ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 81 (Noiembrie 2015)

EDITORIAL
LA UN AN CU NEAMŢU’ LA COTROCENI
Anul trecut, luna noiembrie a reprezentat apogeul – din punctul meu de vedere – a celei mai abjecte campanii electorale din România ultimului sfert de veac. De la faptul că s-au înscris în lupta pentru cea mai înaltă funcţie în stat o serie de candidaţi doar ca să facă uz de prezenţă, până la modul în care aceştia s-au prezentat în faţa electoratului. Deşi părea limpede că lupta se va da doar între doi dintre aceşti candidaţi, ceilalţi – şi evenimentele intrate deja în istorie au confirmat – aveau să îşi joace adevăratul rol, unul vădit părtinitor, abia în turul al II-lea, atunci au dat propriul electorat, votul, adică unuia dintre cei doi rămaşi în cursa finală.
Voi aminti acum din principalele promisiuni făcute de fiecare în parte. Victor Ponta s-a lăudat cu întărirea luptei împotriva sărăciei, fără să precizeze faptul că la starea de sărăcire a populaţiei a contribuit inclusiv el, atât ca politician postdecembrist, cât, mai ales, ca membru al celui mai distructiv partid pentru interes naţional, din câte există, de la evenimentele din 1989 încoace, adevărat continuator al PCR. Tot Ponta era cel care trâmbiţa şi despre întărirea luptei împotriva corupţiei şi în septembrie 2015, la vreo 10 luni de când a pierdut alegerile, să fie cercetat tocmai pentru fapte de corupţie. Tot Ponta s-a bătut cu pumnul în piept pentru intrarea ţării în zona euro, pentru întărirea relaţiilor cu SUA, UE şi NATO, însă el nu a mers decât în Asia şi mai nou, în Mexic, unde, culmea, să participe la o conferinţă despre corupţie în administraţie, fără să amintească la întrunirea respectivă niciun cuvânt de faptul că el însuşi este anchetat pentru fapte de corupţie şi, în acelaşi timp, cu nesimţire crasă, ocupă nonşalant funcţia supremă în Guvern, Guvern care ce credibilitate să mai aibă în faţa partenerilor europeni? Ce stat cu prestigiu din spaţiul UE ar invita în ţara sa un premier cercetat de fapte de corupţie? Dacă România ar fi avut un premier credibil şi relaţiile ţării noastre cu partenerii din UE ar fi fost altele, iar relaţiile bilaterale cu totul altele. Poate şi din această cauză cetăţenii români sunt „primiţi” în spaţiul comunitar altfel.
Elena Udrea promitea, în campania electorală, „România frumoasă”, o ţară în care apărarea independenţei justiţiei în faţa atacurilor politicului, în special a celor care îşi propun să ia sub control politic parchetul general, DNA, DIICOT şi instanţele de judecată, să existe cu adevărat. Şi, probabil, datorită faptului că nu a ajuns în fruntea statului, a uitat acest lucru, astăzi atacând respectivele instituţii, acuzându-le ba de abuz, ba de politizare. Acum, că i se pregăteşte şi al patrulea dosar, poate să afirme cu vârf şi îndesat că este poate cel mai cercetat parlamentar român şi, cine ştie, poate că numărul dosarelor nu se opreşte aici, iar până la urmă justiţia o va fi condamna, fie în măcar în unul dintre aceste dosare.
Monica Macovei a intrat în cursa pentru Cotroceni cu ideea votului prin corespondenţă pentru românii din afara graniţelor ţării şi ideea a fost automat preluată de ocupantul scaunului prezidenţial, însă în Parlamen,t abia acum, la un an de la alegeri s-a trecut la votarea legii. Bineînţeles, Hunor şi al lui Tăriceanu, prin partidele pe care le conduc s-au opus actualei forme, invocând numai tâmpenii. Este evident, pentru că procentele încasate de aceste două partide la alegeri sunt insignifiante în diaspora. Mai promitea Macovei şi un sistem de justiție eficient, de tip american, cu procese care se judecă în fiecare zi până la terminarea lor. Aşa este, pentru imediat ce neamţu’ a ajuns preşedinte, prima sa vizită a fost la nişte „rude” în Florida şi acolo, mai mult ca sigur i s-a şoptit ce şi cum. 2015 este anul în care în rândul marilor corupţi, atât din mediul de afaceri, cât şi din cel politic – uneori, prin prisma personajului erau atinse ambele planuri – a început drumul spre instituţiile abilitate să desfăşoare anchete, nu jurnalistice, evident. Tot Macovei a venit şi cu ideea renunţării la imunitate parlamentară, iar dacă ideea i-ar fi fost copiată de Iohannis, acum cu siguranţă am fi avut un aparat parlamentar mai suplu, în consonanţă cu locul României în Europa.
Popescu Tăriceanu vorbea despre „România, a şaptea putere în Europa” şi pentru că a fost premier în guvernări nu prea îndepărtate, avea şanse ca să fie credibil. Tot el a afirmat şi că „recredibilizarea Justiţiei este un deziderat de poate fi atins prin: degrevarea rolului instanţelor de judecată şi scurtarea termenelor de soluţionare a proceselor”. Evident, imediat ce s-a terminat spectacolul cu alegerile şi au început să curgă cererile DNA de începere a urmăririi penale pentru diverşi distinşi politicieni aflaţi în exerciţiul funcţiunii, a intervenit public întru stoparea acestor „practici gestapoviste”, gândindu-se, mai mult ca sigur şi la persoana sa, evident. Tot pe acolo bătea şi cu „toleranţă zero faţă de toate actele infracţionale, fie ele mari sau mici, tocmai pentru a asigura pe cetăţenii României de faptul că viaţa, bunurile şi bunăstarea lor sunt apărate (…)”, doar că prin „acte infracţionale” nu se referea şi la clasa politică actuală din România, la faptul că interesele personale şi de grup sunt mai importante decât interesul naţional, când acesta din urmă ar fi trebuit să fie sigurul, aşa cum se întâmplă în toate ţările civilizate din lume. Şi, ca o notă în plus faţă de cameleonismul caracteristic acestui politician, amintesc modul jalnic în care s-a dezis de Băsescu în „Alianţa DA”, cu care câştigase nişte alegeri cu ceva ani în urmă, dar şi de faptul că imediat ce a pierdut şansa Cotroceniului în noiembrie 2014, a cedat votul său şi al alegătorilor săi, lui Victor Ponta, cu speranţa că va primi şi el o porţie de ciolan pentru gestul său, demonstrând că toate promisiunile sale sunt doar demagogie, el, ca om nefiind altceva decât un lingău care avea nevoie continuă de scaun cu imunitate. E dezamăgitor acest fapt, pentru că deşi liberal, aşa cum i-a plăcut de fiecare dată să spună, în loc să se alieze cu partidul care l-a propulsat în viaţa politică, a preferat să mizeze pe partidul lui Ponta, într-o disperare crâncenă şi cu totul nefondată în a demonstra că el este sigurul liberal care a crezul în alianţa PSD-PNL-PC, mamut cunoscut şi sub numele de Uniunea Social-Liberală, utopie care a ţinut din februarie 2011, până în 2014, aceeaşi lună şi care, pe drept cuvânt, nu a funcţionat niciodată, pentru că nu ai cum să uneşti ideile de stânga cu cele de dreapta. Sigurul motor al acestei coabitări era, evident, ciolanul, acapararea puterii cu orice fel şi prin orice mijloace, poate şi din această cauză membri cu funcţii publice din aceste două partide sunt în prezent cele mai căutate persoane de către DNA. Hoţia nu a ţinut cont de coloratura politică, aşa că cei care se acuzau reciproc de acte corupţie au devenit, prin această alianţă, prieteni buni, continuând împreună aceeaşi politică distructivă la adresa ţării.
A mai existat în planul primului tur al alegerilor prezidenţiale de anul trecut şi Teodor Meleşcanu, care, deşi înaintat în vârstă, avea să-şi joace bine rolul, în special pentru modul scandalos cum a gestionat – din umbră, se înţelege – desfăşurarea alegerilor în diaspora, în special în primul tur. Din programul său electoral amintesc reîmpărţirea administrativ teritorială şi combaterea corupţiei. Sigur că aceste idei sunt identice cu cele prezentate de candidatul PSD, însă Meleşcanu a întărit încă o dată ideea, că rolul său era unul de satelit pentru propulsarea lui Ponta la Cotroceni şi susţin ideea prin faptul că şi acest candidat şi-a dat votul în turul al doilea tot pentru „steagurile roşii”, deşi el era un liberal convins. Şi-a adus aminte de onoare abia după epuizarea şi celui de-al doilea scrutin, când a demisionat din fruntea MAE, un minister care a avut drept scop să ţină departe de urne românii aflaţi peste hotare şi care aveau de gând să dea o lovitură binemeritată social-democraţiei de pe la noi. Spun acest lucru şi insist pe idee, că indiferent cine ar fi fost contracandidatul lui Ponta la alegeri, diaspora şi mă refer aici la cei aflaţi în spaţiul Europei civilizate şi a Americii de Nord, ar fi votat persoana respectivă şi doar pentru ca a-i da lui Ponta un vor de blam. Iohannis nu a avut nicio prestaţie, nicio contribuţie la reuşită. Prezenţa sa la Controceni este rodul votului împotriva PSD şi a persoanei Victor Ponta, pe care românii aflaţi în ţări civilizate au vrut să-l exprime, cu speranţa că a venit timpul ca şi pentru ţara aceasta să existe, în sfârşit, un timp al schimbării. Din respect pentru ceea ce au făcut, pentru sacrificiul lor, pentru umilinţele la care au fost supuşi de către statul român prin exercitarea lui unui drept fundamental într-un stat democratic, cum este cel al votării, abia acum clasa politică s-a gândit că e timpul pentru onorarea unei promisiuni făcute imediat după consumarea alegerilor. Că şi-au mai adus aportul şi „alţii” la rezultatul alegerilor, e lesne de înţeles, însă faptul în sine a demonstrat că este nevoie de o schimbare.
Din cei 14 candidaţi la funcţia de preşedinte în noiembrie 2014, îl mai amintesc pe Dan Diaconescu, cel care promitea românilor, prin portavocea personală a OTV şi mai apoi a posturilor TV slugarnice ale PSD, de lupta împotriva întregii clase politice, împotriva celor pe care îi numea „ciocoi”. Cucerind publicul slab de îngeri, adică adresându-se celor mulţi şi manipulaţi, prin intermediul postului său de televiziune, închis, redeschis şi iar închis de CNA, apoi şi la celelalte canale, în special după turul I, pe care, aşa cum era lesne de înţeles l-a pierdut la fel de lamentabil cu i-a fost şi activitatea jurnalistică. Spun acest lucru amintind faptul că Diaconescu este condamnat în prezent pentru fapte de şantaj săvârşite ca şi om de televiziune, om care, ca şi restul clasei politice, frapa prin aroganţa prin care trăia, deşi se pretindea un apărător al poporului, însăşi formaţiunea sa politică era o emanaţie pe aceeaşi temă, Partidul Poporului Dan Diaconescu desfiinţându-se foarte rapid după eşecul de anul trecut. Pe televizor a dus o falsă luptă, adevăratul să scop fiind acela de a acapara o parte din ciolanul puterii, lucru dovedit imediat după finele primului tur al alegerilor, când a afirmat că în turul final el şi alegătorii săi vor susţine social-democraţia pe care ani la rândul a criticat-o, iar membrii marcanţi ai partidului făcându-i baroni – o expresie ca s-a consacrat în vocabularul de presă din România – şi mai apoi ciocoi, datorită amestecului politicului cu afacerile necurate din primării şi instituţiile cu capital de stat, acolo unde PSD avea controlul.
Revenind la Iohannis, venirea sa la conducerea statului nu a adus exact schimbarea de care aveam nevoie. În primul rând s-a înconjurat de consilieri pe care atât mediul politic, societatea civilă cât şi presa au semnalat ca fiind din vechea gardă, unii – culmea – propulsaţi de formaţiuni politice contrare intereselor liberale. A cheltuit Iohannis mulţi bani şi cu noua sa reşedinţă prezidenţială, apoi cu multe drumuri făcute la Sibiu, că merge tot timpul în vizitele externe însoţit de soţia sa, însă ce i se poate reproşa cu adevărat lui Iohannis este modul părtinitor şi insistent de schimbare a cabinetului guvernamental, că cere verbal demisii, apoi dă din nou mâna cu adversarii, că nu a făcut nimic în relaţia cu Chişinăul, cu excepţia faptului că a reuşit să elimine paşaportul la graniţă a celor care vor să treacă la fraţii de peste Prut. A gestionat şi continuă să facă gafe în cazul crizei refugiaţilor. Deşi vorbeşte destul de prost nemţeşte – precum Iliescu engleza – are totuşi simpatia cancelarului german pentru deschiderea sa spre Vest. Acest lucru l-ar fi obligat să aibă – fie şi formal – opinii asemănătoare cu Merkel, însă, din păcate şi probabil aici este de vină şi proasta consiliere, realitatea stă altfel. Îi mai reproşez faptul că începe să apară des la televizor, urmând aceeaşi direcţie pe care a avut-o şi Băsescu, autotransformat în preşedinte-jucător. Mi-ar fi plăcut să avem un preşedinte obscur din acest punct de vedere, fără să îşi mai exprime public, prin intermediul internetului sau conferinţelor de presă părerea pentru anumite evenimente ca au loc în interiorul ţării şi care, evident, ţin de alte „palate”. Mi-ar fi plăcut să aibă suficientă putere de convingere asupra cârlanului de Ponta, lipsit de experienţă şi cel puţin obraznic în anumite privinţe, măcar de dragul funcţiei pe care o are în prezent. E slab pregătit pentru această funcţie, cu sau fără consilierii-problemă, iar dacă un nou guvern de coloratură galbenă ar apărea în locul celui actual, nu cred că preşedintele va avea o altă politică, un alt mod de abordare. Aveam un preşedinte care vorbea mult şi de multe ori prea colorat, iar de anul trecut încoace, unul care… tace! Cred că aceasta este principala caracteristică a omului politic Klaus Iohannis. Sper, ca la anul, pe vremea aceasta, să am ocazia să constat că în sfârşit, datorită activităţii sale, România apucă pe direcţia pe care o aşteptăm de mai bine de 25 de ani. Îmi doresc să susţină revoluţia din justiţie, începută cu venirea sa la putere, pentru a ne bucura şi noi, cei de rând, măcar de pedepsirea celor ce ne-au furat sfertul de veac al speranţelor ce ni le-am făurit călare pe tanc privind viitorul prin gaura tricolorului într-un decembrie rămas de-a pururi în istoria ce ne-a fost dat să o trăim, nouă, celor care, tineri fiind, dar destul ce isteţi la minte, istorie care avea să ne aducă imediat cu 1990 şi primele dezamăgiri.
Sper ca la anul, pe această vreme, să am ocazia să rememorez faptul că sub mandatul lui Iohannis s-a produs reparaţia morală asupra victimelor mineriadelor şi – poate mai pregnant – în sfârşit, adevărul despre ceea s-a petrecut în decembrie 1989.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
VOCEA EI A RĂSUNAT DIN CATEDRALA DIN MUNCHEN LA CAMPIONATUL MONDIAL DE FOTBAL
Florence Joy Enns este o cântăreaţă din Germania, scriitoare şi actriţăcreștină. Îi place să călătorească şi să viziteze ţări din Europa şi Statele Unite. Cântă la chitară şi pian, vorbeşte germană nativ şi engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.
În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguţe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povesteşte despre experienţa avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ şi în special, despre felul în care îşi trăieşte viaţa cu Dumnezeu.
Florence s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare şi un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich şi Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009 şi o fetiţă, Kiana, născută în 2012.
Îmi poţi spune ceva despre soţul tău? Când şi unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?
Soţul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu şi el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician şi cântăreţ. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună şi studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creştin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare şi sensibilă, cel mai minunat soţ şi tată.
Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?
A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă şi asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este şi o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
La ce vârstă ai devenit creştină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viaţa ta? Cărei denominaţiuni creştine aparţii?
Am crescut într-o familie creştină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui şi mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparţine de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominaţiunea nu e aşa de importantă, mai importantă e relaţia mea personală cu Dumnezeu.
Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană şi mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când şi unde ai cântat-o?
Piesa spune: “Tu eşti ţinta mea, Tu eşti pasiunea mea, Tu eşti calea mea, Tu eşti tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu eşti tot timpul acolo, Tu eşti motivul meu, ţinta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul naţional de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăşi mărturia mea pe un post naţional de televiziune.
Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese şi când ai început colaborarea?
Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană şi am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferinţe Hillsong şi de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.
Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?
Da, e primul şi singurul album. Conţine 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză şi unul în germană.
Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?
Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbeşte despre speranţa pe care o avem în Isus şi despre planul Său pentru viaţa noastră.
Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich mochte wahr und echt lebena.”
Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer şi real” şi aceasta este tema cărţii. Cartea povesteşte experienţa mea la filmările spectacolului “A Star search 2″ şi despre cum îmi trăiesc viaţa cu Isus. De asemenea, vorbeşte puţin despre familia mea, în perioada când am câştigat Star Search.
Ce ţară ţi-ai dori să vizitezi?
Aş dori să merg în Australia.
Ce ştii despre România?
Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.
Ce sărbătoare îţi place cel mai mult şi de ce?
Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentele cu zăpadă şi lumini şi mirosul de prăjituri din bucătăria mea.
Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viaţă spirituală?
Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtăşie cu Dumnezeul meu.
Care este cea mai importantă rugăciune la care ţi-a răspuns Dumnezeu?
El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frăţior, chiar dacă părinţii mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Aşa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească şi am avut un frăţior.
Dacă ar fi să transmiţi un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ţi-ai dori să le spui?
Aş dori să le transmit că fiecare e iubit necondiţionat şi în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate şi ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi şi să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona)
 
CARTILE ZEIT

CASA UMBRELOR DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012

A scrie şi a publica sunt două atitudini diferite. A scrie,  dezvăluie existenţa conştientă a unui  pact interior, recunoscut a priori ca for tutelar al unei lumi mişcătoare, scindate permanent de invocarea şi revocarea imaginii. Ficţiunea şi nonficţiunea, ambele în planul destrămării, împing, către exterior, vinile lor diferite, într-un efort comun de a se face înţelese. A scrie, este, prin urmare, nevoia de a stabili o măsură a spaţiului individual. Dacă lucrurile s-ar opri aici, am fi cu toţii captivi intr-o lume tăcută a unei naturi fără drepturi; captivitate, de altminteri, de o splendidă nobilitate.

A publica schimbă registrul asumării prin intrarea în spaţiul deschis al raportărilor. Infinite, înspăimântătoare. Un eu particular, traversând, inconştient, anarhica universalitate a eu-lui general.

Un expozeu al anteriorităţii cu efect în viitor, chiar dacă posterioritatea se manifestă, uneori, doar în întâmpinare. Asumarea unui astfel de proces, aproape incontrolabil, este o cutezanţă. O cutezanţă demarcată de presiunea imaginarului care pare sa flageleze discursul solitar până la o dureroasă  evacuare în patria revelării. A scrie şi a publica, două atitudini diferite, cu aceeaşi propensiune speculară: aceea de a estetiza vizibilitatea particulară, forţând limitele identitare, pana la iconizarea sa, cartea. 

Cartea este un adăpost subtil si perfid al definiţiilor identitare. Pactul pe care aceasta îl face cu autorul este muabil prin exteriorizare; dincolo de convenţiile teoretice dintre text, subtext si creatorul lor, exterioritatea, mediul de receptare, cu alte cuvinte, reprezintă autoritatea - insidios - primordială, a celuilalt.  Un celălalt preocupat in măsură considerabilă  de aceleaşi dominante speculare, dar mult mai abil în manevrarea lor. Un celălalt avid de perfecţionarea propriilor sale priorităţi prin intermediul celor care se expun. Orizontul de aşteptare al celuilalt este într-o continuă şi neliniştitoare transformare. Un devorator complet al imaginii de sine prin însăşi iluzia sinelui oferită cu generozitate de un eu  asumat prin expoziţiune necondiţionată. Iată, de ce, suntem datori cu atenţie şi consideraţie pentru autor. Această instanţă fragilă şi perenă, în măsuri variate de alternanţa culturală. Acea alternanţă care se autoreprezintă prin propria sa reflexie. O oglindă a oglinzii: imagine înfricoşătoare, prin infinitizare. O matrice. Un locus al mitologiilor identitare conflictuate de liberul arbitru.

Multele teorii pornite în căutarea autorilor, a textelor, provin din continua deconspirare a fiinţei creatoare, traversată de inconsecvențele eu-lui.  Nu ar  rămâne decât soluţia ficţionalităţii care să controleze cu propriie-i intervenții tipologice, dezbaterea cunoaşterii de sine. O incontrolabilă declinare a încercării de fi în non-existenţă.  Şi, paradoxal, din aceste conspiraţii  ale interiorităţii fantastice se naşte o lume organizată şi  plauzibilă. O axiologie a modelului  comun operei şi autorului, deopotrivă.

Modelul scrierilor de faţă este intelectualul. În jocul narativ, acţionează ca referent. Trăirile acestuia sunt discretizate de cheia subtilă a neliniştii metafizice, acea nelinişte opresivă a fiinţei culturale. Dincolo de aplecarea firească a  intelectualului către a scrie (desemnat ca autor), mai există impresia post-activă (a personajului) că traseul scriiturii este viciat de impuritatea interpretării. O relație plină de favoritisme: personajele gândesc ceea ce autorul scrie.

Pe de o parte, existenţa, ca actant particular, este un mare donator de teme, pe de altă parte, ficţiunea are vocaţia de a transforma biografismul în fabulă. O tramă sapienţială cu prognostic moralizator, temperată de tăcere.

Intelectualul autorului Dumitru Barău, din volumul sugestiv intitulat Casa umbrelor,  este educat  să tacă. Un intelectual mai întâi oprimat şi mai  apoi resuscitat; un intelectual care nu mai are uzanţa confortului, nici pe cea a gulagului, dar care a rămas fixat în aspiraţia către un ideal.

Un ideal precumpănit de o dublă formație: cea a deposedării şcea a repunerii în drepturi.

O fiziologie a discontinuităţii  care recuperează - pentru lectori - o fiinţă neîncrezătoare.

De aici, imposibilitatea manifestărilor explozive; lumea în care se mişcă este, aparent, redusă la experiențe posibile. Sentimentele sunt gestionate cu moderație sau, chiar, deconectate de la sistemul realităţii, dintr-o  teamă subterană de a nu fi, din nou, deposedat. Când si când, intelectualul se lasă interpretat de omul simplu care, prin persistenţa unei radicalităţi fireşti, a scăpat cvasi-nealterat din prefacerile succesiunilor de regim (Navetistul, Moş Tănasă).  Personajul principal al acestei lumi  are un voluntarism solitar şi o perspectivă care se distrage idealităţii pe care o deține de drept,  din raţiuni prestabilite de memoria unei lumi subversive.

Din aceleaşi motive, intelectualul nu scrie, preferând să gândească sau să viseze.  Aruncat, din motive naturale, în mijlocul lumii (metaforizate prin gară), intelectualul (avocatul Marius Robitu din povestirea Într-o vară, într-o gară), este supus unor alte experiențe, care, deşi nu au forţă anihilatoare, au, totuşi, maniera duplicitară a investigării.

Integrarea auctorităţii se face de multe ori în absentia. O absenţă conceptuală. Un abandon sofisticat printr-o impusă omisiune a cauzalităţii. Povestirile au o degenerescenţă temporală care suplineşte dinamica naratologică. Creatorul se izolează în spatele unui prag esenţial pe care îl face cunoscut în registre felurite: aşteptări, iluzii, temeri, convertite la o stabilă toleranţă faţă de text, personaj şi narator. Lumea acesta se vrea cunoscută; tăcerile sale convulsive descriu, cu destulă îngrijorare, un univers cu potenţial imploziv.

Casa umbrelor se poate converti într-un discurs metaforic despre umbră, poate chiar umbra jungiană onirică, întunecată a inconştientului individual, dar şi într-un discurs despre așteptare, ca element de legătură sensibilă între realităţile reprimate şi cele care încearcă să se redimensioneze, în căutarea luminii. Lumina poate veni din reconcilierea autorului cu textul şi cititorul acestuia, pentru o construcţie armonioasă comună, dincolo de tăceri.

Adelina Pop (Brăila)

 

REVERENTE CRITICE...
NOUL COCON MESIANIC ŞI ALCHIMISTUL-POET: NOU1, DE LIVIU IOAN STOICIU
Poezia lui LIS (“Floarea Crinului Regal-Bourbonic”! – deci, se prezumă şi oarece Iniţiere, conştientă au ba, în Arta Regală/ALCHIMIA!) este în atenţia subsemnatului încă dinainte de 1989, iar după 1989, prin generozitatea autorului (care mi-a dăruit cam toate volumele sale editate), am putut urmări, fără lacune, eclipse, ori opinteli prea mari - întreaga sa creaţie poetică. Nu şi pe cea în proză.
În recenzia subsemnatului, la volumul lui LIS, Substanţe interzise, afirmam, acum câţiva ani:
După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura,  fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism sau de personalism implicit - poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul metafizic (în care  locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă  glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise, se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil - în transmodernismul liminal”.
Noul volum, Nous (grecii traduc cuvântul acesta vechi prin minte, inteligenţă, raţiune  - dar, mai cu seamă, prin noţiunea de cunoaştere/cunoscător), demonstrează, cu prisosinţă, cât de vii sunt Poeţii autentici.
De la început, spunem: volumul este inegal valoric. Nu urmăreşte, nicio clipă, orfismul exterior şi nici măcar pe cel interior. Nu toate poemele volumului pe care îl am în faţă sunt desăvârşite structural, nici limbajul poetic nu este la fel de supravegheat, cum la anterioarele 6-7 volume de poezie… Dar aceste aşa-zise “deficienţe” sunt compensate, din plin, prin…CU TOTUL ALTCEVA-ul LIS! Cu volumul Nous s-a născut, “s-a re-inventat”, ca Om şi Duh terestru (oare pentru a câta oară?) UN NOU LIS.  Având cu totul alte viziuni şi perspective mundan-existenţiale – precum şi cu totul alte urgenţe valorice şi acte taumaturgico-soteriologice.
Volumul are trei părţi:
1-O mers când dincoace, când dincolo  (regionalismul-moldovenismul  verbal “o mers” (în loc de “a mers”) este, poate, o cheie semantică a volumului, pentru cititorul care lecturează, integral, volumul! – “Moldavia Sacra” fiind sub patronajul lui Venus-Parascheva, al Verdelui Regenerator – iar “O” fiind Icoana Ouroboros-ului/Demiurg Cosmic!),
2-Jurnal Nous – în care LIS îşi strecoară “scuzele”, faţă de cititor, în relaţie cu scrisul său cel NOU (cuvântul “nous”…românit esenţial!), scris stoician devenit, dintr-odată, ciudat de răstignit-contorsionat (Poezia din acest volum se foloseşte, paradoxal, de “protezele” pseudo-prozei confesive, spre a-şi răscumpăra aripile metafizice!)…,
3-Fiecare lucru are rânduiala sa… - LIS nu-şi poate părăsi, cu niciun preţ, în/din nicio lume,  Utopia Logos-ului: “Dacă el nu vrea, apoi, îl vom sili NOI (care ne tragem din NOUS!), pe “domnul” Logos, să redevină funcţional-soteriologic, RE-ORDONATOR DE LUME!” – pare că ne comunică Poetul-LIS.
O istorie. PÂNĂ SE RESTAUREAZĂ ORDINEA” (s. mea) – cf. Într-un bordei părăsit, p. 18. Să nu uităm că “bordeiul”, în literatura română, încă de la Mihail Sadoveanu (cf. Hanu Ancuţei – Istorisirea Zahariei Fântânarul, cea de-a noua povestire mistic-extatic-iniţiatică), este simbolul “Cuptorului Alchimic” – în care, trecând materia grosolan-istorică, prin stadiile cele trei: nigredo, albedo, rubedoTrupul-Întunecat-întru-Fier (întru Sfârşitul-Amurgul Zeilor şi Kali Yuga!)  - se trasfigurează/transcende în Duhul-AUR SPIRITUAL!
*
Dacă LIS din ultimele 6-7 volume voia, se încăpăţâna să vrea a cosmiciza lumea, dacă spaţiul valah şi-l dorea, cu eforturi anamnezice uluitoare, ca fiind Spaţiul Ritualului Soteriologic (…iar poemul-incipit al volumului de faţă, Răul, p. 7, este, de fapt, o capcană poetică,  creând, întru falsă continuitate cu trecute volume, impresia că “bunicul”  mort, venit înapoi în istorie, pentru a-şi da singur de pomană, doreşte să re-instaureze  iluzia Ritualismului Lumii, într-un spaţiu al Ne-Buniei Uituce de Sine : “Iaca, împart, în stânga şi în dreapta,/dau de pomană, că ai mei m-au uitat”…!) - …ei bine, LIS din volumul Nous este un Damnat Legic şi Hiperlucid. Adagiul camilpetrescian “Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă” se poate transforma, prin noul volum stoician, într-o altfel de formulare a noii realităţi şi a noilor potenţe  spirituale: “Câtă luciditate auto-răstignită, tot atâta putere de exorcizare a realităţii, de descântec întru întoarcere a omenirii, la ORIGINARITATE şi NORMALITATE”.
Căci am început, de mult, să ni le uităm, sau să le părăsim derizoriului diavol -  “matriţele/matricele normalităţii” fiinţial-existenţiale: “Diavolul în persoană cerându-ne/să fim umili, să stăm/liniştiţi în colţul nostru şi <<să nu ne ocupăm de nimic/deosebit, că se ocupă el>>– dintr-o//silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, numai piele/şi os, matriţe umplute de vrăjitoare cu/apa de la morţi” – cf. Matriţe, p. 19.
Refuzând, cu exasperare, dar şi cu un  soi de furor sacer,  umilinţa şi liniştea, oarbe şi comode -  LIS îşi învăluie persoana androginică-Nous (persoană volitiv-cunoscătoare şi, concomitent, mefientă şi retractilă, faţă de obiectul cunoaşterii:  LUMEA CONTEMPORANĂ!)  - ascunzându-se/apărându-se (prin revelarea terorii monştrilor istoriei!), de timpul/contemporaneitate/istorie. Se ascunde, precum larva viitorului FLUTURE, în “zeci de metri de pânză”, ca “mumie”: “Înfăşurată în pânză de umezeală, în/zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană,/nu te sufoci? Scoate măcar capul – nu//scot nimic, voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, cuţitari, cărora/dacă li te arăţi, pălită, trecută,/te aruncă pe uşa cârciumii: că să mergi să-i însoţeşti/în viitor pe cei decedaţi. Sunt/păţită, stau pregătită, înfăşurată în pânză, dată/cu mirodenii – un vestigiu//al unei antichităţi de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică./Nous” – cf. Nous, p. 15.
De observat cum “cucoana” (de fapt, “COCONUL” androginic, CRISALIDA!) îşi fereşte propria istorie (“pălită, trecută”) de istoria comună, precum Stan Păţitul-Iniţiatul   – de fapt, istorie decăzută într-un nou soi de comunism planetar, cel puţin la fel de pestilenţial şi de violent, precum cel “antedecembrist”: lumea este decăzută până la “halul-rangul antispiritual” de “CÂRCIUMĂ-MAHALA”, iar locuitorii ei formează o populaţie stranie, respingătoare şi de respins, în cazul oricărui iniţiat întru “decenţa antichităţii de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică” – adică, “vestigiu al unei antichităţi”păstrătoare de Mistică a Duhului. Pentru că este vorba, în cazul ispititorilor “ieşirii din nevedere/din mistica istoriei personalizate” -  nu de un popor, ci de o populaţie saturnian-entropică, pusă, egal, sub semnul Porcului şi al Cuţitului – dar, mai cu seamă, al Trădării, Distrugerii şi al PLĂCERII/DESFĂTĂRII  HAOSULUI/ÎNTRU HAOS  – o populaţie “familiarizată cu răul(cf. Ia şi gustă, p. 22): “voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, cuţitari”.
Manifestările violenţei gratuite, absurde, ucigaşe şi sinucigaşe, totdeodată, ale lumii (aparent real-istorică -  în realitate, iluzorie, precum este orişice Consecinţă Penală a Căderii!) nu doar abundă, ci tind să inunde (evident, la modul ludico-vampiric!) chiar Arca Credinţei Vizionare şi a Eros-ului Cosmic (“Am un topor ascuţit!/Dar ce, cuţitul de la bucătărie nu ajunge?/După ce-ţi tai gâtul, umplu un lighean cu sânge şi-l/beau încetul cu încetul…” – cf. Doi tembeli, p. 10)… - …dar, fireşte, vorba Paracelsus-ului borges-ian[2]: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”:
a-“Când dormi, tu mori pentru mine. Îşi/ înfige ghearele în gât: mă urăşti? Apasă prea tare,/ţâşneşte sângele, se sperie,/urlă. Se umple de sânge. Fuge în baie. Uite cum AI/ÎNFLORIT PE CADAVRUL MEU” – cf. E primăvară, p. 16. Thanathos este îmblânzit şi exorcizat tocmai prin fraţii săi mitologici,  Hypnos şi Eros: “<<De-ai conduce oşti, le-ai conduce/spre moarte sigură>>, bâiguie ea. La/această oră LE-AŞ CONDUCE LA CULCARE, e adevărat…”.
În definitiv, Dumnezeu Legea-Logos-ul pururi “înfloreşte pe cadavrele”-humă, spre eternizarea Duhului
b-“Mi-au scos/ ghearele şi mi-au limpezit cărările, în sus şi în/jos, adâncind albia sângelui” – cf. Asalturi ale celui rău, p. 20.
Paradoxal: “smulgerea ghearelor” şi “limpezirea cărărilor, în sus şi în/jos, adâncind ALBIA SÂNGELUIgraalic/gradalic (adică, din zona hristic-autosacrificială şi din cea a nous-ului/cunoaşterii iniţiate – “gradale” înseamnă Cartea!)  -  este operaţiunea specific-alchimică, de obţinere a revelaţiei Heruvimilor Ordinii Celeste!
c-“Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ia şi urechea asta a mea – îşi smulge urechea dreaptă” – cf. Vine din viitor, p. 13. De fapt, celebrul gest “demenţial” (?!) vangogh-ian (al smulgerii urechii vinovat-istorice!) devine unul regenerator: “El râde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrâne, îi/strigă din urmă şi-şi/lipeşte cu scuipat urechea, la loc” – …”cu scuipatadică, folosind “materia primă” demiurgică…!
d-“El nu vede în faţa/ ochilor decât resturi de la abator, pe care se bat câinii/şi păsările. Câinii îi pun ordine în gânduri” – cf. Ăsta e nebun, p. 17.
Câinii îi pun ordine în gânduri”, zice LIS: dar, fireşte, Poetul gândeşte, dincolo de istoria violenţei contemporan-terestre (“Azi, soldaţi împuşcaţi între ei, soldaţi/împuşcaţi de câini, câini/împuşcaţi de soldaţi şi câini împuşcaţi de câini” – cf. Mari reacţii, p. 36) -  nonviolenţa resurecţională, a modului filosofic dacico-getico-gotic: “Câinele” este LUPUL FENRIR. Purificatorul şi Regeneratorul. Iar Păsările răpitoarede hoit sunt/devin Îngerii Restauratori ai Luminii-de-Duh!
De ce am afirmat că avem de-a face cu APARENŢA de “deficienţă” a structuralităţii compoziţiei şi a temperării autoritare a limbajului? Pentru că LIS devine, prin acest volum, UN MĂRTURISITOR, care face eforturi titaneşti liminare să-şi schimbe drumul, să-şi afle şi prezerve DRUMUL SACRU, UNIC! - al existenţei misionare (fie şi prin autosacrificiu!) – drumul înapoi, prin istoria destructurantă (istorie toxică, prin care “inTeriorul” crucificării autosacrificiale a devenit “inferiorul” şerpuirii/sinusoidalei, alunecării insesizabile, spre infernalitate: “Are vibraţii inferioare”- cf. nicio fericire nu-l mai atinge, p. 74) , spre Structura de Cristal a Adevărului!
E adevărat, îl ştiam pe LIS un luptător aprig, dar, mai curând, în relaţiile socio-profesionale. Ei bine, în volumul Nous, LIS devine cel mai aprig duşman al fiinţei sale, celei intoxicate, GRAV, de istoricitatea destructurantă şi definitiv-înjositoare, creatoare a Omului/SUB: “(…) SUNT UN SUB (…) a apărut iar unul // la mine înlăuntru care mă roagă în genunchi să-l/omor şi-mi strigă: <<N-ai curaj!/N-ai curaj!>>” – cf. Sunt un sub, p. 8. Sau, mai tragic-existenţialist, dar şi cu o nostalgie infinită, pentrudepartelecel mistic: “Mi-e un dor să/ mor, mă, Gheorghe…” – cf. Doi tembeli, p. 10.
LIS se dovedeşte şi un intuitiv şi vizionar mesianic (al Frumuseţii Eterne şi Intangibile!), dar şi un vizionar/revelator al cauzelor pierderii energiilor mesianice, totdeodată – urmând, însă, faza taumaturgică (auto-vindecare de istorie şi descântec întru revenirea la originaritatea-normalitatea-FRUMUSEŢE): “Nu simţiţi? E ceva/aici care ne ţine departe de noi înşine. Acesta este SECRETUL/FRUMUSEŢII. După ce ne învăţăm cu locul, îl/pierdem din vedere…” – cf. miercuri, 8 octombrie, p. 65.
Unde se petrec aceste fenomene paradoxale? “Aici, unde zeii singurătăţii au apus” – cf. E primăvară, p. 16. Zeii se sinucid întru singurătate, dar, lucizi, ei apun, conform Amurgului Zeilor Gotico-Getici/RAGNARÖKR, dar şi conform creştinismului: numai după şi prin moartea/răstignirea Zeilor Autosacrificiali, se regenerează lumea!
Adică, ÎNVIE DUHUL.
Iar LIS ajută, la modul alchimico-lingvistic, adică, Restaurator de Logos (Logos înseamnă, totdeodată: Cuvânt, Ştiinţă-Iniţiere şi Rânduială/Ordine/Ordonare Cosmică!) – să fie dusă, mistic, bătălia dintre Sulful-Principiu Activ  şi Mercurul-Pricipiu Pasiv[3], înspre izbânda finală-“ţipăt revelator” a/l Regenerării: “<<Am ţipat! (…) Voia să mă dea demâncare la plantele/carnivore de la grădina botanică a regelui…>>/Înţelegeţi ceva?/ Înţelegem, cum să nu, dădură din cap, trosnind//degetele la încheieturi (n.m.: “trosninrea degetelor la încheieturi” semnifică desfacerea/revelarea Fătului MUNDAN-Noul Ierusalim!), plictisiţi, cei/adunaţi, gură cască,/îndepărtaţi unul câte unul: e ca atunci când/sulful alb, corupt şi/incandescent intră în contact cu/mercurul, în pământ fetid şi se produce fier… ” – adică, se intră, după “fetidul pământNIGREDO şi vizionarul-“zburător-reintegratorALBEDO, în faza regenerării incandescente-RUBEDO! – cf. În contact cu mercurul, p. 28.
Deocamdată, Kali Yuga/Vârsta Fierului nu poate fi depăşită, sau nu trebuie oprită: ea duce spre Noul Ierusalim Ioanic!
Oricât de josnic-infernalizat se manifestă lumea istoriei, Alchimistul-Poettrage cu ochiul” la “nevăzut”: Îngerii sunt peste tot, sub măştile derizorii ale cadavrelor şi ale cruzimii călăilor – căci, dincolo de dorul de a muri, Clopotul Lumii BATE SINGUR – …mai exact, aripi îngereşti invadează cu Noua Lume, peste câmpiile bătăliilor alchimice, din care diluviul naşte (pe sub sau pe deasupra INCONŞTIENŢEI NOASTRE, devenită ISTORIE A VIOLENŢEI ULTIME/APOCALIPTICE…!”) Arca Salvării Regenerative, aflată sub semn de Nou Curcubeu şi de TEI-Iubire Mistică-Eros Agapé: “Mi-e dor să/mor, mă, Gheorghe…/În umezeala serii, îmbătaţi de parfumul/teilor înfloriţi. Îl auzi? Amândoi/văd un clopot atârnat, care SUNĂ DE UNUL SINGUR. Ce/l-o fi apucat?” – cf. Doi tembeli, p. 10.
Alchimistul-Poet, în mod paradoxal, stimulând violenţa “în oglinda veneţiană” (adică, jumătate întru vizibil şi jumătate scufundat întru nevedere!), prin însăşi lucrarea/înfăţişarea sa funcţională! -  se împotriveşte, la modul vizionar, prin alter ego-ul său oglindit, unor noi violenţe, adoptând şi insinuând (chiar în momentul paroxistic al luptei/violenţei metafizice!), pentru noi toţi, adoptarea poziţiei revelativ-vizionare, asupra :
1-posibilităţii de “reînfrăţire paradisiacă” şi, deci,
2-asupra “PORTIŢEI DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP”: “Ospătarul îl /roagă să aibă grijă. Vezi, nene, să n-o/spargi, că-i oglindă veneţiană. Veneţiană? Auzi, tu, ăla, din/oglindă, ăsta mă crede bătut în cap…(…) Aşa-i: că m-a părăsit, curva, s-a dus dracului,/ acum miroase urât, n-o îngroapă nimeni,/ mi-am dat şi sufletul pentru/ea…Gata, frumuseţea e putreziciune! (…)/ Vin trei vlăjgani/peste el, îl buşeşte sângele pe nas. Staţi,/fraţilor, că nu v-am zis: energia e liberă…<<Afară, nenorocitule!>> . Nu v-am zis, băi, ce/ e mai important: azi am descoperit PORTIŢA DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP, PE CUVÂNT DE ONOARE…” – cf. Energia e liberă, p. 11.
Cuvântul de Onoare” este Garanţia Divină a Revelaţiei-Logos Restaurat şi a Regenerării prin Logos
Iar definiţia expresionismului liminar, dată de Blaga, în Filosofia stilului, vobeşte foarte clar despre “PORTIŢA DE IEŞIRE A SUFLETULUI DIN CORP – despre Şansa Soteriologică a umanităţii (care nu şi-a pierdut, de tot, percepţia “nevăzutului”!), tocmai prin acceptarea şi asumarea apocalipticului/regenerării/învierii sale, întru supra-existenţialul COSMICO-ABSOLUT:
De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, TRĂDÂND RELAŢIUNI CU COSMICUL, CU ABSOLUTUL, CU ILIMITATUL, avem de-a face cu UN PRODUS ARTISTIC EXPRESIONIST" (cf. Lucian Blaga, Filosofia stilului, 1924).
…În concluzie: să ne rugăm pentru viaţa Poetului-Alchimist, pentru că, pe de o parte, este singurul care mai posedă, în valea infernală a istoriei, VIZIONARISMUL – pe de altă parte, pentru că Poetul-Alchimist Vizionar este singurul care are curajul să ne pronunţe nouă cuvintele, întru CUVÂNT. Pentru că noi am căpătat o teroare maladivă, faţă de cuvinte – de aceea, ne e greu, ne e silă, ne este frică şi să le rostim (fără să le schilodim!). În locul nostru, însă, ROSTEŞTE (făureşte şi revelează Noile Rosturi, întru Arhitectura Cosmică, întru Ţeserea Semnificaţiilor[4], întru Plutirea Arcei spre Cetatea Divină!) – ALCHIMISTUL-POET!
În locul nostru” - adică în locul liotei de laşi, care nu-ndrăznim să ne sinucidem şi să ne regenerăm, prin Cuvânt.
În Locul nostru (spre a revela Locul Suprem!) şi în Numele nostru (pentru a revela Numele Suprem!) -  precum  Hristos!
Altfel, dacă nu-l vom proteja şi utiliza mistic, dacă-l vom trăda, întru DELIR ASASIN, precum Iuda pe Hristos, şi vom deveni SCLAVI:
1-“SCLAVI” ai violenţei şi “lehamitei”, adică ai dezangajării spirituale/întunecării: “Aşa-i la noi, până la moarte,/UN DELIR//OBŞTESC (…)/Se mai scoală câte unul la masă şi trage o înjurătură <<la general>> (n.mea: Generalul, ca şi la Mircea Eliade, nu este  Noţiunea Vagului, ci apelativul pentru Dumnezeu/Rangul Suprem-Demiurgic!) : 'tu-i/ paştele mă-sii de viaţă (…) ni se face lehamite,  ni se pârjoleşte, mistuie, nimiceşte, / sufletul îşi ia adio de la fiecare/şi dispare ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MUDARE…” – cf. 'Tu-i/ paştele mă-sii , p. 9 - sau
2-“SCLAVI” ai îndepărtării de viziune, de vederea asupra ORIGINARITĂŢII CELEI  ETERN VII,  ÎNTRU SUFLETUL/DUH: - adică, îndepărtaţi/înstrăinaţi de Izvorul Luminii-GRAALUL VALAH:  “Obosit, obligat să se oprească şi să se întindă/pe câmpul bântuit de suflete ale celor plecaţi în căutarea/ unei lumi mai bune şi neîntorşi în/România, deveniţi SCLAVI în străinătate” – cf. Vine frigul, p. 40.
…atunci, “Paştele Mă-Sii” (Renaşterea/Învierea prin Mama Cosmică) ne va readuce sufletul “dincoace” de “Portiţa-REVELAŢIE”…în zona “dispariţiei/închidere veşnică/nondevenire spirituală” – …şi nu o retragere în adâncul “Oglinzii Veneţiene”, ci o dispariţie “ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MURDARE…”. 
Iubiţi-l, fie şi din interes pur personal şi egotist, pe Alchimistul-Poet!
Dar, pentru a reuşi aceasta, întâi CITIŢI-L, cu smerenie şi osârdie sinceră, întru cunoaştere/NOUS!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]-Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura Limes, Cluj, 2015.
[2]-J.L. Borges, Roza lui Paracelsus, în Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983,  p. 345.
 
[3]-Mercurul –este un simbol alchimic universal  -  marchează regresiunea la starea nediferenţiată; După cum femeia este supusă bărbatului, argintul lichid (sau chonein-yin) al chinezilor corespunde dragonului, licorilor trupeşti, sânge şi semen, elementului Apă. Alchimia occidentală îl opune Sulfului, iar alchimia chineză Cinabrului. Alternanţa Mercur-Cinabru(Sulf) (…) este cea a yin-ului şi a yang-ului, a morţii şi a regenerării. După anumite tradiţii occidentale, Mercurul este sămânţa feminină şi Sulful cea masculină: împreunarea lor subterană produce metalele”- cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 292.
Sulful – “este principiul activ al alchimiei, acela care acţionează asupra Mercurului inert şi-l fecundează sau îl omoară. Sulful corespunde focului, aşa cum Mercurul corespunde apei. Este deci un principiu generator masculin, a cărui acţiune asupra Mercurului produce sub pământ metalele. Este o manifestarea a Voinţei Cereşti şi a activităţii Spiritului(…) Acţiunea Sulfului asupra Mercurului îl omoară şi, transmutându-l, produce Cinabrul, care este un elixir de nemurire” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.III, p. 281.
Mai cităm, pentru lămurire, dar şi pentru a vedea câtă poezie interioară (deci, comună întregii umanităţi spirituale, ca potenţial, indiferent de “locul social” al alchimistului!) are ALCHIMIA -  din alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia  -  semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131  - care, la rândul său, citează din celebrul Nicolas Flamel  -  Sur les Figures Hieroglyphiques: “Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşi exercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly(Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lor semnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă în Recipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul  -  dacă frigul nu îi împiedică  -  şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, în domeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vie şi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, unică, mai nobilă şi mai bună…
[4]-ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de orgnizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. (Înv.) Facultatea de a vorbi. 7. Ciocul/prova ascuţită a vechilor corăbii – Lat. rostrum.
 
SPIRITUALITATE
PRINTRE CULORI NEDEFINITE
Toamna în suflet nu are pereche! Tot frunzișul de gânduri, care se revarsă peste minunea vieții se remarcă, mai ales, prin muzica profundă ce coboară din înalturi. Ea se contopește cu volbura nopții, atunci când visul devine realitate. Lumina necreată din suflet ne ridică ființa către alte dimensiuni, unde vom afla, poate, adevărul, sau ne vom afla chiar pe noi înșine, căci ne-am pierdut undeva între pământ și cer. Cât de mult ne-am dori să fim înainte de veacuri! Atunci când vedeam cu ochii închiși și simțeam veșnicia din noi fără să murim. Ne-am lăsat purtați de chipul înșelător al zădărniciei și am urmat-o docili către nimic. Doar lacrimile ne-au mai rămas acum, căci amintirea acelor timpuri a pierit odată cu inocența noastră. Nu mai avem decât o licărire de bucurie în suflet, iar aceea stă să se stingă din clipă în clipă. Valuri de melancolie se ridică din marea învolburată a existenței și acoperă chipul brăzdat de mâhnire al celui care percepe durerea fiecărui fir de viață.
Ce e fericirea? Cine o deține? Fericirea este poezia iluziei. Atât de firavă, dar grozav de atrăgătoare! Chipu-i luminos și diafan ne farmecă pentru totdeauna și nici nu realizăm cât suntem de triști! Pe cine vrem să mințim? Cu siguranță, pe noi, căci nu mai vedem realitatea, ci doar umbra ei nesfârșită, care se întinde către orizont, asemenea unei boare de primăvară, ce aduce cu ea o vrajă încântătoare. Privirea ni se împăienjenește și ne metamorfozăm în ființe minuscule, neînsemnate, peste care trece vântul aievea și le duce către depărtate zări, de unde nu mai poate afla calea către casă. Așa uităm cine suntem și devenim ceea ce nu vrem. Astfel plecăm furioși și infami către infinit, nemaiștiind de unde am venit, răzvrătindu-ne împotriva frunzelor căzânde, care ne-au răpit zborul arhetipal. În suflet răsună melodia dorului de zâne, de liniște, de începuturi, dar în zadar, căci timpul nu ne mai ascultă, și nu mai avem puterea de a ne ridica de pe pământul, care ne revendică fără încetare. Ne confundăm cu el și îi fredonăm melodia abisului, spre a-l îmbuna, ca să ne găzduiască printre celelalte făpturi, spre a ne continua marșul tomnatic. Și astfel, călătorind către spații necunoscute, să cuprindem infinitul cu gândurile noastre.
Ne zidim din temelii la nesfârșit alura de minuni ale Universului, sculptându-ne memoria în piatra timpului fără de moarte. Ne dorim veșnicia, însă nu suntem pregătiți de întâlnirea cu ea, căci ne-ar copleși, datorită imensității și măreției sale. Cu toate acestea, noi înșine suntem frânturi de infinit, așa că, putem aspira la nemurire oricând. Marginile vieții noastre nu se mai văd, iar muzica divină răsună pretutindeni. Aripi de îngeri se văd mai aproape ca oricând, iar liniștea domnește triumfătoare peste pământul cu fruntea către cer. O picătură de lumină tremură printre gândurile plecate spre nicăieri, în căutarea scopului divin. Vibrează de emoție văzduhul, căci îngerii îl onorează cu privirile lor senine. Acolo am vrea să ajungem, în lumina necreată, ca să uităm de noi și de durerile ce ne apasă. O clipă de armonie ar însemna enorm pentru fiecare ființă, mai ales acum, când furtuna s-a dezlănțuit peste întreaga fire. Vom călători la infinit printre nori, printre firele de lumină și vise.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
DECLARAŢIA DE LA BERLIN
Unul dintre cele mai importante momente din istoria de până acum a mişcării pentru acces deschis (Open Access) la materialele ştiinţifice şi educaţionale publicate în Internet este Conferinţa de la Berlin (22-23 octombrie 2003), care a adoptat Declaraţia cu privire la Accesul Deschis în Ştiinţe şi Umanioare (Berlin Declaration on Open Access in the Sciences and Humanities). Articolul de faţă include această declaraţie. Versiunea originală în limba engleză poate fi citită pe situl conferinţei, la adresa http://oa.mpg.de/openaccess-berlin/ berlindeclaration.html. Pentru a putea obţine o imagine a mişcării pentru acces deschis (Open Access) apropiată de cea completă, cititorii sunt sfătuiţi să consulte şi articolul Resurse educaţionale deschise. Acces deschis, publicat de autor în numărul din februarie al revistei.
Prefaţă
Internetul a schimbat fundamental realităţile practice şi economice ale distribuirii cunoaşterii ştiinţifice şi a patrimoniului cultural. Pentru prima dată în istorie, Internetul oferă şansa de a constitui o reprezentare globală şi interactivă a cunoaşterii umane, incluzând patrimoniul cultural şi garanţia accesului tuturor oamenilor la acesta.
Noi, semnatarii declaraţiei, ne simţim obligaţi să răspundem la provocările Internetului, care constituie astăzi un mediu funcţional emergent pentru cunoaşterea distribuită. Evident, aceste evoluţii vor putea să modifice semnificativ natura publicării ştiinţifice, precum şi actualul sistem de asigurare a calităţii.
În acord cu spiritul Declaraţiei Iniţiativei pentru Acces Deschis de la Budapesta, Cartei ECHO şi Declaraţiei de la Bethesda privind Publicarea cu Acces Deschis, am întocmit Declaraţia de la Berlin pentru a promova Internetul ca pe un instrument funcţional pentru cunoaşterea ştiinţifică globală şi reflectare umană, şi pentru a specifica măsurile pe care creatorii politicilor în domeniul cercetării, instituţiile de cercetare, agenţiile de finanţare, bibliotecile, arhivele şi muzeele trebuie să le ia în considerare.
Scopuri
Misiunea noastră de a disemina cunoaşterea este îndeplinită numai pe jumătate dacă informaţia nu este disponibilă cât mai larg şi mai accesibil societăţii. Noile posibilităţi de diseminare a cunoaşterii trebuie să fie sprijinite nu numai prin forme clasice ci şi din ce în ce mai mult şi prin intermediul paradigmei accesului deschis prin intermediul Internetului. Definim accesul deschis ca pe o sursă completă de cunoaştere umană şi a patrimoniului cultural care a fost aprobată de comunitatea ştiinţifică.
Pentru a realiza viziunea unei reprezentări globale şi accesibile a cunoaşterii, viitorul Web trebuie să fie durabil, interactiv şi transparent. Instrumentele software şi conţinutul trebuie să fie accesibile deschis şi compatibile.
Definirea unei contribuţii cu acces deschis
Stabilirea accesului deschis ca o procedură satisfăcătoare, ideal, necesită angajamentul activ al fiecărui individ producător de cunoaştere ştiinţifică şi deţinător al patrimoniului cultural. Contribuţiile cu acces deschis cuprind rezultate de cercetare ştiinţifică originale, date primare şi metadate, materiale sursă, reprezentări digitale ale materialelor pictografice şi grafice, precum şi a materialelor multimedia.
Contribuţiile cu acces deschis trebuie să satisfacă două condiţii:
1. autorul(ii) şi titularul(ii) drepturilor de autor ale acestor contribuţii acordă tuturor utilizatorilor dreptul de acces liber, irevocabil, global, acordă o licenţă de a copia, utiliza, distribui, transmite şi afişa public lucrarea şi de a face şi distribui lucrări derivate în orice mediu digital în orice scop responsabil, subiect al unei atribuiri corespunzătoare a drepturilor morale (standardele comunităţii vor continua să furnizeze mecanismul pentru întărirea unei atribuiri corespunzătoare şi utilizarea responsabilă a lucrărilor publicate, aşa cum se face în acest moment), precum şi dreptul de a face un număr redus de copii tipărite pentru uz personal;
2. versiune completă a lucrării şi toate materialele suplimentare, incluzând o copie a permisiunilor aşa cum se afirmă mai sus, într-un format electronic standard este depozitată (şi, astfel, publicată) în cel puţin un depozit online, folosind standardele tehnice potrivite (precum sunt definiţiile Arhivelor Deschise), care este sprijinit şi întreţinut de o instituţie cu profil ştiinţific, o societate ştiinţifică, o agenţie guvernamentală sau alte organizaţii bine stabilite care caută să permită accesul deschis, distribuirea nerestricţionată, interoperabilitatea şi arhivarea pe termen lung.
Sprijinirea tranziţiei la paradigma electronică a accesului deschis
Organizaţiile noastre sunt interesate în promovarea pe mai departe a noii paradigme a accesului deschis, pentru a obţine cel mai mare beneficiu pentru ştiinţă şi societate. Astfel, dorim să facem progrese prin:
- încurajarea cercetătorilor/beneficiarilor granturilor de a-şi publica lucrarea în acord cu principiile paradigmei accesului deschis;
- încurajarea deţinătorilor de patrimoniu cultural să sprijine accesul deschis prin oferirea resurselor proprii prin Internet;
- dezvoltarea mijloacelor şi a căilor de evaluare a contribuţiilor cu acces deschis şi a revistelor online pentru a sprijini standardele de calitate şi bunele practici ştiinţifice;
- sprijinirea publicaţiilor cu acces deschis, pentru ca acestea să fie recunoscute în promovarea şi stabilitatea evaluării;
- susţinerea meritului intrinsec al contribuţiilor la o infrastructură a accesului deschis, prin dezvoltarea instrumentelor software, furnizarea conţinutului, crearea metadatelor sau publicarea articolelor individuale.
Realizăm faptul că procesul de migrare către accesul deschis schimbă diseminarea cunoaşterii în ceea ce priveşte aspectele legale şi financiare. Organizaţiile noastre au ca scop găsirea soluţiilor care sprijină dezvoltarea pe mai departe a cadrelor legale şi financiare existente, pentru a uşura utilizarea optimă şi accesul.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
MINIMA REZISTENŢĂ – DIRECŢIA URMATĂ DE OM, SOCIETATE ŞI POLITICĂ
Că minima rezistenţă este direcţia căutată şi urmată de toate forţele fizice, iar prin aceasta ea devine o lege a naturii, ne-o arată apele curgătoare: Constrânse de forţa gravitaţională care acţionează statornic pe verticală spre centrul Pământului, este adevărat că, din cauza rezistenţei scoarţei terestre, râurile şi fluviile nu pot urma verticala în căutarea idealului; tocmai de aceea, împinse de la spate de imperativul gravitaţional, ele urmează cu încăpăţânare planurile înclinate şi curg fără odihnă la vale până la aflarea liniştii aparente în întinsul etern neliniştit al mărilor şi oceanelor. (După cum în lumea viului apar uneori mutaţii, care constituie abateri flagrante de la legile evoluţiei, tot astfel în lumea fizică apar ciudăţenii imposibil de explicat cu cunoştinţele acumulate de omenire până în prezent. Iată două dintre ele: 1) În America de Sud există un râu năzdrăvan, care n-o ia la vale ca toate celelelalte, ci la deal; 2) Pe drumul maramureşean care leagă Ocna Şugatag de Cavnic, ajungi la o pantă blândă, unde toate obiectele aşezate pe ea (de la ambalaje de plastic şi până la maşini) se pun în mişcare încetişor şi sigur spre... vârful pantei. Cum inversarea polilor ar fi o posibilă explicaţie doar pentru corpurile cu proprietăţi magnetice, rămâne în picioare presupunerea că, la fel cum pe suprafaţa corpului uman apar aluniţe, pe suprafaţa Pământului pot apărea pungi încărcate cu forţă antigravitaţională...).
Revenind la oile noastre, lesne se constată că zi de zi şi ceas de ceas toţi oamenii (politicienii şi politrucii în primul rând) caută să-şi împlinească trebuinţele trupeşti şi sufleteşti, ba chiar mulţumirea egoistă generată de acumulări mult peste nevoi, urmând calea celei mai mici rezistenţe. În virtutea acestui principiu instinctiv-călăuzitor, până şi cei mai înrăiţi nelegiuiţi evită crima sadea atunci când pot să-şi satisfacă trebuinţele imediate pe calea minimei pedepse în eventualitatea găbjirii lor, adică prin ciordeală şi găinării. De unde rezultă două rezonabile concluzii în legătură cu binele:
a) Binele comun este atât de relativ, încât până şi răufăcătorii îl caută cu disperare, numai că merg spre el pe o cale certată cu morala şi normele de convieţuire socială;
b) Cu adevărat absolut, liniştitor şi izbăvitor este Binele întruchipat de Atotputernic, căruia nu doar credinciosul sincer, ci şi înţeleptul smerit îi acordă importanţa/prioritatea cuvenită şi spre care amândoi tind din răsputeri în tot timpul vieţii lor.
Fireşte, nu la fel stau lucrurile cu politicienii în general, cu politrucii români în special, fie că aceştia se dau de ceasul morţii să pară vrednici credincioşi, drept urmare – în campaniile electorale şi în văzul boborului – îşi fac la cruci cu nemiluita, fie că printr-o hazoasă înverşunare caută să intre în selecta familie a intelectualilor veritabili (dacă în cea restrânsă a înţelepţilor n-au nicio şansă), prin patalamalele rostuite în condiţii execrabile şi prin nesăţioasele lor pofte de mărire şi înavuţire.
Atâta doar, ne înştiinţează P. P. Negulescu în Destinul omenirii, că răul de căpetenie al tuturor societăţilor omeneşti şi al formelor lor de guvernare, inclusiv al democraţiei, este egoismul („egoismul celor care se servesc de democraţie, în loc să o servească”), iar răul de căpetenie al politicienilor şi partidelor este egoismul asociat cu oportunismul.
Distingem două categorii de egoism: individual şi colectiv (naţional). Dacă, după părerea lui Negulescu, egoismul individual poate fi mai lesne ţinut în frâu printr-o legislaţie adecvată, care – cu sprijinul educaţiei – poate contribui simţitor la „dezvoltarea puterii de reprezentare” a cetăţenilor şi la formarea tinerilor, astfel încât unii copii să nu găsească plăcere în suferinţele altora (de regulă a animalelor chinuite de ei), iar la maturitate să nu profite de pe urma semenilor exploataţi, egoismul colectiv nu mai poate fi înfrânat ca în trecut prin puterea politică, ci – raportat la statele europene – numai prin integrarea acestora într-un organism economic şi politic superior, un organism care să ia fiinţă doar atunci când „oamenii vor ajunge să vadă mai limpede legăturile fireşti impuse de o inevitabilă solidaritate, şi să vrea prin urmare binele, care nu se poate realiza, cu adevărat, decât numai pentru toţi deopotrivă”.
Iată de ce gânditorul român subliniază de mai multe ori în mai sus amintitul tratat: „Mai necesară şi mai urgentă decât reforma instituţiilor, incontestabil că este o reformă a oamenilor”!
Altfel spus, reformele trebuie să pornească totdeauna din interior, aşa încât cetăţeanul instruit să ştie ce vrea şi să voteze în consecinţă, să înţeleagă sensul evenimentelor naţionale şi internaţionale şi să acţioneze potrivit convingerilor constituite, nicidecum aidoma oportuniştilor, despre care Negulescu afirmă că „nu sunt lipsiţi de însuşiri, dar sunt lipsiţi de convingeri” şi că tot ei „cultivă cu o adevărată pasiune evoluţionismul politic” (traseismul din politica românească postdecembristă), întrucât, vorba lui Talleyrand, ipocritului „nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-şi ascundă gândul”.
Colac peste pupăză, aşa cum am încercat să ilustrez în articolul Progresul material şi regresul moral, cele două feţe ale omenirii, se impune, dacă nu chiar echilibrarea, măcar reducerea enormului decalaj dintre dezvoltarea intelectuală a omului zilelor noastre şi nefericita lui subdezvoltare morală.
Adept al butadei „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”, Negulescu chiar avansează propuneri concrete prin care poate fi temperată „dictatura parlamentului” din Franţa contemporană lui, constatând (adevăr întru totul valabil pentru România postdecembristă) că „dictatura de jos e tot atât de rea ca tirania de sus”: un şef de stat care să poată dizolva parlamentul atunci când situaţia politică şi binele poporului impun acest lucru, respectiv un vot care să rămână universal, dar „să nu mai fie egal”.
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MIORITISMUL – FILOSOFIA EMINAMENTE SENTIMENTALĂ A ROMÂNILOR
Dacă filosoful antiacademic Miguel de Unamuno, cel care exclamă la un moment dat în eseul Viaţa lui Don Quijote şi Sancho: „La naiba cu logica şi claritatea!”, era convins că filosofia lui Don Quijote este deodată filosofia Spaniei şi a lui, mioritismul ce hălăduieşte în legăturile cu glia, precum şi în limbă, doruri, cântece, doine şi balade, tradiţii şi obiceiuri, credinţe, speranţe şi izbânzi, adică în tot ceea ce constituie referenţialul istoriei trecute, prezente şi viitoare de pe aceste meleaguri, nu poate să nu fie spiritul mănos al daco-tracismului, din care s-a înfiripat mai apoi continuul cvadridimensional spaţiu mioritic-timp mioritic (spaţiul fericirilor nefericite-n alte părţi şi al curgerii timpului dinspre moarte spre viaţă), un uimitor cadru existenţial al voievozilor fără tihnă şi al jertfelor colective, astfel încât în vremurile moderne să irupă eminismul şi brâncuşianismul, ca să amintesc doar două dintre componentele românismului cu vocaţia universalismului.
Căci, aşa cum susţine Liviu Rusu, o fi Mioriţa specifică pentru homo contemplativus  (argumentul liric potrivit căruia momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii), or fi fiind baladele haiduceşti specifice pentru homo activus şi legenda Meşterul Manole pentru homo constructivus, dar mioritismul este fluxul moral-spiritual cu aspiraţii panteiste, care imprimă ritmul vieţii în această gură de rai şi, prin vrerea dorului, întăreşte legăturile românilor neaoşi cu glia-mamă.
De precizat că cunoaşterea în general (filosofia în special) nu este un scop în sine, ci doar un mijloc, pentru că – aşa cum just afirmă profesorul P.P.Negulescu în Geneza formelor culturii –„omul e făcut ca să trăiască, nu ca să gândească”. Iată de ce eminentul profesor nu vede în gândire decât „un instrument în serviciul acţiunii, care e pusă ea însăşi în serviciul vieţii”...
Concluzia care decurge cu necesitate de-aici: Mioritismul contemplativ şi sentimental este atât de strâns împletit cu firea românului, încât acesta – aidoma spaniolului analizat la centimă de Unamuno – se dovedeşte incapabil să elaboreze o filosofie raţional-sistemică, şi asta deoarece el este fatalmente poet, ceea ce înseamnă că mai degrabă simte şi trăieşte filosofia (prin omenie, răbdare şi resemnare, cu simplitate, vorbe de duh şi treburi rutiniere), decât o gândeşte şi explicitează!
Cu toate astea, în decursul timpului au apărut diverse altoiuri pe multimilenarul trunchi al mioritismului. Astfel, în perioada interbelică s-a urmărit sporirea producţiei la gândirea sistematică în principal cu ajutorul celor două altoiuri autohtone – gândirismul şi trăirismul, mai apoi prin socialism şi marxism-bolşevism, iar în perioada postdecembristă ba prin pragmatismul ciocoiesco-tâlhăresc, ba prin informatismul celui mai subtil şi perfid utilitarism din istoria omenirii.
Căci e bine de ştiut că în societăţile info-culturale, omul este şi va fi în continuare  instruit să utilizeze din plin cele două resurse inepuizabile, care, printr-o necontenită întrepătrundere, vor contribui decisiv la sclavia omului şi, desigur, la dezvoltarea statelor şi uniunilor de state tot mai oligarhice: pe de o parte informaţia, în calitatea sa de substanţă subtilă cu un caracter sui-generis, ce serveşte drept hrană societăţilor din ce în ce mai înfometate de ştiri şi senzaţional, pe de altă parte cultura cu rolul său vital în hrănirea sufletelor avide de sublim şi armonie. Este de presupus că într-un asemenea cadru conceptual-educaţional, informatismul se va impune nu numai ca un curent filosofic cu faţadă empirico-pragmatică şi substrat  metafizic de uluitoare profunzime, ci şi ca o nouă concepţie ştiinţifică, graţie căreia teoria cunoaşterii şi comunicării va înregistra un salt spectaculos.
Cât priveşte vectorul conceptual-atitudinal pe care-l botez esenţialism, el va îndeplini o dublă misiune:
a) În plan ştiinţific va stabili noi punţi de legătură între disciplinele tot mai înguste;
b) În plan statistic va proceda la reconsiderarea omului, acesta fiind văzut ca o esenţă de prim ordin, iar nu ca o parte neînsemnată (eventual un simplu număr) dintr-o colectivitate. Ori, la acest capitol, părerea lui Hermann von Keyserling este cât se poate de categorică şi deloc măgulitoare pentru viitorul hipercivilizaţiilor în plin proces de desfăşurare: Colectivismul american este la fel de dăunător ca şi cel rusesc!
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ŞI-N FILOSOFIE CA ORIUNDE: MULŢI CHEMAŢI, PUŢINI ALEŞI…
Fireşte că mulţi muritori se simt atraşi de farmecul istovitor al filosofiei, pe care Aristotel o ridica la rangul de arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, deşi în vremurile noastre absurd-pragmatice nu se mai bucură de preţuirea de altădată, după ce rând pe rând în decursul veacurilor a fost deposedată de artele şi ştiinţele pe care cândva le cârmuia.
Şi totuşi, în aceste vremuri nefaste pentru toate monarhiile, ea – prin forţa totalizatoare în folosul cunoaşterii cu care a fost învestită de divinitate – rămâne mai departe regina gândirii umane, singura, de altminteri, capabilă să arunce punţi trainice peste hăurile săpate de orgolii între ştiinţele particulare. (Indiscutabil că ea încă reprezintă cu mult mai mult decât îi hărăzea la vremea lui în derâdere Bertrand Russell în celebra lui butadă cu specialistul, care la limită ştie totul despre nimic, şi filosoful care ştie nimic despre totul...)
Căci, aşa nepractic cum se prezintă filosoful autentic în ochii lipsiţi de vedere spirituală ai pragmatiştilor şi prin felul lui anapoda de-a fi şi de-a sluji absolut dezinteresat adevărul, el întăreşte spusa Non multa sed multum (Nu mult cantitativ, ci calitativ).
Cu precizarea că filosoful în discuţie nu-l vizează nicicât pe dascălul tobă de carte, dar nedispus sau poate că incapabil să-şi arunce scorţoasele sale cunoştinţe academice la lada de gunoi şi apoi, cu mintea limpede, să ia taurul de coarne printr-o incomodă şi mult necesară gândire vie, ci-l vizează pe filosoful platonician, adică acela căruia seniorul gândirii universale cerea să i se încredinţeze conducerea societăţii omeneşti: înzestrat de la natură cu o  apreciabilă memorie şi cu dorinţa mereu vie de-a şti, plin de simpatie şi bunătate faţă de semeni, în general faţă de toate vietăţile şi lucrurile neînsufleţite din natură, viteaz şi prudent în acelaşi timp, adică să aibă curajul de-a fi independent în păreri şi atitudini, cam aşa cum  soldatul pe câmpul de luptă dispreţuieşte primejdia şi moartea, dar atent să nu-şi expună în mod inutil libertatea sau viaţa, şi – mai presus de toate – să posede pasiunea firească, nicidecum adoptată sau prefăcută, a adevărului şi dreptăţii.
În plus, omul care vrea să ajungă filosof nu trebuie să se lase prins cu prea multă uşurinţă în ademenirile bogăţiei sau ale gloriei, pentru că atunci va fi ţinut departe de miezul evenimentelor politice.
Pe scurt, Platon, el care s-a ferit să se amestece în treburile politice, ba chiar afirmă că atunci când trebuia să vorbească în public se simţea străin de respectiva mulţime, Platon, prin urmare, cerea filosofilor să fie şi să rămână permanent filosofi, nu nişte simpli demagogi, care – în loc să studieze problemele generale ale lumii şi vieţii – îşi pierd vremea în agoră cu obişnuitele şiretlicuri de-a înşela şi ademeni pe naivi.
Căci, ne spune în continuare Platon prin intermediul lui P.P.Negulescu, „Acel ceva în stare să-i împiedice pe cei meniţi a deveni filosofi să alerge după bogăţii şi onoruri sau să-şi piardă vremea cu politica (subl. mea, G.P.), nu putea fi decât: vocea interioară a vocaţiunii, o boală cronică sau alte împrejurări exterioare.” Puţin mai jos ni se face cunoscut că „Vocea interioară a vocaţiunii era vocea demonului lui Socrate, pe care n-o auzeau decât puţinii aleşi (subl. mea, G.P.)”.
Doar o pagină mai departe, meticulosul Negulescu ne înfăţişează în inspirata sa carte Geneza formelor culturii opiniile formulate de Schopenhauer şi Nietzsche privind condiţiile în care omul poate ajunge la cugetarea filosofică.
Astfel, dacă Schopenhauer crede că „ceea ce distinge pe filosof este o covârşitoare predominare a inteligenţei asupra voinţei” (structura sufletească a omului obişnuit cuprinde trei sferturi voinţă şi un sfert inteligenţă, voinţa fiind factorul determinant al vieţii practice, pe când la filosof acest raport se inversează), Nietzsche – ne informează gânditorul român – subliniază „cu putere, aproape cu violenţă” rolul ce-i revine suferinţei în tot acest subtil angrenaj sufletesc: „Toţi cei care au creat, prin puterea cugetării lor, lumile «de dincolo de realitate», pe care le desfăşoară dinaintea ochilor noştri uimiţi istoria filosofiei, au fost oameni bolnavi, sau săraci, sau nedreptăţiţi şi care, luptând din greu cu neajunsurile unei vieţi atât de puţin satisfăcătoare pentru ei, şi-au căutat consolarea în acele «ţinuturi imaginare», pe care le construiau după bunul lor plac şi în care se simţeau stăpâni absoluţi”.
Apoi, ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea (pentru lumea cugetătorilor şi pentru aceea cu mult mai mare a necugetătorilor, ce scandau cu mândrie îndată după Decembriadă: „Noi muncim, nu gândim!”), autorul pune la dispoziţia cititorilor surprinzătoare date statistice din viaţa de zi cu zi a celor mai însemnaţi filosofi ai tuturor timpurilor, date care au darul să evidenţieze şi la acest capitol înrudirea lor: oameni cu pronunţate porniri afective, oameni care – din nevoia vitală de libertate – se arătau „izbitor de inactivi în viaţa practică”, în sfârşit, oameni care se devotau atât de mult cugetării, încât pur şi simplu uitau de ei înşişi (cei mai mulţi dintre filosofii înfăţişaţi refuzaseră să-şi facă din filosofie o profesiune, mulţumindu-se să trăiască într-o simplitate vecină cu sărăcia lucie), preferau izolarea şi chiar singurătatea (Descartes fugea de cunoscuţi, John Locke afirma despre sine că are un temperament sfios, iar Nietzsche exclama: „Nu pot să spun cât de bine îmi face izolarea!”) şi deseori adoptau o atitudine de-a dreptul ostilă faţă de căsătorie (Nietzsche spunea: „Ce filosof mare a fost până acuma căsătorit? Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Schopenhauer n-au fost; mai mult încă, nici măcar nu ni-i putem închipui însuraţi. Un filosof căsătorit este un personaj de comedie; aceasta este părerea mea. Iar Socrate, care a făcut excepţie, răutăciosul Socrate, s-a însurat, pe cât se pare, în mod ironic, anume ca să dovedească acest principiu”. Asta, fie vorba între noi, nu l-a împiedicat cândva pe Nietzsche, după cum reiese din scrisori, să construiască proiecte matrimoniale...
Dar iată şi câteva date statistice la cest capitol, pe care Negulescu le avansează în cartea mai sus amintită: Procentul filosofilor necăsătoriţi este de circa cinci ori mai mare decât la oamenii obişnuiţi, iar al filosofilor divorţaţi de 14 ori mai mare decât al nefilosofilor!
N.B. Aşa o fi fost pe vremea lui P.P.Negulescu. Dar azi, mai exact după Decembriadă, când libertinajul a luat locul bunului simţ, cu certitudine că numărul divorţurilor a crescut spectaculos, aşa încât divorţurile, al căror număr nu cred că mai interesează pe cineva, împreună cu concubinajele, cu siguranţă depăşesc numărul căsătoriilor legale. Şi n-am pus la socoteală „familiile” constituite din parteneri de acelaşi sex. Că aici situaţia încă este în ceaţă până la legalizarea acestor căsătorii à rebours. Atunci să te ţii trai pe vătrai din partea lor, cu ajutorul consistent venit din partea unora dintre musulmanii refugiaţi-invadatori, aceşti Deandosulea cum sunt alintaţi (sic!) în Cartea celor o mie şi una de nopţi.
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

RASISMUL SAU MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC
Se face mult tam-tam pe marginea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului (pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale, şi pe marginea iredentismului), fapt pentru care, dintr-un exces de zel vecin cu neghiobia, patriotismul şi naţionalismul românesc, de pildă (nu şi american, german sau francez), sunt văzute cu ochi răi de făuritorii globalizării şi ai guvernului mondial.
De ce? Pentru că aceste prea nobile sentimente umane le încurcă păpuşarilor mondiali socotelile în ceea ce priveşte forjarea omului cosmopolit (omul robotizat şi cu tot mai puţine trebuinţe spirituale), primul pas spre globalizarea efectivă. După asta vin cu necesitate cedările succesive de suveranitate şi independenţă naţională (uneori, aşa ca în cazul politrucilor noştri postdecembrişti, prin trădare la vedere, alteori prin şantaj economico-financiar), astfel ca în final, un final nu prea îndepărtat după cum lesne se poate citi în semnele prezentului, actualele state naţionale să devină viitoarele gubernii (fireşte, de ranguri diferite) pe harta politică a oligarhiei cosmocratice...
Însă conceptele în cauză, îndeosebi rasismul şi antisemitismul, au asemenea vicii de fond, încât ba sunt paradoxale, ba cu totul inoperante în sensul comun al întrebuinţării lor şi, mai ales, atunci când li se atribuie conotaţii ofensatoare.
Despre antisemitism am spus şi cu altă ocazie că este un concept forţat şi impropriu, sau – dacă vreţi – inexact şi paradoxal. Da, căci singura seminţie de pe Pământ care agită spiritele cu antisemitismul sunt evreii, deşi, dacă ne ţinem după litera Bibliei, arabii nu-s mai puţin semiţi ca ei, că doar se trag din Ismael, odrasla patriarhului Avraam şi al roabei sale Agar.
Başca faptul că evreii zilelor noastre nu-s urmaşii evreilor biblici, ci ai migratorilor numiţi de istorici khazari sau hazari, care, prinşi ca în cleşte între lumea apuseană creştinată şi lumea răsăriteană islamizată, au sfârşit prin a îmbrăţişa religia mozaică.
Ba mai mult. Populaţiile din Palestina antică le spuneau ibrimi lui Avraam şi membrilor tribului cu care venise din cetatea Ur, adică străinii de peste Eufrat. În decursul timpului acest ibrim s-a transformat în ebreu, ca sub influenţa grecească să dobândească forma definitivă de evreu. De precizat că înşişi paleoevreii îşi spuneau la început israeliţi sau iudei...
Prin urmare, mozaicii zilelor noastre neavând nimic în comun cu evreii biblici, ar trebui desemnaţi în continuare prin termenul vechi şi expresiv de jidani, care este tot aşa de puţin ofensator ca englezescul Jews sau franţuzescul Juifs.
N.B. Ţiganii din România postdecembristă, sătui până peste cap de vechiul etnonim (aproximativ acelaşi în toate limbile europene pentru lăbărţatul neam gitănesc), au pretins că sunt romi şi că aşa este normal să li se spună în acte şi în adresarea cu schepsis. De unde grava confuzie cu termenul român în ediţie prescurtată, precum şi lăturile pe care (intenţionat sau din neştiinţă) străinii continuă să le verse peste capetele plecate ale românilor.
Iată de ce spun că, raportat doar la israeliţi, antisemitismul este în egală măsură impropriu şi inexact: Cam aceleaşi drepturi de proprietate (sic!) asupra acestui concept le au şi arabii sedentari, nomazi şi imigranţi!
Antisemitismul iudeilor mai este şi paradoxal, pentru că – aşa cum just afirma la vremea lui Petre Ţuţea – el este generat de propriile lor excese, nu în ultimul rând de ura resimţită de renegaţi celebri ca H. Heine sau Karl Marx faţă de grosul consângenilor.
Cât despre rasism, ce mai rămâne din acest concept, atâta timp cât în tratatul Geneza formelor culturii, gânditorul P. P. Negulescu nu doar că face o distincţie netă între ideea de rasă şi aceea de popor sau naţiune („prima e o noţiune biologică, cea de-a doua o noţiune psihologică şi sociologică”) şi atâta timp cât demonstrează negru pe alb că unei analize corecte nu-i rezistă nici una dintre teoriile raseologice ce se bazează fie pe chimismul sângelui, fie pe raportul dintre forma capului şi inteligenţă, respectiv pe acel fapt hilar, care în concepţia raseologilor ar duce cel puţin la mediocrizare, dacă nu chiar la degenerare prin scăderea numărului de „capete lungi” şi creşterea numărului de „capete late”, o frază care ne duce de îndată cu gândul la sarcasmul tăios al lui Jonathan Swift privind împărţirea politicienilor în „capete turtite” şi „capete rotunde”, altfel spus partidul celor care sunt de părere că oul se sparge la capătul turtit şi partidul celor ce susţin că oul se sparge la celălalt capăt.
Şi nu doar atât. P. P. Negulescu aşază sub ochii cititorului acele pasaje din opera contelui Gobineau, care au darul să arate netemeinicia opiniei acestui părinte al teoriilor raseologice („ar fi inexact să pretindem că toate amestecurile de rase sunt rele şi dăunătoare”), la propriu subliniază concluzia filosofului englez Herbert Spencer privind „necesitatea contactului străin”, combate afirmaţia raseologului Chamberlain despre fidelitatea nemţească, pe care acesta o consideră trăsătura lor de caracter fundamentală, cu un citat devastator din cartea Rasse und Kultur a autorului german Friedrich Hertz („Istoria seminţiilor germanice e supraîncărcată de înşelăciuni şi crime, de trădări şi asasinate, de revolte şi măceluri în masă, începând, ca prime victime, cu regii lor, care nu mureau mai niciodată de moarte naturală sau de mâna duşmanilor străini, ci de moarte violentă şi de mâna «fidelilor» lor supuşi”), pentru ca în mai multe capitole din volumul II al tratatului să-i dea cuvântul biologului francez Charles Nicolle, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1928, din a cărui carte Biologia invenţiei citează masiv:
1. N-a existat o rasă ariană;
2. Germanii nu sunt o rasă pură;
3. Cercetările n-au confirmat ipoteza originii germanice a oamenilor însemnaţi aparţinând celorlalte popoare europene;
4. Fiind una din condiţiile care duce la ruperea echilibrului, amestecul raselor revigorează, fertilizează şi favorizează formarea spiritului creator.
De reţinut că prin ideea cu amestecul raselor, Nicolle se întâlneşte nu doar cu una din convingerile notabile ale învăţatului Robert Sommer: „Amestecurile etnice joacă un rol important în apariţia formelor culturii”, ci şi cu concluzia de căpetenie a cărţii lui Negulescu: Nu există culturi şi civilizaţii rasiale!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 

 

ATELIER
UN PORTRET
Ţinea, pe raftul din mijloc al bibliotecii, proptit de un suport de carton, un portret fotografic, al unei femei. Se uita destul de des la el – şi cădea pe gânduri, de fiecare dată când îl privea.
El nu era Hugh Grant şi nici Brad Pitt, iar ea, cea din fotografie, nu era nici ea, la rândul ei, Demi Moore, nici Julia Roberts. El era un bătrân, de 60 de ani (aşezat, acum, într-un cărucior, în faţa bibliotecii), iar cea din  portretul fotografic era mama sa. Mama sa, care nu murise de mult, dar murise foarte departe. Atât de departe, încât el nici nu apucase, la început, să-şi facă vreme să meargă la mormântul ei… pentru ca, apoi, din pricina unei paralizii, instantanee,  a ambelor picioare, să nici nu mai poată a se gândi că va mai ajunge, vreodată, la acel mormânt prea îndepărtat, al mamei sale.
Iar acum ştia, fără nicio urmă de îndoială, că el însuşi nu va mai putea ajunge niciodată, la acel mormânt dindeparte: îi venise verdictul (definitiv şi irevocabil!), de la laboratorul clinicii metropolei. Metastază generalizată. Încă două-trei săptămâni de viaţă, maximum…
…De ce, deci -  de ce, oare, ne-am apucat noi să vorbim, despre aceşti doi oameni, cu totul şi cu totul insignifianţi, din imensul show  al lumii terestre, din care ei nu se vedeau, nici măcar ca fiind cei din urmă dintre figuranţi…?
Păi, dintr-un motiv destul de evident şi simplu: personal, ne-am săturat, până peste cap, de lumea aceasta de staniol răpănos… -  lume a gesturilor televizate, de fiecare seară, a păpuşilor de ceară, patetice şi stupide, bronzate şi conservate, constant,  la soarele “happy end”-urilor cretine… ne-am săturat, ne-am intoxicat grav şi în mod cu totul neplăcut,  din pricina lumii acesteia decorative şi goale, înspăimântător de goale… o lume moartă din start: lumea vedetelor (de televiziune, de filme, vedete de ziare, vedete şi “vip”-uri de mahala… scârboşenii demne de gropile de gunoi ale spiritului uman, aflat în plin proces de extincţie!). Voim să vedem, pentru câteva clipe, măcar, o secvenţă din viaţa vie, o secvenţă în care piepţii cămăşii puţinilor oameni rămaşi pe planetă se ridică, nu din comandă regizorală, ci din pricina unei respiraţii poate nu vânjoase, dar adevărate! - respiraţii iscate din procese vitale reale, respiraţii ca nevoi disperate, ale unor oameni oarecare, de a-şi demonstra că, încă, mai trăiesc, că, încă, pot să strige ei (ce vor!), cu gura şi din sufletul lor, deşirat de frustrări dureroase şi de necazuri, şi de cotidienele războaie ale traiului în această lume, absurdă, crudă şi stupidă… piepţi ai unei cămăşi care nu e îmbâcsită de tot soiul de deodorante, din reclamele televizate, care-ţi sparg ochii… -  ci sunt piepţi de cămaşă mirosind, vag, dar sănătos, a transpiraţie… şi se ridică, mândră, deasupra piepţilor de cămăşi, o frunte lucioasă, de om liber şi viu, da, o frunte scânteind de căldură şi de un metabolism duduind, în plină şi victorioasă, extrem de dramatică funcţionare – o lume fără farduri, fără rujuri… -  nu tu coafare, nu tu cartoane, bannere şi fronturi imense de strategii de imagine.
Nu, nicicum o lume vulgară! - dar o lume care să zvâcnească de zvâcnetul sufletului, iar nu de (şi la!) indicaţiile regizorale!
…Un bătrân care priveşte, dus pe gânduri, portretul unei mame care a murit, cu câteva luni bune în urmă. Un bătrân care îşi amintea cum, în copilărie, îndurase, fără să crâcnească, bătăi zdravene, de la, pe atunci, destul de tânăra sa mamă, care n-avea de gând să accepte ca fiul ei s-ajungă un golan, un depravat, un mincinos şi un derbedeu… -  ci-şi lua măsuri, din timp, taxând, drastic, orişice ieşire nelalocul ei, a băiatului… pe care, cu atâta îngrijorare, îl visa, trează şi în somn, ajuns om cu răspundere, om printre oameni, un om întreg - iar nu o loază “insană”, nu un parazit şi un leneş (inutil şi periculos!), nu un individ fără obraz şi fără vreun rost în lume…
…Iar copilul de atunci îndurase, scrâşnind în tăcere, bătăile îngrijorării de mamă, dar nu-şi ceruse, niciodată, iertare. Pentru ce făcuse, pentru ceea ce ea se temea, teribil, să nu cumva să facă… nu copilul ei, nu!
În vocabularul lui nu existase, nici atunci şi nici mai târziu, cuvântul “iertare”… Scrâşnea, răbda, tăcea, repeta (eventual) faptele urâte (sau, din lehamite, căuta să inventeze altele noi, la fel de rău prevestitoare, pentru viitorul său de “om între oameni”…), dar orgoliul era mai puternic decât sensibilitatea lui nativă, decât fiorii de iubire şi de înţelegere, faţă de îngrijorările mamei sale, rămasă văduvă de tânără… şi care numai pe el îl avea, şi care, evident, îşi construia nădejdi, nădejdi deznădăjduite… prin şi pentru el, cel viitor…dar tot mai mult păleau nădejdile ei, faţă cu încăpăţânarea şi “căpoşenia” lui… exasperante, amândouă! – şi ea plângea, înăbuşit (după ce-i aplica, aproape cu cruzime, atât de severele şi disperatele “corecţiuni”!) – …plângea de se topea, cu capul afundat în pernă, să n-o audă el… să n-o vadă, cumva, în aceste clipe de vinovată slăbiciune!
…Un bătrân care se certase, cu acea mamă, nu doar în copilăria şi în tinereţile lui, ci chiar şi pe când ea încă trăia-supravieţuia (datorită unui organism cu o rezistenţă incredibilă şi tragică!), cu toate cancerele adunate şi activate într-însa… se certase cu mama sa chiar cu patru-cinci ani înainte de a o conduce la groapă, cu fruntea plecată de tristeţe (tot aşa cum, şi ea, plecase de-aici, cu fruntea aburită, mereu, neîncetat, de nemulţumiri şi de infinite nelinişti… - …da, chiar şi o mamă de 90 de ani, poate fi neliniştită, pentru fiul ei…!)… se certase cu ea chiar cu patru-cinci ani înainte, când el se mai putea, încă, aventura, să ajungă în acel orăşel de munte, cocoţat printre ceruri, nori şi brazi… ca să se certe cu mama sa.
Se certase cu ea, mereu, nu neapărat din răutate, dar, evident, nici din… afecţiune (şi, în niciun caz, cu sufletul… “cordial”!) - cât din orgoliu, din oboseală (şi dezgust de viaţă…), dar şi din spirit de contradicţie, reciproc! - cu acea femeie, la care ţinea, şi pe care, în definitiv, o admira mult (fără o vorbă ieşită din gură!), pentru inteligenţa ei deosebită, şi o şi iubea, din când în când (dar în mod foarte secret!), pentru modul frust în care-i “turna” ea, de la obraz, adevăruri nu din cale-afară de plăcute. Şi, e drept, nu totdeauna – adevăruri adevărate, ci, uneori, şi jumătăţi de adevăruri… dar care, musai, trebuiau “descărcate”!
…Un bătrân, care se certase, o viaţă întreagă, cu o femeie mult mai bătrână decât el. O femeie straşnic de autoritară, care ţinea la el, dar refuzase, toată viaţa ei, să-i arate afecţiunea pe care i-o purta. Şi i-o purtase, afecţiunea asta (oamenii, după cum ştim, nici nu pot trăi fără un strop de afecţiune, măcar…) – da, îl iubise chiar, fără îndoială… – dar nu ştiuse cum să şi le exprime, afectele şi iubirea asta…în aşa fel încât să nu pară slabă (când era mai tânără), şi să nu pară caraghioasă, o linguşitoare senilă, ori siropoasă (când ajunsese mult prea bătrână, de-acum…): atunci când se dusese s-o vadă, ultima oară (pe când el, bătrânul de-acum, încă putea să umble, cât de cât, singur…) – şi o aflase, măcinată de cancere, pe patul de suferinţă… abia mai putea femeia să îngâne cuvintele, pe care, o viaţă întreagă, le îngrămădise, în sufletul ei… şi, pentru că nu mai auzea, nu mai vedea (decât printr-o ceaţă deasă!), nu mai era în stare să rostească, clar, cuvinte, i-a apucat, pe pipăite, mâna lui dreaptă, a bătrânului de acum (care, cu un an înainte, nu fusese chiar atât de bătrân… doar puţin…) şi i-o dusese la buze, sărutându-i-o…
…Cât de stupid este, nu-i aşa, să vorbim despre dragostea a doi bătrâni, mamă şi fiu…?! – când lumea asta aşteaptă, cu aviditate vorace, doar poveşti şi filme de  dragoste, între perechi tragice, de tineri, abia ajunşi la adolescenţă (dacă autorul sau regizorul supralicitează un pic, se ajunge chiar la dragostea dintre doi “locuitori” şi paznici, statornici, ai oliţelor…)! Dar, pentru Dumnezeu! - dragostea, fie ea şi întârziată, tot dragoste se cheamă. Şi, dacă, în cazul unor tineri de liceu, dragostea asta este un fenomen absolut firesc şi banalizat, de când cu Shakespeare (de când cu “Romeii” şi ”Julietele” sale!) – în cazul unor bătrâni, ea, dragostea, devine (în ochii populaţiei Terrei, a “noroadelor” aşa-zis “civilizate”) - cumva, maladivă, un fenomen de excentricitate, dacă nu chiar pervers… ba chiar de-a dreptul revoltător, dispreţuit, scuipat şi batjocorit, cu maximă furie, ca Hristos la Gavafta… - de ce nu?
…Bătrânul îşi aducea aminte, acum, în faţa portretului fotografic, de un moment care-l marcase, într-un trecut destul de îndepărtat… când el avea vreo 35-40 de ani (vedeţi cum, de la o vârstă, nu mai socoteşti anii care au trecut, aşa, bob cu bob! – ci aproximările devin tot mai uriaşe: numeri anii vieţii tale trecute din cinci în cinci, din zece în zece…):  era, încă de-atunci, suspect de un cancer (dar atunci nu fusese… - evident, dintr-un capriciu al sorţii, care s-a jucat, totdeauna, cu el, ca şoarecele cu pisica!), şi stătea, în aşteptarea verdictului, pe o bancă, în apropierea  cabinetului de investigaţii “finale”. Banca făcea parte, era înglobată şi îngropată, într-un rond de trandafiri, imens… şi, deşi nu se vedeau, existau, dincolo de banca asta, din zece în zece metri, bănci asemănătoare, jur-împrejur… ascunse printre tufele de trandafiri, crescute atât de înalt, încât dădeau impresia unor jungle ecuatoriale. Puteai să ucizi un om, în aceste păduri ecuatoriale – şi nimeni n-ar fi auzit, nici bănuit, măcar, fapta.
Deodată, auzul său de om concentrat asupra sorţii sale, asupra vieţii sau morţii sale (care se decideau, straniu, într-un laborator întunecos, vecin cu grădina… se decideau, inflexibil, în faţa unor maşinării reci şi total insensibile…) - deodată, auzul său prinse, din zbor, un zgomot pe care nu şi l-ar fi putut închipui, niciodată şi nicicum, că s-ar putea produce în preajma laboratorului sumbru, laboratorul cel decident de viaţă ori moarte: pur şi simplu, auzi ţocăiturile sonore ale unor săruturi… date, reciproc, fără jenă! - sfidător, exhibiţionist!
Ofuscat, alarmat de această indecenţă şi frivolitate extremă, de inconştienţa unor tineri… în aceste locuri funeste… se ridică, dintr-un mic salt, şi dădu la o parte mormanul de trandafiri (care separa banca sa, de următoarea bancă!)… Ce-i văzură ochii?
Doi bătrâni, dar bătrâni imemoriali, bătrâni ca însuşi timpul (nici sexele nu le erau prea certe: să zicem, “el” - să tot fi avut peste 90-95 de ani, iar, să zicem, “ea” - avea cel puţin 80 de ani…!), se sărutau! Şi nu, aşa, de formă şi exhibiţionist…, ci cu o tandreţe reală, cu o duioşie de poveste valahă spusă de bunica, o poveste cu crai şi crăiese, care “procreează” feţi-frumoşi, la adâncă bătrâneţe… - săruturile erau atât de incredibil de tandre, date, reciproc, cu infinită duioşie… dar şi cu o doză de disperare a gesturilor… de parcă, în acel moment, dăduse năvală, peste ei, peste nebunii cei doi,  bătrânii-“fosile”, nebuni-nebuni! - fără să se ştie ei dincotro vine! - dăduse năvală, din nou, tinereţea, peste ei…tinereţea lor, de atât de multă vreme, trecută (crezuseră, ambii, în mod sigur, că o uitaseră şi îi uitase şi ea, la rândul ei - definitiv!), tinereţea lor, rătăcită nu se ştie pe unde… şi, acum, când dăduse năvală peste ei, luându-i cu totul prin surprindere, nu voiau s-o scape, nu voiau să-i dea drumul… îi apărau prezenţa şi revenirea, din toate slabele, dar, parcă, renăscutele lor puteri, de altădată!
…Cei doi bătrâni tocmai aflaseră diagnosticul (pe care li-l adusese însuşi Profesorul, şeful cabinetului!) - acelaşi rezultat, pentru amândoi: metastază în ultima fază…
…Bătrânul din cărucior, cu mâinile pe genunchii morţi, cu fruntea îngropată în piept, stătu aşa, câteva minute bune, înfrânt, în faţa amintirii. Apoi, cu un gest clătinat, nesigur, parcă bâjbâia în întunericul unei cripte, îşi întinse mâna dreaptă către portretul fotografic din faţa sa, de pe raftul din mijloc al bibliotecii… îşi apropie portretul de faţă şi de ochi: mama (arăta, în portret, ca de 30 de ani…) şi bătrânul ei fiu, care-şi arăta, din plin, cei 60 de ani… se priviră, o clipă, faţă în faţă, mama şi fiul… cu un fel de ostilitate tandră, pe care nu şi-o permit decât oamenii care se cunosc de o viaţă întreagă. Şi buzele veştede ale bătrânului se apropiară de chipul din portret, şi se lipiră, îndelung, de fruntea femeii din portret. Se auzi, ca un murmur, vocea, răguşită de emoţie, a bătrânului din cărucior:
- Iartă-mă, mamă…
Era pentru prima oară, în viaţa lui, când îndrăznise să-şi treacă peste orice orgoliu… Acum, înainte cu câteva ceasuri (cel mult, zile…), distanţă de moarte, bătrânul “îşi îmbogăţea vocabularul”… cu un cuvânt care, în aceste clipe, ultimele (de pe marginea mormântului), i se arăta atât de preţios… mai preţios decât toată viaţa lui zdrenţuită de neîmpliniri, de certuri (cu toţi şi cu toate!), de cumplite dezamăgiri… Cât de liber era pieptul lui (…pieptul lui de bătrân, nebun orgolios, imobilizat în cărucior…), acum, după ce dăduse afară dintr-însul acel cuvânt, care nu se dăduse ieşit, o viaţă întreagă!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
PATRIA MEA
să nu-ndrăzneşti să te caţări pe
munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi
curgând – pe toţi versanţii lor – orbitor
sânge de
îngeri – în miezul
zilei
 
să nu-ndrăzneşti să păşeşti pe
pământul de cristal
mântuit - al
câmpiilor mele – dacă nu eşti în stare şi
încă nu vrei  - să te
scufunzi – până deasupra de creştet – în
oceanele de furie extatică ale
martirilor mei
 
să nu-ndrăzneşti să scoţi o
vorbă – despre strămoşii mei – despre
dumnezeul meu - dacă nu eşti în stare să te
răstigneşti  - de bună-voie şi
cu bucurie cerească - pe
Stejarul-Zeu (stârnit furtunos din afundul
pământului meu - de
Vijelia Iubirii
Mistice)...
 
să nu-ndrăzneşti să te-apleci şi să
bei din izvoarele şi pâraiele văilor
mele – dacă nu eşti în stare să tremuri smerit de
toate minunile grele  - sărutând în ele întreg
Iconostasul de Seară al
Hristosului Primăverii
mele
 
...să nu care cumva să-ndrăzneşti! – altfel
toate fulgerele stelelor vor
cădea peste tine  - şi te-or arde de
viu – până când nu va mai rămâne din tine decât o
şoaptă miloagă – o rugăciune încenuşată-n
şoaptă – prin care însuţi să ceri– cu
gura şi gâtlejul tău
nevăzute – Atotputernicului şi
Ielelor mute - să te preschimbe în cea mai umilă
făptură de gâză – fâşâind sfioasă – ba chiar
înfricoşată – grozav tremurând la
umbra vreunui fir de
firavă iarbă...
 
...de acolo – din beznenele buruienii - vei
auzi  - în genuni - cum ciclopic trosnesc
rădăcinile de oase-nsângerate ale
munţilor - ale
câmpilor şi apelor
mele  – toate fiind
cu totul alte lumi şi
istorii şi osii şi
binecuvântate planete
sfinte – vizibile numai din
raiuri şi din pioase rămăşiţe de
minte...
 
de acolo – de sub umbra cuminte a
ierburilor – îţi
vei începe călătoria spre Înaltul
Pol al Uluirii - călătoria prin care-i vei
cunoaşte şi vedea – „faţă către faţă şi
Duh către Duh” –  de la trăsnet de pisc - până la
noptaticul stuh - pe strămoşii
mei – cei
care ţin pe sfânta-le spinare  - şi
iarbă şi munte şi
mare...
 
...îi vei cunoaşte
îndeaproape şi străluminat – pe strămoşii mei şi
pe Împărat – pe strămoşii mei cei din
firi - toţi
îngeri şi martiri...
 
... de acolo – de sub umbra cuminte a
ierburilor – îţi vei începe
călătoria-ntru Mire – adică
de-a le-nvăţa şi-a le
ştire (cu palmele şi
tălpile-acum arse-n piroane!) – pe toate-ale mele
icoane – şi crucile
învierii – cu tot cu patrafirele
primăverii...
 
strămoşi  -  vremi barbare - icoane de
martiri  - turme de
stele şi  năzdrăvane
mioare – precum şi stâlpii de Lună – de
Măiestre şi
Soare – vor veni  -  toate  -  peste tine să te
măsoare   - ca să renaşti într-o
floare
 
spre a te
recunoaşte  - toatele aste se vor
scurge sublim – precum mirul şi
lumina de Paşte – de pe
fruntea fulgerată de
viaţa-nviată (adică de pe
fruntea învăpăiat înspinată) a
Patriei mele
 
se vor scurge sudorile Ei
apoteotic fulgerate - până peste
sudorile spaimelor frunţii tale-n dreptate – sudori – deocamdată
lingând ca-n
amuşinare de fiară - o frunte fără nicio
tiară - frunte joasă  - neştiutoare şi de
ursitori blestemată
 
...sudorile tale - prelinse noros
noroios şi trândav - peste
buzele gurii celei scrâşnind vineţi
spiriduşi – peste buzele gurii tale - celei
mestecând măcinând  încă-năuntru
nerodnicele cenuşi
 
...gura ta - care
nimic nimănui nu poate încă a-i
mărturisi  - îngăima ori a-i
spune – pentru că buzele-i sunt
îngrozite  - înnebunite şi
mute  (vădanele
strune!)  - de
atâta cotidiană  - împrospătată de
veci şi firească
Minune
 
GLUMA LUMII
nu mai sunt de mult „persoană-adultă
ci-s din secta senectuţii boreale:
sunt din cei ce pe la uşi ascultă
şi vă spun: minunile-s banale!
 
Dumnezeu lucrează-n covălie
osteneşte – pe ascuns – o nouă lume
nu se vede – că şi-a pus o pălărie
dar I-aud scrâşnitele Lui glume...
 
...ceasurile se întorc din cale
truda Lui străfulgeră în rouă
iar o nouă lume-o ia la vale
 
Faptele-s cu mult mai mult de două...
...trag cu ochiu-n gaura de cheie
până  Moartea-şi spune poanta – şi încheie!
 
ŢĂRANII MEI
ţărani şi-au pus cămăşi de sărbătoare
cum crinul alb grăit-a cu Hristos:
curatul lor dumnezeiesc mă doare
îngerii mă cutreier' pân' la os
 
se duc în moarte cum la sfânta liturghie
se duc pe îndelete şi smeriţi:
ei ştiu că între lumi nu e frânghie
că viii şi cu morţii-s fericiţi
 
e-atâta linişte pe masa cu lumine
sicriele sunt tronuri de-mpăraţi
neamul acesta liniştit tot vine
 
umplut-au cerul Craii din Carpaţi
...ţăranii mei – stăpânii de moşie
nu mor: veghează totul sfânt să fie!
 
BALADA  JUDECĂŢII  POETULUI
dinspre floare către fruct  se-ntunecă cerul
la răscruci de drum şi soartă îmi sângeră fierul...
cin' să judece viaţa pentru că există?
sui în bezne – şi pe cale cânt baladă tristă:
 
va fi-n piscuri judecată – trăsnet şi cenuşă
nu e milă - doar uitare-i pentru bietul paznic
care-a stat la-a tainei masă – vorbă spiriduşă:
nime-n urma mea nu ştie de sunt nunţi ori praznic...
 
când cutremură-te moartea nu-ţi chemi avocaţii:
m-am trădat pe mine însumi –  nu însă şi fraţii
pentru mine mărturie dau cu vuiet brazii:
pe dos toate le făcut-am –  dosade-s olmàzii
 
pentru câte-am părăsit – nu-i pedeapsă-n lume
cerul – vechiul -  ştie-alege liniştea din spume...
simt văpaia Lui Hristos: ceartă-mă şi plânge
pentru mine - -un cărăuş – Crucea Lui se frânge...
 
simt şi lacrima-I pe umăr – cea dintâi lumină:
mântuieşte-mă pre mine  - Hristoase-Albină:
pierde-mă din om şi faptă – să rămân doar strună -
atunci cerşetorul firii purta-va cunună!
 
...”nu-i nedrept să guşti smaralde  - nici să-ngâni vecia
printre îngeri sunt şi păsări  – cum şi apă-n vinuri
judecata este sfântă – înfruntă-i urgia:
doar Poeţii nu-s la sfadă: între cei goi – plinuri...
 
...zac înfrânt sub grea mustrare – prăbuşit de milă:
s-a-ndurat oare Hristosul să mă ia pe cruce?
Răstignitului  - de mine să nu-i fie silă?
...strălucită sărăcia  -  umple-mpărăţia!
 
...Inorog iese-n poiană vina să-mi usuce...
 
MINERII  ŞI  STYXUL
minerii – şerpi trişti ai
pământului – noapte de
noapte - sunt
scufundaţi de suferinţele noastre de
zi cu zi – duşi adânc să caute Rădăcina
Lumii – ca să ne  - cu uimiri fermecate
împărtăşească – lumineze – deci
lecuiască – întru dreptate
 
minerii – şerpi trişti şi
înţelepţi ai
pământului – n-au plâns
niciodată  -  dar mereu
au cărat – acolo jos – de
mii şi mii de ani - la Rădăcina Lumii
aflată – lacrimă cu
lacrimă – plânsurile noastre
cotidiene – până când s-au făcut acolo – mai
jos decât jos - un
fluviu cât un
pântece de ocean:  aşa a apărut – hotărnicind între
sfântă-nţelegere şi nesfârşită
milă – Styxul
 
ATÂŢIA POEŢI...
atâţia poeţi – şi-atât de puţină
Poezie: degeaba munţii
se-nalţă – degeaba ierbile cresc şi
stelele ard – exasperate: nimeni nu mai
aude cântări – în aceste Neîntrecute şi Vaste
Minuni – nimeni nu mai vede
clocotind sfânt delir – în Potirul
Desăvârşirii:  Dumnezeiasca
Armonie
 
„- mi-e foame de
mor...”  -  „-crapă întâi – să
ştim o treabă – după
aceea mai vedem: mâncare de asta
zeiască nu se găseşte chiar pe
toate drumurile – trebuie să facem
economie la
sânge – calea e
lungă – mâncarea
aleasă şi drămuită
„-dar mie mi-e...” – „- să nu-ţi
fie  - decât sete de
văzduh şi lumină – şi să-ţi fie
nebunie  de
străbatere a tuturor
pereţilor – munţilor – ferestrelor
zidite – străbatere a tuturor piedicilor şi
zăbrelirilor ridicate de beznă în faţa
ochilor noştri – ochi pe care
îngerul ni i-a dat ca
semn de recunoaştere – în
prima zi a sfârşitului lumii din vis: ni i-a
dat – pentru a ne aduce aminte
mereu – de unde am venit şi
să începem  odată - eliberator delir
sinuciderea
 
...te crezi răsfăţatul
muzelor – primul şi unicul
poet din lume – nu-i aşa?
ei bine – nu eşti decât un banal
prozator – pozator al
ruinelor pitoreşti ale mahalalei
lumii – strecurată viclean  - prin fanta creată - cu
bisturiul satanic - sub razele vălului eroic al
privirii: înjuri – şi
crezi că ai dat aripi şi sălaş
serafimilor – râgâi – şi-ţi
imaginezi că ai suflat zbor în
aripi de îngeri...
dă-te jos de pe
coteţ: porcilor le e foame – iar severii
heruvi nu-ţi mai suportă
duhoarea de impostor: uită-te cum au şi
început să-ţi curgă – natural – din
buzunare – sodom – răpănoase
banc-notele false – să-ţi
curgă din gură fluvii de
zoaie – în loc de - lirice
note - uimirea: vade retro
satana
 
...afară e primăvară
perpetuă: porcarii au – şi ei
meritul lor – de a
despărţi mireasma stelelor şi
florilor – de
mâlul sumbru al
Styxului: ei sunt  - pururi
la jumătate calea
 
„-nu vrei s-o asculţi  - s-o priveşti relaxat pe
actriţa aceea frumoasă – jucând atât de
optimist? – nu vrei să fii optimist – chiar ţi-ai
pus în gând să nu fii deloc
optimist?
 
„-nu – nu – mai lasă-mă o
vreme – liniştită vreme – să zac în
pesimismul meu – datorită căruia nu-s obligat să
vă mai aud ori văd
zarva zilei – nu-s obligat să amuşinez  - precum un
câine-n călduri - pe sub fustele
mahalagioacei zile – ci – o Doamne! -
am privilegiul unic de a privi şi-asculta  - admirativ
tăcerile dumnezeieşti  - princiarele tăceri ale
nopţii – de a degusta astfel
firavul  - atât de firav şi delicat cântecul
umbritelor miresme – al
duhurilor de stele – al duhurilor de
flori – al duhurilor de
zei – al duhurilor de
duhuri...
 
...fără atât de
hulit pesimismul cel
nefardat şi plin de miraculoasă
proaspătă  - înviorătoare
vigoare – nu poţi fi decât un admirator
râmător – al gunoaielor lăsate pe
Câmpul lui Marte - de  gâtuitele
gânduri mercenare – ...un admirator grosolan al
mizeriilor strânse în tot
bâlciul trăirii  (...penibile – jalnice...) - de sub
stele – nu poţi fi decât sclavul obişnuinţelor şi
prejudecăţilor de a preschimba – samavolnic şi
ilicit – Zeii Fulgerători ai
Ideilor – în
scârnă
 
...şi vii şi
morţi – toţi
atârnă...
 
...mai lasă-mă  - cât mi-o fi scris să – încă - nu
înnebunesc – mai lasă-mă să visez
uluirea de-ametist – cu
capul aşezat în poala caldă a
pesimismului meu:  umilit - fericit
Rege-Alchimist...”
 
CONSTATĂRI  OBOSITE
prea mulţi fiori pe piele şi-n minte - deopotrivă
o viaţă petrecută în riduri şi fiorduri:
de-atâta promisiune de noi şi vii acorduri
sfinţii – la colţ de buze – îşi tot albesc salivă
 
demagogie sacră până la bătrâneţe
răbdăm naivi – salubri: consumul de ovaţii
n-a cunoscut pe Terra scăderi ori inovaţii
...dar Moartea e lucidă: ne-nconjură-n tandreţe...
 
de ce minţiţi – voi ceruri – pe vita de-abator
când soarta-i îngenunche în sânge – din pruncie?
tot universul ăsta e-o sumbră mişelie
 
călăul – nodul firii – e-un simplu lucrător...
...doar inima-i cinstită – ba intră chiar în grevă
şi nu-i mai simt bătaia  -  copacii când pierd sevă…
 
JUMĂTATE DE OM
licărind fantomatic adâncul de minţi
îmi stinge curajul din fulger de rugi
cu mâna-mi murdară arăt către sfinţi
din îngeri cernesc semeni jalnici şi slugi
 
iar răni de credinţă iau foc şi mă dor
nu sunt apostat – nici sihastru în munţi
aş vrea să ajung pân' la steaua Alcor
arhanghelii-eonilor plâng mai cărunţi
 
e-un viscol de vise şi crivăţ pe creste
se zice că-n cer sinucişi sunt toţi zeii
nu vine spre ochiu-mi lumină de veste
 
acum jumătăţi de planete-s şi teii...
...Hristos sângerând şi gemând mă priveşte:
ţinu-L pe braţe – fâstâcit şi prosteşte...
 
NEBUNII
nebunii beau direct din lună – copleşiţi
şi scheaună şi fâlfâie-n izvoare:
din oceanul de lumină şi candoare
ies în genunchi – cu creierii smeriţi
 
e vară caldă şi dementă-n munţi
şi vin nebunii – ploconindu-şi frunţi
dar toamna se tot zice c-a murit
un iezer nou  Hristos a răsărit
 
în şiruri nesfârşite vin nebunii
şi-s sclavi cuminţi luminii şi urgiei:
şi-au agăţat de gât cumplite funii
 
să treacă peste vremea nevralgiei...
...să fii nebun: regească-ţi este firea
ţi se închină-a florilor oştirea...
 
VOMĂ COSMICĂ
aş putea  să scriu o poezie – aş putea să mă
sinucid – aş putea să văd un
film sau aş putea să
ucid – aş putea să cad în
prima prăpastie sau aş putea să mă
ridic din mormântul gol – întemeind o
nouă religie
universală – aş putea să fac
mult mai multe decât
vă închipuiţi voi – chibiţi
trăsniţi – tâmpiţi - trântori năuci şi
chercheliţi
 
...eu stau ţeapăn  - perfect
singur - printre ierburi şi
placid privesc cum se perindă – pe
cer şi pe deasupra pământului – meteoriţi – stelele
luna şi soarele – zilele şi
anii – o viaţă din care lipseşte
esenţialul: moartea – dar o viaţă care s-a
împuţit deja – straşnic şi chiar
de tot s-a
împuţit  - ca un dor sfâşietor de
cuţit
 
nu mai ştiu nimic – nu mai ştiu de ce
ar trebui să ştiu ceva: spre pildă - de ce trebuie să ştiu
alfabetul luminii – ca şi pe cel al
beznelor – de ce omul trebuie să fie om şi broasca
broască...?
 
...de ce toate prostiile astea trebuie cineva
să le cunoască?
 
...e ceva tare putred în toată aşa-zisa „rânduială a
lumii” – e ceva
atât de putred – încât mă duc la marginea
fiecărui lucru  - şi – de tot
umilit - vomit – vomit – vomit
vomit – vomit
vomit
 
...mi-e scârbă de
mine şi de toată această
vomă diluvială  -  tot
universul  - în jurul meu – a
devenit un început de straniu vid – un
papagal enorm lichid - o
maimuţă împuţită -  scârboasă şi
teribil de conştiincioasă: universul acesta
vomită – din toate
vintrele aştrilor săi - într-una şi crâncen: iată voma
devenită un fenomen
meteorologic – chiar
supra-astral: dintr-un gest al unui om
absolut normal - dintr-o stare profund
fiziologică şi
de dârvală – iată cum lumea nu se mai scoală – ci
a renăscut  - din pricina
mea – ca expresie a unei
noi legi care singură se legiferează şi
aplică – devine cosmică şi
cinică şi profund
clinică
 
...vedeţi? – am devenit
Dumnezeu – şi
funcţionează legile
mele - aşa cum sunt ele
rele
 
...dar scârba nu
trece – de la o lume la
alta – ba chiar – jalnic - se
intensifică...  - şi-o ia la deal
aşa - sisifică
 
...e înspăimântător şi
mi-e tot mai
greaţă – degeaba peste tot e
gheaţă
 
...de ce-aş mai spune - atunci
acum – aici
amin”? – „aminul” nu se rosteşte pe
vremuri de ciumă şi – mai cu
seamă – nu se rosteşte în
astfel de împrejurări – devenite
peste noapte - împrejurimi de
cosmică vomă
 
...am trecut de mult – penibil şi dumnezeiesc de
singur - pe sub lichefiatele
împuţitele ceruri – ca o
imperială  - sfântă
fantomă
 
...luaţi – necontenit
luaţi- beţi şi
mâncaţi – acesta este hoitul meu nemurit – aceasta este
sacrala şi nepreţuita mea
vomă - care
cu multă graţie – tuturor şi la
toate – face binecuvântata
purgaţie
 
TRANDAFIRUL NUNŢII
se tot petrec sfiite nunţi în munţi
cu oaspeţi nevăzuţi şi crai cărunţi
e-o lume de-armonie şi de dor
uităm de răni  - iar brazii nu mai mor
 
cinstite feţe – luminaţi meseni
ceasul a stat: sunt negreşite vremi
păstorii-s osteniţi – păşesc mai greu
da-şi amintesc de Mire: -i Dumnezeu
 
cerul e scris cu flori şi cu lumini
aduceţi numai vreo trei-patru spini
să nu uităm că vinul din pocale
 
e nemurire arsă-n foc de jale...
...citiţi corect pe Sfântul Musafir:
e Împăratul Lumii – Trandafir!
 
VIAŢA SPÂNZURAŢILOR
jum'ate sunt tâlhar – jum'ate Crist
de-aceea sunt şi vesel – sunt şi trist
am şi ucis – dar am şi vindecat
pribeag şi călăuz  - din sat în sat
 
mi-e tată Trandafirul – mumă Luna
fur stele nopţii – zilei-i cânt cununa
iar când m-au luat trupul să-mi schilodească
eu m-am rugat Duhul să mi-l iubească
 
e greu să fii din toate – jumătate
viaţa de-aici nu face-altfel dreptate:
între apus şi răsărit eu sânger
 
dar ştiu că Domnul mi-a păstrat un înger
...rugaţi-vă la Crist când spânzuraţii
atârnă-ntre pământ şi cer – curaţii!
 
COMPORTAMENTE   UMANE
unii se sparg - mâncând
vânturi de ciumă şi bând
uleiuri de candelă – amestecat  - din obişnuinţă - umflaţi
inutili  - alţii îşi
sângerează picioarele - mergând pe
jos  - prin şi între stele - sute şi mii de
ani lumină  (fără nicio cruce de
foc în
sân ori
buzunar)  – pentru a-şi revela vreuna dintre legile
Armoniei Divine
 
unii fură ursite -  jefuiesc ceruri -  ucid
zei – din
lăcomie sau din plictiseală
narcisistă - alţii
se răstignesc -  pe vârfuri de
munte - pentru continuarea nădăjduirilor pe
Pământ
 
…comportamente pur
umane!
 
am lăsat să se usuce
timpul – am lăsat să se usuce
sufletele noastre – precum
spuma de bărbierit – după ce-ai
întins-o pe obraz – şi apoi
te-ai luat cu alte treburi din
casă – din ogradă – din
univers – şi ai uitat să te razi şi să te
liberezi de  ceţurile tulburi ale
chipului – cu faţa înspre
senina luminare
 
…şi spuma asta  - întinsă pe obraz cu
intenţii iniţiale
bune – devine – cu vremurile – o
mască (întristată şi
alb-efemeră) de măscărici – se
chirceşte – se
crapă – iar fizionomia ta
explodează-n ţăndări – apoi se recombină
invers - mânjită
cu acest alb debil şi sfrijit – cu
acest alb dubios – spasmodic şi
ilicit – cu acest alb împotriva naturii
Chipului Divin – când te uiţi în
oglindă  - constaţi că acest alb de contrabandă ţi-a dat
paşaportul către zona – cu totul
nesigură   - neserioasă
nesănătoasă – a fantomelor – prinse cu uşa între
lumi
 
…da - şi acesta este un comportament specific
uman…
 
s-a spânzurat c-o frânghie furată
se îneca în lacuri de-mprumut
nici moartea nu putea s-o aibă toată -
aşa a fost de când l-am cunoscut
 
murea – se repeta – pe datorie
se încăpăţâna în moarte ca-n beţie
îşi inventa şi eşafodu-n stele
îşi revela cereştile belele
 
călare stând pe munţi îl ştiu de-o viaţă
şi aprinzându-şi pipa din vulcani:
de-o vreme n-a ieşit la suprafaţă
 
s-a dus la nunta elfilor tirani…
…oriunde-ai fi – tot rugul de nelinişti
văpaie cu văpaie-nghiţi – prin mirişti…
 
...el n-auzise niciodată de
numărul doi – adică de
soţ şi soţie: dintotdeauna – el fusese una
bucată om – care stăpânea
una bucată cal – ce era înhămat la
una bucată căruţă – şi – tot aşa – una bucată
căruţă – lăsându-se lenevos trasă de
una bucată cal: în
căruţa lui cu cal – enormă cât un
continent adâncit şi
ascuns – sau cât
trei stele
gemene – întovărăşite în mare
taină (clandestin  -  când e
bezna mai tihnită şi
plină) puteau încăpea – la
alegere sau la-ntâmplare – mii şi milioane de
oameni sau
şapte păduri: depindea numai cum şi pe unde le
aşezai – pe toate - într-aşa de mare
lărgime...
 
...drumurile pe care le făcea el acuma – el
unicatul  - erau cu
căruţa goală şi cu calul mai mereu
fudul de odihnit: se tot frământa  el
unicatul - şi se ducea ca pe sfoară – în fiece
dimineaţă - să vadă
să zărească
zările – aşa - cu ochii lui – cu ai căruţei şi ai
calului – să vadă – să
zărească pe unde s-au mai
crăpat şi crăcit colţurile
lumii – pe unde încheieturile lumii au devenit mai
descheiate – mai rare la
vedere şi – de aceea – cu mult mai
luminate – şi să afle  astfel – cu puterile lui şi
cu puterile căruţei şi ale
calului – cărări cât mai scurte – către
Dumnezeu  - Cel pe care-l
dibuia cu agerime mare - după
miros -  precum
ogarul pe dihor...
 
...câteodată – când era cerere mare – mai lua în
căruţă (şi dinapoia
calului) – şi pe câte-un om din
sat  – dar
numai din
satul lui...
 
...de altfel – însă – ţinea să fie cât mai
departe – tot mai departe  - de
comportamentele umane cele
banale – cotidiene şi ajunse de tot
bătucite şi
mucede...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

DE TOAMNĂ…
E toamnă de ceva vreme, cu soare şi lacrimă, cu vânt şi zâmbet fugar. 
Pătrunde în noi amestecul vrăjit al iubirii de toamnă, se ascunde într-un colţ al trupului, secătuit de-atâta căldură văratică, şi, misterios, creează senzaţii de nesiguranţă. Prin pale de lumină bolnavă, privirea poposeşte în nesfârşitul cerului, încercând să regăsească, firav chiar, sentimentul siguranţei.
Adăpostită în braţele vânjoase ale toamnei, stau vreme îndelungată şi adulmec aroma inconfundabilă a bogăţiei. Împrumut din aurul ei, şi-n galbenul-portocaliu îmi regăsesc lumina de-altădată. Îi zâmbesc protocolar  şi-i propun să nu se grăbească, ci să tranziteze lent, agale, leneş chiar, ca şi când ar avea de încasat nişte datorii.
Îmi rotesc ochii plini de curiozitate, şi-n cele din urmă, faţa mi se încarcă de cel mai strălucitor zâmbet. În lumina aceea miraculoasă, acoperită din când în când de spuma ceţii, zăresc umbra iubirii. O desluşesc cu greu, dar sigur e ea. Păşeşte temător, elegantă şi fermecătoare. În straie de sărbătoare, aşa cum o ştiam din prima zi, purta în buzunarul de la piept trandafirul de culoare purpurie. M-am mişcat plină de neastâmpăr, aşa cum făceam odinioară, şi-n cele din urmă am alergat spre ea. Cu mâinile întinse, m-am desprins, împingând cu putere pământul, şi m-am înălţat puţin câte puţin.
Am încercat să strig, dar numele mi-a îngheţat pe buze. I-am înţeles imediat mesajul şi-am tăcut. În linişte profundă, ne-am atins palmele. Degetele prelungi şi străvezii au străpuns aerul şi-n alunecarea mlădioasă i-am simţit chemarea. Umbra iubirii a prins contur, întregindu-se. Mi-a zâmbit şăgalnic, apoi umăr la umăr ne-am continuat zborul.
Tăcută, s-a apropiat de copacul timpului. Era înalt, cu crengi asemănătoare răchitelor, cu frunze verzi, de diferite mărimi. M-a apropiat de trupul ei, apoi m-a aşezat sub frunza timpului nostru. O frunză colţuroasă, dar primitoare. Purta urmele intrigilor. Cu răni încă sângerânde, frunza ne-a mângâiat protector. Era semn bun! Timpul iubirii nu expirase!
Furată de-atâta  frumos, am uitat că sunt un om obişnuit şi-am privit spre mulţimea domestică. M-am trezit înfiptă cu picioarele în pământ, trasă de faţa vizibilă a lumii prezente. Mi-am coborât privirea, dorind să păstrez imaginea curată şi nevinovată a iubirii mele. Sub copacul timpului nostru retrăisem îmbrăţişarea miraculoasă a stării de bine. Mi-am continuat mersul, având grijă ca petala trandafirului pierdut să nu se ofilească niciodată!
Dintotdeauna mi-a plăcut anotimpul frunzelor colorate discret, al dimineţilor acoperite de spuma ceţii şi-a foii de argint. Dintotdeauna am privit toamna ca pe cel mai bun prieten, iar frunza timpului meu renaşte în fiecare lună de toamnă, iar rănile sângerânde prind coajă spre nedumerirea lumii de tot felul.
Angela Burtea (Brăila)
 
TOAMNA
În foşnetul de coşuri pline
Şi-n râsul rodului bogat,
Apare Ea în salturi line
Prin proaspătul pământ arat.
 
Ne râde Toamna-n ramuri grele
Cu plinul ei prea plin şi copt.
Şi ne îndeamnă-n dor şi jele
Să-i strângem rodul mai cu rost.
 
Nu are timp să ne mai certe
Şi nici să strige înspre noi,
Ne-mbie doar în calde şoapte
Uitând c-am fost săraci şi goi.
 
Îşi lasă furia deoparte
N-aruncă lacrimă şi vânt,
Aşteaptă-n taină, pe tăcute,
Iubirea-n simţuri şi în gând.
 
Suntem copiii ei de veacuri
Şi tot de veacuri dă cu spor
Românilor de pretutindeni
Bucate-alese şi mult dor.
 
Îţi mulţumim, iubită Toamnă!
Căci din hambarul cel bogat
Hrăneşti şi-acoperi veche rană
Dorind românu-ndestulat!
Angela Burtea (Brăila)

LA SUPRAFAŢĂ E NUMAI SPOIALA COLORATĂ
Ca la o nuntă
în care se fură mireasa şi nu se mai aduce înapoi,
toată orânduiala şi distracţia-i terminată,
nimeni nu ştie la ce să se aştepte.
 
Aşa se-ntâmplă şi cu încrderea în promisiuni,
sunt un fel de fond pentru ten
sub care se ascunde golul acoperit, capcana
în care putrezeşte minciuna cu picioarele scurte.
La suprafaţă e numai spoiala colorată
care valsează cu paşi de lut prin încăperea
în care oasele vântului devin cenuşa
pe care o spală ploile vremii.
 
În zilele următoare
cuvintele îmbracă hainele hulei nemărginite,
se pierd în aprecieri fără noimă
ca o trecere pe lângă moartea sufletului
rămas mutilat un timp.
 
ÎNTRE TINE ŞI MINE
Nopţile mele nu sunt albastre ca ale tale
Sunt pline de tristeţe şi o lungă aşteptare,
Între mine şi tine nu este un deal ş-o vale
Ci un ocean de nelinişti şi de apă, o mare.
 
Nopţile mele sunt stoarse de furtună şi de vânt,
Visele tale-s măreţe închise-ntr-un ideal
N-au gustul ţării-n arome mustos, de negru pământ,
Între tine şi mine nu este o vale ş-un deal.
 
Este o ninsoare îngheţată şi albă de frig,
Un munte pieptiş de urcat şi trecut, foarte înalt,
Nu-i steaua aceea albastră ce din ceruri o strig
Cu razele luminoase arse-n cuptor de cobalt.
 
Nopţile mele au încă o calitate pură
Fură nopţile tale câte puţin şi le lasă,
Să treacă de nopţile mele sărace de ură.
Şi stau cu luceafărul de dimineaţă la masă.
 
Nopţile mele te cheamă mereu acasă cuminţi
Pe malul râului limpede ce trece prin vale,
La casa unde aşteaptă bătrânii noştri părinţi
Aşezată-n ocol pe o coastă molcomă de deal
Unde cerul se îmbracă-n clipe iuţi şi ovale,
Nicăieri un loc nu-i mai frumos ca-n Ardeal.
 
TU EŞTI ASEMENEA TOAMNEI
Toamna stă-n genunchi în faţa rodului
se grăbeşte să-şi încheie socotelile,
pleacă la sărbătoare să-şi cinstească oamenii
dar totul se face după un ritual anume
care îmbracă-n culoare fiecare detaliu
şi lumina fuge pe drumul spre alt anotimp.
 
Cuvintele se ridică din rădăcini la cer
pentru că-n sâmburele lor
limba poartă-n vene sângele iubirii.
 
Tu eşti asemenea toamnei
o doamnă coaptă cu buzele arse
care nu-şi împarte dragostea şi mângâierea
pe marginea lucrurilor
ci în miezul lor.
 
LUMEA SE PIERDE ÎNTR-UN GOL DE IMAGINE
Într-o stare decăzută în ochii oamenilor
se stă la coadă din instict,
aici poţi afla tot ce se întîmplă-n oraş
cum trece moartea ori dragostea pe străzi
şi nimeni nu vorbeşte cu voce tare,
aşteaptră în spatele uşilor închise
fără să intuiască deznodământul.
 
Lumea se pierde într-un gol de îmagine,
nu s-a văzut nimic deşi se şopteşte totul,
e ca o umbră care se loveşte de pereţii cu urechi
cu spasme ciudate de înfrigurare,
intervine apoi teama ca o formă de însingurare
în care se sparg în bucăţi lacătele răbdării
şi cuvintele mor în propoziţii eliptice.
 
Ce se spune despre noi oamenii
trece prin filtrul de cafea, gustul îndoielii,
teama îmbracă forme şi gesturi improprii,
capcane puse unde nu te aştepţi
ce te agaţă fără scăpare.
 
SPERANŢA NU MOARE NICIODATĂ
Bucuria-mi scurtă se brăzdează odată cu câmpul,
în fiecare primăvară îmi înfloreşte între dinţi
până când zilele cu soare îşi odihnesc amiezele
la umbra răcoroasă a norilor.
 
Nopţile se desfăşoară prin frunze şi ierburi
cu pânze de întuneric cu miros de flori
şi o neostoită dorinţă de lumină.
 
Sunt stele aprinse-n imensul policandru
toată suflarea le priveşte cum răsar ori apun,
clipele mele se îmbină cu clipele tale grăbite,
să bată la porţile zidite ale universului
fără să uite că moartea desculţă nu găseşte cheile
şi rămâne pe pământ mai departe.
 
Se confirmă că totul se stinge,
ciclul vieţii se reia
pe alte coordonate de creaţie
şi nimeni nu se teme.
 
Îmbătrânim cu împlinirea şi acceptarea
fericirii de dincolo, nu ştim ce ce ne aşteaptă,
speranţa nu moare niciodată,
rămâne văduvă.
 
FÂNTÂNILE PLÂNG DE SINGURĂTATE
Când eram tânăr, cal cred că eram,
timpul îl trăgeam după mine târâş,
sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.
 
Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
fără să facă răni în carnea verde, fragedă.
 
Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
nu mai absorb dimineţi de rubin.
Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
de unde umbrele fug fără vlagă,
 
fântânile plâng de singurătate.
 
Logosul înverzeşte-n cuvinte
şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
la răscruci unde şi moartea face popas.
 
Te învinuieşti de singurătatea durerii
şi rupi din mine dealul tristeţii
înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
pe care urc greutatea trupului friguros,
ce vremea îl trage la ţărm
ca pe o barcă uitată de valuri.
 
DINCOLO DE ACEASTĂ CĂDERE
Căzut pe nisip din copacul cu rădăcinile-n cer
n-am văzut margini doar forme necunoscute.
 
Dincolo de această cădere timpul e normal
se manifestă înlăuntru şi înafara mea,
chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
pielea ei capătă solzi aspri
ochii se retrag în orbite de foc
şi cuvintele se rostesc măsurat
în propoziţii pline de înţelegerea celuilalt
şi nu aruncate ca pietrele de-a valma
pe jarişte
mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
ci să găseşti inima lor
în care n-ai reuşit să pătrunzi
şi n-ai auzit de bing bangul universului.
 
Din acest motiv
nu mă supăr pe nimeni,
aştept cu-nfrigurare marele salt
când intru-n memoria oamenilor nevăzuţi
să-i apăr de ei înşişi.
 
UNDE IUBIREA ÎŞI FACE CUIB
Fiecare cuvânt este o scoică într-o limbă
în care literele urzesc o perlă
misterioasă cu luciu de sidef
şi sunetul poetic al cântecului de leagăn.
 
Noaptea se plimbă cu stelele prin anotimpuri
ca un păstor cu mioriţele bălane
până la izvoarele dorului nemărginit
unde se adapă cerbii veşniciei.
 
Zilele sunt oglinzi în care se reflectă harul
în casa sufletului absorbit de gânduri
unde iubirea îşi face cuib
în inima femeii  împlinită prin copii.
 
RĂMÂNE DILEMA
Cu sufletul bântuit de posibile pedepse
la punctul de întâlnire dintre iad şi rai
întorc pe dos trecutul.
 
Demoni n-am întâlnit
în toate nopţile în care am fost fantomă
în ochii femeilor cu străzile înclinate,
ori zburător cu suliţe tintite-n inima lor.
Era vremea când dragostea nu era la ochi, pe bani
şi nu-ţi erau puse la încercare instinctele
cu ţâţe cât dovlecii îngălbeniţi,
întâlnite ori expuse dezinvolt peste tot
fără restricţii morale.
 
Pe trotuar fesele înghesuite în curbele cererii
strâng preţurile în chingi la negru,
nimeni nu legalizează meseria
pentru femeile cu aptitudini şi liberă practică,
rămâne dilema
cum se impozitează bacşişul
şi cine-l verifică?
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

CÂND VINE GERUL, GREIERUL – PE ȘA
Furnica, biata, nici n-a pus pe-un dinte,
Că şi măsoară sacul cu urcuşul.
Uitând să-şi ungă cu sacâz arcuşul,
Se-ntrece greieruşul c-un florinte.
 
Se-aşază-n stive meiul şi cuşcuşul.
Un ger cumplit. Termita ţine minte.
Vecinul ei, contrar, nu se dezminte:
„Să vină moşu’. Las’ că-i fac eu dușul!”
 
Când vine frigul, greierul – pe şa:
Vioara, brusc, a dat-o pe manea
Şi banii curg – s-astruce toţi duşmanii.
 
Îl trec sudori pe moşul. În delir e.
Pe ea – călduri: furnica-şi cată mire.
Iar greierul le spală gologanii.
 
DRUMARII, ÎNSĂ, TOACĂ, TOLOLOI
De parcă-un stat major a pus pe roate
Secrete operaţii de război,
Se-nşiră gropi - în zloată, jar sau ploi -
Ca nişte guri de tunuri camuflate.
 
Nu-s drumuri, străzi, artere, vechi sau noi,
Să nu ne-aţină calea cu blindate.
În braţ de fiare contorsionate
Ne sfâşie ca lupii-un cârd de oi.
 
La curbe, -n pantă, -n centru sau măhală,
Atâtea cruci pe margini şi menhire!
Ne plâng căzuţii, câţi i-ar înghiţire
O nouă confruntare mondială.
 
Drumarii, însă, toacă, tololoi.
Pe când o speţă, Doamne, şi la noi?
 
DAR NICIODATĂ NU VOI DA DIN CASĂ
Bunicu-şi sărută feciorii. Doi.
Soţiei – flori, o roche şi-un tacâm
Îi dase. Plus un sacru bacalâm:
„Iar nunta – când mă-ntorc de la război”.
 
Cum anii de-aşteptare te dărâm,
Bunica tot ţesea la pânză,-apoi
Când fu să-i cânte cucul din zăvoi,
S-a dus şi ea pe celălalt tărâm.
 
Veni-vor, poate,-o  lume mai aleasă,
Mirese mai mondene, chípeşi miri,
Dar niciodată nu voi da din casă
 
În numele neprihănitei firi
Nici rochea aia albă de mireasă
Şi nici buchetul alb de trandafiri.
 
CU ARMA FIȚI, O, LUMI, VOI, MAI ATENTE
Când din biserici, puşi sub ascultare,
Razaţi de jurămintele-splendori,
Ies tineri soţi, fecioare şi feciori,
Legaţi prin taina cununiei, mare,
 
Le-aşternem când covoare la picioare,
Ca viaţa să le fie numai flori
Şi dragostea suavă ca o floare,
Mă trec preadulci-amari şi reci fiori.
 
Pumnal barbar străpunge tocul doamnei
Firávul piept al gingaşei garoafe,
Iar mirele, în ritmul lent al toamnei,
Confirmă semnătura cu parafe.
 
Cu arma fiţi, o, lumi voi, mai atente,
Să n-o-mplântaţi, barbar, şi-n sentimente.
 
PRIVEȘTE-LE CU-O BLÂNDĂ RESEMNARE
Ne naştem, creştem, înflorim, murim.
Şi florile ne copiază-n toate.
La chin, plăceri, dureri, pustietate,
Jertfelnici miei, ne-ajută să trăim.
 
Frumoase, vii, odoruri le dorim.
Ne doare-amar  când ochii-şi dau pe spate
Pe-o bancă-n parc de-un rece braţ uitate
Ori pe-un mormânt, uscate,-n ţintirim.
 
Când vei vedea vreo babă cocoşată
Cu alta cârâind, semn de-ntrebare,
Slinoase rău, din cap până-n picioare,
 
Să nu-ţi întorci privirea spre vreo fată.
Priveşte-le cu-o blândă resemnare,
Aceste flori suave de-altădată.
 
SERAFICELE JERTFE DE RĂZBOI...
C-un braţ de flori la pieptu-i, calm, andante,
Un tânăr numai ochi, c-ar sparge-un tei.
Şi fata nu-i. Notoriu obicei,
Dar tern ca lumea. Sunt mai amuzante.
 
Cum trec o oră, două, trei, holteiul
Nu mai consimte stări atenuante.
Au prins, rănit în sinea sa de fante,
Să-l lase nervii. Are tot temeiul.
 
Zborşit, bătând din pinteni a cocoş,
Pe loc aruncă florile la coş
Şi pleacă glonţ-alică la şosea.
 
Seraficele jertfe de război,
Cum se stingeau în coşul de gunoi
Şi-n braţ cu ele-o dragoste murea!...
Nicolae Mărcaş (Bucureşti)

REMANENŢE, POEMA TĂIATĂ
Ce mai rămâne după trădările
Ce ne revarsă cu munții -n mările
Care ne-apropie/n somn depărtările
Prin curcubeiele oarbe, visările?...
 
Cuvinte stinse cu necuvintele,
Netezitoare-n chaos mormintele
Răul cu foame de bine, ca sfintele
De-nsămânțare, întru a fi?
Întrebarea mă născu și muri.
Eugen Evu (Hunedoara)

ACOLO
Acolo,
pe plaja pustie,
vara
își leagănă nopțile
albe
de nebănuitul  tău chip.
Acolo,
în liniștea zărilor,
mâinile
se dăruie  sfios
caldei
tale mângâieri.
Acolo,
aproape de mare,
clipele
se scutură de fericire,
de alb
pe veșmântul  iubirii.
Acolo
te simt de-o veșnicie,
iubire,
așteptând  să-nfloresc,
luminând
drumul  meu către tine...
 
CA FRUNZA TOAMNEI
Ce vis străin şi rătăcit
Pe ochii tăi s-a aşezat
Şi tremură păgân, cernit
De vălul toamnei legănat?
 
Ce cântec trist te-a amăgit
Cu vesel chip, neîncetat,
În dansul ielelor vrăjit,
În zborul frunzelor purtat?
 
Ce îndoieli te-au regăsit
În neiertare spulberat,
De vântul toamnei despletit,
În jocul frunzelor chemat?
 
Ce duh hain te-a risipit
În trupul toamnei, fermecat
Şi de dorinţa lui umbrit
Râzi în iluzie sculptat?
 
Ştii, râsul straniu, cuibărit
În eul tău, s-a destrămat
Ca frunza toamnei... Nu a dorit
Să fii învins ca altădat.
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

DIMINEAŢA DEVREME
E iar septembrie... 2115! O ştiu, pentru că ceasul vocal din Piaţa Operei ne aminteşte asta!
Brusc, încep rugăciunile de la Catedrală...
Cu o ultimă sforţare, încerc să-mi amintesc un tril de păsărele...
Acum 100 de ani mă consideram nefericită. Să-ţi spun cum mă simt acum?
Fizic, sunt ok!
Dacă tot am locuit o bună parte din viaţă lângă Pădurea Verde, poluată de noxele de la “Continental”, şi mi-am distrus plămânii, am avut prioritate la transplantul cardio-pulmonar experimental, din 2015. Aveam doar 47 de ani... şi voiam să trăiesc!
Ies din apartamentul meu, situat în vechea locaţie a Clubului XXI/Timişoreana. Ca abonat la mesele lor - „oferta zilei”- am putut să licitez un colţ din „Raiul platourilor-frunză”. Sunt gurmandă. Ei, şi?
Nu mai e de mult niciun bucătar prin zonă, dar noi, noii locatari, am păstrat aproape intact imobilul. Dormim pe scaune, pe mese, pe scena soliştilor, la bar, în bucătărie... chiar şi-n holul cu oglinzi, când e cald.
Mare lucru şi nostalgia asta!
De mâncat, cu adevărat, o facem la farmacia din colt, de “La Peşti”. Trei “hapuri” şi burtica e plină! Cine are timp de gătit?
Odată, pe la începutul anului, Xin, un coleg de job, mi-a dat o veste mare: „Mami, am auzit că la Muzeul Satului se taie un porc!”
Wow!!! Ce petrecere!!!
Ăştia tineri au mâncat şi copitele bietului animal! Cică: „Ce, nu-s comestibile”?
Iau metroul să ajung la job. Pe sticlele murdare ale geamurilor aleargă ştirile. Trebuie să fim informaţi! Din două în două staţii ni se aminteşte că trăim în oraşul florilor! Din plafon, se pulverizează diverse arome. Tinere voluntare distribuie măşti, pentru cei alergici. Au copilele astea cearcăne, ca nişte proaspete văduve.
„Te-au rezolvat?” îi şoptesc uneia, la ureche.
Maternitatea “Bega” mutilează tinerele care n-au reuşit să încheie un contract sau un precontract marital până la 25 de ani. N-au multe de ales, sărmanele făpturi: histerectomie sau inseminare?
Sărăcia e cumplită, cu toate că statisticile arată o uşoară creştere a natalităţii voluntare.
Mă uit, ca-n oglindă, în geamul murdar de ştiri: băi, nene, n-am cerut să trăiesc chiar atât!
În tinereţe, citeam despre vampiri, vârcolaci, tinereţe veşnică... Eram o devoratoare de filme SF. Azi, aş da orice ca să încărunţesc, precum mama („...şi avea steluţe în păr...”- scriam, în compunerile vârstei de-o şchioapă). Zâmbesc...
Doi tineri mă ţintuiesc cu privirea. În metrou, mă simt ca la vânătoare!
Toţi ne vânăm: gesturi, priviri, obiecte...
„Să-mi bag! zice unu pistrit, cu ochii măriţi de interes. Asta, din 19 (adică una al cărei an de naştere începe cu 19...), are bani de „globule” (drog energizant)?
 „Bă, eşti prost? îl calmează piticania grăsuţă de lângă el. Asta expiră în câţiva ani... Uită-te ce palidă e! Vrei să te îmbolnăveşti cu nostalgie?”
„Slavă Domnului! îmi zic şi-mi scuip discret în sân. De ăştia am scăpat!” Au şi coborât, “flămânzii”, la prima staţie.
Mă abandonez visării...
Metroul parcurge acum un traseu paralel cu albia râului Bega. Peşti albi, portocalii, albastri... unii cu chip uman ori monstruos... experimente ale elevilor de la orele de bioacvatică, ne însoţesc.
Ehe! Cândva, am lucrat şi eu la o şcoală. Şi noi făceam expoziţii pentru părinţi. Acum, relaţia cu societatea e şi mai şi!
Caut, în tastatura scaunului, numărul unui peşte cu chip uman... Îmi aminteşte teribil de un solist în vogă, cândva. Caut numele lui: Buia!
Cine, mama mă-sii, era ăsta? Un rapper? Un manelist?...
Votez elevul Amir Novacovici, care l-a creat.
Îmbătrânesc? Mă ramolesc? Sau doar “rătăcesc” informaţiile inutile?
Nu uit însă, cu siguranţă, să-mi verific lunar contul la banca: câţi ani mai am de trăit, ca să-mi achit împrumutul făcut pentru tratamentul din perioada 2075-2100?
Mai am 10 ani. E mult? E puţin? Habar n-am. Oricât am trăi, am găsi mereu prilejuri de supărări, dar şi de bucurii.
Se anunţă staţia la care trebuie să cobor:” Sag-City! Sag-City! Sag-City!...”
La fosta groapă de gunoi e unul dintre cele mai mari centre de biogaz. Noi alimentăm, cu energie, o bună parte a Ungaromâniei.
Şefa mea, o frumoasă femeie-android, are ochii mari, cu trăsături asiatice. Vorbeşte foarte expresiv anglobănăţeana (dialect pentru noi, angajaţii din categoria 19), pentru a ne induce, „starea ge bine, pentru workul gimineţii”.
În vestiarele noastre, ale angajaţilor vechi, duşurile de deratizare ne trezesc la realitate. N-ar fi o problemă c-am fi păduchioşi, dar atunci ar exista riscul să nu mai fim „cu geală in creativity”!
În difuzoare, cânta o doină din Banatul de munte. Ce alegere stupidă! Păi asta chiar mă moleşeşte. Dar cui îi pasă? Psihologul cel nou aşa a decis!
Trecem prin filtrul de uscare, înfoliere.
Primesc lentilele de protecţie.
Mai ştii când desenam extratereştrii? Ăia erau mici copii pe lângă echipamentele noaste, cu grad sporit de adeziune la piele.
Cimişoară, nume mândru, / Tu-mi şcii pacima şi gândul...”-  fredonez.
O iau razna?
Ba nu!
Asta mă mai ţine în viaţă, dimineaţa, devreme!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

BALADA UNUI GABRIEL MIŞEL
Se moare-n România noastră,
se moare cu şi fără de temei,
îndeosebi neşansa când a vrut
să fie guvernată de mişei.
 
S-a tot murit de când ne ştim
- şi sunt de-atuncea mii de ani –
pe-aceste locuri jinduite
de-atâţia feluriţi duşmani:
 
Romani şi trâmbe migratoare,
muscali şi turci fanatizaţi –
cu toţii s-au izbit de zidul
românilor încreştinaţi,
 
care, luptând veacuri la rând
să-şi apere-ale lor nevoi,
au apărat întregul Vest
de-al musulmanilor şuvoi.
 
(Procesul de islamizare
al Europei unitare,
pericol e şi-ofensă-adusă
jertfirii României milenare...)
 
Să mori, însă, în bătălie
şi sub comanda marelui Ştefan,
nu-i doar o datorie sfântă,
ci-i crezul netrăirii-n van.
 
Căci geaba ai o viaţă lungă
- aridă pustă fără văi –
dacă tot timpul te-ai ferit
să mori şi să renaşti pentru ai tăi.
 
O viaţă scurtă-i mai de preţ
decât vreo zece de-alea lungi,
atunci când – ajutând pe orişicare –
numai la tine nu ajungi...
 
Războiul de independenţă
şi cele două mondiale,
greu bir în vieţi ne-au perceput
pentru-mpliniri naţionale.
 
Apoi venit-a bolşevismul
cu ale lui cozi de topor,
ca prin teroare şi omoruri
s-arunce ţara-n lung nespor.
*
Dar iată că Decembriada
le-a dat românilor speranţa
că libertatea a-nviat
şi-i cam totuna cu viaţa.
 
Entuziasmul de-nceput
s-a făcut scrum pentru cei mulţi,
când fu umplut vidul puterii
cu impostori şi falşii culţi,
 
ce luntre s-au făcut şi punte
să pună ţara pe postit –
taman externa datorie
este la cei care-au şutit!
 
Pentru că marii ticăloşi
cu legea-n mână prăpăd fac:
Nu doar că fură milioane,
ci şi diplóme după plac,
 
 cu care-apoi se-mpieptoşează
de-ajung să creadă că-s şcoliţi –
ei, păcălici cu plagiate,
în fond sunt marii păcăliţi...
 
Aşa şi Oprea Gabriel
- un izmănar de patru stele –
n-ajunge că-i plagiator
(a cincea stea pentru lichele),
 
căci după moartea lui Bogdan,
biet poliţist sacrificat
în misiune inutilă,
ministru-i criminal de fapt!
 
De-aceea zic, cum individul
nu vrea lumină,
iară Ponta
nici vorbă să-l demită el,
c-atunci guvernu-ndată pică,
lui Oprea şansă să nu-i dăm
ca să-şi repete fapta de mişel.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 

 

ATITUDINI
A FI SĂRAC NU E RUŞINE, A FI MIZER E GROZĂVIE!
Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.
Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).
Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.
Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.
De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..
Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.
Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.
Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.
„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”
Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.
Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş) 

„S-A ÎNTORS MAŞINA LUMII”
Atât de mult s-a întors maşina acestei lumi într-o ureche, încât pe ici-pe colo, prin părţile ei esenţiale, a luat-o de-a binelea razna şi-i dă cu tifla întregii omeniri, care – după ce i-a făcut praf direcţia şi frânele – a ajuns ca, semănând vântul trufiei şi atotştiinţei, să culeagă furtuna nechibzuinţei sale.
Dovezi în acest sens? Câte vreţi, de la zecile de mii de oameni nevinovaţi care mor anual în urma atacurilor teroriste, la sutele de mii jertfite Molohului civilizaţiei (catastrofe industriale şi tot mai frecventele accidente rutiere, aviatice şi feroviare) şi/sau în absurde conflicte militare, la milioanele de vieţi secerate în fiecare an de foamete şi, desigur, până la miliardele (ceea ce practic se cheamă întreaga populaţie a planetei) de condamnaţi la grozăvia poluării fără frontiere.
Căci nodul gordian al tuturor gravelor probleme cu care se confruntă astăzi omenirea, indiscutabil că-i cuibărit în aiuritoarea civilizaţie îngrămădită în pripă şi fără urmă de cumpătare pe şubredele fundamente ale legii celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), o halucinantă civilizaţie în care cu regularitate dreapta judecată acţionează post-factum doar pentru contabilizarea efectelor dezastruoase.
N.B. Redau mai jos din ampla mea lucrare Cultură şi civilizaţie o secvenţă edificatoare în legătură cu vârstele şi stadiile civilizaţiilor umane: Civilizaţia, aidoma culturii, cunoaşte diverse vârste şi stadii. De fapt, pentru a avea o concepţie de ansamblu asupra civilizaţiei, îndeosebi asupra a ceea ce numim dezvoltarea civilizaţiei, nu trebuie să scăpăm din vedere două elemente de referinţă: tipul (stadiul) atins de civilizaţie şi vârsta acesteia, întrucât raportul dintre ele ne ilustrează că civilizaţiile dezvoltate pe orizontală sau în extensiune au o vârstă venerabilă, ceea ce se traduce prin aceea că vârsta devansează copios stadiul (cazul civilizaţiei agricole), pe când la dezvoltarea civilizaţiei pe verticală sau în intensiune (bunăoară cazul Greciei antice sau al Japoniei după Restauraţia Meiji), stadiul are o evidentă şi indiscutabilă preponderenţă în raport cu vârsta, căci respectivele civilizaţii sunt deopotrivă tinere, viguroase şi dinamice.
Civilizaţia lumii actuale cunoaşte trei tipuri fundamentale (stadii): agricolă, industrială şi postindustrială.
1) Civilizaţia agricolă, neschimbată în conţinut, dar cu inerentele schimbări de formă datorate scurgerii veacurilor, se perpetuează din antichitate. Este nu numai cel mai longeviv tip de civilizaţie, ci şi tipul fundamental cu aria cea mai mare de răspândire.
Explicaţia persistenţei în timp a acestui tip de civilizaţie se descoperă în strânsa legătură dintre om şi pământ, pământul fiind din totdeauna principalul obiect al muncii şi practic singura sursă de hrană pentru omenire. Chiar şi în zilele noastre, cu toată atenţia îndreptată spre piscicultură şi acvacultură, peste 95% din hrana oamenilor este asigurată prin cultivarea pământului, fie prin mijloace tradiţionale, fie prin mijloacele avansate ale agriculturii intensive.
Întregul Ev Mediu, prin economia sa naturală şi prin măsurile coercitive luate de latifundiari împotriva şerbilor (legarea lor de glie), nu a făcut decât să întărească legăturile rudimentare dar sănătoase ale omului cu pământul, să sporească dependenţa lui de această unică sursă de hrană şi să consolideze respectiva formă de civilizaţie.
La toate acestea au contribuit din plin şi religiile universaliste, cu deosebire creştinismul, şi asta datorită faptului că toate marile religii ale lumii (mozaismul, creştinismul, zoroastrismul, budismul, islamismul) au apărut în lăuntrul civilizaţiilor agricole ale lumii antice, şi-au promovat caracterul lor naturist şi – lucru extrem de relevant – au izbutit să-şi impună sacralitatea generaţiilor succesive de credincioşi, inclusiv caracterul sacru al Pământului (“fixat” o lungă perioadă de timp în centrul Universului) şi al întregii creaţii a Marelui Arhitect.
2) Renaşterea şi Reforma, cele două mişcări complementare în istoria omenirii, au contribuit într-un mod esenţial şi decisiv la scoaterea omului din imobilismul său multimilenar. Iar maşinismul care demarează tot atunci (de pildă, maşinile realizate sau numai schiţate de geniul lui Leonardo da Vinci), a dus la configurarea civilizaţiei industriale, o civilizaţie impusă în urma Revoluţiei din Anglia şi apoi împinsă de forţa aburului pe arii tot mai întinse ale globului.
Este stadiul în care omul preaştiinţific ajunge să se înstrăineze de sine, de semeni şi de Dumnezeu, iar legăturile sale cu glia-mamă slăbesc, fie pentru că el nu mai catadicsea să calce pământul cu piciorul gol, ca în acest chip simplu şi direct să se încarce cu energie cosmică, fie pentru că natura siluită şi pângărită, reacţiona cu tot mai mare furie împotriva exceselor nechibzuite ale pângăritorilor.
3) În sfârşit, microelectronica, automatele şi roboţii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au impus în ţările foarte dezvoltate (SUA, Canada, Japonia, Suedia) cel de-al treilea stadiu al civilizaţiei umane – civilizaţia postindustrială.
*
Potrivit clasificării anterioare, grosul ţărilor din lumea de azi (cu deosebire din Asia, Africa şi America latină) au parte în continuare de o civilizaţie agricolă, în ciuda unor intruziuni accidentale, care de drept şi de fapt aparţin nivelelor superioare ale civilizaţiei: trenuri, autoturisme, vapoare, televizoare, calculatoare, telecomunicaţii la vârf. Căci viteza de pătrundere şi de colonizare a tehnicii este net superioară aceleia cu care înaintează cultura (chiar cultura de tip maşinist) şi civilizaţia ei însoţitoare.
Pentru ca o civilizaţie să devină dominantă, ea trebuie să ruleze spre mentalitatea şi spiritul cetăţenilor pe liniile devotamentului naţional şi al eficienţei economice. Nu aşa au procedat japonezii după demararea în 1868 a Restauraţiei Meiji? În câţiva ani, mai exact până la începutul secolului 20, Japonia a devenit o mare putere industrială şi militară, perpetuând spiritul războinic al samurailor, adică a trecut vijelios de la bătrâna civilizaţie agricolă din vremea shogunatului multisecular, la civilizaţia industrială pe care şi-a desăvârşit-o într-un chip remarcabil.
De altminteri, acest fapt japonezii l-au demonstrat de îndată şi fără putinţă de tăgadă prin primul mare afront adus de rasa galbenă celei albe, respectiv prin zdrobitoarea lor victorie asupra ruşilor în urma războiului din 1904-1905, e drept, cu concursul generos al englezilor, care aveau tot interesul militar şi strategic ca ruşii să nu-şi întindă influenţa şi dominaţia în Orientul Îndepărtat.
De subliniat că doar în aceste condiţii sui-generis precum cele create şi afirmate de japonezii secolului 19, iar apoi de chinezii secolului 20, iau fiinţă miraculoase sisteme moral-spirituale de rang naţional şi imperial (căci premisele – articulate pe disciplină, credinţă şi ascultare – datează din vremuri imemoriale), sisteme hrănite cu un curaj dus până la nesocotinţă şi cu o abnegaţie urcată până la sacrificiul suprem, graţie cărora – cu luciditatea modelată de necesităţi, poate fi biruită nu doar concurenţa celorlalte naţiuni, ci cu succes pot fi biruite până şi vitregiile naturii.
Tot potrivit clasificării de mai sus, România cunoaşte în clipa de faţă o nostimă civilizaţie hibridă (fondul agricol brăzdat de adânci letargii industriale şi de hazoase ambiţii postindustriale), civilizaţie care se situează cu câteva degete sub cea interbelică. Căci, ca să spunem adevărul gol-goluţ, românii n-au izbutit să-şi desăvârşească civilizaţia agricolă, deci nu şi-au creat temelia economică şi moral-spirituală de trecere la stadiul industrial.
Cum momentul de vârf al civilizaţiei româneşti a fost atins în controversatul an 1938, asta spune totul despre specializarea românilor în bătuta pe loc, de la al doilea război mondial şi până în zilele noastre.
Uzând din plin de instrumentele sale sterilizante şi concentraţionare, bolşevismul a distrus temelia interbelică a civilizaţiei noastre agricole, atât prin colectivizare forţată, cât şi prin decimarea proprietarilor mijlocii, decretaţi drept chiaburi (după modelul războiului devastator dus de Rusia sovietică împotriva culacilor), iar în imensul gol astfel creat, s-a încercat altoirea unei civilizaţii profund sterilă, secretată şi dirijată din culisele puterii, care – deşi a provocat distorsiuni de proporţii - din fericire n-a dat  rodul scontat, ea nefiind altceva decât hidosul şi periculosul hibrid conceput prin încrucişarea planificată dintre o agricultură muribundă şi o industrie catastrofală.
În pofida angajamentelor asumate, guvernele postdecembriste nu s-au abătut nici măcar cu o iotă de la regula de aur a specificului românesc, anume aceea de-a tăia craca de sub picioarele omului de rând. Astfel că dezastrul naţional a continuat, metodic şi cu socoteală, până la definitiva gripare a motorului economico-social al României secolului 21...
Dar civilizaţia îşi are legile ei intrinseci de germinaţie şi/sau de adopţie, apoi de creştere, maturizare şi declin. Istoria demonstrează că atunci când altoiul străin a fost de calitate (cel traco-getic şi roman în antichitate, respectiv cel englez în vremurile moderne), el a prins, a înflorit şi a dat roade bogate: popoarele romanice (francez, spaniol, portughez, italian, român) şi civilizaţiile făurite de ele, iar în coloniile excelent administrate de englezi, precum Canada, Australia sau Noua-Zeelandă, constituirea unor popoare harnice, bogate şi respectate.
La polul opus se situează încercările disperate (cel mai adesea eşuate lamentabil, în pofida presiunilor exercitate) ale turcilor, muscalilor sau ungurilor, şi asta datorită faptului că la vremea respectivă aceşti cotropitori erau posesorii unor forme de cultură şi civilizaţie inferioare comunităţilor subjugate.
*
Merită menţionate în continuare trei chestiuni, fiecare cu ponderea sa în contextul celor afirmate mai sus:
a) În momentul de faţă România se zbate să-şi găsească drumul spre o civilizaţie respectabilă, oglindită în ordine, devotament, curăţenie, disciplină şi prosperitate generală, desigur, fără a uita de greutatea şi valoarea tradiţiilor.
Însă, sedusă de mirajul Occidentului, ea refuză (consecinţă a progresului deocamdată invizibil, ori al preavizibilului orgoliu naţional de-atâtea ori rănit, ca – de pildă – în cazul atrocelui plan Valev?!) refuză, deci, cantonarea în cadrele unei civilizaţii eminamente agricolă, chiar atunci când românilor li se flutură pe sub nas avantajele agroturismului şi ale unei agriculturi ecologice, cu toate că drumul ei spre parametrii unei veritabile civilizaţii industriale este barat de lipsa obiectului muncii – la ora asta România nu mai are industrie!
Ba mai mult. Intrarea României în Uniunea Europeană nu a dus nici pe departe la eliminarea carenţelor de gospodărire şi la limpezirea dilemelor cu care ea se confruntă de atâţia ani. Ce să mai spunem de visul hiperoptimiştilor, cum că după accedere, în România s-ar putea crea trambulina de propulsare, peste stadiul industrial, direct în civilizaţia postindustrială!
Nici vorbă de aşa ceva, căci continua agravare a problemelor cu care se confruntă România (astăzi cu criza mai dihai ca altădată) şi care, după cum vedem cu toţii, se agravează de la un an la altul (strălucită confirmare a axiomei, care cu dreptate susţine că în condiţii normale drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!), aceste probleme, prin urmare, ne obligă să recunoaştem că decalajul dintre ţara noastră şi ţările avansate se măreşte văzând cu ochii, şi asta atâta timp cât românii vor refuza să conştientizeze că numai de ei depinde viteza cu care vor rula spre fericire şi prosperitate...
b) Toate marile civilizaţii din istoria lumii, fie că este vorba de cele patru uriaşe bazine de civilizaţie – daco-tracică, egipteană, asiro-babiloniană şi indiană, fie că ne raportăm la civilizaţia greco-romană ori la cea antică chineză, toate au cunoscut un maximum de înflorire şi rod, după care au îmbătrânit şi s-au stins, iar în urmă-le au rămas doar cioburi ale trecerii lor pe pământ, aşa ca templele, piramidele sau Sfinxul.
Se poate spune că în momentul de faţă civilizaţia occidentală şi cea a Extremului Orient au atins apogeul. Dar un apogeu înălţat pe un fundament alarmant de nesigur: arme, inclusiv cele de distrugere în masă, droguri, bani, plictiseală şi insolenţă, ură şi minciună, sex, egoism şi violenţă.
Se pare că odată cu poluarea, stresul şi criza energetică, a demarat şi declinul actualei civilizaţii, o şubredă civilizaţie centrată pe consum, confort şi comoditate (c-urile ucigaşe), chiar dacă ţările puternic dezvoltate se dau de ceasul morţii să reducă poluarea globală, dar fără a-şi ştirbi în vreun fel profiturile, şi tot ele alocă sume uriaşe (totuşi, inferioare înarmărilor!) pentru implementarea unor soluţii de viitor, cum ar fi captarea şi exploatarea surselor de energie nepoluante şi practic inepuizabile (energia mareelor, solară, eoliană etc.), iar în regim de urgenţă, după cum o demonstrează experimentul suedez – o idee care la începutul secolului 20 i-a aparţinut marelui industriaş Ford – alimentarea autoturismelor cu etanol.
Dar tot civilizaţia împarte planeta în ţări sărace şi ţări bogate, fiecare dintre ele cu problemele sale, ţări situate de o parte şi de alta a barierei ce le desparte, ţări gata oricând să avanseze soluţii şi să ia anumite măsuri de ordin naţional şi general, care – din păcate – se dovedesc prea puţin eficace atunci sunt vizate stringentele probleme globale ale omenirii: subalimentaţia, poluarea, războaiele regionale, terorismul, criza de combustibili clasici, ravagiile făcute de epidemii şi cataclisme.
Consecinţa este că, în actuala conjunctură şi cu dictatul practicat în marea politică internaţională, ţările sărace devin tot mai sărace din cauza şomajului, inflaţiei şi a hemoragiei forţei de muncă cu înaltă calificare, pe când orgoliul ţărilor bogate aspiră la noi maldăre de bani şi sfere de influenţă, dar trebuie să facă faţă ofensivei drogurilor, corupţiei şi violenţelor iscate ba de neliniştea îmbuibaţilor, ba de nemulţumirea celor ce jinduiesc la bogăţie.
Notă: După masivele colonizări cu africani şi musulmani, iată că Europa de azi, aidoma Daciei, Imperiului Roman şi Bizanţului odinioară, trebuie să facă faţă asaltului la care este supusă de migratorii asiatici. Dovadă clară că, aidoma anamnezei de care vorbea Platon (reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi  contemplat într-o altă viaţă), în istorie toate-s vechi şi nouă toate, căci evenimentele ce-au avut loc în trecutul îndepărtat, revin când ţi-i mai drag de lume. Evident, sub o altă formă, dar toate situându-se pe acea generatoare paralelă cu axa, care în concepţia lui Kant reflectă progresul după unirea punctelor de pe spirala dezvoltării istorice...
În asemenea condiţii foarte puţin încurajatoare pentru viitorul planetei, este greu de imaginat un scenariu plauzibil al civilizaţiei situată dincolo de civilizaţia postindustrială. Quo vadis, Domine?...
c) Actuala civilizaţie nord-americană, un adevărat port-drapel al civilizaţiei occidentale, confirmă din plin aserţiunea de mai sus, cum că dezvoltarea ei pe verticală este alimentată de impetuozitatea cu care stadiul o ia înaintea vârstei: o ţară mare cât un continent şi cu o istorie oficială doar cu ceva peste 200 de ani, a reuşit să surclaseze istoria milenară a fostelor sale metropole: Anglia, Franţa şi Spania (de istoria amerindienilor nimănui nu-i pasă), astfel dovedind că pulsul organizării ireproşabile şi al afacerilor transcontinentale reprezintă cheia de boltă a istoriei, implicit a civilizaţiei moderne.
Civilizaţia fiind eminamente materială, adică mult mai aproape de trupul decât de sufletul omenirii (şi prin aceasta mult mai poftită şi mai accesibilă muritorilor în comparaţie cu veritabila cultură), iată motivul pentru care din seducătoare, ea lesne devine înrobitoare prin toate acele instrumente ce contribuie la sporirea confortului material în dauna celui moral-spiritual (locuinţe tot mai spaţioase, înmulţirea şi diversificarea automatelor, perfecţionarea şi iuţirea deplasărilor), iar mai nou prin acele realizări ale exploziei tehnice (televizoare, felurite flecuşteţe electrocasnice, calculatoare, telefoane mobile), care au insidioasa forţă de-a crea iluzia libertăţii, atotputerniciei şi a unei jalnice fericiri ce-şi trage seva din străduinţa uitării dependenţelor de tip neosclavagist, dar care în esenţa lor se vădesc devastatoare pentru utilizatorii pătimaşi şi relaţiile interumane, în general pentru sănătatea întregii omeniri.
Consecinţa imediată a acestei alarmante stări de lucruri o reprezintă noua morală după care se conduc tot mulţi dintre semenii noştri, îndeosebi tinerii descotorosiţi de sentimente şi prejudecăţi, o morală a formei cuceritoare şi a fondului în mare suferinţă, unde cam totul este permis (de pildă, legalizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex) şi foarte puţin a rămas  nepângărit, motiv pentru care furturile, tâlhăriile, violurile şi crimele, într-un cuvânt nelegiuirile într-atâta s-au înmulţit (cazul României postdecembriste), încât au devenit fapte cotidiene, adică de-a dreptul banale.
Iar în acest cadru nou-moral (mai degrabă fals-moral), fireşte că s-au demonetizat nu doar fundamentele umane (cinstea, omenia, onoarea, demnitatea, respectul, mila, altruismul, simplitatea, cumpătarea, patriotismul), ci şi temele referenţiale ale culturii, altfel spus marea cultură şi tradiţiile aferente, ca de pildă cele două teme centrale, pe marginea cărora Liviu Rebreanu şi-a construit romanul Ion.
Căci astăzi, când scopul prioritar al existenţei pragmatice este de-a avea cât mai mult prin orice mijloace, nicidecum de-a şti cât mai multe şi mai temeinic, pe cine naiba mai interesează păcatul Anei şi dragostea mistuitoare de pământ a lui Ion al Glanetaşului?!...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ORAŞELE DIN ROMÂNIA CUNOSC NUMAI LUNGIMEA ŞI LĂŢIMEA
Trăind într-un timp unidimensional, ce curge implacabil dinspre viitor spre trecut, şi un spaţiu tridimensional cu vocaţia nemărginitului, fireşte că majoritatea oamenilor fac pe dracu-n patru să fie reali sau obişnuiţi, adică să-şi muleze cu atâta conştiinciozitate traiul cuminte pe coordonatele cosmice ale existenţei, încât după moartea lor nu rămân decât cel mult nişte vagi amintiri din tot ceea ce constituie marele potenţial uman (gândire, conştiinţă, sentimente, vorbe, fapte).
Noroc cu oamenii supraînzestraţi sau neobişnuiţi (gânditori, artişti, cercetători, sfinţi, eroi), care – mereu neliniştiţi de chemările privilegiate ale atotumanului – se devotează până la sacrificiu imperativelor destinului şi semenilor, astfel izbutind nu doar să salveze omenirea (Dostoievski era convins că Dumnezeu ne mai suportă datorită rugilor înălţate de câţiva veritabili credincioşi!), ci şi să o împingă înainte pe calea anevoioasă a progresului, acel dumnezeiesc echilibru dintre faptă, vorbă şi conştiinţa lucrului bine făcut...
Cică Shakespeare ar fi afirmat undeva că cine n-a scris în viaţa lui o carte (în altă variantă, cine n-a crescut un copil), n-a ridicat o casă şi n-a plantat un copac, cam degeaba a trăit. Dar afirmaţia shakesperiană, care vizează neîncetat întrepătrunderea dintre cele trei nelimitate compartimente ale existenţei umane în general (spiritul-munca-natura), trebuie aplicată cu oarecare înţelegere şi îngăduinţă în cazul acelor semeni, care fie că nu sunt în stare de mai mult, fie că sunt urmăriţi cu înverşunare de neşansă (Dumnezeu nu-i întotdeauna cu mila acolo unde ei se reped să pună mâna).
Căci dacă nu tot omul este în stare să scrie o carte (ori că nu-l ţin curelele, ori că în mod deliberat se abţine de la această îndeletnicire eminamente nepractică), cu toate că puşcăriaşii cu ştaif ai României postdecembriste infirmă cu producţiile lor scriitoriceşti submediocre acest adevăr de când lumea, toţi oamenii pot şi trebuie să facă celelalte două lucruri esenţiale pentru sănătatea planetei noastre şi pentru salvarea viului conştient de el şi de locul ce-l ocupă în lume: să planteze un copac, ceea ce înseamnă trezirea dragostei faţă de natura înconjurătoare, şi să înveţe prin smerenie şi iubire să-şi edifice în primul rând casa vie a credinţei, apoi – funcţie de posibilităţile materiale – şi pe aceea de locuit cu familia!
...Dintre toate artele, arhitectura este nu numai cea mai grandioasă şi, pretutindeni în lume, cea mai la vedere, ci ea şi confirmă în chipul cel mai direct şi neechivoc faimoasa spusă a lui Victor Hugo din romanul Mizerabilii: „Frumosul este la fel de necesar ca utilul. Ba poate chiar mai mult...”
Funcţie de necesităţi şi inspiraţie, din cele mai vechi timpuri omul a construit case, palate şi lăcaşuri de cult, urmând o anumită linie arhitectonică numită stil (egiptean, sumero-babilonian, indian sau chinezesc, respectiv romanic, gotic, bizantin, baroc, clasic, rococo şi romantic, iar la noi moldovenesc şi brâncovenesc, într-un cuvânt românesc), astfel rezultând nu doar fascinantele şi enigmaticele construcţii antice (piramidele, Sfinxul, ziguratele mesopotamiene), templele şi palatele indiene, pagodele Orientului Îndepărtat, templele greco-romane, colosalele catedrale ale Apusului şi impresionantele biserici ale Estului creştin, ci şi atâtea localităţi aflate într-o permanentă mişcare generată de dinamica vieţii în general, de explozia demografică în special, dar mai mult sau mai puţin apărate de acţiunea corozivă a timpului în ceea ce priveşte vestigiile trecutului şi patina istorică a întregii aşezări sau, cel puţin, a centrului vechi, astfel încât oraşele să nu fie otova, ci fiecare să aibă identitatea lui distinctă, cam aşa cum ne-ar fi îndrumat nemuritorul Sancho Panza în mereu tânăra şi neperechea lui manieră hazlie: „Fiece mioară cu-a ei frânghioară...”
Dar dacă pe alte meridiane ale lumii, unde există preocupări de prim ordin faţă de mediul ambiant şi faţă de glia-mamă, mişcarea oraşelor este constrânsă de edilii responsabili să vizeze verticala cu cele trei nivele moderne de organizare urbană (subteran-teran-suprateran), în România postdecembristă lucrurile la acest capitol au fost cu totul scăpate de sub control, astfel încât cam toate localităţile, dar mai ales oraşele mari, aleargă pe orizontală mâncând la propriu pământul dătător de pâine, adică acel strat de humus pentru a cărui formare a fost nevoie de sute de ani.
Deci, nu numai că absolut de râsul lumii şi spre continua sărăcire a naţiei rămân anual nelucrate milioane de hectare (Noul Cod fiscal crede că, doar prin amenzi usturătoare pentru pământul lăsat în paragină, va reuşi să îndrepte dezastruoasa stare de lucruri din agricultura României postdecembriste?!), dar iată c-a apărut şi s-a răspândit mai ceva ca ciuma calea nevrednică urmată de toţi românii îmbogăţiţi peste noapte şi convinşi că banii rezolvă orice (terenuri cumpărate unde vor muşchii lor pentru construirea de căsoaie făţoase şi fără gust, suspecte autorizaţii de construcţie obţinute de la edili corupţi, porţiuni însemnate din centrele unor mari oraşe acaparate de ţigani, în alte părţi de evrei, ori de interpuşii lor, fireşte, cu ştirea şi ajutorul factorilor decizionali aflaţi la cheremul afaceriştilor, alimente cărate de la spermagazine cu maşini bengoase etc.), fără ca măcar să le treacă acestora prin căpăţânile lor ciocoieşti că şi în acest mod iresponsabil se irosesc importante resurse naţionale, că ţara nu devine mai frumoasă, ci cel mult mai sfidător-făloasă prin aceste construcţii la întâmplare şi fără urmă de respect faţă de arhitectura noastră tradiţională şi că generaţiile viitoare vor deveni în urma acestor practici aberante din ce în ce mai dependente de produsele agricole şi de capriciile împovărătoare ale străinilor.
Iar interiorul oraşelor, tot mai asaltate de maşini şi tot mai sărace în parcuri şi spaţii de recreere (Există vreun oraş din România care se apropie de normele europene privind numărul metrilor pătraţi de verdeaţă pe locuitor?), este chiar mai dezolant şi mai apăsător decât periferiile în necontenită îndepărtare de centrul urbei.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CE MI-I POEZIA ŞUIE, CE MI-I PROZA FISTICHIE…
Cine nu vede că lumea-i cu totul dată peste cap (noua morală îmbrăţişată de tot mai mulţi, o morală à rebours în care binele şi răul se amestecă şi se convertesc până la năucire, asimetriile sociale şi economice se accentuează, nemulţumirile de ordin material sporesc de la o zi la alta, iar disperările fie că iau calea bătătorită a sinuciderilor, fie pe aceea a migraţiei în masă) şi că România postdecembristă a ajuns în topul ţărilor ce produc probleme şi le livrează la export prin gama extrem de diversificată a nelegiuiţilor – de la găinari, cerşetori şi borfaşi de rând, până la demnitari, şparlamentari şi tâlhari de rang mondial!
În acest marasm cu pretenţii democratice şi progresiste, în care taie şi spânzură ba „Fac ce vor muşchii mei”, ba „Puţin îmi pasă”, ba „După noi, potopul!”, pe cine mai poate mira faptul că artele în general au luat-o serios pe arătură şi că literatura postmodernistă în special pare mai degrabă o glumă neizbutită, un divertisment anapoda sau un jalnic epifenomen spiritual din marea familie a dadaismului.
Indiscutabil că lucrurile la acest capitol sunt de speriat, căci nu-i un semnal de alarmă oarecare mărturisirea tranşantă a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, eminent cărturar şi filolog, cum că din scrierile postmoderniste ea nu înţelege nimic!
Iar eu, la rândul meu, iată ce cred despre iluziile şi deziluziile poeziei şi prozei postmoderniste, laolaltă cu toate făcăturile aferente lor: antologii, reviste şi site-uri, uniuni, cenacluri şi festivaluri, forme premiate şi premii formale, critici edulcorate şi penibile dulcegării ridicate în slăvi de anumiţi critici, nu numai ridicoli până-n măduva oaselor prin limbajul tras de păr din care-şi fac un mod de-a trăi cât mai confortabil, ci mai ales prin statornica indiferenţă sau – după caz – mârşăvie cu care tratează scrierile condeierilor neagreaţi, de cele mai multe ori din motive extraliterare (pur şi simplu aceştia nu fac parte din cercul lor de adulatori, deci nu face să-şi mai bată capul cu ei, cu toate că unii au talent cu carul)...
Se spune, și pe bună dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și sensibilitate.
Totul este ca respectivul să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba, de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă îmboldiți...
Prin urmare, într-o țară așa ca România, unde toate merg ca pe roate (sic!) chiar și acuma când șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală (vezi liota de puşcăriaşi cu ştaif), ori intră-n politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i „sărăcia și nevoile și neamul”, ori se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de ciocoi.
Mă rog, că se scrie pe rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și desăvârși menirea cu gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului.
Altele sunt neajunsurile cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără nici un chichirez. Este treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic, dar au darul să-i irite pe unii  cititori, încât redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i înștiințeze pe colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin poezie. De asemenea, este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să vadă pădurea emoției artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază unii pe alții până acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte ai poeziei românești contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma unor veritabili clasici, ei nu lipsesc din nici o antologie de acest gen, în pofida faptului că vreo câțiva – fără discuție, deosebit de importanți – își susțin pretențiile la nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de poezioare.
Dar - și asta nu este numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și intelectuali, ci și în aceea de personalități ale zonei!...
Și când te gândești că în recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei), în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului Vasile Iuga de Săliște, străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales nenumărați și însemnați (iarăşi sic!) contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!
Da, dar cei mai firoscoși dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin  precizarea faptului că sunt neobosiți activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare) sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura și știința locală.
Pesemne că Vasile Iuga a urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă, nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate de bibliotecă.
Dar, de, nu poți fi personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume...
De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție.
Acuma să nu-și închipuie cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie. Nu, el este prezent pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: „Romanul este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru sau teatru fără limite, altfel spus un teatru metafizic sau terapeutic.
Nu știu cât de convins a fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o linie garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul menține o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și crezurile artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison.
...Vrând parcă destinul să mă pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor hipermodern două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă ruga să le citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea ce însoțea coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au convins că eu aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul ascuns al cărților lui.
Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem.
Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!
Dovadă în acest sens este neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și generalilor...                                                          
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ĂŞTIA SUNT ALEŞII NOŞTRI
Aflu de pe internet că circa 100 dintre şparlamentari sunt penali cu acte în regulă – unii deja condamnaţi, alţii foarte aproape de ceea ce se pare că a devenit o cutumă printre politrucii dâmboviţeni ai ultimului sfert de veac: Eşti respectat ca as printre borfaşi, cu ochii-n soare juzii dacă-i laşi!
Şi cine ştie câţi or mai fi printre aleşii neamului (în inima putregaiului naţional şi mai departe în teritoriu), că tot acuşi-acuşi auzim cum alţi miniştri, făcători de legi, şefi de consilii judeţene şi primari sunt săltaţi de mascaţi, încât nu poţi să nu le dai dreptate guvernanţilor că puşcăriile româneşti postdecembriste lucrează la capacitatea maximă şi că prioritatea priorităţilor nici vorbă să fie educaţia, sănătatea, cultura şi cercetarea, ci ea se cheamă procurarea fondurilor necesare pentru construirea de noi puşcării la standarde europene.
Altfel spus, în primul rând pentru actualii şi viitorii cârmuitori, potrivit următoarei anecdote, doldora de învăţăminte pentru unii ca aceştia:
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer vizitează câteva cămine studenţeşti, unde află (fireşte, pe ocolite şi cu o jumătate de gură) că studenţii sunt nemulţumiţi atât de hrană, cât şi de cazare. Generos, Gheorghiu-Dej dă dispoziţie ca pe viitor studenţimii să i se aloce o cotă suplimentară de 10%.
De-acolo, cei doi şi suita o iau către puşcării, unde – înştiinţat fiind de nemulţumirile la hrană şi condiţii de detenţie – Gheorghiu-Dej ordonă ca puşcăriaşilor să li se aloce pe viitor o cotă suplimentară de 20%.
Surprins, Ion Gheorghe Maurer îi şopteşte superiorului:
- Cum naiba, puşcăriaşii să se bucure de mai multă atenţie din partea conducerii superioare de partid decât cei care reprezintă viitorul ţării?!
- Lasă-mă, măi Ioane, că ştiu eu ce fac! răspunde cu parapon prim satrapul bolşevic. Studenţi n-avem cum să fim, dar puşcăriaşi nu se ştie niciodată...
Ei bine, ăia n-au mai ajuns la mititica, pe când ăştia de-acuma, mai nocivi ca tot ce s-a zămislit vreodată pe aceste meleaguri, se simt irezistibil atraşi de atari stabilimente, mai ceva ca fluturii de noapte de flacăra lumânării. Şi nu numai ei, făcătorii legilor de mare trebuinţă pentru uriaşa tagmă a hoţilor, ci şi mulţi, tot mai mulţi dintre aceia care sunt plătiţi regeşte (unde-s lefuri confidenţiale, ceva e putred în Danemarca!) ca să le aplice cum vor muşchii lor, adică aşa cum cer interesele lor nesăţioase şi fundamental nelegiuite – judecători, procurori, poliţişti.
Tocmai de-aceea, ştiind prea bine că temniţa este mult necesara haltă a dreptei ispăşiri de dinaintea staţiei finale cu numele de Judecata de Apoi, ei – mai înainte de recuperarea enormului prejudiciu cauzat României (dar când va fi asta?) – ar trebui să facă din proprie iniţiativă donaţii consistente pentru grabnica ridicare la standarde europene a viitoarelor sanatorii ale fărădelegii. Că doar pentru ei ar face-o şi pentru neuitarea lor...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DIN LAC (CU TANDA PESEDISTĂ), ÎN PUŢ (CU MANDA PENELISTĂ)
Înţelepciunea populară românească, ilustrată în adorabile proverbe şi zicători, este nu numai fără egal în ceea ce priveşte profunzimea mesajului transmis (evidentă dovadă că maeştrii anonimi ai bunului simţ au ţinut să ne transmită adevărate bijuterii ale genului), ci şi în uimitoarea capacitate de-a se mula pe diverse situaţii şi de-a surprinde în câteva cuvinte esenţa acestora (dovadă că, prin favoarea divină, ele găzduiesc înfiorări ale gândirii de-o vârstă cu omenirea).
Aşa stau lucrurile cu cele două senzaţionale picături de înţelepciune românească: Din lac în puţ şi Ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda, pe care mi-am permis să le unesc, în speranţa că astfel voi izbuti să înfăţişez mai lesne şi mai sugestiv starea dezastruoasă a actualei politici româneşti, cu necesitate generată de înfloritoarea stare la care a ajuns politrucianismul postdecembrist în doar un sfert de veac.
Da, căci caraghioasele străduinţe ale făcăturii penelisto-pedeliste (cu atât mai necurată, cu cât – prin corcire la comandă – şi-a sporit semnificativ numai numărul răufăcătorilor cu ştaif) de a pune cu orice preţ mâna pe putere (Andreea Paul Vass, de pildă, aspirantă la postul de ministru într-un viitor guvern penelist, şi-a programat şi chiar a născut într-o sâmbătă!), este – atâta timp cât mizează în continuare pe vrednica nevrednicie a marilor lichele – totuna cu a schimba prezentul cal răpciugos cu viitorul măgar îndărătnic, sau, mai plastic spus, cu a face  frecţie la un picior de lemn.
Probă în acest sens stă eşecul ruşinos al recentei moţiuni de cenzură, care avea ca scop smulgerea lui Ponta din scaunul de premier. Cu adevărat un eşec de pomină pentru aşa zisa noastră opoziţie (azi frate cu dracu’, mâine cu foştii amici ai dracului), nu numai prin lovitura în plină figură pe care i-a administrat-o rezultatul final al votului, ci şi prin fâsul supranumit demonstraţia de susţinere din partea cetăţenilor (struţo-cămila penelistă conta pe mai mult de zece mii, dar efectiv şi în zadar au mărşăluit mai puţin de o mie).
Ceea ce, o dată în plus şi pe un alt plan, arată enorma distanţă dintre vorbele şi faptele politrucilor dâmboviţeni, dintre promisiunile şi realizările acestora în favoarea masei de alegători, în general dintre năzuinţe şi putinţe.
Căci ce democraţie este aceea în care marii mahări ai principalului partid de guvernământ (am numit PSD) îl determină pe şeful formaţiunii să facă pasul înapoi, deci indirect recunosc că acesta este necinstit şi, ca atare, nedemn de preşedinte, dar fac tot ce neomeneşte e posibil ca să rămână mai departe prim ministru? Fireşte, ea nu poate să fie decât  mult visata democraţie originală a lui Ion Ilici Iliescu şi a ortacilor săi de idei, în care meganelegiuitului nici prin cap nu-i trece să-şi dea demisia, deoarece partidul-stat se situează cu mult deasupra statului.
Şi, mă rog, ce opoziţie este aceea care, cu tot sprijinul primului om în stat (l-am numit pe preşedintele României), nu reuşeşte să scape ţara de un premier corupt (cu adevărat premieră mondială), adept al principiului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vreau să rămân ce-am fost, ba chiar mai mult, şi voi rămâne, cu sau fără voia voastră, atâta timp cât asta este vrerea partidului meu”...
N.B. Ca să mai dreagă niţel busuiocul, cei doi copreşedinţi penelişti (ea altă Tanda şi buldogul altă Manda), se vor întâlni zilele următoare cu „sudevaluaţii” (inspirata expresie a unui „preacult” consilier sighetean) din nordul României, mai exact din Maramureş. Indiscutabil că vizita va fi un succes în seria nenumăratelor „succesuri”, vorba Ebei, de acest gen.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii