ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 86 (Aprilie 2016)

EDITORIAL
TERORISMUL PREPLĂTIT
A devenit o reală obişnuinţă să aflăm vrute şi nevrute, iar la capitolul „diverse” mai adăugăm o filă şi de data aceasta tot sub lupa presei, politicienilor, serviciilor secrete şi nu în ultimul rând, a opiniei publice, la vechiul şi controversatul caz al utilizării cartelelor preplătite de telefonie mobilă.
Doar ce se mai liniştise presa europeană cu atentatele de la Paris şi, mai nou, cu cele de la Bruxelles, că cea dâmboviţeană s-a inflamat de la un nou fitil aruncat în botul (mini)jurnaliştilor de către serviciile secrete. Primul care pică în plasă este un crăpcean adevărat: Cioloş Dacian. Premier vestit (în Vest), cuminte (a se citi tăcut), la el pe moşie se trezeşte de curând să le spună microfoanelor cu buretele televiziunilor la purtător, că, vezi Doamne, atacurile teroriste din Europa – care au fost şi câte vor mai fi – au avut drept sprijin logistic, bietele SIM-uri reîncărcabile de pe la noi. Într-o primă fază ai crede că-i de bine. În sfârşit, se vorbeşte de România, de capacităţile sale de telecomunicaţii la liber, însă Dacianul ia partea serviciilor secrete şi propune o nouă formă de control, adică aceste pre-paid-uri să se vândă numai cu buletinul. În primul rând, un prim-ministru sănătos nu iese în faţa camerelor de televiziune să discute o astfel de chestiune, decât dacă vrea să fie scărmănat. O gafă crasă, cel puţin diplomatică, ce în mod normal, într-o ţară normală, nu ar fi rămas netaxată de opozanţi. După premier, ca ciupercile după ploaie au ieşit deontologii pe la posturile TV şi radio, ca să se bage în seamă şi cu acest subiect. „Să le desfiinţăm”, a zbierat PNL-istul Marius Obreja. Alţii, însă, au ales tonul mieros, caracteristic comunicatelor de presă ale SRI. Băieţii şi fetiţele de la televizor, au mimat pe acelaşi ton. Nu a existat canal media cu bătaie naţională, care să nu fi inclus în buletinele sale de ştiri poanta cu teroriştii şi cartelele preplătite „made în Romania”.
Dar să o luăm băbeşte, ca să ne dumirim niţel. A fost – cu ceva ani în urmă, un război în Golful Persic, adică Irak contra toţi. Au dat americanii buzna, vezi, Doamne, că Saddam avea arme chimice şi atomice… Sigur că da, ştim cu toţii că Saddam Hussein a fost ucis, arme chimice, bacteriologice şi nucleare nu s-au găsit, a urmat montarea unui regim pro-occidental la Bagdad, însă în luptele care s-au dus pe acest front (scuzaţi, teatru de operaţiuni, cum se spune la NATO), au existat referiri la România, prin faptul că o parte din armamentul ce-l posedau adepţii şi combatanţii pro Saddam, era fabricat la Cugir. Nu cunoaştem amănuntele tehnice, militare, comerciale ce derivă din tranzacţiile cu armament, lucruri care nu ajung în gura presei şi care nici nu fac obiectul ştirilor televiziunilor în nicio ţară cu pretenţii, însă ştim că, şi dacă ar fi fost aşa, ţara noastră nu ar fi trebuit să se simtă cu ceva vinovată. Armele sunt fabricate pentru a fi folosite nu numai de către armatele statelor unde sunt produse, ci şi de alte state, partenere sau nu la diversele alianţe militare, economice sau politice. Nu se contestă că respectivele arme au ajuns sau nu pe căi legitime sau ilegitime, ci faptul că, precum o ironie a sorţii, împotriva coaliţiei internaţionale – din care a făcut parte la conflictul din Irak şi România – s-a tras cu acest armament. Cu alte cuvinte, asupra militarilor români din Irak s-a tras cu PM-urile fabricate la noi. Dacă ele, armele, au fost sau nu eficiente, nu am aflat, şi cu siguranţă că astfel de informaţii nu vor răsufla prea curând în presă, dar cu siguranţă cel care a lansat în spaţiul public această informaţie, a urmărit un scop precis, de discreditare. Românul trebuie să ştie că Irakul lui Saddam Hussein nu s-a aprovizionat numai din ţara noastră cu arme, ci a cumpărat şi din alte state de pe vremurile acelea socialiste, dar şi de la producători din Vest. Luptele dintre şiiţi şi suniţi, cele care au declanşat în anii '80 războiul dintre Iran şi Irak s-au dus cu armament provenit atât din spaţiul NATO, cât şi din state membre ale Tratatului de la Varşovia. Pentru cei interesaţi, internetul este plin de informaţii cu privire la ceea ce s-a întâmplat între 1980 şi 1988, perioadă în care a avut loc sângerosul conflict armat. Dar nu asta am vrut să punctez, ci faptul că dacă aceste arme nu ar fi fost apreciate, cu siguranţă nu şi-ar mai fi găsit rostul în dotarea unor armate. Şi pentru că tot am vorbit de Irak, acum, după „eliberare”, armata cea nouă s-a înzestrat cu armament inclusiv din România. Ce concluzie tragem de aici? Vorbim de un troc al autorităţilor irakiene proaspăt investite în funcţie, sau pur şi simplu preţul/calitatea armamentului românesc este pe măsura aşteptărilor? Armele de la Cugir sunt şi în dotarea trupelor afgane, dar şi a celor nord-coreene. Asta nu înseamnă că dacă mâine Kim Jong-un, în nebunia sa, porneşte un război contra lumii civilizate, România trebuie să ruşineze la aflarea veştii.
Din punctul meu de vedere, există similitudini între încercările de a antrena ţara noastră în diversele conflicte de pe plan mondial, chiar dacă sub o formă voalată, şi revenind la subiectul cartelelor telefonice mobile, vă spun că nu am găsit niciun subiect pe această temă în presa on-line occidentală, tocmai de aceea accentuez ideea, potrivit căreia şi acest subiect este unul fabricat la şcoala de contrainformaţii românească, o încercare – ca şi altele – profitând de diversele evenimente cu impact la public, pentru ca serviciile secrete româneşti să impună un control din ce în ce mai sever asupra cetăţenilor, sub masca, aproape culmea, de protejare a acestora. Dacă aşa-numita lege „Big-brother” nu a avut sorţi de izbândă într-o fază incipientă, înmulţirea evenimentelor nedorite din Europa, poate genera, la un moment dat, profitând nu numai de conjunctură, ci şi de sprijinul politic de interes reciproc, invocarea majoră a unui astfel de proiect legislativ, care să fie şi votat, eventual – poate şi implementat – printr-o acţiune sub formă de ordonanţă de urgenţă.
Dreptul românului la libertate a fost câştigat cu sânge în 1989, iar îngrădirea libertăţilor nu ar trebui să fie la dispoziţia doar a politicienilor, mânaţi din faţă de interesele de partid, în an electoral, fie pe la spate – prin şantaj – de către serviciile secrete. Dacă în ţara aceasta, cel puţin în ultimii ani, e ceva care mişcă în adevăratul sens al cuvântului, este justiţia. Justiţia ca instituţie, nu ca oameni. 100 dintre aleşi au dosare de cercetare, miniştri, foşti miniştri, foşti şefi de servicii secrete şi mai puţin secrete ale statului sunt şi ei în colimatorul cercetărilor. Faptul că ne sunt ascultate şi înregistrate convorbirile telefonice, monitorizat întreg traficul de pe internet este deja un semnal de alarmă faţă de îngrădirea şi încălcarea spaţiului intim. Camerele video au împânzit drumurile, oraşele, însă aceste lucruri nu ne fac mai siguri în faţa unor atentate teroriste. Ce-ar fi fost ca ştirea cu cartelele de telefon româneşti folosite în spaţii sensibile ale lumii ar fi sunat cam aşa: teroriştii de săptămâna trecută din Bruxelles s-au coordonat, în îndeplinirea planului lor, folosindu-se de telefoane marca Samsung, model S6 Edge, sau pentru o comunicare sigură, facilă s-au ajutat de ipod-uri, ori s-au conectat la internet, prin reţeaua nu ştiu care. Ce mai trebuie să aflăm? Că purtau şosete fabricate la Cisnădie? Că mergeau cu Dacia la moschee sau că, în drumul lor, dintre Orient spre Occident, au survolat spaţiul nostru aerian? Cred că e de domeniul ridicolului şi nicio Curte Constituţională nu poate să accepte astfel de gogomănii.
Plecând de la premise greşite şi raţionamentul nu poate fi decât o eroare. Ce îl împiedică pe un român, care astăzi ar cumpăra 10 cartele telefonice cu buletinul, să le vândă mai departe unor terţi? S-a spus că respectivele SIM-uri reîncărcabile au fost furate? Nu! Ele au fost achiziţionate în mod legal şi folosite cu simţ de răspundere, în sensul că după fiecare convorbire, acestea au fost aruncate – probabil – la coş, cu tot cu terminal şi sub nicio formă reîncărcate, aşa cum ne-a explicat acum două seri, la TV, Monica Macovei. Apoi, nu este România singura ţară din lume care vinde aceste dispozitive la liber. Cu ce ar fi mai bună o cartelă telefonică românească?
Asocierea terorismului cu România nu are doar un caracter discreţionar, ci reprezintă, cu siguranţă, motivul pentru aplicarea unui nou set de îngrădiri ale libertăţilor câştigate cu greu în 1989. Cred acest lucru şi din felul în care a fost pusă problema. Mai toate televiziunile româneşti au prezentat aşa-numita ştire din perspectiva unui fapt care trebuie şi împlinit, ca şi cum ar fi o condiţie obligatorie dacă vrem să nu mai auzim de terorism, cel puţin în Europa, dacă nu chiar, în întreaga lume. Şi, în mod reflexiv îmi vine în mine o nouă întrebare: ce ne-ar mai fi propus serviciile secrete româneşti, dacă unul dintre teroriştii kamikaze ar fi fost de pe la noi?
Sunt de părere că terorismul nu se combate cumpărând cartele telefonice cu buletinul sau pur şi simplu renunţarea la ele. Nicio măsură de acest gen, de îngrădire a unor libertăţi specifice lumii civilizate, nu vor duce la stoparea, la eradicarea terorismului, pentru că, de fiecare dată se vor găsi circumstanţele favorabile pentru ca aceşti asasini să-şi ducă la bun sfârşit planul. Viaţa normală, viaţa sub forma traiului occidental, nu trebuie să suporte cu fiecare atentat amputări ale libertăţilor. Terorismul nu se poate combate decât prin educaţie, pentru că, altfel, o să ajungem în faza în care ne vom închide singuri, de teamă şi datorită imbecilităţii.
Cu titluri de genul „Ameninţări de pe cartele româneşti” e simplu să sminteşti minţile, şi aşa plecate cu pluta ale omului de rând, însă când tu, ditamai prim-ministrul apari în faţa televizoarelor şi spui o asemenea prostie, să te audă şi Europa şi să-ţi faci de râs propriul popor, e o cale lungă. Din punctul meu de vedere, Cioloş a vorbit exact în momentul în care trebuia să tacă mâlc, pentru că, se ştie, problema teroristă este una foarte acută şi delicată totodată, care solicită atenţie şi discreţie din partea autorităţilor. Acest comportament mă duce cu gândul că informaţia a fost primită de la SRI şi, pentru că premierul s-a scăpat la presă, a venit şi Serviciul Român cu un comunicat, ca să-i mai dreagă tâmpenia. La ce să ne aşteptăm în următoarele zile? La vânzări record pentru cartelele pre-paid la liber?
Din povestea asta, ies câştigătoare, cel puţin pentru moment, firmele de telefonie mobilă. Li se face reclamă gratuită la greu, pentru că peste tot în presă se spune „cartele” şi nu „cartela” unui anumit furnizor de servicii mobile de date şi voce. Din comunicatul SRI, din care citez: „Investigația privește inclusiv posibilitatea utilizării unor astfel de cartele în atentatele din Europa. De altfel, informații recente indică lansarea de amenințări la adresa unor infrastructuri de transport dintr-o țară europeană de pe astfel de cartele”, se poate desprinde clar ideea, potrivit căreia, nu se incriminează direct furnizorii de telefonie. Cert este că, cel puţin până astăzi, nu am aflat de nicio reacţie oficială din partea companiilor de telefonie mobilă care operează în România. Era de văzut şi punctul lor de vedere, dar dacă revin la ideea prezentată mai sus, este clar că aceste firme, care urmăresc în primul rând profitul financiar, nu au decât să se bucure de faptul că produsele şi serviciile lor sunt utilizate şi dincolo de graniţele ţării, însă, tot din comunicatul SRI aflăm că: „În România, indivizi afiliaţi organizaţiilor teroriste au folosit cartele pre-pay pentru comunicare în exterior”, adică s-a vorbit la telefon, dar nu cum s-a zis iniţial la televizor.
Nebunia cartelelor a tulburat minţile românilor foarte mult. Presa scrisă s-a „autosesizat” din oficiu şi a început propria investigaţie, cu privire la ortografierea corectă a termenului împrumutat din engleză: pre-paid, care, la noi, a luat şi alte forme: prepaid, pre-pay, prepay. Posibil ca, într-un deceniu de cercetări riguroase, lingviştii de la noi şi de aiurea, să ajungă la o concluzie serioasă cu privire la aspectele utilizării corecte a cuvintelor de împrumut din limba română, terorizată la propriu, de multă vreme, de neologismele vieţii capitaliste.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DE LA ANIMALELE OMORÂTE PRIN ÎNFOMETARE,
LA OAMENII UCIŞI CU ALIMENTE ŞI BĂUTURI CHIMIZATE
Doctorul Coriolan Dragomir aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare, domnia-sa fiind bine cunoscut în tot Maramureșul, îndeosebi în Maramureșul Voievodal, ca vajnic și neobosit apărător al sănătății semenilor prin controalele efectuate pe nepusă masă în centrele de producție, procesare, depozitare și comercializare a alimentelor și băuturilor: abatoare, depozite, puncte de desfacere.
Căci până la pensionarea sa, ceea ce înseamnă zeci de ani de activitate, nu doar că a pus pe picioare Cooperative Agricole de Producție unde la propriu animalele mureau de foame (a avut serios de tras din întrebuințarea substantivului „inaniție”, pe care activiștii anilor șaizeci nu l-au priceput, dar îndată l-au catalogat ca extrem de dușmănos pentru rânduielile socialiste!), lăsând în urmă-i laboratoare de referință în branșă (bunăoară Laboratorul pentru analize din Piața centrală de alimente a Sighetului), ci în decursul timpului a acumulat o bogată experiență, precum și aprecierea tuturor factorilor decizionali din țară și străinătate, locuri cu amintiri pe unde a fost purtat de destinul profesiunii sale.
De pomină în acest sens rămâne schimbarea la 180 de grade a atitudinii fostului prim secretar al județului Maramureș, extrem de exigentul și influentul Iosif Uglar: Dacă la început (în ședința de analiză), luând de bune reclamațiile și veninoasele acuze ale detractorilor, el l-a făcut pe tânărul și timoratul Coriolan Dragomir trădător și pui de năpârcă (tatăl doctorului fusese preot greco-catolic), în foarte scurt timp a ajuns să-l aprecieze atât de mult pentru progresele înregistrate în urma schimbărilor făcute, încât i-a dat mână liberă și l-a încurajat în tot ce întreprindea!
De aceea, pentru mine nu-i de mirare că și astăzi pensionarul dar mereu activul doctor C.Dragomir este la fel de preocupat ca odinioară de calitatea alimentelor care ajung pe mesele românilor.
Domnule doctor, pornim în dialogul nostru de la afirmația făcută cândva (nu-i mult de-atunci) de un reputat medic nord-american: „Ce doriți, ca oamenii să moară de foame la 20 de ani, ori de cancer la 50 de ani?...” Vi se pare cinică?
N-aș spune cinică. Mai degrabă brutală în maniera comunicării adevărului. Pentru că adevărul poate fi transmis direct sau pe ocolite. În ce mă privește, sunt adeptul adevărului spus direct și cu niscaiva menajamente, oricât ar fi acesta de dureros...Interogația acelui medic conține în ea însăși coloana vertebrală a tragediei omului zilelor noastre: Este inuman să ne lăsăm semenii să moară de foame, așa că-i îndopăm cu alimente și băuturi contrafăcute, crimă premeditată prin care li se prelungește agonia de la 20 la 50 de ani!
Totuși, pentru care din cele două variante optați dumneavoastră?
Opțiunea mea categorică se îndreaptă spre anticul și mereu actualul Mens sana in corpore sano (Minte sănătoasă în corp sănătos). Este îngrozitor de înjositor pentru noi toți că în secolul 21 încă mai mor de foame zeci de milioane de oameni, când se știe prea bine că, pe de o parte, atâta teren arabil este lăsat în paragină (bunăoară așa ca în România) și că pe de altă parte mii de miliarde de dolari se duc pe apa sâmbetei cu nebunia înarmărilor, bani cu care s-ar putea obloji o bună parte din actualele răni planetare: malnutriția, cancerul și alte multe maladii care fac ravagii, poluarea, deșertificarea etc.
Dar la fel de înjositor și, desigur, mult mai perfid este să-i hrănești pe oameni cu alimente și băuturi cancerigene. Absolut tot ce se comercializează la noi și în lume conține într-o poporție mai mică sau mai mare otrăvuri de felul conservanților, coloranților și din larga gamă a e-urilor! Atâta timp cât cele trei elemente primordiale pentru filosofii antici și vitale pentru întreaga existență (pământul, apa, aerul) sunt infestate, niciun om de pe planetă, oricât ar fi acesta de bogat, puternic sau izolat, nu poate scăpa din această neiertătoare capcană, pe care chiar el (a se citi cârmuitorii și capitaliștii) cu mâna și nechibzuința lui și-a întins-o. Dovadă că mai devreme sau mai târziu totul se plătește și că erorile politice sunt mai îngrozitoare decât crimele întâmplătoare, întrucât din ele decurg cu necesitate toate formele de genocid: biologic, economico-financiar, cultural, identitar.
Așa că iată-ne și la aprovizionare puși în situația ca din două răuri să alegem răul mai mic – ne informăm și dintre toate alimentele chimizate, căutăm să cumpărăm pe cele mai puțin dăunătoare. În acest chip contracarăm pe cât posibil (dar unde sunt alimentele sigure de altădată?) bolile și suferințele ce ne pândesc la fiecare pas. Ca și accidentele, de altminteri. Că acuma, cu demența mașinismului, nu mai ești în siguranță nici măcar pe trotuar...
Iată de ce spun că-i vai de tine când ai devenit clientul framaciilor. Nu numai că medicamentele sunt nepermis de scumpe (taman cele mai scumpe sunt necompensate!), dar nici nu au menirea de-a vindeca (după mine ăsta-i tot secretul uriașei rentabilități a industriei farmaceutice), ci doar aceea de-a crea dependența și iluzia vindecării, astfel – târâș-grăpiș - prelungindu-se agonia bolnavului sau ceea ce în statisticile oficiale duce la creșterea duratei medii de viață a unui popor.
În paranteză fie spus, dacă nu dăm uitării tranșanta afirmație a lui I. Kant cu cele trei tipuri de minciuni (mari, mici și statistici), atunci datele și tabelele statistice trebuie privite cu o prudență situată în vecinătatea neîncrederii.
Știe o lume întreagă că sunteți adeptul tratamentului naturist cu ceaiuri, alifii și extracte din plante, domeniu în care posedați o mare experiență (vă ocupați de câțiva copii grav handicapați), la care se adaugă rețetele moștenite de la tatăl dumneavoastră. Să înțeleg din cele afirmate mai sus că nu aveți încredere în medicamentele de sinteză, deși medicina naturistă își dovedește eficacitatea doar în faza de prevenire a bolilor?
Într-adevăr, tratamentul naturist este realmente miraculos în faza de prevenire, mai exact în faza de întărire a sistemului imunitar. Îndeosebi atunci cînd el este puternic susținut de credință în Cel ce toate le-a făcut, de mișcare, respirație corectă, masaje și presopunctură...
Să nu mă înțelegi greșit. Nu sunt refractar la toate medicamentele prescrise de medici (eu însumi mai iau din când în când câte o pastilă), dar mă pune serios pe gânduri înmulțirea alarmantă a farmaciilor, fapt care ilustrează precara stare de sănătate a poporului român, precum și înfricoșătoarea diversitate a pastilelor eliberate cu și fără rețetă, cu atât mai mult cu cât este știut încă din antichitate că peste 80% din afecțiuni se datorează alimentației și că, potrivit învățăturii Yoga, omul își sapă mormântul cu propriii lui dinți. Acest mare adevăr yoghin i se potrivește omului modern ca o mănușă, pentru că el, crezîndu-se atotștiutor și fiind în continuă goană după bani, refuză să învețe cum, când, cât și ce trebuie să mănânce.
Ce credeți că-i de făcut la noi?
Sunt multe, foarte multe de făcut în această delicată chestiune, de care depinde sănătatea biologică și moral-spirituală a întregului popor. Aș începe cu începutul – punerea pe picioare a agriculturii. Dar nu orice agricultură, ci cu prioritate agricultura ecologică, adică aducătoare de mari profituri. Dacă în perioada interbelică România era considerată grânarul Europei, astăzi ea ar putea să-și hrănească sănătos cetățenii și încă vreo câteva zeci de milioane de europeni și de mai departe.
Deodată cu acest proiect fundamental pentru viitorul României, sau chiar înaintea lui, trebuie înființat un Inspectorat Național pentru Protecția Alimentelor. Iar acest inspectorat, aflat în subordinea primului ministru, trebuie format din specialiști onești și aleși pe sprânceană fără mânării sau nepotisme, care cu legea într-o mână și, atunci când este cazul, cu arma în cealaltă, să aibă dreptul de-a controla orice locație din țară (magazine, piețe, abatoare, depozite), inclusiv toate mijloacele de transport marfă (vehicule, trenuri, nave).
a consemnat George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
CARTILE ZEIT
ARŞIŢA KARMEI, EDIŢIA A II-A, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2009
Scriitoarea ne propune o incursiune în lumea enigmatică a Indiei, în care a trăit o vreme îndelungată, aceasta punându-şi amprenta asupra sufletului ei candid. Sunt surprinse momentele esenţiale ale unui destin crud, ce risipeşte orice umbră a seninătăţii. Roman de dragoste, structurat pe şase capitole, ce îmbină detalii autobiografice cu informaţii din lumea pestriţă şi neînţeleasă a Indiei, aducând aproape teorii şi obiceiuri specifice unui popor care se află la limita sărăciei şi a ignoranţei. Descrierile, oarecum sumare, ale templelor, amintesc de iluzii şi minuni ale unei religii criptice, departe de a fi percepută profund de cel care încearcă să şi le asimileze. 
Consumul enorm de spirit ortodox onest, în flăcările interminabile ale unui Purgatoriu infam, precum şi o imensă iubire neîmpărtăşită, o aduc pe eroină în pragul nebuniei. Plăcerile unei existenţe greu de suportat se pierd într-o negură infinită, iar femeia, ale cărei visuri au fost spulberate, este supusă unui supliciu îngrozitor de către persoane sfinte.
Timpul se scurge relativ încet, pentru a adânci durerile fizice şi sufleteşti ale autoarei, care nu-şi găseşte vina, însă, cu o forţă interioară titanică, reuşeşte să străbată un drum lung, anevoios şi hain, printre nenumărate personaje dubioase, şi foarte puţine oneste, cele din urmă fiindu-i o scânteie de alinare a suferinţei. Ghinionul o urmăreşte pretutindeni, torturându-i sufletul şi umplându-i cu venin existenţa. Puţini oameni ar fi trecut un asemenea test de rezistenţă! Eroina este un personaj admirabil din acest punct de vedere, poate mult prea inocentă şi credulă, într-o lume a nonvalorilor şi a mizeriei spirituale. Cu siguranţă, Dumnezeul la care a renunţat, nu a părăsit-o în clipele disperării şi ale deznădejdii!
Demonul suprem al cărţii, Nadan, indianul cu chip înşelător, s-a născut, probabil, cu scopul de-a o tiraniza şi de-a o arunca în abisul fără speranţă, pe cea care i-a dăruit, din iubire, un fiu. Acest personaj uimeşte prin ineditul mentalităţii cameleonice şi mai ales prin ororile pe care le înfăptuieşte. Într-un continuu dans, el alunecă printre vicii, răpind puritatea unor gingaşe fiinţe, care au pus la picioarele lui întreaga lor viaţă. Negându-şi propriul copil, Nadan a demonstrat ce persoană perfidă şi periculoasă este, apelând la trucuri machiavelice pentru a-şi hrăni egoismul. Într-o altă viaţă, ar fi fost condamnat la moarte pentru genocid spiritual!
Ne minunează ingenuitatea dusă la extremă a protagonistei, care ar înfuria pe oricine, şi-ar îndemna-o să renunţe la iubirea absurdă de care s-a agăţat în van. Să fie oare dragostea oarbă? Aşa se pare, altfel nu putem înţelege de ce s-a lăsat purtată într-un colosal vârtej al calvarului!
Majoritatea personajelor întruchipează imperfecţiuni umane, impulsuri de fiare sălbatice, care pândesc şi se năpustesc feroce asupra victimei, lăsând-o pustie, fără suflare. Eroina a însemnat pentru acestea un trofeu al orgoliului, al indiferenţei şi-al dezumanizării însăşi. Viaţa reprezintă o corvoadă cumplită, o greşeală a Universului, o prăpastie a răutăţii. Totuşi, pentru personajul central, locurile, oamenii şi cutumele Indiei, au însemnat atât de mult, încât şi-a dorit să cunoască totul, practicând yoga, fiind discipolul unor maeştri deosebiţi, care au îndrumat-o pe o Cale a acceptării, presărată cu numeroase sacrificii. 
Romanul acesta este ca un fruct exotic, cu un gust grozav de amar, din care izvorăşte o dorinţă nemărginită de a iubi şi a fi iubită. Este crezul unui om cu suflet bun, ce renunţă la sine în favoarea celorlalţi. Numai că, o astfel de atitudine altruistă nu este apreciată în India, dimpotrivă, e considerată o fire slabă, supusă, care nu poate atinge fericirea nici măcar în gând. Probabil că, dacă autoarea ar fi fost indiancă, nu ar fi reuşit să conceapă o asemenea lucrare originală, străbătută de o dorinţă de jertfă totală a vieţii, în detrimentul propriei persoane. Numai speranţa în reîncarnare, prin care va trăi decent şi plăcut, a determinat-o să lupte pentru câştigarea libertăţii ei şi a copilului, căruia i-a dat viaţă într-o lume ostilă, unde nimeni nu-i voia şi unde au fost marginalizaţi ca cei mai de pe urmă oameni. Indienii nu cultivă generozitatea, ci patimile, defăimarea, ura, şi multe alte răutăţi, ce duc la declinul spiritual şi material al societăţii. Autoarea este captiva propriilor sentimente, firave himere, care nu-i permit accesul la o viaţă normală, îmbrâncind-o către pierderea respectului de sine, a încrederii şi a onoarei. În profunzimea inimii, ea a rămas aceeaşi persoană delicată, cu bun simţ, ce se visează alături de iubitul ei până la apusul vieţii, căruia să-i ofere orice i-ar cere, sau ar fi nevoie, pentru o existenţă agre-abilă şi liniştită. 
Lectura acestor pagini stârneşte sentimente diferite: de admiraţie, pentru femeia hotărâtă să-şi înfrunte karma apăsătoare; de frustrare, deoarece a suferit enorm, fără să merite; de înverşunare, pentru că s-a lăsat purtată pe valuri nemiloase, într-o iubire fără sens, agonizând până aproape de nimicirea sufletească. 
Nici măcar în ultimul capitol, în care înfăţişează reîntoarcerea acasă, nu are parte de tihnă. Şi aici este încolţită de rudele care nu o înţeleg, de lipsurile materiale, de oameni profitori şi hoţi, ce râvnesc la integritatea ei, de situaţii dificile, care îi pun răbdarea şi credinţa la încercare. Cu siguranţă, karma acestei persoane este una a durerii necontenite, a chinului şi a cruzimii absolute. Atunci ne întrebăm: ce rost are o asemenea viaţă? Merită să fie dusă până la capăt? De ce? 
Răspunsurile ni le va da autoarea, fiind cea mai avizată în acest sens, deoarece reprezintă un colos de experienţă, un om care ştie care sunt priorităţile şi minunile existenţei.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
EROS – SABATORUL LUI THANATOS: PUR ŞI SIMPLU, DE THEODOR RĂPAN
Unul dintre cele mai proaspete volume  sonetistice ( „Pur şi simplu – 154 Contrasonete[1]), dintre tot mai des repetatele bijuterii ale lui THEODOR RĂPAN (volum ilustrat, mereu miraculos, de acelaşi DAMIAN PETRESCU, dintotdeauna!  – de data aceasta, îmbinarea grafică-scris de mână redă verbului to graphein sensul originar... „comunicare urgentă-esenţializată”, „criză [expresivă] a sufletului”!), nu produce schimbări majore, în contextul viziunii poetice, „globale”, a autorului, sau al simbolisticii, de care face uz autorul, în celelalte ale sale precedente volume (dimpotrivă, gradul de ludico-histrionism benefico-vital a crescut, în prezentul volum -  simţitor şi manifest!).
În schimb, se revelează, mult mai clar (şi la nivel de conţinut, şi la nivel de formă sonetistică), nostalgia după modelul terestru al Sacralităţii SonetisticeWILLIAM SHAKESPEARE. Nu numai că este urmată, fidel, schema strofică a „BARDULUI WILL (4-4-4-2), ci se încearcă (rezultatele sunt extrem de fluctuante, valoric!), precum în cazul Vasile Voiculescu, chiar o re-încarnare a Duhului shakespeare-ian. Cartea lui THEODOR RĂPAN stă sub semnul unui motto declarat-shakespeare-ian – Sonetul CXLVI: „Poor soul, the centre of my sinful earth...” - „Biet suflet, miez în josnica-mi plămadă...”.
Şi, în aceeaşi linie, Eros/Amor şi Thanatos redevin FRAŢI CONFUNDABILI (din triada sacro-mistico-fraternă Thanatos-Hypnos-Eros).
Pentru prima oară, izbitor, apare această confuzie dramatică (extrem-expresivă şi autoritară!), în sonetul răpanian: Iubită-Moarte. Încă de pe Coperta a IV-a: „Cârpaci actor, mi-am încheiat tirada!/Atât de multe vrut-am să-ţi spun, Doamne,/Încât din crud hăitaş ajuns-am prada/Tâlharilor, ce vor să mă condamne...//(...)Ultimele şoapte/Ofrande sunt pe-altarul nălucirii!//Daimonul tace. Nu merg mai departe!/Amor, vicleanul, stă la pândă-n scenă,/Armura-mbrac! Desigur, altă carte/Vom scrie-n doi! Reintru în arenă!//Cortina trag! E iarăşi primăvară! Amoris laus! Plugul minţii ară!” (cf. CLIV, p. 315) .
Discontinuitate-Continuitate, Moarte-Viaţă Reluată Ciclic, Cortină Coborâtă-Cortină Ridicată/Trasă... - ...Renunţare la Luptă/Capitulare-Armură Reîmbrăcată, întru Triumful unor Noi Primăveri-Revelaţii Originaro-Paradisiace!
Histrionism şi contradictorialitate şi în funcţia Eros-ului: pe de o parte, frate cu Thanatos, pe de alta, la modul răpanian, SABOTOR ŞI PROVOCATOR, ghiduş („stil Ariel”!), al lui Thanatos, ridicând, din nou, MEREU! - cortinele (primăvăratice, întru nou ciclu existenţial!) ale vieţii şi îmbiind, iarăşi, la veghea tăişului brăzdaruluiplugului minţii”!
Conştient de atingerea pragului de jos al senectuţii („Rânjind, în prag, m-aşteaptă bătrâneţea!” – cf. CXXXV, p. 277), sonetistul sacerdotal (care se simte „născut şi crescut” sub zodiile VERII, iar nu sub cele hibernale!) nu capitulează, ci negociază (de pe poziţii „colegiale”, pentru că Dumnezeu şi Sonetistul-Sacerdot conlucrează, întru demiurgie!), direct cu divinitatea: „Şaizeci de veri m-au scris! Bătrân de mine,/Aşez în pragul inimii Sonetul (...)//Ce-ar fi să faci tu, Doamne, o minune:/Mai naşte-mă o dată, dar nu spune!” (cf. II, p. 11).
Re-naşterea/re-încarnarea posibil să fie dorită, mistic (după atâta în-depărtare, destabilizatoare, mefientă şi malefică - de Ithaca Originarului: „Nici maluri nu-s, Ithaca se scufundă...” – cf. CXVI, p. 239) ), de către autorul „Pur şi simplului” (care nu este chiar „pur”, şi, mai cu seamă, nu e deloc „simplu”: Sonetistul Sacedot se vrea a fi obiectul unei operaţiuni necromantice disimulate şi al unui transfer clandestin de personalitate şi Duh!) întru...„shakespeare”-ianitate ...”PURĂ”!
THEODOR RĂPAN vrea, în mod manifest (bănuim că de la acest gând porneşte şi titlul „Contrasonetelor” – cele 1+5+4=10/Numărul Lui Dumnezeu şi al Creaţiei Sale!), să se situeze:
1-sub semnul Energiei Vitale Veşnic Reiterate (DIONYSIACE), indiferent sub ce formă: „Bacante, sete, lacrimi, disperare,/Îmi place Iadul! Vreau neodihnire!” (cf. XCVIII, p. 203);
2-sub semnul LEBEDEI (...da-da, simbol de transfigurare[2] orfico-armonică desăvârşită, prin „cuplarea” la dubla valenţă cosmico-autodemiurgică: Thanatos-Eros – dar şi mult dorita puritate...): „O, lebădă, cântând ultima oară,/Din câte ai trăit, ce te-nfioară?” (cf. III, p. 13).
Faustiana LEBĂDĂ (sub semnul lui „RUHE” – „Tăcere”, „Pace/Împăcare”...”Mi-e sete de repaos”, al  Marelui Valah - EMINESCU!)– cea întruchipată, în hinduism, de Păsările HAMSA (din cartea „SAUNDARYA LAHARI”-„VALURILE FRUMUSEŢII”!...”Tiptil, tiptil, doar Frumuseţea ştie/Să-şi apere cu dinţii avuţia...” – cf. IV, p. 15 -  afirmă, mistico-maiestuos, şi THEODOR RĂPAN!) este androginică, totdeauna: cuplul Ham şi Sa pluteşte în mintea divină, hrănindu-se cu miere din lotusul înflorit al Cunoaşterii (numit, la THEODOR RĂPAN, cu numele lui SOCRATE – cf. CXXXVII,p. 281). La celţi, LEBĂDA era legată atât de cultul solar al zeilor Belanus şi Lugh, cât şi de zeiţa Bridgid – patroană a Poeziei şi Cântecului...[3]
EROS-ul şi terţeto-cvartetul Don Quijote-Rosinanta-Dulcineea (...”del Toboso”, cum altfel?), plus nelipsitul „raison”-eur Sancho - dezvoltă, în taină, comploturi histrionice, dar de o fermitate şi temeritate pe care numai o conştiinţă autentic-demiurgică („dumnezeiască”!), prin Logos-ul Revelat, le poate avea: „Te scoală, Rosinantă (...uneori, numele celebrei mârţoage mistico-solare, CALUL PSIHOPOMP, înspre PARADISUL-EROS AGAPÉ! -  apare, la THEODOR RĂPAN,  ca prescurtare tandru-duioasă: „ROSI”... – „Distinsă ROSI, gloaba mea divină!” - cf. LI, p. 109), veşnic frate/Mi-e Sancho însuşi! Nu e prima oară...//De dragul tău, în stare sunt, priveşte,/Să-l mint pe Dumnezeu, dumnezeieşte!” (cf. X, p. 27).
EROS şi FRUMUSEŢEA SACRĂ A ARTEI (...Arta Clăditoare întru Hristică Auto-Jertfire  - ...valahii o pun sub semnul „ANEI LUI MANOLE”, din „zidul morţii spre Înviere” – cf. LVII, p. 121), adică, în cazul lui THEODOR RĂPAN  -   SONETUL-MÂNĂSTIRE COSMICĂ! -  nuntesc androginic (fără a uita, însă, de „plata sângelui resurecţional hristic”!), întru împlinirea nemuririi şi demiurgiei: „Mă-nalţ prin tine şi prin tine sânger,/Pe cât mă-nlănţui, tot mai sus mi-e zborul (...)//Colanul tău îl port pe veci, deci, la vedere,/Slujind Sonetul, vraja ta nu piere!” (cf. XI, p. 29).
La acest complot alchimic („telpizo/vicleano-ludic”...dar, în cele din urmă, „pur”, în sensul de a fi dezvelit de grosiera materie şi înălţat, cu ultimă decizie şi avânt, deasupra oricărei mreje a borboros-ului!), al Eros-ului contra lui Thanatos, este atras cosmosul întreg – dar, cu precădere, LUNA (chiar şi prin simularea/disimularea „ignoranţei” ei, faţă de sacrele transfigurări, întru soteriologic şi resurecţie!) – LUNA cea cu dublă valenţă, funebră şi fertilizantă: „Ai milă, moarte, gânduri de mărire,/Averi nu am, lăstari îmi cresc într-una,/Păzeşte-mi turma stelelor, iubire,/Hotarul meu să nu îl afle luna!” (ibidem).
Această operaţiune alchimică (...umil-discretă, dar fulminantă, ca rezultate: „În athanor culcuş de mărăcine...” – cf. LV, p. 117), a neutralizării efectelor thanatice  - va avea drept consecinţă, logică, şi escamotarea temporalităţii – a Timpului-istorie/”Cerberul Demoniac”-C(H)RONOS, prin EROS şi ARTĂ/ORFISM COSMICO-ARMONIC (re-trezitor la starea de „dimineaţă”!): „Când (...) Cronos nu dă semne să se culce,/ (...)/Atunci iau pana şi-nfloresc ghergheful,/În miezul nopţii leoarcă-s de sudoare,/Făcând daimonului, nebunul, cheful.../Lăută, să te-arunc? Nicio iertare...//N-ai vrea să-mi dai cu împrumut o viaţă?/Îndură-te! E iarăşi dimineaţă...”(cf. XII, p. 31).
Disimulat sub ludică „milogeală”, este/se înalţă Sceptrul Hermetico-Apollinic!
Prin acest Sceptru (superior chiar celui jupiterian, care-i ameninţato-fragilizat, mereu, de noile cicluri cosmice! – Poetul devine Vizionarul, Profetul VÂRSTEI DE AUR, din Noul Ciclu Existenţial...
E drept, însă: în toate este ascuns preţul („Zgârcită, moartea vrea răscumpărare...”...”Parşivă pasăre mai este Moartea...” – cf. CXVII, p. 241 – respectiv cf. CXVIII, p. 242)  - Preţul de Duh al Răstignirii-Poartă/UŞĂ - şi Pod către Eternitate: „Văzut-am zeii cum sărută cerul,/Leind cu aur câmpuri, munţi şi ape, Pe culmi regeşti, nu-nţeşegeam misterul, /Cu tine-n gând, cu Dumnezeu aproape...//(...)În zori aşez pe pajiştea ninsorii/Cuvântul viu! În spate Moartea-l şterge!//(...)Rămasu-mi-a iubire! Cât pot duce,/Hristosul tău uitat demult pe cruce!” (XXXIII, p. 73).
Hristos este, uneori, uitat, dar,  pururi (chiar şi inconştient!), este reactualizat funcţional, întru trezirea-revelaţia fundamental-spirituală, a Veghii-Resurecţiei. Nu pentru Sinele Poetic („biet suflet”...), şi pentru Sinea Cosmico-Umană!
...Ce aduce, totuşi, nou, acest volum – aliniat (în mare parte!) dramaticei tematici răpaniene ştiute?
Chiar dacă alternează ortografierea numelui ei funcţional (când cu minusculă, când cu majusculă, în funcţie de „adâncimea” de Duh a „renghiului” spiritual, pe care-l pregăteşte/”cloceşte”, într-una, Poetul Soteriologico-„arielic – „DUŞMANCEI”!) – se observă, pentru prima oară în cărţile sale superb-hieroglifice, o renunţare/trezire de Duh (extrem de benefică şi, totdeodată, vehementă - sincer smerită, liminar pios-mărturisitoare/PURIFICATOARE!), la „penia” eului terestru (ochii cărnii, ţinând debietul suflet”!), în favoarea „poros”-ului Cosmico-Divin/Sinea Spiritual-Cosmică (Ochii Duhului, prin care se obţine Orbirea Sacro-Vizionară (transfigurarea întru Marele Orb o săvârşeşte – cine altcineva? – decât Iubirea-Eros, sub chipul Ispăşirii/Eliberării Spirituale: „Ochiţi-mi ochii! Ochii cer iertare:/IUBIREA PENTRU MINE OCHI NU ARE!” (cf. CXLII, p. 291). Sensul de profunzime pare a nu fi cel aparent: „Nu se mai uită iubita/Iubirea la mine!” – ci: „Datorită Iubirii, îmi pierd vederea carnală şi preiau Viziunea Spirituală!
...Dacă va continua să reziste, în Postul său Sacru, de Sacerdot al Sonetului (deci, Vestitor Heraldic al lui SÓTERE” - ...cel extrem de apropiat, pentru unii-puţinii!) – datorită lui THEODOR RĂPAN, s-ar putea să ne trezim, într-o bună dimineaţă, TOŢI, grămadă, în Cerul Eternei PURITĂŢI!
Şi să lăsăm iadul... ”văduv” şi mult prea... ”simplificat”!
Păi, n-ar fi chiar aşa de rău... - ...zicem noi! Dar mai rămâne de văzut... şi de chibzuit (fiecare, cu examenul, „pur şi simplu”, al conştiinţei sale!).
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]-Theodor Răpan, Pur şi simplu – 154 Contrasonete, Editura SEMNE, Buc., 2015.
[2]-Să nu uităm transfigurarea LEBEDEI andersen-ene, atât în Răţuşca cea urâtă, cât şi în fascinantul basm, despre Eliza şi cei 11 fraţi ai ei – „Lebedele”...!
[3]-La traco-greci, LEBĂDA este simbol al muzelor, fiind dedicată lui Apollon – iar carul Afroditei era tras de lebede...

ÎNTOARCEREA LA OCHEANUL ACOLADEI
Oglinda, acea pânză de foc a Ocheanului Acoladei dintre cele două Cupe: huma uitării (Alethe) și apa amintirii (A-lethe-ia) este chiar Țesătorul ce urzește din sincronie diacronia și, apoi, din diacronie sincronia. Jucându-se, așadar, între a-minte (înțelepciune, cabală) și minte (nebunie, cefalica himeră) atunci când se folosește de trei moire: Clothos, cea firuitoare de amăgiri, Lachesis, cea a măsurării ne-măsurii și, în fine, Atropos, cea a ultimei realități, Întoarcerea.
De ce Oglinda?... Pentru că ea este cheia acestei mirabile Cărți de față despre Poet și Poesie a lui Adrian Botez, subîndemnul, după spusa lui Schleiermacher, că: „Trebuie, în primul rând, să-l înțelegem pe autor așa cum s-a înțeles el însuși și, în al doilea rând să-l înțelegem mai bine decât a făcut-o el însuși”... Înmirător! Iar asta, vasăzică, prin minunea mirunii ce inversează orizontal fantasmele cuvintelor spre statornicia verticală a Cuvântului, Desăvârșita Fantasmă. Căci, atunci când Roata „cuvintelor”/semne se oprește, când mintea smintelnică trece cathartic în a-minte, iar intuiția sapientă numește Vidul, atunci poetul atinge starea inefabilului (hiero-nomo-apokalipsia!) și, revelându-și Sinea în sfântariul inimii, împlinește re-Întoarcerea la veșnicia Clipei. Redevine, prin re-naștere androginală, Oglindă!... Demiurgie Deplină!... „Acolo, în Nordul Cel Mistic, în Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic – Luceafărul – Arhanghelul Lucifer „Autenticul” se retrăsese, după Renașterea Androginului... Iar acum, Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic deveni Sfânta întemeiere a Arhanghelului Lucifer (Arhanghelul Luminii Mistice), Un Tărâm al Desăvârșitei Sacralități Orfice: Tărâmul Hyperboreei se desăvârși întru Patria Poeților! Și-i adună pe Aezii Eterni ai Terestro-Galacticului „Așezământ de Crezământ” (complet opus, structural, funcțional și spiritual, „Așezământului cavalcantic”!) - îi strânse, acolo, pe toți acei audaxieni singuratici, hristoși simplicissimi, singuratici eroi ai erelor cosmice, ai manvantarelor...” (pag. 300).
Putem afirma că poesia (nu poezia narcisiacă a profanului!), astfel, hermetizează Ermeticul (Ascunsul!). Ea nu certifică, ci doar aseamănă, intuiește, numind, analogia cu Ființa. Deci, dumirește din drumuri Calea! Cum logica (minții) măsoară cărările gândirii tot așa, dar mereu în alt fel, aedeinitatea aedului vede botezător poesia, o chibzuiește metaforic, prin iubire.
Iluzionând înțelesurile, ea înțelege iluzia acestei lumi... Nu întâmplător un model al Marii Poesii este de mult ordonat în Upanishad, ce ar distinge: „a sta lângă Ființă”, a „te asemăna” cu „a fi”, însuși misticul obiectiv al acestei autentice arte: a hermeneutiza sensul (Sacrul!) prin a-l numi ca similitudine Omului... Principiul poesiei, încredințat aici de Adrian Botez, este acela că: toarcerea/ înzestrarea cuvintelor trebuie să fie chiar Întoarcere în Cuvânt spre revelația „corespondenței” cu „a ființa” a Omului. Mnemo-nomia acestei faceri, respectând întâia lege a Alchimiei, poartă la: ceea ce este în semn („cuvinte”) e întocmai cum e în Sens („Cuvânt”), pentru a demonstra minunea aceleiași lucrări: Facerea. Ea afirmă în continuare: - Fă asemănare dacă vrei să fii (Ființa!), anume, consacrând vei ajunge la Sacru și neuitând că felul cum faci (detașarea!) e mai mult decât ceea ce faci (atașarea, semnătura!). Fericirea poetului este „a se ști ce este”, când sfârșitul revenit la locul începutului său reușește să „se confunde” cu „a fi”, adică să privească separarea cuvintelor (ea însăși cauză a Căderii!) dar văzând unicitatea Cuvântului unde inteligibilitatea-i se împletește cu înțelegerea cititorului și unde ca Prim cititor figurează însuși Dumnezeu. Astfel, poetul distinge Sinea sa așezată în fața Frumusețiica fiind pe același plan onomaturgic Sinelui Cosmic. Căci , de n-ar face așa, s-ar îndepărta de Osialitatea Veșniciei... Citez: - Tu nu-ți dai seama că plănuirea universului a stors de înțelepciune absolut toate puterile ierarhiilor cerești, dar nu și pe cele ale Creatorului lor!- care, singur, în fiece clipă, creează și re-creează, mereu, forme tot mai minunate, spirite tot mai înălțate și extaziate, în fațaFrumosului, a Frumuseții? De ce nu te închini Frumuseții? De ce nu te astâmperi în această după-amiază, plină de zumzetul de aur și dulceață, al albinelor văzduhului, de ce nu admiri, închinându-te, stupul și regina... copacul și floarea... omul și steaua...? Nu ești în stare de nimic, pentru că respingi Frumosul și Adevărul – adică, înseși Esențele Veșniciei!...” (pag.316).
Ce se cuvine să citim în „Cabala Nebunilor” de Adrian Botez e că poesia autentică este o formă golită (vidată) de cuvinte ce ține de Specia Cuvântului, ea nefiind atributul intelectului, așadar al minții, ci o faptă intuitivă a sapientalei inimi din Inimă ce se „așează” în lucru (în Energie!) și face apel la tăria Sacrului (tăcerea!). Astfel: „Tu nu înțelegi, voi chiar nu pricepeți, de atâta amar de vreme, că tare mă doare, mă sfâșie, atâta amânare a iluminării și întoarcerii, din pricina seminței de prostie, pe care voi o botezați „minte”, și pe care o folosiți numai pentru ca să vă puneți cât mai multe piedici și crime, în calea voastră spre casă, spre odihna luminii și Adevăratei voastre Identități...? ...de ce nu vreți să înțelegeți voi că trebuie să vă prețuiți, cu toată puterea și adâncimea înțelepciunii (iar nu cu putregăioasa voastră de minte, care tot iscodește păgubos, smintitor și sinucigaș... spre a vă îndemna la depărtare de rost... și vă sleiește și topește puterile de zburare înapoi înspre cuib...?)”. Iată că în poetizare, paradoxal, locul săgeții este luat de Arcaș (iubirea, metafora divină!), arcul e poetul, iar ținta e numirea revelată a Sacrului, poesia (onto-omoiosia, similaritatea cu Unul!). Deși vorbește despre Cale, ea aduce în prim plan „Carul Ascuns”, Uimitorul, Criptica Celui Singur... În jurul beznei boabelor de nisip, cuvintele ca atare, în felul devotatei Scoici, poetul secretă inspirat lumina sidefului Cuvântului și în modul acesta  descoperă în sfântariu-i „omul căutat”, Perla Sinei! ...Până a învăța că a fi înțelept e a vedea în tine „ce ești”, simplitatea simplității, Sufletul, sineitatea!...
Cartea prezentă a lui Adrian Botez, ca meditație despre avatarele stultiției, despre apokalipsa nebuniei într-o nuntă gnostică dintre Lebăda Înțeleaptă și Mirele Nebun, accentuează în principal că de mii de ani  omul se împodobește la exterior, însă nu răzbește a o face, precum Poetul ori Scoica și la interior. Astfel, scrie Adrian Botez: „Lebăda (Mireasa Licornului tainic...), deși simțea că trebuie să înceapă, cât de curând a cânta..., unduia și plutea într-una, și nu scăpa, din ciocu-i delicat, de prințesă a Lumii – Smaragdul... ba, din când în când, părea că ține, minunat, în ciocul ei de coral curat, două pietre dumnezeiești, deodată: un Smaragd și un Safir... Adevărata Poetă a Apelor Lumii se pregătește de Cântecul Vrăjit Orfic, celebrul, de-acum, Cântec al Lebedei. Lângă ea, nimeni, nicio altă pasăre, nicio viețuitoare. Plutește pe valurile eterului dumnezeesc. Poate că numai lianele cele unduioase, și ele unduioase, o însoțesc, în plutirea-i... o însoțesc, îngânând-o, din umbra lucrurilor descărnate și chircite ale Lumii Vechi... poate doar Cristalul și Amintirea Licornului-Mire îi mai dau putere, să vâslească, lin, printre stelele scăpărătoare, încă... - ...pe sinuozitățile sonore ale Parashabdei Cosmice, Adânc Demiurgice.” ( pag. 281).
...Întrucât îndemnul biblic: - „Creșteți și înmulțiți-vă!” nu presupune a odrăsli în reflexii și a perpetua umbra, ci a spori în Lumină, prisosind tăcerea adevărată spre Acela... Când toate ard, curg, se vântură și se pulverizează în suflul palpitației cumpănirii între înțelepciune și nebunie ce are în pază, deodată, vinul de lumină, cunoscându-se că doar cine controlează această balanță are șansa mântuirii... E nevoie de clar-viziune și, cu osebire, de clar-acusmație!... Astfel vom confunda mereu pe „ieri” cu „mâine”, oglindirile narcisiace ale suprafeței valurilor (centrifugitatea) cu profundul Ocean al Oglinzii (centripetitatea), regele mort din inima piramidei cu moartea piramidei din inima regelui...
Această carte îmi evocă „Greierele din colivia de aur”, din Roma horațiană, ce era vândut pentru misteriosul său cântec, întrucât ea visează, iată, asupra a ceea ce alegem: vibrația înțelepciunii Greierelui ori poleiala nebuniei de aur a micului bordei de zăbrele?... Altfel zis, a muri nemurind/mistic sau a muri  în recluziune/corporal, adică într-un „mormânt gol” ori într-un „mormânt plin”, în infinitatea neîncetată sau în limita încetării?... Izvodul este, așadar, pentru cei ce au îngăduința cuminte a lui Iov, cât în athanoru-i ea atrage concentrația că cei sceptici pot înnebuni când dialectica somnului călăuzește la risipire, iarmetafizica trezirii către Unul, știind că „migdala” înțelepciunii e mereu a lăuntrului în vreme ce „camforul” nebuniei rămâne parfumul de afară. Fără smerenie „à la Iov” nimeni nu le dobândește când omeneasca lume, ciudat, e doar o unică monedă: ce este pe avers sapiență pe revers e stultiție, gnostie pe-o parte, agnostie pe următoarea, ce-i pe o latură purpurie hlamidă, dincolo e peticărie, iar un singur nod leagă liniștea de neliniște, mărturisirea de tăgadă, semănatul a-mintei de secerișul minții smintelnice. Eliberarea din una sau prizoneratul în cealaltă ține de magia  cunoașterii, fie, versus, de „cavalcantica” ne-cunoaștere, a identificării cu absolutul sau a negării diaboleinice.
Să ne limpezim cu fața spre cele Șapte Silabe/Răsărișuri ale „Cabalei Nebunilor” și să întrezărim echilibrul între Sapiență și Stultiție sub imboldul: „Cereți și se va da, bateți și se va deschide!”... Descifrarea zăboveșteîn Ochiul Înțelepciunii, iar gura în iubirea inimii nebune, aici și acum, unde Adrian Botez țese o dantelă rară, cu autentice întretăieri și prelungiri, aunei călătorii imaginare în exotica Țară a Stultiției sub semnul tezei conform căreia e dat să dăinuinuiască în memoria noastră o unitate a tuturor potrivniciilor, o concordie a conotațiilor savorii spirituale. Această țară este și a osebirii cât și a deosebirii, fiind ea a Trezirii ce recuperează o absență din vremea Căderii... În ea un „acolo” este adus „aici”, o falie a lui „a ști” este apropiată într-un izvor al lui „a fi”... În același grad zidirile inimii și, într-o prielnică măsură, surpările minții rămân ca același fir ce își întreabă mereu aceeași pânză arhetipală: -„Ubi sunt?”... Altfel zic, în cartea aici deschisă, proeminent și ascuns Sâmburele își interoghează Floarea, dar nu cea de mâine, ci aceea de azi, subliniind grația similitudinii dintre aurora contemplației sapientale și crepusculul reflexiei stultiției, cât, mereu, aidoma lui Hypnos, în mâna zeului Nebuniei, „făclia gata să cadă” e chiar Înțelepciunea, și că prin ea, ne-năruielnică, putem nădăjdui a accede la calea realității sacre, spre revelarea Unului...
Petru Solonaru (Bucureşti)
 
SPIRITUALITATE
DRUMUL MÂNTUIRII
Perioada Postului Mare este o binefacere pentru suflet, un moment de respiro și o minune în viața noastră. Omul își îngăduie să se gândească și la el însuși, să se unească împreună cu Hristos prin rugăciune, parcurgând un drum anevoios, însă purificator, prin încercările spirituale la care este supus sufletul. Avem acum ocazia să dovedim că suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, vase ale Duhului Sfânt și creștini de nădejde într-o lume acaparată de rău. Lupta omului cu sinele este cea mai grea, dar la final, vom avea satisfacția victoriei și a împlinirii voii divine. Nimic nu se câștigă prea ușor, cu atât mai mult această luptă, care se dovedește a fi crâncenă de cele mai multe ori. Răbdarea, perseverența și modestia sunt doar câteva condiții, pe care oricine trebuie să le îndeplinească pentru a-și atinge scopul măreț: mântuirea. Fără o voință puternică, fără credință, rugăciune, fapte de milostenie și prezența la slujbele bisericești, totul este în zadar.
Ne pierdem printre bucurii deșarte, lucruri materiale costisitoare, mândrie și altele asemenea. Oricum, omenirea se zbate între viață și moarte. Răul și-a întins umbra pretutindeni și noi va trebui s-o contracarăm cu lumina credinței, a dragostei și a iertării. Nu vom afla liniștea interioară decât printr-un efort spiritual constant, chiar dacă, la un moment dat vom simți oboseală, ori chiar deznădejde. Avem nevoie de Dumnezeu, de sfinți și de forța acestora, căci oriunde vom merge va trebui să ne confruntăm cu propria îndărătnicie și cu forțe negative, pe care trebuie să le învingem cu orice preț. Cu toate acestea, trebuie să menținem un echilibru în tot ceea ce facem, să fim atenți la orice detaliu, la fiecare gând și la cuvintele pe care le rostim.
O vorbă dură și rece, spusă cu răutate rănește profund, sau chiar iremediabial. O faptă rea lovește din plin sufletul nevinovat, iar noi vom plăti pentru aceasta. Energia pozitivă e greu de câștigat și de menținut, dar nu imposibil. Sfinții Părinți ne-au învățat că lucrul în folosul mântuirii trebuie realizat fără încetare, căci și răul lucrează fără pauză. Nu ne permitem să obosim și cu atât mai puțin să abandonăm lupta. Suntem datori să avem grijă de sufletul și de trupul nostru în fiecare clipă a vieții. Vom primi ajutor divin în acest sens, dacă îl vom solicita, căci Dumnezeu ne iubește neîncetat și necondiționat. Toți sfinții sunt prietenii noștri, dacă dorim acest lucru, căci nu vom reuși să realizăm nimic singuri. Așadar, iată că voința joacă un rol fundamental în mântuirea noastră și e absolut necesar să o păstrăm vie.
Pe drumul către desăvârșirea duhovnicească vom merge doar împreună cu Hristos, unicul sprijin real, alături de Maica Domnului, de îngeri și de sfinți. O sumedenie de ființe ne sunt alături oricând, așa că ne va fi ușor să parcurgem calea către veșnicie. Orice obstacol de netrecut devine o floare minunată, ce așteaptă să fie culeasă și așezată cu smerenie la icoana sufletului nostru. Nici cele mai înalte piscuri nu vor mai reprezenta o problemă pentru sufletul curat și hotărât să meargă la Dumnezeu. Totul se transformă într-o frumoasă călătorie către cer. Valuri de liniște vor curge fără oprire în sufletul avid de rugăciune. Nicio adiere a răului nu va mai fi posibilă, dacă îl vom avea pe Dumnezeu în propria respirație, în inimă, în minte și în suflet.
Ar fi bine să ne rugăm continuu, ori atât cât putem să ne concentrăm, zicând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
CĂRŢI ÎN FORMAT DIGITAL
În ultimii ani ia amploare – inclusiv în România – fenomenul publicării cărţilor în format digital (eBook sau e-book, carte electronică), care pot cumpărate (atunci când nu sunt gratuite) şi citite utilizând dispozitive specifice cunoscute sub denumirea eBook Reader, e-book reader sau e-book device (cititor de cărţi electronice). Principalele avantaje ale unui e-book reader sunt o bună lizibilizate a textului pe ecran (chiar şi în lumina soarelui) şi un timp de viaţă mai lung al bateriei. Aceste avantaje sunt obţinute prin utilizarea tehnologiei hârtiei electronice (e-paper technology) pentru afişarea conţinutului care trebuie citit. Prima carte publicată online, în iunie 1996, a fost MH & hmx: email pentru useri şi programatori, scrisă de Jerry Peek.
Pentru crearea cărţilor electronice sunt utilizate un număr destul de mare de formate. În continuare sunt prezentate pe scurt cele mai cunoscute dintre acestea[1]:
Kindle (.azw): format proprietar Amazon, lansat odată cu e-book-ul Amazon Kindle. Formatul este utilizat astăzi pe o varietate de platforme;
Sony media (.lrf, .lrx): format proprietar Sony Corporation;
Microsoft Compiled HTML Help (.chm): format proprietar Microsoft bazat pe HTML;
DjVu (.djvu): format special pentru stocarea documentelor scanate;
IDPF/EPUB (.epub): standard deschis pentru e-book creat de IDPF (International Digital Publishing Forum). A câştigat rapid în popularitate în 2011, putând fi citit de o mulţime de dispozitive de tip e-reader precum şi de alte dispozitive mobile (e.g, telefoane inteligente, tablete);
Pam Media (.pdb): include versiuni pentru iPhone, PalmOS, Android, Symbian, BlackBerry etc;
Hypertext (.htm, .html): HTML nu este un format deosebit de eficient pentru a stoca o cantitate mare de informaţii, în raport cu alte formate utilizate pentru crearea cărţilor electronice;
Microsoft Reader (.lit): fişierele LIT protejate DRM (Digital Rights Management) pot fi citite numai de programul proprietar Microsoft Reader. Există instrumente (e.g., Convert Lit) care pot realiza conversia formatului în HTML;
Mobipocket (.prc, .mobi): formatul este bazat pe standardul Open eBook, foloseşte XML şi poate include JavaScript şi cadre;
Adobe Portable Document Format (.pdf): format de fişier creat de Adobe Systems;
TomeRaider (.tr2, .tr3): format proprietar, cu versiuni pentru Windows, Windows Mobile (i.e., Pocket PC), Pam, Symbian etc.
Multe dintre formatele enumerate pot fi accesibile şi de pe alte dispozitive, cum ar fi calculatoare personale (PC), calculatoare Apple McIntosh, telefoane inteligente (e.g., iPhone, Android, Blackberry) şi tablete (e.g., iPad).
Există un număr relativ ridicat de dispozitive (i.e., e-reader) utilizate pentru citirea cărţilor digitale (e-book). Poate cel mai cunoscut dintre acestea este Amazon Kindle Wireless eBook Reader. Din acest motiv, în continuare sunt descrise caracteristicile complete ale acestuia (aşa cum sunt ele prezentate de producător; ele se referă la cea mai recentă versiune, anume Kindle Free 3G + Wi-Fi):
Producător: Amazon;
Tip dislay: e-ink[2] Pearl, 16 tonuri de gri;
Diagonală display: 6 inch;
Mărime: 190 x 123 x 8,5;
Culoare: grafit;
Rezoluţie: 800 x 600;
Dimensiuni: 190x123x8,5mm;
Tip memorie: internă 4 GB (3GB disponibilă), poate stoca peste 3.500 de cărţi;
Formate suportate: Text: BMP, PDF, MOBI, HTML, DOC, TXT, PRC, KINDLE (AZW); Imagini: JPEG, PNG, GIF, BMP; Audio: MP3, Audible (Audible Enhanced (AA, AAX));
Autonomie baterie: între 3 săptămâni şi o lună, în funcţie de utilizarea conectivităţii wireless;
Durata de viaţă a bateriei: wireless off 1 lună; wireless on 10 zile;
Conectivitate: Free 3G + WiFi 802.11b, g şi n (i.e., se poate conecta la orice reţele publice sau private, inclusiv cele securizate prin WEP, WPA şi WPA2); USB 2.0; Audio Jack 3,5 mm;
Masă: 247 g;
Altele: tastatură QWERTY.
Acest e-reader oferă acces la peste 850.000 de titluri din magazinul online Kindle Store, incluzând ultimele bestsellere, peste 1.000 de cărţi gratuite şi ediţiile celor mai importante ziare şi reviste. Achiziţia cărţilor se poate face direct de pe dispozitiv, iar volumele sunt livrate wireless în mai puţin de 60 de secunde. Alte facilităţi oferite de Kindle sunt: acces gratuit la reţeaua Whispersync (sincronizarea paginii, a semnelor de carte şi a notiţelor de lectură pentru volumele achiziţionate din Kindle Store), Text-to-Speech (redarea audio a textelor în limba engleză), PDF Reader, Redare audio (muzică şi audiobooks) şi browser pentru navigarea pe Internet. Dispozitivul poate fi conectat la calculator prin cablu USB.
Există aplicaţii de tip e-reader Kindle pentru telefoanele mobile, una dintre acestea fiind Kindle for Android (dezvoltată de Amazon), care poate fi descărcată gratuit de pe Google Play (fostul Android Market, https://play.google.com/store).
De asemenea, există şi alte magazine virtuale din care pot fi descărcate gratuit sau cumpărate la preţuri promoţionale cărţi, pentru fi citite cu e-reader-ele de tip Kindle sau cu alte dispozitive similare. Iată câteva dintre acestea: Internet Archive[3], Project Gutenberg[4] şi ManyBooks.net[5]. Acestea nu sunt singurele magazine virtuale din care pot fi cumpărate cărţi în format digital. Dimpotrivă, există un număr mare de astfel de librării, inclusiv româneşti, pe care cititorul le poate găsi singur printr-o simplă căutare folosind Google.
Va înlocui cartea digitală pe cea din hârtie. Răspunsul (şi, totodată speranţa autorului) este că – măcar în viitorul apropiat – nu se va întâmpla acest lucru!
Traian Anghel (Brăila)


[1] Cele mai populare formate sunt mobi, EPUB (sau ePub) şi PDF. Una dintre aplicaţiile online care poate realiza conversia diferitelor formate în alte formate, inclusiv a celor utilizate pentru crearea cărţilor digitale, este Online Convert (http://www.online-convert.com/).
[2] Ecranele e-ink nu obosesc ochii deoarece folosesc cerneală electronică. Deseori, ecranul este confundat cu hârtia tipărită de către persoane care văd un astfel de display pentru prima oară.
[3] Internet Archive (http://www.archive.org/) oferă peste 2,5 milioane de cărţi gratuite.
[4] Project Gutenberg (http://www.gutenberg.org/wiki/Main_Page) oferă peste 30.000 de cărţi gratuite.
[5] ManyBooks.net (http://www.manybooks.net/) oferă peste 26.000 de cărţi gratuite.
 
REPERE...
ISTORIA ADEVĂRATĂ ŞI ISTORIA SCRISĂ
Trăim şi ne iluzionăm într-o lume contrafăcută: oameni, relaţii interumane, alimente, cultură, civilizaţie etc. Şi atunci, dacă totul (sau, mă rog, aproape totul) este deja distorsionat ori pe cale de-a se distorsiona în noi şi în jurul nostru, mai putem avea pretenţia ca istoria să se abată de la regulă? Nici nu-i cu putinţă, deoarece ea este scrisă de către învingători potrivit intereselor lor prezente şi de viitor!
Aşa a fost din totdeauna, îndeosebi în acele vremuri (Antichitate şi Evul Mediu) când istoriografii oficiali erau la propriu slugile atotputernicilor zilei (regi, împăraţi, tirani, comandanţi de oşti) şi aşa va fi şi pe viitor, desigur mai subtil...
Prin urmare, una este istoria sau adevărul gol-goluţ despre fiorul lăuntric al evenimentelor prezente şi subtila lor înlănţuire în ceea ce se numeşte viaţa comunităţilor şi popoarelor, adevăr ce nu poate fi desluşit de cercetător prin punerea cap la cap a unor dovezi măsluite de la facerea lor, ci numai şi numai prin revelaţie, şi cu totul altceva este istoria ce se predă în şcoli şi universităţi, respectiv surogatul pus la dispoziţia omului de rând.
Din această tristă realitate în legătură cu statutul incert al istoriei se desprind următoarele două certitudini:
a) Istoria este taina prelungită în trecut a vieţii sociale, şi ca orice taină, ea se află în mâna lui Dumnezeu. Vasăzică istoria nici vorbă să fie cunoscută la modul integral şi incontestabil, ci numai prin revelaţia divină asupra unor părţi din întreg (întregul este apanajul divinităţii), căci este peste puterea unui om, oricâte informaţii ar deţine el, să stăpânească fluxul evenimentelor în derulare, respectiv adevărul asupra evenimentelor intrate în trecut.
Cea mai elocventă dovadă în acest sens ne este oferită de aşa-zisa revoluţie din Decembrie 1989. Deşi evenimentele s-au consumat sub ochii noştri, ba chiar au fost televizate, cine poate pretinde că ştie totul despre ele? Nici măcar păpuşarii care au tras sforile din afară, mai exact la Malta, sau păpuşile din interior, care se foiau pe la televiziune şi incitau la omor deosebit de grav. Iar masele manevrate cu atât mai puţin...
Căci fenomenele ample (mişcări de stradă, răscoale, greve, războaie) pot fi planificate şi pornite, dar nu mai pot fi stăpânite, deoarece mulţimile sunt sentimental-iraţionale, iar evenimentele îşi au logica lor ascunsă pentru ochii logicii umane.
b) Istoria este cea mai fragilă şi nefericită dintre ştiinţe (dar e cu adevărat ştiinţă?), întrucât ea este privită şi tratată de învingători ca o femeie de companie...
Iată două mostre consistente despre felul în care învingători înţeleg să facă şi să scrie istoria (a se citi să-şi urmărească interesele şi să-şi protejeze alianţele):
1) Procesul de la Nürnberg se răfuia în văzul lumii cu cei pe care presa oficială şi aservită i-a declarat criminali, adică vinovaţi de declanşarea celui de-al doilea război mondial şi a atrocităţilor însoţitoare – regimul nazist şi liderii hitlerişti capturaţi. Însă i-a făcut scăpaţi pe adevăraţii plănuitori şi finanţatori ai ascensiunii lui Hitler şi pe urmă a campaniilor militare – patronii şi acţionarii imperiului chimico-farmaceutic I.G. Farben. Toţi aceştia au fost doar mustraţi (sic!), după care au fost luaţi în primire de anglo-americani şi trimişi în ţările lor (desigur, cu ştirea şi la comanda politicului) pentru ca aici să întemeieze alte imperii chimico-farmaceutice.
La fel au procedat americanii (ruşii nu s-au lăsat mai prejos) cu unii dintre naziştii de frunte, dar mai ales cu valoroşii ingineri ai lui Hitler, care trudeau din greu la fabricarea rachetelor: Toţi pe care i-au prins au fost de îndată îmbarcaţi şi trimişi să lucreze în laboratoarele americane pentru fabricarea armelor de distrugere în masă (cele două bombe atomice azvârlite asupra Japoniei deja în corzi), iar după încheierea conflagraţiei pentru construirea şi lansarea sateliţilor artificiali şi a rachetelor...
2) A doua mostră este extrasă din istoria noastră. După intrarea României în primul război mondial alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia), armata noastră prost echipată şi neajutată de aliaţi a suferit o serie de înfrângeri, în urma cărora guvernul s-a refugiat la Iaşi şi Bucureştiul a fost ocupat de nemţi. Pentru a-şi pune tezaurul la adăpost (nu cumva să fie înhăţat de cotropitori!), s-a luat hotărârea ca el să fie dus la Moscova, la vremea respectivă (decembrie 1916) ruşii fiind de aceeaşi parte a baricadei (frontul din Estul Europei) cu românii. Zis şi făcut. Tezaurul format din lingouri, monede şi bijuterii – un total de 93570 kilograme (peste trei miliarde euro) – este încărcat în 12-14 decembrie la Iaşi în vagoane şi ia drumul (fără întoarcere) spre Moscova.
În anul 1917, venind din Elveţia, intră în Rusia V.I.Lenin, omul pregătit de nemţi în străinătate, iar acesta – conform înţelegerii şi cu banii nemţilor – dă la cap ţarismului şi creează haos pe frontul de est, după care încheie cu Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk. Rusia isterizată de bolşevism nu doar că iese din război, dar Lenin înţelege să-şi achite datoria de război faţă de nemţi, inclusiv datoria personală, cu tezaurul românilor. Aşa că cele aproape 94 tone de aur pleacă pentru totdeauna la Berlin.
De-abia în anul 1956, în dorinţa de-a strânge relaţiile cu România, Nikita Hruşciov le înapoiază românilor... 33 kilograme de aur şi Cloşca cu puii de aur!
Şi aşa Germania s-a refăcut după primul război mondial cu banii (aurul) românilor, din care aceştia nu vor primi înapoi nici măcar o para, deoarece la 2 octombrie 2012, Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât: România nu va primi înapoi tezaurul de la ruşi! Păi cum să-l primească de la ruşi când acesta a fost păpat de nemţi?! Unde mai punem miliardele cu care, conform contractelor încheiate şi livrărilor efectuate, nemţii le-au rămas datori românilor după al doilea război mondial...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DESPRE LENI PINŢEA HOMEAG
…Călătorim prin tărâmul cuvintelor magice. De vreo 18 luni, călătorim, întru construirea acestui volum-album. Cât două germinări de prunc de om. Şi, parcă, nu ne vine să ne oprim. Simţim că, totuşi, oricât de bine orchestrat ar fi dansul acesta (cu vârsta de aur, cu viaţa, cu arta) – sub formă de dialog, monolog, fulguraţii printre secvenţe de roluri, file de jurnal fugos, ori printre genuri: de la dramă la tragedie, de la musical şi teatru-dans la recitaluri de vis/ one-woman-show la filme de artă -, parcă, parcă, mai rămâne ceva de spus, de trăit, de mărturisit, de re-trăit. Mereu vie, memoria nu are vârstă. Sau, poate, ne păstrează permanent în raiul fraged al copilăriei. Şi al copilăririi.
Mă frământă, până la cutremurare, gândul că această carte, deşi cuprinde numeroase scântei dintr-o viaţă de Om, din  - cum s-ar exprima Horia Lovinescu - ,,Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, nu ştiu cât izbuteşte să pună în valoare jocul numit Artă, dar şi Ştiinţă a supravieţuirii, a dăinuirii, nu doar tu, ca fiinţă, ci noi toţi, ca neam, cu identitate, aspiraţii şi idealuri bine conturate, adânc înrădăcinate în obârşii de multe ori doar bănuite, spărgând azurul, cu săgeata-i semeaţă, de pe coif, dar rămânând, pentru totdeauna, prieten cu vulturii cuvintelor, niciodată golaşi, de pe creanga vreunui Stejar din Borzeşti, plantat de Ştefan cel Mare, pre când era copil.
…Până la viitorul volum (care fi-va sau nu încredinţat tiparului), vă propun, Drag Cititor, să mai adăstăm ,,o clipă de eternitate” în universul acesta tumultuos şi să încercăm a mai învârtoşa, a mai întărâta flăcările pasiunilor cu noi gânduri răzleţe, dar bine întemeiate, în destinul Doamnei Leni Pinţea Homeag.
Viaţa şi creaţia Domniei Sale – pe multiple planuri, inclusiv literare – au fost trăite, sunt trăite şi fi-vor trăite, de-acum până în veac, sub străfulgerarea chintesenţei comprimate, cu energie stră-românească, de poetul transilvan George Coşbuc (care a trăit şi a creat ani buni în Provincia Magna: Oltenia, la Craiova, unde i s-a născut unicul fiu: Alexandru), în versurile cu valoare de lamură existenţială:
,,Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.”
Intuind, încă din anii prunciei, sub umbra Castelului Bran, pe Fâş, în Moieciu de Jos, că arma cu bătaia cea mai lungă şi efectul cel mai profund este Cuvântul/ Logosul (adică Dumnezeu-Cuvântul), omul şi creatorul de artă Leni Pinţea Homeag a coborât în adâncuri şi a descifrat taina-tainelor. Anume că temelia inexpugnabilă pentru Cuvântul biruitor, izbăvitor şi mântuitor o constituie conjugarea măiestrită a unor ,,materiale de construcţie” de sorginte divină: credinţa, inspiraţia şi speranţa, altruismul şi optimismul, energia clocotitoare şi gândirea exclusiv pozitivă.
Angajându-se mereu, concomitent, pe trei fronturi concentrice, în trei bătălii necruţătoare (pe viaţă şi pe moarte!): 1. cu sine însăşi, 2. cu ceilalţi, 3. cu circumstanţele nefavorabile -, Leni Pinţea Homeag şi-a asumat destinul: Lupta cu Timpul.
A conştientizat dintru început – graţie modelelor supreme, totdeauna iradiind lumină, bunătate, forţă morală, care au fost Mama şi Tatăl său – că, dacă va ieşi mereu biruitoare în cea mai dură dintre lupte, aceea cu sine, va dispune de resursele cele mai performante: luciditate şi echilibru, armonie, tărie psihică şi fizică, pentru a învinge şi în celelalte două, teribile, bătălii.
Şi, pentru că tot am amintit, puţin mai înainte, de Duhul Castelului Bran, sub care s-a născut şi a trăit o copilărie fabuloasă viitoarea mare actriţă -, se cuvine să menţionăm că fizicul şi spiritul Reginei Maria s-au întrupat în fiinţa Doamnei Leni Pinţea Homeag, botezată, de fratele său cel mare, Nelu, cu prenumele Ileana, adică al Prinţesei atât de iubite de români, care a avut norocul să-şi revadă patria şi Branul la începutul anilor ’90.
Din portretul Reginei Maria – caligrafiat de Berthe Vuilliemen, în ,,Revue des deux Mondes” (1935) – culegem câteva frânturele, pe deplin valabile şi în ceea ce o priveşte pe Doamna Leni Pinţea Homeag: ,,Ceea ce te frapează mai întâi este frumuseţea ei: înfăţişarea de regină, statura înaltă, albeaţa de lapte a tenului, ovalul chipului, cu trăsături de puritate clasică,nasul ferm, buzele bine desenate, zâmbetul sincer, atât de blând, ochii – de un negru intens, străjuiţi de sprâncene minunate, fruntea înaltă, descoperită, părul de abanos, dar mai ales expresia privirii – în care strălucesc inteligenţa, tensiunea electrizantă, uneori bucuria… Toate acestea conturează un tot de un magnetism irezistibil”.
Vă rog să recitiţi portretul caligrafiat mai sus, reţineţi!, de o femeie – altei femei -, nu de un bărbat, despre care ne-am fi putut îngădui să bănuim că este îndrăgostit, precum Pygmalion, de obiectul creaţiei şi adoraţiei sale.
Dincolo de trăsăturile evidenţiate mai sus – care sugerează că frumuseţea fizică, exterioară, a Reginei Maria izvorăşte din frumuseţea sa lăuntrică, din forţa spiritului său, armonios clădit -, portretista Berthe Vuilliemen, cu virtuţi de psiholog bine şcolit, dar şi cu siguranţă de grafician renascentist, continuă a reliefa alte şi alte virtuţi: ,,Dar, pe lângă acestea - poate şi, în oarecare măsură, graţie lor, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare pentru această superioritate fără voie -, cât farmec, câtă graţie în felul de a-i privi pe oameni, cât interes ştie să arate tuturor. Aici se vădeşte caracterul, aici intervin calităţile sufleteşti. Nenumăratele gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât pot trece aproape neobservate… Şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, care nu trădează, câtuşi de puţin,  Regina-Soldat”.
Extinzând acest excurs deosebit de expresiv asupra destinului şi vieţii actriţei Leni Pinţea Homeag, cea care a dat viaţă scenică atâtor prinţese, soţii de Domnitori români ori de Regi britanici,  ne simţim îndreptăţiţi ca, pornind de la virtuţile sale, să zburăm cu gândul la Zenobia, mândra şi frumoasa regină a deşerturilor siriene, care a sfidat Imperiul Roman. Dăruită cu ochi negri, spirit divin şi farmec incredibil -, ea a năruit fruntariile de Sud-Est ale Imperiului Roman, spulberându-le sub loviturile năucitoare ale ambiţiosului ei regat: Palmyra.Zenobia – Regina Deşerturilor – conducea acest regat-oraş-oază, ea pretinzând că descinde direct din legendara Cleopatra a Egiptului, precum şi dintr-un lung şir de regi şi regine siriene şi asiriene, al căror cap primordial ar fi fost chiar biblica Regină din Saba.Supranumită Leoaica din Palmyra -, Zenobia, scriu cronicarii vremii, cucerea pe oricine cu privirea-i puternică, îndrăzneaţă şi, desigur, prin spiritul ei, plin de o măreţie divină.
Desigur, Leni Pinţea Homeag nu a avut niciodată asemenea pretenţii, de descendenţe imperiale, care – dacă sunt hazardate, fantasmagorice – pot fi rapid cantonate sub spectrul vanităţii şi deşertăciunii. Cu toate acestea, orice asemănare cu fapte şi persoane reale este, din punctul meu de vedere, …voluntară şi deloc întâmplătoare. Chit că Doamna Leni, mai mult ca sigur, habar nu are de cele evocate de mine mai înainte. Dar …realitatea este realitate. Faptele sunt fapte, cum însăşi afirma. Şi ele rămân. Faptele.
Portretele exterioare şi portretele lăuntrice ale celor trei mari Doamne: Maria, Zenobia, Leni sunt cvasi-identice. Identice chiar, fără nicio îndoială. De parcă marea interpretă craioveană a Phaedrei le-ar fi continuat – graţie proniei cereşti -, ca întrupare fizică, dar şi ca reînviere în duh, probând nemurirea sufletului, în care credeau daco-tracii.
Arc peste timp. Puţină lume ştie, astăzi, că redutabila tragediană Katina Paxinou (cu care Leni Pinţea Homeag a fost asemuită de cronicarii occidentali) s-a născut în România, aici s-a consacrat ca actriţă de vocaţie (la Constanţa), după care – apropiindu-se cu paşi fermi, repezi, de apogeu – a plecat şi s-a stabilit în Grecia, unde a trăit până la 22 februarie 1973. Dintr-un microportret omagial, foarte dens, publicat de Polixenia Carambi (în revista ,,Teatrul”, nr. 4/ 1973, deci la două luni de la trecerea sa în eternitate), selectăm câteva linii de forţă, în care se regăsesc şi datele definitorii ale doamnei Leni Pinţea Homeag:
,,pentru viaţa insuflată eroinelor nemuritoare ale anticilor, i s-a zis Divina”;
,,a fost mare şi în repertoriul shakespearean, dar şi modernă în teatrul lui Strindberg, Ibsen, O’Neill”;
,,a dat personalitate deosebită personajelor lui Kafka şi Durrenmatt”;
,,dăruită cu un fizic impunător, maiestuos, dublat de graţie, farmec şi de o impresionantă mobilitate”;
,,inteligenţă vie, pătrunzătoare, clocotitoare putere de muncă”.
În două puncte nu se suprapune soarta celor două tragediene:
1. Katina Paxinou şi-a creat, la un moment dat, propriul teatru (dispunând, evident, de resursele financiare necesare), ceea ce Leni Pinţea Homeag nu a avut cum să realizeze;
2. Marele rol, interpretat cu neegalată vigoare, prin care Katina Paxinou îşi încheia o strălucită carieră, a fost acela din ,,Mutter Courage”, care s-a dovedit a fi cântecul său de lebădă. În schimb, actriţei Leni Pinţea Homeag i-a fost refuzată această şansă de directorul T.N.C.,Mircea Cornişteanu, care i-a făcut vânt pe scara pensionării, motivând că nu ar mai avea în ce roluri să joace – deşi tragediana craioveană avea, în acele luni, oferte clare, solicitări ferme din partea a doi regizori străini, să joace chiar în ,,Mutter Courage”, la Craiova, fapt pecare şi-l dorea de mai bine de un deceniu.  
Alte coincidenţe. Sarah Bernhardt triumfă în rolul Reginei din ,,Ruy Blas”, în 1872, când autorul piesei, Victor Hugo, o va supranumi ,,vocea de aur”. Triumful interpretei franceze se repetă în ,,Hernani(1877), când epitetele laudative se înmulţesc: ,,Divina”, ,,Împărăteasa teatrului”… Cronicarii dramatici - din vreo 40 de ţări, de pe toate continentele,  în care Teatrul Naţional din Craiova a întreprins o sută de turnee, cu 330 de spectacole, dintre care 101 numai cu ,,Phaedra” – au emis, la cumpăna dintre mileniile al doilea şi al treilea, judecăţi de valoare asemănătoare despre Leni Pinţea Homeag. Le-am inclus şi, uneori, intenţionat, le-am reluat, în mai multe rânduri, în paginile prezentei cărţi. Spre disperarea asasinilor valorilor culturale adevărate, emblematice, ale României, ale Europei şi ale întregului Glob Pământesc!
Sarah Bernhardt a jucat în ,,Fedralui Racine, iar LeniPinţeaHomeag în ,,Phaedralui Silviu Purcărete, după Eschil şi Sofocle.
În seara în care Leni Pinţea Homeag evolua în ,,Phaedra– la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru ,,I. L. Caragiale” – se împlineau exact 100 (o sută) de ani de când Sarah Bernhardt jucase,,Fedra” în Capitala României.
Cele două actriţe – Sarah Bernhardt şi Leni Pinţea Homeag – se pare că sunt singurele din lume care au efectuat turnee pe toate cele cinci continente ale planetei Terra, susţinând multe sute de spectacole, de mare, de foarte mare succes.
Extaziat (dacă vi-l puteţi imagina extaziat pe titanicul psihiatru/ psihi-AStru), Sigmund Freud scria, acum mai bine de un veac:,,Cum joacă această Sarah! După ce mi-a vibrat în ureche vocea ei splendidă, am avut sentimentul că o cunosc de o veşnicie. Nu m-ar fi surprins nimic din ce ar fi putut spune şi am crezut-o până la ultimul cuvânt. Şi ce straniu: mi s-a părut simplu să-mi imaginez cu nu e cu nimic diferită în afarascenei”.
Iată şi câteva puncte în care Leni Pinţea Homeag nu avea cum să …bifeze aidoma divei franceze Sarah Bernhardt, care: în 1880, demisionează, plătind o sută de mii de franci daune interese; îşi creează propria companie de teatru; din 1893, preia direcţia Teatrului Renaşterii, unde re-montează unele dintre marile ei succese (,,Fedra”, ,,Dama cu camelii”); în 1899, preia Teatrul Naţiunilor, pe care îl rebotează, fără nicio ezitare, direct: Teatrul Sarah Bernhardt.
În 1897, într-o scenă din finalul reprezentaţiei cu ,,Tosca”, Sarah Bernhardt trebuia să cadă – şi cădea efectiv – în mod repetat pe genunchi, în genunchi. Scândura scenei răsuna înfiorător. Parcă gemea. Se jelea, rugând-o pe marea actriţă franceză să nu mai reia această dureroasă cădere. Dar pentru aceasta, pentru actriţă, mai importantă decât propria-i sănătate, decât propria-i viaţă părea să fie triumful spectacolului, veridicitatea acestuia. Întocmai erau – şi pentru Leni Pinţea Homeag – atitudinea, mentalitatea, comportamentul pe scenă: sacrificiu dus la extreme, dincolo de limite, în slujba Măriei Sale Spectatorul, pentru triumful reprezentaţiei.
Trei ani mai târziu, în 1890, la unul dintre spectacolele cu ,,Procesul Ioanei d’Arc” -, Sarah se alege cu o rană gravă, tot la picior. Drama, tragedia de pe scenă pare să fie copiată de însăşi viaţa interpretului: în ziua de 12 martie 1915, pe fondul unei suferinţe mai vechi de tuberculoză osoasă,  lui Sarah Bernhardt i se amputează gamba dreaptă. A continuat să joace, încă trei decenii, aşezată fie pe un fotoliu, fie pe un scaun, refuzând să poarte picior de lemn sau proteză din celuloid.
În pofida caznelor la care este supusă de Dumnezeu pe lumea aceasta (pentru a-i fi diminuate suferinţele, ori chiar şterse, pe lumea de dincolo), Sarah Bernhardt merge, în timpul Primului Război Mondial, în mai multe vizite pe front, îmbărbătându-i pe ostaşii şi ofiţerii din prima linie. Presa o botează ,,Mama Răniţilor”. Regina Maria a României era numită, din aceleaşi motive, ,,Regina Soldat”.
La acest ,,capitol”, actriţa Leni Pinţea Homeag a dat, peste veac, următoarea replică: Scena își cere și ea jerfele ei. A fost o zi neagră. Eram în deplasare, în județ, la un cămin cultural. Scena  era foarte mică și am fost nevoiţi să înghesuim decorul.  …Iancu Jianu intra ca un fulger în cârciumă, urmărit de poteră.  Eu i-am sărit de gât și l-am îmbrățișat, ca de obicei. Nefiind în apele lui, Iancu m-a aruncat într-o parte. În cădere, m-am lovit cu spatele de scândura unei scări. Aproape că mi-am zdrobit coloana. Mi s-au dislocat vertebrele lombare L3 şi L4. Am înțepenit. Din stomac, mi-a ieșit – involuntar - un oftat dureros, iar din ochi mi-au țâșnit lacrimi. Trupul îmi era scăldat în apele unor sudori care ba mă ardeau, de parcă eram cuprinsă de vâlvătăile unui rug nevăzut, ba mă înfiorau până spre tremur, părându-mi-se reci ca gheaţa. N-am îndrăznit să mai fac nicio mișcare. Orice mișcare greșită mi-ar fi fulgerat tot trupul. Am rămas ca paralizată, fără să mai pot scoate un cuvânt. Colegii din scenă au realizat că nu era în regulă ceva și au continuat jocul fără mine, sărind peste replicile mele. …S-a tras cortina de final. Colegii au sărit să mă ridice. Flacăra durerii se mai stinsese. Îmboldită, parcă, de Dumnezeu, am strâns din dinţi (pe nevăzute) şi mi-am propus să mă port blând şi calm cu mine. Liniștită, am ieșit la aplauze, zâmbind. Publicul nu știa că aplaudă o schiloadă. Nici eu nu știam. La cabină, i-am spus colegului meu: ,,Doamne, Petrică, puteai să mă nenorocești pe viață”. Și chiar așa era să fie. Și-a cerut scuze. Nici el nu era vinovat, îmbrâncirea mea făcând parte din joc, numai că - spațiul de joc fiind micșorat - ne-a jucat festa. Pe moment, am respirat ușurată! Era doar o amăgire, pentru că, ulterior, zece ani de zile și de nopți, am suportat dureri cumplite. Eram doborâtă de crizele dureroase de hernie de disc. Mă trezeam în miezul nopții, stăpânită de groază, căci tot spatele îmi era paralizat de o asemenea durere cum nu mi-am putut închipui că există pe lume. Soțul meu mă ajuta să mă întorc de pe o parte pe alta. Ca  să îmi pot juca spectacolele, soțul meu îmi făcea infiltrații  cu novocaină, în muşchii spatelui. Periculos!!! Dar nu se putea înțelege cu mine. De îndată ce îmi reveneam suficient pentru a putea merge, o porneam la teatru. Spectacolul nu suferea, rolul strălucea, spectatorii nu ştiau nimic. …Cei zece ani de dureri progresive m-au condus la operaţie. Doctorul Sandu Cameniță mi-a salvat viața. Legenda devoţiunii nu a trecut de zidurile teatrului”. 
Pa aceeaşi temă, Luminiţa Ristea consemna (în primul cotidian independent al Olteniei: ,,Cuvântul Libertăţii” din 19 noiembrie 2001): ,,Leni Pințea Homeag nu se dezminte. Aseară, la Teatrul Național din Craiova, binecunoscuta actriță Leni Pințea Homeag a jucat  - în spectacolul Cumetrele - cu ...piciorul în ghips.  Săptămâna trecută, artista a suferit un accident. Încălcând recomandările medicilor de a nu se mișca din pat 24 de zile şi înfrângând suferința fizică, Leni Pințea-PHAEDRA - cea care a reușit să ducă peste hotare, în întreaga lume, faima teatrului românesc - a urcat pe scenă, pentru a nu-și dezamăgi spectatorii. De fapt, repeta ceea ce mai făcuse, în urmă cu mai mulți ani, când a suferit o intervenție chirurgicală la coloană: d-na Leni Pințea a sfidat recomandările medicale, jucând și dansând pe scenă cu dezinvoltură, sub privirile uimite ale reputatului doctor chirurg Alexandru Cameniță, care o operase. …Se pare că, pentru marii actori, dictonul conform căruia Arta cere sacrificii nu este o vorbă în vânt.” De fapt, în acea perioadă, celebra Leni Pinţea Homeag ajucat în cinci spectacole cu piciorul în ghips, ajutându-se, discret, de o cârje.
În minunatul volum,,Sarah Bernhardt - statuile efemerului” (Paris, 1985) -, reputatul om de teatru şi cărturar român George Banu, cu o carieră strălucitoare în capitala Franţei, o defineşte pe marea tragediană din Oraşul Luminii drept ,,capul unei serii ilustre a starurilor moderne: Garbo, Dietrich, Monroe…”.  Dincolo de magia starului, George Banu insistă şi pe o faţetă profund neplăcută, dureroasă – parcă, până la ţipăt existenţialist: ,,viaţa deloc fabuloasă”, ,,drama însingurării sale (a lui Sarah Bernhardt) la crepuscul”, apăsând, poate, prea crud pe lunecarea ,,de la măreţia tragedienei” la ,,prozaismul şi visceralitatea unei existenţe atomizate şi fără orizont, (…) cu perspectiva neantului ce mijeşte ameninţător”. Este o zonă în care – din fericire – Doamna Leni Pinţea Homeag nu se regăseşte, deoarece a avut înţelepciunea de a-şi întări credinţa în Absolut, de a-şi stabili mereu ţinte noi, vii, renăscătoare:
1. Smulgerea din acidul sulfuric al Craiovei (cea deloc recunoscătoare faţă de valori);
2. Reîntemeierea şi renaşterea în raiul copilăriei;
3. Construirea unei miraculoase Biserici de Lemn, la Moieciu de Jos, în satul natal, de sub Bran;
4. Înălţarea, în curtea învecinată, a Casei-Muzeu-Schit;
5. Aducerea, într-un acelaşi mormânt (în vecinătatea locaşului de cult cea avea să fie sfinţit în 2006), a osemintelor părinţilor: Maria şi Nicolae PINŢEA, dar şi ale soţului:  Ion HOMEAG;
6. Retragerea în lumea meditaţiei şi rugăciunii, a rememorărilor şi scrisului – cu virtuţi literare irefragabile.
Parafrazând sau preluând de-a dreptul judecăţi de valoare şi sintagme memorabile din cartea Doamnei Ludmila Patlanjoglu, ,,Regele Scamator(Editura Nemira, Bucureşti, 2004) - despre primul actor încununat cu Premiul Academiei Române: Ştefan Iordache -, putemreitera şi noi, ca într-o rugăciune din ziurel de ziuă, despre mirabila sămânţă a teatrului românesc şi universal, Leni Pinţea Homeag, că biografia sa dă ,,splendoare regală profesiunii de actor”, că este o campioană a ,,dialogului cu lumea”, alături de Silviu Purcărete, Ştefan Iordache, Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, Valeriu Dogaru, Valentin Mihali, Angel Rababoc, Ion Colan şi de ceilalţi, ,,cucerind redute, unele în premieră absolută pentru teatrul românesc”, de la Edinburgh, Avignon, Paris, Atena, până la Melbourne, Viena, Leipzig, Sao Paulo, Anvers, Seul, Tokyo, Gibellina, Curitiba şi Munchen, Ierusalim, Belgrad, Glasgow, Montreal…
Dacă pentru Actorul-Rege Ştefan Iordache, Lear este o emblemă (după cum, inspirat, punctează Ludmila Patlanjoglu) – pentru Regina Ostrogoţilor: Leni Pinţea Homeag, personajul emblematic, personajul nepereche rămâne PHAEDRA. 
Cuviincios este ca, în final, să-i acordăm protagonistei o nouă şi nemijlocită intrare în scena simbolică a acestei cărţi: ,,Pe lângă Actorie şi Arta de a deveni un bun actor cu ,,priză la public”, de la Alexandru Finţi am învăţat – în Institut – că este obligatoriu ca actorul ,,să-i cadă la inimă” publicului şi să-i rămână în conştiinţă prin ceea ce interpretează şi prin ceea ce este ca actor, ca om. (…) Nu exagerez cu nimic atunci când afirm că, după două-trei ore de repetiţii zilnice, mă trezesc în miez de noapte, rostind replici din piesa pe care o pregătesc. Pentru actorul ce se respectă pe sine şi pe spectator, aceasta este o profesie trudnică. Ea îţi dictează, uneori, sacrificii până la epuizare. Dar nimic nu este epuizant, dacă este rodul pasiunii. (…) Prin regulament, sunt obligată să vin la teatru cu o oră înainte de spectacol. De fiecare dată, însă, eu vin cu două-trei ore înainte -, pentru a avea răgazul necesar exerciţiilor de vorbire şi de respiraţie, pentru impostaţie vocală şi intrarea în starea de spirit a personajului. Din acelaşi respect pentru spectator, eu sunt o femeie îngrijită pe scenă. Iar acasă, sunt o gospodină ca oricare alta: fac piaţa, gătesc, calc, frec podelele. De fapt, în viaţa mea particulară, sunt la fel de exigentă ca şi pe scenă. (…) Fiecare om are, cred, o dramă a sa, ca om obişnuit. Şi eu am o dramă a mea: lipsa copiilor. Este una dintre cele mai mari drame ale unei familii ce-şi doreşte, din tot sufletul, această împlinire a vieţii.” (Parafraze şi sinteză din volumul ,,Femei în constelaţia muncii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980)
Pentru a nu încheia prin acest detaliu cu unde amare, să medităm la ecourile, peste timp, ale următorului microportret-judecată de valoare, căruia i-a dat viaţă temutul critic de teatru Valentin Silvestru: ,,Leni Pinţea Homeag – actriţă admirabilă, impunătoare prin ţinuta statuară, prin eleganţa cu totul deosebită a mersului şi precizia caracterizării, dozând cu o surprinzătoare măsură gestul puternic şi glasul vibrant – a făcut din Sofia Egorovna un personaj remarcabil”.
Aidoma Poetului Necuvintelor, Nichita Stănescu, cel din volumul-album ,,Epica Magna” – şi, de fapt, asemenea oricărui om, oricărui creator de excepţie -, Leni Pinţea Homeag se află într-o permanentă luptă cu Timpul, trăind în profunzime, acut, cronic şi pandemic, un sentiment irepresibil al trecerii asurzitoare a timpului.
În consonanţă cu  marele Nichita, care vede Timpul ca pe un ,,ochi albastru” al Cosmosului, iar Pământul ca pe spaţiul în care fiinţa naşte timpul -, Leni Pinţea Homeag rosteşte, aproape clipă de clipă: ,,Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi, astfel, defineşte spaţiul tragic al existenţei, aflat, irevocabil, sub spectrul celei mai înfricoşătoare legi, unica lege letală a omenirii: Devorarea. O ilustrează, din multiple şi complexe puncte de vedere, paginile prezentei cărţi, o demonstrează viaţa şi creaţia  a căror pecete de lumină poartă un singur nume: Phaedra-Leni. Care poate afirma, oriunde şi oricând, cu semeţie bine strunită, dar ferm, parafrazându-l pe Lucian Blaga: Nu, nu mi-a amuţit în gură,/ Cuvântul ce alege lamura de zgură.
Cu doriri de bucurii şi sănătate, pace şi lumină în suflete, iubire şi recunoştinţă, mulţumindu-i lui Dumnezeu că a ne-a ocrotit şi a rânduit să ducem la capăt, împreună, prezentul volum-album -, punem (deocamdată) punct acestei bijuterii editoriale, repetând că Phaedra-Leni Pinţea Homeag este şi rămâne, la distanţă de un secol, Sarah Bernhardt de România.
Inconfundabilă carte de identitate. Dar şi paşaport. Pentru Eternitate.
Din care studenţii la teatru, actorii tineri şi iubitorii artei Thaliei şi Melpomenei au multe de învăţat. Fireşte, numai dacă îşi doresc să înveţe, să devină perfecţionişti şi dacă propria înţelepciune le dă ghes să o citească, să mediteze asupra ei, să aprofundeze adevărurile revelate şi relevate, apropiindu-şi esenţele concentrate într-un destin exponenţial nu doar pentru Profesia de Actor, nu doar pentru Insula sfinţită de Dumnezeu: Teatrul Naţional din Craiova (cum îl definea Ştefan Iordache), ci şi pentru ce a însemnat, din toate timpurile, Femeia Română, pentru ce s-ar cuveni să însemne, pe mai departe, în secolul XXI şi până la sfârşitul veacurilor.
Ce magnetism aparte, ce energie întemeietoare şi roditoare o avea, totuşi, Craiova, de s-au răsădit aici, fie şi temporar, personalităţi de prim rang de peste Carpaţii Meridionali ori din sudul Dunării, precum Ion Maiorescu (tatăl viitorului prim critic literar, cu vocaţia trasării direcţiei culturii române: Titu Maiorescu, care aici, în Cetatea Băniei se născu, la 14 februarie 1840), Constantin Lecca (fondatorul revistei decultură ,,Mozaikul”), familia Mihail, ori George Coşbuc, Liviu Rebreanu sau Alexandru şi Aristia Aman, Costache Caragiale, familia Cornetti, familia Teodorini, Emil Gârleanu, ElenaFarago, Al. Piru, iviţi, cu toţii, din zări străvechi de suflet şi spirit românesc…
Dan Lupescu (Craiova)

IUBIREA ÎN LIRICA YVONNEI ROSSINGTON
Ca şi la Tudor Arghezi, iubirea la YR este modul prin care eul liric intră în comuniune cu lumea, dar şi cu persoana iubită, este un  sentiment atotcuprinzător, esenţa fiinţei umane, ea devine centrul universului, în jurul căruia se rotesc fiinţele şi toată suflarea creaţiei divine. Iubirea pentru aproapele nostru guvernează întregul univers în care se rotesc fiinţele umane, aşa cum le imaginează Yvonne Rossignon. Încă de la începutul carierei poetice Yvonne a recurs la imagini, adesea cu caracter alegoric, al căror statut cultural era fixat prin recurenţă, prin refren sau lait-motiv. „Tensiunea  poetică se năştea astfel din reactualizarea sentimentală a posibilităţilor latente, ascunse în fiecare dintre imginile familiare tuturor participanţilor la un univers spiritual comun.”[1] Aducem aici cuvintele Evangheliei după Luca, cap. 10, versetele 30-36, prin care Isus explică cine este aproapele nostru, pe care să-l iubim ca pe noi înşine, prin intermediul unei parabole: „Un om cobora din Ierusalim la  Ierihon. A căzut între nişte tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat  aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi când a văzut pe omul acela a trecut înainte pe alături. Un Levit trecea şi el prin locul acela şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un Samarinean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi când l-a văzut i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin, şi apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?”[2] Analogiile pe care le face poeta sunt cele care decriptează mesajul poetic, iar mentalitatea analogică acţionează atât la nivelul imaginii individuale, cât şi la nivelul semnificaţiilor generale, pe măsura maturizării poetice, Yvonne păstrează această constantă a gândirii sale, doar că ea caută analogii cu sferă spirituală tot mai largă, aplicabile în domeniul spiritual, dar şi sentimental, fiind vorba uneori de întruparea abstracţiunilor: singurătatea:
Singurătatea mea este prea mare
pentru a fi doar a mea:
uneori îmi pare că se împarte
în mii de vieţi ale altora.
Singurătatea mea e mare
şi sărăcăcios mobilată
precum o camera în care rămâi
veşnic un călător
cu valizele pregătite şi itinerariul făcut.  (Singurătate)[3]
Apoi, meditaţia, suferinţa, imaginaţia, credinţa, afectivitatea:
Ea era ca un arbore
care se teme de propria adiere
şi inima sa fremăta în rotire, singură
ca o frunză gata de despărţire. (Cuplu)[4]
alteritatea, gândirea, iubirea:
Mânzule sălbatic, mânzule,
toate drumurile pământului
ne conduc spre moarte
şi noi toate le ştim
şi nu e amăgire.
Numai un drum, unul singur
ne poartă către iubire
Mânzule sălbatic, mânzule,
dacă îl greşim…? Dacă ne înşelăm…? (Baladă)[5]
„Imagistica  e mereu împrospătată de o bogată detaliere a frumuseţilor unui peisaj ce nu este atât contemplat, cât trăit în sine. Nu altfel se creează emoţia iubirii, când sentimentul dragostei se dezvoltă copleşitor din tocmai această asumare a vitaliităţii naturii ambiante:  Vin lângă tine ca umbra lângă pom, / Să-ţi leg rănile crude, de om./ Vino, să-ţi aştern în casa mea / La geamuri pecetluite cu stea; / La masa mea holdele-n blid să-ţi pun. / Vin lângă tine, cum  lumina spre zi / Să te-nfăş cu mine, oricine ai fi.(Ascultarea aproapelui călător). În această sinceritate exprimată frust, Yvonne Rossignon se apropie, ca decantare lirică a universului vibrant, în trăiri primare, de poezia Magdei Isanos.”[6]
Tendinţa de a găsi corespondenţe între trupul bărbatului sau femeii şi elementele universului se desăvârşeşte prin identificarea lui cu natura, pătrunderea în formele captivante şi ameţitoare ale lumii materiale:
Mătăsos e corpul tău şi fără miros
ca lacurile în zori.
Rotunzi ai genunchii şi eşti făcută din unde
care încetişor se ridică şi se coboară
în somn, absorbite de simpla
ta creştere fără conştiinţă.
Nuditatea ta pură şi somnolentă
înfloreşte în umbră, ca şi crinul, azimă.
Fără aşteptări eşti tu, căruia toate zilele
îi sunt dăruite, fără ca tu să visezi asta. (Evoluţie)[7]
Alteori, se relevă aerul erotic al nopţilor mediteraneene, marinarii coborâţi de pe vas după lungile lor călătorii prin lume, adunaţi de pe toate meleagurile, şi dornici de a întâlni femei dispuse a le potoli neliniştile trupeşti:
Pretutindeni freamătul sângelui în vene
ca nişte corzi prea tare întinse
peste care mâini feminine de cupă
smulg gemete joase
ale durerii ancestrale. (Marină II)[8]
Poeta identifică iubirea cu lumina, iar legătura de iubire a ei cu stăpânul luminii este aceea dintre creator şi creaţia sa, iar aici o întâlnim şi pe bătrâna curtezană care a trăit în lux o viaţă întreagă, şi la bătrâneţe se găseşte înconjurată de obiecte, iar alături nu se află nicio fiinţă omenească ce i-ar putea alina singurătatea:
În negură de parfum se viciază
în umbra din care în fiece zi o cupă
mai vrea şi-o reazemă de oglindă
unde încet se desfrunzesc orele ei imobile. (Bătrâna curtezană)[9]
Maria Vaida (Cluj-Napoca)
 

[1] Roxana Sorescu, în Prefaţă la V.Voiculescu, Integrala operei poetice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 24.
[2]  Noul Testament, Evanghelia după Luca, Cap. 10, veset 30-36.
[3] Ibidem, p.171.
[4] Ibidem, p.178.
[5] Ibidem, p.179
[6] Constantin Cubleşan, Yvonne Rossignon. O poetă din Ardeal, în „Cultura”, an X, nr, 33(351), 10 sept. 2015, p. 21.
[7] Idem op.cit.p. 172
[8] Ibidem, p.180.
[9] Ibidem, p. 182.
 
ATELIER
POEMUL DESPRE SINGURĂTATE
- Ce eşti tu? Ce tot pierzi vremea? Ce trebuie să faci tu, tu, anume tu, muritor cu capul în nori?
- Eu sunt Poet, Doamne, şi trebuie să fac Poezie... şi, Doamne, eu şi iubesc...
- Atunci, de ce te uiţi la filme de dragoste, şi nu faci dragoste...? - ...de ce citeşti cărţi despre artă, şi nu faci artă...? – mă întrebă Dumnezeu, mustrător şi, parcă, exasperat -  de undeva, din adâncul fiinţei mele – ...dar şi de undeva, de deasupra mea..., parcă de prin dreptul lustrei din tavan.
Am închis televizorul. Am închis şi cărţile care, până atunci, zăcuseră împrăştiate (vreo cinci...), cu paginile în jos, pe patul de lângă perete. Mă îndreptai spre fereastra întredeschisă (locuiam la parter) şi privii strada. Treceau zeci, zeci de femei, pe ambele trotuare - dar niciuna nu se uita spre fereastra mea. Numai vântul îmi izbi o rafală puternică, parcă drept în mijlocul geamului întredeschis – şi resimţii rafala aceea ca pe un pumn în nas...ca pe o tiflă dispreţuitoare, pe care, iar şi iar, mi-o dădea destinul.
Atunci, am pus mâna pe stilou, m-am aşezat la birou, am luat o foaie nouă din pachetul cu hârtie şi am început să scriu o poezie despre singurătate.
- Aşa da... – mă aprobă, din dreptul lămpii de seară, Dumnezeu.
- Dar eu voiam să fac dragoste... Doamne...
- Ei, nu totdeauna faci ce vrei! Mai faci şi ce poţi. Mai faci şi numai ce ţi-e îngăduit...
- Şi nu-mi e îngăduită, Doamne, dragostea?
- În viaţa asta, nu ştiu... – murmură Dumnezeu, cu un glas răguşit, de parcă suferea de un guturai subit.
Tocmai atunci şi-a băgat capul pe fereastră femeia visurilor mele... am tresărit de la masa de lucru, ridicându-mă, brusc, în picioare... - ...dar, de îndată ce m-a zărit, printre umbrele camerei, ridicat de la masă (tremurând de timiditate şi iluminat de dragoste), ea îşi retrase capul, imediat, panicată, şi alergă spre fluxul continuu al femeilor indiferente, de pe stradă... integrându-se lor, perfect.
- Ei, vezi..., de ce n-ai oprit-o, să-i vorbeşti despre dragostea ta? – se învioră, parcă tot subit, vocea Lui Dumnezeu.
- Dar n-ai spus Tu că...
- Ce-are a face de ce am spus eu? – se burzului vocea Lui Dumnezeu. Tu trebuia să faci ceea ce-ţi spunea ţie inima... nu...
- Dar nu trebuie, oare, să ascult de orice spui Tu, Doamne?
- Asta e valabil pentru când vei şi înţelege ce spun şi ce vreau eu, cu adevărat... – luă Dumnezeu o poziţie de moşneag sfătos, pus pe vorbă prelung-explicativă... şi parcă imaginea Lui de vâlvătaie mistică se rotea, se tot rotea, ca un norişor de flăcări reci, în jurul lustrei (acum vedeam clar!), pe care trebuia, cât de curând, s-o aprind, pentru că umbrele jucau, deja, în jurul meu, tot mai stăruitor şi tot mai grele, tot mai apăsătoare, tot mai triumfătoare.
Am dat din umeri, m-am aşezat, din nou, la masa de lucru, şi mi-am isprăvit poemul despre singurătate. Aşa, printre umbre – scriam febril, aproape cu disperare scriam. Ceva tot trebuia să fac, pentru că ziua trecuse, deja...
...Căci măcar una dintre întrebările Lui, cea despre „pierderea vremii”, trebuia să-şi afle un răspuns cât mai clar şi decis, din partea umilitului de mine, care nu înţelegeam atât de multe – şi, deci, reuşeam să fac atât de puţine.
...Dar poemul meu despre singurătate, odată isprăvit, ardea, acum, cu flăcări înalte... înalte şi rare, cu flăcări nobile şi inspirate, pe masa biroului. Ardea de-atâta râvnă după dragoste, de atâta dor după împlinirea dragostei, de atâta sfinţenie, pentru voinţa întru desăvârşirea dragostei – încât, pe loc, Dumnezeu mă orbi, ca pe Homer...
Şi, orb ca Homer, nu mai eram deloc singur, pentru că, în jurul meu, simţeam, acum, teribil de viu, cum foşnesc şi se frământă-abitir, adânc şi înalt, toate cele create de El: oameni şi stranii lighioane albastre, cristaluri fermecate, copaci gigantici, strălucitori şi mândri, cu rădăcinile temeinic înfipte în ceruri... foşnesc şi se frământă constelaţii, luminos-călăuzitoare pe mări...şi cruguri de aştri-nvăpăiaţi într-atâtea doruri secrete, ceruri în flăcări, munţi cu păduri tainice, adăpostind izvoare şopotind, în fervoarea lor curgătoare, mii de doruri şi dorinţe, fără de niciun început ori sfârşit...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PERSONALITATE
personalitatea unui
spălător de vase – trufia unui
blacheu strălucind – pierdut în
visele unei
bălţi
 
cât poţi fi de lacom şi
crud? – atât cât să te-nghiţi
hulpav - pe
tine însuţi – să-ţi sugi înverşunat
cu rânjete sadice - măduva propriului eu
stupid - şi concomitent să
aplauzi - râgâind
triumfal întru
deplina satisfacţie
gastrică
 
cât poţi fi de prost? – cât
e necesar pentru ca
specia umană să fie compromisă şi
descalificată – pe veci - din
toate meciurile
lumii
 
DIN NOU – DESPRE POPOR ŞI NEAM
popoarele nu au şi nu pot avea – niciodată – alt
drept – decât acela de a se
târî – o istorie
întreagă – pe tipsia – tenebroasă – hidoasă – a
glodului lumii acesteia
 
popoarele nu au şi nu pot avea – niciodată – alt
drept – decât acela ca  - viermi fiind -  la
final – să fie strivite de Dumnezeu – iar apoi
fărâmele lor împrăştiate să fie – ca
rămăşiţele de dimineaţă ale unui
chinuitor vis rău
 
va urma – triumfal – după ce vântul va
risipi ceţurile – răsăritul soarelui celui
adevărat: mândră
veşnicia Neamurilor
 
BALADA UNEI GLII
împuţită plebe groasă
criminală şi hidoasă
ţi-ai uitat părinţi – strămoşii:
azi îţi aperi toţi râioşii!
 
mahalaua de-azi nu ştie
câte zile are anul:
nu mai are mamă vie -
are numai burdihanul...
 
voievozi vânau odată
pajuri zimbri – sori şi lună:
ce mai ştie azi o gloată
cu bandiţi – şefi la tribună?
 
...a fost odată ca-n poveşti
o ţară luminată
cuvintele dumnezeieşti
creşteau în cer răsplată
 
mustea aici de foc pământul
sfântă văpaie-ardea mormântul
sânge de crai 'nălţa în crini
Hristosul crezului din spini
 
azi ne-nchinăm la preşedinţi
ce-şi spală-n scârnă guri şi dinţi
republică avem noi (cică!)
cu care bem ţuici din ulcică
 
plebei născuţi la tălpi de iad
ce aţi făcut cu-al stelei vad
care suia spre slăvi moşie -
a dacilor făclie vie?
 
ce aţi făcut cu voievozii
cu sfinţii toţi şi cu martirii?
azi se sumuţă doar nerozii
să fie capi nefericirii...
 
...unde-aţi ascuns lună şi soare
şi cântec de privighetoare?
unde-aţi ascuns soare şi lună -
pe Maica Domnului Cea Bună?
 
golani vomaţi de câini pribegi -
unde căraţi acest pământ
care-a primit foc şi cuvânt
cruce şi crini – voievozii regi?
 
cum îndrăzniţi să mai păşiţi
pe glii sfinţite de eroi -
slugoi cu iadul înfrăţiţi
care pe Hrist iar răstigniţi?
 
uitaţi istorie şi limbă
uitaţi lumini  - cer - veşnicie
voi n-aveţi Dumnezeu şi glie:
cetăţenie cu simbrie...
 
...mi-e scârbă – silă mi-e de voi:
îmi chem voievozii înapoi
îmi chem martirii-n bătătură –
...dispreţ doar: pentru voi n-am ură...
 
...craii poveştii ce-azi se frânge
ICOANĂ-aveau – şi doar O VORBĂ:
ei vărsau fluvii largi de sânge –
voi – azi – vărsaţi un blid de ciorbă...!
 
SONETUL ADEVĂRULUI
să uiţi de tot – să intri în latenţă
să uiţi că eşti – ba chiar de verbu-a fi
nu e nimic de înţeles – clemenţă
doar pentru-orbi şi surzi: cavoul lui a şti
 
să fie vid – sau bestii întăr'tate
şi moarte-a firii – pe nemestecate
semeni nu sunt – nici limbă şi nici frate
urli-n pustiu – când ceri pe arătate
 
cine şi ce să-articuleze-un nume
când sterpe-s toate ale lumii Mume?
mor regii-n ceasuri – şi-i atât de bine
 
să nu-nsemnezi vreun azi – să strigi vreun mâine...
...trăieşte – spânzuratule de oase
desfată-te cu vremurile roase...
 
AMÂNAREA GÂLCEVII CĂRŢILOR
nu-mi place să-mi
educ cărţile atât de
prost – încât (atunci când mă întind  - ostenit - pe
pat – cu ochii închişi) să înceapă şi să chiar
ajungă a-şi critica autorii – şi nici
să se dea – una pe
alta – „pe cotonogitelea” – jos din
rafturile anticei
biblioteci
 
la mine este o veşnic
luminată (de lampa cocoţată pe masă) şi severă
şcoală a respectului şi ajutorului
mutual – între toţi membrii congregaţiei
Logos-Gutenberg
 
SONETUL VÂRSTEI DE AUR
...oameni erau  - pe-atunci – lumini în văzduh
plutiri de vis – grăind cu Sfântul Duh...
şi nebunia nu urla-n pustie
dureri n-aflaseră că tre' să fie...
 
frunţi înfloreau cu merii deodată
şi viaţa însăşi îşi era răsplată
în ieslea cerului toţi toate se-nfrăţeau
pietrele-n templul zării cântau de te slăveau...
 
veghea Hristos cu oamenii-n ospeţe
stele din mirişti le dădeau bineţe
iar greieri lumii – craii şi crăiese
 
sporeau în sfinţii holdelor alese...
...unde-i povestea lumii – ghirlandă a minunii?
au scris-o înţelepţii – de azi le zici „nebunii”...
 
SONETUL MEU
trăiesc  într-o continuă înviere
zodii mi-apar – ca bubele – în pălmi:
ce-i pentru voi zăbranic şi durere
la mine-i zarvă constelată  -  făr' de ţărmi
 
eu dau tăcerilor senine al meu nume
zeii-şi fac cuiburi în visarea mea
arterele luminii-ngână strune
pe fruntea gândurilor arse-n Crin şi Nea
 
sunt patrie continuă a sfinţirii
sunt neştiinţa răului din fire:
voi masacraţi jivinele simţirii -
 
sunt liturghie-oprită-n nemurire
...nu vă privesc: sunt Orb - senin şi sfânt
chiar mult mai mult: sunt Unicul Cuvânt
 
DESCĂLŢAT-AM VIERMII - TOŢI - DE NEODIHNĂ
descălţat-am viermii  - toţi  - de neodihnă
rosturi noi le-am dat de preste fire:
intre-acum în veac albit de tihnă
apoi colţii-şi opintească-n nemurire
 
fojgăi-va-n forfecare universul
dezbrăca-vor zeii cei bătrâni – schelete
înstruna-voi altfel de-acum versul
cât să-mbrace dumnezeii în cuplete
 
când vui-va descărnat pân' şi destinul
fiara viermilor căta-va către mine:
halcă ultimă – voi încheia festinul :
 
schimbă-n rozătură falnic duh de câine...
...pulbere se fac şi sfinţii şi golanii:
regi  rămâne-or viermii – solişti de litanii...
 
CINEVA
acolo sus e cineva care
uneori tropăie – alteori – lugubru
tace: şi ţi se face
pielea de găină – când nu-şi face
simţită prezenţa: absenţa
lui  - aparentă - dezlănţuie
catastrofele sorţii
 
rugaţi-l fierbinte – prin orişice
mijloace – permanent – să
tropăie: măcar atunci
vom şti cu cine avem de-a
face – sau – în cel mai rău
caz – că avem de-a face
în această cumplită beznă
sinucigaşă – cu
cineva
 
cu cineva – cât mai
asemeni disperării
noastre – zgomotoasă în
istorica ei
agonie
 
ABATOR COSMIC
suntem făcuţi din groază şi din carne
bieţi cerşetori sub bolţile terorii
dar cerul nu-şi vădeşte nici lucarne
iar ca-Arhitect  - nu va da glas erorii
 
nu capodopere – ci accidente pure:
suntem străini în cuibul Lui de Şarpe
degeaba unii îşi cioplesc murmure
căci Adevărul stă ascuns în harpe
 
n-avem de-ntors – iar înainte-i beznă:
o biată turmă dusă la tăiere -
se-aude Măcelarul cum de gleznă
 
toporul şi-l ascute spre tăcere
...lăsaţi şi vacii-un sfânt pe îndelete
făclii - să-şi vadă hoitu-ajuns cotlete...
 
TRUDIRE TRĂDĂTORILOR DE NEAM
n-ai decât – Doamne – cu duşmanii mei
să faci ce vrei: binecuvânt – uitare... -
din trădătorii Neamului Cel Mare
creează-nsă cimpoaie-n feredei:
 
din ele ţip către băieşi s-aducă-uncrop
să-l torn „pre instrumentele umflate
şi să-i scufund sub ape blestemate
luminii interzişi – măcar şi-un strop!
 
...nemernici – leproase hiene şi şacali!
o -  rai cu iad se ceartă cu furie:
prea monstruoşi - uscaţi şi... festivali -
 
veţi atârna în hău – pentru vecie!
...peste eoni  - la târg galactic – colo-n deal
munciţi  - trudiţi veţi fi ca măşti de carnaval!
 
POPOR ŞI NEAM
poporul – gloată-mpuţită istoric!
doar Neamul e lumină a sfinţirii:
pe primul poţi să-l ierţi – dar doar retoric
l-al doilea – te-nchină nemuririi
 
popor – e crima-n marşul de pierzanii
Neam: sever aer de piscuri şi de rai
primul se-afundă-n scârnă şi jelanii
dar Neamul sunt statuile de crai
 
cu mahalaua poţi doar să te-ncaieri
aristocraţii-s sfinte idealuri
în patru labe – scarpin'te de fraieri
 
Copac Veciei creşte doar pe dealuri
...cu ochii ţintă către Neam te roagă
de gloată fugi – e beznă şi viroagă!
 
VECIA
vezi vecia? – orişicât ai
roade din miezul-ceas – el tot
neatins - înalt candelabru de aur
rămâne: faci pluta pe
ocean – cămăşi de năvoade
te-mbracă: egal – egal – mereu
depărtat de tine - egal toate se
scriu – egal depărtaţi şi Tată
şi Fiu – îmbrăţişaţi de nespus şi
pururi strânşi –  deolaltă: un singur
imn - Sfântul
Duh - toate şi toţi
înflorind - ca-ntr-o
dumbravă sacră
 
NEHODINIT – NĂVĂLESC MONŞTRII – CÂT E LUMEA
nehodinit – năvălesc monştrii – cât e lumea!
să-i strigi Lui Crist: „ajunge - ho! cu crima!
ticăloşia lumii-a stârpit rima:
acum – măcar – vreau să-Ţi ascult Puterea!
 
nu - nu-i cinstit – ba-i înşelătorie:
rufă stoarsă – rânjind – scos răul  - tot prin noi
se prea revarsă-atlantic – cu strigoi – puhoi:
dracul descarcă-ntreaga-i magazie!
 
o – suflete orbite de coşmare
în fulger negru ne-mbrăcăm viaţa
nouă ne vindem singuri toată piaţa
 
ucidem cele ce ne sunt salvare...
...n-urgisiţi Crist – nu-l preamăriţi pe dracul:
cocoaşa-aţi preschimbat în ditai sacul!
 
MONŞTRII ISTORIEI
nu-i uit – nu-i iert pe monştrii dintre bezne
iar Dumnezeu îi fulgeră-n trezie:
păşim prin roşii crime pân' la glezne
dar ştim că-n toate este-o terezie
 
nepoţi lui Cain – n-ăţi avea mormânt
decât o piramidă-incendiată:
să nu mai uite nimeni pe pământ
că orice crimă-şi cere judecată
 
nu ştiu cât ţine dreapta cântărire
hidoşi strigoi din labirintu-istoric:
posibil să dureze-o nemurire
 
iar învierea fie doar al crimei hronic
...o – Doamne – nu ierta-n noi crima oarbă
iar îndurarea-Ţi – monştrii să nu-i soarbă!
 
AŞTEPTARE
când ai pierdut totul – ce-ţi mai
rămâne să faci? – să te
prefaci că trăieşti? – s-o iei
de la capăt? – de la care
capăt – când capetele  au
ars – instantaneu
toate – ca-ntr-un scurt circuit cosmic – şi
n-a mai rămas decât golul unei dureri cu care
nu ştii ce să faci...?
 
să ucizi – să te
ucizi – să te
prefaci că nu s-a întâmplat
nimic?
 
maliţioasă – insuficient de
convingătoare – te bate pe umăr
moartea: „deci
rămâne pe altă dată...?!
 
nu a mai rămas nici o dată: calendarul
s-a şters de orişice
dată – a alunecat din perete
calendarul unui gol fără sfârşit – într-un
alt gol fără
sfârşit
 
gol la gol trage – pustiu la
deşert
 
...culcă-te pe burtă şi
aşteaptă ţărâna sau
şuvoaie potopitoare de foc – să
curgă din
ceruri – peste ceafa ta – peste
toată durerea ta – oarbă mută şi
surdă – şi atât de brutal de
concretă: cineva - dintr-o cu totul altă
lume să se-ndure – să te
îngroape-n leacul fluid şi amar al desăvârşitei
uitări
 
CAUZĂ NOBILĂ
oare Dumnezeu este prizonierul Satanei – de o
vreme încoace? – prea multe dese şi revoltătoare
catastrofe – mult prea multe grindini
nedreptăţi strigătoare la
cer – şi niciun răspuns de-acolo – de
sus...
 
unde Te-a închis Duşmanul – Doamne  - unde Te
ţine cu sila ascuns şi-obidit – o – Dumnezeule
dărâmat în puşcăriile
cosmice?
 
parcă te şi văd – Prea-mult-Îndurătorule – cum
zaci  - scheletic întins pe un
braţ de paie mucede – adâncite-n
glod - sub urina unui felinar
lunar – cu trupul numai pecingini şi răni – iar
viermi zvârcolindu-se şi cercetându-ţi – hulpavi
tranşeele pline de sânge ale pieptului şi
mădularelor Tale - martirizate de
laşitatea celui care – cu tot dinadinsul
vrea să te facă sfâşiat - dispărut şi
extermine - fără zile – fără
nopţi – fără
termene
 
fă numai un semn – dincotrova – şi
mă voi azvârli în vârtejul oricărei primejdii – în
cascada celor mai aiuritoare - viclene
capcane – mă voi zvârli să Te scap – Hriste care-ai străfulgerat
minunat - ochiului meu – pentru o clipă de
eternitate – libertate
 
...ce cauză mai nobilă – iscată dintre
suspiciuni de cratere şi comploturile
neantului – iată – ce cauză mai nobilă poate
fi – pentru a – senin şi eroic -
muri?
 
PROMOROACĂ BLÂNDĂ DIN GRĂDINI DE RAI
promoroacă blândă din grădini de rai
stai şi-asculţi pe ramuri de călduri trecute
cin' să-ngâne iarăşi cântecul de nai?
îngeri în bejenii umplu găuri mute
 
până şi hulubii fug de la fereastra
unde altădată-i hrănea Dumnezeu
a murit bătrână până şi măiastra
în ocniţa sumbră-a sufletului meu
 
cântă-ţi stihul ultim – lebădă vădană
a plecat licornul în alte păduri
a rămas în toate doar deschisă rana
 
pe Hristos degeaba îl storci şi înduri
...o zdreanţă de vreme flutură în zare:
au uitat matrozii şi de lumânare...
 
CÂT FRIG POATE SĂ FIE ÎNTR-O NOAPTE DE MARTIE
cât frigpoate să fie într-o
noapte de martie – câte
blesteme-i sufocă pe
copiii unei omeniri abia
ieşite de sub apele
începutului
 
încerci să opreşti cu
gândul limbile clopotelor – măturând cu
vaierele lor oceane de
stele: din clopotniţa lumii auzi hohotul
disperat al
clopotarului
 
de nicăieri spre nicăieri nu se mai aprind
focuri: e-o linişte – bolnavă de toate
morţile care-au uitat să
bântuie mii de alte deşerturi
lunare – după ce s-au năruit
piramidele
 
sfinxul – copleşit de inutilitatea
singurătăţii – s-a
sinucis
 
la colţul străzii – spart de
ultimul strigăt de moarte – cu
milenii în urmă – felinarul în
noapte – orb – vrea  - fără niciun
succes de scenă - să ia locul
sfinxului
 
strigoii şi-au cusut
buzunarele – nu cumva să li se scurgă – pe
trotuarele prefăcute-n sângeroase
mlaştini – compătimirea – dar nici neagră
făina – pe dârele căreia s-ar putea
întoarce – spre-a reface
statuia de bronz a unei lumi
amintite
 
sufletul meu stă agăţat de-un cârlig (ca-ntr-o
măcelărie – din care n-a mai rămas decât duhoarea
sângelui pe jos) – deasupra neantului
 
REŢETA NEMURIRII
o dat' – de două ori să tac – ajunge!
sonetu-L pipăie pe Dumnezeu:
îmi scriu pe frunte fulgere de leu
şi scrisul timpu-n inimă-l străpunge
 
veniţi de luaţi lumină – fraţi de sânge
altare se clădesc între cuvinte
nici Maica de Hristos de-acum nu plânge
sub coastă rana s-a închis – cuminte
 
sonetul sfânt Îi ia locul pe cruce
şi sângeră pentru-omeniri damnate
izvoarele de mir răsar cuminte
 
cuvântul îmblânzeşte firi năuce
...am scris aici reţeta nemuririi:
iubiri – de-acum – deschid toţi trandafirii!
 
PARASTASE PRINTRE FLĂCĂRI IZBÂNDIM
parastase printre flăcări izbândim
scheaună-evacuaţi din cer toţi dumnezeii
ironie - apocalipsa o privim:
tremură pe-alei de rai şi plopi şi teii...
 
sunt coloanele de foc semn răzvrătirii
nu mai suportăm să fim nici buni – nici răi
rătăcirăm – bani mărunţi – arta uimirii
gânduri – vise – zac pe câmpi cenuşi de clăi
 
strigă straşnic rana de sub coastă:
sufletele au zburat – păsări străine
tot sorbind şerbetul de năpastă
 
degustăm delicii calde: vine...
...să nu chemi vreo lume-n loc să vină:
fapte şi fiinţă se dezbină!
 
DEGEABA-I PRIMĂVARĂ – CÂND SOARELE APUNE
degeaba-i primăvară – când soarele apune
degeaba auroră – pentru-orbii din născare
aş vrea să tac cu noaptea – dar singur vers se spune
pentru o altă lume – de dincolo de zare...
 
ciocănitori bat toaca – sticleţii cântă arii
e moarte – e şi viaţă - nu din motive varii:
ai terminat zidirea? – te-au luat de guler crinii
să le înalţi o rugă – de să-nspăimânte spinii!
 
nu-i vreun hotar în ceruri – nici haturi întru ştire
şi după-nmormântare – ard flori de fericire
din ţintirim şi-amaruri se iscă Tânăr Mire
 
aiuritor se-amestec' – în poala Parcei – fire...
...trompeţii din edenuri au adormit pe goarne...
cine-i tocmit la masa-mi? – în cupa-mi iar să toarne!
 
HASEDEK (...creştinat)
zeci de miide vorbe-aşteaptăînvierea de sub dune
pribegind prin foc de aer – le promit minuni-minune...
ce-i lipseşte Poeziei să le facă semn de viaţă?
cu ce-i vinovat Poetul că nu este Crist de faţă?
 
vină-i lipsa de credinţă care-azvârle munţi în mare
prea săracă e văpaia cari să vindece o zare:
cer şi nori – incendii sacre – năvăliţi-mi în odaie
şi treziţi furia-n mine – semne de hrănit văpaie
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

BALADA ETICULUI LIBERTIN
A fi modern, cum constatăm,
credinţă-nseamnă în progres,
chiar şi atunci când iuţile schimbări
năucitoare ni se par ades.
 
Civilizaţia-l aleargă
pe omul de mai mult chemat,
lăsând cultura hăt departe
cu-al ei cortegiu demodat:
 
O inimă de doruri plină
şi-un suflet cu visări hrănit,
sunt numai nişte amăgiri
pentru pragmaticul grăbit.
 
“Filosofii, se miră el,
ce de nimica doar sunt bune,
când rostul omului în viaţă
să se descurce-i şi s-adune,
 
cum chiar apostol Pavel scrie
într-o epistolă de-a lui:
Cine n-adună pentru el,
îndreptăţit ca să mănânce nu-i?!”
 
De precizat că descurcatul
cu munca nu se prea împacă,
fiind ştiut că cine lucră,
timp nu mai are bani să facă...
 
Căci pentru neamul ciocoiesc
- aidoma unui buboi
pe bucile poporului –
morala-i un imens pietroi
 
proptit de creştinism pe magistrala
ce duce oblu la păcat,
uitând că sunt şi rute laterale
cu rezultatul garantat.
 
Aşa-i, de pildă, etica,
al omului produs mişel,
care prin legi anume ticluite
din imoral face la ţanc model.
 
Nu astfel s-a-ntâmplat ‘nainte
cu ateişti, călăi şi trădători,
care-n plan etic se-afirmau
de erau unşi cârmuitori?...
 
Azi etica-i atât de tare
în ţara asta plină de durere,
încât îi râde-n nas moralei
că numai hoţii-s la putere.
 
Oricât belşug ar fi-ntr-o ţară
(cum România parte n-are),
când moralmente e bolnavă,
şi binele-i în aşteptare!
 
BALADA RELELOR DEPRINDERI
Vai mie, sfânt meleag străbun,
de cine eşti azi cârmuit,
deşi chiar de la facere
alese daruri ai primit!
 
Cu trupul greu de bogăţii
şi spiritul de pomină,
mirare nu-i c-ai devenit
a Maicii Domnului Grădină –
 
întinsul traco-dac regat
până spre-olatul indian,
cu-adevărat buricul lumii
şi-al Universului ax median...
 
Apoi, istoria s-a-ntors
cu faţa spre năvălitori;
europeni sau asiatici,
ei toţi te-au vrut ca răpitori,
 
fără vreo urmă din iubirea
statornicilor fii ai tăi,
ce s-au jertfit de-atâtea ori
ca tu să scapi de techergăi...
 
Dar ce se-ntâmplă azi cu ţara
e pentru-naintaşi jignire:
Nu doar că-i pusă pe butuci
(cu traiul celor mulţi în coborâre
 
şi zeci de miliarde datorie),
ci-i şi cu duhu-n suferinţă
prin incultura promovată –
temei pentru nesocotinţă.
 
Manelizarea şi spoiala
cu diplome negociate,
vor ca valoarea s-o îngroape
şi la oraşe şi la sate.
 
Iar pentru asta mâna-şi dau
neculţii şi cu falşii culţi,
ca să se-adeverească spusa
cu proştii-ngrămădiţi şi mulţi.
 
Toţi ăştia sunt pentru cultură
din cale-afară de nocivi,
cu plusul pentru falşii culţi
că sunt penibili şi-agresivi:
 
Penibili prin bietul pospai
de cunoştinţe fără viaţă
şi agresivi prin insistenţa
cu care ţin să iasă-n faţă,
 
contribuind astfel din plin
la un progres taman pe dos –
de la sărac la mizerabil,
cât timp ţara-i cu capu-n jos.
 
Căci sărăcia-n trup loveşte
şi demnitatea n-o atinge,
dar mizerabil este-acela
ce nici măcar nu se mai plânge,
 
ci se complace-n resemnare,
ba simte chiar o bucurie
când nepăsarea îl învinge
şi-i ţine eul în robie.
 
Capul plecat, cum glăsuieşte
acel proverb îngrozitor,
nu desluşeşte nici prezentul,
necum să vadă-n viitor.
 
Istoria ne-nvederează
un adevăr fără bănat:
Capul plecat mult mai uşor
de sabie este tăiat!
 
BALADA ZEULUI AMOR
De când mă ştiu am azvârlit
săgeţi de-amor la întâmplare
spre zei şi inimi omeneşti
ce doruri vor îmbătătoare.
 
Şi ţinta n-am greşit nicicând
cu arcul meu de soartă-ntins –
lumină şi căldură viul cată
pe al iubirii necuprins:
 
Bătrâni şi tineri, laolaltă
cu-ntreaga fire simţitoare,
sărutul dragostei adastă
ca pe acela dat de soare...
 
(Cântă şi dansează)
Iubirea mi-e mamă
şi tatăl amorul,
de-aceea din faşă
sunt totuna cu dorul.
 
De-o vârstă cu lumea-s
şi totuşi copil –
în floarea de dor
sunt dulce pistil.
 
Fragil ca un zbor
de cântec şoptit,
sunt concomitent
temut şi dorit:
 
Temut de acei
ce-ar vrea şi n-ar vrea,
dorit de mulţimi
ce cred că-s peltea.
 
Dar eu mă distrez
cu-ai mei săgetaţi,
tehui fericiţi
c-au fost încătuşaţi,
 
ce jurăminte-şi fac
pe cer şi pe pământ,
uitând de moda sex
cu bani-consimţământ.
 
(Apoi, revenind serios şi gânditor)
Nu-s obosit de-alergătura
pe-a lumii infinită sferă
atâtea mii şi mii de veacuri,
ci silă-mi e de-a Terrei atmosferă:
 
Cu arcul trag ca pân-acum
ca el cu ea să se unească,
dar sporu-i doar la-mperecheri
ce spurcă ordinea firească.
 
N-ajunge criza din familii
(divorţ şi nerodiri perene) –
asaltu-i dat de concubini
şi cupluri homo-lesbiene,
 
care câştigă-ncet teren
cu-ngăduinţa legii chioară
prin guvernanţi potrivnici firii,
şi-astfel morala-i de ocară.
 
Au fost abateri şi-nainte
de la porunca-mpreunării
la greci, romani şi asiatici,
dar nu la cotele turbării.
 
Globalizarea-i vinovată
şi crasa lipsă de ruşine
acolo unde altădată
cu mai puţin te simţeai bine.
 
De-aceea spun că nu mai vreau
s-aud de-a omului iubire –
amorul lui contrafăcut
în fond e doar batjocorire!
 
BALADA MARELUI PITIC
Motto: A fi mare nu-i mirare,
a fi om e lucru mare…
Din naștere-nzestrat am fost
c-un fizic greu de egalat –
înalt la trup, bine clădit,
eram oriunde-ndată remarcat.
 
Și-o vreme chiar am fost convins
de-a mea-n viață reușită
prin forța formei fără fond
de Providență dăruită.
 
Dar am văzut cum tot mai mulți
din cei știuți de mine-n spate
(pitici și hâzi la-nfățișare),
m-au depășit cu mult în toate.
 
Unii din ei astăzi dețin
în stat posturi arhirâvnite,
iar alții-s diplomați pe val
cu sinecure gras plătite.
 
Firește că m-am informat
ce naiba ăștia au făcut
de le merg toate ca pe roate,
când mediocri s-au născut.
 
Și iată ce mi s-a răspuns:
Poți fi din ceruri coborât,
că-n România se-mplinește
doar cel care-n lătúri este vârât!
 
Firește că excentricii
cu moraliștii temerari,
vor demonstra prin traiul lor
că banii nu-s strict necesari,
 
c-adică poți cînd îți impui
de ei complet să te lipsești,
mai înainte ca viața
de dragul lor s-o irosești...
 
Dar astea sunt teribilisme
cu care practica se-nveselește:
A vieții logică de fier
numai cu bani nu ruginește!
 
E drept că banii nu aduc
decât un iz de fericire,
căci nu poți cumpăra cu ei
nici demnitate, nici iubire.
 
Iar mai apoi de-i folosești
ca pârghie de propulsare,
se cheamă că te-ai descurcat
cum nu-i capabil orișicare...
 
Cu-aceste-nvățături alese
am început să dau din coate,
și banii s-au pornit să curgă
din învârteli încețoșate.
 
Dar până nu voi izbuti
să mă ridic pe-a vieții scară,
rămân un sărăntoc cu bani
și-un biet pitic bun de ocară.
 
RETROBALADĂ
Suntem purtați de forța oarbă
a ceea ce progres numim
și ignorăm că sufletește azi
tot mai devreme ne-ofilim.
 
Mașini și-automate ne-asaltează
creând iluzia de bunăstare,
dar n-avem ochi ca să vedem
că suferința noastră-i tot mai mare.
 
Când viața-i permanentă suferință
de la născare până la mormânt,
cu rare bucurii, oaze-n deșertul
călătoriei dure pe Pământ,
 
lipsea aportul omului modern
(risipă, falsitate, poluare)
ca traiul lui necugetat
să le-ngrozească și pe fiare…
 
Unde-i traiul de-altădată,
liniștit și așezat
cu salutul cât o rugă:
“Domnul fie lăudat!”
 
Unde-i marea bucurie
de-a trăi în simplitate,
convins c-averile-s deșarte
când parte n-ai de sănătate?
 
Și-unde e țăranul nostru
cu a lui filosofie:
“E bine-așa cum ne dă Domnul,
numai mai rău să nu ne fie”?...
 
S-au dus toate și simțim
cum mașinismul greu ne-apasă –
suntem tot mai săraci în bogăție
de când ni-i țara pentru alții casă.
*
Bălădiță, bălădiță
cu-albă ie și bundiță,
spune-mi unde te-oi afla
dorul când mă va-ncerca?
Poate ești în vârf de munte
unde zarea spune multe
și-unde codrii vorovesc
despre neamul românesc.
Că doar ei au mai rămas
din întinsele păduri,
praf și pulbere făcute
de nenumărații furi.
 
Poate ești unde odată
erau mine-nfloritoare,
iar azi pofta-mbogățirii
prin a lor înstrăinare.
 
Sau, pesemne-ndurerată,
colinzi sate-mpuținate,
dealuri fără de livezi
și câmpii abandonate,
 
ca la apele hotare
să te-ntrebi cu multă jale:
“Unde-s ale mării nave
și cu cele fluviale?
 
Că-n orașele prăfoase
asaltate de mașini,
dacă scapi de cerșetori,
ești luat în colți de câini.
 
Căci toate gem de farmacii,
bănci, crâșme, supermagazine,
și România duhu-și dă
tot mai puțini s-o ducă bine.
 
INFOBALADĂ
Oricare om în felul lui
vrea să citească-n viitor,
deşi acest segment de timp
este-ncifrat de Creator.
 
Netaină-i numai pentru El,
Cel care toate le-a făcut –
fiind un permanent Prezent,
El e la modul absolut!
 
Nemuritorii-s zămisliţi
de vrerea Lui atemporală,
divin amestec de lumină
şi dragoste spirituală,
 
ce-i pentru timpul fragmentat
un existent de neatins;
dar viitorul se deschide
doar Unicului necuprins...
 
De fapt, ar fi de vreun folos
pentru sărmanul muritor
să ştie scrisul timpului
ca să citească-n viitor,
 
când el, cu-atâtea mărturii,
ştie trecutul neştiind,
dovadă că istoria
se tot rescrie scotocind?!
 
Nefericirea sa supremă
ar fi să ştie ce va fi:
Când suferinţa-l va-ncerca
şi-avanul ceas când va muri...
 
Mai bine-aşa, la mâna sorţii
ba cu iubire, ba cu ură,
lăsând în grija Domnului
a timpului cimilitură.
 
Cu-acest principiu sănătos
pentru condiţia umană,
n-au fost şi nu vor fi de-acord
toţi inspiraţii cu prihană:
 
Prezicători şi ghicitori
(în palmă, cărţi, cafea, ţigară)
se străduiesc să tălmăcească
a timpului vorbă neclară.
 
Futurologii vin şi ei
cu un pospai de-argumentare,
cum c-omenirea îşi urmează
al ei traseu spre progresare,
 
fapt pentru care, vrând-nevrând,
din stadiul postindustrial
musai se trece mai apoi
la stadiul info-cultural.
 
Iar statu-atuncea va marşa
pe informaţii şi cultură –
un fel de sân al lui Avram
faţă de-a noastră făcătură,
 
unde cultura-i siluită
de agramaţi şi falşii culţi,
iar informaţia-i minciună
pentru strunirea celor mulţi.
 
Atâta doar că n-or fi state
în acel stadiu de-avansaţi,
ci numai statul mondial
cu robii săi teleghidaţi.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NOBILUL SFÂRŞIT OMENESC
Uitarea...
Se lasă
Cândva peste toate.
Nemilosul timp cade pradă
Chiar fără să vrea acesteia.
Şi treptat, atraşi, ne vom regăsi
Noi, înşine, în Marele Circuit al Universului.
Cu fiecare clipă suntem mai buni, mai iertători,
Pentru ca să ne pregătim de marea noastră sărbătoare,
A întregii omeniri: Reînvierea, cea prea mult aşteptată şi dorită!
 
IUBIRE…
Una,
Pe cer,
Nestingherită stă luna.
Doi, în frumoasa natură,
Stau lipiţi, unul lângă altul,
Împlinind clipa cea prea mult aşteptată,
Să stea în intimitatea iubirii unicului paradis
Pentru a se înscrie în lume, prin nemurire,
Luând o mică parte din Marea Energie ca viaţă
Spre a participa ca mici demiurgi la propria lor creaţie.
 
TRĂIND O LUME EFEMERĂ…
O zi din viaţă a venit
O văd? O simt? Am şi murit
Cu orice clipă ce-o trăiesc
Ca om de rând, eu nu grăiesc.
 
Privesc la cel ce se gândeşte-n
Azi, el este cel mai mare
Că nimeni nu-l va-ntrece-n
Fală-n bani, că-i cel mai tare.
 
La colţ se vede-un sărman
Ducându-şi zilele-n van
Şi poate c-ar dori să facă...
Dar gura lumii e spurcată.
 
E trist când nu ai ce să vezi
E trist când nu ai în ce să crezi
În lumea asta efemeră
Avem o viaţă pasageră.
 
PREA CURATĂ MAICĂ, PURUREA FECIOARĂ
Prea curată Maică, Pururea Fecioară,
Sufletu-mi din mine, nu-l lăsa să moară!
Ci trimite Maică, de-acolo de sus,
Mâna care mângâie, mâna lui Iisus.
 
Şi să verse harul, ce s-a-ndepărtat
De la mine, Maică, pentru c-am uitat
Să fiu lângă Tine când îmi este greu
Să-nvăţ ce e bine, să mă fereşti de rău.
 
Prea curată Maică, Pururea Fecioară,
Sufletu-mi din mine, nu-l lăsa să moară!
Ci trimite Maică, de-acolo de sus,
Un înger să-mi aducă, sufletul cel dus.
 
VIAŢA
Ruptă din eternitate
În nouă luni ea apare
Ca un miracol în visare.
 
Te întrebi de unde vine
Să nu plece de la sine
Fără legământ.
 
Vrei să-i spui să mai stea
Dar te ia apoi cu ea
În necunoscut.
 
Neputincios în lumea asta
Nu-ţi mai rămâne nici speranţa
În neprevăzut.
 
ZBOR FRÂNT
Astăzi nu este o zi senină
Muza n-a binevoit să mai vină
Să mi-aducă un strop de lumină
Din creaţia divină.
 
Astăzi e o zi pierdută
Din viaţa mea aşternută
Pe-acest pământ minunat
Şi preabinecuvântat.
 
De vină sunt eu se pare
Căci nu găsesc resursa care
Să mă facă să mă-nalţ
Spre cerul luminat de aştri.
 
NEÎNŢELESUL OM - GENIUL
Stă aparte şi meditează
La azi, la ceea ce urmează
Prietenia-i singurătatea,
Martorul îi este luna noaptea.
 
Universu-i e o comoară
În a lui minte genială.
Cu toţii îl cred drept om nebun
Se abate lumea de pe drum.
 
Dar după ce în lume moare
Toţi îl cred atunci o valoare
Se mândresc cu a lui lucrare
Şi-l slăvesc la comemorare.
 
VIAŢA… PASAGERA ETERNITATE
Situată între bine şi rău
Omul luptă între uşor şi greu
Azi e noapte, mâine-i o nouă zi
Fericită sau tristă mereu o să fii.
 
Acum mă uit la soare, mâine la lună
Fiecare-şi doreşte o viaţă mai bună.
Chiar dacă omul este înger sau drac
La urmă... cu toţii se-mpac'.
 
Azi e prietenul tău cel mai bun
Mâine poate fi duşmanul tău nebun.
Dacă acum în întuneric eşti
Sigur în lumină mâine o să creşti!
 
MICA FĂPTURĂ OMENEASCĂ
Dintr-o virgulă şi-un punct unire
Cu binecuvântarea creaţiei divine
În apa care pluteşte viaţa
Se naşte în nouă luni, speranţa.
 
Unirii trupurilor dorite
Şi a sufletelor reunite
Pe veci în puterea Sa divină
Binecuvântată – zi lumină.
 
Mare, este o mare minune
Să aduci un copilaş pe lume!
Participi şi tu la creaţie
Având aceeaşi revelaţie.
 
MOTORUL ARTEI
Alerg,
printre rânduri,
să prind muza
care se lasă aşteptată.
Demult nu a mai binevoit
Să mai treacă pe la mine.
Mă ocoleşte sau poate m-a părăsit?
Cert este că fără ea nu mai exist
Ca un mic demiurg să mai pot crea arta.
Cea care cu adevărat dă sens vieţii şi întregii omeniri.
Georgeta-Irina Rusu (Bacău)

BRÂNCUŞI
E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului
şi coloana fără sfârşit după ce a iniţiat himere
vrăjitoare, domnişoare, prinţese...
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.
 
ÎNTRUPAREA
Nimeni nu mai stă la masa tăcerii,
bunicii sunt plecaţi după piatră
până în miezul munţilor înalţi
unde vor să cioplească porţi
prin care să treacă nepoţii viitorului.
Până la sosirea lor la cină
râul se pregăteşte de învierea sculptorului,
din sub brazda numelui său
ideile devin păsări în zbor
deasupra de coloane nesfârşite.
Ele luminează-n măduva cerului
de unde duhul sfânt coboară
se întrupează în suflete de piatră
ce nu mai mor.
 
LA MASA TĂCERII
Intr-una din zile
la masa tăcerii
s-a aşezat Dumnezeu şi medita îndelung
la a doua venire.
Obosit
şi-a strâns toate gândurile
şi a plecat acasă
nevăzut.
De-atunci în lume
cerurile rămân deschise
pentru sufletele curate şi copii.
 
TAINA LA MASA TĂCERII
E vremea când oamenii caută
taina la masa tăcerii,
cum apa curge-n râul de alături
prin anotimpuri cu veşnicia sub ochi
fără teama de singurătate.
Iar cuvintele sunt ferestre de gând
când atingi cu inima starea
ce înalţă sufletul deasupra de trup,
să se vindece de iubire,
de se dezlipesc faptele de sine
înverzind putreziciunea
unde nici speranţele nu ajung.
Tăceri pe masă aşteaptă şi azi
în măreţia meditaţiei
ce rod gândurile până la os
şi întrebări îţi tot pui
cât respiri miracolul.
 
COLOANA INFINITULUI
Cine caută
în sferele atinse de înalt
găseşte prin ere,
datina şi oasele nemuririi
la porţile de piatră dintre nopţi.
Fulgeră-n inimă iernile lunii,
se sting ochiuri de stele;
nimicul îl şterge...
Coloana infinitului,
virtute a ideii de sprijin
împleteşte suflete.
Visează şi păsările
înălţându-şi aripile
prin siluete de metal,
în zbor,
împreună cerul străpung.
 
OUL
Când oul în piatră se va rostogoli,
inima lui
pui de univers va naşte,
de oamenii îl vor urca pe soclu
în pieţele publice
ca pe un vultur.
 
LUMINA PE COLOANE URCÂND
Sunt nemărginit ca şi cerul,
deasupra de imaginarele porţi ale nesfârşitului,
linie spirală sunt
printre atâtea galaxii,
universul în mişcare,
lumina pe coloane urcând.
Eul, mai presus de mine-n idee,
oglindeşte tot ce n-am putut să fiu
în columna propriului suflet.
Iluminare-n cuvânt,
în unghiuri şi înţelesuri de fruct
în care se învârte misterul
minunii din carne,
pofte trezindu-i,
mai păcătoase decât carnea
iertare cerând
pământului din mine.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)  

ÎN UNELE CASE
Părea că se aruncă cu liniște peste străzi
într-o duminică oarecare.
Ploaia își trimetea mesagerii
iar oamenii își căutau adăpostul
prin intersecții,
prin baruri fumegânde
ori supermarket-uri zgomotoase.
Alții cântau în case
împletind versuri, simulând iubire,
umplând camerele goale
ori pagini de socializare.
 
Vedeam dincolo de sunetele slabe
triste zâmbete de resemnare crudă,
ochi palizi căzuți în podea
și buze strânse.
Sufletele se îmbrățișau în întuneric
chircind speranțele de altădată.
Ploaia spăla străzile aproape pustii...
 
SUPRAVIEŢUIRE
Aripile tale s-au mai ridicat odată
Precum velele în vânt.
Ochii tăi sfâșiați au mai căutat,
Pentru ultima oară,
Un sprijin în cer – o stea a nordului.
Poate că un suflu nou te va ridica
Deasupra luptelor tale quijotiene.
Lumea râdea – savura neputința ta
Ca o sfâșiere universală.
Nu știa că din efortul tău s-a născut totul.
 
DIVERSE
O să scriu despre un oraș vechi
în care o casă își desface acoperișul
de câte ori un iz de nostalgie
năvălește pe străzi.
Oamenii își hrănesc sufletele
cu istoriile de altădată
renăscute în cărți noi.
 
Nu e curaj să se strige
până la cântatul cocoșului.
Noaptea poartă
cuvinte răzlețe prin lume
ca un ecou ce se întorce mai gol.
Și totuși, e o iubirea balcanică,
ce mai tresaltă, uneori,
de furie.
Elisabeta Drăghici (Brăila)

GĂLĂGIA…
Gălăgia... Are şi asta o poveste...
Eu o percep ca pe o mască perfidă, sigur, pentru că nu văd cum altfel poate fi masca.  Atenţie însă! Aici este vorba despre masca înfiorătoare a  vidului sufletesc, masca lipsei de comunicare. Omul mileniului al III-lea, care simte că nu este ascultat şi, mai ales, nu este înţeles, substituie cumva trauma pe care o trăieşte sau poate chiar şi-o ascunde făcând gălăgie,  mare gălăgie, zarvă, ba chiar larmă... Numai dacă deschidem televizorul, radioul, computerul sau răsfoim un banal ziar şi ne vom convinge. (sic!)
Omul noului mileniu simte o nevoie acută de a-şi umple golul sufletesc prin vorbe. Parole... Parole... Primordială este deci exprimarea cu orice preţ, exteriorizarea. Şi nici nu ştiu dacă îşi dă seama că izvorul logoreei sale este tocmai lipsa de comunicare. Pentru că nu are timp şi, mai ales, nu are răbdarea de a-i asculta pe ceilalţi. Nu are însă complexe că el însuşi nu are răbdarea de a-şi asculta semenii, ba dimpotrivă ţine morţiş să fie ascultat. Este important sau nu ceea ce spune,  interesează sau nu pe cineva opinia sa, egocentricul nostru trebuie cu orice preţ să-i convingă pe ceilalţi că în jurul său se învârteşte lumea. Este buricul pământului, ce mai... De aceea, atunci când nu vorbeşte, scrie. Deci face tot... gălăgie. Ba chiar i se pare că nimeni până la Măria Sa nu a fost în stare să lege două-n tei asemenea lui. Nu... El este suficient sieşi. Este Alfa şi Omega. Începutul şi sfârşitul. Interesant este faptul că fiind rob al acestei gândiri meschine, malefice, trăieşte continuu drama neputinţei de a fi, într-adevăr, ceea ce se crede. Pentru că, da, are şi momente de luciditate rece, precum lama unui cuţit. Trezirea se produce inevitabil la un moment dat şi simultan, desigur, drama, drama imposibilităţii obiective de a se ridica, de a fi la înălţimea idealului propus - un piedestal mult prea înalt, dacă nu chiar firmament unde-ar vrea să dăinuie ca stea...
Precum vedem însă drama eroului nostru nu are un temei real, ci este hrănită copios de propria-i imaginaţie, de propria-i  angoasă, de spleen-ul, de apăsarea, de neputinţa sa.  În permanenţă este fatalmente măcinat din interior de o sete de absolut sinucigaşă, am putea spune. Şi cum absolutul este intangibil, trece iarăşi şi iarăşi prin furcile caudine ale propriului eu, o ia mereu de la capăt într-o ardere continuă. Pentru că, să ne înţelegem, nu este deajuns cuvântul. Cuvântul neacoperit de faptă rămâne gol-puşcă şi asemenea lui rămâne şi sufletul în calea viscolelor, a crivăţului. Egolatrul nu realizează însă de unde-i izvorăşte limbuţia. Adevărat este însă şi faptul că dacă ar înţelege, cercul s-ar închide şi noi despre cine am mai face voroavă!? 
Centru al universului par excellence narcisistul vede, aşadar, în semenii săi doar instrumente, mijloace facile de a-şi pansa orgoliul rănit de furtuni, de uragane, desigur, imaginare. Pentru că, da, orice i-amputea reproşa acestuia, numai lipsă de imaginaţie nu. Dimpotrivă. Chiar imaginaţia exacerbată este cea care îi alimentează egoismul, egocentrismul, continua sfâşiere în lupta cu sine şi cu lumea. Are de câştigat creaţia, cu observaţia că prea plin de sine, prea mândru ca să asculte păreri uneori pertinente, egocentricul poate pierde din vedere un aspect esenţial muncii creatoare: critica şi, mai ales, autocritica. 
Paradoxal este însă un lucru: tocmai libertatea de exprimare este cea care sugrumă încă din faşă acţiunea. Vorbim mult şi facem tot mai puţin. Gălăgia, tărăboiul cu orice preţ, ia locul faptei...  « Fapte, nu vorbe », sună preceptul biblic de care, se pare, omul modern se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult. In egolatria sa el este suficient sieşi, dar pe de altă parte tot el este acela care se simte tot mai înstrăinat, tot mai frustrat,  alienat. Străin de sine, străin de lume, în luptă continuă cu sine şi cu propriile fantasme, într-un conflict permanent cu sine şi cu tot ceea ce îl înconjoară, omul modern, contemporan, descoperitor al atâtor leacuri, nu-şi găseşte sieşi leac, şi anume leacul sufletului său tot mai bolnav, rătăcit printre roboţii, care cât de curând îi vor lua cu desăvârşire locul.
Cutremurător! Alte comentarii!? Cred că-s de prisos!
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

LADY DE VENERA CITY 
Nenea Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.
Ajuns la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul gâfâia şi dădea voios din coadă.
Bărbatul îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.
- Te pomeneşti că ţi-e sete…
Căţelul dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.
- Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!
Scoase punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse puţină apă.
- Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?
În câteva secunde, apa fu băută.
- Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!
Nenea Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi luase în serios rolul de paznic.
Soarele ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă, rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.
Căţelul îi ieşi în întâmpinare.
- Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…
Cei doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse pe iarbă lângă noul lui prieten.
După ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază şi aerul ardea.
- Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!
Ghemotocul cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două probleme în acelaşi timp:
- Nu cumva vrei să vii cu mine?
Căţelul parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.
Nenea Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi părăsi Vinerea. 
Ajuns acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:
- Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!
- Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.
- Încă nu are nume.
- Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.
- Iar Bobby?
- Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?
- Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!
Bunicul le dădu vestea:
- E căţeluşă! Cum îi punem numele?
- Pamela!, striga cel mai mic.
- Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.
- Lady e bun?
- Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!
- Ce înseamnă asta?
- E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.
- Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.
- Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!
Copiii aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna din nou de strigătele vesele ale copiilor. 
Maria Tinerenescu (Cugir – Alba)
  
 
ATITUDINI
DEMOCRAŢIA ŞI LIBERTATEA – COORDONATELE LUMII APARENŢIALE ÎN CARE NE COMPLACEM
Vorbim de cunoaștere substanțială și cunoaștere aparențială. Tot așa trebuie să vedem lumea: Dumnezeu a creat o lume substanțială, omul se dă peste cap ca prin contribuția lui aparențială să perturbe echilibrul originar.
De fapt, cu excepția fascinantelor aparențe create de cultura substanțială a frumosului și adevărului, toate celelalte contribuții umane din domeniul civilizației/culturii tehnice și organizării sociale, nu sunt în fond decât niște autoamăgiri ale zbaterii omului spre mai bine.
Da, este adevărat că omul zilelor noastre trăiește mai confortabil și mai comod, consumă mai mult și se deplasează mult mai iute decât înaintașii lui din urmă cu zeci de ani. Dar este sigur că acest progres eminamente material, însoțit ca o umbră de evidentul regres moral-spiritual (procesul accelerat de decreștinare, tot mai frecventele împerecheri împotriva firii, sporul ipocriziei, neomeniei și cruzimii, disoluția bunului simț, ofensiva inculturii, agresivitatea murdăriilor ridicate la rangul de cultură etc.) vizează cu adevărat mai binele omenirii prezente și viitoare, acum când omul este la propriu lup pentru semeni și aerul planetei devine din ce în ce mai anevoie de respirat din vina lui, iar apa și alimentele au fost transformate de el în otrăvuri? Nu cumva a sosit ceasul ca preaștiințificul om modern să se aplece temeinic asupra unor noțiuni polare (bine-rău, adevăr-minciună, frumos-urât, just-injust, cinstit-necinstit, omenie-neomenie etc.) pe care își închipuie că le cunoaște, pentru ca pe urmă să le poată utiliza corect în toate gândurile, vorbele și faptele sale?!
Dovezi că mai marii zilelor noastre se fac luntre și punte pentru a crea cele mai convingătoare (sic!) aparențe de democrație și libertate? Câte vreți. Iată patru dintre ele:
1) Scăpați din universul concentraționar al bolșevismului sterilizant, românii postdecembriști au fost atât de naivi, încât au crezut cu sinceritate în puterea transformării condiției umane, în mod deosebit a condiției lor de cobai, de către democrația și libertatea apuseană. (A nu se uita nicio clipă că de la încheierea celui de-al doilea război mondial și până la căderea bolșevismului european, ceea ce înseamnă taman 45 de ani, românii au fost transformați în cobai cu știrea și vrerea marilor secături occidentale!)
Așa că, neștiind sau nemaivoind să știe că libertatea, egalitatea și fraternitatea sunt doar niște noțiuni ca toate noțiunile (forme fără fond) în contextul democrației occidentale a banului, noțiuni de care francmasonii își râd pe rupte în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, românii au împânzit lumea în căutarea bunăstării și prin ea a fericirii (firește, bunăstare în comparație cu sărăcia generalizată din România). Și chiar dacă unii dintre ei au ajuns la prosperitate, mă îndoiesc că toți aceștia, după nenumăratele umilințe îndurate, mai au capacitatea să simtă divinul gust al adevăratei fericiri dată de cumpătare, simplitate și armonia lăuntrică.
Intrarea României în NATO și Uniunea Europeană n-a adus milioanelor de români mult așteptatul spor de prosperitate, ci doar unul de sărăcie și speranță în luminița ce se tot îndepărtează la capătul tunelului dinspre monstruozitatea bolșevică spre neliniștitoarea grozăvie mafioto-capitalistă a viitorului. Căci în ultrademocratica (!) Uniune Europeană, unde – vorba lui George Orwell – toate popoarele unite la comanda politică sunt egale în drepturi, doar că unele sunt mai egale ca altele, oficial vestigiile trecutului-prezent de felul rasismului sunt atât de rău văzute încât, în țări apusene și nordice ce se laudă cu tradiția lor democratică, în continuare românii sunt asimilați cu țiganii răufăcători și, de regulă, sunt tratați ca niște sclavi albi.
2) Cu știrea și la comanda politicului, Europa occidentală nu doar că este invadată de fanatismul milioanelor de musulmani, ci este realmente cucerită (în cartierele mahomedane din marile orașe apusene, polițiștii au curaj să intre doar echipați de război!) și permanent umilită la ea acasă de hoardele islamicilor: Tot mai mulți autohtoni insultați și agresați ziua-n amiaza mare, demonstrații și acte banditești ale islamicilor (violuri, spargeri etc.) sub ochii indulgenți sau poate că neputincioși ai autorităților, polițiștii având ordinul nătâng să fie toleranți cu toți acești nelegiuți, dar deosebit de severi cu acei localnici care îndrăznesc să protesteze împotriva unei asemenea democrații absurde.
3) Citim și ne crucim cum Klaus Iohannis și guvernul lui de tehnoneghiobi înțeleg să se devoteze (desigur, potrivit cutumei stabilită în centrul de comandă al UE!) României pusă pe butuci și milioanelor de români ajunși pe culmile disperării: Până la sfârșitul anului 2016 va fi cumpărat un prim avion prezidențial, căci drăguțele de norme europene prevăd pentru confortul și siguranța oamenilor de paie porecliți președinți, adevărate flotile formate din trei până la cinci aeroneve! Păi cum naiba, nepricepuții își închipuie că poți să te achiți de multiplele și misterioasele sarcini prezidențiale doar cu o singură aeronavă la dispoziție?! Dacă, Doamne ferește, se defectează un scaun, și tu, președintele tuturor românilor descurcăreți, trebuie să zbori de urgență până în Florida, unde pe una din plaje sau într-un parc de distracție s-a ivit o nesperată oportunitate pentru clanul pe care-l confunzi cu poporul? Nemaipunând la socoteală frecventele vizite de nelucru pe plan intern, prioritar spre casele din mult îndrăgitul Sibiu, care presupun alte griji pentru guvernanți – dotarea parcului auto cu mașini de rang prezidențial, poate un tren, o navă sau chiar o rachetă...
Și eu sunt convins că proiectul va fi realizat, ba și depășit (iată ce înseamnă să ai guvernul tău!), îndeosebi dacă președintele va face enormul sacrificiu de-a ceda alocația primită de la tehnoguvern pentru hrănirea pisicilor, astfel contribuind consistent la urgentarea achiziționării aeronavelor.
Domnule Iohannis, ați auzit de formidabilul José Mujica, fostul președinte al statului Uruguay, considerat cel mai sărac președinte din lume? Ei bine, prin așa ceva ai mult mai multe șanse să rămâi în istorie și în memoria oamenilor decât prin lux și risipă...
4) Despre mult trâmbițata libertate a presei postdecembriste m-am lămurit încă o dată acuma recent, mai exact după semieșecul publicării cronicii corecte și civilizate la cartea Protocoalele înțelepților Sionului. Spun semieșec, deoarece numai câteva dintre revistele cu care colaborez de ani și ani mi-au postat respectiva cronică, unele dintre ele eschivându-se, sau pur și simplu retrăgând textul după o scurtă postare. Nu înțeleg cum vine asta: Cartea există, este tipărită și aprig comentată de cititori, dar n-ai voie (sic!) să-ți faci cunoscute în scris opiniile despre ea...
P.S. Se spune că România ar fi teatrul războiului financiar dintre miliardarii evrei George Soros și Beny Steinmetz. Altfel spus că democrația și libertatea grosului românilor (nu-i am în vedere pe ciocoi, învârtiți și slugoi) ar depinde de bunăvoința lipsită de omenie a doi sforari internaționali...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CELE MAI PROFITABILE AFACERI SUNT FĂCUTE PE SEAMA SĂNĂTĂŢII OMULUI!
Democraţia face mult caz de dreptul la viaţă al tuturor oamenilor, dar elaborează legi pe baza cărora medicii omoară în fiecare an zeci şi sute de milioane de vieţi aflate în stare intrauterină; garantează în teorie (Constituţie) deplina libertate a individului (libertatea credinţei, exprimării, întrunirilor etc.), dar în practică face totul ca acesta, deja un robot jovial, să fie transformat în rob desăvârşit (de pildă, în preademocratica Uniune Europeană, aflată la cheremul imperiilor farmaceutice şi petroliere, mai exact a sinistrului guvern mondial subordonat francmasoneriei şi Grupului Bilderberg, se promovează tot mai insistent o „religie” a totalitarismului de felul „afară cu creştinii, să intre francmasoni” şi a împerecherilor împotriva firii); se afirmă cu fiecare ocazie că omul şi sănătatea lui reprezintă însăşi esenţa politicianismului naţional şi supranaţional, dar scopul financiar-dictatorial al cosmocratorilor din umbră (alde Rockefeller, Rotschild etc.) este să adune munţi de bunuri materiale (averea dinastiei Rotschild este evaluată la cinci sute de mii de miliarde!) şi, după reducerea populaţiei globului la cel mult două miliarde, să poată controla până şi gândurile celor care vor supravieţui acestui megagenocid.
De unde rezultă rolul fundamental al otrăvurilor numite medicamente de sinteză în ducerea la îndeplinire a acestui plan înfiorător. Da, căci menirea acestor leacuri nu este să-i vindece pe bolnavi, ci să-i facă dependenţi de ele pentru bunul mers al afacerilor, să le creeze iluzia democratică a însănătoşirii şi să le prelungească niţel agonia în vederea înfăptuirii planului.
Creşterea aproape exponenţială a numărului farmaciilor din România postdecembristă (numărul acestora a crescut de peste 20 de ori!), ilustrează pe de o parte îngrijorătoarea stare de sănătate a românilor (tot mai mulţi suferinzi de cancer, diabet, boli cardiovasculare, afecţiuni renale etc.), pe de altă parte arată cât de rentabilă este afacerea cu medicamentele, unele dintre acestea contrafăcute: Nu există cătun fără farmacie (fără şcoală sau dispensar sunt destule), iar în oraşe musai o farmacie tot la a doua stradă. Şi toate merg ca pe roate...
Păi cum să nu meargă, când medicii îşi dau silinţa în acest sens (tot mai des bolnavii  sunt înştiinţaţi cu seninătate că nefericita lor viaţă depinde de nişte pastile, ale căror efecte secundare fac ravagii în scurt timp) şi când se face atâta reclamă la fel şi fel de chimicale (alimente infestate, detergenţi, alifii etc.), dar mai ales la medicamente fără reţetă?!
Cum rentabilitatea afacerilor farmaceutice se află în strânsă şi inseparabilă legătură cu sănătatea precară, este limpede de ce oamenilor nu doar că li se ascunde adevărul în legătură cu efectul de-a dreptul miraculos al unor alimente ieftine şi la îndemâna oricui (propolisul, mierea naturală, grâul germinat, usturoiul, lămâia, măceşele etc.) pentru reala întărire a sistemului imunitar şi pentru tratarea cu succes a unor grave afecţiuni, inclusiv a cancerului (lămâia este de zece mii de ori mai eficace decât chimioterapia, iar măceşele conţin de circa 30-40 de ori mai multă vitamina C ca lămâia!), ci – prin reclame mincinoase, adică vizând sporirea profitului – acestora li se vâră frica în oase în legătură cu colesterolul şi expunerea la soare.
De fapt, potrivit opiniilor avizate ale unor specialişti oneşti, lucrurile stau în felul următor: Departe de a fi dăunător, colesterolul (ficatul produce două treimi din total, restul fiind asimilat din alimente) este de-a dreptul vital pentru membrana celulelor, pentru muşchiul inimii şi pentru creier (un sfert din colesterol ajunge aici).
Mai departe. Între colesterol şi extrem de importanta vitamină D există următoarea relaţie: Sub acţiunea razelor solare, din colesterol rezultă formidabila vitamină D, care are rol major la întărirea sistemului imunitar şi – după caz – fie la prevenirea bolilor, fie la învingerea diabetului, bolilor cardiovasculare, afecţiunilor renale, diverselor forme de cancer etc.
Legea celor trei „c”-uri (consum-comoditate-confort) sau legea care guvernează actuala civilizaţie, asociată cu poluarea şi stresul, ne ajută să înţelegem legătura de tipul cauză-efect dintre nivelul de trai ridicat (cazul occidentalilor) şi rata în continuă creştere a neiertătoarelor boli precum cancerul sau diabetul.
Nota 1: Cu puţin timp în urmă a circulat pe internet filmuleţul unui american, care a scăpat de cancerul la nas în stadiu avansat cu ulei de canabis! Ei bine, tocmai de aceea asemenea leacuri ieftine şi eficace sunt atât de mult urâte de magnaţii chimicalelor, încât pur şi simplu refuză comercializarea lor, ba chiar le scot în afara legii prin politrucii subordonaţi lor...
Nota 2: În categoria afacerilor suprarentabile pe seama sănătăţii maselor de oameni mai intră industria de război şi cea a maşinilor cu ardere internă.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SILONULUI – CARTEA COMPLOTULUI UNIVERSAL EVEIESC
Auzisem cu mult timp în urmă de existența acestei cărți ciudate, în care evreii de frunte (sau, mă rog, unii dintre ei) își exprimă intențiile și-și fac cunoscute mijloacele practice prin care vor instaura regatul lor universal, dar numai zilele astea, prin amabilitatea unei distinse doamne, mi-a fost dat să o citesc.
Cartea a apărut la noi în anul 1997 la Editura ALMA și are ca subtitlu Text integral în traducerea lui Ioan Moța. (I. Moța este unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail, care – împreună cu camaradul lui Vasile Marin – a murit în anul 1937 în războiul civil din Spania dintre forțele franchiste și cele bolșevico-socialiste...)
Firește, cartea nu are autor,  deoarece – așa cum suntem înștiințați de traducător în Încheiere –„Este foarte probabil că conținutul Protocoalelor provine din notele luate de un discipol, după cursul ținut de vreun mare învățat jidan, într-o întrunire secretă și exclusiv jidănească”. Iar acest lucru rezultă atât dintr-o frază cuprinsă în Protocolul XVI („Când voi fi sfârșit expunerea programului nostru de lucru pentru zilele de acum și pentru viitor…”), dar mai ales din fraza cu care se deschide Protocolul X: „Încep astăzi repetându-vă ceea ce v-am mai spus altădată, și vă rog să vă aduceți aminte (…)”.
Întrucât în prima parte a citatului de mai sus apare substantivul „jidan”, cuvine-se să fac următoarea precizare: Protocoalele au cunoscut traducerea românească în perioada interbelică, dată la care – după franțuzescul Juif, englezescul Jew și nemțescul Jude – în limba română (fără conotații peiorative) se utiliza pentru evreu foarte expresivul jidan. De ce-l consider un termen foarte expresiv? Deoarece el nu numai că are exact aceeași sferă ca noțiunea evreu, dar fiind mult mai bogat în conținut, permitea întrebuințarea verbului „a jidăni”, respectiv „a jidovi”, fluență și expresivitate de care nu se bucură termenul „evreu”, iar greoiul „a evreiza”cu atât mai puțin.
De altminteri, în limba franceză există și termenul Hébreu, echivalentul românescului evreu, iar în engleză Hebrew, dar francezii îl preferă pe mult mai suplul Juif, englezii pe la fel de suplul Jew, și n-am știre ca evreii să se fi plâns vreodată că acești termeni ar conține nuanțe depreciative pentru ei, chiar din zona antisemitismului, drept urmare, să facă presiuni (cam așa cum s-a procedat la noi) pentru scoaterea acestora din circulația oficială și înlocuirea lor cu termenii care au nucleu ebraic.
Cei care îndrăznesc să procedeze în acest chip, ori nu știu, ori mai degrabă dau uitării faptul că în sine cuvintele (noțiunile) nu sunt nici urâte și nici jignitoare, ci totul depinde de sensul atribuit lor de către utilizatori și că în limba spaniolă, de pildă, Camilo José Cela, laureat al  Premiului Nobel pentru Literatură, cu ajutorul poștașilor a adunat cuvintele și expresiile  considerate indecente și, ca atare, izgonite din vorbire și scriere, cu care (inclusiv versurile dezmățate și insolente ale lui Cervantes, Lope de Vega sau Quevedo) a scris în perioada 1978-1979 volumele de mare succes ale Dicționarului secret.
Cât despre antisemitism, trebuie să avem în vedere următoarele două aspecte:
1) Evreii au confiscat acest termen, deși el îi vizează și pe arabi, căci Vechiul Testament ne informează că arabii sunt semiți sadea (se trag din Ismael, fiul lui Avraam și al roabei sale Agar);
2) Avea dreptate Petre Țuțea cînd afirma că antisemitismul este creația evreilor, fiindcă nu doar că evreii de frunte (bunăoară Karl Marx) au fost cei mai înverșunați antisemiți, dar – așa cum limpede rezultă din Protocolul IX – ei trag foloase dintr-o atare situație: „Dacă astăzi câteva state se ridică împotriva noastră, aceasta o fac numai de formă, la dorința și la ordinul nostru, deoarece ne e folositor antisemitismul lor pentru a-i guverna pe frații noștri mai mici” (subl. mea, G.P.).
N.B.: Iată ce scrie Israël Shahak, unul din evreii aflați în conflict deschis cu fundamentalismul ebraic, în cartea sa Povara a trei milenii de istorie și de religie iudaică: „Între sioniști și antisemiți au existat întotdeauna relații strînse. După exemplul unor partide ale conservatorilor europeni, sioniștii credeau că este posibil să pună subobroc aspectul demonic al antisemitismului și să se folosească de antisemiți în propriile lor scopuri. Toate acestea sunt bine cunoscute și exemplele nu lipsesc. Herzl însuși a încheiat chiar o alianță cu Plehva, ministrul antisemit al țarului Nicolae al II-lea; Jabotinski a încheiat un pact cu Petliura, conducător ucrainean antibolșevic, ale cărui trupe au masacrat circa o sută de mii de evrei între 1918 și 1921. În timpul războiului din Algeria, printre aliații lui Ben Gurion în extrema dreaptă franceză se aflau și câțiva antisemiți arhicunoscuți, care spuneau răspicat că ei erau împotriva evreilor în Franța dar nu și în Israel”.
Cartea cuprinde 24 Protocoale sau capitole, dar a fost îmbogățită de traducător cu următoarele elemente: Apelul evreilor Cremieux din Paris și Montefiore din Roma, membri fondatori ai Alianței Israelite Universale, Introducerea semnată de scriitorul francez Roger Lambelin, Comentariile lui I. Moța pe marginea Protocoalelor (doar Protocolul XV nu beneficiază de așa ceva), Încheiere, Apendice și Anexă.
Apărut în anul 1860, Apelul este format din câteva fraze, care reprezintă esența sau coloana vertebrală a Protocoalelor: „Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o zi Pământul întreg”; „Creștinismul, dușmanul nostru de veacuri, zdrobit în luptă e aproape să îngenuncheze”; „Nu e departe timpul cînd toate bogățiile Pământului vor fi ale noastre”.
Deoarece în Protocolul XV se afirmă tranșant că „noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem Francmasoneria”, traducătorul avea nevoie de Încheiere nu atât pentru a-și face cunoscută concluzia sa finală despre carte („Protocoalele înțelepților Sionului nu constituie decât una din edițiile atîtor planuri jidovești de dată mai veche, lucrate în taină, care țintesc la desființarea principiului de autoritate din lumea creștină”), cât pentru a arăta cum  învățămintele din Protocoale „s-au aplicat și se aplică tot mai mult în viața statelor creștine, prin puterea crescîndă a iudaismului”:
a) Stat în stat, evreii fiind organizați în comunități sau congregații cu scopuri diferite de ale statului din care fac parte și la care nu renunță chiar dacă drepturile lor sunt egale cu ale autohtonilor;
b) Stat deasupra statului, exemplul oferit de Moța fiind Liga Națiunilor de la acea vreme, „unde puterile anglo-saxone au preponderență, dar de fapt sunt mânate de la spate de forța mondială a jidanilor”;
c) Stat împotriva statului prin calomniile evreilor la adresa statului care nu le promovează interesele. Tot aici include traducătorul culpa sustragerii evreilor din România de la mobilizarea decretată în timpul primului război mondial, precum și uriașa frecvență a dezertărilor, îndeosebi în rândul ofițerilor medici, „pătura cultă a elementului semit”. Așadar, ne informează Moța, nu doar că, luat procentual, au fost mobilizați de trei ori mai puțini evrei decât se impunea, dar numărul dezertărilor din rîndul lor a fost de 26 de ori mai ridicat ca în rândul soldaților români!
În Apendice ne sunt prezentate câteva dintre Constatările făcute de miliardarul american Henry Ford, candidat la președinția Statelor Unite, în cartea sa Jidanul internațional, iar în ultima parte din Anexă ne sunt înfățișate elocvente mostre de totală imoralitate din... Morala Talmudului. Aflăm pe această cale că Talmudul împarte omenirea în evrei și neevrei și că toți rabinii sunt de acord că goimii sau neiudeii au natură animalică, informație care n-are puterea să-l surprindă pe acela ce deja a citit Protocoalele, deoarece în Protocolul XI se spune: „Creștinii sunt o turmă de oi, iar noi suntem pentru ei niște lupi”!
Aflăm, de asemenea, că instrumentele pentru definitiva supunere materială a goimului sunt camăta și înșelăciunea, că legile statului trebuie astfel folosite de iudei încât să poată trage numai foloase, că Maimonides a încuviințat la vremea lui preacurvia cu femeia neevreului, că a ucide un goim reprezintă un merit și că israeliții care înșală toată săptămâna, dau dovadă de credință și sunt iertați dacă se adună sâmbăta ca să se roage (sic!): „Trebuie să smulgem inima goimului și să ucidem pe cel mai bun dintre creștini”...
Dacă Protocolul XVIII vorbește cu satisfacție despre nenumărate isprăvi-nelegiuiri de acest fel: „Voi știți prea bine că noi am nimicit prestigiul, bunul renume al domnitorilor creștini, prin dese atentate puse la cale de către agenții noștri, miei orbi din turma noastră”, în Comentariile însoțitoare, traducătorul invită cititorul să compare citatul de mai sus cu neostoita cruzime de care dădeau dovadă evreii biblici împotriva neevreilor („Noi i-am exterminat, noi i-am sugrumat, noi i-am răstignit pe cruce, noi i-am spânzurat, noi i-am tăiat în bucăți, noi i-am ars de vii în statui de aramă, noi i-am sfârtecat de vii cu fierăstraie și grape de fier”), precum și cu următorul fragment extras din Le droit de la race superieure, cartea lui Isak Blumchen: „Domnul ne-a dat pe mână viața țarilor, a marilor duci, a guvernatorilor, a generalilor din Rusia, și noi facem cu ei în mod continuu un mare masacru”.
Încă din primul Protocol, autorul anonim susține: „Scopul nostru este puterea”! Dar nu o putere oarecare, ci Guvernământul Suprem (Protocolul V), cu Europa „centrul stăpânirii noastre” (Protocolul XV).
Planul sau conspirația cunoaște două faze – distructivă și constructivă. În prima fază, cu ajutorul banilor aflați în posesia evreilor (cea mai mare parte din aurul lumii) și a presei controlată de ei, adică prin puterea pe care deja o dețin și cu inepuizabila fățărnicie de care dispun, începe lupta împotriva Tronului și Altarului până la completa distrugere a celor două forme de autoritate: politică și moral-religioasă.
Autoritatea politică va fi iremediabil slăbită și în final distrusă prin neîncetată dezorganizare, mai exact prin asmuțirea cârmuiților împotriva cârmuitorilor, iar cea moral-religioasă prin slăbirea simțului moral al cetățenilor și prin lentul dar neîntreruptul proces de decreștinare (starea actuală din Vestul Europei, îndeosebi din  Marea Britanie).
Principalele arme utilizate pentru atingerea scopului sunt presa și literatura murdară, la care trebuie adăugate armele specifice secolului 21: filmele, muzica și internetul.
Protocolul XII nu ezită să afirme că „presa este plină de deșărtăciuni, nedreptăți și minciuni” și că are rolul de-a ațâța patimile, respectiv de-a întreține egoismele de partid. Dar sfatul lui Cremieux, fondatorul Alianței Israelite Universale, coincide cu cel al conducătorilor: „Priviți presa ca totul, pentru că avînd presa vom avea tot restul”.
O piesă foarte importantă în planul iudaic de făurire a regatului universal este dărâmarea monarhiilor și ridicarea pe ruinele lor a republicilor. Planul a demarat în Franța cu revoluția iacobină din 1789. De fapt o mișcare integral francmasonico-iudaică, fapt ilustrat de lozinca Libertate-Egalitate-Fraternitate, lozincă despre care Protocolul I susține următoarele: „Noi, cei dintâi, și încă din vechime, am aruncat cuvintele Libertate-Egalitate-Fraternitate, cuvinte repetate pe urmă de atâtea ori de către papagali inconștienți...” Dar nici măcar oamenii care se credeau  inteligenți „n-au văzut că nu există egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăși a creat inegalitatea spiritelor, a caracterelor și a inteligențelor atît de mult supuse legilor ei”.
Tocmai de aceea evreii („poporul ales” nu numai printr-un capriciu divin, ci – consideră Protocoalele – pentru faptul că are acele calități superioare, în fața cărora creștinii apar ca niște dobitoace), evreii, deci, vor înlocui Libertate-Egalitate-Fraternitate printr-un înțeles care le ușurează stăpânirea: dreptul la libertate, datoria egalității și idealul fraternității (Protocolul IX).
Preocupați în cel mai înalt grad de „însemnătatea guvernământului suprem”, francmasonii iudei nu mai au motive de teamă față de nobilimea creștinilor, cu totul și cu totul moartă din punct de vedere politic.Tocmai de aceea, urmărind să pună mâna pe pământurile nobilimii, în general pe cât mai mult pământ subevaluat (cazul României postdecembriste), consideră că „cel mai eficace mijloc în acest scop este acela de-a mări impozitele pe proprietatea funciară”.
În aceeași ordine de idei, Protocolul IX începe cu sfatul privind aplicarea principiilor evreiești de guvernare: „O aplicare generală, uniformă, a acestor principii, înainte de-a fi refăcut educația poporului, nu poate avea succes”. Iar educația constă în desființarea învățământului liber și în permanenta atenție ca fiecare clasă socială „să fie crescută într-o aspră îngrădire, după menirea și lucrul care o așteaptă” (Protocolul XVI), căci – ni se spune în Protocolul XXIV – „Singur regele și cei trei inițiatori ai săi vor cunoaște viitorul”.
De ce îndrăgesc evreii francmasoni republicile în faza de distrugere a statelor și monarhiilor creștine, pentru ca pe dărâmăturile acestora să edifice regatul lor universal? Pentru că, ne spune Moța în Comentarii la capitolul X, „Prin republică ei pot conduce mai bine, republicile fiind conduse de oameni aleși la intervale scurte de timp (4-5 ani)”. În plus, pentru a avea politrucii lor de paie, ei caută să împingă la președinția statelor „oameni care au pete în trecutul lor”. Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în România postdecembristă...
La sfârșitul acestui capitol ni se spune pe înțeles cum se va trece la guvernarea mondială autocrată: Adevărații conducători ai Francmasoneriei (să fie actualul Grup Bilderberg?) vor reduce treptat drepturile și libertățile cetățenești, apoi vor fi suprimate Constituțiile! Da, deoarece „Progresul, ca o idee greșită, servește la întunecarea adevărului, pentru ca nimeni să nu-l cunoască în afară de noi, aleșii lui Dumnezeu, păzitorii lui”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii