aşteptat, dar ciudat de victorios:
-Bolşevicii, Profesore, bolşevicii! Ce, credeai că hulubul ăsta? Ho-ho-ho! – ricană, bolovănos, Ţăranul - tot veninos, dar acuma şi scârbit, de atâta prostie, câtă se poate strânge în capul unui om cu multă carte.
Deodată, Ţăranul se holbă în gol, parcă orbise, aşa, din senin: îşi dădu seama că hulubul alb, cel care-şi zburătăcise aripile, peste ochii Profesorului (şi el, Ţăranul, trecuse cu discuţia mai departe, insensibil total, de parcă nu-l interesa deloc, de parcă nici nu-l zărise cu adevărat… nici usturoi nu mâncase, nici…) – ei bine, hulubul ăla, de la început, se preschimbase, acum, naiba ştie cum, în cioară…
-Huş, cioară! – făcu, ţăranul, destul de uimit.
Dar cioara îi scoase ambii ochi, tacticos, pe rând, şi-i plimbă, ochii ăştia smulşi, cu întârzieri extatice îi plimbă, prin cerul clonţului ei… -  cu o voluptate a degustării şi cu o delectare prelungă-prelungită delicios…curat feminine, voluptatea şi delectarea asta!
Ţăranul nu reacţionă, ci doar îmbie cioara, cu o ascunsă şi caldă aprobare (ar fi plesnit, dacă nu-şi arăta aprobarea, pentru faptele extatic-oribile ale ciorii!) – cioara aia “nouă” (îşi zise Ţăranul, în sinea lui cea plină de mulţumire grasă!), care-i degusta globii ochilor, pe amândoi, pe rând, ca pe nişte  trufandale:
-Hai, hai, mai cu nădejde, mai cu…! Vorbeşte mai clar, pe limba aia a ta, să-nţeleg ce spui tu, acolo, în clonţul ăla al tău frumos! Bravooo, aşa, aşa!
…Profesorul continua să se lamenteze, în faţa unei icoane care privea, acum, toată scena, mai curând derutată, decât cu durere, decât cu înţelegere.
-…Aşa, aşa! Aşa facem noi lucrurile, în Rusia, cu nădejde, bine temeliuite! – striga, ca de pe altă lume, Ţăranul, sub loviturile de clonţ, tot mai aprige, ale ciorii, care se apucase, acum, să-i ciugulească toată faţă, şi fruntea, şi gâtul… şi pieptul…
-…Când ai s-ajungi la inimă – spuse, cu sfătoşenie, Ţăranul cel orb -  să-mi dai de veste: am s-o încălzesc, inima asta a mea, special pentru tine – ai să vezi, he-hei, ai să vezi tu, frumoaso! – se gudura Ţăranul (fervent-promisiv, dar cu vocabular limitat de… ”condiţia de clasă”!), către cioară, cu toată fiinţa lui însângerată. Curgeau şiroaie de sânge, din toate părţile, pe tot corpul lui, pe toate straiele lui rupticoase - iar el se izmenea, slugarnic, într-una, către cioara aceea, provenită din hulub de la-nceput (de care hulub nici nu se sinchisise!), şi căreia îi zicea el, cu duioşie, “frumoaso”…:
-Dragi tovarăşi, noi ştim cum se munceşte… vom face totul cu ma-a-are chibzuinţă, cu ma-a-are chibzuinţă… şi va ieşi, totul, aşa de bine, că vă veţi mira până şi voi, veţi vedea, da-da, veţi vedea… he-hei!
…Profesorul, de atâtea controverse neexprimate, dar teribil de tensionate, câte se strânseseră în interiorul bătrânei biserici pângărite, se alungi, deodată, ca un şobolan (slab şi cenuşiu), care se întoarce în gaura lui, de frica mâţei puse pe rele. Se alungi, binişor, o luă, întâi, spre probă, în sus - de ziceai că-i, acuma, cât un ţâr… dar, apoi, Profesorul ajunse, treptat, şi mai subţire, cât un firicel de fum negru…şi se întoarse către catapeteasmă, pe orizontală.
Şi aşa, ca un firicel de fum negru, despărţit în două şuviţe egale, perfect egale! - Profesorul se strecură binişor, aproape şmechereşte, direct spre ochii icoanei… - …apoi, repede-repede, cu toată nădejdea, el şi trecu, fulgerător, prin hornurile ochilor icoanei (doi ochi rămaşi imenşi -  acum semănând cu două porţi de evadare părelnică, dintr-o foarte reală temniţă!).
…Şi Profesorul ieşi, astfel, proaspăt deghizat şi dedublat în firicele de fum – ieşi, fulgerător, prin zid, afară (nu ştia nimeni ce ar fi trebuit să însemne acest “afară”…), într-o “parte mistică”, pe care nimeni n-o cunoştea şi nici n-o mai cunoscuse, până la el, până la Profesorul cel neînfricat, “avântat” şi “eroic”… dar care “parte mistică”, credea el, îi va face bine la stomac, după spovedania lui cea îndelungă şi “cu cărţile pe faţă”…
…Bolboroseau (cele două jumătăţi strecurate ale Profesorului, acum nevăzute, trecute în “partea mistică”, în partea cealaltă…) cam aşa: “Nu se poate să fie vid… nu… nu se poate să aibă dreptate Vaniuşa, profesorul de Fizică! – nu se…” - …şi, dintr-odată, despre Profesorul Cel Dedublat Fumigen nici nu se mai aminti, măcar, în poveste - el dispăruse cu totul, acolo, “într-o anume parte” – şi nu se mai auziră, în aerul îmbâcsit al bisericii văruite, decât picurarea lacrimilor, reluate, cam mecanic, ale nedumeritei icoane, precum şi îmbărbătările, tot mai greţos de slugarnice, ale Ţăranului, către cioara tot mai lacomă, tot mai vorace - …transformată, acum, printr-o nouă schimbare a polilor magnetici şi electrici ai Fiinţei Revoluţionare, într-un vultur hoitar, care-l înghiţea pe Ţăran, acum, bucată cu bucată.
Foarte rapid, dispăru şi Ţăranul, din biserică. Şi din poveste, se-nţelege. Oare unde?                                                                            
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

MĂ IARTĂ – DOAMNĂ...
mă iartă – doamnă – când privesc spre neguri
şi uită iarna: voi pleca-n curând!
când Marţi leşină-n braţele lui Miercuri
înseamnă veşti – dar nu cobit de sfânt
 
m-au consolat în aer elfii stranii
mă-ndură la hotarul cu dragoni:
am ascultat – eu surdul – grav litanii
m-am înfrăţit cu-amurguri de eoni
 
mă iartă – doamnă – şi mă părăseşte
miracole se cern din Norduri crude
suntem mai singuri decât biete iude
 
nimic în soartă nu deosebeşte
...un inorog se smârcâie-n fereastră
dar i-am văzut de mult rotirea vastă...
 
ALTARUL DIN PĂDURE
altarul din pădurea de lumină
unde sărbătoresc iar muguri verzi
îşi cheamă cerbi la ruga bizantină
şi sui spre slavă până când te pierzi...
 
orice copac e sacerdot şi mire:
doar îngeri cântă viersul de iubire
arhangheli gravi – pe stânca de uimire
binecuvântă cer pământ şi fire
 
cununi de flori fulgeră zarzări iarăşi
cireşi sălbatici înroşesc frăţìi
lor li se prind în horă brazi tovarăşi
 
altarul este-un rai de simetrii
... Craiul Hristos binecuvântă visul
din cari se isc şi firile şi scrisul...
 
FOIŞOR DIN FOI DE MAI
foişor din foi de mai
fiecăruia îi dai
tot un alt cântec de nai!
 
te ascultă rai cu rai
te-nfierbântă la serai
şi se roagă crai de crai...
 
căi de noapte-n peruzea
orbii veseli mai c-ar sta
căci presimt lună şi stea -
scrie-ar Dumnezeu ce vrea!
 
venetic de-argint
înspre stele frânt -
logostele mint:
nu mai ai mormânt
ai nou jurământ
pe scara de cânt
pământ cu pământ
se suie la Sfânt!
 
NEGUSTORILOR DE ZOAIE ARTISTICE
zarafi ai vorbelor deşarte
strigoi ai bârfelor de noapte
toţi – fojgăind ca şobolanii
rozând la nimburi şi grijanii
 
curg zoaie negre de pe voi
linchiţi la ochi ce curg şuvoi
numiţi „artistic” ce se vinde -
artistu-i spânzurat de grinde...!
 
...eh – ceasul vostru a trecut
curând – vă veţi 'frăţi c-un Mut:
uitaţi c-aţi fost fără a fi
vă spulberaţi în zori de zi
 
voi – ucigaşi de duhuri vii
voi – ciocli de împărăţii
mereu urlaţi după câştig -
inimi chircite în covrig...
 
vindeţi pe Cristul din cuvânt
pe-un blid de bale şi pe-un vânt -
Îl răstigniţi pe-orice umbrelă:
Graalul vostru e-o pubelă
 
fiţi hărăziţi şi avântaţi
clădiri de moţuri la rahaţi
iar în cazan la draci  - somaţi
să fiţi sub burtă gâdilaţi
 
voi – negustori de impostură
guşteri viermoşi – putrezi de ură
voi – negustori şi sumbre iude
să vă-mbuibaţi cu broaşte ude
 
în foi de maică de intraţi
fiţi în gunoaie avortaţi...
plesniţi de-invidii şi venin
aşa vă fericiţi – Amin!
 
VICTORIOS E ZARZĂRUL ÎN FLOARE
victorios e zarzărul în floare
înfruntă nori coroana-i de zăpadă
când vezi Copac-Văpaie – nu se moare!
şomeri – Călăul cât şi a sa Pradă!
 
lumina lui răzbună umilinţe
oceane de dureri au fost uitate
e Clipa lui – supremă maiestate
şi s-a oprit tot ceasul de dorinţe
 
e Însuşi Crist în strai de sărbătoare
adeverind prin Sine moartea morţii -
şi de e vânt şi de va fi răcoare
 
au împietrit în adorare sorţii...
...acum tăcerea-i fulminant discurs
cenuşile din trupul orb s-au scurs...
 
ORDALII
de unde vii să-ntuneci lumea iară
smolită-albină în potir smolit?
se scurge-n glii crăiasa primăvară
prohod îi cântă vântul cel smintit
 
orbit şi cerul de slăvite-ospicii
în zdrenţe-mprăştie coroane şi făclii
lăstari uscatu-s-au sub mistice furìi
iar păsări sugrumate cad în vicii
 
de dincolo de toate – Vagabondul
ne scuipă între ochi cosmica-i greaţă:
ce nu I-am dăruit de dimineaţă?!
 
amurguri  - pretutindeni – îşi fac rondul...
...Divin Milos – setos de măreţie
a transformat o farsă-n tragedie...
 
VEŞNICĂ TOAMNA ARTISTULUI
ascultă cocorii din suflet cum pleacă
citeşte-le scrisul din cer şi arţari
nădejdea-n fântâni tot scade şi seacă
vezi umbra Lui Crist părăsind ochii mari
 
de frunze se umplu pridvoarele lumii
şi pulberi de stele sufocă alunii
agale-inorogul sleieşte pădurea
din munţi şi din brazi a rămas doar săcurea
 
migrează sublimul spre alte fruntarii
tu du-te cu toate şi nu-ţi uita larii:
blestemu-mi l-ascult cum vuieşte în peşteri
 
cum cad de pe case – pe rând – nouă meşteri...
...pârjolit de iubire – Manole Artist
cu zâmbet şi taină veghez Ametist!
 
FINAL
în viaţa-aceasta – năucit de juzi
nu mi-am lăsat nădejdi – nici remuşcări:
vandalii  - deghizaţi în ceasuri – cruzi
în abur m-au încins – jefuind scări
 
nu mi-e să plec – dar nici să stau nu-s vrednic
am istovit un stoc de răstigniri
eu nimănui nu fost-am sfeşnic...  sfetnic...
ci doar pocal cu sânge de jigniri
 
strâmb merit mi-am croit din umilinţe
din răni şi plâns – doar slove pentru carte
am decăzut din ploi şi din seminţe
 
nu cer lumină: tihna fie-mi parte
...cu-un văl acoperii sfânt chip de Dumnezeu:
încep să-mi murmur – epic -  scrisul meu...
 
REALISM
s-a luat vopseaua de pe viaţă – doamnă!
prefer rugina acră – auririi...
dar ce ştii tu de şatra fericirii
când nu eşti liberă nici pentru-o goană?
 
lipseşti din faţă-mi – tu – cu coasa roasă!
mi-e greaţă de atâta-emfază-a morţii!
ţi-o zic deschis: aproape-ai fi frumoasă
de n-ai tot zuruì zarul pe masă!
 
fii mai discretă – mai firească-n faptă
cosmică gaşcă de briganzi albaştri:
tot ce de-acuma de la voi m-aşteaptă
 
costă-un sughiţ şi vreo doi-trei piaştri...
...mori ieftin când îi dai sorţii la gioale
şi faci cu tifla cerurilor goale!
  
FLORI
nămeţi de flori
trec printre nori
săltând pământ
cu crezământ
şi fără spini
unde-s lumini:
sunt veci de Crist
Cel de-Ametist!
 
prin cer trec veşti
fulgi de poveşti:
cum Cel Înalt
suie învoalt
flori şi necaz
colo-n privaz
flori colilii
lebede vii
legând în psalmi
raiul de dalbi -
palat de sfinţi
grădini cuminţi...
 
viscol de flori
trezeşte-n zori
stea şi Voivod
pentru-un norod
abia scăpat
din scăpătat
 
mistice veri
verzi primăveri
şi constelaţii
magii de graţii:
 
meniţi în şoapte
focuri de noapte
pentru-un norod
scos din năvod
acum schilod:
Crist-Voievod
schimbă-umilinţi
în limbi de sfinţi
şi-atâtea patimi
şi-atâtea lacrimi
le ia-ntre palme
blestem să darme
şi le descântă
pentru o nuntă
pentru o rimă
de stea sublimă
între Crai şi Ştimă
 
le scoate-n vază
focuri de rază
apă în oază...
 
floare de colţ
te sui pe bolţi -
nu pierde plâns:
în necuprins
văzduhu-i nins!
 
sunt sfinte patimi
şi-o stea de lacrimi –
foc de vestire
şi mântuire…
zori vii – zurlii - zarzări candrii
cireşi trimişi-de-mpărăţii
petale de privighetori
voi - leagăne de vestitori:
scrieţi pe cer o elegie -
precum a fost – să nu mai fie!
 
miracol – flori de liliac
veniţi la nunta cea din veac
şi ardeţi focuri de-ametist
pentru un neam şi vechi şi trist...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SONETLU-A LICHIILJEI DI MALÃMÃ
...Oaminji eara –atumtsea – tu erã puh
Azboir di yis – di zbor cu Sãmtul Duh ...
Sh-zurleatsa nu-aurlã tu irnjii
Di ponuri nu da cà lipseashti s-hibã yii ...
 
Creashtitli dishcljidea cu merlji deadun
Shi bana tu loc di-arugã lã u spun
Tu pãhniea-a tserlui furtats s-fãtsea
Chetsarli-n bãserits cãnta shi iurtusea ...
 
Vigljea Hristolu cu oaminji la zaifeti
Dit agrãshturi stealili lã ura ti gaireti
Sh-cheatrafiljlji – riganji shi vãsiloanji
 
Crishtea pit agãrli birichitloanji ...
... Iu-i pirmiflu – ghurdanea ti ciudii?
u-nğrãpsirã itsrãlji – shi-i „zurleadzã yii“ ...
 
SONETLU-A MEÙ
Dipriunã bãnedz tu-unã ãnyeari
Zodiili ãnji es tu pàlnji – ca bishits:
Tsi-i ti voi cavrac shi dureari
La io-i halat dit steali – ca di biligits.
 
A tãtserlor sirini lã daù numã mini
Dzadzlji sh-fac cuiburi tu tãtsearea-a meauùã
Arterili-a videalãljei stringu struni
Pi frãmtea-a capitlor arsi-n Crin shi Neauùã.
 
Escu patrida-a asãmtsariljei
Escu nishtearea dit arãeatsã:
Voi li tãljeats iatsãli-a ducheariljei –
 
Escu liturghiea-atsea ti buneatsã
... Nu vã ved: escu Orbu – sirin shi sãmtu
Bileam sh-ma multu – hiù Unlu Zbor plãmtu.
 
LJ-DISCULTSAI IERNJILJI TUTS...
Lj-discultsai iernjilji tuts – di ni-apustuseari
Altu-nvets lã ded, ehei, bolluchi-ahãntã:
Di tora ti daima sh-mash ti shideari
Sh-deapoa dintsãlji tu nimureari sh-plãntã.
 
Va s-hearbã ti cãrliseari universlu.
Aushlji dzadz va shi-arucã – scheleti.
Di tora-nclo altã turlii-a-l duc verslu
Cãt sã-nveascã dumnidzadzlji tu cupleti.
 
Anda-a s-vãzeascã fãr di carni tihea
Pricea-a iernjilor va mi mãtreascã mini:
Shunitsã dit soni – va s-hibã sãhãrichea:
 
'L-fatsi mãshcãturã duhlu-avdzãt di cãni ...
... Pulbiri s-fac shi sãmtsãlji shi guleatslji:
Va s-facã riganji iernjilji – ti litanii psaltsãlji ...
traducere după Adrian Botez de Dina Cuvata (Scopje – Macedonia)

SIAMEZI ÎN IUBIRE
Ia-mi inima în dinți
Din sângele iubirii,
Fluturii tresaltă
Pe-aripa amintirii.
 
Suntem o contopire
De raze printre flori,
O dulce ciocolată
Sărutului din zori.
 
Ne mângâie romantic
Semnele trupeşti
Atât cât râul vieții
Ne poartă în poveşti.
 
Ia-mi inima în dinți,
Suntem doi siamezi
În constelații unde
Doar tu ştii să visezi!
 
TOTUL COBOARĂ, NIMIC NU MAI URCĂ
Două bețe solare poartă mantaua
Printre sălcii cu palide frunze,
Valurile mării răvăşite-s de vânt,
In inima mea foşnesc buburuze.
 
Un biet univers adoarme în palma
Viorii ce cântă-n tristețe,
Porumbeii pe-o creangă de umbră
Dansează cu frunțile crețe.
 
Un leu desenat frumos pe-un sărut
Priveşte ştrengar cum sângele sui
În cupa speranței anume căzută
În cleştele straşnic al fălcilor lui.
 
Pe-obraz mă mângâie complice
Patina suavă ce râmă de-a sila
Şi-mi face pat veşnic sub flori
Să dăinui în vise de-arome idila.
 
Bețele mele se frâng în tăcere,
Lacrimi fierbinți în piept se usucă,
Marea înghite arcuşul viorii,
Totul coboară, nimic nu mai urcă!
 
ÎN MINE, CA ROMÂN, ISTORIA E STRÂMBĂ
În mine, ca român, istoria e strâmbă,
Prin inima-i sunt garduri de noroi,
Adevărul stă în crucea sfântă
Dar şi ea, Doamne, a uitat de noi.
 
Privirea mi-e arsă de durere,
Nici un lucru nu-i la locul lui,
Zăpada are urme-adânci de sânge,
Pete flori, de-a lungul Prutului.
 
Ne-am îmbrăcat păcatul peste suflet
Şi adevăr am spulberat în hău,
Trec timpi înalți întru falsificare
Că nimic din casă nu-i al meu.
 
Vin hapsânii să ne mute steagul
Cetății printre morți şi printre vii,
Pâinea să ne-o fure de pe masă,
Să lase-n urmă pulberi şi orgii.
 
Unde merge clipa întristării,
Drumurile toate unde duc?
Peste noi vin clipe alarmante,
Pe care pantă-a viții s-o apuc?
 
Chiar oglinda țării este strâmbă,
Am trupul răstignit în două zări,
Am ochii cu broboane de-ntuneric
Din adânc de furtunoase mări.
 
În mine totu-i doar o strâmbătate –
Nimic nu va rămâne mult aşa,
Vom întrupa trecutul într-o pâine
În miezul cărei creşte țara mea
 
Rotundă şi gustoasă peste timp,
Vom învinge din rărunchi hapsânii
De ne-or linge rănile, durerea
Când supuşi la lună latră câinii.
 
În mine, ca român, totul e sfânt:
Linişte, belşug, îndestulare
Şi mult mai mult  în cer cu sârg
Pun porumbeii vieții ca să zboare!
 
URARE
Aş  vrea să vă-ntâlnesc un veac de ani,
Cu bunătate sufletească şi mulți bani,
Cu lumină-n suflet pentru pomenire,
Cu urarea mea de veşnică-mplinire,
Cu mese-mbelşugate, cu tot ce vă doriți.
Viața v-aparține. Vă-ndemn să o iubiți!
 
GALAXIA LEBEDELOR NEGRE
Cerul fulgeră, se acordează-n vară
Cu inima dorului pe-arcuş de vioară,
Brațele tale în galaxii de vers unduite
Lasă lebedele în doi pescuite.
 
În parfumul de-arome respiră uşor
Ordinea zborului înşirat în iubire şi dor,
Stau la pândă, ocolesc înaltul păcat,
M-ascund lângă tine noaptea în pat.
 
Mesajul gâtului tău de lebădă mă-mbie
Să intru-n galaxia-ți de vis şi poezie,
Să-mi iau povară zborul şi iubirea,
Să nu cedez sclipirii de-a umbla aiurea.
 
Nectarul vieții creşte fericirea pură,
Floarea de colț plantată-n bătătură,
Slovă de credință în cântări integre
În galaxia unde albim lebede negre!
 
CU INIMA CÂT DOI CĂRBUNI…
Cu inima cât doi cărbuni
Aprinşi noaptea în vatră
Aştept frumos să înfloreşti
În brațul meu, la poartă.
 
Zvâcnesc aievea căutări,
Petale lungi de dor,
Timpu-i tunelul ne-ncetat
Cu îngeri în amor.
 
Aştept la sânu-ți să revin
Cu pale de parfum
Unde speranțele devin
Poteci de nea şi fum.
 
În cer o stea e  în  pripas,
Zideşte o scânteie,
În care visele îmi scald
În ochii tăi, femeie!
 
Cu inima cât doi cărbuni
Aprinşi noaptea în vatră,
Aştept şi-adorm în amintiri
Cu tine-n sân, la poartă!
 
SĂ ŞTII C-AM FOST ŞI-OI REVENI…
Noaptea bună între flori
S-a culcat. Visează.
Îngerii sub gene-adânci
Zboară.  Se distrează.
Trec clipe în ticăit
Prin ceasuri abisale,
Sângele măsoară-n gând
Plăcerile carnale.
 
Un trandafir şi alte flori
Mângâie visul lin,
O lacrimă aş vrea să fiu
În ochiul tău senin.
 
Să-ngenunchez într-un sărut
La gura-ți cu petale,
Apoi să zbor în ceru-nalt
Cu dorurile tale.
 
De m-ai privi în răsărit
Prin geana ta zglobie,
Să ştii c-am fost şi-oi reveni
La tine, poezie!
 
NICIODATĂ NU-I TÂRZIU
Niciodată nu-i târziu să-mi fii aripă în zbor,
Să-mi fii clipă în clepsidra de rubin,
Să-mi fii cuibul meu de dor
Unde demn să ne iubim.
 
Niciodată nu-i târziu visele să le hrănim
Cu imagini printre ceruri asamblate,
Printre gânduri să doinim
În cuvinte fermecate.
 
Niciodată nu-i târziu să fim rază în sărut
Foşnitoare pe o fantă de  lumină
Semănată-n ochi căzut
Într-o ardere divină.
 
Niciodată nu-i târziu visători ca să vibrăm
În dorințe înfrunzite adunate în zidiri,
Până când pe flori crestăm
Inima cu amintiri!
 
VISUL CREŞTE ODATĂ CU NOI
Vântul sapă prin nea ca o javră,
Dâră de sânge scursă-n pământ,
Miroase a fum peste iarnă,
Gerul se ascunde-n cuvânt.
 
Tremur în speranța de veghe,
Sufletul se face cruce în deal,
Aleargă spre tine în noapte
Un fluture cu trupul de cal.
 
Tu râzi într-o floare din geam,
Luna atârnă în coşul de fum,
O mână se-ntinde s-o fure,
Visul meu o sparge în drum.
 
Bucăți, cum e trenul,  se-ntind
Pe calea aşteptării finale,
Intru în casă şi tu îmi arăți
Rotundul din lună în poale.
 
Lasă visul pe umeri, mi-ai zis,
Destinul e rece-n zăpadă,
În pleoapa somnului meu
Învârți a timpului roată.
 
Vântul sapă adânc şi grăbit,
Eu construiesc focul în doi,
O fi sau n-o fi paradisul –
Visul creşte odată cu noi!
 
AEROPORTUL CU ARIPI DE GÂNDURI
Cu aripi de lumină gândurile vin
Pe aeroportul de jar al mântuirii,
Aeroportul are aripi fără margini şi
Printre semne caut zâmbetul iubirii.
 
Sufletul rece îmi este chemat
Pe-o bancă de palme-nflorite,
Unde nisipul din oase supuse
Pun cerul pe drumuri albite.
 
Privesc infinitul prin umerii lui,
Ploile vin cu flori descântate,
Le aşez în vaza anotimpului
În care dornic îngerii sug lapte.
 
Mi-i teamă că aeroportul cândva
Îşi va închide comanda semnal,
Atunci grămezi de gând şlefuite
Fără lumină vor trece-n banal.
Marin Moscu (Ploscuțeni - Vrancea)

ASEARĂ
Ți-am gustat buzele.
Aveau aromă de vin vechi,
dulceag și tandru.
 
Ți-am simțit mâinile.
Aveau atingeri moi,
neastâmpărate.
 
Ți-am simțit gândurile.
Aveau dorința albastră din ochi,
dorul pătimaș de dragoste,
nebunia tainică a iubirii.
 
HOȚIE
Știi ce ți-aș face ție, timp ingrat ?
Ți-aș fura clipe cât muntele de mari !
Să le înnod, să le înlănțui,
să mi le-adaug vieții,
să le transform în zâmbet,
în culoare, în parfum ...
Și-apoi aș ascunde veșnicia
în vremelnica lor statornicie.
 
PLIMBARE
În nopțile simfonicei mele singurătăți
stelele rămân pustii și reci,
iar frânturi de cântece
se aud pe malurile pline de umbre,
ale sufletului meu...
Mă plimb prin gândurile mele
și am doar o dorință halucinantă:
să adorm și apoi, peste anotimpuri,
să mă trezesc în lumină.
 
DACĂ
Dacă timpul ar putea fi asemuit cu munții,
i-aș vrea cât mai înalți și semeți...
Dacă ar putea fi asemuit cu oceanele,
pământul ar trebui să fie acoperit de ape...
Dacă ar fi asemănat cu dragostea mea pentru tine,
nu ar avea loc în univers.
Dar timpul e tăcut…
Nu e nici munte,
nici mare,
nici dragoste.
E doar el.
 
Tace trecând...
Trece tăcând...
 
VISUL TĂU
Ai început călătoria
fugind să prinzi curcubeul.
Ai străbătut dealuri,
ai alergat câmpii,
ai respirat norii,
ai zburat lin peste
pământuri aburinde în zori.
 
Ai început călătoria
visând să prinzi curcubeul.
Ai pășit calm prin porți
de păduri ferecate,
ai străbătut munți
învăluiți de miracolul vieții.
 
Ai început călătoria
purtat de aceleași culori,
atras de același vis,
liniștindu-te târziu,
în lumina portocalie a lunii.
Daniela Elena Crişan (Mediaș - Sibiu)

ÎMBRĂŢIŞAT CU VISUL
Intr-o tăcere smulsă din singurătate,
adusă pe cursul impropriu al aşteptării
am descoperit împreună mecanismele de reglare ale voinţei
şi am pornit mai departe pe drumul care ne cuprinde
pe fiecare cu dorinţele lui,
cu căutările lui,
până la orizontul acela aşezat pe coloane
fără porţi de intrare
unde am uitat de dragoste şi supunere,
am intrat unul într-altul cu gânduri cu tot,
de nu mă mai poţi distinge
şi nu te pot iubi decât simţindu-mă
îmbrăţişat cu visul.
 
DESCHIDE FEREASTRA CUVINTELOR
În zilele cu toamna sub cap
fructul sânilor ei cum pepenele galben
împarte arome coapte de singurătate,
Pune candoarea-n lumina gândului
şi muscă cu dinţii din carnea mea absentă,
topeşte cerul pe arcul orizontului mirat
într-un imperiu de nuanţe şi fluturi.
Deschide fereastra cuvintelor,
să intre steaua ielelor dansatoare
cu colţurile înfipte-n apa râului
spre care, ierburi cu degetele pe clape
dirijează greierii pe potecile lunii.
Gleznele tale subţiri cu miros de flori de câmp
îmi lasă dorinţa s-alerge spre dimineţile libertăţii
unde păsările se-ntrec în cântec
şi soarele apare de după păduri galben şi înfumurat.
Nici nu mă mir cum clipele se sparg în aburi de rouă
iar izvoarele şipotind îmi fac cu mâna.
dintr-o copilărie verde şi ireală.
 
FRUCTUL TĂU SĂLBATIC
Fructul tău sălbatic atât de ispititor
are dulcele miez roşu.
Umple tăcerea pădurii de aromă.
Cu dragostea formelor diafane
trupul meu îşi stinge foamea cum lupul
cu mielul alb.
Soare aşază pe ochii verzi şi oglindă,
de întunericul se destrăma singur.
Dimineţi transparente ca sticla
deschid orizonturi de uimire.
 
MĂ ROG PENTRU TINE
Sub plapuma păcatului
nu mă sfiesc să-l recunosc de la început
fiindcă de la început este
ca un semn de întrebare fără răspuns.
Spune-ţi ce să fac
cum să mă rog mai eficient,
să fiu iertatat de tot ce n-am făcut ori am făcut
cu păcat dobândit.
Privesc pe geamul recunoştiinţei
cu sufletul viu
ca un călugăr din chilia întunecoasă
unde numai lumina dumnezeiască pătrunde.
Mă rog pentru tine neamul meu
mai sărac decât mine,
mai oropsit decât mine
pentru ieşirea la lumină
şi izbăvirea de trădători şi împilatori
pentru pacea şi bucuria sufletului
care te înalţă prin veac
împlinit
cum a mai făcut-o.
 
MAI TRISTE CA OAMENII
În ofilitele clipe ale brumelor târzii
când frigul în creştere capătă trup
grădinile plâng,
mai triste ca oamenii.
Gustă-i, de vrei, fructele coapte
strânge-i în palme coapsele.
Pune-i pe gură dulcele sărut, ispita durerii.
Galbenă frunza cade pe jos,
acoperă cu foşnet pământul,
cine poate să-i muşte din rod
mai roditoare ca ea devine.
 
AURORA BOREALĂ
În albele nopţi ale aurorei boreale
în care lumina capătă chip,
se subţiază somnul,
colorat de vântul solar.
Ascultă-i atent sunetele
priveşte jocurile cortinei strălucitoare.
Lasă-i iubirii rodul norocului şi creşte.
Aburul viu se ridică,
cu mişcări de scrumbii.
Cât de mult poţi s-o cuprinzi,
când apare magica-i desfăşurare?
 
NASC FURORI PRIN TRUPUL EI
Alunecă pe obraji, adieri de vânt.
Flutură ritmic într-un murmur de frunze
mai foşnitoare ca visul.
Învăluie-n ispită inima dorinţei
dorul iubirii.
Nasc furori prin trupul ei.
Simt cum singurătatea se stinge, cum face cenuşă.
Topeşte cuvintele îngheţate, florile gerului
se desenează pe geamul brurat al ferestrei.
Creează în interior ambianţa
starea ce o cuprinde.
Când vântul se-aşază-n tăcere, se trezesc păsările.
Dimineaţa prinsă-n dungă
filtrează lumina printr-un ţesut nevăzut.
 
VISARE ÎNTR-O ZI DE VARĂ
Ploile mărunte îşi sterg fruntea de nori,
straturi de ceaţă se ridică pe coridoarele cerului,
neliniştite formele de relief se ţin strâns de mâini.
O muselină fină îmbracă orizontul dinamic
şi se desfăşoară peste umerii goi ai munţilor,
pădurile coboară odată cu apele învolburate
pe văi până-n spinarea dealurilor spre câmpiile de praf ale tăcerii.
Se umplu de visare pleoapele de rouă ale dimineţilor
unde păsările, cântăreţi profesionişti exersează de zor
în mirabilul cor condus de privighetori şi ciocârlii.
Luna mai în trăsuri de flori trece pe drumuri,
topeşte-n urmă miros ameţitor de liliac şi mărgăritar,
lumina, o regină ivită din cochilia soarelui
sărută pămăntul pe buzele uscate şi negre
şi lasă fluturii să-şi serbeze singura zi
în care-l prind sub aripi, aburi de ierburi.
În inimi dorul mângâierii gleznelor subţiri
se-aprinde în atomii de dragoste ai sângelui
şi muşcă din carnea moale a dorinţei,
o dizolvă în libertatea simplă a cuvintelor
odată cu întemeierea unui imperiu-n amiază.
Se face seară-n suflet şi crepuscul în priviri,
în stepa somnului freamătă caii vântului,
mantia întunericului mă acoperă de ploi
şi-mi spală lanurile cu emoţii de iubire.
 
ÎNTRE MINE ŞI TINE
Între mine şi tine ceva-i fabulos,
un aer de iubire cu o fluturare de aripi,
între noi doi idoli nu sunt doar fărâme de suflet
şi o lumină difuză cu raze-n nervuri
ca pe merele coapte.
În gânduri îmi plouă mărunt cu elegii,
nu pot să-mi aleg cuvintele, sâmburi
în numele pietrelor care se tocesc
în morile care macină grăunţele soarelui.
Între mine şi gândurile zilnice eşti tu,
cea ruptă din mine ca un fruct
care dă naştere seminţelor viitoare
ce-i fură seva pământului şi o înalţă
prin sângele existenţei până la inimă.
Între mine şiu tine copiii noştri
şi visele lor galbene ca o gutuie
în ferestrele viitorului,
în care ochii-mi trăiesc imaginaţia
formelor miraculos de concrete
pe care le îmbrăţişez ca pe un dans
ce ard în simbolurile dragostei sacre,
sunt păsări măiastre.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

O VIZITĂ ÎN BIBLIOTECA ORAŞULUI
Într-o zi de vară, am plecat cu tata la plimbare. Îmi spusese că trebuie să discute cu câteva persoane pe care eu nu le cunoşteam. Mă bucuram ori de câte ori mergeam cu tata prin locuri în care nu mai fusesem.
Am ajuns în centrul oraşului. Ne apropiem de o uşă care nu îmi spune nimic. Tata o deschide şi spune:
- Bună ziua! Am sosit!
Între timp, intru şi eu. O doamnă vine în întâmpinarea noastră.
- Bună ziua, domnule Grad! Vă aşteptam.
- Ea e Mioara, fiica mea.
- În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a treia.
- Îţi place să citeşti?
- Foarte mult. Avem multe cărţi şi a casă… Nu atât de multe ca aici.
Tata asistă la dialogul meu cu doamna. Îmi spune:
- Dacă vrei, poţi să te uiţi la cărţi. Noi avem de discutat.
Privesc în jur. Camera, nu prea mare, cam cât clasa noastră, are cărţi pe rafturi. Unele sunt pe lângă pereţi. Pe mijlocul sălii erau câteva rafturi pe care cărţile erau aranjate frumos.
Am trecut cu grijă printre rafturi. Nu vedeam decât culori, cărţi mai subţiri,mai voluminoase… Biblioteca era mult mai mare decât cea de la şcoală în care fusesem de câteva ori.
- Uite, aici e raftul cu cărţi pentru copii, spune bibliotecara. Te descurci.
- Mulţumesc!
Iau cărţile de la dreapta spre stânga. Le răsfoiesc, le aşez la loc. Nu mi se „prind de mână”. În final, găsesc două cărţi pe care aş fi vrut să le citesc. Privesc spre uşă, acolo unde tata vorbea cu doamna. Observ că mă vede.
- Ai găsit ceva?
- Aş vrea să citesc cărţile astea. Le pot împrumuta?
- Mioara, vino să facem o fişă! La şcoală ai fişă de cititor?
- Am, dar nu prea am împrumutat cărţi. V-am spus că citesc din biblioteca noastră. De obicei, tata îmi cumpără cărţile care îmi plac.
- Am înţeles. Cărţile astea sunt mai vechi. De aceea nu le ai.
În timp ce doamna îmi completa fişa, tata s-a oprit la un raft cu cărţi de economie. N-am mai rămas în bibliotecă decât să promit că returnez cărţile în cel mult o săptămână. Am vrut să întreb dacă pot să vin cu colegele mele, dar am renunţat. Bănuiam că s-a făcut o excepţie. Eram fata tatii! 
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)
 
ATITUDINI
MIRACOLUL ALBANEZ
Da, micuța Albanie (aproximativ egală, ca suprafață și populație, cu 4-5 județe românești), țara mereu luată în tărbacă de făcătorii anecdotelor în ceea ce privește potențialul său militar, de parcă spiritul belicos și înzestrarea militară ar contribui cu ceva la bunăstarea reală a unui popor, când e vizibil pentru oricine că lucrurile stau taman pe dos, Albania, prin urmare, a ajuns să uimească lumea prin progresele economice înregistrate, care progrese nu sunt obișnuitele minciuni statistice de pe alte meleaguri, ci se evidențiază palpabil în formidabilul spor al prosperității: Dacă în anii nouăzeci (adică după înmormântarea bolșevismului), venitul albanezului era de numai 200 de dolari, astăzi el a ajuns la peste 7000 de dolari americani pe cap de locuitor!
Așa ceva, comparabil doar cu avântul nipon al anilor șaptezeci și peste puterea de înțelegere a atotștiutorilor economiști planetari, a îndemnat celebra revistă Forbes (știți dumneavoastră, aia care de circa 100 de ani face clasamente cu putregaiurile, pardon, cu oamenii putrezi de bogați) să-l invite pe Sali Berisha, premierul albanez, la sediul ei din New-York, ca să dezvăluie contabililor și laureaților Premiului Nobel rețeta acestui veritabil miracol economic, într-o lume în care cam toate economiile naționale sunt gata-gata să-și dea duhul.
Iar premierul albanez n-a vorbit de lucruri și formule magice, ci de lucruri simple și de pârghii economico-legislative aflate la îndemâna tuturor cârmuitorilor cu adevărat înțelepți și devotați concetățenilor, dar care sunt sistematic neluate în seamă de conducătorii ticăloșiți și/sau neinspirați.
Căci minunea națională rezultă cu necesitate din voința de mai bine a cârmuitorilor onești și pricepuți, care conștientizează că răul și apatia din deprinderile semenilor pot fi învinse doar prin aplicarea cu fermitate a unor legi simple, clare și cu adevărat generatoare de belșug.
În esență, toată politica economică a Albaniei postcomuniste se cheamă Lărgirea bazei de impozitare prin reducerea simțitoare a sistemului de taxe și impozite, și ea se concretizează în următoarele:
1) Restrângerea tuturor taxelor și contribuțiilor populației la una singură, a cărei pondere este de 10%;
2) Spre deosebire de România, unde la o leafă de 1000 lei statul percepe aproximativ 70%, în Albania impozitul pe salar este de numai 15%, fapt care contribuie decisiv la dinamizarea activității economice și la semnificativa diminuare a muncii la negru;
3)Dacă potrivit noului Cod Fiscal, de la 1 ianuarie 2016 Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) din România s-a redus de la 24% (limita maximă admisă în Uniunea Europeană este de 25%) la 20%, în Albania ea este doar de 10%.
La toate astea se mai adaugă reala independență a sistemului juridic albanez (la noi justiția este controlată/dirijată de Parlament, prim ministru și președinte), precum și rezolvarea cu succes a problemei proprietății, dar mai ales faptul că Albania nu este la cheremul Fondului Monetar Internațional (FMI), această garantată calamitate economico-financiară pentru absolut toate țările care-i intră în gheare.
Nu-i de neglijat nici avantajul (da, avantajul, după cum se prezintă lucrurile în România) că, deși intrată în NATO de la 1 aprilie 2009, Albania încă nu face parte din Uniunea Europeană. Și încă ceva. Cu certitudine că Albania are corupții ei, dar nu de rangul și nerușinarea celor din România!
George Petrovai (Sighetu Marmației)

ÎN CE MĂSURĂ CULTELE DIN ROMÂNIA SUNT
„CROITORI DE PÂINE” PENTRU SUFERINZI ŞI NEVOIAŞI?
Cele 18 confesiuni recunoscute prin lege în România dețin 27.384 de lăcașuri de cult (având în vedere că România zilelor noastre are cel mult 17 milioane de locuitori, înseamnă că în medie revin unei biserici circa 600 de credincioși), din care 8413 au fost construite după anul 1989 (la 31 decembrie 2015 erau în construcție 1578) și că prin drastica reducere a instituțiilor de învățământ (școli, creșe, grădinițe) aflate în proprietate publică (în anul 1990 erau 28.000, în 2015 doar 6422), s-a ajuns la îngrijorătorul raport de o școală la peste patru biserici!
Și situația nici vorbă să se schimbe în sensul reducerii acestui anormal decalaj, ci dimpotrivă. Din următoarele motive:
1. Populația României este în lentă dar continuă scădere, iar prin aceasta în progresivă îmbătrânire, din cauza masivului exod (cel mai mare exod din istoria românilor), dar mai ales din cauza criminalei legi a avorturilor (peste 20 de milioane de vieți intrauterine retezate în doar un sfert de veac). Iar acest catastrofal trend negativ  pentru națiune și viitorul României, va duce cu necesitate la închiderea de noi școli. De unde inerentele și gravele probleme sociale privind schimbul de generații, locurile de muncă pentru tot mai mulți dascăli, fondul de pensii etc.
2. Competiția (sic!) dintre culte (penticostalii, de pildă, au o biserică la doar 122 de credincioși, reformații una la 444, iar ortodocșii una la 1000 de oameni), dar mai ales nevoia stringentă de locuri de muncă, pentru necontenita producție de preoți și pastori, va menține și de-acuma înainte, pentru un timp imposibil de precizat, actualul ritm de construire a bisericilor. Și asta deoarece, spre deosebire de categoriile socio-profesionale care resimt din plin dezastrul din economie și societate (bunăoară cadrele didactice preuniversitare sau inginerii), oamenii bisericilor încă n-au a se teme de disponibilizări, șomaj și trai pe sponci. Apropo, ați întâlnit în România postdecembristă slujitori ai altarului fără vilă și mașină, dar nu orice rablă, respectiv ajunși la limita supraviețuirii după isprăvirea ajutorului de șomaj, cam așa cum se întâmplă foarte des în celelalte categorii profesionale, cu excepția medicilor de mâna-ntâi, sector în care România – din pricina salarizării și a condițiilor de muncă – se va confrunta permanent cu deficit de personal? Nu există așa ceva, pentru că dacă după absolvirea studiilor preotul sau pastorul nu izbutește nici cu bani și cu relații să pună gheara pe o parohie, el nu intră în panică și nu se gândește să-și ia lumea în cap, ci ochește într-un oraș o parohie mai măricică, rupe din ea o parte (asta se cheamă marcare de teritoriu), iar cu banii credincioșilor atrași pune piatra de temelie a viitorului lăcaș, concomitant cu cea a vilei sale, și gata locul de muncă!...
La toate astea se adaugă marea lăcomie și sistematica necinste la care se pretează majoritatea preoților și pastorilor. Fiind salariat al statului, pentru serviciile religioase prestate (nunți, botezuri, înmormântări, sfeștanii etc.) corect ar fi ca ori el, ori mai degrabă un membru însoțitor al Consiliului parohial să taie chitanță. Că altminteri, adică întinzând mâna verde după leafă și cu cea uscată nedând nimic la nimeni din consistentele sume încasate pentru serviciile efectuate, face dovada că-i iubitor de arginți (cum se împacă așa ceva cu porunca biblică să nu adunăm averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții?!) și că Biserica pe ansamblu s-a constituit într-un sfidător organism suprastatal, mai bine spus într-un înfloritor și onctuos stat în stat.
În aceste condiții, pe cine mai poate să mire anemica implicare a cultelor, mai cu seamă a puzderiei de biserici ortodoxe (se are în vedere faptul că BOR este un mare latifundiar!), în vasta acțiune de oblojire a rănilor sociale provocate de dezorganizarea familiilor, de nemeritata sărăcie generalizată și de diversitatea suferințelor (România deține locuri fruntașe la afecțiuni precum cancerul și diabetul).
Este adevărat că la penticostali sau adventiști, de exemplu, culte la care se practică zeciuiala, există o notabilă întrajutorare în interiorul congregației și că prin intermediul Bisericii Greco-Catolice, cu ajutoare primite din afară (prioritar din Italia) în tot Ardealul s-au înființat nenumărate așezăminte (putem să le spunem pensioane), de regulă pentru fetele cu o stare social-materială precară. Dar și aici ajutorarea privește problematica socială din interiorul comunității, căci scopul ei subiacent este acela de-a sprijini confesiunea pe ansamblul ei.
Tocmai de aceea mi-a făcut o deosebită plăcere să aflu la sediul Organizației Caritas din Sighetu Marmației, mai exact la sediul Centrului pentru Îngrijire la Domiciliu (CID)  Sf. Carol, o organizație patronată de Biserica Romano-Catolică, cum că în pofida greutăților financiare cu care se confruntă (este verificată la sânge de trimișii Guvernului, de la care nu primește nici măcar un sfanț!), angajații ei, prin asistenți și îngrijitori la domiciliu calificați (au o vechime în meserie de circa 15 ani), se dedică tuturor suferinzilor, indiferent de vârstă, sex, rasă și religie, că serviciile sunt gratuite pentru persoanele complet lipsite de venituri și că pentru îndeplinirea exemplară a sarcinilor (da, exemplară, căci pretutindeni în incinta sediului – club, birouri, toalete, curte etc., am văzut ordine și curățenie), mâna de angajați este copios ajutată de voluntari.
Vasăzică se poate și așa ceva acolo unde se dorește…
                George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DEZVOLTAREA ŞI DIVERSIFICAREA CERŞETORIEI ÎN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ
România n-a devenit faimoasă numai prin suita ei de paradoxuri postdecembriste (singura țară creștină ce și-a asasinat conducătorul bolșevic în ziua de Crăciun, acuzat fiind acesta de genocid economic, deși în Decembrie 1989 România era acceptabil industrializată, fără datorii externe și avea de încasat creanțe de ordinul miliardelor de dolari; țară încă bogată și cu tot mai mulți cetățeni ajunși pe culmile disperării; țară care ar putea hrăni cam 100 de milioane de guri, dar care-și lasă pământul în paragină ca să împrumute bani din care cumpără de la sforarii internaționali circa 70% din alimentele intens chimizate ce ajung pe mesele românilor etc.), ci și prin alte multe aspecte ce-i conferă un inconfundabil iz balcanic: gunoaie pretutindeni, dar mai ales lângă coșuri și tomberoane, străzi înguste și prost întreținute, dar pe care se poate vedea cea mai mare densitate de mașini luxoase din această parte a Europei, orașe luate cu asalt de autoturismele parcate pe unde se nimerește, de regulă pe trotuarele tot mai nesigure și stresante pentru pietoni, haite de câini vagabonzi și, desigur, nelipsiții cerșetori.
Nu știu cum este în alte localități (bănuiesc că pe tot cuprinsul țării stăm excelent la acest capitol), dar în Sighetu Marmației numărul cerșetorilor, parcă în creștere de la o zi la alta, se ia la întrecere cu cel al localurilor (numai bunul Dumnezeu știe câte sunt!), al farmaciilor în necontenită expansiune (într-un sfert de veac numărul lor a crescut de circa 20 de ori), al cabinetelor medicale, avocățești și notariale, al lăcașurilor de diverse confesiuni (cineva susține pe internet că cei 38.000 de sigheteni au la dispoziție peste o sută de biserici și case de rugăciune!) și al puzderiei de magazine mici și mari (gen supermarket – trei unul lângă altul taman în centrul sufocant al urbei).
Iar de ai curajul să ieși pe stradă, făcând obligatoriul slalom printre biciclete, cărucioare și mașini (unele cățărate cu totul pe trotuare, altele doar parțial), îndată ești luat în primire de feluriți cerșetori: ba de pirande tinere și cu câte un mucos în brațe, care se agață de tine mai ceva ca scaiul de oaie, ba de cutremurătorul cor al infirmilor tineri și bătrâni (orbi, paralitici, ciungi, ologi), fie târându-se pe jos ca niște uriași crabi ai nefericirii umane și implorând la nesfârșit mila trecătorilor, fie așezați în fața bisericilor, locuri predilecte pentru cerșit, în chip de icoane vii ale deznădejdii – cu brațele întinse după un bănuț și cu melopeea vocilor tânguitoare.
Nu mai vorbesc de aleea care duce la Piața centrală de alimente a orașului, unde ai de-a face atât cu cerșetorii sedentari și în mișcare, cât și cu vânzătorii de țigări, de la care cumpără până și polițiștii, adică vajnicii apărători ai graniței Uniunii Europene și ai legislației românești...
N.B. Sunt și alte forme de cerșetorie în plină zi și la vedere: ajutoarele sociale dobândite de persoane neîndreptățite la așa ceva, banii smulși naivilor de indivizii ce le toarnă povești despre bolnavi incurabili, călugări și călugărițe care fac o concurență neloială cerșetorilor de meserie...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CARE VA FI STATUTUL SFINŢILOR ÎNTR-O LUME AFLATĂ ÎN PLIN PROCES DE DECREŞTINARE?
Luându-ne după formă, respectiv după ritmul în care se construiesc lăcașurile de cult (cele 18 confesiuni dețin 27.384 de biserici, din care 8413 au apărut după Decembriadă, 1578 fiind în construcție la 31 decembrie 2015), noi, românii postdecembriști, am fi tentați să credem că n-avem motive să ne temem de catastrofalul proces al decreștinării, el deocamdată făcându-și de cap doar pe meleagurile apusene, motiv pentru care papa Francisc caută cu înfrigurare șocante formule de adaptare a catolicismului (viitori cardinali din rândul femeilor, credincioși homosexuali etc.) la profundele și ireversibilele schimbări moral-spirituale ale enoriașilor. Dar nici liniștit nu poți fi când ai în fața ochilor minții următorul triptic:
1) Invazia, practic îngenuncherea Europei (până acuma doar a Europei occidentale) de către  mahomedanii fanatici și – potrivit sinistrului plan Kalergi – cota obligatorie de neomigratori  ce ne va fi în curând impusă și nouă, astfel ca locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei (SUE) să devină „o subumanitate bestializată de amestecul rasial”, altfel spus o turmă multietnică ușor de controlat și dominat de către păpușarii planetari. Iar dacă asta este miza jocului politic, și sigur asta este după cum se desfășoară lucrurile (înaintarea pas cu pas spre deplina globalizare), toate teoriile vehiculate în perioada interbelică despre necesitatea încrucișării raselor (bunăoară, se susținea sus și tare că rasa albă și-ar datora însușirile artistice amestecului străvechi al unei însemnate părți din ea cu rasa neagră!) nu sunt decât praf aruncat în ochii mulțimilor întru atingerea țelului fixat.
2) După cum scriam într-un articol anterior, dezvoltarea cantitativă (extensivă) sau pe orizontala creștinismului prin construirea de tot mai multe biserici, este în strânsă și inseparabilă legătură cu religiozitatea, respectiv cu credința aparentă, dar are extrem de puțin de-a face cu verticala credinței adevărate.
3) Actuala nebunie a mașinismului de pe întinsul României este cea mai concludentă probă că moda românilor se situează de regulă în urma celei apusene, că adică este nevoie de niscaiva timp până când la noi face furori ceea ce la ei deja s-a perimat. Să dea bunul Dumnezeu ca moda decreștinării (sic!) să nu urmeze același tipic!
*
Revenind la statutul sfinților, deosebit de importantă pentru justa apreciere a temei în dezbatere este precizarea că membrii comunităților creștine de început (creștinismul primitiv sau apostolic) aveau deodată statutul de frați și sfinți! Vasăzică, atunci sfințenia se dobândea relativ ușor (spun „relativ ușor” deoarece am în vedere persecuțiile la care au fost supuși creștinii în primele trei secole) prin ceremonia baptismală. Respectiva ceremonie cuprindea trei acte:
a) Catehizarea sau actul prin care solicitantului pocăit sub aspect spiritual și material (în acele vremuri bunurile congregației erau comune, iar femeia era pentru prima dată în istorie egala bărbatului) i se făcea cunoscută învățătura creștină, mai exact sfaturile, minunile și promisiunile Mântuitorului, toate acestea trebuind să fie însușite și cu strictețe respectate.
b) Botezul cu apă (al doilea act) se săvârșea după o zi sau două de post, catehizatul fiind scufundat în apă, de preferință într-un râu. Dar, acolo unde nu exista o apă curgătoare sau posibilitatea scufundării catehizatului într-un vas mai mare umplut cu apă, botezul se făcea prin turnarea unei cantități de apă pe capul acestuia. Căci, ne spune Alexandru Babeș în eseul Sfinții – mit, legendă, adevăr, eseu apărut în anul 1972 la Editura Enciclopedică Română, „Această scaldă simboliza «baia nașterii din nou», «nașterea din apă»”.
În paranteză fie spus, nu doar spălările rituale în mozaism și purificarea prin botez în creștinism sunt de origine mesopotamiano-egipteană (multiplele întruchipări ale apei, precum înțeleptul și binefăcătorul Ea, zeul apelor la babilonieni, sau egipteanul Hapi, zeul revărsării Nilului), dar – ne înștiințează același Al. Babeș - „Aici sunt adunate, pare-se, o mulțime de idei, parte venind dinspre greci (din filosofia lui Thales miletianul și a lui Heraclit efeseanul), parte venind dinspre mesopotamieni și egipteni (din reprezentările acestora despre apă ca izvor și substanță a lumii întregi)”.
3) Al treilea act consta din punerea mâinilor deasupra capului botezatului, gest prin care cel care boteza (botezătorul) îi transmitea neofitului Duhul Sfânt, astfel consacrându-l Celui ce toate le-a făcut și Fiului Său (de-abia în secolul al IV-lea, mai precis în vremea împăratului Constantin s-au făcut primii pași concreți pentru afirmarea dogmei Trinității).
Odată ceremonialul consumat, proaspătul creștin era considerat frate și sfânt, adică intra în societatea sfinților, deoarece pe-atunci sfințenia era înțeleasă ca o calitate umană. Practic, așa cum lesne se poate deduce din Epistolele noutestamentare, pe întreaga perioadă a creștinismului apostolic substantivul sfânt era identic cu acela de creștin.
Ulterior lucrurile s-au schimbat. Era urmarea schimbărilor suferite de Biserică (din luptătoare a ajuns triumfătoare după curmarea de către Constantin a persecuțiilor și ridicarea creștinismului la rangul de religie de stat), precum și a scindărilor apărute în interiorul cultului: cler-masa credincioșilor, creștinism cult-creștinism popular. Iar păstorii (preoți și ierarhi) au suferit transformări atât de mari, încât Athanasie cel Mare ajunsese să se plângă că, dacă odinioară (perioada creștinismului de început) vasele erau de lemn și inimile preoților de aur, în vremea lui vasele au ajuns de aur și inimile preoților de lemn...
Drept urmare, calitatea de sfânt nu mai este ca înainte starea dobândită prin botez, ci ea este atribuită pe bază de merite și după moarte (desigur, cu excepția preoților și mai ales a ierarhilor, aceștia – potrivit formulelor de adresare – fiind considerați sfinți încă din timpul vieții): la catolici prin beatificare, iar la ortodocși prin canonizare. Aceasta face ca înafară de fondul comun de sfinți (cu toții aparținînd primelor trei veacuri: apostolii, ucenici acestora și martirii sau mucenicii), martiriul fiind „un prim coridor prin care apar sfinții” (Al. Babeș), fiecare din cele două mari biserici creștine (catolică și ortodoxă) să-și aibă sfinții ei, îndeosebi de la marea schismă din anul 1054 încoace. Cu următoarele două sublinieri:
- bisericile protestante și neoprotestante se limitează la sfinții biblici, ele neavând un cult al sfinților;
- în comparație cu rivala ei ortodoxă, biserica romano-catolică nu doar că veacuri la rând a deținut monopolul absolut în ceea ce privește misionarismul (de-abia din secolul al XVII-lea este concurată de protestanți), dar stă mult mai bine și la capitolul sfinți.
Că vrei au ba, abundența de sfinți specializați ai catolicismului (nu sunt numai patronii unor localități, dar au dobândit specializări pe meserii, bresle și...afecțiuni: Sf. Anton este invocat în cazul bolilor de piele, Sf. Apolonia pentru durerile de măsele etc.) te duce cu gândul la generosul panteon al vechilor greci, unde zeii ba patronau anumite cetăți-state (zeița Atena patrona Atena, Artemis cetatea Efes, Apollo localitatea Delfi), ba diferite îndeletniciri: Hefaistos era cu fierăritul, Hermes cu negustoria, Poseidon cu navigația ș.a.m.d.
Cum spuneam, ortodocșii nu vor să rămână de căruță. Așa că, ne înștiințează Al. Babeș, după decuparea ortodoxiei în biserici autocefale sau naționale, au apărut și sfinții   naționali: Calinic la români, Boris la bulgari, Boleslaw la polonezi, Vladimir la ruși etc.
N.B. O mențiune specială în acest sens merită Bartolomeo de Las Casas (1474-1566), despre care aflu de pe internet că încă n-a fost beatificat de biserica romano-catolică, deși procedura de beatificare a demarat în anul 2000. De fapt el a meritat statutul de sfânt cât timp a fost în viață, căci în calitate de episcop de Chiapa (Mexic) a luat apărarea amerindienilor măcelăriți de supușii Castiliei și Aragonului. Pentru acest țel cu adevărat uman și creștinesc nu numai  că a trimis la curtea Spaniei nenumărate plângeri și rapoarte, ci chiar a traversat de 13 ori oceanul ca să bată la ușa regelui Carol Quintul, a lui Filip al II-lea și a tuturor puternicilor zilei, inclusiv la ușile ferecate ale prinților bisericii catolice, dar a sfârșit prin a fi declarat nebun, judecat de tribunalele Inchiziției, iar opera Scurte relatări despre distrugerea Indiilor i-a fost arsă pe rug.
Iată de ce mă întreb ce se va întâmpla cu sfinții, în prima fază cu cei catolici, acuma când este vizibil reculul creștinismului apusean (în curând Marea Britanie va ajunge prima țară din lume decreștinată) și când se scrie negru pe alb despre sfârșitul credinței (cartea lui Sam Harris intitulată Sfârșitul credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii).
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DEGRINGOLALA EUROPEI NEUNITE
Da, este lesne de văzut, nu numai lipsa de unitate a conglomeratului numit Uniunea Europeană (UE) și în care se rulează cu două viteze (una pentru Vest, alta pentru Est), ci și degringolada, pe care-o scarmănă de-i merg fulgii.
Sigur, toate țările de pe bătrânul continent au problemele lor, unele (țările sărace) din pricina trădării și tâlhăriei la care se pretează propriii aleși, alții de prea multă opulență ticăloasă și arogantă.
Și atunci, cum să fie scutită UE de probleme, când se știe prea bine că dacă volumul unui hibrid crește în progresie aritmetică, problemele care-l așteaptă cresc în progresie geometrică, ba chiar exponențial? C-așa este în oricare sistem: La chestiunile de felul tensiunilor, contradicțiilor și conflictelor specifice fiecărui element cooptat în sistem (în cazul de față noile state absorbite de UE), se adaugă mulțimea chestiunilor (imposibil de anticipat și preîntâmpinat în faza de început) pe care le generează multiplele raporturi dintre elementele noului sistem.
Nu există nicio lege sau formulă matematică în acest sens, dar avem libertatea să presupunem că dacă problemele unui sistem omogen sporesc în progresie geometrică, cele ale unui sistem neomogen urmează curba exponențială.
Notă: Progresia aritmetică se prezintă astfel: Dacă a este primul ei element și se notează cu r rația progresiei, atunci următorul element, notat cu b, va fi b=a+r, iar cel de-al treilea element, notat cu c, va fi c=b+r = a+r+r = a+2r. Dacă într-o progresie geometrică primul element este a și rația q, următorul element b=a*q, iar al treilea element c=b*q=(a*q)*q=a*q². Funcția (curba exponențială) are expresia y=eˣ, unde x=1,2, ...n (numărul elementelor), iar e=2,71.
Cum UE este o construcție neunitară, adică un sistem neomogen, și cum problemele sale de limbă/limbi, istorie, tradiții, cultură, civilizație, religie etc. nici vorbă să poată fi diminuate și aplanate, ci – dimpotrivă – într-o manieră sfidător-poruncitoare li se adaugă ba multiculturalismul, ba discriminarea cu spațiul Schengen, ba cota impusă de fanatici musulmani, este clar că în aceste condiții problemele se înmulțesc exponențial, iar nemulțumirile zecilor de milioane de dezamăgiți (bunăoara așa ca grosul românilor) le-o iau înainte acestora prin funcția socială y=k*eˣ, unde k este un coeficient ce exprimă cantitatea de suferință (jaful țării, șomajul, stresul zilnic, incertitudinea zilei de mâine, îmbolnăvirile etc.) care revine pe cap de locuitor din momentul intrării României în NATO și respectiva uniune.
Cu ce s-au ales România și majoritatea românilor după achitarea an de an a facturilor de miliarde către cele două organisme suprastatale? Cu drepturile pe hârtie și strivitoarele obligații ale unui executant docil: datorie externă de circa 100 de miliarde euro, baze militare americane care ne transformă în ținte sigure pentru rachetele rusești, obligația de-a cumpăra pe bani grei armament uzat din punct de vedere moral, milioane de șomeri, alte milioane de români plecați la hămălit în străinătate, precum și cu statutul de cobai (vezi Codex Alimentarius, atrocele experiment cu alimente intens chimizate, plus sarea iodată pe care tot românul, direct ori inclusă în alimente preparate, este obligat să o consume prin criminala vrere a guvernanților șnapani, dar nu de un an sau doi, ci taman de 14 ani!).
Oricum am învârti-o și am suci-o, în cadrul Uniunii Europene și cu toți euroșparlamentarii ei (alți bani duși pe apa sâmbetei), România și-a adjudecat doar nedemnul statut de colonie, mai exact eurocolonie, firește, sub intacta umbrelă a aparențelor de democrație, parteneriat, independență și autonomie.
Două argumente în acest sens: recomandările cu rol de directive venite de la centru, pe care cârmuitorii români se grăbesc să le aplice fără crâcnire, și dispozițiile mai ceva ca actele normative interne, furnizate tot acuși-acuși fie de ambasada americană, fie de cea germană, austriacă, olandeză sau israeliană.
În pofida acestei stări de lucruri pentru România și alte țări est-europene, care – e adevărat – se confruntă cu neiertătoare dificultăți de ordin material-financiar, eu spun că situația Apusului este mult mai gravă, asta deoarece încă din 1920, anul apariției primului volum al cărții Declinul Occidentului, filosoful german Oswald Spengler decreta ruina lui moral-spirituală, implicit ruina culturii și civilizației sale.
Cu atât mai mult azi când decreștinarea Apusului este o tristă realitate, iar papa Francisc caută soluții de modernizare și adaptare a crezului catolic la profundele schimbări moral-spirituale ale credincioșilor ce-au mai rămas.
George Petrovai (Sighetu Marmației - Maramureş)
 
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii