ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 84 (Februarie 2016)

EDITORIAL
MAMUTUL TVR
Despre televiziunea publică poţi să scrii foiletoane, darămite un articol. De când mă ştiu, tot ceea ce aud referitor la acest subiect, nu m-a mirat şi nici nu o să mă mire vreodată. Nu ştiu de ce, dar parcă acolo ar lucra – ipotetic vorbind – aceleaşi personaje de când s-a înfiinţat instituţia şi până în prezent. De parcă marile „învăţături” şi ifose s-au transmis.
Sunt în ţara aceasta şi şcoli de jurnalism, însă chiar şi acolo televiziunea publică este percepută altfel şi nu mă refer la menirea sa profesională, ci la văicărelile şi perpetuarea lor. Despre ceea ce trebuie să facă o televiziune publică, să zicem că lucrurile sunt clare, sau cel puţin din documente. De exemplu, dacă vă trece prin minte să accesaţi site-ul acestei instituţii subordonate – chipurile – statului, o să citiţi că „TVR şi-a definit misiunea, viziunea şi valorile, în cadrul proiectului strategic de reformulare a misiunii publice, demarat de Televiziunea Română, în 2011. Partenerul TVR în acest proiect este Centrul pentru Jurnalism Independent, organizaţie non-guvernamentală care acţionează pentru păstrarea standardelor jurnalistice”. Cu alte cuvinte, vorbim de mai multe etape. Prima dintre ele se referă la ceea ce a fost canalul public înainte de 1989, şi mă refer în mod explicit la cei care au prins sistemul vechi – comparaţia este clară. Se ajunsese la două ore de program în timpul săptămânii, de la 20 la 22 şi ceva mai mult sâmbăta şi duminica. Despre conţinut nu merită amintit, pentru că regimul nu permitea să lucrezi la televiziune fără ca Partidul şi Securitatea să se fi convins temeinic că eşti un brav slujitor şi chezaş al aspiraţiilor (a se citi emanaţiilor), pe care propaganda statului le trâmbiţa la tot pasul, atât la televiziune, cât şi la radio şi presă scrisă. Acum mă întreb retoric, şi poate dincolo de subiect, dacă mai trăia Ceauşescu, în România ar fi fost permis internetul?
Hei, voi ăştia de la jurnalismul independent, ia spuneţi, cum e cu TVR? Te poţi angaja acolo după concurs sau pur şi simplu postul respectiv se lasă moştenire? Aaaaa, nu e treaba voastră, asta, ci doar programul în sine. Hai că înţeleg, deşi…
După ce s-a răsturnat dinastia lui Ceauşescu, Televiziunea Română a simţit nevoia să fie liberă. Aşa a luat fiinţă programul non-stop al TVRL, deşi tehnica dădea mari rateuri. Echipamentele învechite din studio, carele care transmiteau în direct, dar mai ales reţeaua de relee naţionale, nu permitea acest lucru. S-au alocat fonduri grase pentru ca Televiziunea Română să emită la capacitate maximă. Investiţii s-au făcut şi în studiouri şi încetul cu încetul s-a ajuns astăzi de la analogic la digital. Tot de pe vremea lui Ceauşescu a rămas şi taxa TV, pentru că, citez din nou: „Principala sursă de finanţare a televiziunii publice o reprezintă taxa TV, care este cea mai scăzută din Europa, 11 Euro pe an. Fondurile pe care TVR le primeşte de la bugetul de stat merg în proporţie de aproximativ 90% direct către Societatea Naţională de Radiocomunicaţii, pentru transmisia terestră.” De ce s-a ajuns aici? Foarte simplu. De la început, această instituţie nu a fost construită în ideea de a furniza informaţie onestă, echidistantă şi actuală, care să stimuleze formarea unei opinii proprii, ci ca un mecanism de a consuma banul public, departe, foarte departe de principiul rentabilităţii, după care se ghidează televiziunile comerciale. Dincolo de aceşti bani de la stat şi de la cetăţeni, TVR mai încasează sume şi din publicitatea comercială, care, conform statutului, nu trebuie să depăşească 8 minute din ora de program, în comparaţie cu canalele particulare, cărora li se permite să se întindă până la 12 minute din 60.
A plecat, anul trecut, Stelian Tănase, guru televiziunii publice, campion la văicăreală şi la tocat bani. La finele lui 2015, Televiziunea Română a prezentat o pierdere de aproximativ 155 milioane euro, ceva mai mică în comparaţie cu 2014. De parcă am vorbi de Complexul Energetic Hunedoara, nu de o amărâtă de televiziune. Bine, Stelică a plecat şi în locul lui a venit – chipurile – pe interimat, pentru că în momentul de faţă nu e coadă la conducere, Irina Radu. Când s-a vorbit de femeia asta, toată lumea a spus că-i profesionalismul întruchipat, o jurnalistă de excepţie. Iertată să-mi fie îndrăzneala, însă eu habar nu am de dânsa. Şi din nou se perpetuează prostia. Vorbim de o instituţie publică, în căutare de manager, nu de jurnalişti profesionişti sau vedete ale vieţii publice. Când a fost numit ciudatul acesta de Stelian Tănase, la ce s-au gândit politicienii? Păi nu cred că au gândit, cum nici în cazul femeii ăsteia nu pot să cred altceva. Nici nu a ajuns bine în funcţie, aşa, cu interimatul eu cu tot, că a şi început să vină cu soluţii. Adică:
1. Să crească birul pe cetăţeni, prin indexarea acestei nenorocite de taxă TV. Cu alte cuvinte, noi, fraierii posesori de TV-uri, să plătim mai mult, pentru ca tovarăşa Irina, împreună cu echipa de „profesionişti”, să aducă în casele şi inimile fiecărui român, programele „pline de audienţă”, cu care sfânta TVR ne-a obişnuit, mai ales de când spaţiul mass-media a fost inundat şi monopolizat de canalele particulare. Doamna, Irina, să îmi spuneţi dacă în vreun sondaj de piaţă media instituţia pe care o conduceţi, măcar prin unul din canalele din care dispune în prezent, se află printre primele 5 locuri din ţară. Am spus din ţară, că din lume îmi este ruşine să vorbesc. E adevărat că, în Germania, de exemplu, taxa TV este peste 200 Euro pe an, însă dvs. vreţi să comparaţi programele ARD şi ZDF cu TVR1, TVR2 sau nu mai ştiu eu care alt canal al SRTV? Ia încercaţi să măriţi taxa, că sunt şi eu curios ce o să se întâmple. Or să iasă din nou oamenii în stradă? Eu cred că da şi mai cred că oricum vă aflaţi într-o problemă de ordin legal. Taxa aceasta cum se achită? Prin factura la energia electrică, nu? Păi societatea de furnizare a energiei electrice nu e a statului, e privată. Adică lor nu le iese nimic? Şi încă ceva: când plătim abonamentul la cablu, nu cumva plătim acolo şi pentru dvs.? Adică dacă sunt abonat la cablu, nu ar trebui să mai plătesc şi taxa TV prin abonamentul de la energia electrică, nu e aşa normal? Că doar nu captez semnalul terestru. Şi apropo de semnalul terestru, vă asigur că nu se prinde TVR-un în digital, cu aceeaşi acoperire cu care eram obişnuiţi în analogic.
2. Eliminarea limitărilor duratei spoturilor publicitare. Doamna Radu, prin esenţă, dacă vreţi să vă raportaţi şi la alte televiziuni publice din spaţiul comunitar, veţi vedea că şi acolo există limite în această privinţă, şi că, tot aşa, programele nu pot fi întrerupte de publicitate comercială. Sunt chiar canale de stat care nici măcar nu difuzează publicitate comercială, dacă vreţi să ştiţi acest lucru şi nu pretind că au găuri în buget de niciun fel, darămite de 155 milioane de euro!?! Adică vreţi să vedem pe TVR1 aceeaşi cantitate de mesaj comercial? Foarte bine! Atunci eliminaţi taxa!
3. Eliminarea pe o perioadă determinată sau nedeterminată a plăţii TVA, pentru producţiile de filme artistice şi drepturile de transmisie a unor competiţii sportive. Ştiţi, d-na Irina, imitaţi comportamentul lui Stelică, că şi pe el îl apucau pandaliile exact înaintea transmiterii CM de fotbal. Vă mai amintiţi cum ameninţa că face şi că drege dacă TVR nu transmite în direct din Brazilia? Dar unde scrie că TVR are acest drept exclusiv? Dacă eşti o televiziune falimentară şi nu ai bani de niciunele, la ce-ţi mai stă mintea la transmisii mari sportive? Nu vă faceţi griji, că are românul unde să vadă competiţiile sportive. Sunt canale particulare specializate şi pe acest gen de programe şi nu cer taxe ca la mamutul pe care îl conduceţi. Dvs. nu vreţi să deschideţi ochii mari şi să vedeţi ceea ce se vede încă de mulţi ani şi prin ochii nespecialiştilor şi anume că apariţia regimului concurenţial pe piaţa media din România a determinat canalele televiziunii publice să intre într-un declin dincolo de ridicol. În ce ţară, d-na Irina, vreo televiziune naţională publică, transmite campionat mondial de fotbal? Poate în Belarus sau China… Unde scrie că dacă sunteţi canal public de televiziune aveţi obligativitatea să transmiteţi exclusiv astfel de transmisii? Nu mai suntem nici pe timpul lui Ceauşescu, de aceea reveniţi cu picioarele pe pământ şi înţelegeţi faptul că, noi, publicul, din cele câteva zeci, sute de canale pe care le avem la dispoziţie pe cablu sau satelit, avem dreptul să ne alegem la ce post de televiziune să ne uităm. Înţelegeţi că şi pe timpul comunismului oamenii îşi cumpărau antene satelit şi se uitau la alţii, darămite acum, când în România sunt zeci de televiziuni şi unde numai concurenţa şi bunul manageriat dictează ce anume este şi nu de consumat ca şi produs TV. Dvs. consideraţi că sunteţi din altă emisferă şi că posturilor TV pe care le guvernaţi şi se cuvine totul. Spuneţi că sunteţi o echipă de profesionişti, dar situaţia falimentară, în care vă aflaţi de atâţia ani, vă contrazice.
4. Transformarea unuia dintre posturile TVR1 sau TVR2, în televiziune de ştiri. Te doare capul când vezi cum debordează profesionalismul! Aţi avut, d-na Radu, până la finele iulie 2015, un canal de ştiri. Îi spunea TVR Info. Nici dracu’ nu se uita la el. Mai mult de jumătate din emisiuni erau retransmisii ale Euro News în limba engleză. Nici măcar o televiziune locală nu şi-ar fi permis un amatorism mai mare ca la TVR Info, un eşec din toate punctele de vedere. Cine vrea să se convingă, nu are decât să citească presa vremii, de când s-a născut acest canal, pe 21 decembrie 2008 şi până s-a sfârşit, în vara lui 2015, final aşteptat, asta după ce în august 2012 îşi schimbase denumirea în TVR News. O televiziune de ştiri care să se ia la trântă cu Antena 3 şi Realitatea TV, în 2008, chiar că ar fi însemnat ceva, însă „furnizarea de informaţie onestă, echidistantă şi actuală, care să stimuleze formarea unei opinii proprii” nu era decât o idee pe o hârtie, aşa cum este şi în prezent oricare alt canal al Televiziunii Române. Cu TVR Cultural ce aţi făcut? Credeţi că avea vreo concurenţă? Nu! Evident că nu. Şi totuşi a fost desfiinţat. Şi acum aveţi o grămadă de canale: TVR1, TVR2, TVR3, TVR Internaţional, TVR HD şi regionale, cum vă place să le spuneţi localelor din Timişoara, Cluj, Iaşi, Craiova, Târgu-Mureş şi Chişinău. Dacă aveţi atât de multe şi acute probleme financiare, de ce nu închideţi staţiile şi faceţi doar un post sau două, care să funcţioneze aşa cum trebuie, iar apoi, când vă reveniţi, dacă vă mai reveniţi, să vă lărgiţi din nou numărul canalelor? Ştiu, ştiiiiiu, că în nimicnicia dvs., tocmai când problemele sunt mai acute, ei, exact atunci doriţi să cheltuiţi şi mai mulţi bani.
Ce este TVR1? Un canal care dă un jurnal de ştiri prin de breaking news şi live. Ce, mă, vă este ruşine cu limba română? Nu ştiţi să mai scrieţi „de ultimă oră” şi „în direct”? Ce este TVR2? Ce are el de preţ? Nimic! TVR HD este un dezastru. Practic reluări de pe TVR1 şi TVR2 şi când nu sunt reluări, transmite acelaşi program ca şi TVR1 sau TVR2. Cu ce scop? Ştiu răspunsul, dar e greşit. Adevărul e ca să consume bani, bani în plus, pentru că dacă un program este transmis pe un canal, la ce bun să-l mai distribui şi pe al doilea? TVR Internaţional e tot un colaj de reluări, de dat la fraierii de peste hotare, pe satelit. TVR3 este tot o pacoste. Ziua transmite emisiunile studiourilor teritoriale, adică porcăriile locale, cu producţii de mântuială, fără nicio şansă vizavi de cota de piaţă, iar seara Telejurnalul, apoi iar reluările de la staţiile locale. Din moment ce am studiouri locale sau teritoriale, la ce bun să le mai fac un canal pentru colaje? Răspunsul, evident, acelaşi: tocarea banilor. Şi unde mai pui că la TVR-uri mai sunt şi emisiuni în limbile minorităţilor. Adică dau bani ca să aud vorbindu-se în limba română sau maghiară? La mine în ţară, ungureşte? Ptiu, drace, pe ce arunc eu patru lei pe lună!
Grandomania managerilor TVR nu poate fi abolită? Nu există niciun plan viabil de reducere a numărului foarte mare de canale care să se justifice prin producţie, transmisie şi retransmisie la condiţiile media şi financiare ale lui 2016. Nicio televiziune de stat din Europa nu poate să spună că o duce bine la ora actuală, pentru că apariţia posturilor private generează cu adevărat concurenţa, care ar trebui să ducă la o triere, la o selecţie naturală a calităţii şi mai ales la o sinceră adaptabilitate a produsului jurnalistic şi artistic de televiziune, pentru timpurile în care trăim. Şi acum la TVR avem Gala umorului românesc, Tezaur folcloric, Teleenciclopedia, pe Marina Almăşan şi alte epave de emisiuni şi oameni faţă de care noţiunea de rating este una paralelă. Mai lipsea din palmares Gala desenului animat, că în rest, tot vechii actori şi cântăreţi din Epoca de Aur difuzaţi, că de filme artistice, de ce să mai vorbim? Ştiţi câte filme ruseşti aţi difuzat în 2015 numai pe TVR2? Bă, nenorociţilor, filme ruseşti? Pe banii mei? Că şi pe vremea lui Ceauşescu nu se dădea aşa ceva. Era Dallas, Linia maritimă Onedin şi câte şi mai câte alte producţii capitaliste.
Oamenii au în prezent posibilitatea să aleagă şi aleg de fiecare dată altceva decât TVR-urile. Prin lege obligaţi cabliştii să vă retransmită porcăriile de canale. Singurul rating pe care îl fac posturile dvs. de televiziune este când la concurenţă se dă publicitate şi telespectatorul zapează telecomanda, în căutarea altor programe. Evident că nu poposesc pe TVR-uri, decât pentru secunda cât îi trebuie să zburde cu degetul pe butonul altui canal.
Singura preocupare a conducerii TVR este să cerşească bani, producţii, deduceri. Hai să fim serioşi, d-na Irina Radu, cu tot profesionalismul dvs., de ce nu mergeţi la o staţie privată? După cum cred, recitind aceste rânduri, o să pricepeţi repede că nu de profesionişti are nevoie Televiziunea Română, ci de un manager care să facă mai întâi curăţenie în propria-i ogradă şi apoi să ceară şi de la Guvern banii de subzistenţă, dincolo de abuziva taxă TV de la populaţie. Cine visează să facă carieră politică, managerială şi profesională la TVR-uri, e cel puţin cu capul în nori. Şi posturile particulare au probleme financiare, televiziunea în sine nu e o afacere în România lui 2016. Amintiţi-vă că şi Televiziunea Elenă şi-a încetat activitatea acum 2 ani parcă, pentru câteva luni, când ţara intrare în colaps economic şi nu s-a produs nicio revoluţie în Grecia. În România s-au închis atâtea combinate, uzine, fabrici şi totuşi încă supravieţuim. De ce credeţi, d-na Radu, că este atât de indispensabilă Televiziunea Română în 2016, când marea majoritate a românilor nici nu ştiu pe ce buton trebuie să apese telecomanda pentru a găsi posturile dvs. „profesioniste”? Televiziunea Română a murit acum douăzeci şi cinci de ani, dar încă nu vă daţi seama. Tot ce ţine de clădirea aceea făurită în anii comunismului, cu tot ce o reprezintă, nu face altceva decât să ţină sub perfuzie generaţia de oameni, care au prins comunismul şi mai clar, doar publicul pensionar, nostalgic după fâsâiturile de emisiuni de divertisment, la care nimeni nu ar râde, cu excepţia imbecililor care le produc şi care ştiu că „profesionalismul” lor este apreciat doar la canalele TVR, pentru că oriunde ar merge în altă parte, nu ar avea nicio şansă.
„TVR este televiziunea aflată în topul încrederii majorităţii românilor, potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS), în octombrie 2011.” Aşa scrie, acum, în 2016, pe site-ul oficial al distinsei instituţii falimentare. Aşa se prezintă Televiziunea publică în prezent, cu un sondaj (mai mult sau mai puţin trucat), efectuat în urmă cu mai bine de patru ani. Credeţi că de atunci şi până acum nu s-au mai făcut astfel de sondaje? Sigur că da, însă procentajul TVR nici măcar nu mai poate intra în discuţie. S-a deşteptat românul, mare consumator de televizor, sau voi aţi rămas ancoraţi în acelaşi „trecut glorios”, în timpurile când termenul „concurenţă” încă nu se inventase?
Vedeţi că nişte parlamentari au început să umble la Legea 41/1994. Cine ştie, poate o să dispară şi taxa asta, ca să nu mai aveţi ce indexa şi în felul acesta să înţelegeţi, măcar acum, în ceasul de pe urmă, că a cam venit timpul să coborâţi la nivelul conjuncturilor actuale şi că mai ales că principiul supravieţuirii este strâns legat de noţiunea de adaptabilitate. Nimeni nu o să plângă după canalele dvs. publice, dacă mâine ar dispărea. Lăsaţi un singur post să emită, d-na Radu! Faceţi din acesta ceva cu adevărat demn de o televiziune publică şi atunci nu aveţi decât să vă numiţi profesionistă şi televiziunea şi dvs. personal.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
UN MODEL DE IMPLICARE
SAU INVITAȚIE LA SUSȚINEREA EDUCAȚIEI
Brăila, ca mai toate orașele care au cunoscut o dezvoltare industrială în perioada regimului comunist, trece printr-o serie de modificări succesive în structura economică, socială și educațională. Legate strâns între ele, aceste domenii cer uneori o mai mare atenție și, mai ales, intervenție pentru a menține un echilibru. Educația este o componentă esențială a unei societăți și în contextul anunțării unor schimbări – reconfigurări ale unităților de învățământ liceal - apar, implicit, unele reacții. Brăila are un colegiu tehnic care altă dată se numea Liceul Industrial „Progresul”. Generația care a absolvit în urmă cu 25 de ani acest liceu și-a reunit forțele pentru a susține ceea ce a reprezentat pentru ea un teren al formării profesionale și al pregătirii pentru viață, și mai ales, pentru a evita dispariția unei unități de învâțământ care mai are de jucat un rol în viața educațională a Brăilei. S-a format un grup de inițiativă și am invitat pe un reprezentat al acestuia să ne prezinte elementele definitorii ale situației prezente. 
Leonard Grăjdan a absolvit Liceul Industrial „Progresul” Brăila (actualul Colegiu Tehnic „Constantin Brâncoveanu” Brăila), profilul electronist pentru automatizări, obținând diploma de bacalaureat în anul 1990. A urmat cursurile Școlii Postliceale „Anghel Saligny” Brăila, specialitatea proiectant în industria constructoare de mașini. Ulterior a obținut licență în științe economice și management. Își continuă, în prezent, pregătirea în cadrul Facultății de Inginerie și Agronomie Brăila, urmând programul de master – Protecția mediului.
În plan profesional a strâns șapte ani de activitate în fosta Întreprindere de Utilaj Greu „Progresul” Brăila (actualul „Promex” Brăila). În ultimii 18 ani și-a construit o carieră în domeniul vânzărilor parcurgând succesiv treptele profesionale în domeniul vânzărilor, de la agent vânzări, la  director zonal, regional și apoi director național.  Acum este manager vânzări.
Ultimul an de liceu a fost marcat de schimbarea regimului de guvernare – trecerea de la societatea socialistă la sistemul democratic. Demonstrând încă de atunci un spirit civic, l-am invitat să ne vorbească despre acțiunea de salvare a fostului Liceu Industrial „Progresul” Brăila de la o posibilă desființare, acțiune pe care a inițiat-o, alături de colegul său de clasă, Andrei Oprea, din anul 2015 (după ce a avut loc întâlnirea de marcare a 25 de ani de la absolvire). Pe 15 ianuarie 2016 a organizat o conferință cu scopul de a pune în mișcare un plan de acțiune.
Fiecare absolvent de liceu trăiește, la 25 de ani de la absolvire, un moment unic: revenirea în școală, întâlnirea cu foști profesori și colegi. Ce simte un adult în astfel de momente? Ce ai găsit tu când ai trecut pragul fostului liceu industrial?
Sentimentul pe care îl ai atunci când te întorci  de unde ai plecat, de unde te-ai format ca om, este unul deosebit. Este un amestec de amintiri, plăcute și mai puțin plăcute. Este clar ca liceul reprezintă etapa cea mai importantă a noastră ca oameni, și nu numai ca oameni ci și ca profesioniști.
Întâlnirea de 25 de ani de la absolvirea liceului nu a fost pentru mine prima revenire în această școală. Eu am mai trecut pe la liceu cu diverse ocazii. Acele treceri, practic, au diminuat din impactul pe care l-aș fi avut dacă ar fi fost primul contact după 25 de ani. Pe de o parte, asta a fost un lucru bun, c-am mai trecut prin liceu. Pe de altă parte, de fiecare dată când reveneam, la intervale mari de timp, la 5-7 ani, vedeam că instituția, își schimba imaginea, ușor-ușor, având tendința de prăfuire, de decădere. Cam așa au stat lucrurile în cazul meu. Dacă mergem acum acolo, regăsim cabinetul dirigintei noastre, d-na Anișoara Bratu, profesor de limba română, care este neschimbat. L-am regăsit așa cum îl știam noi acum aproape 30 de ani. 
Am constatat că sunt aceleași bănci, aceleași table, același var pe pereți, aceleași laboratoare, acum perimate și chiar distruse. Toate lucrurile aceastea m-au făcut, împreună cu Andrei Oprea, să iau decizia de a organiza o conferință la care am invitat foști profesori, foști elevi și actuali profesori ai liceului și să încercăm cu toți cei implicați sau care au fost implicați, care se simt legați de istoria acestui liceu, să facem ceva pentru a schimba această stare. Să se iasă din spirala asta a morții în care s-a intrat, de câțiva ani. Partea materială este la pământ iar corpul profesoral este decimat datorită scăderii dramatice a numărului de elevi. Spațiile necesare procesului educațional (săli de clase, o parte din laboratoare, atelierele și anfiteatrul) sunt improprii desfășurării orelor de curs și practică la standarde minimale ale mileniului trei.
Motivarea și implicarea corpului profesoral a suferit în timp. Acum ei sunt prăbușiți în interior, nu mai văd orizontul, nu mai văd  vreo variantă  prin care să poată să iasă din situația aceasta. Aici ne propunem noi să dăm o mână de ajutor și împreună cu profesorii actuali, care ne-au primit cu mare interes, să evităm în prima fază închiderea liceului, urmând ca după acest prim pas să încercăm refacerea imaginii de odinioară a acestui liceu.
Anul trecut s-a născut o precupare pentru soarta unui liceu renumit în domeniul utilajului greu, ca formare profesionale și anume Liceul Industrial ”Progresul” Brăila, numindu-se acum Liceul Tehnologic ”Constantin Brâncoveanu”. Care au fost factorii care au declanșat această preocupare pentru a face ceva care să conducă la salvarea liceului?
Vedem că o parte din trecutul nostru, din noi, dispare. Nu putem sta cu mâinile în sân. Unii pot să facă asta, noi am considerat ca măcar să încercăm să facem ceva. Este o obligație a noastră. Că vom reuși, că nu vom reuși, asta vom vedea, dar măcar să încercăm. Este o obligație pe care o avem, ca în schimbul a ceea ce noi am primit, și anume educație, informație, formare ca profesioniști, să întoarcem niște servicii. Poate sună ciudat, dar este pragmatic. Suntem și sentimentali dar suntem și pragmatici.  Am văzut situația în care se află liceul, ne-a fost clar că pentru anul școlar 2016-2017 dacă nu o să se întâmple ceva marcant în evoluția liceului, acesta cred că se va închide.  Cam așa ne-a venit ideea.
Am reținut că ai făcut câteva analize  cu privire la situația actuală a liceului. Ce pierdere ar fi pentru Brăila dacă un astfel de liceu s-ar desființa?
Liceul de acum este, într-adevăr, singurul care mai pregătește tineri în domeniul tehnic (din informațiile mele), care mai pregătește în domeniul prelucrării prin așchiere, a mecanicii și electrotehnicii. Este singura forma de învățământ liceal care mai are în programa școlară clase cu specificul acesta, la care se adaugă învățământul profesional. Desființarea unui astfel de liceu este o pierdere reală.
Deja asistăm la o inversare a cerințelor pe piața forței de muncă, rescriindu-se istoria pe care am mai trăit-o odată, pe care eu o cunosc, și anume că, imediat după revoluție a existat o inflație de ingineri și o deflație de economiști. Toate facultățile au înființat atunci specializări economice. Acum situația este inversă – este o inflație de oameni cu studii economice, marketing, socio-umane, management etc. și deflație de personal cu cunoștințe tehnice, la toate nivele – plecând de la specialiști și ajungând la muncitori. Aceasta este o problema importantă.
Legat de tradiție, este și aceasta importantă, dar lucrurile sunt făcute să mai și treacă, nu neapărat să rămână. Aveam tradiția de a construi excavatoare. Dacă azi nu se mai cer excavatoare ci alte tipuri de  mașini, noi trebuie să facem acele mașini. Liceul nostru nu a realizat deplin adaptarea la cerințele pieței  În ultimii 10 ani trebuiau să schimbe ceva, să se orienteze către cerința pieței, așa cum au făcut celelalte licee (cum a făcut fostul liceu de construcții, fostul liceu de chimie). La Promex mai este activitate, deci au profile care au căutare pe piața forței de muncă. Profilul matematică-informatică, pe care liceul l-a avut, s-a  desființat, iar această decizie a dus la o pierdere a 3 clase. Pe lângă faptul că au trecut prin dificultate de adaptare, s-a mai optat și pentru desființarea a ceva ce mergea bine. Eu m-am uitat pe cifrele de școlarizare, am făcut niște analize și am tras câteva concluzii. Este adevărat că din punct de vedere demografic numărul de elevii (absolvenți de 8 clase), în anumiți ani, a scăzut cu 8-12%. Liceul a înregistrat, în schimb, o scădere cu 40 % a cifrei de școlarizare.
Din punctul tău de vedere, care este rolul pe care ar trebui să îl aibă un liceu tehnic în spațiul educațional și socio-profesional (ca formator de specialiști în domeniu tehnic) în Brăila.
Rolul este acela pe care l-a avut și acum 25 de ani. Raportat la contextul Brăilei, raportat la producția locală, există „Promex” Brăila, care are producție, mai sunt entități economice, mai mici, care au nevoie de oameni cu o calificare tehnică.
Există cerere pe această piață, și din ce știu eu se caută persoane calificate în prelucrare prin așchiere: strungari, frezori, așchiatori, în general, se caută mecanici utilaje. Angajatorii, firmele de recrutare se confruntă cu dificultăți în a găsi cu oameni cu pregătire tehnică.
Mai există patronajul „Promex” (fostul I.U.G. Progresul)?
Nu mai există o relație la nivel instituționalizat. Există comunicare între cele două structuri, dar nu există o obligativitate a uneia față de alta. Nu mai există acel model în care uzina putea spune că are nevoie, peste 4 ani, de un număr de strungari, iar liceul să îi formeze.
Există o colaborare cu altă entitate economică, tot în zona tehnică, care a cerut liceului să formeze anumiți specialiști, chiar au acordat burse lunare elevilor pentru pregătirea profesională. Cu toate acestea, la nivelul liceului, nu s-a reușit constituirea de clase de elevi. Senzația mea este că ceea ce trebuie să facem noi este să promovăm oferta educațională. Dacă trebuie să facem ceva imediat este să promovăm. Totuși, în fundament, lucrurile sunt în regulă: avem piață, avem un corp profesoral care este competent să livreze o anumită calitate, dar nu avem materia primă - elevul.
Informarea cea mai bună în mileniul III se face prin mediul online. Este cea mai bună direcție pe care trebuie să o urmăm, implică cele mai mici costuri și este cea mai accesată. Cred că aspectul care a lipsit liceului este promovarea, dar promovarea inteligentă, în care se pun în valoare plusurile, promovarea la modul profesionist, pe direcții cu impact major și, bineînțeles, ținând cont și de  costurile financiare – o promovare pe care ți-o poți permite.
Liceul actual are un buget infim pentru activitatea aceasta, dar sunt lucruri în online care nu costa o avere – un site interactiv, actualizat, cu vizibilitate și cu impact. O pagină de facebook cu postări zilnice atractive din punct de vedere informațional, cu o listă numeroasă de prieteni, cu o vizibilitate cât mai mare, etc.  Este o altă direcție de promovare.
S-a născut o mișcare pentru salvarea acestui liceu. Cum v-ați organizat? Care sunt pașii pe care i-ați gândit? Ce rezultate doriți să obțineți?
Este mult spus o mișcare. Este o mână de ajutor. Practic venim în primă fază cu un know-how, cu știința de face lucrurile să funcționeze bine. Am constatat că aici există o lipsă. Nu o să facem noi programe școlare, nu o să facem noi lucruri administrative.
În primul rând am avut această conferință cu scopul de a vedea și a simți unde se află, practic, liceul – atât partea fizică cât și partea legată de resursa umană, care sunt problemele, să știm de unde ne apucăm de treabă. Ne-am strâns cu toții, cu reprezentanții liceului, să vedem care este situația, de unde pornim, ca după aceea noi să facem un plan, agreat de toți, după care să mergem pe planul respectiv.
Rezultatul pe care îl urmărim este neînchiderea liceului. Ar trebui să-și facă clase cu elevi, să-și crească numărul de elevi înscriși, la toate formele (la zi - liceu, la școală profesională). Situația este mai complexă. Împreună cu corpul profesoral (ei sunt principalii actori), cu foști profesori și elevi, să facem în așa fel ca acest liceu să nu se închidă. Cu alte cuvinte, când vom face întâlnirea peste 4 ani, marcând 30 de ani de la absolvirea liceului, să nu fim nevoiți să facem poze în fața unui liceu închis.
Ca să ajungem la rezultatul urmărit ne propunem să comunicăm modern, coerent și eficient cu elevii de clasa a VIII-a și cu părinții acestora, iar aceștia, în cunoștință de cauză, să pună în lista de opțiuni la repartizarea electronică liceul nostru pe o poziție cât mai avansată, după care elevii, odată admiși la liceul acesta, să beneficieze de toate condițiile necesare procesului educațional.
Noi ne adresăm celor care vor începe liceul și cărora le vom spune în felul următor: mergând la un liceu teoretic e o singură variantă: să mergi mai departe, să faci studii superioare (că vor fi tehnice sau de altă natură), în schimb nu vei avea o meserie, nu vei ști să faci ceva. Aici, la acest liceu, ai două opțiuni: de a rămâne un meseriaș extrem de bun și bine plătit, fie angajat, fie antreprenor sau poți să mergi mai departe la o facultate. Acesta e un mare avantaj pe care, eu cred că nimeni, nu l-a pus în valoare. Asta face diferența între liceul tehnic și liceu teoretic. Culmea, dacă ne uităm la liceele care o duc destul de bine din punct de vedere al numărului de elevi, acestea sunt cele teoretice. Oamenii nu înțeleg lucrul acesta: să ai o calificare, o meserie, și să poți opta apoi pentru o facultate și să te faci jurist, manager sau poate, inginer. Pe de altă parte, ai opțiunea să-ți faci un bussines al tău, pentru că știi meseria și/sau să te angajezi ca meseriaș. Pe o piață a forței de muncă, extrem de concurențială, este bine să ai alternative. Eu, personal, nu am dat niciodată la o parte ceea ce știu din liceu, și am, la nevoie, posibilitatea de a-mi folosi calificarea – de a practica meseria.
Consider că acțiunea voastră este unică și mai ales necesară. Ce mesaj dorești să transmiți factorilor decidenți din Brăila, foștilor elevi ai liceului dar și elevilor actuali?
Pentru cei care hotărăsc în acest oras, inspectorat școlar și primărie, mesajul meu este unul simplu: avem nevoie de ajutor. Salvarea  liceului nu se rezumă doar la ce putem face noi, grupul de inițiativă. Faptul că noi, prin ceea ce știm să facem, vom reuși să aducem elevi în acest liceu nu înseamnă că aici s-a terminat treaba. Din contra, din acel moment începe ceea ce este mai important. Acei elevi trebuie să beneficieze de condiții la nivelul de educație firesc mileniului III, condiții care trebuie îmbunătățite în acest liceu. Pe lângă ceea ce au și care este încă de actualitate (electrotehnica este aceeași, motorul electric este același,) avem nevoie din partea autorităților de sprijin pentru investiții, care se pot face cu bani europeni. Grupul de inițiativă, nu deține cunoștințe în zona aceasta- decât ca informație  generală, dar nu are practica scrierii proiectelor.  Este necesar să vină din partea autorităților locale care trebuie să conștientizeze că nu avem nevoie numai de bucătari, ospătari, confecționare, vânzători, asistente medicale în acest oras. În zona privată există solicitare de forță de muncă în domeniile în care poate să pregătească liceul actual, „Constantin Brâncoveanu”.
Foștilor elevi le fac invitația de a se alătura. Cei care cred în ideea noastră și care pot să facă și ceva concret sunt bineveniți. Avem nevoie de oameni care să creadă în ideea noastră! Indiferent de domeniul în care este activ, fie că este vorba de zona de bussines, ori din orice alt domeniu. Dacă sunt calificați și știu să facă un proiect european sunt bine veniți, dacă au pregătire în domeniul didactic și pot livra pregătire extrașcolară gratuită, sunt bine veniți. Dacă pot ajuta, indiferent cât de mult sau de puțin, să vină!
Elevii actuali sunt deja prinși în ceea ce presupune acest liceu. Aș aștepta ca ei să promoveze liceul la modul sincer,  să accentueze lucrurile bune, care încep să se întâmple, care se vor întâmpla.
Facem pași, poate sunt mici, dar lucrăm la definitivarea unui plan pe care să-l dăm spre agreere conducerii Colegiului Tehnic „Constantin Brâncoveanu” Brăila, ca apoi să acționăm.
Vă doresc succes și mulțumim pentru cea mai bună lecție de educație care poate fi oferită: de a susține școala care te-a format!
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
INDRIS, DE LILIANA SPĂTARU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008
Liliana Spătaru continuă aventura sa lirică în acelaşi mod în care ştie să se exprime cel mai bine, adică punând cititorul într-o oarecare stare de derută intelectuală, capabilă apoi să pregătească starea de receptare optimă a mesajului poetei.
Volumul, care tocmai vede lumina tiparului, se vrea o culegere din cele mai noi producţii ale autoarei, aflate sub semnul surprizei şi al introducerii poeziei române în circuitul unui proiect internaţional care are drept principal obiectiv înnoirea poeziei europene la nivel de expresie, pornind de la premisa că lumea în care trăim cunoaşte o desensibilizare accentuată. Este un lucru cert că tinerii citesc din ce în ce mai puţină poezie, după cum la fel de sigur este că a-ţi exprima deschis sentimentele, a vorbi despre emoţiile tale, este un semn de slăbiciune, dacă nu de negare a propriei fiinţe.
În diferite medii din Europa se vorbeşte chiar despre faptul că, în secolul nostru, poezia este un mod anacronic de manifestare spirituală, că poezia a murit şi că în locul ei trebuie ca lumea să pună altceva, mai cool, mai strong, mai artificial.
În faţa unor asemenea idei, poezia şi poeţii trebuie să găsească răspunsuri fericite, în măsură să anuleze pesimismul şi să legitimeze dreptul dintotdeauna al omului de a se mira, de a lăcrima la ivirea unei surse de emoţie, de a exista altfel decât sec, mecanic, rece. Omul este jumătate raţiune şi jumătate suflet şi are dreptul ontic de a-ţi legitima în faţa oricui, şi mai ales a lui Dumnezeu, partea care ţine de trăire şi nu numai pe aceea a raţiunii.
De la asemenea idei a pornit şi poetul spaniol Isidro Iturat, în anul 2000, când a demarat un proiect, gândit pentru a reînnoi poezia europeană. Acest proiect are în centrul său o nouă formă fixă a poeziei şi anume indris-ul, ceea  ce ne duce cu gândul că acest concept ar putea fi o anagramă a însuşi prenumelui iniţiatorului.
Isidro Iturat porneşte de la o construcţie în formă fixă a poeziei, mult cultivată în Italia în Duecento, sonetul, adică o poezie alcătuită din 14 versuri, două catrene şi două terţine.
Dincolo de arhitectura sonetului, importantă rămâne simbolistica pitagoriciană a numerelor. La nivel de simbol, numărul patru este materia densă, pământul, teluricul, în vreme ce numărul trei reprezintă materia subtilă, de extracţie spirituală, mişcarea, devenirea, posibilul. Suma celor două numere dă  şapte, număr sacru care exprimă armonia universului, “nunta dintre cer şi pământ”.
Indris-ul devine astfel o esenţă a sonetului, o încercare de reelaborare a acestuia. Indrisul este un sonet alcătuit din două terţine şi “două strofe din vers unic”, rezultând o organizare a materiei poetice de forma 3-3-1-1.
Poetesa uruguaiană Teresa Marzialetti a căutat deja alte combinaţii posibile, aflate dincolo de forma gândită de Isidro Iturat şi descoperind încă cinci posibile înfăţişări ale indrisului, astfel: 1-1-3-3, 3-1-3-1, 3-1-1-3, 1-3-3-1 sau 1-3-1-3.
După cum se poate observa, avem aici o aşezare a materiei poetice în tiparele simbolice ale numerelor care este, de altfel, o caracteristică a tuturor formelor fixe de poezie.
Liliana Spătaru pare a stăpâni asemenea frumoase taine şi nu se sfieşte să abordeze şi alte dificile tipare poetice, precum tanka, poezie cu formă fixă, consacrată în literatura japoneză, formată din cinci versuri cu o amprentă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7, în care prima parte este kami - no - ku (fraza superioară), iar cea de-a doua este shimo - no - ku (fraza inferioară). Din tanka se trage haiku-ul, termen creat de Shiki Masaoka şi care este o formă poetică foarte codificată, cu o puternică încărcătură simbolică şi a cărui paternitate este atribuită poetului japonez Basho (1644 - 1694).
Sunt de găsit în cartea Lilianei Spătaru şi alte poezii în formă fixă, precum rondou-ul, poezie cultivată de poeţii francezi din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, formată dintr-o pentadă, un catren şi o sextină, în care versurile finale, mai scurte, ale ultimelor două strofe sunt, de fapt, începutul primului vers al poeziei sau triolet-ul, poezie alcătuită din opt versuri, uneori şapte, în care primul vers este identic cu al patrulea şi cu al şaptelea, iar cel de-al doilea este identic cu cel de-al optulea şi în care a doua rimă nu apare decât în versurile 2, 6, 8. Această poezie era înrudită cu rondel-ul (la început trioletul se numea chiar rondel simplu), poezie cu care autoarea îşi decorează cartea, ca şi cu alte poezii în formă fixă cum ar fi gazel-ul, sonet-ul sau glossa, într-o frumoasă demonstraţie de virtuozitate.
Un lucru e sigur, Liliana Spătaru adoptă în noua sa carte formula poeziei în formă fixă, care este de natură să disciplineze materia poetică, dar şi gândirea. Iar această disciplină este principiul ordonator al întregului univers, visul oricărui poet adevărat.
Din punct de vedere tematic, poezia autoarei noastre se structurează în jurul câtorva simboluri obligatorii ale poeziei române, dintre care nu putea să lipsească Mihai Eminescu: “Suntem Mihai Eminescu,/ Şi ardem prelung, pentru trezirea noastră/ Şi-ngenunchem durerea. Ca pasărea măiastră/ Pe lângă plopii fără soţ - vorbire./ Zburam neîncetat spre mântuire!/ Înfăşuraţi în pânza albă - nemurire/ Suntem Mihai Eminescu./ Pe acest pământ, roată de iubire!”, evident totul transpus sub formă de indris.
Experienţă unică la nivelul poeziei brăilene, cartea Lilianei Spătaru ar fi avut mult de câştigat dacă, pe alocuri, nu s-ar fi auzit ecourile unui romantism minor, de extracţie dimitriebolintineană. Însă, dincolo de impresia de discret disconfort pricinuită de asemenea ecouri, experimentul propus de autoare pare să fie o reuşită, fie doar şi prin unicitatea demersului liric întreprins.
Constantin Gherghinoiu (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
CARLO TROYA A SCRIS REALA ISTORI E A EUROPEI
Editura Uranus/ EU din Bucureşti ne oferă, în anul de graţie 2015, un volum revoluţionar, fascinant şi copleşitor prin puzderia de adevăruri istorice sintetizate cu acribie documentară, acurateţe stilistică şi fineţe de chirurg de talie mondială, ce stăpâneşte, la perfecţiune, laserul clarviziunii, ci nu pe acela al vagului. Volumul Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura geto-goţilor - antologie reunind trei studii fundamentale ale istoricului italian Carlo Troya - este al treilea din colecţia ,,Marketing istoric”, în care au apărut, anterior: Hyperboreii şi zamolxismul, de Branislav Stefanovski & Al. Dabija (2013), respectiv, Getica de Iordanes (2014).
Însumând 584 de pagini (format A5), volumul a fost prezent în standurile expoziţiei de cărţi şi reviste din 30 noiembrie 2015, de la centrul Cultural din Zlatna (,,Târgul Aurului”), judeţul Alba, unde s-au desfăşurat lucrările a două secţiuni şi reuniunea în plen, de încheiere, a Congresului Spiritualităţii Româneşti.
Arhitectul volumului (editor şi autor al unei minuţioase prefeţe, de 34 de pagini) este Dl Dumitru Ioncică, directorul Editurii Uranus/ EU. Referenţi ştiinţifici: Gabriel Gheorghe şi Dr. Mircea Chelaru. Traducerea celor trei tronsoane ale cărţii aparţine doamnelor: Rodica-Adelina Locusteanu (Anexă la volumul al doilea sau ISTORIE GETICĂ SAU GOTICĂ); Ana-Maria Moraru (Apendice la volumul al doilea adică PARALIPOMENE LA FAPTELE GETICE SAU GOTICE sau FAPTELE DACO-GETO-NORMANDE); Paula Voicu (Apendice la volumul al doilea sau FAPTE VIZIGOTICE, urmat de Discurs despre arhitectura gotică). Textele în limba engleză sunt traduse de Mihaela Chiţac, iar cele din latină – de Sorana Man.
Toate textele publicate – acum, în premieră absolută în România, după mai mult de 160 (o sută şaizeci) de ani de la ediţia princeps din Italia – în această carte impresionantă sunt însoţite de versiunea originală, în italiană (pe pagina din stânga, iar pe cea din dreapta – transcrierea în română).
Volumul imprimat, recent, de Editura Uranus / EU din Bucureşti se încheie cu Nota bibliografică privind opera lui CARLO TROYA, care cuprinde 18 titluri de lucrări fundamentale, urmată de reproducerea fotografică a Tăbliţei 21 de la Sinaia: Fortificaţiile dacice din munţii Orăştiei.
Intitulat, cu modestie, dacă nu cumva chiar cu un soi de smerenie Prefaţa editorului, studiul introductiv – pentru că eseul Dlui Dumitru Ioncică întruneşte toate atributele obligatorii pentru un demers doctoral, academic – este structurat în opt micro-capitole, care, exceptându-l pe primul: Cine este Carlo Troya?, respectă/ rezumă vectorii de forţă ai studiilor marelui istoric italian: Geto-Dacii, Goţii, Facilităţi istorice: vandalii şi hunii, Goţii în Sud-Vest, Creştinarea geto-goţilor, Drumul spre Nord al ostrogoţilor, Despre arhitectura geto-gotică.
Percutant, primul paragraf al exegezei – scrise cu profesionalism şi aplomb de Dumitru Ioncică – respectă imperativul absolut cerut de scriitorul american Paul O’Neil: ,,Întotdeauna, apucă cititorul  de gât în primul paragraf, afundă-ţi degetele în beregata lui în cel de-al doilea şi  ţintuieşte-l de perete până la ultimul rând”.
Iată intro-ul editorului: ,,Publicăm pentru  prima dată în limba română un ansamblu din scrierile istoricului italian Carlo Troya, apărute între anii 1844-1857, care dezvăluie un desen istoric incitant, în care neamul daco-geto-goţilor, unul şi acelaşi, apare ca făcător de istorie şi contributor masiv la etnogeneza popoarelor europene din zona de sud şi septentrională a Europei şi, totodată, exportator de cultură prin amprenta decisivă lăsată de aceiaşi daco-geto-goţi asupra culturii europene la începutul Evului Mediu”. Ai reţinut, Stimate Cititorule?... Pentru o rapidă deschidere a minţii tale şi pentru o grabnică fixare a acestor sintagme demne de memorat, le repetăm – conform pedagogiei tradiţionale: ,,unul şi acelaşi” - ,,neamul daco-geto-goţilor”, ,,făcător de istorie şi contributor MASIV la etnogeneza popoarelor europene (…), EXPORTATOR DE CULTURĂ prin amprenta decisivă lăsată (…) asupra culturii europene…”.
În al doilea paragraf, Dumitru Ioncică îşi înfige, temerar, degetele în beregata noastră, a cititorilor, afirmând tranşant şi dezarmant, lăsându-ne fără replică: ,,Dacă un asemenea demers ar fi venit din partea unui istoric român, în mod sigur, acesta ar fi fost taxat drept paranoic şi ar fi fost trimis la tratament sau, în cel mai bun caz, ar fi fost ignorat cu condescendenţa cuvenită. Totuşi, lucrurile stau un pic altfel”.
Urmează un microportret, pe cât de concis, pe atât de relevant, al autorului acestor texte ştiinţifice şocante, de acum mai bine de 160 de ani, publicate la Napoli, în Italia. Trăind între 1784-1858 (la decesul său, Mihai Eminescu împlinea opt ani), contele Carlo Troya – ne învederează cercetătorul operei sale: Dumitru Ioncică - ,,este un istoric cu o foarte serioasă pregătire juridică, om politic (a fost, la un moment dat, prim-ministru al regatului celor două Sicilii) şi totodată exponent al unei mişcări care preconiza o confederaţie de state italiene sub egidă papală”.
Istoricul Carlo Troya rămâne, în literatura de specialitate, ca autorul unei prodigioase Istorii a Italiei din Evul Mediu – Storia d’Italia del Medio Evo, în 15 volume, care totalizează în jur de 8.700 (opt mii şapte sute) de pagini, dintre care peste 3.500 (trei mii cinci sute) despre goţi. Opera istoricului Carlo Troya include şi o vastă exegeză referitoare la Codul Diplomatic Longobard. ,,Comentator inspirat al biografiei şi al operei lui Dante” – subliniază Dumitru Ioncică, în prefaţa sa -, Carlo Troya este recunoscut şi ca ,,autor al unui erudit şi substanţial Discurs despre arhitectura gotică”.
După ce precizează segmentele selectate – pentru volumul în română Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura geto-goţilor -, editorul afirmă cât se poate de răspicat: ,,Carlo Troya demontează cea mai mare eroare a istoriei antice”, eroare pricinuită de Tacit şi Pliniu cel Tânăr, aceea că goţii, prin cele două ramuri, ostrogoţii şi vizigoţii, ar fi fost triburi germanice.
Este EROAREA care ,,a viciat atât istoria popoarelor europene, cât şi istoria arhitecturii europene” – constată, fără drept de echivoc, pe baza operei istorice a lui Carlo Troya, analistul său din zorii secolului XXI: Dumitru Ioncică. El evidenţiază, cât se poate de limpede: ,,Firul istoric general al acestor scrieri (…) este că goţii, a căror apariţie pe scena istorică europeană nu a fost niciodată explicată convingător de către istorici, ei bine, aceşti goţi (ostrogoţi, vizigoţi, gepizi şi alte etnii similare) sunt descendenţii şi continuatorii naturali ai daco-geţilor pomeniţi în istorie de Herodot, Strabon, Platon, Cicero, Diodor Siculul, Iordanes, ca să ne referim doar la câteva nume mari, iar transformarea fonetică geţi/ goţi este un fenomen istoric pe deplin explicabil în condiţiile istorice în care s-a produs”.
Portretul in aqua forte, pe care îngrijitorul ediţiei şi prefaţatorul versiunii în română i-l face istoricului italian aduce în prim-plan, ca într-un basorelief, săpat în piatra nemuririi, dimensiunea lui Carlo Troya de ,,savant de anvergură prin abordarea sa istorică amplă”, care face parte ,,din acea familie rară a erudiţilor aplicaţi”.
În cadenţă din ce în ce mai captivantă, directorul Editurii Uranus argumentează că istoricul italian porneşte de la Iordanes, ,,singurul istoric contemporan cu epoca getului Teodoric cel Mare” . Mai mult decât atât, Carlo Troya îl completează, ,,îl clarifică şi-l îmbogăţeşte” pe Iordanes, ,,apelând la sursele istorice încă disponibile la vremea sa”, după care menţionează irevocabil: ,,Este, totodată, singurul istoric care oferă lumii un tablou general şi coerent în legătură cu ce s-a întâmplat în Europa în primul mileniu şi jumătate al erei noastre – în care, atenţie!, protagoniştii scenei europene sunt geto-goţii”.
Înscrierea în context istoric şi conexiunile de  rafinament irefragabil continuă astfel: ,,Este o perioadă istorică densă, consistentă, schimbătoare şi zbuciumată, care pregăteşte afirmarea creştinismului ca religie, cultură, dar şi ca putere politică şi se anunţă primele crochiuri ale statelor europene”.
Operând şi obligatoria racordare la evoluţia cercetărilor ştiinţifice din ultimul veac - Dumitru Ioncică ţine să evidenţieze, pe deplin întemeiată, calitatea de vizionar a lui Carlo Troya, dat fiind că tot ceea ce acesta a scris acum 160 de ani ,,vine să confirme rezultatele cercetărilor pluridisciplinare recente despre istoria veche a românilor, adică a celor care continuă în acest areal neamul antic al geto-dacilor, cu toate transformările şi denumirile istorice suferite”.
Exegetul precizează doar unul dintre rezultatele spectaculoase ale cercetărilor ştiinţifice de la cumpăna mileniilor: şi anume ,,confirmarea scrisului geto-dacic, făcută prin descoperirea Tăbliţelor de la Sinaia”.
Cu deloc disimulată mulţumire întru spirit românesc şi mândrie naţională -, înzestratul editor român notează: ,,Carlo Troya este un superb şi generos avocat pro bono al neamului nostru, inteligent şi obsedat de adevăr. El ne oferă, peste timp, cel mai frumos şi cel mai veridic act de identitate al poporului român.”.
După ce menţionează că Iacob Grimm (unul dintre celebrii fraţi, autori de literatură fascinantă pentru copii şi tineret) îi reproşa contemporanului său, Carlo Troya, că ,,în condiţiile istorice complicate ale Italiei din acea vreme (…), se ocupă de istoria dacilor” - exegetul Dumitru Ioncică evocă descrierea caracterului lui Troya realizată de istoricul francez Charles de Tocqueville, care afirmă: ,,…a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului, încearcă (…) să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi Normanzilor, pe care noi, oricum, NU o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă Tocqueville – care, în astfel de momente, mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.
Imediat după această evidenţiere, editorul pune degetul pe o rană imensă, cât deşertul Sahara, Tibetul şi Gobi la un loc, rană incredibilă, produsă de ignoranţa – privind acest subiect – probată gros, de-a lungul unui secol şi jumătate, de specialiştii noştri în domeniu.
Scriem ignoranţă, ci nu imbecilitate ori trădare - pentru că, totuşi, totuşi, ne vine greu să credem că toţi cărturarii noştri de marcă au fost implicaţi în vreo conspiraţie ocultă… Desigur, cu excepţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene, agenţi clari ai papistaşilor, cumpăraţi de Vatican, pentru a debusola şi a şterge creierelor românilor, pentru a-i aburi cu falsul istoric în conformitate cu care ,,de la Râm ne tragem”.
Enorma rană istorică este generată de aparenţa (realitatea?!?) că acest învăţat, Carlo Troya, a rămas ,,complet necunoscut mediilor istorice şi academice din România. Nici un istoric român, mare sau mic, NU-l cunoaşte sau cel puţin NU l-a semnalat în vreo lucrare istorică scrisă. Nici Iorga, nici Pârvan, nici Hasdeu, nici Densusianu, ca să nu mai vorbim de istoricii Academiei Române, mai recenţi ori actuali, NU-l menţionează”.
Ofuscarea şi năduful lui Dumitru Ioncică se amplifică exponenţial, pe măsura detalierii uimirilor sale: ,,NU putem spune că istoricii români nu cunoşteau limba italiană (n.n. ba chiar, unii dintre ei, erau şcoliţi până la nuanţe de mare fineţe, îndeplinind şi funcţii de înalţi demnitari ai statului român în Italia!!).
Reproducem, în cele ce urmează, pasajul cu acuzele cele mai grave, sângerânde ca rănile Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, în amurgul domniei sale, peste Moldova întreagă: ,,Dacă e să continuăm şirul mirărilor, nu ne putem explica de ce istoriografia română NU cunoaşte sau ignoră redutabilul tratat The Cambridge History of India (şase volume) publicat în 1922. În primul volum al acestui tratat se demonstrează, de exemplu, că Vedele ca literatură şi filozofie, îşi au originea în zona Carpaţilor şi că reprezintă cultura anticilor pelasgi migraţi în mileniul trei din Carpaţi în India şi NU invers, cum susţine în mod superficial şi total neadevărat istoria şi lingvistica europeană, inclusiv istoria şi lingvistica română.”.
Aproape clocotind de o mâhnire colosală, Dumitru Ioncică îşi continuă, cu fervoare debordantă, disecţia, întrebându-se, pe ton grav, acuzator, de cor din tragediile antice greceşti: ,,De ce tratatul lui Robert Sheringham, de la 1670, De Anglorum Gentis Origine Disceptatio, în care se demonstrează, în peste 600 (n.n. şase sute) de pagini că străbunii anglilor au fost geţii, NU este cunoscut de istoricii români? Sau Tăbliţele de la Sinaia, care confirmă argumentaţia istoricului italian privind trecutul nostru daco-getic? Şi nici constatarea celor de la UCLA, şi apoi de la Cambridge privind faptul că în mileniul cinci înainte de Hristos în Europa cele mai multe dovezi arheologice referitoare la existenţa vreunei culturi se găseau cu precădere în arealul populat azi de români?”.
Pentru a pune un ultim şi extrem de dureros punct ,,acestor mirări şi acestor ciudăţenii” – precizând că scrierile lui Carlo Troya au fost tipărite în pragul anului istoric 1848 -, Dumitru Ioncică nu se sfieşte să facă trimitere la o altă anomalie teribilă – şi anume aceea că, în acele vremuri, ,,Ion Heliade Rădulescu se căznea să potrivească limba română tradiţională cu veşmântul total nepotrivit al limbii italiene”.
Apoi, directorul Editurii Uranus încearcă, totuşi, să pună acest ultim punct dureros, făcând eforturi supraomeneşti de a smulge un zâmbet sarcastic: ,,Poate că, aşa cum îmi spunea un prieten, ameţeala ideii romanităţii limbii române era aşa de intensă încât nimic altceva NU se mai putea vedea împrejurul istoriei”.
Înainte de a cita cea din urmă judecată de valoare, prin care Dumitru Ioncică îşi încheie capitolul Cine este Carlo Troya? -, vă rog să-mi îngăduiţi, stimaţi cititori, a transcrie două afirmaţii categorice, aparţinând unor istorici de peste Ocean, care au cercetat marile situri arheologice, muzeele de istorie şi marile biblioteci de pe Terra.
1. Dr. Daniel Ruzo (arheolog peruan): ,,Carpaţii se află într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscută la ora actuală”.
2. William Schiller (arheolog american, cu decenii de studii şi cercetări pe teren, în toată lumea): ,,Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte azi poporul român, răspândindu-se, apoi, atât la Răsărit, cât şi spre Apus, acum 13-15 mii de ani”.
Cu un, parcă, ultim oftat visceral, istoric şi metafizic, Dumitru Ioncică îşi încheie, astfel, excursul său ştiinţific: ,,Dacă opera istorică a lui Carlo Troya ar fi fost cunoscută în România, multe cărţi sau lucrări de referinţă, tratate de istorie, dicţionare, istoria propriu-zisă şi istoria arhitecturii ar fi arătat ALTFEL şi multe confuzii privind originea reală a goţilor s-ar fi risipit, iar adevărul rostit de istoricul italian în urmă cu peste 160 de ani: ,,Nici un popor afară de acesta – căruia grecii i-au dat apelativul barbar – nu a avut o istorie mai antică şi mai certă decât cea a geţilor sau goţilor” ar fi avut astăzi altă rezonanţă”.
Doamne, ocroteşte-i pe români!
Dan Lupescu (Craiova)

PERENITATEA FIINŢEI ŞI O SECUNDĂ ÎNFLORITOARE
Mai devreme, sau mai târziu, toţi / toate cunosc „soarta crinului trecător“, ori „starea de lilium breve“, dar în existenţa unui anotimp în care „suntem ucişi de floarea de crin“ n-am crezut şi nu cred, decât, poate, după ce pun sub lentilele microscopului recentul volum de poeme parnasiano-simbolist-expresioniste, Când ne ucide floarea de crin (2012)*, de Miron Ţic; nu pentru altceva, ci doar pentru că un anotimp în care „suntem ucişi de floarea de crin“ nu-i niciodată binevenit, chiar şi de-ai avea statutul de nemuritor, al Protagonistului Mioritic, statut obţinut obţinut de Protagonist – graţie Zalmoxianismului – în clipa în care sortitu-i-s-a raiul dacic, adică Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte – şi spun toate astea, gândindu-mă că Ilia lui Miron Ţic nu-i prea departe de Sarmisegetuse: Sarmisegetusa Mică, sau capitala religioasă, a Zalmoxianismului, de lângă Orăştioara-Hunedoara, şi Sarmisegetusa Mare, fosta capitală militar-economică a Daciei, azi, comuna Sarmisegetuza, din judeţul Hunedoara, de sub zariştea sacrului munte, „muntele mare“, Gugu[ion] < Cogaion.
Întru aflarea „sâmburelui lirico-semantic-sincretic“ al volumului, în analiza noastră, se cuvine a da „prioritate absolută“ chiar poemului de pune titlul întregului, poem reverberând parcă spaţii parnasiene ale rondelurilor cu împrivighetorite roze macedonskiene, ori din vecinătatea spaţiilor simbolist-florale arhicunoscute ale poemelor lui Dimitrie Anghel:
De tine, floare cu parfum divin,
Mă apropii şi te privesc cu ardoare,
Parfumul tău – îl simt – ca un suspin,
Cum mă cuprinde într-o tristă căutare.
 
În grădinuţa casei, tulpinile tale
S-au înălţat ca într-o triumfală beţie,
Te-ai împodobit cu cele mai dalbe petale
Şi nu-mi laşi nici o speranţă de bucurie târzie. 
 
Acum e vară şi florile tale au gust de pelin,
Ne minunăm că totul se prelungeşte-n uimire,
Se-ntâmplă să ne ucidă floarea de crin –
Şi-n gândul meu, întârzie o altă înflorire. 
Aşadar, nu-i vorba de a fi omorâţi de vreo floare de crin, nu-i vorba de vreun ucigaş crin de mlaştină – că, mai mult ca sigur, ne-ar fi pus în gardă listele de plante medicinale sarmisegetusane, lăsate / transmise de regii-dumnezei-medici din rotundele clădiri cu etaj ale capitalei Zalmoxianismului (după cum se vede clar şi din piatra sculptată a Columnei Decebalo-Traiane din Roma anului 113 d. H.) –, ci-i vorba numai de „întâmplarea thanatoidabilă“ din gândul eroului liric tradiţionalist al lui Miron Ţic, prilejuitoare de „secundă înflorire“ a ens-ului, de «o altă înflorire» (Când ne ucide floarea de crin, p. 18).
Trei sunt ciclurile / „capitolele“ de poeme ale recentului volum al lui Miron Ţic:
(1) Frumuseţea ploii(v. pp. 9 – 32), unde aflăm că eroul liric stă fie «în grădina de brânduşe», unde-şi face rugăciunea (cf. Către o altă lumină, p. 9), încât «respiraţia / dă dimensiunea poemului», fie «lângă o păpădie», cu sentimente „fără frontiere“ (cf. Stau lângă o păpădie, p 11); ori că «alături de dimineaţa de lumină / şi de sângele ce înfloreşte / în mâinile» Ei / Iubitei ca „lumină de icoană“, «caut[ă] noaptea albastră» (cf. Constatare, p 12), pe când «cuvintele, / într-un vas de argint, / într-o continuă rostire, / ard ca flăcările albastre, / până ajung / iar pe buzele noastre – / cuvintele / ca o binecuvântare, / întinzându-şi aripile / către sfintele altare.» (Cuvintele, I, p 113), pe când „ziua de duminică îi vindecă rănile“ (p. 15) şi «oglinzile / devin / nişte obiecte / inutile» (p. 19), pe când „vrea să dezgroape din tăcerea ce creşte-n el însuşi“ chiar «frumuseţea ploii»(p 24) etc.;
(2) Tainele unei dimineţi(v. pp. 35 – 56), unde mai constatăm că eroul liric ţichian „este fericit pentru că a ajuns la casa părintească şi recunoaşte vatra-i de suflet“ (cf. Fiecare clipă, p 35), sau că simte blagian / expresionist «această existenţă unde coboară satul / cu toţi teii înfloriţi» şi «totul trece-n forma păsării», neîncetat, întru a învăţa, zalmoxian, «zborul spre nemurire» (Roua cuvintelor, p 37), că-i este dor «de apa fântânii şi de câmpia luminii» (Mi-e dor, p 49), că «nisipul sub tălpi parcă ia foc» pe când Ea îşi face apariţia «cu cerceii ascunşi în urechi» şi El „se zbate“ să urce «câmpia în cer»  (Crez, p 50) etc.;
(3) Locul unde toate se nasc din toate (v. pp. 59 – 84), cu ţichianul erou liric întorcându-şi «pe toate feţele: gândurile» despărţitoare «de vânzătorul de iluzii», de «păsările mai flămânde» (Trandafiri sângerii, p 59), sau văzând cum «funigeii se sting în miresma toamnei» şi «se mută dintr-un loc într-altul, / până ajung pe Calea Robilor» (Salcâmi înfloriţi, p 61), în vreme ce «o metaforă trece prin sânge, / tulburându-l frumos.» (Logodnă, p 62), în vreme ce «înflorirea cireşului îi surprinde privirea» (p. 71), în vreme ce „aleargă după umbra Iubitei“ ce-a ajuns «aşa de sus – / unde toate se nasc din toate» (p. 60) etc.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
__________________________
*Miron Ţic, Când ne ucide floarea de crin, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental, 2012 (pagini A-5: 88; ISBN 978-973-678-539-9).
 
SPIRITUALITATE
CĂLĂTOR PRIN TIMP
Omul rămâne o ființă captivantă și misterioasă din multe puncte de vedere. De pildă, nici el nu știe exact de ce a luat o anumită decizie la un moment dat. Poate a făcut aceasta sub impulsul momentului, ori a fost sfătuit sau cineva nevăzut l-a îndemnat să facă așa ceva. Cert este că, privind în trecut, omul nu-și explică foarte clar ce s-a întâmplat. Nu mai poate decât să cugete la ceea ce a fost și cam atât. Faptele nu se anulează, dar efectele acestora sunt ori benefice, ori catastrofale. Sigur că liberul arbitru joacă un rol principal în povestea aceasta, de aceea oricare persoană își asumă faptele comise, indiferent de impactul sau ecoul lor. Credem că putem face absolut orice ne trece prin minte, însă, de multe ori, nu suntem în stare să ne și asumăm ceea ce am făcut. De aici, tragedia.
Când se simte copleșit de tot ceea ce-l înconjoară, omul încearcă să se refugieze undeva unde e convins ca va găsi liniște și pace. Un astfel de refugiu este visul. Trăim și visăm, suntem conștienți sau nu, cert este că visul rămâne una dintre cele mai misterioase porți către alte dimensiuni, posibilitatea reală de a pleca departe de lumea în care ne aflăm, de a explora noi universuri, senzații și sentimente. Cercetătorii au explicat ce se întâmplă cu activitatea cerebrală în timpul nopții, dar răspunsurile lor nu sunt complete, datorită complexității creierului și a conexiunilor care se realizează în acele momente. Omul se desprinde cu mare ușurință de planul terestru și poate călători în spațiu și timp fără a întâmpina obstacole. E nemaipomenit și uluitor! Nimeni nu ne poate opri, iar cei mai antrenați dintre noi în această direcție, își pot îndeplini cele mai deosebite dorințe. Trecutul, prezentul și viitorul se pot contopi, oferind omului forța de a pătrunde în tainele acestora fără teamă. Din păcate, omul este prea acaparat de probleme banale și sâcâitoare,  ca să fie atent la anumite semnale superioare, ce-i pot schimba viziunea asupra existenței și chiar drumul ales. Se comportă asemenea unui robot, executând mișcări și acțiuni în mod mecanic și repetat, în timp ce gândirea pare a fi blocată undeva, într-un ungher, ca o închisoare pe viață. E cumplit să nu poți fi liber! Aproape tot ce facem este mecanic, și de aici apar problemele. Ne plângem că am devenit prea izolați, că renunțăm la comunicare, la relaționare. Așa este! Tot ce era minunat și natural este acum pe cale de dispariție. Suntem mai triști, mai săraci, mai copleșiți de necazuri și lipsuri. Un om căruia nu-i lipsește strictul necesar este senin, vesel, optimist, încrezător în sine și în semenii lui. Traiul amar ne-a determinat să uităm ce este sfânt și curat. Din cauza acestui mod de viață haotic și vitreg suntem astăzi roboți și avem inima de piatră. Le cerem copiilor să fie sensibili, să-și lase imaginația liberă, să creeze, dar noi înșine suntem tot mai închiși în sine, fără dor de viață și frumos. Ne-a mai rămas doar visul, singura cale de a răzbate cumva prin furtuna vieții. Doar așa ne regăsim liniștea și echilibrul. Alegem să fim solitari cu cei care ne înțeleg idealurile, dorințele și felul de a gândi. Suntem considerați ființe neadaptate și lipsite de perspectivă. Greșit! Oamenii sunt cei mai sensibili dintre noi, aceia care visează să fie îngeri în fiecare clipă a vieții și nu numai, să trăiască într-o dimensiune a speranței și a libertății depline.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
ORICE  ÎNCEPUT ESTE FRUMOS...
De multe ori am auzit, murmurându-se printre elevii mei, că şcoala este o închisoare, o temniţă. M-a surprins această, să zicem, concluzie a lor. Am stat să mă gândesc, fără să le cer părerea, ce i-a determinat să spună aşa. Sunt de vină profesorii, materialul didactic, programele şcolare? Nu am vrut să aflu răspunsul de la ei.
Într-o zi, însorită sau înnourată, nu mai ştiu, dar poate asta mai puţin contează, m-am aşezat la birou şi am început să mă gândesc, să mă cenzurez să văd dacă aflu singură răspunsul. Mi-am adus aminte cum mulţi copii, personaje atât din literatura noastră, cât şi din cea universală, visau să meargă la şcoală. Unii mai norocoşi au avut bunăvoinţa cât de cât a unuia dintre părinţi să nu fie privaţi de această bucurie, de a merge la şcoală, numai ei ştiu cu câte sacrificii, alţii au trebuit singuri să se ascundă de părinţi ca să meargă la ceea ce pentru ei cu siguranţă era o evadare din mocirla cotidianului. Acolo găseau un suflet cald, o lumină care le oferea altceva decât ceea ce aveau poate, acasă.
Mi-aduc aminte de nerăbdarea mea de a merge la şcoală, dar din păcate ceea ce trebuia să fie pentru mine o bucurie, la început a fost o tristeţe. De ce? În primul rând am făcut cunoştinţă cu o învăţătoare acră, cu corvoada de a-mi însuşi nişte semne sub ameninţările că dacă nu mi le însuşesciau bătaie, cu o mulţime de copii care de care mai ciudaţi: unii prea alintaţi, alţii prea bătăioşi, unii care plângeau, alţii care ţipau, o lume care era cam străină faţă de existenţa mea paradisiacă de până atunci. Atunci nu-mi dădeam seama, dar ştiu că oamenii îşi şuşoteau între ei ca să nu audă cei de la Securitate.
Însă m-am ambiţionat şi cu timpul toate astea au trecut pe plan secund, lasându-le în negura uitării, pentru că învăţând tainele cititului, am început să evadez într-o lume nouă, o lume care-mi plăcea din ce în ce mai mult. La sfârşitul ciclului primar a intrat lumina în clasă, aducându-l pe domnul învăţător care avea o voce caldă şi o privire senină, care mă lăuda ori de câte ori avea ocazia părinţilor mei, crescându-le inima de bucurie. Regimul căzuse şi o dată cu el se pensionase şi învăţătoarea mea acră şi de bătrâneţe, iar lumea din cărţi era vastă, nu îngrădită ca până atunci.
Desluşirea tainelor cititului m-a condus în multe lumi. Am vizitat lumea în trecut, făcând cunoştinţă cu oameni de valoare care m-au determinat să-mi înfrânez gândurile cele rele, să-mi imaginez lucruri minunate la care eu nu puteam visa, pentru a trece uneori de vicisitudinile vieţii cotidiene. Am fost proiectată într-o lume ştiinţifico-fantastică, în lumea lui Jules Verne, în lumea fantastică a lui Petre Ispirescu sau în alte lumi paralele sau nu cu lumea noastră. Am plâns sau am râs la isprăvile făcute de copiii care ieşeau din ascultarea părinţilor, dând de belea şi căzând în ridicol.
M-am întâlnit cu personalităţi istorice, cu care am fost părtaşă pe câmpurile de luptă. Am fost martoră la idilele interzise de rigorile societăţii. Am navigat pe mări şi oceane, întâlnindu-mă cu piraţi. Astfel la şcoală am învăţat ceea ce elevii ar trebui să înveţe "cum să se orienteze corect şi să acţioneze eficient pe câmpul de luptă al vieţii", spunea Elena Stan.  Însă lucrul cel mai important pentru mine a fost acela că într-o lume a junglei ideilor am reuşit să ajung un păstor de copii, de viitori oameni liberi, în concepţii şi gândire.
Aflându-mă  acum  pe un pedestal,  îmi  permit  să  le  dau câteva  exemple  părinţilor,  din experienţa acumulată prin interacţiune cu ei, fiind la sentimentul lui Aldous Huxley şi anume că "experienţa nu este ceea ce ţi se întâmplă; este ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă." Înainte de toate, un părinte, înainte de a încredinţa un copil unui dascăl, trebuie să ştie că, chiar dacă guvernanţii nu investesc în profesori, profesorii au o menire aparte şi anume aceea de a se face responsabili de cizelarea unor caractere vegheate de o dragoste care izvorăşte din ceva mai presus de om şi anume sufletul  său.  Datoria de   profesor  este   de  a  descoperi,  forma  şi  dezvolta   aptitudini ce  duc  la conturarea şi definirea personalităţii elevului. Într-o lume în care fiecare teoretician îşi dă cu părerea cum să fie alţii buni profesori, profesorul practicant, de la catedră, adevăratul profesor, generează şi creează în fiecare zi şi zi de zi cu copii şi prin copii bucurie. Oricine e liber să facă orice vrea, dar e mult mai bine şi e binevenit atunci când citeşti sau auzi ceva ce poate altul nu te-a învăţat în relaţia părinte-copil sau poate că tu nu ai conştientizat la momentul respectiv. Orice vis sau pasiune cere sacrificii şi se materializează prin multă muncă şi perseverenţă, iar satisfacţiile vin pe măsură şi îi încântă pe toţi. De aceea părinte drag: "Învaţă din greşelile altora, viaţa e prea scurtă pentru a le face tu însuţi pe toate..." ne îndeamnă cum să trăim frumos un proverb şi ceea ce vă spun este din practică, iar "practica ar trebui sa fie produsul reflecţiei, nu invers".    (Hermann Hesse).
Să nu   devină   obsesiv  prin repetare   acest   cuvânt  trebuie  adresat   părinţilor, adultului   îngeneral, când vorbesc despre educaţia copilului, deoarece nu vreau să trăiesc într-o lume utopică, cu ar   trebui   în   loc   de   trebuie,   însă   "Când   “aş   vrea”  devine   “vreau”,   când   “ar   trebui” devine “trebuie”, când “mai întâi” şi “mai apoi” devin “acum”, atunci şi doar atunci dorinţele încep să se transforme în realitate", ne-a demonstrat că aşa a fost pentru el actorul american Robert Redford.
Suntem oameni, avem firi diferite, nici unul nu se aseamănă cu celălalt. Elevii sunt uşor de modelat, iar ei simt cel mai bine dacă tu îţi faci munca din plăcere sau din obligaţie, dacă eşti cu adevărat fericit sau te prefaci. Ei sunt ca o cocă moale când vin la tine. Dacă-i încurajăm să facă orice lucru din plăcere şi le dai curaj, încredere în sine,  atunci ei se vor exprima în ceea ce au ei mai pur, mai curat, mai nobil. Foarte adevărat este că educaţia depinde şi de natura materialului, de ereditate, dar şi de mediul din care provin elevii, dar mai ales de educaţie, de modelul educator, pentru că el face totul.
Confucius a intuit firea umană: “Prin fire, suntem foarte aproape unii de alţii, dar prin obiceiurile noastre suntem foarte depărtaţi". Părinţii cred că dacă-şi trimit copiii la şcoală au şi dreptul de a-i impune profesorului cât şi cum să le fie educaţi. Oare de ce nu sunt ei şi profesorii copiilor lor? Ce-i împiedică? O hârtie? Oare un profesor devine profesor fără să le vrea binele elevilor? Părinţii uită un singur lucru. Ei acasă îşi văd doar copilul lor fără să-l compare cu ceilalţi, deoarece e singurul, unicul, e centrul universului pentru ei. Părintele trebuie să fie cooperant cu profesorul şi orice abatere disciplinară pe care o are năzdrăvanul şi îi este adusă la cunoştinţă este necesar să fie analizată şi apoi, dacă e cazul, să i se atragă pedeapsa pe măsură, imediat, pentru încălcarea regulii prin manifestarea comportamentului negativ. O pedeapsă pe care să o conştientizeze şi de la care să aibă ce învăţa: o sarcină nou primită;" capacităţile se dezvoltă şi se arată din ce în ce mai mult cu fiecare sarcină nouă primită" (Baltasar Gracian).
Profesorul adevărat este cel care-l învaţă şi pe părinte cum să fie părinte. El are o grijă dublă: a lui şi a părintelui.   Oricărui copil îi este permis să-şi extindă curiozitatea, libertatea de acţiune şi de exprimare, dar  să înveţe şi să respecte  reguli pentru că încălcându-le poate să-l rănească pe celălalt de lângă el. Părintele trebuie învăţat să se joace, să comunice cu puiul lui. Prin joacă   se   pot   rezolva   conflicte,   copilul   poate   învăţa   să   muncească,   să   se   socializeze,   să interacţioneze, să comunice, să fie om. Foarte sugestivă în acest sens e poezia lui Lucian Blaga intitulată “Trei feţe": “Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"…
Nu degeaba se spune că cei şapte ani de-acasă sunt vitali în viaţa ulterioară a elevului, a adultului, iar părintele îi este un model. Copilul cu mintea ca un burete absoarbe tot, imită tot şi apoi îşi pune în practică tot ceea ce el a văzut, a auzit, a simţit de la părinte, educator.  Dacă toate acestea fi-vor învăţate este imposibil ca unui copil, elev, să i se pară şcoala o temniţă. Jean Cocteau îndeamnă educatorii la "o minte aspră şi inimă blândă deoarece dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu iubirea şi nu prostia."
Georgiana-Irina Rusu (Bacău)
 
REPERE...
EGOISMUL – MOLIA CARE ROADE RĂDĂCINILE UMANULUI
Se spune că banii posedă forţa malefică a dezumanizării  multora dintre aceia care-i deţin. Dar eu spun că nu banii au ceva aparte (în cazul de faţă satanic) faţă de alte bunuri create de om pentru trebuinţele sale, deoarece „magia” lor constă în încărcătura moral-emoţională conferită de utilizatori. La drept vorbind, cu rolul lor de a facilita relaţiile dintre membrii comunităţilor, banii – cu excepţia monedelor din metale preţioase, care astfel dobândesc valoarea permanentă a cantităţii de aur sau argint încorporate în ele – sunt un bun aparent de strictă reprezentare, un bun fără conţinut sau valoare în absenţa bunurilor propriu-zise dintr-o anumită perioadă istorică. Tocmai de aceea, banii de hârtie sunt înlocuiţi cu alţii, fie atunci când se depreciază iremediabil, bunăoară aşa ca leul românesc din primii ani de după Decembriadă, fie atunci când şi-au încheiat un anumit ciclu economico-politic: francul francez şi marca germană au fost înlocuite cu euro, leul antedecembrist cu cel postdecembrist, rubla ţaristă cu cea bolşevică etc.
Iată de ce pentru veleitarii extremişti banii sunt aidoma gunoiului de care trebuie să te descotoroseşti în grabă, ba chiar caută să-i convingă pe cât mai mulţi semeni că se trăieşte mult mai bine (a se citi în armonie cu natura) fără ei, pentru oamenii cu scaun la cap şi frică de Dumnezeu banii sunt doar un mijloc, de care se folosesc şi nu se lasă dominaţi, iar pentru apucători şi avari, banii sunt scopul suprem în viaţă, o patimă-scop cu atari implicaţii moral-afective, încât lesne sunt distorsionaţi până la deplina dezumanizare (insensibilitate cât încape şi cruzime cât este de trebuinţă).
De asemenea se afirmă că în acest proces de capitalizare, egoismul este de-a dreptul indispensabil, pentru că aidoma unui motor bine reglat şi turat, el contribuie la acumularea individuală, implicit la prosperitatea generală, la urma-urmei ea (acumularea) fiind însăşi raţiunea existenţei omului prin dorinţa mereu activă de mai bine, precum şi cauza eficientă sau motrice a progresului social.
Poate că astfel de sofisme sunt absolut necesare pentru dramul de linişte sufletească al celui în cauză. Nu şi pentru ceilalţi, mulţi ca frunza şi iarba, care se întreabă şi pun întrebări incomode vizavi de egoism, progres şi binomul acumulare individuală-prosperitate generală.
Păi dacă egoismul este atât de necesar în lupta fără menajamente de-a aduna „averi pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii”, cum se explică faptul că în general săracii sunt mai demni şi, dacă nu cu mult mai liniştiţi, atunci cu siguranţă mult mai resemnaţi ca îmbuibaţii, iar generoşii sunt cu adevărat fericiţi în comparaţie cu zgârciţii?
Explicaţia este simplă: Liniştea provine din mulţumirea cu ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, iar fericirea ţâşneşte din bucuria sinceră de-a dărui, altfel spus din conştiinţa lucrului bine făcut – contribuţia cu o câtime la îmbucurarea efectivă a unora dintre semeni. Nu susţinea Dostoievski că toţi suntem vinovaţi pentru toate, ca de pildă pentru lacrima nevinovată din ochiul unui copil?
N.B.Pe patul de moarte, unul dintre marii bogătaşi ai lumii a lăsat scris pentru posteritate cât regretă că şi-a irosit viaţa: S-a transformat într-o fioroasă maşină de făcut bani, uitând complet de micile dar adevăratele bucurii ale vieţii (flori, soare, păsărele, prieteni devotaţi etc.), singurele care-i dau culoare şi sens!
Apoi, mult clamatul progres social vizează doar componenta materială (consum, comoditate, confort), nicidecum cea moral-spirituală, adevărata axă existenţială a omului, care – lucru lesne de constatat – se află într-un îngrijorător regres. Faptul acesta se datorează rocadei făcute de omul modern pe tabla existenţei sale: Dacă în secolul de aur al Greciei antice, de pildă, cultura era călăuza civilizaţiei (civilizaţia nu-i altceva decât transpunerea în practică a culturii ştiinţifice şi filosofico-artistice), astăzi civilizaţia a luat-o serios înaintea culturii, şi astfel a luat-o serios pe arătură.
Tot aşa, România postdecembristă face dovada clară că acumularea individuală pe căi mai mult sau mai puţin certate cu legea, generalizează sărăcia şi în acest chip creează instabilitatea socială prin necontenita alimentare a enormului decalaj dintre pătura ciocoilor şi masa oropsiţilor.
De aceea zic, să ne ferească bunul Dumnezeu de egoişti şi „binefacerile” lor, întotdeauna dictate de calcul şi interes cu bătaie lungă! Şi când te gândeşti că ei cu toţii cred că prin asemenea coţcării vor izbuti să-şi creeze o imagine impecabilă în ochii Atoatevăzătorului, prefăcându-se că n-au auzit spusele Mântuitorului adresate tânărului bogat, care s-a întristat când El i-a spus să vândă tot, să împartă săracilor şi apoi să-L urmeze, căci altminteri „mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18/25)...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DESPRE IUDEO-CREŞTINI, GNOSTICI ŞI ESENIENI
Din capul locului fac precizarea că, deşi analizate în acelaşi text, cele trei orientări sau secte (anterioare creştinismului în faza de început, apoi contemporane cu creştinismul primitiv) trebuie privite diferenţiat atât prin rolul lor la constituirea primelor comunităţi creştine (esenienii), respectiv prin influenţa directă sau intermediată pe care au exercitat-o asupra creştinismului medieval (iudeo-creştinii şi gnosticii), cât şi prin modul diferit cum au fost privite respectivele influenţe de dogmatici şi/sau de istorii creştinismului, iudeo- creştinismul şi gnosticismul fiind tratate ca primele erezii creştine la puţin timp după apariţia lor.
Taman asta face şi Gh. Vlăduţescu în cartea sa Ereziile evului mediu creştin, cartea părută în anul 1974 la Editura Enciclopedică Română: După ce în primul capitol oferă cititorului o privire de ansamblu asupra celor trei tipuri principale de erezii (teologice, social-politice, filosofice) şi asupra unora dintre cei mai reprezentativi eretici din istoria omenirii, despre care are îndreptăţite cuvinte de laudă („Erezia n-a fost o joacă; ereticii se lăsau arşi pe rug pentru adevărul vieţii lor”, „Ereticii nu numai că au anticipat o altă lume, mai umană, dar au şi luptat pentru ea”), capitolul al doilea, dedicat ereziilor cu caracter predominant religios, îl deschide cu Primele erezii – iudeo-creştinismul şi gnosticismul.
Evident, nu înainte de-a oferi cititorilor explicaţia acestei mici abateri de la tema anunţată în titlul cărţii: „Este adevărat că nici iudeo-creştinismul, nici gnosticismul, nici arianismul originar, nici donatismul etc. nu ţin, riguros vorbind, de creştinismul medieval, epoca de mijloc începând cu secolul al V-lea. Am evocat însă aceste prime erezii şi pentru că multe dintre ele, fie ca atare, fie absorbite în altele, trec dincolo de veacul al V-lea, dar şi pentru că servesc ca o prefaţă necesară înţelegerii procesului închegării mişcării eretice din anii evului mediu”.
Dar ce trebuie să înţelege prin eretic? Explicaţia dată de J.B.Bossuet (cu ea îşi începe cartea Vlăduţescu), care urmăreşte să-i vestejească pe eretici, în realitate – cum bine sesizează autorul român – se constituie într-un elogiu adus memoriei acestora: „Eretic este cel care are o opinie; chiar cuvântul înseamnă acest lucru. Ce înseamnă a avea o opinie? Înseamnă a-ţi urma propria judecată şi credinţă”.
Exact asta au făcut toţi ereticii (faimoşi şi mai puţin faimoşi) ai omenirii, fie că au fost predominant religioşi, fie de orientare socială sau filosofică: Au avut opinii şi idealuri aproape contrare celor statornicite de autorităţile bisericeşti şi laice, pentru a căror realizare au luptat până la jertfa finală (Jan Hus, Miguel Servet, Giordano Bruno etc.), îndeosebi după înfiinţarea şi organizarea în sec. XIII a teribilei Inchiziţii!
Practic, formele de pedepsire a ereticilor (de la izgonirea din comunitate şi până la suprimarea lor) sunt de-o vârstă cu erezia. Constantin cel Mare, împăratul care - pentru motive politice privind unitatea imperiului – a legalizat/oficializat creştinismul (el însuşi rămânând păgân până pe patul de moarte!), nu le-a ars cărţile şi nu i-a alungat şi întemniţat pe eretici? Pentru ca Maximus, urmaşul lui, în anul 385 să aplice pedeapsa cu moartea împotriva lui Priscillianus, acesta fiind condamnat încă din anul 380 de către sinodul de la Cesareea-Augusta la cererea expresă a episcopilor spanioli Idacius (atenţie la cest nume  I-dacius, care include în el cuvântul dac/dacius!) şi Ithacius. Între timp, ne înştiinţează Vlăduţescu, „în anul 382 împăratul Teodosie înscrisese în Legea contra maniheilor pedeapsa cu moartea”.
În pofida represaliilor, unele erezii vor rezista cu brio, fapt care în timp va duce la apariţia şi consumarea schismelor. Astfel, monofizitismul (monofiziţii identifică natura lui Hristos cu natura divină, mono physis=o singură natură) rezistă atât de bine atacurilor, încât produce desprinderea din blocul creştin a celor trei biserici ce s-au perpetuat până în zilele noastre: coptă, iacobită şi armeană.
Orgoliile episcopilor din Apus şi Răsărit au dus la Marea schismă din anul 1054, iar mult visata unitate doctrinară creştină a fost grav compromisă cinci veacuri mai târziu, adică atunci când Reforma a provocat alte desprinderi însemnate (luterane, calvine, anglicane) şi -pentru mult timp, poate pentru totdeauna - sortită necontenitei fărâmiţări neoprotestante (baptişti, adventişti, penticostali, martorii lui Iehova etc.).
N.B. Cu toate că istoria grecilor antici nu cunoaşte o mişcare eretică religioasă (religia lor nu era impusă cu atâta rigoare ca religiile altor popoare), asta n-a scutit-o de aşa-numitele procese de impietate intentate filosofilor Anaxagoras, Protagoras şi Socrate, căci procesele de impietate erau de fapt procese politice prin învestitura politică a zeilor...
În concluzie, se poate spune că, deşi ereticii au în general nostalgia creştinismului primitiv (catharii, de pildă, propovăduiau întoarcerea la spiritul Evangheliilor), poate că acesta fiind chiar unul din motivele pentru care în anul 1824 termenul erezie este înlocuit în actele catolice cu acatolicism, toate formele de erezie (îndeosebi cele sociale şi filosofice, căci cele religioase urmăresc de regulă reaşezarea dogmelor) au un pronunţat caracter protestatar, care prin comunicare şi/sau fuziune (indiscutabilă este influenţa lui Wiclyffe asupra lui Hus) duce, aşa cum punctează Vlăduţescu, la solidaritatea lor. De pildă, trecerea de la maniheism la catharism nu este altceva decât drumul de la o erezie preponderent religioasă la una preponderent socială.
Ba mai mult, cu temei se afirmă că ereziile preponderent sociale şi filosofice (care au şi importante trăsături religioase, fără a fi reductibile la acestea) stau la originile Reformei şi Renaşterii.
1. Despre iudeo-creştini doar atât: Sunt evrei creştini din secolele I şi II, îndeosebi din Palestina şi Siria, care continuă să urmeze legea mozaică, dar se conduc şi după Evanghelia lui Matei.
Sub directa influenţă a învăţăturii lui Iisus, apare comunitatea nazarinenilor din Ierusalim, condusă la început de Iacov cel Drept, fratele lui Iisus, căruia i se subordona chiar şi Apostolul Petru. Din cartea Povestirile evangheliştilor, autor Zenon Kosidowski,aflăm că societatea nazarinenilor cuprindea două fracţiuni: Pe de o parte iudeo-creştinii(creştinii iudaizanţi), adică iudeii pioşi care, în frunte cu Iacov, Îl venerau pe Iisus ca pe Mesia, un Mesia cu puteri divine dobândite doar în urma botezului, căci mesianismul nu era privit de vechii evrei ca o erezie, el fiind prezis din vremuri imemoriale de către profeţi; pe de altă parte fracţiunea eleniştilor, formată din adepţii lui Iisus veniţi din diferite oraşe ale lumii elenistice.
2. Gnosticismul
În cartea Logica dogmelor, gânditorul şi exegetul francez Jean Magne ne prezintă o radiografie a subtilelor influenţe dintre iudaism, gnosticism şi creştinism. După autor, creştinismul nu derivă direct din iudaism: „El este o gnoză antiiudaică reiudaizată.”
Două sunt sursele în această importantă acţiune de documentare:
1) Scrierile părinţilor Bisericii, unde dogmele gnostice sunt în totalitate respinse pe motiv că ar fi absurde, în realitate din pricina esoterismului greu de înţeles şi explicat;
2) Manuscrisele gnostice descoperite în anul 1945 la Nag Hammâdi, Egiptul de Sus. Din păcate, la aceste manuscrise încă se mai lucrează, nereuşindu-se până în prezent traducerea tuturor.
Dar ce este gnosticismul? De subliniat că gnosticismul şi iudeo-creştinismul au fost considerate erezii încă din primele secole ale creştinismului. Motivul este următorul: În gnosticism, cunoaşterea(gnosis) este aşezată deasupra credinţei (pistis)!
Exegetul Jean Magne avansează în cartea amintită un interesant şi surprinzător punct de vedere: Pâinea euharistică este continuarea firească a fructului din Paradis, iar Iisus Hristos este şarpele instructor (!), care-i dezînşeală pe Adam şi Eva, îndemnându-i să consume gnoza, adică fructele din pomul cunoaşterii în care s-a metamorfozat Zoe (Viaţa sau Eva spirituală), fiica Sophiei (Înţelepciunea).
Şi astfel, în pofida argumentelor nu întotdeauna concordante, dar întotdeauna tulburătoare prin subtilitate şi supleţe, autorul ne introduce în camera de taină a gândirii gnostice. Doar aşa avem posibilitatea să aflăm că lumea materială (inferioară) a fost creată dintr-o greşeală a Sophiei, cea despre care Solomon afirmă în Pildele sale că este înainte de-a fi cerurile şi pământul.
Creatorul lumii materiale, inclusiv al lui Adam şi al Evei, este Ialdabaôth, fiul Înţelepciunii, o divinitate imperfectă, răutăcioasă şi orgolioasă. Deşi s-a golit de forţa atotputernică a spiritului atunci când a suflat suflare de viaţă asupra lui Adam şi a Evei, acest prim arhonte sau arhigenitor, numit în altă parte Iahve sabaôth, adică Zămislitorul, are pretenţia să se considere deasupra tuturor, inclusiv deasupra Omului, marele Creator, cu adevărat Atotputernic (Pantocrator). Căci se afirmă cât se poate de clar: Există Omul şi Fiul Omului!
Dar Ialdabaôth persistă în blasfemie, cu toate că a fost avertizat de Zoe, o dată cu „Greşeşti, Saklas!” (Saklas=idiotule), a doua oară cu „Greşeşti, Samaël!” (Samaël=zeu orb, respectiv Sammaël=zeul orbilor).
Iată de ce intervine îngerul de foc, care-l aruncă pe Ialdabaôth în Tartar (genune). În locul lui, pe firmament este ridicat de către Sophia Sabaôth (Savaot în Vechiul Testament), fiul lui Ialdabaôth. Asupra lui, Sophia pogoară lumina, şi astfel Sabaôth dobândeşte putere asupra forţelor neantului, devenind Iahve Sabaôth (Domnul Puterilor). În aceste condiţii, este firesc ca Sabaôth să-şi condamne tatăl blasfemator şi pe mama materie.
Dar la nivelele inferioare au loc fuziuni. Astfel, prin fuziunea dintre Sabaôth şi Ialdabaôth apare Tatăl, pe când fuziunea dintre Iisus Hristos şi Cuvânt generează Fiul. Duhul apare aici ca Fecioară, care va fi numită Mamă în creştinătatea de limbă aramaică.
Dar după ridicarea lui Sabaôth în al şaptelea cer, tatăl lui, devenit între timp Satan, a fost cuprins de invidie. Şi astfel a creat Moartea din propria moarte. Toate zeităţile din gnosticism  - Moartea asemenea acestora – sunt androgine. Ele îşi îndeplinesc misiunea de creator fără ajutorul unui principiu feminin. Se poate crea în mai multe moduri:
1) Creează fiinţe Dumnezeu;
2) Se creează din neant fără sprijinul sau voia lui Dumnezeu;
3) Se poate crea din propria putere (relativă sau eternă).
De subliniat că Sabaôth este aşezat cu fiecare prilej la dreapta, el simbolizând dreptatea, pe când Ialdabaôth este aşezat la stânga, el simbolizând nedrepatatea.
După cum spuneam mai sus, gnosticii îl identifică pe Iisus Hristos cu Sabaôth, El devenind Iahve Sabaôth, adică de acelaşi rang cu Dumnezeu. Se spune cât se poate de limpede că lui Avraam şi lui Moise (episodul cu rugul aprins), nu li s-a arătat Tatăl ci Fiul.
În ceea ce priveşte relaţia dintre Tatăl şi Fiul, gnosticii avansează două concepţii:
1) Tatăl şi Fiul întruchipează una şi aceeaşi persoană – Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii care a alimentat erezia monarhiană, Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului;
2) Cealaltă concepţie susţine că Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă pe Dumnezeul unic şi infinit. Prin urmare, Fiul nu poate decât să fie consubstanţial Tatălui.
Şi pentru că la începutul acestei expuneri aminteam de şarpele instructor, merită subliniat că pentru gnostici şarpele este purtător de noûs (intelect, inteligenţă). Dar iată două secte care, ne informează Jean Magne, preamăresc şarpele: ofiţii (în greceşte ophis = şarpe) şi naasenii (în ebraică naas = şarpe).
3. Esenismul
Cu toate că scrierile esenienilor, descoperite în anul 1947 în peşterile de la Qumran (Manuscrisele de la Marea Moartă), continuă să fie dezavuate de oficialii creştinismului, fiind considerate apocrife biblice, nu cred că-i o bună recomandare obstinaţia izgonirii lor departe de ochii curioşilor, doar din motive ce ţin de prudenţa apologetică. Dimpotrivă, se impune o cunoaştere temeinică a celor două doctrine – gnostică şi eseniană, pentru că numai astfel avem posibilitatea să desluşim asemănările cu creştinismul, în definitiv ceva firesc pentru cadrul conceptual şi ideologic al unei epoci, şi să apărăm creştinismul de atacurile nefondate îndreptate împotriva lui.
Cine erau esenienii? Ion M. Stoian ne spune în al său Dicţionar religios că „Esenienii erau membrii unei secte iudaice apărute pe la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., caracterizată prin comunitatea bunurilor şi ascetism şi cu oarecare influenţă asupra creştinismului primar (subl. mea, G.P.).”
De-ajuns atât ca să ne formăm o primă imagine despre esenieni: Puneau bunurile în comun şi mergeau cu cumpătarea până la asceză, adică făceau tocmai ceea ce mai târziu Însuşi Mântuitorul pretindea de la ascultătorii şi adepţii Săi, iar creştinismul n-a contenit să recomande de-a lungul secolelor. Prin urmare, nu putem vorbi doar de-o „oarecare influenţă asupra creştinismului primitiv”, atât timp cât principiile esenismului se regăsesc intacte în însăşi fundamentele creştinismului.
Mai ştim despre esenieni că ei reprezentau păturile de jos şi că făceau o opoziţie înverşunată în Sinedriu (Sanhedrin), tribunalul suprem al vechilor evrei. Dar Iisus la rândul Său, nu se adresa celor săraci şi suferinzi şi nu le recomanda bogaţilor smerenia şi renunţarea la bunurile pământeşti, doar astfel având şansa să intre în Împărăţia lui Dumnezeu? Vedem, dar, că esenienii şi-au pus din plin amprenta asupra creştinismului popular, singura formă de creştinism existent la acea vreme. Căci creştinismul cult a apărut de îndată ce s-a format elita bisericească, adică de îndată ce se afirmă abilităţile, subtilităţile şi mai ales ambiţiile pământeşti ale prelaţilor, din cauza cărora creştinismul se îndepărtează atât de bazele sale cât şi de masele de creştini, iar biserica se îndreaptă spre o formă de organizare numită de protestanţi episcopat monarhic.
Se ştie, de altminteri, că în prima perioadă (primele trei veacuri) exista o moralitate generală, o moralitate a comunităţii creştine în ansamblul ei, pe când în cea de-a doua perioadă se poate vorbi doar de personalităţi morale. Însuşi Sfântul Atanasie cel Mare se plângea că odinioară vasele bisericeşti erau de lemn, în schimb preoţii aveau inimi de aur, pe când în epoca sa vasele erau de aur, însă inimile preoţilor au devenit de lemn…
Cât priveşte curajul esenienilor de-a face opoziţie în Sinedriu, el ne duce cu gândul la fermitatea Mântuitorului în lupta dusă cu obtuzitatea fariseilor şi la îndrăzneala temerară a adepţilor Săi în conflictele avute cu puternicii zilei, îndrăzneală care pe Ştefan l-a costat viaţa, el fiind primul martir al creştinismului, iar pe Apostolul Pavel l-a adus deseori în situaţii extrem de critice, din care reuşea să scape într-un chip de-a dreptul miraculos.
După marea descoperire de la Qumran, mulţi biblişti au ajuns să vadă în creştinism un esenism adaptat. Mai mult, ei cred şi afirmă că Ioan Botezătorul şi Iisus au fost esenieni, întrucât expresia „a sta în pustie”, este de părere Kosidowski, trebuie înţeleasă ca o retragere/recluziune în mănăstirea eseniană de la Qumran. Ori, se ştie din Evanghelii că atât Ioan cât şi Iisus au stat multe zile în pustie. Iisus, de exemplu, a stat 40 de zile. De altfel biblistul englez E. Wilson nu ezită să avanseze ideea că „mănăstirea eseniană de la Qumran este într-un fel leagănul creştinismului.
De la evanghelistul Luca ştim că Ioan şi Iisus erau rude. Înainte de-a porni lucrarea de predicare, se presupune că Iisus l-a căutat pe Ioan Botezătorul. La vremea respectivă acesta era nu numai un faimos proroc, ci şi un adversar de temut al lui Irod Antipa. Îndemnat de Ioan, se pare că Iisus a purces la efectuarea exerciţiilor spirituale eseniene, adică la reculegere înainte de demararea campaniei Sale misionare… Fireşte, sunt doar presupuneri, dar nu-i de ignorat faptul că pildele Mântuitorului din predici, îndeosebi din Predica de pe munte, seamănă izbitor cu învăţăturile eseniene.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

PREZENTUL
1. Consideraţii preliminare
Trăim în prezent şi ne luptăm din răsputeri cu el potrivit pragmaticului şi anticreştinescului „Trăieşte-ţi clipa!”, cu toate că pentru unii gânditori, prezentul nu semnifică decât hotarul aproape insesizabil dintre genunea trecutului şi cea a viitorului.
Toţi oamenii luptă să dobândească binele şi fericirea, chiar dacă în căutările lor nu o iau cu toţii pe calea dreaptă sau legală, şi astfel se situează în conflict cu semenii şi justiţia. După cum aflăm de la Epicur, cel numit de Arthur Schopenhauer „marele învăţător al fericirii”, există trei clase de trebuinţe omeneşti:
1) Cele fireşti şi necesare, adică cele care, nefiind îndestulate, produc durere: hrana şi îmbrăcămintea. (N.B. Adăpostul nu a fost menţionat de filosoful antic, dar consider că el face parte din această primă categorie.)
2) Cele fireşti dar nenecesare, aşa ca trebuinţa sexuală.
3) Cele care nu sunt nici fireşti, nici necesare, adică trebuinţele de lux, de fală şi de strălucire. Sunt trebuinţe nesfârşite şi, în plus, satisfacerea lor se dovedeşte extrem de anevoioasă.
Cu toate că trăim într-o lume tot mai agitată şi mai îndesită cu automate, lume în care înşişi oamenii se transformă lent dar sigur în automate (acei roboţi joviali de care se vorbeşte tot mai insistent), totuşi, funcţie de educaţie, gradul de instruire, mentalităţi şi deprinderi ei vor acţiona în felul lor specific şi vor merge pe propriul drum înspre bunurile cu ajutorul cărora speră să-şi asigure fericirea.
După Aristotel, bunurile vieţii omeneşti fac parte din următoarele trei categorii distincte: bunuri din afară, bunuri sufleteşti şi cele trupeşti.
După cum singur recunoaşte în cartea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (traducerea îi aparţine lui Titu Maiorescu), Arthur Schopenhauer a purces de la clasificarea lui Aristotel pentru a vedea care sunt deosebirile în soarta muritorilor. Aceste deosebiri, ne înştiinţează el, se întemeiază pe trei fundamente:
1) Ceea ce este cineva sau personalitatea în înţelesul cel mai larg, unde intră sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral şi inteligenţa;
2) Ceea ce are cineva, respectiv proprietatea şi averea;
3) Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva, adică modul cum şi-l reprezintă ceilalţi şi părerea lor despre acesta, reflectată în onoare, rang şi glorie.
Evident că aprecierea lui Schopenhauer se îndreaptă spre ceea ce este cineva prin el însuşi, căci, ne spune filosoful, „face mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau ceea ce reprezintă”.
Cât priveşte fericirea, pesimismul lui Schopenhauer nu se dezminte nici cu această ocazie. El admite că există fericire, însă ne avertizează în legătură cu cei doi duşmani etern neîmpăcaţi ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Ceea ce, în definitiv, aproape că o anulează, căci, ne face cunoscut gânditorul german, „vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea disperată cu urâtul.”
Nimic nou sub soare, pentru că asta s-a întâmplat din totdeauna cu oamenii şi în variantă modernă se întâmplă şi în zilele noastre: cei bogaţi se luptă cu plictiseala, pe când săracii se iau la trântă cu nevoile de zi cu zi! Atunci de unde fericire la nişte oameni aflaţi într-o necontenită alergătură după bunuri materiale, acum când tot mai puţini au ochi să vadă că cea mai preţ agoniseală consistă în valorile moral-spirituale şi în echilibrul sufletesc! Iată de ce budismul are perfectă dreptate să considere dorinţele principala cauză a suferinţelor umane. Sigur, nu este indicat ca omul să-şi suprime toate dorinţele, inclusiv cele care prin conţinutul şi mesajul lor profund uman reprezintă cheia de boltă a dezvoltării societăţii omeneşti şi a relaţiilor interumane. Dar pentru a gusta din adevăratul fruct al fericirii, este recomandabil să renunţăm la acele dorinţe care se nasc şi care la rândul lor nasc orgolii şi ambiţii nemăsurate, întrucât toate aceste dorinţe conţin otrava ce ucide fericirea…
Revenind la clasificarea lui Schopenhauer, în ce mă priveşte o apreciez ca fiind corect formulată şi argumentată. Atâta doar că-i incompletă, deoarece au fost trecuţi cu vederea anumiţi factori auxiliari şi conjuncturali cu rol deloc neglijabil în afirmarea cuiva. Astfel, se ştie că toate democraţiile  suferă de viciul de fond datorat absenţei criteriilor eficiente pentru selecţia valorilor. Dacă acest lucru este vizibil, se resimte şi este regretat în societăţile cu un îndelungat „antrenament democratic”, precum Marea Britanie, Franţa sau Germania, este lesne de dedus cam cum sunt privite valorile într-o democraţie cu biberonul la gură, aşa ca ce românească, unde însuşi respectul este mai mult decât discutabil, întrucât a devenit o marfă ca oricare alta, cu afinităţi doar pentru bani, relaţii şi aranjamente.
Mai sunt apoi factorii conjuncturali de tipul întâmplării norocoase sau al predestinării (norocul de la Dumnezeu), despre care am amintit şi în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, Editura „Echim”, 2005.
2. Trăsăturile definitorii ale lumii de azi
Mi-am propus pentru aceasta a doua parte să prezint cât mai sugestiv „personajul” numit Prezentul, cu înfăţişarea lui de hidră multicefală. Feţele acestui personaj sui-generis vor fi mai cu folos puse în lumină, opinez eu, dacă în prealabil voi puncta trăsăturile de referinţă ale lumii în care trăim, căci în simbioza sa cu prezentul, lumea este trupul acestui hibrid, pe când timpul are rolul capului conducător.
a) Preeminenţa acordată materialului de lumea tot mai grăbită şi mai pragmatică în care vieţuim. Aşa cum am arătat în cartea Symphonia cuvintelor, Editura „Echim”, 2005, conţinutul civilizaţiei noastre – adevărata coloană vertebrală a lumii actuale, se reflectă în legea celor trei „c”-uri: consum-comoditate-confort.
Indiscutabil că omul de azi are de ce să fie mulţumit de el şi de realizările lui: Cu cât consumă mai mult şi mai fără noimă, cu atât se bucură mai abitir de faima unui om civilizat, căci efectele care decurg cu necesitate din această stare de fapt, anume: comoditatea, suficienţa, plictiseala, supragreutatea corporală, bolile neiertătoare prin frecvenţa lor alarmant de mare, au ajuns să fie considerate aproape normale într-o lume în care cataclismele provocate de poluare se ţin lanţ.
b) În inseparabilă legătură cu legea celor trei „c”-uri este legea celor patru „p”-uri: prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie, care împreună cu suportul lor de rulare – alcoolul şi consumul de droguri, provoacă efectele bine cunoscute: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, crime şi sinucideri.
c) Neliniştea omului modern
Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că lumea noastră modernă a cam scăpat boii pe arătură. Se doreşte cu ardoare liniştea şi tihna, dar ca un făcut, omul de azi are parte de tot mai multă nelinişte interioară şi zarvă exterioară. Se dau bătălii crâncene şi extrem de costisitoare împotriva bolilor cardiovasculare şi a formelor de cancer intrate deja în rutină, dar ştiinţa medicală se dovedeşte jalnic de neputincioasă la stadiul galopant al bolilor mai vechi şi mai noi (tuberculoză, cancer, Sida), precum şi la tributul de suferinţe şi vieţi, pe care omul modern tot mai grăbit şi mai stresat, îl plăteşte zilnic accidentelor de muncă şi mai ales celor de circulaţie.
Cauzele acestor stări de lucruri sunt bine cunoscute, efectele oripilante aşijderea, dar cine poate să se opună unei fatalităţi, care după ce a îmbarcat omenirea într-un vehicul fără frâne (rodul necuminţeniei omului) şi i-a făcut vânt la vale (rodul poluării excesive), stă şi urmăreşte manevrele conducătorului: va opta acesta pentru deraiere acum când mai există niscaiva şanse de salvare, ori – dimpotrivă – cuprins de frenezia senzaţiilor tari, va lăsa vehiculul să alunece din ce în ce mai repede la vale, până în locul unde nu va mai putea fi strunit şi el se va zdrobi?!
Din cauza nechibzuinţei şi necumpătării de care nu ne lecuim în pofida avertismentelor severe primite de la natură, noi, oamenii moderni, am ajuns să ne ucidem sentimentele, să ne crăpăm capetele în vârtejul coborârii şi suntem gata-gata să ne spargem casa, această unică planetă ospitalieră cu viaţa din imensitatea Universului despre care omul ştie câte ceva.
Suntem pe culmile disperării, dar continuăm să ne credem adevărate minuni ale perfecţiunii şi măreţiei… Însă graba omului modern nu mai surprinde pe nimeni, căci specialiştii şi-au spus cuvântul: „Da, acesta este cu adevărat omul viitorului, el, cetăţeanul ţărilor supraindustrializate de azi şi al societăţilor postindustriale de mâine!”
d) Dizarmonia lăuntrică
Neîndoios că printre alte nenumărate însuşiri, armonia reprezintă acel atribut prin care omul potenţat cu iubire şi condimentat cu niţică ştiinţă, se apropie de Marele Arhitect şi de tulburătoarea Sa creaţie – Universul în armonia, perfecţiunea şi incomensurabilitatea lui.
Dar omul modern, cu deosebire omul de azi, tot mai grăbit şi mai ahtiat după efemer, se îndepărtează pe zi ce trece de ceea ce ar trebui să fie unul din ţelurile supreme ale existenţei sale, anume armonia lăuntrică, pentru ca pornind de la ea, să stabilească apoi relaţii armonioase cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci Dumnezeu înseamnă armonie, adică frumuseţe şi bunătate! Iată de ce odată ajunsă pe cântarul rosturilor umane, armonia deîndată se metamorfozează în sănătate, echilibru şi bucuria de-a trăi.
Înţelepţii Orientului Îndepărtat (indieni, chinezi, japonezi), din vremuri imemoriale s-au arătat preocupaţi de descoperirea şi perfecţionarea tehnicilor esoterice prin care se dobândea armonia lăuntrică. Această stare de graţie îi ajută să se alimenteze cu noi şi uimitoare resurse, şi asta deoarece prin respiraţie şi meditaţie ei ajung să-şi controleze cele mai subtile mişcări ale trupului şi psihicului, până la atingerea stării superioare de linişte deplină în urma golirii de orice gând. Abstragerea din curgerea timpului reprezintă forma cea mai rafinată a voluptăţii maestrului oriental (guru la yoghini), prin care acesta iese din aparenţă (maya la indieni) şi pătrunde în adevărata realitate, altfel spus depăşeşte imanenţa pentru a se delecta cu deliciile supratemporalului.
Din cele spuse nu trebuie să se tragă concluzia pripită că omul modern ar cultiva cu obstinaţie dizarmonia în dauna armoniei. Nu o face, dar nici nu va scăpa de blestemul dizarmoniei atâta timp cât el se prosternează în faţa lui Carpe diem (Nu lăsa ziua să treacă) şi atâta timp cât, vorba lui Nikolai Berdiaev, el se mulţumeşte cu rolul robului de lux în Împărăţia Cezarului, după ce a dat uitării Împărăţia Spiritului.
e) Impermanenţa în viaţa interioară şi exterioară
Rod al mobilităţii – coordonata înfiptă cel mai adânc în trupul prezentului, pe care rulează omul şi societatea modernă, impermanenţa este prezentă pretutindeni: de la modă, sentimente şi pasiuni până la uşurinţa dezarmantă cu care este schimbată slujba, maşina şi casa, iar de-aici până la înlocuirea cu aceeaşi lejeritate a limbii materne, a partenerului de viaţă şi – de ce nu? – a convingerilor religioase. Căci în lumea grăbită a interesului imediat, nimic nu este statornic şi nimic nu are forţa necesară ca să reţină atenţia ori să-l distreze vreme îndelungată pe omul tot mai plictisit şi mai năzuros al prezentului. Şi încă ceva ce demonstrează că în ciuda lustrului său exterior, omul de azi păstrează în adâncurile insondabile ale sufletului legătura de rudenie cu omul primitiv, care ştim că practica inticiuma (consuma totemul). Dar omul modern nu-şi „devorează” idolii săi de o clipă: stele de cinema, sportivi, vedete ale muzicii, oameni politici?
f) Asimetria
Consecinţă a dizarmoniei de care vorbeam mai sus, asimetria este prezentă atât în cugetul omului de azi, cât şi în lumea sa exterioară. În cuget asimetria subzistă în firescul cu care el admite principiul coexistenţei şi alternanţei contrariilor şi reflectările acestui principiu pretutindeni în jurul lui (perechile sacru-profan, just-injust, moral-imoral, bun-rău, sărac-bogat etc.), iar în lumea exterioară, asimetria deja a creat polarizările Nord-Sud, Vest-Est, care este de presupus că se vor accentua după consolidarea celor trei mari uniuni politico-economice: Statele Unite ale Europei (SUE), Statele Unite ale Americii de Nord (SUA) şi Statele Unite ale Orientului Îndepărtat (SUO). Tot ce se poate să apară şi alte asemenea conglomerate (India şi eventualii ei aliaţi, o parte din lumea musulmană, Rusia cu aliaţii săi), pentru că numai astfel se va putea face faţă concurenţei acerbe din lumea viitorului şi numai astfel îşi va dovedi eficienţa (sic!) guvernarea mondială…
g) Absurdul din gândire şi acţiune
Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că epoca absurdului nu s-a încheiat odată cu reprezentările sale din literatură şi artă. În ştiinţă el continuă să fie prezent şi stresant în programele de înarmare atomică a tot mai multe ţări. O altă formă a absurdului se vădeşte în căutarea altor tipuri de credinţă, cel mai adesea şocante, în interiorul creştinismului ori înafara lui.
Cât priveşte planul practic, forma predilectă de manifestare a absurdului se cheamă războaiele. Omul modern, cu toate pretenţiile sale de fiinţă ultraraţională, până la urmă se dovedeşte a fi cel mai absurd exemplar din istorie, şi asta datorită faptului că de la terminarea celui de-al doilea război mondial până în clipa de faţă, ceea ce înseamnă peste 70 de ani, n-a trecut nici o zi lăsată de Dumnezeu în care să fie pace pretutindeni pe micuţa noastră planetă! Iar asta spune totul despre credinţa, gândirea, cultura şi civilizaţia modernă…
h) Violenţa şi intoleranţa
Istoria omului poate fi privită de un ochi critic ca istoria unui nesfârşit şir de violenţe şi agresiuni. Intenţionat am asociat violenţa cu intoleranţa, întrucât se ştie prea bine că nu de puţine ori ele au mers mână în mână, încât ne este imposibil să ne dăm seama care din cele două e mai vinovată de sângele scurs şi suferinţele provocate. Exemplul cel mai elocvent la acest capitol ni-l oferă Inchiziţia. În toată istoria sa, Inchiziţia s-a dovedit absurd de intolerantă şi inflexibilă. Dar cu tot zelul inchizitorilor în lupta dusă împotriva ereticilor dovediţi ori numai presupuşi, abaterile de la ceea ce considera ea a fi dreapta credinţă n-au fost curmate cu totul. Concluzia care se impune din acest semieşec al Inchiziţiei nu poate fi decât una: Armele cele mai eficace de apărare a credinţei nu sunt intoleranţa, violenţele, torturile şi jertfele în oameni arşi pe rug, ci dimpotrivă, toleranţa, răbdarea şi convingerea disidenţilor prin argumente imbatabile.
Alte exemple de intoleranţă asociată cu violenţa ne sunt oferite de ordinele călugăreşti (templieri, teutoni, ioaniţi etc.), de conflictele şi războaiele religioase dintre catolicii şi protestanţii francezi, respectiv de aşa numitul război de 30 de ani, precum şi de agresiunile supranumite „războaie sfinte”:  cruciadele, encomienda– războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor precolumbieni, şi, desigur, jihadul – războiul dus de musulmani împotriva „necredincioşilor”.
În zilele noastre, care cu adevărat ar trebui să fie zile ale iubirii, toleranţei şi respectului reciproc, intoleranţa şi violenţele zguduie şi însângerează întreaga planetă prin actele teroriste ale fanaticilor.
N.B. Mai sunt şi alte trăsături, ca de pildă corupţiaşi birocraţia, adevărate plăgi egiptene pentru ţări precum România, în general pentru mecanismele distorsionate şi greoaie ale statelor ieşite din universul sterilizant al bolşevismului. Din fericire, ele sunt mai degrabă derapaje sau accidente ale istoriei, de felul derapajelor provocate în moralitatea românilor de către deprinderile fanariote şi apoi de cele bolşevice, prin urmare nu puteau fi incluse în suita trăsăturilor generale ale prezentului. Fireşte, în nici o ţară a lumii de azi lucrurile nu merg ca pe roate, căci peste tot se găsesc corupţi, escroci, hoţi şi criminali. Atâta doar că în ţările cu o democraţie avansată, asemenea acte antisociale sunt dezaprobate de grosul cetăţenilor şi sunt eficient izolate prin acţiunea sistemului imunitar al corpusului social…
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI
Liga Scriitorilor Români înfiinţată la data de 8 septembrie 2006 în baza Încheierii civile nr. 1531/CC/2007, eliberată de către Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia Civilă, înscrisă la Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală cu codul nr. 21998990/26.06.2007, şi-a desfăşurat întreaga activitate prin filialele sale, atât din ţară cât şi din străinătate. Liga Scriitorilor români este o asociaţie profesională, deschisă, care nu se contrapune altor uniuni, societăţi sau fundaţii similare, primind în rândurile sale pe baza liberului consimţământ şi a criteriilor de performanţă profesională, scriitori care se simt solidari cu scopurile şi obiectivele Ligii şi nu sunt membrii ai altor uniuni de creaţie liberă. Aici pot fi primiţi şi alţi scriitori  şi asociaţii de profil din ţară sau diaspora care consideră că această asociaţie profesională este mai reprezentativă pentru ei, scopul principal al Ligii Scriitorilor fiind încurajarea, stimularea şi promovarea creaţiei literare în rândurile membrilor săi, precum şi în rândurile publicului larg prin desfăşurarea de activităţi culturale, literare şi artistice, membrii ei putând avea calitatea de stagiari, titulari sau onorifici (pentru scriitori consacraţi de notorietate). Liga Scriitorilor Români a luat fiinţă la iniţiativa scriitorului Al. Florin Ţene, după o bursă primită de la Uniunea Europeană, la Bruxelles, cu scopul democratizării mişcării scriitoriceşti din ţara noastră, aşa cum este în toată Europa. Până la data de 31 decembrie 2014, conform Art.13 din Legea nr.246/2005, Liga Scriitorilor a reuşit să înfiinţeze un număr de peste 33 filiale cu structuri teritoriale, dintre care 12 în străinătate astfel:
– Filiala Argeş, preşedinte Steluţa Lucia Istrătescu, secretar V. Ghilencea
- Filiala Alba, preşedinte Făgăraş Petru
– Filiala Arad, preşedinte Lucia Bibarţ
– Filiala Bucureşti, preşedinte Elisabeta Iosif
– Filiala Braşov, preşedinte Popescu Viorica
– Filiala Bistriţa, preşedinte Menuţ Maximilian
– Filiala Bihor (Oradea), preşedinte Iştoc Nicolae
– Filiala Cluj-Napoca, preşedinte Iulian Patca
- Filiala Călăraşi, preşedinte Marin Toma
– Filiala Dâmboviţa (Târgovişte), preşedinte Ion Iancu Vale
– Filiala Dobrogea, preşedinte Alexandru Birou
– Filiala Dolj, preşedinte Marcu Mihai
– Filiala Gorj, preşedinte N.Tomoniu
– Filiala Hunedoara, preşedinte Ion Velica
- Filiala Maramureş, preşedinte Carmen Baitan
- Filiala Năsăut, preşedinte Ioan Mititean
– Filiala Iaşi, (Moldova) preşedinte Constantin Toni Dârţu
- Filiala Olt, (Slatina), preşedinte Marinela Preoteasa
– Filiala Timişoara (Banat), preşedinte Doina Drăgan
- Filiala Suceava, preşedinte Dragoş Vicol
– Filiala Vâlcea, preşedinte Constantin Mănescu
– Filiala Vrancea, preşedinte Victoria Vârtosu
- Filiala Mureş, preşedinte Mircea Dorin Istrate
– Filiala Anglo-Saxonă, preşedinte Mariana Zavati Gardner
– Filiala Noua Zeelandă, Australia, preşedinte George Roca şi Ion Miclău, secretar.
- Filiala Germania, preşedinte Petru Jipa
– Filiala U.S.A., preşedinte Florentin Smarandache
- Filiala Republica Moldova, preşedinte Vasile Cocarcea, din orașul Orhei
– Filiala Serbia, preşedinte Vasile Barbu
– Filiala Spania, preşedinte Ilisie Niculina
– Filiala Franţa, preşedinte Cornelia Cănureac
– Filiala Italia, preşedinte Gabriela Ciobanu
– Filiala Canada, preşedinte Virginia Mateiaş
– Filiala Ungaria, preşedinte Ana Radici Repiski
Unele dintre filiale, prin strădaniile membrilor săi au reuşit să-şi scoată propriile reviste sub egida Ligii Scriitorilor, prin care se popularizează activitatea literară a membrilor săi şi nu numai, urmând ca şi alte filiale care şi-au propus deja, să-şi creeze reviste proprii cu ajutorul organelor locale sau sponsorilor. Enumerăm mai jos filiala şi denumirea revistelor înfiinţate până în prezent, astfel:
– Filiala Cluj-Napoca, revista Agora Literară, redactor şef Iulian Patca
– Filiala Iaşi, revista Moldova Literară, redactor şef C. Toni Dârţu
– Filiala Hunedoara, revista Cuib, Ion Velica
– Filiala Timişoara, revista Heliopolis, Doina Drăgan
– Filiala Argeş, revista Pietrele Doamnei, G. Baciu
– Filiala Bucureşti, revista Cetatea lui Bucur, Elisabeta Iosif
– Filiala Dolj, revista Constelaţii diamantine redactor şef, Doina Drăguţ, revista Regatul Cuvântului şi Sfera eonică director şi redactor şef N.N. Negulescu.
– Filiala Dobrogea, revista Dobrogea Culturală, Al. Birou
– Filiala Vâlcea, revista Memoria Sloavelor, redactor şef  Ion Nălbitoru
– Filiala Banat, revista Vestea,red,şef, N.Danciu Petniceanu
– Filiala Vrancea, revista Lumina Cuvântului, Mariana Vârtosu
- Scurt Circuit Oltean, redactor şef Marinela Preoteasa
- Filiala Orhei, Republica Moldova, revista Agora Literară, redactor șef, Vasile Cocarcea.
Datorită scriitorilor, membri ai Ligii, s-au înfiinţat Cenacluri Literare în fiecare dintre filialele din ţară şi străinătate în care aceştia îşi fac publice lucrările, în şedinţe lunare, cu aceste ocazii organizându-se diferite manifestări de carte, cultural-artistice, contribuind în acest fel, din plin, alături de alte organizaţii de profil, inclusiv Uniunea Scriitorilor, la promovarea culturii în oraşele de reşedinţă. Un exemplu elocvent în acest sens au fost „Zilele Culturii Vrâncene” la organizarea cărora a contribuit în mare măsură şi Liga Scriitorilor din Focşani, la fel s-a întâmplat la Cluj unde, în cadrul “Zilelor Clujului“ scriitorii membri ai filialei au organizat un spectacol muzical-literar-poetic. În acest context un sprijin deosebit în promovarea scrierilor şi activităţilor noastre l-au avut publicaţiile A.R.P. coordonate de către Mariana Brăescu Silvestri, cotidianul clujean Făclia coordonat de către Mihaela Bocu, Port@Leu, condus de către scriitorul Corneliu Leu, revista Răsunetul din municipiul Bistriţa condus de către Menuţ Maximilian, Oglinda literară prin scriitorul Gheorghe Neagu, Napoca News prin directorul editorialist Ionuţ Ţene, televiziunile locale din Bucureşti, Baia Mare, Vâlcea, Bistriţa, Iaşi, Timişoara, revistele editate de către publicistul George Roca, Gigi Baciu, Ion Iancu Vale, Ion Miclău, Aurel Pop,  Sabin Bodea, Marin Toma sau Primăria Cluj-Napoca care a finanţat câteva numere din revista Agora Literară, inclusiv cele 16 reviste  editate de Liga Scriitorilor Români.La Cluj-Napoca, fiinţează două Cenacluri literare patronate de Liga Scriitorilor, ”Artur Silvestri”, condus de Antonia Bodea, şi “Vasile Sav“, actualmente “Radu Stanca“, condus de Al. Florin Ţene
Prin strădaniile graficianului, scriitorului George Roca, președintele filialei din Australia, s-a introdus pentru fiecare filială, sigla Ligii scriitorilor Români, care însoțește toate aparițiile ziarelor și revistelor locale, sau orice act aparținând Ligii scriitorilor Români.
În cadrul cenaclurilor înființate-n fiecare filială, s-au desfășurat de-a lungul timpului diferite activități cultural artistice, lansări de cărți, dezbateri pe diferite teme de interes general sau strict culturale. Astfel, au fost organizate împreună cu filiala Vâlcea, lansări de cărți pe teme de istorie și întâlniri cu scriitorii membrii ai Ligii din Argeş, Cluj, la Râmnicu Vâlcea şi Drăgăşani. Filiala din Bucureşti a organizat lansări de cărţi la bibliotecile din capitală şi împreună cu Asociația Română pentru Patrimoniu, preşedintă scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, s-au acordat premiile anuale ale acestei importante organizaţii. Filiala Bucureşti a creat parteneriate cu Reţeaua Literară Europeană şi cu Tărâmul poeziei de pe aceeaşi reţea descoperind în concursurile organizate în colaborare poeţi foarte tineri, valoroşi, încă din şcoală. Tot în cadrul filialei Bucureşti s-au lansat cărţi ale scriitorilor filialei şi ale scriitorilor din Canada, Austria, la Biblioteca Metropolitană şi la Târgul Gaudeamus. Filiala şi-a desfăşurat activitatea în parteneriat cu instituţii naţionale sau cu fundaţii de prestigiu cum sunt Fundaţia de Interferenţe Culturale, Club UNESCO „Paul Polidor”, Fundaţia Mirabilis, de asemeni s-a participat la festivalul ONG-urilor prilej cu care s-a oferit revista Ligii „Agora Literară”, cartea de vizită a Ligii Scriitorilor Români. S-au instituit premiile Artur Silvestri. Diploma comemorativă de recunoştinţă, titlul de Excelenţă culturală acordat scriitorului Artur Silvestri, pentru contribuţia la zestrea patrimonială a neamului românesc a fost înmânată soţiei sale Mariana Brăescu Silvestri. S-au acordat şi alte diplome de excelenţă în cadrul filialei Bucureşti. Filiala Braşov a colaborat îndeaproape la emisiunile organizate de către televiziunile locale NOVA, TVS și cu presa locală sau naţională, şi cu revista “Viaţa de pretutindeni” etc. S-au constituit parteneriate cu caracter permanent cu Centrul Cultural Reduta, Biblioteca Judeţeană G. Bariţiu, Salonul Literar D. Magheru, Casa Mureşenilor, Societatea Libris, Societatea Kronart, Librăria Ochian din Braşov etc. S-au susţinut spectacole de muzică şi poezie în cadrul parteneriatului cu Clubul pensionarilor Braşov, de asemeni s-au intensificat colaborările cu publicaţiile din ţară cum ar fi „Citadela”, „Viaţa de pretutindeni”, „Oglinda literară”, „Cetatea lui Bucur”. Filiala Hunedoara, la rândul său, a acordat premiul „Virtutea Literară” unor scriitori, membrii ai Ligii. O intensă activitate a desfăşurat-o filiala Argeş. Un aport substanţial aducându-şi scriitorii George Baciu și Ion Hiru, aceştia participând în repetate rânduri la activităţi cu cartea organizate de filiala Cluj. La filiala Banat, condusă de Doina Drăgan, în colaborare cu oficialităţile din domeniul învăţământului a organizat prin cenaclul ce funcţionează în cadrul filialei Ligii Scriitorilor, numeroase întâlniri cu cititorii precum și lansări de cărţi la care au participat reprezentanţi ai presei locale. De asemeni în colaborare cu revista Heliopolis şi cu Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Timiş s-au organizat întâlniri literare unde s-au dezbătut noile apariţii literare ale scriitorilor şi poeţilor locali, cu participarea Televiziunii Europa Nova din Timişoara. Filiala Banat-Timişoara a editat, până în present, două Anuare, care oglindesc activităţile acestei filiale.Filiala Iaşi, pe lângă acţiunile organizate în cadrul Cenaclurilor literare din localitate au colaborat şi cu acţiunile culturale organizate de către Cercul Militar Iaşi, la vernisajul expoziţiei de pictură organizată de către Cenaclul de pictură şi literatură Octav Băncilă. Un aport deosebit au adus membrii Ligii scriitorilor care-şi au domiciliul în Municipiul Gherla, participanţi activi în cadrul Cenaclului local Ion Apostol Popescu care organizează frecvent întâlniri cu cititorii şi scriitorii din Liceele din localitate, alte unităţi (Cămine de bătrâni, Case de copii, etc.) precum şi întâlniri cu persoanele private de libertate din cadrul Penitenciarului de maximă siguranţă din Gherla, unde au fost invitaţi şi alte personalităţi, scriitori ai Uniunii Scriitorilor. De asemenea în fiecare an se organizează activităţi cultural artistice cu diferite ocazii de omagieri ai personalităţilor româneşti(Mihai Eminescu, Ştefan cel Mare, Unirea principatelor, etc). În acest an, 2014 cu această ocazie s-au organizat schimburi de experienţă, întâlniri cu membrii Cenaclului literar  „Octavian Goga” din Cluj, manifestare evidenţiată şi de presa locală, la care şi-au adus aportul membrii marcanţi ai Ligii Scriitorilor Români şi la care au participat şi membrii ai Uniunii Scriitorilor din România.
Liga Scriitorilor este fondatoarea şi una din iniţiatoarea sărbătoririi Zilei Naţionale a Limbi Române, sărbătorind-o împreună cu peste 100 de scriitori în Staţiunea Jupiter, la Hotel Rio.
Scoatem în relief tradiţia participării Ligii Scriitorilor prin preşedintele Al. Florin Ţene, sau a altor membrii, la manifestările cultural-artistice organizate de către Primăria Gherla, Casă de Cultură, Cenaclul literar Ion Apostol Popescu cu ocazia sărbătorilor „Zilele municipiului Gherla”, cu ocazii cu care s-au lansat de fiecare dată cărţi ale unor membrii ai Ligii sau ai altor scriitori sau poeţi locali, înmânându-se „Diplome de excelenţă” persoanelor care şi-au adus contribuţia în mod deosebit la dezvoltarea culturii locale şi nu numai. Personalităţilor acordăm medalia ”Virtutea Literară“, pe care au primito Iulian Patca, Ion Constantinescu, Gavril Moisa, Al. Florin Ţene, C.T. Dârţu, T. Barbu, Emil Istocescu, etc.
Au fost organizate schimburi de experienţă între filiale, sau cenacluri literare, activităţi consemnate de-a lungul timpului în ziare sau popularizate pe posturi de radio şi TV locale, propunându-se ca şi pe viitor să se pună accent deosebit pe întâlnirile dintre Cenacluri din cadrul filialelor Ligii, cu cenacluri similare din localităţi, întâlniri cu elevii şi studenţii, răspunzând cu promptitudine la invitaţiile făcute în acest sens de către alte organizaţii, pe plan local.
Filiala Cluj, în colaborare cu filiala Iaşi a organizat lansările Dicţionarului „Personalităţi Române şi faptele lor” de Constantin Toni Dârţu, preşedintele filialei Ligii Scriitorilor Iaşi. Filiala Braşov, preşedintele Popescu C. Viorica, în colaborare cu Fundaţia „Itu”, a organizat numeroase manifestări culturale, iar filiala Bistriţa prin Menuţ Maximilian a provocat acţiuni culturale, revistele, cărţile şi cronici culturale, în paginile cotidianului Răsunetul...
Menţionăm în mod deosebit activitatea Cenaclurilor literare ale filialei Cluj şi „Vasile Sav”, unde în mod frecvent membrii Ligii Scriitorilor şi nu numai îşi lansează cu succes noile creaţii literare, aducându-şi un aport deosebit la dezvoltarea culturii... Tot în cadrul acestui cenaclu au fost organizate recitaluri de poezie cu concursul Grupului vocal Speranţa. De asemeni s-au organizat medalioane literar-muzicale, plastice, în colaborare cu Asociaţia Artiştilor Plastici Cluj, la Galeria de Artă.
Sub egida Ligii Scriitorilor Români, s-a organizat concursul de poezie şi pictură „Dor de Dor”, în trei ediţii, premianţii primind diplome, cărţi şi alte obiecte. La acest concurs au participat sute de scriitori şi artişti plastici, precum şi Concursul de Epigrame, unde câştigătorii au fost premianţi cu diplome şi cărţi.
Liga Scriitorilor a acordat, prin preşedintele său Al. Florin Ţene, sprijin logistic şi financiar unor filiale pentru a-şi desfăşura unele activităţi culturale mai ample. Se remarcă strădania scriitorului George Roca din Australia, membru al Ligii Scriitorilor, de a promova lucrările membrilor noştri la revistele româneşti din diaspora aflate în S.U.A, Germania, Spania, Franţa, etc. În revistele din Diasporă a promovat de nenumărate ori activităţile organizate de Liga Scriitorilor, inclusiv lucrările literare ale membrilor organizaţiei noastre.
La propunerea Comitetului Director al Ligii Scriitorilor a fost instituită medalia şi Diploma Virtutea Literară care se acordă scriitorilor pentru opera, personalitatea şi moralitatea lor. La propunerea filialei Hunedoara, în anul 2010, scriitorul Al. Florin Ţene a primit această distincţie.
Medalia Virtutea Literară a fost acordată în cadru festiv, cu ocazia împlinirii a 5 ani de la înfiinţarea Ligi Scriitorilor, următorilor membri fondatori: Ioan Benche, Ion Constantinescu, Gavril Moisa, Iulian Patca şi Al. Florin Ţene.
În colaborare cu Uniunea Vatra Românească – filiala Cluj, s-au organizat conferinţe pe teme diferite, menţionând ultima, de pe data de 18 ianuarie 2010, cu tema Spiritul naţional în publicistica şi proza Eminesciană.
Se remarcă în mod deosebit concursul de creaţie literară organizat de către filiala Bucureşti, condusă de Elizabeta Iosif, care a cunoscut o deosebită amploare şi cu prilejul căruia s-au descoperit noi talente, încheindu-se cu o manifestare deosebită la Biblioteca Metropolitană, la care au fost invitaţi de onoare scriitorii Mariana Brăescu Silvestri şi Al. Fl. Ţene, activitate promovată şi de televiziunile şi de presa bucureşteană. Pe parcursul anilor s-au organizat în colaborare cu organele culturale şi administrative locale, în Baia Mare, Dej, Bucureşti, Focşani, Gherla, Iaşi, Călimăneşti, Petroşani, Deva, Craiova, Drăgăşani diferite activităţi literare. Liga Scriitorilor Români în colaborare cu poeta Daniela Voicu a organizat la începutul luni iulie 2011 în localitatea Brusti, din Elveţia, Festivalul Internaţional THE ART TO BE HUMAN la care au participat scriitori din Germania, România, Franţa, Elveţia etc., membrii Ligii Scriitorilor şi ai Uniunii Scriitorilor, în cadrul căruia s-au organizat expoziţii de carte şi pictură, s-au lansat cărţi, s-a proiectat videoclipul MAMA de Titina Nica Ţene, s-a participat la concerte sinfonice, recitaluri poetice, iar preşedintele Ligii Scriitorilor Români a ţinut o video-conferinţă, vorbind despre necesitatea organizării de astfel de festivaluri în folosul culturii române şi europene.
Se menţionează participarea activă a membrilor Ligii Scriitorilor la evenimentele culturale organizate cu ocazia zilelor oraşelor Gherla, Dej, Turda, Câmpia Turzii, iar în anul 2011, 2012 şi 2013 la Zilele Municipiului Cluj, Liga-şi propune să-şi aducă un aport deosebit, prin organizarea unor acţiuni proprii.
Se propune pentru anul 2011 continuarea unor asemenea acţiuni de promovare şi cunoaştere a activităţii filialelor, de promovarea cărţii, editarea de noi reviste şi antologii, inclusiv de extinderea editării de cărţi ale membrilor Ligii cu ajutorul Editurii Ligii Scriitorilor în colaborare cu Editura Socrate din Craiova condusă de scriitorului Mihai Marcu, şi el membru al Ligii, şi al fundaţiei I.D. Sârbu din Petroşani condusă de scriitorul Dumitru Velea.
S-a înfiinţat prima Bibliotecă particulară din Banat la iniţiativa scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu în casa părintească şi prin strădaniile filialei Banat, cu cărţi donate de membrii Ligii şi alţi intelectuali, în localitatea Mehadia, judeţul Caraş Severin, propunându-şi înfiinţarea în perioada următoare şi a altora, în localităţile mai izolate, venind astfel în întâmpinarea dorinţelor tinerilor.
Filiala Ligi Scriitorilor din Baia Marie a înfiinţat postul de televiziune ”Porţile Maramureşului“, care mite prin internet, şi este consus de Mihai Ganea, preşedintele Filialei maramureş a Ligi Scriitorilor.
În colaborare cu Parohia Bisericii Ortodoxe, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din Mănăştur – Cluj, la solicitarea acesteia, cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la sfinţire (1961) se va organiza un recital de poezie religioasă şi conferinţa Biserica Ortodoxă Română factor decisiv în programarea şi conservarea limbii române în Transilvania. Totodată se va sprijini de către Ligă editarea unei reviste omagiale.
În perspectiva alegerii Clujului, pentru anul 2020, Capitală Europeană, s-a solicitat Primăriei Cluj şi Consiliului Local Cluj să se aloce sume pentru editarea antologiei Din stampe, Clujul, unde vor fi cuprinşi scriitori din toate timpurile şi contemporani care au scris despre Cluj. De asemenea în perspectiva acestui eveniment, pentru promovarea imaginii în literatură a Clujului se vor publica cărţi, antologii şi creaţii literare dedicate oraşului Capitală istorică a Transilvaniei atât în limba română cât şi în limbile de circulaţie, lucrări ce vor fi difuzate prin filialele din Europa şi de pe mapamond.
Se menţionează faptul că din Liga Scriitorilor Români fac parte academicieni români (Gabriel Puşcaş, specialist în viticultură şi vinificaţie), doi membri ai Academiei Americane Române în persoanele lui George Roca din Australia şi Florentin Smarandache, profesor universitar din S.U.A. De asemenea în Liga Scriitorilor din România sunt înscrişi şi 14 membri ai Uniunii Scriitorilor din România, care-şi aduc un aport deosebit la întreaga activitate, din filialele în care funcţionează ca membri marcanţi.
Editarea acestui dicţionar bibliografic, ajuns la volumul doi, în colaborare cu Editura Dacia XXI, este un instrument necesar în cunoaşterea activităţii Ligii, dar şi un mijloc de evaluare cantitativă şi colectivă a tuturor membrilor, un bilanţ necesar şi binevenit.
A intrat în tradiţa preşedintelui naţional al Ligi Scriitorilor, ca scriitorul Al. Florin Ţene, să susţină, la sfârşitul fiecărui an, o teleconferinţă cu preşedinţii şi cu unii membri ai celor 33 de filiale  din ţară şi străinătate ale acestei organizaţii scriitoriceşti.
Astfel, în 27 decembrie, la orele 11, preşedintele Ligi Scriitorilor Români, a făcut un bilanţ al activităţilor culturale, artistice, şi editoriale în anul 2014, ale celor 33 de filiale, din ţară şi străinătate, care cuprind peste 600 de membri, prezentând raportul de activitate pe anul 2014.
În cuvântarea sa, preşedintele a evidenţiat colectivele de redacţii ce au editat în permanenţă cele 18 reviste ale Ligi Scriitorilor, astfel  îmbogăţind peisajul revuistic din ţara noastră, şi nu numai. Au fost menţionale revistele: Agora literară, Memoria Slovelor, Moldova culturală, Cetatea lui Bucur, Dobrogea artistică, Heliopolis, Constelaţii diamantine, Regatul cuvântului, Scurtcircuit oltean, Ritmuri braşovene etc. În continuare a fost evidenţiate Filialele Banat-Timişoara, Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Slatina, Vâlcea, Vrancea, Braşov, Serbia, Canada, Franţa, Spania, New Mexico, pentru editarea de antologii şi Anuare, în care au fost publicate creaţii ale membrilor şi articole despre activităţile cenaclurilor  ce la au. În mod special a fost evidenţiată activitatea Filialei Banat-Timişoara, condusă de Doina Drăgan, care a organizat, la Timişoara, cu sprijinul Consiliului judeţean Timiş,  simpozionul internaţional „Dunărea poeziei“, cu participarea delegaţilor din cele 10 ţări riverane fluviului, la care au luat parte şi scriitorii  Titina Nica Ţene şi Al.Florin Ţene. Această filială a mai fost evidenţiată şi pentru Anuarul Filialei nr.5, care conţine studii de istorie, ednografie şi folclor despre oraşul de pe Bega.
Au fost subliniate activităţile cenaclurile: “Artur Silvestri “şi “Radu Stanca“, din Cluj-Napoca, conduse de Antonia Bodea şi Al. Florin Ţene, “Ion Itu“, al Filialei Braşov, condus de Viorica Popescu, “Cetatea lui Bucur“, condus de Elisabeta Iosiv, “Ion Minulescu“, din Slatina, condus de Marinela Preoteasa, în care s-au citit creaţii literare, s-au lansat cărţile membrilor şi au fost discutate probleme actuale ale literaturii, participând la şedinţe sute de iubitori de cultură. În continuare au fost evidenţiaţi redactorii şefi ai unor reviste ale Ligii Scriitorilor, cum ar fi: Iulian Patca, Elisabeta Iosiv, Doina Drăgan, C.T. Dârţu, Marius Ştirbu, Ion Părăianu. Ion Nălbitorul, Ligya Diaconescu, Doina Drăguţ, Nicolae N. Negulescu, Marinela Preoteasa, inclusiv ofiţerul de presă Voichiţa Pălăcean-Vereş care cu acribie consemnează în presă activităţile Ligi Scriitorilor Români.
Au fost amintite activităţile de comemorare de la Drăgăşani al scriitorului Gib I. Mihăescu, ale eroilor romanului “Un ocean de deşert“ de Al. Florin Ţene, ce a avut loc în comuna Roşiile, judeţul Vâlcea, unde s-a ridicat şi un monument cu contribuţia preşedintelui Ligi Scriitorilor, dedicat acestora, la care a participat şi o delegaţie a membrilor Ligi Filialei Vâlcea condusă de scriitorul Ion Părăianu.
În mod special a fost evidenţiat scriitorul Ion Velica, preşedintele Filialei Hunedoara, care organizează anual Festvalui Naţional “Ioan Budai Deleanu“ în colaborare cu conducerea administrativă a localităţi Geoagiu, împreună cu Claudiu Simonati care a luat, recent, un premiu al revistei “Tribuna“.
Au fost amintite manifestările literar-culturale din Staţiunea Jupiter din data de 31 august 2014, dedicate Zilei Naţionale a Limbi Române, în colaborare cu revista STARPRESS, condusă de Ligya Diaconescu. La această manifestare participând scriitori de expresie română din mai multe ţări europene, Canada şi SUA. A fost subliniat faptul că Liga Scriitorilor este membră fondatoare a iniţiativei scriitorului Corneliu Leu de a se sărbătorii Ziua Naţională a Limbi Române în ultima zi din luna august.
S-a insistat ca membri filialelor să participe mai mult la Târgurile de Carte şi să colaboreze cu scriitori renumiţi din zona lor de activitate. S-a propus ca Liga Scriitorilor să înfiinţeze o editură.
S-a pus  accent deosebit pe  premiile anuale care se atribuie celor mai bune cărţi apărute în anul anterior, indiferent de apartenenţa autorilor la USL sau LSR, pentru motivul că aceste cărţi aparţin Literaturii Române şi nu unei organizaţii. Astfel de atitudine a Ligi Scriitorilor Români, luată de preşedintele acesteia, este un exemplu de democraţie şi generozitate, pe care Al. Florin Ţene îl recomandă şi altor organizaţii profesionale.
În încheierea teleconferinţei, Al. Florin Ţene a prezentat proiectul Planului de Activităţi pe anul 2015 al Ligi Scriitorilor, completat cu propunerile preşedinţilor filialelor şi al membrilor participanţi.În anul 2015 a luat fiinţă Filiala Orhei, din Republica Moldova  a Ligii Scriitorilor, preşedinte fiind Vasile Cocarcea.
Preşedintele a urat, tuturor membrilor Ligi Scriitorilor, indiferent pe ce meridiane ale Terrei se află, sănătate, bucurii lângă cei dragi, inspiraţie şi mult har în promovarea literaturii şi culturii române în anul 2015.
Considerăm că prin întreaga activitate al Ligii Scriitorilor Români activitatea culturală, cultura în general va prospera, prin exemplul lor dând un impuls noii generaţii de scriitori, poeţi, plasticieni din ţară şi din străinătate. Liga Scriitorilor Români fiind un fenomen real, o componentă de necontestat a actului literar şi cultural actual, o prezenţă tot mai activă în peisajul literar naţional.
Prin membrii Ligii Scriitorilor Români din străinătate, va fi cunoscută mai în profunzime cultura românească, parte integrantă a culturii Europene şi Mondiale.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca) membru al Academiei Americano-Române de Ştiinţă şi Artă
 
ATELIER
ALEGEREA
- Viaţa-mi este mai uşoară, pentru că nu am şi n-am avut încredere, niciodată, în nimeni şi-n nimic. Da, în nimeni şi-n nimic. Până şi de Dumnezeu mă îndoiesc, deseori. Aproape mereu. Nu datorez, astfel, nimănui, nimic. Nu-mi fac iluzii, deci nu-mi produc dureri viitoare, vătămătoare, în plus, excesive…
Cel care vorbea era un bătrân. Cel căruia îi vorbea era peretele unei case. Mai exact, era oglinda de pe peretele unei odăi, din palatul său vast, plin de ecouri moarte, gol de fiinţă, gol de gânduri de viaţă.
Imaginea din oglindă îi replică, ironic:
- Dar în mine, de ce ai încredere, şi-mi destăinuieşti frământările inimii tale, ale cugetului tău pustiit de ne-viaţă? Doar eu sunt însuşi simbolul răzvrătirii, împotriva oricui şi a orice – simbolul răzvrătirii împotriva iluziei, dar în numele iluziei. Sunt doar un biet paradox, ţintuit în perete. Niciodată nu respect pe cel care se oglindeşte în mine. Îi demonstrez, matematic, că ar putea arăta, mereu, în modul opus, că ar fi putut exista într-o lume cu totul alta, decât aceea în care, tocmai, a pierdut partida…
Bătrânul palatin tăcu o vreme. Părea că se reculege, că-şi strânge argumentele strategiei pustiului său. Apoi, răspunse, într-un ritm schimbat, imaginii din oglindă - mai potolit şi, totuşi, cu inflexiuni mai agresive în glas, creând impresia de încercare exasperată de a fi concis şi, totodată, sincer:
- Nu am încredere nici în mine, nici în tine. Mă simt singur. Atât.
- Atunci, atunci, poate că trebuia, totuşi, să rişti, şi să ai încredere în cineva din lumea ta – ricană imaginea, tresăltând şi aproape dezintegrându-se, din pricina unei ciudate, inexplicabile veselii sinistre.
- Nu, nu trebuia. A avea încredere presupune a avea speranţe. A avea speranţe presupune a-ţi face planuri de viaţă. A-ţi face planuri de viaţă înseamnă că ai de gând să trăieşti, să iubeşti viaţa. Dar a iubi viaţa înseamnă să ai încredere în viaţă şi în cel care ţi-a dat-o, sau împrumutat-o. Nu se ştie de ce, cu ce scopuri. În niciun caz, nu din altruism – nu există altruism…
- Dar eşti creştin, bombăneai chiar tu, prin palatul ăsta cu fantome paralitice…
- Gata, lasă-mă, te rog, cu Hristos al tău şi cu bombănelile mele… - se impacientă bătrânul, parcă şi mai îmbătrânit.
- Bine, bine… - îl linişti imaginea, împăciuitoare.
- Cum îţi spuneam, eu n-am încredere în El. În bunătatea şi generozitatea Lui, în libertatea pe care pretinde că ne-ar fi  dat-o, nouă, făpturilor umane…Acolo, în aiureala aceea de paradis… - ce metaforă stângace a minciunii! E, fireşte, totul, o imensă păcăleală hipnotică. Nu ştiu cu ce scop, repet. Pe de altă parte, tu, om, nu faci nimic înafara celor care ţi-au fost impuse, dictate şoptit, dar insistent, persuasiv, în inconştient, dinainte de Facerea Lumii. Iar dacă încerci să fii liber…
- …Cum sunt eu, bătrâne, cum sunt eu… – îl zgândări, aproape cântând, imaginea din oglindă.
- Nu eşti nici tu . Eşti obligată, în clipa asta (plănuită încă din negurile Facerii!), să mă oglindeşti. Eşti obigată să mă contrazici, în imagine întoarsă, pe dos. Eşti obligată, acum, să stai în faţa mea – iar mai târziu, să te răzvrăteşti şi să oglindeşti cu totul altceva – pustiul perfect.
- Da-da, ai impresia, bătrân nebun, că-ţi mai lipseşte mult, ţie, să fii chiar tu acea perfecţiune pustie! Aiurea. Chiar nu-ţi dai seama că poţi fi liber să faci ce vrei, dar ţi-e frică să vrei, ţi-e frică de puterea ta de a alege? – se impacientă, iarăşi nu se ştie de ce, abia simţit, imaginea din oglindă, tulburând şi murdărind argintul viu.
- Liber… Te voi sparge, pe tine, dublul meu. Şi crezi că însuşi actul de a te desfiinţa pe tine nu a fost plănuit, în amănunt, cu o minuţie drăcească, de Cineva, Cândva (imprecizia aceasta în exprimare nu-mi aparţine, mi-a fost impusă!)? Şi dacă mă manifest în vreun fel – de ce sunt obligat s-o fac aşa, şi nu altfel? Şi, dacă n-aş acţiona, de ce, cine ar decide, iarăşi, staticismul meu teatral? Eu? Nu. O boală, frica, neputinţa – toate sunt date predecesorii. Totul este, în univers, artefact. Falsuri organice. Falsificări incredibile, la scară cosmică.
- Măcar să ai iluzia libertăţii – nu te ispiteşte? – sparge-mă! – îl îndemnă, cu hotărâre, imaginea din oglindă, imaginea îndelung zădărâtă de pasivităţile hamletiene ale bătrânului palatin…parcă începând, deja,  să se retragă, să se şteargă, convinsă, brusc, să fugă din luciul metalic.
- Nu. Nu te voi sparge. Sparge-te singură, plesneşte de căldura ideilor tale, transfuzate din firidele secrete (de care n-am îndrăznit, vreodată, să mă ating, să încalc, astfel, legea tăcerii mistice… a uşii închise, pecetluite, mereu, cea de-a douăsprezecea! ), ale minţii mele. Sparge-te singură, dacă tu consideri că moartea prin sinucidere este expresia liberului arbitru. Nu. Nu. Este, totul, mai ales moartea! – totul este prevăzut, cu cruzime, în Plan! – se încăpăţână, sumbru, bătrânul palatin, foindu-se, involuntar, pe catifeaua jilţului, pus în faţa oglinzii.
- N-ai iubit, n-ai urât, n-ai îndrăznit să trăieşti, de frică să nu-ţi contrazici teoria ta pesimistă, obsesia ta neagră… de frică să nu-ţi dovedeşti, tu ţie însuţi, că poţi să faci asta (care o fi, ceva!), că poţi fi liber s-o faci – se încreţi imaginea oglindită. Eşti laş, deci eşti mort de mult, eşti mort de când ai început să crezi asta şi astfel, de când singur te-ai declarat paralitic, şi-ai decis să-ţi plângi de milă! – insistă, tot mai intens, dar tot mai vagă şi tulbure, imaginea din oglindă, decisă, parcă, să plece, să se smulgă din luciul oglinzii, să suspende o discuţie maladivă şi pernicioasă, până şi pentru amestecul de  cristal şi argint viu. Dar, brusc, se decise să rămână în dezbatere:
- Poate ar fi fost bine să rămâi, totuşi, dator cuiva: datoria te-ar fi legat sufleteşte de o sursă proaspătă de energie, ţi-ar fi trezit doruri, ţi-ar fi deschis ochii înspre tot ce-i frumos… căci habar n-ai, dar lumea asta, atât de grijuliu ocolită, evitată de tine, este plină de un negrăit farmec! Ar fi fost o datorie plăcută, nu crezi, bătrâne? Fii sincer, măcar acum, la final…
Bătrânul se smulse, parcă, dintr-o mlaştină de păcuri, caracatiformă – şi o făcu spasmodic, iraţional, cu exasperarea ultimei scântei de viaţă:
- Dacă tu crezi că alegerea presupune libertate, atunci te voi opri să alegi. N-ai dreptul, tu, sclava mea, să fii mai liberă decât mine, stăpânul tău…Oprindu-te pe tine, sclavo, de la liberul arbitru - voi alege eu.
Şi bătrânul lovi oglinda cu un baston masiv, dintr-un lemn greu, cu măciulie de aur – făcând-o ţăndări. Scântei săriră, mii, din luciul oglinzii sparte, ca la un scurt-circuit electric. Din sutele de cioburi, răspândite printre beznele pardoselii odăii, îl privea, acum, intens, clar şi ironic, imaginea sa, multiplicată halucinant. Din toate variantele imaginii sale vuiau, ca valurile mării, sute de voci:
- Ce te vei face acum? Nu te puteai suporta pe tine, cel unul şi singur! Când erai singur, unul singur, erai gâtuit de teroarea, de spaima diabolică de a trăi, de refuzul delirant de a-ţi asuma datoria, ori libertatea, de a exista, convingător, sau, măcar, sugestiv. Dar acum, acum, când teroarea s-a multiplicat, de sute de ori, în sute de variante de existenţă ale imaginii fiinţei tale, toate terorizate de frica de a trăi – ce vei alege, cum vei alege? – şi ecoul sardonic al vorbelor din beznă vui, enorm, înspăimântător, asurzitor, ca şi cum era iminentă ciocnirea fatală a lumii palatinului, cu nişte stânci subacvatice, necruţătoare, dintr-o strâmtoare apocaliptică – Scylla şi Charibda.
Bătrânul îşi acoperi capul şi urechile cu palmele-i, brăzdate, pe dosul lor, de riduri incredibile, de vene umflate ca şerpii uriaşi, ai junglelor îngrozitoare – se zvârcoli câteva momente, apoi se prăbuşi mort, peste sutele de variante ale imaginii unei vieţi ocolite, evitate cu grijă (într-o eschivă mereu savantă, dar mereu sterilă, falsă din origini!) – imagini ale unei vieţi amăgite, trădate şi netrăite. Imagini care, acum, se cutremurau de un râs satanic.
…Totuşi, alesese.
Dar, ca în orice oglindă, alesese pe dos.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

STRIGĂTUL BUCOVINEI DE NORD
ciolane de străbuni mi-aţi dezgropat
pe toate-n Ceremuş le-aţi prăvălat!
de-al stepei crivăţ pripăşiţi cazaci
vă blestem: masul fie-vă la draci!
 
în loc de cruci în ţintirim – gorgane:
pe bolovani se lăfăie slavoane:
vezi bine – pe aici valahi n-au fost
ci tot mongoli de-ai voştri – plini de rost...
 
o – Neam orfan de vlagă şi-amintire
tare-aş mai vrea să-ţi ieşi odat' din fire:
să ţopăie în flăcări criminalii
 
iar hoţii – porci străpunşi de saturnalii!
...nu mai fiţi blânzi daco-valahi de-ogradă:
Biciul Lui Crist să şfichiuie-n grămadă!
 
CONDIŢIA UMANĂ
parşivi şi cruzi ca ultimul ocnaş
tot aşteptăm să cadă ghilotina
ne-am resemnat cu-al morţii zvâc-făraş
simţim în nări cum fojgăie vermina
 
deja n-i-amară gura de pământ
deja ne-am luat adio de la soare
ne-am învăţat să n-avem nimic sfânt
de-atât frământ – inima-a amorţit: nu doare...
 
când coasa gâtul – galeş – ni-l mângâie
e inutilă orice remuşcare:
nu mai e loc în ocnă de tămâie
 
de-abia-ţi faci rost de înc-o respirare
...sărman şi nesfârşit şirag de morţi
ce parcă-s vii – dar toţi căzuţi la sorţi!
 
IERTAŢI
iertaţi – iertaţi – nu vă mai sinucideţi
smùlgeţi cuţitele-afundate-n răni
şi rănile lăsaţi-le să urle
să-şi răcorească ura-nchisă-n vămi
 
iertaţi – iertaţi – bieţi osândiţi la viaţă
altfel osânda vi se va-nmìi
smulgeţi-vă şi chipul de pe faţă
s-atingeţi mântuirea de-a iubi
 
iertaţi-vă călăii-mbrăţişaţi-i
doar astfel bezne-or deznădăjdui:
unul de altul sprijiţi vinovaţii
 
suflete ciunte nu vor mai muri
...din drac iar să faci înger cu dreptate
la inimă-alăptează-l – prunc şi frate!
 
ODĂ  PERVERTITORILOR  DE  HRISTOS
...mai crăpaţi de-atâta bine – porci ai Lui Iisus:
v-aţi îmborţoşat de lume – pântece de strune!
decât diavolii din iaduri cu mult mai presus
aţi corcit lumini cu bezne – monştri de tăciune
 
pe-un altar de fum spurcat-aţi numai sfinţi şi stele
preacinstiţi bandiţi cucernici – asfinţiţi în simţuri
voi – paharnici ai Satanei – veşti de zile rele
blestemaţi să fiţi în veacuri – brebenei cu dinţuri!
 
Dumnezeu moţăie-n scaun – nici El nu mai crede
că din smoală va mai scoate – cândva – alba brânză...
a surzit de când crease – acum nu mai vede:
 
gălbejit plebeu – sărmanul – s-a umflat la rânză
...lume-a urii – lume-a urii – furie sublimă
te vei face praf şi pulberi – singură în vină!
 
ODĂ TRĂDĂTORILOR
aţi trădat la hurtă – totul – fii de Belzebut
aţi supt sânge din icoane – lepre din abis:
tace-n faţa voastră Cristul – răstignit şi mut
peste lume plouă chelbe – gata cu-orice vis!
 
dumnezei de trei parale – umflaţi de puteri
mânaţi sfidători din urmă turma de dureri...
ce se schimbă-n „revoluţii”? – totul stă în ou
malul apei paşte-l veşnic cuviosul bou...
 
călări-veţi mântuirea – fără şei – doar pinteni
dar veni-va-n toi de ciumă – Ziua de Armindeni...
'geaba tot umflaţi cimpoiul poftelor şi scârbei
 
peste voi se scrie-n taină zodiacul gârbei
...tot sarcasm – sânge – batjocuri... – ...uite şi coliva:
unde eşti – Muma Pădurii – ce-o făceai pe diva?
 
DUŞMANILOR  LIMBII  VALAHE
glonţ de-argint îmi fac cuvântul
ca să vă aflu mormântul
dintre slove arc întind
bezna ţărnii străpungând
şi otrăvile scurgând -
pe mişei întunecând...
 
limba mea e pisc de munte
de-unde vă lovesc în frunte
doina mea dacă o cânt
toţi şerpii intră-n pământ
hora dacă o rotesc
leprele pe loc sleiesc
 
vă descânt cleştar-fântână
să vă duceţi pe furtună
focul din vatră-l descânt
să vă calc sub jurământ
 
nu-nflori – valahă floare
pân' nu scot viperi la soare
nici albine nu nuntiţi
pân' trântorii nu-nveliţi
pribegită turturea
care gunguri limba mea
vino-n primăveri mai multe
să alungi ielele slute!
privighetoare fecioară
gâlgâie aur de vară
s-alungi bolile din ţară
s-aduci răilor dor-doară -
pe aici să nu sporească
la crăci să călătorească...!
 
foaie verde foi de carte
limba valahilor arde
suie-n cer văpăile
umplu-arhangheli văile
foaie de-nverzit sfânt grai
Hristul – Mire peste plai
aduce nunta de flori
şi de stele şi miori:
pier neguri de peste ape
fùrii vieţii n-or să scape
spre apus norii se sparg
draci se spânzur' de catarg!
 
Catargul – Copacul Lumii
ne porneşte Arca Strunii
duhuri rele se topesc
sufletele înfloresc...
 
E-AICI UN RAI CE NU-L PUTEŢI PRICEPE
e-aici un rai ce nu-l puteţi pricepe
lumini de mai în veşnicia firii
cu herghelii a' iepelor sirepe
din Empireu pogoară zei uimirii
 
e-aici şi cântec – sfântă încântare
dar şi descântec zânelor iubirii
săgeată pajuri dincolo de zare
albine-şi viersuiesc în miere Mirii
 
din piscuri aspre – din pădurea tainei
se-nalţă către ceruri mir de suflet
Frumos şi Bine vin într-un răsuflet
 
iar Crist'i-mbracă-n mântuirea hainei
...peste valahi trec ape de văpaie
să ardă-istorii – dorul să-l răsaie
 
PORUMBII CERUL DE MĂTASE-L SCRIU
porumbii cerul de mătase-l scriu
cu îngerescul cântec de plecare
ecoul zimbrilor-voivozi de-acum îl ştiu
patria-ţi porţi – sfinţită – în spinare
 
să nu te plângi de răstigniri şi ruguri:
tu să doineşti în bătălii creştine
şi de ne cred doar boii buni din juguri
să simtă pleasna-arzându-le în vine
 
Hristoase înnoptând sfios la strungă
toţi îţi vom fi apostoli adierii:
mai zboară câte-o pasăre a serii
 
dar noi râvnim strămoşii să ne-ajungă
...fără de sfatul boieresc  - noi azi
am fi doar umbra asudată de sub brazi...
 
IARNA CITIND
iarnă-i – ţin lampa-aprinsă ca pururi căpătâi
citesc cu-nverşunare – cer şi pământ rânind
răzgâie-mă şi patul – visările dintâi
dar nu-n huzur mi-e forţa – ci buzele-mi rănind
 
trezesc slove-nţelepte – din alte ierni şi lumi
cu care numai noaptea e bine să te-aduni:
şi tainele se-ntrupă – străjeri cu fulger negru
zăpezile de-afară aprind în marş funebru
 
stau răstignit pe iarnă – spre-a mântui lumini
citesc din Tine – Criste – ceaslov fără de vini:
Tu-ţi laşi în rana minţii-mi văpăile de spini
 
...o – boreale nimburi – alai senin şi trist
lacrimi de sânge frângu-mi toiagul de-ametist:
deasupra tuturora stă cer – Palma Lui Crist!
 
POET  DE  TABĂRĂ
sunt generalul – şi vă cânt războinic
precum umili poeţi au mai făcut-o
prin tabere de glorii şi pieire
mărirea Lui Hristos am mai crescut-o
 
nu ţin vreun stih prin buzunare
ci – roze – vi le-nfig la butoniere:
în liturghii v-amestec şi turbare
cum şi-alinări cetăţilor mizere
 
prin stihul dăruit cad ziduri 'nalte
în praf şi-n pulberi am târât trufia!
din slove înfloresc grădini învoalte
 
aceleaşi slove sunt săgeţi – cu mia!
...simt mâna Lui Hristos pe mâna mea:
Patriei-i dăltuiesc îngeri de nea!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

LUMINĂ PENTRU MAMA
În fiecare zi îţi aprind din inimă  lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,
De am greşit, îmi port şi-acuma vina
furnicilor strivite sub călcâiul de copil.
 
Îmi port crucea plecării mele din sat,
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar dacă, uneori, am căzut  în  păcat,
Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării.
 
Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o  vezi,
Eu, lumânării zilei mă închin sfios,
De Sus, ştiu, tu prin lume mă urmezi
Şi mă-ndrepţi cu sfaturi când fac ceva pe dos.
 
Iubire şi cald era mamă lângă tine
În universul casei în amintire rămas,
Dar o chemare încolţea, pe-atunci, în mine,
Destinul îmi pregătise-un Pegas...
 
De-atunci colind prin păduri înşelătoare
Tezaur de invidie, ură şi venin.
Am mai venit la casa albastră pe-o cărare
Iar tu în ochi aveai lumină mai puţin
 
Aşteptai tăcută cu  fruntea de fereastră
Aveai în ochi aşchii de întuneric
Iar gându-ţi trimis spre mine-pasăre măiastră
Doar el mă cuprindea în miezul sferic.
 
O iubire de tine îmi intră-n sânge mamă
Cu ghiocei, muşcate şi miros de pelin,
Dojeana-ţi blândă aş lua-o acum în seamă
Şi m-aş întoarce acasă pe urme de senin.
 
Un dor îmi coboară în inimă de casă
De truda tatei,a ta şi de înserate mângâieri,
Însă urma voastră de aer rămasă
Când o ating se preface-n ieri
 
În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,
De am greşit, îmi port şi-acuma vina
Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca) 

BALADA ZEULUI AMOR
De când mă ştiu am azvârlit
săgeţi de-amor la întâmplare
spre zei şi inimi omeneşti
ce doruri vor îmbătătoare.
 
Şi ţinta n-am greşit nicicând
cu arcul meu de soartă-ntins –
lumină şi căldură viul cată
pe al iubirii necuprins:
 
Bătrâni şi tineri, laolaltă
cu-ntreaga fire simţitoare,
sărutul dragostei adastă
ca pe acela dat de soare...
 
(Cântă şi dansează)
Iubirea mi-e mamă
şi tatăl amorul,
de-aceea din faşă
sunt totuna cu dorul.
 
De-o vârstă cu lumea-s
şi totuşi copil –
în floarea de dor
sunt dulce pistil.
 
Fragil ca un zbor
de cântec şoptit,
sunt concomitent
temut şi dorit:
 
Temut de acei
ce-ar vrea şi n-ar vrea,
dorit de mulţimi
ce cred că-s peltea.
 
Dar eu mă distrez
cu-ai mei săgetaţi,
tehui fericiţi
c-au fost încătuşaţi,
 
ce jurăminte-şi fac
pe cer şi pe pământ,
uitând de moda sex
cu bani-consimţământ.
 
(Apoi, revenind serios şi gânditor)
Nu-s obosit de-alergătura
pe-a lumii infinită sferă
atâtea mii şi mii de veacuri,
ci silă-mi e de-a Terrei atmosferă:
 
Cu arcul trag ca pân-acum
ca el cu ea să se unească,
dar sporu-i doar la-mperecheri
ce spurcă ordinea firească.
 
N-ajunge criza din familii
(divorţ şi nerodiri perene) –
asaltu-i dat de concubini
şi cupluri homo-lesbiene,
 
care câştigă-ncet teren
cu-ngăduinţa legii chioară
prin guvernanţi potrivnici firii,
şi-astfel morala-i de ocară.
 
Au fost abateri şi-nainte
de la porunca-mpreunării
la greci, romani şi asiatici,
dar nu la cotele turbării.
 
Globalizarea-i vinovată
şi crasa lipsă de ruşine
acolo unde altădată
cu mai puţin te simţeai bine.
 
De-aceea spun că nu mai vreau
s-aud de-a omului iubire –
amorul lui contrafăcut
în fond e doar batjocorire!
 
BALADA CRUCIADEI À REBOURS
Încreştinarea Europei
a fost un colosal proces
de seculare frământări
pân’ la-ncheierea cu succes.
 
Căci era vremea plămădirii
a viitoarelor popoare –
localnicii se-ncrucişau
cu păgâneşti oşti migratoare,
 
ce-şi împlineau crudul destin
printr-o feroce pustiire,
oriunde drumul apucau
conduşi de demonul din fire.
 
Din codrii centrului, germanii
în nord şi sud s-au opintit,
iar de la nord pornit-au slavii
spre est şi sudul însorit.
 
Apoi, din hăul asiatic,
au tot venit ordii păgâne,
ce-au călărit Evropa toată
până la apele-atlantine.
 
Dar tot de-acolo a pornit
cuceritorul crez creştin –
un fenomen fără egal
pentru o lume în declin,
 
în care tot se prăbuşea
(imperii, vise, zeităţi),
fiind vitală pentru suflet
zidirea unei noi cetăţi.
 
Încet, încet Mântuitorul
pe continent fu adorat
ca regele atotiubirii
de juzi evrei crucificat.
 
Cum creştinescul sentiment
era la nobili zgândărit
de stăruinţa neuitării,
în cruciade au pornit
 
cu bani şi-ndemn pontifical,
să libereze sfânta ţară
de Semiluna în urcare
prin ofensivă militară,
 
nu dintr-un scop religios
de omenie inspirat,
ci dintr-un calcul economic:
Să-nşface tot ce merită luat!
 
Pe-atunci Imperiul Bizantin
- bogat şi-n artă rafinat –
era tentant pentru barbari,
aşa c-Apusul s-a-nfruptat...
 
Răspunsul otoman veni
prin cuceririle-n Balcani
şi paşalâcul de la Buda
al celui mai măreţ dintre sultani.
 
Un veac şi jumătate mai târziu
la porţile Vienei s-a decis
că Europa islamistă
din strategia turcă-i doar un vis.
 
De-atunci, se spune în istorii,
de la bătaia încasată
imperiul turc a tot bolit
până la moartea-i nefrapantă.
*
Dar iată cum străvechiul vis
cu islamismul şi-a lui stea,
în Europa unitară
a devenit coşmar sadea.
 
De parcă nu erau de-ajuns
acele mari comunităţi
de musulmani fanatizaţi
din tot olatul apusean,
ce-i umilesc la ei acasă
pe băştinaşii timoraţi
prin legea lor nelegiuită
(făţiş atac interior
la ordinea constituită),
că azi
- prin vrerea unor şuţi
la cârmă-n astă făcătură –
Evropa-i cu asalt luată
de neomigratori arabi.
 
Şi-această cruciadă musulmană,
organizată şi duşmană
cu tot ce stă sub semnul crucii
(nici Roşa Cruce nu-i ferită!)
are ca scop să cucerească
în chip aparte Europa
prin rodnicia femeiască,
astfel ca-ntregul continent
în timp s-ajungă califat
şi creştinismul tot mai firav
în el să fie tolerat.
 
Epilog
Preacreştinesc Părinte,
acuma c-ai luat
cârmacilor gândirea,
de-au burduşit Evropa
cu-atâţia musulmani
fanatizaţi şi inumani,
aibi milă de noi cei mulţi
reducându-le fanatismul
şi rodnicia pântecului.
Amin!
 
BALADA FIINŢĂRII-N TIMP
Motto: Înfipţi în timp, de timp striviţi,
suntem ai timpului faliţi...
(Timpul către om)
Nu doar că m-ai măcelărit
(trecut, prezent şi viitor),
crezând c-aşa o să cunoşti
a mea esenţă mai uşor,
 
dar – neputând să desluseşti
ce-i de la facere-ncifrat –
rău mă consideri şi bolnav,
de parc-ai fi al meu fârtat.
 
Ce glumă bună – noi fârtaţi!
Tu boţ de humă efemer,
iar eu, supranemuritor
stăpân pe-olatul pân’ la cer,
 
cu sublunarul la picioare
şi multe alte lumi aparte,
unde doar spaţiul şi cu mine
suntem repere-ngemănate.
 
Chiar moartea activează-n timp
recunoscând că-mi e vasală –
ea ştie c-o să vină ziua
când va muri de plictiseală.
 
După a Judecăţii Zi
ştiută doar de Genitor,
voi deveni prezent continuu
pentru un viu nemuritor.
 
Exact de-atuncea Universul
va fi etern netulburat
prin armonia susului vărsată
peste un om remodelat.
 
De fapt chiar asta ceri tu-n rugă:
„Precum în cer şi pe pământ” –
un necuprins al împăcării
cu vegetarea-n neavânt.
 
E drept că lesne nu-mi va fi
s-admit că sunt necurgător,
dar rostul de prezent etern
este-ntrucâtva-ntremător.
 
Întreb atuncea: Dacă ştii
că înţelepţii-s derutaţi
de firea mea capricioasă,
de ce dositul tu-l mai caţi?
 
(Omul către timp)
De ce-mi bag nasul peste tot?
Păi dacă rostul tău fidel
e de reper al fiinţării,
să ştiu e-al meu c-aşa-i ori altfel.
 
Cu-aşa distanţă între noi,
să fim fârtaţi nu-i cu putinţă:
Eu sunt un muritor fragil,
tu eşti nemuritor întru fiinţă.
 
Din viul sublunar ce-l îngrozeşti,
doar eu încerc să te disec –
subiectiv şi-obiectiv deodată,
eşti pentru mine rău, bolnav şi sec.
 
Curgi monoton din veci în veci
înspre trecut şi a lui groapă,
purtând în pântece uzura
cu care moartea se îndoapă.
 
Dar tu aduci şi alte cele,
precum speranţa şi visarea
ce-s pentru suflet mai ceva
decât e pentru trup mâncarea.
 
Cu toate astea-ţi spun în faţă
că nu de tine-s înfricat
oricât eşti de cu moţ în frunte,
ci doar de-Acel ce chip ţi-a dat.
 
Căci numai El a zămislit
- imperativ şi-original –
văzute lumi şi nevăzute
prin a Cuvântului vârtute,
aşa numiţii creatori
fiind doar buni imitatori,
pentru că voia Lui înfăptuită
se-ntoarce înmiit,
ba prin favoarea inspiraţiei,
ba prin minunea revelaţiei.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

BRĂILA
Nu, nu, nu este vorba de binecunoscutul și renumitul port la Dunăre, loc unde puteau să nimerească până și chiorii, iar câinii erau obligați de către Primărie să poarte câte un covrig de colo-colo dar nu am voie să zic la ce parte a corpului făceau patrupezii apel pentru astfel de transporturi.
Mă refer la marele, imensul, giganticul actor Ștefan Mihăilescu-Brăila și trebuie să vă aduc aminte că la vizionarea filmelor lui se cutremurau sălile cinematografelor de râs și semințe de floarea soarelui aruncate pe jos. Mi se șoptește din culise că spectatorii își consultau ceasurile din cinci în cinci minute de parcă se pregăteau de o coadă la carne. Neamule, Pobeda ceasurile? Pobeda, purtate la mână sau vârâte pe gât.
Rachetele cu același nume aveau să apară mult mai târziu, după milioane de nepoze făcute cu aparate LAIKA în fabrici de sub hotare ale căror angajați nu făceau nici măcar cât un armăsar bolnav de insolație. Bolnav de soare, nu de foame, să ne-nțelegem... În societatea noastră multilateral deprimată nu face nimeni foame.
Și să revenim la mine, dacă nu vă e cu supărare. Adică a trebuit să mă duc și eu ca tot omul la bărbier și la vederea mea bietul om începu să tremure.
- Ce ai drăguțule de te zgâlțâi ca o piftie de sărbători?
- Domnule Brăila, domnule Brăila... și mai departe îi fu greu să mai vorbească de parcă fusese scos la tablă la matematică de nebunul de Croco, profesorul care semăna cu un șătrar de Țigănești.
Dar omul văzu că aveam un neg către colțul gurii, pacoste care nu apărea și pe fața marelui actor așa că trase concluzia că era vorba doar de o asemănare așa că răsuflă ușurat și izbuti să nu îmi taie gâtul din cauza tremurului mâinii
- Nu ești Ștefan Mihăilescu... zise el ușor decepționat.
Aveam să mă simt mult mai bine dar omul reușise în același timp și să îmi bage un cui imens în creier.
Eram și eu actor dar nu ajunsesem să cresc nici măcar un centimetru pe scenă, adică să fac o brânză mai de calitate. Jucam roluri de purtător de tavă pe care ceilalți le refuzau din start, adică de la pocnetul pistolului. Dar chiria și ratele nu îmi greșeau adresa. Și nici nevasta, originară de lângă Brăila, respectiv Silistraru.
Dar unul câte unul începură să observe asemănarea dintre mine și titan. Credeţi că a fost o plăcere nesfârșită? Păi plăcere-i aia când te aleargă unul că îți ia gâtul dacă nu îi dai milionul înapoi?
Și până să ajung la jumătate cu explicațiile, că era vorba doar de o simplă asemănare fizică, individul să mă lovească cu ceva, nu mai știu cu ce, de mă lăsă lat pe asfalt și nu pe stelele verzi care îmi erau proiectate. Cum adică domnilor, marele monstru al micului ecran alb-negru avea datorii de milioane?
Așa că mi-am lăsat barbă ca să nu mai fiu confundat așa, nitam-nisam... Dar am luat legătura cu cei de la arhiva națională de filme și i-am rugat să-mi trimită toate peliculele cu nea Ștefan. Și am început să îl studiez de-a lungul și de-a latul televizorului.
Matei Porumbaru dădu sfoară în țară că ținea concurs de selecție ca să aleagă un actor care să îl joace pe domnul Brăila într-un film cu același nume. Îl cunoșteam bine pe domnișorul regizoraș. Îl trecusem odată sau de două ori strada, de frică să nu îl calce vreunul. Mai apoi m-am prezentat cu un salut milităresc la frizerul meu, cu fotografia marelui actor și i-am spus că trebuia să mă scoată absolut identic. Între timp eu îi exersam toate mișcările, ticurile și până și vocea începuse să se apropie de a lui. Avea un dinte de aur la maxilarul superior și pentru asta m-am dus la dentist și i-am zis să îmi facă o lucrare asemănătoare.
- Dar dintele dumitale e sănătos... îmi explică el privindu-mă ca pe un individ eliberat pe încredere de la ospiciu.
Dar arta cerea sacrificii așa că i-am explicat homunculului cum stătea tărășenia. Mai aveam două luni până la concurs. Vecinele se strângeau ciotcă și se holbau la mine pe geam, cu mâna la gură. Nici măcar o explozie nu ar fi avut un astfel de efect. M-am prezentat la Vaslui unde concursul abia începuse. Matei avea să vină să dăm mîna, cu o față uimită la vederea asemănării mele cu marele actor.
- Dumneata ești alesul, îmi spuse el aproape strigând de emoție ca mai apoi să se întoarcă înspre cei care așteptau răbdători să le vină rândul, să le mulțumească pentru eforturi și să le spună că găsise interpretul potrivit. În timp ce vorbea, mă ținea de mână de parcă ar fi vrut să nu mă piardă. Apoi m-a sechestrat și m-a dus la o cafea imensă că de altceva nu prea avea parale fiindcă era tinerel și îl ținea mămițica din scurt sau sub cheie.
- Dragul meu prieten, te duci acasă și îmi aștepți telefonul, să te chem la filmări. Săptămâna următoare începem munca. Dac-ai ști cât de fericit sunt că te-am întâlnit... Avea în priviri milioane de stele.
Acasă nu m-am lăsat pe tânjală și am încercat să îmi cizelez jocul cât mai bine. Nevasta nu mă mai scotea din DOMNUL BRĂILA și chestia asta mă făcea să întineresc mai ceva ca-n povești. În sfîrșit, aveam în față un rol mare, titanic. Dar ziua sortită chemării avea să treacă chinuitor de încet, dar să TREACĂ. Apoi încă una... și încă una...
Să fi uitat Mateuțu de mine? DE MINE? Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe dată.
- Dragul meu, dragul meu, nu mai pot să te bag în film fiindcă însuși Ștefan Mihăilescu-Brăila vrea să se joace pe sine în peliculă. Și nu am putut să îi spun nu. Omul este imens. Mare cât însăși viața. Voce miorlăită, mama lui de plod... Cu filmul lui cu tot...
Al. Francisc (Brampton – Canada)

NU AŞ ÎMBRĂCA LOGICA ÎN SIMBOLURI
Nu ştiu de ce curge noaptea, lumina peste ape
cu lacrimi de stele îngheţate pe faţa femeilor
rămase cu respiraţiile tăiate de curiozitate
pe marginile ce înconjoară cuvintele şoptite.
Ochii mei sparg clipele şi le urmăresc
până se sfâşie între ele şi dispar,
lumea se minte singură cu împliniri
care n-o fac mai bună, nici mai dreaptă
şi prin somnul ei gândurile mor de tristeţe
ori de o singurătate neutră.
Nu aş îmbrăca logica în simboluri,
să rup abstractul de concret, empiricul de transcendent
pentru a mă învălui în mister
fie el şi metaforic.
 
LUNGESC RAR STRĂZILE FĂRĂ ROST
Nimeni nu mă priveşte cu luare aminte,
fiecare om e preocupat de singurătatea sa,
câte o femeie mai aruncă coada ochiului aşa din întâmplare
în faţa mea ca o provocare.
Bănuiesc că suferă de o lipsă de loialitate ori comunicare
până când se iveşte posibilitatea aceea neaşteptată
pe care n-o cauţi
dar găseşti starea de fapt care te face cunoscut
şi te împinge în preocupările ei
neliniştită că nu-i fericirea cuiva.
Lungesc rar străzile fără rost,
am de cele mai multe ori ceva de împlinit,
o întâlnire unde spiritul se simte liber.
O nepoetică mişcare mă zvârcoleşte pe interior
şi rupe din mine orice bunăvoinţă,
alungă golurile ca într-o moarte
şi mă scoate înafară un altul
în care nu mă recunosc
şi mă sperie.
 
LIPSĂ DE VOINŢĂ
Într-o noapte zdrenţăroasă
c-un dezgust de tot ce se pune la cale
nu te-ai manifestat, aveai o lipsă de voinţă
care te-a cuprins până-n măduvă
punând cruci în sângele năvalnic.
Te-ai lăsat în apatia bolnavă a scurgerii timpului
şi el nu iartă.
Poate că nu aveai de ce să-ţi aminteşti
şi toate semnele anormale trecute cu vederea,
ca un copil ce nu ştie ce se întâmplă
şi dintr-un elan al urcuşului ai căzut
în groapa cu lei a prezentului
unde nu mai sunt perdele de protecţie
şi din bine ajungi în răul monstruos
cu toată ruşinea amânată.
De acum nu te mai scoţi decât singur
până nu-i prea târziu,
să mai poţi scăpa de lumeştile patimi
cu final necruţător.
 
ACASĂ LA ŢARĂ
M-am întors din oraş curăţat de invidii
împăcat cu mine însumi şi relaxat,
băusem tot ce se spune-n şoaptă
despre femeile dezbrăcate de conţinut
şi îmbrăcate în poleială de vedete.
În casa mea de la ţară unde apun insinuările
a venit, ea orăşanca fără nume
cu păreri atât de tranşante încât mă loveam de perseverenţa
ce-mi intra-n obişnuinţă şi-mi impunea încredere
iar în capul meu se forma un fel de conştiinţă
deschisă să-şi autoregleze viteza de reflectare
după realitatea schimbătoare.
Am tot încercat
să mă rup de nimicul care mă urmăreşte,
de fumul care se împrăştie
după ce am ars toţi tăciunii rămaşi din trecut
şi s-a aprins în mine focul luminii albastre,
s-a născut forma al cărui fond prinde contur tot mai previzibil
încât voi trăi într-o altă lume
care soseşte prea târziu pentru porţile mele
pe care mereu le uită deschise
nepoţii.
 
NICI NU ŞTII CE SE ÎNTÂMPLĂ CU TINE
Ce s-ar întâmpla dacă în capul tău s-ar sparge sunetele
ca nişte baloane din care iese realitatea crudă
în care o femeie îţi pune la încercare
sentimentele valide de bărbat,
le măsoară cu ale ei mult mai încercate
găsind focul inimii care îţi arde călcâiele
şi-ţi determină mersul prin labirint.
fără încetare.
Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine,
se rostogolesc cuvintele fără să le înţelegi destul,
sensul lor ţi se pare nou
şi totuşi mai mult ca niciodată teama
îţi trece pe sub picioare în fugă
încât priveşti în oglindă şi nu te recunoşti,
femeia intră în tine cu bagaje cu tot
de n-o mai poţi scoate afară.
Viaţa curge prin amândoi,
o ameninţare cu furtuni se simte iminentă
cum zgâlţâie la porţile numelui tău
şi zăvoarele sufletului se rup,
dar cu toate astea
rămâne pe loc cu prietenia ocrotitoare
şi iubirea dezlănţuită.
 
JOCUL PENTRU DEPOSEDAREA DE VOINŢĂ A CELUILALT
În definitiv totul se întâmplă din dragoste
se trezesc terorizaţi de aceasta
până la moarte.
Unul din parteneri
a simţit că e insuportabilă dominarea extremă,
pune în aplicare planul evadării din încorsetare
dar nimeni nu s-a gândit la întunecarea minţii
celui ce se socoteşte frustrat.
Jocul pentru deposedarea de voinţă a celuilalt
n-are izbândă
şi comite sinuciderea ori crima
pe care nici Dumnezeu nu le iartă.
Toată nenorocirea asta blestemată
reuşeşte să ucidă sufletele multor oameni nevinovaţi
pe care timpul nu le mai vindecă.
 
EA, PRINŢESA CU PIELEA SUBŢINE
Ea era prinţesa scăldată-n laptele lunii
cu călcâiele aprinse după trupuri lucrate
în ţinuturi exotice unde cafeaua fericirii
se-ncearcă-n serile cu arome seducătoare.
Nopţile de extaz îşi topesc unghiurile-n apele calde,
ea era femeia ce se depăşeşte pe sine
şi doreşte să-nfrunte destinul.
Pasul ei era strălucitor,
aburu-i atât de scump expus vederii
îşi lăsa singurătatea să fugă-n lume,
a crezut că n-o să se mai întoarcă.
Dar totul se schimbă, porţi aurite la orizont nu sunt,
vin nori de plumb neastâmpăraţi,
ce ploi vor urma şi cine se va plimba fără umbrelă
pe liniile ondulate ale vremii?
Ea, prinţesa cu pielea subţire,
mai frumoasă ca cerul prin mine trecea
luminoasă ca steaua ciobanului.
 
PAŞI FOŞNITORI
Chiar dacă se crapă de ziuă-n poeme
şi cuvintele ard cu nerăbdare,
nicio muză nu se trezeşte devreme.
Poetul adormit pe masa de scris
visează femei cu miros de cafea
ce lasă-n urmă paşi foşnitori
şi atingeri duioase prin vis.
Lumina crudă se varsă-n ferestre,
ierburi se-nvăluie-n rouă şoptitoare,
dimineţi de mătase flutură bucuria
unor zile sclipitoare-n mantii regale.
 
SUB IMPULSUL LACOM DE VULTUR
Aidoma unui turn înalt, semeţ
privesc cum se desfăşoară oraşul
nestăvilit de formele de relief,
înghite tot ce-i stă-n cale.
Osatura lui cu o învălmăşală de blocuri şi case,
naşte ambiţii şi-i stârneşte marginile
să se îndepărteze.
Încerc să-i prind spiritul, ciorchinele de lumini
prin care-şi aieriseşte conturul
unde orăşenii se simt mai liberi în aspiraţii,
devin adepţii schimbării.
În spaţii deschise
sub impulsul lacom de vultur,
falduri de purpură flutură-n inimi.
gânduri şi vise
trec ziduri de îndoieli şi fructifică
rodul pornit din voinţa străină de întâmplări.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

OBSERVATORUL METEOROLOGIC
Într-o zi, am observat că tata merge în grădina în care lucrau elevii. L-am întrebat ce vrea să facă acolo.
- Vino să vezi!
În locul cu iarbă, aproape de gardul grădinii apăruse o căsuţă pe nişte picioare lungi.
- Când au apărut astea? Nu le-am văzut. Îmi arăţi ce e înăuntru?
Tata a descuiat lacătul şi a deschis uşa. Am văzut trei termometre mari. Era acolo şi un aparat de care nu mai văzusem.
- Aici sunt un termometru de uscat, un termometru minim si un termometru pe care trebuie să-l ud. Aparatul acesta e un higrometru.
- La ce foloseşte?
- Termometrul măsoară temperatura. Asta cred că ştii. Higrometrul măsoară umezeala din aer. Când plouă, aerul e umed şi acul indicator e mai la dreapta. Când aerul e uscat, acul se opreşte mai la stânga.
- Am înţeles.
- Mioara, în vârful stâlpului este o giruetă.
- Ce rost are?
- Indică direcţia din care bate vântul. Ştii punctele cardinale…
- Sigur: răsărit, apus, miază-zi şi miază-noapte.
- Li se mai spune şi est, vest, sud şi nord.
- Da. Vezi acolo sus este o tăbliţă care se mişcă numai când suflă vântul.
- Da, văd. Acum s-a mişcat.
- Vezi şi bucata aceea cu liniuţe. Când aerul se mişcă, tăbliţa e la zero. Apoi poate fi 1, 2…
- Am înţeles. Cu cât bate mai tare vântul, cu atât tăbliţa e la un număr mai mare.
- Spunem un metru pe secundă, doi metri pe secundă…
- La doi… Am înţeles.
- Cum se numeşte aparatul?
- Giruetă.
- Am reţinut.
- Aici sunt doi cilindri. Deasupra sunt deschişi, ca doua oale înalte fără capac.
- La ce sunt buni?. Curge apă în ei când plouă.
- Exact. Putem măsura câtă apă se aduna în 12 ore sau într-o zi. Uite, scoatem de aici vasul de jos şi măsurăm cu eprubeta gradată.
- E foarte interesant.
- Ceea ce avem aici, cu toate aparatele astea, împreună cu încă un aparat care e în casă, formează un punct de observaţii meteorologice.
- Adică?
- Vom nota într-un caiet ce temperatură a fost în oraş, dacă a plouat, dacă a bătut vântul, cât de mult a plouat…
- Dacă ninge?
- Topim zăpada şi apoi măsurăm apa obţinută. Îţi arăt imediat ce avem ocazia.
- Adică, atunci când plouă.
- Acest ansamblu se numeşte pluviometru.
- Mă înveţi şi pe mine?
- Sigur. Dacă eu sunt plecat din oraş la ora la care trebuie făcute observaţiile, vei citi tu. Şi vei nota cu creionul în caietul de observaţii.
După ce am fost de câteva ori împreună pe teren, tata mi-a permis să merg singură.
A trecut timpul şi eu făceam cu seriozitate observaţiile. Eram foarte atentă la barometrul pe care tata îl pusese pe dulap. Mi-a spus că e foarte scump. El ne spunea dacă va ploua sau va fi frumos. De obicei, tata citea datele de pe barometru. Le citea numai dimineaţa şi seara.
Într-o zi, în timp ce notam datele, de mine s-a apropiat un domn. M-a întrebat cum citesc, ce reprezintă fiecare obiect, la ce e util… Eram în temă şi mă bucuram că pot să explic cuiva ceea ce îmi explicase tata. Domnul mi-a mulţumit şi m-a însoţit până la uşă.
Între timp, sosise tata. Am văzut că, în timp ce vorbeau, mă priveau.
- Mioara, domnul a venit de la Cluj să vadă cum mă descurc, dacă pot să fac observaţiile şi, tocmai azi, te-a găsit pe tine. Mi-ai ţinut locul foarte bine! M-a felicitat, dar trebuia să te felicite şi pe tine.
Eram atât de bucuroasă! Veneau colegi de clasă cărora le explicam ce lucrez eu acolo, dar chiar unui inspector să îi ţin lecţii! Acesta chiar era un eveniment!
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)
 
ATITUDINI
STATUL ROMÂN LE DĂ CETĂŢENILOR CU O MÂNĂ ŞI-I JUPOAIE CU AMBELE MÂINI
Am scris şi altădată despre tâlhăriile la care se pretează „democraticul” stat român postdecembrist pe seama propriilor cetăţeni, fapt pentru care n-am ezitat să afirm: Statul român este un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!
Da, căci statul nu este o abstracţiune, ci o entitate ce-şi trage seva profilului din însuşirile politico-ideologice ale epocii în general, ale societăţii în special care l-a plămădit şi pe care o slujeşte.
Astfel, dacă absolutismul din vremea lui Ludovic al XIV-lea i-a îngăduit acestuia să identifice statul francez cu propria persoană („Statul sunt eu!”), acelaşi lucru se poate spune despre toate formele de dictatură din istoria lumii (antice, medievale, sud americane şi moderne – de pildă fioroasele dictaturi bolşevice, în speţă cea stalinistă), deşi dictatorii se fac luntre şi punte să pară nu doar democraţi, ci chiar demofili, adică se ascund după nişte instituţii (în primul rând de propagandă şi de apărare-intimidare), cu ajutorul cărora, ceea ce musai presupune existenţa ciracilor devotaţi, ei îşi exercită puterea discreţionară.
În statele efectiv democratice, respectiv în cele cu pretenţii democratice, se susţine că statul este format din totalitatea cetăţenilor acelei ţări. Dar una este teoria şi cu totul altceva practica. Îndeosebi în Romania, ţara tuturor paradoxurilor şi a democraţiei originale, unde – vorba adaptată a lui George Orwell – „toţi oamenii sunt egali între ei, numai că unii sunt mai egali ca alţii”...
Unul din argumentele mele că avem parte de un stat tâlhăresc este următorul: Dacă statul este dator cetăţeanului, de cele mai multe ori acesta rămâne de pagubă; dar dacă lucrurile stau invers (cetăţeanul este dator), statul îşi pune îndată în mişcare uriaşul malaxor al instituţiilor de urmărit, verificat, încasat şi tocat banii, aşa încât îşi recuperează prejudiciul cu majorările şi penalităţile aferente. Fireşte, acest lucru este valabil doar pentru cetăţenii de rând şi societăţile neîncârdăşite cu statul. Că ceilalţi, potlogarii cu ştaif şi societăţile cu mari datorii, se descurcă (sic!)...
Mai am la îndemână şi argumentul cu contribuţiile de zeci de ani ale cetăţenilor la asigurări sociale şi de sănătate. Cum procedează statul nostru în acest caz? Foloseşte banii contribuabilului, căruia nici măcar nu-i dă socoteală de ei, necum să-i plătească dobândă, dar după pensionarea respectivului, are neobrăzarea ba să-l jignească cu epitetul de asistat social, ba să-l ameninţe că s-ar putea să nu mai fie bani pentru plata pensiilor. Ca şi cum ar fi banii statului, nu ai cetăţeanului... Ce vină, mă rog, are pensionarul că guvernele noastre, chiar cele ce-şi zic tehnocrate, nu vor să ştie de investiţii şi înfiinţarea de noi locuri de muncă, ci doar de cheltuieli şi de majorarea veniturilor nesimţite, astfel încât decalajul dintre veniturile maxime şi cele minime (deja de circa 70 la 1) să se mărească şi mai mult?!
Dar iată cea mai proaspătă mostră de fariseism şi jecmăneală din partea statului român şi a guvernului său de tehnocoţcari: Într-adevăr, de la 1 ianuarie 2016, toate pensiile (chiar şi cele de zeci de mii), au crescut cu 5%. Numai că impozitul pe clădiri şi teren a crescut cu circa 40%! Şi n-o să fie singura plăcintă pentru românii cu venituri modeste. Producătorii anunţă majorarea preţurilor la alimente cu aproximativ 30%. Asta da grijă pentru cetăţean şi nevoile sale!
Locatarii blocurilor la fel trebuie să plătească impozit pentru terenul de sub clădire şi cel aferent. Având în vedere calitatea evidenţelor şi a statisticilor noastre (Institutul Naţional de Statistică nu ştie nici acuma, sau poate că nu vrea să ştie, câţi cetăţeni trăiesc în România!), iată că devin sâcâitoare două întrebări:
1. Se cunosc suprafeţele tuturor blocurilor din ţară şi a terenurilor aferente, ori se lucrează după ureche (a se citi aproximativ)? Fireşte, aproximaţia va fi obligatoriu prin adaos, adică în folosul statului jecmănitor;
2. Este că-i mai simplu şi mai profitabil ca fiecare locatar de pe scară şi coloană să plătească impozit pe terenul stabilit din condei? Că cine naiba va sta să împartă terenul pe scări, iar respectiva suprafaţă pe coloane şi aceasta din urmă pe numărul de proprietari, funcţie de etaje?
Tocmai de aceea I. Kant spunea că sunt trei feluri de minciuni: mari, mici şi statistici. Mă întreb ce ar fi spus despre statisticile româneşti actuale...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CE LĂSĂM ÎN URMĂ?
Cred că de la o anumită vârstă, să-i spunem vârsta maturităţii conştiente, fiecare dintre noi ar cam trebui să se întrebe ce lasă în urma lui dacă moartea vine pe neaşteptate. Cum, de altminteri, se întâmplă foarte des: Eşti deosebit de încântat că, vorba lui Topârceanu, te-ai reîntâlnit absolut din întâmplare cu o cunoştinţă apropiată şi că aceasta arată excelent, ca peste câteva zile să afli cu stupoare că respectiva sau respectivul a trecut la cele veşnice, fie în urma unui stupid accident de circulaţie (strada sau trecerea de pietoni sunt departe de-a conferi siguranţă celor mai disciplinaţi pietoni!), fie – cel mai adesea – în urma unui stop cardiac.
În varianta morţii instantanee, uneori în somn, rudele şi prietenii decedatului îşi condimentează regretul – sincer la unii, prefăcut la alţii – cu un soi de satisfacţie anapoda, ba chiar cu o macabră invidie: „Măcar n-a bolit şi n-a suferit. De-ar fi după mine, şi eu mi-aş dori să mor aşa, ca să nu mă chinuiesc şi să nu-i chinuiesc pe alţii...”
Iată de ce spun că întrebarea cu ce lăsăm în urmă denotă oleacă de înţelepciune. Întrucât dintre toate vieţuitoarele numai omul există, adică are conştiinţa încheierii mai degrabă sau mai târziu a călătoriei sale pe Pământ, fără ca din aceasta să facă o dezagreabilă obsesie a sfârşitului inevitabil, ori – Doamne fereşte! – într-un moment de depresie să-şi suprime viaţa, este absolut firesc ca prin veghe neîntreruptă să fie întotdeauna pregătit pentru trecerea de la puţina cunoaştere aparenţială de-aici la totala necunoaştere substanţială de dincolo.
Treaba asta poate fi numită bilanţul axiologic al omului (fapte, vorbe, gânduri), cu obligatoriul plus de atenţie acordat componentei moral-spirituale, adevăratul eu, desigur, fără a dispreţui componenta eminamente spirituală, principala pârghie cu ajutorul căreia delicata maşinărie numită corp este menţinută în stare de funcţionare întru împlinirea destinului.
Iar pentru asta, la urma-urmei adevăratul scop al existenţei umane, uimitorul binom suflet-corp trebuie mereu menţinut activ în sistemul tridimensional S-C-R (S de la procese social-economice, C de la procese cultural-artistice, R de la cele moral-spirituale sau religioase), printr-o necontenită şi înţeleaptă împletire a muncii cu credinţa.
Pe bună dreptate spunea unul dintre patriarhii creştinismului de început că avem datoria faţă de Cel care ne-a creat şi faţă de noi înşine să credem ca şi cum am muri chiar mâine şi să muncim ca şi cum am fi nemuritori. De altfel, nu spune apostolul Pavel în II Tesaloniceni că cine nu munceşte să nici nu mănânce?
N.B. Sociologul Max Weber îşi explică prosperitatea din ţările calvine ale nordului Europei prin teoria predestinaţie, rampa de lansare spre capitalism: Neştiind care dintre ei sunt predestinaţi mântuirii şi care canonului veşnic, calvinii se străduiesc să câştige bunăvoinţa divină prin activism şi bogăţie, ambele puse în slujba comunităţii!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ÎN TOATĂ ISTORIA LOR, ROMÂNII AU FOST TRĂDAŢI, ÎNŞELAŢI ŞI FURAŢI!
Încet-încet, în lumina logicii şi a bunului simţ ştiinţific, dar mai ales pe baza noilor descoperiri arheologice şi a dovezilor rătăcite sau poate că intenţionat dosite de răuvoitori prin cotloanele unor biblioteci, istoria se rescrie, adică îşi croieşte drumul drept şi neted al opiniilor unor specialişti de rang internaţional spre cugetele şi inimile însetaţilor de adevărul gol-goluţ.
Şi astfel noi, românii, aflăm cu justificată mândrie că pe meleagurile României de azi (practic pe tot teritoriul traco-dacic, întins până departe la sudul Dunării şi dincolo de Tisa) s-a constituit o civilizaţie atât de avansată (vezi tăbliţele de la Tărtăria, cu un avans de 2000 de ani în faţa celor sumeriene, precum şi cuptoarele metalurgice din care se obţinea fier cu puritatea foarte aproape de 100%, dovada fiind făcută de cuiele dacice neatacate de rugină), încât străinii entuziasmaţi de cele descoperite, nu pregetă să afirme ba că acest buric al Pământului (în localitatea Valea Vişeului din nordul Maramureşului se poate vedea borna ce indică centrul continentului) se constituie în însăşi axa Universului (evident, universul moral-spiritual al omenirii) şi că civilizaţia strămoşilor noştri, unici în istorie şi prin milenara lor statornicie, reprezintă prima fază a faimoasei civilizaţii vedice, ba susţin cu tărie că celţii, germanii şi latinii au purces din Tracia pelasgică situată pe cursul inferior al Dunării, îndemnându-ne totodată să nu dăm crezare poveştilor de adormit copiii cu romanizarea integrală înfăptuită de nişte veterani-colonişti proveniţi din Asia Mică, ei înşişi cunoscătorii unei latine aproximative, pe care o vorbeau doar atunci când n-aveau încotro.
Chiar aşa, de ce, mă rog, ar fi inatacabilă istoria oficială (sic!) cu miracolul romanizării Daciei într-un interval de timp cu ceva peste un veac şi jumătate (de la al doilea război daco-roman din 105-106 şi până la retragerea aureliană la sudul Dunării din anul 271), deşi romanii, aidoma tuturor invadatorilor din istorie (vezi cruciaţii ademeniţi de splendorile bizantine), erau atraşi doar de comorile dacilor, în mod deosebit de minele aurifere ale acestora din Munţii Apuseni, unde exista aur în stare nativă (există şi astăzi în mine închise de guvernanţii postdecembrişti pe considerentul că sunt nerentabile!).
Faptul că romanii au cucerit, administrat şi apărat cu cele două legiuni (la început doar legiunea XIII Gemina, mai apoi, sub presiunea barbarilor germanici, şi legiunea V Macedonica) doar un sfert din Dacia acelor vremuri, mai exact teritoriul până la capitală şi zona adiacentă a Munţilor Apuseni, este cea mai clară dovadă că împăratului Traian îi crăpa măseaua după aurul dacilor, cu care, de altfel, a şi salvat imperiul de la dezastru (victoria asupra dacilor a fost sărbătorit la Roma mai bine de o lună, iar sfrijita monedă de aur romană, taman cât o foiţă, a câştigat semnificativ în greutate îndată după aceea), şi că prin această parţială cucerire el urmărea cu prioritate un scop economic, foarte discutabilul scop strategic venind la rând de-abia pe urmă.
Mai departe. În scurtul răstimp avut la dispoziţie şi cu mijloacele informaţionale din acele timpuri (căsătoriile daco-romane şi inevitabilele contacte dictate de nevoi administrative), era cu neputinţă expansiunea roamanismului şi latinismului până în Maramureş, nordul Moldovei şi mai departe, adică până la deplina romanizare a dacilor liberi de către nişte neromani.
Că doar britanicii au stat mult mai mult timp sub ocupaţia romană, dar cu toate astea urmaşii lor nu vorbesc o limbă neoromanică. Apoi, ungurii şi ruşii n-au încercat în decursul a sute de ani prin dislocări, deportări, coruperi şi cu ajutorul tuturor mijloacelor informaţionale avute la îndemână (înscrisuri, cărţi, ziare, reviste) să-i maghiarizeze, respectiv să-i rusifice forţat pe românii aflaţi în zonele lor de interes şi influenţă, însă rezultatele lor la acest capitol sunt departe de performanţa-miracol atribuită romanilor de către istoria recunoscută oficial?
Căci vorba mareşalului Ion Antonescu, istoria a fost întotdeauna scrisă, dacă nu direct la comanda, atunci măcar la sugestia imperativă a învingătorilor. Prin urmare, preaputernicii de ieri şi de azi au tot interesul ca istoria adevărată a românilor să nu fie scrisă până la definitiva topire a graniţelor şi naţiunilor în viitorul stat mondial, pentru că atunci nimănui n-o să-i mai pese de ea. Sau, mă rog, să fie scrisă, că doar trăim într-un conglomerat politico-economic ce face caz de libertate, dar să nu fie predată în şcoli şi universităţi, fiindcă oficializarea ei ar tulbura şi mai mult apele în deja neliniştita şi pestriţa Uniune Europeană.
Să spunem lucrurilor pe nume: Furtul istoriei unui popor se cheamă furtul memoriei şi identităţii sale!...
Se tot vorbeşte pe ici-pe colo prin anumite medii politice şi diplomatice despre lipsa de loialitate a românilor faţă de aliaţi, care – chipurile – ar face casă bună cu trădarea. Păi dacă luăm la purificat contrafăcuta istorie modernă (bunăoară, Mihai Viteazul de ce a fost ucis?), vedem că românii nu doar că au fost cu regularitate înşelaţi şi trădaţi de aliaţii lor, dar chiar au fost tâlhăriţi de aceştia. Aşa a fost după Războiul de Independenţă, când muscalii aliaţi mai mult cu interesele lor decât cu românii, le-au înşfăcat acestora cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul şi Bolgrad); aşa a fost după primul război mondial, când – în pofida înţelegerii prealabile cu Aliaţii – românii nu numai că n-au primit la întregire toate teritoriile limitrofe locuite în majoritate de conaţionali (ţinutul actualmente unguresc ce se întinde până la Tisa şi aşa zisul Banat sârbesc), fapt pentru care ungurii ar trebui să înceteze cu aberaţia revizuirii Tratatului de la Trianon, ci au fost şi jecmăniţi de către ruşi, ceilalţi aliaţi, prin neînapoierea tezaurului de circa 100 tone aur; aşa a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, când românii erau trimişi de bravii aliaţi nemţi în gura lupului, pentru ca în retragerea pripită după dezastrul de la Stalingrad, în întregime din vina lor, să fie primii care o şterg, nesinchisindu-se de români şi de ceilalţi aliaţi; şi aşa a fost la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când România a fost lăsată în totalitate pe mâna ruşilor, adică tradată în chip ticălos, iar aceştia au tratat-o ca pe o ţară eliberată de ei (regim bolşevic, zeci de divizii în ţară, despăgubiri de război), nicidecum ca pe un stat cobeligerant, care în ceea ce priveşte jertfele (oameni şi echipament militar) se situa pe locul patru între aliaţi (după ruşi, americani şi englezi) şi a cărei intrare în război alături de ei a dus la scurtarea conflagraţiei mondiale cu circa şase luni.
N.B. Despre alogenii căţăraţi la putere după Decembriadă nu se poate spune că trădează România. Aşa ceva, după fina distincţie naeionesciană, li se poate pune în cârcă doar românilor cu mai multe generaţii de ţărani în urma lor, nicidecum bunilor români – alogenii care se străduiesc să se achite conştiincios de obligaţii, dar care n-au cum să simtă româneşte. Despre alde ăştia se poate spune că-şi fac datoria faţă de stăpânii lor din afară, adică mint, înşală şi fură pe rupte.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

EPOCA DE AUR A JIGODISMULUI
Poate că unii vor spune că lichelismul este termenul cel mai potrivit pentru ilustrarea stării de (ne)spirit a societăţii noastre. Mă rog, fiecare cu gusturile sale. Important este să vedem gunoiul (în ultimul timp nici măcar vârât sub preşul aparenţei democratice) şi să nu trecem pe lângă el ca şi cum n-ar fi.
De ce jigodism? Pentru că termenul are capacitatea să sugereze deodată înmulţirea alarmantă a feluritelor jigodii postdecembriste (de la cotei până la marii dulăi) şi spurcata boală de care toţi aceştia sunt la ţanc loviţi – aceea că încep să le curgă balele cu mult înainte de-a vedea ciolanul din afişele electorale. După care se încaieră, adică se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru şefia haitei din care fac parte. Că, vorba ceea, şefu-i şef şi-n şanţ: Una este satisfacţia ticăloasă de-a dispune după vrere de ceea ce aparţine comunităţii şi cu totul altceva mulţumirea slugarnică cu firimiturile primite sau, după caz, ciupite!
N.B. Cică omul a evoluat de la ceată şi hoardă până la întortocheata organizare socială din vremea noastră. Doar în formă (nenumăratele organisme de felul comitetelor şi comiţiilor sunt mai degrabă dăunătoare decât folositoare pentru sănătatea corpusului social), căci în conţinut omul a rămas la fel de primar şi bestial. Dovadă bătălia în general pentru bogăţie, fală şi putere, iar în particular lupta de râsul lumii dintre doi penali notorii pentru şefia Partidului Naţional Liberal din Maramureş...
În 26 de ani, postdecembrismul a contribuit esenţial la o sui-generis organizare a societăţii româneşti: clasele sociale tradiţionale aproape că au dispărut cu totul (ţărani la mila Domnului şi muncitori la mâna patronului), altele noi nici vorbă să se constituie într-o ţară cu industria muribundă şi pământul lăsat în paragină (fireşte, dacă nu punem la socoteală – şi nu punem! – mulţimea trepăduşilor şi învârtiţilor), în plus, o ţară cu intelectualitatea în permanentă disoluţie calitativă din pricina asaltului cantitativ al celor mulţi şi cu atestate dubioase, astfel că România zilelor noastre găzduieşte doar categoria în urcare a cetăţenilor descurcăreţi (aleşii, mafioţii, ciocoii etc.) şi pe cea în necontenită împuţinare a cetăţenilor oneşti şi cu frică de Dumnezeu. Vasăzică, în prima categorie intră atât înfloritoarea grupare a răufăcătorilor dovediţi (penali cu acte în regulă şi cei ce-şi aşteaptă rândul), cât şi gruparea nelegiuţilor în devenire (potăi în stare de orice pentru a părea altceva decât ceea ce sunt în realitate).
Ei bine, dorind unii ca aceştia să pară democraţi până în vârful unghiilor, adică aşa cum nu va fi neam de neamul lor, ce şi-au zis: „Nu mai merge cum mergea, deci iată-ne nevoiţi să acţionăm împreună. Să vedem dacă poate cineva din ţară şi din afara ei să ni se împotrivească...” Şi nici una, nici două au votat mai întâi pentru ei pensii speciale (că, de, cămaşa este mai aproape de corp ca haina), după care – în admirabil spirit mafioto-tovărăşesc – au făcut aceeaşi lucrare tâlhărească pentru primari.
Iar preşedintele a promulgat fără crâcnire respectiva lege nelegiuită (o lege prin care se măreşte enormul decalaj de circa 1 la 50 dintre veniturile minime şi cele nesimţite), că doar şi lui i s-a rotunjit anul trecut leafa cu... 350%!
Iată de ce spun că revenirea oierilor în Bucureşti, de data asta cu sprijinul masiv al altor categorii de cetăţeni batjocoriţi, este nu doar de dorit, ci de-a dreptul vitală pentru toţi românii de bună-credinţă.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii