ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 85 (Martie 2016)

EDITORIAL
CONTEMPORANI CU ANTENELE LOR
În ultima vreme, ce-i drept, nu foarte de mult, cei mai de seamă cetățeni ai patriei au mers să dea explicații despre felul în care au reușit să devină bogați peste noapte, într-un timp record. Aparent spășiți, dar afișând un aer de aristocrați cumsecade și respectabili, domnii și doamnele cu multe zerouri în conturi, case și terenuri fără număr, chiar și păduri și munți laolaltă au făcut cale bătută la DNA, încât nici ei nu mai știu care le este adevărata locuință. Mulți au schimbat confortul de acasă cu cel de dincolo, unde au stat puțin, de ochii lumii, apoi întorcându-se la oile lor, cu forțe proaspete, puși pe fapte mari, adică să moară și capra vecinului!, că de, așa-i la români. Astfel, s-au turnat unii pe alții cu spor și au devenit arhicunoscuți în țară și peste hotare, grație acțiunilor mărețe, pe care le-au întreprins de-a lungul anilor. Ce să-i faci? Așa e viața asta: azi ești pe val, iar mâine, la baza societății, ori, mai nou, mai sus decât ai visat vreodată! Incredibil, nu? În România, orice se poate! Ce, numai America să poarte emblema de țara tuturor posibilităților? Se mai schimbă și ordinea asta ierarhică, așa, ca să iasă omenirea din monotonie și să uite de probleme.
Ni se tot distrage atenția de la adevăratele pericole, care ne pândesc la tot pasul, de parcă toți am fi legați la ochi, hipnotizați, manipulați în ultimul hal. Unele dintre cele mai de pomină povești, de exemplu, cea a vestitelor Antene, este prezentată în episoade, care, asemenea unei telenovele, pare a fi nesfârșită. Ce le-au mai plâns de milă telespectatorii celor de la Antene, câte milioane de cuvinte de compasiune, de mesaje scrise pe oriunde au mai curs în valuri, încât s-a săturat și Europa, s-au săturat și celelalte continente de circul acesta interminabil. Povestea a făcut înconjurul lumii și a adunat râuri de lacrimi de pe la toți compatrioții și vecinii. Cât s-au mai victimizat anteniștii, câte gimbușlucuri au făcut ei de dragul audienței, încât i-a lăsat pe unii cu gura căscată, iar pe alții i-au dus la exasperare. Mare-i grădina ta, Doamne! Nu trece zi să nu ne minunăm de grozăviile puse la cale de cei mai luminați dintre semenii noștri. Oare când se vor sfârși toate minciunile și manipulările de tot felul? Când vom avea și noi în fruntea țării oameni cinstiți și corecți, care să lupte pentru binele cetățenilor? Cred că niciodată! Acestea sunt doar niște idealuri, niște himere, la care visează unii dintre noi fără nicio speranță.
Deunăzi, într-un tramvai, o doamnă respectabilă, pare-se o fostă profesoară, le împărțea călătorilor niște pliante de 1 Martie, cu mesaj cifrat, adică politic, urându-le acestora tot binele la care încă mai spera dumneaei, care acum își trăia frumoasele zile ale senectuții cu banii din pensie. Culmea, mie nu mi-a oferit acel pliant, deși eram chiar lângă ea. De ce oare? Nu din lipsă de politețe, că de, om cu multă carte fiind, după cum părea, nu se preta la așa ceva. Am înțeles ulterior că ținta domniei sale erau pensionarii, și cum eu nu corespundeam profilului dinainte conturat, m-a ocolit cu finețe. Cu toate acestea, unul dintre domnii respectabili, care citise mesajul bucății de hârtie, a mormăit ceva caragialesc printre dinți, după care a coborât și și-a văzut liniștit de drum, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici nu l-a afectat această scenă, și nici nu a reacționat prea virulent, semn că mesajul cu pricina nu l-a sensibilizat deloc.
Pensionari au fost şi cei care au participat la mitingul organizat de Trust, în plină capitală, pentru a le cânta „de milă”, zic eu, celor care de ani de zile nu fac decât să slujească intereselor banului. O acţiune tipic dâmboviţeană, dar care – aşa cum lesne au anticipat şi alţii – a reuşit să scoată în stradă publicul ţintă de la Antena 3. Gâdea şi compania au făcut spectacol aşa cum face şi pe sticlă. A spus de corupţie fără să amintească o clipă de şeful lor corup. Mentorul, tartorul antenelor, adică „profesorul” Voiculescu, cel despre care ştie toată lumea că este condamnat pentru fapte de corupţie, la Antena 3 este considerat un dizident, un luptător anti sistem. Care sistem? Care regim? Regimul Băsescu, se spune. Tot ceea ce reprezintă rău în ţara aceasta, i se descarcă în cârca fostului preşedinte al ţării. Deşi nu mai posedă această funcţie, în continuare la Antene se vorbeşte de regimul Băsescu. E clar că vorbim de manipulare şi prostie crasă. Termenul „sistem” nu are nicio legătură cu ceea ce se petrece în România ultimului sfert de secol. Până şi expresia „regimul Iliescu” este una falimentară, pentru că, indiferent cât de mult a avut România de suferit în perioada cât l-a avut preşedinte, nu are cum să se transpună în regim, ţinând cont de cum era ţara înainte de evenimentele din decembrie 1989. Exagerarea însă este la ordinea zilei pentru cei mai slugarnici trâmbiţari din România, îi numesc aici pe toţi cei care fac parte din echipa aşa-zisului trust de presă Intact, fondat şi dus pe cele mai mari culmi de „progres şi civilizaţie”, de savantul cu renume mondial, marele profesor Dan Voiculescu, cel care cu chezăşie şi dibăcie a reuşit să învârtă conturile ceauşiste în favoarea sa, copiind modelul Berlusconi, atât în ceea ce priveşte înfiinţarea unui prese personale, cât şi avântul politic cu partidul personal (Partidul Conservator). Şi ca asemănarea să fie completă, acum e în puşcărie, repet, condamnat la 10 ani pentru acte de corupţie, imputându-i-se un prejudiciu de 60 milioane de euro. Asemănare cu Berlusconi, care, sigur că da, aţi ghicit şi el este cu o condamnare, că de, Forzza Italia nu e doar un partid, ci o adevărată maşinărie, care, sigur că da, a câştigat democratic alegeri în Italia. Însă, dacă Voiculescu are trust, Berslusconi are imperiu. Mediaset nu s-a dat în lături de la deontologie, nu a ieşit în stradă să protesteze contra justiţiei din peninsulă, nu s-a vândut intereselor materiale. Şi ca să vedeţi cum stă treaba, nici măcar Neptun TV, postul de televiziune de la malul mării nu a făcut tam-tam când Radu Mazăre, băgat până în gât în politica editorială a canalului mai sus amintit, a fost săltat de echipa DNA, pe drept cuvânt.
Nu e condamnabil să iei partea celui care te plăteşte, nu e condamnabil nici să minţi, nu e condamnabil să spui în fiecare seară acelaşi lucru, repetându-te ca o moară hodorogită, însă e condamnabil din partea clasei politice, din partea celeilalte părţi media şi nu în ultimul rând, din partea consumatorilor de mesaj, care nu doresc să comute din butonul telecomenzii alt canal. Nu că celelalte posturi de ştiri româneşti ar fi mai cu moţ. Jurnalismul de televiziune, în România, nu respectă nicio rigoare a vreunei şcoli mari de presă electronică, nu are nici măcar o viziune personalizată, ci doar compilează idei din manualele clasice, pe care încearcă să le „adapteze” (a se citi improvizeze) momentului, adică a conjuncturii. De aici şi migraţia personalului de la un canal la altul, schimbarea politicii editoriale în funcţie de interesele grupului politic la care se aliniază şi, sigur că da, nu în ultimul rând, bănuţului, adică politicii interne.
Implicaţiile politice sunt mari. Reacţiile politicienilor din prima linie, în special a liderilor de partid, nu s-a lăsat aşteptată. Antena 3 le-a dat de fiecare dată posibilitatea să se bălăcărească în direct. Chiar şi cei care erau subiecte, chiar şi cei care erau pur şi simplu batjocoriţi au sărit la beregata ANAF, instituţie a statului care nu făcea altceva decât datoria. Dacă după 19 luni de la condamnarea lui Voiculescu, statul, prin ANAF, nu a reuşit să recupereze decât 1% din cele 60 milionare de euro, dacă – repet – după 19 luni nu s-a putut interveni peste familia Voiculescu, în recuperarea prejudiciului, înseamnă că, indiferent cine vine la putere, practică aceleaşi metode. A fost necesară – încă o dată – intervenţia SUA, prin ambasada sa de la Bucuresti, ca să le bată obrazul celor care caută „arătura”, derapajul. Imediat după comunicatul ambasadei, politicianul s-a domolit, doar fluierarii de la Antene au continuat să lovească, crezând că ambasada SUA o să răspundă pe acelaşi ton. Anteniştii nici acum nu au înţeles de ce prima vizită a lui Iohannis a fost în Statele Unite, imediat după alegerile din noiembrie 2014, cum nici acum nu pricep pensionarii, că preşedinţii în România de azi şi de mâine nu se aleg, ci se numesc „democratic” de alţii, pe care trebuie să-i ascultăm, aşa cum a ştiut românul să o facă faţă de toţi stăpânitorii săi. O să ajungem să ne alegem conducătorul abia atunci când o să fim capabili să demonstrăm că ştim a ne guverna şi mai ales atunci când o să pricepem că politica se face în interesul cetăţeanului şi nu pentru cele personale, pentru hoţie şi preamărire.
Condamnabil în episodul circului de pe sticlă şi din stradă provocat de Antene este faptul că şi anumiţi oameni cu notorietate din presă au găsit de cuviinţă să-şi exprime gratuit punctul de vedere, luând partea „libertăţii de exprimare”. Grav! Foarte grav să vezi acţiunea ANAF ca pe un atentat la adresa libertăţii presei, pentru că această instituţie a statului nici dacă ar fi dorit să închidă posturile TV nu ar fi avut cum, pentru că nu intră în competenţa sa să facă acest lucru. Să evacuezi un sediu în care stai ilegal de mai bine de 19 luni, sediu care trebuie să fie pus în vânzare, ca statul să mai acopere din prejudiciul de 60 milioane de euro pe care l-a adus Voiculescu, nu cred că reprezintă o intimidare a Antenelor. Dacă patronii actuali ai Trustului, adică familia Voiculescu, ar fi dorit să existe continuitate pentru emisie, ar fi avut grijă de multă vreme să pregătească noi studiouri pentru canalele sale media, mai cu seamă că posedă destule spaţii în acest sens. Dar dorinţa de a se victimiza, de a scoate în evidenţă „abuzul statului poliţienesc” şi mai ales „abuzurile justiţiei băsiste”, au fost mai mari, pentru că aduc profit de imagine în faţa tonţilor care stau seară de seară şi cască ochii la aceleaşi porcării de dezbateri, în studiourile-laborator al celei mai mari şi mai abjecte manipulări media de care a avut parte România post decembristă. Antena 3 a reuşit să dezbine românii, a reuşit să-i umple de ură, să-i transforme pe cei cu o condiţie intelectuală precară în consumatori fideli ai mesajelor lor. Antena 3 a instigat la ură de clasă, la ură de partid şi persoană, cu sau fără argumente, iar faptul că în mijlocul CNA, această poliţie a audio-vizualului din România, se află astăzi simpatizaţi şi chiar foşti angajaţi ai lui Voiculescu, spune multe despre cum a reuşit acest post TV, în speţă Antena 3, să scape doar cu sancţiuni modice pentru derapajele din dezbaterile pe care le păstoreşte. Amintesc faptul că postul mai sus menţionat nu a anunţat nici până în ziua de faţă cine este câştigătorul alegerilor prezidenţiale din România lui noiembrie 2016. Reamintesc celor care citesc curent această revistă că Antena 3, deşi se consideră canal de ştiri şi că prin menirea sa trebuie să ofere echilibru în dezbateri, a fost mereu fidelă intereselor grupului politic de care a făcut parte Partidul Conservator, devenind – cum altfel – portavocea acestui partid politic, criticând aspru şi vehement orice contra candidatură. Reamintesc că acest post TV, alături de România TV, un alt satelit al „vocii tandem PSD-PC”, au realizat cea mai murdară campanie electorală din câte se cunosc în ţara noastră şi în Europa, la prezidenţialele din 2016.
Şi pentru că politicienii s-au încins pe seama subiectului numit audio-vizual, au început să vină cu propuneri de redresare a TVR. Despre TVR am scris luna trecută şi să nu aveţi impresia că s-a schimbat cu ceva situaţia. Singura sa politică a rămas păstrarea „mamutului”, prin suplimentare de la bugetul de stat, dar şi prin majorarea taxei (ilegale) TV. Săptămâna trecută au avut loc discuţii la Comisiile de cultură şi buget ale Parlamentului, acolo unde Irina Radu, persoana care duce pe umeri interimatul SRTV, a spus româneşte: „Nici măcar cinci oameni din o sută nu se mai uită la TVR” şi asta pentru că „în 2015, de exemplu, 50% dintre plăţi au reprezentat salarii, 20% datorii din trecut şi 5% au fost investiţii în producție”. Cu asemenea argumente, nici măcar premierul Cioloş nu s-a lăsat păcălit să deschidă încă o dată punga visteriei naţionale. Mă întreg, aproape retoric, dacă la conducerea TVR mai era Stelian Tănase, care i-ar fi fost discursul? Sau, poate şi mai interesant, dacă premier ar fi fost Ponta, oare TVR-ul s-ar fi întors de la „negocieri” fără bani? Politicianul a înţeles cum stă treaba şi că adevăratele campanii politice la TV în România nu se mai ţin la TVR de multă vreme, aşa că şi-a cam luat ochii de pe politica editorială. Nu se simte vinovat cu nimic de colapsul economic în care a ajuns instituţia media, la fel de publică precum Parlamentul. Reacţia Comisiilor parlamentare demonstrează în mod cert că SRTV este o măsea plină ochi de carie şi care nu are decât un singur leac: extracţia!
Când un grup de senatori au depus în decembrie 2015 propunerea de modificare a Legii 41/1994, de eliminare a taxei TV şi a celei radio, atât SRTV, cât şi SRR au sărit ca arse, ca nu cumva aşa ceva să devină realitate, manifestând la unison împotriva unei asemenea „nedreptăţi”, argumentând că şi aşa aceste taxe sunt mici în comparaţie cu cele alte altor state europene. Acum câteva zile, altă propunere politică a vizat comasarea SRTV şi SRR, însă atitudinea a fost alta. Televiziunea Română nu mai are şi aşa nimic de pierdut, pentru că deja e pe marginea prăpastiei, însă radioul public din România este pe profit, mă refer la cifrele contabiliceşti, nu la secţiunea audienţă. De ce să uneşti o societate cu profit cu una care aduce pierderi? Simplu! Ca să le distrugi pe amândouă.
Dacă am aduna câtă publicitate comercială a cumpărat SRTV şi SRR numai în 2015, cred că s-a şi acoperit prejudiciul lui Voiculescu. Şi dacă tot sunt la concluzii, am şi o întrebare: pe Stelian Tănase, tătucu’ TVR-ului, până acum câteva luni, nu-l întreabă nimeni de „sănătate”, pentru modul „profesionist” în care a condus?
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
ȘAHUL LA INTERSECȚIA DINTRE SPORT, PSIHOLOGIE, ARTĂ ȘI ȘTIINȚĂ
Șahistul Ionel Balcan este un nume recunoscut în lumea șahului românesc. Este vicepreședinte al Clubului Sportiv ORIZONT 64 Brăila și a format generații întregi de șahiști, de-a lungul a 27 ani de activitate. Și-a dedicat pasiunea pentru șah și a investit multă muncă pentru a construi o lume a șahului în Brăila și a contribui la formarea corpului profesioniștilor în șah în România. L-am invitat să ne vorbească despre acest sport și despre rolul lui în viața unei persoane dar și despre impactul acestuia în societate.
Domnule candidat maestru Ionel Balcan, ce reprezintă șahul pentru dumneavoastră?
În momentul de față șahul este pentru mine un mod de viață. Am considerat acest sport o dimensiune care mă reprezintă în realitatea zilelor noastre și prin șah am reușit să demonstrez utilitatea unei gândiri pozitive în relațiile interumane. Șahul mi-a deschis foarte multe oportunități din punct de vedere spiritual, pentru că jucând șah m-am transformat din multe puncte de vedere și am ajuns la un alt nivel. Prin intermediul lui am realizat că ceea ce ne înconjoară, felul în care gândim, nu este ceea ce pare. Am realizat că noi, oamenii, trebuie să ne punem amprenta asupra societății și să nu ignorăm ceea ce este frumos. Viața mea fără șah cred că ar fi cenușie.
 La înființarea clubului am avut ca motivație faptul că în perioada de după revoluție, mai exact în 1994, exista un gol în lumea șahistă: nu mai era activitate în domeniul șahului, nu se mai organizau competiții, nu mai existau cluburi unde să se poată juca un șah de calitate. Construind acest club am încercat să aduc ceva nou în șahul brăilean, un suflu care să-i motiveze pe șahiști să continue.
Înainte de 1989, în Brăila și în țară, șahul era sprijinit și considerat un sport de elită. Se organizau foarte multe competiții: Spartachiada, Dinamoviada. În acea perioadă s-au format mari campioni la șah. La vârsta de 19 ani Florin Gheorghiu a devenit campion mondial la juniori, primul campion mondial pe care l-a dat România. A fost cel mai tânăr mare maestru și datorită victoriilor pe care le-a avut, i s-a spus dobarâtorul de giganți.
După 1989 - 1990 interesul pentru șah nu a scăzut dar au dispărut cluburi. Pentru că nu exista o lege clară a sponsorizărilor cluburile erau, practic, în imposibilitate de a se susține financiar. Ele trăiau din cotizații și dintr-o lege a sponsorizării insuficientă pentru dezvoltarea șahului. Cel puțin în Brăila, în 1994, nu exista un club privat, care să fie sprijinit din fonduri private. Asta m-a motivat să perpetuez șahul de calitate în mediul brăilean și am căutat să promovez frumusețea acestui sport, nu în primul rând pentru seniori, ci pentru copii. Știam că mai devreme sau mai târziu, în afară de clubul nostru, o să apară și alte cluburi, care vor intra în competiție. Clubul Orizont 64 Brăila a fost primul club privat de șah din Brăila.
Aș vrea să discutăm despre impactul șahului asupra dezvoltării unei persoane dar și asupra societății, în general. Cât de important este să se joace șah?
Practicarea șahului poate schimba viața unei persoane într-un mod deosebit. Nu este obligatoriu să ajungi la o categorie superioară ca să înțelegi asta. Este suficient să iubești și să joci șah. S-a demonstrat de-a lungul anilor, și în România cât și în alte state, că șahul produce asupra celui care joacă o schimbare a mentalității. Șahul face ca jucătorii să fie mult mai deschiși față de semenii lor, să-și planifice și să-și organizeze în mod judicios viața. Șahul ajută la stabilirea unor ținte, care poate pentru alți oameni par imposibil de atins, dar care pentru un șahist ambițios, care știe ce vrea, acestea pot fi atinse.
Șahul dezvoltă imaginația într-un mod extraordinar. Când m-am apucat de jucat șah, eram pasionat de lectură și nu mă gândeam că în afară de aceasta există altceva care să trezească imaginația atât de mult, cum am descoperit că o face șahul. Prin multitudinea ideilor pe care le dezvoltă, de exemplu, într-o poziție obișnuită pe tabla de șah, avem de calculat numeroase variante. Se poate face o comparație între o poziție de șah și viața reală a unui om: de exemplu, o situație în care un turn are un atac deosebit pe o coloană - putem să ne imaginăm în viața reală un drum pe care vrem să-l parcurgem, indiferent de greutățile întâmpinate, mergând pe o anumită idee, și să reușim să ne atingem idealul. Putem transpune ceea ce este pe tabla de șah în viață cu mare succes.
Jocul de șah pe scară largă este important pentru o societate, mai ales că nu este un sport violent.  Acest sport are un limbaj universal. Într-un anumit grup se pot întâlni persoane de diferite naționalități (englezi, francezi, unguri etc.), care nu se înțeleg neapărat printr-o limbă oficială, cum este engleza. Șahul, însă prin limbajul său universal, prin felul cum se face o mutare, cum se adoptă o deschidere, poate arăta celorlalți cum e un jucător în realitate.
S-a demonstrat din cele mai vechi timpuri că o societate în care sunt mulți șahiști și se joacă la un nivel înalt, este mult mai deschisă, mai reprezentativă. Există argumente statistice, cât și experimente făcute în Venezuela, Canada, Hong Kong, Japonia, între grupuri de copii care au jucat șah timp de patru ani și grupuri de copii care nu au jucat șah. Rezultatul a fost clar: cei care au practicat șahul au demonstrate o capacitate intelectuală și coeficient inteligență peste al celorlalți copii din grupul în care nu s-a jucat șah. Jucătorii de șah i-au decizii mai bune, au o anumită conduită în viață, fairplay și un alt mod de a privi viața. Șahul are un efect benefic asupra societății și o socitetate în care nu se joacă șah este o societate închisă. Recent am auzit că în Iran, deși sunt jucători de șah, maeștri și mari maeștri, oficialitățile religioase au interzis șahul. În alte țări unde există religie musulmană șahul este considerat un joc negativ și este interzis.
Din experiența dumneavoastră, ce rol joacă șahul în viața copiilor. De ce e bine să joace șah?
Noi nu ne-am axat numai pe șahul de performanță, ci mai ales ne-a interesat să dezvoltăm șahul în rândul copiilor din prisma dezvoltării capacităților intelectuale, să-i deschidem către societate, să fie mai liberi, să nu se simtă constrânși și să aibă o abordare pozitivă în rezolvarea tuturor ecuațiilor cu care se confruntă în viață. Bucuria pe care o au copii când rezolvă o poziție, când au de finalizează o temă, sau când intră într-o competiție și reușesc să obțină un rezultat bun îmi dă mulțumirea și satisfacția că am procedat corect deschizând acest club. Este bine să jucăm șah pentru că el ajută să ajungi alt om, crește stima de sine, devii capabili să te ridici în situații mai grele, te pregătește să găsești soluții în diferite situații, tocmai datorită complexității acestui joc.
Am remarcat că există o redusă participare a fetelor în cluburile de șah. Ce ar trebui să se facă pentru ca prezența acestora să fie mai mare în acest sport, la pregătire și în competiții. Ce ar trebui să știe părinții care au fete?
Părinții ar trebui să știe că multi ani marea maestră ungară Judit Polgár a fost în primii 10 jucători ai lumii, la masculin. Această sportivă juca de la egal la egal cu maeștri recunoscuți. A avut multe jocuri cu mari campioni mondiali, pe care le-a câștigat. Tatăl ei, László Polgár, pedagog, a hotărât ca cele trei fete ale lui să practice șahul. A fost inspirat pentru că toate trei au ajuns mari maestre: Zsófia a ajuns campioană mondială, Zsuzsa a ajuns campionă la feminin, dar Judit a fost singura din familia care a refuzat să joace la feminin, jucând doar în turneele masculine. Sunt foarte multe jucătoare care participă în turnee masculine, pentru că șahul este deschis nu numai pentru bărbați. În general, în turneele pe care le organizăm, spre deosebire de alte sporturi, la șah femeile pot participa în turneele bărbaților, indiferent de categoriile pe care le au. În alte sporturi nu este posibil acest lucru. Acum depinde de organizatori, dar nu există situație în șah ca o femeie să se ducă la o competiție și să nu fie primită.
Fetele pot să vină la pregătire, pot să se antreneze pentru competiții. Motivele sunt aceleași pe care le-am spus până acum.
Cum apreciați activitatea șahistă în Brăila în raport cu cea din țară?
Brăila a adus campioni europeni, vicecampioni, medaliați cu bronz etc. Mă refer la toate cluburile brăilene, și înainte de 1989 și după, chiar dacă șahiștii brăileni nu au fost sprijiniți financiari cum ar fi trebuit. Brăila este în primele 20-25 de cluburi din țară, ceea ce nu este rău, ținând cont și de situația de aici. Activitatea șahistă din Brăila este foarte cunoscută: orașul nostru a dat doi președinți Federației Române de Șah, Ion Dobronăuțeanu, maestru al șahului, care acum este președinte adjunct al Federației Europene de Șah (ECU) și Constantin Dumitriu, cu care am fost coleg de juniorat. Brăila a fost și este reprezentantă la nivel național. Printre membrii în comisiile federale, clubul nostru, la ultima alegere de acum 4 ani, are un membru în Comisia federală de legitimări, transferuri, clasificări sportive și rating.
Brăila este foarte apreciată la nivel național, pentru rezultatele obținute și pentru competițiile organizate. Să nu uităm că noi, C.S. ORIZONT 64 BRĂILA, am organizat ediția a VIII-a a Festivalului șahului brăilean care în 2008 a fost considerat unul dintre cele mai puternice turnee de șah rapid al României, cu participarea a 5 mari maeștri internaționali și 7 maeștri internaționali, printre care și secretarul general de atunci al Federației Române de Șah, marele maestru internațional Constantin Ionescu. Doi secretari ai Federației de șah au vizitat Brăila, la initiațiva noastră: marea maestră Margareta Mureșan și marele maestru Constantin Ionescu.
Avem, ca națiune, o cultură a practicării șahului?
În Europa, la ora actuală, una dintre cele mai puternice federații de șah este cea românească. România are în prezent în jur de 16.000 de jucători legitimați și milioane de practicanți ai jocului de șah. Avem foarte mulți iubitori ai șahului. Nu numai acum, dar și înainte de 1989, România a fost mulți ani pe primele locuri. De exemplu, la șah feminin am acumulat 5 medalii de argint la Olimpiade pe echipe în anii (1957, 1966, 1972, 1974 și 1982) iar la masculin România a ajuns de câteva ori  în primele 5-6 națiuni (cea mai bună clasare în anul 1978 la Olimpiada de la Buenos Aires, locul 4). Putem spune că avem o cultură a șahului de calitate, chiar dacă șahul nu a fost sprijinit din punct de vedere financiar așa cum ar fi trebuit.
România este apreciată în Europa pentru răspândirea șahului, nu numai în mediul urban ci și în mediul rural, mai ales că acum, datorită regretatei mari maestre internaționale Elisabeta Polihroniade, care a depus o muncă asiduă ani la rând, șahul a devenit o activitate opțională în școală. Faptul că a reușit să-și îndeplinească visul ca șahul să fie predat în școli este o realizare fantastică.
Care sunt caracteristicile mediului șahist românesc în comparație cu cel internațional?
Marele maestru Florin Gheorghiu a declarat într-un interviu în ziarul Adevărul din 7 iunie 2015 că analizând activitatea șahistă din România din ultima perioadă, a ajuns la concluzia că șahul actual românesc este slab, atât la băieți, cât și la fete, și doar dintr-o întâmplare ar putea să apară o generație la fel de bună cum a fost în timpul lui. Totuși, eu cred că datorită introducerii șahului în școli ca oră opțională, s-a creat o bază sigură pentru apariția de noi talente în șahul românesc.
În momentul de față România se află în primele 15-20 de echipe la masculin și primele 10 la feminin. Din păcate, noi am pierdut doi jucători de calibru: pe marele maestru Dieter Nisipeanu, care a avut ELO peste 2700, ajungând la un moment dat locul 4 mondial, și care nu mai joacă pentru România, ci pentru Germania și un alt nume românesc de calibru, marele maestru Andrei Istrătescu, care este acum jucător francez – s-a născut în România, s-a pregătit în România dar joacă acum pentru Franța.
Pierdem valori dacă acestea nu sunt recompensate în țară. Din punct de vedere financiar șahul nu este sprijinit. La un moment dat sportivii se plafonează și nu mai joacă. Există maeștri internaționali care s-au retras și au urmat alt drum. Aici ar trebui să se lucreze mai mult la susținerea șahului, la nivelul sponsorizării, care să încurajeze șahul de performanță. Nu o spun numai eu ci și cei din vârful federației de șah.
Am găsit afirmația următoare a profesorului Pantazi Adrian, campion național corespondență 2012-2013: Șahul este nu numai sport, este și psihologie, este și artă. Vă rog să dezvoltați această afirmație, din perspectiva dumneavoastră.
Putem spune că este și știință, prin prisma studiului individual, pentru că tot ceea ce faci se bazează pe cumul de cunoștiințe. Șahul este psihologie - mulți mari maeștri recunosc că psihologia există în șah și au folosit psihologia în jocul lor. Să luăm, spre exemplu, pe al doilea campion mondial oficial, Emanuel Lasker, german, doctor în matemaica și în filosofie. Lasker avea o strategie interesantă: el spunea că nu joacă împotriva unui jucator cu un anumit stil de joc și cu un anumit repertoriu în deschidere ci, în primul rând, împotriva unui om cu slăbiciunile lui inerente. Își analiza din punct de vedere psihologic adversarii și în funcție de stilul lor de joc, alcătuia un profil psihologic - în momentul în care juca își adapta stilul. În anul 1910 a avut loc un meci pentru titlul de campion mondial între Emanuel Lasker (campion mondial en-titre) și Carl Schlechter mare maestru internațional. Marele maestru austriac Schlechter conducea înainte de ultima partidă cu scorul de 5 la 4 și era suficient să obțină o remiză ca să devină campion mondial. Ca să-și pastreze titlul de campion mondial Lasker trebuia să câștige obligatoriu ultima partidă, pentru a termina meciul la egalitate. Cunoscându-l pe Schlechter, Lasker a intrat în mod deliberat într-o poziție mai slabă pentru ai da iluzia adversarului ca poate câștiga lejer. Schlechter și-a supraestimat poziția, a forțat și a pierdut partida și implicit, titlul de campion mondial. În schimb marele maestru polonez Akiba Rubinstein afirma, întrebat de un jurnalist cu cine joacă astăzi, că joacă împotriva pieselor negre, negând rolul psihologiei în șah.
Dacă ne referim la copii șahul are un rol fantastic asupra dezvoltării lor psihologice. Eu observ la club evoluția fiecărui copil. Am avut mulți copii care, la început erau foarte timizi, se simțeau izolați. Au început să joace, au început să aibă trăiri puternice atunci când au capturat prima lor piesă, au capturat regina adversarului și când au reușit primul lor mat. Au reușit să treacă de un anumit standard intelectual și i-a ajutat să înțeleagă altfel și într-un mod pozitiv ceea ce se întâmplă în jurul lor. Șahul i-a făcut să fie mai buni în relațiile cu ceilalți din jurul lor.
Șahul este artă!  Când joc eu o partidă fac diferite combinații, interferențe, aplic un procedeu tactic pe tabla de șah. Pot spune că am aceeași satisfacție ca un pictor în fața un tablou terminat. Un joc de șah este o creație, este o partidă unică, este un produs al imaginației, al gândirii noastre.
Șahul nu este un simplu joc și de aceea este atât de iubit. În șah fiecare partidă poartă amprenta celui care a construit-o, cum ar fi partida numită veșnic verde, o partidă foarte frumoasă, în care marele maestru german Adolf Andersen, considerat unul dintre cei mai mari maeștri ai atacului, reușește o combinație cu sacrificii de figuri grele și dând mat cu figurile ușoare. O altă partidă a sa este cunoscută sub numele de partida nemuritoare, în care sacrifică dama și dă matul final cu figurile ușoare. În șah nu poți să folosești numai rațiunea, trebuie să folosești și cealaltă parte a creierului, cea fascinată de misterios, de necunoscut. Acolo ne regăsim noi, șahistii, și putem considera că șahul este artă prin creațiile pe care le avem în partidele jucate. Și un jucător obișnuit este capabil să facă o combinație reușită, fantastică, care poate fi o capodoperă.
În sfera noțiunii de artă șahistă îi putem include și pe etudiști – compozitori în șah, cei care crează poziții asemanătoare cu cele jucate în șahul practic, dar cu rezolvări de excepție. Aici mai pot fi incluși și problemiștii care dezvoltă diferite teme tactice cu mat în două, trei, patru mutări etc.
Șahul este cel mai complex joc din lume, care își merită aceste atribute: sport (luptăm pentru ceva, să ajungem în vârf, la un anumit standard în elita șahistă), psihologie (pentru că are efecte psihologice dar uzează și de arme psihologice), artă (prin creațiile pe care le obțin șahiștii pe tabla de șah) și știință (presupunând studiu, exercițiu și cercetare).
Un mesaj pentru cititori….
Să joace șah, pentru că este un sport minunat, este un sport prin care fiecare jucător poate să ia ceea ce îi place: știința, partea frumoasă - arta - sau partea psihologică, de cunoaștere a adversarului ori cea sportivă, de participare la competiții.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
FURTUNI ŞI AMĂRĂCIUNI, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011
Aflată în plin elan scriitoricesc, Oma Stănescu oferă prin romanul de faţă încă o doză de profesionalism în ale artei scrisului, pe fondul unor întâmplări petrecute în urmă cu aproape un deceniu. Cartea, aşa cum o ilustrează şi titlul, defineşte drama sentimentală a unui aşa-zis cuplu, armonios îmbinată pe final cu descrierea unor amintiri din mediul rural, zona natală a autoarei. Fără termeni de dicţionar, toponimii, ori tendinţe geografice, descrierea oamenilor şi locurilor din Munţii Buzăului reflectă starea de spirit şi mai ales ochiul cu care toate acestea au fost vizualizate, o dominantă prin care cartea se desfăşoară în nuanţe de gri, cu tendinţe sepia, de aşa natură ca, raportată la structura tematică, să reliefeze tocmai acele elemente care de obicei scapă observaţiei.
Împărţit pe şase capitole: Nădejde frântă, Mereu singură, Destine contradictorii, De la ţară…, Istoria se scrie mereu şi Certuri adiacente, romanul poartă amprenta inegalabilului stil cu care Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul, cu amplificări de stări sufleteşti numai dintr-o singură direcţie, în contrapartidă cu indiferenţa, dezinteresul şi lipsa de afecţiune paternă. Cele şase capitole sunt aparent echilibrate cantitativ, fiecare substituind decorul planului acţiunii, limitând astfel numărul de personaje simultane. Excepţie face ultimele două capitole, ample, care se pot constitui într-o carte distinctă, o mică nuvelă în care sunt povestite – cu tâlc – întâmplări din viaţa cotidiană a două femei, mamă şi fiică, în jurul cărora epicul valsează cu personaje simple, moromeţiene, vulgare prin gesturi şi exprimare.
Deşi la prima vedere pare o carte de sine stătătoare, Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o completare firească - în plan narativ - al romanului Sobrele iubite. Anumite personaje poartă nume noi, însă decorurile sunt practic aceleaşi: Brăila, Bucureşti, Bozioru (Buzău), Piatra-Neamţ. Pentru a evita repetiţia în structura povestirii, autoarea dezvoltă o succesiune de dialoguri, folosind – pe alocuri – un vocabular neaoş, autocenzurat de cele mai multe ori, dar sugestiv din cale-afară, cu scopul condimentării şi implementării unei linii uşor ironico-umoristice.
Jocul personajelor este vioi, cu deplasări dintr-o parte în alta în spaţiul geografic, într-o interacţiune controlată, dependentă de voinţa celuilalt, uneori exacerbată pe fondul adâncirii stărilor generate în urma deciziilor de ultim moment. Deşi nu se poate vorbi de laitmotiv, epicul cărţii este centrat pe deznodământul dintre el şi ea, cu repercusiuni asupra fiului, poate singurul care suferă, dar care nu lasă să se întrevadă acest lucru.
Convingătoare în afirmaţii, presărate cu expresii directe, din folclorul buzoian, autoarea introduce cititorul într-o lume pestriţă, o lume a satului românesc de la munte, cu oameni simpli şi obiceiuri pe alocuri împrumutate, dar mai ales cu identificarea unei sume de defecte, ca o karma, cu scopul adâncirii fluidului povestirii către tragic, către implacabilul destin. Întâmplările sunt impregnate puternic cu regretul trecerii în nefiinţă a bunicului, faţă de care s-a manifestat respect şi în jurul căruia se ţese o adevărată isterie, generată de moştenire.
În carte nu există menajamente, violenţa verbală, completată îndeaproape şi de cea fizică, exprimată într-o formă deloc plastică, reflectă pornirile oamenilor mânioşi pe orice şi pe oricine, puşi pe harţă, mereu în gardă faţă de o eventuală răfuială. Nu există sincope de exprimare, deoarece acolo unde se termină cuvintele încep interjecţiile şi vătămarea corporală.
Pe de altă parte, nici lumea din capitală nu emite pretenţii, iar autoarea uzează de toate mijloacele de exprimare, în special de dialog, pentru a reflecta o altfel de mizerie, de data aceasta de ordin moral. Personajul masculin, întru totul negativ, poartă pecetea energiilor care nu converg decât către stingerea unei căsnicii ratate încă din faşă. Înconjurat – din prisma meseriei pe care o practica – de multe femei, acesta se scaldă în apele desfrâului pe care îl neagă cu vehemenţă în faţa familiei. Castitatea afişată în văzul soţiei, contrastează răsunător faţă de apelurile telefonice şi întâlnirile cu diverse doamne, cărora le promite tratamente pe baza unor tehnici de gimnastică orientală.
Finalul cărţii aduce în centrul atenţiei spiritul critic al unui ochi obişnuit să discearnă nuanţele de gri ale vieţii de la ţară combinate cu cea de la oraş, viaţă deloc plictisitoare, plină de greutăţi şi situaţii limită. Autoarea, lansată în şarja descrierii, îşi pune fiul în mijlocul acţiunii, oferind în acest fel cititorilor o carte deschisă despre viaţa în familie, în toată nuditatea sa, conferind romanului o esenţă tare, deloc siropoasă, lipsită de orice tentă a happy-end-ului.
Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o radiografie a mizeriei sociale, un reper al realităţii pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem deşi vorbim cu foarte multă poftă despre ea. Cartea exprimă prelungirea unei suferinţe de multe ori peste limitele suportabilului, mergând până la absurd, fără vreun fior religios oferit drept colac de salvare.
Romanul se termică destul de brusc şi acest lucru lasă loc unei presupuse continuări pe firul epic, o cale către actual oferită drept viaţa continuă,viaţa nu s-a oprit aici. Relevant în planul măiestriei cuvintelor stă limbajul, care deşi abundă în vulgaritate, nu generează roşeaţă literară, păstrând acelaşi registru al decenţei în exprimare, cu care prozatoarea Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
ÎNCĂPĂŢÂNATUL MEŞTER VIZIONAR ŞI TRANSFIGURATOR: FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ, DE ADRIAN MUNTEANU[1]
...A fost odată un autentic şi mare sonetist - îndrăgostit de lume, de păsări, de Femeie...
...Şi acest îndrăgostit sonetisto-lunar s-a deşteptat, parcă dintr-odată, într-o lume-nelume. Pe care a privit-o cu atenţie îndurerată: unde va fi fiind, oare, acum, lumea-lume, unde vor fi rămas păsările elanului dumnezeiesc, unde se mai poate afla Femeia Celestă?...
De ce mai scriu sonete azi, când veacuri/De gesturi tandre-au devenit istorii,/Când melosul suavelor prigorii/A fost ucis în silnice atacuri?” (cf. De ce mai scriu sonete azi, p. 121).
...Şi, astfel, a apărut sonetistul volumului nou/ALES întru nouă mărturie (de după cele şapte volume ale desfătării tihnite şi senin-armonice...): Fluturele din fântână – sonete alese – al şcheio-braşoveanului ADRIAN MUNTEANU (...minunate sonetele închinate, ca prinos de slavă, locului natal – locului născător de Poezie împătimită!). Dacă desfătarea a fost dată uitării, în schimb au crescut (întru aceleaşi armonii perfecte, dar, acum, parţial, cernite...), peste Noul Chip de Poet  - mugurii sfinţi ai vizionarismului. „Suferinţa înnobilează”, se ştie şi se spune – dar puţini au curajul lui ADRIAN MUNTEANU: să şi experimenteze acest Adevăr fioros...
...Cumplit şi sublim, în acelaşi timp, este să ai şi curajul de a te confrunta, faţă către faţă,  cu întunecările, cu jalnicele tulburări mundane, cu lenevirile întru duhnitorul, înjositorul rău, din mlaştina lumii contemporane, din care părea c-a dispărut Manole (...şi, atunci, firesc, Poetul ia locul Meşterului Divin!): Sonetul meu s-a ridicat pe schele,/A ros din tihna anilor şi-a minţii./Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,/Tânjind să smulgă lenea din prăsele (cf. Sonetul meu s-a ridicat pe schele).
Nu a pierdut nimic din vigoare – ci a crescut, urieşesc, întru militantismul heruvic (al Ordinii Interioare!), întru înverşunarea Marelui Orb Vizionar de înzeciţi îngeri: Îndoi întreaga înduminecare./Învăpăiat înfrângeri înmurgesc/Încremenite-nalturi. Înzecesc/Îngeri întorşi întâia împăcare (cf. Îndoi întreaga înduminecare, p. 120). Repetarea, obsesivă, a slovei iniţiale (şi mediane!) Î/î marchează încăpăţânarea, decizia de neîntors a Poetului,  de a nu ceda în faţa urgiei vestejirii eonilor – ci, dimpotrivă, de a-şi situa spiritul în poziţia supremei viziuni de izbândă: slova Î/î devine, prin sugestia de acoperiş solaro-zenital - armură de ocrotire, pentru esenţele lumii de altădată, viselor şi cugetărilor, împătimirilor de altădată, pe care Poetul are de gând să le „care” cu el, într-o altă întruchipare fiinţială – o lume în care, însă, scrisul este echivalentul pătimirilor cristice, soteriologice: Înaripând întregul, încordează//Îmbietor întins împătimit./Îndemnul îmblânzit însângerează/Înduioşat, înscrisul înzidit (ibidem).
Volumul are opt secţiuni (precedate de o autobiografie, de referinţe critice şi de o Prefaţă a lui Paul Aretzu):
I-Tot alergând de mine, alergând;
II-Bântuie bobul binele bizar;
III-Plonjez în gol şi mă strivesc de glod!;
IV-Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă (Sonetele Braşovului);
V-Îneacă-mă-n sărutul ce ucide!;
VI-Un inorog prin jarul clipei scurmă;
VII-Aprins sonet, urzit în cerul gurii!;
VIII-Tu, fiul meu, să afli că am fost! (...iată că nici Văcăreştilor-Poeţi, urmaşi de Sfânt Martir, nici cvasi-apostatului genial Arghezi - nu le-a fost uitată grija, religioasă, faţă de urmaşii-ucenici întru Înaltă Lucrare!).
...Forma sonetelor este fluctuantă, urmând atât modelul italiano-provensal medioevic (în majoritatea ciclurilor volumului), cât şi modelul voiculescian (în ciclul Plonjez în gol şi mă strivesc de glod!) .
...FLUTURELE este simbolul transfigurării-metamorfozei. În acest sens, FLUTURELE ar dobândi/ar trebui să dobândească valenţe soteriologico-cristice. Dar, în poemul care dă titlul volumului (şi al cărui ultim stih devine titlul ciclului...), FLUTURELE-Poetalunecă-n fântână” nu spre Revelaţia Paradisiacă ci, dimpotrivă, spre „spaima hâdă” şi spre contaminarea cu „vaier” infernal – plonjând în borboros-ul iadului/”Tălpii Iadului”, „GLODUL” (...formă gregar-infernală, mlaştina în care se întrezăreşte „penia” nadirului divin...), iar nu împlinindu-se întru „poros”-ul, ca mediator paradisiac[2]: „eu fluturele-alunec în fântână/ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul/n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l/ce vaier lung pe-antene se îngână/n-am cal de foc pe care adăpându-l/să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până/şi-ar împietri copita pe o rână/ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul/ce-i până jos ce tihnă necurată/unde e luciul unde-i un năvod/să frâng în el căderea doar o dată/nu tremură nimic sub lânced pod/pe fund nu-i apă nu e nicio pată/plonjez în gol şi mă strivesc de glod”(cf. Fluturele din fântână, p. 129).
FÂNTÂNA ar trebui să înlesnească, precum un culoar mistic, trecerea înspre transcendenţă/Sinea Spirituală. Nu: ea a devenit, în contemporaneitatea vestitoare de Kali Yuga cea Grăbită – „lânced pod”, fără speranţă de evoluţie, întru minunea, apoi, a transgresării spirituale, „marele salt” în seninul celest, re-identificator de Sine Spirituală! Din păcate, Oglinda Fântânii/”Luciu” a dispărut, s-a opacizat total, fiind asimilată Glodului. Mlaştina, da, striveşte Spiritul Aristocratico-Priciar, îl înjoseşte-deformează-„striveşte” (în metafizicul sens blagian!) -  şi abia apoi, după ce-l umileşte-deformează deplin - îl aneantizează deplin!
...Şi Calul de Foc a dispărut şi el...sau ochii celui „strivit”, cu antene cu tot, ochii înmiiţi ai FLUTURELUI care-şi aşteaptă, de obicei, CRISALIDA METAMORFOZEI SUBLIME (conţinută în „năvodul” soteriologic al Mumei Cosmice şi Hristico-Umane!) – sunt orbiţi întru înjosire, umilire-alunecare...revelare nu a luminii purificate şi purificatoare, ci a ...”tihnei necurate”!
...Credinţa scade, în ciuda percepţiei Inorogului...şi, deci, în logică divină, creşte Noaptea, cresc „vălurile” orbirii ne-sfinte, creşte Somnul non-tranzitiv spre paradis, ci amorţilor de conştienţă umano-divină. Voinţa de a-şi alunga „nălucile”-năluciri demonice (care, de-o vreme, au înlocuit Iubirea/Iubita...) scade şi ea, proporţional – şi, fără să mai vrem, deschidem, somnambulic, zăbreaua care duce spre Temniţa Luminii/Luminării...pentru că, da, am devenit, cu toţii, o turmă „goală”/golită de Duh, am devenit, cu toţii, „nevolnici, sterpi şi lacomi”: „ (...) Credinţa-n mine nu mai e plămadă./Ascunde-te de noaptea ce se lasă!” (...)/Mi-am lepădat veşmântul. Gene grele/Te văd vârâbdu-ţi mâna prin zăbrele.../Nevolnic, sterp şi lacom, ţi-am deschis” (cf. Un glas mă strigă, p. 227).
După acceptarea Nălucii-Zăbrea Cosmică (derivare infernală din Scânteia-Femeie! – cf. Scânteia, p. 262) – nu mai urmează, oare, nimic? Cine ştie? Doar cei ce vor veni după noi vor afla mistica taină a dăinuirii sau a refuzului divin de continuitate întru „tihnă necurată” şi întru „strivire de glod”...!
 ...Boala fizică devine înfrângere moral-spirituală. Niciun doctor nu mai poate veni cu folos, pentru cel care, tânjind, dă cu mâna, mereu, numai de durere – niciodată de Focul Sacru...ci, mereu, de agonia jarului! Din păcate, pierderea percepţiei ETERNITĂŢII aduce jalea pipăirii, întru neagră orbire, a CLIPEI (...iar tihna, în mod penibil, devine simbolul morţii satanice, adică a „celei mai dureroase iluzii”...jucată, dezinvolt, pe cenuşa orbirii umane, de către  Marele Iluzionist!) – din care Iubita iese, şi ea, înfrântă funcţional şi spiritual – regresează până la starea de „jar”, pe care degeaba îl mai scurmă Inorogul (devenit, cu adevărat, trist străin de acest pământ – altădată sacru!), pentru că „jarul” nu se mai înalţă, din nou, cu puteri de nou ciclu cosmic, spre Foc, ci „alunecă”, şi el, în „glodulFântânii...în „pustiul” şi-n cenuşa tuturor zădărniciilor: „(...)-Nu-ţi face griji, un doctor vine-n urmă/Să poţi curând tihnit să aţipeşti!/Dar eu tânjesc la mâna ta ce curmă//Dureri decinse din pustii caleşti./Un inorog prin jarul clipei scurmă./Arìpile-i se zbat, nepământeşti” (cf. Otravă, p. 263).
...În acest sfârşit de ciclu cosmic, fruntea Poetului ADRIAN MUNTEANU stă sus, precum o aureolă de martir. Poetul îşi asumă totul!
Răzvrătit, precum sublimul Prometeu, precum divinul Hristos – (ne) învaţă să trăiască/să trăim, numai pringrimasa clipelor de suferinţă” – şi „învăţulacesta va deveni (...nu se poate să nu fie aşa, pentru că şi PROMETEU, şi „firavul” HRISTOS  - EXISTĂ!  - în ciuda tuturor patibularilor stupizi ai lumii!!!) luptă pentru transfigurarea (...poate chiar ca miracol crisalidic al lumii...) cu TIMPUL ISTORIEI DEGENERATE/CLIPA şi cu PRAFUL DESCOMPUNERII SATANICE: „Izbit de haita timpului, setoasă,/În gândul meu firav mă răzvrătesc/Şi lupt să prind a clipelor grimasă.//Dar e doar praf pe care-n veci păşesc./Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,/Abia acum învăţ ca să trăiesc” (cf. Mă biciuiesc secundele cu ură, p. 42). Ultimul stih din acest sonet echivalează, în valori relative, cu eminescianul, revelatoriu de Absolut: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”...!
Atâta nobleţe, atâta înălţime regal-imperială a simţirii, a Duhului!
În mod sigur, se prefigurează (prin această atitudine Princiar-Poetică) un Nou Ciclu – dar unul CU TOTUL, ESENŢIAL înnoit (faţă de ceea ce percepem noi, acum, în contemporaneitate, întru înjosire îndurerat-infernală!): Ciclul Re-Înfiinţării/Re-Zidirii DEMNITĂŢII COSMICO-UMANE!
...De aceea, am dori, întru spiritul deplinei păstrări a ARMONIEI CELEST-SONETISTICE, să se volatilizeze orişice urmă, „cenuşă” steril-zburătoare, de bizară, cu totul dizarmonică vulgaritate (...pe care n-o justifică, pentru apariţia în Cartea-Byblos, printre bijuteriile golcondice cu care ne-am îmbogăţit nemăsurat, citindu-le cu sufletul! - nici înseşi supliciile Răstignirii!): poemele de la paginile 126, 127, 128...– ...pentru noi, ele nici nu există. Frumosul nu trebuie să însemne „estetizare” – dar dacă Frumosul poate sta în aceleaşi hotare cu Violenţa Demiurgică -  în niciun caz, nu poate convieţui şi cu ...”nestăpânirea plebeiană”. Pentru noi, numai astfel (adică, Armonic cu Sinele Său de Halucinant Zbucium Sacru-Demiurgic!),  pentru pururi va rămâne Superbul Sonetist, Sacrul SonetistADRIAN MUNTEANU.
Este, şi aceasta, o formă de luptă contra preagrăbitei Epoci Finale a Înjosirii Duhului Cosmico-Uman KALI YUGA...
...Încheiem notele despre dramatico-tragicul volum (mărturisire de credinţă - nu doar estetică!) din faţa noastră (volum TRĂIT de către autor, cu toată durerea fiinţei de carne, DAR ÎN DUH CRISTIC – CU TOATE CELE ŞAPTE LECŢII DE PE CRUCE, de la „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – şi până la „Eli, Eli, lama sabachtani?”...şi până chiar la „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!” şi „Săvârşitu-s-a!”...adică, „S-a desăvârşit Opera Spiritual-Alchimică a Mântuirii Lumii şi a Omului Re-îndumnezeit!!) – şi anume, „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ – SONETE ALESE” - citând motto-ul secţiunii a VI-a – Un inorog prin jarul clipei scurmă, despre Stihiile Cutremurătoare, despre Stihiile Sfinte, care creează Autenticul Poesis (de fapt...un autocitat al autorului, care-l defineşte, perfect, pe POET, în genere – şi, la fel de... ”necomentabil”, pe sonetistul acestei cărţi!):
Sonetele acestui capitol adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoliala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Durerea, Credinţa – trăite timp de 10 ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital. Autorul s-a străduit să dea textelor independenţă, dar, deopotrivă, le-a trăit şi alcătuit în continuitatea desfăşurării lor epice. A.M.
...AMIN!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Adrian Munteanu, Fluturele din fântână – sonete alese, eLiteratura, 2014.
[2-EROS:-Zeul dragostei fizice la greci. Este fiul Peniei şi al lui Poros. Deci, şi “penia” poate acţiona la modul dialectic-metafizic, în “iconomia” divină…
-Penia = lipsă,a lipsi.
-Poros = trimitere, a trimite. Plinul demiurgic.

O CARTE PE LUNĂ… UN STROP DE CULTURĂ! OPINIE DE CITITOR LA DOMINIC
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Spunem că nu avem timp pentru lectură, ne plângem că serviciul este solicitant și ne consumă energia, copii cer atenție, grijă și momente petrecute exclusiv cu ei. Și câte altele nu apar de-a lungul unei zile! Nu mai reușim să ne dedicăm lecturării unei cărți. Dar, sufletul nostru vrea clipe de îmbogățire. Mintea cere hrană, iar orgoliul impune un stil de viață. Și atunci, ce facem să întărim personalitatea noastră? Ce putem face să ne detașăm de acele preocupări cotidiene care ne secătuiesc? Putem merge la cumpărături, putem face o plimbare pe un bulevard sau putem să ne retragem într-un colț al casei și să citim câteva minute. O carte, una pe lună! Nu e mult, dar nici puțin. Într-un an s-ar strânge experiențe și idei din douăsprezece cărți. Câte cărți ați citit anul trecut?
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea întra Dominic, scrisă de William Steig și apărută la editura Arthur, în 2014 (are 168 de pagini, dimensiuni 18,5x14 cm). Cel care a scris cartea este de origine americană. Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât conține ilustrațiile autorului. Deși este destinată copiilor, este o adevărată comoară și pentru adulți. Trebuie doar citită!
De ce să citim Dominic?
Scrisă pentru a fi citită de copii (fiind povestea unui cățel care pornește în lume), ea este plină de înțelepciune și poate fi o lectură relaxantă pentru un adult hărțuit de treburile de zi cu zi. Cu fraze frumoase, marcate de simplitate, dar captivante, este o lectură ușoară, îmbietoare și revigorantă.
Experiețele pe care le trăiește cățelul Dominic atunci când se hotărăște să place în lume sunt asemănătoare luptelor pe care le poartă oricine atunci când, devenind adult, își începe viața pe propriile picioare.
Pentru tânărul cititor poate fi o pregătire pentru viață, un fel de antrenament, de pregătire pentru confruntări viitoare. Pentru cititorul trecut prin multe greutăți cartea poate avea un efect terapeutic, o cale de a primi răspunsuri la întrebări apărute de-a lungul vieții și totodată un mod de a înțelege tot ceea ce a experimentat. Pentru cei care sunt preocupați de problematica alegerilor la răscruce de drumuri în viață, Dominic poate fi o modalitate de găsire a unor soluții. Întâlnim în această carte personajul vrăjitoarea crocodil, atotștiitoare, care poate prezice viitorul unei persoane (ar coincide cu preocuparea de a afla din diferite surse ce este predestimat în viață). Dominic este demn și își acceptă situația, nedorind a afla ce îi este sortit. Dar totuși, ascultă un sfat primit, înainte de a începe marea lui călătorie în viață. Răscrucea de drumuri în fața căreia se află, este aidoma situațiilor prin care trec oamenii atunci când au de ales între mai multe opțiuni și se întrebă înspre ce direcție să se îndrepte, astfel încât să le fie bine.
Figurile-caractere pe care le întâlnește cățelul Dominic sunt, de fapt, tipologii umane, care au comportamente specifice și obligă la reacții și atitudini corespunzătoare (membri ai găștii Judecata de Apoi – mârșavi și ticăloși, porcul Bursuc – bolnav și neajutorat, Solomon Cangurmic – o țestoasă care se ascunde sub carapacea sa atunci când se află în pericol, familia Vulpe – o familie de rățuște vesele și primitoare etc. -  personaje cu câte un nume care se află în opoziție față de structura lor interioară). Dominic trăiește sentimente precum mila, îngrijorarea, înduioșarea, nemulțumirea, dorul. Le acceptă pe toate, înfruntă greutățile și își continuă drumul ales. Întâlnim în această poveste și sentimente dar și raporturile specific umane. Cățelul –personaj principal, este un model de urmat. Dacă un cățel poate înfrunta atâtea primejdii, ce l-ar împiedica pe un om să o facă? De aici decurge efectul terapeutic al acestei cărți.
În același timp, dacă privim din pespectiva acceptării lecturii, în general, ca mod de îmbogățire a propriei persoane, putem considera această carte ca fiind o cale pentru dezvoltare personală, pentru simplul fapt că oferă modele de viață, un mod de înțelegere și acceptare a realității. Nimic nu se compară cu starea pe care o are un cititor la finalul unei cărți: de meditație, introspecție, împăcarea cu sine și mai ales, acceptarea celor din jur.
Râmâne la alegerea voastră să citiți această carte, dar, să nu uitați că, fiecare carte citită aduce cu ea o imensă bogăție.
Elisaveta Drăghici (Brăila)
 

 

SPIRITUALITATE
MUZICA GÂNDULUI
Se spune că gândirea pozitivă este rezultatul unei minți aflate în armonie cu sinele, cu inima și cu divinitatea. Nu de puține ori, ni se întâmplă să acționăm nebunește, inexplicabil, datorită unor gânduri îndoielnice, încărcate cu energie negativă. Acest tip de energie se află oriunde, și numai de noi depinde dacă intrăm în contact cu ea, dacă o captăm sau nu. O viață armonioasă, echilibrată, din toate punctele de vedere, va duce negreșit la mulțumire de sine, optimism și încredere. Timpul alocat rugăciunii, de exemplu, este un timp câștigat, care se va așeza în favoarea noastră și va deveni un obstacol indestructibil în calea tuturor inamicilor văzuți sau nevăzuți. Nimeni nu ne poate răpi voința, mai ales când e vorba de progresul spiritual, ca să nu mai spus de cel din planul personal. Diferența dintre ambiție și voință o oferă modestia, pe care mulți dintre noi o ignoră, sau pur și simplu nu-i interesează. Umbra sfințeniei cade asupra celui care și-o dorește în preajma sa ca o binecuvântare, dându-i forța necesară acțiunii favorabile și binelui permanent.
Omul își poate selecta valori potrivite caracterului și temperamentului său, pe care să le urmeze la tot pasul, să și le însușească și astfel să devină un modus vivendi pentru el. Nimeni nu se naște învățat, ci se străduiește întreaga sa viață să acumuleze învățături, întocmai picăturilor de ploaie, care își caută locaș pentru a se odihni în pace. Binele răsare acolo unde a fost sădit și unde este dorit. Dacă îl vom căuta, îl vom afla, oricât de ascuns ar fi. Dacă ne-am modelat sufletul după gândirea pozitivă și armonioasă, atunci nu va mai fi nevoie să ne luptăm cu noi înșine prea mult. Sfinții Părinți ne învață că întreaga viață este o luptă, în primul rând cu sine și apoi cu răul sub toate chipurile. Oamenii sunt datori să-și găsească drumul către liniștea absolută, ba mai mult, să-și asume această liniște, ca și cum ar fi o parte din propria ființă. O persoană împlinită este aceea care nu aleargă după himere, ci se străduiește cu adevărat să devină liber și încărcat cu har.
Jocul neîncetat al gândurilor, trecerea de la calm la furie, de la veselie la tristețe, reprezintă felul uman de a fi, numai că unii sunt mai hotărâți în ceea ce fac, iar alții ezită, temându-se de greșeli, sau poate de dezaprobarea semenilor. Pentru cei din urmă, părerea altora despre ei cântărește mai mult decât propria judecată, ceea ce este eronat. Omul trebuie să aibă încredere în sine, în acțiunile întreprinse și să meargă înainte cu demnitate și curaj. O clipă de ezitare i-ar putea fi fatală. I-ar zdruncina încrederea în el și astfel nu ar mai putea să-și făurească un drum drept și corect în viață. Întotdeauna este necesar să credem că vom deveni ceea ce ne dorim, dar nu cu orice preț, ci cu efort constant, modestie și cu voință sinceră. Orice este posibil, dar nu orice este de folos, spuneau înțelepții. Astfel, având atât de multe modele și foarte diferite, este imposibil să nu găsim unul și pentru noi, care să se plieze perfect pe sufletul nostru. O viață trăită armonios, va fi cu greu uitată, iar noi avem puterea de a deveni nemuritori prin fapte și cuvinte minunate.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
RESURSE EDUCAŢIONALE DESCHISE. ACCES DESCHIS
În ultimii ani, conceptul de deschidere joacă un rol major în Web, fiind element de inspiraţie pentru concepte (şi curente) derivate, cu o importantă valoare educaţională. Conceptul amintit se referă la contribuţii în diverse domenii, realizate cu scopul de a creşte valoarea conţinutului ştiinţific publicat pe Web şi a instrumentelor pentru crearea, furnizarea şi promovarea acestuia. Dintre conceptele derivate pot fi remarcate: open educational resources (resurse educaţionale deschise), open access (acces deschis), open education (educaţie deschisă), open learning (învăţare deschisă) şi open content (conţinut deschis). În articolul de faţă sunt analizaţi primii doi termeni.
Resurse educaţionale deschise
În contextul educaţiei moderne, care utilizează intensiv noile tehnologii de comunicare, resursele educaţionale – create de multe ori folosind formate deschise (Open Formats) – pot fi accesate şi utilizate liber. Resursele educaţionale deschise sunt materiale educaţionale şi resurse oferite gratuit şi deschis oricui doreşte să le folosească, utilizând o serie de licenţe care permit remixarea, îmbunătăţirea şi redistribuirea acestora (de exemplu, Creative Commons). Deoarece, astăzi, accesul la cunoaştere este (încă foarte mult) inegal distribuit, potenţialul depozitelor de resurse educaţionale deschise de a micşora această inechitate este extraordinar de mare.
Termenul OER (Open Educational Resources) a fost adoptat la Forumul UNESCO de la Paris, desfăurat în perioada 1-3 iulie 2002, la care s-a analizat impactul pe care proiectele Open Courseware îl au asupra învăţământului superior în ţările în curs de dezvoltare. În septembrie 2007 a fost publicată declaraţia de la Cape Town privind educaţia deschisă (Cape Town Open Education Declaration). Forumul UNESCO amintit a adoptat următoarea definiţie a termenului OER: resursele educaţionale deschise se referă la accesul liber la resurse educaţionale, facilitat de tehnologiile comunicaţionale şi informaţionale, pentru consultare, utilizare şi adaptare de către comunitatea utilizatorilor, în scopuri necomerciale.
Resursele educaţionale deschise includ trei arii de activitate:
1. crearea de software open source şi utilitare în scopul realizării, furnizării şi utilizării conţinutului deschis folosit în educaţie. Acesta include: instrumente pentru căutarea şi organizarea conţinutului, sisteme pentru managementul conţinutului învăţării (LCMS, Learning Content Management System), instrumente pentru dezvoltarea conţinutului (AT, Authoring Tools), comunităţi online de învăţare;
2. crearea de conţinut deschis pentru învăţare: cursuri complete, materiale pentru cursuri, planuri de lecţie şi obiecte de învăţare;
3. dezvoltarea de standarde şi licenţe care promovează publicarea liberă a materialelor şi oferă principii de proiectare a conţinutului acestora.
Acces deschis
Unul dintre curentele majore din lumea Internetului şi a educaţiei este cel al Accesului Deschis (OA, Open Access). Acesta este accesul online liber şi permanent la materiale ştiinţifice şi  educaţionale în Internet. Accesul deschis presupune că oricare utilizator, indiferent de locaţia geografică în care se găsete, şi care dispunde o conexiune la Internet, poate citi, descărca, stoca, printa, utiliza conţinutul digital al articolelor. În mod obişnuit, un articol OA are copyright şi restricţii de licenţiere limitate.
Cele mai importante momente din istoria mişcării Open Access sunt:
1. naşterea Iniţiativei de la Budapesta cu privire la Accesul Deschis (BOAI, Budapest Open Access Initiative), ca rezultat al unei conferinţe organizată de OSI (Open Society Institute, http://www.soros.org/), în decembrie 2001, la Budapesta. Scopul conferinţei a fost găsirea modalităţilor de accelerare a progresului referitor la punerea la dispoziţie în regim de acces liber a articolelor ştiinţifice cu caracter academic, iar rezultatul acesteia a fost BOAI. Pentru a realiza accesul liber la literatura ştiinţifică, BOAI recomandă două strategii: autoarhivarea (depozitarea în arhive electronice deschise, conforme cu standardele create de Open Archive Initiative) şi publicarea acesteia în revistele cu acces liber;
2. conferinţa de la Berlin (20-22 octombrie 2003), care a adoptat Declaraţia cu privire la Accesul Deschis în Ştiinţe şi Umanioare (Berlin Declaration on Open Access in the Sciences and Humanities);
3. lansarea spre semnare – în ianuarie 2007 – a petiţiei pentru garantarea accesului public la rezultatele cercetărilor finanţate din fonduri publice (petition for guaranteed public access to publicly-funded research results). Petiţia atrage atenţia Comisiei Europene cu privire la nevoia de a crea mecanismele necesare pentru diseminarea pe scară largă a rezultatelor programelor de cercetare finanţate din fonduri publice, influenţând astfel pozitiv competitivitatea la nivel european. Petiţia reprezintă o consecinţă a rezultatelor Studiului asupra evoluţiei economice şi tehnice a pieţelor publicaţiilor ştiinţifice din Europa (Study on the Economic and Technical Evolution of the Scientific Publication Markets of Europe), comandat de Direcţia Generală pentru Cercetare a Comisiei Europene şi finalizat/publicat în ianuarie 2006. Concret, se cere Comisiei Europene, ca o primă măsură, adoptarea urgentă a recomandării A1 din studiul menţionat (i.e., garantarea accesului public la rezultatele cercetărilor finanţate din fonduri publice, imediat după publicare).
Declaraţia de la Berlin defineşte accesul liber ca sursă completă de cunoaştere umană şi a patrimoniului cultural care a fost aprobată de comunitatea ştiinţifică. Cei care îi aduc contribuţia la colecţiile alcătuite cu scopul de a fi puse la dispoziţie pentru acces liber, trebuie să participe cu rezultate de cercetare, materiale scrise, reprezentări digitale ale materialelor grafice, precum şi materiale multimedia originale.
...la final
Conceptele şi curentele bazate pe deschidere au şi vor avea fără îndoială o influenţă crescută asupra activităţilor instructiv-educative, inclusiv în ţara noastră, chiar şi în condiţiile unei tranziţii prelungite şi a unei crize care (la alţii trece, iar la noi) ia amploare, iar resursa umană nu este motivată pentru a adopta modalităţi moderne de predare şi evaluare.
Reformarea statului român a început şi are ca unic punct concedieri importante în domeniul educaţional! La finalul procesului, vom avea o ţară reformată, în care vor fi “pregătite” generaţii de analfabeţi. Sigur, viitorii noştrii conducători politici se vor instrui... pe alte meleaguri.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
VIITORUL
Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat preocupat de „citirea” viitorului său, motiv pentru care în lumea antică a Orientului şi Occidentului erau consultate oracolele. Grecii antici, de pildă, aveau temple în care se păstrau oracolele, în oraşe precum Crotona, Delfi sau Teba. De o mare faimă se bucura oracolul din Delfi, mai exact zeul Apollo, care avea în Delfi, la fel ca în multe alte oraşe, un templu unde legătura cu divinitatea se făcea prin Pitia. Acestor celebre tălmăcitoare-ghicitoare li se datorează supranumele de Pitianul atribuit zeului Apollo.
Mantica sau ghicirea viitorului s-a bucurat de mare preţuire nu doar la magii caldeeni sau la romani (ghicitul în măruntaiele jertfelor, cititul în zborul păsărilor etc.), ci a străbătut triumfătoare întregul Ev mediu prin importanţa acordată prezicerilor astrologice şi a pătruns în viaţa omului modern printr-o impresionantă paletă de tehnici şi însuşiri cu ajutorul cărora se „cercetează” viitorul, ba chiar se dau asigurări că poate fi influenţat destinul omului încrezător în eficienţa lor: de la ghicitul în palmă, cărţi şi cafea, până la premoniţie, clarviziune şi previziune de natură harismatică.
Oamenii practici sunt tot mai interesaţi să apeleze la instrumentele de specialitate prin care să-şi proiecteze intenţiile şi afacerile cât mai adânc şi mai temeinic în viitor. Aceste instrumente moderne de pătruns în viitor, indispensabile pentru calcularea paşilor următori, poartă numele de planuri şi prognoze pe termen scurt, mediu şi lung.
De altminteri, există ştiinţa numită viitorologia sau futurologia care, pornind de la datele prezente şi urmărind trendul evenimentelor studiate, ne arată cu o bună aproximaţie cum se vor prezenta ele în viitor.
Ce ne spun oamenii de ştiinţă cu privire la viitorul lumii noastre? Funcţie de domeniul la care ne raportăm, punctele de vedere oscilează pe plaja largă dintre entuziasmul debordant şi deznădejdea cea mai neagră. Astfel, ştiinţa şi tehnica sunt compartimentele de activitate care oferă omului modern cele mai multe şi mai ferme satisfacţii, atât în ceea ce priveşte varietatea descoperirilor şi născocirilor, cât şi rapiditatea cu care ele îşi fac loc în viaţa noastră de zi cu zi. De la confortul datorat aparatelor casnice şi până la performantele mijloace de deplasare, de la „deliciile” oferite de calculatoarele devenite indispensabile şi până la fantasticul dialogurilor ultrarapide pretutindeni în lumea înconjurătoare, toate ne arată pe de o parte formidabila presiune informaţională şi de adaptare la care este supus omul modern într-un spaţiu aflat în neîncetată schimbare, pe de altă parte ne demonstrează negru pe alb că el este pe punctul de a gusta din fructul îndelung jinduit al ubicuităţii, adică al prezenţei sale aproape instantanee în mai multe locuri de pe glob. Telefonia a fost primul pas făcut în această direcţie, iar videotelefonia şi internetul sunt alţi paşi decisivi făcuţi întru atingerea acestui deziderat.
Încrederea în posibilităţile practic nelimitate ale ştiinţei şi tehnicii, faţa cea mai cunoscută a fetişismului modern, merge până acolo încât Edmond Nicolau se arată în cartea sa Om – maşină – cibernetică de-a dreptul fermecat de ingineria genetică, de lingvistica matematică şi îndeosebi de cibernetica şi ingineria lingvistică, prin care, ne asigură autorul, s-a ajuns la crearea unor poeme!
O fi aşa, căci performanţele informaticii actuale, asociate cu lejeritatea promovată de poezia nonconformistă a zilelor noastre, pot realiza anumite combinaţii surprinzătoare de cuvinte prin care să se creeze aparenţa de poezie în particular, de artă în general. Arta autentică, însă, este fructul de excepţie izvorât din căldura sentimentelor umane, încărcat cu emoţia artistului şi capabil să stârnească emoţia receptorului. Nici cel mai performant automat nu va fi înzestrat vreodată cu fiorul dulce-neliniştitor al sentimentelor, din a căror fierbere ţâşnesc ideile şi asociaţiile de idei, într-un cuvânt se declanşează actul creator, căci starea aceasta de graţie i-a fost rezervată doar omului de către Creator, prin acel grăunte de divinitate cu care a fost dăruit la facere. Răceala judicios programată a calculatorului va impresiona întotdeauna prin promptitudine şi corectitudine, dar niciodată nu va fi în stare să emoţioneze!
Mai sunt şi alte motive pentru care nu avem voie să ne lăsăm copleşiţi de entuziasm faţă de ştiinţă şi tehnică, cu toate că lor li se datorează civilizaţia de care ne bucurăm cu toţii:
1) Aidoma lui Ianus, ştiinţa şi tehnica mai au o faţă – cea cu care privesc spre război şi spre cursa epuizantă a înarmărilor;                     
2) Fiecare civilizaţie încorporează în sine binele şi răul, iar ea se dezvoltă şi progresează atâta timp cât binele este preponderent. Momentele de criză apar atunci când acumulările răului nu mai pot  fi eludate, întrucât ele răbufnesc din ce în ce mai des şi creează la început îngrijorare, apoi panică pe arii tot mai extinse. Este evident pentru oricine că măcar în acele momente trebuie schimbat ceva, uneori ceva esenţial, fiindcă altfel civilizaţia se transformă în cel mai perfid şi mai neiertător adversar al omului.
Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului.
*
Cu toate că după părerea lui Alvin Toffler deja s-au creat premisele necesare pentru ca statele hiperindustrializate  ale lumii să treacă la stadiul postindustrial, unde civilizaţia va fi de tip info-cultural, totuşi, înclin să cred că omul comod şi blazat al zilelor noastre n-ar renunţa cu una cu două la confortul şi necumpătarea sa, dacă nu s-ar vedea strâns până la sufocare în cleştele neiertător al împrejurărilor vitrege, împrejurări pe care chiar el le-a creat.
Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios.
Dintr-un prezent marcat de necredinţa dosită după falsa credinţă şi de iubirea-desfătare coborâtă la nivelul sexului, nu poate să rezulte decît un viitor al incertitudinii în alergare spre culmile disperării.
Da, căci ştim din chiar experienţa noastră (totul e să luăm aminte) că prin credinţă statornică omul cunoaşte îndumnezeirea, adică – aidoma Celui pe care-L caută – deodată devine mai bun şi mai netemător de vremelnicie, iar prin iubire sinceră (a se citi iubire-jertfă) de Creator şi semeni el cunoaşte cu adevărat forţa tămăduitoare a libertăţii, această dreaptă răsplată a drepţilor neşovăitori, aşezată de la începutul-începutului de vrerea divină dincolo de  timpul rău şi bolnav sub a cărui tiranie muritorii îşi târâie existenţele.
Iată de ce, pentru liniştea sufletească a omului care caută neaflând şi face speculaţii neştiind, mult mai înţelept este să accepte ideea că nici vorbă de existenţa unui rău absolut, la urma urmei o ofensă la adresa Binelui absolut, şi că răul – neputând să subziste prin el însuşi – apare şi se manifestă în nenumărate chipuri pe versantul negativ al viului în general, al existenţei umane în special (ispite, pofte, suferinţe, boli, moarte), doar în absenţa binelui, tot aşa cum întunericul se instalează în absenţa luminii, iar frigul în absenţa căldurii.
Carevasăzică, răul se instalează şi-şi face mendrele doar acolo şi atunci când atoaterăbdătorul şi atoateiertătorul Părinte ceresc constată nu numai că-I nedorit, ci-i de-a dreptul izgonit de aroganţa umană ce perseverează în sacrilegii până la decretarea morţii Sale!
Profund întristat de-o atare deşertificare progresivă a fondului uman, El nu se răzbună pe cei în cauză (indivizi, colectivităţi, instituţii) după cum credeau vechii evrei, căci imaginea unui Dumnezeu crud şi însetat de sânge vine în flagrantă contradicţie cu bunătatea şi înţelepciunea Absolutului, ci-Şi ia mâna ocrotitoare de deasupra lor şi, până la apariţia primelor semne de îndreptare, îi lasă să se descurce cu mijloacele specifice condiţiei umane în disoluţie după trufaşa respingere a inspiraţiei şi revelaţiei divine: minciună, hoţie, lăcomie, ipocrizie, prostituţie, nelinişte şi încăierări, într-un cuvânt prin inerentele suferinţe generate de-o stare de lucruri pe potriva spusei „Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne”.
Păstrând proporţiile, parabola omului înstrăinat de Dumnezeu şi de fundamentele sale moral-spirituale, seamănă cu aceea a bolnavului care, renunţând la lupta cu boala, face inutile toate eforturile depuse de medici pentru salvarea lui...
Câtă dreptate avea acel părinte de la începutul creştinismului când spunea: Iubeşte şi apoi fă ce vrei! Taman aşa, pentru că cel care iubeşte din adâncul inimii întreaga creaţie, va merge toată viaţa pe calea Domnului, cale recomandată cu insistenţă de mărturisitorul Petre Ţuţea, prin urmare va şti şi va vrea să făptuiască numai binele.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

FILONISMUL, FUNDAMENTUL FILOSOFICO-DOGMATIC AL TRINITĂŢII CREŞTINE
Deoarece orice lucru, oricât ar fi el de neînsemnat, are în natură o istorie (un trecut în decursul căruia a luat fiinţă şi s-a dezvoltat până la forma pe care omul i-o cunoaşte sau caută să i-o cunoască), adepţii concepţiei evoluţioniste susţin că în natură nu există începuturi absolute! Cu esenţiala completare creaţionistă că de la această regulă a limitelor umane se abate Absolutul şi tot ce a creat El (văzutele şi nevăzutele) în cele şase zile ale plămădirii fiinţării infinit diversificată spaţio-temporal şi dincolo de aceste coordonate, mult prea subtile pentru ca mintea omului să le poată descifra vreodată...
Urmând logica de mai sus şi neprivind ca un sacrilegiu, adică nerefuzând cu obstinaţie şi dispreţ afirmaţia istoricului Will Durant – „Creştinismul n-a distrus păgânismul, ci l-a adoptat; ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt”, avem dovada certă că această dogmă imposibil de explicat a creştinismului este continuatoarea triadelor (fireşte, pe un alt plan conceptual-spiritual) prezente în cam toate religiile anterioare: Iştar-Sin-Şamaş la babilonieni, Anu-Bel-Ea la mesopotamieni, Brahma-Şiva-Vişnu la indieni, dar mai ales Isis-Osiris-Horus la vechii egipteni, triadă devenită Isis-Serapis-Harpocrates după elenizarea şi pătrunderea ei impetuoasă în lumea romană.
N.B. De subliniat că nu doar cifrele sacre ale mozaismului şi, mai apoi, ale creştinismului (3, 7, 12 etc.) sunt de origine egipteană, ci şi cele două imagini fundamentale din iconografia creştină: Fecioara Maria cu Pruncul, temă ce redă adâncimea dragostei materne, este în realitate imaginea zeiţei Isis cu copilul Horus pe genunchi, iar lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul (conflictul bine-rău) este la rândul său prelungirea în creştinism a imaginii lui Horus care străpunge cu lancea monstrul tifonian....
În cartea Confesiuni esenţiale, carte apărută în 2007 la editura Echim, am dezvoltat pe larg cele trei mari izvoare ale creştinismului, care, după Clement din Alexandria, fostul dascăl al lui Origene, se constituie în principalele lui izvoare pregătitoare: înţelepciunea Egiptului faraonic, filosofia greacă şi cărţile sacre ale iudeilor.
Astfel, dacă stoicii admit existenţa Logosului, principiu activ preluat din filosofia lui Heraclit din Efes, prin care se întăreşte monoteismul viitoarei credinţe universaliste, şi mai admit un necesar Suflet al lumii ce o pune în mişcare, Demiurgul platonician realizează unitatea supremă, iar aristotelica Inteligenţă cosmică este trebuincioasă ca să gândească infinitatea lucrurilor ce alcătuiesc lumea şi fiecăruia dintre ele să-i poată da cele necesare pentru a putea exista.
În veacul I înainte de Hristos, veac în care la Alexandria trăia evreul Philon, scepticismul (aliat cu misticismul) crease o atmosferă deprimantă din punct de vedere intelectual – susţinea că mintea omenească este incapabilă să afle adevărul prin ea însăşi, drept urmare trebuie să fie ajutată de revelaţia divină.
Iată de ce, ne spune gânditorul P.P.Negulescu în Problema cosmologică, fiind convins că dintre toate religiile existente doar mozaismul se bucură de o indubitabilă revelaţie divină, evreul Philon din Alexandria „a căutat să interpreteze Biblia mozaică cu ajutorul platonismului şi stoicismului”.
Filonismul ca filosofie cosmologică se centrează pe ideea unui Dumnezeu creator, care – nefiind ca în filosofia greacă doar un principiu ordonator – „nu putea crea lumea în mod direct, ci a fost nevoit să recurgă la o serie de puteri intermediare”.
Cauza pentru care Philon alexandrinul a trebuit să recurgă la puteri sau ipostaze intermediare este următoarea: Întrucât unitatea exclude multiplicitatea, căci dintr-o cauză nu poate ieşi ca efect decât ceea ce este cuprins în ea, Dumnezeu ca unitate absolută n-a putut (sic!) crea multiplicitatea absolută a lumii „decât printr-o serie de unităţi intermediare, ce se apropiau, treptat, de ea”.
Prima din aceste unităţi intermediare a fost Logosul, concept cu înţeles dublu în limba greacă: În cosmologia stoică el este întrebuinţat cu sensul de raţiune, mai exact „raţiuni seminale”, iar în vorbirea curentă cu sensul de „cuvânt” sau „discurs”.
De precizat că în filonism Logosul sau întâiul creat al lui Dumnezeu este întrebuinţat cu ambele înţelesuri: În primul rând el reflectă unitatea lumii şi, potrivit concepţiei platoniciene, „locul” ideilor generale al lucrurilor ei particulare; în al doilea rînd, potrivit mozaismului, Logosul este Cuvântul creator, cunoscându-se faptul că în Genesa actele creatoare se reduc la cuvinte imperative de felul „Să fie lumină!”.
Fiind conceput filosofic, Dumnezeul abstract al lui Philon nu putea proceda ca mult mai comcretul şi omenescul Dumnezeu biblic: El n-a pronunţat mai multe cuvinte creatoare, ci doar Cuvântul unic sau Logosul, care cuprindea în sine tot ce trebuia ca procesul creaţiunii să se desfăşoare în continuare, fără vreo intervenţie din partea Creatorului!
Numai că prin însăşi natura lui, Logosul se situa prea departe de lumea ce urma să ia naştere. Prin urmare, se impunea un alt intermediar, acesta – la fel ca în filosofia stoică – fiind Spiritul. Spre deosebire de Logos, care este gândit de Philon ca un principiu sau organ cosmic de concepţie, Spiritul filonian devine organul de execuţie ce trebuie să tindă neîncetat spre realizarea ideilor generale din Logos, altfel spus să dorească transformarea lor în lucruri particulare.
Dar în continuare era prea mare distanţa dintre această tendinţă generală a Spiritului şi lucrurile particulare pe care, prin acţiune asupra materiei, avea menirea să le producă. Aşa că noii intermediari ai lui Philon sunt îngerii sau demonii, fiinţe eminamente spirituale şi cu un indispensabil înveliş material, căci numai astfel puteau lucra asupra materiei întru realizarea ideilor.
La naşterea Trinităţii creştine a contribuit decisiv faptul că însuşi Philon numea Logosul „primul născut”, şi aceasta deoarece era prima entitate cosmică pe care a creat-o Dumnezeu. Ba mai mult, ne spune P.P.Negulescu, „în limbajul său, mai degrabă familiar decât filosofic, îi mai zicea şi Fiul”.
Iată de ce, la sute de ani după epopeea Mântuitorului, creştinii L-au identificat pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, cu Logosul filonian, iar Spiritul lumii cu Spiritul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt.
Şi aşa s-a impus treptat-treptat în lumea creştină această dogmă peste puterea de înţelegere a minţii umane despre Dumnezeul unic şi totodată triunic.
Nota 1: Cu ceva timp în urmă, o doamnă mi-a oferit următoarea explicaţie metaforică despre concomitentul Dumnezeu unic şi triunic: „Soarele este unic în Galaxia noastră pentru întreaga viaţă. Dar în acelaşi timp este şi triunic, pentru că din el purced lumina şi căldura...”
Nota 2: Se ştie că Ioan îşi deschide Evanghelia sa cu Cuvântul, mai exact cu întruparea Cuvântului: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Dacă ne plasăm în afara unei inspiraţii miraculoase, atunci e greu de admis că un fost pescar neinstruit ar fi putut avea cunoştinţe despre concepte heraclitiene sau despre elemente din filosofia lui Philon alexandrinul. Dar lucrurile se schimbă radical atunci când cineva se integrează într-un mediu propice informării. Taman asta a fost în cazul lui Ioan. Ajuns la Efes, este de presupus că apostolul a stabilit contacte fecunde cu secta esenienilor, aceştia plecând din Ierusalim după cucerirea oraşului de către romani. (Despre esenieni, gnostici şi iudeo-creştini, cu altă ocazie).
Nota 3: Încă din secolul al IX-lea, în Orientul arab circula Teologia lui Aristotel, o culegere de texte extrase din Eneadele lui Plotin. În prefaţa la aceste pretinse texte aristotelice, traducătorul face rezumatul teoriei neoplatonice a celor trei ipostaze (Dumnezeu, Inteligenţa cosmică, Spiritul lumii), iar din Natură face cea de-a patra ipostază. Apoi ipostazele sunt identificate cu cele patru cauze aristotelice: Dumnezeu este cauza finală, Inteligenţa cosmică devine cauza formală, Spiritul lumii – cauza eficientă sau motrice, iar Natura – cauza materială.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

OLTENEASCĂ, PRIMĂVARA UMORULUI ROMÂNESC
Ora exactă a umorului românesc a fost dată, cel mai adesea, de-a lungul secolelor, din Oltenia – fie din Capitala acestei Provincia Magna: Craiova, fie din aceea a Romanaţiului: Caracal, cărora, în ultima jumătate de secol, li s-au alăturat Băileştiul marelui actor de dramă şi comedie Amza Pellea, cu al său, halucinant, Nea Mărin, iar, ceva mai de curând, dar, totuşi, de 21 de ani, Slatina lui Eugen Ionescu.
Meridionali până-n prăsele (cum ar zice scriitorul cu obârşii în Bălăciţa mehedinţeană: Nicolae Dan Fruntelată), oltenii sunt, dintre români, cei mai solari şi temperamentali, cu zvâc de argint viu şi viteză de reacţie ameţitoare, de titirez tinzând să prindă a treia viteză cosmică. Şi, dacă s-ar putea, să-l ia măcar pe tunătorul şi fulgerătorul Sf. Ilie, de un picior, dacă pe Dumnezeu este mai greu să-l atingă.
Înşurubându-şi adânc rădăcinile în solul fertil al Olteniei - ,,epicentrul spiritului românesc”, după cum o definea acad. Dan Simonescu; ,,măduva romanităţii noastre”, cum o numea savantul Nicolae Iorga sau ,,spiritul românesc la modul absolut”, după cum aprecia Adrian Păunescu Spiritul Olteniei -, locuitorii acestui ţinut românesc iradiază cvasipermanent lumină, seninătate, bună dispoziţie şi un apetit deosebit de a vorbi ,,în dodii”, ,,pe dedesubt”, ,,în dungă”. Mai tot timpul, ei fac  slalom prin pădurea nebună-nebună-de-legat a tâlcurilor subtile ale Limbii Române.
Într-un dialog cu oltenii, ceilalţi locuitori ai ţării noastre trăiesc un stres special, deoarece nu ştiu, mai niciodată, când vorba acestora este în glumă, cu un umor amical imperceptibil, ,,în doi peri” ori apodictică.
Pe oltean nu prea ai de unde să-l apuci şi să-l ţii sigur în mână, întrucât este iute ca ardeiul cel mai iute, furtunatic şi alunecos precum peştii numiţi oclei şi bibani, fâţe, păstrăvi sau Regina Bălţii, dar şi de neatins în ţâşnirea lor spre nadir, unde încă îi mai cheamă duhul uneia dintre cele mai rapide păsări de pradă: zăganul - vulturul oltenesc, pe cale de dispariţie, dacă nu cumva deja dispărut definitiv.
Pe scurt, ceea ce sunt gasconii pentru francezi, sicilienii pentru italieni, bascii pentru spanioli, adică oamenii Sudului, Meridionalii din ţările zise latine ale Europei, exact la fel sunt oltenii în raport cu ceilalţi români, din marile provincii istorice ale ţării noastre.
Leagăn al floretiştilor ,,in aqua forte” -, Oltenia a dat (presei şi culturii, spiritului românesc şi european) caricaturişti de temut, a căror talie continentală rămâne, peste vremi, irefutabilă.
Amintim doar pe Ion Anestin şi pe nepotul său: Nuni Anestin (foarte valoros caricaturist, dar şi portretist de excepţie), pe faimosul Nicolae Petrescu-Găină (punct aparte  în cadrul Armistiţiului dintre Germania şi România, din 1916, când nemţii nu au vrut să semneze decât cu condiţia ca acesta să le fie predat, pentru a-l interna în lagăr – pedeapsă întrucât îl săgeta mereu pe Kaiser), Drăgulescu-Drag (care ani în şir, zi de zi, publica, în trei mari cotidiane pariziene, tot atâtea caricaturi, însă pe teme diferite).
Acestora li se adaugă, Franscisc Şirato (pe cât de bun pictor, pe tot atât de spumos caricaturist), Eugen Tarru, Benedict Gănescu (primul caricaturist român încununat cu Premiul Academiei), Matty, Dumitru Negrea… până la Gabriel Bratu, Garo Papazian şi Regele Mondial al Caricaturiştilor: Ştefan Popa Popa’s (mai rapid decât computerele!). 
Am insistat asupra acestor detalii pentru a înţelege, stimaţi cititori, de ce – pe acelaşi sfânt pământ al Olteniei – de o jumătate de secol s-au născut, ca Afrodita din spuma mării, patru dintre grupurile satirice româneşti din Top 5.
Avem în vedere, în ordinea cronologică a înfiinţării lor, pe: MESAJ Group, Grupul de comedie ProParodia, insolita ,,Vacanţa Mare” şi, desigur, Trupa de umor vizual a ,,pamfleţilor 9 FIX” (al căror nume vine, poate, de la PAM/ prescurtare la PanAmerican, sudat cu Fleţi/ Fleţilor, care, normal, cred că se referă la cei ce scriu pamflete, autorii lor numindu-se ,,pamFleţi”, fleţi în pamflete, autoironie evidentă!).
Elementul comun al acestui careu de aşi ai umorului oltenesc îl constituie Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova. Toate cele patru grupuri au văzut primele lumini ale rampei pe scena Casei Studenţilor din Bănie, toţi componenţii lor aflându-se, în momentul debutului,  la vârsta elanurilor irepresibile: studenţia.
Rugat de Marian Răţulescu (unul dintre inimoşii iniţiatori de acum o jumătate de veac ai celui dintâi foarte percutant grup satiric de aici, manager de editură, după 1989) să scriu prefaţa volumului ,,Casa Umorului”, ce se doreşte, pe bună dreptate, o bornă de lumină – chiar acum, în 2016: Anul Internaţional al Luminii – pe tema dată, l-am rugat, fireşte, să pună un umăr (colegial şi amical) alături de acela al meu, pentru a putea contura, din cotloanele memoriei, o pagină cât mai vie şi autentică.
Ce-i drept, acum… (oho!!!) 50, 40, 30 de ani – ca redactor şef al revistei ,,Cadran Universitar” (a Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din Craiova), ca şef al subredacţiei hebdomadarului ,,Viaţa Studenţească” (Bucureşti), apoi ca tânăr jurnalist craiovean -, scrisesem în mai multe rânduri despre cei din primele ,,batalioane (in)disciplinare ale umorului românesc”, ne simpatizam reciproc, cu unii dintre ei am vibrat empatic la evenimentele şi concursurile naţionale culturale ale vremii şi chiar am legat prietenii, mai mult ori mai puţin trainice. Marian Răţulescu mi-a furnizat câte o fişă ultrasintetică a fiecăruia dintre cele patru grupuri. Pornind de la aceste date (conjugate cu amintirile mele nemijlocite), am croşetat textul prezentului comentariu.  Aşadar, vă invit, simpatici cititori şi iubitori de satiră adevărată, să ne aducem aminte că…
Răstimp de zece-unsprezece ani, din 1974 până în 1984,  la Craiova a creat şi a activat MESAJ Group, având în componenţă cinci combatanţi de soi, unul mai talentat decât altul, întrecându-se în şarje şi în şarjări: Dan Coveianu, Şerban Chiosan, Ştefan Richard, Mircea Năstasie, Lucian Popescu. Spiritul de colegialitate şi de echipă a fost atât de incandescent încât nu au avut nevoie să fie conduşi de vreun …şef (chiar dacă putea fi oricare dintre ei). Genul lor predilect ţinea de arealul micro-parodiilor, însiropate din belşug cu ingredientele infailibile numite satiră şi umor. Textele erau prelucrate în comun - când puteau, mai ales în biblioteca de la Jiu. Responsabili cu idei: Dan Coveianu şi Mircea Năstasie. Doi erau studenţi la Ştiinţe Economice, alţi doi la Electrotehnică şi unul la Fizică.
MESAJ Group a atins un standard de competitivitate foarte ridicat, astfel că a fost răsplătit cu: Premiul de debut în Cenaclul ,,Flacăra”, condus depoetul Adrian Păunescu – în 1976; Premiul Ila Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti - Cluj 1979; Marele premiu al oraşului Băileşti, în 1981, la Festivalul-Concurs Naţional ,,De la o glumă la alta” (metamorfozat apoi în ,,Prazul de Aur” şi, mai nou, în ,,Amza Pellea”).
La Casa de Cultură a Studenţilor din Cetatea Băniei, preluarea ştafetei s-a făcut din mers, chit că o vreme – patru-cinci ani - au mers umăr-la umăr cei de la MESAJ Group cu Grupul de Comedie PRO PARODIA, înfiinţat în Bănie, la 2 septembrie 1980 şi …decedat taman la Târgovişte (îi chemase, oare, capul lui Mihai Viteazul, de la Mânăstirea Dealu?), înainte de a-şi scoate noua carte de identitate, pe suport electronic şi de plastic, în iarna anului 1993. Combatanţii erau plini de vervă, scânteietori în replici, stârnind totdeauna hohote de râs şi aplauze vijelioase în finalul spectacolelor.
Spiritul de descătuşare şi de luare în răspăr – cu, aproape, inconştienţă juvenilă/ adolescentină, afirm acum, pentru că atunci îi lăudam din alte considerente şi cu alte argumente, tocmai pentru a nu stârni bănuieli, nelinişti ochiului necruţător al cenzurii… - era unul torenţial, ilaritatea fiind provocată instantaneu, ca şi cum cineva ar fi pulverizat, pe nevăzute, peste puzderia de spectatori, vreun miraculos praf de gâdilat, fizic şi metafizic, ori de râs intempestiv. Pentru că, nu-i aşa?, Sigmund Freud vorbea despre umor ca despre o bizară mângâiere/ auto-mângâiere, Christopher Fry aprecia că ar fi ,,refuzul în faţa deznădejdii”, iar alţi specialişti consideră reacţia de a izbucni în hohote ca unul dintre comportamentele misterioase ale fiinţei umane, cărora nimeni nu a izbutit să-i descifreze resorturile lăuntrice.
George Călugăru, Emil Rădinoiu, Eugen Mihai, Marian Răţulescu, Doru Sereş au constituit, cu adevărat, Echipa de aur. Episodic, după plecarea  lui George Călugăru la Călan (unde a înfiinţat Grupul Semnal C) vor mai apărea în componenţa grupului: Marian Pandelescu, Adrian Mihail, Lazăr Panaitulas, Vali Neacşiu, Doru Ionică, Ionuţ Neagoe, Viorel Pîrligras, Dan Ştefănescu. Anticipând, poate, grupul de presă PRO (înfiinţat, în 1990, de Adrian Sârbu, în Bucureşti), Grupul PRO PARODIA din Craiova s-a dovedit un excelent promotor de umor absurd, de pantomime sinergice (sincronizate colectiv şi interactiv), de scenete comprimate la maximum, dar duduind de spirit parodic. 
În intervalul 1980-1984, şef şi promotor al noilor tendinţe în umorul românesc a fost George Călugăru. În anii 1984-1993, comediant ,,şef de atelaj” a fost ales (cu unanimitate de voturi serios satirice) Emil Rădinoiu.
Textele erau scrise în devălmăşie. Adică, fiecare pe unde apuca. Unii bănuiau că nu puţine dintre gaguri se scriau… singure, că prea erau izbutite… Alţii se temeau ca frenezia contagioasă pe care o stârneau spectacolele acestui grup să nu ducă la interzicerea lui, amintindu-şi, poate, că,  în Evul Mediu şi în Renaştere, umorul fusese alungat de la curţile regale şi imperiale, că funcţia bufonului căzuse în derizoriu, la curţile monarhilor, iar – în secolele XVII-XVIII – râsul a fost, pur şi simplu, interzis în Adunarea Naţională a Franţei, ceea ce avea să producă o răbufnire incredibilă, ceva mai târziu, fiind utilizat intens, până dincolo de orice extreme, în discreditarea şi eliminarea adversarilor de pe scena politică.
 Grupul PRO PARODIA a primit mari premii  la absolut toate concursurile de umor sau pantomimă – la care a participat. De la, Câmpulung Muscel, Băileşti, Călan, Vaslui, Iaşi, Pârul Rece, Buşteni, până la Bistriţa, Rm. Vâlcea, Făgăraş, Sibiu.
Succesul… maladiv de public (aproape enervant, pentru unii)  l-a repurtat şi-l duce, încă foarte proaspăt, viguros, pe umeri cel mai ,,jomanfişist”, plin de capcane, de tot soiul, buclucaş şi ,,inconştient” în nonşalanţa-i triumfalistă dintre grupurile satirice ale căror obârşii sunt legate, indiscutabil, de Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova: Grupul ,,VACANŢA MARE”.
Acesta a pornit la drum în anul 1988, avându-i pe covertă (la comandă, la timonă, dar şi în posturi de mecanic-şef, transmisionişti, mateloţi, pentru care temeritatea, dârzenia şi destoinicia constituie provocări asumate inspirat, energic şi spectaculos) pe Radu Pietreanu, Mugur Mihăiescu, Dan Sava. După 1996, apar episodic Florin Sava, Dan Ştefănescu, Emil Rădinoiu, Florin Petrescu, Mirela Stoian, Ani Creţu, Iulian Ilinca, George Robu. În 1992, ,,VACANŢA MARE” câştigă premii la festivalurile: ,,Amza Pellea” - Băileşti, ,,Ceapa de Aur” - Făgăraş, ,,Burduful de Aur” - Sibiu, Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti - Timişoara.
Modul exploziv cum a înflorit ,,Vacanţa Mare”, la cumpăna dintre milenii, ne-a dus cu gândul la efectul pervers pe care l-a avut, în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, cumplita ,,Cenzură de la Karlsbad” (1819), care – exact în răspăr faţă de voinţa autorităţilor germane – a detonat, involuntar, un incredibil tsunami, pamfletele, caricaturile, satirele caustice, uneori nu doar cinice, ci de-a dreptul sadice, foiletoanele umoristice cunoscând un apogeu de neimaginat.
Este singurul dintre cele patru grupuri care s-au afirmat nu doar pe ecranele televiziunilor, dar şi pe marele ecran, prin filmele de lung metraj ,,Garcea şi oltenii” (2001) şi ,,Trei Fraţi De Belea” (2005). Scenarişti: Radu Pietreanu şi Mugur Mihăiescu.
Fenomenul ,,Vacanţa Mare” – pentru că, ne place ori nu ne place, acesta-i adevărul: Grupul ,,Vacanţa Mare” este un fenomen de amploare naţională, fie el nu neapărat (evident) de rang artistic înalt, celest, tip Oscar, Cezar, Emmy, dar, cel puţin, de hipnoză socio-psihopatologică sigură – continuă să facă ravagii cu glumele sale sărate şi nesărate, piperate şi ardeiate, destul de bine încondeiate (adică, întoarse din condei).
Este constarea comentatorilor ce asigură rubricile de profil din presa noastră centrală şi teritorială. La începutul anilor 2000, ,,Vacanţa Mare” a  făcut valuri-valuri la ProTV, înregistrând audienţa record de 2,2 milioane de uitători de sine (privitori ,,gură cască”, deoarece aşa se şi întâmpla: rămâneau ,,bouches bee”, vorba franţuzului).
După un ,,relache” cam lunguţ (şase ani), au revenit, la finele lunii august 2015, de astă-dată la unul dintre cele mai interesante posturi TV de nişă: Kanal D. Constatarea: fanii nu i-au uitat, numărul telespectatorilor depăşind, la primul dintre episoadele noului serial, pragul de un milion şi jumătate. Click.ro titra. ,,Leana şi Costel au spulberat concurenţa cu umorul oltenesc”.
Trăind şi creând la început de mileniu III, ei au  ignorat  faptul că, în antichitate, marii filozofi Platon, Aristoteles, Pythagora condamnau ,,râsul grosolan”, cerând autorilor de profil să promoveze ironia fină, subtilă. Radu Pietreanu şi Mugur Mihăescu au optat pentru un umor mai apropiat de plebe, de spiritele grobiene şi grosiere, cu caracter carnavalesc, aidoma celui din comediile lui Plautus.
Ei par să mizeze pe un melanj original şi provocator cu ecouri din personaje simbolice (deşi foarte bine mascate) precum Păcală (generat de verbul ,,a păcăli”), Nastratin Hogea (cu inflexiuni otomane, din rău famatul cartier Fanar), ocolindu-i sau nu pe Tache, Ianke şi Cadâr, ori pe Iţic şi Ştrul, dar nu şi spiritul miticist (al personajului dâmboviţean Mitică, inventat de I.L.Caragiale) şi mai ales pe acela ce a înflorit în lumea românească postbelică: Bulă (şi Bălălău?!?), un fel de Tândală ilustrând, la modul absolut, ,,idioata tragicomică” din lumea satului, întoarsă pe dos, de fapt ,,lumea cu curu-n sus”, cum se zice în Oltenia.
Cea de-a patra şi cea mai proaspătă formaţie artistică de profil se numeşte Trupa de umor vizual a pamfleţilor 9FIX. Activitaea s-a se întinde pe intervalul 2002-2005. În componenţă: Marian Răţulescu, Cristi Mihuţescu, Alin Plăviţ, Ciprian Tămaşi,  Adi Curcă, Cristi Manolescu, Lari Georgescu şi, episodic, Marcel Nuţă, Mihai Leu, Alexandru Pană.
Palmares: Premiul III, la Festivalul-Concurs Făgăraş, 2003; Diploma Mureş -  Premiul I la Festivalul de umor Tg Mureş; Marele Premiu 2003 - Câmpulung Muscel. 
Acest grup s-a dovedit un efervescent promotor al gagurilor, burlescului, al umorului absurd, pantomimei sincronizate colectiv, sub genericul de ,,pamfleţuri vizuale”. Scenariul şi regia au fost asigurate de liderul grupului: Marian Răţulescu, a cărui experienţă vastă, bogată şi diversă, în domeniu, se cuvine să o recunoaştem ca atare. Absolvenţi ai diferitelor facultăţi cu profil tehnic din Craiova, membrii grupului şi-au conjugat inspirat talentul, inteligenţa, starea de graţie, într-un ceas astral al lor şi al tuturor românilor iubitori de umor oltenesc. Mereu tânărul şi zâmbăreţul Marian Răţulescu (Radu Marini) le-a fost, totdeauna, imbold şi motor de 350 CP.
Purtând în subconştient îndemnul din vechea Romă: ,,Ridendo castigat mores” (,,Râzând, îndreptăm moravurile”), ei au conjugat – cu destul rafinament şi cu mijloace ,,tehnologice” specifice veacului XXI – verva spiritului latin, umorul suculent şi satira eclatantă specifice gasconilor, bascilor şi sicilienilor, zeflemeaua şi aura de misterii din poveştile vesele orientale, câte ceva din ,,băşcălia” comunităţilor de rromi, hazul de necaz al evreilor, petele de culoare filtrate de la slavii de Est: polonezi, cehi – reunite în creuzetul umorului de un calibru cu totul aparte, special, creat de Spiritul Oltenesc.
Ingeniozitatea a constituit un solid temei pentru spectacolele lor electrizante, în care butada, parodia, pantomima şi veselia au făcut casă bună. Teme-totem precum Cobiliţa, Paporniţa, Prazul, 24 de măsele, Nea Mărin, bancurile cu olteni s-au regăsit în manifestările cultural-artistice ale tuturor celor patru grupuri satirice ţâşnite din Craiova, cu forţă de simboluri olteneşti, fiind asumate ca tot atâtea motive de mândrie identitară pentru oltenii înşişi – singurii români care utilizează corect (şi instinctiv) verbele la perfectul simplu, lansând ei înşişi cele mai numeroasă spirite de glumă despre ei, despre olteni, lăsându-se ironizaţi, tachinaţi, ,,luaţi în balon” şi ne-uitând să se autoironizeze cei dintâi, cu inteligenţă eclatantă.
Felicitându-i – şi din acest colţ de pagină – pentru rodnica lor creaţie, cerem răbduriului cititor îngăduinţa de a vă propune două zâmbete (catrene) de final. Primul aparţine  prahoveanului Virgil Petcu:
Umorul nostru strămoşesc
E autentic oltenesc.
Probabil că s-a revărsat
Din carul ce s-a răsturnat.
Al doilea, în replică, este creat de domnul George Budoi:
,Aşa e, bre, s-a răsturnat
Acolo,-n ziua de Ignat.
Pe plaiuri mândre olteneşti,
Dar erau toţi din Bucureşti
În ambele cazuri, referirile sunt la carul cu ,,proşti” care s-ar fi răsturnat la Caracal – cum a fost denaturată ştirea transmisă pe cale orală, prin ,,telefonul fără fir”, din gură în gură. În realitate era vorba despre un car cu ,,ploşti” – superbul vas din lemn ori din ceramică smălţuită, plin cu vin, din care sunt îmbiaţi să bea cei ce urmează a fi invitaţi la nunta din proximitate. Carul era plin cu ,,ploşti” (pluralul de la ,,ploscă”) întrucât, în Capitala judeţului Romanaţi, tocmai în acea  zi era târg săptămânal. Ce-i drept, municipiul Caracal e renumit prin câteva ,,minuni”: cimitirul ar fi plasat pe str. Învierii (ceea ce este cât se poate de creştineşte, de bun augur!), puşcăria – pe str. Libertăţii (de asemenea, un binom luminos!), ultimul kilometru măsoară doar 900 de metri (cum se mai întâmplă cu unele autostrăzi din România, pentru a rămâne miliardele cui trebuie…)
Urări solare tuturor, umor gâlgâitor şi pace – în Anul Internaţional al Luminii: 2016. Şi în cei ce vor veni, până la sfârşitul veacurilor.
Dan Lupescu (Craiova)

ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-LEA
A.1. - LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea. DOSOFTEI ŞI SADOVEANU, PESTE VEAC…!
Cum arăta lumea valahă a veacului al XVII-lea? Ceea ce putem zice cu precizie:  din punct de vedere al “vădirii întru cercare” şi cercetare divină a puterilor iniţiatice ale valahilor - nu putea să fie şi nici nu era un rai. Şi, atunci, Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei are misiunea să arate (prin Harul său Vizionar şi Vaticinar!), că Raiul EXISTĂ (dincolo de arătările materiale!), ca Logos şi Nomos Dumnezeiesc!
GENIUL ŞI LOGOS-ul POEZIEI SALE PSALTICE vădeşte numai şi numai şansele de biruinţă, întru  Înălţimea/Înălţarea şi Luminarea de Duh.
Dovada că universul vizibil al Moldovei acestui veac pitic era unul labirintic şi profund “reglat” întru iniţiere de Duh ne-o oferă, mai mult şi mai spornic decât oricine, un alt Geniu al Logos-ului Valah (CEL MAI MARE POET ÎN PROZĂ, AL VALAHILOR!), de peste veacuri: Magul MIHAIL SADOVEANU, Demiurgul, prin Logos, al lumii secolului al XVII-lea (şi, încă, prin “lucoarea de lumină” a două romane istorico-iniţiatice: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă şi Nunta Domniţei Ruxanda). Călăuză de Duh mai potrivită decât Magul Sadoveanu este greu de închipuit. Iată imagini şi pilde, întru vădirea LABIRINTULUI INIŢIATIC (desenat de stihiile dumnezeieşti!) al SPAŢIULUI INIŢIATIC moldo-valah – caracterizat prin “nestatornicie” şi “împresurare cu PUSTIE” – ambele dovedind valenţe soteriologice şi exorcizatoare de “demonii violenţei”, ca şi de  “demonii străinului/înstrăinării”:
- “Aici, la noi, Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanul. DACĂ N-AVEM OŞTILE CRAILOR LUMII, NE ÎMPRESURĂM DE PUSTIE” (cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 72) – sau:
 - ca răspuns la vehemenţa logos-ului abatelui “franţuz”, Paul de Marenne, faţă de lipsa de nomos ca “reglement” uman, a valahilor (“Dreptatea şi ordinea sunt primele elemente ale unui stat”) – beizadeaua autohtonă, Alecu Ruset, îi răspunde, cu calm: “Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor” (da, în cel al bonjuriştilor masoni!) – cf. idem, p. 60 – dar şi imaginea iconică a acestui spaţiu / DRUM INIŢIATIC (“DRUM VECHI DE CÂND LUMEA”), dominat şi apărat de stihiile dumnezeieşti, în continuă şi vigilentă lucrare, împotriva “MLAŞTINII CLEIOASE”:
- “Drumul cel mare spre scaunul ţării trecea (…) prin valea Bahlueţului şi-a Bahluiului. I se zicea drum mare, pentru că ERA DRUM VECHI DE CÂND LUMEA. Nici unui rând de oameni însă nu-i trecuse prin minte, în curgerea anilor mulţi, să facă din această cale veche un drum adevărat (n.n.: adevărat, întru istoria cu fiinţă căzută!). Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, bătută bine şi lucie ca o curea, în vreme de secetă, MLAŞTINĂ CLEIOASĂ, în vremea ploilor. APA CERULUI o pătrundea în scurt, VÂNTUL şi SOARELE o zbiceau cu grăbire” – cf. idem, p. 98.
Nici capitala istorică-Iaşi (“cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI” – adică, a transfigurărilor MISTICE ŞI MINUNATE, dintru Pustiul Formelor Goale, întru RĂSĂRITUL/ORIENTUL ÎNVIERII VEŞNICE: “ŞI NICI VOIA SĂ AMĂGEASCĂ PE STRĂINII IUBITORI DE FORME GOALE”!) a acestui spaţiu iniţiatic şi nici curţile domneşti  nu fac excepţie de la imaginea unei aparente realităţi anti-nomotice, vehement entropice (şi, tot aparent:  “fără de speranţă”! – de fapt, supusă doar “VÂNTULUI CEL VESEL” al Sfântului Duh Transfigurator, întru “PODOABĂ DE FLORI” mistice, situate chiar la/înspre Hristos-UŞA-spre-Mântuire: “De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii”!)  - şi a unei “căderi fără de întoarcere în borboros” – LABIRINTUL CVASI-URBAN (dominat de “cotiri”, “strâmbări”, “dărâmări”, “risipiri”, “rătăciri”, bolborosiri/borboros-uri şi mlaştini “urât mirositoare” şi de “urlete” şi de “întoarceri de dosuri”, întru “pustiul” iniţiatic - de fapt, “ÎNTOARCERI ÎNTRU LUMEA PE DOS”/Cealaltă Lume! -  şi de “capricii” şi de “fantazii”/ILUZII OPTICE aspaţial-atemporale!), dar şi LABIRINTUL UMANO-ISTORIC (la fel de pulberos şi plin de demonii încercărilor iniţiatice, ca şi cel dintâi!), situate sub  semnul “hoiturilor”-MĂŞTI ALE TRANSCENDERII, “gunoaielor” [de recuperat, “cu îndârjire nespusă”,  întru VEŞNICA GRĂDINĂ] şi al “porcilor” (e drept, “porcii” [de esenţă saturniană, în general!] aduc aminte, la Sadoveanu, vag, dar nu şi aberant! - de Confreria Preoţilor-Mistreţilor  Dacici – şi apar, mult şi înalt sugestiv, şi “câinii”, situaţi “SUB MĂŞTI EXTRAORDINARE”, precum Cenuşotcă! – “CÂINII”, ca  vestiri soteriologice viitoare, prin Lupul Fenrir – supus şi el, deocamdată, unei aparente deriziuni şi degradări!):
- “Iaşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai  bine de ani aflîndu-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se i umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale  negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rândurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI. Nu se  cunoştea, în rânduiala sau mai degrabă în neorânduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pământean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după FANTAZIA MOMENTULUI, având chiar o deosebită plăcere SĂ ÎNTOARCĂ DOSUL ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa că, fiind casele ca de un VÂNT VESEL semănate, în chipul cel mai CAPRICIOS, în grădinile şi ogrăzile lor, TRECĂTORUL SE RĂTĂCEA, ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături COTITE, printre garduri de nuiele, zaplazuri DĂRÎMATE, ziduri RISIPITE, bălţi URÂT MIROSITOARE şi MLAŞTINI de cişmele, urmărit de URLETE şi zăpăituri întărâtate. Lângă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă STRÂMBĂ de bârne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii. pe când curtea de alături, PUSTIE, lăsa să-i cadă tencuielile şi olanele şi să-i atârne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit târg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să-şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. GUNOAIELE şi HOITURILE stăteau aruncate pe toate drumurile şi-n toate medeanurile şi CÂNII dădeau lupta în jurul lor cu PORCII. Aceşti CÂNI, de la zăvozi până la cotei, înfăţişau varietăţi şi MĂŞTI  EXTRAORDINARE. Luptătorii ceilalţi păreau nişte MISTREŢI DEGENERAŢI; grozav de slabi, însă de-o ÎNDÂRJIRE NESPUSĂ. (…) Acest AMESTEC de chinovii, de curţi, de căsuţe, de DUGHENI, GLODURI, TOLOACE ŞI MEDEANURI ţinea din uliţa de sus de la Sfântul Neculai cel Sărac până-n Căcaina şi Bahlui şi până la Cetăţuia Curţii Domneşti. (…)  Aici stăpînea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie. Lîngă biserica cea veche de la Ştefan -Voievod Bătrînul, a  Sfântului-Nicolaie cel Bogat, în capătul uliţii mari, se înălţa poarta cu turn  şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru  laturi, avînd la colţuri turnuleţe cu meterezuri. în cuprinsul acestor ziduri,  casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de  casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu  odăi, a drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. MESTECATE  ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,  acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. ERA O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE, căci de la întâiul ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborâse  în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei  şi să împărţească dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise;  deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu  căciula alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi  care aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ, strigarea aprozilor.  Erau RĂZĂŞI SOSIŢI CĂLĂRI ori cu căruţele încă de cu noapte, pentru  înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducînd, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, CU  MULTĂ ÎNDOIALĂ FAŢĂ DE JUDECĂŢILE VREMELNICE ŞI CU O NEDESLUŞITĂ CREDINŢĂ ÎN JUDECATA FĂRĂ GREŞ, CEA DIN VECI ŞI DE OBŞTE. Întăi mîncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş -acuma puteau aştepta şi pînă în sară pe lîngă ziduri şi pe sub streşini.
Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în PULBERE. Aceia veniseră  cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă din MIŞEII TÎRGULUI, unii CALICI de-o mînă ori de-un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare sănătate — şi mai cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de cîntăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de cerşit se înfăţişaseră buluc, cu straşnică scîrbă şi îndîrjire” – cf. idem, pp. 105-107.
De observat că, afară de Cavalerii Neamului, RĂZEŞII – care “aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ” (ei au încredere, “nedesluşită”, dar şi NEABĂTUTĂ -  NUMAI în DUMNEZEU! – ”cu  multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte”) – RESTUL omenirii şi al zidirilor omenirii (fie calici/”mişeii târgului”, fie slugi domneşti, ori străjeri – fie aşezări şi chili şi odăi de slugi şi străjeri!)  - este numai ILUZIE OPTICĂ PULBEROASĂ  - adică, numai freamăt şi forfotă  şi  amestec, entropic şi demoniac, fără nicio rânduială şi aşezare întru Duh: “MESTECATE  ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,  acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE”.
Nici Sufletele şi Duhurile nu fac excepţie, de la aşteptarea transfigurării mistice – dintru “vărtej”, “calamităţi [care] stau ca mierea în flori”, “foamete”, ”ciumă”, “sabie” a Crimei Anti-Nomos şi ” “molimă”, “nestatornicie”, “nerecunoştinţă”, ”mări furtunoase”  şi “prietenii primejdioase şi amestecate”, precum  şi “împăraţi/domni” excesiv schimbători şi  demoniaci - întru Neprihănirea Întoarcerii (căci, dintru început, AICI A FOST PARADISUL: “pe acest colţ de pămînt, care a fost, cîndva,  paradis”!) la CREANGA DE AUR A ORIGINARITĂŢII  PRADISIACE, în faţa Tronului Veşnicului Împărat al Dreptăţii Luminii  - care este MISTICUL PEŞTE DE AUR/HRISTOS-SOARELE/LUMINA LUMII (“PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului […], CA SĂ  SE ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI””):
“Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de Marenne, într-un loc unde  nasc şi trec VÎRTEJURILE lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde CALAMITĂŢILE STAU  ÎN LUCRURI CA MIEREA ÎN FLORI. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de  CIUMĂ şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit ÎMPĂRAŢILOR, FOAMETEI şi MOLIMELOR  să-şi aducă aici cortegiul. Aici, pe ACEST COLŢ DE PĂMÎNT, CARE A FOST CÎNDVA  PARADIS, nu mai este nimic statornic. Şi DOMNIILE ÎNDEOSEBI SÎNT MAI  SCHIMBĂTOARE DECÎT TOATE” – cf. idem, p. 82 – respectiv: “Binefacerile  domnilor cădeau în ADÎNCUL UNEI MĂRI FURTUNOASE şi nu se aflase încă  PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, CA SĂ  SE ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI” – cf. idem, p. 137.
Drept în mijlocul acestui infern, stă (“fără mândrie”) Întristat ( CONCENTRAT MEDITATIV, întru “PLINIREA” Operei Sale Începute!)  Chipul Magului Sfânt, MITROPOLITUL  DOSOFTEI -  Perpetuu Veghetorul Mag şi Poetul-Orfeu, el însuşi fiind chezaşul Logos-ului-HRISTOS, ca “BINECUVÂNTARE ÎNALTĂ”! - şi, deci, acela care, deja, caută căi spre Nevăzut (înfrângând, întru Veşnică Statornicie, pulberile satanice ale “văzutului”, efemer, spurcat întru aparenţă maxim degradată şi exasperant-nestatornic!) - pregătind Opera Alchimică a Transfigurării (prin Logos Demiurgic) / MAGNUM OPUS / OPUS ALCHEMICUM / ARS MAGNA[1]:“Urcînd scările, de Marenne găsi sus BINECUVÎNTAREA înalt prea sfinţiei  sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţînd braţul drept, FĂRĂ MÎNDRIE. Se simţi deodată cîştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de vegheri, umbrit de camilafca neagră CA DE O ÎNTRISTARE”  –   cf. idem, p. 152.
A.2. - ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ CU LUMEA LUI DUMNEZEU
Faţă de o astfel de lume, atât de mistic potrivită de Dumnezeu, între faldurii “pustiei” şi ai unei istorii apocaliptic-exasperante, Sfântul Poet Dosoftei are un merit cu atât mai mare, dezvăluindu-i ARHEII şi descântându-i (prin LOGOS “DULCE”/”CU MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ”!) negurile SPAŢIULUI DE INIŢIERE ÎNTRU MÂNTUIRE  – şi, mai cu seamă, TREZINDU-I PUTERILE, SPRE VĂDIREA/TRANSFIGURAREA/ REVELAREA, DIN ADÂNCURI, a Peştelui-de-AUR/Dumnezeului ei Specific şi Îndurător, Demiurg al Iubirii şi Milei (pe care istoria pulberoasă a veacului al XVII-lea nu prea le îngăduia…!).
Sfântul Dosoftei a voit să realizeze, pentru Neamul său atât de urgisit de istorie:
I-nu doar o Psaltire Creştin ORTODOXĂ a Valahilor, prin introducerea elementelor neotestamentare, în Psaltirea Davidiană  – ci a voit (şi a reuşit!) chiar mai mult:
II-o autohtonizare a Psaltirii, ca descântec de liniştire a “valurilor pustiei” iniţiatice (care nu mai avea, de mult, nevoie de vreun Dumnezeu al perpetuei “certări” şi al necurmatei “mânii” şi răzbunări celeste)! -  prin modificarea atât a obiectelor evocate în Psaltirea Davidiană (care introduce realităţi şi obiecte specific zonei Palestinei şi unei divinităţi de-a pururi arogante şi violente, fără prea multă discernere!), cât, mai cu seamă, o modificare a mentalităţii şi a moral-spiritualităţii, a întregii atmosfere psaltice – întru descântul de alinare a vremurilor şi “îndulcire”,  specific valahă, a valurilor cosmice ale divinităţii.
…ORFICITATEA (îmblânzitoare de năluciri apocaliptice şi de “fiare istorice”!) a Geniului Dosofteian, cel atât de luminat întru Logos Valah - se vădeşte până şi în cele mai mărunte lucrări ale Duhului său.
De-o pildă: să nu uităm a semnala, aici, un fenomen curios, al psalmilor dosofteieni, din zona mediană a Psaltirii dosofteiene: apar, în debutul unor psalmi, structuri repetitive sau cvasi-repetitive, parţiale sau totale. Psalmii 95 cu 97,  92 cu 96 şi cu 98, psalmii 102 cu 103, psalmii 112 cu 113, psalmii 104 cu 105 şi cu 106:
1 -(la debutul psalmilor 95 cu 97 – pp. 186 şi 190): ”Cântaţ Domnului cu cinste/Cântec nou, ca de mainte”; 
2 -(la debutul psalmilor 92 – p. 181, cu 96 – p.188  şi cu 98 – p. 192): “Domnul STĂTU CRAI în lume,/Că i s-au vestit svânt nume”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Ţărâle să bucurară”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Gloatele să mâniară”;
3 -(la debutul psalmilor 102 cu 103 – pp. 199 şi 202): ”Sufletul meu, zî de bine/Domnului cu tot din tine” şi: ”Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine”;
4 -(la debutul psalmilor 112 cu 113 – pp. 226 şi 231): ”Lăudaţ, cuconi, pre Domnul”/”Lădaţî-l toţ pre Domnul”;
5 -(la debutul psalmilor 104 cu 105 şi cu 106 – pp. 206, 211 şi 215): ”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pe nume/Oamenii tot ce sunteţ pre lume”; ”Rugaţî-vă Domnului,  că-i dulce,/ Că i-i mila din veci, de pre-atunce”; ”Rugaţî-vă cu dulce la Domnul,/Că i-i mila din veci pre tot omul”.
Probabil că Dosoftei prindea, din inspiraţie şi har, câte o formulă-incipit, care i se părea nu doar potrivită/optimă prozodic, ci optimă şi ca atmosferă spirituală şi verbală, orfică (de LOGOS  SPECIFIC!), întru Logos-ul orfic valah - şi o exersa, şi o repeta, pentru ca să se prindă mai bine şi de inimă, dar şi de timpanul celor din biserică. SUNA OPTIM-VALAHICEŞTE!!!
Afirmăm aceasta, pentru că, spre exemplu, psalmul 96 şi psalmul 98 nu au vreo asemănare, din punctul de vedere al specificului acţiunii descrise-exprimate şi nici din cel al semanticii generale (în psalmul 96, ”Ţărâle SĂ BUCURARĂ”, pentru ca, în psalmul 98, DIMPOTRIVĂ: ”Gloatele SĂ MÂNIARĂ”!). E vădit faptul că lui Dosoftei i-a SUNAT ceva bine, şi în suflet, şi la timpan!
Şi, din moment ce repetiţia dominantă a versurilor se face nu la nivel de acţiune/actant, ci la nivelul Imaginii Lui Dumnezeu, să ne oprim, şi noi, la acest aspect – cel imagologic, dar şi creator de atmosferă spirituală, în cadrul specific al Logos-ului Valah.
”Domnul stătu CRAI în ţară /Ţărâle să bucurară” (psalmul 96, p. 188) - şi: “Domnul stătu crai în lume,/Că I s-au vestit svânt nume” (psalmul 92, p. 181) - dar şi: ”Domnul stătu CRAI în ţară/Gloatele să mâniară” (psalmul 98, p. 192). Aşa spune Sfântul Dosoftei, în Psaltirea sa VALAHĂ! Spre deosebire de Psaltirea davidiană, care, la psalmul 96, spune aşa: ”Domnul împărăţeşte, să se bucure pământul şi mulţimea ostroavelor să se veselească” – respectiv, la psalmul 98, unde se rostesc următoarele vorbe: ”Domnul împărăţeşte: să tremure popoarele!”
Credem că se observă, de la o poştă, echilibrul interior (şi semantic, şi atitudinal!), al versurilor dosofteiene: faţă de Dumnezeul VALAH, sentimentele umane sunt mult mai senine, în deplină armonie cu ceea ce ştim noi despre Dumnezeu şi Rai! Când se bucură, valahii nu cutremură nici ostroavele, că nu le au - şi nici pământul, că le trebuieşte la arat şi semănat! Iar când e să li se arate Dumnezeu, acesta nu o face la modul terorist şi terorizant (că îndestul şi chiar “cu asupra de măsură” i-a prigonit şi terorizat istoria!): popoarele nu ”tremură”, deci - ci, fiecare ar vrea să vadă şi să aprecieze, din punctul lui de vedere,  arătarea Lui Dumnezeu, în slava cerului, când este ”din heruvimi să domnească”. Calm, fără panică şi fără teroare!
Ocrotitor, iar nu devastator! Destulă “Zodie a Cancerului”: trebuie să se vestească, de acum, şi Harul Zidirii Luminii Celei din Veci!
Destul i-a chinuit şi căznit (şi cumplit persecutat!) o istorie fără de milă şi fără de cumpăt, pe valahii cei atot şi atoate-îndurători  – după cum va da mărturie şi un om al locului (“un fiu al pământului”, “o fiinţă de zdrenţe” care “privea spăriată, printre pletele pe care i le zbătea vântul dinaintea ochilor, încâlcindu-i-le cu barba zbârlită” – dar păstrând, în jurul său, “FIARA TRANSFIGURĂRII / ÎNVIERII MISTICE”, Câinele/”un fel de lup al foametei”, ca ocultare de tip “mârţoagă crengiană”, a Lupului FENRIR, ca ARC-PUNTE dinspre ISTORIE DERIZORIE spre MÂNTUIREA ÎNTRU GLORIE DUMNEZEIASCĂ: “o droaie de câini slabi – ARCUIŢI şi cu cozile subpuse, UN FEL DE LUPI AI FOAMETEI”) - , din veacul al XVII-lea, invocat magic de către Magul Sadoveanu: “Parcă ştiu cine  ne-au prădat? Zic să fi fost cazaci ori leşi. Alţii socot c-au fost oamenii stăpânirii care împlinesc birul. Acu-i săptămâna, ne-au luat vitele. Şi sculându-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne-au tăiat, prădându-ne. Un sat sărac şi mişel ca al nostru (n.n.: ca şi săracă Ţara Valahă a Modovei, în genere!) nu se poate apăra. (…) Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndârjit cu ce-au putut, ţinându-se după dânşii, cum se ţin câinii. Puţini s-au întors, fără izbândă. Şi-acu, cei care am rămas ne-am mutat în pădure (…) în loc afund (n.n.: LOC AL TRANSFIGURĂRII MISTICE, al MISTERIILOR DACO-VALAHE!), unde avem poieni şi locuri ferite. Acolo strângem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu cine sunteţi. Mie nu aveţi ce-mi lua. Doar viaţa” – cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea  Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 59  -
… – măcar Bunul Dumnezeu să fie, cu adevărat, BUN, ÎNŢELEGĂTOR, MILOS!!!
…Da, aşa a înţeles, precum Magul Sadoveanu -  şi Sfântul Valahilor celor îndelung umiliţi şi greu încercaţi istoric, ÎNTRU INIŢIERE CREŞTINĂ – Sfântul Dosoftei. Aceasta fiind realitatea dată, Sfântul Dosoftei a acţionat în consecinţă – şi… iată ce a rezultat, ÎNTRU  ALEASĂ MINUNE / MINUNARE POETICĂ - totul şi cele toate fiind şi făptuindu-se, întru Bună-Voirea Lui HRISTOS-DUMNEZEU, Orfeul Valahilor / CERESCUL POET-TAUMATURG, ALINĂTOR MILOS ŞI PRICEPUT, AL RĂNILOR ISTORICE ALE VALAHILOR:
- …Şi de ce-ar mai fi terorizaţi oamenii valaho-istoricizaţi, când Dumnezeul lor (prin descântecul psaltic al GENIULUI ORFIC DOSOFTEIAN!) este un ”CRAI”[2]  - evident, nu un ”crai”, în sensul sexual-depreciativ[3], ci în acela magic-fermecător, al basmelor valahilor: un bătrân înţelept, luminat la faţă, şi frumos, şi verde la înfăţişare şi vlagă  -  poate şi duhliu, câteodată! Ce este mai frumos, decât să-l vezi pe Dumnezeul tău, ca şi pe bunicul tău, cel bun şi blajin: un crai din poveştile valahe spuse iarna, la focul vetrei – un crai de cei cu barba lungă şi albă-albă, stând cu coroană pe cap, în mijlocul unor palate (aşa, case mai mari…) - pline de o lumină blândă şi duios-ademenitoare…
(…Fireşte că, prin această înfăţişare luminată, senină şi înţeleaptă, de ”CRAI”, a Lui Dumnezeu din Ceruri  - Mitropolitul Dosoftei îi  sugera, în mod subtil, şi ”UMBREI” Lui Dumnezeu pe Pământ, adică DOMNITORULUI de pe la Iaşi!!! – un model de urmat, de imitat şi de realizat, aici, printre oamenii cei valahi/vlahi/SFINŢI…!).
Hotărât lucru, Sfântul Dosoftei chiar vrea s-o rupă cu atmosfera înnegurată, înnourată şi sinistră, strivitor-mistică, pe care o creează Dumnezeul ebraic.
În cel mai des citat dintre psalmi (psalmul 136, p. 264 – poate singurul psalm dosofteian mai apropiat, cumva, de mentalul ebraic şi  de atmosfera Vechiului Tetament: ”Când coconii tăi de ziduri/VOR ZDROBI-I CA NEŞTE HÂRBURI”…ooo!!! – dar împlinind, în exprimare, ”dulceţi de sonuri”, specifice tot tărâmului vrăjit al valahilor!) - în care Sfântul Dosoftei chiar reuşeşte nişte performanţe lingvistice deosebite (mai ales acel melancolic mai mult ca perfect arhaic, dulce-arhaic, ”şezum”) – se produce o foarte interesantă substituire lexicală şi semantică:
- ”La apa Vavilonului/Jelind de ţara Domnului,/Acolo şezum şi plânsem/La voroavă ce ne strânsăm,/Şi cu inemă amară,/Prin Sion şi pentru ţară, / Aducându-ne aminte,/Plângem cu lacrămi herbinte./Şi BUCINE ferecate/Lăsăm prin sălci aninate…”. Ei! Ia să stăm un strop de vreme, şi să înţelegem ce zice Sfântul nostru Dosoftei.
Cum zicea Psaltirea davidiană? ”1. La râurile Babilonului am şezut şi am plans, când ne-am adus aminte de Sion! 2. În sălcii pe malurile lor, am spânzurat harpele noastre…”
Nu credem a mai fi nevoie să  insistăm asupra verbului substantivizat: ”[a se strânge] LA VOROAVĂ” (a se strânge pentru a vorbi, oamenii meditative, ei înde ei - dar, în primul rând,  UNUL CU ALTUL!). Valahul, cum bine spune Părintele Dumitru Stăniloae, ”nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere” - şi, am adăuga noi, nici nu-şi rupe hainele la piept, precum evreii, ca să demonstreze el, cuiva sau tuturor, cât de mare durere ştie el să trăiască…! ”Statul la voroavă” este o îndeletnicire nu doar paşnică, nu doar cuviincioasă, spiritual-armonică şi non-exagerată/echilibrată - ci şi profund cathartică: ”vorbind, se mai deşartă amarul /fierea din tine” (adică, te mai purifici de negurile şi beznele desznădăjduirii, prin durere – îţi reaşezi, întru Deplina Armonie a Sinelui, cu Sinea Cosmică, straturile răvăşite ale Duhului - şi nu mai ajungi să ”te atârni/agăţi”, cum acelaşi valah zice, înţelegător, cumva, dar cu oarece dispreţ, faţă de slăbiciunea unui sinucigaş! – ci, dimpotrivă, reiei, legic, şi logic, şi înţelepţeşte, înseninat, crugul vieţii tale, până ”ţi se termină aţa”! – adică, ţi se decide FINALUL ROŢII VIEŢII, întru nădejdea Învierii[4]! - de la nivelul Parcelor/Moirelor şi al Lui Dumnezeu, total înfrăţite aceste două feluri de divinităţi dacico-creştine! -  împrumutate, de la noi, şi de greci, şi de romani…!) – spune valahul nostru, pe unde-l întâlneşti, dacă vrei să-l întâlneşti, în satele de la munte, mai cu seamă.
…Dar în ce-şi agaţă harpele? Păi, uite că nu au harpe, ci ”BUCINE”: ”Şi bucine ferecate/Lăsăm prin sălci animate…” – adică, buciume, cavaluri, fluiere şi fluieraşe! Unul ”de fag” (Înălţarea, după Înviere!), altul ”de os” (Cunoaşterea Lumii ESENŢELOR!) şi ultimul – ”de soc” (Copac/Arbust al MAGIEI  ETERNE din Raiul Dumnezeiesco-Zalmoxian!):  ”Iar la cap sã-mi pui /Fluieraş de fag, /Mult zice cu drag; /Fluieraş de os, /Mult zice duios; /Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc! /Vântul, când a bate, Prin ele-a rãzbate…”
Adică, Sfântul Duh va continua să ”circule”, prin ele (”fluiere” sau ”bucine”- EGAL!) şi prin cosmos - şi va desăvârşi lucrarea dumnezeiască a Învierii Veşnice!
Iar “bucinele” vor funcţiona, optim (aşa cum am arătat şi detaliat mai sus[5]!), prin intermediul Copacului/ARBORE AXIAL-COSMIC (de ramurile căruia sunt “aninate”!), ca PUNŢI DE DUH şi DE PACE/ÎMPĂCARE, dinspre sufletele omenirii, spre Cerul Dumnezeirii şi al Mântuirii!
…Iată de ce ”bucine”, iară nu ”harpe”/harfe. Nu că tracii nu ştiau, de la Orfeu, de LIRĂ/HARFĂ – dar tot mai la-ndemână şi mai cunoscut şi mai drag le este valahilor de FLUIERUL lor (spuneţi-i cum i-ţi spune, că valahul tot îşi recunoaşte ”flùiera” lui - şi de aude buciumul, ori cavalul!), în care-şi revarsă SUFLAREA-SUFLET, şi de la care le vine, înapoi, SUPREMA RĂSUFLARE COSMICĂ, aceea a ÎNVIERII!!!
…Valahul s-ar fi uitat ponciş şi ar fi dat din umeri (”Deh! Zi-le cărturari, şi lasă-i în plata Sfântului!”), nerecunoscându-se în Duhul Vorbei/Logos-ului din Sfântul Altar, dacă Mitropolitul lui, Dosoftei, ar fi rostit, în stihuri, aşa, numai vorbe dintr-astea:”1-Lăudaţ numele Domnului, lăudaţi-l, slugile Domnului! Care staţi în casa Domnului, în curţile casei Domnului nostru!” (psalmul 134, Aliluia, din Psaltirea davidiană, p. 627). Vocabula  ”slugă” nu era destul de expresivă, pentru veacul al XVII-lea, în care şerbia era, de-acum, starea cvasi-generalizată, a ţăranilor, era ”la putere”! – iar starea de ”slugă” nu era echivalentă, în limbajul valahilor de rând/necărturari (din veacul al XVII-lea  - pentru că trecuseră demult veacurile eroice, ale voievozilor ştefaniazi, când era o cinste şi mărire să-ţi slujeşti Domnul!!!) - cu aceea din realitatea antic-ebraică (sluga era, în antichitatea ebraică, echivalentul robului: cel cu credinţă şi cu supunere oarbă, faţă de Stăpân!)
La casa boierului, veneau, pentru a ”dvori” (a sluji, a îndeplini servicii de umilinţă), şerbii (şi numai ei ştiau ce vibra înăbuşit aerul din jurul gurii lor, când se întrecea măsura şi se isca, din serviciu fizic - izvor de  umilinţă şi obidă…!). Şi, atunci, Mitropolitul rosteşte vorbele astfel, încât să le înţeleagă şi valahul cel cu căciulă miţoasă: ”Lăudaţ a Domnului svânt nume,/ ŞERBII lui Dumnezău toţ din lume, /Carii dvoriţ în casă la Domnul,/ În curţâle lui svinte, tot omul” (Catisma 19.  Aliluia, Psalmul 134. Lăudaţ numele Domnului, lăudaţ, slugi, pe Domnul, p. 259)”. La fel şi în psalmul dosofteian 133 (Iată acum binecuvântaţi – p. 258): ”Şi să-l cuvântaţ bine-n tot omul,/ŞERBII toţ ce slujiţ pregiur la Domnul,/Carii dvoriţ la Domnul în casă,/În curţâle de matasă” (n.n.: şerbii boiereşti, când auzeau de ”curţâle DE MATASĂ”, în mod sigur îşi dădeau coate,  cu bucurie - pentru că, în curţile ”de matasă”  ale Stăpânului Celui Mare, dacă-s ”de matasă”, apoi nu pot fi, pe-acolo,  butuci, de pus picioarele în ei! - şi, atunci, e bine să to-o-ot stai, ”pregiur la Domnul în casă” – în casa unui astfel de bun şi… ”mătăsos” Stăpân!)
Iată că Dosoftei nu doar aduce verbe şi substantive, din rostirea curentă, a valahului de  rând, care, smerit, stă în naosul bisericii – dar îi ştie valahului şi mentalitatea:
a. dacă el, valahul, MAI  ESTE  răzeş, adică, un fel de cavaler şi stăpân (din ce în ce mai rar şi mai prigonit, de către marii boieri!), va scutura, semeţ, din cap, când va auzi cuvântul ”şerb”: ”Ei! Vezi, săracii, au ajuns, toţi, pe acolo, şerbi! – dar nu-i bai, că, ACOLO-DINCOLO,  se va purta bine, El cu ei!” – iar
b. dacă  erau, mai lângă uşa bisericii, cu căciula în mână, şerbii boierului, aceştia se strângeau într-înşii, şi îşi ziceau, cu nădejde, unul altuia, că bun stăpân vor avea, pe lumea cealaltă, la care Stăpân-Boier Mare vor ”dvori” cu drag, nu ca acuma! – pentru că, ”ian ascultă tu, cum este El, Stăpânul, mai mare decât toţi stăpânii! - şi auzi cum se va purta cu noi, şi auzi numai cum ne va răsplăti supunerea…”: ”CU DREPTATE ŞI CU MÂNGĂIERE… DE MATASĂ” – ”ce zici, hei?!” – ”şi nu va îngădui, Acela, să fim noi tot ponosluiţi şi tot ocărâţi” (…cu tărie credem că şi noi, cei din ”democraţiile libere” de azi, i-am da oarece dreptate, bietului şerb, de ieri…!): ”Domnul nostru-n toţ domnii mai tare./ (…) Că pre dereptate ţ-giudeci ţara,/De-i rădici ponoslul[6] şi ocara./Şi şerbilor tăi cu mângâiere/Le-asculţ ruga la greu şi durere”.
…Şi pentru că tot suntem la capitolul socialo-lingvistico-religios (toate trei palierele, deopotrivă de importante!), să tragem cu ochiul  şi la psalmul 4 (Psalmul lui David, 4. În sfârşit în cântări. Când te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeule – p. 17): ”Te-ndură şi miluieşte /Pre MIŞEL ce te doreşte/ Şi mi-ascultă MIŞEA rugă, /Ce ţî-s adevară slugă”. Sfântul Dosoftei cunoaşte şi înţelege, de minune, (dar, mai cu seamă, aplică uimitor de subtil), atitudinea Lui Hristos-Mântuitorul Lumii, faţă de cel bogat , despre care zice că ”mai curând va trece cămila, prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia cerului”! - şi cea faţă de ”mişei/săraci, despre care afirmă că ”a lor va fi împărăţia cerului”. Da, fără carte, dar cu sufletul luminat de curăţenie, şi de cinste, şi de credincioşie, şi de bună-credinţă!
Să admirăm atitudinea mitropolitului, care află două categorii de ”mişelie/sărăcie”, întru aceeaşi scară de rugăciune (PUNÂNDU-LE  SĂ SE SUSŢINĂ UNA PE CEALALTĂ!):
1 ”MIŞELIA/sărăcia” fizică, a celui cu punga uscată de mizerie, dar şi
2 ”mişelia/sărăcia” întru Duh, a celui care simte că nu poate să scoată, dintre băierele sufletului, decât ”MIŞEA rugă”!
Isteţimea lui Dosoftei (ca să nu zicem, şi acum, ”genialitatea”!) este cu totul deosebită. Prin acest mod de a formula o situaţie cu semnificaţie dublă (una socială, cealaltă pur spirituală - dar, ambele, învelite de acelaşi cuvânt!) va obţine o reacţie cu totul minunată, de la ”mişeii” şi cerşetorii aflaţi la rugăciune, în biserică:
1 pe de o parte, Dumnezeu va şti ce-i lipseşte şi-i va împlini: din moment ce se îndură de lipsurile celui ”mişel” fizic, dar smerit, se va îndura şi de cel cu lipsuri spirituale (slăbit cumplit, ”mişelit” întru puterea sa de a construi SFÂNTA SCARĂ, spre Dumnezeu, a RUGĂCIUNII DESĂVÂRŞITE!), dar conştient de ele şi frânt în genunchi - şi, mai mult decât orice, aflat ÎN RUGĂCIUNE, PENTRU SEMENUL SĂU - cel neluminat şi tare  nevoiaş, întru toate!
2 Pe de altă parte, cerşetorul/”mişelul”, cel aflat pe ultima treaptă a exasperării întru mizerie, acum simţind, însă, că, lângă umărul său, slăbit  de  mizeriile trupului, vine să stea, ca “sprijoană”, umărul câtumai mitropolitului, CA SEAMĂN  ÎNTRU MIŞELIE/SĂRĂCIE! - şi auzindu-i ruga acestuia, nu pentru sine, ci pentru fratele său, întru ”mişelie” (ambiguitatea semantică a izvoarelor deosebite ale ”mişeliei” ESTE PERFECTĂ!), iar ruga mitropolitului este una plină de nădăjduire!  – …apoi, capătă, şi el, un curaj grozav de tare al sufletului - pe care, fără această situaţie de comuniune realizată de mitropolit, nu l-ar fi aflat,  nicicând şi cu niciun chip! Se gândeşte şi chiar simte că tot se va afla o cale spre lumină şi scăpare, şi pentru el, săltând peste deznădăjduire: dacă-l are şi pe mitropolit, lângă el - tot va ieşi el, cumva, la lumină, precum Iona al lui Sorescu!
3 La fel stau lucrurile şi-n psalmul 118, unde ”mişelele cuvinte” (”Strigat-am spre tine, Doamne svinte,/Şi să mi-auz mişele cuvinte”) exprimă aceeaşi luciditate a Sfântului Dosoftei, privind nivelul spiritual prea sărac, la care s-au înălţat/se înalţă nu doar cuvintele sale, ci înseşi cuvintele /Logos-ului Valah - şi-l roagă pe Dumnezeu să-i ridice, prin puterea sa minunat-demiurgică, acest scăzut nivel spiritual de Logos întru Neam, până la ceruri (precum  stă ”legea-n tărie”/Înaltul Cerului, aşa să stea şi Logos-ul Orfic şi Logos-ul Nomotic Valah)! Acum, totul devine clar: Sfântul Dosoftei se roagă, de fapt, pentru ca Logos-ul Poetiic al Psaltirii Valahilor să fie înălţat, întru Duh, pentru ca Neamul Valah să se poată ruga, pentru putertea de transfigurare a RUGĂCIUNII SALE!
Folosind substantivul / [ca locuţiune adverbială modernă], întors din starea de adjectivizare (cf. “adevară slugă” - “adevăratul” provine din Unic-Adevărul!), ”adevară”/”[întru] ADEVARĂ” - SFÂNTUL DOSOFTEI, ALTRUISTUL ŞI PATRIOTUL SFÂNT DOSOFTEI sugerează că aceste rugăciuni de înălţare a Duhului de Cuvânt nu sunt doar pentru sine, ci, PRIN SINE (cel care face EFORTUL  ORFIC AL PSALTIRII ÎN VERSURI!), şi pentru ”ŢARĂ”/NEAMUL VALAH – către LUMINA/REVELAŢIA/”VARA” Lui Dumnezeu: ”Că-ţ voi cerca, Doamne,-ntr-ADEVARĂ/Obiceiele de S-OR ŞTI-N ŢARĂ” – cf. psalmul dosofteian 118, p. 244.
Să se vadă, o dată pentru totdeauna, că multvorbita solidaritate creştină este nu e doar  un cuvânt, ci o putere de DUH, care face posibilă revelaţia şi, deci, orice  minune dumnezeiască! – dar şi că ACEASTĂ PUTERE DE DUH ORFIC ÎNCEPE, DINTÂI, ÎN NEAMUL VALAH!
…De subliniat, cu pregnanţă, şi noua mare inovaţie morfologică dosofteiană  (de fapt, DESCOPERIRE  DE POTENŢIAL al Logos-ului Valah!), uimitor de sugestivă, după aceea din psalmul 103 (aceea, când cu atât de profund şi dulce-melancolicul mai mult ca perfect ”şezum”!):
 ”ţî-s ADEVARĂ slugă”, ”(n.n.: obiceiurile) îţ voi cerca, Doamne,-ntr-adevară” etc. Se sugerează, prin această formă/formulă lingvistică  inspirată, ”STAREA DE VARĂ” a ADEVĂRULUI-HRISTOS: atunci când îl slujeşti pe Hristos-Dumnezeul Lumii, pe HRISTOS-Calea, ADEVĂRUL şi Viaţa - simţi că a venit/vine, spre tine, TOATĂ Lumina Lumii, TOATĂ căldura binefăcătoare, cu tot cu Izvorul lor Minunat de ÎNVIERE!!!
…Despre aceeaşi “slăbiciune” ambiguă şi, drept consecinţă, extrem de fertilă şi bogată, spiritual-semantic, este vorba şi în sintagma ”MIŞELIA  MÂINILOR / MÂNULOR” (psalmul 142, p. 273: Psalomul lui David, cându-l goniia hiiu-său Avesalom, 142. Doamne, auzi rugăciunea mea): ”Ţ-am cugetat a ta bunătate/Rădicându-m MÂNULE MIŞELE/Cătră tine, să-m ierţ de greşele” (mâinile tremurătoare de slăbiciune fizică, sau/şi de conştiinţa slăbiciunii moral-spirituale, interioare, slăbiciune care nu doar sărăceşte agoniselile trupului, dar care va micşora puterea de ajungere, A ÎNĂLŢĂRII RUGII, către Dumnezeu! - şi soluţia ”dez-mişelirii”/îmbogăţirii/ridicării/înălţării mâinilor demiurgice/autodemiurgice, cu forţă întru Duh! - nu poate veni decât de sus în jos, de la Dumnezeu-Izvor Nesecat de Duh,  către omul care a epuizat toate resursele sale terestre, de a-şi agonisi şi spori şansele mântuirii, întru Duhul său Strălucit, către Sinea sa Cosmică!).
Dar acest psalm este, cumva, prea cărturăresc… şi, totuşi, auzind oamenii din biserică, dinspre cel din altar, că se declară, prin mâinile sale,  ”mişel” -  se simt, aproape pe nesimţite şi pe negândite, fraţi cu el şi fraţi între ei!
Aceasta este puterea Ortodoxiei şi a Cuvântului rostit la vreme, între şi pentru oameni şi cu toată avuţia ori ”mişelia” Duhului, la vedere, întru frăţietate şi mărturisire/comuniune de Duh/ecclesia[7] - dar şi adevărata oikumene (he oikumene ghe înseamnă ”întregul pământ locuit de umanitate” sau ”întreaga umanitate”!), iar nu pan-erezia zilelor noastre!
…Iată, acum, cum sună psalmul 103, în Psaltirea pe versete davidiene:
” PSALMUL 103 Al lui David. 
1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. 
2. Tu te îmbraci cu lumina ca şi cu o hainătu întinzi cerul ca un cort; 
3. Tu din ape faci vânturile lăcaşurile cele de sus; norii sunt căruţa ta şi te porţi pe aripile vânturilor; 
4. Tu faci vânturile trimişii tăi şi flăcările focului sunt slugile tale;
5. Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui şi nu se va povârni în veacul veacului.
6. Cu adâncul ca şi cu un vestmânt l-ai îmbrăcat  şi apele acopereau înălţimile lui.
7. La porunca Ta ele au fugit, de glasul tunetului Tău repede au curs.
8. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
9. Hotar ai pus apelor, peste care nu vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.
10. Tu ai trimis izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;
11. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
12. Peste acestea locuiesc păsările cerului; dinramuri răsună glasurile lor.
13. Tu adăpi munţii din înălţimile Tale, din rodul lucrurilor Tale se satură pământul.
14. Tu faci să răsară iarbă pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţa omului: tu scoţi hrana din pământ;
15. Pâinea, care întăreşte inima omului; untdelemnul, care-i luminează faţa şi vinul care veseleşte inima omului;
16. Sătura-se-vorcopacii dumbrăvii şi cedrii Libanului cei sădiţi de mâna ta;
17.Într-înşii păsărelele îşi fac cuiburi, chiparoşii sunt locuinţa cocostârcului;
18. Munţii cei înalţi sunt adăpost căprioarelor şi stâncile scorburoase adăpostesc  scăpare fiinţele fricoase;
19. Făcut-ai luna ca să arate timpul - şi soarele care-şi cunoaşte apusul său.
20. Tu presari întunericul şi s-a făcut noapte, în care mişună toate fiarele pădurii;
21. Leii mugesc după pradă şi-şi cer mâncare de la Dumnezeu.
22. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se ascund.
23. Atunci iese omul la lucrul său şi la munca sa până seara.
24. Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.
25. Iată, marea aceasta esteîntinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare nenumărate, vietăţi mici şi mari.
26. Pe dânsa plutesc corăbiile; acolo-i balaurul, ce l-ai făcut să se joace într-însa.
27. Toate de la Tine aşteaptă, să le dai lor hrană la bună vreme.
28. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
29. Iar de-ţi întorci Tu faţa, se ofilesc; de le iei duhul , mor şi-n ţărână se prefac.
30. De priveşti pământul, el se cutremură; de te-atingi de munţi, ei fumegă.
31. Când trimiţi tu însă Duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi înnoieştifaţa pământului.
32. Fie Domnul în veci slăvit ! Veselească-se Domnul de lucrurile Sale!
33. Toată viaţa mea  Domnului  voi cânta în, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi.
34. Plăcută să-i fie Lui căutarea mea, şi eu mă voi veseli de Domnul.
35. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Aliluia”.
… Şi iată cum sună, acelaşi ”psalm al lui David, 103. Despre facerea lumii. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeul meu” (p. 202) - la Sfântul Dosoftei (acest psalm 103 îl considerăm a fi cel mai cosmicizat, în manieră eminesciană, ”avant-la-lettre”! - dintre psalmii dosofteieni):”Psalomul lui David, 103: Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine,/Şi-i zî, Doamne, să trăiască/Mărirea ta şi să crească./Să te-mbraci cu mărturie,/Cu frâmseţe şi tărie,/Că tu te-nveşti cu lumină,/Ca soarele-n zî senină./Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul,/De l-ai înfrâmşat cu totul,/Şi i-ai pus deasupra ape,/Din tinsori să nu să scape./Núorii ţ-ai pusu-ţ scară,/Când vei să pogori în ţară./Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul,/Şi ca gândul mărg de tare/Îngerii tăi cei călare,/Şi pedestrimea ca focul/Merge strălucind cu totul./Tu-ntemeiez cu cuvântul/De stă nemutat pământul./Tu i-ai datu-i de mainte/Prăpastea de-mbrăcăminte,/Şi stă gata să te-asculte,/Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă./Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă./Şi le-ai dat vinul să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare./Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló vrabii ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte./Din tunerec feceş noapte,/De ies gadinile toate./Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască/De la Domnul să-i hrănească,/Pănă când răsare soare,/De mărg cineş la-nchisoare./Şi omul, fără de greaţă,/Iese-n treabă demineaţă,/De lucrează pănă-n sară,/Zî de iarnă şi de vară./Pentr-aceea, Doamne svinte,/Să fii mărit de mainte,/De lucruri ce-ai făcut mare,/Cu sfat bun, cu aşezare!/Pământul îi plin de fapte/Ce-ai făcut cu bunătate./Şi marea, câtu-i de lată,
Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă./Când le iei duhul, s-or stânge/Şi la ţărna lor s-or strânge./Duhul tău când li-i trimite,/Să vor zidi ca mainte,/Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,/Vei înnoi tot pământul./Şi să-ţ fie, Doamne svinte,/Slava-n veci, ca şi mainte!/Dumnezău gând bun va pune/De lucruri ce-au făcut bune./Că  de svânta ta căutare/Pământul tremură tare,/Şi din munte merge pară,/Când pogori să vez în ţară./Şi ţ-voi cânta, Doamne,-n viaţă,/În custul mieu, cu dulceaţă,/Cânta-ţ-voi,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ voi cânta fără greaţă./Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.
…În primul rând, psalmul dosofteian este mult mai lung şi îndelung expresiv, decât cel davidian: ”Expresivitatea, înainte de toate!” – este deviza Sfântului Dosoftei.
Credem a nu fi prea greu de reperat elementele care fac, din acest text dosofteian, un exemplu optim, în legătură cu modul cum Sfântul Dosoftei autohtonizează, întru valahism, conţinutul Psaltirii sale - şi creează o metafizică valahă, totdeodată! Să vedem şi să medităm:
A Pentru că, în Valahime, nu se cunosc furtunile deşertului, deci vânturile nu-şi arată faţa lor cataclismică, decât arar – Sfântul Paznic al Logos-ului Valah înlocuieşte imaginea ”vânturilor din lăcaşurile cele de sus” , precum şi mistica ” flăcării focului”, cu ceea ce valahii aveau şi vedeau, admirând, ca pe minuni de frumuseţe şi eleganţă a Creaţei: ”CAII” !  ”Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul”(VÂNT şi CUVÂNT-LOGOS, uniţi întru HIEROGAMIE/SFÂNTĂ NUNTIRE!)  – adică, precum Pegas-ul Orfic, zboară spre locăşul Inspiraţiei Divine a Logos-ului Valah – CERUL-CU-DUMNEZEU-CUVÂNTUL-DEMIURGIC!
Cerul SUBLIMULUI/SUPREMULUI  POET – DUMNEZEU-DEMIURGUL.
CALUL este animalul psihopomp şi simbol (dar şi ARHEU!) al Transfigurării/Transcenderii omului-de-trup, în Duh Inspirat şi Înălţat.
B Atunci când ajunge la Ziua Creaţiei Apei – Sfântul Dosoftei, al Valahilor care au, drept Ţară/Patrie şi Grădină, un adevărat DANS/HORĂ A/L APELOR – insistă, cu o plăcere nedisimulată, asupra manifestărilor diverse, intense şi demiurgice, şi punitive, ale APEI (care, deşi este soră cu Cerul, pentru că rezultă din acelaşi CILINDRU ÎNALT, secţionat, pe verticală, la mijloc, în Ziua a Doua a Creaţiei: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” – cf. Facerea, Întâia carte a lui Moise, cap.I, vs. 6)  – se supune Surorii Gemene de SUS!): ”Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte.”
De observat că acest sacru element al rodirii / fertilităţii nu poate fi înspăimântător, pentru cel care îl cunoaşte şi-l stăpâneşte şi-l foloseşte, nici măcar în ipostazele sale aggressive şi amplificat sonore: ”Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată”. Vocea ”detunată” a torentelor se înspăimântă (şi, totuşi, continuă să-l imite, cu asiduitate conştiincioasă, pe El, Izvorul “DETUNĂRII” şi FULGERĂRII DIVINE!), straşnic se înspăimântă APA, de Glasul Suprem al Logos-ului, de Vocea, infinit mai puternică, a Creatorului ei/APEI – Dumnezeu-Cuvântul-Poruncă Nomotică! ”A merge detunată” este SEMNUL FORŢEI SACRE - adică, APA, fiind jumătatea de jos a CERULUi - este SORĂ cu Dumnezeu! Soră-soră, dar îl ascultă, şi-şi modelează, proteic, comportamentul şi înfăţişarea, după poruncile Domnului şi după imaginaţia debordantă a Sfântului Dosoftei, care creează, aici, o adevărată rapsodie a apelor, sub formele/întruchipările ei cele mai diverse: de la
I Apa potopitoare (şi, în acelaşi timp, ablutivă!) , care face concurenţă, întru înălţare, ”munţilor/dealurilor” (”Şi munţâi, şi dealuri nalte”) – iar în întindere ”luncilor/şesurilor” (”Va fugi din deal la luncă(…)S-or ivi, şi şesuri late”) - dar, mereu, ”între hotarele” ECHILIBRULUI şi ARMONIEI COSMICE DUMNEZEIEŞTI! – apa cea proteică, precum Păsări-Lăţi-Lungilă, este şi rămâne, veşnic, precum întrega Creaţie, sub Porunca-Logos/Rânduială a Demiurgului; apoi
II apa însăşi devine expresia HOTARULUI-STYX – a dedublării fiinţiale, dar şi a dedublării cunoaşterii (cunoaştere a lumii spiritual-CUVÂNT DEMIURGIC, lume invizibilă/atotcuprinzătoare, dar atotputernică şi optim-dinamică! - şi cunoaştere a lumii terestre, material-vizibile, a ”locului” – care, şi el, este predestinate/poruncit, vizibil prin efecte, invizibil prin lucrarea ascunsă/tainică, întru Demiurgia ŢESĂTURII Cosmice Dumnezeieşti-Valahe – ”URZIREA”: ” Pre locul ce sunt urzâte” - şi menirea lor este să păstreze şi, totodată, să modifice, la infinit, formele, întru Cercul Creaţiei Divine:” Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul”; şi
III APA adâncă a reflectării Cunoaşterii Nemărginirii Profunzimilor Dumnezeieşti: ” tăuri” – dar şi
IV APA CURGERII TIMPULUI, printre stavilelele şi provocările munţilor: ”cură printre munţ răuri” – dar este şi
V APA ”ADĂPĂRII”/AGAPEI (Eros-ul AGAPÉ-ul  împărtăşirii Lui Dumnezeu-HRISTOS şi întru Dumnezeu-HRISTOS/ÎNVIEREA, a întregii omeniri terestre, prin  îngerii-”adăparea colunilor” (simboluri ale Sfântului Duh); APA, ca transpunere a Eros-ului Hristic (EROS AGAPÉ), este APA ECCLESIEI / ADUNĂRII întru DUMNEZEU ”(G)HOARBA”/SFATUL ÎNGERILOR / PĂSĂRI,  CU OAMENII CEI CĂZUŢI [DEVENIŢI-FIARE] (cu efecte, cum am mai afirmat, mai sus, taumaturgico-cathartice!): ” ”De să toate heri adapă/(…) Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă”. Şi, în fine, conform preceptelor spirituale ale daco-valahilor:
VI APA ORFICĂ, şi, deci, FERTIL-ÎNVIETOARE/REARMONIZATOARE: ” La părău ce vin să soarbă (n.n.: păsările-îngeri!),/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.
Îngerii-Păsări vin la Izvorul FIINŢĂRII LUMII, vin/se revelează din mistica lor celestă, din toiul nevederii lor  profunde (”gauri”), vin din jurul Lui HRISTOS-PIATRA-CHEIA DE BOLTĂ (”De prin pietri, de prin gauri”) – pentru a elibera-slobozi ORFISMUL-LOGOS DIVIN în formă celestă/CÂNTEC, dar şi în forma perceptibilă a ”glasului” Îndemnului-Chemării Lui Dumnezeu: ”Slobod cântece şi glasuri”. Consecinţa percepţiei, de către Neamul Valah, a legilor lui Orfeu-HRISTOS – este HIEROFANIA ROUREI, urmată de ”puhoiul /potopul cel bun”, care inundă cu Lumină Duhul Valah - ÎNVIEREA ÎNTRU FERTILITATE: ”Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.
VII Mai există, în psalmul dosofteian, şi o a şaptea întruchipare funcţional-demiurgică şi estetic-mitologică a APEI: ” Şi marea, câtu-i de lată,/Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă.” APA-GENUNE a Cunoaşterii celor înduhovniciţi întru Hristos-Învierea.
APA-LUCIU al OGLINZII, deci, hotar-Styx, între lumi. APA-TEMELIA Lumii, precum este orice DEMIURG! De aceea, Hristos este sub semnul zodiacal al Misterului ACVATIC/al Tainei Eterne a Creaţiei: PEŞTELE!!!”Chitul” este Rădăcina Lumii (”rădăcină” agonică/de joc/gioc, în ambele sensuri: sensul de joc şi rostul profund, thanatic şi, totdeodată, pentru valahi, Învietor/întru ”gioc şi goană”[8]/transfigurare intens dinamică şi fertilă, întru MISTERELE SACRE (joc erotic+împreunare, întru înmulţirea minunată a Tainelor Rădăcinii Lumii!): de aceea, imaginea ”CHITULUI” este asimilată, în stihul dosofteian, cu imaginea ”MÂINII DEMIURGICE/SVÂNTA MÂNĂ” şi cu idea de POROS-PLINĂTATE/DEPLINĂTATE a Creaţiei COSMICO-ARMONICE - ”cu bişug [belşug] şi cu dulceaţă”!
…PĂMÂNTUL este asimilat (spre deosebire de viziunea imperialist- acaparatoare ebraică, a pământului-ca-proprietate a ”poporului ales”!) - ”FOALELOR” / pântecelui. Este expresia cea mai clară a materiei, înjosite întru Labirint!
Când vine vorba de ”pâinea vieţii” şi de ”vinul veseliei” (dublat de uleiul : ”oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască[9]” – ULEIUL este simbol hermetic, al legăturilor şi al păstrării punţilor-liant între/dintre  lumi, totodată, al crisalidei-lunecare în puterile regeneratoare ale Visului Sacru, în care te retragi, pentru a-ţi pregăti FORŢELE TRANSFIGURĂRII, şi din care îţi extragi ”masca” de conservare/”îmbălsămare”, sub care-ţi ocroteşti tainele de Duh Învietor!)- sacra PÂINE, pe care Hristos a frânt-o, întru împărtăşirea noastră, din trupul său,  şi sacrul VIN, care ne produce ”veselie”, pentru că este împărtăşirea cu însuşi Sângele/Duhul HRISTIC!) – Sfântul Dosoftei insistă nu doar estetico-expresiv, ci şi întru mistica valahă: ” Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă”. Adică, omul, dacă se luminează întru Hristos, produce Pâinea-ca-Izvor-al-Focului/HRISTOS! Sudoarea este expresia  transfigurării, prin efort spiritual, a Trupului în DUH! ”A mânca la răcoare” (după ”sudoarea” muncii de transfigurare!) semnifică îmbinarea ”demiurgiei divine-FOC”, cu raţiunea lucidă a făuririi formelor perceptibile şi, cum este şi firesc, într-o re-demiurgie de lume care abia se pregăteşte de Zborul Înapoi! – a Lumii (încă) PROTEICE. Valahul Creştin-Ortodox ştie, deci, să agonisească, prin credinţă, smerenie şi rugă, din pământul înjosirii, ROADELE-PÂINEA ÎNVIERII/ÎNĂLŢĂRII!
…Care este concluzia ”CUSTULUI” / VIEŢII/VIEŢUIRII omeneşti, în genere, şi valahe, în special? ”Şi ţ-voi CÂNTA, Doamne,-n viaţă,/În CUSTUL mieu, cu dulceaţă,/CÂNTA-ţ-VOI,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ VOI CÂNTA fără greaţă”.
ARMONIA-”Dulceaţă” şi, înainte de toate, ”CÂNTEC”/Orficitate Majoră!!! În numai şase versuri, cuvântul ”CÂNTEC” apare de nu mai puţin de TREI ORI! Şi se sugerează că acesta, CÂNTECUL, este şi exerciţiul vieţii, şi finalitatea vieţii creştine (creştinismul şi buddhismul fiind religiile care caută, cel mai intens, ARMONIA, ca sens al Fiinţei şi Cosmosului!): ”ţ-voi cânta”, ”cânta-ţ-voi” şi ”îţ voi cânta”. Toate sunt forme de viitor!  -  deci avem de-a face cu ESENŢA  NOULUI  LEGĂMÂNT, care, fireşte, la valahi, nu poate fi decât Echilibrul Armonic, întru Veşnica ÎNVIERE!!!
Şi care vor fi consecinţele, pentru valahul creştin? ”Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.
Adică, OPERA DE EXORCIZARE,  cu efecte apotropaice/taumaturgice: atât ”pizmaşii” (ucigaşii de IUBIRE!), cât şi ”cei fără de lege / nelegiuiţii” (cei situaţi, deci, pe poziţii ANTI-LOGOS DIVIN!) sunt la fel de vinovaţi, în faţa Creatorului Armoniei Cosmice! Pentru că Legea Cosmosului nu poate fi decât ARMONIA! Iar cine nu înţelege aceasta, să facă bine să iasă din PLANUL DIVIN: ”să nu lase urmă” şi ”să fie şters din turmă”.
O teologie atât de intens şi dinamic-expresivă, încât, chiar dacă norodul din biserică nu înţelegea semnificaţiile metafizice - nu putea, în schimb, să uite imaginile vii, ale Lumii Psaltice Dosofteiene, create prin CUVÂNTUL-DEMIURG!) -  care Lume Psaltică/Logos Poetic, minune! – se identifica şi cu mentalul lor, şi cu graiul/vocabularul lor!
…Curat minune, cu acest Mitropolit ONOMATURG, Mitropolit  al Logos-ului Poetico-Armonic – căci el, Dosoftei, cel dintâi,  a extras, conştient şi euharistic, ARMONIA-POEZIA, din limba conservată ”popularo-folcloric” (!!!) a norodului/Neamului Valah - LOGOS-UL ŞI NOIMA ŞI ROSTUL TRĂIRII VALAHE  - pe care l-a închinat, apoi,  cu infinită smerenie, spre transfigurare metafizic-creştină,
PSALTIREA DOSOFTEIANĂ: ÎNTRE TRADUCERE, COMENTARIU ŞI RE-CREARE A  PSALTIRII  DAVIDIANO-VETEROTESTAMENTARE
Aparent, în Psaltirea dosofteiană avem de-a face cu prorocirea unei apocatastaze, în care sunt angajate (ca în orice viziune maniheistă, care se respectă!), două forţe spirituale antinomice:
1 ”cei buni şi drepţi”, care sunt creştinii (de fat, CREŞTINII ORTODOCŞI!) - şi care au parte, datorită bunei lor situări spirituale, de: 
A ”la inemă mângâiere” (cf. psalmul dosofteian  93, p. 185),
B ”veselirea sufletului” (cf. ibidem),
C ”grai/grăire cu blândeţe” (cf. psalmul dosofteian 94, p. 186),
D ”colaci grămadă”/PÂINEA VIEŢII ŞI A ÎNVIERII VEŞNICE (cf. psalmul dosofteian  95, p. 187),
E ”cinste şi voie bună” (cf. ibidem),
F ”bucurie în dumbravă”/în Grădina  Rai (cf. ibidem),
G ”fericire cu teamă de Dumnezeu” (n.n.: numai cel ce trăieşte întru respectul faţă de Legile/ Nomotismul  Cosmos-ului / Echilibrului Cosmic poate avea parte de bucuria cea veşnică şi neîntreruptă/netulburată!: ”ferice de omul ce n-a merge/În sfatul celor fără de lege” – psalmul dosofteian  1, p. 13),
H ”plată bună de la Dumnezeu” (cf. psalmul dosofteian 2, p. 14), ”povaţa-Dumnezeu” – cf. psalmul dosofteian 3, p. 16),
I ”miluire dumnezeiască”, pentru că sunt conştienţi de slăbiciunile proprii spirituale, şi dornici de îmbogăţire spirituală, întru Centrul Cosmico-Nomotic-DUMNEZEU LOGOS-UL CREAŢIEI (”mişelul ce te doreşte” – cf. psalmul 4, p. 17)  etc. –
…într-un cuvânt, cei buni şi drepţi” au parte de Victoria Duhului Creştin al Luminii/Iubirii : ”CREŞTINĂTATEA SĂ SE PROSLĂVEASCĂ” (cf. psalmul dosofteian 52, p. 103).
2 ceilalţi, care nu acceptă Nomos-ul Iubirii, Milostivirii, Dreptăţii-ca-Lumină/Desfătare – sunt numiţi ”păgâni” (la Sfântul Dosoftei, noi opinăm că este vorba de starea de impotenţă sau/şi de încăpăţânare întru orbirea spirituală: şi, în acest caz, ”păgânii” este denumirea nu doar pentru turci, ci pentru toţi cei care nu vor să-l recepţioneze pe HRISTOS-LUMINA LUMII şi CALEA/CĂLĂUZA LUMII! - şi, atunci, cercul se lărgeşte serios, în ce priveşte războinicii angajaţi în apocatastază: pot fi incluşi, aici, chiar şi creştini romano-catolici, de felul polonezilor, care au jefuit moaştele Sfântului Ioan cel Nou, de la Iaşi! - şi pot fi incluşi chiar şi creştin-ortodocşi, de soiul lui Constantin Cantemir, cel care rău le-a  dorit şi le-a făcut tuturor celor luminaţi întru Duh, din Valahimea Moldovei – noroc că a avut compensaţie, pe lumea cealaltă, pe Duhul feciorului său-DIMITRIE Cantemir, mult mai drept în comportament şi incomparabil mai luminat decât tatăl-Cantemir CONSTANTIN!) – vor avea parte doar de:
A ”scârbă/greaţă” (n.n.: stare care sugerează, aici, NEMULŢUMIREA/NEÎMPĂCAREA  DUHULUI – dar ea poate fi a ”păgânilor”: ”scârbă lungă” – cf. psalmul 92, p. 178 – dar şi a celui drept, dar nemulţumit întru Duh, de greşitele făptuiri ale semenilor nesăbuiţi, care creează, pentru ţară, ”iadul” – care va funcţiona, temporar, spre experimentare  spirituală şi îndemn la acţiune altruist-patriotică, şi pentru ”cei drepţi”, dar care, accidental/incidental, îşi mai ”strâmbă piciorul”, sau nu sunt suficient de intensivi, în lucrarea de exorcizare a răului din ţară: ”Şi cu inemă amară/M-ar sorbi iadul din ţară./Ce când văz că mi se strâmbă/Piciorul, să-m facă scârbă” – cf. psalmul dosofteian 93, p. 184),
B de ”viclenire”/trădare, ca parte a comportamentului/karmei lor deficitar/e, prin care se cantonează în zona ”iad” şi ”pierzaniei/uitării”, ca scoatere afară a lor, din Planul Divin al Fiinţării şi Făptuirii Cosmice/respingere a Luminii/Revelaţiei Divine (”Şi dup-a lor viclenie/Vei pierde-i, să nu să ştie” – cf. ibidem),
C de ”sminteală/smântă/strâmbătate”, care tot împotriva lor, precum bumerangul, se îndreaptă (”Că sunt îmbrăcaţ din strâmbătate/Cu vicleşug de păgânătate” – cf. psalmul 72, p. 138),
D de uscare (”Toată laturea uscată/Veniţ să-i cădem cu jele/Să ne ierte de greşele ” – cf. psalmul dosofteian  94, p. 185),
E nu mai pot comunica, după ”smântă”,  cu Dumnezeu, ci doar cu dracii, care sunt, deja, înăuntrul lor  (”Că dintr-înş le răspund dracii,/Cându-ş închină colacii” – cu alte cuvinte, ”păgănii” sunt, de data aceasta, clar numiţi/identificaţi de Sfâbntu, Dosoftei, nu turcii, ci…IPOCRIŢII, care se dau, şi ei, creştini/”închinători ai PÂINII VIEŢII ŞI LUMINII”, dar ei, de fapt, sunt închinători dracilor şi ”bozâlor”/idolilor! – cf. psalmul dosofteian 95, p. 187),
F în fine, ei sunt şi se duc cu PRAFUL/PLEAVA (să nu-l uităm pe AMINUL-EMINESCU: ”peste-un ceas, păgânătatea e ca PLEVA vânturată!”), SE SPULBERĂ, adică dispar, deosebiţi/despărţiţi, prin Voie Divină, de GRÂUL ÎNVIERII ÎNTRU DUH (din proprie vină, prin proprie mână!) din cosmosul Luminii Iubirii (”Iară voi, necuraţâi, ca pleava,/Desârg veţ cunoaşte-vă isprava. / Când s-a vântura dintr-are pravul,/Vă veţ duce cum să duce pravul,/Şi cu grâul n-iţ cădea –n făţare,/Ce veţ fi suflaţ cu spulbărare” – cf. psalmul dosofteian 1, p. 13).
Iată că, practic, nu e vorba de o simplă apocatastază, ci Sfântul Dosoftei oferă, prin PSALTIREA VALAHĂ A VALAHILOR  - o  viziune CREŞTINĂ, ”ioanică”, a  a APOCALIPSEI – în faţa căreia vălurile şi măştile vor cădea de pe feţe, şi se va alege GRÂUL de NEGHINĂ, chiar şi (poate chiar: MAI ALES!) -  între creştinii făţarnici şi ipocriţi…!
…Să revenim, acum, la aşa-zisa teorie a ”traducerii dosofteiene” a PSALTIRII DAVIDIENE  (aşa-zisă ”traducere” în fel şi chip cântărită şi socotită, de fel şi soi de critici şi criticaştri!).
Opinia  noastră este că Sfântul Dosoftei nu a tradus, în sensul clasic al cuvântului, decât, CEL MULT (?!),  ultimul psalm al Psatirii Davidiene – psalmul 151, cel ”în proză ritmată”. Dar această excepţie este (cel puţin, la o primă vedere!) tocmai semnul de despărţire: semnalează, pentru cei greu-încrezători, tocmai elementele de contrast, dintre ceea ce înseamnă a urma linia ideatică, imagistică şi verbală, a textului străin, şi liniile inivaţiei revelatorii, ale Psaltirii Valahe. Pentru a se observa, astfel, cu ochiul liber, distanţa astrală, care separă maniera sa inspirată, din psalmii 149+1 – de maniera în care, încă de la începutul Psaltirii sale, a renunţat, conştient, volitiv şi revelat-inspirat, cvasi-ostentativ, la modelul-suport de îndemn la/spre  lucrarea sa, complet originală (modelul-suport al Psaltiri Davidiene).  Sfântul Dosoftei face special acest lucru (semnalarea diferenţei celor 149+1  psami, de ultimul psalm, de esenţă davidiană, 151) - ca un semn de reverenţă convenţională, prin care salută Psaltirea care i-a dat impulsul/îndemnul revelat, al  CREAŢIEI ORIGINAL-PSALTICE VALAHE şi, prin ea,  a  ŞANSEI PSALTICE VALAHE!
…Iată, în paralel, cele două texte – cel al Psaltirii Davidiene şi, respectiv, cel al Psaltirii Dosofteiene:
I ”1-Cel mai mic între fraţii mei eram:ERAM CEL MAI TÂNĂR ÎN CASA PĂRINTEASCĂ ŞI PĂŞTEAM OILE TATĂLUI MEU.
2 Mâinile mele au făcut întocmai organul şi degetele mele au întocmit psaltirionul.
3 Cine oare m-a vestit Domnului meu? Domnul singur m-a auzit.
4 Trimis-a pe slujitorul său şi m-a luat dela oile tatălui meu, şi m-a miruit cu mirul cel sfânt al său.
5 Fraţii mei erau frumoşi şi mari, dar Domnul n-a binevoit să-I aleagă pe ei.
6 Eşit-am eu întru întâmpinarea străinului şi acela m-a blestemat cu idolii lui.
7 Dar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul şi-am spălat ruşinea poporului meu” (cf. psalmul davidian 151, p. 634.
Iată şi varianta-traducere (?!) a Sfântului Dosoftei:
II ”Mic eram între fraţii miei şi mai tânăr în casa părintelui mieu. Păşteam oile părintelui mieu. Mânule mele feceră organ şi degetele mele încheiară psăltire. Şi cine va da ştire Domnului mieu? Sângur Domnul, sângur va auzî. Sângur au mânat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale. Fraţâi miei cei buni şi mari, şi nu bine vru într-înşii Domnul. Ieşit-am în tâlnişul inoplemenicului, şi mă blăstămă cu idolii săi. Iară eu zmulş de la dânsul sabia de l-am descăpăţânatu-l, ş-am rădicat ocara de pre fiii lui Izrail ” – psalmul dosofteian 151, p. 285.
Pe când citeam noi acest psalm, ne-am dat seama că nici acesta nu poate fi traducere a psamilor davidieni, ci o punere în scenă, cu măşti davidiene, a PARABOLEI DESPRE NAŞTEREA ŞI ÎNVIEREA PSALTIRII VALAHE! Dacă ar fi fost traducere, având în vedere că textul este în proză ritmată, Sfântul Dosoftei ar fi respectat numerotarea versetelor! Or, tocmai asta nu face Sfântul nostru Dosoftei!
Şi, deci, urmând acest semn, noi propunem citirea psalmului 151 ”în cheie” parabolică – urmărind, astfel ”istoria ieroglifică”, de la Revelaţie şi până la Parabola Revelaţiei (de la Cuvântul înainte, până la psalmul 151:
- REVELAŢIA: ”Cu cuvântul cel dintăi Domnul Hristos face îndemnoş pre jidovi, cătră ascultarea svintei evanghelii, IARĂ CU CEL DE-AL DOILE LE DĂ GROAZĂ PENTRU CEI ÎNDĂRĂTNICI.(…) Va să zâcă că beserica  cea din limbi, carea era stearpă de darul lui Dumnezău, au născut cuconi de la Hristos, mirele său, cele 7 taine şi 7 daruri a Svântului Duh, IARĂ CEA CU CUCONII MULŢ, ADECĂ BESERICA LEGII VECHI [CAREA SĂ ZÂCE UMBRĂ LEGII ADEVĂRATE] AU SLĂBIT Ş-AU STERPIT DE TOT HARUL LUI DUMNEZĂU, PENTRU NE-ASCULTAREA CUCONILOR EI, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli. <<Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului>>. ACESTA CUVÂNT SĂ MUTĂ LA DOMNUL HRISTOS, CĂ NU-L BĂGARĂ ÎN SAMĂ JIDOVII, CĂLCĂTORII LEGII, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii nouă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale”.
A Deci, ”jidovii” (”fraţii mari”) au produs (prin îndărătnicia refuzului Revelaţiei!)  ”stârpirea” Logos-ului Divin!
B Era nevoie, deci,  ca ”fratele mic” (dar cu funcţie esenţializantă, de  Potir GRAAL al al Esenţei Divine!), Harap-Albul Logos-ului HRISTIC, să preia funcţia re-fertilizării/RE-ÎNVIERII Logos-ului Divin.
C De observat folosirea cuvântului ”părinte”, în locul davidianului ”tată”: este, din nou, semn al despărţirii esenţiale, în Manieră Spirituală Valahă, de Psaltirea Davidiană! Numai ”părintele”, ca născător întru Duh, ca Spiritus Rector (”PĂRINTE” este un denominativ EXCLUSIV pentru o CĂLĂUZĂ  INIŢIATICĂ! - “părinte” i se spune unui ocrotitor ALES  DE CĂTRE CEL OCROTIT („întru deplină luciditate nădăjduitoare!” – şi, de aceea, dacă, eventual, el/”părintele” coincide, întâmplător, cu „tatăl” - acel „tată” nu poate fi denumit „părinte” decât de către un fiu care şi poate justifica, argumentativ şi întru percepţie de Duh,  de ce crede că îi poate fi ŞI „părinte”!), TOTDEAUNA EL/PĂRINTELE  JUSTIFICĂ ÎNCREDEREA CELUI CE-L ALEGE!!! - deci nu coincide, nicicum, cu funcţia de tată biologic: numai unui tată i se poate alătura, deseori, determinantul de „vitreg”, NICIODATĂ UNUI PĂRINTE!!! – şi „părintele”este, TOTDEAUNA, un „ales” blând, înţelept şi călăuzitor / îndrumător întru lungă, grea şi revelator-iniţiatică străbatere a căii Vieţii celui care simte nevoia de a se pune sub ocrotire / călăuzire de „părinte”!),  poate avea funcţie de CĂLĂUZĂ ÎNTRU VEŞNICIE, pentru că tatăl  biologic nu ştie, decât uneori şi nicidecum totdeauna! -  să îndrume copilăria şi tinereţile unui fiu (DACĂ ştie, DACĂ poate: uneori, nu e în stare să se achite nici de acest minim necesar de acţiune/funcţiune!). Ritualul maturizării este finalizat cu desprinderea familiei noi (în speţă, creştinismul!), de familia veche şi cu prejudecăţi şi încăpăţânări întru orbire spirituală (în speţă, închinătorii falşi, la ”bozii” Vechiului Testament!).
Vârsta maturităţii spirituale este şi vârsta ruperii de influenţele nefaste ale Legii Vechi-“tatăl”  (în sensul de ”sterpe”, ”fără coconi”-urmaşi de/întru  Duh), după vorba Lui Hristos –Dumnezeu, care vorbeşte despre Noua Familie, în care tatăl-Legea Veche  este părăsit pentru ”părintele Duhului”-Dumnezeu Cel Viu-HRISTOS-LUMINA LUMII:
”Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (cf. Evanghelia dupa Matei 10, 32-35; 37-38;).
D ”Oile părintelui mieu” sunt învăţăturile religios-spirituale ale vechimii şi funcţia de PĂSTOR, în acest caz,  este legată tot de Legea cea Veche-”fără de coconi” ai Duhului – care se manifestă într-un spaţiu ne-nomotic, în pericol de a deveni Anti-Logos (precum ne-nomotice sunt câmpiile fără de hotar!).
E ”Mânule mele (care) feceră (din nou, o inovaţie morfologică, împrumutată din limbajul popular: perfectul simplu arhaic ”făcură”!) organ, şi degetele (care) încheiară psaltire” sunt metafore ale POTENŢIALULUI REVELAT-ORFIC, al Sfântului Poet Valah Dosoftei, căruia i se cere, în această formă alegorică şi metaforică, să-şi părăsească ”oile” (adică, funcţia exclusivă de preot al legii davidiene) - şi să devină VESTITORUL  LEGII  NOI, Cântecului/Poeziei Noi, întru NEAMUL VALAH şi pentru POPORUL/VALAH: Revelatorul ”PSALTIRII CU DULCEAŢĂ”!
F ”Părintele” nu are nevoie să fie anunţat despre schimbarea funcţei sale, pentru că tocmai ”Părintele” i-a încredinţat-o: ”Sângur Domnul, sângur va auzî. Sângur au mânat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale”!
”Oloiul”/ULEIUL (cum şi “MIEREA/STRIDE/STREDE”, a cărei funcţie am analizat-o mai sus[10]!) este factorul hermetic al Punţii / Liantului, care va lega, mistic, vechea sa fiinţă întru Lege, de noua sa Fiinţă-întru-LEAGEA NOUĂ/ORFICO-PSALTICĂ, prin care se restabileşte MISIUNEA NEAMULUI VALAHILOR (misiunea de ”CANDELĂ” a tuturor Neamurilor Pământului)!
G ”POMĂZUIREA” este semnul Revelaţiei: ”a pomăzui” înseamnă a-l unge cu mirul sfânt al funcţiei de PONTIFEX-FĂCĂTOR DE PODURI! ACEASTA este adevărata PREOŢIE/PĂSTORIE a Sfântului Dosoftei - şi, anume, să devină Revelatorul Cel din Casa Neamului Valah. ”Sămnarea” este, de fapt, ”ÎNsemnarea”, punerea Semnului Sfânt Înăuntrul Duhului său, pentru a fi recunoscut, de către toţi (inclusiv de către Tatăl-PĂRINTE!),  ca Stăpân-Iniţiat întru Hristos-Dumnezeu şi Călăuză, întru Noua Psaltire – Psaltirea Orfică a Neamului Valah. De această NOUĂ PSALTIRE va trebui, de acum încolo, să asculte ”fraţii mari” (şi sterpi/stârpiţi, întru Duh!), pentru a se desprinde de Vecjea Lege, aceea care-i face ”inoplemelnici” (străini/venetici, faţă de Casa Lui Hristos-Dumnezeu-REVELAŢIA!), pentru că, dacă ar rămâne la nivelul spiritual al  Legii Vechi, ar rămâne, de fapt, la nivelul spiritual al Idolilor-”Bozi”!
H Metoda prin care va trebui să-i trezească, spre Noua Revalaţie, a Noii Legi, pe ”fraţii mari”, este aceea folosită de către Maestrul-SPÂNU, în raport cu Cel-în-Curs-de-Iniţiere: cu Harap-Alb. Pentru a-l desprinde de vechiul nivel spiritual, al Ucenicului Iniţiat, şi a-l aduce la Noul Nivel, cel al Familiei Cosmice a Iniţiaţilor (”Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor! crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în seamă băgaţi” – cf. Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb) şi la ÎNVIEREA FĂPTURII SALE DE DUH - este nevoie de ”descăpăţânarea” prin FULGER TRANSFIGURATOR-SABIE!
…Aşa cum se copilesc-eliberează (prin ”decapitarea” /tăierea uscatelor/secătuitelor/stârpitelor capete de plantă, cu seve istovite/non-fertile!) sevele noi, la pătlăgelele roşii-solare, spre o nouă generaţie de fructe solare, din nou orientată spre Cerul Divin al Creaţiei! - şi superioare calitativ!
***
…După cum am afirmat şi demonstrat, în repetate rânduri, mai sus - Sfântul Mitropolit Dosoftei nu traduce, pur si simplu, PSALTIREA DAVIDIANĂ – ci o Poetizează, la modul CREŞTIN-ORTODOX. Dar, în primul rând, Sfântul Dosoftei RE-CREEAZĂ PSALTIREA – SPECIAL PENTRU LINIŞTIREA ŞI LUMINAREA DUHULUI VALAH!!!
Ca ”ŞANSĂ PSALTICĂ”, de MODEL DE RUGĂCIUNE ŞI SLĂVIRE/ÎNŢELEGERE A ESENŢEI DUMNEZEIEŞTI-ORTODOXE,  pentru MÂNTUIREA  Duhului Valahilor.
E adevărat că PSALTIREA DAVIDIANĂ îi serveşte, Sfântului Dosoftei, DE SUPORT IDEATIC, DAR NU ŞI RELIGIOS, IMAGISTIC ŞI MORAL! - al RE-CREAŢIEI PSALTICE.
Mai departe, putem să afirmăm, cu toată convingerea, aşa cum o face şi George Călinescu: ”Tălmăcirea este aşa  de liberă, încât foarte adesea înfăţişează o variantă lirică, în jurul textului” – cf. George Călinescu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982, capitolul Epoca veche – secolele XVI-XVIII, Începuturile. Literatura de Ev Mediu întârziat, p. 49.  Da, aici are dreptate criticul şi istoricul literar român: avem de-a face cu nişte comentarii lirice, PE MARGINEA psalmilor davidieni.
Chiar dacă unii vor susţine, în continuare, că Mitropolitul Dosoftei  a tradus, in stihuri, Psaltirea Davidiană – noi vom opina, în continuare ŞI PÂNĂ LA CAPĂT, că Psaltirea DOSOFTEIANĂ este o re-creare a însuşi Duhului Psaltic – întru VALAHISM-VALAHICITATE!!!
…De ce şi cu ce argument? Unele (destule!) argumente au fost aduse, deja (zicem noi), prin toate analizele facute de noi, asupra textului dosofteian.
Cu altele ne vom învrednici, cu Voia Lui Dumnezeu, şi în capitolul de faţă.
În primul rând, trebuie să accentuăm că însăşi limba şi expresia dosofteiană, din Psaltirea Dosofteiană, nu concordă, DELOC, cu acelea ale Psaltirii Davidiene.
Nimic din stranietatea, sobrietatea neguros-mistică, apropiată de sinistru şi de ameninţător, a Psaltirii Davidiene!
La Dosoftei, fiecare început de psalm nu este începutul unui ritual solemn şi înţepenit -  ci este o ELIBERARE SPIRITUALĂ, o veritabilă STARE DE BUCURIE, în actul de a comunica, prin RUGĂCIUNE (omeneşte, cuviincios  şi smerit, fireşte!), cu DUMNEZEUL TĂU, cu DUMNEZEUL ÎNTĂRIRII DUHULUI VALAH ŞI AL ÎNŢELEGERII DUHULUI ŞI NEAMULUI VALAH! - iar nu o încifrare şi nu o crispare mistică şi vaticinară egoistă şi întunecată, precum la psalmii davidieni:
1 ”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pre nume” (psalmul dosofteian 104, p. 206) – nu este DELOC echivalent cu mistica veterotestamentară, de a-l numi pe Dumnezeu-Iahwe, cu numele lui secret, de nouroasă taină neliniştitoare la culme, chiar explozivă: ”Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele lui” (psalmul davidian 104, p. 612). La Dosoftei, ”strigarea pe nume” devine un soi de familiaritate non-mistică, ci apostolică (în Duhul Lui Hristos-Dumnezeu, Cel Care le zice apostolilor săi: ”De acum încolo nu vă mai numesc slugi, cpci sluga nu ştie ce face domnul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am arătat vouă” – Ioan, 15, 15, p. 1221”). Omul Valah-Ortodoxîşi strâgă Dumnezeul, ca pe un apropiat, prieten şi Frate mai Mare, care-I ştie, dinainte, toată viaţa şi tot necazul şi ştie că nu-l va lăsa de izbelişte, niciodată, ci-l va ajuta, şi-l va îndemna să-şi crească credincioşia, pentru a-şi creşte, astfel, forţele de comunicare cu IZVORUL TUTUROR FIINŢELOR şi cu IZVORUL TĂMĂDUIRII FIINŢEI CĂZUTE, din OM!
2 Sau începe psalmul dosofteian ca o parabolă, ori ca o ghicitoare, sau ca o ”poveste a vorbei” antonpannescă (şi la crearea acestei senzaţii-stări sufleteşti ajută, enorm, versificarea dosofteiană!): ”Zâsă întru sine cel fără de minte (…) Căci tu, Doamne svinte, în ruda direaptă/Ţ-gătez lăcuinţa, carii drag te-aşteaptă” (psalmul dosofteian 13, p. 30)… Formularea aceasta sfătoasă (care aminteşte mai curând de Anton Pann şi de Vasile Alecsandri!), în care Dumnezeu îşi pregăteşte, ”cu drag” (deci, ”cu dragoste”,  iubindu-ne pe toţi cei creaţi de El - iar nu clocind sinistru, în cerurile sale reci şi pustii,  vreun  etnocid, sau genocid, ori, chiar, un terracid!) ”lăcuinţa” (ca o gazdă şi un gospodar mare/cosmic, ce este!), pentru cei drepţi - nu mai are nimic ameninţător în ea, ci este doar mustrător-pilduitoare, chiar mucalită – faţă de isteria epileptoidă davidiană, încrâncenată şi cu spume la gură: ”Zis-a cel nebun, în inima sa: Nu este Dumnezeu (…) Atunci se vor umplea de groază, unde nu e groază, când se va arăta Domnul, în neamul drepţilor?” (psalmul davidian 13, p. 566).
3 Îl întreabă,  la modul invocator-“strigat” (“strigătul” dosofteian are semantică vitalist-impetuoasă, mai curând decât exasperată!),  pe Dumnezeu, tocmai pentru ca SĂ SE ELIBEREZE PE SINE (”Cătră Domnul, când am scârbă,/Strig DE-M IA GREUL DIN GÂRBĂ” – cf. psalmul dosofteian 119, p. 247), de necunoaştere, şi să se bucure de aşteptata, cu tare nădejde, LĂMURIRE DIVINĂ: ”Doamne, cine ş-va face /Lăcuinţă de pace,/Să şază-ntr-a ta casă,/ În măgura cea deasă?” (psalmul dosofteian 14, p. 31). Deci, Dumnezeul ăla al nostru e colo, uite-l! – stă pe măgură! – …iar nu este unul sanchiu, mofturos şi mereu să-i tune şi să-i fulgere,  înfundat, undeva, în vârf ameţitor de munţi, între nori de bezne, sau ascuns, ostentativ, în nori înflăcăraţi şi în ruguri de foc – cum se sugerează, prin psalmii davidieni: ”Doamne, cine va locui în lăcaşul tău, sau cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al tău?” (psalmul davidian 14, p. 567).
Răspunsul, după aşa o formulare gomoasă, cu un ritual sinistru, ca la Madame Tusseauds, ar fi de aşteptat să sune cam aşa: ”NIMENI! Doamne, fereşte!!!”
4 Şi omul Dosoftei se adresează Lui Dumnezeu ca unui bun vecin, căruia poate, orişicând, să-i împărtăşească remarcile sale, şi observaţiile de moment, şi necazurile-i amintite, aşa, într-o doară! - din vremea când stătea în portiţa de la uliţă, şi privea şi cântărea trecătorii, din ochi şi din mintea-i scormonitoare şi cam clevetitoare – dar, oricum, fără să se teamă, nicio clipă, de faptul că va fi luat în râs de către vecinul său - sau, Doamne, fereşte! – trăsnit de mânia cerească, venită de pe acoperişul casei vecinului său. Iar nădejdea de pedepsire a ”pizmaşilor” (duşmanilor iubirii) este una exprimată, într-o doară, la modul conjunctiv, dar şi un imperative lendevos, cu nuanţe prezumtive: poate că te vei scula/deranja, poate că nu! - dar nu face nimic, nici dacă nu te vei scula/deranja, de la locul tău cel bun, de obsevator, din portiţa raiului – e bine oricum, pentru că Te ştiu, pe tine, Dumnezeul meu vecin, aproape, şi asta mi-e destul, şi grozav ce-mi încălzeşte sufletul: ”Doamne, ce să înmulţâră//Ceia ce mă trag cu pâră (…)/Şi le dă bătaia-n gârbă (n.n.: cum zicem noi, azi: ”S-o ia, şi ei, pe cocoaşă, oleacă măcar!)”/A pizmaş ce-m cearcă scârbă./Şi crâşcând să-ş frângă dinţii/În durerea sa greşiţii” (psalmul dosofteian 3, p. 16).
Pe când începutul psalmului davidian este o PÂRĂ strigată, cu lamento grav şi chiar exhibit/exhibiţionist, o PÂRĂ grea şi ranchiunoasă, în aşteptatrea bucuriei sadice, a vederii celor pe care nu-i agreează, făcuţi una cu pământul, de către bodigardul său personal, ”de pe etajera muntelui sfânt” - suporterul său, cel cu care a negociat şi care, deci, sub şantajul contractual, îl va ajuta, întru pedepsirea rivalilor săi personali, în mod necondiţionat: ”Doamne, cât s-au înmulţit vrăjmaşii mei! (…) Cu glasul meu am strigat către Domnul şi m-a auzit din muntele cel sfânt al lui (…) Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu! Că tu baţi peste obraz pe vrăjmaşii mei şi zdrobeşti dinţii celor răi!” – cf. psalmul davidian 3, p. 562).
5 Când îndeamnă la slăvirea de Dumnezeu, Sfântul Dosoftei nu vine cu ameninţări, explicite sau implicite, cu atitudini terorizante  – ci cu răgazuri şi răsfăţuri de bătrân sfătos, cu sfaturi domoale, înţelepte,  şi cu, mereu, răgazuri de tihnă a rostirii şi de mulţumire sufletească, pentru faptul că se poate revanşa, în mod cuviincios, prin recunoştinţă a Cuvântului, faţă de cel care l-a ajutat, în toate necazurile şi nevoile sale: ”Iară acmu faceţ mulţămită/Lui Dumnezău, cu rugă priimită,/Şi să-l cuvântaţ bine-n tot omul,/Şerbii toţ ce slujiţ pregiur Domnul ” (psalmul dosofteian 133, p. 258).
Iată cum sună modelul (?!) psaltic davidian: ”Iată acum binecuvântaţi pe Domnul toate slugile Domnului, care staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru!” (psalmul davidian 133, p. 627)…
Imperios, ultimativ, arogant la culme şi obraznic, arţăgos - cerinţa de recunoştinţă/slăvire  fiind  exprimată la modul şantajist: ”Ori îl slăviţi, robilor, ori vă dau/îi cer lui să vă dea afară din  casă, din curte, că nu-i nimic al  vostru, toate-s ale lui! – hai, căraţi-vă!”
Pe când valahul are bun-simţ şi măsură şi bună-cuviinţă, în toate, inclusiv în modul cum pune problema recunoştinţei faţă de Dumnezeu. El, valahul, ştie prea bine că totul este Creaţia Lui Dumnezeu – dar, totodată, este perfect conştient de bunătatea şi de generozitatea şi, mai cu seamă, de delicateţea Lui Dumnezeu: niciodată Dumnezeul Valahilor nu le va “scoate ochii”, acestora, că le-a dăruit ceva, cândva…!!!
6 Relaţia valahă cu Dumnezeu este una de respect reciproc şi deschis, bonom,  cordial,  cald şi viu, cu reverenţe subînţelese şi rafinate (nu ţinând de un ritual scorţos şi ţeapăn, şi nici de linguşiri infinite, plicticoase, pentru că se simte, în ele, de la o poştă, artificiosul - şi penibile! - ci de un RITUAL AL BUNULUI-SIMŢ!), fără convenienţe şi fără stridenţe comportamentale, renunţând, aproape de tot, la tonalitatea explicit-declarativă, şi alegând o delectabilă metaforă, pentru  sentimentele şi comandamentele cosmico-nomotice (valahul înţelegând, ”cu asupra de măsură”, NECESITATEA! – dar nefăcând caz de ea, ci împlinind-o, firesc şi simplu, natural!) – ”DULCEAŢA LEGII”: ”Şi porunca ta, Doamne, cea svântă,/Este a mea în veci, ne-având smântă. /Decât toţ de ceia ce mă-nvaţă,/Ţ-AM ÎNŢĂLES LEGEA CU DULCEAŢĂ,/Că a tale mărturii cinstite/Mă învaţă şi mi-adaog minte  (…) Câtu-s de DULCI cuvintele tale, / Că-s ca STRIDEA, şi nu le-aş uita-le,/De mi SĂ-NDULCEŞTE-NTR-ÎNSE ROSTUL” (psalmul dosofteian 118, p. 241). ”DULCEAŢA” cea moldav-valahă nu lasă a se strecura, printre cuvinte, necuviinţa, violenţa, comportamentul lipsit de eleganţă!
Aceste formulări valahe (din textul de mai sus – psalmul dosofteian 118) nici nu credem că sunt posibile de transpus INVERS! - în limba ebraică (de aceea, nici nu încărcăm textul nostru, cu inutile citate, din textul non-paralel [imposibil de aflat vreo paralelă de Duh, de mental şi comportamentală, între cele două texte!] - al psalmului davidian 118!) - în care tonul este (cel puţin, în materie de religie!) cel de cazarmă şi de piaţă. Hăruit, în însăşi esenţa Logos-ului său, cu expresiile reverenţiozităţii şi ale căldurii armonioase – ”DULCELE” valah nu are corespondent semantic, practic, în nicio limbă de pe Pământ!
…Dar, fie, că şi Dumnezeul dosofteian nu mai este, DELOC, unul egoist şi crâncen şantajat, de către un singur popor! – nu mai este un Dumnezeu ”chitit” SĂ ASCULTE NUMAI CU O URECHE, un Dumnezeu al dezastrelor, în favoarea unei singure familii/om, un Dumnezeu ”al cutremurării şi zdruncinării munţilor şi pământului”, un Dumnezeu al ”urii, mâniei şi răzbunării”, un Dumnezeu  care scoate fum şi foc pe nări, şi cărbuni aprinşi îi ies din gură (de parcă ar fi o locomotivă ”Pacific”!),  precum balaurii, şi acest spectacol ”de sunet şi lumină” este dat de Dumnezeul ebraic NUMAI în favoarea unui singur om, fie el şi persoană regală:
A ”8-Şi el mi-a auzit glasul din biserica sac ea sfântă şi strigarea mea a străbătut până la urechile lui. 9 Atunci s-a clătit şi s-a cutremurat pământul, şi temeliile munţilor s-au zdruncinat şi s-au mişcat, că se mâniase Dumnezeu. 10-Fum ieşea din nările lui; din gura lui ieşea foc mistuitor şi cărbuni aprinşi ţâşneau ” etc. - cf.  psalmul davidian  17, p. 568 –
B ci este un ”Dumnezeu de ţară” (”Mărturia ta-i vestită-n ţară” – cf. psalmul dosofteian 118, p. 243), un Dumnezeu al ”coconilor”/COPIILOR  celor curaţi şi luminaţi la suflet (”Lăsaţi copiii să vină la mine!”), care noi ştim că se numeşte Hristos-Dumnezeu – dar şi al TUTUROR OAMENILOR DE OMENIE: ”Lăudaţ, coconi, pre Domnul,/Să auză în tot omul” (cf. psalmul dosofteian 112, p. 226)  - un Dumnezeu cu ”milă de viaţă” (cf. psalmul dosofteian  118, p. 243: ”Fă şerbului tău milă de viaţă,/Şi-n giudeţele tale mă-nvaţă”), un Dumnezeu al Dreptăţii şi al Călăuzirii pe CALEA CEA BUNĂ A NOMOS-ULUI COSMIC ŞI DE NEAM : ”Pune-mi, Doamne, calea-ntr-a ta lege,/Şi pre dereptatea ta voi merge (…)Într-a tale porunci pre cărare/Mă-ndereaptă, c-aceea voi tare ” (cf. ibidem), căruia ţi-e drag să-i înalţi slavă, abia aştepţi să-ţi pui la treabă/”scoli” puterea de Logos, pentru că Slava lui este, de fapt, confirmarea/trezirea  PROPRIEI tale puteri  spirituale: ”Inema mea-i, Doamne, gătată,/ Mi-i inema gata de te-aşteaptă,/Ca să-ţ cânt într-a mea, Doamne, slavă./Scoală, slava mea, fără zăbavă!/Scoală-te, psăltire şi dulceaţă/Iată că m-oi scula demineaţă/Şi ţ-voi mărturisi, Doamne,-n gloate,/Cântându-ţ prin limbile prin toate, Că mila ta în ceriuri  covârşeşte/Ş-adevăra-n nori să lăţeşte” – cf. psalmul dosofteian 107, p. 218.
Pronumele personal de persoana a II-a singular, forma neaccentuată  (îţi) are, la Dosoftei, forma ”ţ”, dar este ataşat, cu predilecţie, nu de cuvântul anterior, ci de cel ulterior (”şi Ţ-VOI”) – ceea ce naşte şi stimulează ideea de grăbire spre Înainte şi spre mai Înalt şi spre Viitorul Duhului Uman, adică, spre Dumnezeul Tăriilor Raiului!
Acest imperativ, adresat propriilor puteri de înălţare a Logos-ului/SLAVĂ, întru ”CÂNTARE”/ORFISM DE NEAM, sugerat, prin forma de gerunziu, ca fiind CONTINUU/ÎNVEŞNICIT, ca HAR de NEAM (”cântându-ţ”), şi întru ”PSĂLTIRE CU DULCEAŢĂ”/ORFISM NOMOTIC / LOGOS DE NEAM: ”scoală, slava mea”, precum şi repetiţia imperativului (”scoală”…”scoală-te” – se accentuează, prin al doilea imperativ, ”scoală-te”, cu acuzativul pronumelui personal, forma neaccentuată, la final”-te”!) - personalizarea Eului Orfic al său, identic cu cel al Neamului său! ) – indică buna sa voire, iniţiativa umană, care nu mai are nevoie de stimulenţi moral-spirituali, pentru a face tot ceea ce ţine de bun-simţ, de bună-cuviinţă şi de recunoştinţă, faţă de cel care, la începuturile lumii, i-a sădit, într-însul şi în Neamul său, toate aceste Haruri de Duh ORFIC!
…”PSALTIRE CU DULCEAŢĂ”!
PSALTIRE  CU  REVELAŢIE  VALAHĂ,  ÎN  EA!!!
Mai exact:
1 atât EVANGHELIE VALAHĂ/REVELAŢIE A SPECIFIULUI DE DUH ŞI A MISIUNII NEAMULUI  VALAH, cât şi
2 PSALTIRE, REVELAŢIE A ORFISMULUI ÎNVIETOR AL NEAMULUI VALAHILOR! Neamul Valahilor va trebui să debvină ”Neam cu dulceaţă/ÎNŢELEGERE ŞI LUMINARE DE CANDELĂ”, pentru toate neamurile Pământului!
Care Neam va trebui să schimbe Busola Pământului, dinspe sud, către Nord/Hyperboreea!
Da, aceasta este imensa deosebire, dintre PSALTIREA DAVIDIANĂ şi PSALTIREA DOSOFTEIANĂ: ”DULCEAŢA”, ca trăsătură fundamental-specifică, a Neamului Valah!
Neamul care pricepe că ”DULCEAŢĂ” înseamnă bună-voire hristică, iubire deplină de semeni, ARMONIE întru Duh şi simţire, bună-înţelegere şi desăvârşită trezvie, către Hristos-IUBIREA! – acela va înţelege şi de ce am tot afirmat noi, obsesiv, de-a lungul prezentei lucrări, precum că PSALTIREA DOSOFTEIANĂ este PSALTIREA NEAMULUI VALAH, este RE-CREARE A PSALTIRII DAVIDIENE, şi nicidecum o simplă traducere!
Sfântul Dosoftei, în numele Celui Ce va veni, AMINUL-EMINESCU, face VESTIREA CEA BUNĂ, EVANGHELIA VALAHĂ – carele de către Dumnezeu le-a fost înmânată VALAHILOR: ”Ne-am trezit, întru Tine, Dumnezeule! Suntem Neamul CÂNTĂRII TALE DE SLĂVIRE/PUTERE DEMIURGICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN AL PĂMÂNTULUI! Am înţeles, Doamne al măririi, ROSTULnostru de Neam al MĂRIRII Tale, carele Neam Valah a preluat, de la cei încăpăţânaţi întru ORBIRE -  FĂCLIA ORFISMULUI DEMIURGIC şi FĂCLIA MÂNTURII/ÎNVIERII DE NEAM ŞI DE DUH OMENESC AL PĂMÂNTULUI MÂNTURII”
”Ale Tale dintru ale Tale, acum, Doamne” – ”voroveşte” Sfântul Dosoftei, la modul Orfic, în numele Neamului său Valah, slăvindu-l pe Dumnezeu-HRISTOS, că i-a dat această Revelaţie a MISIUNII DE NEAM, aşa cum, peste două veacuri, tot Dumnezeu,  i-o va dărui, această Revelaţie, AMINULUI-EMINESCU:
“Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.”  (cf. Timpul, 2 noiembrie 1879 – articolul  Misiunea noastră ca stat ) !!!
Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu, cel care a dat acest articol, tot ca pe o ”PSALTIRE CU DULCEAŢĂ”, de esenţă de Duh dosofteiană, în mod definitiv şi răspicat, atât VALAHILOR, cât şi ÎNTREGULUI PĂMÂNT AL OAMENILOR:
a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);
b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să co-incidă două puncte ale mitului dacic, într-unul singur: DACIA profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[11]). În plus, această misiune nu e propriu-zis a statului valahilor (care stat, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc). Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e MISIUNEA TUTUROR CELOR CARE NU ÎNCALCĂ DIMENSIUNILE ARHETIPULUI NAŢIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi în intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” - “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;
c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) - pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);
d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat - dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[12], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[13]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică”: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) - V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării” – dar, mai cu seamă, păstrarea, spre Împărtăşire ulterioară, a CANDELEI HRISTICE: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi România istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa): FUNCŢIA/MISIUNEA HRISTICĂ A RE-LUMINĂRII DUHULUI CU VEŞNICIA RAIULUI, FUNCŢIA RESURECŢIONALĂ DE DUH!
Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul Neamului Valah, ca funcţie (MISIUNE): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită - MARE!”.
…Da, şi Sfântul Dosoftei, în veacul al XVII-lea, şi Aminul-Eminescu, în veacul al XIX-lea (cam pe la acelaşi deceniu, al VIII-lea, al veacului lor! – 1673 – Dosoftei, 1879 – Eminescu!) au rostit, către Neam şi către Pământ, EVANGHELIA şi PSALTIREA lor ”CU  DULCEAŢĂ” - au  prorocit despre Neamul Valah că va deveni CANDELA TUTUROR NEAMURILOR PĂMÂNTULUI, când lumina Duhului se va stinge pretutindeni în cosmos, CU EXCEPŢIA HYPERBOREEI VALAHE, de la care vor lua, TOŢI,  Împărtăşira Luminii Lui HRISTOS!!!
CONCLUZII
A nu se înţelege greşit – precum că noi n-am aprecia Poezia PSALTIRII DAVIDIENE! Nicidecum: dimpotrivă, vom afirma, totdeauna, că este una dintre cele mai mari Poezii a Lumii, în VEŞNICIE! Că nu suntem de acord cu mentalul din care a izvorât – aceasta este cu totul altceva!
Dar ceea ce ne produce minunare, cu adevărat, este faptul că Poetul şi Sfântul Dosoftei a nimerit IZVORUL POEZIEI ROMÂNEŞTI, dintr-odată şi fără greş, total şi în mod plenar-sintetic – într-o REVELAŢIE – FĂRĂ DE NICIO ISTORICITATE A FENOMENULUI (am afirmat noi) - reuşind să creeze, astfel, un SIMILAR POETICO-SACRU, la fel de Înalt Spiritual ca şi “modelul” (cu toate că, într-o Revelaţie, nu există, cu adevărat, niciun model terestru, ci doar, aparent, o “pricină”, un “primo movens”,  ca declanşare a fenomenului sacru al  Revelării / Izvorârii Sfântului Duh!) – un SIMILAR POETICO-SACRU, zicem, al PSALTIRII DAVIDIENE - în Limba Valahilor – şi exprimând, din plin şi total, MENTALUL şi DUHUL VALAH!!!
Sfântul Mitropolit Dosoftei este nu doar PRIMUL MARE POET AL VALAHILOR, ci şi PRIMUL GENIU OCROTITOR POETIC, ORFIC-ARMONIZATOR (prin Duh Înalt, prin Cunoaştere Adâncă/Abisal-Demiurgică şi Vizionară, prin Revelaţie şi prin Martiriu!) DE NEAM, DE LIMBĂ ŞI DE LEGE/ORTODOXIE, AL VALAHILOR.
Dosoftei n-a intenţionat (şi nici n-ar fi putut!) să ofere valahilor o Psaltire în Duhul ebraico-davidian. Ci, păstrând liniile general-tematice şi ideatice veterotestamentare şi, în speţă, psaltico-davidiene – a dorit să ofere o Psaltire în DUHUL POETIC AL ORTODOXIEI VALAHE. Şi, mai cu seamă, o carte pentru îmbărbătarea valahilor, cei aflaţi, atunci (ca şi azi, de fapt, şi aşa cum se află mereu, dintotdeauna!), în vremuri de primejduire a Duhului, în vremuri de restrişte a trupului…
Prin Poezia Dosofteiană, a CELEI DINTÂI PSALTIRI VALAHE, avem parte de Optima Iniţiere Orfică şi Creştin-Ortodoxă, întru Sinea Cosmico-Dumnezeiască, respectiv întru Calea spre Rai-Paradis!
ATITUDINEA PSALTICĂ înseamnă, la Sfântul Poet Dosoftei, o slăvire deplin-armonică (rearmonizând Sinele cu Sinea Cosmico-Divină!), SLĂVIRE-REIDENTIFICARE DE SINE, din adâncul sufletului curat şi drept, nefăţarnic, ci cu adevărat minunat de Creaţia Dumnezeiască!
Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudine a spiritului şi sufletului şi prin înmănunchierile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă deplin-dinamică, întru SLĂVIREA Lui Dumnezeu, în chip de CĂUTARE a Sinei Cosmice, ca Identitate Divină/ORIGINARĂ a Omului.
Autorul ei, POETUL-GENIU CEL DINTÂI (ca situare între timp şi vremi!) AL VALAHILOR! - nu a păstrat aproape nimic din lamento-urile, ori din osanalele cele scrise întru ek-stază cu spume şi cu ameninţări vindicative, ale mentalităţii şi Duhului ebraic (că o fi de bine, că o fi de rău – aceasta este realitatea, oferită de textul dosofteian!): acolo unde poetul psaltico-ebraic (numit fie David, ori fiii lui Core, sau Agheu, Ezechia etc…) foloseşte, în mod specific oriental, prosternarea totală sau ura cosmică – Dosoftei adoptă atitudinea de ADMIRAŢIE neprecupeţită/sinceră, SENINĂ, a Lui Dumnezeu (cel mult, de ADORAŢIE!) - şi, în loc de ură organică şi fanatică, apocaliptică – Dosoftei îmbină pasajele de resemnare şi de contemplare (amară ori senină, dar PERFECT  ECHILIBRATĂ!), cu cele de atitudine combatantă (la modul, mai curând, oratoric, de început de DEZBATERE PATRIOTICĂ).
Dosoftei Valahul nu poate urî – în schimb, păstrează, enigmatic (în acele vremi de cumplită decădere moral-spirituală), întreg potenţialul reactiv-spiritual, instrumentul orfic de luptător, de războinic (întru ARMONIE/REARMONIZARE A LUMII!), pentru cauza Valahă şi a Ortodoxiei - EGAL!
Lui Dosoftei  nu-i sunt duşmane toate popoarele ne-ebraice, ci doar… ”păgânii”. În acele vremuri, ”păgânii” erau (preponderent…) islamicii, care ameninţau fiinţa statelor europene şi, în primul rând, civilizaţia creştină europeană - şi, înainte de toate, PE CEA CREŞTIN-ORTODOXĂ, a Răsăritului şi Centrului Europei (pe atunci nu exista Uniunea Europeană, declarat atee…!). Dacă ar fi fost vremile de azi, ori alte vremi şi alţi duşmani ai fiinţei de Neam şi ai Ortodoxiei – Dosoftei le-ar fi spus acelor noi duşmani – tot ”păgâni”! ”Păgân” înseamnă, la Dosoftei, să fii duşmanul Binelui, al Căii Drepte a Duhului Valah. Scopul în care Dosoftei ia atitudine, prin Psaltirea sa, împotriva ”păgânilor”: supravieţuirea valahilor şi a Valahismului, apărarea Ortodoxiei (unii ar fi dispuşi să afirme că doar în formă cruciată, iar nu pentru că Ortodoxia cea Autentică chiar are nevoie de anume popoare, pentru a fi apărată…: Dosoftei, însă, intuieşte ceea ce abia în veacul XX va fi rostit, cu toată gura, de Părintele Dumitru Stăniloae: da, numai valahii/Daco-Valahimea pot/poate fi păstrătorul/păstrătoarea Echilibrului şi a Căii Drepte, prin faptul că are anumite date spiritual-antropologice UNICE PE TERRA!), exprimarea şi afirmarea a tot ceea ce acest Duh are, într-însul, strălucitor şi bun pentru Viaţă.
Deci:
1 Ceea ce, la evreii psaltici, era exaltarea, prin VERSET, a unei mistici întunecate, provenind dintr-un abia disimulat sentiment imperialist (foarte terestru!), care are, drept corespondent, o mistică a puterii şi atitudini râvnitoare de imperialism terestru - pentru Dosoftei este expresia, întru cea mai ORFICO-ARMONICĂ STIHUIRE TORENŢIALĂ, a  instinctului de supravieţuire a unui Neam străvechi, cu o cultură, în egală măsură, dionisyacă şi apollinică, a Fiinţei/Fiinţării, dar, în primul rând, o cultură a Logos-ului, ca Ordine şi, fireşte, ca Limbă Mărturisitoare de Fiinţă/Fiinţare.
2 Pe omul ebraic îl îmbată năluca unei puteri terestre promise, contractual, de un Dumnezeu tulbure şi violent, arogant – pe  Dosoftei îl înviorează şi îmbată descoperirea potenţelor incredibile şi inefabilul din limba ritualic-populară – Limbă/Logos în chip de ”paşaport pentru Eternitate” – al Neamului şi al descoperitorului de Logos-Neam. Limba şi expresia ei sunt, pentru Dosoftei, documente mărturisitoare, în faţa unui Dumnezeu omeneşte apropiat, dar care, fiind justiţiar, trebuie să fie şi sever, într-un anume grad şi întru Rigoarea Drumului de Re-Iniţiere Mântuitoare a Omului, ca Fiinţă cu dublă natură, precum este şi Dumnezeu-Hristos: Om şi Dumnezeu (grad de rigoare pe care Sfântul Dosoftei îl înţelege, îl agreează şi căruia i se conformează, cu seninătate şi întru deplin Echilibru!).
”Spune-mi ce Dumnezeu ai, ca să-ţi spun cum te comporţi, cum eşti, cum gândeşti!” Dumnezeul nostru, al creştinilor, mai cu seamă al creştinilor ortodocşi (în practică, în organizarea Existenţei-FIINŢĂRII în Cosmos!) este un DUMNEZEU MODELAR. ”Dumnezeul meu – modelul meu” - este un dicton  care, în măsura în care suntem autentici creştini, funcţionează de minune. ”Imitatio Christi”, spun şi romano-catolicii, încă din veacul al XIV-lea, prin călugărul german Thomas a Kempis[14] (din păcate, de o vreme încoace, pentru prea mulţi, numai din gură iese dictonul, şi nu rezultă, firesc şi natural, din fapta/făptuire/în-făptuire de sine…).
Al ebraicilor este un Dumnezeu despotic şi predispus la negocieri şi la complicităţi cu supuşii (rentabile, probabil! – …numai unii proroci ebraici, precum Isaiia, Iov sau Ieremia, îl întrezăresc, în loc de Iahwe, pe HRISTOS-Lumina CURATĂ şi ARMONICĂ a Lumii!). ”Stăpânul meu – complicele meu” – ar fi, probabil dictonul care li s-ar potrivi cel mai bine celor din spiţa lui Iuda /Iacov / Israel…!
Dintr-o astfel de hibridizare excesiv de ostentativă, între om şi Dumnezeu, pe linia moralei/imoralităţii, şi Logos-ul devine unul labirintic şi sumbru.
În schimb, Sfântul Dosoftei, care află, în Logos, pe Dumnezeul ce-l invită la masă cu El, descoperă, în relaţia cu acest Dumnezeu-Frate şi Suprem Imbold Emulativ, izvor de permanentă bucurie a cugetului şi sufletului, prilej de optimism şi de sporire a încrederii şi a forţelor poporului istoric al Valahilor - tocmai prin grija credincioasă, faţă de Izvorul Forţei – Dumnezeu-Logos-ul. Logos-ul/Limba Valahă, Grădină a Limbilor Lumii, prefigurare a Grădinii Arheilor!
De aceea, afirmăm că Sfântul Dosoftei este PRIMUL POET VALAH AL ETERNEI  FACERI A LUMII!
REITERATĂ/RECURENTĂ FACERE, ÎNTRU SLAVA VEŞNICEI PROSPEŢIMI A DUHULUI LOGOS-ului DEMIURGIC!
Demiurgie (prin Logos Dumnezeiesc!) de Lume şi Demiurgie de Fiinţă/Fiinţare Umano-Divină.
3 Dar, implicit, descoperirea Limbii Valahe, cu potenţele ei mirifice, paradisiac-primordiale - dă şi un alt rod, pe jumătate amar: Sfântul Dosoftei află cât de neglijată, aproape dispreţuită (precum zidarii dispreţuiesc, la începutul muncii lor, Piatra/Cheia de Boltă a Bisericii Lumii!) şi cât de uitată a fost această limbă a valahilor. Dar Mitropolitul cel Sfânt este acolo, în post şi întru Misiunea de a regăsi şi salva esenţele Logos-ului! El, Sfântul, are Misiunea Mistică de a lupta întru regăsirea/reaflarea Logos-ului Valah, ca Ordine Dumnezeiască, într-o lume azvârlită în plină entripoie//dezordine. De a-i reda şi pune în evidenţă fertilitatea semantic, pentru ca, astfel, să fie pus în evidenţă şi stimulat, împotriva a tot ceea ce este ”păgân”/rău şi întru Făptuire Luminat-Dumnezeiască, acest Neam străvechi, al Valahimii.
4 Toate jocurile prozodice şi de limbaj ale atât de entuziastului descoperitor de Logos, Sfântul Poet Dosoftei – au în ele diversitatea vie şi cosmic-expresivă, plină de vigoare şi de sfânt mister, pe care o au fie HORA Valahilor, fie desenele cusute, de pe fotele, iile şi bundiţele daco-valaho-românilor.
Toate sunt semne ale integrării, în cosmicitate, a unui Neam, prin Limbă/Logos şi prin ”forma mentis” a acestui Neam străvechi şi tulburat, de timpul-istorie şi de vremuri,  în identitatea sa!  Iată prin ce sunt fraţi EMINESCU-AMINUL şi SFÂNTUL DOSOFTEI (ambii, martiri întru Logos-ul Valah!): fratele descoperitor şi fratele împlinitor. Fratele care adduce aurul la suprafaţă şi fratele care-l transcende, acest aur, în Lumină Dumnezeiască! Fraţi, deci, întru Valahie şi întru Ortodoxie!
5 Revelaţia PUTERII DE IDENTITATE COSMICĂ, PRIN LIMBĂ, le este comună celor doi, Dosoftei şi Eminescu (şi ea este infinit mai preţioasă decât orice nălucire de putere întru terestricitate!). Dosoftei ridică Izvoarele în Fântână – Eminescu înalţă Apa Fântânii până la Focul-Agheazmă!
Sfântul Dosoftei redescoperă identitatea prin viaţă, şi prin Viaţa Limbii, a Valahimii - Eminescu transcende viaţa identitară, până la restaurarea Logos-ului ca Spirit, ca Grădină a Arheilor-PARADIS.
6 Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE! Dumnezeul nostru nu este unul al promisiunii contractuale, oarecum egoiste şi meschine, ci unul al Împlinirii non-contractuale, întru Revelaţie, prin şi întru Restaurare Spirituală-ÎNVIERE!
”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.
7 Amândoi, şi Eminescu-AMINUL, şi Sfântul Dosoftei -  au luptat, cu izbândă aproape incredibil deplină, la trezirea, în Logos-ul Valah (aflat în plin proces al declinului şi al uitării!) - a ”frumoasei din pădurea adormită”.
Toată prozodia eminesco-dosofteiană este pusă în slujba ARMONIEI – a armonizării valahului cu cosmosul său, a identificării valahului cu cosmosul său.
Fiece popor îl concepe pe Dumnzeu după puterile şi zestrea interioară a fiinţei sale: evreii îl concept pe Dumnezeu ca fiind complicele unui imperialism disimulat cu greu – valahii îl concep pe Dumneaeu ca pe Izvorul ARMONIEI!
Aşa cum a rostit Revelaţie, în veacul XX, acelaşi Părinte Dumitru Stăniloae:
”(…) Popoarele apusene văd în natură numai materie de exploatat. Aceasta pentru că atât catolicismul, cât şi protestantismul socotesc că omul e totul şi afară de el nimic. Românul ia natura ca fiinţă, e plin de cuviinţă, de gingăşie faţă de ea. Ortodoxia îi dă sentimentul de înfrăţire cosmică (…). Niciun neam nu prinde atât de repede devierile de la armonie: umflările într-o direcţie sau alta. Şi nimic nu biciuie românul mai mult ca defectele de armonie. Orice patetism este, pentru român, dizgraţios. Arta lui e ARMONIE. În muzică, jalea e filtrată cu discreţie, nu se revarsă în umflările exagerate ale cântecullui de jale rusesc. Doina e un cântec de jale de rară distincţie. În joc, românul îşi manifestă exuberanţa cu anumite reţineri. Nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. Tăietura veşmintelor sale, combinaţia culorilor, natura desenelor – e tot ce poate fi mai departe de ceea ce e podoaba grosolană. Graţia şi sobrietatea se întâlnesc într-o admirabilă sinteză, în arta românescă (…). Icoana bizantină cu linii drepte, expresii ale purităţii, cu priviri în care nu se insinuează nici meritul, nici păcatul, l-a învăţat pe roman ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat ăl ştie: ce trebuie să omită (…) Neamul nostru  este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de o limpezime, de-o armonie, dar şi de-o adâncime neajunsă, încă, pe faţa pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu forţăm a ieşi din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. (…) Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, pp. 56-69.
8 Psalmii ebraici sunt, deseori, învolburări de trufie arogantă, şi de ură, şi de crâncen - cerându-i  Dumnezeului lor ajutor, în sensul: să fie martor şi complice la violenţa lor arogantă.
Psalmii  lui Dosoftei sunt instrumente şi metode incantative, ale unui Logos Străvechi-Tradiţional Valah (cum se dovedeşte acel, în aparenţă, excesiv de modest anonimizat psalm, în realitate, atât de pregnant personalizant psalm - şi, în acelaşi timp,  atât de ARMONIC şi de ciudat, în aparenţă! -  psalmul PUR DOSOFTEIAN, ”psalmul de autor”, situat între psalmul 131 şi psalmul 132) – pentru a institui MODELE UMANO-DIVINE ARMONICE, ”puncte cardinal în haos”, cum inspirat spunea Nichifor Crainic. Modele de respectare a Dumnezeului-ARMONIE.
Modele care ni-i repetă, întru Revelaţie Deplină, pe ARHEII DUMNEZEIEŞTI, din Paradis!
9 Dumnezeu este solicitat/cerut, spre ajutorare şi minunare, de către Dosoftei - iar nu întru răfuieli mâloase (care satisfac unele porniri ale vintrelor şi fierii!), ci pentru restabilirea ECHILIBRULUI PRIMORDIAL ARMONIC, în lumea valahă. O lume, la rândul ei, mistic legată de întreaga natură cosmică (începând de la Rădăcina-Chit a Lumii, şi până la hierogamia cosmică din Vârful Bradului Lumii: SOARELE şi LUNA!), determinând, ca printr-o magie orfico-dacică, ori ca printr-o liturghisire ortodox-creştină, modificări spre/întru ARMONIE, a destinului de Neam. Modificări care se vor împlini dinspre rugăciunea individual/Logos Apotropaic/Exorcizator, către cosmicitatea vieţii/existenţei/fiinţării a toate (de la floare şi până la cerul lumninii veşnice), de la omul neliniştit, cu echilibrul stricat, până la Dumnezeul său părintesc şi armonic, care va restaura fiinţa şi Fiinţarea, din nou, spre ARMONIE!
Sfântul Poet Dosoftei acceptă şi preia, de la psalmii davidieni, numai MODELUL GENERAL, de Slăvire şi de Rugăciune. Însă, şi pe acest model davidiano-ebraic, Sfântul Poet Dosoftei  îl schimbă, POETIZÂNDU-L, adică aducându-l între parametrii Cosmico-Orfici!
Şi îl adaptează, COMPLET, acest model general davidian, la Specificul Ortodoxiei Cosmice Valahe: SLĂVIREA şi RUGĂCIUNEA sunt şi devin, datorită Sfântului Poet Valah Dosoftei, modalităţii specifice Omului de Duh Valah, prin care acesta îşi descoperă/redescoperă Sinea Cosmică şi Valenţele de Râvnă ale Duhului, îndreptate spre Restaurarea şi Recuperarea, întru ORIGINARITATE, a Fiinţei sale Umano-Dumnezeieşti.
10-În definitiv, Sfântul Dosoftei Valahul îi doreşte Lui Dumnezeu, implicit, o re-echilibrare a Sa, ca Dumnezeu (sic!), o  re-liniştire, o re-armonizare ”inter se”, întru împăcarea Creaţiei/Demiurgiei Sale. Got cu Gottheit[15] (în limbajul lui Meister Eckhart). Principiul este simplu: numai cel ce ARE puteri de duh (şi Sfântul Poet Dosoftei vrea, prin Armonia Psaltică Valahă, să stimuleze, din/în noi/valahii, Averea Dumnezeiască!) poate să dea celui ce N-ARE!
Dumnezeu/Logos-ul trebuie, prin Logos-ul Rugăciunii şi al Slăvirii/Credinţei/Restabilirii Identităţii Originare a Fiinţei, să fie restimulat întru Sinea Sa de Avere-Duh Demiurgic Reiterativ, pentru a putea avea GRIJĂ şi DE-SINE-JERTFIRE, pentru Sinele nostru, spre a-l transcende în Sinea sa Cosmică…!
…Şi Dumnezeu- HRISTOS a  avut supremă grijă şi îndurare de noi, VALAHII -  trimiţându-ne (peste 200 de ani!)  şi pe celălalt capăt al Punţii LOGOS-ului Valah: pe cel VESTIT, cu un vizionarism fără cusur, de către “IOANICUL PROFET MEDIOEVIC”, de către Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei.
Şi anume, pe AMINUL-EMINESCU, prin care noi, Valahii, ne vom împlini şi vom transcende, SENIN, spre Destinul de CANDELĂ A NEAMURILOR PĂMÂNTULUI!
***
O ultimă luare de cuvânt a autorului:
-Această nepreţuită carte, Psaltirea în versuri a Sfântului Poet Dosoftei (nepreţuită, pentru că nici nu s-a vrut, măcar, de către dregătorii vremelnici, dar, cu toţii, mişelnici şi trădători de Neam Metafizic, ai României Valahe! - să fie nici ştiută şi  nici preţuită! - cel puţin, nu în ultimele generaţii!) nu mai trebuie să mucegăiască pe rafturile unor biblioteci municipale sau orăşeneşti (căci, TOCMAI din cele săteşti, lipseşte cu desăvârşire!). Ea trebuie să devină MANUAL PENTRU ÎNVĂŢAREA LIMBII  NEAMULUI VALAHILOR, la fel cum şi ÎNTREGA Operă Eminesciană (adică, să nu mai fie dată uitării, în mod pervers şi egoist-interesat, jurnalistica fulminantă a Aminului!) – şi să fie pusă pe pupitrele învăţăceilor, din toate şcolile! - fie ele gimnaziale ori liceale, fie în amfiteatrele şi aulele universitare! - pentru studenţi şi pentru profesorii studenţilor. DE LA ORIŞICARE DISCIPLINĂ! – pentru că Fiinţa şi Limba unui popor nu cunosc “discipline” cu rubrică!
Dar, fireşte, mai cu seamă trebuie
A cunoscut Harul Psaltirii Dosofteiene,
B analizată Făptuirea Psaltică Dosofteiană şi
C Pregustat Paradisul Logos-ului Valah, prin Sublimul Stihuirii Dosofteiene –
în Cuiburile Zborului de Lumină (hermeneutică şi teologică) din cadrul FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE şi al FACULTĂŢILOR DE FILOLOGIE ale universităţilor Valahiei / României. Precum şi în acele combinate universitare (benefice, în unele privinţe, strict ţinând de hermeneutica mistică!), în care Filologia şi Teologia se întâlnesc şi nuntesc, întru comuniune de Duh!
Preoţii şi Profesorii TREBUIE să ştie a predica, cu toată credinţa şi cu toată ştiinţa lor, despre ORIGINARITATEA LUMINII LOGOS-ului VALAH – pentru că ei au, ca MISIUNE FUNDAMENTALĂ:
A VĂDIREA,
B EXPLICAREA întru Duh şi
C PROPOVĂDUIREA ARDENTĂ a acestei Originarităţi Demiurgice a Duhului Creştin-Ortodox-Valah!!!
 Adică (la fel cum şi Opera Eminescului şi Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu!), Psaltirea Dosofteiană să devină (prin atenţia dată Izvorului ei de Logos Sfânt şi Creştin-Ortodox!) - o Carte a Cărţilor VALAHE,  BIBLIE DE LIMBĂ ŞI  DE ROST A VALAHILOR – care, din paginile ei, vor înţelege şi cine sunt, şi din ce şi din cine li se trag vorbele cele trebuincioase de rostit, zilnic (dar cu băgare de seamă şi mare rostuire, la rostire!) - şi vor începe să întrezărească şi încotro trebuie să (li) se scurgă Apele Fluviului Puterii de Duh Valahe!
Iată pentru ce am ţinut, din tot sufletul nostru, ca această lucrare/carte a noastră (pe care tragem nădejde că vor citi-o destui româno-valahi şi că mulţi româno-valahi o vor folosi, spre a-şi lumina, întru cugetul şi Duhul lor, DRUMUL LOGOS-ului VALAH!) să devină UN PRIM ÎNDRUMAR, pentru INIŢIEREA ÎN CARTEA ÎNSĂŞI A LIMBII ROMÂNEŞTI - REVELATĂ  POETULUI GENIAL ŞI SFÂNTULUI DOSOFTEI!!!
Valahii să nu mai amâne ceasul cunoaşterii de sine şi să nu-şi mai tot ticăiască făptuirile! Prin Psaltirea în versuri a unuia dintre cei Trei Principi ai Veşniciei Valahe (Sfântul Dosoftei, Prorocul-Densuşianu şi Aminul-Eminescu!) – poporul căzut în istorie al valahilor va şti care sunt cauzele căderii lui, de ce se prelungeşte, nefiresc de mult, această cădere – şi ce-i de făcut, care sunt leacurile împotriva continuării căderii şi pentru demult vestita, de către Zalmoxis, ca şi de către Dumnezeu-Hristos – ÎNVIERE DE NEAM!
 Pentru că orişice Limbă de pe faţa Pământului (ca şi Buruienile-Fiicele Pământului!), dat fiind că se trage din Logos-ul Demiurgic Dumnezeiesc – ascunde, în adâncurile ei de Sfântă Fântână a Tinereţii fără Bătrâneţe şi a Vieţii fără de Moarte (păzite, în cazul nostru, de către Cei Trei Dragoni ai Luminii de Duh Valah, pe care mai sus i-am numit) – LEACUL ÎNVIERII şi al ÎNĂLŢĂRII! 
Şi, prin TOIUL DE PUTERE din Logos-ul Demiurgic al orişicărei Limbi (RESTAURATĂ ÎN PUTERILE EI DE LECUIRE A DUHULUI!) - se vădesc istorii de făptuiri necesare pentru Mântuire şi se pregustă rezultatul extatic al Mântuirii: “MIREAZMA DE DULCEAŢĂ” a Regăsirii Sinei Paradisiace, de către Omul, acum, căzut încă! -  dar sortit, dacă şi el voieşte! – să se afle, din nou, în Starea de Zbor Mântuitor, întru regăsirea LOCUINŢEI SALE ORIGINARE -  CEA CU PATRU RĂSĂRITURI!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] -Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al şi cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , a lipi, a împreuna.Alţi autori consideră şi expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii îşi numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârşit, este posibil ca etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care înseamnă licoare pentru a face aur.Aşa-numitul Opus alchemicum pentru obţinerea pietrei filozofale cuprindea şapte proceduri împărţite în patru operaţiuni: 1-putrefacţie; 2-calcinare; 3-distilare; 4-sublimare, în trei faze: 1-soluţie; 2-coagulare; 3-uniune.
Cele trei stadii fundamentale:1-nigredo- acţiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând în putrefacţie;2-albedo- acţiune asupra albului, materia se purifică, se sublimează; 3-rubedo- acţiune asupra roşului, stadiul final – cf. Titus Burckhart, Alchimia  -  semnificaţia ei şi imaginea ei despre lume, Humanitas, Buc., 1998.
[2]-Grupul GR (de la GRaal-ul HRISTIC!)  - ca şi grupul KR (a se vedea cuvântul CRAI!) sugerează, ba chiar trimite la – REGALITATEA SPIRITULUI (cf. Vasile Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Gnosis, Buc., 1993 – şi Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993).
[3]-Şi nici în cel etimologic slav, de “margine”!
[4]-Spune şi Hristos-Dumnezeu, dar cred şi dacii – prin Mioriţa. Atât prin varianta ei nord-dunăreană, cât şi prin cea sud-dunăreană (prin varianta aromână a Mioriţei).
Iată varianta Mioriţei, pe care ne-o oferă dl prof. Hristu CÂNDROVEANU (titanescul lider spiritual al aromânilor din România!), în cartea sa Aromânii, ieri şi azi (Scrisul Românesc, Craiova, 1995, cap. Folclorul, p. 9):
Ñil`ioară vrută,/Ñi`lioară arudă,/Pri cale mutreşti/Şi iarbă nu paşti./ - Avdză tini, picurare,/Mi bag ş-mi scol,/Mi şuţ di-ună parte,/Somnul lai nu mi-acaţă,/Că ñi-avui ună videare,/Că va s-mori tu prândzul mare/Ş-că, la ascăpitare,/Va s-hii tră vătămare.// -Cara s-mor, cara s-nu mor,/Ascultaţ-ñi un singur dor:/ Mine nu voi îngropare/La murminţăl`i di tu hoară./ S-mi scuteţ tu Valea Mare,/ S-iasă cupia di ñil`ioare,/ Dimineaţa la păşteare./ Ş-tine, ñil`ioară,/ Ţi te-am tu vreare,/ Plândzi-mi, plândzi-mi,/Di-adun cu soarle ş-cu luna”. Încercăm o transpunere, cât mai fidelă, din dialectul aromânesc, în dialectul daco-românesc (deci, nu vom ţine cont de prozodie, de măsură ori de rimă -  ci, în primul rând, de semantica textului aromânesc):
„-Iubită mioară,/Draga mea mioară,/Pe cale priveşti/Şi iarba nu paşti?/ - Ascultă, păstorule,/ Mă aşez şi mă scol,/ Mă întorc pe-o parte, / Mă întorc pe cealaltă parte,/Întunecosul somn nu mă prinde,/ Căci am avut o arătare:/ (Se făcea) C-ai să mori la prânzul mare/Şi că, la apus de soare,/ Ai să fii ucis.../ - De-oi muri, de n-oi muri,/Luaţi aminte la singura-mi dorinţă:/ Să nu mă-ngropaţi/ În mormintele cimitirului din sat,/ Ci să mă scoateţi în Valea Mare,/ Să iasă turma de mioare,/ Dimineaţa, ca să pască!/ Iar tu, mioară,/ Dac-ai să vrei,/ Plânge-mă, plânge-mă, mioara mea,/ De să vină-n sfat şi adunare/Chiar Soarele şi cu Luna!”
A se observa că, chiar dacă nu este atât de bogată imagistic, precum varianta Alecsandri, din Nordul Istrului – acestă variantă pare a fi, sau chiar este, varianta de bază, cea primitivă, în sensul bun, originar al cuvântului (fără niciun fel de „floricele” paşoptiste...): NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!  NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!
1-Există indicaţia sacrificiului spre ÎNVIERE (sacrificiul se face „la apus de soare”, pentru ca sacrificatul să urmeze destinul învietor/etern re-născător întru Lumină, al Soarelui);
2-există atitudinea de linişte desăvârşit-vizionară, profund spiritualizată/religioasă, a sacrificatului;
3-există indicaţia dobândirii, de către sacrificat/solul spre Zalmoxis, a unui „trup de glorie”, corporalitate cosmic-luminoasă, sacră...Fratele Sfânt al „celor doi ochi ai lui Zalmoxis” – Soarele şi Luna...Desprins total de „hoară”-sat-comunitate socială – şi intrat în comuniunea de Duh cu cosmosul/Creaţia Divină! Într-o DIMINEAŢĂ VEŞNICĂ!!! (Paradisul se şi numeşte, în creştinism: „locul cu PATRU RĂSĂRITURI”...!!!).
...Acest popor profund religios (singurul rămas religios, dintre toate neamurile Europei, atât în veacurile dinainte de întruparea Dumnezeului-Hristos, cât şi la 14 (azi, 20...) de veacuri de la Minunea/Misteriul Suprem, de pe Golgota!), desăvârşit spiritualizat - poate, deci, să-şi permită atitudinea eroică deplină, aici, pe Pământul-Valea Plângerii – precum spunea, într-un manuscris aflat la British Museum/Londra, Benjamin de Tudela, pe la 1170, după ce peregrinase prin ţinuturile de la sud de Dunăre: „De acolo începe Valahia, ai cărei locuitori trăiesc prin munţi. Este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii.Nimeni nu se poate război cu ei, niciun rege nu poate domni asupra lor” – pentru că, ei înşişi, TOŢI, erau Regi, erau „stăpâni ai Soarelui”/BASARABI – şi Îngeri-MUŞAŢI/”FRUMOŞII” DIN LUMINA LUI DUMNEZEU/TRAKES!!! - Comentariul şi transpunerea în dialect daco-românesc a Mioriţei: prof. dr. Adrian Botez.
[5]-În subcapitolul 4.4: „<<Bucinele>> valahe”, al capitolului al IV-lea:Câteva investigaţii şi un psalm revelator .
[6]-Ponoslu – defăimare, dezonorare, mustrare.
[7]-ECCLESÍA s. f. (ant.): adunarea poporului la Atena, care lua deciziile supreme (< fr. ecclésia, gr. ekklesia).Când ne referim  la cuvintele Lui Hristos:  „pe această piatră voi zidi ECCLESIA MEA”, în vreme ce pronumele posesiv „MEA”, distinge ecclesia lui Hristos de ecclesia statului grec şi de ecclesia Vechiului Testament, termenul în sine păstrează, în mod firesc, sensul său obişnuit.  Chiar şi atunci când este aplicat prin adaptare la o întrunire dezorganizată (Fapte 19:32, 41),  ideea de bază rămâne aceea de adunare. Singura Biserică a ”adunării adevarate”/ecclesia este Biserica Ortodoxă,, întemeiată de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în momentul morţii Sale pe Cruce (anul 33). Sângele Său a sădit Rădăcina şi Temelia Bisericii Ortodoxe, întărită, ulterior, de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi de-a lungul veacurilor, la cele şapte sinoade ecumenice.
[8]-A goni – a efectua ”manevrele” pentru rutul /animalelor, în perioada împerecherii lor.
[9]-A încrăvi – a hrăni.
[10]-Cf. subcapitolul 4.5: „<<Miere>>, <<strede>>, <<stride>> – şi Meister Eckhart. <<Mireazmă de dulceaţă>>”, din cadrul capitolului al IV-lea:Câteva investigaţii şi un psalm revelator . Calea Dosofteiană spre Paradis .
[11] V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aurDacia FELIX, nume pe care Traian îl dă doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericiţilor, ţinuturi ale negrilor, adică CENTRE OCULTE SPIRITUALE.
[12] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993.
[13] V. Lovinescu, Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.
[14]-Imitaţiunea lui Cristos / Urmarea lui Hristos (în latină Imitatio Christi / De Imitatione Christi) - este o operă de pietate şi ascetică creştină, atribuită, în general, călugărului german Thomas a Kempis. A fost redactată la sfârşitul secolului al XIV-lea, sau la începutul secolului al XV-lea, în limba latină medievală. Lucrarea este reprezentativă unei noi experienţe spirituale denumită Devotio Moderna. În lucrare, sub forma simplă a unor sfaturi, autorul propune cititorului căi de educare a sufletului pentru perfecţionarea vieţii de creştin, avându-l pe Hristos de model.
[15]-Deitate (Gottheit), identic cu Divinitatea Ademiurgică, Spirit Pur şi Impasibil (Neimplicat în Demiurgie). Apoi, Dumnezeu devenind Gott (Proiectantul-Demiurg): El este Spiritul activ, dar supraveghind-dominând Proiectul, din “loja luciferică” – aşa cum ne tălmăceşte însuşi Eminescu-Aminul, prin celebra sa sintagmă, din finalul Luceafărului:  ”nemuritor şi rece”. Câţi citesc, şi câţi înţeleg, oare, genialitatea unică, pe Terra, a lui Eminescu, afinul lui Meister Eckhart şi fratele mai mare (întru puterea transfiguratoare a destinului de Neam, prin Duhul său!) al Sfânului Dosoftei?!

 

ATELIER
IMPORTANŢA FIRELOR DE PĂR DIN NAS
- fragment dintr-o cronică siciliană -
Aţi văzut, vreodată, cum merge, cum umblă, cum păşeşte un sicilian sadea? – pe străzi, ca şi pe drumeagurile şi cărăruile Siciliei, care şerpuiesc, la nesfârşit, peste dealurile stranii, ca de pe lună. Un sicilian “sadea”, adică, nu unul dintr-ăia, încovoiat de zgarda stupidă, a stupidelor şi meschinelor legi omeneşti, şi nici azvârlit de soartă, prin lume, castrat de menghina străinătăţii şi de umilinţele ei - şi pretinzând, apoi, la întoarcerea în Paradisul Pierdut (pentru el) al Siciliei, că nu s-ar fi schimbat nimic, în el…
Un sicilian sadea păşeşte aşa: încet şi apăsat. Enervant de încet şi revoltător de apăsat. Paşii lui spun, de fapt, că timpul nu există, pentru el, că lui nu-i e frică de trecerea ceasurilor, zilelor ori anilor, veacurilor… – şi că pământul, tot pământul! – este proprietatea lui. Şi păşeşte, pe proprietatea lui, fireşte, ca supremul stăpân.
…Grecii atenieni visau că democraţia lor este soluţia soluţiilor, panaceum-ul social perfect…şi l-au asasinat, înmărmuritor de “democratic”, pe Socrate-cel-Unic. Francezii visează că au cei mai mari filosofi din lume – iar filosofia lor nu trece de burtă şi de flecăreală. Nemţii cred (şi visează, în limitele ochelarilor de cal!), cu toată convingerea berii din maţele lor, că puterea lor spirituală este inegalabilă, că metafizica lor ar trebui să oblige soarele să se oprească în loc… - şi, de fapt, soarele îşi vede de treaba lui, pe când Kant şi Hegel au prăpădit, zadarnic, păduri întregi, ca să scrie nişte cărţi în care, întâi, prezumau că nu există Dumnezeu, pentru ca, pe ultima pagină a testamentelor lor idioate şi, chipurile, laico-metafizice, să afirme contrariul… Galezii (ca să dăm un ultim exemplu) visează că ţara lor este formată numai din munţi legendari… şi, în timpul ăsta, gâfâie, domestic, trecând, cu pas târşâit, peste vreun deluşor amărât.
Ei, sicilianul, nu visează (sau, poate, toată existenţa lui este un vis imperial, absolut tiranic, intolerabil, la modul superb!), este extrem de serios, cu esenţele, pe care le ţine şi depozitează la el, în ogradă sau în locuinţa lui maură… – el nu are nicio problemă, din toate cele frivole ale lumii celeilalte (europene, se înţelege!), ori ţinând de orgolii şi frustrări ancestrale. Nu, el, sicilianul, care a văzut, cu ochii lui, cum, pe rând, toţi năvălitorii şi asupritorii lui, s-au dezintegrat, în uitarea istoriei senile (fie că se numeau aceştia arabi, normanzi, francezi, germani, spanioli…) – nu are niciun orgoliu prostesc, nu visează mofturi de o clipită-valoare. E drept, mai sunt năpastele, plăgile şi cataclismele, pe care, însă, trebuie să le rabde, cu exemplar stoicism, tocmai pentru a-şi binemerita ameţitorul titlu de “sicilian”: cutremurele, sirocco-ul, preoţii, leprele şi ciuma...
El, sicilianul, ştie (dar are prea mult bun-simţ şi discreţie, pentru a o şi declara în public…ştie şi zice şi el, cu alte vorbe, ceea ce românul rezumă: ”lauda de sine nu miroase-a bine…” – …dar eu cred că are într-însul, în primul rând, o lehamite aristocratic-princiară, unică în lume!)  - …cum ziceam, el, sicilianul, ştie că este, nici mai mult, nici mai puţin – nemuritor. Sau, cum spunea un specialist desăvârşit, în “sicilianologie” (nu există disciplina asta, dar ar trebui, cu stringentă necesitate, să fie creată, în cadrul tuturor universităţilor lumii europene şi europoide!), Giuseppe Tomasi di Lampedusa (în “Ghepardul”) -sicilienii ştiu, cu certitudine absolută şi implacabilă, că sunt zei”.  Şi ăsta este un lucru absolut intratabil. Nu doar diplomaticeşte, ci prin însuşi mentalul sicilian arheic (…da, şi arhaic, în sensul de imemorial), deci, etern!
Ptolemeu şi doctrinele medioevice creştine pun, în centrul universului, pământul. Copernic apără, cu dinţii şi ghearele lui de vată, heliocentrismul. Sicilianul, în schimb, îi priveşte, pe toţi, cu milă şi silă nesfârşite - dar şi cu oarece compătimire: nici până acum n-au aflat, nevolnicii ăştia, cu atâtea aere şi pretenţii demente, Adevărul Absolut! – şi anume că Sicilia, şi nu altă lume, este centrul tuturor universurilor posibile, probabile şi improbabile.
*
…De obicei, atunci când este scrisă o cronică, mintea celui care o scrie trebuie să scânteieze (să ţopăie ideile, pe pagină, ca licuricii!) – de date, de fapte, de evenimente, de nume de oameni importanţi… Dar mintea noastră nu mai scânteiază de mult. La vârsta de peste 80 de ani, câţi are cronicarul acestor evenimente, care lâncezesc, acum, doar în amintirea înfiorată (dar sunt aşteptate, cu aviditate morbidă, de pagina albă a cronicii, să fie consemnate, spre a înspăimânta fermecător, generaţiile noi, de zei ai Siciliei!) - la ce lucrare titanică te mai poţi azvârli? Aşa că, de la început, vom spune cititorilor să nu se aştepte la o cronică prea de soi…
Să nu vă aşteptaţi la precizări de timp prea exacte. Singurul lucru sigur este că, toate cele petrecute în cronica noastră, s-au petrecut mult după “Vecerniile siciliene[1]. Cam asta e tot ce poate face cronicarul, pentru domnia sa, cititorul…
Regatul Siciliei trecuse şi de faza Păcii de la Caltabellotta (din 1302), dar şi de “Regatul Siciliei de dincolo de far” (Regatul Trinacria), când Sicilia devenise “liberă”, adică… aragoneză (pe când Mezzogiorno devenise angevinul Regat al Neapolelui), trecuse şi de vremurile lui Alfonso al V-lea, care reunificase cele două tronuri, pe la 1443… Dar fireşte, Sicilia de care vom vorbi, aici, nu e prea departe, în timp, de celebrul slogan: “Morte Alla Francia, I'Italia Arde” (Moarte Franței, strigă Italia)” - şi nici de Viespile Siciliene[2]
…Suntem, totuşi, acum, într-un Palermo (Palermo în italiană, Palermu în siciliană, Palieimmo, în dialectul palermitan…), lâncezind duminical… - deocamdată, liber de străini prea mulţi, ai momentului, dar aşteptându-şi, cu maladivă curiozitate, noile bice străine! – de care, fireşte, sicilianul ştie să nu se plângă, că nu-i stă în fire aşa ceva – în schimb, ştie şi că e dator să scrâşnească din dinţi şi să-şi pregătească, apoi, cu linişte desăvârşită, flinta şi cuţitul, pentru noi vărsări, ale sângelui cine mai ştie căror noi venetici, care-şi închipuie, în mintea lor creaţă, că sicilianul, adică zeul, poate fi, vreodată, supus de cineva sau cuiva - afară de simbolistica gestului de plecare a capului, într-un salut scurt (măsurat de ici până colo!), către seniorul locului, şi către preot…
…Golful splendid, hipnotic, al portului Palermo, medita, adânc şi parcă obsedat, trudit de coşmare, cu tot cu apele lui fulgerând albastre, la toate câte văzuse, la sângele scurs într-însul, din răzvrătiri şi răfuieli, acum mute şi deplin îngropate şi uitate, dar atât de exasperant de vii, atunci când se petrecuseră… la corăbiile nepoftite, pe care fusese silit, de Bunul Dumnezeu, să le ocrotească, de-a lungul veacurilor… Toate amintirile, visele şi coşmarurile erau, însă, păstrate într-un suflet ferecat al golfului, care-şi păstra, întreagă, demnitatea – în aşa fel că, afară de locuitorii bătrâni şi foarte înţelepţi ai coastei siciliene, nimeni (afară, fireşte, de Dumnezeu şi de ape), nu-şi permitea să sufle, ceva, să dea afară din suflet (întâmplător, spre buze), cumva, vreo vorbă necântărită şi nemăsurată, cumplit de sălbatic, în zgârcenia lui perfect aristocratică, de către cântarul Duhului sicilian al tăcerii. Nimeni nu se-ncumeta să-şi calce pe mândrie, povestind, aşa, netam-nesam, fără întrebarea excesiv-insistentă, fără întrebarea exasperat repetată de vreun curios, adus, pe aceste meleaguri, de sinistrul sirocco (întrebare către surzenia, aproape perfectă, a Duhului sicilian, de care tocmai am grăit!), despre acele amintiri cu drame-nsângerate şi tragedii uitate… (sau, mă rog, poate doar nişte dramolete, cine mai ştie cum să le zică şi categorisească, în aceste vremuri, atât de amestecate şi tulburi!)
Uitate cu forţa (tragediile sau dramoletele – egal!), cu o voinţă incredibil de adânc scrisă în fatalismul locurilor, ca şi pe fruntea largă, înfruntând orice soare (oricât de hapsân şi vrăjmaş, atoatearzător şi atotscrumitor!), a sicilianului de baştină, sicilianul “sadea”. Legea tăcerii este, exclusiv, Legea Zeilor, nebuni de mândrie. Pentru că, la drept vorbind, altă avere nici nu au, zeii ăştia de pe-aici, trăind pe meleaguri atât de aprinse de lumina orbitoare şi secătuitoare a soarelui… parcă multiplicat, soarele ăsta, în cazne infinite, pururi necântărite (Dumnezeu având în vedere, mai mult ca sigur, demnitatea nebună şi jocurile, fără oprire, ale cuţitelor siciliene, fie soare, fie lună…), pentru om şi istorie - şi-n tot atâtea dovezi ale înfruntării sorţii, a fatalităţii, de către trufia lunatică a unei rase, adânc bolnavă de o demenţă sacră: fireşte, demenţa zeilor… Pentru ca să nu greşească şi pentru ca să nu-şi piardă curajul excesiv al răbdării, în aceste locuri vizitate, de curând (se zice, printre bătrânele fără vârstă, ale coastei), de către Însăşi Înălţimea Sa Cea Întunecată – sicilianul îşi transformă viaţa de toate zilele în ritual, iar vorba-i în muţenie (meditativă şi, de regulă, sumbră, rumegând parcă, în fiece clipă, comploturi faţă de concurenţa sacră, din cerurile înţepenite-n albastru, sau faţă de aceea din subpământurile incredibil de prăfoase - probabil, cât şi drumurile Siciliei celei de la suprafaţă…).
…Palmierii din jurul portului, numai, erau mai puţin demni, îndrăznind să-şi foşnească, leneş, în cădura sufocantă a după-amiezii, enormele frunze, ca pe nişte apărători uriaşe de muşte. 
Preotul catedralei (provenit dintr-o familie de seamă din Palermo – se numea don Tomeo Buscetta) se pregătea, tocmai, să se buzunărească singur, pentru a-şi descoperi, ca în fiece seară, cheia cu care va deschide, larg, porţile lăcaşului sfânt, pentru oricine s-ar fi găsit, pe căldura asta de iad, să se adăpostească, întru pioasă rugăciune, sub coloanele răcoroase şi la umbra vechilor vitralii. Până să se scotocească el ca lumea, până să ajungă să se întrebe dacă n-o fi uitat cheia, ca semn de carte, între paginile breviarului, din care-şi inspirase predica… - îşi întrerupse, deodată,  infructuoasele căutări ale magicei chei: preotul tocmai observase că-i atârnă, din nas, în mod supărător, câteva fire, mult prea lungi, de păr alb - şi, deodată, fără vreun gest de pregătire şi de trecere lentă, de la lâncezeală, la acţiune – cu degetul mare şi cu arătătorul apropiate, îşi smulse, brusc şi nervos, firele cu pricina, din nas - firele care-l supărau atâta şi-i îngreuiau explorarea propriilor buzunare – dar şi care îl momiseră, în acest ceas târziu de după-amiază de vară (nu trecuseră, încă, trei săptămâni întregi, de la Sfânta Rosalia[3]) - la comiterea unui păcat în contra Duhului Sfânt…
Cu alte cuvinte, don Tomeo, fără să-şi dea seama, pornise ceasornicul cel nevăzut al sorţii, spre răzbunare şi calamităţi – având în vedere că produsese o blasfemie: uitase de ritual, de gesturile încetinite sacru, până la exasperare, ale unui sicilian “sadea” – care, niciodată, dacă se respectă şi-şi respectă, cu adevărat, calitatea de zeu, nu îndrăzneşte să facă vreun gest brusc, nervos, ori  imprevizibil, cu totul neînţelept şi, deci, nepotrivit cu istoria acestui tărâm straniu şi plin de farmec (şi, fireşte, de superstiţii şi farmece!). Fără să-şi dea seama, preotul dezlănţuise, cum vor zice babele locului, mai târziu, toată tragedia faptelor, pe care vom urma a le istorisi, mai la vale, în această cu totul nepretenţioasă cronică.
Un cerşetor, care se nimerise pe treptele catedralei (aşteptând, aşa, într-o doară, recoltele băneşti ale unei liturghii, destul de fantomatice, într-o zi caniculară, precum aceea ce-l făcea să tot apeleze, pe bietul om, la serviciile unei basmale, din cale-afară de murdare!), văzând cu câtă ciudă şi, mai ales, cu câtă neglijenţă vinovată azvârle don Tomeo, în juru-i, firele-i de păr, proaspăt smulse din nas – murmură, batjocoritor, dar şi, nu se ştie de ce, puţin îngrijorat:
- Ce faci, părinte, năpârleşti aici, pe treptele sfântului lăcaş?
Preotul dădu să-i zică vreo câteva vorbe, aspre şi pilduitoare, chiar deschisese gura, spre mustrare, cu buzele suflecate a dispreţ şi amarnic reproş - dar, pentru că tocmai aflase, în cursul ultimei explorări, şi pescuise, cu degetele mâinii stângi, cheia din adâncul buzunarului – renunţă la predica de pe trepte, pentru a-şi păstra intacte forţele, pentru sfânta messă dinlăuntrul catedralei.
…Când sfânta vecernie se încheie, destul de searbădă, rasolită şi nu cu răsunet prea mare, printre credincioşii eroici ai acelei după-amieze (prea grabnic înserată, parcă…), veniţi la catedrală – după binecuvântarea finală şi după ce lăcaşul sfânt se goli definitiv, don Tomeo ieşi din altar, mai moşmondi ce mai moşmondi, prin naos, uitându-se, apatic şi stupid, cu gura întredeschisă, la vitralii şi la bănci (ultimele erau teribil de hodorogite, şi scârţâiau de te lua cu fiori în spate, la fiece mişcare ori ridicare a oamenilor, la răspunsurile din timpul slujbei) – şi, în sfârşit, se pregăti, fără grabă, să închidă poarta catedralei (nu fără să-şi amintească de apostrofarea, din cale-afară de obraznică, a cerşetorului…). Se uită în jur, pe trepte…îi ardea de o veninoasă şi târzie predică particulară, ce mai! (…cu siguranţă, i-ar fi reuşit, cu rezultate şi efecte mult mai rodnic-morale, decât cea din cursul messei!) – dar nu mai era, pe-acolo, cerşetorul cu pricina: pesemne, văzând că-n acea seară sicilienii nu se-ntreceau în milostenie, plecase, şi el, la crâşma din port…, ce alta era să facă, nu?
În schimb, din semiîntuneric, chiar din spatele porţilor încă deschise - se prelinse, cu grabă şi nelinişte mută, o umbră neagră, către bătrânul şi ticăitul sacerdot palermitan.
- Părinte, iertare, putem discuta ceva? – murmură umbra neagră, de fapt, un om înalt, cu faţa acoperită de o mantie neagră.
Don Tomeo tresări, apoi, amintindu-şi că trebuie să se simtă jignit de o astfel de propunere nelalocul ei, zise, tare şi cu arţag:
- Dar de ce n-ai fost, omule, la sfânta liturghie? După liturghie, în confesional…
- Sfinte părinte, nu te supăra, nu am de gând să mă spovedesc, vreau să discutăm ceva… - ridică, şi el, puţin, vocea, omul cu mantie neagră.
- Ce să discutăm acum? Sunt obosit, omule… - mormăi, morocănos, don Tomeo.
Omul cu mantia pe faţă se descoperi. Don Tomeo tresări şi parcă se chirci:
- Excelenţă, mă iertaţi…
Da, era şi cazul. Cel care-şi trăsese mantia de pe faţă era Don Genaro (căruia palermitanii-i ziceau, în şoaptă, pe gânduri şi cam înspăimântaţi, Don Genarino – aşa, cu majuscula-n conştiinţe!), fiul cel mic al prinţului X[4] - seniorul locului, originar din Calabria. Don Genarino era o fire aprigă, cel mai aprig şi fioros, dintre cei cinci fii ai prinţului X. De aceea, câteva cadavre pe an, din portul Palermo şi de pe străzile nu foarte curate, fuseseră trecute, de poliţie, în catastife: “cu autor necunoscut”. Nu se punea poliţia cu “Excelenţa Sa”…
- Sigur, Excelenţă, iertare… sigur… sigur - se bâlbâi don Tomeo, straşnic de încurcat de prostia sa şi de buclucul în care-l băga, de prea multe ori, ursuzenia sa.
- Nu face nimic, don Tomeo, nu face nimic – încercă Don Genarino, prin apelativul mai familiar, “don Tomeo”, să-l liniştească pe preot, dându-şi seama că, dacă bâlbâiala şi dondăneala umilă a preotului vor continua multă vreme, nu va avea cu cine să discute. Voiam, pur şi simplu, cum v-am zis, să discutăm nişte probleme de teologie. Şi toată lumea din Palermo ştie că don Tomeo n-are pereche, în materie de teologie…
Lui don Tomeo îi revenea inima la loc, de pe unde plecase ea… Şi începu să vorbească ceva mai articulat:
- Sunteţi prea bun, mult prea bun, Don… excelenţă… excelenţă… iertaţi, vă rog… Nu merit atâtea laude fără măsură… - se dădu, iar, în stambă, bietul preot.
- Nu sunt fără măsură, don Tomeo. Nu. Oamenii ştiu ce vorbesc, la fel şi eu. Putem să vorbim, deci? – deveni mai energic şi mai rezolut Don Genarino – adică, începu să se poarte după cum îi era adevărata-i fire.
- Sigur… Excelenţă… sigur… - aproape că strigă, în liniştea serii, bietul don Tomeo.
…În acea seară târzie, glasul lui don Tomeo se auzi prin multe străzi şi parcuri palermitane (parcuri care erau inundate, potopite încântător, ca-n vis, de parfumul portocalilor… Palermo are, sau cel puţin, avea, pe vremurile despre care umila noastră cronică vorbeşte, adevărate păduri de portocali, prin parcurile sale!).
Frustrat de faptul că, în catedrală, rasolise toată messa, simţea, acum, ca şi mai înainte, când îl căuta, din ochi pe cerşetorul de pe treptele catedralei - realmente, simţea dorinţa de compensaţie: să se arate, fie şi în faţa unui singur om (…şi acela, cam ateu, din păcate, chiar dacă disimulat sub chipul unui catolic sicilian fervent, ca orice nobil care se respectă!) – să se arate, spuneam, cu chipul (nu masca!) unui strălucitor şi eminent teolog.
Modestia lui don Tomeo era o poveste – iar în înnoptarea prematură (din vara aceea sufocantă prin parfumuri încântătoare şi căldură toropitoare), se puteau auzi (dacă cineva ar fi îndrăznit să se aventureze înafara “palazzo”-ului său, numai ca să-i asculte, lui don Tomeo, predica-i întârziată şi susţinută, din străfundul sufletului, de  remuşcări amare…!), pe străzile tihnite (deşi cam murdare…), presărate cu mulţime de “ville” şi “palazzi” (de-acelea cu balcoane enorme, cu scări exterioare, răsucite şi întortocheate, grozav de măiestru, spre “piano nobile[5]  - şi care, pe faţadele ameţitor, strivitor de înalte, etalează măşti groteşti, “mascheroni” şi “putti[6], cel puţin la fel de sinistre ca şi măştile groteşti! – chipurile, sprijinind balcoanele! - în realitate băgându-i în toate boalele pe cei slabi de înger!), cuvinte de smerită şi adâncă simţire creştinească, dar şi adevărate exerciţii la trapez, în materie de dogmă creştină, adevărate exhibiţionisme teologice, care de care mai periculoase…
Atâta că interlocutorul lui nu era cel ideal. Don Genarino ar fi vrut ca don Tomeo să lase, la toţi sfinţii, demonstraţiile sale strălucite de teologie, şi să se ocupe de “cazul lui”, şi s-o facă asta ceva mai degrabă, într-o manieră foarte concretă, concisă şi eficientă. Doar nu degeaba îşi trăsese mantia peste faţă, ca să se poată arăta în Palermo!
- Don Tomeo, nu te supăra, aş dori să fii mai aplicat pe ceea ce ţi-am expus eu – rosti, cu oarece asprime, nobilul.
Preotul, însă, mânat de focul dorinţei de revanşă predicatoare, faţă de sine însuşi, uitase cu totul ce-i spusese Don Genarino, de ce venise acesta la el, cu ce probleme… Dându-şi seama cu cine şi cu ce are de-a face, subtilul, mândrul şi nobilul criminal, spirit sicilian “sadea” (deşi părintele lui venea din veşteda şi pustiita Calabrie!) - Don Genarino îi prezentă preotului un rezumat recapitulativ al chestiunii sale. Începu prevenitor, dar extrem de decis şi sugestiv, cu vocea tremurând de nemulţumire neagră şi aproape silabisind, din ce în ce mai vehement şi mai ameninţător, la urechea preotului:
- Te rog să fii atent, părinte, insist să laşi deoparte orişice teorie! Te rog, don Tomeo, să asculţi, măcar acum, cu atenţie, ce-ţi spun: n-am făcut drumul de la Livorno, până la Palermo, ca să-ţi ascult predicile, oricât de strălucite ar fi fiind ele şi oricât de subtil teolog te vei fi dovedind domnia ta.
Don Tomeo simţi că acum ar fi trebuit (iar nu atunci, pe treptele catedralei, de faţă cu cerşetorul!) să simtă supărătoarele fire de păr lung, din nas, şi să le smulgă, fără milă, ca să-şi alunge, prin durerea fizică, jignirea sufletească, adusă de tonul şi vorbele ofensatoare, ale lui Don Genarino, faţă de talentul său de predicator şi de teolog, el de către sine atât de admirat… Dar, oricât îşi fornăi şi-şi pipăi nările, mental, dar şi cu privirea-i încrucişată (de atâta încodare, cu care-şi privea vârful podoabei proboscidiene, din centrul feţei sale!) - nu mai descoperi, în interiorul lor, fire de păr atât de lungi, încât să aibă de ce trage, în draci!
- Ei, acum re-ncep, părinte, şi n-am de gând să o mai fac… Vezi de fii atent, te rog!
Don Tomeo strânse din dinţi şi… ascultă, de data asta. E drept, nu avea mare talent la ascultat, dar nici povestea nobilului nu era nemaipomenită, pentru acele vremuri…
Don Genarino, un aristocrat tânăr şi teribil de dezmăţat şi de aprig, se îndrăgostise – spunea el. De cine? Se mai îndrăgostise el de vreo două sute de ori, dar acum era o treabă cu totul serioasă: se îndrăgostise de o prostituată celebră, în toată Sicilia… o “curtezană”, mă rog! - de care, cu vreo doi ani în urmă, se îndrăgostise (cu rândul, şi apoi, buluc, se-nţelege!) tot clanul prinţului X – inclusiv şeful clanului (care, “sentimental”, era şi mai arzoi, şi mai dezmăţat, decât fiul său, Don Genarino!).
Era greu, pentru Don Genarino, să ţină piept clanului, cu banii lui (strecuraţi, până atunci, printre nişte degete constipate… -  cu mare zgârcenie strecuraţi, de tatăl său…), dar, când prinţul X află că, de fapt, are în fiul său un concurent, explodă, pur şi simplu, şi… nu-i mai dădu niciun bănuţ micuţului concurent, sânge din sângele său! Or, se ştie că femeile nu pot să trăiască “pe uscat”: nu există avere, pe lumea asta, cât o fi ea, averea, de mare, care să nu poată fi cheltuită, în câteva zile, ba chiar în câteva ceasuri, de o femeie normală!
Iar signorina Angela, curtezana care, acum, îi avea, “în spinare” (?!), pe toţi membrii clanului X, era, probabil, cea mai normală dintre femeile lumii, din acest punct de vedere! Aşa că Don Genarino căută, cu disperare, un sprijin financiar… şi-l află, spre mirarea-i (dar nu şi spre a cronicarului!), la mama sa, prinţesa X!
Geloasă, dar, mai curând, speriată de un faliment răsunător, al casei princiare X, de care-şi legase soarta şi averea părinţilor ei sicilieni “sadea”, signora Lucìa preferă să-şi vândă o mare parte din bijuteriile ei personale, pentru ca soţul ei să piardă “partida” cu fiul său mai mic: totdeauna, e bine să-ţi sacrifici un beneficiu mai mic, pentru a-ţi păstra unul mai mare, nu? Da, aşa zicea şi signora Lucìa.
Ceea ce, însă, signora Lucìa nu avea de unde bănui, în acel moment crucial, era că banii de pe bijuteriile sale, daţi lui Don Genarino, se vor duce, din “raţiuni de război”, în cu totul alte părţi şi spre alte scopuri şi cu alte efecte… într-o dramă, cu un final neaşteptat!
Pentru că prinţul X, aflând că fiul său mai mic a făcut rost de bani (şi nu fu greu să afle cum şi de unde!), făcu un pact de “neagresiune reciprocă”, pe tărâmul lui Amor (pact limitat în timp, se-nţelege, chiar de natura sa!), cu ceilalţi patru fii ai săi mai mari, împotriva calamităţii de prâslea! Pentru că Don Genarino, trebuie să recunoaştem, la cei 21 de ani ai săi, arăta nu ca un zeu, ci ca doi-trei, deodată! Aşa că, în comparaţie cu “pastori” şi “contadini” (ciobănoii şi ţărănoii) de fraţi mai mari, Don Genarino având, acum, şi bani de-ai familiei (din care parte a familiei, chiar nu conta deloc!), de arătat signorinei Angela – câştiga partida, fără rival, cu câteva lungimi de cal!
Dar, pentru bună prevedere,  “bietul” Don Genarino (biet să fie de păcate!) trebui, cu mare parte din banii luaţi de la signora Lucìa, să-şi tocmească nişte mercenari (mai exact, nişte haimanale înarmate până-n dinţi… - vreo 14-15 fârtaţi, dintre cei mai zurbagii duelgii, din porturile Mediteranei!), oploşiţi, prin Palermo, din Neapole, din Roma, din Livorno, din Genova, ba şi din Corsica… Dar ei erau “sarea afacerii lui Don Genarino”, cum se exprimase unul dintre mercenarii săi, puşi numai pe jaf şi pe crimă. Pe drept cuvânt, căci dacă nu ar fi avut asigurată apărarea lor, pierdea, la sigur, partida – şi asta (cu nişte prinţi aprigi, precum cei din neamul său, mai cu seamă tatăl - “seniorul”!) – s-ar fi consfinţit, ca fapt… definitiv! În stil perfect specific  sicilian, se-nţelege (mai cu seamă, prin trufia de nemuritori, pe care cei cinci aliaţi temporari o afişau, faţă de un potenţial frate, mai mic, al primilor patru - frate prezumat ca fiind doar un simplu… muritor!)
…Era într-o frumoasă seară palermitană, în primăvara anului despre care tocmai facem vorbire, în cronica noastră debilă (debilă, în ce priveşte datele exacte…). Portocalii înfloriseră, signorina Angela, culcată pe o bancă de piatră, în grădina unui “palazzo al întâlnirilor”, îl ţinea strâns îmbrăţişat, sub florile de portocal, pe iubitul ei, cel atât de frumos şi de cutezător, pe Don Genarino! Iar mercenarii lui Don Genarino stăteau de pază, cu credinţă şi înverşunare…
Deodată, însă, se iscă, din întuneric, o învălmăşeală cumplită şi subită: prinţul-tată, dimpreună cu celelalte progenituri ale sale (mai defavorizate de vârstă, de chipuri, de soartă - dar şi de isteţime şi agerime), îşi cerea, în plină noapte, drepturile de genitor al lui Don Genarino! Adică, îşi cerea dreptul seniorului, dreptul amantului şi dreptul de tată, totdeodată!
Scurt şi nu îndestul de cuprinzător, trebuie să recunoaştem, fără teamă, că, în acea încăierare, Don Genarino se afla în strictă legitimă apărare…când îşi străpunse cu spada, vajnic, dar din pură întâmplare (la lumina chioară a unei făclii, înfipte într-un perete al grădinii) -  tatăl!
…Numai că judecătorii sicilieni nu numai că au unghiuri de viziune foarte largi, când e vorba să privească de unde le-ar veni folosul mai mare – dar se pricep, de minune, şi la aritmetică! Aşa că, văzându-se, în sala de judecată, copleşiţi de patru membri ai clanului X (cei patru juniori, fideli, chiar şi după moarte, seniorului… total dezinteresaţi, fireşte! – doar îşi răzbunau genitorul, nu?) – iar, de partea cealaltă, nu puteau şi nu aveau cum număra, oricât încercau ei s-o facă,  mai mult decât “unu” (chiar dacă acel “unu” nu era altul decât Excelenţa Sa, Don Genarino cel vestit!) – se încontrară ei, cât ce putură, deasupra terfeloagelor cu legi, şi deciseră că, fireşte, vina-i aparţine, fără urmă de îndoială şi total, mezinului – lui Don Genarino, adică. Iar Don Genarino, înţelegând, din câte studiase, şi el, legile, în cei câţiva ani de carte înaltă, făcuţi, cu patru veri în urmă, la Roma, înţelese, pe dată, că, pentru un nobil sicilian, pedeapsa pentru paricid era mai dificil de îndurat, decât pentru un nenorocit de “pastore” sau “contadini”. Avea două variante de ispăşire, dintre care nici una, măcar, cât de cât, convenabilă, pentru un om subţire şi tare pretenţios, cum era, încă din fragedă pruncie, Don Genarino: prima, să fie “mazzolato” (cam asta era rezervat, prin lege, paricizilor…), sau, să zicem, a doua: să fie “decapitato” (în cel mai bun şi fericit caz, căci era nobil, iar nu un ţopârlan de rând!).
Aşa că… alese să fugă, cu tot cu haimanalele angajate să-l apere, tocmai  la Livorno, în Toscana…
De asta trebuise, pe străzile şi pe treptele catedralei, în această seară, să-şi înfăşoare, cu grijă şi meticulozitate, mantia cea neagră, în jurul chipului. De aici, toată atmosfera, cam teatrală, melodramatică, de mister burlesc. Şi… acum venea la don Tomeo, să-l întrebe ce se mai auzea, despre fapta lui, prin Palermo (trăgea nădejde că, un simplu şi nevinovat paricid – pentru că, nu-i aşa, se aflase într-o legitimă, desăvârşit de legitimă apărare! - n-a stârnit chiar aşa o vâlvă, încât să nu fie uitat, relativ degrabă, atât de către norodul palermitan, cât şi, fireşte, de nişte pârliţi de judecători sicilieni). Iar în cazul că n-ar fi fost cum el era sigur că trebuie să fie atmosfera din Palermo, vis-à-vis de amorul şi de crimele sale, venise să-l chestioneze pe don Tomeo “Ce poate face Biserica, pentru mine?! Căci familia mea a făcut, mereu, enorm, pentru Biserică: a dat bani pentru reparaţii şi restaurări, bani pentru săracii sfinţiei sale, bani, şi bani, şi bani, mulţi bani, nefiresc de mulţi bani! Iar acum, fireşte, îmi cer serviciile răsplătite doar printr-un mic şi neînsemnat serviciu: îmi poate acorda papa, oare, o iertare cât mai degrabă şi totală, sau, poate, cum e datina şi datoria Bisericii, dintotdeauna – poate acorda azil, pentru un nefericit şi orfan de… paricid?!
Când începu don Tomeo să-i explice că lucrurile nu stăteau, din păcate, nici pe departe atât de roz-bonbon şi frumos, cum credea el, când era vorba de legile siciliene, Don Genarino se arătă, cu maximă energie, revoltat. Da, Don Genarino se roti în jurul lui don Tomeo, “păşind încet şi apăsat - enervant de încet şi revoltător de apăsat”, până ajunse în faţa acestuia, atât de mult  apropiindu-şi obrazul său de obrazul bietului şi năpăstuitului popă (adică, de obrazul lui don Tomeo…), că-i sufla drept în gură, acestuia din urmă:
-Dar ce mai trebuie să fac, pentru tot infernul! - după ce m-am autoexilat, m-am autosurghiunit, câteva luni, tocmai la Livorno, atât de departe de casa mea, de averea mea, de signorina Angela… a mea?!
Don Genarino întrebă, în continuare, şi mai furios - cu multă revoltă şi trufie, în glas:
- Dar cu omertà, atunci, cum rămâne, dragilor sicilieni “sadea”? Hai? Aud?! Hai, zi ceva, zi ceva, trăsnete şi fulgere şi pe toţi dracii infernului, don Tomeo!
Din păcate, don Tomeo nu era un chiar aşa de bun sicilian, ca să poată răspunde la o astfel de profundă întrebare, în Duhul curat al enigmaticei Sicilii…
El, don Tomeo, regreta, mereu, că nu avea mai mute fire de păr în nas…poate ar fi scăpat mai uşor, trăgându-se, violent, de firele alea (naiba să le ia de fire de păr în nas, că nu sunt la locul lor, niciodată, atunci când omul are nevoie de ele!) - ar fi scăpat, măcar pentru un timp scurt, de astfel de şarade siciliene… ”sadea”! Şi, pe fond de fire de păr smulse din nas şi de lăcrimări de durere fizică accentuată, poate i-ar fi venit şi vreo idee mai de soi, în faţa unui întrebător atât de nobil şi măreţ, nobil şi înspăimântător de măreţ, precum Excelenţa Sa, Don Genarino…
…Din noapte, ieşi cerşetorul de pe treptele catedralei (acum, îmbrăcat cu hainele lui cele bune şi adevărate, de om al Justiţiei – Justiţia cea veşnic şi pretutindeni atotveghetoare, până şi de după masca unui umil cerşetor obraznic!) - şi, în tăcere, îi puse mâna pe umăr lui Don Genarino, luându-l, astfel, în custodie…
*
…Să nu-l întrebaţi, însă, pe cronicar (care a uitat să vi se mărturisească: da, el, cronicarul, este un sicilian “sadea”! – bătrân, neputincios, dar un mândru sicilian “sadea”!) – dacă s-a făcut justiţie, sau nu, în raiul palermitan… pentru că nu are de unde şti… şi, cel mai bine şi sănătos, pentru un om căruia nimeni nu consideră că trebuie să-i zică “Excelenţa Voastră”, este să respecte impresionanta  tradiţie, din străbuni moştenită (şi moştenită chiar şi de la străbunii dinainte de străbuni!), a lui “omertà”.
…Pentru că, pe don Tomeo, trebuie să-l iertaţi: el e, de-abia, un biet nătărău: de unde să ştie el să dea răspuns unei întrebări, atât de nobile, venite din partea Excelenţei Sale, Don Genarino, săru' mâna, săru' mâna… Excelenţa Voastră… Don”…nu-mi mai striviţi (vă rog în genu-u-unchi!), degetele de la mâna dreaptă, ca să pot sfârşi, bietul şi ramolitul de mine, cronica asta, atât de paşnic, straşnic şi frumos începută… da-da, chiar vă rog s-o citiţi, sigur… ”Nu trageţi în pianist”… nici măcar “Don”-ul acela de Ulysse n-a făcut-o, Excelenţă, l-a cruţat pe cântăreţul Femius, adică pe vărul meu de-a cincea spiţă, Excelenţă… îndurare, Excelenţă… ”Don”… (ştiu, da, că, de fraţii Excelenţei Voastre v-aţi ocupat în mod cu totul special… nu v-aţi permis s-aveţi îndurare, faţă de ei, când aţi pus să fie măcelăriţi, de către napolitani! -  …dar eu, eu, Excelenţă, ce mare brânză reprezint eu, ca să-mi daţi atâta importanţă, să-mi faceţi o onoare cu totul nemeritată, incredibilă... încât să mă ucideţi, cu însăşi venerata mână a Excelenţei Voastre?) - …ştiu-ştiu, am greşit fundamental, ştiu, sunt perfect conştient, Excelenţă (ziceţi că nu voi mai fi multă vreme conştient? - se poate, se poate, Excelenţă, cum zice Excelenţa Voastră, sigur!) – nu mai fac, nu mai fa-a-a-ac, mă las, cu totul, de scris! Ju-u-ur!!!
…Ce ziceţi, Excelenţă… oohh, ufff…? Aha, ziceţi anume că, “din mormânt, nimeni, până acum, nu se ştie să mai fi scris ceva, cuiva…”
Mda, tare mă tem… iertare, am vrut să zic: cred… sunt absolut sigur că aveţi deplină dreptate, Excelenţă!
…Dacă mai am fire de păr alb prin nas? Nu, nu cred, Excelenţă, că dacă aş fi avut, acum eram salvat! M-aş fi tras de ele, şi nu-mi mai scăpau atâtea prostii funeste, pe gura asta a mea proastă, de mândru sicilian “sadea” - dar, de altfel, terminat… terminat, Excelenţă, da-da… terminat…
…Ziceţi că şi pe tâmpiţii de judecători îi veţi termina, tot cu napolitanii Excelenţei voastre - aşa ziceţi? Pe oricare, pe oricine? Nu mă-ndoiesc nicio clipă, Excelenţă… ”Don”… cum aş putea să mă-ndoiesc, când îmi ţineţi mâna în gât… pardon, gâtul în mâna Excelenţei… nu mă-ndoiesc, cum nu mă-ndoiesc că mi-am uitat până şi numele… Ziceţi că n-o să mai am nicio nevoie, de vreun nume, acolo, sub pământ? Cred, Excelenţă, da, la 80 de ani ai mei, împliniţi acum o săptămână…
…Ziceţi că n-o să mă mai chinui nicio zi, în plus, faţă de cei 80 de ani şi-o săptămână… asta, cu preţiosul, nepreţuitul ajutor al Excelenţei Voastre? Vă mulţumesc, din suflet vă mulţumesc, vă sărut, cu umilinţă, mâna cea dreaptă, “Don”…!
…Parcă simt, iar, cum mă mănâncă ceva în nas… poate-s firele de păr, crescute miraculos, iarăşi… poate că-mi revine norocul, mai ştii… şi uitaţi de mine, să vă ţină Dumnezeu năravul, Excelenţă!
*
…Hapciu! Da, Excelenţă, au crescut firele de păr, ca prin vrajă, la loc… -  şi babele siciliene nu vor mai avea subiect de legendă bârfitoare, despre tragedia îngrozitoare, din portul divinului Palermo… tragedie petrecută, exclusiv, din pricina lui don Tomeo-preotul (“preotul dezlănţuise toată tragedia faptelor”…), care şi-a azvârlit, ca un nesimţit ce este, tocmai pe treptele catedralei, firele de păr din nas, aducând vânturi negre, de ciumă, pentru lumea asta  - care-i lume palermitană, cam peste tot!
…Care vreţi un fir de păr din nas, aşa, ca s-aveţi noroc în viaţă?… iertare: s-aveţi noroc de viaţă!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]Opoziția localnicilor sicilieni, față de oficialitățile franceze și de taxarea excesivă, combinată cu incitările la rebeliune venite din partea a diverși agenți ai Coroanei de Aragon şi ai Imperiului Bizantin, a condus la episodul insurecției numite “Vecerniile Siciliene” - şi la succesul invaziei regelui Pedro al III-lea al Aragonului, din  1282. Unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale perioadei medievale, cel rămas în istorie drept războiul „Vecerniilor Siciliene", a început prin revolta populaţiei siciliene, împotriva stăpânirii franceze, din 30 martie 1282. În seara acelei zile, la slujba de „vecernii", un incident minor, survenit între cavalerii francezi şi localnicii aflaţi în biserică, a generat un masacru teribil, căruia i-au căzut victime patru mii de francezi, în cursul următoarelor şase săptămâni. Regele Siciliei, la acea vreme, Carol I, aparţinea dinastiei Angevine, iar subordonaţii săi, toţi nobili francezi, îi tratau foarte rău pe nativii sicilieni, aceasta fiind, de altfel, cauza primară a conflictului.
[2]- În anul 1882, Viespile Siciliene a fost considerată prima organizație mafiotă. Aceasta era o organizație secretă, care lupta împotriva ocupației franceze.
[3]Sfânta Rosalia, 15 Iunie – sărbătoarea ocrotitoarei oraşului Palermo. Pe lângă rugăciuni şi procesiuni religioase, se organizează, cu acest prilej, încă din Evul Mediu,  şi jocuri de artificii, spre desfătarea gloatei…
 
[4]-Preferăm să nu-i dăm numele real prinţului, pentru că, după cum se ştie, cuţitul lung al sicilienilor te ajunge oriunde în lumea asta...
[5]- Nivelul de bază al clădirii-palazzo.

 
CUVIINCIOASA PLECARE
10 Ianuarie 2016
nu mai iubeşti? – nu mai urăşti? – eşti cerşetor
la poarta Morţii? – aur şi tămâie
taine te-aşteaptă jos la vorbitor:
nu jude – El – ci chiar vrea să mângâie
 
cum stai pe miez de noapte răstignit
trece şirag sub sfintele-ţi picioare
scăldate-n sângele de tine dăruit
tot ce-ai visat – voit – şi azi te doare
 
nu-nşela setea şi dorul de agheasme:
nimic din îndurare nu-s fantasme
tot ce te vrea spre stelele cereşti
 
sunt firea ta şi îngerii fireşti
...să pleci în zori de zi dintr-un palat
şi straja ţi se-nchine luminat!
 
MAI AI ATÂTEA-N AMURG DE FĂCUT
mai ai atâtea-n amurg de făcut
o – ticăloase omule de lut!
nici stele călăuzitoare nu-ţi aprinzi
n-ai nimănui să cumperi ori să vinzi
 
aide-nfruntat oglinzi şi vii tenebre
ai datorii la mii şi mii de febre:
te-au ţintuit cu spada-n pragul Morţii
atâtea lucruri părăsite sorţii...
 
înconjurat eşti azi de tot ce n-ai trăit
Moartea îţi pune-n mână coasa  - de oştit:
te-au prins strigoii celor nenăscute
 
şi-ţi şuieră: „ne-nvii pe toate  - cât mai iute!
...ultima-mi reverenţă spre germeni nu mai plânge:
îţi dau – de vrei – cât vrei...” – El zice – „...cui pe sânge”!
 
ŢESĂTORUL DE SLOVE
apele-şi toarnă singure otravă
iar munţii dârdâie pe temelie
când păsările-şi scad suspect din slavă
reproşurile mi se-aduc doar mie
 
că nu iubesc – că nu ucid aparte
îngerii care-mi fâlfâie prin carte
că nu mă-ncumet a primi-alduirea
în schimb prin raiuri îmi codesc privirea...
 
nici linişte nu vreau – dar nici putere
nu vreau venin – dar sunt sătul de miere
când El mă va căuta să mă întrebe
 
o să mă afle printre flori şi greble
...din slove vii eu ceruri am umplut
zbârnâi într-una războiul... de ţesut!
 
SĂ FII BOGAT ŞI SĂ SPETEŞTI NOROAIE
domnişoarei  N.
să fii bogat şi să speteşti noroaie
când singur Duhul nu se încovoaie!
au fost pe lume-actori şi împăraţi
şi-au devenit cel mai deplin uitaţi...
 
nu horpăì nămoluri aurite
când slova-ţi inspirată se avântă
nu-ţi fă valeţi din sumbrele ispite:
uimeşte-ţi cerul – cu El te-nveşmântă!
 
fii gata pururi de călătorire
şi frate fii cu aştrii şi lumina
scoate-ţi din teacă spada-ţi de iubire
 
nobil din fire – uită lumii vina
...te-aşteaptă-n sipetul privirii Lui Hristos
comoara zugrăvirii-ntru Frumos!
 
LUME PE DOS
aştept – aştept – de-o viaţă-aştept cântarea
prin care trestii zămislesc nou soare:
s-a vestejit de-acum pe liră floarea
şi deştele zgârcitu-s-au pe floare...
 
nimic din oameni nu plodeşte lume
vin ierni zguduitoare peste aştri
pe malul mării diavolii fac glume
iar Duhul costă-o mână de piaştri
 
doi orbi horesc în loc de zi sau noapte
zările-s scufundate-adânc sub şoapte
o bârfă-amară-i şlagărul ceresc
 
golanii sfinţi nici nu se mai numesc
...e-atâta zgură şi rugină-n spade
Satana-i patriarhul cumsecade...
 
ION – PATRIA MEA
Balada Kogaionului/”Capul lui Zalmoxis
 
-de unde creşteţi voi – smaraldelor-esmeraldelor
ierbii?
-din  - umile – călcâiele lui
Ion...
-şi voi – ametiste-ale florilor de
cicoare şi nu-mă-uita – de
unde...?
-din – închişi – întru supremul
extaz – ochii lui
Ion  - Alexandrinul Caldeeanul şi
Atotînfloritul
Dac... Ion...
-dar voi – pădurilor  - cucilor şi privighetorilor – dar şi
voi – căpăţânoşilor
munţi... de unde aţi crescut?
-din căpăţâna bolovănoasă dar şi din
pletele care cântă – precum
subpământene
Ilene-Cosânzene  – ...din căpăţâna şi din pletele
pretutindeni întinse şi
revărsate – rădăcinoase - ale lui
Ion...
-...şi voi – mărilor – înspumaţilor
pescăruşi – voi
oceanelor fără măsură ori număr...?
-noi... din visele – noi
din gândurile de
dincolo de zările timpului – ale lui
Ion...
-şi-atunci izvoarele...?
-da - sunt lacrimile de fericire – iscate de
sub pământ – de acei ochi închişi ai lui
Ion – care visează – visează
înfriguraţi şi-nverşunaţi
visează - de dincolo de orişice
viaţă ori moarte...
-...dar sângele – sângele
amarnic sângele rubinelor – care se
rostogolesc meree  – precum
volburile-ntr-una-nmulţite ale
amurgului – precum în cer aşa şi
pre sub pământ – prin
inimile noastre – precum şi prin
aureolele serafilor...?
-oh – sunt sânge din sângele tatălui nostru
Ion...
 
...Ioane – Slăvit Martir  - Răstignitule din
Constelaţiile Subpământului - stai
rogu-te  -  acolo – Unul şi
Dezmărginit – culcat în nenumărate bătălii de
cucernice àrmii – bătălii de
valaho-arhangheli (de la Sarmizegetusa – Rovine – Podu
Înalt – Valea Albă – Călugăreni - Finţa-Roşcani... şi până la
Oarba de Mureş...)  - şi-apoi înviat drept în
Poarta Lui Dumnezeu – stai acolo Ioane  – Chitule
Blândule: nu te grăbi a te
mişca – pentru că tu eşti singurul meu
sfânt – tu eşti
patria mea – rădăcină de
stea...
 
MIORIŢA... ASEZONATĂ
rană
rană
rană
contemporană
 
...pe-un picior de plai
cu puţini parai
am uitat de rai:
din bai în alt bai
nu se ţin de noi nici scai...
 
la negru zăvoi
nu-s decât strigoi:
caii se oftică
ortomanii pică
şi câinii-i despică...
 
...vor veni la tine magi:
muieţi-s ai tăi posmagi?
să nu-i vâri în calendar
nu primi de la ei dar
 
lerişor de lirioară
Duhul Sfânt de se coboară
tu să-i spui curat:
ai de aşteptat
pân' la scăpătat...
 
oile s-or strânge
de pe unde-i sânge
şi te vor împunge
spre mir ce nu unge
 
să le spui curat
că eşti vinovat
vinovat de lume
lume fără strune
vinovat de om
Lui Crist clironom
 
că la nunta ta
praf făcut-ai stea
munţii te-au călcat
brazii te-au culcat
în raclă de stele
de-ţi cânt' păsărele...
 
nu mai sunt ciobani
nu mai sunt nici ani
ci e judecată
la malul de stradă
iar jude Hristos
tăiat pân'  la os
încă se gândeşte
şi se frăsuieşte
şi iar se brădeşte
dacă Mila Lui
n-a fost dăruită
pe bază de-otită
şi dacă iubirea
n-a vestejit firea
cu dogoare
cu ninsoare –
...totul doare...
 
cine să-nţeleagă
într-o lume bleagă
glasul de-mpărat
bucium de sunat
glas de dumnezeu
celor cu cap greu
glas de mântuire
hoţilor de Mire
răstălmàci de fire
criminali de ştire...
 
mioriţă laie
laie bucălaie
care stai în baie
şi-n elicopter
îţi aştepţi oier
iar după orar
aştepţi măcelar... -
dă-mi un rând de straie
straie de lumină
ca să plec din vină
către cea sulfină
strai de cerşetor
să mă rog de zor
de sufletul lor
al lor – câinilor
derbedeilor...
 
nu mi-este de mine:
sterpele stupine
nici miere nici fiere
nici ceară nici vară
numai de ocară
 
muma-i mai bătrână
ochii i-s de lână
şi-i emancipată
cât şi-o necurată:
fiu-i este orb
cu suflet de corb
cu geacă de fier
cu minte de ger -
grâu şi mălai pier...
 
...tot cobor la vale
mă-ntâlnesc pe cale
îmi dau feţe-feţe
eu mie bineţe...
Doamne   -  bătrâneţe
şi singurătate:
până când cetate
burduf de păcate?
 
să cadă şi munţi
să cadă şi frunţi
să cadă şi stele
şerpi făcuţi curele
vremuri de merdele...
lua-le-ar cele iele!
 
...am scris stihuri de cărunţi
blestem ca să rupă punţi
vânzătorilor de munţi
de aştri şi sori mărunţi
stricătorilor de nunţi...
 
ape să se-nchege
blesteme să lege
vifor să pornească
tot să nimicească...!
 
METANOIA FALSIFICATĂ
...începeau să-i curgă – şiroaie tot mai
apocaliptice – lacrimile – ca
apa dintr-un robinet cu garnitura făcută
praf
 
apoi – printre suspine
cutremurate – auzeai cum
psalmodiază: ...i-a
legănat la piept – de-o
viaţă – pe
copiii vietnamezi arşi de napalm – i-a
spălat ochii şi sufletul
afghano-irakiene  - ale lui
Bush senior – le-a dat să sugă soldaţilor
americani din pustiu...
 
...toate aste trăsnăi şi multe
alte  - le înşira– până când toţi din jurul ei
plângeau ca la
propria-le înmormântare
 
şi – pe dată – se arăta – din pământ din
iarbă verde – instalatorul – care-i
repara – desăvârşit senin
robinetul
 
MÂNTUIREA PERSECUTATULUI
din candelă voi mi-aţi furat uleiul
dreptul la primăvară mi l-aţi luat
din scara vieţii ruptu-mi-aţi fuşteiul
pe care-şi calcă vina cel curat
 
fojgăie orbii-n nopţile de iarnă
pe malul orei năzărìi cleştar
iubita mea s-a fost făcut lucarnă
prin care iese capul meu lunar
 
da – şade bine strigoilor de jar
să-şi ardă-oglinzi şi amintiri demente
da – bine-mi şade să mă-ntunec iar
 
să-nghit în noaptea-mi stelele clemente...
...pământul e-o cabală-isterizată
din care smulsu-m-am gheată cu gheată...
 
NĂDĂJDUIRI  OARBE
plângi de singurătate – nimeni nu te vadă
biet duh călătorind spre nenăscuţii aştri
cât ai trăit – mereu ai fost în sfadă
cu sfintele lumini de pe pilaştri
 
cresc ierbi albastre – lingă-şi orbi găvane
mistică noaptea ţi-a-nghiţit suspine
unii o iau pe jos – alţii-n rădvane
spre ce-au sperat a fi chinuitor de bine
 
te-nşeli ciudatul dacă-l iei drept zori
sau tot mereu zvârlindu-te în spadă:
acolo nu-i decât tot o ogradă
 
şi din văzduh ning îngeri cântători
...cine nădăjduieşte în lumină
pe nemâncate-nghită o albină
 
CUM VA FI
n-ai scris vreun nume – şi vrei mântuire
câtă lumină-ai răspândit – atât ţi-e zestre
acolo sunt doar uşi – nu şi ferestre
oricât te-ai bizui pe sfânta-uimire
 
vei avea loc dacă ţi l-ai făcut
vei avea spini – doar cât ai lăcrimat:
fii trandafir al Cristului blamat
şi totodată grădinar durut
 
n-aştepta milă din măcelărie
arìpă – de-ai păstrat copilărie:
orice ai dres – se-ncheagă în cântar
 
şi din orbita Morţii creşti vlăstar
...nu Crist – ci faptele-ţi sunt jude:
te-ai îmbrăcat precoce-n idei nude
 
AL BĂTĂLIILOR NARCOTIC A TRECUT
al bătăliilor narcotic a trecut
străveziu singur – dai faţă cu durerea:
ce-ar fi putut să fie şi n-a fost
acum cu tine-şi răfuie puterea
 
uitai că nu eşti Crist când te luptai
rosturile-acum – în linişti – avortează:
eşti doar sperietoare cu fofează -
ai prăpădit tot ce credeai c-aveai
 
toţi morţii-ţi năvălesc acum în poartă
nu te amână nicio amintire
'nmiite răni ţi-s surugii şi soartă
 
abia acum – cu sânge-ţi plângi pe fire
...al bătăliilor narcotic a trecut -
afli-n sfârşit: strigoii te-au crescut
 
DIVINA LOGOREE
cât de frumos am fost minţiţi de viaţă
câtă silinţă-şi dă proteica paiaţă
să ne coboare-n blândă moarte-n somn
prin recitarea Noptaticului Domn
 
hamletizând concertul fariseic
în plin delir de bezne şi aseic
tot coborâm din nuntă în cavou
religios uitând şi bou şi ou...
 
suntem heralzii nimicirii minţii
asasinând mereu – mereu cuminţii
cu-al nostru suflet ştergându-ne la nas
şi locuind satanic contrabas
 
o – ce minuni de vorbe expirate
ce pledoarii de oase calcinate
încât mă-ntreb acum – pe nemâncate
 
ce-a mai rămas pe faţă – ce pe spate...
...divina logoree ne-a întins
cu mâinile pe piept dormind: stins – nins...
 
CÂNTEC DE TROIŢĂ
troìţă scrisă-n margini de pădure
Hristos zburând pe-nvăpăiatul sânge
alini în aer păsări sfânt mahmure
ştii – Doamne – vanităţi de fiare frânge
 
sub albe linişti – coatele pe piatră
am învăţat să tac – viu în răbdare
şi din pământ să văd imensa vatră
cum creşte cerul dincolo de zare
 
lumini de riduri se-mblânzesc copacii
iernile-ngenunchează triste-altare
de sub zăpezi cunună-se-n foc macii
 
sub aspru somn şi revelări de mare
...un vânt oceanic brazii înfioară
rana Lui Hrist se-ncântă iar să doară.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

BALADA HOŢULUI CINSTIT
De-un sfert de veac în România
doar de hoţie se vorbeşte –
atât s-au înmulţit tâlharii
c-aici hoţeşte se trăieşte:
 
Cei mulţi trăiesc cu frica-n sân
de tot ce este şi va fi;
alţii, în schimb, sunt specialişti
în meseria de-a şuti.
 
Dar ciorditorii nu-s la fel,
căci şi-ntre ei e concurenţă:
Dacă-n raport c-un găinar
legea-i lipsită de clemenţă,
 
ba uneori de-o maximă asprime
(că, de, plevuşca subterană
pe-obrazul naţiei apare
ca o supărătoare rană),
 
ea se arată tolerantă
cu-a marilor borfaşi silinţă,
 luându-i la refec numai atunci
când stăruie-n nesocotinţă.
 
Altminteri, dacă dau dovadă
de cumpătare banditească
(fură cu cap, plătesc tribut
şi-i lasă şi pe alţii să ciupească),
 
cine, mă rog, ar cuteza
să pună cinstea lor la zid,
cu faima de indispensabili
pentru poporul zis partid?!
 
Iar cum la noi devotamentul
cu linguşire garnisit
e calea afirmării certe
pentru tâlharul iscusit,
 
numai ce-auzi că respectivul
- la închisoare candidat –
azi reprezintă România
ca-nalt funcţionar de stat.
 
Unii noroc îl vor numi,
alţii c-a fost nevinovat,
dar cei mai mulţi dintre români
vor spune că s-a descurcat.
 
Ei bine, descurcatul ăsta
cu garnitura lui întreagă,
încurcătură generează
cu conotaţia sa vagă.
 
Pentru că-n fond se urmăreşte
o egoistă rezolvare
(pe căi certate cu morala)
dintr-o anume-mprejurare.
 
De unde gravul nerespect
faţă de semeni şi-omenie:
Descurcăreţul e în stare
oricând de-orice ticăloşie!
 
În cazul lui, în primul rând,
este-ntru totu-adeverit
proverbul cu hoţul neprins
care pozează-n om cinstit.
 
BALADA CELOR CARE NU-S
Cândva în carne şi în oase
eraţi cu noi şi printre noi.
Azi ca esenţe, întăriţi
taina vieţii de apoi...
 
Cât suntem pe pământ în viaţă,
luptăm cu moartea-n fel şi chip
pentru o neuitare cât mai lungă
dup-al clipitei arhetip.
 
Căci suntem jucării de lut
în mâna timpului olar –
trecutu-i dus, prezentul fuge,
iar viitoru-i infinit neclar.
 
Din viu-n timp doar omul ştie
că moare tot ce s-a născut
şi c-acel ceas inevitabil
numai de Domnu-i cunoscut.
 
Când moartea-n trup este prezentă
prin boală şi îmbătrânire
din leagăn până la mormânt,
al morţii-nvăţ e-nţelepţire
 
pentru traseul pământesc
şi-absorbţia-n eternitate.
Moartea trupească nu-i sfârşitul,
ci doar păcatele-ngropate!
 
De-abia astfel purificat
duhu-mplinirea dobândeşte –
la Spiritul-Părinte revenit,
el armonia o-ntregeşte.
 
Fiind un tot întreaga lume,
iar El o sferă necuprinsă
cu raza infinit de bună
şi centru-n orice inimă deschisă,
 
avem putinţa garantată
să-i întâlnim pe cei ce nu-s,
numai de-om vrea să devenim
sinceri amici cu Cel de Sus.
 
BALADA „CULTULUI” POPRIT
Nu pot să cred că tocmai eu
- un om cu merite de soi –
prin ale sorţii năbădăi
azi sunt tratat ca un gunoi.
 
C-adică dintr-un decident
în chestiunile de stat,
s-ajung purtat prin tribunal
şi mai la urmă-ntemniţat,
 
învinuit fără temei
de-abuz, hoţii şi-alte păcate,
când eu dovada am făcut
că numai lucrături sunt toate.
 
(Este ştiut că pretutindeni
de jertfe-i strictă trebuinţă,
doar astfel jocul de culise
devine pentru vulg credinţă.
 
Cu-atât mai mult în România
planificatelor ratări,
unde partidele-s doldora
de uneltiri şi de trădări.)
 
Colegii de partid nu pot
să mă acuze că-s zgârcit –
cutuma respectând, eu totdeauna
tributul l-am plătit cinstit.
 
Iar juzilor le-am râs în nas
când cu averea m-au luat:
„Averea mea? Păi doar cu leafa
n-am izbutit să fiu bogat,
 
oricât de mult m-am străduit
prin necurmată cumpătare...
În celelalte nu mă bag
- case, maşini şi conturi valutare –
 
căci ele sunt zestrea soţiei,
cum actele arată clar:
Este cumva-mpotriva legii
să fii un vrednic gospodar?!”
 
Nu doar că n-am primit răspuns
la inspirata mea-ntrebare,
dar iată că de câţiva ani
zac printre bestii la răcoare,
 
gândindu-mă neîncetat
la om şi-a lui zbatere-n van:
Cu cât căderea-i mai de sus,
cu-atâta vulgu-i mai avan!
 
Aşa, de altfel, îmi explic
a egoismului ‘nălţare –
când binele nu-i preţuit,
de drum îşi vede fiecare...
*
Deşi mă canonesc cumplit
în locul ăsta-ngrozitor,
destinu-mi hâd nu se opune
proiectelor de viitor.
 
(Ar fi absurd să se opună
Aceluia ce ne-a creat astfel:
Speranţele să moară doar atunci
când omul e chemat la El!)
 
Dar după triste constatări,
în plan moral mi-am revenit
văzând că dintre foştii mahări
nu-s singurul înzdupăit.
 
La rândul lor s-au bucurat
- o bucurie cam nătângă –
toţi politrucii camarazi
dreptaci şi de pe partea stângă.
 
Şi iată-ne pe treabă puşi
c-o patimă întremătoare –
suntem in nuce un partid
şi vroim ţara la picioare,
 
ca să uităm de-acest afront
prin guvernare ca la carte,
model de cârmuire-n care
descurcăreţii doar au parte.
 
Aflând de legea întocmită
pentru pungaşi cu ceafa groasă,
că fiecare carte scrisă
scade pedeapsa ruşinoasă,
 
ne-am pus la urmă semnătura
pe cărţi de alţii concepute,
în acest chip contribuind
la al maculaturii spor pe rupte.
 
Aşa c-acuma aşteptăm
eliberarea devansată
şi sunt convins că ce-am decis
e pentru noi mană curată.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

AMINTIRI COLORATE
A fost odată şi s-a întâmplat, dar nu pe un tărâm de vis îndepărtat, fără timp şi cu un spaţiu nemărginit, ci aici pe pământul nostru cu bune, cu rele, delimitat de cele trei, patru, şapte coordonate care te proiectează într-o lume:  3D, 4D, 7 D.
Când eşti tânăr toate sunt frumoase: ai sănătate, exuberanţă, multe visuri...Şi nu crezică vreodată, aşa subit, vei face o călătorie, nu cu o trăsură sau pe un cal alb înaripat, ci cu oambulanţă, care-şi face apariţia ameninţător de parcă ar vrea să te scoată din ghearele morţiisau să-ţi accentueze durerea, împingându-te mai repede în groapă, în tărâmul real al unuispital de urgenţă, dintr-un oraş provincial. Şi parcă ai vrea tu, dar celorlalţi, fiindu-le milă sau ciudă pe tinereţea ta, li se pare de cuviinţă   să-ţi   vină   în   ajutor sau  să  te   elimine   din   planul   concurenţial   al   achiziţionării monetarului capitalist, să cheme, la o aparentă banală şi totodată profundă durere acută de spate, stridenta sunătoare pe patru roţi.
După multe încercări nereuşite de a găsi locul, înconjurat mai puţin în partea din faţă, de blocuri, ghidat de undele sonore descifrabile în atingerea potenţialului de acţiune, în ceea ce priveşte atingerea normală a numărului decibelilor pe aceeaşi frecvenţă, şi-a făcut apariţia cuplul medical, prezent la datorie.
Cu  viteza  melcului,  printr-un slalom  de maşini,  am ajuns proiectată   în faţa  unei recepţionere asistente medicale, care  după ce mă întreabă de durere, se uită la mine cu plictiseală, retoric:
- Şi vreţi să vă internaţi?
„Nu că am fost adusă aici pentru că nu aveam ce face. Mi se părea viaţa prea monotonă şi am vrut să-i dau puţin dinamism. Şi m-am gândit la o aventură cu salvarea într-un loc, unde vei fi ciuruit de ace, când ţi-e lumea mai dragă, şi îndopată cu pastile, în loc de mâncare gustoasă. Şi unde mai pui că şi bunicul meu fusese adus pe picioarele lui tot pentru o durere cauzată de apendice şi a ieşit cu picioarele înainte, la care se adaugă şi un unchi de vreo 40 de ani care a avut aceeaşi soartă necruţătoare. Sincer nu mă gândeam aşa de departe, deoarece aveam o doctoriţă domnişoară, să spunem bătrână, cu toate că arăta foarte bine, şi care îşi dedicase viaţa specialităţii. Mă gândeam că “paza bună trece primejdia rea, că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. Bineînţeles că şi eu cotizam destul de consistent la progresul ştiinţei, cam un sfert din salariul meu pe lună, dar nu-i bai.”
- Dacă tot  am  ajuns  aici, da. Acasă nu am cum să-mi fac analizele  sau ceva de genul radiografii. Vă rog sa-mi chemati doctoriţa!
- Acum, să o deranjez? Dar este medicul de gardă. După ce o să vă examineze, puteţi să o sunaţi.
- E mai bine aşa. Şi acum pot lua un loc? Totuşi mă doare.
- Da, dar trebuie să plătiţi 20 de lei.
- Da? Şi dacă nu am bani la mine?
- Până vă externaţi. Scriu în fişă “fără taxă”.
- Aşa este mai bine. “Chiar dacă plăteşti asigurarea la sănătate, tot trebuie să mai cotizezi. Ce chestie? Mi se pare o jignire să mai ai şi grija banilor, dar în fine.” Când să mă apropii în cele din urmă de scaun, sunt strigată că a venit doctorul de gardă să mă examineze. Foarte repede, peste aşteptări chiar. Odată când am fost la urgenţe am aşteptat vreo trei ore să-mi pună o perfuzie care mi-a făcut rău în câteva clipe şi apoi mi s-a făcut bine instantaneu după care am cerut să merg acasă, de frică. După 5 minute îmi cere telefonul să o sun pe doctoriţa mea.
- Şi ce să-i spun? Ce am?
- Nimic. Vorbesc eu cu ea.
După câteva minute mă îmbrac în hainele de internare de-acolo şi sunt purtată într-o cameră cu paturi ocupate. În sfârşit un loc, dar nu comod, pentru că stăteam pe un colţ de pat.
În cele din urmă, vine o asistentă şi mirată că nu pot sta acolo, mă duce, spre bucuria mea, că pot în sfârşit să mă aşez,  într-o rezervă cu un pat gol, nu înainte de a fi înţepată pentru a mi se recolta sângele şi muştruluită că acum m-am găsit să mă internez, vineri după-amiaza,
când este foarte aglomerat, de parcă ar fi fost dorinţa mea.
- Cu mine vorbiţi?! Am întrebat eu mai mult mirata pentru că mi se păruse cea mai de treabă asistentă întâlnită de până atunci. Doamnă, eu am fost adusă cu forţa, să spun aşa, aici.
Aveam ore acum.Trebuia să mă îndrept spre clasă, când am fost ţintuită de durere pe scaunul pe care stăteam în cancelarie. Doctoriţa de la şcoală, alarmată de colegii “care-mi repetau că nu le place cum arăt, de parcă au văzut vreodată vreun om frumos cuprins de durerea cel puţin fizică,” a chemat salvarea.
- Bine. Acum puteţi să mergeţi să vă odihniţi.
“Şi cred că duceam lipsă de aceasta, mai ales că nu trecuseră nici măcar două săptămâni de şcoală, primele care sunt de acomodare şi foarte agitate, când trebuie să vorbeşti mult şi singură şi când crezi că te bucuri că te ascultă cineva, ridicând politicos mâna să te întrebe de ceva interesant, îţi spune: “Pot să merg la baie?” Şi tu tragi aer adânc în piept şi cu glas mieros îi spui că are voie. Să nu mai vorbim de birocraţie, unde trebuie să completezi de-a hârtii pe leafa ta care nu o iei decât luna viitoare!”
Bucuroasă că în sfârşit voi sta la orizontală, am pornit cu paşi rapizi forţaţi spre pat.
Când să închid ochii, intră colega de cameră care începuse să vorbeasca încontinuu la telefon, până când o îngrijitoare şi-a făcut apariţia să spele cu chimicale profund mirositoare şi cu un mop de ani prin cameră de a trebuit să deschid geamul să mă invioreze aerul de atmosferă pe drept bacoviana.
Durerea era prea mare să mai simt frigul tomnatic aşa că după clipe mult râvnite de relaxare şi-a făcut apariţia doamna asistentă care mi-a făcut intrarea spre acest râvnit pat.
După ce m-a strigat mai mult întrebător d-na R., ca să fie probabil sigură că nu greşeşte pacienta, m-a ciuruit cu un calmant care şi-a făcut efectul până dimineaţă, nemaisimţind nimic: nici durerea, nici frigul, nici glasul colegei mele de cameră care vorbea încontinuu la telefon.
Însă spre seară şi-a mai făcut o asistentă apariţia cu acelaşi apelativ d-na R. spre a-mi face un nou calmant că aşa i-a fost lăsat scris, la care eu cu ochii închişi i-am spus ca prin vis că refuz pentru că de-abia făcusem şi ştiu că mai trebuie să am şi timp de odihnă. Aşa că spre dimineaţă a venit foarte impunătoare, după ce mi-a dat bineţe şi mi-a zis d-na R., că trebuie să-mi facă acea injecţie deoarece aşa este scris. Ce să mai pot face? Dacă aşa este scris? Am lăsat-o să mă ciuruiască, instalandu-se acum o nouă durere cea a înţepăturilor de ace. Trebuia să-şi justifice munca, mai avea puţin şi ieşea din tură, făcându-şi apariţia o asistentă în haine înflorate, dar cu capul în toate direcţiile. Ea mi-a pus pe la amiază o branula ca să-mi facă o perfuzie deoarece la rezultatele analizelor mi se descoperise o anemie. Bun, dar ce legătura avea cu durerea profundă de spate? Nimeni nu-mi zicea nimic, până când m-a sunat doctoriţa să-mi   spună   ca   durerea   de   spate   este   de   natură   neuronală,   cauzată   pe   fond   de   stres, oboseală... În fine. Aşa se intamplă, vii la spital cu o boală şi afli că ai mai multe. Încercând să-mi introducă d-na Aiurita perfuzia, a țâşnit sângele, la care ea senină îmi spune:
- Aaa… Dumneavoastră sunteţi cea cu virusul B, dar nu-i nimic am mai pus perfuzii şi la cele cu SIDA şi numai Dumnezeu m-a mai păzit, începea ea să turuie de parcă era ceva normal, mai ales ca nu-şi pusese nici mănuşi.
- Doamne fereste, doamnă! Eu mi-am făcut vaccin. Încerc să mă păzesc. Sper că nu i-aţi pus şi celei cu virusul? Încercam să-i spun dacă s-a spălat pe mâini cel puţin, dar mă luase cu transpiraţiile şi chiar şi cu leşin.
- A... nu. De parcă ştia ce zice, mai ales că nici măcar nu ştia cine este purtătoarea acelui nemilos virus. Cred că nici nu o identificase din moment ce era sigură că eu sunt. După ce mi-a înfipt acul în venă, în sfârşit, m-a şters de sânge cu degetele ei. Îmi venea să urlu, nuglumă, dar parcă intuia dezlănţuirea mea lăuntrică aşa că se făcuse nevăzută, nu înainte să-şi aducă aminte că trebuie să-mi dea nişte pastile, la care eu am specificat cum trebuie să le iau:
- Intravaginal, nu?
- Nu contează. Cum vreţi! Noroc de faptul că vorbisem cu doctoriţa la telefon şi ştiam, că altfel...
Sincer nu ştiam dacă să mă amuz sau nu. Cu virusurile nu te joci. “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii ciopârţiţi în toate direcţiile. Mare e grădina Domnului.” Să mai fac haz de necaz? Si Caragiale a refuzat să mai vină în ţară, dupa ce s-a instalat la Berlin. Cel puţin aşa am auzit. Şi cred că a avut mare dreptate, nu glumă!
În fine... În următoarea zi o îngrijitoare mă  consolează că am venit aici ca-ntr-o staţiune. “Nu chiar, îmi spuneam în sine. În staţiune nu eşti trezită de la 6 dimineaţa de vreo îngrijitoare ca să-ţi spele în cameră pe jos cu mopul îmbâcsit, după care îşi face apariţia asistenta şi te ciuruieşte de-ţi mai lasă şi fundul învineţit ca semn de bun venit în tura ei. Îmi pătase şi cearşaful cu sânge şi aşa aveam fobie de acest lichid roşu, dar măcar să fie până la capăt continuu...” Venisem cu o durere şi plecam cu altele în plus: de la branula, de la injecţii... Of, ce viaţă de pacient internat!
Ziua erau două asistente în tură. Înainte de prânz vine să-si facă treaba în mod foarte conştiicios o asistentă bărbat, impunătoare, care ne-a pus perfuziile de am stat la pat 3 ore, de am pierdut şi zeama de fiertură de la cantină. Nu de alta, dar le spusesem alor mei să nu mai vină pe furtuna care se dezlănţuiră afară, însă mai aveam speranţa că-mi va da drumul, că de la atâtea calmante îmi încetase durerea pentru care venisem şi consideram că nu mai era nevoie să mai încurc lumea pe-aici. Îmi venea să mă uşurez înainte de o nouă ţintuire la pat, dar am zis că pentru o jumătate de oră cât durase aceeaşi perfuzie ca cea de ieri, rezistă vezica mea urinară. După o oră nu mai puteam. Simţeam că dacă nu mă duc o să explodeze în mine.
Aşa că am luat bidonul cu mine şi m-am deplasat spre budă. Ţâşnea urina în jeturi, aşa de rigizi deveniseră pereţii vezicii! Ce bine! Când este omul cel mai fericit? Când se uşurează, normal. Dar una caldă, alta rece, îmi ţâşniseră sângele în branula. Şi se blocase lichidul. Nu mai curgea soluţia din bidon. Am stat eu aşa vreo 5 minute, încercând să aplic vreun principiu al fizicii, dar fără rezultat. Încerca şi colega de suferinţă să-şi pună experienţa acumulată aici în practică. Aşa că mi-am făcut curaj şi m-am îndreptat spre cabinetul doamnei Urs care se ducea să mănânce. Eu nu am vrut să insist, băteam în retragere în cameră, dar o infirmieră, observându-mă, a insistat, strigând-o.
- Ce s-a întamplat, d-na R.? m-a întrebat ea pe un ton mai mult enervat că i-am stricat planul de a-şi lua prânzul, că doar este duminică!
Apropo. Altădată când era ora mesei, femeile ieşeau ca dintr-un muşuroi. Acum era holul gol. Pesemne le-o fi pus la toate? Mă intrebam eu. Şi răspunsul l-am primit fără să vreau seara, când se văita că o doare mâna câte perfuzii puseseră până atunci. Îmi aduceaaminte de reanimare, când, ca să nu fie deranjate până dimineaţa, asistentele ne injectau pe toate pacientele cu un somnifer. Văzusem dimineaţa că se uita cam chiorâş la pâinea mea cu unt care era mai mult a margarină, pe care o luasem la micul dejun în cameră, că aşa se proceda, şi la iaurtul neînceput care stătea pe dulap. O întrebase atunci pe colega mea dacă are poftă de mâncare, la care ea răspunse timid că puţin. Atunci şi-a întors privirea încruntată spre mine şi mi-a zis:
- Doar nu trebuie să mâncăm tot că aşa ne spun părinţii. Noi mâncăm cât putem. Nu trebuie să-i ascultăm pe părinti. Ne ţinea morală de parcă aveam sub 18 ani. Şi această antieducaţie părintească era ţintită mai mult spre mine. Cel puţin aşa reieşea din privirea ei direcţionată spre mine. I se părea că mănânc prea mult cu toate că fizicul meu arăta contrariul. Nu ca în cazul dumneaei. Nici nu mai apucasem să mânânc deoarece venise şi mă trezise din somnul meu cel fragmentat să-mi pună perfuzia. Profitasem că a mea colegă de suferinţă  plecase din cameră, după ce am luat dejunul, şi era linişte ca să pot dormi că altfel iar vorbea la telefon şi somnul meu era tulburat.
Să revenim. I-am spus că nu mai curge că s-a blocat şi poate este din cauza sângelui. La care ea m-a întrebat ca şi cum aş fi vreo idioată:
- Şi unde să se ducă sângele, d-na R.? Nu tot inapoi? Arătaţi-mi şi mie alt drum. puteţi?
- Mă gândeam că poate s-a coagulat şi stă pe loc, fiind ca o barieră pentru soluţie.
- D-na R., eu ştiu că timpul de coagulare este de 4-5 minute.
Voiam să-i mai spun că atâta am cam aşteptat, dar ieșise pe uşă, rezolvându-mi într-o rapiditate de neimaginat problema. Îmi infipsese mai adânc în venă, spre durerea mea fizică, acul, pornind astfel acceleratia picăturilor soluţiei din bidon, sfătuindu-mă cam poruncitor să nu mă mai mişc.
Interesant este faptul că nicio lege a fizicii nu se aplica aici. Colega mea avea o soluţie de 500 de ml, eu de 250 ml. Fusese şi ea la baie şi pierduse cam tot atâta timp ca mine, însă ei i se terminase cu aproape 20 de minute mai repede soluţia.
De bucurie că se termină singură şi-a luat bidonul şi a plecat spre d-na Urs, fără să o mai aştepte să-i scoată perfuzia. Apoi a venit fulger şi-a luat bluza şi a plecat, spunând că va reveni. Când să vină d-na Urs să-i pună o altă perfuzie, nu o mai găsise. Însă nu a venit bine
în cameră că a şi apărut, ca dupa miros, să-i instaleze noua perfuzie. Fata timidă îi arătase că i se umflase mâna şi că ar trebui să-i pună o altă branulă în altă parte, dar parcă vorbise singură. ÎI îndesă şi mai adânc acul, spunându-i să nu se uite că având puterea ei de urs s-ar putea să-i ţâşnească sângele şi fetele astea mai tinere leşină, când îl văd, uitându-se iar spre mine pentru că îi mărturisisem mai înainte fobia mea legată de sânge.
Și când mă bucuram că dă semne de plecare, mă strigă:
- D-na R.! Şi acum dumneavoastră!
- Poftim?! întreb eu mirată deoarece nu mai aveam nicio fiolă la vedere şi crezusem, spre bucuria mea, că scăpasem de chinul fizic. Iar injecţii? Dar nu mă mai doare! înceusem eu să strig, să mă rog, nici eu nu mai știam.
- D-na R., noi executăm ce ni se spune. Dacă nu, vă aduc o foaie şi scrieţi la observaţii că refuzaţi tratamentul şi eu nu am nimic împotrivă. Aşa se face. Este normal.
- Bine, mă supun eu. Nu-l pot refuza că-mi va ţine morală d-na doctor. Însă doamna de dimineaţă m-a învineţit şi mi-a pătat şi cearşaful, schimbat între timp de îngrijitoare.
- Asta pentru că nu aţi stat cum trebuie: întinsă şi cu capul pe pernă. Aşa se face. Este normal. Înseamnă că nu aţi ascultat. Dacă făceaţi ce vi se spunea...
- Nu mi-a zis aşa ca dumneavoastră. Nici nu m-a durut. Mulţumesc. Sunteţi uşoară la mână. Apucase să-mi şi facă injecţia în acest timp.
- Fiecare cu tactica ei. Este normal. Aşa se face. Şi a plecat de nu am mai văzut-o deloc, amuzându-ne că Puterea ursului este denumirea populară a unei plante indicată ca tratament bărbaţilor care vor să conceapă copii. Noroc de faptul că ne-a sugerat porecla, că altfel pierdeam timpul descriind-o ca cea care nu ştie să pună perfuzii pentru că la ea o perfuzie, indiferent de cantitate, dura cel puţin 3 ore. Injecţiile le nimerea. Chiar nu te dureau deloc.
Colega mea îmi spusese că este o ciudată de asistentă care umblă cu mănuşi şi mască pe faţă tot timpul. Auzise de pe hol cum o îngrijitoare îi spusese într-o zi să-şi dea masca jos că aici nu este pe sectorul contagioase, la care ea i-a răspuns că niciodata nu se ştie, cu toate că tuturor pacientelor li se lua sângele la internare şi se ştia după rezultate dacă este sau nu vreun pericol. Se gândea la cine o să fie de gardă în acea seară şi totodată spera să nu fie ea. Spre bucuria ei, fusese colega aceea ameţită care ni se destăinuise că are copii acasă de toate categoriile: o fată la medicina în anul doi, un băiat de 14 ani şi unul mic. Atunci când a venit să-i scoată colegei mele perfuzia şi pe mine să mă ciuruiască din nou cu un calmant ne-a mărturisit că în acea zi fusese cam zăpăcită pentru că greşise un concediu şi acum era bună de plată cu 4 zile. Când am întrebat-o de băiatul cel mic de un an mi-a spus că mititelul a căzut şi s-a julit tot la faţă pentru că nu i-a luat hamul şi plus că în acea zi plouase şi era ud pe jos.
Am adormit fericită că mâine dimineaţă o să-mi facă ultima injecţie. Şi dumneaei făcea injectie bine, fără vreo durere profundă, mai ales că marturisese că avea o vechime de 18 ani ca asistentă şi vreo 6 înainte ca profesor. Se mai plângea că este o vânzătoare la chioşc de vârsta ei care face şcoala de asistente, şcoală care nu se mai face aşa cum se făcea pe vremuri şi o elevă care mi-a venit în cameră a doua zi mi-a confirmat acest lucru.
A doua zi, după ce mi-a plecat colega acasă, rămânând singură încă o zi pentru nişte analize şi o noua injecţie, bate la uşă cineva. La început credeam ca este vreo asistentă, apoi după nepricepere mi-am dat seama că este vreo elevă care se vrea în devenire asistentă: Doamne fereşte şi păzeşte! Bine că am prins vechea generaţie că în “democraţie se nasc monştri”, după cum se zice.
- Bună ziua! Vi s-a luat pulsul?
- Nu, i-am răspuns eu. Mă întreabă, spre mirarea mea, cum mă cheamă, eu care de-acum tresăream când intra vreo asistentă şi mă striga: d-na R. Numele meu era asociat de-acum, în capul   meu,   cu   o   noua   injecţie.   Săraca   nu   ştia   unde   să-mi   pună   pernuţa   de   presiune, stetoscopul mi-l punea mai jos de venă, îi zbura stetoscopul din urechi, scuzându-se că nu stă. Noroc de faptul că făcusem un curs de prim-ajutor şi aşa o dirijasem cât de cât să-mi ia corect cică tensiunea, dar când să citească aveam 12 cu 7, eu care nu o avusesem în viaţa mea aşa de mare. Mereu aveam 9 sau 10, dar în niciun caz 12. După care mă întreabă:
- Aşa o aveţi? Ca să scap de ea pentru că începuse să miroase în cameră a transpiraţie, i-am spus ca da. Şi a plecat fericită, blamându-şi profesorii care nu o învaţă. Seara am fost fericită că nu am mai fost vizitată de schimbul de noapte. Mi se făcuse injecţia pe la 6 seara, inainte ca d-na asistenta aiurită să plece. Dimineaţa însa fusesem trezită.
Da şi de îngrijitoarea care trebuia să pregătească terenul curat d-nei asistente astronaut. Când am văzut că intră şi îmi zice d-na R. îmi pregătisem automat, necondiţionat, deja fundul, la care ea îmi spune:
- Aveţi vreo injecţie de făcut?
- Da, spre disperarea mea că m-a luat gura înainte. Nu puteam să tac? Şi îi arăt speram că ultima fiola din cutie, aprovizionată de d-na asistentă de dinainte.
- Nu scria nimic, ceva de genul că trebuia să vă fac vreun tratament. Am trecut să văd cum vă simtiţi. Dar pentru un calmant!
Şi mi l-a făcut cât ai zice: peşte. Nici nu i-am simţit mâinile, mai ales că avea mănuşi groase! A închis lumina şi a plecat.
Dimineaţa   pe   la   10   când   dormeam,   vine   doctoriţa,   cu   mult   zgomot,   de   parcă explodase ceva, de am fost în picioare într-o clipă.
- Ce făceaţi?
- Mă odihneam.
- Bine. Azi plecaţi acasă. Veţi avea două săptămâni de concediu şi tratamentul cu minerale de urmat.
Eram în culmea fericirii! La urma urmei nu fusese aşa de rău acolo. Însă eram mai obosită de cum venisem. Mă amuzasem mult cât am stat în spital. Chiar că nu avusesem parte de monotonie. Am rămas cu amintiri colorate de care şi astăzi mă mai amuz.
În ultima zi a şederii mele acolo era de serviciu d-na Aiurită. Mi-a adus concediile că aveam vreo 3: de internare, de terminare a lunii şi de continuare cu alte 13 zile pe luna următoare. I-am spus să verifice dacă mi-a completat bine concediile ca să nu mai plătească din buzunar. Săraca în ritmul ăsta nu mai ducea bani acasă. Regreta că venise mai devreme cu un an la serviciu. Când să calculeze ea mai bine cu atentie sporită, observase că îmi dăduse o zi în plus: în loc de 13 zile diferenţa cât rămăsese din 14, îmi dăduse 14. În total aveam mai mult de 2 săptămâni de concediu, adică vreo 15 zile. A corectat ea, făcând din 14, 13, după care mi-a zis că pune o ştampilă pe modificare. Apoi m-a chemat să semnez într-un registru, timp în care i-am spus să se mai uite o dată să fie sigură că nu a mai greşit, că mi-a rămas gândul că trebuie să plăteasca zile de concediu, la care tot ea îmi zice:
- De-acum credeţi că greşesc de fiecare dată? şi tocmai o făcuse. Însă cum să o mai contrazic?
Jos, când să-mi iau hainele, nu era nimeni. Atunci am încercat să mă duc la informaţii şi să o aştept pe asistenta care nu era acolo. Când colo cineva, o îngrijitoare, ţipa la mine:
- Doamnă, dar ce căutaţi acolo? mă intorc şi îi spun să o cheme pe cea de la garderobă, la care ea mă întreabă:
- Unde v-aţi dezbrăcat doamna?
- La garderobă şi nu e nimeni de asta am venit aici, la care ea îmi zice, spălând în continuare pe jos:
- Păi, acolo să staţi! după care spune să o urmez, însă lua un alt drum, spre subsol, nu la garderobă; eu oprindu-mă în drum acolo unde mă schimbasem atunci când am venit.
- Dar ce faceţi doamnă?
- Mi-aţi spus să stau acolo unde m-am schimbat.
- Doamnă, hainele sunt jos, închise. Unde să încapă atâtea haine acolo?
- Aţi spus să aştept acolo unde m-am schimbat.
- Haideţi, doamnă! şi încerca să găsească potrivita cheie, spre nereuşita ei. Aşteptaţi aici! Şi se duse sus să aducă, făcând drumuri în plus şi irosindu-şi energia, cheia.
Parcă nu putea să-mi spună cum mă cheamă şi să-mi fi adus hainele sus, care tot ea le cărase! Aşa că tot la garderobă am urcat, ducându-mi hainele, şi eu în urma ei cu mâinile goale, cum se zice.
După ce m-am îmbrăcat, am pornit bucuroasă spre casă. Cred că scăpasem de durere datorită faptului că mă amuzasem teribil acolo.
Cea mai de preţ bogaţie a omului estesănătatea. Aşa că păstraţi-vă sănătoşi şi amuzaţi-vă din orice! Viaţa e prea frumoasă şi trebuie trăită făcând haz de necaz, iar dacă ai ceva de spus, înveselindu-i şi pe alţii nu ezita! Faci ofaptă bună!
Rusu Georgiana-Irina (Bacău)

BUNICA ŞI CALCULATORUL
Bunica era la calculator. Scria ceva. La un moment dat, aruncă o privire spre ceas. Începeau ştirile la televizor. Salvă documentul la care lucra, dar nu opri calculatorul.
A revenit la calculator după o oră. Ştia că, dacă nu îl folosea un timp, calculatorul ei intra singur în stand-by, dar ecranul rămăsese albastru. Pe desktop era un mesaj: „Calculatorul dumneavoastră a fost accesat de la distanţă. Dacă închideţi, e posibil să se piardă informaţii.”
Prima reacţie a bunicii a fost să închidă. Cu riscul de a pierde ceva.
Totuşi, îşi punea o serie de întrebări. Pe cine să roage s-o ajute? Căuta o persoană cu experienţă. A trimis câteva mesaje.
După un timp, i-a răspuns un prieten. A întrebat-o ce tip de program are, cine mai foloseşte calculatorul… Nu avea  nimic de ascuns. Nu avea pe calculator decât texte literare, scrise de ea sau salvate de pe Internet. Avea şi fotografii, mai ales cu flori. Nimic important… pentru alţii.
Dacă era aşa, nu-i rămânea decât să aştepte câteva zile, să vadă dacă e ceva ciudat cu calculatorul ei.
A doua zi s-a trezit devreme. A apăsat pe butonul power. Era curioasă. O fi intrat cineva în calculator? O fi un virus sau numai o eroare de Windows?
Surpriza a lăsat-o fără grai. Primul text pe care l-a accesat avea înscrisă o inimioară sub titlu. Era o poezie de dragoste. Grăbită, a deschis folderul cu poezii. Fiecare poezie de dragoste avea acel semn. A deschis un articol despre îngrijirea florilor de apartament. Nu avea inimioară.
„Sunt o bunică fericită!”, îşi spuse. „M-am ales cu un virus simpatic, un virus care mă avertizează că documentul conţine o creaţie literară bună de trimis la concursul de Valentine’s Day. Să ştii că, în acest an, trimit ceva!”.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

REFLECŢIE ŞI POEZIE
Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înfloriţi lângă care era un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue.Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe,ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. Deaceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină care se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut înfăşurânduu-l în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire dar ele au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile nostre aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Dar întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiuna aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre deprinderea locului pe care îl ocupă în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al dobândirii prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris , cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicarea lor celorlaţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea sa devine opera sa.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

FLUTURELE
Un fluture s-a aşezat în palma ta.
 
Te-ntrebi: oare de ce la tine?
Poate de drag, poate de bine.
Vibra cu teamă din aripile-i fine,
Uitându-se în urmă de-unde vine...
 
Te-a confundat în zboru-i cu o floare
Sau poate-a fost adus cu aripa, de-o boare…
El stă acum în linişte şi-n soare,
Şi nu-şi doreşte - dragul - să mai zboare.
 
Căuş, tu palma-atunci uşor ai strâns
Să-l aperi, să-l admiri... Şi ca răspuns,
El a vibrat gingaş, de nepătruns,
Crezând că-i floare mâna în care a ajuns.
 
Rămână floare palma ta!
 
ORAȘUL
Mărunt, cât o fărâmă
de gând,
orașul îmi vorbește noaptea,
cu pași de șoaptă.
 
Colindă vântul prin el
răvășindu-i străzile.
 
Dealurile ce-l strâng
ca nişte valuri fine,
rupte de lucirea apei:
ochi de şarpe.
 
Colindă oameni prin el,
lăsându-i gândurile.
 
În noaptea adâncă
pare o lumânare aprinsă,
invitând la tainice
contemplări.
 
Colindă prezentul prin el,
făurind viitorul.
 
LITERA U
Știi...
nu-mi mai place litera U!
 
Însă fără ea nu ești tU,
fără ea nu sunt eU,
nu e iUbire.
 
Rămâne doar dorul,
ascunzând fiorul,
iar viața e tristă.
 
Așa că,
accept în continuare
litera U,
pentru că ești tU,
pentru că sunt eU,
pentru că e iUbire!
 
LINIA
Azi mintea mea a desenat:
a trasat o linie şerpuită ca viaţa.
 
Uneori i-a răsucit câte o buclă,
alteori a lăsat-o aşa... dreaptă.
 
Apoi a început să o coloreze:
cu roşu pentru tot ceea ce
a însemnat iubire;
albastru pentru tot ceea ce
a însemnat durere;
a dat culoarea mov muzicii
din viața mea,
cu galben a colorat liniştea;
cu verde florile din vise;
cu portocaliu luna din nopţi nedormite.
 
A lăsat albul pentru gânduri nerostite...
A picurat culoarea speranţei
din loc în loc...
Linia mea a devenit curcubeu.
 
STRIGĂT
Îmi venea să strig!
Să strig tăcerea din gândurile mele,
să-mi strig neliniștea din suflet.
Dar buzele îmi erau pecetluite.
Gura nu voia să se deschidă.
Și atunci am lăsat lacrimile tăcute
să se prelingă dâre pe fața mea. 
 
AU ADORMIT DEALURILE…
Au adormit dealurile
sub lumina blândă
a asfințitului.
Se zăresc abia deslușit
copacii despuiați
de straie.
Luna sărută pământul
cu razele-i timide.
Dorul meu rătăcește
împovărat de gânduri,
ca un păianjen singuratic
ce-și țese straniu pânza.
Aștept visarea,
misterul somnului
și calda,
amorțita îmbrățișare
a uitării...
 
ȘOAPTE
În șoapte de valuri
ai ascuns iubirea...
în șoapte și freamăt de vânt,
în scoici și nisipuri adânci,
în șoapte
de noapte,
de valuri,
de scoici
și de vânt...
 
În șoapte de vise
ai ascuns iubirea...
în vise și doruri fierbinți,
în umbre tainice de seară,
în șoapte,
în vise,
în valuri,
în scoici,
în cuvânt...
 
În valuri de șoapte
ai găsit iubirea...
în șoapte și-n vise-alergând,
în minte și-n suflet sperând,
în șoapte,
de mare,
de valuri,
de noapte,
de gând...
 
NU ȘTIU…
Nu știu
de ce nu știu
ce să fac
cu iubirea.
 
Ți-am dat-o
ție.
Ai evitat-o…
 
Le-am dat-o
copiilor.
S-au jucat
cu ea…
 
Am dat-o
prietenilor.
Au uitat-o…
 
Le-aș da-o
dușmanilor.
O vor
invinge…
 
S-o închid
în adânc
de suflet?
 
Nu știu
de ce nu știu
ce să fac
cu iubirea!
 
DRUMUL MEU
Mă înalț către tine, iubire!
Prinde în mâini cheile de mult uitate
și descuie cuvintele îngropate în suflet.
Caută răsăritul luminii din adâncuri,
sparge piatra ce acoperă pământul,
desprinde fluviile mele de tăceri
și transformă-le în valuri,
spune-i pădurii să-mi cânte doinit,
lasă munții să îmi păstreze taina,
șoptește păsărilor că aș vrea să zbor,
oprește timpul și lasă-l așa o vreme... 
 
SENIN DE TOAMNĂ
A venit toamna pe chipul pădurii…
Ochi albaștri de cer printre frunze,
ruginiu pe obraji,
irizații de roșu pe buze.
 
Frunze cad irosite pe pământ,
vântul adie fredonând a melancolie.
Stau și privesc, înecându-mă
în jocul nebun de frunze căzătoare și scântei.
 
Păsări  zboară pierdute
printre cercuri de nori și de fum,
Vis galben
ca flacăra lumânării...
 
Toamna strălucește
ca un vis de-odinioară…
 
Și-i atât de mult senin!
                                                                                                                                                                Daniela Elena Crişan (Mediaş - Sibiu)

DINCOLO...
Dincolo de tăcere
Curg râuri. O chemare
A muzicii din sfere
Spre ordinea cea mare...
 
Dincolo de linişte
În zboruri depline,
Cuante de restrişte
Se leapădă de sine.
 
Dincolo de vedere
Conştiinţa pulsează,
Desenează repere
De lumină, creează...
 
Dincolo de durere
Sufletul radiază
Liber, în trecere
Spre astre, dansează...
 
Dincolo de cuvinte,
Într-un punct...viaţă.
Stă-n echilibru minte
Cu inimă. Se-nalţă...
 
    CU OCHI DE STELE
Stele pe cer,
Stele pe ape,
Tandru mister
Pâlpâie-n noapte...
 
Boabe de jar,
Ochi de iubire,
Veghe şi far
Spre devenire...
 
Stele-ntrebare,
Stele răspuns,
O căutare
De necuprins...
 
Una se naşte,
Alta se stinge,
Soarta ne paşte,
Omul învinge.
 
Stele în gânduri
Şi pe pământ,
Calea iubirii
Către cuvânt.
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

UNA CANDELA
Tremo all'idea della porta,
credo di non poterti più sollevare
ma almeno
non fingo più di mangiar mosche
nel sogno del padre..
sai, a volte
manco di rispetto
ad ogni stato di coscienza
quando leggo nel tuo volto
la sofferenza,
tu sei una flebile candela
che più si spegne
più in me accende luce.
 
O LUMÂNARE
Tremur la ideea porții,
cred că nu mai pot să te ridic
dar cel puțin
nu mai simulez că mănânc muşte
în visul tatălui..
câteodată, să ştii,
lipsesc de respect
la fiecare stare de conştiinţă
când citesc în chipul tău
suferinţa,
tu eşti o lumânare slabă
ce cu cât se stinge
cu atât în mine aprinde lumina.
 
VIVA PERTICELLA
Mi butto nella mischia
dimentico della Tua presenza
e rimango solo..
uno shock elettrico affligge le mie vene,
scende una lacrima
ma nella polvere poi
un raggio di sole
ricorda ch'io pureson viva particella
eternamente custodita e non pigiata
tra le Tue dita
piene di luminoso amore
così
non mi posso trattenere dal lasciarmi
cadere sul cuscino di piume
d'un lieve respiro
e dall'addormentarmi
poco a poco,
poco a poco..
Grazie.
 
O PICĂTURĂ VIE
M-arunc în luptă
uitând de prezenţa Ta
şi rămân singur..
un şoc electric mâhneşte vinele mele,
coboară o lacrimă
dar în praf mai târziu
o rază de soare
îmi aminteşte că şi eu sunt o particulă vie
veşnic ocrotită şi nestrivită
între degetele Tale
pline de iubire luminoasă
astfel încât
nu mă pot abţine să nu mă las
căzut pe perna de pene
a unei răsuflări moi
şi să nu adorm
puţin câte puţin,
puţin câte puţin..
Mulţumesc.
 
IL FOLLE
Qual seme di mela
disgiunto
dalla polpa,
viso d'aquila tersicorèo
è il folle,
acqua pura,
vive nella sua stanza
anni addietro,
pigramente ucciso
da ricordi assassini.
 
NEBUNUL
Ca pe un sâmbure de măr
detaşat
din pulpă,
chip de vultur al Terpsihorei
e nebunul,
apă curată,
locuieşte în odaia lui
cu ani în urmă,
leneş omorât
de amintiri ucigaşe.
 
MADRE PERMEATA DI GIOGIA (ANANDAMAYI MA)
Prima di venire al mondo
ero la stessa,
da bimba pure
e divenni donna..
sempre la stessa.
Lo specchio
chiaramente
rimandava i miei silenzi
così stavate a bocca aperta
ed imperturbabile io,
cosciente che
se tutto è Atman
nessun'arma può trafiggere l'anima,
né parola o confine tra me e voi
- che mai siam nati
e mai periremo -
può separarci dall'io perenne
del soffio vitale
che ci accomuna.
 
MAMA PLINĂ DE BEATITUDINE (ANANDAMAYI MA)
Înainte de a veni pe lume
eram aceeaşi,
când eram copilă de asemenea
şi am devenit femeie..
tot aceeaşi.
Oglinda
clar
înapoia tăcerile mele
astfel rămâneaţi cu gura deschisă
şi imperturbabilă eu,
conştientă că
fiindcă totul e Atman
nici o armă nu poate străpunge sufletul,
nici un cuvânt sau hotar între mine şi voi
- ce niciodată nu ne-am născut
şi niciodată nu vom pieri -
nu ne poate despărţi de eul veşnic
al suflului vital
care ne uneşte.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

CONDESCENDENŢĂ
Îmi plac teribil dimineţile în care poţi să dormi cât vrei, să stai cu ochii închişi, fără ca cineva să-ţi tulbure liniştea. Ador ferestrele termopan, de la oraş, cu jaluzele, care-ţi prelungesc euforia somnului, cât vrei! O greşala “istorică” am făcut atunci când am socotit utilă intervenţia asta şi la casa mea de la ţară. Norocul e că acolo stau numai vara şi-mi permit să dorm cu termopanele deschise sau doar rabatate… ca să aud greierii, cucuvelele…
*
- Eu sunt Mihai Pătraşcu!
Am ochii încă închişi...
...într-o iarba moale şi caldă. Mihai se joacă, cu un fir de iarbă mai lung, pe trupul meu. Aş zice că mă gâdilă, că mă mângâie, că vrea să mă enerveze... Soarele îmi oferă generos acea “Vitamina D, pe care noi, majoritatea românilor, n-o avem”. Şi n-am nevoie de „Detrical”... cum tot zice una, la tv.
Mihai e foarte aproape. Îi simt respiraţia, mirosul corpului. Firul de iarbă pare mai degrabă o pană. Chiar mă gâdilă! Deşi n-am deschis încă ochii, să-l văd, mi-l imaginez pe tip: înalt, plete creţe, ochii mari, cafenii... (Am jucat odată jocul ăsta de imaginaţie, la un curs de engleză, la Babel - “Mr. W.” ...ţin minte! „Să descriem o persoană, doar auzindu-i vocea!”). Mă deranjează, totuşi, un miros straniu, nepotrivit... de oaie, de cioban... de transpiraţie abundentă?
Deschid ochii contrariată: omul ăsta chiar stă pe o bundă ciobănească! E frumos, mult mai frumos decât mi-l imaginam. Pe coama dealului de lângă mănăstirea Găbud, un mitoc al mănăstirii Oaşa, îmbrăcat în port popular oltenesc, bărbatul cel chipeş zice, aproape răstit:
- Şi Carmen, când ziseşi că vine?
- Soru-mea? Fac şi eu pe nebuna, tot olteneşte.
- Nu, bă, soru-mea!
Mă ridic în şezând. Asta-i culmea! Pentru aşa ceva mă deranjează, din clipa mea de linişte? Pentru... „soru-mea”?
 Podişul Târnavelor se vede în limpezimea lui, până la Cheile Turzii.
 „Iată Raiul pământesc!” exclam, cu toată convingerea, desfăcând larg braţele!
Un tren, ca o jucărie pentru copii, taie verdele nesfârşit al peisajului, sfârtecându-l. De la fânul proaspăt cosit, strănut. Strănut cu puterea unui alergic...
*
În camera mea, de la parter, în Timişoara, e aproape întuneric. Nu pentru că ar fi noapte, ci pentru că aşa mă odihnesc eu. Îmi şterg nasul, ca un trompetist. Cine e acest Mihai Pătraşcu?
Sar din pat, direct la „nenea Google”! Găsesc pe  Wikipedia: “Mihai Pătrașcu (17 iulie 1982, Craiova - 5 iunie 2012, New York) a fost un cercetător în informatică teoretică, care și-a desfășurat ultima parte a activității la Massachusetts Institute of Technology în Boston… bla, bla, bla…”
Într-un articol comemorativ, scris în 22.12.2015, se consemnează că prima lui soţie (sufletul său pereche!) se numea Corina, iar pe sora lui (ca şi pe a mea) o cheamă Carmen!
Brîîîî!!! Ce treabă am eu cu omul ăsta? Nu citesc chestii de informatică, despre informaticieni…            
Ba, uite, într-un interviu din 24 aprilie 2007, publicat în „Metropotam”, zice o treabă haioasă: “Românii nu sunt proşti, dar au o serie de complexe şi frustrări foarte enervante.”
Mă uit la poze. El e!
Ce păcat de tinereţea lui! La nici 30 de ani, să te stingi aşa… absurd!
Mint! Îmi plac informaticienii! Sunt cei mai fascinanţi oameni pe care-i cunosc!
Bogdan, de exemplu, un fost elev de-al meu… În liceu, un anonim, cu ochii mici şi plete creţe… ca ale lui Mihai ăsta… cum îi mai zice? L-am întâlnit apoi, prin studenţia lui (sau după?) ras pe cap (cică nu ştiu ce eczemă făcuse, de la stres). Of, jumătate din nebunia atracţiei lui era tocmai “lâna” aia creaţă!
Faţă de Bogdan nu am/nu pot să am secrete. Are “progrămelul ăla”, de-mi repară comp-ul de oriunde… de la job, de pe telefon…
Dar nu e doar atât. El ştie, fără să i-o spun, toate stările mele sufleteşti. Cu mult înainte de “marea descoperire” a prof. Jeffrey Jenkins, de la BYU (Universitatea Young Brigham, din SUA) el îmi putuse descrie, ca într-un joc: furia, frustrarea, confuzia, tristeţea… după simplele mişcări ale mouse-lui. Traiectoriile trasate nu mai erau drepte sau curbate uşor, ci zimţate, cu întreruperi bruşte. Paradoxal, cu cât aveam stări negative mai puternice, din cine ştie ce motiv, mişcam mouse-ul mai lent.
Mi se păruse necinstit, îmi venise chiar să plâng de supărare când am citit azi,  un articol din ziar, tocmai despre asa ceva. Cine îi furase ideea? Cui i-o mai spusese şi fusese vândut de “Iuda”? Mai mult, ăia se lăudau că cercetează… ceea ce lucrează Bogdan acum! Cică  vor scoate, în scurt timp, aplicaţia aceasta pentru telefoanele mobile, “în cazul în care atingerea degetelor va înlocui mişcarea mouse-ului”.
Trebuie să-l caut, să-i spun! El nu citeşte ziarele “de bârfe şi minciuni”.
Îl sun!!! Insist!!! Nu-mi răspunde!
“Of, copile drag, ţine-ţi gura-nchisă, până termini cercetarea!!!” îmi venea să-i strig, din toţi rărunchii.
Acum mi-ar trebui drăcia aia chinezească, a lui Duan Feng, de la Nankai! De ce n-a inventat şi gălbejitul ăla o maşina care merge ca gândul de repede?
Cu/ca… Cui îi pasă de nişte biete prepoziţii?
Adevărul e că nici nu-l mai urăsc aşa de tare de când a zis că face aplicaţia pentru toţi consumatorii, nu doar pentru handicapaţi (cum proiectase iniţial). Numai că cine ştie cât timp o să le ia celor de la Great Wall Motors să o materializeze?!
Mă şi văd, ca un cavaler Jedi, din telefonul căruia izbucneşte sabia-laser (Şi ce dacă sunt femeie în toată firea? Mi-am descărcat deja, gratuit, de pe Google, Lightsaber Escape) ca să-l apăr pe Bogdan, ca-n “The Force Awakens”!!!
- Salut, profa! mă ia pe nepregătite “oaia mea fără lână”, “Bogdănel, şoric de purcel”. N-am suflat o vorbă, stai liniştită! mă asigură şi-ncepe să râdă.
Telefonul îmi tremură-n mână. Niciodată nu trebuie să-i spun nimic. El îmi dă răspunsurile direct, la toate frământările mele. Îmi place vocea lui, liniştea pe care mi-o toarnă în suflet. Îl am în minte, cu ochii ăia mici, imposibil de mici, ca de veveriţă şi cu coama încâlcită, în care am visat să mă dezmierd (şi nu o dată!). Poate tocmai de-aia se poartă ras în cap… ca să nu mă ispitească!
- Aici, toată lumea e cu capul plin de horincă. Am venit s-o mai văd pe bunica, cât mai e în viaţă. O să-ţi aduc langoşi cu varză! Mi-i face când plec, pentru că ştie cât preţuieşti tu torturile de Sărbători! Dar spune-mi, m-a căutat Mihai?
Care Mihai? Mă încrunt, gândindu-mă…
Mihai Ioniţă, doctorul, nu m-a sunat de Crăciun (şi e primul an în care n-o face). Oare de ce?
Mihai Lungu, care…
Înlemnesc! Dacă mă întreabă de Mihai Pătraşcu? Ăla cu costumul naţional, mort la New York, care se lăfăia pe pajiştea de la Găbud?
- Dacă-ţi dictează ceva, să notezi!
Să notez? Ce? M-a întrebat doar când vine “soru-sa”?
Îi închid! Mă simt (a câta oară?) folosită!
Nu, nu se poate să-mi facă şi Bogdan asta!
Mi s-a întâmplat de prea multe ori în viaţă! Uneori, am conştientizat, alteori, nu.
Prima data, când am înţeles că e ceva în neregulă cu mine, a fost acum vreo 10 ani.
*
Eram inspector de limba română, la nivel judeţean. Şefa noastră, din minister, era o combinaţie de erudiţie şi habotnicie greco-catolică. Ne-a dus, la una dintre întâlniri, la o mănăstire fondată de nişte italieni, la Snagov.
“Complexul monahal al călugărilor carmelitani desculți, de la Ciofliceni – Snagov, îmbină într-un mod unic și armonios elemente arhitecturale occidentale (catolic – italian) cu cele specific românești, fiind opera comună a unui arhitect ortodox român, Tudor Rădulescu, și a unui arhitect catolic sloven, Andrej Stepancic…” - ţin minte, ca acum, începutul prezentării Pr. Antonio Prestipino, italian de origine, cel care s-a ocupat de întregul proiect de construcție, încă de la începuturi.
Nu mai văzusem ceva mai frumos, până atunci! Mi se păruse că nimerisem într-un platou de filmare sau într-un laborator experimental. O sală putea fi transformată, de la pupitrul fratelui Luigi (un fel de DJ tehnico-religios) într-o catedrală ortodoxă, ori greco-catolică, ori… ce religie voiai. Geamurile se camuflau, se acopereau cu vitralii, deveneau rotunde, lunguieţe, fumurii sau orbitor de luminoase…
Jumătate din clădire era amenajată gen hotel, cantină-restaurant, săli de conferinţă, iar în cealaltă jumătate, unde nu aveam voie, erau “chiliile” (Gurile rele ziceau că ascund o reţea de informaticieni, certaţi cu legea, de prin toate ţările, care lucrau orice, pentru oricine le dădea bani). Aici, în România, nu se ia nimeni de ei, pentru că finanţează mereu campania viitorului preşedinte. Au un fler, mafioţii ăştia…
Pentru că sufăr groaznic de enterocolită, mai ales când schimb apa, m-am trezit, după un episod, de “nevoi personale”, singură, pe culoarul intens luminat, prea luminos, pentru o mănăstire. Grupul inspectoarei noastre intrase într-una din încăperi, dar nu ştiam în care. “Dacă se roagă, e linişte. Nicio şansă să-i găsesc prea repede”.
*
Amintirea asta mă chinuie groaznic, de câte ori îmi revine. De ce o provoc?
Mă ia o durere de cap insuportabilă. Mi-oi fi luat pastilele toate? De tensiune? De tiroida? De diabet?
Las-o dracului de amintire!
Mă întind. Lumina e puternică, ca şi acolo. Dar am jaluzelele coborâte!
Cred că-n altă viaţă am fost bufniţă sau liliac…
- Zii, măi, dolofănel, când ziseşi că vine soru-mea?
Mihai e lângă mine. “Ce vrea şi mortăciunea asta?” îmi zic răutacios. Luna rece o fi de vină! I-o fi “trezit” la viaţă pe insomniacii din vecie şi ăştia şi-au uitat calea. Bine că mai e aşa o prostie abia în 2034!
- Ce treabă am eu cu “soru-ta”? mă răstesc, ridicându-mă iar, ca o păpuşă de porţelan, în fund.
- Te uitaşi şi tu, măcar cu-n ochi, la “pozele” ăstea?
Ţinea, pe o tabletă deschisă, un fişier notat: “Corina & Bogdan”.
Acum chiar mă enervase. Ce treabă are “noul Zelea Codreanu” cu mine si cu Bogdan? Pe mine, nu mă ştiuse, în scurta lui viata. Asta e sigur! Poate pe Bogdan…?
Ticălosul! Şi eu îl consideram cel mai bun prieten al meu!
Blestemat să fie cel care a inventat cuvântul “prieten”! Şi toţi neghiobii care l-au scris prin dicţionare şi ni l-au băgat adânc în suflet şi-n gânduri!
Mihai proiectează, pe peretele dormitorului meu, unde tronează Maica Domnului cu cele şapte săgeţi, imaginile arhivate.               
<<Icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți” mai este numită și „îmblânzirea inimilor împietrite” – încerc să-l distrag pe Mihai, citind parcă din Scripturi!
Icoana aceasta este una din puținele în care Fecioara Maria apare singură. Inima Ei este străpunsă cu șapte săgeți. Așezarea săgeților diferă: patru pe partea stângă și trei pe partea dreaptă, sau invers, ori câte trei în fiecare parte și una pe verticală în partea de jos. Acest număr, șapte, înseamnă plinătatea, dar în cazul de față înseamnă plinătatea necazului (a durerii și a suferinței). Originile Icoanei sunt în Biserica Romano-Catolică, și se crede că a fost adusă în Rusia de către iconografii polonezi. În conformitate cu tradiția răsăriteană, spre deosebire de cea a occidentului care se închină inimii Maicii Domnului, în această Icoană inima Fecioarei Maria este ascunsă, nevăzându-se prin hainele Sale…>>
- Femeie, te focusaşi pe ce-ţi arătai ori ba?
Văd imaginea numerotată cu numărul 7. Habar n-am ce prezentase înainte.
Am cumpărat icoana după moartea fiicei mele. Un înger, care-a trăit doar o zi. Nici nu m-au lăsat s-o văd!!! Şi era tot o zi de Crăciun!
Lacrimile-mi înceţoşează privirea. Copilul meu!!!
- Lasă prostiile, femeie! De Ea am eu grije!
De cine? De Maria mea? (Aşa aş fi vrut să-i pun numele, ca o ofrandă adusă Fecioarei; dar Egoista Aia mi-a luat-o înainte de-a-mi vedea copila. Ce vină am eu că Ea nu Şi-a putut salva Odorul?)
- Ţi-ai luat un pix şi hârtie? insistă, la telefon, Bogdan, care sunase din nou.
Mă ridic hipnotic şi îmi iau carneţelul de pe noptieră. Îl ţin acolo, pentru că mereu am “idei”. Trântesc, fără să vreau, sticluţa de parfum Gucci. O am de la Snagov… de la italieni…
- Uitaşi pentru ce ne găsirăm acum? mă apostrofează Mihai.
Ce e cu nebunii ăştia în dormitorul meu?
Dar mai ales mă enervează  cumplit săgeţile Mariei!!! Îmi amintesc de toată suferinţa mea! Iau tabloul şi-l pun în sertar.
- Fii atentă, că-ţi dictez! Dacă nu înţelegi ceva, scrie după imagine! Pictează! Îţi arăt eu unde am ajuns! Înţeleseşi ori ba?
- Ai luat un pix normal, nu creion sau pix modern, de-ăla ce se şterge uşor? se aude Bogdan din spiker-ul telefonului.
Da, am un pix ieftin, cu pasta groasă.
Ăştia m-au drogat cu captagon! – gândesc, sugrumată de spaimă.
- Unde te duseşi iar, disperare de muiere ce eşti?, oftează Mihai, la capătul răbdării, şi-mi ia în mâini capul răvăşit.
Pe peretele meu, lipsit de Sfânta Fecioară cu şapte săgeţi, se succed “chestii”… pentru revoluționarea domeniului de structuri de date! Mihai scrie febril, pe mica tabletă, iar imaginile de pe perete se succed rapid, rapid, tot mai rapid
“Nu primim cu Steaua, noi suntem fani Rapid!” scrisese unu pe uşa apartamentului, acum, de Crăciun! Jur! Am văzut postarea pe Facebook!
Râd ca o năroadă…
- În domeniul cercetării (MIT, IBM, MADALGO și din 2009 la AT&T) Mihai Pătraşcu are multiple lucrări în informatică teoretică, citate pe plan mondial de 480 de ori (Google Scholar Citations) și a obținut multe premii, dintre care: - premiul pentru cel mai bun student în cercetare din SUA și Canada, 2005 - premiul pentru cea mai bună lucrare la Conferința ICALP, 2005 - premiul pentru cea mai bună lucrare la FOCS, 2008 - premiul Presburger în 2012… - îmi răsună în urechi vocea lui Bogdan. Îţi dai seama?
Mă doare mâna! Carneţelul nu-mi ajunge. Încep şi scriu pe cearşaf, pe perini… pe maini, pe picioare, pe sani, pe burtica, pe coapse… Nu înţeleg nimic. Poate nici nu trebuie!
Mi-e rău! Îmi vine să vomit…
*
Pe culoarul altădată luminat al călugărilor carmelitani, de la Snagov, e, în sfârşit, întuneric. La lumina lunii pline, a Crăciunului, fratele Luigi şi o femeie îmi dau ajutor. N-o văd bine, dar întreb:
- Carmen? Tu eşti?
- Da! Ai probleme cu apa? Nu mai bea de la dozator! Cere, mai bine, un pahar de vin, când ţi-e sete. Au călugării un vin bun… de slujbă.
 Luigi îmi dă să beau, din căuşul palmelor lui, un vin dulce, foarte dulce, extrem de dulce…
Nu e vocea surorii mele! Nu e ea! Dar cine?
Într-o rază de luna, îi văd femeii aparatul auditiv. Sora lui Mihai nu aude cu o ureche! Am citit asta undeva (“Are, totodată, o privire orbitoare, care îi trădează inteligența. Mai are și o luciditate brutală și nu se ferește de consecințele acestei lucidități”)!
- Eu sunt Corina, dar nu prima soţie a lui Mihai!
- Ştiu. Doar mi-a fost cumnată, un timp…
În chilia-cameră de hotel, regăsesc parfumul dulce, Gucci. M-a frapat din prima clipă luxul de-a avea, la baie, doar produse originale. Un adevărat răsfăţ!
Pe cearşaf, după ce m-au aşezat, cu grijă, au început să se scurgă textele şi cifrele scrise de mine, în dormitorul din Timişoara. În mâinile umede, strâng carneţelul plin de notiţe. Literele, cifrele alunecă din el, de pe corpul meu…
- E scrisul lui Mihai! E continuarea ultimei sale teze! strigă înfiorată, prăbuşindu-se-n genunchi, sora lui.
Îmi sărută mâinile, picioarele…
- Mihai!!! Mihai, tu eşti??? Acum începi o lucrare nouă?
Ăsta e cadoul de Crăciun, promis, pentru el şi pentru mine? întreabă Carmen, fermă, uitându-se adânc în ochii preotului Antonio Prestipino, care dă din cap aprobator, solemn, vizibil marcat de ceea ce vede.
Fratele Luigi fotografiază, înnebunit, fragmentele scrise pe cearşaf, pe corpul meu… Contaminate de lumina blitz-ului, textele dispar. Cei trei mă răsucesc fără milă, ca să poată fotografia totul, pentru că nu trebuie să mă ridice!
*
În uşă se aud bubuituri puternice. Mi-e frică!!! Pleoapele mi s-au înţepenit grele, ca de plumb. Mâna mă doare cumplit! Mirosul parfumului Gucci îmi taie respiraţia!
Aud cum cei care bocănesc au reuşit să pătrundă… în apartament!
- Corina! Corina, uită-te la mine! Deschide ochii! Mă auzi? Sunt eu, Carmen! Sora ta! Uite, a venit şi Bogdan!
- Am încercat s-o ţin antrenată într-o discuţie… am condus cât am putut de repede… am anunţat-o şi pe sora ei, fiindcă mi-am dat seama că se petrece ceva grav… le explică Bogdan celor de la SMURD.
- Vă rog să părăsiţi încăperea şi să ne lăsaţi să ne facem treaba! ordona mustăciosul de pe salvare. Deschide, rogu-te, geamul, îi zice unuia dintre brancardieri, că ne sufocăm de la parfumul ăsta răsturnat! Poti să duci de-aicea şi covorul?
“Parfum şi miros de oaie udă!!!” îmi vine să glumesc, dar limba uscată şi ţeapănă nu mă ascultă… îmi zgârie doar dureros gura, pe lângă tubul de oxigen, atât de brutal vârât pe gât…
În mâna stângă, strâng, cu putere, carneţelul în care am scris.
- Pare o criză de diabet. Cu Sărbătorile, toţi fac abuz… mormăie,  pentru sine, mustăciosul.
Mă urcă pe targă, ca pe un animal rănit. Medicul îi dă surorii mele carneţelul, în care rămăsese notat… doar un cuvânt: condescendenţă!
Brancardierii coboară în fugă cu mine, până la maşina de intervenţie.
Pe peretele interior al pleoapelor, îl văd pe Mihai, ca-n icoana mea, costumat în Fecioara Maria. Ţine în braţe o fetiţă… o fi Maria mea? Doar pe ea o pomenesc când tămâiez colacii de Crăciun…
Mihai îmi zâmbeşte:
- Italienii ansamblară fragmentele fotografiate pe o tabletă Apple Ipad Mini cu ecran retină!!! I-o dădură surorii mele, aşa cum promiseră, pentru banii primiţi. Dar n-avură codul de acces la noul limbaj! Să-şi bage-n fund copia! Să nu pierzi carneţelul, că e belea! Ştii că unul dintre sensurile cuvântului condescendenţă, pe lângă cel de bază, e “aer de superioritate, infatuare, semeție” (peiorativ vorbind)?
Să-nveţe toţi limba română, frate!
*
Mă trezesc buimacă. E ora 19,00. Lângă rezerva “de lux” a Spitalului Judeţean, îi aud pe cei doi medici: cel de pe salvare şi cel de gardă, vorbind:
- Nu e de la glicemie. Nici de la tensiune. Ce să zicem familiei?
- Spune-le ceva grav, că, dacă dă colţul, cu aparţinătorii o să te judeci! Moarta o să tacă mâlc.
Lângă mine e Bogdan, dormitând, ca o bombă dezamorsată...
În hol, soră-mea încearcă să aţipească. Îi cade capul, când spre stânga, când spre dreapta, ca acele unui ceasornic, manevrat de o mână nedibace.
Mă întind şi iau, fără o vorbă, telefonul de pe noptieră. Am un  mesaj necitit: “De Sfântul Ion, ne întâlnim, la părintele Pantelimon, la Găbud. Să-l aduci şi pe Bogdan! Crăciun fericit!”
*
Oare bufniţele din faţa casei mele, de la ţară, o să facă pui şi anul acesta? O să las termopanele deschise, să le aud zborul...
Corina – Lucia Costea (Timişoara)
Notă: CONDESCENDÉNȚĂ s. f. Purtare plină de considerație și bunăvoință față de cineva; respect, amabilitate, deferență. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semeție. – Din fr. condescendance.
 
 

 

ATITUDINI
DESPRE CULŢI, INCULŢI, SEMIDOCŢI ŞI FALŞII CULŢI
Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte sau nu vor mai fi deloc!
Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi...” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!
Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui  (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu  specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno, eminentul gânditor spaniol mărturisind în maniera personală (a se citi paradoxală) participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, că după 40 de ani de profesorat el încă nu ştie ce este cultura!
Explicabil, dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul cultură sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol...
Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale – dezinteres sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.
Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.
Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin ţiganilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.
Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi.
Iată şi părerea înţelepţilor antici despre ştiutori şi atotştiutori. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ŞTIAŢI CĂ CEI MAI AFURISIŢI TERORIŞTI AI PLANETEI SUNT IEZUIŢII?
Ei bine, nici eu n-am avut habar de strânsa legătură dintre terorism şi iezuitism (mai exact de egalitatea iezuitismului cu terorismul secret, cel mai al dracului dintre toate formele planetare de terorism), însă brusc m-am luminat cum stă treaba (sic!) după citirea cărţii (144 pagini) intitulată Teroriştii secreţi, scrisă de un oarecare Bill Hughes. Proprietarul cărţii a insistat foarte mult să o citesc, mărturisindu-mi în câteva rânduri că pe el tare l-a mai impresionat. La restituirea cărţii îl voi întreba de sensul în care a fost impresionat...
Dar nedumeririle apar de îndată ce deschizi această cărţulie anapoda în alcătuire şi informaţiile furnizate, ba chiar şi pe partea de traducere (ia numele traducătorului de unde nu-i, în schimb dezacordurile şi alte flecuşteţe gramaticale pot fi luate de peste tot: Nu tu ISBN ca la orice carte ce se respectă, nu tu vreun cuvinţel despre autor, dar afli ceva mai încolo, pe parcursul lecturii, că-i musai american. Prin urmare, o copie românească realizată în grabă pentru preaevidentul ei scop propagandistic...
De ce spun că-i alcătuită anapoda, chiar de-a-ndoaselea? Pentru că ultimul capitol (Capitolul 12: Terorism religios în America) trebuia să fie primul, el arătând limpede cititorului atât ce confesiune are autorul (neoprotestant, mai exact adventist de ziua a şaptea), cât şi miza scrierii acestei cărţulii, şi anume atacul la baionetă împotriva Bisericii romano-catolice în general, împotriva suveranului pontif şi a iezuiţilor în special (condus de ură, Bill Hughes nu ezită să-i facă pe papi... generali ai Ordinului iezuiţilor!), fapt cu prisosinţă evidenţiat de următoarea afirmaţie năucitoare: „Foarte curând, lumea va fi împărţită în două mari categorii: Pe de-o parte, marea majoritate a oamenilor, aliniaţi cu iezuiţii şi Vaticanul în revoltă directă împotriva lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, un grup mic (subl. mea, G.P.) format din aceia care iubesc şi păzesc poruncile Sale. Marea linie de despărţire între cele două categorii va fi cele zece porunci, în special porunca a patra, Sabatul”.
Nu sunt romano-catolic, dar acest paragraf extras de pe ultima pagină a cărţuliei în discuţie necesită niscaiva detalieri:
1. Însuşi autorul este convins că adventiştii continuă să reprezinte un grup mic în raport cu totalul creştinilor (peste un miliard de catolici, circa o jumătate de miliard de ortodocşi, plus protestanţii luterani, calvini şi anglicani, respectiv membrii puzderiei de culte neoprotestante: baptişti, penticostali, milenarişti, iehovişti etc.). Da, căci James White, fondatorul cultului adventist, l-a rupt de pe trunchiul creştinismului apusean, mai bine spus al protestantismului, şi ca orice sectă, trăieşte în orgolioasa sa carapace (care confesiune nu-i încredinţată că stăpâneşte adevărul absolut?) prin interpretarea mesajului biblic potrivit axului dogmatic central şi, ca atare, obligatoriu pentru adepţi.
În cazul adventiştilor acest ax dogmatic central este Sabatul. Dar, după cum se ştie, Sabatul este ziua de odihnă a mozaicilor. Vasăzică, adventismul se prezintă ca o mixtură de mozaism şi creştinism. Tot aşa cum tradiţia mozaică a statornicit sâmbăta ca zi a Domnului (porunca a cincea din Decalogul mozaic), creştinii cinstesc duminica prin porunca a patra din Decalogul lor. Nicăieri în Genesa nu se precizează numele celei de-a şaptea „zi” din „săptămâna” lucrării divine, ziua în care Domnul s-a odihnit după truda creării văzutelor şi nevăzutelor. Nici nu era cu putinţă acest lucru, deoarece „zilele” facerii au conotaţia generică de epoci, cu o întindere temporală peste puterea de cuantificare a omului, căci unităţile de măsurare a timpului (secundă, oră, zi, săptămână, lună, an) ţin de efemeritatea condiţiei umane şi de trebuinţele omului. Prin urmare, avem de-a face cu un ascendent mozaic de ordin cronologic (evreii au creat Vechiul Testament), nicidecum cu unul de ordin divin!
2. Prin intensa activitate misionară a catolicismului (iezuiţii au fost un foarte eficace vârf de lance), activitate desfăşurată uneori cu incredibilă brutalitate (cazul conchistadorilor), alteori cu duhul blândeţii şi convingerii, au fost creştinate zone întinse din Asia şi Africa, dar mai ales au fost creştinate integral cele două Americi, aceasta fiind, de altminteri, marea ispravă a Europei.
Două precizări în legătură cu iezuitismul:
a) Ordinul iezuiţilor a fost înfiinţat în anul 1540 de Ignaţiu de Loyola, desigur, cu misiunea clar stabilită de-a contracara ofensiva Reformei. Iată de ce spun că acela a fost momentul lui de apogeu (Inchiziţia şi Ordinul reprezentau braţele înarmate ale Contrareformei organizată de Vatican), după care a urmat inevitabilul declin. De altfel, însuşi Bill Hughes aminteşte într-o paranteză din primul capitol că „Papa Clement a suprimat ordinul iezuit în anul 1773”. Şi chiar dacă în paragraful următor susţine că în 1815, concomitent cu „Sfânta Alianţă”, papa Pius al VII-lea a reînviat ordinul „în toată puterea lui”, bunul simţ şi logica ne obligă să nu fim de-acord cu această afirmaţie pe cât de tranşantă, pe atât de hazardantă. Şi iată de ce. Orice organizaţie, inclusiv ordinele călugăreşti (franciscan, capucin etc.) îşi are momentul ei de maximă strălucire şi influenţă, ce poate să dureze zeci sau chiar sute de ani (cazul francmasoneriei), după care inevitabil urmează declinul până la dispariţia totală. Se cheamă că şi-a încheiat misiunea istorică şi că oricâte eforturi se vor depune ulterior pentru reactivare, niciodată nu se vor mai întruni toate acele condiţii concret–istorice care i-au permis existenţa, ba chiar i-au adus faima.
Nu aşa s-a întâmplat la noi în ţară cu mişcarea legionară? Dar după asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a altor lideri prin ordinul dat de regele Carol al II-lea, Legiunea a tot decăzut până la totala dispariţie, iar refacerea ei în toată puterea şi influenţa din urmă cu 80 de ani, este un nonsens istoric chiar pentru nostalgici şi puţinii supravieţuitori. Mai aproape de vremea noastră, PNŢ-CD a ieşit aproape cu totul de pe scena politică postdecembristă după ce în alianţă cu alte formaţiuni politice de dreapta a câştigat alegerile (perioada 1996-2000), dar mai ales după moartea naturală a seniorului Corneliu Coposu şi a celorlalţi lideri cu zeci de ani de temniţă grea. Tot aşa, poate să creadă cineva că bolşevismul se va reface vreodată în forma şi conţinutul său inuman din urmă cu 30-40 de ani, când a atins apogeul (se întindea pe jumătate Europa şi aproape jumătate Asia) şi când visa cu ochii deschişi la revoluţia mondială?...
b) Cea de-a doua precizare are în vedere jumătatea plină a paharului iezuit, respectiv importantul rol pe care l-au avut călugării iezuiţi la răspândirea culturii apusene prin şcoli în care se preda în principal limba latină, filosofia şi istoria. Astfel de şcoli, ne înştiinţează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor, s-au deschis în secolul XVI de către iezuiţi la marginea Moldovei (Lemberg, Cameniţa etc.), unde „fiii de boieri moldoveni se duceau acolo pentru studii superioare”. Iar în vremea lui Petre Şchiopul, ne spune istoricul, „iezuiţii deschiseră şcoli la Iaşi şi Cotnari, şcoli care ţinură până în secolul al XVIII-lea”.
Dar pentru Bill Hughes „iezuitismul este absolutul despotismului”, „o societate secretă, un fel de Ordin Masonic, de o mie de ori mai periculoşi”, care urmăresc două obiective majore: În primul rând distrugerea Statelor Unite (Vaticanul numeşte Constituţia americană „un document satanic”) prin controlul asupra politicienilor din Washington, fie cu bani (Banca centrală americană este creaţia iezuiţilor implicaţi în ultimele patru secole în traficul de droguri din Orientul Îndepărtat), fie prin actele teroriste puse la cale ((John Kennedy a fost asasinat de iezuiţi, atacul de la World Trade Center etc.), apoi (celălalt obiectiv) ca papa să ajungă supremul dictator al lumii. Iar pentru înfăptuirea celor două obiective, iezuiţii au creat după al doilea război mondial ONU (guvernul mondial) şi au declanşat ba conflagraţii mondiale (prima şi a doua conflagraţie mondială), ba conflicte regionale (de pildă războiul din Vietnam).
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

JOCURILE POLITICIANISTE – O CRUNTĂ BĂTAIE DE JOC LA ADRESA CETĂŢENILOR CU DISCERNĂMÂNT
În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!
Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.
Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.
Nota 2: Însuşi W. Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea...” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat...
Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.
Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.
De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.
Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara...
Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva...
Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii