ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 82 (Decembrie 2015)

EDITORIAL
ALT CRĂCIUN…
Trăim un alt decembrie de „împliniri măreţe”, cu politicienii noştri cu tot, în societatea deloc „multilateral dezvoltată”, absolut nedezvoltată, poate cea mai subdezvoltată, dincolo de orice pesimist scenariu cu care ne-am fi decorat Crăciunul în 1989.
Atunci eram cu gândul la gloanţe, unii dădeau de mâncare soldaţilor din tancurile postate între blocuri, alţii le ofereau nişte galoşi sau orice altceva de încălţat, pentru că cizmele de cauciuc cu care veniseră pufanii din unitate erau de la campaniile agricole, pentru că prin păpuşoi se făceau „exerciţiile militare” înainte de 1989.
Se primea la schimb cu cizmele sau izmenele, muniţie şi arme. Bine, armă se primea şi de la Gărzile patriotice, postate strategic în intersecţiile mari şi în imediata apropiere a unităţilor militare. Oricine dorea să aibă un puşcoci, cu siguranţă primea, cu muniţia aferentă, fireşte. Apoi mai rămânea şi de la militari. Unii dintre ei nici măcar nu apucaseră să înveţe cum se foloseşte un pistol-mitralieră, darămite să mai tragă eficient. Bine, nu că ar fi fost mare scofală, însă când porţi o uniformă militară, civilii aşteaptă de la tine „lecţii”…
A fost un Crăciun de neuitat pentru aceia dintre noi care l-am trăit, pentru acei dintre noi aflaţi exact la vârsta la care o astfel de schimbare, de-a dreptul istorică, putea să însemne începutul unei noi vieţi, una cu adevărat menită să răzbune anii de beznă şi îndoctrinare.
Nu au trecut multe decembrii peste noi, că deja unii au început să-l regrete pe Ceauşescu, atât de mult încât chiar au prezis un viitor sumbru pentru cei care – ca şi neam creştin – şi-au condamnat şi executat conducătorul, tocmai de Naşterea Domnului. Ei, acum, poate ca şi o scuză, se spune că Iisus nu s-ar fi născut chiar pe 25 decembrie, ori aşa pretind anumiţi cercetători, nu neapărat în goana de senzaţional, ori ca să destabilizeze obiceiurile bisericii străbune, da’ cât să facă puţină vâlvă prin presa asta liberă, atât de liberă, poate cea mai liberă de orice bun-simţ şi într-adevăr dependentă de banii celor căpătuiţi.
Daaaa, căpătuiala s-a născut în Decembrie 1989, când, cu mare tact, neocomuniştii, îmbrăcaţi în oi au scos nişte pancarte cu poeţi şi actori şi din balconul Universităţii şi al Comitetului Central, au făcut semn ălor mulţi din stradă, dar şi celor şi mai mulţi, de dincolo de televizor, să caşte bine ochii la ceea ce va urma, pentru că Televiziunea Română Liberă va transmite evenimente importante pentru ţară. Aşa s-a născut FSN şi în acelaşi timp şi prostia care patronează şi acum societatea noastră. FSN nu mai există!, ar zbiera cineva, precum ar spune: „Ceauşescu şi poporul, România, viitorul!”, lozincă ce trebuia neapărat zbierată pe stadioanele patriei, devenite – pe drept cuvânt – adevărata „Cântarea României”. FSN nu mai există, el s-a multiplicat în fiecare din noi, aceia care au votat, ori nu, care s-au implicat ori ba, în viaţa politică sau civică, a celor care s-au crezut urmaşii secerelor şi ale ciocanelor, dar şi ălora autointitulaţi „golani”. Din explozia FSN s-a născut această pleiadă de partide, iar meseria de politician este de departe cea mai râvnită şi mai bănoasă, mai aducătoare de prosperitate personală, mai nesimţită şi mai perversă din câte există în ţărişoara asta.
Vorbesc de fapte reale şi una dintre acestea se referă la terorişti. Acum e la modă. De vreo câţiva ani, acest cuvânt e la modă. Bine, nu referitor la România, nuuuu, doar la „informaţii de peste hotare”. Crăciunul lui 1989 a fost marcat de prezenţa absolută a acestor luptători fantomatici, care şi-au făcut de cap în marile centre urbane ale României. La Bucureşti au fost terorişti, e clar asta. Televiziunea a avut grijă să transmită în direct. Aşa e, că pe atunci nu existau mijloacele tehnice ca să emită „live”, cum e în prezent. Şi la Brăila au fost terorişti, vă spun sigur, pentru că deşi eram un licean, în balamucul acela, ciulitul urechilor era mai mult decât necesar, iar ca desăvârşire ad-hoc, am priceput foarte bine care este sunetul, cadenţa unui pistol-mitralieră făcut la Cugir, model 1963 şi o altă armă, pe care nu o mai „auzisem” niciodată şi pe care nu am avut ocazia să o văd nici până în prezent, cu tot internetul acesta care pretinde că le ştie pe toate. De văzut sigur am văzut ceva, când am extras din pervazul ferestrei de la camera mea, în glonţ de terorist, pe lângă cele ale bravei armate române, care atunci „era cu noi”. Geamul a fost făcut ţăndări, dar nu asta era povestea, ci faptul că am avut zile, deşi se trăgea şi ziua şi noaptea, iar sub balcon, dar exact sub balcon a stat cuibărit o vreme şi un tanc, iar când trapa turelei se mai ridica, aveam grijă ca noi, cei din familie, din puţinul ce-l aveam, să coborâm cu o bucată de frânghie, sacoşa cu mâncare şi apă pentru sufletele acelea chircite în uniforma unei ţări, patrie care-şi bătuse joc de tinereţea lor şi a noastră.
Unii spun că e mult de atunci, eu spun că nu e mult, iar acele evenimente au darul de a te marca pe viaţă, sigur, în sensul bun al cuvântului. Şi pentru că orice eveniment trebuie botezat, cei ce au acaparat atunci puterea, au numit-o „Revoluţie”. În felul acesta orice tentativă de a configura o regie şi un scenariu înaintea lui 16 decembrie, ar fi avut darul de a se anula din faşă. Şi cu minciuna asta au crescut românii an de an, Crăciun după Crăciun, iar aceia dintre noi care au îndrăznit să pună la îndoială spontaneitatea celor întâmplate, aveau să fie arătaţi cu degetul şi catalogaţi drept antiromâni.
După ce rafalele gloanţelor au încetat, iar toată ţara a salutat unanim execuţia soţilor Ceauşescu s-a petrecut româneşte, cu mâncare şi băutură, până la epuizare. Evident, nu era pomana celor doi proaspăt decedaţi, ci Naşterea Domnului sau aşa a reţinut istoria. A venit chiar şi un Revelion aparte, iar auspiciile unui nou cincinal, în zorii lui 1990, dincolo de tot spumosul din pahare, dădea românilor speranţa aceea la care doar puteau visa până cu o lună în urmă. Magazinele nu s-au umplut peste noapte, salariile şi pensiile nu au explodat, dar condiţia traiului părea o prioritate în faţa visului românului de a gusta din privilegiile depravării capitaliste. Şi de la prima melodie străină care a început să zumzăie la aparatele de radio şi până la primul import de banane şi portocale, nu a fost decât un pas. Din librării au dispărut instantaneu volumele „Omagiu”, cu portretele „celor mai iubiţi fii ai ţării”, iar toate instituţiile au eliminat de pe pereţi portretele şi însemnele ceauşişte.
Vă mai amintiţi feţele soţilor Ceauşescu, atunci când dădeau ca apucaţii din mâini în balconul CC al PCR, înainte să decoleze cu elicopterul, rugându-ne să stăm la locurile noastre? Ei, bine, o scenă asemănătoare s-a petrecut luna trecută, la exact un an de când forţele de stânga, printr-o stângăcie crasă, au fost anunţate – subtil sau cu subînţeles – că e momentul să-şi plece gândul de la preşedinţie. În noiembrie 2015, strada, de data aceasta, de la o tâmpenie care nu avea nimic politic în ea, dar care a fost superb politizată, a reuşit să ne aducă din nou – fie ca şi satisfacţie-premiu, pentru anii aceştia de promisiuni fără acoperire, moacele politrucilor, speriaţi de mama focului, ca nu cumva o nouă mişcare de răsturnare prin forţă să se pornească. Dacă figura lui Victor Ponta din seara când a primit vestea pierderii bătăliei pentru prezidenţiale fusese una apoteotică, ei bine, cea din 3 noiembrie 2015, dezvăluia exact chipul lui Ceauşescu din momentul fugii sale, la miezul zilei,  din capitată, pe 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu şi Manea Mănescu. Era clar că întreg guvernul Ponta, aflat la versiunea 4.0, avea să cadă şi că, dincolo de orice ispravă a celor din stradă, niciun alt personaj politic aflat la guvernare ori ba, nu mai avea şansa de a accede la putere, fie şi sub auspiciile unui interimat. Mai mult ca sigur că aceeaşi voce, care i-a spus lui Ponta, în seara de 16 noiembrie 2014, cine va fi următorul preşedinte al României, a avut aceeaşi „putere de convingere” şi pe 3 noiembrie 2015. Ponta, deşi remarcându-se în viaţa publică de premier ca fiind un zeflemist, nescăpându-i niciun adversar, a sfârşit brusc, părăsind pe uşa din dos politica, eliminat, pe de o parte de propria-i beţie de putere, pentru că nu a avut curajul să se retragă cu fruntea cât de cât sus cu ceva luni mai înainte, dar şi datorită falimentului social-democraţiei, pe care a moştenit-o de la FSN, de la mentorul şi principalul vinovat al dezastrului economic şi social al României, de la Crăciunul din 1989 şi până în prezent.
2015 a reprezentat anul scormonirii. S-au scos de prin sertarele dreptăţii dosarele Mineriadelor şi cu siguranţă se va căuta nu neapărat ţapul ispăşitor, ci într-adevăr, vinovaţii, sau, cel puţin, asta speră opinia publică, dacă această sintagmă o mai avea vreo rezonanţă. Mai aşteaptă unii şi redeschiderea dosarelor Revoluţiei, că aşa apar evenimentele din Decembrie 1989 în cărţile de istorie. Mai sunt unii care, la mijlocul lui decembrie 2015, mai merg la cimitir să le aprindă o lumină celor care au căzut răpuşi de intervenţia Miliţiei, Securităţii şi Armatei, la ordinele lui Ceauşescu şi mai apoi la ale nu ştim cui ordine şi dincolo de orice lacrimă încă mai vor să ştie cine au fost acei terorişti. Te întrebi, poate nu neapărat retoric, oare toţi aceşti martiri ai noştri nu se răsucesc în mormânt de furie că sângele lor vărsat nu a putut să reformeze cu adevărat actul politic în România? Tot retoric vorbind, dacă în Decembrie ’89 a fost nevoie pierderi de vieţi omeneşti pentru a schimba orânduirea, de ce ale vieţi au trebuit să fie curmate ca să se producă schimbarea unui guvern, acum, în zilele noastre? Sigur, cei din urmă nu pot fi numiţi martiri, dar nu este exclusă trecerea lor pe o listă a salvării democraţiei în România, chiar şi cu un corp de literă mai mic, sau ca o notă de subsol. De reţinut este ideea, potrivit căreia, clasa politică din ţara noastră nu a atins gradul democratic şi că, într-adevăr, a fi politician este o meserie, pe care nu ţi-o însuşeşti, ci ţi-o cumperi de la partid (a se citi grupul de interes care a investit în tine), cu scopul vădit de a-i servi interesele, altele decât cele naţionale, de cele mai multe ori subminând chiar interesele naţionale.
Aşteptăm - poate la un alt Crăciun - şi condamnări ale politicienilor postdecembrişti, pentru subminarea economiei naţionale, confiscarea tuturor bunurilor, pe care nu şi le pot justifica din salariu. Tot la un alt Crăciun mai aşteptăm şi desfiinţarea imunităţii parlamentare, precum şi reguli stricte, prin care poţi accede la funcţii publice, printre care lipsa afacerilor din familie, pregătire de specialitate fără plagiate şi exemplu moral demn de urmat în comunitatea din care provine. Cu siguranţă că, urmând această direcţie numărul parlamentarilor s-ar reduce natural, fără a mai fi necesar un demers legislativ în acest sens.
Acum avem un guvern mai apropiat de ceea ce şi-a dorit românul de rând. Nu ştim cât e de bun, numele miniştrilor nu au prea multe în comun cu ceea ce a existat înainte. E greu şi pentru presă ca să afle te miri ce despre aceşti oameni, care, dincolo de cât de specialişti sunt în domeniile pentru care au fost numiţi în funcţii, nu au avut o prezenţă în viaţa publică decât evazivă spre deloc. Nu ştim ce-o să facă, nu ştim dacă vor reuşi ceva aceşti tehnocraţi, atâta timp cât oamenii de sub ei sunt aceeaşi, dacă mentalitatea de un sfert de secol a românului, nu poate fi dinamitată.
La cât de altfel ne va fi viitorul, nu putem nici măcar brăzda idei, în situaţia în care pe plan internaţional politicile comunitare se află într-o corigenţă crasă, când Europa nu poate să demonstreze că are o coerenţă, o „singură voce”. Criza emigranţilor a demonstrat că nu există o direcţie unilaterală, că deşi se vorbeşte de Uniunea Europeană şi de spaţiul Shengen, interesele naţionale, regionale, sunt mai presus decât cele comune. Există o Europă, de multe ori total diferiră de restul lumii, în fiecare stat ce-o compune. Există în continuare, deşi lumea nu prea vorbeşte de acest lucru, o Europă a Occidentului şi una a Estului, există încă monede naţionale pe lângă zona euro, există economii care merg şi unele care nu ştiu ce-i mersul înainte, există armate diferite. Există în continuare antagonisme între Nordul industrializat şi Sudul agricol, între catolici, cu tot cu protestanţi şi ortodocşi. De toate aceste disensiuni se bucură Rusia, Orientul şi, cum altfel, America. Nimeni din afara spaţiului comunitar – şi sigur nu va exista exprimare în spaţiul public – nu doreşte binele Uniunii Europene. Rusia ştie că UE o va fi ţine departe, deşi are resurse naturale foarte mari, SUA nu caută ca valuta simbol – dolarul – să aibă rival şi, mai mult decât atât, să fie eliminată de pe podium. Pierderea interesului militar în zonă, după expansiunea spre Est a NATO, ar fi pentru SUA o catastrofă. Înfiinţarea de către Uniunea Europeană a unei armate proprii este aproape imposibil de acceptat atât de americani, cât şi de ruşi. Nici măcar atentatele teroriste din ultima perioadă nu au generat suficientă energie pentru demararea cadrului legislativ aferent trecerii statelor europene la o singură entitate, printr-o monedă, graniţă şi armată proprie. Deşi acest spectru, care părea pentru unii, acum câţiva ani, mai mult demagogie cu aromă de utopie, emite în prezent ţinuta unei soluţii salvatoare în faţa ameninţărilor ce tot solicită la maximum resursele politice ale Bruxelles-ului.
O să avem un Crăciun cu întrebări, cu multe întrebări şi aşezaţi la focul sobei precum „Gânditorul de la Hamangia”, o să privim cu un ochi spre trecut şi cu celălalt către mult-aşteptatul viitor, pe care – sigur asta – toţi ni-l dorim altfel. De la atât "altfel", Crăciunul nu mai are cozonac, ci panettone, iar de Paşte ciocnim, în loc de ouă roşii, ouă Kinder. Ce ne rezervă viitorul ca naţiune, nu ştim. Tragem speranţe. La asta ne pricepem cel mai bine, noi, românii, de când ne ştim ca neam şi până în prezent. Blestem sau binecuvântare? Nici acest lucru nu-l cunoaştem, iar adâncirea în problematică ne poate face rapid transferul de la mustrări la frustrări.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
INTERVIU CU SOLISTA DE JAZZ INGA ŢĂRANU,
ABSOLVENTĂ A CONSERVATORULUI DIN ROMA
Inga Ţaranu, o tânără talentată şi frumoasă, care a obţinit numeroase premii muzicale într-un timp foarte scurt, a impresionat publicul cu o voce caldă. Este absolventă a Conservatorului din Roma şi ne mărturiseşte cum şi-a văzut visul realitate.
Inga s-a născut în Letonia, într-un superb oraş pe malul Mării Baltice, Liepaja, într-o familie simplă, dar bogată în principii solide de viaţă. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreună cu părinţii şi fratele său în Republica Moldova. 5 ani mai târziu, obţinând o bursă de studii în România, va face primii paşi spre chemarea sa muzicală. Astăzi vorbeşte fluent italiana, rusa, franceza, engleza şi limba internaţională a cântecului.
Care a fost primul tău contact cu muzica şi care a fost genul muzical care te-a fascinat?
Adevărul e că nu îmi amintesc exact când a fost, dar cu siguranţă în copilărie. Îmi povestesc şi acum părinţii că muzica a avut dintotdeauna o influenţă extraordinară asupra mea. Cântam oriunde folosind lingura de bucătărie în locul microfonului. Jocul preferat era acela de a organiza concerte acasă, fratele meu (mai mic decât mine) juca rolul spectatorilor, eu jucam rolul vedetei, cu lingura în mână. Cântam şi mă simţeam fericită. La început ascultam foarte multă muzică pop, dance. Mai târziu am descoperit şi alte genuri muzicale, care m-au  fascinat şi mai mult, cum ar fi de exemplu muzica Soul, Jazz, RNB, Funk.
La ce vârstă ai debutat?
La vârsta de 11 ani am urcat pentru prima dată pe scenă. Pe atunci făceam parte dintr-un grup folcloric. Era un concurs de muzică populară, la care participam şi eu îmbrăcată în ie, catrinţă şi cu un trandafir prins în păr. A fost un moment emoţionant.
Cine te-a îndrumat spre o carieră artistică?
Părinţii mei aveau mari emoţii pentru mine când trebuia să cânt undeva. Ei au fost cei care m-au susţinut şi au respectat deciziile luate de mine, contribuind cu sfaturi nepreţuite. Cei care m-au îndrumat spre o carieră artistică au fost profesorii mei de canto şi de muzică şi în mod deosebit doamna dirigintă, prof. dr. Luminiţa Cornea.
În ce măsură te-au ajutat studiile muzicale din Romania?
Eu susţin că pentru a avea o carieră de succes, dar şi de durată în acelaşi timp, nu e de ajuns talentul. Studiile sunt foarte importante mai ales când e vorba de canto. Lecţiile de canto de la Şcoala Populară de Arte m-au familiarizat cu o modalitate sănătoasă de a cânta, studiind tehnica vocală, respiraţia, acestea devenindu-mi un stil de viaţă.
Care a fost traseul pe care l-ai urmat după admiterea la facultate?
După terminarea liceului am dat admitere la Universitatea de Vest din Timişoara, la Facultatea de Litere şi Limbi Străine, obţinând şi acolo bursă de studii. Timişoara e un oraş care mi-a intrat imediat în suflet. Acolo am avut posibilitatea să exersez continuu, să îmi creez un repertoriu vast, cu piese din diverse genuri muzicale, cântând aproape în fiecare seară la cluburile din oraş. La început cântam în duet – voce şi pian sau voce şi chitară. Mai târziu, am hotărât să-mi creez o formaţie. Eram sigură că va avea un impact mai puternic asupra publicului. Doar că de lucrul acesta m-am putut convinge mai târziu, întrucât a trebuit să părăsesc Timişoara.
Viaţa te-a dus pe alte meleaguri, urmându-ţi dragostea pentru cel ce avea să-ţi devină soţ şi pasiunea pentru muzică. Cum coabitează aceste două mari iubiri din viaţa ta?
Să zicem că familia şi cariera artistică sunt două realităţi care se cam bat cap în cap. Nu e uşor să transmiţi senzaţiile, emoţiile pe care le trăieşti în  doar 5 minute pe scenă unei persoane din afară. Dar nu e imposibil, depinde de câtă valoare dăm noi înşine viselor noastre.
Odată ajunsă în Italia, ai continuat activitatea muzicală?
Imediat ce am ajuns în Italia, m-am înscris la un curs intensiv de limbă şi gramatică italiană, după care am dat admiterea la Conservator, la cursul de Canto Clasic. Mai târziu, am continuat studiind Canto Jazz. Anul acesta sunt în anul doi la cursul de Canto Jazz. Am început să descopăr lumea muzicii afro-americane, studiind cu un compozitor italian de mare valoare, Marco D’Angelo, profesor de canto la Colegiul de muzică “Saint Louis” din Roma. El a fost cel care m-a încurajat în crearea unui repertoriu soul. Vara anului 2011 a fost deosebit de plină. Am realizat un turneu cu Orchestra Sinfonică Abbruzzese, având ca bază un vast repertoriu, de la piese pop la rock sau blues.
La ce concursuri,  festivaluri ai participat? Ce premii ai obţinut?
Am participat la mai multe concursuri de muzică uşoară şi folk, mai ales în perioada liceului, obţinând premiul I la Festivalul Tineretului de Muzică Uşoară (Sf. Gheorghe, 2002), Concursul de interpretare folclorică “Tiszta Forrasbol” (Sf. Gheorghe, 2002), Festivalul – Concurs Naţional de muzică folk “Voci tinere” (Caracal, 2002), Festivalul – Concurs Naţional de muzică uşoară “Suceava, inima mea” (Suceava, 2003), Festivalul - Concurs Naţional de interpretare a muzicii uşoare româneşti “Trofeul tinereţii” (Amara, 2003) ş.a. Sunt experienţe unice, de care îmi amintesc cu plăcere.
Ştiu că ai cochetat şi cu teatrul. În ce spectacole ai jucat? Ai vrea să continui o carieră în acest sens?
Lucrul, pe care îl admir cel mai mult în teatru, este modul natural cu care un actor se dăruieşte în întregime publicului. Un adevărat cântăreţ face acelaşi lucru odată aflat pe scenă. Nu în zadar bravura artiştilor este măsurată în funcţie de capacitatea de care dispune pentru a transmite emoţii oamenilor. Experienţa mea în teatru a fost ceva neprevăzut. În momentul în care mi s-a propus să joc într-o piesă de teatru, am acceptat cu mult entuziasm. Am jucat un rol în piesa de teatru “Muro contro muro” ( “Zid împotriva zidului” ), scrisă de Manuele Morgese, regizor şi actor italian. Această piesă a luat naştere în urma unui eveniment istoric de mare importanţă, Căderea zidului Berlinului. A fost o experienţă intensă, cu multe lucruri noi, pe care le-am avut de învăţat. Pe viitor, în cazul în care aş avea ocazia să refac acest zbor în lumea teatrului, l-aş reface cu plăcere.
Care este stilul muzical pe care îl dezvolţi şi de ce?
Cum  ziceam mai devreme, îmi place la nebunie stilul Black Music. E absolut incredibil patosul şi libertatea de a interpreta piesele acestui gen muzical într-un mod al tău personal. În muzica jazz, blues, swing, soul ş.a., improvizaţiile sunt tocul de originalitate şi acest lucru îmi place foarte mult. Spaţiul liber lăsat fanteziei este un lucru extrem de important pentru un artist.
Ce altceva ţi-ar fi plăcut să mai faci în viaţă în afară de muzică? E vreun alt domeniu de care eşti pasionată?
De multe ori s-a întâmplat să mă întreb eu însămi dacă ar fi altceva ce mi-ar plăcea să fac în afara muzicii… Ei, ar trebui să mă gândesc mult. Sunt pasionată de multe alte domenii, dar nu la aceeaşi intensitate cu muzica. Îmi place mult sportul (tenisul, schiul nautic, scuba diving, echitaţia).
În perioada liceului ai avut chemarea de a-ţi compune singură muzica şi versurile. Ai continuat să compui?
Am început să compun în liceu. Pe atunci scriam doar muzica; erau  piese simple, cu acorduri la chitară, care se memorau cu uşurinţă. Bineînţeles că am continuat, compunând piese, astăzi şi în limba italiană.
Ce planuri de viitor ai?
Mi-ar plăcea să realizez un CD cu piesele mele. Am scris mai multe piese blues, soul şi aş dori foarte mult să vi le împărtăşesc.
Ce ai vrea să ne transmiţi la final?
Să nu renunţaţi niciodată la visele voastre, să vă ţineţi de ele cu forţă, curaj şi încăpăţânare până la realizarea acestora!
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)
 
CARTILE ZEIT

GARA CU TREI LINII, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2015

Romanul Gara cu trei linii al scriitoarei Oma Stănescu este un altă filă din cartea propriei existenţe, atât de zbuciumată, dar şi plină de peripeţii, care de care mai amuzante sau mai triste. Interesant este faptul că numele protagonistei nu este dezvăluit, dar, de fapt, nici nu este necesar. Oricât ar fi de răsunător, numele reprezintă doar o parte a identităţii cuiva, nu întregul. Cu toate acestea, fără a face mare caz, numele, pe care pruncul îl primeşte la botez, nu este ales la întâmplare, el conţinând mesajul codat al destinului adultului în devenire. Gara cu trei linii, este o altă carte de succes a Omei Stănescu, cea care a experimentat, pe parcursul anilor, diferite moduri de trăire spirituală, căutând răspunsuri existenţiale la întrebările care îi răsunau zilnic în minte.
Acţiunea se desfăşoară în oraşul Brăila, urbea care a adoptat-o cu braţele deschise, dăruindu-i nenumărate clipe de fericire, extaz şi dezamăgire. Amalgamul de sentimente se contopeşte cu rutina zilnică, un du-te-vino fără oprire, o pendulare veşnică între bucurie şi tristeţe, între iubire şi ură. Protagonista atinge nivel după nivel spiritual, experimentând tot ce se poate experimenta, asemenea celui care e hotărât să-şi trăiască viaţa cu intensitate, ca şi cum azi ar fi ultima clipă, iar mâine ar trece într-o altă dimensiune. Nu ar vrea să regrete că a pierdut ceva, aşa că, se lasă condusă de raţiunea inimii, lăsându-se pradă emoţiilor, care, în cele mai multe cazuri o trădează, lăsându-i în suflet amintiri amare. Practicile yoga, la care aderă, îi oferă linişte interioară, echilibru şi o dorinţă imensă de viaţă. Dar, aşa cum mărturisea un personaj al acestui roman: „yoga înseamnă etică şi morală”, această raţiune de a fi, nu se prea aplică în viaţa celor implicaţi în acţiunile prezentei lucrări. Poate de aceea şi karma este una aşa-zisă rea, căci omul este cel care îşi conduce viaţa, el îşi dictează gândurile şi acţiunile. Bine spunea cineva: „Eşti ceea ce faci”. Într-adevăr, dacă oamenii ar fi mai responsabili şi nu s-ar lăsa angrenaţi în ispitele, pe care le întâlnesc la tot pasul, ar fi cu adevărat împliniţi. Drumul spiritual este anevoios şi lung. Această călătorie durează atât timp cât există viaţă în noi şi nu e deloc de neglijat. Suntem aşa cum vrem să fim, nu cum ne dictează cineva sau o anumită împrejurare. Şi dacă tot ne place să facem orice, ar trebuie să ne şi asumăm consecinţele, însă este important ca greşelile să nu fie repetate.
Romanul este încărcat de întâmplări pur adevărate, în care personajele sunt oameni dominaţi de grija zilei de mâine, care îşi găsesc pacea în satsang-uri şi la un pahar de cafea sau ceai, încercând să consume alimente bio, astfel încât, atunci când trupul va intra în mormânt, să se prefacă în ţărână. Realitatea vieţii este foarte bine accentuată, şi toate se petrec aşa cum trebuie, sau, altfel spus, aşa cum vor personajele. Societatea actuală este perfect conturată, cu toate minusurile şi lipsurile ei, iar oamenii simpli sunt cei sacrificaţi, ei, care trăiesc doar din împrumuturi, fiindcă salariile sunt mici, iar datoriile uriaşe. Protagonista descrie amănunţit viaţa cotidiană, pestriţa viaţă din oraşul de la malul Dunării, care nu şi-a uitat istoria, dar care se scufundă pe zi ce trece, din cauza hoţilor de la putere, ce îşi umplu buzunarele şi se cred stăpânii întregului judeţ. Ca atare, li se cuvine orice: angajatele sunt amantele lor, pe care le schimbă între ei, ori de ori vor, fără niciun regret. Dar şi ele consimt, căci nu le interesează morala, ci plăcerea şi banii. Decăderea spirituală în care se află şi societatea brăileană este evidentă, în fiecare rând al acestui roman. Majoritatea bărbaţilor sunt nişte fustangii, iar unele femei, nişte persoane uşor de cumpărat şi de manipulat. Mizeria umană existentă pretutindeni atrage după sine valuri de catastrofe, de necazuri, de boli şi neajunsuri, pe care le îndură toţi cei care se scaldă în plăcerile efemere. Pe mulţi dintre ei i-au doborât bolile, care s-au cuibărit în trupurile lor secătuite de energie, graţie orgiilor, pe care le-au îndrăgit atât de mult, că de, cum îţi aşterni, aşa dormi. Autocompătimirea este amprenta învinşilor, de aceea, oamenii ar trebui să lupte cu ei înşişi, cu patimile pe care le-au îmbrăţişat, ca apoi, să se elibereze de ele. Indiferent de calea pe care ai alege-o, scopul este acelaşi: desăvârşirea spirituală. Toţi înţelepţii omenirii au conchis că viaţa trebuie trăită cu grijă, făcând totul cu moderaţie, responsabil, fără a leza pe cineva, privind în interior, şi nu la păcatele celorlalţi.
Cartea conţine învăţături deosebite, pe care protagonista le-a acumulat de-a lungul existenţei, prin iniţierea primită de la persoane avizate, şi prin practicile yoghine. Având în vedere incursiunile sale prin India şi pe alte meleaguri, putem spune că autoarea deţine informaţii fundamentale, privind esenţa spiritului şi metodele de purificare. Cu toate acestea, viaţa i-a oferit şi multe greutăţi, pe lângă bucuriile aproape nesemnificative, de care a avut parte. Un destin tulbure, un suflet chinuit de răutăţile oamenilor perverşi, dar optimismul şi dorinţa de a învinge cu orice preţ, a determinat-o să lupte cu înverşunare împotriva tuturor vicisitudinilor care i-au ieşit în drum. Personalitatea sa deosebit de puternică, precum şi capacitatea extraordinară de refacere interioară, precum pasărea Phonix, o ridică la un nivel superior, de unde reuşeşte să acţioneze cu detaşare şi înţelepciune în multe circumstanţe. Am spune că eroina este un model unic de trăire intensă, de acceptare a destinului şi de învingător absolut, în pofida multelor obstacole care i-au răsărit în cale. Forţa de a trece peste absolut orice situaţie fără ieşire nu poate fi egalată prea uşor de cineva. Ori de câte ori are ocazia, autoarea pune în practică învăţăturile primite de la maeştrii spirituali, dezvăluind cititorilor secretele unei vieţi deosebite, aflată sub semnul triumfului, chiar dacă, nu de puţine ori este nevoită să îndure suferinţe inimaginabile, să fie rănită de către persoanele în care are încredere, sau să fie trădată chiar de cel mai apropiat om din viaţa ei.
Gara cu trei linii poate fi un film al realităţii crunte în care ne aflăm, iar actorii putem fi chiar noi, cititorii, deoarece sigur ne regăsim printre multele tipuri umane prezentate detaliat şi cu fineţe de către Oma Stănescu. Întrucât firul acţiunii trece prin gara modernizată a oraşului Brăila, cea cu trei linii, toate gândurile profunde ale protagonistei se îndreaptă spre zări îndepărtate, de unde poate sosi liniştea sufletească, sau încotro poate merge fiinţa ei zidită parcă dintr-o stâncă, în ciuda fragilităţii somatice. Minusul fizic nu o împiedică să fie minunată, spirituală, asemenea multor români, care ştiu să facă haz de necaz şi să-şi ridice fruntea către cer cu demnitate, deşi duşmanii îi încolţesc din toate părţile, doar-doar vor reuşi să-i răpună pentru totdeauna, fiindcă văd în ei nişte competitori puternici, capabili să-i pună la pământ printr-un singur cuvânt. Culorile pestriţe ale citadelei sunt zugrăvite cu pricepere, iar personajele, aparţinând diferitelor categorii sociale, fac deliciul cititorilor, care nu se mai satură admirându-i, sorbindu-le cu nesaţ vorbele, ce izvorăsc din puţul înţelepciunii sau din prea multa experienţă a vieţii sexuale. Bărbaţii roiesc în jurul damelor aflate în căutarea plăcerii supreme, dornice de partide sexuale ieşite din comun, neţinând seama de nimeni şi de nimic, fiind posedate de impulsuri primare. De morală nici nu poate fi vorba, căci aceasta nu este agreată de către majoritatea personajelor acestui roman, care înşeală până la paroxism, fără urmă de regret sau căinţă. Limbajul colorat şi viu al cărţii condimentează paginile încărcate de umor pur românesc, sănătos, încât este imposibil să nu râzi de fiecare dată când te afli în faţa unei fraze corect construită, dar presărată cu expresii comice, cu sintagme specifice limbii orale, astfel încât, naraţiunea devine o creaţie măreaţă, brodată atent cu firul de aur al limbii române autentice. Libertatea de exprimare nu este îngrădită deloc, iar autoarea face uz de întreg arsenalul lingvistic, conturând într-un mod inegalabil paginile acestei lucrări. Ceea ce o face şi mai deosebită este sinceritatea, pe care o etalează cu naturaleţe, asemenea unui copil nevinovat, ce spune cu uşurinţă absolut orice, fără să stea prea mult pe gânduri.
Forma romanului este interesantă, concentrică, deschizându-se cu o călătorie cu autobuzul şi încheindu-se la gară, acolo unde se întrevăd alte orizonturi, alte perspective şi multe dorinţe încă nerostite, dar puternice, ale eroinei acestui roman. O viaţă nu este de ajuns pentru a expune întâmplările memorabile prin care a trecut acest personaj, deoarece timpul îşi revendică secundele, pe care Oma Stănescu le-a cules graţios din pulberea veşniciei şi le-a aşezat în firida sufletului ei delicat, supus fericirii şi tristeţii vremelnice.
Cartea se lecturează cu o deosebită plăcere, datorită planului narativ echilibrat, cu unduiri fine de condei rafinat, prin care se revelează bucuria vieţii trăită la maxim.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
COPILUL  NEDORIT, ION C. GOCIU ŞI NELLY  GOCIU
Volumul „Copilul nedorit”, roman semnat de soţii Ion C. Gociu şi NellyGociu, iniţial apărut la Editura Societatea scriitorilor militari, Bucureşti 2015, cu o „Scurtă (şi neprofesionistă) Predoslovie”, semnată de doctorul în istorie, profesor Gheorghe Gorun, cuprinde în cele 240 de pagini o istorie de viaţă, o adevărată saga a unei familii care traversează praguri de vremuri zbuciumate şi tulburi. A fost reeditată şi în ediţia a II-a revăzută la Editura Tipo-Moldova, Romanul de azi, 287 pagini.
Scriitorul Ion C. Gociu este autorul altor volume: „Din Văianu la Toronto”, bidungsroman - 2010, Editura Paper Print București; „Cireşe amare” - nuvele - 2011, Editura Fundația Constantin Brâncuşi; „Maia” vol.I, 2012 şi volumul II, 2013 - Editura Societatea Scriitorilor Militari - București; „La vârsta senectuţii” - 2014, Editura Societatea Scriitorilor Militari şi, iată, noul volum, „Copilul nedorit”, 2015, Editura Societatea Scriitorilor Militari, având-o alături, ca şi coautor, pe soţia sa, Doamna Nelly Gociu.
Romanul „Copilul nedorit” este format din două părţi, aşezate fiecare pe un anumit palier temporar, scrise cu o anumită încrâncenare, pe o tematică de o acurateţe gravă.
În Partea întâi acţiunea începe din perioada de după Primul război mondial, pe la 1919, când Ion Găvănescu, fost „copil de ţărani şi bun de minte”, devine învăţător la Şcoala primară din comuna Măru Roş. Va fi un adevărat „membru al obştii”, care se căsătoreşte cu Vetuţa cea „gingaşă, bine făcută şi manierată în vorbire”, fiica unică a negustorului Alexe Grofu, fată şcolită la un „pension de prestigiu” şi împreună au, pe parcursul timpului, şase fete şi un băiat. Învăţătorul Ionică Găvănescu este un membru activ în viaţa comunităţii şi apoi, fiind unul dintre liderii liberali ai judeţului, paricipă la activitatea politică. Familia sa este o familie frumoasă, bine gospodărită, cu părinţi grijulii, care-şi trimit toţi copiii la şcoli bune şi cu bunici ajutători, o familie care ar fi putut duce o viaţă tihnită şi onorabilă. Însă istoria, (şi cei doi autori fac un adevărat recurs la memorie, adunând şi prezentând amănunţit, cu date şi nume reale, evenimentele importante petrecute de-a lungul a peste 30 de ani şi apoi până în zilele noastre), a influenţat soarta unei ţări întregi, deci şi devenirea personală a acestei familii.
Deoarece, după anii 1950 începuse prigoana împotriva chiaburilor, a oamenilor gospodari, care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă, să renunţe la munca lor de o viaţă, fapt ce va conduce la confiscări forţate, exmatriculări ale copiilor din şcoală, la tot felul de vicisitudini. Sunt împrejurările în care, alături de celelalte surori, păşeşte în viaţă Cornelia, ultima născută,  „copilul nedorit” al acestei familii copleşită de atâtea necazuri neaşteptate. Este vremea invectivelor de tot felul: „Marş din calea noastră burjoaica dracului, că, acum te calc în picioare!” Fata trece greu prin toate aceste încercări (jigniri, exmatriculare, marginalizări), astfel că, deprimată, gândeşte: „Mai bine mă lepăda atunci. N-am cerut eu să mă aducă pe lume, ca să sufăr acum!” Este, de fapt, o revoltă interioară, ce o va îndârji să lupte mai departe pentru viitorul său. Căci acest copil nedorit nu va permite nimănui să-i fure viitorul!
Parte a doua a romanului, cuprinzând anii de după 1950-52 (când începea o perioadă de umilinţe, de neputinţe şi de lipsă de curaj) până în zilele noastre, are un titlu sugestiv „Dezbrăcarea doliului”. Este o schimbare care se petrece la propriu, după împlinirea unui an de la decesul mamei iubite, dar este şi o lepădare a deprimării, ca o mânuşă aruncată pe terenul de luptă pentru supravieţuire de către membrii familiei atât de greu încercată, când cei trăitori în vremurile noi sunt nevoiţi să accepte ideea că au datoria să privească spre viitor. Tatăl văduv se recăsătoreşte, cele două fete mai mici, Magda şi Cornelia, îşi întemeiază şi ele o familie. Celelalte surori căsătorite sunt deja plecate în lumea albă a altor meleaguri. Şi viaţa merge mai departe!
Toţi actanţii acestui roman îşi trăiesc viaţa potrivit stării lor sociale. Autorii romanului, orientaţi spre interiorul, dar şi spre exteriorul lor, fac observaţii, constată stări şi situaţii, scot din memorie amintiri din care extrag întâmplările trăite, pe care le translatează în acţiunea romanului. Măiestria scrierii acestui roman constă în veridicitatea faptelor, întovărăşite cu descrieri plastice care îmbogăţesc firul epic al romanului, dându-i specificul realist, autentic. Poate fi vorba despre descrierile fizice ale persoanelor în diferite stări de viaţă sau de moarte: „Bărbat chipeş, domol, flăcău cu educaţie aleasă şi bun simţ, dacălu’Ion Găvănescu...”, sau despre soţia decedată „Pielea frunţii nu mai era încreţită de suferinţă, se întinsese şi ochii, ochii aceia visători erau deschişi, parcă priveau undeva departe, poate la viaţa ei care se încheiase pentru totdeauna!”, alături cu descrieri de comportament pliat după starea ocupaţională, (agricultori, negustori, dascăli, medici, farmacişti sau activişti de partid), după caracterul dobândit (prin naştere, educaţie sau în vâltoarea schimbărilor politico-sociale).
Talentul scriitoricesc al autorilor acestui roman, construit prin armonizarea diferitelor întâmplări mai mult sau mai deloc fericite, ţese un covor de amintiri, pe care cititorul păşeşte captivat şi plin de pioşenie. Întâlnim deasemenea descrieri minuţioase, până la detaliu, ale locurilor, ale camerelor de locuit, ale mobilierului şi, nu în ultimul rând, ale întâmplărilor petrecute în comunitate, ale praznicelor bisericeşti la care participă toată suflarea comunei, ale obiceiurilor şi datinilor prilejuite de nunta de trei zile, ca-n poveşti, cu alergători, cu muzica lui Angheluţă, cu lada de zestre, cu nelipsitul cumnat de mână, cu nuntaşii îmbrăcaţi în straie tradiţionale de sărbătoare lucrate manual sau alte haine făcute din materialele atât de cunoscute atunci: ia de marchizet, pânza de crepdeşin sau de americă, stofa gabardin. Naşterea, botezul, sunt alte prilejuri de bucurie! Apoi, înmormântarea mamei, care generează stări de deznădejde „De spaimă, fetele fugiseră în fostul salon şi, zgribulite de frigul ce se instalase acolo, cu feţele îndreptate spre icoana cu chipul Maicii Domnului, plângeau cu sughiţuri, smulgându-şi părul din cap”, urmată de parastasul de un an, ca un fel de Cina cea de taină, când toţi membrii familiei discută despre ceea ce va fi. O reuniune care marchează momentul din care fetele educate şi bine pregătite, plecate în viaţă, vor veni din ce în ce mai rar acasă, rostul lor ţesându-se definitiv alături de soţii lor, în alte locuri. Doar „copilul nedorit” rămâne veşnicul vizitator al bătrânului tată însingurat. 
Nu mai puţin importante sunt exprimările lingvistice din text pe care cei doi autori, cu intenţia de a păstra culoarea locală a vocabularului presărat cu regionalisme (tâlvura de orătănii, mârtan, livejul de la cazanul cu ţuică,  a murit de inimă ), nu pregetă să le împletească într-un melanj neaşteptat cu exprimări moderne (bulversat, m-ai lăsat fără replică,  ai lăsat la latitudinea mea).
Acţiunea acestui roman începută într-o linişte armonioasă cu iz patriarhal, de „trecute vremi de doamne şi domniţe”, se prăvale brusc într-o istorie cumplită şi nedreaptă, descrisă de autori cu obidă şi încrâncenată revoltă; pentru ca apoi să se ridice cu înţelepciune şi cu nonşalantă detaşare la nivelul înţelegerii faptului că „oamenii sunt sub vremi”, şi pot rămâne astfel, atâta timp cât ei nu ştiu sau nu pot să supună vremurile şi să le schimbe într-un mod fericit.
Este cunoscut faptul că omul transcede copilăria, tinereţea, senectutea chiar, fiecare în felul său. Şi este lăudabil când totul se întâmplă cu înţelepciunea maturităţii spirituale. Ştim deasemenea că fiecare condeier, porneşte în frumoasa aventură a scrierilor sale începând cu o pioasă închinăciune adusă predecesorilor săi fireşti. Nu se putea ca Doamna Nelly Gociu să nu respecte acest ritual, ce vine din sentimentele adelfic înflorite în inima sa! Şi nici nu se putea ca Domnul Ion C. Gociu să n-o însoţească în acest demers al întoarcerilor printre amintiri! Ca o reverenţă adresată trecutului! Şi ca o recuperare pentru cititori. Recuperare în care sentimentele autorilor sunt gestionate cu moderaţie, chiar dacă acestea s-au dezvoltat într-o lume subversivă, plină de adversităţi, ce au condus la asemenea experienţe. Izvorând din acel univers cu potenţial reprobabil, astăzi, trăirile autorilor se redimensionează într-o reconciliere luminoasă, dincolo de pragul esenţial al existenţei umane.
În fond, pe firul întâmplărilor aşezate într-o perioadă de ideologie agresivă, această scriere ce ar putea avea drepturi depline în spaţiul „literaturii de sertar” de factură epică, aduce în faţacititorului, într-o ţesătură măiestrită armonios, povestea unei familii încercate şi, totuşi,  binecuvântată, prin toate acele evenimente petrecute în viaţa lor la zile importante, înscrise în Calendarul ortodox, spre înţelegerea vorbelor înţelepte: „Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă!”, alese drept motto al romanului cu un titlu-metaforă, „Copilul nedorit”,  ca un „testament sentimental” lăsat urmaşilor de către cei doi autori – Ion C. Gociu şi Nelly Gociu.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

ANGELA  BURTEA ŞI MIRAJUL IUBIRII
Angela Burtea, autoare a volumelor: Frânturi de suflet – proză (2008), Zamfira– proză (2010), Printre anotimpuri – versuri (2012), Ilinca și Matei, poveşti pentru copii (2012), Mirajul iubirii – proză (2013) şi ultima sa carte De vorbă cu inima - proză scurtă  (2015), este omul al cărei condei scriitoricesc nu încetează să ne uimească prin dezvăluirea unui caracter plin de gingăşie şi empatie, în interiorul căruia tronează o singură regină: Iubirea. Acea iubire împlinită în care, aşa cum spune Martial, Ut amaris, ama!
Firul epic al acestui roman conturează povestea de viaţă a unei eleve de liceu, Florica Păun, intrată cu inocenţă în mrejele iubirii profesorului său de fizică, Tiberiu Lascăr. Din această relaţie apare o sarcină, un copil, pe care Florica îl naşte prematur şi este declarat mort. Fără a se şti cine este tatăl, eleva este exmatriculată, lucrează la zone verzi şi, îndemnată de acelaşi profesor şi chiar sprijinită de el, termină liceul la secţia serală şi intră la Facultatea de Medicină, devine medic specializat în cardiologie şi pleacă la post în Bacău, părăsind oraşul natal, Brăila.
Privind superficial această întâmplare, aproape obişnuită, mai mult ca sigur adevărată, s-ar crede că cititorul blazat va lăsa cu nepăsare cartea pe raftul bibliotecii. Însă, nu se poate! De acum, încep poveştile romancierei! Poveştile de iubire ale Angelei Burtea (pentru că în acest volum este vorba despre mai multe feluri de iubire!), devin cu atât mai interesante, cu cât se împletesc într-un şnur multicolor ce adună în firele sale un melanj de sentimente începute demult, când în casa bunicilor de lângă colinele Tutovei glasul lor străbate timpurile şi întâmplările: „Ai grijă, fata noastră, să nu uiţi niciodată ţărâna din care te-ai născut. Acolo e leagănul tău, munca şi dorurile noaste, e viaţa dată cu împrumut!”(Pag. 14).
Este prima regulă a iubirii, o iubire a rădăcinilor, cu care o învaţă autoarea pe Clara Savu, una dintre eroinile romanului, cea care va trăi apoi mirajul iubirii alături de Şerban. Este sentimentul apartenenţei, pe care autoarea, prin glasul eroinei sale, îl declară încă din primele pagini ale volumului. La fel cum, pentru un echilibru perfect, celălalt meleag, al Brăilei, devine a doua mare iubire a celor împământeniţi aici.. Acest oraş în care „Străzile ... pline de istorie, de bunăstarea celor care locuiseră acolo cândva. Greci şi evrei, armeni, lipoveni şi turci trăiseră în pace laolaltă cu băştinaşii şi clădiseră un oraş prosper plin de bancheri şi femei frumoase...” (pag. 130).Un oraş ce te cheamă către o iubire definitivă!
Urmează apoi iubiri la fel de curate...Unele...
Sau mai întortocheate, altele...
Iubirea elevei de liceu pentru familia sa şi pentru tatăl ameninţat cu puşcăria, fapt ce o determină pe ea, o fată naivă aflată în ultimul an de liceu, să primească surprinsă şi încrezătoare, „într-o conjunctură creată de de un bărbat cu mintea coaptă, dar perversă” (pag. 71), efuziunile sentimentale ale profesorului de fizică, care avea soţia avocat şi-i promisese ajutor. Relaţia se finalizează cu exmatricularea elevei însărcinate, fără a se şti cine este tatăl. Era un subiect tabu: „Florico, sunt oameni cu putere, Florico!. Ai uitat? Ăştia ne strivesc ca pe nişte gândaci. Ai uitat cine-i nevastă-sa?” (pag.52), o sfătuieşte mama. Nici când eleva naşte prematur un băieţel, care va fi salvat şi adoptat de cumnata profesorului Lascu, medic pedriatru neonatolog în spital, Florica nu ştie decât că pruncul n-a supravieţuit.
O altă iubire, curată ca şi floarea de măr, este iubirea lui Pavel Cozma pentru Florica, eminenta sa colegă  de liceu, care-l ajută la pregătirea pentru examene, pe care o întâlneşte peste câţiva ani la Facultatea de Medicină, fata care va rămâne mereu în gândurile sale asuprite de o mamă, doctoriţa Cozma,  care nu ar accepta lângă fiul său aşa o „ţoapă”. Este o iubire nedeclarată şi tăcută, care se va finaliza într-o prietenie statornică.
Iubirea lui Soti Miloş, coleg de serviciu cu Clara pentru mama sa, femeie bolnavă, tratată de medicul cardiolog Florica Păun, cu care face cunoştinţă şi împreună cu care, în timp,  descoperă afinităţi ce îi vor lega pe viaţă într-o iubire pecetluită prin căsătoria cu „mireasa sufletului meu”, cum o alintă el. (pag. 143).
Iubirea dintre Şerban şi Clara Savu, iubire ce se rotunjeşte încă de la începutul romanului, ca roata sânzienelor pe „tărâmul de basm al bunicilor, acolo în valea Fătăciunii” (pag. 233),  acolo unde cei doi se stabilesc definitiv şi unde îi aşteaptă „fereastra din vârful costişei”, care asemenea unei porţi deschise spre viitor, îi pofteşte la o călătorie.
Şi, acoperind totul ca o plasă de păianjen, iubirea lui Lascu pentru Florica, o iubire ce a început clandestin, ca o obsesie, pe care acesta a lepădat-o din cartea proprie de etică şi morală, chiar dacă a ajutat-o cumva material pe fată, fără a avea curajul de a scoate la lumină această iubită, - „creaţa, fata cu ochii de culoarea smaraldului”-, dar pe care, peste ani şi ani, o consideră a fi fost „femeia care a avut puterea de a-l dezrădăcina din câmpul iubirilor trecătoare şi de a-l duce, fără să simtă, în zona iubirii pătimaşe” (pag. 81). Este femeia pe care şi acum, spre sfârşitul vieţii, o consideră încă „Floarea sufletului meu”(pag. 125) şi căreia îi lasă prin testament o avere ce îi va înlesni deshiderea unui cabinet medical particular.
Scriitoarea Angela Burtea, după ce a plimbat cititorul prin mrejele acestor iubiri, folosind cu mult talent rememorările prinse cu abilitate în jocul unui adevărat şotron literar incitant, aşează povestea în vremea cea din urmă. Atunci când profesorul Lascu, bolnav şi conştient de sfârşitul inevitabil, „când plecarea este definitivă şi irevocabilă” (pag. 182), i se confesează nepotului său Şerban, care a crescut sub ochii săi, povestindu-i despre această iubire care a intrat în viaţa lui exact atunci când el simţea „teama produsă de trecerea timpului...neputinţa bărbatului din el să se instaleze şi penibilul să triumfe.”(pag. 82). O iubire pe care abia acum o conştientizează şi n-o regretă, deşi atunci a dat prioritate statutului său social şi serviciului. De aceea, îl sfătuieşte pe Şerban să preţuiască iubirea: ”Iubirea e cămaşa şi haina, serviciul” (pag 126).
Când Şerban află întâmplător că el este un copil adoptat, născut de o elevă de liceu şi mergând împreună cu iubita sa, Clara, la nunta lui Soti cu Florica, femeia cu „ochii de culoarea smaraldului”, face nişte conexiunile ce-i vor confirma faptul că Florica şi Tibi Lascu sunt părinţii săi adevăraţi. Iar întâlnirea, ultima întâlnire dintre Florica şi profesorul Lascu, are un parfum de reconciliere într-o iubire imposibilă, ca o ultimă iertăciune. Femeia uită de reproşul pe care i-l făcuse în trecut: „...Domnule profesor! Nici eu nu pot uita, aţi fost deschizătorul multor drumuri, chiar şi a celor interzise! (pag. 73), iar Tibi Lascu, fericit că o revede, clarifică definitiv situaţia şi cu resemnare se desparte de ea: „Drum bun, Iubirea mea! Drum bun, visul şi coşmarul meu drag! Ai grijă de copilul nostru! Azi ţi-l încredinţez pentru totdeauna.” (pag. 227).
Psihologia personajelor prinse în această tainică poveste de amor, transformată într-o adevărată poveste de iubire este atât de empatic prezentată de scriitoarea Angela Burtea, încât cititorul păşeşte alături de autoare în lumea lor emoţională, înţelegând până la urmă resorturile care pot conduce nişte suflete omeneşti la greşeli, reparaţii morale, reveniri şi iertări. Este o lecţie de viaţă!
Ca o ultimă poveste de iubire, Clara se reîntoarce pe tărâmul fermecat al copilăriei, însoţită de Şerban. Se stabilesc acolo pentru  podul cu amintiri, pentru casa din livadă, pentru Valea Fătăciunii, pentru fereastra din vârful costişei; acolo, în locul de unde poate că acum „s-a dus partea frumoasă a văii, s-a dus vremea când lumea simţea oboseala muncii, când avea motiv serios pentru a plânge şi a zâmbi, când fete şi flăcăi îşi ţeseau poveştile de dragoste printre pomii şi butucii înfloriţi sau plini de rod. S-au dus, toate s-au dus!” (pag. 26).
Dar, Mirajul iubirii a rămas mereu cuceritor prin noianul timpului ...
Lucia Pătraşcu (Brăila)

MARIN IFRIM ŞI NOUA LUMINĂ A FIINŢĂRII SALE
Recenta carte a lui Marin Ifrim, „Blocat în lift, spre cer” (Editura „Teocora” Buzău, 2015), considerată de cronicari interesantă ca alcătuire(Georgică Manole) şi ca problematică (am adăuga noi), are o structură surprinzătoare, pe care nu o prea sesizăm în arhitectura cărţilor de astăzi. Acest volum, subintitulat „PUZZLE LIRICO-EST-ETIC”, conţine diverse interferenţe. Se împletesc armonios jurnalul memorialistic, lirica reflexivă cu accente filozofice, scriitura de tip puzzle, toate învăluite în francheţea omului devotat scrisului, a omului supus dificilelor şicane ale vrăjmaşilor inevitabili, a scriitorului cinstit, care nu mai are nimic de ascuns, nimic de pierdut.
Lectura aprofundată a cărţii (conţinând 38 de piese lirice şi 37 secvenţe narative) ne-a permis investigarea punctelor nodale din volum, operaţiune pe baza căreia ne-am dat seama de oportunitatea formulei estetice potrivită exprimării optime a structurii cărţii. Ce tematică abordează volumul? Simplu: aventura existenţială, deloc veselă, a autorului, pe drumul spinos al devenirii; aventură dezvăluită într-un moment limită.
Sfidând grandoarea gongorică, stufărişul autorilor elitişti (apăruţi la edituri simandicoase), volumul reuneşte pagini alternative de proză autobiografică şi de poezie scânteietoare, realizate într-un stil sprinţar, adecvat prin-cipalelor motive literare existente în  carte. Sublimate în fragnente succinte, confesiunile cu caracter memorialistic sunt urmate de piese lirice, având caracter reflexiv accentuat, situându-se în zona meditaţiei filozofice. Este această scriere o mărturisire de credinţă impresionantă  a concepţiei despre lume şi viaţă a scriitorului Marin Ifrim, aflat la vârsta deplinei maturităţi artistice. Când aluviunile unei vieţi zbuciumate o iau la vale răzbunător, e greu să le potoleşti. Autorul reuşeşte să le tempereze, fără să le estompeze vuietul. Şi o face cu talent. Cu o virtuozitate impetuoasă, proprie experienţei scriitoriceşti dobândite, din care transpare  naturaleţea spontaneităţii expresive, precum se întâmplă în marile simfonii ce străbat veacurile. Trebuie să facem precizarea că scriitorul evită pe cât poate „termenii prea pretenţioşi” şi „frazele bombastice”, fără să-şi „constrângă” exprimarea. Stilul scriiturii îşi are originalitatea lui, căci, după  un crânpei de proză confesivă, urmează o poezie  cu caracter  lirico-aforistic, aidoma unui cristal care te atrage prin scânterieri emoţionante.
Paginile de proză sunt surprinzătoare prin sincertate; monologul confesiv este necruţător: autorul nu se disculpă pe sine, nici pe cei din jur. Lipsesc  ficţiunea, evocările grandilocvente, împănate cu artificii. Monologul expozitiv se face la persoana I, crudul adevăr nu este evitat. Poeziile se îndreaptă către lirica meditativ-reflexivă cu rezonanţe filozofice, recomandând un poet introspectiv, bântuit de febra lucidităţii. Poezia (ce urmează secvenţei epice) constituie statuarea stărilor, convingerilor, comandamentului etic ale poetului prin intermediul limbajului poetic.
Cartea se prezintă ca un tot unitar; naratorul, după ce trece printr-o teribilă încercare, îşi priveşte viaţa retrospectiv şi, după fiecare secvenţă destăinuitoare, meditează, scoţând un oftat cu o conotaţie etico-filozofică,  demnă de luat în seamă. Piesa care deschide cartea sugerează starea  actuală a comunicării interumane (prin intermediul scrisului),  dictată de relaţia dintre creator şi ambientul social contemporan în care el fiinţează. Tăcerea poetului este aparentă, fiindcă în interiorul lui au loc arderi,  teribile  combustii generate fie de actul creaţiei, fie de înalte trăiri sufleteşti, salvându-le de banalitate: …Din literă cu literă, limba tăcerii/ toacă neuroni cariaţi. Astăzi aparenţele dau senzaţia că totul decurge normal, deoarece există mijloace de stăvilire; în exteriorul creatorului, anevoie  poate să se strecoare lava vulcanilor lui din adânc de spirit: Prezentul nu are niciun dinte lipsă,/ pentru asta există stomatologi./ Şi fermoare de aur peste buze şi ochi. (ZONA GUTENBERG) Poetul, care a simţit pe propria-i piele curajul rostirii adevărului, mărturiseşte: Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate.  Din start, ne dăm seama că tot ce va urma se va derula sub semnul sincerităţii, al cinstei zicerii fără menajamente.
Vom numi de-acum „tabletă” fiecare pagină(secvenţă) de proză, pentru a face delimitarea de textul liric. Aşadar, tableta cu care debutează cartea semnalează conştientizarea existenţei autorului (ca prunc agresat de un alt semen) într-o lume dură, plină de neprevăzut, care i-a declanşat instinctul apărării: Instinctul apărării deja s-a format în acele malefice fracţiuni de secundă. Lovitura primită de la copilul din gospodăria vecinului, prin gard, a lăsat semn, acesta fiind pecetea care l-a marcat toată viaţa pe narator: De-atunci aveam să port pe obraz tot restul vieţii semnul fiarei…Instinctul autoapărării se declanşase. Poezia LA LIMITĂ esenţializează mesajul tabletei, reflectând meditaţia omului durut care, la capătul unui pumn de ani, constată că a dobândit deplina verticalitate şi demnitatea rostirii cu fruntea sus a adevărurilor: În fine, mă pot ruga/ fără să îngenunchez…
O privire sintetică asupra tabletelor din întregul volum  scoate în evidenţă câteva consideraţii pe care le vom contura  succint. În primul rând, se impune constatarea faptului că există o alternanţă a planurilor temporale trecut-prezent, în derularea secvenţelor narative, modalitate stilistică menită să învioreze receptarea. Trecutul se concentrează pe momentele semnificative ale traseului existenţial. Dintre acestea amintim: frânturi din arborele genealogic (bunicul Toma cu familia lui); gădiniţa; şcoala (cu problemele care l-au tuşat în mediul socio-cultural, când se afla pe diferite trepte ale devenirii); întâlnirea cu lumina cărţii (biblioteca lui Cornel-prima pecete de lumină); recrutarea; întâmplările semnificative care-l marchează( moartea mamei, a unor prieteni–Ivan, Badiu, Tutunea); imputarea şcolarizării; supravegherea de către securitate; stingerea primei soţii (considerată „primul sfârşit al lumii” din viaţa lui); armata cu mizeriile şi privaţiunile ei; revenirea la Buzău (reîntors din Brăila); slujbele chinuitoare şi camerele cu chirie; refacerea echilibrului existenţial prin recăsătorire şi împlinirea pe tărâmul  creaţiei. Ei bine, în final, altă pată neagră a destinului: răzbunarea mârşavă a delatorilor(murdară treabă).
În planul prezentului, sunt narate, în desfăşurare, secvenţe emoţionante trăite de autor pe pragul dintre viaţă şi moarte. Episoadele pline de acurateţe sunt redate  prin descrieri ale mediului spitalicesc medical, folosind tehnica reportajului  frust, încât cititorul devine coparticipant la drama pacientului-personaj şi narator în acelaşi timp.              Descrierea figurată a primului contact cu perfuzorul este emoţionantă: Deasupra capului meu se înalţă un copac de metal, un fel de pom de Crăciun, încărcat cu lichide pentru perfuzii: pungi, sticle, sticluţe de plastic. Ai senzaţia că vizionezi un documentar, în care un condamnat la suferinţă trebuie să traverseze pe sârmă o apă de la malul vieţii la acela al morţii. Filmul te implică şi îţi oferă cu încetinitorul, rând pe rând, secvenţe precum: înfăţişarea salonului spitalicesc; reacţiile bolnavului; mărturisirea în lumina adevărului crud (cu efect terapeutic, înaintea operaţiei): M-am răcorit, m-am spovedit, mi-am luat o piatră de pe inimă.; intervenţia chirurgicală (ca o aventură din care nu se ştie dacă pacientul se va întoarce). Urmează, în tempo alert, redarea trăirilor şi stării postoperatorii, a senzaţiei smulgerii din moarte şi reliefarea sentimentelor recunoscătoare faţă de binefăcători. Iată exclamarea triumfului: Oricum, sunt născut a doua oară.(...) Ceva se întâmplă. Până mai ieri am fost considerat un altruist total, acum simt în mine mari rezerve de egoism declanşat de risipa unui trecut în care am trăit pentru alţii. 
De reţinut sunt şi semnele clare ale spiritului justiţiar. Chiar dacă însuşi autorul  spune că din trecutul lui fac parte şi inşi cărora le-am pus sufletul(...) pe tavă şi ei l-au batjocorit şi  aminteşte legea Talionului, nu trebuie să înţelegem că e vorba de o răzbunare izvorâtă din răutate (de care nici n-ar fi în stare acest scriitor), ci doar de răsplătirea „ticăloşiilor” după merit. Atât.
În altă ordine de idei, nobleţea scriitorului îl determină să recunoască şi existenţa nedreptăţii scriitorilor autentici, merituoşi, dar  „neînvârtiţi”, care n-au fost, nu sunt primiţi în USR din motive aleatorii, extravalorice. Despre o anumită categorie de scriitori cu „legitimaţie”, autorul notează: Plătesc cotizaţii şi primesc sau vor primi pensie şi de la breasla scriitorilor. Vorbind despre scriitorii talentaţi, dar fără pretenţii şi fără „arginţi”, frazele îmbracă tonalitate condescendentă: În  schimb, scriitorii adevăraţi nu sunt scriitori. Nu sunt pentru că nu au legitimaţii de „scriitori”. Recunoaşterea neputinţei în faţa nedreptăţilor este semn de virtute morală, fiindcă autorul declară că nu poate aplica legea Talionului decât cu blândeţe, prin cuvinte. Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate. Semnul onestităţii şi fraternităţii  cu cei nedreptăţiţi pecetluieşte discursul confesiv: Nu eu am făcut această lume strâmbă în verticalitatea ei amorală, ca şpiralul. Se caţără doar căţărătorii.     
Ca şi în planul trecutului, în acesta al prezentului, abundă reflecţiile sublimate fericit în versuri sentenţioase.
Partea lirică, asemănată de noi cu un un cristal captivează, printre altele, prin capacitatea poetului de a transfigura artistic sentimente, reflecţii, trăiri în versuri memorabile. Apar motive specifice poeziei grave, de profunzime. Pe patul spitalului, hrănit doar cu hrana vie din perfuzor, cu ochii pe decorul din salon, gândul contemplă  cerul, sufletul toarnă totul în stihuri: Ai putea/ întoarce spatele, însă nimic nu mai poate acoperi/ acele lucruri care există numai pentru ochii tăi./ Tot cerul e comprimat într-o lacrimă vidă...(TOT CERUL) Suferinţa nu poate suprima vitalitatea amintirilor. Luciditatea se aprinde până la incandescenţă în clipele de cumpănă. Intelectualul altruist cândva, conştient de risipa unui trecut în care am trăit pentru alţii. devine introspectiv. Astfel se naşte setea de autodefinire: ...Sunt în mine/ în Conştiinţă/ un gol îmbrăcat/ în sâmbure/ locuitor al unei umbre/ solide/ Sieşi...(CNP)  Amară constatare, amintind de poeţii cu comandamente gnoseologice, condamnaţi la veşnică iscodire. Tonalitatea confesivă a momentului crucial dinaintea operaţiei (M-am răcorit, m-am spovedit...), capătă densitate expresivă prin metaforele originale, necăutate, izbucnite cu un firesc impresionant, sugerând destinul creatorului aflat pe calea sinusoidă a iscodirii, a urzirii cărţilor, cale la capătul cărea nu lauri îl aşteaptă, ci doar/ o ultimă filă/ rece şi albă!.. Viaţaestevăzută prin prisma omului aflat în situaţie limită. Definirea fiinţării sale se face printr-un respiro stenic (dat de  o destăinuire şoptită, calmă, încărcată de naturaleţe). Existenţa sa? Nici spectacol, nici biruinţă, ci un drum/ ca o coală/  scrisă din mers(...) un maraton/ la capătul căruia/ nu se anunţă/ nicio victorie-/ (TERMOFILĂ)  Revoltă sau împăcare cu datul sorţii simte eul liric?
De pe poziţia creatorului matur, aflat într-un spaţiu de recul evanescent, căruia înţelepciunea îi stă de strajă, poetul îşi dă seama că trăim înconjuraţi de o sumedenie de semne revelatorii, pe care, spre nefericierea noastră, nu le prea băgăm în seamă. Această avertizare meteorologică luată în seios ne-ar feri de multe surprize negre: de când lumea/ în jur/toate semnele/ sunt/ un fel de eternă/ avertizare / meteorologică... (DE LA SINE) Cum e viaţa? Nicidecum grădina raiului; are urcuşuri, coborâşuri, lumini, umbre şi uneori ceaţă şi beznă; într-un cuvânt: ...viaţa e dură şi/ se schimbă/ de la un gând/ la altul;
În poemul OXIMORON, este surprins universul vieţii autentice, nu numai spaţiul dintr-un anumit oraş, aşezare; lumea trăieşte febril contraste, paradoxuri fascinante; exersează însetată exhibiţii care, pare-se, o hrănesc şi o cern de-o veşnicie. Setea de îmbogăţire metamorfozează omul, îl dezumanizează şi, la un moment dat, îl aduce în postura regelui Midas care imploră zeul să-l lipsească de abundenţa nocivă a metalului diabolic, aurul. Universul examinat de poet este scrutat oximoronic:..în Grădina Sa/ orbul îl vede/ surdul îl aude/ mutul îl strigă/ ologul îl cară/ în cârca sa/ prăpădită/ cel care vede/ închide ochii/ cel care aude/ e servitorul/ regelui Midas/ iar guralivul/ tace/ îngropat  în aur...Oare câţi semeni receptează semnificaţia adâncă a parabolei?
Poetul din trecuta tinereţe cedează locul celui aflat în dimensiunea temporală a prezentutui; în această ipostază el este meditativ, introspectiv, prospectiv, considerând viaţa sa ca o virgulă, adică fie o pauză(necesară schimbării de intonaţie), fie ca o elipsă(utilă încărcării bateriilor), fie drept copulaţie( între simţiri pozitive şi negative), însă fiinţând, manifestându-se  prin cuget. Interesantul punct de vedere este formulat în piesa  EPITAF în care „virgula” apare în diferite posturi: obligatorie/ opţională/ şi nepermisă/ în/ timpul vieţii mele/ am fost viu/ acum sunt aici/ în timpul/ vieţii voastre. Setea de liniştire, de pace lăuntrică este sugerată printr-o interogaţie retorică adresată „curioşilor” (băgăcioşilor suferinzi de indiscreţie) care doresc să ştie totul despre trezoreria poetului.   (NEDUMERIRE)
Ceea ce emoţionează în acest volum, privind registrul liric, este disponibilitatea cu care poetul exprimă tranşant adevăruri fundamentale prin conotaţii pline de savoare. Un singur exemplu dat din piesa lirică POESIS este elocvent : ...ca praful/ se aşează frigul/ pe oase/ cu nasul în pâinea caldă/ ca-ntre sfârcuri/ alegi cu privirea/ cuvinte/ în vânt/ cum valurile/ fac muşchi/ apei...Aici discursul liric este lin, puţin melancolic, nostalgic; în alte poezii cunoaşte accente caustice, aşa cum merită ariviştii, infatuaţii, demagogii de azi. Cum să fie de acord poetul cu măştile arlechinilor politici? Este necruţător, pentru că aşa îi dictează instanţa etică din lăuntrul conştiinţei sale. Nu întâmplător se ocupă de „homo politicus” în două piese distincte. În prima, autorul îl vede drept patrupedul evoluat din care se zice că ne tragem (maimuţa). Egocentrismul, infatuarea, complexul superiorităţii ale denatu-ratului politician sunt sugerate în numai şapte versuri: ...I-a picat maimuţei pe creier/ un fulg de zăpadă/ care nu se mai topeşte/ nici când se priveşte-n oglindă/ şi vede doar lumea sa frumoasă/ din care ne tot dă/ cioburi de fericire în sânge.(HOMO POLITICUS) În a doua poezie, cu acelaşi motiv (situată către finalul volumului, p.73), se simte în surdină, stilul necruţător al pamfletarului. Cititorul onest, cunoscător al spectacolului abundent în comicul buf este răzbunat, fiindcă poetul îi exprimă, cu talent, sentimentele:...fariseii sunt nişte copii/ pe lângă cei/ cu carduri morale/ clonate/ fiecare e/ un fel de miez/ al golului/ şi nimic nu-l poate opri/ să-şi umfle / neantul/ peste puţinele noastre/ zile netrecute/ în calendarele lor/ de comemorat nunţi... (HOMO POLITICUS II). Admirabil discurs poetic, evident cu caracter profetic (dovedă şi revolta tinerilor din noiembrie 2015).
Nu dorim să se creadă în niciun chip că autorul acestei cărţi este supărat pe toată lumea (pe sine şi pe cei din jur), că nu vede în preajma sa decât urâciuni, taraţi moral, corupţi etc. Atât din secvenţele confesive în proză, cât şi din poeziile care le însoţesc, desluşim pe lângă trăsăturile reliefate până aici şi un alt tip de caracteristici din care i se conturează sufletul scriitorului Marin Ifrim. Sunt piese lirice care sugerează o frumuseţe sufletească aparte. Referindu-ne la simbolurile sacre, alegem dintre ele pe acela al mamei-fiinţa dintre toate cea mai scumpă de pe pământ, întruchiparea sacră a iubirii. Eul liric se ascunde în spatele bătăilor inimii şi doar în patru versuri pătrunzătoare reuşeşte să dea contur chipului de sunete divine ale mamei. Ea rămâne întipărită drept...Un cântec alunecând/ în pavilionul urechii/ auzit doar cu ochii închişi/ înainte de somn...(FĂRĂ MAMĂ)  Nu-şi permite autorul sentimentalisme, ci adoptă aceeaşi tonalitate bărbătescă, specifică versurilor sale, acoperindu-şi durerea din lacrimi cu acceptarea legii inflexibile a existenţei lui „dincolo” şi a lui „dincoace”; sfârşitul poeziei are caracter sentenţios, axiomatic: naşterea şi moartea-s/ două porţi stelare/ restul e mereu/ dincolo şi dincoace...(DINCOLO ŞI DINCOACE)  
Sf. Biserică (un alt simbol sacru), este prezentă într-un discurs liric, purtând marca specifică poetului buzoian; sub cupola bisericii uneori mor/ chiar şi/ medicamentele;/ deasupra/ e lumea îngerilor/ vânturile subţiri/ suflând răbdătoare/ în miracole lumeşti/ inflamabile...(PRIVELIŞTE)  Convingerile spirituale sunt exprimate figurat de pe poziţia unui mirean cu adevărat credincios. Că este aşa o probează propria mărturisire   conform căreia întoarcerea lui la viaţă a fost un miracol şi că singura mângâiere profundă i-a fost  rugăciunea de mulţumire: ...am aprins câte o lumânare pentru cei vii, îngerii mei, doctorii Tihon, Georgescu şi Rogin(...) şi pentru aceia care i-au fost aproape.  
În sufletul eului liric, zbuciumat de răsfăţul bolilor palpită condenscendenţa faţă de cei aflaţi în suferinţă. Pline de fior liric sunt versurile sugerând durerile  mamelor în momente cernite. Stihurile au o muzicalitate internă mângâietoare, sesizabilă numai în urma unei lecturi adecvate. După „adormirea” unui prunc urmează un ritual tulburător, pe care poetul îl descrie cu virtuozitate lirică: îngerii vin la izvoare,/ beau lacrimi/ îşi schimbă/ vechile aripi/ apoi duc mame/ îndurerate/ în cealaltă parte/ a maternităţii stelare/ unde tot timpul/ liliacul / înfloreşte/ în ţărână de aur...(ÎN ŢĂRÂNĂ DE AUR)
Pe de altă parte, accente dintr-o „Odă bucuriei” întâlnim în enunţurile tonice (din tablete) care sugerează triumful Omului, al artistului în lupta cu moartea. După venirea pe lume a fiului său, Valeriu, încrederea în perenitatea operei (prin moştenitori) devine lumina călăuzitoare: De aici încolo, nimic nu mai contează. Viaţa mea continuă prin aceşti copii şi prin copiii acestora! Totuşi...Revenirea la viaţă impune cinstirea harului şi onorarea menirii pe calea scrisului. Autorul meditează: Tot mă bântuie gândul că am fost întors din moarte pentru că aş mai avea ceva de făcut. Şi tot mă întreb despre ce-o fi vorba. Cred că de scris. Cred că mai am ceva de spus. Iată cre-zul pilduitor al unui scriitor care, în felul lui, aduce un elogiu sincer vieţii, harului şi menirii sale.
Poetul ne dăruie într-o piesă lirică (în COLOANA ABISULUI), emblematice versuri pătrunse de un fior tragic,  prin care ne comunică un anume adagiu existenţial, ca o concluzie amară a tot cât şi cum a trăit: ...trebuie să-ţi trăieşti viaţa/ ca şi cum ţi-ai săpa / propria groapă,/ cât mai adânc/ în tine;/ acesta îţi este viitorul:/ o coloană a abisului...În ciuda acestui viziuni, autorul cărţii este de părere că fuga din faţa destinului nu este sănătoasă şi că Nici acum, nici la Judecata de Apoi, de-o fi existând aşa ceva, nu trebuie să inventăm scuze pentru modul în care ne-am trăit viaţa. Deducem îndemnul de a trăi în prezent şi de a nu facem umbră cuvântului degeaba.
Se poate vorbi nebănuit de mult despre această carte, îndrăznim s-o numim MARE, fiindcă lectura ei pune atâtea întrebări, problematizează fascicole din realitate, încât cititorul  implicat în actul lecturii  îşi caută o nouă cărare către lumina fiinţării sale. Nu în ultimul rând, aceasta este o carte vie şi cu totul specială pentru că s-a ivit din durere, suferinţă, luptă şi se constituie întru-n TRIUMF al vieţii.
Traian Gh. Cristea (Râmnicu Sărat – Buzău)
 
 
SPIRITUALITATE
DECEMBRIE ŞI ATÂT…
Și ce dacă vin sărbătorile? Nu se repetă totul la nesfârșit? Oare ce înseamnă pentru români decembrie? Pentru majoritatea cetățenilor acestei țări, contează doar salariile și pensiile. Eventual, dacă acestea vor fi mărite, cu atât mai bine. Bucuria Crăciunului pălește în fața problemelor stringente: facturi de achitat, rate imense la bănci, absența locurilor de muncă, viciile, sărăcia. Copiii nu mai sunt motivați să studieze cu sârg, deoarece nu vor avea un viitor sigur. Ei privesc dezorientați în jur și nu înțeleg exact ce se întâmplă. Își văd părinții mâhniți și pricep că această stare se datorează dificultăților financiare care apasă pe umerii lor. Viața este dominată de neputință, sărăcie, lipsuri. Totul se năruie și nimeni nu poate să oprească negura care ne acaparează fără milă. Pretudindeni se aud strigăte de ajutor, se văd oameni în lacrimi și nevoi care nu se mai termină. Ne-am câștigat libertatea de exprimare, dar suntem înrobiți de lipsuri și necazuri. Nu trece o zi fără să fim asaltați de probleme, fără să auzim că s-a mai întâmplat o nenorocire, că o altă familie suferă, că alți copii sunt grav bolnavi, iar tratamentul pentru însănătoșirea lor costă enorm. Părinții privesc cum pruncii se sting încet, iar ei nu pot împiedica această tragedie, pentru că sunt săraci. Ici-acolo mai auzim replica: Așa a vrut Dumnezeu! Totuși, nu Dumnezeu este cauza atâtor neplăceri și nedreptăți. Oamenii sunt acei aceia care zămislesc răutăți și le revarsă asupra semenilor fără nicio reținere sau strângere de inimă. Parcă tot binele din lume a fost anihilat, iar maleficul domnește nestingherit pretutindeni. În acest caz, cum ne mai putem bucura?  Am trăi doar cu iluzii. Ne-am minți că totul este la locul său, că avem de toate, că viața este cu adevărat minunată.
În tot acest timp, o parte dintre oameni trăiesc în huzur și n-au habar de ceea ce se petrece chiar lângă ei, sau nu vor să știe. Își văd liniștiți de viața lor frumoasă, preferând să stea închiși în globul de cristal, ca să nu fie atinși de vreo plagă. Susțin că sunt interesați de soarta acestei țări, dar nici pe de parte nu este așa. Ar fi prea complicat și deloc în interes personal să formuleze legi care să-i apere pe cei care i-au votat și să le acorde șansa la o viață decentă. În societatea românească actuală se aplică legea junglei. Fiecare face doar ce vrea, fără să țină cont de repercusiuni. Hienele supraviețuiesc, fiindcă nu le pasă de ceilalți. Sentimentele, emoțiile, filantropia, reprezintă niște concepte învechite, fără niciun folos, iar cei care încă le mai adoptă sunt considerați proști. Ființele sensibile, visătoare, romantice sunt călcate în picioare, deoarece sunt prea slabe ca să înfrunte vitregiile vremii. De aceea, oamenii au devenit reci, distanți și ignoranți, căci doar așa mai pot trăi printre tot felul de ființe ciudate. Trebuie să fim atenți la orice pas, cu garda sus, ca nu cumva să ne pierdem identitatea, ori mai rău decât atât.
Sărbătorile… Doar comerț… Goana după cadouri și alte chestii mărunte… Nimic profund, nimic esențial! Aici ne-a adus libertatea: într-un hău infinit, într-un loc al suferinței. Ne copleșește mulțimea lucrurilor, nu știm ce să mai cumpărăm, alergăm disperați de la un magazin la altul vânând promoții, apoi totul se termină brusc. Pentru o clipă se așterne o liniște apăsătoare peste noi, apoi o luăm de la început, asemenea unor roboți setați să execute iar și iar aceleași mișcări mecanice. Astfel se consumă clipele vieții, fără un rost anume. La final, nici nu știm de ce am trăit, sau care ne-a fost menirea. Doar plecăm… către un alt decembrie…
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
FOLOSIREA INSTRUMENTELOR VIRTUALE PENTRU ÎNVĂŢAREA FIZICII
Utilizarea instrumentelor virtuale în fizică are avantaje specifice: stimularea interesului faţă de nou, dezvoltarea gândirii logice, stimularea imaginaţiei, optimizarea randamentului predării, modelarea unor fenomene greu de reprodus în laborator. De asemenea, acestea permit obţinerea unor elemente ale instruirii pe care lecţia/lucrarea de laborator tradiţională nu le poate asigura: repetarea unor secvenţe; controlul asupra modelului utilizat, cu posibilitatea modificării unor parametri; redarea unor fenomene care se desfăşoară pe durate foarte scurte sau foarte lungi de timp.
Pentru a putea efectua astfel de lucrări, este necesar ca laboratorul de fizică să fie dotat corespunzător. În acest sens, acesta trebuie să includă o reţea de calculatoare şi un sistem de programe educaţionale (în particular, mediul de programare grafică LABVIEW şi aplicaţii – i.e., instrumente virtuale – create cu acesta).
Una dintre caracteristicile principale ale sofware-ului educaţional – inclusiv ale simulărilor lucrărilor de laborator – este interactivitatea, ceea ce înseamnă că software-ul acceptă şi răspunde la comenzile utilizatorului uman. Tehnicile simple (sau elementare) de interacţiune permit specificarea unei singure informaţii (aceasta luând forma unei variabile de intrare), fiind prezente în interfeţele grafice cu utilizatorul ale majorităţii programelor educaţionale (e.g., butoane radio, casete opţiune-checkbox, butoane de comandă, bare de defilare, cursoare). În schimb, tehnicile avansate permit introducerea unor informaţii mai complexe, prin combinarea unor tehnici de interacţiune elementară (e.g., casete de dialog; diverse tipuri de meniuri: bară, pull-down, pop-up, fix sau flotant; tehnica drag-and-drop).
Lucrările de laborator virtual pot fi utilizate în predarea fizicii pentru simularea executării în timp real a unor experimente de laborator pentru fenomene care:
- se produc foarte repede sau foarte încet;
- necesită condiţii de securitate foarte restrictive, i.e., nu permit realizarea practică (e.g., utilizarea radiaţiilor şi substanţelor toxice);
- se produc în zone ale căror dimensiunile sunt foarte mari sau foarte mici.
Simularea este legată intrinsec de modelare. Prin modelare se înţelege operaţia de creare a unui model[1] ataşat unui proces sau fenomen concret, într-o formă coerentă de exprimare, care să permită o tratare matematică imediată şi completă. De obicei, un model este obţinut prin simplificare (i.e., este o abstracţie sau o reducere a realităţii), acesta fiind şi motivul pentru care este mai uşor să se lucreze cu modelul decât cu obiectul sau fenomenul real. Simularea este o metodă experimental-aplicativă prin care se testează gradul de adecvare a modelului în raport cu procesul iniţial, prin implementarea acestuia pe un dispozitiv de simulare (e.g., calculatorul). În particular, în învăţământ, simularea reprezintă este o metodă de predare prin care se realizează reproducerea, repetarea sau imitarea unui proces fizic real folosind un model asociat. Scopul simulării este de a ajuta educabilul în înţelegerea unui sistem sau proces real, prin studierea modelului corespunzător. În general, modelele sunt puse la dispoziţie de teoriile cunoscute (studiate în cadrul disciplinelor predate în şcoli şi universităţi), nefiind nevoie de un efort suplimentar în acest sens.
Simulările experimentelor de laborator sunt extrem de utile în condiţiile în care:
- lipseşte aparatura necesară pentru realizarea experientelor reale[2];
- programele şcolare sunt foarte încărcate,  nepermiţând alocarea unui număr suficient de ore pentru desfăşurarea tuturor experimente reale prevăzute; în acest caz, lucrările de laborator virtual pot fi utilizate de către profesor numai ca secvenţe demonstrative, incluse în cadrul lecţiilor de predare a cunoştinţelor, pe parcursul unei durate relativ reduse (e.g., 10 minute).
Rolul simulării lucrărilor de laborator nu este înlocuirea totală a experimentelor reale. Uneori, acestea pot fi utilizate în paralel cu desfăşurarea experimentelor, pentru a face o paralelă între model şi fenomenul fizic.
Traian Anghel (Brăila)


[1] Se poate da următoarea definiţie: un model este un obiect artificial care reflectă sau reproduce trăsăturile, structura şi funcţiile unui obiect sau fenomen real într-un mod simplificat şi care fi utilizat ca instrument pentru examinarea şi analiza realităţii.
[2] Această situaţie este întâlnită destul de des în şcolile româneşti, unul dintre motive fiind slaba dotare cu echipamente a laboratoarelor, inclusiv a celor de fizică. 
 
REPERE...
ADRIAN BOTEZ – MONOGRAF AL POETULUI EMIL BOTTA[1]
Cunoscutul cărturar adjudean, Adrian Botez, din claustrarea sa de provincial sortit anonimatului, ne scutură, iar, din amorţire, cu o carte care ar trebui să complexeze  scrobita cercetare românească, cu ifosele ei direcţionare. Suntem în postmodernism, iar pe steagul său este înscris, printre altele, şi postulatul unui asalt al periferiei şi provinciei asupra unui presupus centru autocrat.
Sigur, autorul nu se încolonează sub faldurile acestui drapel, nu se războieşte cu nimeni şi nu asaltează vreun centru cu pretenţii dispecerale, dar reabilitează provincia,  reabilitează cercetările de geografie culturală posibilităţile intelectualilor ei de a se angaja în cercetări fundamentale, şi de a optimiza lucru bun şi temeinic aşezat,  ceea ce decomplexează lumea cărturărească disipată prin ţară, în condiţii mai puţin prielnice cercetărilor serioase. Noul său volum Emil Botta – închinător înfrânt Eminescului…?! (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2015) este, mărturiseşte într-o succintă notaţie, cadoul autorului făcut municipiului Adjud redându-i-l astfel, din punct de vedere spiritual pe poetul său emblematic.   
Adevărul este că poetul Emil Botta era scăpat din atenţia criticii literare, că opera lui, în linii generale a rămas fixată în ediţii princeps,  de restrânsă circulaţie şi puţini critici s-au mai aplecat asupra vieţii şi operei lui – amândouă fabuloase şi de o originalitate sui generis. Dacă-i adevărat, şi este cu siguranţă, că importanţa unei localităţi este direct proporţională cu numărul şi importanţa personalităţilor pe care le-a furnizat societăţii şi istoriei, atunci Emil Botta împreună cu fratele său, actorul şi eseistul Dan Botta, reprezintă -  are dreptate Adrian Botez -  personalităţile emblematice, reperele locului şi mândria fiecărui adjudean. Sigur, ulterior, numărul oamenilor de cultură legaţi prin rădăcini sau prin alte fire ombilicale de ţinutul Adjudului se va îmbogăţi cu alte nume importante, dar fraţii Botta rămân stâlpitorii spiritului adjudean şi mă bucur sincer că s-a găsit, în sfârţit,  cineva care să se aplece asupra lor, să-i supună unui demers hermeneutic şi să-i readucă în atenţia publică.
Deşi nu este un om al locului, profesorul Adrian Botez s-a identificat cu toposul adjudean şi-a ridicat, atât cât îi stă în posibilitate unui om, nivelul vieţii spirituale locale, implicându-se sporitor, ca profesor şi ca redactor al revistei Contraatac,  în toate problemele culturale ale locului - fapt recunoscut deja de comunitate, care l-a declarat cetăţean de onoare al Adjudului.Ultima sa ispravă livrescă, monografia poetului Emil Botta, este nu doar un cald omagiu adus poetului uitat şi puţin cunoscut, dar şi o patetică recunoaştere a integrării autorului în viaţa spirituală a comunităţii, în tradiţia şi în fondul de simţire al adjudenilor. Spre cinstea sa, administraţia municipiului a recunoscut efortul autorului şi-a găsit resursele necesare pentru editarea acestei lucrări, care nu-l reprezintă doar pe autor, ci legitimează însăşi dispoziţia spirituală a localnicilor şi contribuţia lor la constituirea patrimoniului naţional de valori.
Cartea este, înainte de toate, o hermeneutică a poeziei lui Emil Botta, dar o hermeneutică harică şi laborioasă, cu mari descinderi bibliografice şi cu un simţ acut al perceperii esenţei. Cu ceva timp în urmă, autorul a publicat o monografie consacrată Mitropolitului Dosoftei, carte fundamentală pentru înţelegerea începutului literaturii noastre şi a locului ocupat de cinstitul părinte în devenirea culturii româneşti. Am remarcat  atunci, în cronica ce i-am consacrat-o că autorul a luat creaţia eminesciană ca paradigmă şi ca reper pentru înţelegerea psalmilor lui Dosoftei. Este una din convingerile lui Adrian Botez că toată cultura românească trebuie raportată la Eminescu, iar Dosoftei n-a fost decât un precursor şi un vestitor al omului deplin din cultura românească
Nu încape îndoială că situându-se într-un azimut aşa de înalt autorul monografiei despre care ne-am propus să vorbim în aceste rânduri, nu putea să greşească nici în hermeneutizarea hipersensibilului poet, Emil Botta. Tot din această perspectivă generoasă este privit şi Emil Botta, mai exact din perspectiva arheică  plăsmuită de autorul Luceafărului pentru înţelegerea lumii. Ce este Arheul? Eminescu nu dezvoltă ideea în toate articulaţiile ei epistemice, dar oferă suficiente indicii pentru a-i conferi funcţie de concept esenţial şi  paradigmatic pentru procesarea logică a mecanicii existenţei. Într-un fel, lumea arheică este o altă lume a ideilor pure din care Platon deriva pluralitatea ontologică. Tot ceea ce alcătuieşte lumea sublunară descinde din această presupusă lume arheică şi reprezintă întruchipări sau întrupări ale acesteia. Arheul, mai precizează Eminescu,  trăieşte în poveşti, în plăsmuirile oamenilor
Operând cu acest concept, în hermeneutizarea poeziei lui Emil Botta, autorul îl consideră deja un succesor al lui Eminescu. În linii generale, Adrian Botez conservă sensul original şi semnificaţia consacrată despre arheu, dar îl complineşte şi cu alte nuanţe noi, arhetipale extrase din cultul tracic, ceea ce îi conferă valoare prototipală şi expresie de duh pentru neamul românesc. Opinia noastră, mărturiseşte şi autorul, este că şi Emil Botta (ca şi fratele său Dan) îşi datorează acest prima movens al Poeziei sale lui MIHAI EMINESCU (p. 22). Cei doi poeţi adjudeni circumscriu aceeaşi ontologie eminesciană, doar că este împregnată, copios cu valenţe apotropaice preluate din istoria veche şi medievală a românilor, şi din fondul nostru de credinţe străbune. Să nu uităm, precizează şi  şi Adrian Botez, că orice cultură a fost, mai întâi CULT şi orice act artistic trăieşte tocmai prin suspendarea timpului istoric. (p.31).
Nu se poate separa cultura naţională de SPIRITUL NAŢIONAL – acea structură inefabilă , prototipată într-un Arhanghel al neamului, care imprimă caracteristicile de simţire, gândire, comportament etc (p.33). Or, la noi, la români, funcţia aceasta de Arhanghel al neamului  revine lui Mihai Eminescu, aşa cum spiritul englez este prototipat de Shakespeare, iar cel german de Goethe, dublat de Beethoven. Există însă, precizează autorul, şi etnii, precum Franţa, la care spiritul naţional nu derivă şi nu s-a întrupat într-un model existenţialprototipal, cu prelungiri transcendente, ci se dispersează într-o pluralitate de acte şi acţiuni care nu se revendică dintr-un punct central protoistoric, cu valoare indicativă şi de îndreptar pentru întreaga ei devenire spirituală.
Eminescu este Orfeul românilor, este Orfeul hristic care a dat un sens  şi un rost devenirii româneşti – în istorie şi în lume şi din înălţimea acestui punct trebuie privită şi poezia fraţilor Botta.
Ionel Necula (Tecuci – Galaţi)

[1]-Adrian Botez – „Emil Botta – inchinator înfrânt Eminescului...?! ARHEII EMILBOTTIENI”, Editura Rafet, 2015, Rm. Sărat.

LA NOI DISTRACŢIILE-ABUNDĂ DEŞI E ŢARA MURIBUNDĂ
Motto:
Oriunde ochii ţi-i arunci
pe-ntinsul plaiului străbun,
vezi festivaluri ca la carte
în cel mai prăpădit cătun...
Da, căci a ajuns o modă ca primarul şi consilierii în exerciţiu să se afirme, dar ce spun eu să se afirme, să rămână de-a pururi în istoria locului, nu prin fapte care au puterea edilitară şi utilitară a înveşnicirii fireşti (modernizări de drumuri, canalizare, aducţiune de apă potabilă, aşezăminte culturale şi sanitare, poduri, parcuri, desecări, împăduriri, îndiguiri etc.), adică ceea ce face parte din fişa postului unui primar acceptabil, că din cei formidabili nu sunt nici de leac în România postdecembristă, ci caută ca prin festivaluri şi sărbători croite după hazoasele ambiţii ale broaştei din fabulă (Circul nu e izbutit dacă nu-i pe dos croit sau invers proporţional cu mărimea localităţii, ceea ce se traduce prin „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”) să-şi mai drapeze niţeluş nerealizările şi potlogăriile, chipurile că ei, aleşii, ar fi foarte preocupaţi de conservarea şi promovarea tradiţiilor locale.
Ba şi mai şi. Nu numai că noii edili vor prelua ştafeta cu aceste festivaluri şi chiolhanuri devenite peste noapte obligatorii şi tradiţionale (orişicât, nu face să dai cu piciorul la una din puţinele realizări ale predecesorilor în folosul comunităţii!), ci se vor screme cum să contribuie la rândul lor la sporirea prosperităţii (!) locale, astfel creându-şi dreptul de-a bate la porţile nemuririi (sic!), ba prin lungirea şi cosmetizarea celor vechi (în Baia-Mare, Sărbătoarea castanelor, indiferentă la starea vremii, a progresat de la trei zile la o săptămână, încât petrecăreţii pursânge au motive serioase de bucurie: „Fie ploaie, fie vânt,/şapte zile beau şi cânt”), ba scot din cutia Pandorei altele noi şi la fel de costisitoare, ba – cel mai adesea – şi una, şi cealaltă.
Că pentru aşa ceva sunt destui bani (ajunge ca primarele să ceară, şi îndată toată floarea cea vestită a afaceriştilor, în primul rând cei cu bube în cap, se prezintă cu mălaiul), dar pentru spitale, şcoli, aziluri de bătrâni, orfani, nevoiaşi, parcuri şi parcări, nu-s paralele, vorba lui Constantin Tănase.
Trebuie o altă dovadă de rea intenţie şi de gospodărire alandala a resurselor existente în zonă, fiind ştiut faptul că prin economii, donaţii şi munca localnicilor pot fi lecuite multe din rănile sociale (şcoli, dispensare, cămine culturale, ajutoare permanente pentru nevoiaşi, nu doar în campaniile electorale) şi mult mai lesne pot fi îndepărtate urmele furiilor naturii de felul cutremurelor, inundaţiilor, întroienirilor şi vântoaselor?
Cândva, mai exact în perioada interbelică (fac abstracţie de avântul voluntar-forţat al bolşevicilor şi nebolşevicilor), adică atunci când se materializa îndemnul „Daţi un leu pentru Ateneu”, se acţiona şi pe la noi cam ca în mult încercata Japonie – umăr la umăr şi mână de la mână pentru o viaţă generală cu mai mult zâmbet, mai multă chibzuinţă şi mult mai multe flori.
N.B. Acuma, odată cu invazia musulmanilor şi cu aiuritorul protocol politic privind ridicarea unei uriaşe geamii în Bucureşti (cu siguranţă că va fi nevoie de mai multe), cred că tot românul va avea parte de circul de pe lume, cu altercaţii, bătăi, droguri şi arme. Dar, vorba ceea, omul îşi sparge casa când n-are ce face...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

EXEMPLARITATEA NUVELISTICII CERVANTIENE
Încep prezentul demers cu două precizări, care se doresc un sincer omagiu adus atât făuritorilor de capodopere în literatura universală, în cazul de faţă adorabilul Miguel de Cervantes, cât şi acelor tălmăcitori de excepţie, despre a căror nobilă trudă Ion Ianoşi afirmă următoarele în Prefaţa romanului Dulce ţinut al poamelor, roman apărut la noi în excepţionala traducere a lui Mircea Aurel Buiciuc: „O traducere izbutită nu pretinde adesea un efort mai mic şi nu are o eficienţă mai redusă comparativ cu o proprie scriere bună”.
Prima precizare vizează Nuvele exemplare şi Don Quijote de la Mancha, două din cărţile de căpetenie ale lui Cervantes şi, desigur, din literatura lumii, cărţi la care mă voi raporta în cele ce urmează; a doua precizare îi are în vedere pe toţi acei înzestraţi traducători, care prin pasiune şi iscusinţă fac să nu se adeverească spusa italiană traduttore traditore (traducătorul e trădător) – Sorin Mărculescu, impecabilul traducător al Exemplarelor (cu aceeaşi competenţă şi dăruire l-a tradus în limba română şi pe dificilul Baltasar Gracián), respectiv formidabilul cuplu Ion Frunzetti-Edgar Papu, inegalabili tălmăcitori şi comentatori ai isprăvilor lui Don Quijote.
1. Pătrunderea nuvelei în literatura spaniolă
Termenul de novela în limba spaniolă, cu sensul actual de nuvelă, pare să fi fost utilizat încă din secolul al XV-lea. El provine din italienescul novella, diminutiv care – aşa cum ne informează Sorin Mărculescu în laborioasa prefaţă a Exemplarelor – „a ajuns să denumească foarte curând povestirile scurte, micile «noutăţi», snoave sau întâmplări, gen cultivat cu strălucire în Italia, începând cu Decameronul lui Boccaccio”.
De precizat că încă din vremea lui Boccaccio, în limba italiană termenul novella s-a specializat în desemnarea povestirilor de mici proporţii (genul narativ scurt), căci pentru povestirile ample se întrebuinţa termenul romanzo, provenit din latinescul romanice (scris în romanică, limba vulgară).
Foarte interesantă este evoluţia termenului novella în câteva limbi europene de circulaţie internaţională. Aflăm de la Mărculescu, care la rândul lui îl citează pe criticul Werner Krauss, că dacă în limba franceză cuvântul s-a specializat în reflectarea naraţiunii scurte, nu la fel stau lucrurile în limba engleză: termenul desemnează aici romanul, deoarece pentru nuvela propriu-zisă s-a inventat şi adoptat sintagma short story. Limba spaniolă nu s-a lăsat mai prejos: prin novela se înţelege romanul, nuvelei revenindu-i tautologicul novela corta (roman scurt).
Termenul italian novella face cu adevărat carieră şi, deci, istorie în limba spaniolă, urmarea firească a unui dublu impact: pe de-o parte uriaşul succes al nuvelei italiene în Spania (Boccaccio pătrunde în spaţiul iberic încă din anul 1429 şi, până la prohibirea lui totală în 1559, cunoaşte cinci ediţii succesive – prima la Sevilla în 1496, ultima la Valladolid în 1550), pe de altă parte suspiciunea întreţinută de opinia oficioasă faţă de orice povestire liberă şi neadevărată, mult timp novela fiind totuna cu scorneala.
Iată de ce, ne spune S. Mărculescu, „În cel mai bun caz novela era aplicată unui gen minor, suspect din punctul de vedere al moralităţii, şi nu numai al celei să-i zicem etice, dar şi al «moralităţii estetice», în sensul gravelor încălcări ale verosimilităţii, fiind pe deasupra şi un produs imitat sau de-a dreptul importat”.
Asta nu înseamnă nicidecum că în Spania precervantină n-au existat preocupări nuvelistice şi că acest gen literar ar fi apărut deodată (prin imitare şi import) într-un spaţiu cultural vidat la acest capitol.
Figura ilustră a lui don Juan Manuel, a cărui primă culegere de povestiri apare în 1335, deci cu 13 ani înaintea Decameronului, şi care într-o altă carte a sa, carte cu caracter alegoric şi moralizator, întrebuinţează pentru novela termenul fabiella, don Juan Manuel, prin urmare, este cea mai concludentă dovadă că încă din vechime povestirile în proză şi versuri îşi aveau locul bine statornicit în literatura spaniolă.
Cea dintâi culegere de nuvele imitate îi aparţine lui Juan de Timoneda, mort în anul 1583. Este momentul în care naraţiunea spaniolă, alimentată din diverse izvoare medievale (europene şi orientale) se întâlneşte cu valoroasa nuvelă italiană (în primul rând Boccaccio şi Matteo Bandello), întâlnire din care – ne asigură criticul A. Zamora – rezultă acele notabile imitaţii „actualizate, aclimatizate, narate într-o spaniolă plăcută şi familiară”.
În privinţa posibilelor influenţe exercitate de înaintaşi asupra lui Cervantes, concluzia lui Amezúa y Mayo, importantul comentator al Nuvelelor exemplare, este cât se poate de categorică: Nu numai că don Juan Manuel şi Juan de Timoneda nu l-au influenţat pe marele Miguel, dar la fel stau lucrurile cu Cristóbal de Villalón, Sebastián Mey, navarrezul Antonio de Eslava (se afirmă că el ar fi sursa de inspiraţie a lui Shakespeare pentru piesa Furtuna) sau Antonio de Torquemada! Despre Villalón, de pildă, criticul afirmă că nivelul nuvelelor acestuia nu-l depăşeşte pe acela al povestirilor lui Timoneda şi că, în ceea ce-l priveşte, trebuie reţinute următoarele două fapte relativ însemnate pentru istoria nuvelei spaniole: a folosit înaintea lui Cervantes verbul novelar (a alcătui, a face nuvele) şi a lăsat câteva rânduri teoretice interesante despre nuvela aflată în germene la acea vreme.
Tocmai de aceea, departe de a fi surprinzătoare, afirmaţia lui Marcelino Menéndez Pelayo este deopotrivă lămuritoare şi întregitoare: „Am urmărit pas cu pas această literatură incipientă, fără a-i dispreţui nici cea mai măruntă manifestare (...). pentru a se înţelege ce miracol au reprezentat Nuvelele exemplare ale lui Cervantes, răsărind pe neaşteptate ca un soare al adevărului şi al poeziei în mijlocul unei asemenea confuzii şi neguri”.
Pentru închiderea mulţumitoare a primului capitol în vederea deschiderii încrezătoare a următorului, ar mai fi de spus câteva cuvinte despre influenţele italiene. Certamente că ele au existat şi s-au exercitat atât direct prin traducerile de care am amintit şi prin lecturile lui Cervantes în italiană, cât şi indirect – pe calea interinfluenţelor culturale, urmate de transfigurarea inspiraţiei-impuls la un înalt nivel artistic.
Cum în Exemplarele lui Cervantes nu se poate vorbi de o imitaţie boccacciană directă şi concretă, ci cel mult de aşa numita „artă de familie” (lecţia italiană asimilată şi prefăcută în substanţă proprie), cum nu-s mai pronunţate nici semnalele artistice venite dinspre lungul şir de valoroşi urmaşi ai lui Boccaccio (Doni, Straparola, Castiglione, Franco Sachetti, Ortensio Lando etc.), iar nuvelistul italian cu cea mai mare influenţă europeană şi cel mai citit de către spaniolii Secolului de Aur (l-am numit pe mult îndrăgitul Matteo Bandello), pătrunde în Spania doar trunchiat şi printr-o slabă versiune franceză (doar 14 din totalul de 214 nuvele originale), e clar că în aceste condiţii analiza corectă a nuvelelor cervantine trebuie să aibă în vedere numai calea interinfluenţelor culturale, altfel spus „şcoala nuvelei italiene” urmată de Cervantes şi „ale cărei lecţii le-a asimilat”, aşa încât – ne spune Mărculescu – el aplică pentru prima dată acele principii care ulterior vor deveni bunuri comune pentru nuvelistică: dimensiuni optime dezvoltării subiectului (nuvelele din sec. al XVI-lea erau mai lungi decât cele boccacciene), unitatea şi continuitatea subiectului, utilizarea dialogului (foarte rar prezent în nuvelele italiene), sporirea fluenţei prin îndepărtarea comentariilor şi a citatelor sentenţioase, eliminarea descrierilor parazitare ale cadrului natural.
În plus, Cervantes înfăptuieşte radicala „spaniolizare” a nuvelei, „nu numai a nuvelelor cu subiect spaniol, către care se îndreaptă preferinţele criticilor, dar şi a celor «exotice» sau aşa-zis «italiene», căci şi cele două nuvele «ne-spaniole», Îndrăgostitul generos şi Doamna Cornelia, poartă pecetea unui spirit iberic inconfundabil, în care Cervantes credea şi pe care-l cultiva” (Sorin Mărculescu).
Iată, dar, motivul pentru care, conştient de valoarea sa şi avid de aprecieri pe măsură („am vrut laude pentru ceea ce am făcut bine”), marele orgolios Cervantes îşi prezintă cu perfectă luciditate în Prolog către cititor poziţia exactă pe care o ocupă în literatura spaniolă: „...mă bate gândul, şi chiar aşa şi este, că eu sunt cel dintâi alcătuitor de nuvele în limba castiliană, căci multele nuvele ce-au văzut lumina tiparului într-însa, toate sunt tălmăcite din limbi străine, pe când acestea sunt neimitate şi nefurate; mintea mea le-a zămislit şi le-a născut pana mea, şi-acuma cresc în braţele tiparniţei”.
2. De ce Nuvele exemplare şi nu alt nume?
Este dreptul fiecărui autor să-şi boteze creaţiile, copiii săi spirituali, cu numele pe care-l crede cel mai potrivit. Dar, în mai sus amintitul Prolog, Cervantes ţine cu tot dinadinsul să ne înfăţişeze motivele de ordin moral care l-au îndemnat să opteze pentru acest titlu în egală măsură pretenţios şi orgolios: „Le-am dat numele de exemplare, şi de iei bine aminte, nu e nici una din care să nu poţi scoate vreo pildă folositoare; şi de n-ar fi să lungesc vorba, ţi-aş arăta poate rodul gustos şi cinstit ce s-ar putea scoate deopotrivă din toate laolaltă ca şi din fiecare”.
Căci uzanţele acelor vremuri nesigure nu numai că-i îndemnau pe scriitori să caute sprijinul material şi protecţia lor şi a scrierilor prin obişnuinţa transformată în regulă de a-şi închina cărţile unor puternici ai zilei (Cervantes dedică Exemplarele lui Don Pedro Fernandez de Castro, conte de Lemos, de Andrade şi de Villalba, marchiz de Sarria, gentilom din suita Majestăţii sale, vicerege, guvernator şi căpitan al regatului Neapolelui; comandor al ordinului Zarza şi al ordinului de Alcántara), ci şi ca să poată obţine mai uşor cele două aprobări obligatorii pentru tipărire.
Ei bine, fapt cu totul neobişnuit, Cervantes a obţinut pentru nuvelele sale taman patru aprobări (trei din partea cenzorilor regali şi una din partea cenzurii bisericeşti), motiv de suspiciune şi de felurite întrebări din partea cervantologilor, tocmai din pricina exageratei griji cu care marele scriitor a înţeles să-şi apre noua carte de acuzaţii şi bănuieli de imoralitate.
Fireşte, cum nimeni şi nimic nu scapă de ochiul criticii, exemplaritatea revendicată de Cervantes pentru nuvelele sale a constituit obiectul unor nesfârşite dispute, de la bun început – ne înştiinţează Mărculescu – luîndu-se la puricat „legitimitatea morală: constituie aceste nuvele tot atâtea «exemple», tot atâtea «pilde morale», aşa cum se întâmpla cu medievalele apologuri şi exemplos”, prezentă fiind licenţiozitatea până şi în nuvelele unei feţe bisericeşti ca Matteo Bandello, aceasta fiind caracteristica mediului italian mai suplu şi mai carnavalesc decât cel spaniol?
Alţi critici, la fel de bine intenţionaţi (sic!) în ceea ce priveşte interpretarea rudimentară a caracterului educativ al literaturii, s-au grăbit să arate că Nuvelele exemplare sunt departe de-a fi exemplare prin mesajul moral transmis. Căci ce pot învăţa cititorii de la nişte eroi care se simt irezistibil atraşi de miracolul vieţii picareşti (se fac ţigani sau intră în tagma hoţilor), fug de acasă (aluzie la Ilustra rândăşiţă), respectiv – în cazul unor eroine – care cedează primului amorez, acesta dispare, iar ele bat coclaurii în căutarea fugitului (Cele două fete).
Nu aceasta este şi părerea lui J.L.Alborg, care susţine că exemplaritatea nuvelelor cervantine nu poate fi studiată pornindu-se de la „raţiuni de moralitate doctrinală”, ci numai de la premisa că „ele ar putea ascunde o «învăţătură» sau o lecţie folositoare ca experienţă de viaţă împărtăşită şi care se poate trage chiar din spectacolul unor acţiuni reprobabile”. Prin urmare, nuvelele cervantine prezintă cititorului „o adevărată demonstraţie a contrario”.
O interpretare complet diferită şi care, ne spune Mărculescu, a făcut o adevărată şcoală, a fost avansată de gânditorul José Ortega y Gasset în celebrul eseu Meditaţii despre Don Quijote: „Faptul că le-a numit exemplare nu este atât de ciudat: această aură de moralitate, în care cel mai profan dintre scriitorii noştri îşi învăluie povestirile, aparţine eroicei ipocrizii adoptate de oamenii superiori ai secolului al XVII-lea”.
Pornind de la teza lui Gasset, care – deşi subtilă şi întemeiată istoric – totuşi rămâne captivă moralei practice din punct de vedere interpretativ şi prin aceasta „inadecvată estetic”, Américo Castro susţine imaginea unui Cervantes bătrân şi deziluzionat, a cărui viaţă (după succesul cu totul relativ în plan social al Don Quijote-lui din 1605) „a evoluat către un tot mai accentuat conformism, reflectat pe planul «conduitei sociale» prin intrarea, în 1609, în Confreria robilor Preasfântului Sacrament, iar în 1613, în Ordinul terţ al Sf. Francisc”. Convingerea criticului (cu totul nesatisfăcătoare pentru analiza obiectivă) este că în acest sens trebuie înţeleasă nu doar doctrina sugerată de Cervantes în legătură cu exemplaritatea nuvelelor sale, ci însăşi evoluţia stilistică a operei cervantine. Ba mai mult, şi fără să aducă dovezi irecuzabile în sprijinul afirmaţiei sale, A.Castro susţine că „această atitudine se datoreşte unei psihologii de converso (evreu creştinat)”, în realitate doar una din tezele lui favorite.
În ultima vreme s-a reactualizat punctul de vedere al lui Miguel de Unamuno, astfel – după părerea cervantologilor – discuţia apropiindu-se simţitor de adevăr: „Cervantes, în nuvelele sale, a căutat mai degrabă exemplaritatea pe care astăzi am numi-o estetică decât pe cea morală, silindu-se a oferi cu ele ceasuri de destindere şi tihnă spiritului mâhnit: le-a numit exemplare după ce le-a scris”.
Aşa cum reiese din cele două aprobări, îndeosebi din ultima (semnată de Salas Barbadillo la 31 iulie 1613), precum şi din cele două privilegii regale, titlul iniţial al volumului a fost Nuvele exemplare de preacinstită petrecere. Nu se ştie motivul exact pentru care marele scriitor a renunţat la ultima parte a titlului (Amezúa se întreabă: „L-au asaltat oare în ultimul ceas scrupulele religioase şi a crezut, contrar asigurărilor din Prolog, că preacinstitei petreceri îi repugnau căderile Celor două fete, bubele luetice din Căsătoria sau îndrăznelile Colocviului?”), însă se ştie precis că a existat nu doar o preocupare a lui Cervantes pentru caracterul exemplar al nuvelelor, ci – aşa cum bine sesizează Mărculescu – chiar o adevărată „regie a exemplarităţii”.
3. Bogăţia de motive, simboluri şi teme din nuvelistica lui Cervantes
Volumul Nuvele exemplare cuprinde 12 piese, un număr simbolic ales cu bună ştiinţă de pasiunea lui Cervantes pentru încifrările numerice: este numărul zodiacal perfect, căci el reflectă cele 12 sectoare (diviziunea spaţio-temporală) în care este împărţită cupola cerului. Zodiacul sau „roata vieţii” sugerează desfăşurarea circulară şi imprimă nuvelelor ceea ce au sesizat aproape toţi criticii, adică motivul circularităţii: Ţigăncuşa, prima nuvelă a volumului, anunţă motive reluate şi dezvoltate în Colocviul câinilor (nuvela cu care se încheie volumul), iar aceasta cuprinde in nuce şi dintr-un alt unghi de vedere substanţa narativă a primeia.
De ce dintr-un alt unghi de vedere? Pentru că dacă în Ţigăncuşa gitanii sunt priviţi de autor cu îngăduinţa cerută de scopul conceptual urmărit – acela de-a pune în evidenţă alesele însuşiri ale Preţioasei (frumuseţea fizică, virtutea, mintoşenia, marea înzestrare pentru dans şi muzică), în Colocviul câinilor ei sunt văzuţi ca un „soi rău” din pricina numeroaselor lor răutăţi, potlogării şi înşelătorii, atât ţiganii cât şi ţigăncile îndeletnicindu-se cu furtişagurile „aproape din clipa când ies din scutece şi învaţă să meargă”.
Şi astfel cercul se închide, iar „circulaţia sensurilor se poate produce nestânjenit” (Sorin Mărculescu”. De altminteri, prin surprinzătoarea comparaţie din Prolog dintre cartea sa de nuvele şi jocul de biliard („Gândul meu a fost să aşez în piaţa statului nostru o masă de biliard”), însuşi Cervantes anunţă simbolul cercului în sens larg.
Recent introdus în Spania, jocul de biliard se asemăna cu varianta lui modernă (dirijarea bilelor de fildeş prin meşteşugita lor lovire cu tacul), atâta doar că, presărată cu unele obstacole şi porţi din semicercuri metalice, masa biliardului de la acea vreme era mai labirintică decât masa biliardului actual.
Ori, motivul labirintului având o poziţie privilegiată între simbolurile baroce (în epocă, adeseori motivul se întâlneşte cu acela al drumului şi călătoriei, din suprapunerea lor rezultând în povestire consecinţe de ordin spaţial), e limpede de ce Cervantes recurge la el, ba chiar îl „constrânge” pe câinele Berganza să întrebuinţeze conceptul atunci cînd îşi relatează peripeţiile lui Scipione, celălalt câine înzestrat pentru o noapte cu darul vorbirii, dar fără acele amănunte din pricina cărora – precizează „naratorul” – „ar însemna să mă afund într-un labirint din care n-ar mai fi cu putinţă să ies când vreau”.
Nu întâmplător, în ediţia din 1976 a Exemplarelor, criticul spaniol Mariano Baquero Goyanes vede în labirint tema fundamentală sau numitorul comun al celor 12 piese în interpretarea lor unitară. Şi alţi critici moderni au subliniat caracterul labirintic al Exemplarelor, dar nu în felul elogiului adresat cărţii şi autorului de către poetul Fernando Bermúdez Carvajal. Căci pentru Carvajal, ne înştiinţează Sorin Mărculescu, labirintul cervantin nu este metafora ce concentrează „efectele de surpriză şi derută în faţa complicaţiei şi neverosimilului”, ci – în spiritul epocii sale (poetul vorbeşte de cele 12 nuvele ca despre tot atâtea labirinturi superioare construcţiei ridicate de Dedal pentru Minotaurul cretan) – ne este înfăţişat ca supremul omagiu „cuvenit unei opere ce străluceşte prin subtilitatea complicaţiei, prin ingeniozitatea subiectelor, prin insolitul situaţiilor şi prin surprizele bine dozate care sporesc plăcerea rezolvării unei probleme dificile şi frumoase totodată”.
Cu completarea binevenită a lui Baquero Goyanes că nu toate nuvelele din volum au o structură labirintică foarte clară, „unele (Rinconete, Căsătoria, Colocviul) se disting chiar printr-o construcţie deschisă, dar la o analiză mai strînsă se vede că însăşi structura «încapsulată» a Căsătoriei şi a Colocviului, ca şi treptele de emisie a naraţiei, oferă cea mai complicată construcţie, către care duc oarecum toate celelalte nuvele”.
Refuzul lui Cervantes de liniarizare a polimorfismului existenţial şi conceptual este la urma urmei dovada contribuţiei sale la tema labirintului, o temă fundamentală pentru literatura barocului.
Prin urmare, taman douăsprezece nuvele, nici mai multe, cu toate că aşa numitele „nuvele de umplutură” din prima parte a romanului Don Quijote (Nuvela curiosului nestăpânit şi Povestea robului), în fond nişte capodopere ale genului, puteau foarte bine să fie incluse în volum, şi nici mai puţine, deşi însuşi Cervantes vorbea doar de unsprezece, deoarece Căsătoria înşelătoare şi Colocviul câinilor sunt imbricate – prima este nuvela-cadru a celeilalte. Şi nici atunci nu sunt 11, întrucât numărul simbolic este împlinit de Falsa mătuşă, nuvela atribuită pe baza corespondenţelor estetice şi de limbaj lui Cervantes, în pofida finalului abrupt, poate că una din acele opere apocrife de care marele scriitor aminteşte în Prolog că „umblă creanga pe aici şi poate fără numele stăpânului lor”.
Succesiunea nuvelelor în volum este stabilită de motivul fundamental al insularităţii, element structural situat de autor deasupra cronologiei pentru rolul ce-i revine în realizarea unităţii compoziţionale a Exemplarelor, fapt evident în pofida diversităţii temelor abordate.
Pentru prima dată motivul apare în nuvela Îndrăgostitul generos, a doua piesă din volum, o nuvelă al cărei motor este de ordin erotic într-o uriaşă extensie spaţială a hispanităţii (o mare presărată cu insule în care se petrec diverse agresiuni, strălucit prezentate şi motivate artistic de către autor), în sfârşit, dar nu în ultimul rând, nuvela în care – după opinia criticului Azorín – „Cervantes e cel dintâi în literatura spaniolă ce oferă o impresie de cosmopolitism şi de civilizaţie densă şi modernă” (scriitorul are cuvinte de laudă la adresa justiţiei turceşti!), căci regiunile unde se desfăşoară peripeţiile personajelor din această nuvelă sunt în strânsă legătură cu anii eroici ai autorului (în lupta de la Lepanto din 1571 şi-a pierdut braţul stâng) şi că „insulele dintre Sicilia şi ţărmul african, sau măcar unele dintre ele, au fost vizitate de soldatul însufleţit de vise triumfale, care avea să eşueze ulterior pe drumurile prăfuite ale Spaniei, după anii de detenţie algeriană” (S.Mărculescu); el, genialul scriitor mereu în luptă cu nevoile materiale, ba chiar cunoscând sumbra experienţă a închisorii în două rânduri (din septembrie 1597 până la începutul lunii decembrie a aceluiaşi an, apoi între anii 1602-1603), unde – după propria mărturisire – ar fi început să lucreze la inegalabilul Don Quijote.
La toate astea se adaugă feminizarea nuvelei Îndrăgostitul generos de către simbolica prin excelenţă feminină a insulei şi a mării, aidoma Ţigăncuşei (după opinia aceluiaşi Mărculescu) ea evoluând către „armonizarea erotică printr-un pelerinaj purificator” cu aspecte iniţiatice şi către un final de basm (eroii s-au căsătorit, au avut mulţi copii, iar faima lor s-a lăţit şi a dăinuit în lume), un final cu care Cervantes şi-a „fericit” majoritatea nuvelelor: Ţigăncuşa, Spaniola englezoaică, Puterea sângelui, Ilustra rândăşiţă, Cele două fete şi Doamna Cornelia.
Prin urmare, insularitatea este elementul de legătură dintre Îndrăgostitul generos şi Rinconete şi Cortadillo, cea de-a treia piesă a volumului. Căci asta este fortăreaţa sau patio-ul lui Manglipodio, starostele hoţilor din Sevilla – insula nelegiuirii sau obligatoriul centru iniţiatic al lumii interlope, „sacra” incintă a răului în care sunt introduşi de un confrate Rincón şi Cortado (Rinconete şi Cortadillo după procesul de diminutivare-botezare oficiat de staroste).
S-a tot vorbit despre caracterul picaresc al nuvelelor Rinconete, Ilustra rândăşiţă şi Colocviul câinilor. Dar, aşa cum se ştie, picaro este de fapt un antierou singuratic (nepotrivire cu eroii cervantini), întrucât el nu e decât un vagabond care rătăceşte împins îndeosebi de foame, slujind mai multor stăpâni, cerşind, furând şi înşelând (potrivire doar parţială şi accidentală cu Rinconete şi Colocviul, nici urmă de aşa ceva în Ilustra rândăşiţă).
Impresionează în această nuvelă atât savurosul limbaj argotic (gelep e hoţul de vite, scârba e cazna, răgăi – măgarii) şi formidabila precizie portretistică („în vârstă de patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase de ani, înalt de stat, oacheş la obraz, cu sprâncenele împreunate, cu barba neagră şi foarte deasă”, starostele Manglipodio întruchipează „cel mai necioplit şi cel mai pocit bărbos de pe lume”), cât şi comicul de calitate izvorât din inepuizabila onomastică cervantină (Labă-de-fier, Gologanca, Fluierică, Renegatu, Cârcăiacu, doamna Poloboacă, Sclivisitu, Bucălata etc.), o pârghie stilistică de nesecată forţă artistică, având în vedere contribuţia ei la desăvârşirea estetică a romanului Don Quijote.
Dacă în Spaniola englezoaică, cea de-a cincea nuvelă, motivul insularităţii (oraşul Cadiz din care Isabela fusese răpită de Clotaldo, căpitanul unei escadre de nave englezeşti) se îmbină cu sensul de mişcare nord-sud (de la Londra spre Cadiz), un sens de deplasare aproape obsedant în opera lui Cervantes, şi cu tema naratorului narat, respectiv cu cea a instanţei secundare de neuitare şi reflectare a „realului” (eroina fu rugată să aştearnă toată acea istorie în scris, iar ea promise că aşa va face), licenţiatul Sticloanţă, protagonistul nuvelei cu acest nume, nu numai că pe perioada nebuniei sale îşi este propria insulă, dar după vindecare, nemaifiind admis de societate ca martor critic-incomod al abaterilor ei de la cinste şi chibzuinţă, este nevoit să îmbrăţişeze cariera armelor şi să plece în Flandra, adică spre nord, astfel punând la lucru simbolismul armelor, un simbolism eminamente masculin şi ascensional.
Este vorba, ne înştiinţează Mărculescu, „de singurul caz de re-căutare a centrului în Nord şi de virilizare comportamentală a protagonistului”, nu înainte ca acesta să anatemizeze curtea printr-o judecată pe cât de adevărată, pe atât de curajoasă: „O, curte, care lungeşti nădejdile pretendenţilor îndrăzneţi şi le scurtezi pe cele ale virtuoşilor modeşti! Îmbuibi pe lichelele neruşinate şi-i laşi să moară de foame pe înţelepţii sfioşi!”  Dar curajul şi dezamăgirea proaspătului avocat Rueda sunt floare la ureche în comparaţie cu curajul de care dă dovadă îndelung nedreptăţitul Cervantes prin această străvezie manevră stilistică, deoarece degetul acuzator al eroului este îndreptat către Curtea de Justiţie, pe când al autorului arată în primul rând spre ingrata Curte regală!
În Puterea sângelui, următoarea nuvelă după Licenţiatul Sticloanţă, asistăm la o atare restrângere spaţială, încât motivul insularităţii se lasă absorbit de tema centrului în sens geografic, nu doar simbolic. Nuvela induce în mintea cititorului ideea de centru al Spaniei, căci la fel ca în Ilustra rândăşiţă, acţiunea este plasată în Toledo, vechea capitală a regatului şi oraş labirintic prin excelenţă, atât pe orizontală cât şi pe verticala straturilor succesive de civilizaţie (spaniolă, ebraică, maură), fiecare în parte – ne asigură Mărculescu – generând „emanaţii legendare ce au înrâurit literatura şi plastica spaniolă din toate timpurile”.
Nu numai că spaţiul nuvelei este închis între zidurile vechii cetăţi, dar – prin procesul stilistic specific centrelor absorbante – el se restrânge la o cameră, acea cameră numită de Mărculescu centru-vortex, unde, în întuneric deplin, tânăra Leocadia este posedată de Rodolfo cu sălbăticie. Adică un autentic act banditesc (răpire plus viol), cu mult mai grav decât acela din Spaniola englezoaică: Într-o noapte, în timp ce se întorcea cu părinţii şi fratele mai mic de la plimbare, tânăra de 16 ani este răpită de Rodolfo şi prietenii lui de petreceri, cu toţii având feţele acoperite, ea leşină, el o duce pe braţe în acea cameră întunecoasă şi-şi satisface poftele mârşave cu trupul ei inert, fără a se sinchisi câtuşi de puţin mai apoi de nelegiuirea săvârşită.
Ca în cele mai multe dintre nuvelele sale, Cervantes îndreaptă asemenea strâmbătăţi printr-o suită de adevărate miracole (tatăl lui Rodolfo se află pe stradă taman atunci când nepotul lui născut din păcat, nepot de care habar nu avea, este grav accidentat şi, cucerit prin puterea sângelui de trăsăturile micuţului ce-i aduc aminte de cele ale fiului aflat la acea dată în Italia, duce rănitul la el acasă pentru îngrijiri medicale, după care urmează vindecarea şi identificarea locului de către Leocadia), astfel încât întâmplările miraculoase îşi dau mâna pentru pregătirea unui final de basm: Rodolfo este chemat la iuţeală de părinţi pentru căsătoria pusă la cale, pur şi simplu acesta se îndrăgosteşte de Leocadia de cum dă ochii cu ea, aceasta la rândul ei deja-l iubeşte „mai mult decât lumina ochilor”, întâmplările din trecut sunt dovedite de eroină cu ajutorul unui crucifix sustras în noaptea violului din camera fărădelegii şi sunt integral recunoscute de făptaş, iar căsătoria celor doi pe dată încheiată.
Atât de departe una de alta prin locurile alese de autor pentru desfăşurarea acţiunilor, prin modul diametral opus în care este pusă la treabă dragostea şi prin marile diferenţe dintre finaluri, Gelosul extremaduran şi Ilustra rândăşiţă, următoarele două nuvele, sunt totuşi unite prin supratema insularităţii (casa-grădină din Sevilla în cazul celei dintâi, care după căsătoria-târg devine temniţa-grădină pentru soţia-copilă şi însoţitoarele ei, respectiv renumitul han din Toledo în cazul celeilalte).
Ba mai mult, rolul de liant ce-i revine locuinţei centripetale în toate cele trei nuvele vecine – Puterea sângelui, Gelosul extremaduran şi Ilustra rândăşiţă, i-a determinat pe cervantologi să inventeze şi să întrebuinţeze sugestiva sintagmă triptic median, elogiu pictural adus unităţii lor compoziţionale...
Cum spuneam mai sus, diferenţele dintre Gelos şi Ilustra sunt de ordin geografic (peregrinările în tinereţe prin Indiile Occidentale ale septuagenarului şi gelosului Carrizales stabilesc hotarul vestic al Exemplarelor, limita lor estică fiind Ciprul), de ordin compoziţional (Carrizales pur şi simplu îşi cumpără o soţie de 13-14 ani, pe care după căsătorie o zăvorăşte într-o veritabilă fortăreaţă, concepută şi construită după absurdele lui planuri de bătrân bogat, egoist şi hipergelos, pe când tânărul cavaler Tomás de Avedaño nu pregetă – din dragoste pentru preafrumoasa rândăşiţă Constanza şi mai înainte de a-i afla obârşia nobilă – să se facă argat la acelaşi han, altfel spus să fie iubit şi acceptat de ea prin „munci iniţiatice”) şi de ordin moral-educativ prin enorma diferenţă dintre finalurile gândite de autor întru împlinirea artistică a celor două exemplare (Gelosul extremaduran, singura nuvelă din volum în întregime sumbră şi cu un final dacă nu chiar tragic, atunci întru totul surprinzător, căci, deşi iertată pentru încercarea nefinalizată de-a cunoaşte cu adevărat dragostea şi deşi bogat înzestrată, ba chiar insistent îndemnată de Carrizales ca după moartea lui să se căsătorească cu simbolicul emasculat Loaysa, foarte tânăra văduvă Leonora preferă să se călugărească, iar Loaysa pleacă în Indii, astfel luând locul lui Carrizales şi – cine ştie? – poate că pregătit de destin, după părerea lui Mărculescu, să rescrie „circularitatea unui destin asemănător”, pe când tinerii eroi din Ilustra rândăşiţă îşi împlinesc dragostea şi respectul reciproc printr-o nuntă ca-n poveşti).
Vin apoi Cele două fete şi Doamna Cornelia, care la rândul lor au sfârşituri de basm, dar asta numai după ce autorul îşi supune focoasele eroine la grele încercări (fuga de acasă atât pentru aflarea soţilor-ibovnici dezertori, cât şi de ruşinea şi de teama pedepselor din partea familiilor dezonorate), până când el consideră că s-au curăţat de păcatul împreunării trupeşti în afara căsătoriei, moment care coincide cu regăsirea, spălarea la propriu de păcate (rănirea fugarului Marco Antonio în apele Mediteranei de lângă Barcelona, trebuie privită ca o renaştere după purificarea în apele primordiale), după care urmează cu necesitate recucerirea partenerilor aparent infideli şi cărora le-au cedat de bunăvoie (dârza Teodosia îl recucereşte pe Marco Antonio, Leocadia pe Rafael, fratele Teodosiei, iar doamna Cornelia pe ducele Ferrarei) şi toate avansează cu paşi repezi – prin împăcări, îmbrăţişări şi lacrimi de recunoştinţă – spre măreţia şi solemnitatea nunţii.
Cu următoarele precizări pentru acest cuplu de nuvele cu rol şi valoare de subsecţiune în această epopee a erosului, o altă potrivită caracterizare globală a Exemplarelor:
a) Dacă în finalul Ilustrei planul narativ este deplasat în nord până la Burgos, în nuvela Cele două fete, potrivit unui subtil fior ritmic al creaţiei, are loc nu doar o apreciabilă lărgire spaţială, ci şi întoarcerea spre sud, pentru ca în Doamna Cornelia acţiunea să fie mutată în Italia, mai exact pe drumul ce uneşte Bologna, cetatea Corneliei, cu Ferrara, cetatea de scaun a ducelui, iar spaniolizarea să fie asigurată de cuplul dioscuric don Antonio de Isunza – don Juan de Gamboa, doi tineri cavaleri basci aflaţi la studii în Bologna;
b) Criticul german Werner Krauss are meritul de-a fi semnalat şi studiat frapantele coincidenţe dintre Cele două fete şi ruta sudică a lui Don Quijote (de pildă, importanţa hanului ca loc geometric şi ca focar al acţiunii), o altă dovadă a unităţii operei cervantine, precum şi paralelismul dintre perechile din nuvelă (Marco Antonio-Teodosia, Rafael-Leocadia) şi cele din Don Quijote I (don Fernando-Doroteea, Cardenio-Luscinda);
c) Nuvela Cele două fete produce impresie cititorului prin constanta simbolică a coborârii (cei patru eroi-pelerini coboară de pe un deal în valea ce le desparte aşezările) şi a feminizării, marea fiind nu doar elementul originar şi arhetipul feminităţii, ci – pentru numeroase culturi – şi arhetipul coborârii, precum şi prin faptul că toate momentele cheie ale acţiunii ei se derulează noaptea (în han, în casa nobilului catalan don Sancho, pe malul mării şi sub bolta cerului înstelat – episodul cuceririi Leocadiei de către Rafael), pe când nuvela Doamna Cornelia se evidenţiază prin intervenţia hazardului, care întârzie niţel recunoaşterea nou-născutului şi căsătoria ducelui cu Cornelia, prin simbolul axial al drumului (polul bolognez este eminamente nocturn, cel ferrarez e diurn) şi prin prezenţa elementului carnavalesc (intrarea intempestivă şi derutantă în scenă a prostituatei Cornelia, respectiv farsa regizată de duce în casa preotului, acesta declarând celor de faţă că are de gând să o părăsească pe mama copilului său pentru a se căsători cu o ţărancă frumoasă din acel sat), acţiuni dramatice în proză ce asigură dinamicei nuvele în discuţie un mult mai pronunţat aer de piesă decât celorlalte exemplare.
Volumul se încheie cu dipticul Căsătoria înşelătoareColocviul câinilor, două nuvele care se implică una pe alta şi în care se constată un proces de contracţie spaţială (spaţiul narativ central devine important nu prin ceea ce se petrece în el, ci prin ceea ce se captează din exterior), astfel motivul insularităţii fiind exploatat la maximum, în sfârşit, susţine Mărculescu, două nuvele în care „tema dragostei e compromisă, pastoralismul şi idilismul marginalităţilor (ţiganii vital autentici din Ţigăncuşa) sunt discreditate”.
Reluând dintr-o altă perspectivă estetică tema Gelosului, Căsătoria înşelătoare tratează în variantă negativă „împăcarea contrariilor” prin dragoste iniţiatică şi ritualică, la urma urmei armătura de rezistenţă a volumului: stegarul Campuzano şi doña Estefania de Caicedo nu numai că nu se iubesc, dar de la bun început se mint pe rupte şi cugetă cum să se înşele unul pe celălalt, motiv pentru care căzătoria, cum îi spune în derâdere stegarul suspectului aranjament matrimonial, durează câteva zile, mai exact până când Estefania dispare pentru totdeauna cu lucitoarele lui lanţuri, salbe şi giuvaericale ce nu făceau „mai mult de zece, doisprezece scuzi”, lui lăsându-i în schimb bubele luetice...
Întrucât în Colocviul câinilor, ultima piesă a Exemplarelor, sunt reluate şi redate într-o tonalitate sumbră şi ostilă iluziei majoritatea motivelor din celălalte, acesta fiind „unul din sensurile totalizante ale Colocviului” (Walter Pabst), putem admite împreună cu Sorin Mărculescu că „recuperarea estetică a realului prin ficţiune” constituie tema centrală a acestei nuvele.
Şi încă ceva. Simbolistica numărului 12 devine incontestabilă şi deplină după ce constatăm că numărul stăpânilor lui Berganza până când începe să-şi povestească aventurile este taman 12!
Doar câteva cuvinte despre cronologia şi taxonomia Exemplarelor. După cum spuneam mai spus, în alcătuirea volumului Cervantes nu s-a condus după criteriul cronologic, aproape în unanimitate cervantologii decretând Îndrăgostitul generos drept cea mai veche nuvelă independentă. Urmează Rinconete, despre care Amezúa crede – considerând-o indisolubil legată de perioada andaluză a scriitorului – că a fost scrisă între 1590-1600, fără a putea preciza anul. De ultima şedere a lui Cervantes la Sevilla, anterior anului 1603, este legată nuvela Gelosul extremaduran, iar în toamna anului 1603 şi primăvara anului 1604 au fost scrise Căsătoria înşelătoare şi Colocviul câinilor.
Aşadar, deşi nuvela Ţigăncuşa a fost scrisă prin anul 1610 (poate chiar mai târziu după părerea lui Amezúa), ea a fost aşezată de autor în fruntea volumului...
În decursul timpului s-au făcut nenumărate încercări de clasificare a Exemplarelor, unele total inadecvate din pricina rigidităţii criteriilor pe care le utilizează. Astfel, potrivit unei taxonomii franceze, în anul 1797 Pellicer clasifică nuvelele în eroice, comice, populare şi burleşti, în 1826 Augustin Garcia de Arrieta le împarte în serioase şi burleşti, iar în anul 1943, criticul Joaquín Casalduero consideră că cele 12 nuvele, elaborate în mai bine de două decenii, trebuie tratate ca un ansamblu structurat în jurul dragostei, căsătoriei şi vieţii, ca atare le împarte în patru grupe: lumea ideală(Ţigăncuşa, Îndrăgostitul generos, Rinconete, Spaniola), păcatul originar (Sticloanţă, Puterea sângelui), virtute şi libertate (Gelosul, Ilustra) şi lumea socială (Cele două fete, Doamna Cornelia, Căsătoria, Colocviul).
Cu adaosul din partea criticului că nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că asta a fost şi intenţia lui Cervantes, deoarece acesta, cu excepţia unui îndemn („rodul gustos şi cinstit ce s-ar putea scoate deopotrivă din toate laolaltă şi din fiecare în parte”) şi a celebrei afirmaţii încifrat-incitative din Prolog („vor fi ascunzând cine ştie ce taină care le înalţă”), nu ne-a lăsat nicio dovadă lămuritoare în acest sens.
În ce mă priveşte, după studiu atent şi îndelungă cumpănire, optez pentru împărţirea nuvelelor în centripetiste şi centrifugaliste: Primele pornesc de la enorma deschidere a neprevăzutului, pentru ca mai apoi, prin străduinţa eroilor ajutaţi de miraculos, toate cele să conveargă spre un final de poveste frumoasă (deschiderea ce se închide în vederea necuprinsei redeschideri morale de după victoria binelui şi răsplătirea virtuţii); celelalte (Rinconete, Sticloanţă, Căsătoria, Colocviul) pornesc de la concreteţea cu iz picaresc, pentru ca după o suită de inevitabile încercări să iradieze într-un final deschis tuturor posibilităţilor (închiderea în năravuri ce se deschide spre lecţiile servite de viaţa incertă).
4. Viziunea artistică unitară
Deoarece sfericitatea este caracteristica unanim recunoscută a cervantismului (sfera reprezenta pentru grecii antici perfecţiunea geometrică), opera marelui scriitor spaniol, graţie viziunii sale artistice, trebuie privită ca o totalizare de semnificaţii, altfel spus ca un tot conceptual-estetic.
Fireşte, la această sublimă ordine şi armonie a universului cervantin contribuie nu doar harul său înnăscut de povestitor şi dulceaţa fără egal a limbii sale inspirate, ci şi cele două axe în jurul cărora etern va gravita lumea literară zămislită de el cu atâta trudă: dragostea şi forţa frumosului în general, a frumuseţii feminine în special.
Despre dragoste am tot scris în capitolele anterioare. Despre frumuseţe voi scrie în continuare, dar nu oricum, ci aşa cum ne-o înfăţişează Cervantes în Exemplare şi în Don Quijote.
Vorbind despre frumuseţe la modul general-filosofic, în Colocviul câinilor el afirmă dreptul frumuseţii de-a i se arăta întotdeauna respect, în Don Quijote I învesteşte frumuseţea cu „prerogativa şi harul de a împăca sufletele şi de a supune voinţele”, iar în Don Quijote II, într-o situaţie de cumpănă pentru o tânără şi chipeşă maură îmbrăcată bărbăteşte, face aluzie la maxima aristotelică: Frumuseţea este chezăşia favorurilor!
Dar iată câteva mostre extrase din Exemplare privind forţa covârşitoare a frumuseţii feminine. Despre Frumuseţea Preţioasei, personajul principal din Ţigăncuşa şi unul dintre cele mai izbutite din creaţia cervantină, autorul ne spune că „fu atât de mare în ziua aceea (ziua în care don Juan, preschimbat în ţiganul Andrés Caballero de nurii ţigăncuşei, l-a omorât pe soldatul ce-l pălmuise, nota mea, G.P.), încât nimeni n-o privea fără s-o binecuvânteze, şi vestea despre mândreţea ei ajunse la urechile doamnei corregidoare, care, murind de curiozitate s-o vadă, îl înduplecă pe corregidor, soţul ei, să dea ordin ca ţigăncuşa aceea să nu fie vârâtă în temniţă, în timp ce toţi ceilalţi da”.
Rezultatul uluitor la care se ajunge îndată după aceea – bătrâna ţigancă ce-şi zicea bunica Preţioasei, de nimeni silită, recunoaşte în această atmosferă de basm că furase fetiţa în scutece, ba chiar oferă dovezi indubitabile în acest sens, corregidoarea îşi recunoaşte copilul pierdut şi pe neaşteptate regăsit după nişte semne din naştere, don Juan este eliberat şi căsătoria pornită, acest senzaţional rezultat, vasăzică, i-a îndemnat pe unii critici să-l acuze pe Cervantes că dă dovadă de artificialitate în Ţigăncuşa.
Nici celelalte personaje de familie bună din creaţia lui Cervantes nu se lasă mai prejos în ceea ce priveşte frumuseţea trupului şi a minţii, deşi unele dintre ele nu au mai mult de 15 sau 16 ani. Tuturor acestor personaje nepământene Cervantes le dăruieşte finalul din Spaniola englezoaică: „Această nuvelă ne-ar putea învăţa cât poate virtutea şi frumuseţea, care şi împreună, şi fiecare în parte, sunt de ajuns ca să-i facă până şi pe duşmani să le îndrăgească, şi cum ştie cerul să scoată pentru noi, din cele mai mari potrivnicii ale noastre, foloasele cele mai mari”.
N.B. În calitate de adept al polimorfismului, Cervantes în estetica lui nu vizează numai culmile intangibile ale frumosului desăvârşit, ci şi genunile insondabile ale urâtului cu rânjet satanic. Spre exemplificare, iată magistralul portret pe care în Colocviul câinilor i-l face bătrânei vrăjitoare, o indiscutabilă capodoperă a dizgraţiosului: „Era lungă de peste şapte picioare, toată era un schelet de oase, acoperite cu piele neagră, păroasă şi tăbăcită; cu burta, care era de saftian, îşi acoperea părţile ruşinoase şi încă-i mai şi atârna până la jumătatea coapselor. Ţâţele îi semănau cu două băşici de vacă uscate şi zbârcite, buzele negricioase, dinţii încleştaţi, nasul coroiat şi tăios, ochii holbaţi, capul despletit, obrajii scofâlciţi, grumazul subţiat şi sânii căzuţi, pe scurt, era toată sfrijită şi împieliţată”.
Tot aşa, dacă prin limbajul luminos al lumii vrednice el realizează adevărate bijuterii prinse în montura de aur a zicalelor („Umilinţa e muma modestiei şi sora cumpătării”, „Lenea e rădăcină şi mumă a tuturor viciilor” etc.), prin limbajul întunecat dar atât de desfătător al lumii interlope („...frăţia noastră face-n fiecare an o adversare cu cea mai mare bombă şi surlemnitate ce ne stau în putinţă”, îi înştiinţează Manglipodio pe neofiţii Rinconete şi Cortadillo), Cervantes a contribuit decisiv la afirmarea literară a tuturor formelor de comic: de nume, de limbaj, de situaţie, de moravuri şi de caracter.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NU  POT  TOMNI…
Cum poţi tomni fără Bacovia, când nopţile se trec în alăute de-ntuneric?”… mă-ntrebam mai  hăt, în “sânia mea interioară”, amintidu-mi  că mereu şi mereu … ”fulgeră toamna durerile coapte/De prea multele veghi fără somn”, că “mereu avem ceva de împăcat:/fericirea frunzelor amintind pădurea/un buchet de prieteni/ademeniţi cu miros de lună/ paserea aceasta de somn/ cu cântecul prăbuşit pe asfalt/ plânsul lipsă de lacrimi adăugat/ morţii”, că “pinten de stea călăuză ne-am rânduit…/ cu nori amestecând tăriile,/ izbăviţi la oiştea dorului de părinţi şi de moarte, tot mai lin/ şi mai de-a călare, uitaţi, rând pe rând de icoanele-fereastră,/ înscrise cu sărăcii de opaiţ în peceţi de bordeie…
M-am dumirit, mai apoi, ca după biruinţa regăsirii lucrului pierdut, că MAESTRUL DE CEREMONII  Adrian Botez îmi vine întru întâmpinare, cu bucuria fără de  greş  a braţelor deschise,  că-şi  deşartă  desaga  cu noile sale isprăvi literare pe “masa de scris a singurăţii” mele şi-mi aduce aminte că, din 10 noiembrie în 10 noiembrie al fiecărui an-secundă dintr-o Eternitate, numai de  el  ştiută, inconfundabil,  el este  cel  coborâtor din Septentrion, cu herb voievodal  în pecetea Cuvântului, ursit  de ursitoare uşor, legendar şi angelic, pe bună dreptate,  CEL  MAI  BUN (!!!)  din generaţia noastră! (a se vedea că şi eu, cu modestia de rigoare, mă  „trag” din secolul trecut, ba chiar din mileniul  trecut!)…  Desigur,  şi cându-i supărat şi scârbit de slinul şişurilor primite făţiş sau pe la spate, sub forma zâmbetului deocheat, Maestrul găseşte puterea (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!) să-şi desferece baierele Harului, cu care a fost dăruit de Cel de Sus, încă înainte de a veni în LUMEA CEA REA, şi să toarne, în slove de foc  şi de aur, poveşti  nemaipomenite, despre lucruri adevărate şi oameni altfel, să rostuiască lumi şi perspective numai de el văzute, să cânte, până la saţietate, despre miturile primordiale - pe care, orbi fiind, noi nu le vedem nici dacă “le-atingem cu mâna”, să-şi dăruie Românilor  inima sa, mai mereu încrustată cu mireasma basmelor coborâtoare din Ţara Bucovinei  (trecute pe nedrept într-un ochi străin), să mute şi munţii din loc, cu credinţa sa în Absolutul Fiinţării Hristce!
Cu “cartea cărţilorEMIL  BOTTA – ÎNCHINĂTOR  ÎNFRÂNT  EMINESCULUI…?!. ARHEII EMILBOTTIENI[1], apărută  în 2015, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat,  Adrian Botez se-nchină pământurilor (şi subpământurilor!) care l-au adoptat şi aduce la “judecata de apoi  a poeţilor” o personalitate de excepţie a culturii române, un maestru al generaţiei  ce deschidea şirul anilor ’30, un artist total. Îl numim aici pe marele actor tragic Emil Botta care, împreună cu fratele său, Dan Botta,  sunt surprinşi  în viziunea genialului hermeneut  ca   „aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – …reverenţa  lor neînsemnând, nicidecum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul  Logos-ului  Valah”.  În viziunea anteică a lui Adrian Botez, Orfeul  Întunecatului April (o spunem cu toată convingerea!) debutează şi perseverează în proiecţia inconfundabilă a unei poezii existenţialiste moderne, atinse de morbul  “morţii şi al neputinţei”, dincolo de bine şi de rău, impresionantă  prin tuşa groasă, cu care aproape că violentează roşul sângelui şi albastrul speranţei, de pe măştile carnavaleşti, cu care ornează scena turnantă a imaginarului poetic . Care imaginar? Cel de toate zilele, mai apoi, în deplină singurătate pe coordonatele istorico-ontologice, ale unui  tipar croit după chipul şi… vrerea Creatorului… atent la detalii! Pentru că Poetul “bronzat de lună ca un harap” (re) creează neobosit şi sisific pe eşafodajul  Miraculosului  o “ panoramă a deşertăciunilor” numai de el ştiută, plină de iasme-vârcolace, de bolânzi  în  iubire  şi  înţelepţi  întru neîmpliniri, de arlechini  hai-hui şi  de măscărici altoiţi, într-o continuă comunicare în sens creator, făcând permanent dovada că ştie să stăpânească uneltele Creaţiei,  care-i oferă,  neostoit,  modele  inedite de gândire şi simţire poetică.  Adică?  Aşa cum bine remarca Maestrul Adrian Botez, prin dezlegări hermeneutice, în poemul emilbottian, intitulat Nimeni, Nimănui, Nicăieri: “Ce mi-ai scris de Cetatea înger?/De ce mi-ai spus: Cetăţile visate sunt în cer?/De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/ în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici  transparenţe, nici  înfiorare/ acolo./ Şi eram Nimeni /al Nimănui şi al Nicăieriului,/ nici al al zilei de azi,/nici al zilei mâine./Nimeni eram al imperiului/Nicăieri./Era un timp atemporal,/un timp de Haos, de Hades,/în somnul infernal./Şi a fost parcă ieri,/la noaptea ieriului/când fiinţa imperiului,/fiinţa Nicăieriului/s-a desfiinţat./Spart e, o spaimă/deşucheat palat./Plumb topit, o cumplită fluiditate,/un fluviu de foc inima străbate,/un cutremur, şuvoiul şui/prin inima lui Nimeni şi a lui Nimănui./Fii liniştită, sora mea,/ inimă impetuoasă,/nu dispera, soră paloare, o umbră de scară./Şi infinitatea de trepte/coboară, coboară./Şi abia se distinge/în grozava intrare/în litere stulte, nefaste,/ceea ce odată scria:/Oricine, ce vrea!”. Iată comentariul autorului:  
Printre  POEMELE HISTRIONICE, pe jumătate ghiduşe, ale lui EMIL BOTTA - există un POEM TRAGIC, dincolo de orişice măşti şi dincolo de de orişice putere de autoprotecţie, prin „răsucirea inelului aladinico-fiinţialHISTRIONIC, din degetul  lui EMIL BOTTA.
 (...)Un poem care ne spune totul, despre tragedia schizofreniei explicite, dintre
1 - EXISTENŢA TERESTRĂ prăbuşită, copleşitoare – şi
2 - VISAREA de NOUĂ LUME. De fapt, de Veche/Străveche Lume – Lumea Paradisului Recuperat.
3 - Dar şi schizofrenia implicită, ca ruptură fiinţială dintre OMUL DOBORÂT DE PREZENT – şi COPILUL ÎNARIPAT, DINTR-UN TRECUT UITAT – între cele două secvenţe existenţiele ne-interpunându-se, soteriologic, MEMORIA UMANO-DIVINĂ. (...)Acest poem emilbottian este o contrapondere lirică, peste/prin timpul-istorie, a poemului, la fel de tragic-existenţial, Revedere, al lui Eminescu. Doar că Omul Eminescian nu se lasă torturat de angoase, pentru că Omul Eminescian N-A PIERDUT MEMORIA COPILĂRIEI PARADISIACE”.
Ca orice act creator, puterea ficţiunii sintetizează, în profunzimile sale, esenţele unor coordonate materiale şi spirituale, profund dependente de realitatea imediată -  transfigurată, în plan estetic,  în originalitatea unei opere,  “osândită” să aparţină, etern, unui patrimoniu literar inconfundabil.  Şi-i dăm dreptate lui Adrian Botez, care consideră imaginarul emilbottian ca fiind aflat sub zodia Logos-ului primordial,  izvodit “fără saţiu”, din proiecţia arhetipală a LUMII PROTOVALAHE, înţeleasă, mai apoi, justificat, într-o multiplă “cetire” de operă-unicat, ca o “CĂLĂTORIE (“călătorie” făcută în tihnă, reculegere şi meditaţiie!), PRIN GRĂDINA ARHEILOR PARADISIACI  - GRĂDINĂ vădită nouă de către Magul  EMIL  BOTTA – şi folositoare, în primul rând, pentru AUTOCUNOAŞTERE, dar şi pentru cunoaşterea Neamului Metafizic al DACO-VALAHILOR!”…  AFERIM!
Atelierul meditaţiei emilbottiene lasă impresia de autoclaustrare într-o proiecţie a fabulosului  nud, populat, din greu, cu entităţi ciudate – o mitologie personală, construită pe largi viziuni plasticizante, care erup, original şi neobosit, din hăurile primordialului, îşi adjudecă “sigiliul autenticităţii mitice”, frapând, astfel, cititorul avizat: “columna lui Dumnezeu”, “somnul cel greu”, “Domn Asmodeu”, “Avestiţele”, “Fantasio”, “Rusalime”, “Zee  Primăvară”, “Năzdrăvancele”, “Pădurencele”, “CorBaciul”, “Rob Codru”, “Cel rău”, “Mândra cu coasa”, “Greul Pământului”, “Pumnareta”, “Carpena-Mireasă”,”Frumoasa cu buzele pale”, “Craiul Amurg”, “El Burlador”, “Elisafta”, “Ursulina”, “Trif Nebun” ! Hieratica galerie, cuprinsă în necuprinsul  laboratorului poetic,  se pictează singură, îşi impune o arhitectură proprie, cu binecuvântare de la Magistru, naşte şi propune  spaţii mitice, amestecă eresuri şi credinţe de nimeni ştiute, amalgamând structuri şi dogme interzise neiniţiaţilor: vărul  Nicăieri, fratele Nimeni, Parcele, Lebedele aurorii, Nimfa dimineţii, granzii din Spania, Dor şi Nelinişte, Ofelia, spiriduşul somnului, priculici şi gnomi, indolenta dispariţie, Luna şi Moartea, văzută ca “limpedele veşnic”, transfigurare şi nu punct terminus, la presupus capăt de “Drum”. Şi spune  Înţeleptul Magistru, în cartea sa, pentru cine vrea să-l asculte: “Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale – de către eu?  Este personajul bizar (bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC. Spuneam undeva, referitor la Cucul - însemn funerar, ca pasere-suflet: În ceea ce priveşte denumirea păsărilor de pe morminte, cel mai potrivit s-a dovedit a fi cel de “porumb”… la denumirile tradiţionale se adaugă un repertoriu îmbunătăţit, din care nu lipsesc: “paserea neagră”,… rândunică”, …simbol, probabil, al vieţii fără de sfârşit, îngemănată cu puritatea cerului senin. Nu vom şti niciodată!”  
Şi mergem, mai departe, potrivit datoriei  Celui  “veghetor, întru cele hermetice/hermeneutice”, ca  “să desluşim, în cele de mai  jos, Mişcarea (Simbolică) a Arheilor!”… Şi iată cum Lumea operei  literare emilbottiene  se confundă,  indubitabil, cu arheii plenar identificaţi de strălucitul Explorator, chiar şi pornind de la simple repere înscrise, iscusit, în potirul lirismului atent măiestrit.  Într-o „inscripţie pe  marmura nopţii” (ce
frumos!!!) respiraţia reveriei şi nu spaimele necuprinsului se insinuează ca o pală de Duh ocrotitoare,  copleşind benefic  trăirile sufleteşti  şi  nemărginirile imaginaţiei  trăite ca un jalon necesar al catharsisului.  Bine zice Adrian Botez: “Nu credem să i se fi închinat nopţii o mai măreaţă şi expresivă odă, în vreo literatură a lumii. Nici Novalis, nici Leopardi nu ajung la o esenţialitate atât de mare a Arheilor Nopţii! De la ODA CĂTRE  LUNĂ, din prima parte a Scrisorii I a lui Eminescu, nu s-a scris ceva tot atât de complet şi înalt”.  Restaurator al Arheilor Valahi,”închinător înfrânt Eminescului”  - cu menţiunea esenţială: “EMIL BOTTA este, deci, şi cel mai „ÎNFRÂNT” (în sensul de „SMERIT”!) şi fidel rugător spre Neamul Eminescului – dar, implicit, şi cel mai „măiestru” şi „elaborat” labirintic-interior, dintre închinătorii Neamului Eminescului: vituperează şi blestemă, extrem de corect, pe iudele Neamului Valaho-Românesc (precum AMINUL!), identifică perfect Martirii Neamului Românesc  - precum AMINUL! (...)...MIHAI EMINESCU şi EMIL BOTTA au conştiinţa extrem de acută a sacralităţii – deci, şi conştiinţa RITUALULUI COSMIC. Atâta doar că MIHAI EMINESCU are nu doar şansa (cosmică!) de a trăi în veacul al XIX-lea şi de a percepe, astfel, primul de pe Terra, influenţa şi consecinţele instaurării, deasupra cerurilor omenirii terestre, a EPOCII MIHAELICE (MIKAËL-ARHANGHELUL SPIRITULUI), începând din 1871 – dar are şi şansa de a aparţine unui veac în care omenirea, încă, era atentă-concentrată la şi interesată de SACRALITATE şi de GRAVITATEA SACERDOTALĂ A RITUALULUI (dovadă opera, intrată în zona de succes public, a Marilor Duhuri Romantice: Chateaubriand şi Hugo, în Franţa, Leopardi, în Italia, Byron şi Shelley, în Anglia etc.).
Pe când EMIL BOTTA trăieşte în plin veac XX, în care lumea încetează, progresiv, să perceapă sacralitatea şi, deci, încetează să-şi dea seama de importanţa cathartică a TRAGEDIEI  RITUALULUI  PURIFICATOR. De aceea, este silit să folosească miturile în dublu scop:
1 - nu doar pentru Revelaţa Originarului şi a Adevărului Spritual Imperial-Cosmic, cum o făcea EMINESCU,
2 - ci şi pentru a deghiza, sub hieroglifa mitologiei, ADEVĂRUL şi ORIGINARUL, devenite tot mai incomode şi „antipatice”, într-o societate atinsă de morbul superficialităţii, al iresponsabilităţii, al gravului dezechilibru valoric (dublat de tot mai marea şi abereanta confuzie asupra valorilor înseşi!) – pentru a le prezerva (Revelaţiile asupra Adevărului şi Originarului), deci, în vederea aflării, cu totul aleatorii şi nesigure (foarte puţin, sau din ce în ce mai puţin probabile, într-un astfel de climat anti-spiritual!), a unor „voluntari întru INIŢIERE”!
Emil Botta, actorul  damnat şi fără-de-pereche, poetul (re)descoperit (!) de Adrian Botez nu seamănă la scriitură cu nimeni, nu datorează nimănui nimic, se reconfigurează  singur şi inconfundabil în plenitudinea mitului ontologic: “De  groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe,nici înfiorare/acolo. Şi eram Nimeni/al Nimănui şi al Nicăieriului,/nici al zilei de azi,/nici al zilei de mâine./ Nimeni eram/al imperiului/Nicăieri”. Oricând şi oriunde, adevăratul închinător la Arhei  s-a integrat în frumuseţea  artei,  prin mijlocirea propriei sale himere: OPERA ICONFUNDABILĂ, ca emanaţie a voinţei Divine, organizată structural pe diferite registre comunicaţional-informaţionale. Paserea-suflet, de care făceam caz mai sus,  poate fi şi Poezia, care uneşte lutul  cu nemărginirea Olimpului ceresc – purtând, furtunatic, obsesiile unui destin implacabil, croit sub paradoxul “ÎNTUNECATULUI   APRIL”, deoarece, aşa cum remarca  Maître Botez,  EMIL BOTTA este “închinător înfrânt/SMERIT al Eminescului” – pentru că, dintru început şi din rădăcina fiinţei  sale, EMIL BOTTA pare a nu fi un apollinic frenetic-extatic, hölderian, dublat, la modul gemelar, de pecetluitul Dianei-Artemis (precum este Aminul!) – ci doar un nocturn-selenar! -…
Ascultaţi, deci, în portativ eminescian, cum  “sună” poezia de  dragoste la Emil Botta: “O, de-ai şti/ cum te rogi,/nu tremura./Mai bine/înmărmureşte,/împietresc,/fii, o statuie,/Niobe să fii/mânjită de sânge”.
Şi să nu se uite amendamentele autorului cărţii monografice:
(...)Am decis ca, după sintagma „închinător înfrânt Eminescului”, să punem dublul semn: al întrebării şi al mirării. Da, EMIL BOTTA este singurul total fidel şi cel mai strălucit urmaş-„ucenic” al lui EMINESCU-AMINUL NEMULUI VALAH – dar EMIL BOTTA se menţine, cu o voinţă teribilă, în umbră, pentru a nu copromite, prin „dezvăluirea” către gură-cască, a ADEVĂRURILOR ORIGINARE ŞI ETERNE – şi pentru a nu le „demonetiza”, astfel,  prin supunerea lor unui public de joasă calitate spirituală, din pricina cărei ”baseţi” de Duh,  orice TRAGEDIE este azvârlită în derizoriu, în „clovnerie/paiaţerie”, în senzaţional ieftin, în experiment „de laborator” al snobilor sastisiţi etc. etc.
În acest sens, EMIL BOTTA este MARELE SACRIFICAT (de aceea, şi obsesia lui poetică, în ce priveşte IPOSTAZA MARTIRAJULUI şi IPOSTAZA LUI HRISTOS-VICTIMA MÂNTUITOARE!), în acest veac XX, deprimant de vulgar – este ultimul mare INIŢIATOR (la rândul său, iniţiat de către fratele său, marele tracolog DAN BOTTA, care primise flacăra iniţierii şi de la NICOLAE DENSUŞIANU şi MIHAI EMINESCU – la modul livresc - dar şi de la MIRCEA ELIADE, direct!), din veacul XX.
În mod sigur, marele secret pe care EMIL BOTTA l-a ţinut, până dincolo de mormânt, a fost acela al UTILITĂŢII SACRIFICIULUI/MARTIRIULUI SĂU, aparent de sorginte „clovnerescă/actoricească”, în evoluţia spirituală a umanităţii terestre.
Prin lucrarea de faţă, subsemnatul îi aduce un omagiu acestui NECLINTIT CREDINCIOS DEVOT AL DACILOR KOGAIONULUI ŞI AL MARILOR DUHURI DACO-VALAHE  – credincios în necesitatea, dar şi în utilitatea MARTIRAJULUI POETIC – care este şi rămâne, pentru vecie, EMIL BOTTA”.
În  ULTIMUL  CUVÂNT  AL  AUTORULUI  găsesc  o  însemnare care “mă seacă la inimă”. O prezint, trunchiat, fără să-i scad din superbitate:  “EMINESCU este MUNTELE  MERU al Cosmosului Spiritual Valah. EMIL BOTTA, în schimb, este atât de preocupat, atât de absorbit de propria-i Muncă  şi  Imagine-a-Muncii  Interioare-întru-Arheicitate,  încât abia ai răgazul vieţii să-i descifrezi  Labirintul pe unde trudeşte şi să-i marchezi etapele traseului – spre a nu te uita, pe tine însuţi,… Pe Emil Botta trebuie să-l accepţi, ca Poet-ORFEU, aşa cum este”.
Cred  nestrămutat şi cu încrâncenare că această CARTE, unicat în literatura de specialitate, s-a fost scris PLÂNGÂND!  Pentru că  Adrian Botez este un mare CĂRTURAR!  SPIRIT ENCICLOPEDIC!  Despre DUMNEALUI  se spune că trudeşte buchea cărţii douăzeci şi cinci de ore pe zi! Când nu citeşte, scrie şi, când nu scrie, îşi cântă în gând poeziile, care îi dijmuiesc,  neîncetat, făptura. Cât stă de vorbă cu tine la telefon, poţi fi sigur c-a mai însăilat niscaiva versuri pe care “se bat” redactorii de revistă, în zilele următoare… Aşa cum îi plăcea să spună bunului  meu Prieten Valeriu Filimon, „Adrian vine pe lume cu ce i-a pus mămuca lui în traistă, încă de la naştere: HAR mult, îndulcit cu dor de Moarte!
Că de aripa Duhului, a avut Dumnezeu grijă… Şi-acum, când plânge Poetul, fiţi siguri că Domnul îi pune mâna pe creştet şi… plânge şi El! Şi-amândoi  plâng, cam  mult, în ultimul timp, mai ales de când Domnul plânge în…  LIMBA ROMÂNĂ…!!!
Dan Sandu (Berzunţi – Bacău)
 

[1]- Adrian Botez, “EMIL BOTTA – închinător înfrânt Eminescului…?! ARHEII EMILBOTTIENI”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015.

AFLAREA ÎN TREABĂ, O CONSTANTĂ A MAJORITĂŢII CĂRŢILOR LANSATE
Se ştie sau măcar se intuieşte că o carte scrisă cu talent şi simţire artistică, altfel spus o carte „conştientă” de valoarea sa cultural-intrinsecă, nu are nevoie de ieftina reclamă a lansării la apariţie, propriu zis nu are nevoie de niciun fel de reclamă, care - aidoma oricărui produs destinat consumului (alimente, cârpe, electrocasnice etc.) - caută s-o impună atenţiei cititorilor în vederea sporirii vânzărilor printr-o valoare extraculturală – valoarea rentabilităţii negustoreşti.
Ori, o asemenea valoare adjudecată prin numărul exemplarelor vândute (evident, o valoare artificială cu toată bunăstarea şi faima respectivului autor norocos), este irelevantă pentru sufletul nemuritor al culturii autentice (corpul alcătuit din maculatură ţine de resortul statisticilor şi curiozităţilor cu iz cultural), fie şi pentru aceea că cei mai mulţi dintre artiştii de geniu ai omenirii (François Villon, Cervantes, Vincent van Gogh, F. M. Dostoievski, Eminescu, Franz Kafka etc.) au avut de luptat toată viaţa cu sărăcia. Ba mai mult, despre Kafka – artistul situat aproape de noi şi neînţeles de contemporani – se ştie cu certitudine că şi-a tipărit pe banii lui şi în tiraje de ordinul sutelor câteva dintre cărţile devenite referenţiale în literatura universală după moartea sa.
Indiscutabil că la starea ce caracterizează toate geniile (Aristotel era de părere că toţi oamenii de geniu sunt melancolici!), contribuie în egală măsură factorii inhibitori şi sensibilitatea, ambele cu mult mai pronunţate decât la omenii obişnuiţi, pentru unii dintre aceştia din urmă ele nefiind decât semne de slăbiciune, de care se ruşinează şi pe care caută să le ascundă de semeni.
Nu şi pentru Jean Jacques Rousseau, care iată cum se prezintă pe el şi frământările sale sufleteşti în primul volum al Confesiunilor: „Totul mă intimidează... Frica şi ruşinea mă stăpânesc atât de mult, încât aş vrea să fug din ochii tuturor oamenilor...” Ceea ce s-a şi întâmplat atunci când prietenii influenţi i-au aranjat o audienţă la rege, suveranul fiind dispus să-i acorde o pensie - deşi era într-o situaţie materială dificilă, taman în ziua audienţei Rousseau a preferat să plece într-o excursie, astfel compromiţând aranjamentul.
Despre Platon la fel se ştie că era un melancolic cu inhibiţii accentuate şi că dovedea atâta prudenţă, încât părea un fricos. Ce să mai spunem de Schopenhauer cu plângerile lui nesfârşite, care – ne informează P. P. Negulescu în Geneza formelor culturii – „îşi explica faptul că pesimismul nu rămânea la el o simplă concepţie teoretică, zicând că dezvoltarea inteligenţei măreşte la infinit capacitatea de a suferi a oamenilor, fiindcă le «ascute» sensibilitatea”.
Tot Negulescu ne spune în Geneza formelor culturii că la originea procesului creator stă emoţia estetică şi că felul produsului rezultat din acest proces depinde de raporturile pe care misterioasa chimie a sufletului le stabileşte între cei trei factori fundamentali: pornirile afective, jocul imaginaţiei şi discernământul critic.
Cu precizarea că pornirile afective costituie punctul de plecare atât în artă cât şi în ştiinţă sau filosofie. Creaţiile poartă amprenta ştiinţifică sau filosofică atunci când discernământul critic se ridică mult peste ceilalţi doi factori ai vieţii psihice; când imaginaţia o ia înaintea discernământului avem de-a face cu opere de artă mai bogate în fond şi mai puţin izbutite în formă, când raportul se inverseză, rezultă superioritatea fondului în faţa formei, iar echilibrul celor doi factori psihici duce la capodopere sau opere desăvârşite din ambele puncte de vedere.
Din nefericire pentru actul creator, arta zilelor noastre (cu postmodernismul în frunte) îşi permite atari lejerităţi în concepţie şi scriere (rare înfiorări estetice, dar nici vorbă de idei călăuzitoare sau de un minim respect pentru gramatică, peste tot în arta contemporană compoziţiile fiind deschise oricărei interpretări, ceea ce la limită se cheamă nici una!), încât nu se mai pune problema raportului logic dintre formă şi conţinut, respectiv dintre jocul imaginaţiei şi discernământul critic, ci cea a unui dadaism cuprins de pandalii, în care orice este îngăduit şi nimic nu este cert: Este îngăduit să faci din poezie un eseu aproximativ şi în eseul fără cap şi fără coadă să aşezi forme lirice niciodată finalizate, este îngăduit să scrii toate numele proprii cu literă mică şi să le pretinzi elevilor ortografierea corectă, după cum îţi este îngăduit ţie, profesorul de limba română, să scrii „dintr-o dată”, iar ca poet (tot mai mulţi dintre asemenea dascăli se pretind poeţi) să construieşti imagini cu adevărat vrednice de cacademicianul-poiet A. Toma, cel care scria la vremea lui: „Câine rău, nu intraţi! Ba intraţi şi-n cap îi daţi...”
Ei bine, exact alde ăştia se fac luntre şi punte să-şi lanseze producţiile submediocre în prezenţa unor politruci locali şi de mai departe (că, de, ei cică sunt plini de carte şi se dau în vânt după artă, îndeosebi în campaniile electorale) şi cu contribuţia de seamă a unora dintre acei palavragii fără de care lansările n-ar avea niciun chichirez, căci ei au schimbat limba de lemn a trecutului nu prea îndepărtat cu cea de piatră a prezentului (o foarte serioasă sintagmă luată de pe un site la fel de serios), ca atare sunt în stare să bată apa în piuă ore în şir, conştienţi că-i de-a dreptul ridicol din punct de vedere literar-artistic să se raporteze la cartea ţinută în mână şi, de cele mai multe ori, doar frunzărită în mare grabă.
Prin urmare, doar minciuni cu carul la asemenea evenimente culturale (sic!), unde toată lumea îl laudă şi-l periază pe bietul mâzgălitor, când mult mai onest ar fi să-l tragă de mânecă şi să i-o spună verde în faţă: „Nenicule, lasă-te păgubaş! Arta nu-i de tine...”
(Asta-mi aduce aminte de manele şi manelişti. Tot mai mulţi români condamnă manelele, dar maneliştii se îmbogăţesc şi se umflă în pene deoarece alţi români, şi nu puţini,  cumpără fioroşeniile lor...)
Dacă mâzgălitorii ar fi puşi la punct, Andreea n-ar mai fi scris pe site-ul Despre Maramureş ceea ce s-a simţit îndemnată să scrie după citirea uneia dintre poeziile lui Al. Răduţ: „Demult n-am citit asemenea poezii pline de emoţie şi sensibilitate. Cu toate că la recentul târg de carte Gaudeamus standurile erau pline cu volume de versuri, citeşti şi nu înţelegi nimic. Maculatură încărcată de cuvinte fără sens...”
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
12 - ULTIMA ÎNTÂLNIRE
…Dumnezeu a pus o mulţime de afişe publicitare, în vitrina lumii (întâi la un negustor neamţ, apoi la unul francez…!), pe care scrie, de veacuri (poate de şi mai multă vreme, cine ştie...), cu litere de-o şchioapă: “Aceasta-i cea mai bună dintre lumi!” (din pricina vremii mai mereu ploioase, s-a şters, aproape de tot, litera “b”, de la “bună”, şi a rămas un soi de… ”ună”!), sau: “Liberté, egalité, fraternité!”… dar e clar că-s multe nemulţumiri, din cer până-n pământ, şi-napoi: nimeni nu-i egal cu nimeni, frăţie… ”din părţi”, drepturile omului sunt încălcate, zi de zi şi clipă de clipă (ce să mai zicem de drepturile celorlalte înfăptuiri ale Creaţiei?!), dreptul la liberă exprimare e-o poveste, de care se râde, în anumite cercuri cu…echer, de se prăpădesc de râs…compasurile…şi câte, şi câte…
Sunt familii fără copii, copii fără familii, familii fără familii – copii cu copii, copii fără copilărie… puternici fără putere, putere fără puternici… bogaţi fără bogăţie, bogăţie fără bogaţi… înţelepciune fără înţelepţi şi înţelepţi fără de înţelepciune…
…Tot gândind aşa şi vorbind de unul singur, în dodii, pe drum… - Lucifer ex-arhanghelul se tot pipăia, inconştient, în scobitura din mijlocul frunţii, rămasă lui, acolo, neatinsă şi neumplută cu nimic, încă de la căderea dintâi… Mergea pe o şosea dintre cer şi pământ… - când, deodată, pe cine credeţi că vede? – îl vede, umblând, agale şi legănat, cu mâinile în buzunare, tocmai  pe Dumnezeu! – deh, rivalul său! – adică, mofturosul său şef de “unitate”…! - de care-i tremurau şireturile, bietului ex-arhanghel, îi tremurau maţele şi inima-n el…
- Bună ziua, Doamne… - îngână el, groaznic de timorat, cu vocea subţiată de emoţie – dar reuşind doar să-şi prefacă tonul sincer-emoţionat, într-unul jalnic-sfidător.
Dumnezeu trece mai departe, tot legănat, cu mâinile în buzunare, ca nesimţitul, se face că nu-l vede, nu-l aude…
…A doua zi, tot pe când (umblând pe aceeaşi şosea cu pricina!) se gândea Lucifer  la câte necazuri au lumile astea, create aşa, otova, din rămăşiţe de bunăvoinţă… iaca, iarăşi, Dumezeu: se plimba, agale şi legănat, cu mâinile la spate - şi cu spatele la el!
Lucifer, căruia îi cam paralizase vocea, de şocul revederii, se dădu, degrabă, după un boschet, de unde:
- …Bună… ziua… Doamne… - şi vocea i se duse, în jos, pe gât, prefăcându-se într-un nod cât găluşca…şi acolo se înţepeni!
Dumnezeu, iar, tot aşa! - tace, face şi trece! -  cum e El, se ştie, lipsit de maniere…
…A treia zi, Lucifer era atât de supărat, pe câte văzuse în lume, dărâmate, dărăpănate şi fără de niciun rost ori Dumnezeu… - încât, mergând, tot înainte ca, orbul (pe aceeaşi şosea “intermediară”!), nu mai vedea pe unde trece, de atâta amărăciune şi preocupare! -  …deodată, se izbi, fără să vrea, de un haram de făptură, de o întruchipare enormă… care se afla, în trecere, pe-acolo, pe şosea, făcându-şi plimbarea de după-amiază, agale… mâinile-n buzunare… - cu totul nepăsător, la tot ce era şi forfotea în jur… Haramul de întruchipare nici nu se clătină, măcar, la ciocnitură! - dar bietul ex-arhanghel căzu rău, şi se mai şi dădu de-a berbeleaca, de vreo cinci-şase ori… Când se uită el, aşa, de jos în sus: tot Dumnezeu! Încremeni. Nici nu voia să-şi închipuie ce urma să încaseze (după aşa “coliziune”!), de la şeful ăsta ciufut şi aşa de gros la simţire…
Când, deodată, nămetenia de Dumnezeu se întoarse spre prăfuitul ex-arhanghel (care abia de se ridicase în genunchi!), îi vârî, cu sila şi ameninţător, faţa-i în obraz - şi-i zise, aşa, printre dinţi:
- Hai acasă, nătărăule! De nimic nu eşti în stare, de-o istorie biblică întreagă! Împiedicat te-am ştiut (de-aia ai şi căzut din ceruri!), împiedicat ai rămas… Ar fi vai de mama ta, care o fi aia…, dacă n-aş fie eu, handicapatule! Şi te mai lauzi cu puterea ta de influenţă, cu răul pe care-l faci tu oamenilor, cu emanciparea ta faţă de ceruri, cu… un rahat complexat, asta eşti! Ptiu!
…Şi, mai mult târâş, Dumnezeu şi-l luă înapoi pe arhanghelul rătăcit… Din mers, Dumnezeu se scotoci într-un buzunar - şi scoase dintr-însul, c-un gest smucit, smaraldul, pe care i-l propti infirmului (redevenit, dintr-o simplă trântitură aleatorie, iar arhanghel…), drept în frunte, drept în mijlocul frunţii… şi, cu o lehamite nesfârşită în glas:
- Na, neisprăvitule, poate aşa ai să vezi pe ce lume eşti, cine eşti şi pe unde calci!
 
SONETUL CELUI CARE A UITAT SĂ SE NASCĂ
ar fi fost o alinare să fiu viu
tandru să iubesc – să cânt – dansând stelar
povestind  - cui vrea s-asculte – câte ştiu
uluind pe trecători cu câte-un dar
 
am uitat – al naibii – lumii să mă nasc
am ieşit din cântec şi iubire – trist:
mai de vază e-n pădure orice vreasc
decât plânsul meu de-amurg – în ametist
 
doar strigoi de zei mă poreclesc
sunt mai slab ca un zefir – nici nu plutesc
trec prin văi de umilinţi – vămi nu plătesc
 
dar nici nu s-opreşte luna-n loc – s-o ocărăsc...
...trec eonii-n zbor: cusut de veşnicie
am sălaş în hornuri – ce picanterie!
 
POEM DE TOAMNĂ TÂRZIE
pe străzi se scutur' umbrele de case
copacii se întorc din nou pădure
din fapte-au mai rămas câteva oase
infarctu-i forma unei păci „de jure
 
doar spectre de fobìi se plimbă-n lume
e mai comod aşa – făr' de-omenire
să vrei – e cea mai sumbră glumă
să faci – antediluviană ştire
 
funebrul cer – decorticat de sfinţi
priveşte-n jos – spre moartea puritană
n-ai ce vedea – nicicum să mai şi minţi
 
iar raiul a ajuns o subterană
...e toamnă – ce să-i cer Lui Dumnezeu?
să mor precum o frunză – nu mai greu...
 
ZI  DE  TOAMNĂ
c-un aspersor de vieţi s-a înnoit Hristos
curiozitatea s-a întors pe dos
scheletele-s acum ultima modă
scutite de impozit şi de odă
 
e ceaţă-n minte – brumă peste garduri
din tot ce-a fost grădină-acum sunt farduri:
vomând lehamite-n adâncuri latră câinii
nici umbră şi nici saţ  - doar leşul pâinii
 
e frig ca înainte de lumină
toţi zeii-n cer se zgribulesc amnezici
în ocne-afunzi - cu vină fără vină
 
la rai şi la potire – grav alergici
...nu mai e cale: monotonă voce
ne strigă număru-nspre beznele atroce
 
ICEBERGUL
lumea asta-i un iceberg: o
zecime dintr-însa-i vizibilă – prin
sclavele Forme – noroi
schilodit – dar celelalte nouă zecimi sunt
invizibile – Aurore Boreale de
Fluturi ieşiţi din crisalide – Entelehii
superbe  (nori fremătând de
cântecul aştrilor) – toate scăldate-n
lumina eternei după-amieze – în care
frunzele sunt
ruginii  - numai pentru că a
plouat şi s-a întins peste
ele – sângele
celui care va mântui – cândva (atunci când
vom adormi cu toţii – visând
extatică – apoteotică
noaptea) – El
Întregul
 
...mereu – prin Crisalida
Minunii – Fluturele
obosit  de-atâtea contraziceri şi
paradoxuri cosmice - izbăveşte târâşul
mizerabil al Viermelui
dintr-însul
 
Fluturele nu se îndepărtează însă de
trudnicul Vierme – decât
până acolo unde-L
poate încă-nţelege şi imita – fermecător - pe
Cel Gânditor – dar senin aplecat peste
Havuzul Florilor: Grădinarul Minunilor
El – Dumnezeul
umililor
 
florilor – umilelor
umpleţi raiul milelor
cu delir de dimineaţă
ca să fie faţa – Faţă
 
şi să nu mai fie noapte
decât când vorbim în şoapte...
florilor – umilelor
la socoata zilelor
candelele să s-aprindă
pân' la Dumnezeu în tindă...
 
CARNAVAL  RATAT
foaie verde amrabat
a venit de m-am ratat
şi-ascultaţi felii-felii -
tu încoace să nu scrii:
 
arzând în mijloc de preerii
ciupind de fund entelehii
zării cordonu-ombilical
al unui astru canibal
 
iscând conflict de generaţii
mă apucai de operaţii
şi-n agonie râd turbat
când văd un înger constipat
 
citind în boli ca-n evanghelii
flirtând cu zei şi perihelii
ajuns-am să îmi spăl retina
unde-explodează-acum benzina
 
de-atâta foc mă-ndrăgostii
nasul zeiţelor pilii
şi din trombon şi-un astronom
eu făurit-am carcinom
 
jelit de mii de piuliţe
am înviat pentru pipiţe
şi-apoi am întrebat un preş
un' se depune-aici un leş
 
nu căpătai vin şi răspuns
m-am răzbunat: comete-am tuns
şi din iubirea de moşie
'mi-ieşì-un cucui pe scăfârlie
 
şi uite-aşa – la bazilìcă
băui tot kilul de mastică
să uit de leu şi de furnică
de voi – de peşti – şi de vezică
 
m-am preschimbat în pardesiu
şi-am protestat –  de parcă-s viu
apoi m-am supt eu din buric
m-am înghiţit ca pe-un limbric
 
pe aria de cinci begonii
am cumpărat toţi psihotronii
am fost în piaţă decorat
şi la ospiciu iar băgat
 
joc cherchelit prin cimitir
luceferi să-mi turnaţi la mir
intens dacă vă scărpinaţi
ajungeţi venetici scuipaţi
 
vă rog să nu mă enervaţi:
solfegiul meu de şapte waţi
i-a fost Lui Crist supozitor -
eu prin decret sunt vidanjor
 
vă reculegeţi – lăcrimaţi
vă scremeţi ceasul – reclamaţi
dar eu confirm: nu m-obligaţi
să zic că-i luni – când el e marţi
 
cu capetele la sub-braţ
scoţând pe gură maţ cu maţ
voi din muştar să explodaţi
în paradisul din Carpaţi
 
fecund fagot din fund de crai
psalmodiază chiu şi vai
iar nasul binecuvântat
în dos pe loc să-l văd băgat!
 
...aminul eu mi-l iohănnesc
din chilipir mânăstiresc
şi nu-mi mai spuneţi ce să fac
când călăresc pe acest drac!
 
CRIZĂ
în tihna serilor voit banale
se-ascund văpăi demente şi carnale:
burtoşi burghezi crucificaţi pe ziduri
în clarobscurul tămâiat cu liduri
 
e-o lume amânată-n toate cele
iar leonine râvne vând surcele –
prin pofte – gândul sare peste rând:
tăişul spadei tot loveşte-n vânt
 
n-o să-l întrebi pe Crist de sănătate
dar nici pe Inorog nu ţi-l simţi frate:
e-atât amestec de serafi şi-urgie
 
încât apocalipsa tre' să vie...
...ne sufocăm – incendii mari de vise
nu mai aşteaptă mântuiri – nici scrise!
 
POEM DE DRAGOSTE
iubiri de miri
scriind psaltiri:
în loc de lună
pasărea strună
 
zâne din scai
ea – Lorelai
în ape cântă
şi ne-nmormântă
 
cleştar de rai
rază de mai
sub val şi strai
toţi purtăm nai
 
ce-i melodia?
epidemia
ce-a aprins zeea
Casiopeea
 
te-am şi strigat
ai şi oftat:
două silabe
visări arabe
 
plecăm din glii:
entelehii
ne-arată jocul
şi asmut Focul!
 
SONETUL APOCALIPSEI
mizeră lume – coaptă de sfârşit
măcar un singur om bun nu s-arată
scaieţii au crescut şi s-au prăsit
e cerul torturat şi tras pe roată
 
s-au zdrenţuit pe margini lună – soare
stele-au căzut şi ieri – şi noaptea toată
atâtea crime – nimic nu mai doare:
tichie de măgar e liota toată!
 
...ce-i de făcut cu verdele din pajişti
şi cum să uiţi izvoare-ascunse-n munţi?
Frumosul Dumnezeu e-un imn de jarişti
 
cei ce-or scăpa de ciumă – plece frunţi...
...s-a tot promis că îngerii vor plânge -
dar mătrăguna-aprinsă – cine-o stinge?
 
NU-MI PUTEŢI FACE NICIUN RĂU
nu sunt  copil – prins în
mijlocul unui război dintre fascinanţi
brontozauri
 
am atâtea amintiri – încât
aş transforma orice puşcărie din
lume – într-o
carte – peste măsura voastră de
groasă
 
nu-mi puteţi face niciun rău – decât
aruncându-mă – cât vă stă
în caracter de
repede – sub un
tren duduind prin labirinturile uitării
Literei de Foc a
Glasului
 
altfel – chiar şi fără de puşcărie – îmi voi
rosti şi scrie povestea
mea – cea care pluteşte – de-o viaţă
prin aerul vostru – al
nostru – dar dintotdeauna  -  al
meu
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

BALADĂ-BOCET PENTRU ŢARĂ
Motto: Tare-i tristă maica ţară
că-i mor fiii-n foc şi pară...
 
Avem de toate şi n-avem
din ce ne-a făcut Domnul parte –
avem o ţară ca-n poveşti,
de hoţi condusă ca la carte.
 
(La noi se-adevereşte spusa
cu tirania şi-anarhia:
Şi sus, şi jos – ca-ntr-un coşmar –
este la post ticăloşia!)
 
Cu ce ne-a dat cerescul Tată
şi-am moştenit de la strămoşi,
între popoare trebuia
să fim fruntaşi, nu doar faimoşi.
 
Căci faima ni s-a dus în lume
prin paradoxuri fel de fel,
precum că ţara e bogată
şi sărăcia un flagel,
 
ce-mparte România-n două
fără putinţă de-mpăcare –
neruşinarea într-o parte,
dincolo disperarea-n floare;
 
ici mafioţii-ncumetriţi
cu hâdul lor trai pe vătrai,
colo cei mulţi, de azi pe mâine
subvieţuind cu chiu şi vai,
 
după a lor expropriere
- prin sforării electorale
şi iscusite vorbe goale –
de-al votului atom-putere,
 
ca iarăşi un mandat să spere
cum o tot fac de-un sfert de veac,
că răului vor izbuti
să-i vină odată de hac.
 
Şi iacă-aşa anii se scurg
în lânced şir de-nmormântare
şi-o generaţie întreagă
se resemnează până moare,
 
pitindu-se după zicale
ce-ngraşă apatia vie:
„N-avem ce face”, drept urmare
„Mai rău numai să nu ne fie”,
 
deşi-s atâtea de făcut
unde cam totul e pe dos
şi-atâţia simt pe pielea lor
că traiul li se duce-n jos...
*
După prăpădul de la club
- Sodomă la redusă scară –
avem sub ochi dovada clară
că totu-n lume-i cu şurub
 
şi fapte din trecut revin:
Crudul Moloh fenician
cu taurul falaric de aramă
s-au întâlnit în club bucureştean,
 
ca zeci de vieţi să-nghită-ndată
şi să poftească alte zeci –
cumplit carnagiu-armaghedonic
pentru părinţi, doctori, dieci.
 
Întreaga ţară-i răscolită
de-acest masacru-ngrozitor!
Ajută la ceva c-acţionarii
îşi vor primi pedeapsa lor?...
 
Pe morţi nu-i scoală din morminte
şi nici răniţii nu-i ajută,
oricât ar fi de grea pedeapsa
pentru greşeala făptuită.
 
Greşeală-a fost, mai bine zis
grave carenţe de-avizare,
iar nu osânda cerului
spre-a crezului iute-ndreptare,
 
cum ipocriţilor cu ştaif
li se năzare să discute
- c-o mulţumire îndrăcită –
de satanism şi isme-oculte,
 
când e vizibil că un club
ca cel de flăcări mistuit,
avea cam totul dintr-un rug
demn de-un demonic apetit.
 
„Tată ceresc mult mai presus
de-a noastră voie păcătoasă,
nu Te-ntrebăm cum de-ai admis
această crudă încercare
pentru a ţării-nlăcrimare,
c-ar însemna să ne-ndoim
de ne-nţelesul scop divin
pentru gândirea omenească,
ci ne rugăm milă să ai
de morţi, răniţi şi viii toţi:
Pe morţii-n chinuri
iartă-i, Doamne,
 
BALADA SFERTULUI DE VEAC RATAT
Că viaţa-i scurtă ştim şi noi,
românii condamnaţi la somnolenţă
prin vrerea unui orb destin
şi-a ticăloşilor cu ştaif demenţă.
 
Demenţa de-a fura cu sacii
din tot mai firavul buget –
un ritual atotpolitic
ce-ngroapă ţara-ncet, încet.
 
Un sfert de veac s-a tot furat
şi se mai fură fără teamă,
dovadă că ni-s legile făcute
de-aleşi cu hoţii de o seamă.
 
Se fură mai ceva ca-n codru,
după ce codrii s-au cam dus;
dar una-s micii ciorditori,
cu totul alta leprele de sus:
 
Lichelele de jos şutesc
(cu legile înduşmăniţi)
ca traiul mizerabil să şi-l ducă
pân’ vor fi-n temniţi omeniţi,
 
pe când – cu legile în mână –
aleşii fură milioane,
pe veci pierdute pentru ţară
de-un vajnic Cod penal cu toane.
 
Ba şi mai şi, îşi rostuiesc
cu bani o scurtă-ntemniţare,
captivi să fie-apoi o viaţă
în cuşca faptelor acuzatoare.
 
N-admit să piardă nicio clipă
din viaţa lor nelegiuită
şi prea puţin se sinchisesc
că România-i vlăguită,
 
c-adică într-un sfert de veac
necinstea a ajuns în frunte,
iar cinstea stă să-şi deie duhul
sub al nesocotinţei munte.
 
Tocmai de-aceea ţara noastră
e bipolară-n toate cele:
Un bine în recul de-o parte,
dincolo zelul întru rele...
*
Şi iată că-n aceste zile
(un lucru greu de-anticipat),
Ilici, pentru mineriade,
să dea socoată-a fost chemat.
 
Nu-i rău, vor spune poate unii,
că-n fine legea-i aplicată –
mai bine mai târziu decât
să nu se-aplice niciodată!
 
Aşa e, şi cu toate astea
pace nu-mi dă o întrebare:
Chiar trebuiau atâţia ani
pentru corecta încadrare,
 
când faptele sunt grăitoare
în grozăvia lor finală,
iar martori mii şi-nregistrări
fac din dosar treabă banală?
 
Fiind, dar, totul la vedere,
tărăgăneala-i lucrătură –
justiţia „independentă”
n-avea-n vedere fapte, ci pe om
şi-a lui politică postură.
 
Au demarat acuma cazul
împinşi de jenă de la spate
şi de dorinţa
să-şi etaleze-independenţa,
c-oleacă de mai zăboveau
- taman ca-n cazul Vişinescu –
ia-l de-unde nu-i pe Iliescu...
 
Şi ce pedeapsă pot să-i dea
(la opt decenii şi jumate)
să-şi ispăşească vina toată
pentru tot răul făptuit
românilor şi ţării laolaltă,
iar juzii democraţi să pară
că nu fac omenia de ocară?!
 
TEHNOBALADĂ INCOMODĂ
Aţi ruginit la guvernare,
bieţi politruci încumetriţi,
şi forţa străzii nu mai vrea
poporul să-l ocârmuiţi,
 
ci vrea schimbare radicală,
deşi esenţa-i taină mare.
Tehnocraţia doar putea
să pună forma în mişcare...
 
La urma-urmei ăsta-i mersul
în Europa unitară –
cei tari să-şi facă mendrele,
iar robii n-au decât să piară,
 
căci de islamici locul lor
va fi îndată ocupat,
chiar dacă-ntregul continent
e tot mai des însângerat.
 
(După canonul bruxelez,,
nu eşti un vrednic democrat
de nu primeşti migrantu-n casă
să-l omeneşti ca pe-un fârtat,
 
ca mai apoi să ai de-a face
cu fanatismul nărăvaş –
ori joci cum muezinul cântă,
ori eşti tratat ca un vrăjmaş...)
 
Noi, tehnocraţii ce-i vedeţi
suntem guvern de umplutură
între ce-a fost un sfert de veac
şi-o să avem în bătătură
 
la viitoarele alegeri.
Mandatul nostru-i limitat,
deci ţinta noastră-i pe măsură:
Rămâne fondul neschimbat!
 
De ne-am dori marea cu sarea
n-ar fi un lucru prea cuminte –
majoritarii-n Parlament
merg cu programul dinainte,
 
când era Ponta premier
şi alianţa-l susţinea.
Ca tehnopolitruci noi credem
că nu-i deloc idee rea,
 
astfel putând să împăcăm
varza cu capra şi cu lupul,
până ce anul se va scurge
şi noi ne vom atinge scopul.
 
Iar scopul nostru patriotic
- de ofiţeri acoperiţi –
este să-i spunem Uniunii
„Am înţeles” şi „Să trăiţi!”
 
De-aceea noi vom face totul,
un tot de apă preasfinţită,
speranţa ţării să-ntreţinem
că-n Europa-i preţuită.
 
Dovadă banii ce-i primeşte
din al său anual tribut
şi rolul de cobai impus
românului dator vândut...
 
Când totul este plănuit
în multiforma Europă,
de ce s-a mai văzut Iohannis
cu a politicului trupă?!
 
Pesemne c-asta e reţeta
să iasă păcăleala-ntreagă –
altfel n-ar fi democraţie
şi n-ar mai aflarea-n treabă.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

HORA
Hora noastră, horă sfântă,
E pe sori şi stele scrisă,
E în fluierul ce cântă
Şi în şoapta frunzei zisă...
 
E povestea ta, române,
Coborâtă-n verde plai
Din mister şi din vechime,
Cântec, lacrimă de rai...
 
Hora noastră, horă mândră,
Soarbe foc din cer, din vânt.
Într-o unduire tandră
Veseleşte pasul pe pământ.
 
E durerea ta, române,
Cusută în flori pe ie
Aur pur, ce-anină-n cuşme
Străluciri de bucurie.
 
Prinşi în hora tinereţii
Drepţi ca brazii sunt feciorii,
Falnici ca şi pomul vieţii
Vestind în iubire zorii.
 
Româncuţele sprinţare
Scaldă hora-n ochii lor.
În cosiţe mac în floare
Au sărutul de fecior.
 
Iar când chiuie românul
Se îmbujorează zarea,
Carpaţii se înfioară,
Dunărea alintă marea...
 
Poartă hora mână-n mână
Şi bat ritmul pe picior,
Cântă-n datina străbună
Româneşte, dor de viaţă, dor...
 
ROMÂNIE!
În jurul tău s-au adunat
Bogate toamne, blânde ierni
Şi veri cu ochii de smarald,
Înmiresmate primăveri.
 
Curg anotimpurile-n noi,
Cântând a bucurie,
Iar apele cleştar şuvoi
Te scaldă, Românie!
 
Şi soarele a coborât
Să-ţi fie mai aproape,
Să te privească-n ochi, atât,
Cu pământene şoapte...
 
Cu ochii tăi ai tulburat
Sultani şi regi, imperii...
Dar niciodată n-ai cedat
Ispitelor şi vremii.
 
Cutreierând moşia ta
S-au ospătat cu toţii.
Îmbogăţitu-s-au sadea
Cu fiii şi nepoţii.
 
Din ochii cei adânci şi mari
Căzut-au ploi de stele,
Noi, în credinţă şi mai tari,
Crescut-am iar din ele...
 
Nepământeană, ţara mea,
Frumoasă-ntre vestale,
Te poartă sigur inima
Pe neatinsă cale...
 
Şi soarele cu vraja sa,
Crai pelerini să ştie,
Că o iubire ai şi-un crez,
Aleasă, Românie!
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

DE OCHII LUMII
Îmbătrâniţi în coaja scorojită
ca un copac lovit de furtuni
ne cad mâinile pe genunchii îndoiţi
la umbra propriului nostru suflet apăsat
de greutatea faptelor
puse pe masă în faţa lui Dumnezeu
ca o meditaţie în trupul singurătăţii
în oglinda universului
pus să ne lumineze drumul adevărului.
De ochii lumii
facem gesturi neconvingătoare, rupte de realitate
şi totuşi praful şi deşertăciunea ne bântuie,
o lespede ne striveşte picioarele,
rămânem ologi ai nisipului într-un deşert
din care timpu-i plecat fără nicio cruce.
Zilele au continuat alunecarea prin oameni
dezbrăcaţi de sentimente şi goi la suflet
ca o gramatică lipsită de semne.
 
CUM SE VEDE LUMEA
Nu ştiu ce semne las în cartea vieţii
poate numai o literă de mână
de care se ţine nepoţica până la grădiniţă
şi o umbră trecătoare prin cuvintele mari
ca o pata vărsată din călimara sufletului
pe hârtia pe care o învăţ să deseneze
cum vedea ea lumea.
Eu n-o mai văd decât ca o rostogolire
sortită la tot felul de întâmplări neprevăzute
ori prevăzute prost
care sare din conflict în conflict
cu oameni nenorociţi şi alţii fericiţi.
Unii spun că aşa e pe lumea asta
cine împarte îşi face lui partea mai mare
celor amărâţi le dă cu ciurul
ca să aibă aspiraţii mai înalte,
oricum cei săraci cu duhul
vor vedea împărăţia cerurilor
numai cu miere şi lapte dumnezeiesc.
 
ORAŞUL ÎŞI IESE DIN FIRE
Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
şi nimeni nu vrea să-l salveze.
Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
de amploiaţii zilei în monolog constant.
Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
femeile privesc atent şi se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăieşte ascuns în inima pietrei
şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.
Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
şi umbra care ne apără vara,
arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
şi noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.
 
ADEVĂRUL ESTE ÎN PAHARUL PLIN
O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază,
acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni,
oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă.
Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale
şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala
în care se zbat mai marii urbei.
Se bea în draci votcă ieftină
deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună,
dar cu cine să o bei când te strigă nevasta,
să-ţi iei medicamentele de tensiune.
Femeile sunt un rău necesar care te salvează
de intrarea în compania celor învinşi
pentru care viaţa nu are nicio valoare,
adevărul este în paharul plin
la umbra căruia gândurile îţi dispar
şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac
în care nicio pasăre nu-şi face cuib.
Eu privesc toată tevatura
şi indiferenţa promovată de politicieni
faţă de orice iniţiativă sau invenţie,
amărăciunea mă duce cu gândul la groparii
ce trag pământul peste trupul ţării mort.
 
MĂ PLIMB PRIN ORGOLII
Să mori din dragoste neîmpărtăşită
rămasă în inima ta ca un obiectiv,
nu mă face niciodată vulnerabil,
eu trăiesc în iubirea care va veni direct
aşa cum vine setea de apă şi este ori cauţi
până dai de fântâna sau izvorul curat,
nu bei apă de la orice pompă
ori din băltoacele vânturate de alţii.
Mă plimb prin orgolii,
singur decid
pe unde calc mai apăsat şi des
şi unde pescuiesc idealul meu
cu aripile potrivite de zbor
până la capătul lumii
dat să mă pierd.
 
PARTEA TA CEA BUNĂ
Nu ştiu dar cred că eşti femeia fugărită de sentimente
admonestată de orgolii nemăsurate
în plină stradă a oraşului căzut în rugină,
te zbaţi să scapi de poftele mărunte ale nopţii
sânii tăi zvâcnesc de iubire
şi nimic nu-i înduplecă să se lase furaţi
de promisiunile cuibărite în vorbe goale.
Partea ta cea mai bună ce-mi hrăneşte interesul
e atât de aproape de inima mea fumegândă
c-aş putea să-mi ard tristeţea agoniei
în acel numitor comun împreună,
emblemă
aşezată pe frunţile noastre limpezi,
ape învolburate de munte
ce nu se lasă oprite de zăgazuri simple
în care ne scăldăm trupurile goale
şi ne cuprindem unul în altul bucuriile şi frustrările
ca într-un perete al casei sufletului
de care atârnăm portretul de miri.
Tot ce urmează e doar un drum
hărăziţi să-l parcurgem cu orice obstacole.
 
FLACĂRA VIEŢII DE FLACĂRĂ S-A STINS
Şi nici n-am vrut în mine ca să port
ideea unui tânăr mort,
abia-mi crescuse impulsuri în aripe,
au ars în focul ultimilor clipe
şi faţa mea a ars de nu mă recunoşti
rămân sodatul cel pierdut de oşti
un tată tânăr şi mai mult fetiţa ori copilul
ce am gustat din viaţă doar fitilul.
Flacăra vieţii de flacără s-a stins
în iadul cel de fum cuprins,
tu mamă, tată, frate ori iubito,
de lacrimă e casa ce mi-am făurit-o.
Puneţi-mi dragostea sub cap şi fără plâns
ţineţi-mi chipul în suflet strâns!
Chiar dac-am fost subţire lumânare
iar ceara s-a topit fără-ncetare
ori am greşit fără să-mi dau cu seama
sărută-mă în gând tata şi mama,
iertaţi-mă şi voi şi Dumnezeu
pământul să se-aşeze peste scrumul meu!
Amin!
 
TE LAS ÎN TĂCEREA VORBITĂ DIN CUVINTE
Eu te-am întâlnit din întâmplare
înaltă subţire, fragedă
ca o liană-n spirală pe trunchiul minţii
Cu ochii-n ochii mei tremurători.
O îmblânzire de arome tulburătoare,
o revărsare de lumini şi umbre în râul
unde stau păsările la taifas
în zilele pudrate cu polenul verii,
joc de raze în părul tău castaniu
în care se odihnesc oasele vântului
odată cu mersu-ţi legănat prin singurătatea florilor.
Nu-ţi voi cere, presimt
niciun surâs din taina serii,
nu te voi întreba niciodată
de ce mai porţi gândurile mele cu tine?
Te las în tăcerea vorbită din cuvinte
cu aerul rupt de nostalgiile femeii
gânditoare şi retrasă
înlăuntrul finţei ca într-o fântână
la care vin să iau apă
într-un vis cu ochii deschişi.
 
DIN PREA LINIŞRE, MIRARE
Se descompun cuvintele-n gânduri
eu le scriu aşa cum îmi vin în minte
rotunde şi pline de nuanţă,
în ele îi regăsesc femeii surâsul
şi taina.
Din prea linişte, mirare
şi se face seară-n lume devreme.
Înlăuntrul meu se filtrează timpul
pe care niciodată nu l-am grăbit
mai degrabă el m-a trecut prin întâmplări
şi întomnătile unor secunde.
Nu-i nici o perspectivă să uit
steaua sub care străluceşti noaptea
pe o margine de gând.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

 PAMFLET MA NON TROPPO 
VS HOMULEŢII LUI GOPPO
Între tipare și semințe
Între origini și credințe
Sărut din rut, dor din dorințe...
Îndurerat divin
De la sentințe ființe științe
 
Schizofrenezici ghiocei
Brândușe chakre brebenei
Bulbi bulbucați brâncovenei
Brebani grigurci apolozmăi
Ilaști ivaști răcani bruchani
Boc- gugalații den Josani
Mârlani guzgani kurcani troțchani
 
Pambucciani and pogialați
În fel și chip decapitați
Iconopato-ncălecați
Dihonospurcostrămutați
Vitregi et orfelinocrați
Spermato/stalino-clonați...
 
Maiaci muscali hermo kkați
Djuveți and den păduchii lați
Prunci den porunci kakistocrați
Suicidari disimulați
Priboi cristoi ciocoi castrați
 
Den ahaveruși barbohtoni
Escu and ovici ganglioni
And neutrini et selectroni
Den groznîi groza et zăroni
Iscro genomi et ișfănoni
And Kaftangiogli skizotroni
Pidosnici bulibași-massoni
 
Nu-i loc de fameni și de popi
Ai tartor-macabeo-clopi
Numărătorilor de gropi
Semioschismopornotropi!
Elitele belite, stropi
și scorpioni și salamandre
insecte anorgasmo/ tandre
casandre, speța den Raisa
de care/n van tot plânsu/mi/s/a
via Boson and Bornemisa...
 
Juisanți ai minții care minte
Netezitoarea de morminte
și preoteasa preacurvirii
den Lesbos-dogma-izbăvirii
odraslo- beizadeaua zbirii
drakulii-ventrilo-vampirii
 
Ave poltroni cezarioni
Colhoznici schizmo-avortoni
Paradeigmotronophoni
Pișoarce-n pat! Oligofreni
și găozari pupincureni
mavrocordați gomeri ruteni
grizuvarvara non- Lupeni !
spermafrodiți scopalameni
zombyeprăsila Cotroceni...
spurcogogeni and cohors-cleni!...
 
Trăzni-v-ar Fra P. Bradiceni!
Eugen Evu (Hunedoara)
  

 

ATITUDINI
TELEOMUL, EPIFENOMENUL TRUDITOR DIN MAŞINĂRIA TELEVIZIUNII
Era să greşesc şi să-i spun teleomului zeul din maşinărie (Deus ex machina), când bietul de el, departe de-a fi zeu şi de-a rezolva situaţii dificile, este doar un epifenomen, adică instrumentul vorbitor şi ascultător prin care fenomenul esenţial (patronul canalului de televiziune) îşi înfăptuieşte scopul final al politicii sale jurnalistice – aceea de tembelizare a telespectatorilor, fie, atunci când interesele lor coincid, punându-se cu arme şi bagaje la dispoziţia unui partid şi a unei ideologii, fie trecând cu totul în tabăra opusă (vezi salturile lui Dan Diaconescu de dinaintea întemniţării), atunci când puterea nu mai are trebuinţă de el şi fiscu-i suflă-n ceafă, aşa încât acesta ajunge să creadă cu tărie că în noua postură promovează o televiziune liberă şi independentă.
De fapt este o televiziune după chipul şi asemănarea cu întreg jurnalismul postdecembrist, în care se pricopsesc de ajung milionari în euroi doar aceia puţini care ştiu cum trebuie cumpărat, prezentat sau, după caz, vândut pe bani grei adevărul într-o democraţie originală ca a noastră.
De ce teleom? Păi, m-am gândit că, dacă tot există termenul de telespectator pentru cel aflat în faţa ecranului, atunci, urmând regula de aur a simetriei lingvistice, sclavului aflat de cealaltă parte, adică în maşinăria emisiei, i se potriveşte ca o mănuşă termenul mai scurt şi mai tehnic de teleom.
Că, de ce, mă rog, să-l desemnezi prin sintagme de felul „realizator de emisiuni” sau „om de televiziune” (la urma-urmei o barbarie lingvistică), dacă atâţia dintre ei nu realizează nimic, ci doar comit erori citind textul pe prompter!
Şi iac-aşa, printr-un termen scurt şi expresiv, ai rezolvat marea problemă a vedetelor (sic!) televizate şi/sau de televiziune (un supărător barbarism pleonastic), că doar cine-i toată ziua bună ziua la vedere, mai degrabă cu formele dezgolite decât cu chipul acoperit de machiaj, n-are cum să nu fie vedetă.
A mai rămas în dezbatere o mică problemă de nuanţă. Fireşte că unei femei n-o să-i spui teleom (Vorba ceea: Ce oameni sunt şi femeile astea!) şi nici telefemeie, că sună primitiv şi dur, ci-i vei spune cu dulceaţă ori televedetă (aşa da, mai merge), ori teleandree (o antonomază de felul lui donjuan sau mecena), având în vedere frecvenţa acestui prenume printre telefemeile din România.
Oricum această chestiune nu mai prezintă niciun interes pentru mine: Întâi că nu am televizor, apoi că atotputernicul internet nu numai că rezolvă tot (ştiri, filme, documentare, publicaţii, dicţionare, bârfe etc.), dar şi ameninţă să înghită cât de curând televiziunea cu fulgi cu tot.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DUPĂ VEACURI DE-NVRĂJBIRE EUROPA VREA UNIRE
Încă din secolul al XIX-lea, o seamă de gânditori şi politicieni europeni, având sub ochi modelul Statelor Unite ale Americii (SUA) şi pofta lor nesăţioasă de expansiune teritorială şi economică, pledau din toate puterile pentru unificarea politico-economică a ţărilor europene sub numele atotcuprinzător de Statele Unite ale Europei (SUE).
Iar după primul război mondial, adică atunci când era evidentă pentru toată suflarea că – pe tabla de şah a economiei mondiale – s-a petrecut rocada între Europa şi SUA, respectiva pledoarie s-a transformat în laitmotiv şi a luat chipul paneuropenismului insistent.
După războiul ruso-japonez din 1904-1905, război care – prin neinspiratele lucrături în Extremul Orient ale englezilor împotriva imperialismului rusesc – a dus la ruşinoasa înfrângere a colosului muscălesc de către micuţa Japonie (primul mare afront încasat de rasa albă de la cea galbenă) şi la naşterea imperialismului nipon, poetul Paul Valéry trăgea semnalul de alarmă în legătură cu egoismul Europei şi cu europeanul „dominat de o ambiţie fără frâu”, pentru ca în perioada interbelică, gânditorul francez André Siegfried să deplângă starea de instabilitate economică a timpului şi să regrete deplasarea „centrului de gravitate” afară din Europa, proces prin care bogăţia acesteia a trecut „în mâinile popoarelor din America şi Asia”.
Şi dacă încă de-atunci era vizibil că Statele Unite joacă rolul pe care Europa îl deţinuse în secolul 19 (cel mai mare exportator mondial de tehnică, tehnicieni şi capital), a doua conflagraţie mondială i-a consolidat această poziţie de lider.
Căci, ne spune P.P.Negulescu în Destinul omenirii, dintr-un fund de sac, „predilect teren de invaziune”, cum se prezenta Europa în epoca migraţiunii popoarelor (desigur, asta şi din pricina vecinătăţii cu Atlanticul, nomazii neputând merge mai departe), ea „s-a transformat într-un focar de expansiune”, astfel că, împinsă de la spate de Renaştere şi de aburul revoluţiei industriale, în secolul 19 n-a fost numai locomotiva tehnico-ştiinţifică a lumii şi, practic, singurul exportator de capital, ci şi marele focar de iradiere a culturii şi civilizaţiei până la marginile Pământului – în coloniile puterilor occidentale (Anglia, Franţa, Spania, Germania etc.), dar şi în afara acestora (SUA, China, Japonia).
La vremea respectivă se vorbea de o mistică a progresului, întrucât ştiinţa, ne spune gânditorul român, „ce rămăsese la greci curiozitate liberă, devenea acum mijloc de putere şi constrângere”.
Există, totuşi, trei corpuri de condiţii specifice, care se opun încercărilor de imitare a Statelor Unite de către strategii Europei unite. Acestea sunt: istoria şi pârghiile ei, condiţiile geografico-economice şi ambianţa psiho-socială.
1) Popoarele şi limbile europene s-au format în decursul veacurilor prin amestec la început cu migratorii, precum şi prin lungul şir al asimilărilor şi altoirilor ulterioare, pe când poporul american a rezultat la repezeală în veacul al XVIII-lea prin vrerea destinului, care i-a pus laolaltă pe emigranţii şi aventurierii veniţi de pretutindeni cu limbile, năravurile, tradiţiile şi păcatele lor, pentru a crea „mişmaşul” etnic, pe seama căruia se amuza copios scriitorul american Sinclair Lewis.
Apoi, în focul luptelor pentru apărarea vieţii şi bunurilor („sărăcia şi nevoile şi neamul”), a limbii, credinţei şi amintirilor, într-un cuvânt a gliei străbune, au apărut primii fiori ai conştiinţei naţionale, din care - pe armăturile naţionalismului şi patriotismului – s-a înălţat specificul naţional, adică ceea ce este atât de propriu unui popor, încât îl deosebeşte de toate celelalte popoare ale lumii.
Fireşte, tot în focul acestor lupte duse împotriva lăcomiei şi cinismului invadatorilor, au apărut resentimentele naţionale şi poliţele neplătite ale istoriei. Dar izvorul urii dintre statele şi popoarele Europei nu trebuie căutat cu obstinaţie în naţionalism (mai mult sau mai puţin toate statele se fac „vinovate” de egoismul benefic al naţionalismului, ce tocmai prin asta se dovedeşte natural şi neprimejdios), ci – ne spune Negulescu - în hiperegoismul naţionalist al acelor state, care, urmărind doar binele lor inclusiv pe căile injustiţiei şi nedreptăţii, nu renunţă niciodată cu totul la posibilitatea agresiunii împotriva popoarele paşnice de mai aproape sau de mai departe.
N.B. Americanii şi-au hipertrofiat naţionalismul de sorginte cosmopolită în timpul execuţiilor organizate împotriva pieilor roşii, adevăraţii proprietari ai întinselor pământuri din Vest, şi a războaielor cu spaniolii...
2) Condiţiile geografico-economice pledează la rândul lor în favoarea uniunii americane: Un stat comparabil ca întindere cu Europa, dar cu o populaţie de 2,3 ori mai mică şi cu bogăţii ale solului şi subsolului superioare bătrânului continent (fie şi pentru aceea că industrializarea americană a demarat mai târziu), un stat care n-a cunoscut pe propria piele dezastrele primului şi celui de-al doilea război mondial (atacul de la Pearl Harbor a fost o nimica toată) şi care ştie mai bine ca oricine să-şi conserve resursele proprii, deşi locuitorii săi (5% din populaţia globului) consumă aproape un sfert din resursele energetice ale lumii, bineînţeles că un asemenea bloc politico-economico-financiar are capacitatea de-a rezista mult şi bine prin el însuşi. Ceea ce nu se poate spune despre actuala Uniune Europeană, deja serios marcată de tensiunile mocnite dar permanente dintre mulţumirea trufaşă a Vestului şi marea nemulţumire a Estului, dintre opulenţa Nordului şi marile probleme cu care se confruntă Sudul.
3) În fine, din punct de vedere psiho-social trebuie avut în vedere „aerul” american al preocupărilor întru organizare şi obsesiva rentabilizare, respectiv întru asimilarea şi rapida americanizare a noilor sosiţi, proces mult înlesnit de obligativitatea limbii engleze în administraţie, justiţie şi armată, astfel că la acest capitol ei au de-a face doar cu nişte, hai să le spunem, subdialecte de ordin social.
În schimb Europa se confruntă şi va continua să se confrunte cu marea şi delicata problemă a dialectelor – fiecare ţară şi popor cu dialectul său, ceea ce înseamnă altă limbă şi obiceiuri, altă cultură şi civilizaţie, alte sentimente şi, desigur, altă istorie.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TEHNOCRAŢIA POLITRUCULUI DÂMBOVIŢEAN
Titlul pare un paradox, unul din numeroasele paradoxuri specifice României postdecembriste, care – din pricina abundenţei – nu mai impresionează pe nimeni, aşa că ajung să se banalizeze în foarte scurt timp. Păi, ori tehnocraţie, ori politică, fie ea şi în varianta politrucianismului dâmboviţean!
Mă rog, aşa o fi pe alte meleaguri, unde logica şi bunul simţ sunt la ele acasă, adică sunt nelipsite din vrerea celor ce au în mână pâinea şi cuţitul, obligatoria condiţie pentru ca sporul prosperităţii să înveţe drumul spre toţi cetăţenii acelei ţări.
Nu şi în România tuturor posibilităţilor pentru floarea cea vestită a-nvârtiţilor făr’ de-obraz (ciocoii-tâlhari şi politrucii mişei), unde – după mai bine de un sfert de veac şi sub presiunea străzii – s-a ajuns la mult dorita democraţie originală (pardon, oribinală!) de către Ion Ilici Iliescu şi ciracii săi: amestecul de demagogie, plutocraţie şi ochlocraţie (proporţiile sunt dictate de împrejurări şi interese), care la ţanc îşi schimbă forma ca să fie în ton cu moda democratică a Apusului, dar în ruptul capului nu se atinge de fondul furocratic al tragediei româneşti postdecembriste, deoarece numai în acest chip anapoda românii (a se citi grosul românilor) au şansa istorică să dea înapoi ca racul şi să se simtă tot mai înstrăinaţi în propria lor ţară.
(Iată ce afirmă Gustave Le Bon în celebra lui carte Psihologia maselor despre ochlocraţie, căreia – eufemistic – astăzi i se spune „presiunea străzii”: „Mulţimile acumulează nu inteligenţă, ci mediocritate”; „Actele mulţimii se află mai mult sub influenţa măduvei spinării decât sub cea a creierului”, drept urmare „exagerarea mulţimilor are loc doar în ceea ce priveşte sentimentele, nicidecum inteligenţa”; „Din momentul în care fac parte din mulţime, atât incultul cât şi savantul devin la fel de incapabili de observaţie”, asta nu numai pentru că „mulţimea gândeşte prin imagini”, ci şi fiindcă „lipsită de spirit critic, mulţimea se arată de o credulitate excesivă”; „A declanşa o revoluţie este întotdeauna mai uşor decât a o duce până la capăt”...)
Trist dar adevărat, românii din nou s-au lăsat traşi pe sfoară de aparenţa democratică a căderii guvernului Ponta şi a instalării aşa-numitului guvern tehnocratic Cioloş. Oho, şi încă ce tehnocraţie democratică (sau poate că invers), când numele lui Cioloş a fost vehiculat cu câteva luni înainte de mazilirea lui Ponta, iar ungerea lui ca premier nu doar că a fost agreată, ci chiar impusă de Uniunea Europeană! Tragedia de la clubul Colectiv n-a făcut decât să grăbească niţel lucrurile. Oricum de ziua naţională a României erau prevăzute proteste şi mişcări de stradă dirijate din umbră de hiperatentele noastre servicii secrete la semnalele venite dinspre marile cancelarii occidentale. Că doar nu se făcea ca România aproape integrată politic şi complet dezintegrată economic să meargă înainte cu aceleaşi partide doldora de penali plini de bani (oriunde politica se face cu bani, chiar cu bani murdari, dar nu atât de sfidător-grosier ca pe meleagurile noastre!), când e ştiut că în anul 2019, pentru o perioadă de şase luni, ea va prelua şefia Uniunii Europene. Ceea ce ar fi însemnat ca europenii cu ştaif şi plini ochi de principii democratice (mai mult în teorie decât în practică) să se lase conduşi de nişte puşcăriaşi sadea, iar americanii să piardă pariul cu corupţia românească ţinută sub control. 
Prin urmare, guvern tehnocratic (nesusţinut doar de Ponta şi ai lui), deşi în logoreea numită „Programul de guvernare” nu apar niciunde idei clare şi precise de redresare economico-socială (într-un an nici nu-i cu putinţă, avându-se în vedere prioritatea numită Legea bugetului şi cele două campanii electorale de anul viitor) şi deşi membrii cei mai marcanţi ai acestui hibrid politico-tehnic au certe afinităţi politice (Dacian Cioloş a fost ministrul Agriculturii în guvernul Tăriceanu şi a ajuns comisar european pe probleme agricole cu ajutorul neprecupeţit al fostului preşedinte Traian Băsescu, Vasile Dâncu este membru marcant în PSD-ul clujean, Costin Grigore Borc este apropiat, poate chiar membru al al PNL-ului), iar mulţi dintre membrii actualului cabinet sunt în primul rând oameni de valoare...ai serviciilor secrete (SRI şi SIE).
În aceste condiţii şi având în vedere grija occindentalilor pentru creerea aparenţelor de democraţie, se poate spune că mai degrabă România s-a pricopsit cu un guvern de legătură-umplutură între coruptele guverne politicianiste anterioare şi cel care se va crea după alegerile generale de anul viitor.
Pe scurt, un aranjament care nu doar că pe moment mulţumeşte Uniunea Europeană (şi-a impus omul dorit) şi strada (a contribuit la căderea unui guvern mincinos şi corupt), ci şi partidele politice – le oferă timpul necesar pentru regrupare şi cosmetizare, adică pentru a părea altceva decât sunt ele în esenţa lor. Căci, vorba românului, din coadă de câine nu faci niciodată sită de mătase. Dat fiind putregaiul politic postdecembrist, din actualii politruci n-ai cum să scoţi oameni cinstiţi şi competenţi. Eventual mai abili decât fârtaţii lor ajunşi pe mâna justiţiei...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

INTOXICAREA ROMÂNIEI
Da, stimabililor şi nestimabililor, măicuţa România este tot mai intoxicată, ca atare tot mai suferindă de la o zi la alta. Iar odată cu ea se duc şi fiii ei cei mai vrednici, care ţinând morţiş să-i uşureze suferinţa după slabele lor puteri politico-financiare (nu şi moral-spirituale), mor cu zile asistând neputincioşi la cumplita ei agonie.
În tot acest timp, care se cheamă atrocele sfert de veac postdecembrist, ciocoii mari şi mici mai tare se îngraşă, căci pentru alde ăştia – avortoni prin naştere, hoţi prin vocaţie şi ticăloşi prin crez – existenţa este totuna cu traiul fără simţire şi gândire, adică musai cu lanţ de aur la gât de taur, cu maşini bengoase şi case făţoase.
Pentru ei, cei care-şi permit vacanţe de lux cu purcoaiele de bani şutiţi cu legea-n mână, de unde revin la afacerile lor curat murdare doar cu ceva mai tuciurii la piele, dar mult mai negri la suflet, pentru ei, deci, ar fi floare la ureche să se stabilească oriunde-n lumea asta,  şi la dracu-n praznic. Dar ţi-ai găsit să le facă un asemenea pustiu de bine milioanelor de români aduşi la o atare disperare, încât mamele cu copiii în braţe se aruncă în faţa trenului, când România continuă să fie ţara tuturor posibilităţilor pentru tâlharii interni şi externi!
Da, România este grav intoxicată prin politicile à rebours îndreptate împotriva ei şi a românilor (vezi inumanul experiment Codex Alimentarius), prin starea critică a sistemului sanitar şi cea sfidător-înfloritoare a reţelei farmaceutice (în 25 de ani numărul farmaciilor a crescut de aproape 20 de ori!), prin nocivitatea alimentelor străine din supermagazine şi a informaţiilor împroşcate pe piaţă întru ascunderea sau distorsionarea adevărului, prin fraternizarea ipocriziei politicianiste cu cea păstorească, prin spectaculoasa prăbuşire a şcolii şi educaţiei, pe scurt, prin tot mai îngrijorătoarea stare de sănătate biologică şi moral-spirituală a Naţiunii.
Toate statele din Uniunea Europeană şi din lumea întreagă caută prin mijloacele ce le stau la îndemână să asigure fericirea tuturor cetăţenilor (asta-i adevărata democraţie!) printr-o valorificare superioară a resurselor naţionale, aceasta fiind la urma-urmei însăşi raţiunea lor istorică de a exista. Numai România, codaşă între ţările din UE îşi permite să dea cu piciorul la (încă) însemnatele ei resurse umane şi geografice: lasă inteligenţa românească să-i îmbuibe pe cei putrezi de bogaţi, lasă în paragină milioane de hectare (pământ bun de uns pe pâine), la comandă străină, dar minţind că sunt nerentabile, guvernanţii ei de nimic au închis până şi acele rare mine (sunt doar câteva pe planetă) în care aurul se găseşte în stare nativă şi, desigur, face pe dracu-n patru să-i scoată din puşcării pe tâlharii cu ştaif, ca aceştia să se poată bucura până la adânci bătrâneţi de averile şterpelite, altfel spus, face tot ce-i stă în puteri să dispară de pe feţele milioanelor de români luminosul zâmbet al împăcării lor cu Dumnezeu, cu viaţa şi cu semenii.
N. B. În urmă cu ceva timp am citit pe internet că în Buthan, micuţul stat de la poalele Himalayei, există un minister al fericirii cetăţenilor. Normal, având în vedere că Buthanul este supranumit Regatul fericirii. Doamne, la ce distanţă în timp şi spaţiu este România de aşa ceva!...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii