ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 83 (Ianuarie 2016)

EDITORIAL
ROMÂNIA REPUBLICO-MONARHISTĂ
Am serbat şi în 2015 Ziua Republicii, cei drept, fără prea mult fast, probabil un simplu punct pe ordinea de zi din ultima şedinţă de guvern pe acest an, al acestui nou guvern, unul apărut din voinţa străzii. În 1947 cine ar fi avut curajul să iasă în stradă şi să condamne actul fals de abdicare a lui Mihai din fruntea monarhiei româneşti, singura din spaţiul răsăritean al Europei care mai rezistase după finele celei de-a doua conflagraţii mondiale?
Guvernul sovietic instalat la Bucureşti de către moscoviţi, cu acordul Marilor Puteri, adică prin trădarea de la Yalta, nu a dat nicio şansă monarhiei, iar prin intimidare şi ameninţare, bruma de capitalism lua drumul exilului, atât cât a fost posibil, pentru că ţara simţea nevoia de mari transformări. Şi, într-adevăr, transformările nu au întârziat să apară. Sovromurile au fost primele societăţi comerciale prin care resursele solului şi subsolului au luat drumul Uniunii Sovietice, atât ca pradă de război, adică despăgubiri cum li s-a spus mai frumos, cât şi ca „donaţii” către „poporul eliberator”. Şi drept mulţumire, asta după ce Basarabia fusese deja confiscată, iar oamenii săi de vază expediaţi în Siberia, ori, pur şi simplu executaţi prin condamnări regizate, poporul a trebuit să şi mulţumească lui Stalin, pentru "bunăstarea" prin care trecea ţara. Colectivizarea este şi tot un capitol uitat, de care nu se mai vorbeşte decât foarte puţin, pentru că în prezent a vorbi despre trecut deja este obositor şi mai ales despre trecutul comunist.
În 2015, Ziua Republicii nu a fost un eveniment nici măcar de presă. Ziarele, radiourile, televiziunile nu şi-au mai propus să amintească despre această pagină din cartea de istorie, care a marcat atât desfiinţarea monarhiei în România, cât, mai ales, crearea unui fals câştig pentru regimul comunist, care, în fiecare an, pe 30 decembrie, avea grijă ca această zi să fie amplu marcată în întreaga ţară, pentru ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să nu uite victoria comunismului în societatea românească. Aşa s-a născut Republica Populară Română, cea care a dăinuit până în 20 august 1965, când Chivu Stoica a preluat funcţia de preşedinte al ţării, după moartea lui Dej şi plaiurile noastre carpato-danubiano-pontice s-au numit Republica Socialistă România, titulatură care a dăinuit până în 1989, exact până la căderea Epocii de Aur.
A venit momentul de cotitură în istoria Europei Comuniste, însă în fruntea ţării a fost instalat un regim prosovietic, care nu numai că nu dorea să strice relaţiile cu Rusia, dar nu căuta sub nicio formă apropierea de Occident şi, cu atât mai puţin, revenirea fostei forme de guvernare a statului. Degeaba au trâmbiţat şi guiţat regaliştii, degeaba s-a scandat şi protestat, că lui Iliescu nu i-a scos nimeni din cap tâmpenia socialismului moderat, al neocomunismului în care a crezut şi şi-a şcolit discipolii din partid.
Ca să-i închidă gura lui Mihai, în prezent la fel de bleg şi lipsit de mândrie ca şi în 1947, când, dacă ar fi fost un adevărat patriot, un român 100% şi-ar fi dat viaţa pentru ţara sa, ei bine, Iliescu a început să-i restituie o parte din averea confiscată de comunişti. Vitregit de astfel de lucruri atât de multe decenii, dar, mai cu seamă, prost sfătuit de cei ce-l înconjoară, regele a făcut pocinogul, afişându-se alături de Ion Iliescu, mulţumindu-i pentru gesturile sale de nobleţe şi – chipurile – de filantropie, la adresa fostei case regale.
Probabil că Iliescu i-a spus că nu-l poate „ierta” pentru faptul că a condamnat la moarte pe mareşalul Antonescu, om care, dincolo de orice trecere a timpului, a rămas în conştiinţa poporului ca fiind cel mai brav român, asta în ciuda tuturor tendinţelor străine, care, imediat după 1990 au pătruns în statul român, parazitându-i instituţiile şi bunele intenţii. Aşa am ajuns în 2015 când, prin demersuri legislative total antiromâneşti, românilor le este interzis a le mai aminti şi slăvi numele unor personalităţi ale vieţii politice, sociale şi culturale autohtone şi asta pentru, repet, a face pe plac unor „discriminaţi”, care, cu mult tupeu şi pe fondul terenului slab din ogorul politic contemporan dâmboviţean, au găsit prilej de a umili românul şi aşa încercat economic după 1989, cum nici nu se mai aminteşte în istoria sa.
Mi-ar fi plăcut să-l fi auzit pe Mihai, cu, ori fără sprijinul urmaşilor săi, să fi condamnat trădarea lui Antonescu, să fi condamnat falsul act de abdicare, să-l fi văzut cu adevărat motivat să-şi recâştige încrederea în faţa poporului, faţă de care se bucura de popularitate chiar şi la finele lui 1947.
Dar moşul e dogit rău de tot, sau aşa s-a trezit o „regalistă” să spună în spaţiul virtual, că regele nu mai este rege de ceva vreme şi că cei din jurul său sunt „capul răutăţilor”, că ei sunt cei ce agită spiritele. Casa regală - bine, e doar un titlu lipsit de nobleţe din moment ce monarhia nu este recunoscută ca formă statală – a fost lovită în 2015 de scandaluri serioase, culminând cu înlăturarea principelui Nicolae, singurul nepot al lui Mihai, de la succesiunea tronului, sub motive absolut neclare pentru opinia publică. Mai recent, Paul Lambrino şi el pe linia succesorală la tron a fost atras într-un scandal de corupţie, pe seama unor retrocedări care aparţineau – tot aşa – casei regale înainte de a fi confiscate de către comunişti.
Am aşteptat degeaba şi în 2015 ca cineva din această mare şi controversată Casă, să vină în faţa naţiunii, dacă nu direct, fie şi printr-un comunicat de presă, prin care să ia act de timpul care trece şi care, după cum se vede, are tendinţa de a şterge din memoria colectivă faptul că ţara aceasta avea un rege şi că în numele său şi pentru gloria sa, întregul norod a fost şi chiar a plecat la luptă în nenumărate rânduri. Păcat că astăzi a fi patriot nu mai este o virtute ci, dimpotrivă, o problemă, chiar un „act terorist”!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
GEORGIA BLIDAR, ROMÂNCA DE LA EL MERCURI0 - CHILE
Georgia Blidar s-a născut, după cum ne mărturiseşte, într-un spital din Ineu, judeţul Arad, pe 18 mai, 1991. Este al zecelea copil dintr-o familie de creştini ortodocşi cu 11 copii. A crescut în Apateu, o comună frumoasă, zonă de câmpie, din acelaşi judeţ. A studiat apoi la Arad, la Universitatea „Aurel Vlaicu”, specializarea Jurnalism. Din 11 august, 2014, tânăra locuieşte într-un oraş de trei ori mai mare, ca număr de locuitori, decât Bucureştiul, mai exact în capitala statului Chile, unde şi-a găsit sufletul pereche. Cei doi fac parte dintr-o biserică baptistă reformată din Santiago.
Ce ne poţi spune despre familia ta din România?
Suntem trei fete şi opt băieţi, dar pentru că, până m-am născut eu, fraţii mai mari deja începeau să se mute (cel mare deja se căsătorise), eu am ajuns să locuiesc singură cu părinţii şi nu prea am simţit că fac parte dintr-o familia numeroasă, doar când ne reunim, atunci, da.
Ce ştiai despre Chile înainte să-l întâlneşti pe soţul tău, Abraham?
Nu ştiam multe despre Chile înainte să vin aici, doar că e o ţară cu multe cutremure.
Când te-ai mutat în Chile, cunoşteai deja bine limba spaniolă. Cum ai reuşit să o înveţi? Ce te-a determinat să faci aceasta?
Eu nu mi-am propus să învăţ această limbă, am învăţat-o prin harul Domnului fără să îmi dau seama. Eu mă uitam la telenovele cu mama mea, când eram mai mică. Într-o zi îmi făceam temele şi mami era acolo, la un moment dat un personaj a spus ceva amuzant şi eu am râs. Mama m-a întrebat de unde ştiu ce a zis, că eu eram cu ochii în caiet, eu am zis că nu ştiu, atunci mi-am dat seama că ştiu spaniolă, de fapt mama şi-a dat seama. O vorbeam fluent când am ajuns aici.
Ce te-a surprins când ai ajuns în această ţară?
M-a surprins că şi aici este frig iarna, frig ca în România. Oamenii nu sunt aşa de treabă cum ne spun telenovelele şi mentalitatea noastră - că latinii sunt calzi - sunt oameni normali. Ceea ce m-a surprins, de asemenea foarte tare, este faptul că absolut toţi: bărbaţi, femei, copii, toţi îşi iubesc echipa naţională de fotbal „La roja” cum o numesc ei, pentru că echipamentul lor este de culoarea roşie. Când este un meci, toată lumea stă în casă, să îl vadă, îşi pun tricoul echipei şi cântă cu mândrie imnul naţional.
Prin ce anume se diferenţiază Chile de celelalte ţări din America de Sud?
Chile este diferită pentru că are economia cea mai bună din America de Sud. Prin accent, dialectul chilian este diferit în aşa fel încât ei numesc cuvintele specifice de aici - care nu există în celelalte ţări din America Latină – „chilenismos”.
Te rog să ne spui câteva asemănări şi deosebiri dintre Chile şi România.
România şi Chile se aseamănă prin faptul că şi aici nepotismul e în floare, de lucru găseşti uşor doar dacă ai pile şi relaţii, dar există şi excepţii desigur. Chile, ca şi România, a avut perioada ei de comunism cu Allende, dar nu aşa de îndelungată. Transportul în comun e mai bun ca şi la noi în ţară, acest oraş e imens, aşa că mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Locuieşti în capitala ţării, Santiago. Ce ne poţi spune despre acest oraş?
Santiago e un oraş mare, faci o oră cel puţin în orice direcţie te îndrepţi, e un oraş frumos, înconjurat de munţi, iar dincolo de munţi ştiu că se află Argentina. Aici nu prea plouă, dar dacă vine toamna şi tot nu vine ploaia, se declanşază stare de urgenţă ambientală şi guvernul anunţă care maşini pot circula în oraş în acele zile.
Care sunt cele mai indezirabile oraşe de locuit din Chile?
Sincer cred că în Nord e cel mai de nedorit să locuieşti, nu prea sunt oraşe, având în vedere că aici graniţa ţării, la Vest, e oceanul. E frumos, dar zic zona de Nord pentru că oricând e un cutremur puternic, acolo totul se dărâmă.
Dacă ar trebui să te muţi într-un alt oraş din Chile, pe care l-ai alege şi care ar fi motivul?
Dacă ar fi să ne mutăm, aş vrea să ne mutăm în Viña del Mar, e la o oră cu maşina, e un oraş lângă ocean, plajă, aerul e curat tot timpul, e superb.
Ce puncte turistice din Chile ai recomanda unui vizitator şi de ce?
Eu nu am vizitat multe locuri din Chile încă, de aceea nu recomand ce nu am văzut. Dintre locurile pe care le-am vizitat este oraşul Valparaiso, e la ocean, e un oraş de vis, seamănă cu unele locuri din Spania, se văd încă urmele spaniolilor aici, dar ei au identitatea  lor. Pe lângă Valparaiso, Viña del Mar, desigur. Drumul către acest oraş e plin de o parte şi de alta cu palmieri, parcă sunt păduri întregi de palmieri, mie îmi plac foarte mult. Am vizitat Temuco, e un oraş în sudul ţării, acolo e mai rece pe toată perioada anului datorită apropierii de Polul Sud. Această ţară ar trebui vizitată toată, pentru că în partea de Nord e foarte cald, iarna sunt temperaturi de 20 de grade, iar în partea de Sud e foarte frig.
Cum sunt priviţi străinii în Chile? Există mulţi emigranţi acolo?
Nu ştiu dacă sunt mulţi imigranţi în toată ţara, dar ştiu că aici în Santiago sunt mulţi, pentru că e capitala. Sunt mulţi americani, se retrag aici, români sunt puţini. Anul trecut, la ambasadă mi-au spus că suntem cam 500. Peruani sunt mulţi, lucrează ieftin, chilienii îi discriminează, nu ştiu de ce. Nu fură, ci lucrează! Străinii europeni sau americanii sunt priviţi bine, oriunde mergi ştiu că eşti străin şi te tratează bine, sunt buni cu străinii din aceste părţi.
Am înţeles că cei mai mulţi emigranţi din Chile sunt veniţi din Peru şi din Argentina. Există diferenţe între cultura acestora şi cea a localnicilor din Chile? Dar în ce priveşte limba/dialectul?
Nu ştiu prea multe despre cultura din Peru sau Argentina, dar accentul îl pot recunoaşte oriunde. Argentinienii pronunţă diferit litera “y” le iese un fel de “j” e asemănător cu accentul din Uruguay. Peruanii vorbesc cel mai corect limba spaniolă din  America Latină, o vorbesc normal, doar că vorbesc mai încet şi folosesc „pe” în loc de „po” specific chilienilor, cum ar fi „no(a)” la ardeleni.
Care este politica tării privind micii întreprinzători? Sunt încurajate afacerile în această ţară?
Sunt şi nu prea, dar am observat că în domeniul informaticii e mai uşor să ai propria afacere pentru că nu e aşa scump, dar e greu oricum, e cam ca în ţara noastră, trebuie să ai un capital puternic pentru orice afacere.
Cum este sistemul de pensii din Chile?
Sistemul de pensii e cam acelaşi ca în România, se au în vedere anii, salariul. Poţi avea pensie privată.
Care sunt în general nemulţumirile celor din Chile?
Nemulţumirile sunt cu privire la preţurile tuturor produselor, sunt scumpe aici în Santiago în comparaţie cu salariul minim, care este de 241.000 pesos chilenos. Un dolar SUA este egal cu aproximativ 700 de pesos!
Dar nemulţumirile tale?
Aş dori să existe mai multe biserici biblice în această ţară.
În ce mod s-a schimbat ţara după 25 de ani de dictatură?
Sunt doar de un an aici, nu pot face comparaţii de înainte şi după, dar ce am aflat de la socrii mei este că Allende, preşedintele comunist a început să facă la fel ca Ceauşescu la noi, să dea mâncare pe raţii şi din acest motiv oamenii lui Pinochet l-ar fi omorât.
Cum arată democraţia în Chile?
Democraţia în Chile arată aşa ca în multe alte ţări, adică există libertate... Există şi libertatea preluată de la Statele Unite, deja au legalizat acordul de uniune civilă între persoane de acelaşi sex. Am observat că Chile vrea să copieze cam tot din State dar nu cred că e o idee bună, Chile are identitate proprie.
În urmă cu 55 de ani, mai exact pe 22 mai 1960, Chile a fost devastat de cel mai puternic cutremur înregistrat vreodată: 9,5 grade Richter. De atunci, periodic au avut loc o serie de alte cutremure, cele mai recente din anul acesta fiind: pe 16 septembrie (8,3 grade) si cel din 7 noiembrie (6,8 grade). Cât de mare pericol prezintă seismele pentru Chile şi ce măsuri s-au luat de diminuare a numărului de victime în caz de cutremur?
Pentru zonele care nu au luat măsuri, seismele sunt nişte pericole gigantice având în vedere că aici nu trece o lună fără seisme mai puternice sau mai puţin puternice. Aici toate clădirile sunt anti-cutremur, cel puţin aici în Santiago, de aceea atunci când are loc un seism clădirea se mişcă dintr-o parte în alta dar nu se prăbuşeşte. Am simţit aceasta  când a avut loc ultimul cutremur puternic, acum vreo trei luni, vedeam cum se leagănă mall-ul dar nu se rupea sau prăbuşea  nimic.
Enumeră, te rog, câteva zone/oraşe din Chile sunt cele mai predispuse la cutremure sau tsunami şi câteva localităţi care sunt cele mai ferite de aceste cataclisme.
Ştiu că Santiago e cel mai ferit de tsunami, pentru că nu suntem lângă mare, zonele cele mai ferite de cutremur nu ştiu care sunt, ar fi greu  să mă pronunţ deoarece epicentrul unui cutremur poate să se afle în loc diferit de fiecare dată, din cauza poziţiei acestei ţări deasupra plăcilor tectonice.
Ce ne poţi spune despre soţul tău?
Soţul meu este creştin, un dar de la Dumnezeu, e inginer informatician, provine dintr-o familie creştină. Ne-am cunoscut în România, dar o vreme am vorbit  doar pe reţelele de socializare, apoi el a mers în ţară ca să mă cunoască, înainte să vin eu aici.
Cred că într-o căsnicie mixtă există posibilitatea unui dialog lung şi important, în urma căruia, ca printr-o osmoza fiecare poate învăţa de la celălalt multe lucruri. De exemplu: obiceiuri, credinţe, cum să-şi desăvârşească caracterul, cum să adere la un stil de viaţă comun, frumos. Cum e să ai un partener de viaţă chilean?
Noi, fiindcă avem aceeaşi credinţă, ne e uşor să ne înţelegem, când ne uneşte Dumnezeu. E frumos să fiu căsătorită cu un chilian, ei sunt mai romantici, e cultura lor aşa, soţul meu mă surprinde des. Ceea ce a trebuit să învăţ a fost dialectul, câteva cuvinte ca să le înţeleg, dar sunt doar câteva cuvinte, nu este o altă limbă.
Spune-ne câte ceva despre sistemul de educaţie din Chile. Se pune accent pe educaţie? Care sunt profesiile cele mai apreciate?
Nu prea am avut tangenţă cu sistemul de educaţie de aici, dar ştiu din ce mi s-a spus că e cam ca la americani sistemul, doar că nu prea sunt buni la engleză elevii chilieni, de aceea americanii au profitat de situaţie şi au înfiinţat şcoli de engleză. Profesiile cele mai apreciate sunt cele de medic, asistent medical, inginer informatic, inginer în construcţii.
Dar despre echivalarea studiilor făcute în alte ţări, cum ar fi în România?
Echivalarea studiilor din România se face pe baza diplomei emise de facultatea unde ai studiat care trebuie legalizată la ambasadă, apoi predată aici la Universitatea Catolică (este cea mai prestigioasă din ţară), iar dacă ei consideră necesar e posibil să dai un examen de echivalare. Acest demers durează mult şi nu întotdeauna are succes.
Ce obiceiuri sau tradiţii din Chile te-au surprins cel mai mult?
Ei iau Ziua Naţională foarte în serios. Pe 18 septembrie toţi sunt la „fonda” este un fel de târg unde se dansează, se mănâncă „empanadas” – un fel de mâncare cu aluat, care are înăuntru carne, ceapă, ouă... Mie îmi place cea cu brânză sărată. Pot spune că m-a surprins că aici nu te „petrece” nimeni până la uşă atunci când pleci din casa cuiva! Îmi place obiceiul acesta românesc, deci aici îmi lipseşte!
Am înţeles că lunile de vară în Chile sunt: decembrie, ianuarie şi februarie. Cum e să sărbătoreşti Crăciunul vara? Ce obiceiuri de Crăciun au locuitorii din acest stat?
Crăciunul vara este foarte ciudat, ei zic la Crăciun „Pascua” care înseamnă Paşte şi la Paşte tot „Pascua”, nu ştiu de ce, e un mister, am tot întrebat de ce, pentru că nu are sens, dar nu am primit răspuns. Chiar şi pâinea specifică cu scorţişoară şi stafide pe care o cumpără sau o fac de Crăciun, tot „Pan de Pascua” o numesc (pâine de Paşte). De Crăciun ei nu prea merg cu colindul, nu am văzut nici măcar un grup anul trecut.
Dar Anul Nou?
De anul nou, chilienii zic că trebuie să te prindă anul cu bani în buzunar, cu fasole, cu tot felul de lucruri care simbolizează bogăţia, ca să fie aşa de bine şi anul viitor, cam ca la români.
Cum apreciezi mass-media din Chile?
Mass-media este ca peste tot în lume, prinsă de febra ratingului, tot ceea ce se vede sunt emisiuni de la care nu ai nimic de învăţat „farandula”- emisiuni de bârfă şi divertisment.
Care este ziarul tău preferat?
„El Mercurio” pentru că este ziarul care nu are imagini gigante pe prima pagină cu titluri de culori ţipătoare. Este ziarul care reprezintă „the quality journalism” aici.
Ce părere ai de muzica chileană? Care sunt cântăreţii tăi preferaţi?
Nu am cântăreţi preferaţi, acum îmi plac unii, mai târziu alţii. Muzica în Chile e cumbia, salsa, astea sunt ritmurile latinilor. Au un ritm specific „cueca” este muzica populară pe care se dansează dansul popular specific chilian numit ca şi muzica „cueca”.
Vin mulţi turişti în ţara ta de adopţie?
Există o varietate de turişti, nu ştiu dacă în mare număr, dar sunt aici în Santiago, merg în Insula Paştelui mulţi şi în diferitele oraşe de pe Coastă.
Ce impact are religia asupra vieţii sociale în Chile?
Principala religie e catolicismul. Există însă şi multe biserici evanghelice, în special penticostale şi carismatice. Sotul meu provine dintr-o familie de penticostali. Aici am observat că de fapt religia nu are impact asupra vieţii sociale, cultura latină are impact asupra religiei, de aceea sunt atât de mulţi carismatici.
În final te rog să transmiţi un mesaj cititorilor nostri.
Cu ocazia sărbătorilor de iarnă vă doresc pacea aceea pe care doar Dumnezeu o poate da. Să ne amintim de ce există Crăciunul - pentru că s-a născut Mântuitorul. Multe binecuvântări le doresc tuturor cititorilor dvs.
a consemnat, Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)
 
CARTILE ZEIT
COMUNICAŢIA PRIN PROTOCOL LONTALK,
DE RUXANDRA IOANA MUSTAŢĂ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011
Evoluţia tehnologiilor IT&C are o dinamică uluitoare, desfăşurându-se într-un ritm şi cu viteze nemaiîntâlnite în alte domenii.
Aplicarea acestor tehnologii este atât de largă încât astăzi practic nu se poate vorbi de niciun domeniu al ştiinţei în care să nu fie utilizate, plecând de la domenii precum fizica, chimia, astrofizica etc. cu aplicaţii în industria spaţială sau laboratoarele de cercetare fundamentală ţi coborând pe scara complexităţii către industrie. 
Toate aceste tehnologii sunt generic denumite tehnologii Lon Works şi cuprind componente hardware, software, protocoale de comunicare, interfeţe programabile etc.
Rezultate de ultimă generaţie au permis cercetătorilor realizarea unor „circuite electronice” care să imite mecanismul neuronal existent în creierul uman.
LonTalk este protocolul ce permite comunicarea între chipurile de tip Neuron. Protocolul LonTalk include specificaţii cu privire la tipurile mesajelor, respectiv mesaje de transmitere a variabilelor prin intermediul tipurilor standard de variabile de reţea, mesaje de comandă sau de control venite de la instrumentele de administrare a reţelei, sau mesaje definite de utilizatori.
Prin această lucrare, autorul îşi aduce o modestă contribuţie la literatura de specialitate cu adresabilitate în special studenţilor facultăţilor de Automatică şi Calculatoare, Electronică, Electrotehnică dar şi specialiştilor în domeniu.
Fără a avea pretenţia unei lucrări cu un nivel înalt academic, între coperţile acestei cărţi au fost compilate şi adunate informaţii şi date din literatura de specialitate  şi din experimentările practice ale autorului facute la Ecole Centrale de Lille şi în laboratoarele Electro Total Bucureşti.
Lucrarea de faţă doreşte, în primă instanţă, să familiarizeze cititorul cu una dintre cele mai dinamice tehnologii de comunicaţie pentru reţelele de control existente astăzi, anume LonWorks. Aceasta, împreună cu protocolul folosit – LonTalk – este utilizată într-o multitudine de aplicaţii din mediul industrial şi civil. Numitorul comun al acestora este caracterul distribuit, la distanţă şi fluxul intens de date în cantităţi mici.
Cele şase capitole ale lucrării prezintă într-un mod concis şi clar comunicaţia de tip LonTalks ca parte componentă a tehnologiilor LonWorks şi o aplicaţie practică.
În capitolul 1 sunt prezentate argumentele care au condus la alegerea tehnologiei LonWorks pentru schimbul de date în cadrul unei reţele de control, ce are diferit această tehnologie faţă alte tehnologii, ce avantaje prezintă şi cum s-a folosit aceasta în cadrul diferitelor proiecte.
Capitolul 2 al lucrării, Tehnologia LonWorks, analizează aspecte generale despre reţelele de control şi utilitatea lor. Sunt  prezentaţi explicit termenii specifici tehnologiei LonWorks şi descrierea structurală şi funcţională a protocolului de comunicaţie LonTalk. În acelaşi capitol s-au descris modulele structurale şi funcţionale ale unui chip tip Neuron, descrierea mijloacelor, metodelor şi modelelor standard de funcţionare definite şi introduse de LonMark, funcţionarea unei interfeţe programabile MIP, modalităţile de conectare a dispozitivelor într-o reţea LonWorks şi prezentarea interfeţelor obişnuite utilizate în reţelele LonWorks.
Partea a doua a lucrării prezintă o aplicaţie dezvoltată cu ajutorul tehnologiei descrise. Sunt  prezentate atât funcţionalitatea, cât şi modul de implementare a unei reţele LonWorks. S-a pus accentul pe caracterul simplu şi didactic al aplicaţiei, pentru a înţelege în amănunt atât structura cât şi modul de funcţionare a unei reţele de control.
În capitolul 3 al lucrării, Aplicaţie practică. Comandarea unui servomecanism cu ajutorul unui automat programabil prin intermediul comunicaţiei LonWorks, se prezintă analiza şi proiectarea aplicaţiei software de achiziţie şi comandă a unui servomotor, componentele hardware, programele software utilizate pentru implementarea aplicaţiei şi utilitatea fiecăruia.
Aplicaţia software de achiziţie de date şi de comandă, este prezentată în capitolul 4, descriindu-se funcţionalităţile aplicaţiei software, utilizarea aplicaţiei, prezentarea în detaliu - din punct de vedere tehnic - a fiecărui modul funcţional în parte.
În capitolele 5 şi 6 ale lucrării, Concluzii respectiv Propuneri de  îmbunătăţire a sistemului, sunt formulate argumente pro şi contra referitoare la utilizarea comunicaţiei prin protocol LonTalk sub forma adoptată în cadrul aplicaţiei prezentate şi s-au analizat avantajele utilizării tehnologiei LonWorks în cadrul sistemelor de control, cu exemplificări din domeniul BMS - Building Management Systems.
Lucrarea de faţă este rodul colaborării autorului cu diverse persoane fizice şi juridice cărora doreşte să le aducă mulţumiri.
Aplicaţia practică a fost realizată cu sprijinul companiei de automatizări industriale şi civile Electro - Total Bucureşti, respectiv a domnului dr. ing. Iulian Puiu.
De asemenea, doresc să aduc mulţumiri colegilor mei, ing. Roxana Ioana Răsoiu, ing. Diana Vasilescu şi ing. Andrei Valentin Nedelcu care m-au ajutat la selectarea materialului ce a stat la baza lucrării.
De un real folos mi-au fost discuţiile şi comentariile purtate cu prof. univ. dr. ing. Genevieve Dauphin – Tanguy şi ing. Hilaire Rossi din cadrul Laboratoire d’Automatiq, Genie Informatique et Signal de la Ecole Centrale de Lille – Franţa, şi prof. univ. dr. ing. Dumitru Popescu de la Universitatea Politehnica Bucureşti, care au contribuit la definirea conceptului actualei lucrări.
Sincere mulţumiri şi prof. univ. dr. ing. Cristian Oara cu care am avut o permanentă legatură şi schimb de idei pe tema prezentei lucrări.
Nu în ultimul rând doresc să mulţumesc familiei care mi-a fost alături şi m-a încurajat în toată perioada de pregătire a lucrării.
În cazul în care numele anumitor persoane care m-au sprijinit la conceperea, editarea şi tipărirea prezentei lucrări a fost omise, îmi cer scuze şi le mulţumesc.
Ruxandra Ioana Mustaţă (Bucureşti)
 
REVERENTE CRITICE...
ELOGIUL CONTROVERSEI: VOLUMUL „LUCA PIŢU – CAP LIMPEDE LA DEVĂLMĂŞIILE CETĂŢII”[1]
Criticul şi filosoful tecucean IONEL NECULA („acoperit”, de zeci de ani, cu o operă solidă!) a dat tiparului un nou volum, care poate suscita controverse, prin modul de abordare a unei personalităţi controversate a culturii moldo-româneşti de limită, trăitoare şi făptuitoare, în vremuri (la rândul lor) controversate: LUCA PIŢU (14 ianuarie 1947 -14 iunie 2015-)[2]. „Aşa, ca de la cioranian la cioranian” – ar putea zice careva, neiniţiat în legătura specială, dintre autor şi obiectul cărţii sale.
Şi, totuşi, IONEL NECULA  realizează, astfel (din câte ştim), o primă schiţă monografică a vieţii şi operei fostului şi regretatului universitar şi revoltat de profesie – LUCA PIŢU (care numai „cap limpede la devălmăşiile cetăţii” n-a fost, fie vorba între noi...). Chiar dacă legătura spirirituală dintre cei doi (autor şi... „obiect monografic”) a existat, mai curând, la nivel de autografe şi de e-mail-uri, cartea dovedeşte că şi de ar fi fost o intensă legătură „faţă către faţă, Duh către Duh”, tot nu ar fi putut rezulta o lucrare mai reverenţioasă şi mai nostalgic-prietenească, între doi îndrăgostiţi de histrionismul filosofic cioranian.
Volumul (127 de pagini) este împărţit în 13 capitole (ultimul fiind intitulat, cu autentică pioşenie: Necrolog Luca Piţu) – precedate de o Prefaţă şi urmate de o Addenda - Addenda conţinând câteva scrisori ale doamnei MAGDA URSACHE, către LUCA PIŢU (scrisori în care se face, implicit, şi elogiul unui alt universitar, de data aceasta, a unui autentic, riguros şi important cărturar, PETRU URSACHE - socotit a fi fost „un Hesiod român”):
1-Amintiri dintr-un timp fără întoarcere;
2-Luca Piţu sub teroarea unei istorii ticăloşite;
3-Navetist între Iaşi şi Focşani;
4-Luca Piţu sau colocvialitatea gândului metafizic;
5-Luca Piţu şi temele sale deocheate;
6-Luca Piţu într-o partitură de subiecte rebarbative;
7-Cioran într-un exerciţiu de cioranizare târziu;
8-Luca Piţu în primeneli temeiniceşti;
9-Pehlivanul iaşiot Luca Piţu;
10-Luca Piţu într-un discurs incomod;
11-Luca Piţu – cronicar al grupului de la Iaşi;
12-Luca Piţu – un cioranofil decompozit;
13-Necrolog Luca Piţu.
Cel pe care, aproape la fiecare pagină, IONEL NECULA îl numeşte „Magistru” (când nu-i spune „polihistor”...) nu este, pentru subsemnatul, un personaj total livresc: i-am urmărit histrionismul juvenil, pe când urma liceul, la Gura Humorului – apoi, l-am urmărit în demersurile sale (neîncununate, totdeauna, de succes!), de a desfăşura o muncă decentă (cât de cât...), ca asistent, la Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi.
Deci, subsemnatul nu poate accepta vocabula „piţuliană”, preluată, cu voluptate, şi de autorul cărţii: „universitatea IAŞIOTĂ” (p. 59 şi următoarele  - cuvântul în cauză trimiţându-şi rezonanţele, chipurile, în zona semantică a mafiotismului/”MAFIOTĂ...), câtă vreme (cel puţin în perioada 1974-1978!), universitatea cu pricina avea parte, în general, de profesori de excepţie şi de o rigurozitate morală fără cusururi majore. Şi nu ai dreptul moral (fie şi prin Addenda!) de a accepta sintagma „emanatul de loviluţie”, pentru un eminent specialist în stilistică, poetică şi hermeneutică, precum România nu a mai avut şi nu are nici la ora actuală: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA (p. 93). În plus, opinia noastră despre aşa-numitul „grup de la Iaşi”, chipurile „grup de rezistenţă politică anticomunistă”, nu este nici pe de parte atât de reverenţioasă, precum cea a autorului cărţii...Autentica rezistenţă ieşeană s-a făcut nu prin „scandalagii de serviciu”, ci prin cultură şi muncă spirituală încrâncenată. Sus-numitul eminent profesor şi autentic moralist, DUMITRU IRIMIA, atunci când, în 1977, l-am întrebat (în particular) ce rost avea să mai muncim pe brânci (eram membru al Cercului de poetică şi stilistică, al cărui luminat „spiritus rector” era însuşi domnul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA), în climatul (sufocant şi tot mai indiferent la autenticitatea valorii autentice), al perioadei „coreene” a României, mi-a răspuns: „Pentru ca atunci când vremurile se vor schimba, România să aibă parte de autentici specialişti, iar nu de amatori şi cârpaci!”...
Cabalele universitare”, despre care face vorbire autorul cărţii (prin vocea, de dincolo de mormânt, a „obiectului monografiat” – LUCA PIŢU), vor fi existat – dar nu ele au caracterizat, organic, universitatea ieşeană antedecembristă. Mai curând azi, în postdecembrism, ar fi valabile afirmaţiile autorului despre... „atunci”. Da, despre degradarea climatului universitar şi cultural românesc postdecembrist, în general, s-ar putea scrie sute de monografii şi teribil de docte analize... fără nădăjduire, însă, într-o finalitate, ori eficienţă concretă.
IONEL NECULA zăboveşte, cu nostalgie şi dragoste, asupra „Autografelor Magistrului din Cajvana” – multe dintre ele dovedind erudiţie. Dar noi nu suntem deloc convinşi că nişte jocuri de cuvinte (preţioase, pretenţioase – alteori doar burleşti şi... fără de [aproape] nicio virgulă legitimă!), precum: „Domnului Ionel Necula cu miulţămire pentru cartea Domniei Sale şi invitaţie la pagina 66 a capdopului prezent, unde ne dăm şi noi, cu modeste mijloace, la acelaşi subiect pyrrhonian”, sau: „Domnului Ionel Necula îi paraşutez în ograda tecuceană exemplarul făgăduit, dar agrementat cu o surpriză pe coperta a patra urându-i în acelaşi timp o intrare triumphică la doctorare. Focşangeles, 21 iunie 1999” etc. – ar reprezenta mostre ale „neaoşismului moldovenesc” al regretatului LUCA PIŢU. Singura carte (dintre cele citite de noi) a „Magistrului din Cajvana”, care conţine veritabile mostre de „neaoşism moldovenesc” - este Lexiconul figurilor căjvănare (fireşte, nelipsind nici dintr-însa, uneori, frivolitatea unor jocuri de cuvinte gratuite -  ...aşa, „de amorul artei”... unele inspirate, altele de-a dreptul „expirate”).
Analiza făcută de IONEL NECULA asupra vremurilor noi, postdecembriste, apucate de „pauvre Luca”, este mult mai  convingătoare – şi empathizarea autorului cu opiniile „piţuliene” mult mai vie: „Ce să lămurească paradoxul din aiureala pieţei liber-schimbiste, din faptul că <<un ginere monarhicesc>> figurează pe lista foştilor colaboratori ai securităţii, din autodenunţarea ipocrită a unui lider ţărănist, că a fost şi el turnător al Securităţii, numai pentru a beneficia de voturile <<adevăraţilor turnători>>, al căror număr masiv conta mult în balanţa şanselor electorale?” – cf. p. 42.
Cât despre erijarea lui LUCA PIŢU în „persecutatul number one”(să fi acceptat a fi măcar...     ”number two”!) al Securităţii, spune destule fraza lui IONEL NECULA: „În anul 1972 a participat [n.n.: LUCA PIŢU] la cursurile de vară de la Dijon (Franţa)”... ca să nu mai amintim şi de „excursiile” sale pe la Strasbourg!
Autenticii „primejdioşi” anticomunişti nu aveau dreptul să treacă nici Dunărea, la Ruse, într-o ţară „pretenă şi frăţească”...!
Exagerările unor personaje, precum domnul Şerban Foarţă: „Luca Piţu pentru noi/Este Paul Goma doi” - apar cel puţin... forţate.
Dincolo de “cabalele universitare” şi “potlogăremele academice”, precum şi dincolo de “persecuţiile şi prigoanele securistice” (“raportate” de LUCA PIŢU şi preluate, uneori, cu naivitate inocentă adorabilă, de către autorul monografiei despre LUCA PIŢU…), cartea lui IONEL NECULA interesează prin judecăţile de valoare asupra operei scrise (de autentică valoare) a “căjvăneanului cioranian”: “Toate cărţile lui LUCA PIŢU mustesc de <<gândime>> cioraniene, de idei şi depoziţii în spiritual lui Cioran. Dar dincolo de tonul mustrător şi rechizitorial imprimat scrierilor sale, rămâne starea de spirit, disconfortul subiectiv din care se legitimează maniera oţioasă şi nevralgică în care îşi burduşeşte isprăvile sale decompozite, stilul gongoric şi baroc – cel mai potrivit pentru a da seama de răul acestei lumi şi de patologiile acestui veac” – cf. pp. 84-85.
Da, se poate scrie, şi chiar extrem de fertil, despre scrierile autentice şi autentic-meditative (există şi dintr-acestea!) ale lui LUCA PIŢU - cel care descoperă, cu amărăciune, că nici Occidentul nu-i mai breaz decât Orientul (actual), în materie de cultură: “Şi aici [n.n.: în Occident] bulevardele sunt infestate cu excremente canine, intelectualitaea rafinată este fixată în miracolul revoluţiei bolşevice înfăptuită de Lenin, iar lumea este încurajată într-un consum exacerbat (…).  Multe fătuci se înscriau la universităţile strasbourgheze doar pentru a beneficia de carduri şi de permise, de accesul în asociaţii, de reduceri la cinematografe, la muzee sau pe mijloacele de transport, ca şi de unele alocaţii, când nu veneau direct pentru combinaţii maritale” – cf. p. 64).
IONEL NECULA reuşeşte, cu intuiţie sănătoasă şi cu măiestrie deplină, să articuleze şi formuleze o viziune generală, asupra gândirii şi asupra specificului stilului “piţulian”: “Dacă am înţeles bine, modernitatea discursului piţulian se resoarbe din două perechi de categorii estetice (pleonasmul şi oximoronul, tautologia şi paradoxul), la fel cum raţiunea suficientă a lui Schopenhauer se revendică dintr-o împătrită rădăcină. Ar fi şi chiar este  logica discursului său eseistic, ansamblul de reactivi care-i nervurizează ţesutul problematic şi reflecţia amară asupra strâmbătăţilor acestei lumi. Este, bag seama, un cadru epistemologic fertil şi cu neîndoielnice virtuţi procesatoare” – cf. p. 48.
La fel, preţioase sunt informaţiile (câte sunt…) despre înregistrarea făcută de către cuplul LUCA PIŢU-SORIN ANTOHI, la întâlnirea cu EMIL CIORAN, la Paris, în noiembrie 1990: ”Cioran, înaintea tuturor, înţelesese că toată aiureala de la noi îi confirmă paradigma despre neamul valah, despre golurile psihologice şi istorice care-au marcat devenirea în timp şi lume (…). Venind vorba de specificul românesc, Cioran se arată consternat că multe lucruri care încep bine, la noi, ajung să sfârşească rău, chiar neaşteptat de rău” – cf. pp. 51-52.
…Acum, în finalul discursului/excursului nostru, despre cartea lui IONEL NECULA, ne mirăm, derutaţi: oare de ce există (în textul cărţii) atâta neglijenţă (mai ales în primele pagini!), la nivelul multor construcţii verbale? Oare să punem vina, integral şi exclusiv, pe editor? Noi nu prea credem asta…şi, de asemenea, oricâtă grabă trebuie să manifeste bietul scriitor pauper, când capătă, “din cerurile” bogătaşilor vremii actuale, o amărâtă de sponsorizare: “prea cumulase [n.n.:cei ajunşi la putere, în postcomunism] destule insanităţi (…) prea se arătase devotaţi” (p. 6), “mulţi dintre actanţii noii scene politice cumulase” (p. 7) etc. etc. etc.
…Oricum, avem în faţă o CARTE-PREMIERĂ: schiţa de “Monografie LUCA PIŢU”.
S-o salutăm, cu respectul cuvenit -  şi să aşteptăm controversele ideatice ale specialiştilor în “cioranistica piţuliană”, faţă de această evocare realizată de IONEL NECULA (evocare, ca  adevărat…”ELOGIU CONTROVERSEI” - uneori vie, de multe ori excesiv livrescă) – adică, ale specialiştilor în opera unui atât de controversat, iritant şi iritabil om şi scriitor (deci, nu desăvârşit filosof…!) , cum a fost LUCA PIŢU, în timpul vieţii sale zbuciumate, complexate şi frustrate…
Dumnezeu să-l ierte!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Ionel Necula , Luca Piţu – cap limpede la devălmăşiile cetăţii, Editura Rafet, 2015.
[2]-Luca Piţu (n. 14 ianuarie 1947, Cajvana, Suceava14 iunie 2015, Focşani) Eseist, publicist şi profesor. A semnat şi sub pseudonimul Magistrul din Cajvana. Fiul lui Vasile Piţu şi al Magdalinei Şoldan, ambii agricultori. După studiile liceale, a absolvit în 1970 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Debutează publicistic în 1975 în revista studenţească „Dialog”, cu eseul Cheia hermeneutică. Debutul editorial are loc cu un eseu scris în limba franceză despre povestirile lui Ion Creangă, Le chasseur des corbeaux, publicat în 1986 în Franţa, la Editura “À l’Écart” (Muizon). În ţară, debutul editorial se produce în 1991, cu volumul de eseuri Naveta esenţială, publicat la Editura Moldova. Colaborează cu poezie, eseuri, articole teoretice şi de opinie la revistele: „Dialog”, „Opinia studenţească”, „Echinox”, „Caiete critice”, „Cahiers roumains d’études littéraires”, „Vatra”, „Familia”, „Calende”, „România literară”, „Transilvania”, „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Orizont”, „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Contrapunct” ş.a., la cotidianul „Monitorul de Iaşi” şi la revista „Les Cahiers des Amis de Pierre Louÿs”. În 1991, Uniunea Scriitorilor din România îi decemează premiul de eseistică pentru volumul Naveta esenţială, pe care premiu, însă, autorul îl refuză. Este deţinătorul premiilor pentru eseu acordate de fundaţia „Poesis” (1995) şi de revista „Convorbiri literare” (1996). În 1990 a călătorit ca turist în Pakistan şi în India. În perioada 1992-1994 a fost lector de limba română la universitatea Nancy I. Profesor de teoria traducerii şi logica discursului ficţional la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, Catedra de Limba şi literatura franceză.

IONUŢ CARAGEA - DISCIPOLII ZEILOR DE ALTĂDATĂ
Motto: Ştim prea puţin pentru a fi zei/şi prea mult pentru a fi oameni
Pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupă prezentul roman SF al lui Ionuţ Caragea în opera sa, dar şi pentru a ne exprima părerea despre acest gen de literatură, trebuie să facem o digresiune destul de consistentă, chiar dacă am risca să devenim plicticoşi.
Recunosc, nu m-a preocupat niciodată literatura SF, cu toate că am avut multe ocazii să pun mâna pe o grămadă de cărţi de acest fel. Şi cu toate că foarte mulţi prieteni, încă din adolescenţă, mi-au inoculat un oarecare interes pentru acest domeniu, niciodată n-am atins măcar vreun volum de acest gen. Poate am pierdut, poate nu. Poate ar fi trebuit măcar să gust ca dintr-o trufanda, chiar dacă mai apoi m-aş fi convins că strugurii sunt acri. Nu ştiu. Pe vremea mea erau la modă Carl Sagan şi mulţi alţii; iar la Casa Tineretului din oraş existau chiar un club de cititori şi un cenaclu. Aveam certitudinea că e un moft, o vreme pierdută cu prostii, o extensie ridicolă a unui snobism gregar, care încearcă să găsească valori acolo unde nu sunt decât dezlegări de inepţii la gura sacului. Şi am refuzat, şi am strâmbat din nas de fiecare dată când mă întâlneam cu subiectul acesta. Ba chiar eram un antiprofet al genului, nescăpând nici o ocazie să defăimez acest curent, această prostie monumentală. Asta deoarece mi se părea că a anticipa o societate, ştiinţa şi tehnica ei, dar şi o întreagă lume – e un lucru pentru copii. Pentru oamenii mari trebuia să existe un comportament mental în care valorile culturii şi civilizaţiei, comandamentele etice şi analiza fină a sufletului omenesc, atât individual cât şi colectiv – trebuiau să rămână preocuparea centrală. Mă gândeam evident la clasicii literaturii sau ai artei. Pentru a descoperi psihologia, dar şi caracteristicile sociale ale unei perioade, au existat mereu creatori care să le exploateze şi să le releve valorile. Un Dostoievski, un Balzac, un Zola, un Hugo, au făcut ca ştiinţa despre om, emoţiile, reacţiile, habitudinile, trăsăturile de caracter, în general toate misterele omului să ne devină familiare. Cât despre reprezentanţii artei (propriu-zise): fie arhitectura antică, fie pictura, fie sculptura, muzica – toate căutau definiţii şi expresii cât mai adecvate pentru a „rezuma” esenţa umană sau pentru a o îmbunătăţi. Atât cunoaşterea cât şi etica se întâlneau în artă, pentru a îl face pe om şi mai bun, dar mai ales, şi mai frumos. Într-o lume în care valorile trebuiau cultivate – în lumea în care eu eram obişnuit să mă mişc –, literatura SF mi se părea absolut fără vreun rost. Degeaba ar fi vrut să imagineze o lume care ar fi existat peste 50-100 de ani, căci literatura SF nu răspundea la imperativele (mele şi în general) copleşitoare ale momentului. La orele de Constituţie învăţam că un sfert din populaţia globului murea de foame (nu prea era atât de „dureros” pentru mine, dar problema se punea concret în acea vreme); sau faptul că valorile universale şi drepturile omului erau călcate în picioare (Orientul Mijlociu era zguduit de războaie, la fel Africa). Pe de altă parte civilizaţii dispărute sau nu, foarte bine cunoscute (cea greacă, cea romană, cea chineză sau indiană, cele americane vechi), exercitau o atracţie covârşitoare. Toţi colegii de generaţie depuneau eforturi pentru a acumula cât mai multe lucruri despre acestea, nu numai din curiozitate, cât mai ales pentru că era la modă. Profesorii noştri ne familiarizau cu Leo Frobenius, cu Elie Faure sau Oswald Spengler, Marija Gimbutas, Rohde, Dodds, Braudel. În ce mă priveşte, aceste lucruri erau de actualitate şi trebuiau să fie în prim-plan; consideram că e mai util să ştiu cât mai multe despre acestea. Istoria spiritualităţilor, în general, era cu mult mai captivantă şi exercita un farmec irezistibil...
Despre literatura SF – ce îndreptăţire aş fi putut să-i acord? Vorbind despre spaţii extraterestre nesfârşite, despre inteligenţe şi civilizaţii altfel ordonate, despre anticiparea unor cunoştinţe şi tehnici nemaiauzite, această literatură SF mi se părea nu numai ridicolă prin statutul ce şi-l crease, ca metodă de a investiga viitorul, ci şi prin însăşi pretenţia ei de a fi o literatură.
Acele lumi în care erai obligat să plonjezi, nu numai că mi se păreau primejdioase pentru firescul conştiinţei, căci erau departe de realitatea cea cuminte; dar mi se păreau şi păgubitoare prin invocarea unei realităţi care nu exista. Cum să tragi foloase, deci, pentru viaţa cea de toate zilele; sau măcar să te alegi cu cunoştinţe ce ar fi putut cândva să-ţi devină utile?
Până şi din punct de vedere estetic, acele lumi mi se păreau pline de unghiuri ascuţite, tăioase şi duşmănoase – pentru că dădeau frâu liber unor lucruri cel puţin stranii, dar şi foloseau „concepte” de-a dreptul „hâde”: navetele spaţiale (claustrofobice), găurile de vierme (nesigure, tulburătoare), androizi (un compozit de carne „inventată” şi cipuri cu conexiuni electronice neliniştitoare), tot felul de războaie, activităţi nebuloase, şi acea alură psihotică a tuturor personajelor; apoi ceea ce exista în toată literatura SF: aşezarea naraţiunii în epoca post-apocaliptică; nu în ultimul rând prezentarea unor cunoştinţe care nu făceau cinste speciei umane – fiind legate de cuantificări mecanice ale fiziologiei, de intervenţia unor substanţe, de haosul ce se putea declanşa absolut spontan, un haos asumat de o umanitate decadentă.
Cu atâtea lucruri absolut stupide înarmată – literatura SF mi se părea o prostie atât de „gogonată” încât nu numai că eram împotriva ei, dar simţeam un acut gust al dispreţului faţă de orice lector, să spun, entuziast ce mi-ar fi trecut pe dinainte...
A trecut atâta vreme de atunci şi de-a lungul timpului nu m-am mai intersectat cu literatura SF. Până când într-o zi, poetul Ionuţ Caragea mi-a spus că îmi va trimite o carte de acest „gen”. Mai întâi am fost nedumerit – căci cum puteam să-i răspund?! Aşadar mi-am ascuns reacţia. Dar mai apoi am devenit dintr-o dată curios. Mi-am spus: de ce nu? De ce să nu încerc? Şi atunci am citit. Mărturisesc am avut o impresie nu neapărat pozitivă, dar nici de respingere. Pot recunoaşte, de acum înainte, că n-aş mai respinge atât de vehement „genul”. De ce? Mi-am dat seama că această literatură nu e chiar atât de întunecată cum mi-am închipuit. Ipoteticul acesteia nu e neapărat unul gratuit: el te poate face să gândeşti mai mult, să-ţi găseşti valenţe cognitive pe care nu le-ai fi bănuit, să devii speculativ, să explorezi – post factum – mai atent realitatea ce poate căpăta un chip nou.
Cât despre prezentul volum SF al lui Ionuţ Caragea (Discipolii zeilor de altădată), el are toate ingredientele unui roman bine scris: are cursivitate, emană o reală plăcere a lecturii, are intrigi solide, are acel ceva care captează interesul, are acea dimensiune narativă ce te introduce în experienţa altei temporalităţi (ai senzaţia că timpul trece foarte încet).
Cât despre personaje şi evenimente – ele respiră o libertate şi o spontaneitate creatoare, încât ai impresia că acestea n-au legătură cu personalitatea autorului lor. De asemenea, dialogurile sună atât de natural încât creează impresia că pur şi simplu le auzi - iar nu le citeşti.
De asemenea evenimentele sunt investite cu efecte stilistice redutabile şi totuşi simple: hiperbola, alegoria, parabola. Realitatea nu este „prizată” direct (nici nu s-ar fi putut – căci e vorba de o atmosferă SF), ci indirect. Simbolul există la fiecare pas. Semnificaţiile nu au un caracter cognitiv, cât unul aluziv. Adevărurile sunt doar sugerate.
Cât priveşte numele personajelor, al tărâmurilor, sau al entităţilor de toate felurile – nu numai că sunt absolut reuşite, sau inspirate, ori sunt inversări sugestive ale literelor unor cuvinte bine cunoscute (Uezen şi Mud – Dum şi Nezeu), dar sunt şi exact la locul lor. Numai un poet putea face asemenea alegeri. Iar faptul că aceste nume sunt, dincolo de extravaganţă, venite parcă, dintr-o lume paralelă - şi exprimă cu precizie trăsături de caracter ale unor personaje la fel de neobişnuite ca şi acţiunile în care excelează -, este garanţia că lumile autorului au avut un rol bine determinat în „economia” sufletească a autorului lor, au ţinut rol de realitate secundă - cu funcţiuni reale şi exacte în „dialectica” lui sufletească.
Spunând aceste lucruri, mai trebuie adăugat că, în general, proza science-fiction are şi un rol adaptativ-concret – ceea ce n-aş fi bănuit. În această lume în care tehnologia a căpătat atâtea valenţe, diversificări aproape infinite şi în acelaşi timp de neconceput nu cu puţin timp în urmă – proza SF este menită să umple intervalul ce s-a creat şi care nu este deloc unul insignifiant. A ne obişnui cu lucruri din ce în ce mai complicate, cu lucruri care au o structură funcţională şi morfologică din ce în ce mai complexă, trebuie să ne preocupe în mod serios.
Şi apoi, a crea lumi paralele, în care omul actual să se instaleze confortabil, iar nu tragic; spre a uita relativitatea valorilor actuale, iar nu pentru a le resimţi gravitatea şi durerea; sau a se simţi „uşor” în faţa destinului, iar nu „omeneşte, prea omeneşte” -, este un argument destul de convingător pentru a accepta îndreptăţirile literaturii SF. A şti că ceea ce citeşti este o pură şi simplă ficţiune care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea – poate doar o legătură indirectă, prin simbolurile ce le propagă -, este o bună modalitate de a te refugia din faţa iureşului cotidian. Universul ce îţi este livrat la îndemâna ta imediată, cât şi independenţa cu care poţi să te scufunzi în el – sunt avantaje deloc de neglijat.
Iarăşi, literatura science-fiction, poate fi portavocea unor avertismente, ale unor semnale ce trebuiesc trase, cu privire la noile pericole care există în această lume ce s-a schimbat dintr-o dată în câţiva zeci de ani.
De asemenea, mai vrem să punctăm câteva avantaje ale literaturii SF, chiar de ar fi să ne repetăm. Ca o primă idee vom spune că trebuie menţionată în mod expres uşurinţa cu care, la Ionuţ Caragea, elementele de natură SF sunt integrate în naraţiune, provocând un efect de separare de lumea comună, dar şi un efect cognitiv expres. Mă refer la chestiuni ca: transferul de memorie, problemele strict de funcţionare infinitezimală a conştiinţei, utilizarea de substanţe psihotrope, mecanisme chimice neurologice, intervenţii de asemenea chimice, dar şi fizice pe palierul concret al fiziologiei umane (de ex. funcţionarea tiroidei) etc.
Un alt aspect ar fi flexibilitatea noţiunilor de timp şi spaţiu. Ele sunt dominate de puterea inventivă a unei ştiinţe avansate, dar şi de „forţele” potenţate ale psihicului care, prin diverse tehnici, şi-a depăşit limitele. Acestea sunt proiectate într-un viitor care poate fi şi unul promiţător, dar şi unul înnegurat de posibilităţi distructive.
Altă idee valoroasă transferă eterna problemă a binelui şi răului într-un cadru SF. Binele se înfruntă cu răul însă răul este scuzabil, căci a izvorât din suferinţă - şi nu este, deci, de sine stătător (un personaj negativ şi-a început odiseea după o experienţă nefericită).
Pentru a colora atmosfera romanului, dar şi pentru a lansa o explorare morfologică posibilă – ne sunt prezentate diverse fiinţe care depăşesc cadrele obişnuitului sau ale umanului: tot soiul de androizi, şopârle, insecte, negustorii Tzulu, lenurienii, clonele etc. Toate acestea reprezintă lansarea unei încredinţări în posibilităţile creatoare ale înseşi Matricei generatoare universale, fie că e vorba de aspectul ei sub forma conştiinţei şi creierului uman care prelucrează şi inventează, fie că e vorba de geniul formator al unei vieţi extraterestre de sine stătătoare.
O altă idee valoroasă este aceea care supune interogaţiei identitatea conştiinţei umane. Dacă clonarea aduce în discuţie o identitate de bagaj genetic şi fizic, altfel se pune problema memoriei clonei – această memorie va diferi de la original la replică. Ori în acest spaţiu interval apare faptul că diversitatea, în interiorul universului, nu poate fi niciodată anulată sau transgresată. Nu poate exista o entitate care să nu difere faţă de alta. Repetiţia este imposibilă. Evident, ideea e copleşitor de valoroasă: dumnezeirea e infinită sau nemărginită (cel puţin în diversitatea ei intrinsecă).
Tot ca un avantaj al literaturii SF, dar şi al romanului lui Ionuţ Caragea, apare dezbaterea unor probleme filosofice ca: liberul-arbitru; necesitatea existenţei adevărului; cum am mai spus – lupta dintre bine şi rău; problema responsabilităţii maxime, atât pentru viaţa proprie, cât şi pentru viaţa cosmosului; dezideratul ca fiecare să se auto-depăşească; problema ciclicităţii generaţiilor; problema, cum am mai spus, a identităţii conştiinţei umane, atât identitatea de sine, cât şi cea a speciei; ş.a.m.d.
Una peste alta, ca să revenim, chestiunile abordate de Ionuţ Caragea în acest roman se integrează perfect în problematica genului, iar rosturile acestui roman sunt bine amplasate în context. Faptul că Ionuţ Caragea face figură bună şi în acest domeniu, ne dezvăluie un scriitor nu numai polivalent, dar şi curajos...  
Remus Foltoş (Odaia Turcului, Mătăsaru – Dâmboviţa)
 
SPIRITUALITATE
ANUL NOU
Un nou an… Poate un nou început sau doar o altă filă din calendar. Oare ce să se fi schimbat? Sau poate avem numai iluzia schimbării și nimic altceva. Fiecare om nutrește ceva special în noaptea dintre ani: unul vrea să devină bogat, altul să aibă un loc de muncă mai bine plătit, altul nu vrea decât să fie sănătos. Oare ale cui dorințe se vor împlini? Cei mai mulți dintre noi respectă obiceiuri, tradiții și superstiții, doar-doar vor atrage norocul, bunăstarea și alte chestii pur materiale, fără de care viața nu ar fi la fel de frumoasă. Cine are bani, zâmbește, este tot timpul voios, pus pe șotii și toate cele. Totul se rezumă la bani… Și totuși… Știm deja că oamenii bogați nu au liniște sufletească. Gândurile lor zboară dintr-un loc în altul, căutând noi variante de a înmulți averea existentă. Dacă acea variantă se dovedește a fi neroditoare, pleacă în căutarea alteia și tot așa. Omul acela nu se mai poate ori: a intrat în horă și trebuie să joace. E deja prea târziu ca să adopte un alt stil de viață. Cel puțin, așa crede el. Chiar e convins de acest lucru și nimeni nu-l poate schimba. Și dacă, peste noapte, pierde pe cineva drag sau ceva care înseamnă foarte mult pentru el? Dintr-o dată, totul se schimbă. Acum privește viața din altă perspectivă. Nu-l mai interesează banii, averile și tot ceea ce este efemer, ci regretă că nu a fost suficient de mult lângă persoana care a plecat de lângă el atât de repede. Acum nu i-au mai rămas decât amintirile și niște fotografii. Tristețea a luat locul bucuriei, iar viața are un gust amar.
De ce cred unii oameni că sărbătorile sunt doar un prilej de îmbuibare, de distracție, de etalare a ținutelor vestimentare și atât? Cu ce rămâi după toate aceste exagerări? Cu nimic! Totul se năruie, ca și cum n-ar fi fost. Toate aceste manifestări ale bucuriei reprezintă o modalitate simplă de a-ți afișa buna dispoziție. Cu toate acestea, uităm de suflet și-l sufocăm cu haos și petreceri, care de care mai ieșite din comun. Aruncăm petarde și artificii sofisticate, alungând liniștea și speriind animalele, care fug îngrozite încotro mai pot. E amuzant? Unii așa cred. E genul de distracție fără esență, fără sens, care dispare odată cu apariția zorilor. Ce să mai spunem că, la astfel de evenimente se petrec lucruri imorale, care au consecințe foarte grave. Degeaba regretă oamenii apoi. Ce a fost făcut, așa rămâne, sau cel puțin nu vor fi uitate și iertate vreodată. Pentru ce? Merită un asemenea sacrificiu? Nicidecum! Unde domnesc liniștea, bunul simț, cumpătarea și Dumnezeu, nimic rău nu se poate întâmpla. Unii oameni preferă să-l aibă pe Dumnezeu alături în noaptea dintre ani, căci este unicul sprijin necondiționat, de care oricine are nevoie. O rugăciune în noaptea trecerii într-un nou an este net superioară unei distracții sălbatice, în care fiecare face doar ce vrea și depășește cu mult limita bunului simț și a armoniei.
Așadar, să mergem mai departe cu liniște și cumpătare, căci echilibrul este cel de care avem mare nevoie acum. Nimic fără Dumnezeu!
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
CE-ŞI MAI DORESC ELEVII DE GIMNAZIU
Şcoala din România încă are programele foarte încărcate, iar elevii sunt în permanenţă bombardaţi cu informaţie diversă, cu activităţi numeroase, cu un volum mare de teme pentru acasă, astfel încât rămân blocaţi într-un soi de chin educaţional, nemaireuşind să se ridice la standardele înalte impuse de dascălii lor. Unii dintre copii chiar fac performanţă şcolară, obţinând distincţii la toate competiţiile existente, însă, la un moment dat, cad victime oboselii intelectuale şi clachează brusc, când se aşteaptă mai puţin. Pentru alţi elevi, însă, cursurile şi solicitările intelectuale nu reprezintă o corvoadă, întrucât nu le acordă o importanţă majoră, fiind convinşi că pot trăi şi fără a fi premianţi şi chiar pot obţine un salariu frumuşel, prestând servicii mai puţin sofisticate, atunci când vor fi majori. Numai că, nu tot ceea ce văd şi aud la canalele de televiziune este şi real.
Fiind încă prea mici ca să cunoască adevărata faţă a societăţii şi toate mecanismele economice şi financiare existente, astfel de copii devin dezinformaţi şi lipsiţi de ajutor moral. Ei cred în capacitatea lor uimitoare de adaptare şi sunt convinşi că vor primi oferte nemaipomenite de muncă în ţările străine unde intenţionează să ajungă. Pentru majoritatea elevilor de gimnaziu, şcoala este locul unde vin forţat, fiindcă i-au trimis părinţii, sau spaţiul libertăţii totale, deoarece aici fac tot ce le trece prin cap. Şi cum rigorile educaţiei nu sunt atât de intransigente, la şcoală se distrează copios, antrenând pe cât mai mulţi în jocurile lor teribile. Profesorii privesc de cele mai multe ori neputincioşi cum starea morală a elevilor se degradează din zi în zi. Deşi încearcă prin multe metode să le îndrepte comportamentul, nu reuşesc în totalitate şi se declară învinşi de grozăviile pe care le fac aceşti copii imaturi. Oare de ce educaţia nu mai este privită şi tratată cu respect?
Pentru că elevii văd în jurul lor doar exemple negative, care le influenţează modul de gândire atât de mult, încât consideră că felul în care acţionează şi se comportă e corect. Pentru că profesorii sunt obligaţi să treacă peste fapte reprobabile, aplicându-le elevilor nişte pedepse minore, fiindcă acesta este regulamentul şcolar, pe care trebuie să-l respecte. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre elevi trăiesc în familii dezorganizate şi se confruntă cu greutăţi inimaginabile pentru vârsta lor. De multe ori, li se face milă şi dascălilor, numai că aceşti copii aduc la şcoală obiceiuri rele, de care se molipsesc şi colegii lor. În felul acesta, totul degenerează şi se transformă în situaţii fără ieşire. Un asemenea impas generează nenumărate probleme psihologice, şi nici profesorii nu mai ştiu cum să le rezolve. În teribilismul lor, elevii nu-şi dau seama de răul pe care şi-l fac singuri, dar, mai ales, de faptul că şi ceilalţi copii vor copia genul acesta de comportament. Directorii de şcoli au chemat în instituţii psihologi, poliţişti, medici, pentru a le explica acestor elevi efectele extrem de nocive ale faptelor pe care le fac aproape în fiecare zi cu mare uşurinţă şi inconştienţă.
E dureros faptul că nu mai sunt atât de interesaţi de studiu, de materiile predate de profesorii lor. Poate şi datorită faptului că nu sunt motivaţi de aproape nimic din jurul lor, dar mai ales că proprii părinţi se confruntă cu probleme economice şi financiare serioase. Pe de altă parte, alţi copii, deşi nu dispun de posibilităţi financiare bune, ştiu că trebuie să depăşească această situaţie deplorabilă prin studiu. Doar aşa au şansa de a-şi împlini visele, de a ieşi din impas şi chiar de a-şi ajuta familiile să trăiască decent şi demn. Un exemplu concludent sunt olimpicii, copiii dotaţi cu o forţă de percepere uimitoare, cu o creativitate ieşită din comun sau cu aptitudini diferite, pe care şi le canalizează în direcţii pozitive. Până la urmă, răspunsul este tot educaţia primită în familie. De aceea, profesorii susţin implicarea părinţilor în educaţie, colaborarea acestora cu persoanele abilitate, răspunzătoare de formarea personală şi profesională a viitorilor adulţi.
Elevii sunt fiinţe delicate, care au mare nevoie de îndrumare din partea părinţilor şi a profesorilor. Chiar dacă se bucură de toată libertatea, ar trebui să ştie că rolul dascălilor în viaţa lor este fundamentală. Profesorii sunt cei care, cu atenţie şi fineţe le cizelează personalitatea, dorind ca aceştia să devină adulţi respectabili. Vârsta copilăriei este unică, minunată, deosebiă, iar ei trebuie să se bucure din plin de ea, dar să nu uite că orice faptă îi obligă la responsabilizare.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REPERE...
ÎN LITEARATURA ROMÂNĂ AU ÎNVINS SCRIITORII CANONIZAŢI DE REGIMUL COMUNIST
Imediat după evenimentele din decembrie, potrivit unei dialectici în relaţie valoare-autoritate, deviată de la traseul indicat de propaganda PCR, la o dezbatere, mai degrabă o bătălie a recanonizării. Operaţia de re(canonizare) nu înseamnă în spaţiul literaturii, altceva decât selectarea, ierarhizarea şi consacrarea scriitorilor, mai precis pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoria colectivă, cu toate avantajele sociale, chiar politice, material, care decurg de aici. Acest fenomen a fost teoretizat în cartea lui Harold Bloom, intitulată „The Western Canon”, folosită ca armă a discriminării inverse, de rasă, de sex, de etnie, astfel că acest proces de canonizare este manipulate în scopuri extra-extetice. 
În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputant notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce oportunişti „apolitici”, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor port-drapele aparţinând generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în „istoriile” de doi bani semnate de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu. 
Pe cele două grupări le uneşte sindromul minoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi care nu au fost bune nici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii, fiindu-le teamă şi azi de fenomenului jocului de domino. E de-ajuns să cadă o carte şi se năruie totul. Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina lui Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în lista lor ierarhică cărţi şi autori ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia.  
Datorită acestor doi critici, şi a altora, cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în jurul lui D. R. Popescu, A. Buzura, celor proveniţi din generaţia echinoxistă, optzecistă, cum este Ion Mureşan, colaborator al Securităţii comuniste, etc, chiar a mitului „Micul Paris”, expresie dâmboviţeană a reprezentării bovarice şi, simultan, a resemnării singulare. Puţinele înfăptuiri având atributele monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare (Vezi opera lui Eminescu sau Istoria lui Călinescu), cea din urmă devine, într-o astfel de împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca supracompensare a unui complex de inferioritate al miticilor Manolescu şi Ştefănescu. 
Atunci când se discută despre Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că „Poetul nu avea dinţi în gură” (Sabin Gherman ), că a plagiat, că era antisemit ,etc, etc... Datorită acestor manipulatori de conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu lumea. 
Trăim într-n stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget, datorită faptului că au furat tot, cei ce strigau „Nu ne vindem ţara!”, cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv ciolanul ierarhiei „valorice”. Pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie.  
Totuşi, trebuie să remarc în acest sens, citându-l pe Titu Maiorescu, marele critic, avertizând în legătură cu primejdia minoratului încă de la 1867: „Când se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se află în decadenţă...”. Până la ratare nu mai este decât un pas. Pentru că ratarea destinului istoric, cum spunea Cioran: „se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent”.  
Pe parcurs, în anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile recanonizării în plan literar. Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la nivelul tuturor aşa-numitelor „generaţii”, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici. În special nouăzecişti întradevăr ca nou veniţi, se agită cu mai multă ardoare într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi. 
Unul îl reprezintă diaspora, fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi, (de aparatul de propagandă p.c.r, din care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu în istoriile lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de a-şi revendica un loc. Dar, în „armonie“ cu specificul neaoş al dezbinării (bahluiene, someşene, alutare etc. ), viaţa literară este percepută ca parte-pris-uri, prin lentilele deformatoare ale mass-media care confundă voit Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiile şi pornografia poeziilor lui Mihai Gălăţanu şi I. Mureşan şi poezia bună, izbânzile spiritului cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa! (Vezi răutatea din cronicile lui Alex. Ştefănescu). Vaşnicii apărători ai demnităţii intelectuale se simt frustraţi, părându-li-se că sunt lipsiţi de un drept pe care şi l-au arogat în exclusivitate o bună perioadă: libertatea de obţiune. 
Alt centru de coordonare a bătăliei recanonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor, fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă, şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal. 
Fiinţe năzuroase, posomorâte cu aer fals academic şi irascibile se repet asupra conştiinţelor culturii româneşti, atacându-le într-un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe sufocate, indignarea mimată nimicesc un adversar inexistent şi închipuit, pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului. Sunt nişte credincioşi fără religie, stareţi răi şi clevetitori la mitocul fraţilor refuzaţi de istorie. 
În lipsa autorităţilor autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic. Domnilor, Manolescu, Ştefănescu şi ceilaţi „corifei” ai criticii româneşti sunteţi în eroare! Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră, a unora şi a altora!
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

NICOLAE MĂTCAŞ – MODEL AL IMPLICĂRII
Fără îndoială, Nicolae Mătcaş este unul dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii şi literaturii contemporane, definit prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria înaltelor spirite enciclopedice. Activitatea ştiinţifică, îmbinată în mod constant cu o susţinută activitate literară, incitantele probleme abordate, portretul  său moral exemplar, toate fac din specialistul în „Lingvistica matematică, structuralistă şi aplicată” un nume cu o rezonanţă indubitabilă.
Personalitate marcantă în lumea ştiinţifică, în lumea social-politică şi culturală din Republica Moldova (în perioada 1990-1994 a fost Ministru al Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova), profesor universitar, cercetător ştiinţific, doctor în filologie, poet, traducător, autor şi coautor, redactor şi coredactor a peste 30 de manuale, lucrări metodice şi didactice, publicist a peste 250 de articole şi studii pe probleme de limbă şi cultură, prezenţă notorie la radio şi televiziune, militant înflăcărat pentru renaşterea  naţională a românilor basarabeni, Nicolae Mătcaş a publicat cărţi de o redutabilă valoare: Introducere în lingvistică”, Editura Lumina, 1980, 1987 (în colab.); Lingvistica generală”, Editura Lumina, 1984 (în colab.); Şcoală a gândului”, Editura Lumina, 1982; Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă”, Editura Hyperion, 1990 (în colab.); De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii. Biblioteca revistei Limba română”, Chişinău, 1995.
Universul său liric îl descoperim în volumele de poezie: Surâsul Giocondei”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; Trenul cu un singur pasager”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998; Azur, Editura Augusta, Timişoara, 2002; Câte-s visele, multele…”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; Coloana Infinitului”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; De-a alba neagra”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006; Roată de olar”. Sonete, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; Un câmp minat, urcuşul”. Sonete. Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2010.
Citind, recitind poemele lui Nicolae Mătcaş constatăm că fiecare  lectură aduce un spor de cunoaştere, întrucât valoarea creaţiei creşte cu fiecare nouă interpretare şi cu deschiderea de noi orizonturi în înţelegerea ei. Este o certitudine faptul că ne aflăm în faţa unei înalte conştiinţe creatoare şi civice.
Temerară, combativă, polemică, tranşantă, lirica sa ilustrează consonanţa dintre prozodicul declarativ şi conotaţia strict individuală, personală a elementelor care dau materialitate şi  justifică cele două universuri care se suprapun (realul şi culturalul), dar şi intenţia, reuşită, de a clasiciza imediatul, de a conferi exemplaritate spaţiului interior.
Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu dublă semnificaţie denotativă, generează valenţe interpretative în plan conotativ. Astfel, ele devin simbolul artei ca formă de transcendere de la contingent la transcendent, de la relaţionarea artistului cu cititorul, de la întâlnirea sensibilităţii cu intelectul, dar, în acelaşi timp sunt şi metafore muzicale, rezonante, expresii ale aspiraţiei către armonie, către inefabil.
Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare, dar impresionează modul în care simte şi readuce în atenţia noastră poezia patriotică, o temă care după 1989 a provocat adesea prudenţe excesive sau false discuţii şi comentarii. Este creatorul contemporan care, cu o deosebită forţă expresivă, face ordine deplină în relaţia dintre literar şi ideologic.
Valorifică un potenţial expresiv ce aparţine – cronologic – atât generaţiei sale, cât şi registrelor lirice dobândite prin contactul cu experienţele poetice anterioare, punând accent pe virtuţile, preţuirea şi dragostea sa fără margini pentru limba română: De m-ar prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,/ Îmbrăcat ca ascetu-n târsână,/ Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai/ Să m-aline în limba română.// Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi/ Din genunile apei vreo zână,/ Pizmuiţi-mă, fraţi, ori destinu-mi deplângeţi/ În duioasa mea limbă română.// Când s-a da la hotare bătălia cea mare/ Şi-oi sta scut pentru-a Ţării ţărână,/ Voi uraţi-mi să vin nu pe scut, ci cu scutul/ Şi doinind tot în limba română.// De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nicio urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.// Iar de va fi să cad lângă cetini de brad/ În vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiţi-mă, fraţi, după legea lui Crist,/ Cu-Aleluiaîn limba română.” (În limba română”, poezie dedicată Fratelui de crez şi ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română în Basarabia.)
În concepţia poetului, a-ţi iubi limba constituie – dacă se poate spune aşa – o axiomă, o stare care nici nu trebuie să se mai ceară argumentată; de aceea, poate, înainte chiar de a-i releva virtuţile, ţine să-şi mărturisească ataşamentul total, programatic, la ceea ce putem numi universul limbii.
Vigoarea emoţiei estetice se menţine şi prin aceea că poetul – procedând, iarăşi în spiritul exigenţelor impuse de impecabilitatea exprimării – transmite sentimente izvorâte din sensibilitatea şi puritatea sufletească a fratelui de limbă română: Român bătut de soartă din toate patru vânturi,/ Cât n-ai pierit cu totul, nici n-ai căzut în hău,/ Adună-ţi limba mamei din plânsete şi cânturi/ Şi slava din anale şi vin la neamul tău.” (Auzi?...”).
Concluzia întregului discurs liric este exprimată într-o asociere măiestrită de epitete şi comparaţii cu valoare metaforică, şi graţie puterii miraculoase a Logosului, în ipostaza sa de limbă maternă.
Nicolae Mătcaş surprinde lumea  literară şi prin volumele de sonete a căror temă devine un concept deschis pentru semnificaţia universului. Tendinţa de purificare, de autodepăşire, prin iubirea ca formă de cunoaştere şi autocunoaştere, este evidentă. Imaginarul poetic nu iese din tiparele clasice, dar impresionează îmbinarea lexicului poetic cu elementele limbajului cotidian sau cultural.
În formele prozodice tradiţionale, el revarsă o trăire modernă, ale cărei caracteristici particularitează stilul creaţiei: preferinţa pentru cultivarea poeziei cu formă fixă, interiorizarea reflexivă, cultul patriei şi al patriotismului, asumarea experienţei antecesorilor, lirismul de tip clasic, armonios prin muzicalitate şi viziune: Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc./ Câţi temerari nu-ncearcă recordul să-l doboare/ Măcar c-un pas, doar unul, mai sus, ţintind spre soare/ Şi ignorând că-i doare entorsă, plex, menisc!// Chiar viaţa noastră însăşi e-un câmp minat, pe care/ Îl tot parcurgem zilnic, sfidându-i orice risc,/ Până-ntr-o zi o cruce,-un menhir sau obelisc/ Marchează-un pisc, râvnitul, sau ditamai eroare.// De eşti, în lumea asta confuz-crepusculară,/ Astronaut notoriu, năier sau alpinist,/ Pe drumul ce te-nalţă şi care te coboară// Tu nu uita o clipă să fii şi bun genist./ Un câmp minat e viaţa în drum spre Everest,/ Dar ce măreaţă-i clipa trăită fără rest!” (Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc.”)
Om de o exemplară autoexigenţă, lingvist unic, dublat de un rafinat poet al ideii şi de un mare patriot, Nicolae Mătcaş, prin întreaga sa activitate, se înscrie în seria spiritelor înalte ale ştiinţei, culturii şi literaturii.
Theodor Răpan (Bucureşti)

NAŞTEREA ÎN CER A PROFESORULUI ARHIMANDRIT VASILE PRESCURE
Coperta primă a nr. 101/noiembrie 2015 alrevistei ,,Lumea Monahilor,supratitrată ,,De la literă la Duh,m-a frapat prin fotografia - în linii severe, dar având o tainică vibraţie şi un ritm interior (nu cromatic) de icoană bizantină de pe al cărei ,,soclu” mă străfulgera, sec, o ştire şocantă: ,,In memoriam Vasile Prescure. Un munte de moralitate”.
Îl cunoscusem în primăvara anului 2001, pe când Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Dolj îşi conjuga eforturile cu acelea ale Mitropoliei Oltenia, pentru a urni din loc greul rădvan al deblocării birocraţiei, în vederea alocării fondurilor necesare continuării restaurării Bisericii Mânăstirii Sadova -  ctitorie a Boierilor Craioveşti, atestată prin actul din 20 august 1530 al Domnitorului Vlad Înecatul, ,,clădită din nou” (scrie în jurnalul său de călătorie, la 1655,sirianul Paul de Alep) de Matei Basarab, la 1633, ,,pe locul vechii ctitorii a strămoşilor săi: Craioveştii”.
În secolul al XVII-lea, un alt călător, turc de astă-dată: Evlia Celebi numeşte ,,grădini de rai” aceste ,,clădiri impunătoare (n.n. ziduri de fortăreaţă, paraclis, chilii, de la Sadova) ale mânăstirilor craiului Matei”.
Însuşi academicianul Răzvan Theodorescu, ministrul ,,itinerant” de resort, a ţinut să viziteze acest sfânt locaş, în prima decadă din august 2001, pentru a se convinge de starea lui de conservare şi a estima dimensiunea fondurilor ce se cuveneau a fi alocate de urgenţă.
Foarte zgârcit la vorbă, dar cu privire scrutătoare, care te citea până în străfunduri -, Părintele Egumen al Sadovei, Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei: Vasile Prescure, de o smerenie aparte, părea umbra misterioasă a Voievodului fondator, care veghea - totuşi, cu ochi vultureşti şi auz de extremă fineţe – să nu se aducă vreo atingere, oricât de mică (fie şi numai în planul discuţiilor, ipotezelor, sugestiilor), odorului de nepreţuit ce traversase patru secole de istorie tumultuoasă şi pe care îl avea în grijire: Biserica Sfintei Mânăstiri de aici.
Frunzărind revista ,,Lumea monahilor” – condusă inspirat de Răzvan Bucuroiu şi de Cristian Curte -, aveam să constat că grupajul cel mai semnificativ, pe deplin meritat, este dedicat regretatului Vasile Prescure: 12 pagini din 62, format A5. Cele două evocări – semnate de Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţ al Mânăstirii Lainici şi Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei (din 2009), respectiv, de George Crăsnean – sunt însoţite de şapte fotografii-document şi de o Cronologie, binevenite întrutotul.
Ne luămîngăduinţa de a spicui, mai întâi, dinevocarea ,,Părintele profesor şi Arhimandrit Vasile Prescure – un munte de moralitate”, scrisă demonahul Ioachim Pârvulescu. Născut la 11 octombrie 1927 (în satul Boholţ, comuna Beclean, judeţul Braşov – în Ţara Făgăraşului), Vasile Prescure urmează cursurile primare în cătunul natal (1935-1942), deprinde tainele muzicii psaltice la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Sibiu (1943-1946), promovează două clase la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş, apoi îşi satisface stagiul militar, până în 1949.Cinci ani (’49-’54) este seminarist la Cluj, iar alţi patru (’54-’58) student la Institutul Teologic din Sibiu.
La doi ani de la obţinerea licenţei în Teologie, se înscrie la Magisteriu în Bucureşti – cursuri de doctorat specifice domeniului -, în 1963 adjudecându-şi titlul ştiinţific/academic de Magistru în Teologie. Răstimp de mai bine de un sfert de secol (1965-1991) a fost profesor titular al cursurilor de Dogmatică şi Morală ortodoxă la Seminarul Teologic din Craiova., unde – în 3 octombrie 1978 - este hirotonit diacon celib pe seama acestui seminar. Dintre cei peste o mie depreoţi pecarei-a avut elevi aici, cinci au urcat înalte trepte arhiereşti: ÎPS Teofan – Mitropolitul Moldovei;ÎPS Irineu – Mitropolitul Olteniei; ÎPS Ioan – Mitropolitul Banatului; PS Nicodim,EpiscopulSeverinului; PS Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei.
La 19 decembrie 1981 – după ce Vasile Prescure împlinise vârsta de 54 de ani – este tuns întru monahism, de stareţul de la Lainici şi Exarhul de atunci al Arhiepiscopiei Craiovei: Părintele Caliopie Georgescu. Peste cinci luni, la 10 aprilie 1982 este hirotonit de vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ca ieromonah al Mânăstirii Lainici. Devine protosinghel  după aproape patru luni, la 8 august 1982, pentru ca – la 27 octombrie 1984 – să fie ridicat la rangul de arhimandrit. După pensionarea de la Seminarul Craiova, a fost stareţ al Mânăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi (1992-2000), apoi egumen al Mânăstirii Sadova (2000-2009). În tot acest răstimp (1992-2009), vreme de 17 ani, i s-a încredinţat demnitatea de Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei.
Împletind şi despletind fuiorul biografiei părintelui Vasile Prescure -, stareţul de Lainici, Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, reliefează:,,Părintele Prescure şi-a dorit a îmbrăţişa viaţa monahală încă din tinereţile sale, mai cu seamă după discuţia pe care a avut-o, la vârsta de numai 16 ani, cu Părintele Arsenie Boca.Decretul 410 din 1959, care a dat afară călugării din mânăstiri, l-a oprit, o vreme destul de îndelungată, să devină monah (deşi el, în lume fiind, ducea o viaţă ascetică, de călugăr).S-a resemnat până la 54  de ani, dar s-a mai nevoit încă 34 de ani în monahism, după aceea”.
După ce trece în revistă o suită de detalii din biografia profesională a comemoratului (de exemplu: în 1983-84, regretatul Nestor Vornicescu nu a reuşit să-l promoveze Episcop-Vicar al Craiovei, autorităţile nefiind de acord pe motiv că Vasile Prescure …nu făcuse nici un compromis cu ele!; ,,paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu-i găsea vreun cusur, părintele a rămas doar un simplu profesor”) -, Ioachim Pârvulescu scoate în evidenţă bogata activitate publicistică a părintelui profesor, ale cărui studii şi articole de certă valoare au văzut lumina tiparului în publicaţiile de specialitate ale Bisericii Ortodoxe Române.
Vasile Prescure este şi autorul a două volume dereferinţă: ,,În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe(Editura Mitropoliei Olteniei, 2006), respectiv, ,,Viaţa şi învăţătura Părintelui Arsenie Boca(Editura Episcopiei Hunedoarei, 2014).
,,În anul 2010, un dor şi o dorinţă irezistibilă îl fac să vină la Prislop, lângă Părintele său iubit, Arsenie Boca – subliniază, în continuare, arhimandritul Ioachim Pârvulescu. L-a preţuit foarte mult şi l-a purtat în inimă întreaga-i viaţă, încă din tinereţe, de când s-a spovedit la marele părinte al neamului românesc. O relaţie tainică l-a făcut pe părintele Arhimandrit Vasile Prescure să-şi ducă somnul cel de veci alături de mormântul Sfântului Ardealului.”
Urmează alte şi alte amănunte pline de substanţă şi de tâlcuri multiple – pe care, din lipsă de spaţiu, nu le mai amintim. Nu avem, însă, cum să refuzăm cititorilor revistei noastre plăcerea de a savura câteva pasaje din finalul măiastrei evocări scrise de Exarhul Arhiepiscopiei Craiovei, Ioachim Pârvulescu, şi publicate în atât de româneasca revistă ,,Lumea monahilor:,,Părintele profesor Arhimandrit Vasile Prescure a fost o personalitate extraordinar de verticală, foarte corectă, dreaptă, tranşantă, ireproşabilă, care nu a ştiut ce este acela compromisul – indiferent de natura sa. A fost un omde o moralitate exemplară – aş zice că a fost un munte de moralitate! -, cum eu n-am mai întâlnit şi nu ştiu dacă voi mai întâlni. Poatecă într-acest fel s-a asemănat cu mentorul său duhovnicesc, Părintele Arsenie. Era ca un profet al Vechiului Testament. Întotdeauna spunea lucrurilor pe nume, indiferent cine era în faţa lui. Nu se temea de nimic pe lumea asta, ci numai de Hristos, pe care L-a propovăduit cu foarte multă acrivie şi patos şi pentru care a avut şi multe de suferit (…)”.
După o serie de alte detalii, autorul rememorează – cu abia drapată emoţie – anii de seminar (1986-1991), când l-a avut profesor şi duhovnic: ,,La orele de Catehism şi Dogmatică, parcă aveam un sfânt în faţa noastră. Era o plăcere mare să-l asculţi, pentru că el era Profesorul prin excelenţă. (…) Trăia ce spunea şi spunea ceea ce trăia, iar noi simţeam prezenţa harului Duhului Sfânt cum învăluia toată clasa.”
Din cea de-a doua evocare: ,,Arhimandritul Vasile Prescure, ucenicul Sfântului Ardealului şi duhovnicul Prislopului (1927-2015)”, scrisă de George Crasnean – evocare la fel de densă în idei, consistentă şi expresivă, vibrând şi luminând aidoma unei aureole de înger, precum mărturia Stareţului de Lainici: Ioachim Pârvulescu -, ne rezumăm la a selecta câteva aşchii de lumină.
Înainte de toate, motoul, din Fericitul Augustin: ,,Înţelepciunea adevărată nu stă în discuţii şi vorbe învăţate, ci în smerenie”.
Apoi, finalul şapoului: ,,se cuvine ca măcar acum să fie întru totul lăudată această tăcere şi vieţuire smerită şi nerisipită a celui care a fost Părintele Arhimandrit Vasile Prescure”. În finalul celui de-al doilea paragraf, George Crasnean precizează:,,Grăind înţelept la căpătâi despre însingurarea şi smerenia lui, Preasfinţitul Gurie al Hunedoarei (care i-a fost elev la Seminarul de la Craiova) zicea că Părintele Prescure <a fost un pustnic în mijlocul oraşului>”
La fel de semnificative sunt şi secvenţele din partea ultimă a paragrafului al treilea, după ce – în context – se menţionează că ex-ucenicul Prescure şi-a petrecut ultimii cinci ani din viaţa pământeană la Mânăstirea Prislop, în apropierea mormântului duhovnicului său din tinereţe: Arsenie Boca şi în duhul acestui mare cititor de suflete, umanist şi enciclopedist, acum şi în următoarea sută de ani încă prea puţin cunoscut:,,Şi, deşi puhoi de lume s-a revărsat în ultimii ani la Prislop, <lumea nu l-a cunoscut>, căci el întru tăcere petrecea şi din chilia sa arar ieşea. Iosif (care este fratele părintelui Visarion din Kapsala Athosului) spune căPărintele Prescure l-a învăţat să <nu mai vorbească pe lângă>, ba chiar nici despre Dumnezeu să nu grăiască multe, ca nu cumva să greşească în cele rostite. <Taci tu, ca să vorbească faptele tale!>.”
Deşi mărturisirea pe care i-a făcut-o Părintele Vasile Prescure, acum trei ani, autorului celei de-a doua evocări din ,,Lumea monahilor, George Crasnean, este plină de sevă, ca şi scrisoarea pe care acesta a primit-o, în august 2012, de la cel de curând adormit întru Domnul -, facem un salt tocmai la penultimul paragraf, citând mărturisirea celui care ,,i-a înfipt crucea la căpătâi”:Nicolae Burdea, care-l preţuia mult pe Părintele Prescure pentru că ,,era omul faptei”. Iată citatul: ,,Fiind profesor atâţia ani (…), părintele a învăţat că pe Dumnezeu Îl slujeşti mai bine prin faptă, decât prin vorbe şi de aceea a ales tăcerea în locul cuvintelor”.
George Crasnean conchide: ,,Întâistătătorul Episcopiei Hunedoarei, Preasfinţitul Gurie Georgiu, a sintetizat: <El a trecut la Domnul, lăsând în urmă un model de smerenie şi de viaţă duhovnicească autentică>”.
Rostim şi noi, alături de cei doi autori şi de toţi cei ce l-au respectat, admirat şi iubit pe Părintele Vasile Prescure: Dumnezeu să-l ierte şi cu drepţii să-l hodinească!
Nu putem încheia fără a sublinia că, abia acum, înţelegem de ce Părintele Vasile Prescure ne-a încredinţat cu mare greutate, după ani de insistenţe din partea noastră, inclusiv la Prislop, un riguros şi amănunţit istoric al Mânăstirii Sadova (Dolj), pe care l-am publicat în revista ,,Lamura”, ediţia din iunie 2011, în paginile 25-26 (format A3, tabloid).
În vara anului 2010, revenind spre Craiova – de la Festivalul Internaţional al Cinecluburilor, organizat în seculara cetate a metalurgiei româneşti Oţelul Roşu (aşezare urbană ce a purtat numele regelui Ferdinand, până în 1948) – am făcut, de la Haţeg, o buclă până la Prislop, împreună cu prietenii Romulus Turbatu şi George Obrocea.  Nu aveam de gând să înnoptăm la Prislop, ci doar să vizităm sfântul aşezământ, mormântul duhovnicului vizionar Arsenie Boca şi să lăsăm, pentru biblioteca Mânăstirii, exemplare din patru-cinci ediţii ale revistei ,,Lamura.
Căutând-o pe Maica Stareţă (conform sugestiilor oferite de măicuţa de la chioşcul de cărţi şi odoare sfinte), am dat …nas în nas cu Părintele Vasile Prescure. De fapt, în curte, el ne-a zărit cel dintâi şi, cu un larg, luminos zâmbet lăuntric, ne-a îmbrăţişat, cu imensă bucurie tăcută şi smerenie radiind energie pozitivă reconfortantă, cu aura unei profunde blândeţi de sorginte celestă. A ţinut să afirme aproape instantaneu, citindu-ne mirarea întâlnirii în spaţiul transilvan, ci nu în Oltenia:,,Din această vară, nu mai sunt stareţ la Sadova.  M-am retras aici. Am 83 de ani, ceva probleme de sănătate şi am venit la Prislop, să fiu cât mai aproape, pentru totdeauna aproape, de învăţătorul şi duhovnicul meu: Arsenie Boca, adică de acela care, în urmă cu 63 de ani, mă spovedea pentru întâia oară…”
Fostul egumen al Mânăstirii Sadova (Dolj) ne-a îndrumat, din nou, către chioşcul cu cărţi sfinte şi exegeze teologice, îndemnându-ne să cumpărăm monumentalul volum ,,Calea Împărăteascăde Arsenie Boca.
Privindu-ne fix în străfundurile sufletului, cu ochii săi de un albastru fără de sfârşit, albastrul firmamentului divin,  Părintele Vasile Prescure ne-a îndemnat, abia şoptit, ca pentru a ne atrage şi mai tare atenţia, pentru a da şi mai mare greutate cuvintelor sale: ,,Să citiţi cartea aceasta pe îndelete.Încet. Lent. Ca să aveţi răgazul pătrunderii sensurilor ei. Apoi să o recitiţi, din când în când… Numai aşa veţi înţelege duhul gândirii vizionare şi trăirea duhovnicească a părintelui meu, Arsenie Boca, în egală măsură om de ştiinţă, cărturar… Un enciclopedist, nu doar un erudit… Vă veţi convinge”.
Cu bonomie ortodoxă şi cu iubire creştinească surâzătoare, abia ţinută în frâu, am străbătut, apoi, împreună, curtea Mânăstirii Prislop. Ne-a condus la mormântul Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, dându-ne, discret, sfielnic, sfaturile strict necesare pentru paşii pe care se impunea să-i urmăm, în rugăciunile noastre, în aprinderea câtorva lumânări…
Am coborât, ulterior, fără grabă, la Maica Stareţă, căreia i-am dăruit reviste şi câteva cărţi, aduse special de la Craiova. Dădeam ghes să ne luăm rămas bun şi să plecăm în drumul nostru. Nu am scăpat, însă, de invitaţia Maicii Stareţe de a adăsta la masa de prânz, împreună cu Părintele Vasile Prescure. Timp de circa o oră, cât a durat masa, colocviul nostru creştinesc a fost învăluit, parcă, de o străvezie hlamidă, dincolo de care palpita, învăluitor şi ocrotitor, spiritul lui Arsenie Boca.
În precipitarea noastră, dinspre final, nici nu prinsesem de veste că Soarele îşi văzuse de drum şi trecuse de miezul zilei.
…De atunci, am tot tânjit să mai dăm o fugă până la Prislop, însă nu am mai făcut-o. Nu-i târziu nici acum, dar… cu Părintele Vasile Prescure nu vom mai putea grăi decât în gând, sub mestecenii aceia magici, de acolo, de lângă mormântul său, îngemănat – în veşnicie – cu acela al Sfântului Ardealului: Arsenie Boca.
Dumnezeu să-i lumineze!
Dan Lupescu (Craiova)

FRUNTELATĂ: 17 ZVÂCROMANE ŞI O MEREU PROASPĂTĂ BUCURIE CURATĂ
Fiu al unei faimoase familii de învăţători dintr-o comună de pe  brâul Piemontului Getic, acolo unde se îngână, se îngemănează şi se înfrăţesc trei judeţe ale Olteniei: Mehedinţi, Dolj şi Gorj – preţuită, respectată şi iubită de toţi ca Familie de Apostoli pentru 35-40 de promoţii de fii ai comunităţii din Bălăciţa -, Nicolae Dan Fruntelată scrie cu o fervoare şi cu o energie clocotitoare, în care vibrează, deloc înfricoşător, vulcanul Etna ori spiritul lui Iovan Iorgovan, smulgându-se din stâncile matusalemice ce fac să fiarbă Dunărea la Cazane.
Mai presus de acestea, omenia noastră ancestrală, iubirea de oameni şi de tot ceea ce a creat Dumnezeu frumos, pe Pământ, în Univers, se regăsesc din plin în tot ceea ce scrie Nicolae Dan Fruntelată, strălucit absolvent al Liceului ,,Traian” din Drobeta-Turnu Severin, lider al promoţiei 1969 a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cu o carieră jurnalistică fulgerătoare, începută la hebdomadarul ,,Viaţa Studenţească” (alături de cel mai sudist poet, ca spirit, Niculae Stoian), continuată grabnic la cotidianul ,,Scânteia Tineretului”, apoi la Revista de mare respiraţie europeană: ,,Luceafărul” (a Uniunii Scriitorilor).
În cele două redacţii cu ştaif, amintite mai sus -, din postura de redactor şef, a stins viesparele vanităţilor încinse nu doar de vârsta fragedă a multor competitori, ci şi de ,,mâncărimile” insuportabile (vezi bancul: ,,Săriţi că ne mănâncă pe toţi!”…) ale unor ,,doamne”, de ambele sexe.
Le-a stins, dar nu le-a sugrumat, nu le-a stârpit, ci numai le-a reorientat ţinta spre zările luminii şi valorilor adevărate, aducând, în cele două colective redacţionale, de altfel, redutabile - concomitent cu zâmbetul contagios şi sufletul său mare, de oltean ,,până-n prăsele” – echilibru şi simţ al măsurii, colegialitate şi loialitate, duse până la prietenie şi frăţie, de cruce, nu de însemne oculte.
Editorial, a debutat aici, în Craiova, la ,,Scrisul Românesc” – cu percutantul volum de poeme ,,Puterea sunetului” -, girat de un alt pandur mehedinţean: Ilarie Hinoveanu (din Vânjuleţ), cel mai longeviv director al prestigioasei edituri din Bănie, între anii 1972-1990, când a publicat peste 800 de cărţi, lansând vreo două sute (!!!) de autori.
Au urmat culegerile de versuri ,,Viaţa în limba română” (Ed. Cartea Românească), ,,Inventarul speranţei” şi ,,Războiul mondial de catifea” (ambele la Ed. Eminescu), ,,Labătrâneţe, lupii tineri” (Ed. Cartea Românească), printre care a intercalat câteva volume la editurile Sport-Turism şi Ion Creangă (note de călătorie şi literatură pentru copii). Toate, până în 1989 inclusiv.
Fără a intra în detalii, într-o analiză amănunţită -, se cuvine să reliefăm că, mai ales după anul 1999, Nicolae Dan Fruntelată, ajuns la vârsta apogeului creator (care, la scriitori, filozofi, oameni de artă, dar şi oameni de ştiinţă, înfloreşte de la 55-60 de ani până la 80-85 de ani -, Goethe nu ar fi fost mai nimic în literatura lumii, dacă nu crea monumentalul său ,,Faust”, la vârstă octogenară), a publicat într-un ritm debordat, volum după volum, unul mai bun decât altul. Pe câteva dintre acestea - lansate la ediţia din 2011, de la Craiova, a Târgului Itinerant de Carte ,,Gaudeamus” -, le-am disecat cu atenţie maximă, în trei pagini ale Revistei europene de cultură şi educaţie ,,Lamura”.
Cel mai recent volum dăruit (în acest Decembre de foc şi de purpură 2015) de Nicolae Dan Fruntelată poartă titlul ,,E noapte-n Trinidad-Tobago”.
Dacă ar fi să amintim, fugar, titlurile cărţilor publicate în acest început de mileniu de scriitorul cu frunte înstelată, născut în raionul Vânju Mare, regiunea Craiova, s-ar cuveni să începem cu: ,,Mica Valahie” (poeme, Drobeta Turnu Severin, 2002, Ed. ,,Decebal”), ,,Depozite de fum” (Ed. Ager), ,,Vina de a fi român” (Ed. Fundaţiei România de Mâine), ,,Tiptil, în lumea copilăriei” (Ed. Ion Creangă), ,,Balada celor trei copilării” (Ed. Ager), ,,Afacerea Albumul şi păpuşarii ei” (Ed. Semne), ,,Turnesol ’89 (Ed. Ager)…, apoi să continuăm cu: ,,Poeme de scris pe ziduri” (2011, în care vibrează, în inscripţii deseori scrâşnite, spiritul unor mari poeţi mesianici, precum Octavian Goga, Maiakovski, Evtuşenco…, fiecare dintre ei, în egală măsură, ,,poeta vates”), ,,Paharamar” (colecţia ,,Opera Omnia. Poezie contemporană”, Iaşi, 2012, Tipo Moldova), ,,Baladele de la Grand Vanjou” (Bucureşti, 2014, Ed. Rawex Coms).
Este obligatoriu să menţionăm captivantele cărţi de publicistică: ,,Expulzat dinTrinidad-Tobago” (2012),  ,, Gazetăria, viaţa şi dragostea mea” (2013), ,,Noapte bună,ROMÂNIA” (cu o prefaţă-portret istoric de Dumitru Radu Popescu;  Bucureşti, 2014, Ed. Rawex Coms), ,,Care eşti, mă, de la Bălăciţa?” (2014, Bucureşti, Ed. eLiteratura).
Creaţie de vârf - ,,LAMBRETTA” (2015, Bucureşti, Ed. Semne) – reuneşte 17 (şaptesprezece) ,,zvâcromane”, dedicate soţiei sale, Doina, născută în zi de 17 Mai. Cum justifică autorul – şarjând …solemnitatea genului, în spirit de frondă, oltenesc - inventarea acestui nou gen literar? Iată, spicuite, câteva fulguraţii explicative, din secvenţa finală, intitulată chiar ,,Zvâcromane”: ,,De fapt, aş fi putut să scriu un roman. Aşa, de vreo cinci sute de pagini, cu descrieri de primăvară, cum vine primăvara la noi, în raionul Vânju Mare (…), pe urmă vara sudică şi înecată în praf, obiceiurile de secerat, dulcea perioadă a cotelor, când veneau camioanele Molotov şi Steagul Roşu (…). Un capitol despre toamnă, bâlciul de la Gvardeniţa, îngheţata din care gustai doar o dată pe an, halviţa, sugiucul, poze la minut, păsărica, ofiţeru’, mirele şi mireasa. (…) Iar la sfârşit, fraţilor şi cumnaţilor, capitolul despre iarnă, cel mai păcătos, goana după o căruţă de lemne a lui tata, goana după gaz pentru lămpile nr. 8 ori 11 (…) Sentimentul că mai am încă în picioare cizme de cauciuc, reci şi umede, că mă doare frigul până-n creştet şi mă cheamă bunica-n casă să mă aşeze lângă plită, cu picioarele desculţe, să simt cum îmi revine căldura şi viaţa în oase. (…) Dar eu sunt încăpăţânat, oltean al dracului şi vreau să scriu un roman foarte scurt şi mankurt. De câteva pagini doar, să-l citiţi repede, puturoşilor, să înţelegeţi mesajul, care e un fel de SMS pe care-l găsiţi dimineaţa pe telefon, când vă faceţi cafeaua. Eu vreau să impun în literatura universală Zvâcromanul, vorba doctorului Goiţă de la Gvardeniţa: dai un leu şi iei pastila/ ţi-a trecut boala şi sila. (…) …am decretat: romane au scris numai romanii, că din ele se trăgeau; noi, dacii, n-avem voie să scriem decât, cel mult, zvâcromane.”.
Plasată sub un motto din sud-americanul Ernesto Sabato (laureat Nobel): ,,Eu cred că Baudelaire a spus că Patria este copilăria. Şi mi se pare tare greu să fii profund în scrierile tale fără să fii legat, într-un fel sau altul, de copilărie” –, această antologie de 17 zvâcromane dă seamă despre calităţile de prozator înnăscut, ci nu făcut, ale poetului şi publicistului de înaltă clasă care este Nicolae DanFruntelată.
Sub titlul ,,Totul e vânt”, cel mai valoros dramaturg român postbelic, Dumitru Radu Popescu – romancier de forţă fascinantă, balzaciană şi sadoveniană,  de rafinament şi subtilitate marcelproustiene, camilpetresciene, eseist de talia lui Emil Cioran -, caligrafiază un preambul, scris cu peniţă de brabete, vorba lui Petre Dragu, înmuiată în apa vie a Spiritului Olteniei (Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent, în timp ce Oltenia este o Lume!”).
Este un portret in aqua forte, scris în apa tare a geniului românesc, cu obârşii nonamilenare, matrice a civilizaţiilor lumii. Scris şi semnat de Dumitru Radu Popescu, directorul general al Editurii Academiei Române, în termeni precum: ,,Prin satul părinţilor săi – Bălăciţa, din Mehedinţi! – care, uneori, pare că se află în buricul lumii şi în buricul istoriei, Nicolae Dan Fruntelată a văzut trecând,  spre toate punctele cardinale – şi venind, din toate punctele cardinale! – cu toate miturile, basmele şi poveştile lor în spinare, grecii antici şi (desigur!) de demult, sciţii, hunii, din burta Asiei, otomanii, de la o depărtare de un băţ, fermecătorii fanarioţi, austriecii, ruşii, americanii, pe avioane (azi se împlinesc nişte ani de când a fost bombardată Gara de Nord!), nemţii…”
După ce face o conexiune, plină de tâlcuri, între acest spaţiu şi calul de lemn de la Troia  (devenit ,,măgar pursânge”), regina Tomyris (,,umbra neagră a perşilor”), aceea care ,,a pus să i se reteze căpăţâna regelui Cyrus” -, Dumitru Radu Popescu revine în ograda cu miracole: ,,Fireşte, zice Nicolae Dan Fruntelată, nimic nu e mai trist decât să fii izgonit din raiul tău, ori, mai exact, din ceea ce crezi tu că e raiul tău, nimic nu e mai trist decât să-ţi pierzi dreptul de a avea rădăcina ta, pământul tău de sprijin” - … apoi D.R.P. punctează, nud, aproape fără comentarii: ,,Să n-o uităm pe Murmurina, despre care se ştia că vorbea cu animalele şi cu cei din altă lume!... Să luăm aminte de toate poveştile acestui Spaţiu agitat şi călcat de toate vânturile istoriei! Nicolae Dan Fruntelată nu-şi uită părinţii, bunicii!...”
Evocarea, în doar şase rânduri de carte, a gestului de ctitor al bunicului Nicu Popescu - bunic dinspre mama lui N.D.F.: acela de a planta, la vreo doi ani după război, zece cireşi frumoşi ,,cum nu a văzut nimeni în sat”; ,,nouă s-au uscat, în acea primăvară cătrănită de suflul războiului doi mondial: a mai rămas unul, cireş de Mai, anunţând parcă naşterea nepotului, Nicolae, care avea să fie în toamna acelui an…”  -este urmată, în viziunea lui Dumitru Radu Popescu (scriitorul român care ar merita, pe deplin întemeiat, Premiul Nobel pentru Literatură, dacă nu ar fi atâtea coterii politicianiste şi mârşăvii morale!),  de un portret al Timpului/ Timpurilor (nebune, nebune, de legat…), în conexiune inspirată cu judecăţi de valoare irefragabile, demne de un capitol de Istorie Literară pus în pagină de G. Călinescu:,,Timpul trecea ca vântul, secolii se încălecau, trecutul, prezentul şi, cumva, viitorul, ocupau concomitent acelaşi spaţiu, aproape ca în basme, sau - de ce nu!? – ca la Sadoveanu, Creangă, Arghezi (,,Cimitirul buna vestire”), sudamericanii noştri, întemeietori de călătorii prin lumi diferite, de aici şi de dincolo, şi de întâlniri chiar şi cu Dumnezeu (…); sudamericanii valahi, parcă veniţi pe Pământ înaintea sudamericanilor get-beget…”
Grea de semnificaţii, analiza fină şi sinteza de originalitate mântuitoare scrisă de D.R.P. continuă prin reliefarea şi captarea altor şi altor valenţe cu virtuţi de cuvinte magice:,,Se vede, printre rânduri, că fiul doamnei şi domnului Fruntelată, învăţători în Bălăciţa, ştie să citească şi în absurdul fără de maluri al istoriei, în absurdul darwinist descoperit şi într-un şambelan la viezuri, de către Urmuz, cel care, într-un parc plin de flori şi de miroase parfumate, şi-a tras un glonţ în cap!”.
Aceste înscrieri, circumscrieri, în context românesc şi european, sunt urmate – în basorelieful incizat cu ,,aqua forte” de Dumitru Radu Popescu, magnificul Leu Albastru , de coborârea bruscă, aidoma unui desant aerian ultrarapid, în prezent. În prezentul continuu al timpului trăirii, al timpului mărturisirii (cum titra Eugen Simion, după experienţa sa ca lector de Română în Capitala Franţei, ,,Jurnalul parizian”).
Plonjonul în eterul misteriilor de acum şi dintotdeauna al lui D.R.P. sună astfel: ,,Prin satul Bălăciţa, care nu vrea să devină sat de drept – şi nici măcar stat de drept! – se poate auzi o baladă ce te duce cu gândul, prin tragismul ei, la ,,Moartea căprioarei”, o capodoperă marca Labiş (n.n., în franceză ,,la biche” înseamnă chiar căprioară !!!), în care, în zilele secetei apocaliptice de prin 46-47, e sacrificată Inocenţa însăşi: o căprioară!...” Dumitru Radu Popescu glosează sec, dacă nu cumva chiar cu o ironie cinică, dureros de gravă: ,,Pentru ca viaţa oamenilor scăpaţi de uruitul războiului să poată curge înainte, mâncând şi plângând!...” (n.n.: după sacrificarea Inocenţei).
Pătrunzând tot mai adânc în universul raiului (copilăriei) lui Nicolae Dan Fruntelată, al obârşiilor sale – de Gânditor de Hamangia, veşnic tăcut, dar mereu cu ochii ţintiţi în înalturile cu străfunzimi de ocean cosmic, ale cerului, Gânditor stră-român, care, poate, l-a inspirat pe filozoful francez Blaise Pascal în sintagma prin care defineşte omul ca ,,Trestie gânditoare” -, Dumitru Radu Popescu valorifică similitudinile, dar şi diferenţele, dintre capodopera liricii româneştipopulare: ,,Mioriţa” şi Balada ,,Cerbul străin”, din această gură de rai a Mehedinţiului.
Iată în ce termeni comentează D.R.P. această miraculoasă întâlnire a două viziuni şi opere de artă cap de serie, gemene întru Spirit stră-stră-român şi românesc: ,,Despărţirea, prin moarte, trebuie ascunsă, ca odraslele cerbului străin – ca şi măicuţa cea bătrână, mama păcurăraşului! – să nu se încarce de ură împotriva ucigaşilor!... Bătrânul cerb se roagă – teribilă tragedie! – de criminali!... Ca să le spună urmaşilor săi că:,,M-am depărtat şi m-am înserat (superb!), nu i-am părăsit, mult i-am mai iubit.
Descifrând tâlcurilor profunde ale seninătăţii în faţa morţii: ţintă a vieţii, adormire întru Domnul, naştere în cer -, atitudine de o demnitate şi înălţime spirituală nemaiîntâlnită la alte popoare (care nu au, în istorie, nici Învăţăturile lui Zamolxe, nici Tablele Beleaginte, nici opera unor Aethicus Histricus ori a lui Dionisie Exiguul - creatorul cronologiei erei creştine -, născut la 470 î.Hr., în Scitia Minor/ Dobrogea de azi, trecut la cele veşnice în anul 540î.Hr., la Roma, unde îl chemase Papa Gelasiu, împreună cu care lucrase decenii, întru luminarea Occidentului…) – D.R.P. evidenţiază, din nou pe un ton sarcastic, că în baladele ,,Mioriţa” şi ,,Cerbul străin” …,,în faţa morţii păcătoase şi a dezumanizării asasinilor, parcă nu există un antidot mai adecvat, mai luminos, decât a le crea chiar acestor criminali iluzia că sunt oameni,că se poate vorbi cu ei – şi că ei ar putea înţelege, cândva, ce sunt!...”.
După ce evocă straniul tablou – secvenţă cinematografică halucinantă – în care, într-o noapte tragică, ,,pe un câmp cu grâu nesecerat, cu maci arzând ca nişte lumânări de veghe (superb!) – zăceau sute de morţi, soldaţi îngropaţi în pământ de bombardamentul metodic al aliaţilor germani… (…) Ca în transă, plutonierul a ridicat căştile soldaţilor morţi din jur. Peste tot, păr blond, ochi albaştri încremeniţi, peste tot, femei care muriseră în acea noapte fără noimă…”, …abia stăpânindu-şi goana unui nod în gât şi a unui gol în capul pieptului, Dumitru Radu Popescu conchide: ,,Să vezi moartea şi neîndurarea, tu, soldatul victorios – şi să te cutremuri! Ce tragedie a Europei absurde, a istoriei fără niciun duh sfânt!”.
Cu fler de vânător de noime experimentat, hârşit şi lustruit prin istoriile lumi (şir nesfârşit de trădări şi violenţe, crime sângeroase, abominabile şi valuri oceanice de atrocităţi animalice…), Dumitru Radu Popescu precizează, mai întâi, că - pe Nicolae Dan Fruntelată - mama sa, Narcisa, care i-a fost şi învăţătoare în clasele primare, l-a îndemnat să creeze mici compuneri, în propoziţii cât mai clare. Bunica sa, Constanţa, l-a învăţat poveştile şi obiceiurile satului, impulsionându-l să le scrie… ,,pe hârtie, muică, să nu se uite”. Iar Dan Fruntelată le-a scris!
D.R.P. transcrie, în finalul eseului său, descântecul: ,,De visezi cal, are să fie vânt,/ Cal alb de visezi e omăt,/ Caii roşii sunt vânt,/ Şarpe de visezi, e vânt,/ Soldaţi de visezi, e vânt…”.,,Superb! – exclamă DumitruRaduPopescu: ,,Totul e vânt. Istoria e vânt!” – însă marelui scriitor român, demn, repetăm, de Premiul Nobel, inima îi dă ghes să mai citeze ,,câteva cuvinte dintr-un obicei al locului, spuse de bunica lui Nicolae Dan Fruntelată:Trupul din lut,/ Oasele din piatră,/ Ochii din mare,/ Frumuseţile din Soare,/ Dragostele din vânt,/ Vântul de la duhul sfânt.”.Apoi reia – precum ecoul clopotului de bronz, tras pe buza istoriei crepusculare, reia sentenţios, irevocabil şi definitiv, ca într-o litanie fără de sfârşit, presărată cu dodii, asemenea unui copil în pragul somnului ori la ieşirea, aburoasă, din vis (din coşmar?): ,,Da, da, totul e vânt, istoria e vânt, frumuseţile sunt dinSoare, dragostele din vânt -, dar omul simte acest vânt, care vânt e de la duhul sfânt!”.
Văzând lumina lumii pe gura de rai din tărâmul mirific, renăscând perpetuu, în amintire: Bălăciţa -, omul, scriitorul şi jurnalistul Nicolae Dan Fruntelată şi-a purtat, peste tot în lume, rădăcinile (pentru a nu-şi pierde identitatea), duhul blândeţii şi al bunei cumpăniri, bonomia şi zvâcul oltenesc, totdeauna marcate de spiritul meridional, sudic, solar, plin de energie luminoasă şi de optimism roditor.  Conştient sau nu, el dăruieşte semenilor – pe urmele lui BRÂNCUŞI - Bucuria Curată a creaţiilor sale, ce par scrise dintr-o răsuflare, rod al unui spirit doldora de tot ce-i botezat în apa vie a perenităţii româneşti.
Smerită unealtă în mâinile Demiurgului -, profesionistul scrisului Nicolae Dan Fruntelată ne îndeamnă, îngânându-l parcă în gând, melodic şi melodios, pe acelaşi BRÂNCUŞI, într-un eclatant ecou peste vreme: ,,Nu căutaţi formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată.” Sau, cum se exprimă Dan Fruntelată însuşi: ,,E o poveste despre voi, prietenii mei (…) Aş vrea să fie cartea aceasta o fereastră spre trecut, cu prietenie şi cu duioşie, dacă vă sunt străine aceste sentimente, iertaţi-mă, uitaţi-mă, eu, însă, nu pot să uit ce am fost şi cât am fost. Pentru că sângele meu e din Mica Valahie, ca mine însumi. Pentru că noi, românii, suntem ca iarba. E arsă, e arată, e smulsă, dispare un timp. Pe urmă izbucneşte iar, din pământ, din seminţele îngropate adânc, din cele purtate de vânt. Pentru că iarba asta este amintirea mea. Sunteţi voi, prieteni ori nu, asta nu mai are nicio importanţă. Iată, oameni buni, cum începe povestea…” .
…Am încălecat pe-o şa şi v-am spus basmul aşa… Am rezumat povestea şi poveştile, poemele şi zvâcromanele lui Dan Căpitan de Plai din raionul Vânju Mare, întors mereu, roditor, la porţile copilăriei – gura sa de rai -, la porţile Cuvântului, care, o dată scris, întemeiază, pentru vecie, o lume, sub semnul, totdeauna auroral, al Bucuriei Curate…
Dan Lupescu (Craiova)
 
ATELIER
CABALELE MORŢILOR
Unuia care a avut de-a face, toată viaţa lui, numai cu ticăloşii, şi asta, nu aşa, din poveşti, ci pe pielea lui – credeţi că-i mai arde să afle despre ticăloşi şi de prin cărţi? Că doar, tot dintr-acelaşi soi şi dintr-aceeaşi rădăcină sunt toţi ticăloşii – fie vii, fie amintiţi, fie povestiţi – dar cei de prin cărţi, parcă n-au ceva, le lipsesc tocmai sarea şi piperul: nu sunt, pasămite, îndestul de vii şi îndârjiţi, şi nu-s îndeajuns de murdari, de mizerabili, de puţind a jegoşenie, în ticăloşia aia a lor!
Deci, voi chiar credeţi că am nevoie de cărţi, pentru ca să ştiu ce trăim noi, aici, pe petecul ăsta flenduros, în haznaua asta, numită „Pământ”?!
Vă spun eu: nu. Am viaţa mea şi am morţii mei. Şi, deci, sunt stăpân peste nişte adevăruri ceva mai speciale (chiar în mai multe dimensiuni,  decât trei ori patru!) – nişte adevăruri perfect „jăvroteşti”! - pe care le aflu şi le gestionez, mai altfel decât majoritatea restului omenirii.
...Se spune că morţii ştiu totul. Aşa e. Pot depune mărturie, despre asta, la orice oră, din zi şi din noapte – şi prin somn, dacă vreţi! Am eu morţii mei de credinţă, care m-au informat şi mă informează, la timp şi cu folos, despre toţi şi despre toate cele. Am eu, prin morţii mei, un serviciu infailibil de informaţii – SRI-ul e mic copil, pe lângă morţii mei! Ei mi-au spus când trebuia să fiu jefuit, mi-au spus (şi nu doar!) când s-a hotărât să fiu arestat, pe chestii politice, ba chiar m-au avertizat (şi nu aşa, să zici că s-au găsit, şi ei, în treabă!), când, de vreo două ori, s-a încercat să fiu lichidat... Ehei, şi încă în câte rânduri m-au ajutat, ba chiar salvat!
...Da, am morţii mei conspirativi, care-şi organizează, ei înde ei, cabalele lor, pentru a mai scădea procentul de mârşăvie, din lumea asta, pe care ei, chipurile, au părăsit-o... Nu-nu, ei nu părăsesc nimic. Nu-s ca mine, sau ca dumneata, nu dau buzna şi nu dau nimănui ghes, cu obrăznicie... – dar ei, morţii mei, există şi se preocupă, al naibii de eficient, de lumea asta, care nu-i mai vede. Sau se preface că nu-i mai vede, pentru că efectele intervenţiilor lor sunt atât de evidente, că numai cretin să fii, şi să nu vezi, să nu crezi şi să nu înţelegi...
Morţii mei nu numai că mă vestesc, ci îmi şi sugerează soluţii. Ba chiar, în felul lor specific, morţii mei intervin. Energic, dar subtil, şi cu eficienţă de 100%!
Nu ştiu cum vor fi fiind morţii altora, dar ai mei – da!
De fiecare dată le-am urmat sfatul, şi am acceptat să merg pe mâna lor – de fiecare dată am scăpat de năpastă. Da, aşa să ştiţi!
Morţii mei nu se pricep, în schimb, la chestiuni de economie. De exemplu, n-aş putea să mă îmbogăţesc, ca alţii, de pe urma morţilor. Alţii am văzut că o fac – eu nu pot.
Ei, morţii mei, habar n-au despre bursă, despre speculaţii pe piaţa banilor şi mărfurilor, despre investiţii rentabile şi despre profit (cu orice preţ şi în tot felul). Nimic. Absolut nimic nu ştiu despre toate astea, şi despre câte vor mai fi fiind, încă, asemănătoare cu aceste moduri de a deveni ticălos. Din punctul ăsta de vedere, da, recunosc, nu mi-au fost de niciun folos, niciodată – şi, uite, eu nu intru, azi (şi nici n-am nicio şansă, pe viitor!), în elita ticăloşilor, ba nici măcar aşa, pe la margini, nu: sărac am fost şi sărac am rămas, şi tot aşa voi muri.
...Dar morţii mei vin, seara, târziu, de pe unde vor fi venind ei, cu tot cu umbră – fie că eu sting lumina, fie că las lampa aprinsă! – şi, întâi, ei înde ei, se pun pe şopocăit, pe la uşi, pe la ferestre. Deşi ne cunoaştem, de acum, atât de bine, tot le-a mai rămas sfiala şi bunul simţ: dacă nu cumva, deranjează, dacă nu cumva, ei ar fi în plus... dacă omul ăla viu o fi având alte treburi, decât să sporovăiască, cu ei dimpreună....
Trebuie să mă arăt, faţă de ei, extrem  de volubil şi de bucuros, de destins (dar sincer, nu, aşa, de faţadă!), pentru ca să le treacă sfiala aia a lor, aparent cam naivă! Ferească Dumnezeu să oblicească, morţii ăştia ai mei, că fac ce fac din complezenţă! - că, pe loc, se şi bosumflă şi vor să plece, să mă lase cu buza umflată şi fără de... „noutăţi arzătoare”! Tare mai sunt, uneori, sclivisiţi şi mofturoşi - noroşii, înceţoşaţii ăştia ai mei...dragii de morţi ai mei!
Apoi, când s-au mai liniştit şi le-a mai venit, şi lor, sufletul la loc, sufletul lor de morţi (că şi morţii au suflete, domnilor, nu numai boieri ca dumneavoastră, vii şi teferi!) – se apropie, ca un norişor gros, de patul meu, şi, atunci, se face în cameră, chiar dacă e lampa aprinsă, un fel de ceaţă deasă. Când au priceput că totul e în regulă, şi că, şi eu, sunt bucuros, nevoie mare, să am cu cine pălăvrăgi, se aşează în jurul meu, şi mă iau în mijlocul lor, ca pe un frate de-al lor - aşa, unul mai întârziat, pe aici...Se aşează, întâi, pe rânduri dese, alb-ceţoase - apoi, abia, se răspândesc, pe unde au stat şi-n nopţile trecute. Atâtea vorbesc, în perioada asta, de trecere - de la rânduiala rigidă, când sunt, oarecum, stresaţi - la starea de împăcare şi liniştire, total relaxată, aşa, ca pe la ei, prin locurile de adăpost, de unde s-au sculat şi au venit... atâtea vorbesc, despre atâtea ticăloşii ori mizerii, pe care le-au văzut, cu ochii lor (ochi goi de globi, dar cât de ficşi le privesc pe toate, aţintiţi, înspăimântător de atenţi!), în drum spre mine... atâtea mai vorbesc, şi despre atâtea lucruri, cu totul neplăcute şi teribil de ruşinoase, ale lumii ăsteia... încât, de multe ori, mi se face şi silă! Uneori, când îmi aduc aminte, a doua zi dimineaţă, despre ce am auzit de la morţii mei şi despre câte lucruri ticăloase şi jegoase au vorbit, între ei, dar şi pentru mine - mă ia, aşa, cu fiori de lehamite şi de ruşine... pentru mine şi pentru spiţa din care fac parte, n-aş mai face! Aş vrea, de multe ori, să uit, de cum îşi iau rămas bun ei de la mine, la cântatul cocoşului, să uit tot ce s-a sporovăit, peste noapte, în odaia mea... Dar, asta e! Nu se poate. Ticăloşiile rămân ticăloşii, până vor fi, şi ele, luate în seamă şi numerotate şi, mai ştiu eu cum, rânduite - şi se va face, acolo, undeva, deasupra, înafara puterilor noastre de vedere şi de înţelegere, o judecată şi o ardere a lor – o ardere, da, ca pentru nişte rebuturi puturoase...
...Eh, dar, pentru că, de atâtea ori, m-au ajutat, ba chiar le datorez chiar viaţa şi libertatea – sunt obligat să rămân respectuos faţă de ei, de morţii mei, şi să le îngădui chiar să depăşească, uneori, măsura. Nu ştiu ce unitate de măsură se aplică, pentru bârfe, şi nici nu ştiu cum şi în ce se măsoară veştile despre ticăloşie, dar, vă spun, sunt convins că, dacă se vor fi măsurând, şi astea, în ceva, ei bine, morţii mei cam depăşesc orişice măsură cuminte şi raţională. Sau, poate că lumea asta a noastră va fi depăşind orişice limite? Poate. Nu mă duce capul.
Nu am de unde şti, precis, unde e hotarul lor, dintre bârfă, fantezie, morală şi realitate – dar, de fiecare dată când decid să-i verific - să verific, adică (şi să nu credeţi că n-o verific, ba chiar destul de des!), veridicitatea afirmaţiilor care s-au făcut, în miez de noapte, în odaia mea – trebuie să recunosc că, înafară de câteva exagerări şi prejudecăţi (fireşti la nişte călători, cam de mult aflaţi în voiajul dintre lumi!), situaţia este albastră: da, au dreptate, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor...Da, morţii mei chiar ştiu totul, şi nu ascund nimic de mine (parcă, uneori, aş dori să le mai pitească, pe undeva, adevărurile astea crude, să le mai îmbrace, cumva, în vreo cămeşoaie, ceva... dar ei, nu şi nu: verde-n faţă, şi pe toate, şi totul!).
Vreau să zic că ei ştiu totul, ei înregistrează, ca nişte aparate de o sensibilitate incredibilă – tot ce se petrece pe lumea asta. Pentru că veştile lor, despre lumea cealaltă, nu sunt rostite inteligibil, pentru unul ca mine – şi nu-mi sunt de folos imediat – ...şi, fie vorba între noi, mai respir şi eu, câtă vreme ei boscorodesc despre lumea aia ciudată, de dincolo... că mă cam „hrănesc”, de atâta adevăr şi cruzime de „viziune”, cum zic criticii ăia de artă! Mă pot lipsi, foarte uşor, de întrebări, lămuriri, explicaţii, în privinţa laturii metafizice a şoaptelor lor bulucite, precum norii de ploaie. În schimb, deşi mi se face lehamite (destul de repede...) de noutăţile leprei din lume, nu-mi pot înfrânge viciul de a le asculta! Măcar până la un punct...
...Când se adună, morţii mei, pentru cabalele lor, de fiecare dată, un mort se aşează la căpătâiul meu (şi-mi tot potriveşte perna sub cap, o suceşte şi-o învârteşte, până ameţesc, de tot!) – ăsta se aşează, cum ziceam, mai aproape de mine, decât toţi ceilalţi. El, mortul ăsta, strălucind autoritar şi electric, uneori - alteori stingându-se, ca o gaură neagră, pe retina mea... spune că e spiritul tatălui meu. Dar nu regăsesc nimic din ce ştiam eu că se constituise în personalitatea (aspră, gravă, lipsită de orice urmă de frivolitate, ci mai curând ascetică şi laconică!), a răposatului meu tată. Dar, mă rog, îi accept şi-i respect pretenţia, şi mă arăt foarte afabil cu el...
Mortul cu pretenţia este un flecar ce nu s-a văzut – mai mare flecar decât toţi ceilalţi morţi, înşiraţi, ca rândunelele pe sârma de telegraf, pe marginea patului meu - latura dinspre uşă. Albi, toţi, ca marmura, la faţă – atunci când, cum ziceam mai sus, nu li se stinge lumina... şi nemişcaţi. Buzele nu se văd când li se mişcă, atunci când vorbesc – ci doar voci, voci, voci, sute de voci, care dau mii de mărturii înspăimântătoare - majoritatea. Numai vocile sunt de ei, s-ar zice! Dar, mai mult ca sigur, s-ar greşi, dacă s-ar zice şi chiar s-ar crede una ca asta...
Afară de cei înşiraţi pe marginea patului (şi multiplicaţi, straniu, odată cu trecerea orelor, dar şi în funcţie de încrederea sau lipsa mea de încredere în cele spuse de ei - îşi aduc sau îşi retrag contingente întregi de „tovarăşi ceţoşi”!) – mai sunt câţiva morţi (destui, de fapt!) care preferă să se înghesuie pe scaune şi pe unicul fotoliu, iar vreo cinci-şase-şapte îmi călăresc biroul, în timp ce discutăm şi schimbăm opinii.
Materială-nematerială, lumina asta electrică a chipurilor şi a restului, vag, de trup, pe care-l etalează ei, aici, când iau cuvântul... dar îmbrânceli zdravene ştiu bine să-şi dea, unul altuia! Pe mine mă respectă, nu mă înghesuie nimeni – mă tratează, toţi morţii mei, ca pe un fel de şef onorific al lor. Mai altfel, deh! - dar de-al lor, şi şef!
...Când, înspre dimineaţă, îmi cam ies din sărite, pentru că pic de oboseală, şi aş fi vrut să mai lase morţii ăştia ai mei poveştile (cu bun simţ, nimic de zis, civilizaţi... - dar, poate, prea civilizaţi, pentru că, atunci când se aprinde discuţia, ca în Parlament, nu mai ţin seama de nimic, se înfierbântă, şi luminează, tot mai orbitor, din toate luminile lor, nu mai rămâne nimeni sub formă de ceaţă, nor, sau mai ştiu eu ce – nimic! – incandescenţe curate!) – ei bine, când aş vrea, dar nu îndrăznesc, din politeţe, să le spun cât aş da să mai pot, şi eu, dormi (eu ştiu că ei n-au nevoie de somn, dar eu, eu încă nu... poate-s egoist, dar...) - măcar un ceas, acolo... şi tare mi-aş dori să mai lase pălăvrăgeala lor, despre toate câte-s în lună şi-n soare... ei bine, atunci, frustrat fiind, încep să mă enervez tare, şi nu mai sunt chiar atât de exemplar de reverenţios şi politicos, în exprimare, faţă de musafirii mei. E vina mea, recunosc... Pe unul, mai de pe la marginea marginii patului, dar tare în clanţă, mamă-mamă! – l-am cam şifonat pe imagine... era unul sfrijit, dar numai foc pe nări nu scotea, de aprins ce era, ascultându-se pe sine... pontos, nevoie mare... i-am zis că nu-i decât o hahaleră ordinară! Pe loc, bietul de el, s-a transformat, iar, din radiant-luminos, într-un fum alb-lăptos, s-a strâns într-însul (cum vine...) - şi, ruşinat peste măsură, tot el, mi-a cerut mie scuze (deodată, devenit extrem de grav şi ceremonios!) - scuze pentru măgăria mea...! - şi a făcut-o, aproape, cu reverenţa cavalerilor Evului Mediu!
...Cum ziceam şi nu voi obosi să repet, morţii mei sunt foarte bine educaţi. Dar, când eu, şeful lor onorific, gazda lor şi proprietarul odăii „închiriate” de ei, temporar, cu noaptea – când eu sunt în primejdie, fie zi, fie noapte! – să-i vezi cum ştiu să „dea la cap”, binişor de tot – fireşte, în felul lor... e bine să nu-l probaţi şi voi, „felul” ăsta, că l-au probat alţii, şi le-a ajuns... ba a mai şi întrecut, fiţi siguri de asta!
De exemplu, când era să fiu jefuit, ziua-namiaza mare! – hoţul a încălecat, se pare, cam flegmatic, pervazul geamului de la baie – şi, dintr-odată, s-a trezit, drept în faţă, cu duşul de apă fierbinte-clocotită, pornit vijelios şi împroşcându-l cu un asemenea jet, să zici că-i de pe maşina pompierilor! S-a opintit, zdravăn, din plămâni, să răsufle, din nou, să nu se înece pe uscat... a urlat, apoi, ca Tarzan în junglă, de-au ieşit toţi vecinii afară din bloc... hoţului, de durere, i-au lunecat mâinile de pe pervaz, şi a căzut în grădina blocului, chiar în braţele vânjoase ale oamenilor de ordine, alarmaţi de aşa hărmălaie...
...Iar când trebuia să fiu arestat (pentru nu ştiu ce ambiţii politice, „şefeşti” - iehovite, adică, stârnite prin „Complexul lui Iehova”! - ale nu ştiu cui, din cerurile veşnic înnourate ale patriei „noastre”...?!) – nu doar că m-au vestit, din vreme, dar când agenţii se furişau spre uşa mea, deodată, au ţâşnit, de la subsol, sute de mâţe şi de şobolani, fraternizând între ei (pentru această împrejurare!), în scopul succesului deplin, al acţiunii lor conjugate! Agenţii ştiau, şi ei, că subsolul blocului e şobolănos tare, dar nici chiar aşa! Au zăcut, toţi agenţii „aflaţi în misiune” (fără deosebire de vârstă, sex şi rasă, naţionalitate şi etnie), o lună încheiată, prin paturi de spital, înfăşaţi, în bandaje, precum mumiile egiptene, din pricina zgârieturilor sănătoase şi a rănilor deloc superficiale... unul, din câte se zice, şi-ar fi pierdut şi-un ochi... – ...lasă, că prea vedea multe, cu ochiul ăla, din cele ce nici măcar nu erau! 
Morţii mei, când fac ceva, o fac temeinic, aşa cum numai pe vremuri se făcea treabă...
Şi nimeni n-a putut, vreodată, demonstra, că subsemnatul ar fi pornit tot torentul acela muşcător şi zgârietor, din străfundul temeliilor blocului. Fireşte, cu atât mai puţin, n-a îndrăznit nimeni să pună, măcar, în discuţie, o posibilă „cabală a morţilor” – n-a cutezat nimeni (din raţiuni de îngustă viziune materialist-vulgară) să afle, sau să sugereze, măcar, o cât de vagă legătură, între mine şi... morţii mei!
...Între timp, zgâriaţii i-au pus pe gânduri pe cei, încă, nezgâriaţi, şi lucrurile s-au tot amânat, până s-au uitat de tot...!
Iar morţii mei nu s-au lăsat cu atâta: s-au deplasat (după câte am dedus eu, ulterior), până în sălile puturoase şi îngheţate ale Procuraturii – şi, prin arătări şi dispariţii succesive, de tot soiul de chipuri sculptate în fum, în lumină electrică şi-n pucioasă, cu ochii beliţi groaznic şi roşii ca jarul (arătări şi dispariţii „distribuite”, conştiincios şi pe rând, fiecărui procuror!), le-au băgat în boale pe hienele justiţiei „umane”...(?!). Şi, cum am zis, au uitat „justiţiarii” de mine... - sau, cel puţin, s-au prefăcut grozav de artistic, că ar fi uitat! Eu, însă, sunt, permanent, în gardă! – la fel, şi morţii mei.
...Dacă tot am început cu de astea (adică, povestind despre ajutorarea mea, din partea morţilor mei!), să vă spun cum a fost şi cu unul dintre „îndelung preparatele atentate”, la viaţa mea. Când individul pus pe rele (dar bine instruit şi plătit de...nu spun cine!) a dat să ambreieze, la maximum, maşina lui grea, în timp ce eu traversam strada, pe jos (ca să mă „compreseze”, definitiv şi pe veci!)  – ...aşa, din senin, s-au pornit, în cer, tunete şi trăsnete, iar pe pământ, o vijelie cumplită a cuprins maşina cea grea... Cerul şi pământul, trăsnetele şi vijelia, şi-au unit puterile, într-o singură faptă: maşina ucigaşă a început să fumege, ameninţând cu o explozie, iminentă, a rezervorului de benzină... şi când, înnebunit de groază, individul cel cu gânduri negre şi gras plătit (pentru aneantizarea mea), a început să se târască afară din maşină, a cam trebuit să-şi lumineze, temporar, gândurile, pentru o soluţie disperată de autosalvare (dar nu i-a prea mers, tipului!): vijelia cumplită tocmai prăbuşea, peste el, din înălţimi ameţitoare, un castan bătrân, uriaş! De căderea castanului, deci, tot n-a scăpat, cu toate becurile aprinse ale „raţiunii lui rapide şi eficiente 100%”... – ...şi aşa se face că, şi în zilele noastre, omul negru umblă grozav de bine şontorogit, şi cu şalele muiate la compresor... Deh – „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” – şi „cine sapă groapa altuia...” - nu?
...Deci, cum s-ar zice, morţii ăştia ai mei au secretele şi trucurile lor, nu-i poţi dibui, tu, întârziat în lumea asta, decât, deja, când e prea târziu. Ei, dar asta, cu arătarea trucurilor morţilor mei, e valabilă numai când ai inima neagră... În rest, morţii mei ajută orbii să treacă strada, pe copii să fure dulceaţă din cămară, pe automobiliştii naivi (victime sigure ale ...„sistemului”!), să scape de amenzi... iar pe poştaşi, să nu-şi mai piardă şepcile, pe vânt... -  şi să aducă, la timp, corespondenţa, când nu e vânt...! Sunt băieţi de zahăr, ba chiar de gaşcă – morţii ăştia ai mei!
...Acum, când stau de vorbă cu voi (e o zi tare frumoasă!), şi, deşi nu e nici măcar seară, d-apoi să fie beznă şi noapte! -  simt că, lângă mine, la căpătâiul meu, stă flecarul-campion, care se dă drept tatăl meu...Simt că mă împunge, cu degetele-i de gheaţă, între omoplaţi, să las, cică, sporovăiala asta fără rost, cu voi (e gelos, pasămite!), şi să-i ascult numai şoapta lui, profund persuasivă!
Am uitat să vă spun că, deşi sunt foarte corect respectat de „abonaţii” la odaia şi patul meu de noapte – morţilor mei le-a apărut, din străfundul luminilor lor, ori al norişorilor lor de ceaţă, o idee fixă, la care ei ţin, tiranic şi fără să accepte nicio controversă! - nici vorbă de „libertate de exprimare”, puah! Şi anume, ideea că subsemnatul, cică, ar fi numai bun de romancier, dacă tot ascultă subsemnatul atâtea mărturii (vii, ele, mărturiile, dar obţinute de pe la morţi!). Bănuiesc că, de fapt, prin mine, morţii mei vor să-şi rezolve nişte refulări, nişte frustrări vechi, nişte neîmpliniri, de pe când erau, şi ei, nişte fraieri vii...
Deodată cu mine, spun ei, vor scrie, la cartea aia „preconizată” a fi roman, şi câţiva fârtaţi, dintre cei răposaţi... – adică, ce mai, mă vor ajuta, din gros, să mă salt, cătinel, în câtumai romanul! - din gol spre plin...
...Deocamdată, nici eu, nici ei, cu toată gălăgia argumentativă a morţilor mei - şi contraatargumentativă, a mea! - n-am scris (nici unii, nici alţii!), mai mult decât titlul romanului „preconizat” (...de fapt, dacă e să fim cu totul sinceri, abia bâjbâim printre primele silabe disparate, ale respectivului titlu!). Ei, morţii mei, se laudă că, uite-acu', îi vor da drumul, şi... să te ţii succes de librării şi de casă! Cei de pe marginea patului îmi fac, cât se poate de meticulos, de la-nceputul nopţii şi până la cântatul cocoşilor, masaj la degetele mâinii drepte, să am antrenament, cică, atunci când mă voi porni pe scris...
Dar, supărat pe faptul că nici eu, nici ei, nu facem decât masaj, până la cântatul cocoşului, zurbagiul de la căpătâiul meu s-a autonumit „responsabil cu prevenirea cocoşului” – adică, de câte ori vreun cocoş vrea să trâmbiţeze (adică, deh, vine dimineaţa, şi voi, tot pe-aici...?) - flecarul meu şi dă o fugă la cotineaţa respectivă, şi-l strânge, binişor, de gâştireaţă, pe preagrăbit... promiţându-i, în manieră şuierată, galinaceului mascul că, data viitoare, îl face borş! Şi execută treaba asta aiurită, cu riscul ca dimineaţa să-i surprindă, cu lumina soarelui, şi să-i transforme, pe toţi „chiriaşii” mei, definitiv, în umbre – şi să nu mai am eu tovarăşi de nădejde, nopţilor mele insomniace!
...Uite câtă ambiţie creativă, dar şi concurenţial-romanescă - este şi pe lumea cealaltă, nu doar pe asta!
...Cine ştie? Eu zic aşa: că morţii mei n-or fi chiar numai... ai mei. Concomitent (pentru că, ubicui cum au ajuns ei, lor nu le mai pasă de timp şi de spaţiu!) - concomitent, zic, cu vizitele la mine, este foarte probabil ca morţii ăştia să viziteze şi alte persoane, pe alţi insomniaci cronici şi tăhui de cap. Şi, cum se şi zice: „Alţi insomniaci - alte vocaţii!” Cine ştie, poate că, printre ăştia „alţii”, va fi fiind şi unul cu har de romancier, iar morţii...morţii mei vor fi încurcat persoanele, între ele... adică, pe mine, nonromancierul jalnic, cu el, romancierul hăruit de Domnul...
...-„Nerecunoscătorule!” – urlă, pe bună dreptate, vocea farfaralei strigoieşti, de la spatele meu. ...Urletul lui de vată nu este auzit de nimeni, nu sperie pe nimeni... nici măcar pe pisicul meu, care moţăie în fotoliu. Însă conştiinţa mea începe, ce-i drept, să mă muşte zdravăn... pardon, să mă mustre, cumplit!
...Ei, fie! Acest cuvânt urlat al tău, ,,campionule”- flecar al „cabalei morţilor” mei, m-a decis: ăsta va fi şi titlul „preconizatului” roman al subsemnatului, dacă voi mai răbda să fac parte din”confreria” morţilor mei, ajunşi nişte sâcâitori de rasă, în vreme ce subsemnatul nu-şi mai află puteri de răbdare, în suflet, spre a le rămâne recunoscător, pentru toată forfoteala lor, burlescă, funestă şi, paradoxal (pentru oricine, afară de mine!) - salvatoare. Da, se va numi „Cabalele morţilor şi Nerecunoscătorul”. E bine, dragii mei confraţi strigoi? Chiar dacă n-o fi optim titlul, măcar aveţi ceva, un titlu justificativ (de pus şi ţinut, şi de arătat unii altora, cu nedisimulată mândrie... „cabalistică”!), în dosarul strădaniilor voastre, de a-l ţine, încă, pe lumea asta, pe umilul subsemnat...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

A VENIT O CIOARĂ-N ZBOR
a venit o cioară-n zbor să-mi spună poveste:
munţii nu mai au tălpici - nu mai au nici creste
pe păduri tot ning de zor scârbe şi pecingini
pân' şi cerul se îneacă de-atâtea funingini
 
oameni se ascund în fier - fiare fug de-a dura
peste toate se revarsă bolile şi ura
pe Hristos Îl smulg cu sila dar cu artificii
zi de zi Îl mută lumea numai prin ospicii
 
ning blesteme - pier oceane - lumea-i pustiită
nu ne-ajunge doar demenţa - avem şi gastrită...
vin mereu călăi în soartă - cam pe la chindie
 
toţi privim amurgu-acesta bogat în prostie!
...floare albă de lumină - Maică Preacurată
spune despre tot ce este:”hei  -  a fost odată…
 
VORBE ŞI LOGOS
slăviţi maeştri - astrale ghilde
şi-un fir de pàing ar ajunge
ca să preschimbi jarul în pilde
spre-a hăitui vorba ce-ascunde
 
nu-mi tremura în mână – liră
martiră-n corzi – avan tu sângeri:
Crist te mângâie – nu se miră
corăbii a trimis şi îngeri
 
se face toamnă în cristale
e-un cântec vast în catedrale
în munţi se-aprind spini de vestale -
albine – crini: dansul e cale!
 
citesc argint în evanghelii
şi râd tăcut în perihelii
n-aştept nici zi – n-aştept nici grai
închid ferestrele la rai
 
incendiile de-asfodèle
iscă în cer ciudate stele
şi-n harta vechiului pământ
pătrunde-n slove nou cuvânt
 
citind, citind – aşa trăim
ne înşelăm şi nu murim
din alte păsări vin văpăi
orbind în prag cobolzii răi
 
mijeşte Crist la cap de zare
ard liturghii în fiecare
şi s-a rănit un înger blând
şi s-a rărit şi plânsu-n gând
 
veniţi – voi cavaleri de fard
am ars în stele-atâta nard
acum cu spada despicăm
şi-n noi – din nou - lihniţi intrăm
 
...e-amiază Criste peste glii
Tu călăreşti pe ciocârlii:
cine n-a învăţat să moară
Logosu-l va scuipa afară!
 
...atâta vaier – lorzi bureţi
vor cârmui printre nămeţi
vor inventa o primăvară
fără de flori – fără de scară...
 
UNIVERS DE CIOCOI
lâng-o vilă - într-un şanţ - pasc două-trei oi
între ele - deghizat - păstor de-operetă:
e patronul de căsoi - baciul de strigoi...
n-a convins pe nime-n temniţi să ţină dietă!
 
ninge liniştit pe scenă - lumea-i plictisită
trec turbate pe şosea fiarele-maşini
teatrul munţilor scăzuţi nu mai e ispită
pe mioare cresc pecingini grelele ruşini
 
pier în fumul de benzină zâne de-epopee
într-o vreme fără saţ şi fără credinţă
tremurăm singurătăţi - uşi fără de cheie
 
întunericul cel harnic îşi mai dă silinţă...
...bate vânt prin codrii ştirbi - au murit mirese
tot mai rar e răsărit - morţi de zei mai dese
 
REGELE-POET
dondănind un rege singur prin palatul pustiit
bate pas ca  la paradă printre-umbritele coloane
iar coroana-i de pe creştet făurită-i din piroane
sângele-i brăzdează rigăi chipul şi vestmânt cernit
 
cum Tezeu se-azvârlea-n bezne să înfrunte Minotaur
bravul rege - biet nebunul - se îndreaptă spre infern
bate pas ca la paradă - fără fier şi fără aur
Duhu-i bântuit de stele: ARMA CÂNTULUI ETERN!
 
pe culoare palatine se aud aripi şi fiare
princiar - Dementu-Oceanic acceptat-a jur-prejur
provocarea-a mii dueluri - cruciat sublim şi pur
 
generos împarte curţii toate morţile polare...
...biet Poet - Martir de-Ospicii - neştiut şi-nvolburat
numai Crist te mai boceşte în războiul fără sfat...!
 
SINUCIDERE ŞI VÂNZARE, ÎN CONTEMPORANEITATE
lume-atârnând isteric de-o grenadă
cu cuiul scos – rânjind la bărbi de sfinţi
a fost odată-n lună-o serenadă
acum sunt cranii – luminând cuminţi
 
tic-tac tic-tac bat ceasurile-n geamuri
nu mai sunt flori – e-o iarnă explozivă
nu sunt nici arme – suliţe n-au flamuri
dar moartea vine zilnic prin derivă
 
castele cavaleri şi regi – ruine
de amintiri vândute azi la solduri:
ce pururi a fost rău – acum e bine
 
calculatoare ne-otrăvesc cu slove-bolduri...
...emisia tv s-a terminat:
Hristos a fost vândut pe-un masturbat!
 
E-UN CIMITIR ÎN AER LIBER – LUMEA
e-un cimitir în aer liber – lumea
vizitatorii-şi tot amân' sosirea:
în galaxii se mişcă silnic ştirea
căci orbii-o duc de-a-ndoaselea – e culmea!
 
Regina Aştrilor e groapă de moroi!
am pus afiş – dar cine-s eu? – un sloi!
stelele văd doar pata-mi de noroi
văd şansa-n vis de show-uri - mereu noi...
 
...era-n verset: „nici de văzut nu fuse”...
iar „ochi”...  - de unde? -oceane de strigoi
cu hârca goală şi găvane moi!
 
...s-a fost hrănit şi Hrist de piedici puse
când vrei să-nvârţi în cer câteva fuse...:
dă a lehamite din mână... – şi se duse!
 
DESCÂNTEC DE LUNĂ
trece-un înger prin pădure
sună îngheţat un clopot
cine pote să îndure
mai aude şi un tropot
 
vin călări toţi voievozii
resfinţind pământ şi ape
diavolul – la coada cozii
două coarne dă să scape
 
sună luna din topaze
se deschid în taină fraze
sună luna din rubine
trezind Rege Mărăcine
 
peste lume preacurată
a ouat luna o roată
peste lacul luminos
trece iarăşi Făt Frumos...
 
doamnă-a nopţii mătrăgună
ajungă-ţi atâta lună
vraja-n ceruri se desface
adormim iarăşi în pace...
 
SONETUL DREPTĂŢII
cine-ţi dă dreptul să iei libertatea?
nu-ţi pune bocancii pe-altarul din cer!
nu-n lanţuri – zăbrele – se face dreptate:
treptat – colo-n slavă – luminile pier...
 
vulturu-n temniţă moare – regal
şi-l plâng nunţi de păsări – vâslind printre stele
pădurile ard pân' la-al Styxului mal
vin vânturi sanchii şi cresc volburi de iele
 
dreptate-i în corul de îngeri-grădini
dreptate-i în caii cei albi ai furtunii
dreptatea-i un şopot – colo-n rădăcini
 
dreptatea nu rabdă nici jug şi nici funii!
...e treaz Răstignitul în vârf de coline
căci dreptatea cea dreaptă – de-acum abia vine!
 
COLIND
lir delir
pe fir porfir
dimineaţă de Ofir
luminează din safir
să am înger musafir
 
lir de vis
în paradis
s-a tot scris
pe cer zapis:
 
să fim crini
pentru străini –
ardem vini
de serafimi
 
Crist cu spini
poeţi senini
sângerând lumini
pe pagini de-amini
 
curat în pridvor
iar din sfânt izvor
aripă de zbor
pravilă de nor
 
haideţi la scăldat
şi la pieptănat
raze de-mpărat
prunc fără păcat
 
FALCA
mestecam de zor – şi deodată
mi-am oprit falca: da
aşa se va opri – cândva – singură – se va
opri într-o zi – pentru veşnicie – şi peste ea vor
trece – în zboruri grăbite – maiestuoase
ierni şi primăveri galante – vor trece stoluri de
monstruoşi viforoşi terţiari
mărăcini şi scaieţi – şi stoluri de
uşuratice stele – iar ea - falca - tot oprită
va rămâne – şi tot mai subţiratică va
deveni şi tot mai albă – crai nou - tot mai
adâncit sub comorile-ngropate ale
zărilor – deci va ajunge  - treptat şi
firesc - până în
fundul pământului – acolo unde
nimeni şi nimic nu mai are nevoie să se
mişte – să mestece ori
să încerce a da mărturie prin
spusă: pentru că acolo este
întreagă marea
grădină a supremelor taine – veşnic
însorite – înţepenite într-un de ne-ntors
surâs.
 
HARUL  FĂR'  DE  OM
în palate zace groaza – bolnăvioară
în colibe – suferinţa-ntru vioară
dezmăţată omenire deşirată
tot aşa te-ai răstignit – şi altădată
 
bogăţie fără rod ori rost în lume
sărăcie murmurând credinţei nume:
cine-a hotărât divorţul colo-n stele
a săpat haznaua urii grele
 
numai Hrist uneşte – Omul se dezbină
creşte-ar alt pământ – din rădăcină
şi în loc de-odorul zilei şase
 
caracàtiţa să suie-n tron mătase...
...Hriste – înnoieşte legământ şi stăpâniri
harul făr' de om pogoară-l peste firi!
 
ŞTEFAN VODĂ PLEACĂ FRUNTEA...
Ştefan Vodă pleacă fruntea  - şi se-nnegură prin munţi:
l-au trădat ţăranii noştri – mahala fără de rost!
au zvârlit òcina veche la păgâni lacomi şi crunţi
sfânt răzeşu-acum ajuns-a cerşetor de cel mai prost...
 
mânăstirile se surpă – iar Manole s-a-mbătat
cu un kil de vorbe goale – dar tratate cu nitrat!
şi – Măria Ta – pe cruce Hristul iarăşi s-a urcat
până şi ţaţa Maria azi în mall-uri l-a scuipat!
 
cântăreţii-şi fac din dible suport de calculator
şobolanii electronici ne-au ros grâu – ne-au stins pridvor...
straiul încărcat cu stele ne-a ajuns de râs – voievoade
 
ne-mbrăcăm ca deţinuţii – numai lanţuri să ne-nnoade!
...scoate – Sfânt Ştefan – din teacă paloş drept
şi opreşte viitura cea de zoaie – pân' la piept!
 
URAREA CEA VECHE
...coborî din munţi odată
mag bătrân – la toţi li-e tată
coborî din munţi la vale
să facă luminii cale
coborî din munţi în sfânt
stăpân de moară şi vânt...
 
şi-a făcut moara cât ţara
măcinând din ceruri scara
şi erau morarii lui
paznicii de căpătâi
cavaleri de cei mai vechi
cu căciula pe urechi
răzăşi mândri - de tot tari
luminaţi lumânărari
cavaleri ai lui Hristos
care las' Moartea pe jos
cavaleri de toată zarea
care-ntunecă vânzarea...
 
şi-au umplut dealul şi runcul
ca să încălzească pruncul
să-l încălzească la vatră
şi la duhul foc de piatră
şi la stele şi la lună
tainele să ni le spună
şi la stele şi la soare
de-atunci nimeni nu mai moare
 
şi-a umplut cer şi pământ
pruncul cu alt legământ
legământ de foc şi ape
jidovii din foc s-adape
legământ de nou pământ
lumii luminatul gând...
 
scos-au magul cel morar
oile dintr-un amnar
scos-au magul cel bătrân
cal din bolovanul spân
să-l ducă pe prunc în spate
la-a serafilor cetate
unde-s cele bune toate
unde-i milă şi iubire
lumină de peste fire
 
calul când mergea
îngeri lumina
calul când suia la cer
ieşeau domnii toţi la ler
calul când suia spre Iesle
se făcea cap de poveste:
se făcea în lume pace
între om şi dobitoace!
iată vreme de horire
răul să aibă poprire
oameni treji – văpăi de laur
toţi suie cu pruncu-n staul
 
...magii cei de cetini
fie-vă prietini
magii cei morari
sfinţii gospodari
pe toţi să vă-nşire
să vă schimbe fire:
voivozi să vă facă
să vă doară-oleacă
şi-apoi să vă placă
s-aveţi daruri – s-aveţi haruri
la-mpărăţia din dealuri
teferi treceţi prin bulboane
fără frică ori sprijoane:
pe copaci albe năframe
iar pe capete coroane
 
la mori să lucraţi
robi să liberaţi
la moara de piatră
la stăpâni de vatră -
moara de lumini
moara de stăpâni
de stăpâni de ceruri
cântăreţi de leruri...
 
ÎNTOARCEREA LUMII
lumânări  s-au făcut munţii-nalţi şi suri
lumânări s-au aprins prin poieni şi păduri
lumânare-n mâini ţine Crist veghind nopţi
lumânări s-au trezit din morminte cei morţi
 
e o vreme-a luminii – din cer din pământ
dintre neguri iscat – Licornul cel Sfânt
a pornit printre cetini să ardă uimiri
cuminte – se-opreşte în poartă la Miri
 
nu e vânt – nu-i cuvânt – sunt în codri tăceri
au venit la poveste şi magi şi oieri
Maica Luminii-a prins chip în privaz
 
fiarele-albastre se scurg în extaz
...nu e zi nu e noapte – e lină lumină
se  scutur vechimi – nicăieri nu e vină
 
ÎNFRUNTARE
Moarte, moarte mână lungă
mi-ai trecut anii prin strungă
te-ai ţinut de urma mea
doar-doar mi-o cădea vreo stea
 
n-a căzut şi n-o cădea
câtu-i lut pe prispa mea
dar de lutul s-o găta
eu pe moarte n-oi ruga
nici să plece nici să vină
pentru că-i doar nor de tină
nici să vină nici să plece
tot ce nu-i  –  ca fum se trece
 
moartea mea şi viaţa mea
nu-s în soartă – sunt sub ea...
 
fluieraş venit din munţi
vino soarta să-mi asculţi
uite colo şi-n câmpie
sfredelul de ciocârlie:
 
cerurile-am sfredelit
pe Hrist cântând l-am găsit -
cântând nemurim în munte
nimănui nu plecăm frunte!
 
DECENŢĂ ÎNTRU ADEVĂR
ascultă-mi dorul prefăcut în glie:
cât sânge stă la-a noastră temelie
ştie doar glasul ierburilor sfinte
căci viaţa ni-e clădită pe morminte
 
să nu călcaţi pe-acest pământ martir
decât de-aveţi un mort în cimitir
să nu-ndrăzniţi să voroviţi la soare:
fiece vorbă morţii voştri-i doare
 
privighetori grăiască sfânt spre lună
doar un Poet isca-va foc din strună:
vor creşte munţii noi crânceni războinici
 
arhangheli şi orgolii - brazi destoinici
...lăsaţi pământul să respire-n noapte
şi Adevăru-l veţi afla din şoapte
 
NU DA ATENŢIE
nu da atenţie la
nimic şi nimănui – din lumile
pulberilor fără de zare: trebuie să ajungi
cât mai degrabă – acolo sus – în
ceruri – la adăpostul păsărilor şi-al
îngerilor: numai de acolo înainte poţi să
începi – să începi visul cel
mare – să începi a pune vânturile şi
gândurile - la
punct – pe fiecare după
soiul lui – după
anotimp şi bătaie – în
cămări şi samare – după voci
mai zglobii  - melancolice sau mai
amare
 
...numai de acolo încep
poveştile – cele fără de
sfârşit ori urmare – în care tu eşti
neabătut – mereu
năierul tuturor mărilor – printre
giganticele vălătucuri şi
valuri de
stele
 
COPACI – IARNA
până şi copacii şi-au îngroşat
obrazul: scoarţa zgrunţuroasă
grosolană – stă gata să
insulte – să scuipe plumburìi
înjurături - jur-împrejur
 
...nici măcar o galantă frunză – aşa – din
politeţe – sub
abajur...
 
...coroanele lor  - fără nicio scânteiere de
nădăjduire - lemnoase  - încrucişate
bolnav şi stângaci
scăpătate – în
schimb – se zvârcolesc haotic - prin
bezne – bat dintr-o aripă
împuşcate
 
...mocirla prostiei orbirii şi
crimei ne-a copleşit – definitiv  şi
desăvârşit
 
ÎN ORICARE HOTEL ADEVĂRAT
în oricare hotel adevărat – se
sinucid oameni: atunci când
nu-ţi poţi permite acea casă a
ta – cu tot ce înseamnă
cămin – hotelul este o
improvizaţie de viaţă şi deci de
casă
 
şi ca urmare – se poate improviza – la
repezeală – într-însul – şi o
schiţă (mai reuşită artistic sau
tot suprarealistă) de
moarte
 
...ziarele de ieri de azi de
mâine şi-au luat  - deja - zborul
groaznic mototolite – pe deasupra
meschinăriei cu pretenţii de căi – a
străzilor oraşului
năpârlit
 
MI-E DOR DE-O ALTĂ LUME
mi-e dor de-o altă lume – a slăvilor deschise
de-o lume luminată – a stelelor aprinse
o lume făr' cântar şi făr'  contururi scrise
o lume ca ne-alta – nepovestită-n vise
 
alungă – Doamne – norii hotarelor mahmure
lasă doar clipocitul din mările ligure
strămută-Ţi sfinţi copacii-n Grădina Hyperboră
şi duhurile-Ţi toate-n serafii ce te-adoră
 
mă simt atât de singur – şi soarele se stinge
în lunci părăginite mereu cu stele ninse
...e seară-a beznei albe: Al Dorurilor Hrist
 
m-a fost lăsat pe mine la mal – singur artist...
ştiu că va fi lumină – deşi-n icoane-i trist
am taină: plânsul lumii-l preschimb în ametist!
 
O MÂRŢOAGĂ PAŞTE VEŞTED UN TUFIŞ
o mârţoagă paşte veşted un tufiş
pe pădure n-a pus nimeni încă-afiş...
gheaţă fulgeră pe masa din altar
munţi în rugăciune – iar agheazmatar:
 
vrednice izvoare – surâzând sub scoarţe!
toţi copacii văii sunt străjeri de marţe...
...nu-s chemat la nuntă – doar la liturghie:
în toate-aşteptarea Mirelui să vie
 
limpede tăcere de-amiezi muribunde
ştim cu toţii cine şi mai ales unde
bucurie-ascunsă sub răpciugi anoste
 
văduvia lumii – resemnări de „foste”!
...cal de lună trece peste cruci arzânde
Crist se-nveşmântează în cântece blânde...
 
ÎNAFARA SONETULUI
o mie de sonete s-ar sparge şi-ar crăpa
lava durerii mele s-o torn de-aş încerca
e-n mine-atâta vifor de-umilinţă
cât deznădejdea n-ar putea credinţă
 
să-ngăduie în piept: şi-aşa barbar
m-am răstignit în orice zi – avar
bolnavul de trădare n-are leac
şi simt cum ceas de ceas sunt mai sărac
 
oricâte întrebări – niciun răspuns
coasta-mi tot mai adâncă-i  - de străpuns
de la iubire oprit întreaga viaţă
 
m-am căinat  - de ne-nţeles  paiaţă
...dar tu ce buchiseşti aceste rânduri
n-ai drept a judeca: doar patru scânduri
 
UN ULTIM TELEFON
vezi dacă s-a încărcat
celularul: vreau să dau un ultim telefon – către
una dintre constelaţii – nu importă către care
anume – pentru a-mi face loc – cumva – între
lumini şi văpăi – spre a putea medita
singur şi liniştit – despre
zădărnicie
 
...dăţile trecute – când am murit – spuneau nu că
ar fi fiind cine ştie ce aglomeraţie pe-acolo – dar că
vor şi ele să rămână – ca şi mine
singure – ca să mediteze la
acelaşi lucru
 
poate că între timp – cine ştie – să se fi
răzgândit – sau măcar
să fi renunţat la o parte din
istericale
 
DAU CU ASPIRATORUL PRIN SUFLET - AZI
dau cu aspiratorul prin suflet  - azi:
se-ntunecă de praf slăvile – ard brazi
Parcele strigă că se sufocă
îşi blestemă soarta – cele ce-alocă
 
destin clandestin – din cerul vecin...
ce scandal stârneşte păcatul – un spin
când se-adună de veacuri în cuget venin
când striveşti fără vină lujer de crin
 
...opriţi aspiratorul – reci cenuşi
fac crima să-şi prelingă pe mâini mănuşi
iar Moartea trage măşti – viclean - peste uşi
 
nimeni să nu mai afle altar – cununi...
...în loc de flori – sub geam cresc azi mătrăguni
una pe alta se sting – biete minuni!
 
O EVANGHELIE DE CRĂCIUN
Dumnezeu s-a arătat de după
colţul străzii: acum se numea
Iisus Hristos – avea şi
buletin – şi-l făcuse la o secţie obscură de
poliţie celestă – declarând că pe cel vechi îl
pierduse...
 
şi L-au crezut  poliţiştii
celeşti – ca orişice birocraţi
grăbiţi ce sunt ei - şi care se
respectă...
 
apoi – după ce-a ieşit El de la „locul oficial al
adeveririi fiinţei stradale” – s-a uitat în stânga – s-a
uitat în dreapta: n-a văzut niciun
mag mai de Doamne-ajută – în schimb
a constatat şi văzut că
nimic din Creaţia Sa nu arăta – acum -
bine: toate – între timp - o luaseră cu totul
razna – cu osebire
oamenii – „capodoperele zilei a
şasea” – deh...
 
ăştia din urmă sufereau de
atâtea boli ucigaşe – de atâtea beteşuguri
strigau sufocaţi – încât Dumnezeul de
după colţul străzii s-a
îngrozit cât de multă treabă era de făcut – dar
deh... – El era Dumnezeul Facerii – de la El se
aşteptau atât de multe... – deci şi-a
suflecat mânecile - şi s-a pus pe
oblojit vindecat
înviat!
 
...atât de jalnic şi de josnici ajunseseră nu doar
să arate – ci chiar să şi fie „capodoperele” astea ale
(cică!) „zilei a şasea” (El nu-şi numărase – niciodată
nici zilele – nici nopţile...) – încât
începură  (ele... ei...) să nutrească numai gânduri
tot mai îngrijorate – mai
meschine – criminale insolente şi
violente – în legătură cu
binefăcătorul necunoscut şi
sâcâitor: pentru a nu plăti – cumva -
serviciile Lui divine (...până şi-un surâs de
recunoştinţă li se părea mult prea mult şi
ireal de scump...) – s-au strâns cu toţii
pe muteşte (prefăcându-se că
nu se zăresc unii pe alţii!) şi
L-au omorât într-o seară (nici măcar  „pe
l-apus de soare”...ca pe-un bătrân
câine de stână...) – în dosul unui deal mai
răsărit – la marginea unei ţàrine prăpădite – iar
cadavrului obţinut astfel i-au dat un nume banal – foarte
des întâlnit – printre
capodopere”:
Iuda...
 
apoi – fiecare s-a dus la
lucrul şi la casa lui  - anoste – toţi fiind
uşuraţi că „se scăpaseră – în sfârşit – de
prea mult bine şi de prea multă
apărătură”...
 
...de atunci – când se mai
întâlnesc – la colţ de
stradă – omul şi Dumnezeu – primul (cum
altfel?) se preface a nu-L
vedea pe Cel din Urmă – dar
nici unii pe alţii (...la fel ca
atunci...): „cetăţenii oneşti
plictisiţi de implacabilele întâlniri cu El - numai
mestecă între fălcile îngrăşate – înjurături
care de care mai
deşuchiate... – şi conchid: „nu mai scăpăm de ăsta – nici
mort!
 
...în urma fiecărei înjurături rămân urme – pe
zăpadă – pete întunecate şi-adânci:
cu cât trece vremea – stai şi te
întrebi cui aparţin – de fapt şi de
drept – aceste pecinginoase
pete - urme stranii şi întunecate pe zăpadă – care
la un moment dat – se opresc
drept în mijlocul drumului: oare se tot întoarce
Dumnezeu la locul crimei
Lor – aterizând drept în
mijlocul drumului conştiinţei - sau
câte unul-unul – oamenii sunt cuprinşi (pe la
mijlocul drumului spre
crimă...)  - de
remuşcări – şi îi loveşte revelaţia şi deci
dorul de zbor... - chiar în toiul
mersului lor plimbăcios – da - chiar în timpul mersului
lor  - fără munte şi vale – agale
mers de automate
dereglate?
 
...cei rămaşi aici – pe
pământ – „îşi fac reciproc
daruri” (...se mituiesc
unii pe alţii – ce mai!)  – de
frică: „dacă aproapele
vecinul şi prietenul - neamul... deh... m-o fi
văzut  - cumva - când l-am ucis pe
ciudatul ăla sâcâitor – colo - după deal – şi mă pârăşte la
poliţia celestă? – ...mai bine îi dau ceva – îi
ung ochii cu ceva – să
tacă o vreme...” – ...şi uite aşa
ne-am trezit pe cap cu zarafii
puzderie – de Crăciun...
 
...şi – în momentele imediat următoare
mitei – se pornesc (ca apucaţii!) să mulgă de zor
galaxiile – cu atâta isterie în
cuget şi simţire” – de parcă
din bezne – s-ar fi auzit bătând un anume
ceas
 
dar fiecare şiştar de
lapte stelar  - îl
varsă înapoi – astfel că întreg universul devine
foarte curând - o
nesfârşită mlaştină de
vomă albă...
 
...iar unii-alţii (muuult - mult mai
târziu!) – ca de obicei – îşi
operează un transfer de
personalitate – şi fac să
explodeze piaţa – cu vina lor
închipuită – traductibilă în
mormane de fleacuri şi-n piscuri de
pierdere de vreme...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI
Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba Română,
fiecare cuvânt un fagure,
ca mierea luminii în degetarul macilor,
ca vârsta arborilor în cercuri,
în fiecare din ele trudeşte un străbun,
veghează o baladă.
 
Patria Limbii Române e Istoria
acestor plaiuri păscute de Mioriţa,
modelate de doine
şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele dorului.
Ea nu poate fi mutată,
cum nu se poate înstrăina fântâna
de izvoare.
 
Am spart coaja de nucă
a cuvântului şi peste înţelesuri am dat
de bine, dulci ca mierea,de ducă
şi ură,
avea gust de zgură
dar şi de păcat,
simţeam eminesciană vibraţie,
înţelepciunea lui Pann din gură în gură
era în sămânţa gata de germinaţie.
 
Am spart coaja seminţei cuvântului
şi-am dat peste altă sămânţă,
un alt înţeles, o altă cărare,
o altă speranţă,
o clanţă
pentru o altă,
o altă...
 
până rămâne
măduva Limbii Române.
 
În fiecare cuvânt e un oier,
un ţăran
care face holda să cânte
imnurile acestui pământ
scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente
ale brazdelor.
 
Rostiţi un cuvânt în limba noastră
şi veţi simţi
şi gustul mierii
şi vânturile veacurilor
şi mirosul câmpiilor.
 
Rostiţi un cuvânt în Limba Română
şi veţi auzi
mângâierile mamei
şi vorbele tatei grele ca piatra
din temelia casei.
 
Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului
şi veţi vedea cum trec cuvintele
din hrisoave în versurile eminesciene
precum ploaia în rădăcini.
Aceasta este eternitatea ei,
gloria ei
de a fi mereu
ca frunzele pe o cetină seculară.
 
II
Patria îmi este Limba ce o vorbesc
pe care am supto de la mama
cu ochii blânzi
ca Mioriţa.
Când îmi aplec urechea de sânul pământului
aud lucrînd Meşterul Manole
ce, încă, modelează ţara
pe care o numim
Limba Română.
 
De bat la porţile cerului
şi iau o cană de lut
cu apă
simt sufletul izvoarelor
din adâncurile munţilor
acolo unde inimile rămân
pe oale de Horez.
 
De iau în palme un bulgăre
din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat
lutul îmi seamănă.
Poate-s oasele străbunilor mei
ceva din înţeleptul suflet respirând
în conturul măsurat.
Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte
şi-l pipăi simţindu-i respiraţia
în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul
cu străluciri solare.
 
Când mănânc pâinea,urcă până la mine
neamurile noastre toate,
seva înţelepciunii
adusă până la noi
de limba ce o vorbesc.
 
III
În vremuri ancestrale
Gânditorul din Hamangia
adăstând într-o vale
cu  tribul său împreună
se temeau de apariţia scrisului,
sub lună,
acele semne de rău prevestitoare:
“cine va mai asculta cântece şi gânduri
sub soare
când nimeni nu ştie să citească
şi scrisul pe piatră costă
cât un ciubăr de iască?”
Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă
anostă…
 
Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii
şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,
menestreli de prin toate castelele Europei
şi prelaţii
încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:
“cine va mai asculta
cântecele noastre
sub fonta solară şi astre
când puţini ştiu să citească
iar cartea e scumpă şi fragilă
şi poate să ardă ca o iască?
Nu e mai bine s-o facem din argilă?”
 
…şi Dumnezeu a mai întors
câteva secole de pagini
pe dos,
poeţii la colţurile pieţelor
unor simpozioane de imagini
prevesteau sfârşitul Poeziei,
sorbind laptele viei:
“Nimeni nu mai citeşte o carte
şi internetul cititorii n-i împarte,”
 
nevăzând că Poezia
încălţată cu sandale
din pielea cerului
şi talpă din scoarţă de tei
agale
venind din veacuri ancestrale
se strecoară printre ei
ca o femeie tânără
şi dornică de dragoste
în mână cu o carte
în mileniul viitor
mai departe...
*
Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.
 
De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.
 
Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…
*
Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.
 
Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
 
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.
 
Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.
 
Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.
 
Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.
 
Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.
 
Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.
 
Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.
*
Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la stână.
De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!
 
Sub umbra nucului am scris prima poezie,
Câtecul guguştucului încă nu era poluat,
Dar am găsit în ea lumină multă
Încât m-am pus şi eu pe luminat!
 
Turnam înţelepciune în cuvântul scris
Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,
Şi nu mă simţeam nicicum învins
Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…
 
Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,
Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,
M-am mai întors la nuc dar în soare
Lumina era prea multă, dar puţin-
 
Prilej, sub nuc un vers să mai scriu
Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez
În  rima poeziei scrisă-ntr-un târziu
Pentru o lume-n care să mă aşez.
 
…şi iar un dor de-a hălădui prin lume
Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin
Şi-un cântec de guguştuc fără nume
Mă urmăreşte pe urme de senin.
 
Un nou cicliu dor de umbra nucului bătrân
Mă cuprinde să mă-ntorc acasă
Dar frunzele lui uscate mă-îngân
Din rana ferestreului în tulpină rămasă.
 
Azi e ziua amintirilor în poemul scris,
Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,
În ea mă regăsesc ca om ne-nvins
Recuperându-mi rana din urmele de cui…
 
Patria îmi este Limba Română
în ea bobul de grâu
germinează
verbele poemelor eminesciene.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 BALADA LUCRULUI CONTRAFĂCUT
Ai bolşevismului cobai
am fost trecutul veac jumate
şi încă n-am scăpat cu totul
de-a testelor ferocitate.
 
Dovadă Codexul de-acum
ce-Alimentarius se cheamă
(impus pentru-nceput la noi,
pretinde sănătăţii vamă),
 
dar mai ales democraţia
pe continent cum alta nu-i –
originală-n conţinut,
boită şi cu chipul şui,
 
ea merge astăzi ca pe roate
în muribunda Românie,
unde-i la mare preţ necinstea
ce n-a ajuns la puşcărie.
 
Tocmai de-aceea Parlamentul
ai săi penali şi-i protejează:
De ăştia-şi pierd imunitatea,
cu cine naiba mai lucrează
 
pentru nevoile hoţeşti
la legi anume ticluite,
precum recenta lucrătură
cu pensiile lor sporite?!...
 
(Rău îmi pare, ciobănaşi,
că sosiţi în Capitală
să vă căutaţi dreptatea,
n-aţi făcut cu-aleşii şcoală.
 
Acea şcoală cu ciomagul
pentru lupi şi pentru câini,
iar la urmă să le-o spuneţi:
„Facem schimb. Mergeţi la stâni!
 
Legea voastră idioată
o schimbăm la repezeală,
cum vom face peste tot
unde-s legi de mântuială...”)
*
Anul trecut, pe cât se pare,
schimbat-am răul pe mai rău,
la Cotroceni suind pe tron
al Hermanstadt-ului birău.
 
Fiind el sas şi-având slogan
cu lucrul excelent făcut,
a câştigat deoarece
străinii şi-agenturile l-au vrut.
 
Dar anul scurs a dovedit
că totu-n lume-i relativ –
al României prezident
e pas cu pas turist activ.
 
Nu doar atât. Guvernul său
- dorit cu-atâta insistenţă –
a apărut ca din senin
printr-o secretă pasienţă.
 
(Secretă, totuşi cunoscută
cu luni de zile înainte –
Evropa premier vroia
doar omul dumneaei cuminte...)
 
E Cioloş cu ai săi fârtaţi,
ce-s tehnocraţi doar pe hârtie;
cu epoleţi de-agenţi în vogă,
Guvernu-i pentru ei misíe.
 
Şi-au demonstrat diletantismul
la a bugetului repartizare:
Toţi banii pentru cheltuieli
şi-n investiţii tehnonepăsare!
 
Păi se putea ca Parlamentul
să fie subalimentat
când preşedintele primeşte
pentru pisici bani de păpat?!
 
Nu doar că-ntre aleşi e moda
de-a fi la jaf şi chiul pe val,
dar sporul cheltuielilor mărite
firesc le pare-n an electoral.
 
Iar tehnodiletanţii dau şi dau,
zeloşi să-şi facă datoria –
porunca centrului e să fixeze
cota de-arabi în România.
 
Aşa că suntem fraieriţi
în chip legalo-insolent
de-acest balaur tricefal
numit Preziguvernament.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

QUO VADIS, DOMINE?
Sunt călător... Pe drumuri iară
Îmi zburdă pasul înfrăţit
Cu vântul blând de primăvară,
În plină iarnă poposit.
 
Deschid cărări necunoscute,
Îmi birui spaimele din vis.
Te chem, dar şoaptele-s pierdute...
Quo vadis, Domine? Quo vadis?
 
Sunt frunza ce visează soare,
Fructul pământului fertil,
Cu dulci arome şi culoare,
Surâsul eternului copil.
 
Când temerar în lupta vieţii,
Cu gând curat spre cer trimis,
Când aruncat în hăul ceţii...
Quo vadis, Domine? Quo vadis?
 
Aprind în rugă taina nopţii.
Sunt adiere, zbor, visare...
Cuvântul nerostit al cărţii,
Crescut în dreaptă învăţare.
 
Când urc ameţitoare culme
În setea de neant cuprins,
Când lunec în vârtej spre lume...
Quo vadis, Domine? Quo vadis?
 
Sunt călător din zi în seară,
Cu haină nouă, tânăr spirit...
Un vestitor de primăvară
În plină iarnă înflorit.
 
CRUCEA DIN DERVENT
Cântă cocoşii, cântă zorii-n baltă,
Din valuri soarele apare...
Şi Schythia şi Dobrogea tresaltă
În ochiul Dunării fugare...
 
Tărâmul dintre ape regăseşte
Mireasma salciei în vânt,
Uitarea-n plopii-nalţi îşi risipeşte
Mărgăritarul lacrimei de sfânt.
 
Bat clopote sfidând pustietatea,
Cucernic ne cheamă la Dervent.
Cu porţile deschise e cetatea,
Martiră cu trecutul în prezent.
 
Din trupuri de fecioare torturate,
În taină cresc trei cruci de piatră,
Din chinuri cumplite, încercate
De apostol... crucea care iartă.
 
Tot creşte între Dunăre şi Mare,
În locul creştinării noastre,
O cruce simplă, tămăduitoare,
Sfinţind în jur pământ şi astre.
 
Fortificată Dobrogea primeşte
Catolici, musulmani, creştini...
În Bethleemul românesc trăieşte
Frăţeşte popor de pelerini.
 
Bat clopote, o linişte divină
Curge cu Dunărea spre Mare...
Crucea, izvor de iubire creştină,
E rugă smerită-n fecioare...
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

ÎN PAS CU TIMPUL
Îmi ia din greutate, crucea e mai uşoară pe umeri,
nervii fac drum prin măduvă, se destăinuie,
respiră prin piele foşnetul din trup
şi lasă ferestre-n suflet să intre lumina.
 
Întunericul se soarbe pe ascuns
se face noapte-n culise.
 
În pas cu timpul se cere voinţă şi răbdare,
înfrângerea îndoielii până la sânge,
să se simtă cum rodesc libere gândurile.
 
Îmi reiau strigătul, trag clopotele de funii,
spiritul să intre-n febra speranţei,
cuvintele nu lasă urme nici pe zăpadă
fără să treacă o rază de soare.
 
Miracolul inexistent
vreau să-l trezesc,
 
demult este cerut
spiritul să intre-n febra speranţei
şi aşa să rămână.
 
FRUMUSEŢEA ÎMBLÂNZITĂ SE DESCOPERĂ
Nopţile acelea lungi în care aştepţi,
să ţi se întâmple ce fiecare femeie-şi doreşte
pentru că nu eşti o îndrăzneaţă
ruptă de invidie,
îţi clădeşti cu răbdare pereţii sufletului,
să absoarbă lumina.
 
Frumuseţea îmblânzită se descoperă,
reuşeşte să farmece,
pătrunde în inima celui ales
şi nu mai iese.
 
POARTĂ ARMURA DE REVOLUŢIONAR
Se-ntoarce de unde n-a fost,
muşcă din mărul discordiei şi se erijează în făcător de pace,
în geometria lui unghiurile de vedere sunt obtuze.
 
Poartă armura de revoluţionar,
întunecă tot ce a fost şi caută lumină unde nu este,
ce-i subţire nu trece prin el
se-ndoaie ca hârtia.
 
Dacă totul se-ncurcă iese în afară basma curată,
poartă pe umeri poveri închipuite
şi se laudă cu ele,
scapă cu imaginea nepătată.
 
Nu-i da importanţă prefă-te că nu-l cunoşti
cercul în care te învârţi să-şi închidă uşile,
deschide sufletul cum ai deschide ferestre
pe unde intră lumina şi ciripitul păsărilor,
nu-i timp de aşteptare trebuie învăţat din mers.
 
În miezul problemei nu-i punctul terminus
nici numărul acela iraţional,
doar o căutare nesfârşită.
 
Un univers infinit în alt univers similar
într-un timp de o seamă cu el,
te poţi înţelege şi tu ca parte
că exişti numai o clipă prin care te mântui.
 
ŢI-A ÎNFLORIT SURÂSUL
Ţi-a înflorit surâsul cu linii subţiri în unghiuri,
nu se distinge niciun rid numai culori deschise luminii.
 
Gândurile nu-ţi mai dau de furcă, visele se recompun,
trupul îşi lasă nervii să spumege,
carnea să-şi simtă sângele cum o purifică
 
absorbind roşul ca un mac.
 
Vorbe cum castanele aruncate-n foc plesnesc în coajă,
alte mâini vor să le scoată,
la masă nu se aşază nimeni.
 
Aşteaptă...
 
Nu este alt mod de a te seduce
ascuns în spatele cuvintelor care se topesc în simţuri
şi lasă amprenta atingerilor nevinovate.
 
Dorinţa nu poate fi stăpânită
şi pe oameni îi pune pe jar.
 
NIMB MÂNTUITOR
Sunt într-o tăcere cu gambe noduroase,
păşesc peste umbre şi rămâne în urmă golul,
sângele curge subţire, străin de trup
şi clipoceşte-n mine ca un izvor viu.
 
Privindu-mă-n ochi, ochii devin stele,
înlăuntrul meu prinde contur spiritul
chiar dacă nu pot să-l înalţ mai mult.
 
Îmi fac legământul să nu se mai stingă
cum flacăra plecată să celebreze victorii
şi să vin cu tine cu tot în floare
nimb mântuitor.
 
Tăcerea în care mă scald se zbate-n cuvinte
cu vocale şoptitoare.
 
STELELE O URMĂRESC ÎN OGLINZILE APELOR
Dacă întâmplarea este o lamă de cuţit sclipitoare
prin care lumina taie benzi din soare şi le prinde-n fascicol,
femeia priveşte amurgul cum îi sărută părul
şi se duce în templul nopţii la spovedanie.
 
Stelele o urmăresc în oglinzile apelor,
scriu cu limbi de foc locul comorilor ascunse.
 
Nimeni nu poate să-l descifreze
doar tu cititorule ce te hrăneşti prin cuvinte,
pui aură de tezaur poeziei
şi mori cu ea-n gând
nevindecat în trup dar sănătos la suflet.
 
FIECARE ŞTIE GEOMETRIILE SPAŢIULUI SĂU
Se încearcă întotdeauna ceva inedit,
lumina aruncă din pieptu-i aşchii ascuţite,
cerul se desprinde din unghiuri, stelele şi le împart lacome,
sclipesc de la distanţe enorme şi când nu mai sunt.
Fiecare ştie geometriile spaţiului său,
poartă tainele mirajului prin ele
se privesc în oglindă, regine.
 
În memoria lumii puţine se regăsesc,
nimic nu se sfârşeşte, trece mai departe dincolo de cunoaştere,
unele poartă denumiri, cele mai multe nu.
 
În fiecare zi poate ieşi cineva din anonimat,
din golul imens mai greu, dar se intră uşor.
Nu se mai adânceşte-n lucruri să găsească esenţa
rămâne la forme pe care le îmbracă-n imagini poleite.
 
Proba de foc este din catifea lucioasă
pe care îţi aşezi fluturii,
lumea pe drum şi-a pierdut miezul, ca un tunel
prin care şi peste care trec informaţii
ce tocesc interesul şi reduc curiozitatea
până le blochează.
 
FĂRĂ ISPITE ŞI TRĂDĂRI
N-a sosit încă momentul acela
în care mă regăsesc în pielea celuilalt
altfel de cum sunt
şi eventual cu alte posibilităţi
de a sări peste obstacole
şi a păşi mai departe
fără nicio remuşcare
cu mintea liberă de convenienţe.
 
Găseşte-mi femeie,
pulsul adecvării la orice situaţie
fără ispite şi trădări
şi umple drumul cu pietrele tale de pe umeri,
să nu mai trec prin tina nenorocului
şi să ajung în oraşul acela
în care mă aştepţi cu sufletul la fereastră
şi cu inima acasă.
 
SE POTRIVEŞTE TOTUL CU OCHII CELUILALT
Minutele acelea plictisitoare în aşteptarea unei femei
devin ore adânci după venire,
alunecă pe străzi şi aleile din parc
de parcă n-aveam ceva mai bun de făcut la unul din noi,
dar aşa-i la început
se priveşte totul cu ochii celuilalt,
se verifică gesturile şi intenţiile ofensive.
 
Nicio încăpăţânare oricât de mică
nu atinge părţile sensibile,
doar nişte puncte de vedere simbolice
ce scot în evidenţă adâncul din mine,
îl aşază în faţa unei posibile iubite la o cafea
pe care n-o ameţeşte aburul tare
şi acceptă că mâine e mai mult decât azi.
 
Nu se ştie niciodată
ce pot face subtilităţile unei femei
în modelarea unui bărbat fie el şi mai copt,
îşi poate pierde capul
fără să vrea.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
 
ATITUDINI
DEŞI-S REFORME CU DUIUMUL, PUTERE N-AU SĂ SCHIMBE-N BINE OMUL…
„E veşnică pe lume doar schimbarea”, susţine Shelley într-una din poeziile sale. Riguros adevărat, căci tot ceea ce există (mai puţin suprauniversul dumnezeiesc) se află într-o necontenită mişcare şi schimbare, acea alergare şi eternă prefacere a Universului fizic, în care e parte şi Pământul cu tot ce se află pe el – viul şi neviul, omul şi universul lui lăuntric.
Dacă originea biologică a vieţii sufleteşti a fost, este şi va fi în continuare subiect de aprigă dispută între adepţii creaţionismului şi cei ai evoluţionismului (admiţând că la facere Dumnezeu i-a suflat în nări omului suflare de viaţă, nu putem să nu admitem că această scânteie divină numită suflet este nemuritoare, deoarece în caz contrar ne lovim de absurdul că părţi sau emanaţii ale Dumnezeului etern sunt pieritoare!), indiscutabil este următorul fapt: Pe lângă perturbaţia iscată în universul moral al lumii supralunare, omul a adus cu sine pe Pământ şi acel germene atotomenesc de inspiraţie divină, ce poartă numele de cauzalitate psihică.
Adică, ne spune P. P. Negulescu în Destinul omenirii, cauzalitatea psihică ce guvernează lumea faptelor omeneşti, nu numai că – spre deosebire de cauzalitatea fizică (cauzalitatea lumii neînsufleţite: Aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte!) – nu este fatală aşa ca cealaltă, dar ea chiar permite prevederea efectelor, drept urmare are capacitatea conştientă şi deliberativă de-a influenţa anumite cauze (teoretic toate cauzele aflate la cârma înfăptuirilor umane), prin „puterea de inhibiţie a reprezentărilor”. Dovadă că lucrurile stau astfel: I.Kant înţelegea prin inteligenţă „facultatea încercării cu reprezentări”...
Iată motivul pentru care Negulescu susţine cu tărie că „o reformă a oamenilor e poate mai necesară şi mai urgentă, astăzi, decât o reformă a instituţiilor”.
Iar acel „astăzi” se cheamă vremea sa sau perioada interbelică (cartea a apărut în anul 1939), vasăzică atunci când omul încă nu era atât de lacom, pervertit, nesimţit şi înstrăinat de fundamentele umanului ca omul zilelor noastre, când societatea pesemne nu era atât de ipocrită şi egoistă şi când statul – cel care astăzi urmăreşte cu atâta insistenţă aparenţa bunăstării colective şi cutremurătoarea realitate a dizolvării individualităţii în masă, statul, prin urmare, nu era aşa de corupt, nu purta un asemenea război nimicitor împotriva Eu-lui („Omul din evul mediu fugea de lume ca să ajungă în cer; omul de astăzi fuge de lume ca să se piardă în masă”) şi, desigur, cu ajutorul tehnicii „care face lui Dumnezeu prea multă concurenţă”, nu ajunsese la actuala uniformizare neuniformă din pricina pletorei de îmbogăţiţi peste noapte, nici la acea barbarie ştiinţifică în care se practică „maximum de suferinţă cu minimum de vătămare organică” şi unde justiţia nu mai este decât o formă a administraţiei, deoarece într-un stat absolut ticăloşit, dreptul nu poate să fie decât relativ.
N.B. N-am călătorit în străinătate nici măcar după Decembriadă, aşa că numai din citit şi auzit am habar de ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri. De aceea, judecăţile mele de mai sus despre om, societate şi stat se raportează în exclusivitate la dezastrele provocate în România postdecembristă de interminabila suită a reformelor deformatoare...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

VOI REPREZENTAŢI POPORUL?
(Epistolă către şparlamentari)
Nedemni şi necalificaţi cârmuitori,
Iată că, după ce v-aţi mulţumit stăpânii din lăuntrul şi din afara României prin antiromâneasca lege 217/2015, acuma vă folosiţi căpăţânile găunoase pentru înjghebarea şi promovarea Legii împotriva defăimării sociale, o preastupidă şi antidemocratică făcătură, prin care – dacă nu-i cu putinţă să vă redobândiţi dramul de onoare definitiv pierdut la intrarea în politică – măcar veţi izbuti, cu spectrul uriaşelor amenzi prevăzute (până la 60.000 de lei!), să strângeţi de gât presa independentă şi curajoasă, adică să lichidaţi ultima redută a libertăţii câştigată cu preţul atâtor jertfe la Decembriada din 1989.
Căci numai astfel, prin desăvârşirea genocidului economico-financiar (întreaga economie naţională pusă pe butuci, plus datoria externă de aproape o sută de miliarde euro) şi cultural-identitară (politica indiferenţei, ba chiar a dispreţului faţă de românescul autentic), v-aţi creat dreptul à rebours la nemurire, nu atât în istorie ca hidoase exemple de antiguvernanţi, cât mai ales în teratologie în calitate de senzaţionale anomalii sau erori ale naturii.
Puteţi fi mândri de voi, deoarece în toată istoria modernă a omenirii nu se întâlneşte un caz aidoma României postdecembriste, ca – în doar un sfert de veac – o ţară bogată, fără un cent datorie la data preluării de către voi şi cu creanţe de ordinul miliardelor să ajungă la sapă de lemn (codaşă între suratele ei europene), datoare vândută şi fără cea mai mică şansă de redresare într-un viitor rezonabil; ca o ţară cu formidabile avantaje absolute, în primul rând milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine, să nu reuşească să-şi hrănească populaţia în scădere alarmantă, ci să umble cu limba scoasă după împrumuturi cu dobânzi strivitoare, din care apoi să poată cumpăra circa 70% din alimentele chimizate şi din băuturile contrafăcute de pe mesele românilor de la oraşe şi sate; ca ţara cu cel mai diversificat şi, desigur, împovărător sistem de taxe şi impozite din această parte a lumii, să fie cunoscută mai ceva ca un cal breaz prin starea dezastruoasă a drumurilor şi antologicele păţanii cu amărâtele ei de autostrăduţe, respectiv prin situaţia tot mai îngrijorătoare din sănătate, educaţie-învăţământ şi cultură; ca statul român postdecembrist să ajungă atât de nevrednic şi corupt, încât era ticăloşilor de care amintea Marin Preda în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, să li se pară românilor plecaţi peste mări şi ţări, dar mai ales milioanelor de resemnaţi rămaşi în ţară, floare la ureche în comparaţie cu ce se întâmplă astăzi (prim ministru anchetat, foşti miniştri la răcoare, penali cam tot al treilea între atâţia parlamentari inutili, sorinopresci la primării şi consilii judeţene cu saci de bani furaţi).
Pe când o lege simplă şi clară, altfel spus justă, neinterpretabilă şi mult aşteptată, privind confiscarea tuturor averilor dobândite pe căi nelegiuite? Asta da, ar contribui esenţial la domolirea apetitului de chiverniseală al răufăcătorilor şi ar permite rezolvarea dintr-un foc a celor două probleme majore, adevărate pietre de moară legate de gâtul României: datoria externă şi investiţiile...
Am următoarele două nedumeriri în legătură cu Legea împotriva defăimării sociale, lege iniţiată de penalul Liviu Dragnea şi care, din câte am înţeles, deja a fost aprobată (a trecut) de Senat:
1. A spune adevărul (atâta cât ajunge la urechile omului de rând) despre ticăloşii cu ştaif se cheamă defăimare?
2. În sintagma „defăimare socială” intră şi milioanele de alegători sistematic trădaţi, minţiţi şi crunt ofensaţi în drepturile şi sentimentele lor general umane, ori numai monstruosul corp (al naibii cât de bine seamănă între ei la fire şi în hâitele lor figuri!) al aleşilor trădători şi fără obraz?
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MITUL PROGRESULUI
Deşi numai bunul Dumnezeu este original la modul absolut, El – potrivit planului divin – creând văzutele şi nevăzutele fără vreun model, totuşi, obişnuim să-i numim „originali” pe semenii care, în gândire, limbaj, comportament sau vestimentaţie, se abat prin ceva anume de la linia comună statornicită de tradiţii (vechiul devenit obişnuinţă), modă (noul care-şi încearcă norocul) şi normele de convieţuire în comun. Şi în acele clipe uităm că Martin Heidegger, după ce l-a citit pe Aristotel, a rămas surprins câte banalităţi a putut înşira „cea mai cuprinzătoare minte a antichităţii”, cum a fost alintat marele gânditor grec de către Karl Marx.
Prin urmare, mai corect este să-i privim pe oameni ca pe nişte imitatori: Cei mulţi (grosul omenirii), uită de natură şi, din apriga dorinţă de-a fi cineva în plan social, îi imită ba cu zel, ba cu slugărnicie pe avuţii şi puternicii zilei, aşa că, pierzându-se pe ei înşişi, sfârşesc prin a deveni nişte iluştri anonimi; cei puţini (artiştii, gânditorii şi savanţii vizitaţi de genialitate), uită de ei înşişi şi de ceilalţi semeni în uriaşul efort de-a imita natura, respectiv de-a o cerceta cât mai temeinic, par ciudaţi şi caraghioşi, într-un cuvânt originali, aşa că, ţinând morţiş să ştie cât mai mult pentru a da omenirii cât mai mult, sfârşesc prin a fi cineva.
De altminteri, nu spunea Francis Bacon că arta este un surogat al naturii? Dar tot el susţinea că „omul atâta poate, cât ştie”. Fireşte, este adevărată şi reciproca acestei constatări cu forţa şi valoarea unei axiome – „omul atâta ştie, cât poate”...
Cam la fel stau lucrurile şi cu progresul. Pentru evoluţionişti, binomul evoluţie- progres este mai presus de orice îndoială, căci după Darwin, de pildă, selecţia naturală constituie factorul de căpetenie al progresului organic.
În schimb marele pesimist german Arthur Schopenhauer avea o părere diametral opusă: Inteligenţa nefiind decât preaplecata slugă a voinţei, iar voinţa fiind condamnată să rămână o eternă creatoare de dorinţe, prin urmare, o cauză veşnică de suferinţă, deoarece – ne asigură gânditorul – orice dorinţă este expresia unei suferinţe, „progresul, în care cred atâţia oameni cu atâta naivitate, nu e decât o tristă amăgire”.
Hegel la rândul lui susţinea ideea că progresul intelectual al omenirii este limitat, mai exact că trebuie să se oprească, practic nemaiavând ce să urmărească, după ce spiritul individual îşi dă seama că-i identic cu restul lumii şi, drept urmare, se reîntoarce la Raţiunea cosmică, factorul spiritual aşezat de neamţ la originea Universului.
Înaintea celor doi germani, scriitorul francez Jean Jacques Rousseau s-a ridicat împotriva încrederii oarbe a lui Francis Bacon în progresul omenirii „prin dezvoltarea corespunzătoare a artelor tehnice”, susţinând că „dezvoltarea ştiinţelor şi artelor nu face lumea mai bună şi mai fericită, ci, dimpotrivă, mai rea şi mai nefericită”. De unde, ne spune P. P. Negulescu în Destinul omenirii, „credinţa lui Rousseau că omul, de când a început să gândească, a devenit un animal corupt şi, prin urmare, nefericit”, precum şi celebrul lui îndemn adresat omului de pretutindeni de-a se întoarce la natură.
Cum o asemenea întoarcere nu numai că era imposibilă, dar a şi fost zdravăn luată în tărbacă de sarcasmul neiertător al lui Voltaire (cică atunci când citea cărţile lui Rousseau, îl apuca o poftă grozavă să umble în patru labe, dar cum trecuseră vreo şase decenii de când pierduse obiceiul de-a umbla astfel, lasă altora mai capabili ca el o întreprindere atât de serioasă), J. J. Rousseau a luat-o pe calea reformelor, prilej binevenit pentru a-şi dezvolta ideile în câteva opere faimoase, unde – în pofida decadenţei omenirii – admite posibilitatea unui progres relativ.
Începutul, ne spune reformistul Rousseau, trebuie să revină reformei individuale printr-o educaţie mai bună – tema romanului Émile; îndreptarea trebuie continuată cu reforma vieţii de familie, ideea centrală a romanului Noua Héloïse; vine la rând completarea îndreptării, ba poate chiar desăvârşirea ei prin reforma statului expusă în celebrul Contract social.
Puternic influenţat în tinereţe de Lumea ca voinţă şi reprezentare, opera fundamentală a lui Schopenhauer, Fr. Nietzsche completează voinţa schopenhaueriană de a fi (voinţa înţeleasă ca substratul metafizic al întregului Univers) cu voinţa de putere, pasul decisiv înspre conceperea supraomului. Apoi, preluând şi aplicând la societatea umană conceptul darwinist al selecţiei naturale, discipolul în discuţie dezavuează pesimismul maestrului vizavi de progres.
Da, ne asigură Nietzsche, progresul are loc prin afirmarea voinţei (trecerea de la virtualitatea numenală la actualitatea fenomenală) şi prin selecţia naturală a indivizilor (ca peste tot în lumea viului, izbândesc şi se afirmă doar cei puternici), însă numai şi numai după ce morala altruistă a sclavilor (morala creştină) va fi înlocuită cu morala egoistă a stăpânilor.
Apoi a venit rândul lui Jacques Maritain ca, de pe poziţii ultracatolice, să nege că în lumea materială există progres („Deşi lumea are evoluţie, nu putem totuşi afirma că ea progresează”), a lui Oswald Spengler să susţină inevitabilitatea declinului Occidentului, a lui Nikolai Berdiaev (adversarul ideii de progres, dar partizanul intruziunii misticismului oriental în viaţa spirituală occidentală), a lui Keyserling, care la rândul lui vorbeşte de „absurditatea intelectualismului apusean” şi de necesitatea întoarcerii la misticismul oriental, a lui Rémy de Gourmont cu pretinsa lege a constanţei intelectuale („După cum n-a existat şi nu poate exista un progres intelectual, tot aşa n-a existat şi nu poate exista un progres etic”) şi a lui Léon Daudet, pentru care evoluţionismul este orbul care cară în spate progresul paralitic: cade orbul, cade şi paraliticul...
Notă: În articolul Progresul material şi regresul moral, cele două feţe ale omenirii mi-am expus părerea în această chestiune. Rămân la acel punct de vedere, deoarece el este concluzia nenumăratelor observaţii directe, cele mai multe dintre ele de dată recentă (năbădioasa perioadă postdecembristă). Fireşte, în situaţii de acest gen se adevereşte spusa: Câte capete, tot atâtea păreri. Da, este necesară diversitatea opiniilor, întrucât din înfruntarea lor iese la iveală adevărul. Dar la fel de necesar este ca toate punctele de vedere să aibă o bază sau, mai bine zis, o percepţie comună asupra conceptelor în dezbatere.
Iată motivul pentru care închei cu explicaţiile din Mic Dicţionar Filozofic, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1973, pentru cele două concepte: Evoluţie (în sens larg) – proces de dezvoltare, care cuprinde atât schimbările cantitative, cât şi pe cele calitative; Progres – categorie ce desemnează sensul ascendent al dezvoltării şi care priveşte acele aspecte ale dezvoltării prin care se constituie o etapă calitativ superioară.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ROMÂNIA ÎNCĂ REZISTĂ. PÂNĂ CÂND?
Deşi atât de capricioasă şi evazivă, îndeosebi atunci când este scrisă la comanda politicului, istoria României ne dovedeşte că din totdeauna locuitorii acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu au trebuit să facă faţă nenumăratelor răutăţi iscate şi aduse cu ei de năvălitori (romanii în Antichitate, popoarele migratoare la începutul Evului Mediu, iar în plin Ev Mediu şi în zorii modernităţii, ba turcii şi nohaii dinspre sud, ba ungurii şi austriecii dinspre apus, ba polonezii de la nord, ba muscalii de la răsărit), încât cronicarul nu putea să nu constate că nu omul este peste vremuri, ci vremurile sunt peste om (a se citi peste român, despre care Eminescu avea să rostească tristul adevăr: „Vai de biet român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul”).
Păi cum să nu dea înapoi, când el – ocupat până peste cap să-şi lucreze pământul, să-şi crească plozii şi să-şi vadă de multimilenarele tradiţii ieşite din sedentarism – n-avea nici timpul şi nici dispoziţia sufletească (în primul rând liniştea) pentru reuşita campaniilor culturale de amploare, căci grija lui de căpetenie era să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, adică să-şi afirme statornicia pe aceste meleaguri îndelung jinduite de străini.
„Am fost şi-om fi” nu numai că s-a dovedit mai tare ca cele trei imperii proptite de neşansa istorică şi geografică în coastele Principatelor româneşti (ele au dispărut, România a rămas), dar ilustrează şi deplina încredinţare a românilor că evenimentele istorice se derulează în conformitate cu planul şi vrerea divină, altfel spus că dreptatea dumnezeiască face de râs orgoliul agresorului taman atunci când acesta este mai sigur pe el. Totul este să ai credinţă cât un bob de muştar şi răbdare cât ditamai muntele care, cu acea fărâmă de credinţă adevărată, va fi urnit din loc şi apoi aruncat în genunea nimicniciei umane...
Tocmai de aceea istoria românilor este plină ochi de războaie de apărare şi oferă găzduire doar la câteva memorabile războaie de pedepsire ale agresorilor efectivi sau potenţiali: expediţia de răzbunare a lui Ştefan cel Mare din Galiţia (vara anului 1498), după ce îi bătuse măr pe polonezi la Codrii Cosminului cu un an în urmă, războiul pentru câştigarea independenţei, rapida ofensivă a armatei române din anul 1913 împotriva bulgarilor cuprinşi de febra expansiunii balcanice, ocuparea Budapestei de către armata română în anul 1919, campanie prin care Europa a fost izbăvită de bolşevismul lui Bela Kun, tragicele campanii conduse de mareşalul Ion Antonescu peste Nistru pentru instaurarea ordinii şi civilizaţiei.
De la 1 ianuarie 2007, România face parte şi din Uniunea Europeană, nu doar din NATO. La acea dată, sărbătorită cu surle şi trâmbiţe ca o izbândă politică, euforia era atât de mare, încât cam tot românul era convins că gata, s-a terminat cu problemele noastre economico-financiare şi de apărare. Dar lanţul crizelor devastatoare abătut asupra ei, ca şi diferendul de la graniţa cu Ucraina (canalul Bâstroe), când oficialii NATO n-au mişcat un deget, le-au arătat românilor că gravele lor probleme sunt doar la început de drum, dovadă uriaşa devalizare a întregii ţări, genocidul (practic toate formele de genocid – social, economic, cultural-identitar) ridicat la rangul de politică de stat, exodul de ordinul mai multor milioane (cel mai mare din întreaga istorie a românilor), precum şi multiplele pericole la care sunt expuşi toţi trăitorii pe aceste meleaguri după instalarea bazelor americane şi a „jucăriei” de la Deveselu.
N.B. În textul postat pe internet şi intitulat Noaptea când Ţara a fost la un pas de disoluţie!, Ninel Peia, deputat PSD de Ilfov, susţine sus şi tare că Victor Ponta şi-ar fi dat demisia nu fiindcă aşa a ordonat Fondul Monetar Internaţional şi că asta i-a sugerat Uniunea Europeană, ci din... patriotism – ca România să nu fie dezmembrată de nemţi, „prietenii” noştri din Uniune, ajutaţi de cei din afară (ruşii)!
Tot ce se poate că avem de-a face doar cu tentativa unor fideli, care caută să salveze ce se mai poate salva din foarte zdrenţuita onoare pontiană. Dar cum fără foc nu iese nici fum, un sâmbure de adevăr trebuie să existe în această halucinantă afirmaţie venită dinspre serviciile secrete şi nesusţinută de alte surse. Iar dacă este aşa, înseamnă că România nici vorbă să fi scăpat de primejdii, cea mai mare şi mai reală fiind aceea a dispariţiei unităţii sale prin perfidul plan de regionalizare.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii