ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 80 (Octombrie 2015)

EDITORIAL
ÎNVĂŢĂMÂNTUL… ACEASTĂ RUŞINE NAŢIONALĂ
Când vine şcoala, adică la începutul fiecărui an şcolar, ne trezim bombardaţi atât de ştirile cu impact negativ ale reporterilor care culeg la tot pasul informaţii despre starea jalnică în care se găsesc unele corpuri de clădiri, în care fiinţează unităţi de învăţământ, dar şi de unele declaraţii, pe care oamenii politici le lansează în spaţiul public, fie pentru a puncta împotriva partidelor adverse, fie, mai direct, la adresa anumitor persoane.
Din rândul acestor declaraţii mă opresc la cea a preşedintelui statului, care, observ cu îngrijorare, începe să apuce pe urmele predecesorilor, dându-şi cu părerea despre aspecte ce nu ţin de apanajul său, decât – bineînţeles – dacă nu doreşte să o facă din nou pe omul partidului care l-a sprijinit în campania electorală. Dar, urmărind problema sub aspect declarativ, notez:
1. Unul din cinci corpuri de clădire şcolară nu au autorizaţie de funcţionare sau sanitară. Păi nu-i o noutate. Şi anul trecut era cam tot aşa, ba chiar mai mult, domnul premier o trăgea sus şi tare că problema învăţământului nu-i corpul de clădire, ci dotarea, cu manuale, de exemplu şi ştim bine cât a durat până când elevii au avut parte de ele, ce scandal a fost – inclusiv în instanţă – cu editurile care s-au înhămat a scoate pe piaţă aşa ceva, în special cu cele electronice. În fine, era an electoral şi pe Ponta îl durea la tabletă de elevi. El credea că toate şcolile din România sunt la fel ca cele pe care le vizitase în capitală, cu prilejul diverselor mişcări de propagandă.
Nu este, domnule preşedinte, nu este nicio noutate că una din cinci şcoli româneşti au această problemă. Credeţi că partidul din care vă trageţi nu are nicio vină? Credeţi că toţi primarii din localităţile cu astfel de probleme sunt de altă coloratură politică decât cea galben-albastră? Aveţi impresia că unităţile care au obţinut autorizaţiile au chiar tot ceea ce înseamnă decentul confort care trebuie să-l aibă acest gen de stabiliment?
2. „Cred că este posibil că până în toamna 2018 să avem o Românie modernă şi în scoli”. Există un plan, nu-i aşa? Evident, acesta nu-i vizează şi pe foştii dvs. parteneri USL-işti. Cu alte cuvinte, numai un guvern nou, cu PNL la cârmă, o să fie capabil ca în anul şcolar 2018-2019, să nu mai existe astfel de aspecte. Nu sunt transparente acţiunile, pentru că demersuri demagogice au mai fost, cam de pe la toate partidele, chiar şi miniştri mai aprigi în declaraţii la început de mandat şi care, tot aşa, au trâmbiţat că vor face reformă. De 25 de ani ne tot reformăm generaţii de elevi şi de profesori, că la un moment dat nici nu poţi să-i mai distingi, care categorie este mai reformată, mai debusolată, mai nerealizată, mai nemulţumită.
3. „Copiii din mediul rural nu au aproximativ aceeaşi şansă ca cei din mediul urban.” Dar când au avut-o vreodată? Şi apropo de mediul urban. Cunoaşte, domnia ta, că distrugerea la scară naţională a economiei prin închiderea fabricilor supuse „privatizărilor”, au dus, în mod inevitabil la regresul multora dintre oraşele şi municipiile acestei ţări? Că termenul „urban” are nevoie de o adaptare la situaţia din teren şi nu mă refer doar la cea demografică, prin exodul forţei de muncă disponibilizată "democratic" din uzinele foste comuniste, spre ţări unde economia este mai funcţională şi tratată cu seriozitate şi respect de către politicieni? Scăderea gradului de urbanizare a atras de la sine şi o degradare a actului de învăţământ în aceste localităţi cu pretenţie de oraş. Şi da, chiar şi la sate, numărul elevilor este în scădere treptată, în primul rând datorită faptului că multe dintre familiile care au ales Occidentul pentru locuri de muncă şi-au luat şi copiii, iar pentru cei rămaşi, de cele mai multe ori în grija rudelor, lipsa unor programe coerente şi a dezvoltării abilităţilor practice, duc la o apatie faţă de şcoală în general. De abandonul şcolar nu vorbeşte nimeni?
Şanse nu au fost niciodată între elevii din mediul rural, în comparaţie cu cei de la oraşe, pentru că mentalităţile sunt la acelaşi nivel ca şi acum o sută de ani. Degeaba introduci internet în şcoli dacă nu explici copiilor şi cum să-l folosească în avantajul lor profesional. Există şcoli de arte şi meserii la şcoala sătească? Există programe şcolare adecvate specifice mediului rural? Există programe şcolare definite strict la specificul zonei? NU! Există doar ceva dictat de la Bucureşti şi restul trebuie să se supună. Păi, măi, Klaus, ce biblioteci crezi că au la dispoziţie cei de la cucuieţii din deal? Ce activităţi extracurriculare sau extraşcolare are gimnaziul din inima Bărăganului sau din Insula Mare a Brăilei? Vorbeşti de mediul rural, dar nu te-ai oprit niciodată în vreun sat pe traseul cu maşina de la Bucureşti la Sibiu, să dai şi tu mâna cu elevii, să vorbeşti un pic cu profesorii, să asculţi un pic directorul acela de şcoală, să iei pulsul efectiv. Fă asta de câteva ori, inopinat, evident, ia-l cu tine şi pe ministrul de resort şi întorcându-vă să radiografiaţi „România lucrului bine făcut”, cu care te-ai lăudat în campania de acum un an, dacă vrei să o faci şi tu pe Băsescu, devenind un preşedinte bun la toate, priceput ca nimeni altul, chiar la orice, uitând că ţara nu mai este republică prezidenţială şi că vremea "celui mai iubit fiu al poporului" dorim să o lăsăm definitiv doar în seama istoriei şi a istoricilor, fără niciun fel de tangenţe cu prezentul şi mai ales cu viitorul, fie el şi al învăţământului.
4. „Un număr mare de tineri absolvenţi nu îşi găsesc un loc de muncă.” Păi, nu! Nici acest lucru nu este o noutate, dar să nu ai impresia că şi aici singurul vinovat e guvernul pontist. Chestia asta durează de 25 de ani, de când s-a dus Ceauşescu, pentru că pe vremea sa nu exista termenul de şomer. Erai automat încadrat de stat. Măcar pe vremurile roşii existau şi licee cu profil industrial, învăţai o meserie, cât de cât, aveai o calificare, ceva habar de actul muncii, existau şcoli profesionale. În prezent nu mai există, iar dacă mai înveţi o meserie e cam greu să o mai şi practici, din lipsa la propriu a industriei. Nici chiar micile meserii nu au căutare în sistemul de învăţământ românesc. Lipsa calificării şi a perspectivei profesionale, a seriozităţii tinerilor, îi îndeamnă pe puţinii manageri a celor câteva fabrici rămase în picioare sau a micilor ateliere de reparaţii, să nu aleagă tinerii. De cele mai multe ori angajatorii cer experienţă mai mult decât diploma de studii, ori, ca să ai experienţă este nevoie de practică profesională, cea care se făcea cândva în paralel cu orele de studiu. Distrugerea şcolilor de profil, tip arte şi meserii a dus la crearea a două extreme:
a) tinerii s-au orientat către studiul liceal, apoi către facultăţi;
b) au conştientizat că societatea românească nu este pregătită să-i primească în câmpul muncii, aşa că au ales să muncească – de cele mai multe ori necalificat – în afara ţării;
c) nu sunt suficient de bine motivaţi să aleagă să lucreze, iar dacă o fac se prezintă la interviuri cu pretenţii financiare demne de persoanele cu experienţă în câmpul muncii.
Nici măcar absolvenţii de studii superioare nu o duc mai roz. Şi aici se preferă căutarea locurilor de muncă în străinătate, chiar dacă de cele mai multe ori pe posturi care nu au nicio legătură cu ceea ce au urmat în facultate, pentru că remuneraţia este mai atractivă, iar speranţa migraţiei la un loc de muncă mai bine plătit, mult mai realizabilă decât în ţară.
Există şi locuri de muncă pentru care tinerii nu doresc să le ocupe, iar una dintre cauze este faptul că salariul oferit li se pare mult sub pretenţii. Au învăţat în timpul şcolii (nu de la şcoală), că e mai bine să stai acasă cu indemnizaţia de şomer, decât să munceşti pentru 1000-1200 lei pe lună, iar exemplele din societate nu sunt puţine, mai ales atunci când sunt hipermediatizate.
În aceeaşi conferinţă de presă din 14 septembrie, şeful statului a mai adăugat: „Toate acestea ne duc la ideea nevoii unei reforme. Dar reforme s-au tot făcut şi problemele au rămas, în mare, aceleaşi. Astăzi propun un alt demers: propun să începem, printr-o largă consultare publică, o nouă reformă în învăţământ. Îi invit pe toţi cei interesaţi şi implicaţi să participe la această consultare. Cred că această consultare va dura cel puţin 2 ani şi cred că, prin aceasta, putem să creăm bazele unei reforme în învăţământul românesc.” Adică după ce a criticat în sus şi în jos, fără să identifice vinovaţii şi ce măsuri propune pentru pedepsirea lor, pentru că, să nu uităm, aici vorbim de atentat la siguranţa statului, Iohannis o face pe pacificatorul, chemând sub aripa mandatului său ocrotitor „pe toţi cei responsabili”, ca să mai valorifice capital politic, întru campania electorală viitoare.
Cineva, din sală, pesemne vreun reporter, a întrebat, firesc pot spune, în ce constă provocarea adresată Guvernului, iar preşedintele a răspuns ca un elev: „Provocarea se va materializa în discuţii, probabil destul de multe, până vom găsi o soluţie”. Exact aşa au spus - printre alţii - şi: Mihai Şora, Liviu Maior, Andrei Marga, Cristian Adomniţei, Alexandru Athanasiu, Ecaterina Andronescu, Daniel Funeriu, chiar şi Emil Boc, în 2009, în cele două luni de interimat. Fiecare a scos din mânecă, precum un veritabil scamator, asul cu reforma, iar cadrele didactice, alături de sindicate, pe de o parte şi elevii cu părinţii, de partea cealaltă, au înghiţit în fiecare debut de an şcolar şi de mandat ministerial, pastila prostirii ălor mulţi şi plini de datorii pe la bănci.
Domnule Verner, erai primar, parcă, în 2009, când Boc a luat de la bugetari, adică şi de la profesori, inclusiv de la soţia dumitale, nu numai o parte din salariu, ci şi sporuri. Acum nu ai scos nicio vorbuliţă când Sorin Câmpeanu, ministrul actual peste învăţăcei a declarat, poftim calcul: „Creșterea salariilor cu 20% ar însemna, luând în considerare și creșterile de 5% din martie și de 5% din septembrie 2015, o creștere a salariilor de 32%.” Ce aritmetică ştiu pontiştii? Păi sporurile, stimulentele, prima de vacanţă şi al treisprezecelea salariu au fost şterse cu tot cu 25% din salariul brut, de Boc în 2009, adică – fă şi tu, chiar şi în germană, o socoteală – că asta înseamnă cam 40-50% din câştigul de pe atunci al unui profesoraş. Ştii tu, Verner, câţi aveau şase case şi trăiau numai din închirierea lor? Dar ştii câţi îşi ipotecase amărâtul de apartament din blocul comunist, pe care şi l-a achiziţionat prin credit în valută de la bancă? Ştii câţi dintre ei au rămas înglodaţi în datorii, iar alţii şi fără casă? Nu te simţi cu nimic vinovat pentru halul în care arată învăţământul românesc, supus unui îndelung şir de „reforme” din 1990 încoace? Nu-i aşa că dacă am lua fraza ta: „Provocarea se va materializa în discuţii, probabil destul de multe, până vom găsi o soluţie” şi, extrapolând cei 25 de ani scurşi degeaba, am aşeza-o exact în decembrie 1989, am obţine exact rezultatul? Ce crezi că vei obţine în doi ani? Cu ce oameni? S-au experimentat fel de fel de soluţii, politice, evident, însă, ca în oricare alt domeniu profesional în care politicul şi-a vârât coada, rezultatul se cunoaşte deja.
Învăţământul este o ruşine naţională, aşa este însă tu reprezinţi această ţară, inclusiv educaţia, atât cât a mai rămas din ea!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
SPAȚIUL ROMÂNESC CULTURAL ÎN VIZIUNEA UNUI TRADUCĂTOR CATALAN
Despre Xavier Montoliu-Pauli presa românească a mai scris, ca semn al recunoașterii prezenței acestuia în spațiul cultural românesc. A predat catalana la Facultatea de Limbi Străine din București în perioada 1992 - 1996. Este cunoscut ca traducător din română în catalană, activitate în care și-a făcut debutul în 2009, cu un grupaj de poeți români (Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Ioan Es. Pop) în revista universitară Reduccions. A tradus poeme ale lui Ion Cristofor, Aurel Pantea, Svetlana Cârstean, Oana-Cătălina Ninu și Letiția Ilea. A publicat în 2014 o antologie în limba spaniolă, Sobre pérdidas y ganancia (Despre câștiguri și pierderi), a poetei Letiția Ilea și, în același an, un grupaj, în catalană, din Mircea Cărtărescu, cu ocazia participării lui la Festival Internațional de Poezie din Barcelona. 
Este un mare admirator al poeziei lui Marin Sorescu, din care a oferit cititorilor catalani, împreună cu o colegă, Corina Oproae, o antologie tradusă în catalană, care s-a bucurat de mare succes. Cea mai recentă traducere a sa, tot în catalană, este La cinquena impossibilitat. Judaisme i escriptura (Laptele negru) a lui Norman Manea (e-book; 2015).
Din 2003, lucrează la Institutul de Literatură Catalană din Barcelona, instituție cu rol în promovarea literaturii catalane.
În cursul lunii august 2015 a fost prezent în Brăila. L-am invitat pe Xavier Montoliu-Pauli să ne împărtășească impresii pe care le-a cules din spațiului românesc și, mai ales, din cel brăilean.
Domnule Montoliu, care sunt împrejurările care v-au determinat să vă aplecați asupra culturii românești și mai ales, asupra învățării limbii române?
Învățarea limbii române a fost o consecință a activității mele ca lector de catalană la București. Pentru mine era important să mă pot integra în societatea românească, nu doar să pot participa la evenimentele culturale – să mă duc la teatru, de exemplu – ci să pot comunica direct cu studenții, colegii și prietenii de aici, nu într-o a treia limbă, cunoscută de toți, importantă (ce înseamnă de fapt o limbă importantă?). Mi s-a părut, și era, firesc să învăț limba română.
După ce am plecat din România, în anul 1996, am rămas în legătură cu prietenii români și conectat la cultura română. Trebuie să spun că acea română la noi, în Catalonia, era atunci la fel de cunoscută ca literatura catalană aici, în România, chiar dacă relațiile literare ajunseseră la un punct excepțional în perioda interbelică. Din păcate, cele două dictaturi au întrerupt evoluția naturală a contactelor. Din fericire, sistemul literar românesc a fost tot timpul foarte permeabil și receptiv la traduceri. Este și cazul celui catalan și, poate, al tuturor sistemelor mici, evident teritorial vorbind, în nici un caz minore. Orice literatură, indiferent de numărul ei de cititori are valori și trăsături proprii și cred că atât literatura română, cât și cea catalană au un potențial extraordinar, doar că, până recent, nu au avut o prezență internațională continuă.
În anul 1995, am putut colabora la prima traducere modernă în română din literatura catalană, publicată de Editura Univers. Este vorba de romanul Piața diamantului al scriitoarei Mercè Rodoreda, cel mai tradus din literatura noastră. A fost o traducere la patru mâini cu Jana Balacciu Matei, cercetătoare, pe atunci, la Institutul de Lingvistică din București. În 1998, Jana Matei a inițiat colecția Biblioteca de Cultură Catalană la Editura Meronia din București și, de atunci, editura a publicat peste 35 de volume. Asta a însemnat introducerea a ceea ce am putea numi paradigma catalană în spațiul cultural românesc și astăzi multe alte edituri românești s-au orientat spre cultura catalană, mai ales după ce aceasta a fost țara invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2007.
Am colaborat din Barcelona pentru a sprijini acest proiect de difuzare a literaturii catalane, nu doar în calitate de colaborator, dar și participând la organizarea unor Zile Catalane la București sau însoțind autori catalani la prezentări ale cărților lor traduse. S-a creat astfel, treptat, în jurul traducerilor, un fel de rețea de contacte între cele două lumi literare, benefică pentru ambele.
Mai târziu, când am început să traduc din literatura română, am profitat, fără să-mi dau seama, de experiența anterioară în promovarea literaturii catalane în România, de data aceasta făcând-o în sens invers. Am scris articole în presa din Barcelona despre receptarea literaturii catalane în România și, mai recent, despre prezențele culturale românești în capitala Cataloniei, tot mai numeroase (scriitori, cineaști etc.).
Unde ați găsit sprijin pentru difuzarea și cercetarea limbii și literaturii noatre?
Primul sprijin a venit de la autori, care au arătat o mare deschidere propunerii de a fi traduși. În al doilea rând, de la cititori, al căror interes pentru autorii români traduși a fost o foarte plăcută „surpriză”. Folosesc ghilimelele pentru că surpriza a fost și pregătită, prin popularizarea făcută. În sfârșit, dar deloc în cele din urmă, este vorba despre sprijinul instituțiilor românești angrenate în procesul de promovare a literaturii române peste hotare. Este cazul Institutului Cultural Român (corespondentul Institutului Ramon Llull din Barcelona).  Sau al Festivalului FILIT, care oferă un foarte util program de rezidențe pentru traducători. Am avut prilejul de a beneficia de această extraordinară experiență, pe de o parte, pentru traducere, și, pe de altă parte, mai ales, pentru înțelegerea mediului în care opera a fost creată, beneficiind și de contactele cu specialiștii locului.
În mediul universitar, un sprijin îl oferă și activitatea de cercetare asupra literaturilor respective. Mi se pare interesant, de exemplu, că două cercetătoare și-au ales ca teme de doctorat diverse aspecte ale traducerilor din literatura catalană în română. Anul trecut, profesoara Diana Moțoc de la Universitatea din Cluj a susținut o teza de doctorat despre relațiile literare catalano-române. Iar Delia Prodan, de la Universitatea din Alacant, se pregătește pentru susținerea tezei cu un subiect din aceeași zonă. Sau, ca să mai dau un exemplu care mi se pare foarte îmbucurător, în aprilie am fost în comitetul de organizare a primului colocviu internațional Limbi și culturi în contact: limba catalană și Europa de azi. Dialoguri culturale prin traduceri literare organizat de Universitatea din București, un fericit prilej de întâlnire între cercetători români și catalani.
Dar, sigur, o literatură cu un stat propriu are mai multe șanse de a fi cunoscută și tradusă. În ce ne privește, avem această speranță, după rezultatul de duminica trecută la alegerile desfășurate pentru Parlamentul din Catalonia, unde partidele independentiste au ajuns majoritare în parlamentul catalan, ceea ce înseamnă o clară legitimitate de a duce la bun sfârșit acest proiect. A-ți dori un stat propriu înseamnă, între altele, a dori ca literatura și cultura ta să aibă un statut egal cu cele ale altor popoare
Din 1992 până acum, ca mijlocitor între două culturi, ați parcurs un traseu care pare să se îmbogățeacă continu.
Spun mereu că pentru mine șederea la București în anii ‘90, ca lector de limbă catalană la facultate, a fost un fel de facultate a vieții. La început am fost curios să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, apoi am început să pătrund în detalii care m-au fascinat, detalii în sensul de autori concreți. A fost cazul cu Marin Sorescu, care m-a atras din primii ani de București și m-a urmărit după ce am plecat. Apoi orizontul - și percepția importanței acțiunilor de promovare - s-au tot lărgit. Vă dau un exemplu: una este să vin eu în România și să fac propagandă culturii mele și cu totul altceva să existe români care pot vorbi aici despre cultura catalană. Și, am înțeles că este important ca același lucru să fac și eu despre literatura și cultura românească. Am realizat mai recent că, de când am plecat din Romania, mereu am vorbit despre cultura românească și am încercat s-o fac cunoscută.
Ne-ați putea vorbi despre vizitele dumneavoastră în România? Când au avut loc, pe unde ați fost, care au fost achizițiile culturale cu care vă puteți mândri, ce oameni ați cunoscut?
De când traduc, încerc să vin mai des decât veneam. La început veneam doar în vizită, singur sau cu prieteni. Dar, de un timp încoace, vizitele mele au devenit în primul rând de lucru. Am profitat de fiecare vizită ca să iau legatura ori cu scriitori, ori cu centre culturale. Ultimele trei veri le-am petrecut în România. Anul trecut am participat la Zilele Sorescu după ce ni se acordase Premiul Marin Sorescu de către Primăria Municipiului Craiova, propus de doamna profesoară Sorina Sorescu. A fost pentru mine o mare satisfacție, căci venea după extraordinarul succes pe care Sorescu l-a avut la noi. Nu fusese publicat. Și am putut organiza multe lansări, mese rotunde, etc, chiar am creat o pagină de facebook a cărții, după titlul ei Per entre els dies (Printre zile) unde am postat toate evenimentele și textele publicate în catalană, română și spaniolă. Când apare o carte este important să ai grijă de ea ca să fie cunoscută. Să-i faci un veșmânt pe măsură, ca să obții difuzarea corespunzătoare. Fiecare volum merită o atenție specială, referitoare nu doar la autor, ci și la contextul literar respectiv. În acest sens, cred, circulația operei literare a lui Sorescu este o datorie și toți câștigăm dacă este răspândită. Nu este vorba de câștiguri economice – desigur literatura nu este o afacere - ci de un câștig dublu spiritual: al literaturii - și al țării ale cărei valori sunt făcute cunoscute - ca și al cititorilor versiunii străine.
Am petrecut luna august în Brăila cu o bursa FILIT. Înainte am trecut prin Iași, unde am vizitat Muzeul Literaturii și m-am întâlnit cu echipa FILIT, prilej de a stabili noi contacte și de a lega noi prietenii literare. De aici, înainte de a pleca spre Brăila, am ajuns și la Cernăuți. De mult mi-am dorit să pot vizita ținutul Bucovinei. Anul trecut am citit cartea Anitei Nandris-Cudla, 20 de ani în Siberia. Am rămas impresionat și cu dorința de a vizita mica Vienă a Bucovinei, adică Cernăuți. Și iată că în august, anul acesta, am putut ajunge acolo pe urmele lui Paul Celan. Acum cinci ani, poetul catalan Arnau Pons, un specialist în opera lui Celan, care în fiecare an scoate un volum din acest poet în limba catalană, mi-a propus să traduc cartea lui Petre Solomon, Dimensiunea românească a lui Paul Celan, de data aceasta în spaniolă (Paul Celan y Rumanía. La adolescencia de un adiós). În primăvara 2015 PEN Club-ului catalan mi-a propus să organizez la Barcelona o masă rotundă despre Paul Celan, Norman Manea și Aharon Appelfeld, referitoare la opțiunile celor trei scriitori bucovineni pentru limba literaturii lor (respectiv, germana - limba călăilor părinților lui Paul Celan - româna, unicul patrimoniu cu care a putut pleca autorul, sau ebraica). Cum vedeți, oamenii sunt interesați de destinele operelor și spațiului cultural românesc.
Ați ajuns și în Brăila – ne veți spune ce context a favorizat această prezență în orașul nostru?
M-am înscris pentru o rezidență de traducător, din cele oferite de FILIT. Muzeul Brăila este de anul acesta partener în programul de rezidențe organizat de FILIT și propunerea mea de a-l traduce pe Panait Istrati a corespuns cu așteptările exprimate de Muzeul Carol I. M-am bucurat mult când am primit vestea și Brăila, un oraș unde nu venisem niciodată, a devenit pentru mine o chilie unde să pot lucra liniștit, să pot citi și urmări pașii lui Istrati sau chiar personajele lui, pe străzile Brăilei. Am avut și îndrumători generoși: profesorul Zamfir Bălan și pe directorul general al Muzeului Brăila Carol I, domnul Ionel Cândea.
V-am ascultat expunerea la conferința desfășurată în Brăila cu ocazia aniversării de către Muzeul Brăila a 134 de ani de la înființare. Ați vorbit publicului despre prezența lui Panait Istrati în spațiul cultural catalan – conferința intitulată Receptarea lui Panait Istrati în peninsula iberică – lumea catalană. Vă rog, să faceți o scurtă prezentare a acestei teme, pentru cititiori Revistei Zeit.
A fost o provocare să pregătesc o prezentare despre receptarea lui Istrati în lumea catalană. Și o onoare să o pot face de Ziua Muzeului Brăila, pe data de 23 august, cu ocazia serbării înființării Muzeului în 1881 de către regelui Carol I.
Textul conferinței va apărea în Analele Muzeului Brăilei Carol I. Voi spune aici doar că între 1925/1926 și 1938, chiar în plin război spaniol (1936-1939), au fost publicate 20 de traduceri ale lui Istrati. Primul traducător al lui Istrati a fost scriitorul și jurnalistul catalan Pere Foix i Cases (1893-1978). Foix și Istrati s-au cunoscut la Paris la întâlniri ale grupurilor anarhiste și s-au împrietenit imediat. Foix i Cases a tradus din franceză în limba spaniolă, limba catalană fiind atunci încă interzisă, câteva volume ale lui Istrati, între 1925/1926 și 1929, Kyra Kyralina, Nerransula, Ciulinii Bărăganului, Evadările mele, publicate la Barcelona. După războiul spaniol, în 1939, republicanul Foix i Cases a trebuit să plece în exil, în Mexic, unde a scris și publicat în 1956 la editura Mexicanos Unidos a lui Fidel Miró, un alt intelectual catalan exilat, un fel de biografie romanțată a lui Istrati pe care o citesc acum. Am putea spune că Pere Foix i Cases a fost un Romain Rolland care l-a introdus pe Istrati în lumea catalană și iberică.
Ating acum o temă care mă preocupă pe mine și anume specificul provincialismului în viața culturală și socială. Vă întreb pe dumneavoastră, care ați călătorit, care sunt elementele definitorii ale vieții cultural-artistice din Brăila, pe care le-ați surprins în vizita dumneavoastră aici?
Am putut vizita niște centre culturale deosebit de bine pregătite: Casa memorială lui Panait Istrati, Muzeul Brăila Carol I, Casa sculptorului Nicăpetre, Teatrul și alte monumente (biserici, promenada) și am asistat la evenimente organizate în timpul verii pe faleza. Clădirile din centru, în jurul străzii Regale sunt deosebite și arată trecutul excepțional al orașului port la Dunăre; decadența de odinioară poate deveni un avantaj pentru că centrul aproape s-a păstrat integral cum era, ceea ce pentru candidatura orașului la capitalitatea culturală este un avantaj. Porturile sunt mereu zone de schimburi comerciale și personale, comunitățile care trăiesc în ele trebuie să negocieze și să discute pentru un scop comun, nu doar cel personal. O dimensiune multiculturală a Brăilei, departe de conceptul de provincialism. Cum spunea scriitorul Vasile Datcu, Brăila-orașul concordiei. Aș adăuga faptul că Dunărea este un patrimoniu natural excepțional care trebuie desigur protejat dar în același timp difuzat.
Vă invit să ne faceți o destăinuire: Cum apare Brăila în ochii unui catalan, specializat în limba și literatura română, care a colindat prin lume? Ce v-a impresionat cel mai mult din mediul brăilean?
Pentru mine șederea a fost un neașteptat dar, chiar dacă am lucrat la proiectul Istrati. Întâi de toate am fost impresionat de oamenii cu care am luat legătura. Domnul Zamfir Bălan, directorul adjunct al Muzeului Brăila Carol I s-a ocupat nu doar administrativ de șederea mea. A fost pentru mine o generoasă sursă de informații despre literatură, despre oraș, despre  Dunăre, pe care am navigat în două excursii – o experiență catartică! - organizate de Muzeu, și despre multe alte lucruri foarte interesante.
Dacă ar fi să vă gândiți la viitor, ați include Brăila și scriitorii brăileni în proiectele dumneavoastră? În momentul de față, ce idei ați avea, ce v-ar place să se întâmple?
Evident, cercetez în continuare receptarea lui Istrati în cultura catalană, ca să pot pregăti un articol mai pe larg care urmează să fie publicat în limba română. Mi se pare important să afle aceste lucruri și publicul catalan, mai ales că, chiar acum, în septembrie, a apărut o nouă traducere a lui Istrati în limba catalană (Els meus començaments; Mes départs) făcută de Anna Casassas. Desigur, lucrez la traducerea din limba română în catalană a Chirei Chiralina. Și sper să pot comenta pe biografia romanțată a lui Istrati semnată de Pere Foix i Cases.
Apoi, mă interesează mult un alt brăilean, Mihail Sebastian. Am profitat de șederea în orașul dumneavoastră ca să mă documentez și despre el. Jurnalul și romanul De două mii de ani nu au fost traduse încă în catalană și ar fi un proiect la care țin foarte mult.
Vă apreciem, domnule Xavier Montoliu-Pauli pentru rolul pe care vi l-ați asumat: de a lega două culturi, catalană și română, prin literatură și mai ales pentru preocuparea de a vă apleca atenția asupra scriitorilor brăileni.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT
RĂZVRĂTIRI DIN PICĂTURI DE TIMP,
DE C. M. DUMITRU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012
Cu volumul "Răzvrătiri din picături de timp", profesoara Camelia Mihaela Dumitru, în ciuda demersului său literar fixat pe eseu, se exprimă liric, riscă încadrarea într-un compartiment de creaţie artistică ambiguă, deşi tânjeşte după certitudini, dar preferă să-şi descopere singură drumul spre notorietate, cu perspectiva continuităţii.
Camelia Mihaela Dumitru, poetesa, experimentează în felul acesta o stare de spirit, nevoia de a fi şi de a se exprima, dorinţa de a şti dacă este doar o întâmplare cosmică sau rezultatul creaţiei Divine, necesitate sau destin, ca o programare genetică?! Ignoră toate premoniţiile, între şansă biologică şi eşec dramatic, acceptă alternativa unui ceasornic cosmic uns la timp şi capabil să-şi regleze accidentele spaţiului incomensurabil. Camelia Mihaela Dumitru, scriitoarea, ştie că formula sa editorială, eseul – iniţiat mai mult în joacă, un joc frumos, doar al ei, un fel de monolog liric interogativ şi contemplativ – are structura şi impactul unei literaturi intime, ca de jurnal de adolescentă, pe care şi l-ar fi dorit citit mai întâi de cei dragi şi apropiaţi, şi mai apoi de cititori virtuali, obiectivi şi liberi să-şi exprime părerile chiar unele de… fractură ori nonaccept.
Rareori propune un dialog cu un interlocutor, pe care mai mult îl ignoră, acceptat de… paradă, deoarece autoarea hotărăşte singură ce să facă cu toate dilemele, cu tot disconfortul rezultat din atâtea şi atâtea refulări, din atâtea şi atâtea întrebări fără răspuns… ori se miră că nu are minime explicaţii nici după algoritmi convenţionali, la îndemână…
Eseul Cameliei Mihaela Dumitru pare scris cu o oarecare subtilă inhibiţie, ca o deturnare de subtilităţi metaforice, între ludic şi seriozitate importantă, uşor patetică, cu stridenţe de echilibru ca într-un pasaj din Rapsodia albastră, de Gershwin. De pildă, în eseul „Ora de gramatică”, proză cu subtile adieri de poezie, fraza de o eleganţă sfidătoare are voluptăţi de experiment stilistic: Am trecut ieri pe la Facultatea de Litere… M-am dus lângă verbul a trăi; Era aşa de palid! Tocmai suferise o conjugare la perfectul simplu. I-am dat substantivul speranţă şi parcă i-a mai revenit culoarea în obraji. Am mers mai departe, la verbul a muri… Acesta era conjugat la mai mult ca perfectul şi avea lângă el nemurirea.
Alteori, prozatoarea-poetesă stă în dialog cu Timpul, cu eternitatea, cu Veşnicia şi cu doar Clipa zăbovirii pe Pământ, cu o altă dispoziţie sufletească meditativ-elegiacă, venită dintr-o lume aluzivă, fragmentată, ca-n eseul Clipa fecundă: În clipa aceea trecură pe acolo nişte clipe trecătoare foarte frumoase. Timpul trece iar, dar, văzând cât de frumoase sunt, vru să stea în loc… Iar în alt eseu, Masa vieţii, Camelia Mihaela Dumitru fabulează… liric, pe o formulă atipică ca o maladie de gânduri frumoase dar şi cu un existenţialism în derivă, pe un experiment uman nesigur, dar posibil, dintr-o biografie fracturată: Pe unii îi costă o moarte, pe alţii, altă viaţă; pe unii o secundă de noroc, de fericire.
Dialogul cu Divinitatea devine familiar, ca o naivă demitizare: …În a cincea zi Domnul se jucă cu o mână de lut…; Dumnezeu îl bătu pe umăr pe Adam. Şi scoase o coastă de drac. A şasea zi…; Aş mânca nişte mere, îndrăzni Eva (Taine mari). Alteori, demitizarea, ca o insolenţă plebeiană, oferă imaginea unor icoane vechi, de lemn, de la ţară, cu Dumnezeu, ca un bătrân sfătos, cu barbă albă, cu un toiag în mână, însoţit de Sf. Petru în peregrinările lor de pe Pământ, să vadă ce mai fac păcătoşii de oameni: În timpul ăsta, Dumnezeu stătea şi zâmbea pe sub mustăţi/Cu picioarele scăldate în roua unui luceafăr/L-am întrebat dacă…/De fapt, ştii tu ce l-am întrebat./M-a privit zâmbind… aştept şi acum răspunsul…/Dar, fii liniştit, că am pus câte o vorbă bună la Soare/La lună, la stele, la nori/Ce bine e să stai în biroul Soarelui!, de data aceasta într-un poem, dintre cele patru-cinci din cuprinsul acestui volum, Cerească.
Cum spuneam mai sus, eseurile Cameliei Dumitru au constantă ideatică ludică, de întoarcere spre copilărie, ca liamanul cel mai pur, Raiul pe pământ, iar Moş Crăciun, Moş Nicolae, Colindele şi tot haloul acela de mistic şi de bucurie rezolvă toate dilemele, răspunde la toate întrebările, merge spre un singur orizont de aşteptare: Fericirea!
La fel ca şi în poemul Împrumut, în care o metaforă fragilă, cu viaţa ca un castel de nisip, tot din universul copilăriei pure şi neprefăcute, cu iubiri, cu fericiri, cu speranţe dar şi cu deziluzii, completează tabloul, ca nişte agasante capricii: Am să împrumut un val de la mare şi un pumn de nisip/Şi am să fac un castel/Castelul acesta am să-l deschid cu ochii, am să-l plâng cu lacrimi/Cu lacrimile iubirii, suferinţei, speranţei… să nu vii să le ştergi, că se strică tot castelul…/În castel am să închid toate iluziile mele./Şi dacă va veni un vânt, şi le va împrăştia, le va zvânta./Am să iau lacrimile una câte una/Şi am să le îngrop adânc… sub pleoape.
În cartea sa de debut editorial, Camelia Mihaela Dumitru semnează şi câteva poezii, cam tot în nota savant orchestrată a eseurilor, cu toate paradoxurile şi dilemele existenţiale dominante tematic, dar… comite şi lirică de dragoste rănită, pe lait-motivul unei melodii cunoscute. O poezie erotică totală, năucitoare, sufocantă: Ştiai că te-ai risipit în mine într-o zi şi ai rămas acolo?/Începuseră să te cunoască toate organele mele/şi să se îndrăgostească de tine:/Inima înnebunise parcă, ochiul lăcrima mai mereu/Toate erau uimite…/Atunci m-am risipit şi eu în tine/(nu de alta, dar ca să fim chit!)/Să fi văzut atunci scurt-circuite între grupele de sânge şi RH-uri/Transfuzii de sânge, schimburi de priviri, rupturi de artere! (Transfuzie), nişte poeme de dragoste parcă din alte timpuri cuminţi şi frumoase, o poezie pe care Camelia Mihaela Dumitru ar putea s-o promoveze, într-o perioadă când lirica de scandal, nonconformistă a luat-o razna, dar se mai poate scrie şi aşa: Timpul se oprise în loc printre două ramuri/Atunci mi-ai spus că mă iubeşti./Dar nu te-am auzit!/Nu te-am auzit - pentru că florile-mi cântau atât de tare-n urechi/şi soarele îmi zicea ceva de tine/Taci, şi-am spus, taci!/Căci tocmai îţi fac florile o reclamă/Mai ceva că la televizoarele de azi!/Ai tăcut şi m-ai sărutat printre două perechi de cireşe/Eu m-am transformat de bucurie/Într-o cireaşă mare/Pe care tu ai luat-o între palme, ai udat-o cu lacrimi/şi aşa a crescut - cireşul nostru. (Cireşul).
Cartea "Răzvrătiri din picături de timp" este, aşadar, debutul editorial al unei poetese care parcă s-ar… juca de-a literatura, dar care nu ştie, asemeni celebrului personaj al lui Moliére, că face literatură şi încă una de calitate, ce i-ar asigura Cameliei Mihaela Dumitru impulsul necesar, ca un… vânt din pupa!, că tot s-a născut şi a crescut la Brăila, pentru continuarea actului de creaţie în compartimentul liric, deoarece parametrii compoziţionali ai scrisului său se îndreaptă spre câmpul Poeziei.
Aşadar, următoarea carte a doamnei Camelia Mihaela Dumitru va fi cu certitudine una de versuri, pentru că întreaga sa fiinţă vibrează pe partitura şi farmecul muzical al poeziei şi pe lirismul rezultat dintr-o atitudine generoasă, venită dinspre emoţie sinceră şi o imaginaţie febrilă.
Dumitru Anghel (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
OAMENI ÎN PARDESIE, DE V. M. CIUNGAN
Volumul Oameni în pardesie, semnat de Valeriu Marius Ciungan nu este nici primul și sigur nu va fi nici ultimul giuvaer literar șlefuit cu măiestrie de artistul desăvârșit. Poemele inserate aici sunt structurate pe trei mari capitole, fiecare primind un titlu sugestiv: Oameni în pardesie, Poveste de toamnă, Haina de molton. În fiecare vers, poetul a strecurat propria vibrație emoțională, câte o poveste inedită și un evantai de sentimente intense, care se consumă încet și intens într-o lume imperfectă, unde lumina și întunericul surâd împreună, ca un tot sublim și fascinant.
Versurile sunt unice și deosebit de interesante, datorită formei, rimei, dar mai ales, mesajului, ce parcă provine dintr-un tărâm necunoscut, însă familiar, prin elementele primordiale, pe care le conține. Volubile și seducătoare, purtând cu eleganță veșminte celeste, versurile par vii, înaripate, ducând mireasma lor inegalabilă departe, către gândurile adânci ale coloșilor. Unele cuvinte conțin, parcă, mantre misterioase, incantații știute numai de zămislitorul lor, cel care le-a dăruit forța de a străbate sufletul până în cele mai adânci cotloane.
Poemul de debut al acestei cărți iese în evidență prin farmecul extrem de simplu al cuvintelor rostite natural, fără nicio opreliște, trecând dincolo de aparențe, către nemărginit și real. Poetul își exprimă crezul într-o formă clară, concisă, matematică. Totul este firesc, lipsit de artificii, dar încărcat de o savoare livrescă. Visul poetului pare interminabil, și totuși,  se sfârșește brusc, ca și cum ceva sau cineva i-ar fi strigat ființa, spre a reveni în prezent. Starea de cufundare în sine îl determină să vibreze în același timp cu Universul, cu cei din apropierea sa și chiar cu cei necunoscuți, cărora le percepe gândurile și chiar intențiile: mă uitam în ochii tăi: / treceau oameni în pardesie bej, / cu mâinile în buzunare, / îngândurați... treceau oameni în pardesie bej / iar eu mă uitam în ochii tăi: / Doamne, cât ești de frumoasă! (Oameni în pardesie)
Versurile tresaltă unele după altele, într-o armonie bizară, convergând către un echilibru sideal, strecurându-se cu discreție printre rânduri și slove învolburate. Obiectele banale, de prin casă, devin muze consacrate pentru fiecare minut al vieții. Toate laolaltă declanșează valuri de inspirație ce cresc uimitor, făurind vârtejuri de lumină și speranță: minore satisfacții de poet în devenire / îmi gâdilau orgoliul analizând o pată de untură pe lavetă, / prea-plinul din ibricul de cafea / se prelingea-mpreună cu eseul meu / într-o misterioasă eprubetă. / îmi câștigasem cu greu poziția strategică, / de unde declanșam contraatacuri fulger spre lada de gunoi, / cu sâmburi de pepene... (Masca de chiuvetă)
Anumite poeme din acest volum sunt însoțite de o grafică specială, pe măsura versurilor. Sensibilitatea creatorului transcende realitatea cotidiană, marcând visele poetului prin forme ale absolutului. Farmecul imaginilor alb-negru ne poartă cu gândul printre aștri, printre pietrele milenare ale meleagurilor tainice, printre infinitele reflecții ale minții. Înțelepciunea nemuritoare a lumii e cuprinsă în paginile acestui volum, dar rămâne la fel de liberă precum vântul printre gândul de neoprit al poetului. Vrerea sa este îndreptățită, căci timpul se grăbește spre abis, unde se va pierde în umbre concentrice, pentru ca apoi să revină pe pământ, să se unească într-o clipă cu cerul, de unde vor coborî minunate ploi de vise. Așa este poetul: îngândurat, visător, sensibil. Pentru el nemărginirea este singura casă, iar clipele îi numără fiecare cuvânt nerostit, pentru ca apoi să-l străpungă delicat cu săgeata veșniciei. Va rămâne încremenit în propria măreție, dorit de ființele minunate ale acestei lumi, adorat de îngeri și flori.
Tematica este diversă: iubirea îngemănată cu elementele acestei lumi, natura în diferite ipostaze, tainele sublime ale existenței. Poetul trăiește prin versurile sale, respiră odată cu frunzele plăpânde în anotimpul melancolic, se zgribulește din pricina frigului existențial, care-i lunecă prin suflet, privește îngândurat abisul din sferele captive ale timpului, imaginându-și nimfe cu trup de clepsidră, ce-și caută iubirea efemeră pentru a se hrăni cu ea. Realitatea își deschide aripile infinite către orizonturi nevăzute, primind la pieptul sfânt roua nesecată a viselor se seară.
Legătura creatorului cu propria creație este indestructibilă și sacră. Lumina ce răsare din ea e firavă, dar dătătoare de liniște, de năzuință și frumos. Poetul își poartă sufletul printre elementele primordiale, căutând răspunsuri, căci misterele îi macină ființa, îl devorează încontinuu, dar el renaște de fiecare dată, ridicându-se triumfal dintre stele, continuându-și drumul minunat până la capătul lumii: spune de-am iubit / frumoasă piatră de sub râul rece / deasupra muntelui de calcar alb, tăcut, / și nedesăvârșit / spune de iubești / frumos / frumoasă apă curgătoare / frumoasa piatră ce-o rostogolești... spune! / de ce nu spui nimic? (Frumoasă apă curgătoare)
Și tot în acest registru: surâsu-ți guverna trufaș peste grădină, / toate celea erau erau ale tale, / și le rânduiai după bunul plac: / merele perfect rotunde-n măr, / prunele perfect albastre-n prun, / păsări planând pe arcele perfecte-n sbor, / cuvintele-n poeme ce-ai vrut să le recit / și mai apoi, pe îndelete-n șoaptă / să le spun... (Stăpâna)
Ceea ce face ca versurile să fie când misterioase, când izbitor de familiare este mesajul simplu însoțit de-o muzicalitate cunoscută, aducând a vals medieval, ce eliberează o energie pozitivă, captată cu precizie de gândul tăios și sensibil al creatorului și deopotrivă al cititorului. Rândurile zboară în pași de dans către sufletul neliniștit și binevoitor, care își așteaptă cu nerăbdare clipa eliberării de sub imperiul contradicțiilor și al întrebărilor incomode. Pașii rebeli ai gândului aleargă necontenit către lumina imaterială, cea care dăruiește mântuirea și liniștea mult dorite. Poetul se metamorfozează treptat într-o candelă a iubirii, a regăsirii, a viselor împlinite, a dorințelor nespuse, așezându-se tacticos pe treapta cea mai înaltă a propriei existențe, de unde privește amuzat ființele statornice sau confuze, care se zbat între lacrimi și bucurie. Peste ele presară fire de vise, o magie de neegalat, prin care ele se regăsesc și devin cele mai fericite dintre toate câte există. Sensibilitatea excesivă a poetului naște o întreagă filosofie despre viață și frumusețea ei. Parcă marea se contopește cu cerul, iar luna îi cunună în propria-i lumină, făcându-i de nedespărțit. Soarele devine nelipsit din viața poetului, un confident ideal, o ființă minunată, capabilă să făurească o legătură divină: lasă-te ușor în mâinile mele / subțire rază rătăcită, neștiutoare, / plecată la drum lung, fără timp, / și fără ursitoare / o să te împărtășesc, / o să-ți ascult în căușul palmelor / ultima dorință, / îți promisesem o moarte ușoară, / îți promisesem că o să murim împreună! (Contopire)
În ceea ce privește toamna, viziunea despre aceasta este cu totul originală. Nimic din ceea ce știm că reprezintă acest anotimp nu se regăsește aici. Totul este stilizat, împins dincolo de granițele naturalului, feeric și dumnezeesc. Paradoxul este cuvântul-cheie al acestui capitol, căci elementele existente ies din șabloanele obișnuite și pătrund în sferele ineditului: repudiam frunza de pătrunjel cu falsă detașare / în globuri de cristal presimțeam destine insipide / țineam în mâini un univers complice, orgiastic, colosal, / și-o lingură de lemn roteam introvertit în vasele sordide... (În încăperi sordide)
Dincolo de cuvinte, dincolo de sfârșit se află taina vieții și a morții, către care poetul se simte atras, fără a se putea opune: ai apărut pentru o secundă / în straie de seară, cumplit de albe / oasele albe, prelungi, / suav îți însoțeau mersul / cămașa de în cădea / odată cu seara / pe trupul străveziu / încremenit priveam / această anatomie dureroasă! (Alb dureros) Sfârșitul toamnei, apusul existenței se îngemănează cu iarna sufletului, când sunetul grav al cântecului funebru cheamă la odihnă veșnică: aproape că murisem / retina reținuse-un ultim vers de dragoste, / un rând, / bătrânii corbi îmi ciuguleau din înțeleptele orbite / și-mi deșirau povestea-n timpul lor înalt, sburând. (Poveste de iarnă)
Poemele lui Valeriu Marius Ciungan mustesc a toamnă, iarnă și iubire, călătoresc zburând către infinit, leagă suflete și inimi laolaltă, cântă, dansează, iubesc și se perindă printre vise bizare, căutând inocența pierdută cândva în necunoscut.
Gina Moldoveanu (Brăila)

INSTITUŢIA, DE GHEORGHE  BACALBAŞA
Romanul „INSTITUŢIA”, semnat de Profesor Universitar Doctor Gheorghe BACALBAŞA, este tipărit la Editura TipoMOLDOVA, Iaşi, 2015, în colecţia Opera Omnia-Romanul de azi.
Dacă am citit volumul „Domiciliu obligatoriu”, semnat de acelaşi autor, dacă extrapolăm puţin şi acceptăm lumea descrisă în această nouă carte, ca pe o adevărată familie de suflet, croită în haine noi, dictate de unele conjuncturi neaşteptate ale istoriei recente,  putem considera „Instituţia” un fel de Forsayte Saga a scriitorului John Galsworthy, o saga în care întâmplările istorico-sociale, nedesţelinite încă de înţelegerea noastră, îşi plimbă meandrele prin viaţa personajelor. Cum spuneam, personajele acestea vin din romanul anterior, continuându-şi evoluţia sau involuţia, aduc amintiri din vremea copilăriei proprii sau se întovărăşesc alături de nume, caractere şi tendinţe noi.
Întâlnim pe deja cunoscutul doctor Horia Preda, pe rând, şef FSN pe Institut, Director de Institut, Şef de Disciplină la Facultatea de Medicină, Preşedinte al Societăţii Naţionale de Chirurgie. Pe Mariana Cotoi, fostă şi actuala soră-şefă, „revoluţionară” şi şefa de sindicat pe Institut, femeie energică, ea însăşi „o adevărată instituţie”. Pe doctorul Niculae I. Niculae, care, prin consăteanul său, tovarăşul Dinu, fostul prim secretar al PCR Sănătate, dar şi cu ajutorul locotenentului Iancu de la servicii, cu care a semnat un angajament scris de colaborare, a ajuns din frizer, student, medic, director de Institut, după ce doctorul Cezar Hobiţă a fugit în străinătate. Acum, după evenimentele din iarnă, el însuşi este detronat pentru că „Un val uriaş mătura ţara zvârlind peste bord fostele conduceri” şi pentru că: „Iarna din 1989 a fost o iarnă anapoda”. Chiar pe doctorul Cezar Hobiţă, cel fugit în străinătate, venit cu ajutoare, şi care pleacă înapoi luând cu el toată agoniseala ascunsă şi mai ales covorul de Caramanliu, moştenire de la bunic, ajunsă din generaţie în generaţie în posesia sa. Acest covor, care are semnificaţii deosebite, pe care-l consideră „patria” lui, un martor care a văzut, chiar de la tribunele oficiale, toată istoria ultimilor cincizeci de ani defilând pe caldarâm. Poate că acest covor poate fi considerat ţesătura pe care se desfăşoară saga despre care vorbim şi pe care posesorul ei o ia şi o duce în lumea largă, lăsând totul în urma sa, pentrucă tulburările din ţară au o explicaţie: „Aici e vorba de altceva, de funcţionarea sistemului”. Între personaje o întâlnim desigur pe Ioana Lujeriu, doctoriţa coborâtă de profesorul Zugrăvescu din simpatia sa şi trimisă în provincie.
Într-un cuvânt, personajele romanului...Toate aceste personaje, împreună cu cele care vin în viaţa lor prin forţa împrejurărilor (Valentin, soţul Ioanei; CălinStoenescu „moş Mucava”, mare iubitor de cărţi rare; Andrei Câmpeanu medic din Bilciureşti, hotărât să urce treptele ierarhiei medicale prin strădanie proprie şi inginerul Tudor Stroescu, inginerul iubitor de icoane vechi şi de rarităţi, doctorul Dumitrescu), oameni ale căror zile se împletesc cu tot ceea ce se petrece în jurul lor prin noua democraţie înstalată pe stradă (manifestaţii, baricada, împuşcături, dărâmarea statuilor, greve, Piaţa Universităţii, minerii, alegeri), în instituţii, unde fiecare are atribuţiile sale „Eu reprezint oamenii, dumneavoastă patronatul” îi spune Mariana Cotoi, şefa sindicatului, directorului Horia Preda. Şi mai sus, la puterea nou înstalată. O împletire de destine care navighează în apele învolburate ale istoriei, într-un timp în contratimp, când omul nu ştie ce să facă cu libertatea, pe care n-a avut-o până acum şi pentru care nici nu s-a pregătit s-o primescă într-un mod constructiv.
Apoi, devenirile, arivismul, apucături, metamorfozate într-un decor temporo- spaţial în care, aparent, mulţimea, „un animal fioros cu aparenţă paşnică”, este cea care dictează. Un Codruţ Bunea, reprezentantul studenţilor în şedinţele Senatului Universitar, cel care, sprijinit de „Dumnezeu. M-a iubit Dumnezeu”, cum declară el cinic la sfârşitul romanului, ajunge să avanseze sprijinit de doctorul Horia Preda, să obţină directoratul institutului, confirmând zicala „pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”şi se mulţumeşte să-l tolereze pe fostul director numai în „colivia de aur”, în care vieţuiesc cei ce „poartă denumiri precum cea de profesor consultant sau preşedinte de onoare”, pentru că întotdeauna „moartea socială are nenumărate şi diverse faţete”.
Apoi, felurite întâlniri, situaţii, stări sufleteşti, descrieri, portrete, tot ceea ce dă măsura talentului de scriitor al autorului, doctorul Gheorghe Bacalbaşa. Şi, în definitiv, tot ceea ce face dovada unui anumit fel de evoluţie a personajului principal, care: „A stat ca un bob îngropat în pământ şi care deodată începe să dea lăstar în toate părţile”. A lăstărit şi a trăit...O viaţă trăită cu luciditate şi curaj, cu împliniri şi cu neîmpliniri şi, mai ales, cu speranţe. Dacă nu cumva romancierul o consideră speranţă risipită, după ce a constatat cu amărăciune că „Partidul şi Ceauşescu se spulberaseră”, însă „România era în piaţă”, neîmpăcată încă.
O Românie peste care a trecut acel melanj de încercări, cu nădejdea în revoluţionarii mai mult sau mai puţin autentici, în cei doi preşedinţi ai perioadei cuprinsă în carte, în prim-miniştrii timpului, în reîntoarcerea regelui, în cei care, fiecare în sine fiind o instituţie, au conlucrat, după interesul propriu, la menţinerea unei anumite forme de instituţie generalizată. Dacă asistenta sefă este o instituţie, aşa cum spune autorul, şi „serviciul de internări reprezintă o instituţie importantă”. Totul se învârte în jurul acestui cuvânt instituţie, care ar trebui să dea măsura unei bune funcţionări a societăţii.
Însă, privind acest volum numai din acest punct de vedere, ar însemna să neglijăm cea mai importantă latură a sa. De fapt, avem în faţă o carte de istorie care prezintă evenimente reale datate şi localizate, provocate şi patronate de persoane cu numele lor real, cu urmări reale asupra destinelor acestor personaje care fac parte dintr-o anumită categorie socială, oameni care sunt nevoiţi să-şi desfăşoare activitatea în acest areal al vremii şi al vremurilor şi, mai ales, să supravieţuiască.
Romanul „Instituţia”, semnat de Domnul Profesor Universitar Doctor Gheorghe Bacalbaşa, rămâne o analiză minuţioasă ţesută pe canavaua unei psihologii sociale brodată cu fineţe în jurul întrebărilor pe care le naşte, păstrând o uşă deschisă către viitorul pe care, cu siguranţă, îl vom citi în viitoarea carte. Căci lucrurile nu se pot opri aici!
Lucia Pătraşcu (Brăila)

TOREADORUL-TAUR ŞI SONETUL HRISTICO-SOTERIOLOGIC:
“PAS ÎN DOI”, DE THEODOR RĂPAN
[1
Avem în faţa ochilor o carte (…ilustrată, fascinant, prin grafica de excepţie a lui DAMIAN PETRESCU!) aflată sub semnul TREIMII SACRE: Pas în doi (de trei ori 33+1 iconosonete, a lui THEODOR RĂPAN  (…33 X 3 = 99, dublând, “precum în cer, aşa şi pre pământ”, Numărul Treptelor Ierahiei Dumnezeieşti! -  plus un… Sonet de ADIO! – de fapt, Simbol al Lui UNU-Dumnezeu - dar şi Cheie a Confesiunii şi Liturghisirii Sonetului [identificat, DEPLIN, cu Poetul!] Nemuririi întru Iubire, prin care prezentul este transgresat în Eternitatea Învierii/Nemuririi: “(…) Rogu-te, mă iartă,/Acum, aici şi dincolo de moarte!” – cf. Sonetul de adio, p. 211), deci creştină… dar necontrazicând, fundamental, nici Kabbala ebraică – structurată astfel:
1-Sonetele deşertăciunii;
2-Sonetele dezdurerării;
3-Sonetele Destrămării... plus: - Sonetul de adio...
Sonete ale Maturităţii Depline/Împlinite - care simte, deja, boarea tăioasă a Senectuţii Enigmatice/Mistice. Şi, în scenariul theodorrăpanian, urmează Lupta Decisivă, între Viaţă şi Moarte, în ARENA DIVINĂ/LITURGHIA POETICĂ, sub semnul „zarurilor divine” („Şi-mi joc la zaruri viaţa cu durere!”, cf. 11.Sonetul îndurerării, p. 27 – Durerea-Suferinţa INIŢIATICĂ!) – Luptă sfârşită, NEAPĂRAT EROIC, în...NESFÂRŞIRE!
…”Pentru a deveni toreador trebuie să înveți întâi să fii taur”, spune un proverb spaniol, iar altul grăieşte aşa: “Cel care se teme de moarte, nu se poate bucura de viață”. Şi tot acest popor (straniu şi pătimaş, dar şi mistuit de… mistic!), considerat, de mulţi, “cel mai sălbatic” popor european[2], afirmă, superb sugestiv-resurecţional, ca leac contra tuturor terorilor istoriei: “Ora cea mai întunecată este cea dinaintea răsăritului”.
“Paso doble” (pas în doi) este definit, în DEX: “dans în ritm vioi (apărut la începutul sec. 20), în măsura de 2/4, de origine spaniolă, simbolizând jocul pașilor din arenă, dansul toreadorului, dansul de capă și spadă”.
De fapt, “Paso doble” este Dansul Toreadorului, fie cu Viaţa, fie cu Moartea. În definitiv, ceea ce rămâne, în arena vieţii, pare a fi doar Moartea… Vom vedea, mai jos.
Unul dintre cei mai importanţi sonetişti români, din toate timpurile, THEODOR RĂPAN, dezvoltă, în volumul său cel mai recent editat, Pas în doi (de trei ori 33+1 Iconosonete), Filosofia şi Arta (în definitiv, mitologia eternizării[3], prin Cuvântul Parashabdic!) a ceea ce spaniolii numesc „corrida de toros” – de fapt, Filosofia şi Arta de A TRĂI şi de A MURI („Rănit mortal mi-am irosit puterea,/Dar nu mă plâng, prea mare fu ispita...” – cf. 26.Sonetul pierderii iubirii, p. 57): „E deal ori vale, astăzi nu se ştie/Dacă sunt rob sau rege! Vremi deşarte...//Îmi cer să-nving? De dragul vieţii, fie!” - cf. 23.Sonetul morţii fără de moarte, p. 51 – sau: „Frunzişul vorbelor ascunde fiara/Şi-n truda scotocirii ostoirea/Se-opreşte-n loc. Călăul vrea pieirea/Să-nfigă-n gâtul morţii, iute, gheara!//Jivina trece! Armele suspină!” – cf. 21.Sonetul hăituirii, p. 47 – dar şi: „Va îngheţa de frică, Doamne, fiara,/Ce-a mai rămas din mine! Un sălbatic!” – cf. 17.Sonetul osândirii, p. 39. „Sălbatic”, adică ORIGINAR... ”coleg cu divinul paradisiac”!
...Şi de A IUBI, fireşte (căci Femeia apare, în viziunea theodorrăpaniană, şi ea, ca Toreador şi Taur, ca Preot al Vieţii, Morţii şi Învierii: „Venin şi miere, iată-mă, sunt gata,/Lupul din mine [LUPUL FENRIR, Purificatorul Resurecţional!] carnea ta visează:/Întinde arcul! Tu eşti vinovata!” – cf. 6.Sonetul vinovăţiei, p. 153. Iubirea este „venin şi miere” – ca şi în Testamentul arghezian („Veninul strâns l-am preschimbat în miere, /LĂSÂND ÎNTREAGĂ DULCEA LUI PUTERE” – s.n.) trimiţând, dinspre Moarte, spre Nemurirea Solară. Iar „vinovăţia”, întru ARCUL-Partea-Vizibilă-A-Cercului -  este însăşi LITURGHIA, comuniunea spirituală dintre „vânător” şi „vânat”... - ...Viaţa şi Moartea înfrăţindu-se întru Înviere!
Totul este, în poezia lui THEODOR RĂPAN, păgân şi creştin, bacanalico-dionysiaco-orfic şi hristic-euharistic (părăsind, la un moment al RĂS-CRUCII, ”Olimpul”, pentru Rai: „Că las în urmă totul! Şi Olimpul!” – cf. 4.Sonetul despărţirii de Olimp, p. 81), totdeodată, precum visau (şi visează!) membrii acelor confrerii secrete – „Collegia fabrorum”...
SONETUL (pentru THEODOR RĂPAN „ÎNSONETATUL”!), nu este doar simbolul nemuririi, ci însăşi Liturghisirea Nemuririi/Împlinirii Paradisiace, sub semnul Catrenului (PATRU=Pământul)+Terţinei (TREI=Cerul). ŞAPTE este, conform Kabbalei, Septenarul Sacru – ÎNVINGĂTORUL: Numărul complet al Kabbalei, Spiritul unit cu Forma...: „Poemele-s coapte [MĂRUL CUNOAŞTERII este, încă, SFERA ANDROGINICĂ NEATINSĂ, precum SMARALDUL!]… Cine mă doboară?/Nebune păsări fug din colivie:/ÎNSONETAT (s.n.), renasc a şaptea oară” – cf. 12. Sonetul fugii fără voie, p. 29.
Iată descrisă, superb, Soteriologia prin Sacralitatea Treimic-Sonetistică/TERŢINELE (sinonime cu „Lira Tracă/ORFICĂ”: „Lira tracă/învaţă iar să cânte” – cf. 17.Sonetul osândirii, p. 39, dar şi prin „Dante Trismegistul ORFIC” - cf. 14.Sonetul Învierii, p. 101) , prin care este învinsă/transcensă „seara”: „Terţinelor, plecaţi urechea, iată,/Se-apropie din beznă magul serii (...) Nu pregetaţi la porţile tăcerii,/Altminteri, veţi fi trali - aman! – pe roată,/Murindu-vă sub crucea primăverii!” – cf. 6.Sonetul desprimăvărării, p. 85. ROATA (Cercul Divin), CRUCEA şi PRIMĂVARA fac parte din acelaşi câmp semantic, fiind cvasi-sinonime!
Poezia/Cuvântul/SONETUL este însăşi ARENA (respectiv, „AGORA”!) Vieţii şi Morţii (CRUCEA DUBLĂ, pe care o face încrucişarea Catrenelor cu Terţinele!), circulară întru ÎNVIEREA-HORĂ: „E mincinos Poetul? Ploaia, vântul/Mă-ndeamnă să scriu iarăşi... Ţine HORA! [s.n.]/Străin de mine, mi-am săpat mormântul!//(...) Eu slujesc Cuvântul,/De unul singur înfruntând Agora!” – cf. 13.Sonetul Înfruntării, p. 31. Da, Poetul-Toreador (Arheu al Omului!) rămâne, mereu, singur, în mijocul Arenei – pentru a-şi înfrunta Dublul Androginic, pentru a intra în comuniune cu Dublul său Androginic... împlinind, astfel, tot Singurătatea, dar la nivel Divin, SUPREM: Singurătatea Zeului/Dumnezeu/Demiurg!
...A TRĂI şi A MURI - ca OM şi ZEU, totdeodată. Adică, Filosofia, deplin creştină (în primă şi-n ultimă instanţă!), a Învierii[4]! „Degeaba-ncerc să-nhaţ din zbor o barcă,/În danţul Clipei rănile-s deschise.../Ce mă-nverigă? Moartea mă încearcă?//M-ascund de tine, fug de paraclise/Şi las sonetul inima să-mi toarcă:/Atât aş vrea – piroanele promise!” – sau: „Sclipiri de iad îmi sar la beregată/Şi ţine minte, nimeni nu desface/Taina-nvierii! Nimeni! Niciodată!” – cf. 14.Sonetul Învierii, p. 101.
Când autorul spune: „Învăţ să mor pe fluturi şi albine” (cf. 15.Sonetul umbrei, p. 35), el afirmă, de fapt, Învăţul Nemuririi (prin „contaminare sacră” cu Albina, respectiv cu Fluturele!), prin Învierea Duhului – căci şi Albina („fiica Lui Dumnezeu”), şi Fluturele (simbol al Sufletului, dar şi al Metamorfozei-METANOIA!) trimit, simbolic, prin Zbor şi Iubirea Luminii -  la transgresarea celestă.
THEODOR RĂPAN este, conform tradiţiei coridei, şi Toreador Apollinic, şi Taur/Zeu al Luminii[5]. Să nu uităm că şi în vânătoare există o mistică a nemuririi: cel ce este numit „vânător” dobândeşte, prin săgeata vânării, înfiptă în animalul-jertfă/”vânat”, comuniunea spirituală cu acesta – şi dobândeşte, astfel, în egală măsură, pentru vânat şi vânător -  NEMURIREA.
...La un  moment dat, THEODOR RĂPAN, un autentic şi merituos membru de „Collegia fabrorum”, unifică/universalizează TIPHERETUL Arborelui Sephirotic (exact sub numărul 22, al literelor-simboluri cosmico-filosofice, ale alfabetului ebaic!) cu/prin POTIRUL GRAALO-ARIMATEIC: „Efluviu Tiferet ajuns-a versul?/Arimateea, ah, renaşte-n mine:/Pe şoldul ploii râde Universul!” – cf. 22.Sonetul văzutului nevăzut, p. 117.
Iată ce spune un dicţionar kabbalistic: “A şasea poruncă – Tiferet – Frumuseţe <<Să nu ucizi". O afirmaţie pe care Dumnezeu nu ar fi trebuit să o transforme în lege, pentru că este ceva de la sine înţeles. Dar, din nou, o lege mult mai subtilă şi dificilă decât pare! Să ne readucem aminte că aceste porunci sunt declaraţii spirituale în aceeaşi măsură în care sunt reguli de conduită în viaţa fizică. În învăţăturile evreieşti, cuvântul <<ratsakh>> se aplică doar la uciderile ilegale (premeditate, omucideri ) şi nu a fost folosit niciodată pentru justiţie sau pentru uciderea în război. Sacrificiile de animale erau necesare pentru purificare şi supravieţuire. Astfel, în Leviticul 11 avem o listă cu descrierea şi clasificarea animalelor care pot fi mâncate sau nu. Ba mai mult, avem o listă de ofense din Levitic, Numerii şi Deuteronom care duc la sentinţa cu moartea, adesea cu pietre în piaţa comună. Dacă această lege ar fi fost înţeleasă aşa cum o percepem noi astazi, legea talionului nu s-ar fi putut aplica. Avraam nu s-ar fi pregătit să îşi ucidă fiul pe altar, pentru că aceasta ar fi împotriva legilor date de Dumnezeu Însuşi. Cum ar putea Dumnezeu să testeze credinţa unei personae, forţând-o să încalce legile? Deci, este evident că interpretarea acceptată la momentul respectiv a fost puţin diferită de cea dată de noi. Dar uciderea poate fi interpretată la figurat, sau literal. În Talmud se arată că a face de ruşine o persoană în public este ca şi cum ai ucide-o, ba chiar mai mult, bârfa şi calomnia sunt considerate ucigătoare ale demnităţii umane. Iisus a insistat cu precădere asupra acestui aspect al legii. Această poruncă este conectată cu Tiferet - INIMA ARBORELUI SEFIROTIC, care primeşte atât de sus, cât şi de jos, şi care ne arată nenumăratele căi prin care putem ucide. De exemplu, sufocarea unei persone cu sentimente şi afecţiune constituie tot o încălcare a legii, ca şi cazul în care o persoană este cu desăvârşire lăsată cu emoţiile nesatisfăcute prin prea multă autoritate. Astfel, vedem că orice dezechilibru sau exces în oricare din cele 8 sefire conectate cu Tiferet va produce o disfuncţie a inimii care poate duce la moarte”.
Aducând „păgânismul” la „masa creştinismului”, POETUL SONETIST (Toreador şi Taur, totdeodată! – jucând, „încărunţit”/albit/purificat şi „agonic”, în sensul grecesc al cuvântului, între Viaţă şi Moarte, până [ni] se revelează Învierea/Nemurirea Duhului!) – THEODOR RĂPAN – se dovedeşte un spirit eroic şi profund muncit şi ispitit de tainele cosmosului umano-divin – pe care nu le forţează, ci le... DES-CÂNTĂ! Mai mult decât oricare Poet Valah al zilelor noastre, el, THEODOR RĂPAN, ridică SONETUL la cel mai înalt Rang Mistic - cel Hristico-Soteriologic, de Evanghelie a Mântuirii şi de Potir Graalo-Arimateic: „Aşa, încărunţit, la buza mării,/Voi sta de veghe şi voi umple golul/Cu un sonet sortit nedestrămării...” – cf. 25.Sonetul nedestrămării, p. 191.
...SONETUL, totdeauna, la THEDOR RĂPAN, este Descântec al Nesfârşirii Eterne, al Desăvârşirii în Nedesăvârşire, al „Eternei Reîntoarceri”, ciclice, întru demiurgie paradisiacă: „Sonetul ultim, Doamne, nu e gata!” – cf. 33.Sonetul din urmă, p. 207.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- Theodor Răpan, Pas în doi (de trei ori 33+1 Iconosonete), Editura Semne, Bucureşti, 2014.
[2] - Întrebat direct despre subiect (corida) în cadrul unui interviu televizat, regele Juan Carlos de Bourbon a declarat nervos că: "În ziua în care U.E. va ajunge să interzică corida în Spania, ÎN ACEEAŞI ZI SPANIA VA PĂRĂSI ACEASTĂ UNIUNE". Multe personalităţi şi artişti, precum Goya, Francis Bacon, Picasso sau André Masson au fost fascinaţi de ambiguitatea şi misterul coridelor. Pentru ei, corida era un amestec insolit de VIOLENŢĂ, EROTISM ŞI HAOS. René Girard este probabil cel care s-a apropiat cel mai bine de corida, declarând că "Violenţa sa este însăşi semnificaţia secretă a sacrului pe care îl conţine".
[3]- Pentru toţi anticii taurul simboliza principiul viril al procreerii şi forţa brută, telurică, vitală, care renaşte întotdeauna. Cele mai evidente apropieri dintre om şi taur ne parvin din Persia Antică, în a cărei cosmogonie primul om, Gayomarth, era întotdeauna întovărăşit de taurul său, Goch.
[4]-„Iisus a transmis cunoştinţele Sale Sfântului Ioan Evanghelistul şi, de aceea, acest apostol trebuia să rămână până la cea de-a doua încoronare a Maestrului/Ravvi al său. (...) În epocile de decădere, spiritele inferioare se manifestă ca viermii ce năvălesc asupra cadavrelor. Ele sunt evocate prin corupţie şi prin dăruirea oamenilor către ele” – cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon, Antetz, 1998, precum şi în Kabbala lui Papus, 1992.
[5]- Mithra (eroul din mitologia iraniană) ţine animalul de coarne cu puterea sa nelumească, îl împinge cu genunchiul, îi trage capul spre spate şi-i înfige pumnalul în piept. Taurul era identificat cu zeul luminii, deci a ucide animalul-simbol echivala la persani cu deicidul mântuitor. Zeul-taur sacrificat coboară, de fapt, graţia sa asupra eroului, care primeşte iniţierea sacră, prin faptul că înţelege şi vede uciderea animalului, ca fiind altceva decât renunţarea la propria sa natură animalică şi instinctuală. Vânătorul nu mai este vânător căci, transfigurat prin drama gestului sacrificial, dobândeşte stadiul evoluat de erou, iniţiat şi războinic.

POETUL-MESAGER CĂTRE DUMNEZEU ŞI NON-PLICTISUL APOCALIPTIC:
„FRUCTUL DIN FRUCT”, DE CONSTANTIN STANCU
[1]
Când un Poet îşi alcătuieşte o antologie, îşi recapitulează, de fapt, viaţa şi crezurile cele întru eternitate. Îşi revelează spaţiul „concentraţionar”, întru Revelaţie, al Duhului-Sine Spirituală/Supra-Eu Divin.
Cazul lui CONSTANTIN STANCU în faţa „timpului ieşit din timp”! El chiar are atât de multe de recapitulat (din efectele parashabdice ale „vinului/visului” său poetic şi profetic!), încât fiecare volum scris, de-a lungul perioadei 1988-2015, a reprezentat, pentru noi (...noi, observatorii Institutului Seismologic al Cuvântului Daco-Valaho-Român!), o autentică şi nostalgică antologie secvenţială. Plină, fiecare carte de versuri constantinstanciană – plin, fiecare stih constatinstacian - de Otrava Cea Rară... de „Piatra-Care-Fierbe”!
El, CONSTANTIN STANCU, a recapitulat ciclice omeniri terestre (istorice şi anistorice, de la Mistica Geneză şi de la Turnul Babel - până la Kali Yuga actuală!), în volumul Etemenanki (Ultima Săptămână) – ...cum, oare, atunci, să nu simtă, cu necesitate (acum şi în fiece zi a vieţuirii sale, încă în vizibilul terestru), boarea veşniciei (rece şi sibilinic-vaticinară!), trecând prin inima-i de Scrib Sacru şi Taumaturg-al-Cuvintelor, ca o Bună Vestire... - ...melancolizată, sinergic, de „Proiectul Răstignirii Cosmice şi Soteriologice”...dar şi (concomitent!) ca un Centru al Focului Eternizator de FRUCT DIVIN („Lumină din Lumină, Fruct adevărat din Fruct adevărat”?!
Autorul ne anunţă, încă dinainte de începerea retrospectivei epopeice propriu-zise a Scribului Sacru, că volumul de faţă (208 pagini, conţinând 93 de poeme, repartizate, inegal, în 7 secţiuni, în funcţie şi de cele cinci volume antologate, din care au fost selectate, dar adaugând şi două noi secţiuni, la extremele volumului: Argumentele antimateriei/p.7 – un poem, respectiv Alte poeme/pp. 127-139, în număr de 10 – la care se adaugă Referinţele critice şi Notele biobibliografice) „include poeme adăugite şi revizuite, din perioada 1988-2015, din cărţile: 1- Fructul din fruct (debut, în Antologia „Argonauţii”)-1988 (11 poeme); 2-Păsările plâng cu aripi – 1988 (32 de poeme); 3-Pomul cu scribi-2006 (17 poeme); 4-Greutatea gândului nerostit-2012 (9 poeme); 5-Etemenanki (Ultima Săptămână) -2014 (10 poeme). Sunt incluse şi poeme nepublicate în volum, din ciclul Alte poeme, precum şi poemul de început, Argumentele antimateriei”.
Noi, „seismologul de serviciu”, cel care am urmărit, pe rând şi la timpul lor, creşterea şi revărsarea magmelor astrale, din fiecare vulcan-volum, la timpul „erupţiei” respective (vulcano-florale!), ne plimbăm, acum, prin antologia lui CONSTANTIN STANCU, precum zeii, prin Grădina Hesperidelor, din Sfânta Hiperboreea...: ne oprim şi ne amintim parfumul unei flori vulcanice regăsite, în Livada Hristos-Domnului... -  ...ne uimim, din nou, de „pathosul expresiv-corolian” al altei flori vulcanice, pe care aproape o uitasem... Totul este frumos, ba, acum, parcă şi mai frumos, decât în zilele „erupţiei” propriu-zise -  pentru că sunt selectate, spre „fixare fotografică spectaculară”, întru expunere antologică, precum într-un muzeu-panopticum – NUMAI  „momentele paroxistice” ale diferitelor grade, ale diferitelor ore astrale  ale „erupţiilor”, acum trecute...!
POETUL şi POEZIA au rămas (cum era şi firesc, pentru unul dintre cei mai mari Taumaturgi Parashabdici contemporani, ai daco-valaho-românilor – făuritor deplin al „melodiei neştiute de/început de vremuri”!) preocuparea majoră a lui CONSTANTIN STANCU – pentru că poemul cel mai frumos, închinat Cosmicului Mesager al Oamenilor către zei şi al zeilor către oameni - s-a păstrat, la loc de cinste: „El mesager fără ştire,/dar cu permisiunea păsărilor migratoare/şi, vai, păsările nu lasă urme în aer, când se-nalţă,/nu vedem pe ce se sprijină, dar au atâta viaţă şi/ viaţa lor se aseamănă cu melodia neştiută de/început de vremuri...//El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un/timp ce alunecă spre putrezire,/într-un trup ce putrezeşte (...)/fragil ca o pasăre pe vreme de furtună,/fragil ca un ochi ce poate fi locuit/de vederea cu inima” – cf. Schimbarea inimii, pp. 38-40, extras/reluat din vol. Pomul cu scribi-2006.
Poetul „rămâne curat” (se conservă întru Originaritatea Duhului!) şi păstrează sau reface, în lumea terestră (după caz!) Vibraţia Originară/Parashabda, chiar şi înfruntând timpul istoric al „putrezirii” – şi nu împotriva firii, ci tocmai respectând Firea Originară, păstrată în „Pasărea Migratoare” (simbol al Sufletului Transcens) şi în „Viziunea/Vedere” a Ochiului Inimii (sediul Sufletului).
De ce face această „slujbă”, ca rezonanţă la „lumea zeilor”? Pentru că el este Mesagerul – pentru că El „urcă pe scările de piatră spre cer,/şi piatra rezistă şi vorbeşte folosind cuvintele/poetului,/el, care aduce vestea naşterii unui om,/a naşterii poemului şi/a naşterii din oul unui tril” – deci, pentru că el are în posesie, ca Har şi Armă Spirituală contra „putrezirii” istorice (a Căderii!) cea mai rezistentă parte a Zidirii-întru-„Tril”-ARMONIE COSMICĂ – „Piatra Cuvântului”, ca Piatră Unghiulară A Zidirii, ca Piatră-Cristal-Care-Fierbe, învăţătoare a tuturor Pietrelor/Credinţelor Lumii. 
„Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi” – cf. J.L. Borges, Roza lui Paracelsus, p. 344, în vol. Cartea de nisip.
Dar şi pentru că El, SCRIBUL, Mesagerul Zeilor şi Oamenilor, în egală măsură, este:
1-Hermes al... hermeneuticii atot-legătoare, zămislitoare (la modul „trismegistic”!) de Punţi Regal-Mistice şi Hristice, întru Răstignirea Atotîmbrăţişătoare, este
2-menit a fi Hristosul-Manole al Autosacrificiului pentru Construcţie, dar şi
3-Hristos-Taumaturg şi Suprem Pontif/Pontifex/Făcător-de-Poduri-Celeste, ale Rugăciunii-SCARĂ – Taumaturg care are menirea de a trasgresa lumea, întru „antimateria”  („degetele mele au întâlnit antimateria/care luase locul acelor cărţi dispărute,/mâna s-a topit, anihiltă în golul acela de pe/raft...”, cf. Antimateria pe raftul de sus, p. 8)  - „antimateria” Nevăzutului Paradis-Stare de Originaritate/Dimineaţă a lumii/Nou Ierusalim al Cuvântului Reaflat-Noua Cetate Parashabdică, „arsă” (la modul alchimic!) de păcat: „el, care nu se lasă cuprins de cutremur, /dar în el cad toate:/dimineaţa, cuvintele, păsările, cetatea, poemul/acesta, cititorul şi, mai ales, scribul/cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie/poemul acesta şi/s-a îmbrăcat cu haine curate,/şi-a schimbat inima...” – cf. idem, p. 40.
De observat că autorul sugerează (ba chiar impune, la modul hristic!), Soteriologia Cuvâtului: pe nesimţite, Poemul Scribului Sacru, citit de „oarecarele” uman, îl re-introduce pe omul căzut (şi anonim prin inutilitate!), în Liturghia Numelui/Cuvânt Izbăvitor şi Identificator întru Eternitate!
Scribului-Poet „într-o dimineaţă i s-a spus că/trebuie să pună semn lucrurilor,/apoi oamenilor,/brusc, cuvintele au luat foc,/cenuşa lor ne-a intrat în creier” – cf. Taina scribului, pp. 102-103, extras/reluat din vol. Etemenanki (Ultima Săptămână); adică, Scribul-Poet este Noul Adam, re-făptuind ce a făptuit, la poruncă divină, după Prima Săptămână Cosmică (de fapt, UNICA! – PARADISUL, cum afirmă şi Borges, este Singurul Adevăr – Creat şi Creator: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?” – cf. Jorge Luis Borges, idem, p. 345).
ORIGINARUL SCRIBULUI DACO-VALAH este o Cetate de Foc – Cetatea Cuvântului Uitat, dar (...sub condiţia acceptării Forţei Cosmice A Pietrei-Credinţă!) mereu prezent, hristico-resurecţional, întru „eterna reîntoarcere” întru Eroismul Cetăţii Duhului („Cetatea Lui Dumnezeu” augustiniană), ca extragere din „realitatea căzută” („leproasă”, fără de lumină...), întru „realitatea Heruvilor Iubirii-Lumini de Fulger-Revelaţie” („Ei/eroii sunt îmbrăcaţi în ochi,/totuşi realitatea ca un fulger”): SARMIZEGETUSA (cf. A fost o cetate, p. 133, ciclul Alte poeme) – „Consoanele vor fi mineralele, pustiul, locul de/unde încep toate (...)/Ideea va străbate piatra pentru a se întrupa (...)/Infinitul trece prin urechea profetului (...)/Eroii  care nu s-au născut au rezistat ”.
Iubirea este Mântuitoare-întru-Originar, este  Lumina-Arcă (cf. Pe umeri ducând curcubeul, p. 131, Alte poeme: „Lumina a deschis fereastra,/era lumina dintâi, a deschis-o spre Arcă”), este Iubirea-ca-Androginitae-întru-Originaritate, întru Resurecţionala Primăvară Eternă, „captivă” întru Eternitatea Paradisiacă: „iar zâmbetul ei este rece/precum zăvorul dimineţii de martie.///grăbită de parcă ar avea două trupuri în care stă/captivă”, cf. O aştept în timpul carnivor, p. 117, din vol. Fructul ca fruct.
...În încheiere, voim a insista, o clipă, asupra „cărnii metafizice” a poemului care deschide Antologia constantinstanciană: Antimateria pe raftul de sus, p. 7. Atmosfera spirituală este a Bibliotecii Babel borgesiene („El primero: La Biblioteca existe ab aeterno”), dar mult umanizată, prin Iubirea Hristică, întru Cuvântul Etern-Reziditor  şi „ucigaş de Moarte” („piloţii morţi în zbor” sunt, de fapt, făpturile umano-divine care şi-au revelat Identitatea Transgresată, singura adevărată...): „Cuvintele se ţin de mână în mii de cărţi scrise pe hârtie,/papirus, lut, metal, în electronii nervoşi care se/cabrează,/în aerul înalt cu aburul răsuflării tale (...)/Cuvintele îmbrăţişate formând cărţi/prin gravitaţia lor imposibilă,/fără să ţină cont de noi,/până într-o zi...//Unele au zburat, alte cărţi au murit cum mor/piloţii în zbor (...)”.
Ceea ce ne preocupă, din acest poem, este viziunea complet diferită de cea biblică, a Lumii de Dincolo – „vas de sticlă pură”, în care „sticlarul scăpase o lacrimă”: „acolo”, în „camera cărţilor tăcute”, nu e o zonă de fericire, ci... ”rafturi” (mai de sus, mai de jos...): „Pe un perete, în camera cărţilor tăcute/a rămas un loc gol, pe raftul de sus,/un loc fără cărţi,/am întins mâna dreaptă, sau poate cea stângă,/era un gest de îndrăgostit irecuperabil,/degetele mele au întâlnit antimateria/care luase locul acelor cărţi dispărute,/mâna s-a topit, anihilată în golul acela de pe/raft...//Nu înţeleg dacă voi putea trăi fără mână,/fără ochi, fără umeri, fără coasta din care se  nasc insomnii,/antimateria a intrat adânc în mintea mea şi/mintea s-a făcut ţăndări”. 
„Sticlarul” lumii celeilalte nu mai stă „întru cuvânt”, ci întru Supremul Cuvânt – TĂCEREA LUMINII/LUMINĂRII: „sticla” înseamnă permisivitatea/transluciditatea Revelaţiei, a acelui „apocalipsis”-Viziune Ioanică – prin care ni se comunică: „Acolo sunt RAFTURI INFINITE! - iar nu binaritatea, cu care v-a obişnuit terestricitatea voastră, întru vizibil, opusă <<antimateriei>> Misterului Suprem”!
„Rafturi”, adică diverse niveluri spirituale de înscriere întru dumnezeire - niveluri în care, încă de pe Pământ, ne-am pregătit (dac-am făcut-o!), ne-am creat şansa de a „locui” întru Duh...
Tot e bine dacă suntem/am fi primiţi în „rafturi”, adică nu suntem/n-am fi „scuipaţi din gură de Dumnezeu” – „corigenţi” fiind noi la Viaţa-Trăire-Acceptare şi Participare-Activă-la-Testul-Spiritual-al –Vieţii-Terestre! „A fi în raft” înseamnă, deci, a-i fi dat un răspuns Lui Dumnezeu (...poate nu cel mai bun, dar, măcar, e semnul că n-ai rămas surd la chemarea Lui!) – înseamnă a fi fost, cât de cât, interesat de experimentul terestru al vieţii... adică, de TESTUL DIVIN, prin care ne-am fixat, singuri, într-un anume stadiu spiritual – „raft”.
Iată cum, printre sclipirile de geniu ale Recapitulării Epopeii Cuvântului, întru Lume – cititorul unei Antologii are, în acest caz (creat de CONSTANTIN STANCU!), prilejul de a pregusta noutăţi vizionar-spirituale... ÎNCORDĂRI DE LIRĂ -  ”apocaliptice”/revelate, până-n ultima clipă!
Este ceva de luat aminte (LEGIC!), pentru orişicare Poet-Scrib, care va mai năzui a-şi întocmi „bilanţul” Logos-ului său terestru: NU PLICTISI! -  nici cu a ta Viaţă şi nici cu Moartea-ţi! - ...atât pe Cititor, cât şi pe Dumnezeu!
Căci „SCRIBUL” cărţii de faţă ne-a „ţinut în priză” (miraculos!), de la prima la ultima sa pagină, aşa-zis „antologică” – de fapt, „scrisă cu sânge”, iar nu cu „trecere de vreme şi de vorbe”!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- Constantin Stancu, Frunctul din fruct (antologie 1988-2015), Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2015.
 
 
SPIRITUALITATE
FASCICUL DE FILOSOFIE
Percepția asupra vieții este foarte diferită astăzi, în comparație cu timpul trecut. Este și firesc să fie așa. Chiar dacă ne raportăm la timpul, pe care îl măsurăm așa cum știm mai bine, rămân o sumedenie de necunoscute, încă destul de greu de lămurit. Mii de idei ne dau târcoale, lansăm nenumărate teorii, ipoteze, definiții, însă nu reușim întru totul să deslușim tainele existenței. Totuși, agerimea unor minți unice, ne-au luminat viața, punându-ne înaintea ochilor fizici și sufletești dovezi incontestabile. Astfel, unii dintre noi, mai necredincioși din fire, au înțeles, în sfârșit,  că viața nu se termină odată cu încetarea funcțiilor vitale, de exemplu. Fizica cuantică a demonstrat că viața nu dispare în acele clipe, ci continuă într-o altă formă. În acest caz, viziunea asupra vieții se schimbă total. Mulți dintre noi își doresc să trăiască aici foarte multă vreme, însă fără povara bătrâneții, care implică o serie de neplăceri. Aceasta ne duce cu gândul la basmele noastre românești, unde viața fără moarte era ceva firesc.
Oamenii trăiau în deplină armonie cu ceilalți și cu natura, fără a perturba echilibrul cosmic și spiritual. În lumea poveștilor, totul este posibil, iar tabloul acesteia ne taie răsuflarea. Oare ce sau cine să-i fi inspirat pe scriitori să creeze asemenea povești? Să fi avut viziuni sau experiențe inedite, care i-a determinat să le împărtășească și altora? Iată de ce și noi, oamenii de azi, suntem atrași de mistere, de tot ceea ce suscită interes și ne incită curiozitatea. Și noi am dori să putem simți măcar un crâmpei din fericirea veșnică. Unii chiar reușesc, avându-L pe Dumnezeu în viața lor, călăuză către nemurire. Așa le va fi mai ușor să accepte realitatea și să aibă o existență liniștită, aflată sub semnul luminii.
Fiecare zi reprezintă o nouă încercare de a fi în consonanță cu Universul, sau poate doar o luptă cu sine și cu toate dificultățile întâlnite în drumul către infinit. Depinde din ce unghi privim lucrurile, sau ce convingeri avem. Omul, curios din fire, caută întreaga viață răspunsuri, lămuriri, experimentează diferite filosofii și trăiri, în speranța că va găsi armonia cu tot ce-l înconjoară, dar mai ales cu el însuși. În trecut, oamenii erau simpli în gândire și în modul de viețuire și poate de aceea erau atât de calmi și echilibrați. Acum, noi toți complicăm lucrurile, parcă dinadins. Ne încurcăm în propriul păienjeniș creat voluntar sau involuntar, în timp ce căutăm sensul vieții. Oare de ce nu putem reveni la începuturi? Cred că suntem prea orgolioși ca să recunoaștem că greșim întruna și ne facem rău cu bună știință. Nu învățăm din erori, ci ne construim altele și mai grave. Astfel, ajungem victimele propriilor iluzii și capcane și cu greu mai reușim să evadăm din ele. Am avea nevoie de o purificare spirituală profundă, de o întoarcere către sine și Dumnezeu. Grație unor metode extrem de simple, fiecare individ își poare regăsi liniștea și se poate împăca mai ușor cu el și cu ceilalți. De exemplu, rugăciunea, care este un excelent exercițiu al minții, o concentrare maximă asupra sinelui, asupra întregii ființe, o conectare cu energia divină necreată.  Așa au reușit sfinții să iasă din starea de decădere și să devină făclii în noaptea păcatului. Credința i-a purtat pe calea mântuirii, unde L-au găsit pe Hristos, sprijinul desăvârșit.
Așadar, tainele vieții sunt chiar în fața noastră, așteptând să le acceptăm. Indiferent de motivul invocat, ar trebui să știm că suntem răspunzători de reușita sau de eșecul propriei existențe.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
DRUMUL SPRE DECLIN
Voi prezenta câteva dintre nevoile stringente ale şcolarilor, dar şi o perspectivă a învăţământului actual, din punctul de vedere al profesorului cu viziuni independente de sistemul în care se află, chiar dacă unele voci vor încerca să-mi anuleze mesajul.  
Mai întâi, aş vrea să enumăr nemulţumirile elevilor din clasele gimnaziale, dar şi ale celor care au depăşit nivelul acesta. Aproape toţi se întreabă care este esenţa învăţării şi scopul atâtor materii studiate în şcoală, predate după metode clasice şi moderne, întortocheate, sau constrânse de un regim mult prea sever. Manualele sunt încărcate cu definiţii şi detalii mai mult sau mai puţin semnificative, pe care elevii sunt obligaţi să le memoreze, iar unii dintre ei, fie nu reuşesc, fie se revoltă, fiindcă li se pare aproape inutil să li se ceară atât de mult, dar, în final, ei să înţeleagă foarte puţin. Orele de curs sunt multe, iar oboseala psihică şi poate problemele personale ale fiecăruia, duc la rezultate slabe, ori catastrofale uneori.
Deşi diriginţii se străduiesc să-şi înţeleagă elevii, să-i asculte, psihologii, să le ofere soluţii, directorii, să medieze anumite conflicte sau neînţelegeri de moment, totuşi încordarea există, iar copiii le cad victime sigure. Părinţii vin la şedinţe sau la orele de consultaţie cu diriginţii aproape disperaţi, deoarece nu-şi mai înţeleg copiii, nu mai ştiu cum să-i ajute, asistând neputincioşi la degradarea lor psihică şi la decăderea intelectuală, căutând răspunsuri în ochii celor în care au acum încredere. E cumplit pentru părinţi să afle că un copil al lor nu mai prezintă interes pentru şcoală, e aproape corigent sau repetent, chiuleşte şi, mai mult decât atât, este în vizorul poliţiei comunitare, din cauza comportamentului agresiv. Cum s-a ajuns aici? Era un elev bun! De ce a clacat? Iată câteva întrebări la care dascălii şi celelalte persoane competente, dau răspunsuri evazive, lăsând mult loc interpretărilor. Dar aceasta este deja altă problemă. Probabil că voi intra în detalii cu altă ocazie. Acum, mă voi întoarce la subiectul iniţial.
De multe ori, elevilor li s-a cerut opinia cu referire la felul de desfăşurare a orelor, prin intermediul unor chestionare anonime. Statistic vorbind, ele arată o nevoie acută de comunicare între profesori şi elevi, precum şi o oarecare toleranţă în ceea ce priveşte examinarea şi notarea. De asemenea, doleanţele lor se referă şi la un stil de predare lejer, care să nu pună mare accent pe o teorie exagerată, ci pe o analiză cât de cât minuţioasă a faptelor şi a problemelor care intervin în lecţiile planificate. Foarte apreciate sunt orele pe calculator, poate şi fiindcă elevii se simt mai liberi, dar şi pentru că imaginea are un impact puternic asupra intelectului, şi astfel, memorarea devine mai facilă. O altă nemulţumire sunt temele pentru acasă, care se dovedesc a fi multe, în comparaţie cu orele de studiu, în care elevii trebuie să aprofundeze lecţiile predate, dar să şi întocmească proiecte, ori să scrie, în mod aberant, aşa-zise pedepse pentru că nu au fost atenţi la ore. Cât timp le trebuie copiilor să se pregătească pentru următoarea zi de şcoală? Mult prea mult şi poate de aceea vin obosiţi, plictisiţi, sătui de materiile pe care sunt forţaţi să le înveţe etc. De aici şi nivelul scăzut la învăţătură, procentul mic de promovabilitate, note mici la tezele cu subiect unic, discuţii aprinse în cancelarie, acasă, tensiuni enorme între profesori şi elevi, fiindcă şi profesorii sunt evaluaţi în funcţie de rezultatele elevilor. Iată de ce acest sistem nou este din start lacunar şi toată lumea e revoltată. Un alt interes îl prezintă colaborarea cu persoane specializate, fiind invitate la orele de curs, pentru a le vorbi elevilor din vasta lor experienţă despre ceea ce-i interesează, însă ar fi ideal să aibă loc şi un dialog viu între elevi şi cei care sunt prezenţi alături de ei în clasă. Dar există o reticenţă în acest sens din partea copiilor, fie pentru că nu au curaj să le adreseze invitaţilor întrebări, fie sunt prea slab pregătiţi şi din cauza inhibiţiei nu doresc să converseze, fie aceste persoane străine pentru ei ar trebui să-i viziteze mai des, pentru a se clădi o încredere reciprocă. Desigur, sunt multiple variante prin care elevii ar fi determinaţi să studieze cu interes materiile existente, însă poate că timpul le este potrivnic profesorilor, ori faptul că remuneraţia nu este deloc pe măsura muncii lor. De aceea, dascălii sunt adeseori acuzaţi că racolează elevi pentru a-i medita în particular, însă eu sunt convinsă că majoritatea procedează astfel din cauza veniturilor ridicole pe care le au, care nu contrabalansează cu eforturile imense pe care trebuie să le depună pe altarul învăţământului. Recunosc, chiar dacă unii mă vor acuza, că ni se cere prea mult, dar ni se oferă extrem de puţin. Programele naţionale şi internaţionale, orele suplimentare, neplătite, desigur, cursurile de perfecţionare pentru acumularea de credite, activităţile extracurriculare şi tot fel de proiecte, fişe, planificări, nu fac decât să ne sufoce şi să ne distragă atenţia de la adevăratul ţel al nostru, şi anume, de a-i determina pe elevi să se pregătească intelectual şi psihic pentru confruntarea cu hienele vieţii cotidiene. Vi se pare utopic? Atunci, îi invit pe cei care ne tot aruncă diverse acuzaţii, să meargă în locul nostru la catedră şi să facă exact ce facem şi noi, dar să primească, lunar, acelaşi salariu mizer. Poate atunci vor înceta să arunce pete negre de idioţenii asupra noastră şi-şi vor vedea lungul nasului, căci a fi profesor nu înseamnă să dai cu sapa în ciment, ci să modelezi oameni care te privesc cu seninătate şi aşteaptă să le încarci sufletele cu izvor de apă vie, pentru ca astfel să devină mai încrezători în forţele proprii, mai creativi şi mai înţelepţi.  
Din punctul meu de vedere, învăţământul de azi este asfixiat de schimbări contorsionate, intolerabile, inutile, ca şi cum cineva ar dori îndobitocirea tuturor, pentru a putea fi mai uşor manipulaţi.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REPERE...
COMPLOTUL LITERATURII ROMÂNE
Prin anii `60, din secolul trecut, în presa occidentală se vehicula ideea că literatura, şi arta în general, va muri. Atâta timp cât există omul, sufletul lui are nevoie de literatură. Literatura nu va muri pentru că nu mai există, ci pentru că e prea multă maculatură.
După ce citisem, în perioada întunecată a comunismului prin anul 1961, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“ de George Călinescu, tom editat în 1941,  luat de la un prieten mai în vârstă, cu grije să nu mă descopere securitatea comunistă, prin A. Toma, şi tezele lui publicate în „Scânteia” şi „Gazeta Literară” am înţeles că apare un fel de fractură antropologică în istoria literaturii noastre, un sfârşit al principiului estetic. Acest fenomen îl încerc în prezentul secolului nostru când citesc aberaţiile unor postmodernişti care promovează pornografia, prostituind textul. Este vorba de o extincţie a literaturii şi de o saturaţie estetică. Aceşti poetaşi încearcă să ridice pornografia  la înălţimea artei. Mai grav este că astfel de literatură este promovată de unii „corifei“ ai literaturii române contemporane şi revistele lor.
Aceşti scriitori, în loc să promoveze frumuseţea ideilor înţelepte, coboară, şi se mulţumesc să pună stăpânire pe lăturile vieţii şi să inventeze o realitate respingătoare. Aceste lucrări sunt un pericol pentru tineret, şi nu numai. Problema, şi de aceea există o neînţelegere cu scriitorii şi cu istoricii literari, nu este de a căuta o alternativă specifică în domeniul literaturii. Tema literaturii reprezintă o problematică. Ceea ce reproşez eu păzitorilor literaturii contemporane este faptul că încarnează un mediu autoreferenţial, foarte narcisic, şi se prevalează de la un statut imperisabil. Or, literatura, ca şi realitatea, este un concept care a fost construit şi care poate fi, prin urmare, deconstruit. „Sfârşit” nu înseamnă că nu mai există nimic. Problema este a ceea ce se află dincolo de acest sfârşit. Întrebarea care se pune priveşte tipul de texte transestetice care ar putea să succeadă rupturii dintre literatură şi pornografie, fără a recădea în nostalgia textului pierdut al literaturii.
Suntem în faţa viitorului fără să dispunem de o povete a prezentului. Trăim în ulteriorul unei poveşti care a ajuns la sfârşit, şi care dacă amintirea ei mai continuă, încă, să colorize conştiinţa actuală, modul în care literatura a devenit plural, acest fapt face tot mai evident faptul că marea istorie a literaturii occidentale îşi pierde tot mai mult forţa şi că nimic nu vine s-o înlocuiască.
Problema este întrucâtva aceeaşi pentru istoria literaturii ca şi pentru istoria propriu-zisă. Există literatură, la noi, de trei secole încoace, dar aceste secole nu trăiesc sub dominaţia conceptului de istorie. Acesta a creat o continuitate care, la rândul ei, a dat naştere ideii de evoluţie şi de acumulare. În prezent, noi spunem că trăim în perioada cea mai bogată din punct de vedere cultural, suntem calaţi pe secolele trecute ale bibliotecii imaginare. Există un efect al scurgerii timpului, un efect de mistificare a istoriei literaturii în ea însăşi, care îşi atribuie o dimensiune, o origine, un ţel, în timp ce literatura nu ar putea avea aşa ceva. Literatura nu aparţine istoriei literaturii. Când Patapievici îşi scrie cărţile, el scapă de România, scapă de orice referinţă şi spune ce a cunoscut şi simte. Nu se gândeşte la faptul că eseurile sale merită să fie comentate. Singura care există este obsesia iluziei, a punerii în formă a iluziei având la bază realitatea.Nu există excepţie artistică şi nici privilegiu al literaturii- nici măcar negativă. Vreau să spun că dacă literatura ar fi singura care ar avea de îndurat acest destin ironic al degradării moravurilor, acest destin ironic şi funest al nulităţii, încă ar fi un privilegiu şi o onoare, dar şi politicul, şi moralul, şi filosoficul, totul se îndreaptă spre cel mai mic numitor comun al nulităţii. Această echivalenţă nefericită ar trebui să ne consoleze, dar ea nu face, în fapt, decât să adauge insignifianţei proprii literaturii faptul că aceasta nici măcar nu e singura care este insignifiantă. Şi ea nu dispune nici de un privilegiu de esenţă şi nici de unul de situaţie. Este tocmai ceea ce ea neagă, prevalându-se de o istorie panegirică reconstruită, toată, spre glorificarea ei, ca şi cum literatura română trecută ar fi asudat pentru o cât mai mare glorie a scriitorilor promovaţi de regimul comunist, (vezi cele două „Istorii” ale lui Ştefănescu şi Manolescu), şi de câteva excepţii contemporane care se nesupun tocmai normei literaturii şi a esteticului, pentru a-şi afirma o predestinare fără nimic comun cu restul. Literatura română din perioada comunistă este prea nulă pentru a fi cu adevărat superficială, şi este prea superficială prin promovarea realismului socialist pentru a fi cu adevărat nulă.
Din păcate, snobii culturali de astăzi, sunt, într-adevăr, legiune, dar complicitatea e colectivă. Există o refracţie a efectului de cultură în toate moleculele corpului social. Există o totală diluare a bulionului de cultură. Fapt e că nu literatura nu mai poate fi disociată, azi, de discurs şi de comentariu. Scriitorii au nevoie de ele. Şi fie se duc să le caute în altă parte, fie le bricolează ei înşişi. Literatura, o dată ruptă de un principiu viu al iluziei, a devenit, pe nesimţite, o idee. Tocmai în jurul acestei idei despre literatură, în jurul ideologiei cu privire la literatură, a unei literatură sortită ideilor sau condamnate unor forme revolute, dar care devin, pe nesimţite, idei, tocmai în jurul acestei referinţe nepieritoare care a devenit literatură ca idee se ţese imensa conspiraţie colectivă, o simulare estetică de masă pe care, pentru a simplifica lucrurile, am numit-o complotul literaturii. Cred, însă, că acest complot există cu adevărat. În literatura română de astăzi consider că există o complicitate neavenită şi ruşinoasă, o complicitate sub forma „delictului de iniţiere”. Mă întreb cum pot toate acestea să continue să existe, dar se întâmplă la fel ca în toate comploturile care, în general, nu servesc la nimic. Fantasma literaturii se perpetuează prin complicitatea tuturor. Literatura nu este singura în cauză: la fel se întâmplă şi cu istoria, cu scena politică - misterul e al supravieţuirii, nu al dispariţiei lor. Asta nu înseamnă că nu mai este posibil să ne lăsăm pradă regresiunii, brutalităţii în literatură, a pornografiei.
Culturalul barează anumite procese regresive care pot deveni progresive.Ne este tot mai greu să avem acces la evenimentul pur, la inocenţa înţelegerii textului, fiindcă culturalul înmoaie instinctele.
Literatura are legile ei. Literatura nu se compune numai din cărţi şi biblioteci, este un aparat de percepţie şi o tehnică mentală. S-a pierdut din vedere ideea că literatura s-a impus, în fond, ca un sistem de percepţie. Literatura este un artefact şi, ca orice artefact, ea trebuie să poate fi pusă la îndoială, nu, însă, pentru a regăsi o poveste, ci în numele unei iluzii mai puternice decât a ei. În fond, tocmai existenţa întregii acestei harababuri culturale constituie, în sine, un mister. Literatura a pierdut noţiunea că reprezintă un artificiu, s-a naturalizat în epoca modernă în conformitate cu ideea rousseauistă a existenţei unui fundament natural al omului, şi că este de-ajuns să dai deoparte iluzia socială pentru a regăsi acest fundament. Astăzi, ea s-a metamorfozat în ideea existenţei unei creativităţi naturale a omului, pe care este de-ajuns s-o resuscitezi. Toată lumea este capabilă să creeze, suntem, cu toţii, creatori. Vorba aceea... românul e născut poet. Este o idee în acelaşi timp rousseauistă şi naturalistă. Chiar şi principiul nostru de realitate se întemeiază pe aceeaşi idee, aceea că lumea are un fundament obiectiv şi că este suficient să dai la o parte iluzia pentru a regăsi acest fundament. La originea acestor lucruri se află principiul egalităţii condiţiilor. Din această perspectivă egalitară, fiecare text, carte şi mai decurând CD-uri cu cărţi, au dreptul să figureze în biblioteci, sunt toate acolo, este democraţie absolută, transfigurare a banalităţii. Warhol face, întrucâtva, acelaşi lucru - universalizează creaţia - ceea ce este un mod de a spune că nu mai există creatori. Faptul că toată lumea e creatoare produce, indiferenţa, vorba aceea... românul s-a născut poet.
Literatura, în impulsul ei de a inventa o altă scenă decât realul, nu se amestecă cu nici un adevăr analitic. Dar imediat ce se amestecă, ea devine oglinda acestei realităţi spulberate, aleatorii, reflexul deşeului şi al banalităţii.
Proza actuală dovedeşte, într-adevăr, prin deriva sangvinolentă a conţinuturilor, sărăcia naraţiunilor şi exprimarea artificioasă, arată un dispreţ al prozatorilor (nici unii poeţi nu sunt departe de acest fapt ), faţă de propriul lor instrument şi faţă de propria lor meserie, un dispreţ faţă de textul ca atare, care este prostituat pe altarul celui mai mărunt efect special, şi, prin urmare, faţă de cititor, chemat să figureze ca cititor neputincios al acestei prostituiri de texte, al acestei promiscuităţi a tuturor formelor sub alibiul violenţei. Descoperim sabotarea textului de către scriitori şi poeţi, acest fapt întâlnindu-se cu sabotarea politicului de către politicienii înşişi.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

SFINŢII DE LA VALEA ALBĂ
...În celebra bătălie a lui Ştefan cel Bun şi Sfânt cu turcii, de la Podul Înalt, din 1475, victoria moldovenilor, conduşi de ARHEUL ŞTEFANIC (adică nu doar de făptura sa fizică, ci şi vitejia, de ştiinţa războiului, cu strategia şi tactica sa ireproşabille („la lucruri de războaie meşter”): „le-au ieşit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul” – cf. p. 47), şi, mai ales, prin aura şi autoritatea sa şi prin „norocul” său de EROU ARHANGHELIC, care produce Armonizarea „LINIEI NEAMULUI” său cu Voinţa Divină (pe care o ajută întru exprimare umano-terestră: „Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască)  şi cu Geniul său („Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. Şi Ştefan vodă tocmisă puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciune şi cu trâmbiţe, dându semnu de războiu, atuncea oastea turcească întorcându-să la glasul buciunelor şi împiedicându-i şi apa şi lunca şi negura acopierindu-lu-i, tăindu lunca şi sfărămându, ca să treacă la glasul bucinilor” – cf. p. 47) -  a fost, de fapt, un dezastru perfect al forţelor malefice, din zona beznei şi a nestatorniciei demonice („şi lunca şi negura acopierindu-lu-I”),  forţe care zăceau în „viforul” otoman, dând faţă cu „Trăsnetul Divin”, avându-l  ca epifanie pe ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT – care determină măcinarea reciprocă a forţelor demoniace („ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră”) : „Iară dindărăt Ştefan vodă cu oastea tocmită i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dzile, unde nici era loc de a-şi tocmirea oastea, nici de a să îndrepta, ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră, mulţi prinşi de pedestrime au fost. Ce şi pre aceia, pre toţi i-au tăiatu, unde apoi mâgle de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit. Şi pre ficiorul lui Isac paşa, după ce l-au prinsu viu, l-au slobozit. Şi puşcile le-au dobânditu şi steaguri mai mult de o sută au luat” – cf. p. 48.
…Spune Grigore Ureche, despre urmarea (din 1476) a victoriei răsunătoare a lui ŞTEFAN cel BUN şi SFÂNT, din 1475, de la “Podul Înaltu, cu turcii”: “Vă leato 6984 <1476>, văzându împăratul Mehmet beg câtă pagubă au avut în oastea sa de la Ştefan vodă, gândi însuş cu capul său să margă, să stropşască Ţara Moldovei şi să-şi ia cetăţile înapoi, Chiliia şi Cetatea Albă, carile fusésă mai nainte pre mâna lor” – cf. p. 51.
…Satana-Arhanghelul Căzut vrea să “stropşască” (cuvântul are şi sensul de a strica de tot, a sfărâma în bucăţi, a destructura total, a învinge prin maximă violenţă – cât şi A CERTA CUMPLIT, cu voce răguşită şi puternică, dar apropiată de sonoritatea animalică, violent-primitivă!): Satana-Destructuratorul Creaţiei Divine îndrăzneşte să creadă că, el fiind Duşmanul Logos-ului Divin, se poate folosi de pseudo-logos, spre a înfrânge LOGOS-UL AUTENTIC! Şi împotriva cui? Tocmai împotriva Arhanghelului Cerului/Mihail, Arhanghelul ŞTEFANIC!
Aceasta ar fi/reprezenta o anomalie/anomie, o absurditate ultimă, pe care Logica Divină nu o permite!
…Ei bine, în această bătălie, care PARE ochilor fizici doar ca o înfrângere a oştirii moldave - se produce, de fapt,  metanoia desăvârşită a nobilimii/boierimii/ARISTONILOR – care, prin “Catalizatorul” Sacru ŞTEFAN, s-au transformat/metamorfozat în SFINŢI: TOŢI cei 10.000 de boieri ai lui ŞTEFAN, la VALEA LUMINII TABORICE/VALEA ALBĂ, “contaminându-se”, spiritual, cu/de la Lumina Martirului-Voievod, “luând lumină” de la Voievodul-Martir (“lumină din lumină”) - devin, ei înşişi MARTIRI/SFINŢI MARTIRICI! Aici, la Valea Albă, are loc, de fapt, EPIFANIA ARISTONILOR AUTENTICI   ai Moldovei.
…Aici, la Valea Albă, s-a produs, deci, Starea de Emergenţă a Binelui Razelor Soarelui ARHEULUI ŞTEFANIC.
Aici, la Valea Albă, se află Reperul de Duh al Autenticităţii Nobleţii ARISTONILOR[1] Moldovei: în vremurile de degradare a Duhului, care au urmat şi ţin până în zilele noastre, Valea Albă este Locul de Duh spre care trebuie să se re-orienteze Elitele Aristonice Valahe, precum spre Răsăritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru Fiinţa/Fătuirea de BINE – spre restaurarea spirituală a ELITELOR VALAHE: “Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au dat spre munţi (n.n.: de observat re-vigorarea/regenerarea/ÎNVIEREA energetică, prin elementul MUNTE!!!), unde ş-au ales loc de războiu la strâmtoare, la Valea Albă, unde să chiiamă acuma Războienii (n.n.: adică, Locul Războiului/Bătăliei Apocatastatic/e, dintre Satana şi Arhanghelul Mihail, precum acea stâncă despicată de trăsnetul Arhanghelului Mihail, stâncă vestită, din Bretagne!), di pre acel războiu ce au avut moldovénii cu împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca să nu nădăjduiască în fugă, ci întru arme şi au datu războiu, iulie 26. Şi multă vréme trăindu (n.n.: războiul “trăieşte”, ca o Fiinţă, Autonomă în Făptuire - pentru că el este expresia luptei pentru afirmarea Vieţii/Învierii, smulsă morţii demoniace!!!) războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovénii obosiţi şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iată lupta clară, dintre cantitatea proliferată la infinit, iluzoriu – şi CALITATEA CA ENTITATE DIVIN-STABILĂ!!!), AU PICAT, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE SĂ APĂRA, NICI BIRUIŢI DINTRU ARME, CI STROPŞIŢI DE MULŢIMEA TURCEASCĂ (n.n.: imaginea aparentei “răpuneri” a lui PURUSHA, de către haotica proliferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au rămas dobânda la turci. Şi atâta de ai noştri au pierit, cât au înălbit (n.n.: luminat, dăruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana de trupurile de a celor pieriţi, pănă au fostu războiul” – cf. p. 52.
…”A PICA, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE APĂRÂNDU-SE”, este însuşi opusul “picării”: este acel “zbor în jos”, de care, peste secole, vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înălţării prin Acceptarea Deplină a MARTIRIULUI, întru Dumnezeu, Lege, Ţară şi Neam!!!
…Au refuzat caii (“Şi pedestrindu-să oastea”), pentru că au refuzat ispita/ispitirea demonului laşităţii: “să nu nădăjduiască în fugă” – alegând, cu discernământ eroic, Calea Luptei cu Armele, împotriva Satanei Beznei (cu care se identifică musulmanismul!): “ci întru arme şi au datu războiu”. Deci: Război Veşnic, Necurmat/Neîncetat  - împotriva Diavolului!
…”Nu fieşte cum” înseamnă “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adică, ÎNVIE – şi nu ca oameni, ci ca Fiinţe Transcense, Entităţi Sacre/SFINŢI!!!
10.000 de sfinţi, pe care B.O.R. trebuie să nu mai zăbovescă şi să nu mai şovăiască să-I suie în Calendarul Ortodoxiei: semnul Autenticităţii Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai această “pseudo-moarte” (marcată prin sfintele cuvinte: “nu fieşte cum”!!!), ci precum raze  VII ÎNTRU VEŞNICIA “LUMINII LUMII-HRISTOS” - în jurul Soarelui/Arhanghelului ŞTEFAN!
…Valea Albă, deci, nu este un Spaţiu Fizic, ci o Stare de Duh a Luminii Revelaţiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului Ştefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD ŞI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A MOLDOVEI-PE-CRUCE  - pentru că, de fapt, finalul epifaniei de la Valea Albă este izbânda Moldovei (terifiantă, pentru turci!), de la Brăila, unde “cei din urmă au fost cei dintâi, iar cei dintâi au fost cei din urmă” şi unde s-a produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE: “Scrie létopiseţul nostru că după poticala lui Ştefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şi s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându Dunărea, la vréme de mas şi lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au prădatu. Iară Ştefan vodă le-au apucatu pleanul tot şi s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: curăţenia”/PURIFICATIO ALCHIMICĂ, prin care esenţa biruieşte proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!) (…) Basarabă vodă cu munténii au venit întru ajutoriul împăratului turcescu, pre carile toţi domnii de prinprejur îl cuvânta de rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor şi duşmanilor” – cf. p. 52. Trădarea lui Basarab Laiotă întăreşte semnificaţia CRUCIATĂ a Luptei ŞTEFANICE.
…A se observa că Grigore Ureche foloseşte, pentru morţii turci,  strânşi după bătălia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi MÂGLE de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit”), iar pentru boierii moldoveni, căzuţi şi strânşi de Ştefan, după bătălia de la Valea Albă, foloseşte cuvântul “movilă” (“MOVILĂ de cei morţi au făcutu”): în semantica fină a A-CRONIDULUI, deosebirea este aceea între Movila-ca-Rădăcină-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – şi borboros-ul mâzgă” gregară, din care niciodată nu este posibilă Înălţarea spre Cerul Luminii!
…Adică, Grigore Ureche marchează, prin folosirea atât de subtil, dar şi extrem-plastic, diferenţiată semantic, a celor două cuvinte, deosebirea dintre Căderea fără Limite şi fără Izbăvire (destructuranţii de Creaţie Divină nu pot accede, nicicând, la Mântuire!) – şi Înălţarea Mântuitoare, prin însuşi elementul său de dinamică interioară: MARTIRIUL!!!
Ţinând cont de această epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi considerăm că, de fapt, dacă tot se face Catedrala Mântuirii Neamului, ea ar trebui să dubleze biserica ridicată de Voievodul-Martir (“Mai apoi, după ieşirea nepriietinilor şi a vrăjmaşilor din ţară, daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu şi pre urmă ş-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor” – cf. p. 52  – şi, astfel, să marcheze Izvorul Minunii Metenoiei Moldovei, prin Răstignire, întru ÎNVIERE!!!
Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât şi Valea Albă/Valea Revelaţiei Luminii Profunde, trebuie să fie cele două capete ale AXEI LUMII VALAHE:
a-Capătul Martiriului Desăvârşit, GOLGOTIC (“daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, MOVILĂ DE CEI MORŢI AU FĂCUTU” – marcând, deci, Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capătul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moarte”, de la VALEA ALBĂ -  răspunde în
b-Capătul Învierii întru Viaţa Eternă şi al Înălţării spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA VEŞNICĂ -  de la PUTNA!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-ARISTOS (grec.) = EXCELENT, CEL MAI BUN.

OMENIA ŞI INIMOŞENIA – ARMĂTURI ALE CARACTERULUI FIECĂRUI MURITOR
Pe bună dreptate se afirmă că geniul şi idiotul sunt egali în faţa lui Dumnezeu – fiind creaţiile Lui, pe amândoi la fel de mult îi iubeşte. Cu următorul mic adaos, care are darul de-a fi esenţial: Numărul mult mai mare al săracilor cu mintea şi duhul în comparaţie cu cel al înzestraţilor, ne arată cât se poate de limpede direcţia în care înclină cumpăna atotbunătăţii divine, aşa cum de altminteri (fireşte, niţel edulcorat) citim în Biblie despre numărul nesfârşit de mare al nebunilor (Stultorum infinitus est numerus).
Adică aproximativ ceea ce în cuceritorul său limbaj poznaş, va spune scriitorul George Orwell în romanul Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Atâta doar că unele sunt mai egale ca altele...”
Şi, adaug eu, e foarte bine aşa (ca lumea noastră, după opinia lui Voltaire, să fie cea mai bună dintre toate lumile posibile), având în vedere faptul că o mai mare densitate de genii şi oameni cu scaun la cap i-ar incomoda atât de mult pe închinătorii la idolul „Trăieşte-ţi clipa!”, încât aceştia ori s-ar îmbolnăvi pe capete, astfel statul fiind condamnat la cheltuieli mult mai mari decât banala (de-acum) risipă cu chiolhanurile şi festivalurile (nu şi cu furtişagurile), ori i-ar obliga pe mulţi dintre ei să-şi facă singuri dreptate împotriva tuturor acestor încurcă-lumea, care habar n-au ce-i viaţa şi nu-i lasă nici pe alţii să şi-o trăiască pe a lor aşa cum le place, ori ar spori rata sinuciderilor în rândul celor mai înrăiţi hedonişti, lucru care ar aduce niscaiva atingere faţadei preoţilor şi pastorilor.
Prin urmare, dacă bogăţia minţii umane duce cu necesitate la mândrie, înstrăinare şi ură (vezi progresul armelor, de la cele albe până la cutremurătoarea grozăvie a celor de distrugere în masă, toate având ca scop înfricoşarea şi supunerea, urmate de neoînrobirea unor comunităţi din ce în ce mai mari), plinul inimii din cel mai sărac spirit se constituie în forţa de neînvins a apărării şi perpetuării vieţii pe planeta Pământ – aceea a pieptului gol împotriva glonţului, a binelui împotriva răului, a adevărului împotriva minciunii, a credinţei adevărate împotriva falsei credinţe şi necredinţei, altfel spus aceea a înfrăţirii omenescului spontan şi inepuizabil, doar în acest mod fiind capabil să facă faţă asaltului necurmat şi din ce în ce mai subtil al inumanului (a se lua aminte la foamete, alimentele infestate, poluare, crizele provocate etc.), fie că inumanul ia un chip ameninţător (acte teroriste, agresiuni făţişe), fie că ia unul perfid-înşelător de felul demagogiei democratice, al tratatelor politice impuse sau al înţelegerilor economico-financiare ruinătoare pentru partenerul naiv, docil şi temător.
Iar în complexa şi delicata structură a umanului, se subînţelege că omenia şi inimoşenia alcătuiesc însăşi structura sa de rezistenţă. Căci ele pătrund atât de adânc în fiinţa noastră, încât la nivel fizic, omul fără aceste însuşi fundamentale sau cu ele în suferinţă n-are cum să se împlinească, iar la nivel logico-semantic, avem de-a face cu un nonsens.
Iată de ce un medic neomenos (dintre aceia încă foarte mulţi, care văd această nobilă profesiune doar ca o şansă de îmbogăţire materială), respectiv un preot hapsân şi fără inimă, cam aşa cum la ora asta ni se înfăţişează majoritatea slujitorilor altarului românesc, reprezintă una din multele contradicţii împovărătoare şi demoralizante, ce au luat un alarmant avânt în România postdecembristă.
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CÂTE CEVA DESPRE NECESITATEA MORALITĂŢII ARTISTULUI ÎN/PRIN ARTĂ
Stimate şi preaiubite Frate întru Românie şi domnule I. M. “G.”-
…Da, aveţi perfectă dreptate! Nenorociţii şi nemernicii lumii au acuzat-o pe Zâna Cea Bună a Cântecului, AMALIA RODRIGUES, că ar fi fost fascistă ("Datorită aprecierii pe care i-a arătat-o Salazar - după răsturnarea regimului său, Amalia a fost acuzată de colaborare cu acesta şi de fascism. Acest lucru a dus la o eclipsare temporară a carierei interpretei") - ...aşa cum fac, de o vreme, cu toţi cei care nu permit veneticilor să le sugrume Patria şi Neamul!
...Aşa cum m-au acuzat şi pe mine…şi mă acuză, tot mai violent, şi în prezent…!
…Ca şi domnia voastră (...ca şi multe sute de alţi români cu inima fierbinte, de ADEVĂRAŢI ROMÂNI!... [şi, în măsură mult mai mică, atâta cât am putut, şi eu... - …ca şi mine!] - ...dar fireşte, la o cu totul altă "scară", mult mai lipsită de anvergură şi măreţie! - AMALIA RODRIGUES a fost (...şi va rămâne!) cea mai importantă şi activă patrioată portugheză - deci, apărătoare a valorilor de Duh ale Patriei şi Neamului ei!!!
...Da, îmi place muzica ei, "fado"[1]-urile ei (de imens, necuprins DOR!), cântate (cu fermecate împletiri de chitară!) din străfundul sufletului, şi cu o voce care nu va putea fi imitată, de nimeni, niciodată! - ...am strâns, de pe unde am putut, muzica ei, a AMALIEI RODRIGUES!
...Din păcate, MARIA TĂNASE, cu o voce extraordinară (şi ea!), nu s-a înălţat la VALOAREA MORALĂ, cerută, imperios, unui Artist!
Nimeni nu trebuie să aibă/nu are dreptul (e vorba de bun-simţ, la urma urmei!) să se uite “sub patul” unui Artist (şi nici al unui alt om, dacă e să vorbim… ”democratic şi constituţional”, nu-i aşa?!) – dar modul cum se raportează el, Artistul, la Patria şi la Neamul său, prin ceea ce face în artă şi cu arta sa… dacă el creează Artăspre binele ori spre răul (şi blasfemierea!) Patriei şi Neamului său… – …ei, acestea sunt lucruri deosebit de importante, ESENŢIALE! - şi vor fi judecate, şi de oameni, şi de Dumnezeu… mereu! 
…Şi asta, ori că vrea, ori că nu-i convine Artistului! Ori că zbiară “cosmopoliţii” noştri, năuci şi  trădători, ori că gesticulează, furios, şi ameninţă cu “pârnaia” veneticii (năvăliţi “din patru zări”!), cei otrăviţi… şi oploşiţi, ca şerpii, pe la noi!
Dacă AMALIA RODRIGUES a cultivat CURATA MUZICĂ POPULARĂ PORTUGHEZĂ (exprimând “dorurile” unui vechi popor de NAVIGATORI, FABULOŞI, EPOPEICI DESCOPERITORI DE LUMI!  - …şi “conchistadori”, e-adevărat…!) - în schimb, MARIA TĂNASE  a promovat, în locul autenticei muzici populare româneşti... - muzica de petrecere şi de CRÂŞMĂ!!! Pur şi simplu, geniul ei vocal a stricat folclorul autentic valah...a fascinat valahii să nu mai privească spre inima de foc a Folclorului Valah... ci să se extazieze (…şi, da, prin vocea ei putea să fascineze, spre orice, pe oricine!) în faţa muzicii de mahala şi de birt, "muzica de pahar"...
...Crescută în mahalalele Lisabonei ("Amália da Piedade Rebordão Rodrigues - născută într-o familie săracă, cu 10 copii, care locuia în cartierul Beira Baixa, din Lisabona"), AMALIA RODRIGUES a “detectat”, cu geniul ei infailibil (…cu instinctul, fără greş, al  geniului, celui identificat, până la contopire! - cu Neamul său!) muzica autentic-populară portugheză... "FADO"-ul! Şi mai e ceva: AMALIA  a cântat pentru sufletul portughez, iar nu pentru bani: A REFUZAT, TOATĂ VIAŢA EI, SĂ CÂNTE LA HOLLYWOOD!!!
..."Ciuri, ciuri" este un cântec sicilian, aflat de mine, într-un album de folclor sicilian! Dar, iată, AMALIA RODRIGUES i-a ajutat pe sicilieni, cu vocea şi, mai ales, CU INIMA EI, să-şi identifice muzica lor cea mai frumoasă, autenticul folclor al SICILIEI! - de o eleganţă şi profunzime, egală, de multe ori, cu acelea ale mistuitorului folclor daco-valah...
MARIA TĂNASE n-a identificat prea multe, din autenticitatea folclorului autentic daco-valah... doar un "BLESTEM"...!
Din punct de vedere moral, din punctul de vedere al PAZNICILOR COMORII DACO-VALAHE, îi preţuiesc, mai curând,  pe Grigore LEŞE, Gheorghe ZAMFIR, pe Dumitru FARCAŞ, pe Sava NEGREAN-BRUDAŞCU (...soţie a profesorului, la fel de înflăcărat patriot, DAN BRUDAŞCU...), pe Sofia VICOVEANCA, pe Veta BIRIŞ, pe Nicolae FURDUI-IANCU, pe Gheorghe TURDA...
...Poate că sunt eu prea subiectiv şi prea pretenţios, cu percepţii stranii...dar LEŞE, ZAMFIR, FARCAŞ, VICOVEANCA, BIRIŞ, NEGREAN-BRUDAŞCU... - ...toţi aceştia/toate acestea, şi, probabil, încă vreo câţiva/câteva, dar tot mai puţini/puţine... - …cutreieră, şi azi, munţii şi coclaurii uitaţi de Dumnezeu, ai Daco-Valahiei - pentru a salva, în ultimul moment, încă şi încă o frântură/fărâmă din Sfântul Folclor Daco-Valah... – ADEVĂRATUL DUH AL DACO-VALAHIEI!!!
Aceştia sunt mai “fraţi şi surori” cu AMALIA… decât este (din păcate!) MARIA TĂNASE…!
Doamne,-ajută-ne, ocroteşte-ne şi ne călăuzeşte, înspre Sfântă Lumina Ta! Vă îmbrăţişează cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şi caldă prietenie, frăţie întru Duh de Românie, 
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Fado (cuvânt tradus în mod obişnuit ca DESTIN sau SOARTĂ, conform cuvântului din latină FATUM) este numele unui gen muzical interpretativ şi melodic care a originat în Lisabona începutului secolului al 19-lea, dar foarte probabil are origini mult mai timpurii. Unii admiratori ai genului pretind că originile FADO-ului reprezintă o combinare a ritmurilor sclavilor africani şi a muzicii tradiţionale portugheze, cu accente inflexionare minore, dar sesizabile, datorate muzicii arabe a maurilor, respectiv a genului muzical brazilian MODINHA.
FADo este caracterizat prin melodii melancolice şi versuri tânguitoare, care se referă foarte frecvent la mare, la trecutul maritim glorios al lusitanilor şi/sau la viaţa săracilor. Acest gen muzical este, de obicei, asociat cu cuvântul portughez SAUDADE, care descrie "tânjirea după ceva" sau "dorinţa puternică de ceva" (acest "ceva" fiind, de cele mai multe ori, intraductibil în cuvinte, dar probabil foarte aproape de semnificaţia cuvântului românesc DOR) – cf- wikipedia.
 
 
ATELIER
EPILOG – SAU: EU, MOARTEA ŞI „CHESTIA” DE PE PĂLĂRIE
…Se spune că Sfântul Francisc din Assisi (i se spune doar “cel mai blând dintre sfinţi”, dar eu cred că, înafară de Hristos, este cam singurul creştin adevărat, din toată istoria Pământului… de 2000 de ani încoace!), pe la 1226, aflat pe patul de moarte, undeva, într-o colibă de lângă Portiuncula, ar fi fost stârnit spre piscul Poeziei sale, de nerăbdarea vinovată a unui preot.
Care preot, venit la căpătâiul său, să-i dea “ultima mângâiere”, şi văzând că bietul (de fapt, nesuferitul…) sfânt, în loc să se grăbească, aşa cum e firesc, cu spovedania, ca orişice muritor… - el se ruga şi tot binecuvânta, aşa, cu de-amăruntul şi cu o fierbinţeală a cuvântului (ca Sfântul Mitropolit Dosoftei al nostru!), de se încingea aerul, în jurul lui… binecuvânta, pe rând şi cu dragoste copleşitoare, toate bunurile, pe care preaplinul de dragoste al Domnului le-a creat, ca lume şi paradis, totdeodată…părinţelul, zic, se plictisea de moarte! Tot auzea, ca din gura unui dus pe coclauri (“dus cu pluta”, ar fi zis un valah…), un murmur interminabil: “Să te laude, Stăpâne, sora lună argintie, Stelele aprinse, mândre, într-a nopţii feerie. Să te laude, Stăpâne, vântul, nourii din zare,Vremea bună-n care mila-ţi dă făpturilor mâncare. Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină. Ce curată, nelipsită, setea-n viaţă ne-o alină! Să te laude, Stăpâne, fratele puternic, focul! El e vesel şi-ncălzeşte, luminează în tot locul. Să te laude pământul, mama noastră roditoare! El dă fructe, pâine, iarbă, mii de flori mirositoare”…
Şi, la un moment dat, exasperat fiind părinţelul de aşa “flecăreală, fără cap şi fără coadă” (aşa numesc oamenii “extaza”!), ce ieşea din nimicnicul trup şi din preabogata gură a lui Francisc, sătul până peste cap, de logoreea sfrijitului ăluia întins pe pat, care arăta, întocmai, ca unul numai bun de “ultima strigare” – amintitul preot mârâi, printre dinţii-i perfect sănătoşi şi puşi la “ascuţire de treabă”, de câte ori i se ivea ocazia, în fiece zi (de dimineaţă şi până-n miez de noapte!): “Eh, lasă că vine ea, moartea, curând-curând, şi ţi-o închide ea gura aia a ta, ca o moară stricată…”.
Sfântul Francisc a tresărit, atunci, de mare şi deplin sinceră bucurie: “Îţi mulţumesc, cu umilinţă îţi mulţumesc şi lăudat pe veci, în Împărăţia Lui să fii, că mi-ai adus aminte de sora mea, Moartea, cea cu care tocmai trebuie, uite, degrabă, să mă întâlnesc..!” Şi, cu o seninătate, smerenie şi conştiinciozitate, de care numai el era în stare, începu celebrul său Imn către “sora Moarte”: “Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească! De ea nu-i în stare-n lume niciun om să se ferească! Vai de cei ce moartea, Doamne, îi găseşte în păcate… Fericiţi cei care-n viaţă ţin la sfânta ta dreptate! Moartea când va fi să vie, le va fi spre bucurie! Lăudat, slăvit să fie Domnul de a sa fiinţă! Cu iubire, mulţumire şi cu mare umilinţă”…
*
…De aceea, totdeauna, când mi s-a spus că scriu “poezie religioasă”, am considerat expresia asta ca pe un pleonasm: Poezia ori este “pe fir roşu” cu Dumnezeu, ori nu este deloc!
*
…Ei, a venit o vreme (“acea” vreme…), acum şi aici – în artă, ca şi-n viaţă – să ne despărţim.
Să despărţim şi fiinţele, şi apele lumilor!
În viaţă, vremii ăsteia “de final” al “ciclului fiinţialo-dinamic” (…şi “creativ”, s-ar fi cuvenit el “a fire”!) -  se obişnuieşte a i se spune, în totală necunoştinţă de cauză, “moarte” (evident, fără sublimul atribut, dat, atât de cumplit inspirat, de către extaticul sfânt din Assisi: “soră”…!) – dar unei cărţi care se sfârşeşte i se zice… sentimentului de sfârşire a cărţii i se zice… hmmm…
Mă rog, scriitorii profesionişti, adică ăia care-şi scot ciorba, tocmai din scrisul cărţilor, deci se preocupă să scrie cât mai mult, pe unitate de timp! - numesc sentimentul născut de acest final de carte, fireşte: “bucurie”! Dar amatorii, adică scriitori care scriu nu pentru vreo plată, ci pentru a împărtăşi semenilor lor minunile şi uluirea, în urma pipăirii nevăzutului din cosmosuri (adică, din Creaţia Dumnezeiască, dar şi din suflet şi Duh!), numesc acest sentiment, născut de finalul (implacabil!) al oricărei cărţi, cu o vorbă mult mai blândă, mai tandră (aproape ca şi Sfântul Francisc!): îi spun “nostalgie”…
Câte n-ar mai fi fost de zis şi scris, dacă n-ar fi venit, buluc şi neiertătoare, neliniştile şi necazurile cele de toate zilele, de ar fi fost mai multă blândeţe şi smerenie… de n-ar fi fost boli şi felurite alte feluri de suferinţe… simţind, mereu, pe spinare şi în îngheţarea, tot mai adâncă, a inimii, biciul teribil al bătrâneţii şi al neputinţelor… câte, o, câte n-ar mai fi fost de împărtăşit, cu semenii noştri (cei cu totul indiferenţi - indiferenţi şi faţă de  sfinţi, şi faţă de artişti - egal!)…
…Indiferenţi ca indiferenţi, dar de câte ori sfântul, ca şi artistul, artistul, ca şi sfântul, nu păţesc precum Marele Învăţător Cosmic, Hristos Mântuitorul şi Lumina Lumii: li se răsplăteşte vindecarea de orbire şi de lepre – cu batjocură şi cu scuipaţi… “grupaţi”!
…După învăţătura Sfântului Francisc, şi eu iubesc Moartea. Şi, de aceea, nu de ea mă înspăimânt, ci de îmbătrânire şi de scăderea puterilor, a antenelor simţurilor. E drept, mor simţurile, dar se trezeşte, tot mai autoritară, lumina cea mistică, a Duhului care vede, ca prin sită (dar VEDE!), ceea ce simţurile nici n-ar fi bănuit vreodată: Miracolele de Sus, Miracolul de Dincolo!
*
…Aşa, cel puţin o dată pe zi, mă întâlnesc cu Moartea, în drumurile mele tot mai scurtate – şi o salut, cu reverenţă şi înţelegere… (eu îmi scot pălăria de pe cap – ea n-are ce scoate... – sărmana poartă doar o basma neagră, veche cât lumea şi neagră – „văduva lumii”, de când se ştie!). Prin boarea ei rece, sufletul meu se trezeşte, treptat, din mlaştina iluziilor lumii noastre căzute – şi nu le mai zice acestora “grădină”! Moartea este, şi ea, politicoasă, la rândul ei (ehei, e de modă veche, tare veche, se-nţelege!)… şi-mi răspunde, la gest reverenţios, cu plecăciune şi cu salut de recunoaştere. Cum să nu mă recunoască, şi cum să mă uite, când ne-am tot întâlnit, în viaţa asta a mea, care a însemnat, de cele mai multe ori, legarea tot mai strânsă a “relaţiilor diplomatice” (şi de cunoaştere a “celeilalte feţe a Lunii”…), ba chiar legare a “cumetriei” mele, cu “sora Moarte”…!
Când ne-ntâlnim, respectăm uzanţele, cu sfinţenie: eu o întreb cum o mai duce cu reumatismele (că-n ultima vreme, a avut treabă numai cu apele, cu inundaţiile şi revărsările de prostie, din lume, dar şi cu …”pescarii de suflete”, care tot s-au împuţinat, spre paguba lumii de jos  - inconştiente… - , şi spre slava celei de sus, care şi-a sporit, ceas de ceas, suflet de pescar cu suflet de pescar, lumina şi slava). Iar ea, la rându-i, întreţine discuţia, cu întrebări de tipul: “Ei, te-ai mai deşteptat, eşti mai puţin grăbit? - sau ai mai aflat câte le voiai ştiute, înainte de a porni, noi, amândoi, spre alte văzduhuri…?!” Atunci eu, încă şi mai prevenitor:
- Soră Moarte, da, s-au petrecut cu mine multe şi minunate înseninări… dar aş fi încă şi mai senin, dacă, uite, duminica asta ai accepta, acolo, pe malul Siretului, ori pe malul Moldovei, să-mi oferi înalta onoare şi exclusivitate a unui dans… un dans la care să vină, spre frumos joc, şi brazii, şi păltinaşii, munţii mari, păsările lăutari…
Mă întrerupe, cu un zâmbet obosit, adică ceva de genul “hai, lasă, termină cu fleacurile, că nu eşti născut azi-dimineaţă, la şase fără un sfert… cât despre mine, ce să mai zicem”…:
- Bine, bine, mai vedem noi… mai vedem noi… mai vedem…
Aşa mi-au zis, o viaţă întreagă (precum îmi zice, acum, Moartea…), şi medicii care m-au tratat, fără să fi aflat, niciodată, precis, de ce anume boală sufăr… poate doar de Poezie şi de un început de sfinţenie burlescă – necerută şi nedorită, de mine, cu  dinadinsul… Aşa-mi vorbeşte şi “sora mea”. Se vede că sunt o fiinţă tare specială, dacă nu şi aleasă, rară, Doamne-Dumnezeule… dacă nici minţile luminate de aici, nici cele luminate (sau “laminate”!) de dincolo, nu prea înţeleg suferinţele şi îmbolnăvirile mele…
De fapt, astea-s bolile Artistului, de când i-a scăpat din mână, lui Orfeu (prin pădurile şi munţii Valahiei, ori prin valurile Mediteranei!) – harfa lui, cu strunele încărcate  de rare şi nobile boli… boli de care nu suferă decât cei pe care Dumnezeu a pus ochii… şi nu-i mai slăbeşte o clipă, din privirea Sa, toată viaţa lor (ăştia-s “însemnaţii”… n-ar mai fi fiind, nici ei şi nici “calitatea” lor!), ferească… ferească cine s-o mai îndura să ferească, în zilele astea apocaliptice… off, Doamne, iartă-mă!
…Aşa mi-a spus (despre “raritatea” bolii cu pricina!) chiar şi un domn profesor, medic vestit în toată Europa (şi, întâmplător, medicul meu curant, aici, pe Pământ, în Valahia!) – …“medic”, deci, prin definiţie, un om rece şi teribil de obiectiv, un matematician al fiinţei umane :
- Dumneata suferi, domnule dragă, de o boală rară… -  dragul meu… da-da, de o boală ra-a-a-ară…ra-ră!
Phii, mai să plesnesc de trufie…nici nu ştiţi şi nici nu bănuiţi cât curaj de viaţă mi-a dat această distincţie (mai să uit de “sora Moarte”, să uit că-s muritor!), acest titlu de nobleţe mistică: “cel cu boală rară”! – …măi-măi-măi, mai să mă vindec de toate bolile (moştenite şi dobândite!), de atâta umflare a ovăzului mândriei deşarte, în mine…! Noroc că m-au luat alte necazuri înainte, ba chiar catastrofe (nu la scară planetară, se-nţelege!), şi am mai uitat de “boala rară”… că, dacă nu, ajungeam să sufăr (eu, câtumai “aristocratul bolilor”!), ca tot glotaşul şi golanul, de bolile cele mai mârlăneşti şi mai înjositoare…!
Aşa, uite, când mă cheamă medicii, să-mi mai vadă faţa şi boala, continuă de se minunează şi se extaziază, cu respect, pentru aşa o raritate de bolnav… şi de boală, se-nţelege!
…Moartea le ştie, pe toate astea, şi mi-a pus în vedere, grav, aproape ameninţător:
- Vezi, că dacă nu-ţi vâri minţile în cap, stricăm orice prietenie… ce “soră”, ce toate linguşelile alea… şi nu te mai iau cu mine! S-a zis, te ştergi pe bot de lumea cealaltă!
…Vă daţi seama că, la aşa ameninţare cumplită, ca aceea pe care i-a mai adresat-o “sora” (în toată istoria metafizicii terestre!) doar lui Ivan Turbincă, sărmanul (numai lui şi mie, din toată lumea asta, auziţi?!)… încremenesc! Şi mă cuminţesc, pe loc!
Pentru că, de multă vreme, îmi ard creierii şi sufletul, de curiozitate, să ştiu şi să văd, cu Duhul meu cel trezit, lumea cealaltă… că de asta-s sătul până peste cap… mi s-a oprit în gât, şi mă sufocă, fără nicio milă ori răgaz!
- Soră dragă, s-a făcut! Am uitat tot…
- Nu uita tot, nu-nu, pentru că nu vei avea, acolo, cu ce să vii în faţa Lui! Şi aristocraţia spiritului este cam tot ce vei putea şi avea de arătat, acolo, sărman om năuc… Că, de altfel, nu eşti de vreo treabă -  vorba voastră, a valahilor tereştri: “nu eşti nici de zama ouălor”! Nu uita, dar nici nu turba de făloşenie!  Că pe proşti, Dumnezeu nu-i mai suferă, de la o vreme, nicicum! Pentru că prostul e şi rău, şi… s-a mântuit… adică, de fapt, nădăjduirea de mântuire… proştii cei răi să-şi pună pofta-n cui!
…M-am mai liniştit… Când, azi-dimineaţă, mi-a vărsat căldarea cu zoaie în cap, pentru a opta oară, săptămâna asta, vecina de la trei (aia care îmi inundă casa, cel puţin săptămânal, când lasă robinetele deschise, la cadă… cu ziua!), hlizindu-se din balconul din care n-a coborât, vreodată, nici pentru gunoi, cum nici pentru hâlbe (îşi lansează “bombele”, cu hidrogen sulfurat şi fără - aşa, din avion!), n-a mai aşteptat să comentez eu, cumva, această abundenţă meteorologică “peste plan”, că s-a şi înfipt în mine:
- Aşa-ţi trebuie, deşteptule, dacă treci pe sub ferestrele oamenilor!
…Deci, uite, ea (nici prietenă nu mi-i şi-i şi străină de neamul meu!) recunoaşte, făţiş, că-s “deştept”… Acum, dacă am face oleacă de hermeneutică aplicată, asupra vorbelor ei (probabil că, în mod inconştient, ele sunt, sau pot fi, nişte vorbe providenţiale!) – s-ar deduce că, deja, s-ar fi cuvenit să-mi crească (sau să-mi repartizeze Bunul Dumnezeu!)o pereche de aripi îngereşti… altfel, cum să mergi pe sub bloc, până în alee, fără să treci pe sub ferestrele oamenilor?!
…Nu mă plâng. Încă e bine! Şi Moartea nu s-a supărat pe mine… Uite că am făcut şi o rimă… ”orfică”, se-nţelege! Ce vreţi mai mare şi multă împlinire sufletească, pentru “un vitreg copil al pământului”, cum îi numeau romanticii pe Poeţi…?
…Dar, oare, nu va fi fiind, cumva, o socoteală falsificată, în toată daravera asta? Dacă “sora Moarte”, cumva, zic, măgulită de comportamentul meu “aristocrato-diplomatic”, îmi răspunde cu aceeaşi măsură, şi-mi falsifică datele sorţii mele…?! Adică, oare (să mă iau la refec pe mine însumi, întâi, nu?!): în adâncul conştiinţei mele, oi fi fiind eu, oare, vinovat de atitudine de lingău, faţă de moarte…? - şi eu să nu-mi dau seama de asta, hai?! - aşa, ca un prost şi ca un rău ce voi fi fiind eu?!
Iar Moartea să-mi răsplătească linguşirea, prin falsificare şi mistificare, manipulare grosolană de soartă (grosolană-grosolană, dar uite ce târziu şi greu m-am prins eu de “chestiune”!)… “Soră-soră”, aşa ieftin “mă faci” tu pe mine? - prin câteva măguleli hipnotizante, de doi bani grămada?!
Halal să-ţi fie, “soră Moarte”, de se va dovedi că eu nu greşesc, iar tu, tu, în care am avut încredere cât şi în Dumnezeu, te ţii de astfel de cabale mizerabile!
…Trece, în zbor, o vrabie, pe deasupra mea, şi-i scapă “ceva”, din zbor (mereu, ierarhiile, spaţiale şi nespaţiale! – dar, din păcate, ierarhìile astea mă află pe mine, pururi, dedesubt - …şi nu din smerenie, se pare…! – ierarhìi valabile în cazul vecinei celei mahalagioaice şi “aeronautice”, dar şi în cazul vrăbiei cufurite, de azi…) - …iar pălăria mea, dintr-odată, capătă, pe borul ei din faţă, o întinsă şi lucioasă pată albicioasă…
Eh, m-am liniştit! Cel puţin, rău nu sunt, pentru că numai pe cei “proşti de buni” se răhăţesc vrăbiile cele înţelepte… Cu prostia… om mai vedea noi ce-om face şi drege, pentru că există, se pare - cum se deduce din vorbele “folclorului valah” – şi ăsta e sfânt, ce mai încolo şi-ncoace! - …există, da, şi prostie neînsoţită, musai, de răutate. Asta (ce am eu, ca suferinţă şi grea pătimire “socio-omenească”… – …şi o au destui fraieri ca mine!) se cheamă “a fi sărac cu Duhul” – şi e, trebuie să recunoaşteţi, cu totul altă “mâncare de peşte”, decât purul şi banalul (de-acum, în lumea noastră!) “jigodism”!
…N-am să-mi spăl pălăria, pentru ca, dacă mă invită, cumva, “sora Moarte” (în săptămâna care vine),  la frumoasa şi aventuroasa călătorie! - să am ce-i arăta Lui…
Este, şi asta (“chestia” de pe pălărie!), o “dovadă peremptorie”, de nevinovăţie flagrantă, chiar şi în faţa unui Tron Celest… din moment ce, până azi, nu se poate face clara deosebire (nici în cer, precum nici pe pământ!), între îngeri şi păsările văzduhului…!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

AZI – OMENIREA
sunt disperaţi – nu
deştepţi: încearcă să-şi aducă
aminte ceva
esenţial – îşi sparg frunţile – tot mai
înguste (ca nişte streşini adânc
aplecate - ori ca
nişte ambrazuri de
cazemate – prin care-ţi strecori
mitraliera – contra
zărilor abia
zărite) – şi tot
degeaba:
 
cele spuse rămân tot rănite...
 
omenire cufundată în
teroarea propriei crâncene
amnezii – omenire fără
duh  -  fără
terezii
 
au uitat oamenii până şi că sunt
oameni: atât de disperaţi de această
accelerare a Alzheimer-ului – încât
ucid ucid
ucid tot ce trece între ei şi
lumina soarelui
 
(...a trecut demult ceasul în care
orbii-şi înfigeau toiagul doarelui...)
 
cu cât ucid – cu atât
lumina se-ntunecă mai deplin – în pocale nu mai
creşte vin: cei
ucişi se solidifică stâncos  - devin conştiinţa
răzbunătoare – izvorul de beznă al
lumii pe dos
 
SONETUL CELUI  ÎNCĂPĂŢÂNAT
eu urc cu spor din orice prăbuşire
când mă dobori – mai curios mă faci!
refuz apoteoze cu ieşire:
pe nenoroc mă caţăr – ca pe-araci!
 
nu mă opri din catastrofe - Doamne
simt că trăiesc – când şişul mi-e la gât:
nu m-au răcit pe mine-atâtea toamne
deci nu-mi preschimb – cum alţii – gura-n rât!
 
cu cât asmuţi Tu crivăţul în mine
cu-atât în pisc orgoliul urlă-astral:
mă încălzesc la focul de ruine
 
şi amurgesc doar soare-imperial...
...o viaţă năduşită mi-a fost crez
cu cât trudesc la ea – simt că-nviez!
 
NU-I BLASFEMIE SĂ RÂVNEŞTI SPRE PISC
nu-i blasfemie să râvneşti spre pisc
cât ciocârlii sfârâie-n cer la clacă
şi nici viaţa s-o plăteşti cu risc
şi nici tăiosul vin de-abis să-ţi placă...
 
iubind miresme-ţi moleşeşti grădina
râvnind doar linişti – ruinezi văzduhul:
pipăie fulger – adorând salina
să biciui sori – scoţând din teacă Duhul!
 
pe Crist slăveşti nu tot umflând slănina
ci dibuind lumina din tăiş:
serafi nu-ţi vor dansa în nară smirna
 
decât cu razele tăind pietriş...
...nu-ţi atârna doar trupu-n terezìe
când simţi cum Mire stă din cer să vie!
 
ÎNGHEŢUL CIFRELOR
suntem închişi între cifre – suntem determinaţi de
cifre – suntem ţinuţi prizonieri – cu
tot cu trup şi suflet – sub pielea
cifrelor – sub straturile de
piei şi de gheaţă ale
cifrelor:  numărul de
secunde ale minutului – numărul de
minute ale orei – numărul de ore ale
zilei – numărul de zile ale
lunii – numărul de luni ale
anului – numărul de luni dintre
echinocţii şi solstiţii – distanţa dintre noi şi
ecuator – distanţa dintre noi şi
poli – distanţa dintre noi şi
cutare stea – distanţa dintre sărac – bogat şi
soarta cea rea – distanţa dintre sufletul meu şi
inima ta...
 
numai cifre – numai
piele scorţoasă de
cifre – îngheţ de
cifre: înţepenim cu toţii în frigiderele
cifrelor – ne umilim cu toţii în
criogenia – înspăimântător de
albă – purtând orbitoare halate de
măcelar – a
cifrelor...
 
...unde eşti oare – Doamne al
Necifrei – să ne dezmorţeşti – să ne
dezgheţi din frigiderele măcelarilor
cosmici – să ne smulgi galantarelor
ucigaşe ale
cifrelor – şi să ne dăruieşti vieţi de
păsări călătoare – păsări spărgătoare de
piei îngheţate de cifre şi de
cifruri – spărgătoare de
ceruri cu ţurţuri de cifruri şi
cifre...
 
ajută-ne – luminează-ne – călăuzeşte-ne
Sfântă Necifră – scoate-ne din
bezna numărătorilor – din bezna puşcăriei
seifurilor  - cele de crimă şi trufie
pline – din cer până-n pământ
asasine
 
VORBE CU HRISTOS
trufaşa lăcomie răscoală sărăcia
iar aurul nemernic scuipă-ntre ochi Hristosul
toţi umiliţii lumii-şi clădesc împărăţia
şi-şi flutură mândria peste nedrept prisosul
 
în ceruri – dumnezeii sunt cerşetori luminii
iar pe pământ săracii au drept doar de-a muri
dar pe planeta vrajbei şi-a lăcomiei vinii
bogaţii-ndeasă forţa de a ne pângări
 
când unu-şi caută dreptul de a privi spre astre
se-asmut asupră-i fiare cu sutele de mii
cătuşe îi pun limbii – frâng gâtul la măiastre
arsă-n văzduh e floarea: cuşti – gratii la mândrii!
 
în sfat din miez de noapte otrăvi îl isc' pe rege
avàrii demoni roşii se-arată sfinţi de templu
şi astfel de milenii săracu-ndură lege
iar păduchios-bogatul cel hâd -   se dă exemplu!
 
Hristoase – sânge nu vrem  - nici ură-n Duh Sublimul
topeşte în lumină răceli de aur slut:
căci apărea-va altfel Cuţitul – pururi primul
tranşând mereu disputa dintre văzduh şi lut...
 
Mântuitor al Lumii – trufia în icoane
s-o fereci pe vecie – opreşte-i glas de arme! -
celor fără de lege dă-le-Armonii Coroane
căci altfel omenirea în praf va să se sfarme...
 
adu-l în slujbă-i iarăşi pe iscătorul razei
cu trudă copleşeşte-l în raiuri şi-n stupine:
când Lucifer vărgatul – începătorul frazei
se va smeri şăgalnic –  vom şti-„ADEVĂR” şi „BINE”!
 
INTERVENŢIA HRISTICĂ
leprosul aur uscă vii petale
nectarul în otrăvuri se preschimbă
şi făr' de ştire-n păsări şi-n vestale
bate-ntr-o dungă-a clopotului limbă
 
în sufletul de om  chircesc  pecingini
şi-orbiri descoardă raiul şi iubirea
pe-oglinda din fântâni se-ngraş' paingini
linţolii diavoleşti cernit-au firea
 
iar înşişi sfinţii bolesc sarabandă
îngeri  turbează vinul din pocale:
degeaba-n rugăciuni aduci ofrandă
 
smaralde şi-ametiste din graale!
...Cuvântul hristic se-opinteşte-n Navă
matrozii-nalţă foc de Arcă – din epavă!
 
SONET CĂTRE IMPOSTOR
n-am „har” ca fùrii aprigi de poşete
lui Dumnezeu îi sunt destinatar:
mi-s scrise-n hrană flăcări şi versete
deci n-am dietă  lutul - strâmb tâlhar
 
ce-mi dă Hristos nu-mi poate răpi dracul
nici cu mănuşi de-şi bogăţeşte palme:
prefac în rai suflare cum şi sacul
când impostoru-asudă doar sudalme
 
nu poţi tu – mut şi orb schilav al firii
să te înalţi pe aripă de înger:
tu aur vezi – metalul nimicirii
 
când eu petale-astrale-n cruce sânger
...nu mai chemaţi pustia spre-nviere:
altfel schimbaţi nectarul lumii-n fiere!
 
DISCURS DESPRE IMPOSTURĂ
apa naşte-ntr-una monştri cu laringe-n buzunare
farisei cu glas de popă – şuşuind ca şerpi de mare:
pe o stâncă de se caţăr' – ei de modă sunt flămânzi:
se călugăresc în grabă: moda-i „Cristul celor blânzi”...
 
afli-n străzi apoi cadavre – ei îţi spun: „ne-mpărtăşim
şi din sânge şi din carne – numa-aşa pe Crist îl ştim!
trec vampirii cu tarafuri – spume roşii-atârn' din boturi
lumea asta-nmlăştinată îi adoptă fără mofturi!
 
ba mai mult: le zic „maeştri” şi pe loc li se închină
clefăit de hoituri e doar doza noastră de morfină:
ritmul lor de salivare se traduce în lopeţi
groparilor toţi le strigă – în extaz: „sublimi poeţi!
 
de vreţi artă pentru artă – crima-aveţi spre adorare
impostura este sosul: el transcende-orice mâncare
din putori şi putrejune – în tămâi de bazilìcă!
...a trecut atâta vreme: adevăr să zici – ţi-e frică...
 
şi-astfel monştrii sunt „elită” – în cetatea cea de ciumă
refuzăm nu doar lumina – ci căutarea de vreo urmă
din ce-a fost cândva normalul: nici aminte-ţi – nici nu vrei...
la comenzile de „zombies”-i gâtuim pe vechii zei!
 
dacă strigi şi dai alarma într-o lume părăsită
umbre pe pereţi ţi-or zice să te-mpaci cu-a lor ursită
şi de-insişti cu disperare să scoli din coşmare-o babă
te trezeşti scuipat în faţă: „vezi-ţi prostule de treabă!
 
...care-i treaba cea de jurnă celui ne-adormit pe plită
ci luptând nebun cu monştrii şi cu şerpii din ispită?
nefericele nu poate nici să strige: „oameni buni!”:
c-a ajuns majoritate STRIGOIMEA DIN ALUNI!
 
...aşa că...borfaşi de junglă – faceţi treaba pân' la capăt!
lumea noastră cea cuminte a ajuns de-acum în scapăt...
...treaba voastră – nu a mea! – golănimi de mahala!
nu-i concurs pe post: Hristosul va decide cum va vrea!
 
dar strămoşi din munţi de vremuri îmi încoardă iar arcuşul
re-nvăţându-mă-n răbdare cum e cu deplin urcuşul...
voi – krakeni spumiţi de-adâncuri – adăstaţi întru belşug
până Crist-Ţăranul  - iarăşi – scoate-va din şopron PLUG!
 
GÂNDURI DE TOAMNĂ
e frig şi plouă – despletesc coroane...
am uitat vară: se răsteşte vântul
caut luminări mai multe şi cotloane
rănile mele-şi spun pe rând cuvântul
 
nu opri drumul florii către fructe
chiar dacă moartea poartă-le făclie:
e-un vis de împlinit – şi orice lupte
se-mpacă în odihnă şi-n mândrie!
 
desăvârşire – o – desăvârşire
cale-i cu tot cu Dumnezeu – vecie:
nici munţi şi nici arhangheli nu se mire
 
sublimul fi-va-n  nouri terezìe:
Vultùrul mai presus de orice minte
e singur în Cuvânt – uitând cuvinte!
 
RĂZBOI METAFIZIC
păcatele noastre râioase rânjesc
şi din broaşte se isc' brontozauri
o dată în viaţă aş vrea s-aţipesc
dar mă-nghit în cuptoare balauri
 
nu aflu un ceas de murit liniştit
demoni şi norii-şi răstesc fulgerarea
sfinţii tac reaveni – precum sfincşi de ghicit:
deşi ars – mi se-amână-ntrebarea
 
nu cerşì – Cavaler al Sfântului Gral
lege n-ai umilinţa din gloate:
şi chiar de-ai ajunge în iadul banal
 
cu Hristos şi război – tot se poate!
...sub clocotul mării rechinii divini
foame-şi asmut cu ai cântului spini...
 
CÂTĂ TRISTEŢE ŞI SINGURĂTATE
câtă tristeţe şi singurătate
oriunde baţi – îţi spune: „nu se poate”...
marea izbeşte-n inimi şi-n ţărmuri:
din aur şi-ospeţe rămas-au arămuri...
 
o  - valuri şi voi stele arestate
s-a prăbuşit şi cerul – şi Cetate:
zadar” îşi zice Crist – picioarele-I spălăm
din rădăcini nu vrem să ne uscăm
 
...mai plânge Iuda – oglinda din fântână –
nu e departe Moartea – şi nici până:
mai cred în munţi şi-n fir de păpădie
 
iar Mirele din bezne stă să-nvie...
...descântă dracii-asupra-acestor semne
dar luminarea-a-aprins noi ceruri demne...
 
VARĂ DUMNEZEIASCĂ
cu franciscan dispreţ de marafeţi
trec pe aleea râiei statuare:
am buzunarul plin de-idei stelare
fluier printre minuni – rai de sticleţi!
 
îngeri zburătăcesc prin catedrala
castanilor slăviţi în candelabre
stoluri de verde – cântece calabre
îmi chiuie în dans viaţa – astrala...
 
Hristoase Doamne – vino să sfinţeşti
acest ospăţ de ramuri aripate –
căci nu degeaba-asuzi şi te trudeşti
 
de-o-eternitate – la-arboreşti palate!
...Doamne-ostenit în roiuri de lumine
vino-n hodină-aicea – lângă mine!
 
CÂNTEC  ANDROGINIC
lunatice lunatice
molatice monastice
verbe astrale
cristale penale
vii muieratice
apollo-fanatice
...curgere curgere
sfântă mirungere
cântece talgere
catarg şi spargere
cântece clopote
cai mii şi ropote
tipsìi şi cântece
stelare pântece
liră de rană
angèlică pană
liră şi rună
s-a rupt o strună
bastilică bazilică
mânie idilică
...treci cărturare
pe-altă cărare
spre zăpezi clare
...în  rai lupanare
serafo-bazare:
s-a stârnit un val
în Potir Graal...
...Crist şi un fluture
ales mie scuture
război şi uimire
de zâne răpire
inorog e mire
ciuperci nu au ştire
...zimbri şi zimbre
umbre şi zâmbre
păduri chei şi ambre
la curţile-alhambre...
stol fără ştire
stihuri oştire
vine şi Crist
trist ametist
de stele turmă
vine pe urmă
arcade menade
suite-ntre spade
vocale cascade
...Cristul de verde
pe toţi el ne crede
iertare şi mare
vulturi şi zare
vuiet cântare
cântare-amare -
terezìi în soare
mătrăguni lunare...
...de tigru fulger
grotă şi uger
lujer de cai
floare de crai:
Crist din cupole
vine-n corole
lumea se-nşală
fă rânduială...
...grădină şi toamnă
vine şi-o doamnă...
...singur cu el
Crist menestrel...
 
E CEAS TĂCERII NOPŢII DE OSÂNDĂ
e ceas tăcerii nopţii de osândă
spre a nu fi stau toatele la pândă
şi-mi este viaţa viciu săpător
tu cer – întrebi mereu de ce nu mor
 
mi-am prins în ghilotina uşii gâtul
de partea ceea nu-i decât urâtul
aş vrea aici tot ce cobolzii vor
spre taine să fiu tot mai silitor
 
de mine mărginit – ca de-o panteră
desprind din vis arteră cu arteră
şi mă trezesc în toiul de arhivă
 
mai umilit decât o sugativă
...voi – duhuri bădărane-n nemurire
împrumutaţi-mi din a voastră ştire...
 
STRIGOI DE CRĂCIUN
în noaptea sfântă de Crăciun
fac gălăgie toţi strigoii:
vreau să-ntâlnesc degrabă un
drumeţ dinspre lumea rigorii
 
tristeţi laşităţi şi canalii
opresc luminarea-n Hristos
pe locul de rugi – saturnalii
hotaru-l aduc la ponos
 
strigoi – aventuri prin vecie
veniţi  - e fereastra deschisă:
aduceţi cu voi o frăţie
cântaţi boleroul şi-o missă...
 
singuratic şi plin de mânie
vă conjùr şi înjùr  - deopotrivă:
zâmbiţi când mi-e viaţa o vrie
şi faceţi din mine-o arhivă
 
'nălţaţi candelabre-n tărie
vibraţi din corăbii şi raze
agenţi din azur  - nostalgie
vestiţi când să cad în extaze...
 
livadă a Domnului firii
primeşte-aceşti oaspeţi de-o clipă:
venim şi plecăm din asirii
cât Moşul fumează o pipă!
 
CEALATĂ FAŢĂ A LUNII...
regina mea cu ochi căprui
şi cu albeaţă-n dreptul
nu eşti a mea – a nimănui
şi nu ţii lumii sceptrul
 
frumoasa mea cu ochi fierbinţi
şi vorbele de zoaie
te-au exmatriculat cei sfinţi:
...acum eşti pe butoaie!
 
iubita mea cu zâmbet şui
saharele se-ndeasă:
prefer deşertul nimănui
minciunii tale – grasă!
 
eşti o năpastă pentru toţi
idee în derivă
vei regăsi la hotentoţi
vorbirea ta cursivă...
 
...a-ţi bate joc de-o stea din cer
păcat e contra firii
când e să-ţi scriu – nu mai am fler...
uscaţi sunt trandafirii!
 
când te-am chemat la nuntă-n munţi
strâmbai din nas cu rost
şi-ai fi albit şi alte frunţi
dar n-ai aflat alt prost...
 
eu treapta-n cer voi fi urcat
crâncen tăcând din liră
ochii de mult mi s-au zvântat
nici îngeri nu mă miră...
 
atâta vrei – atâta ştii
frumoasă creponată
nu-i bai – nu-s zilele târzii:
eşti – toată - o erată!
 
credinţa ta de zorzoneà
costă exact doi sfanţi...
cadrilul inimii de nea” -
furaj  pentru-elefanţi!
 
...din toată voga ta de zână
a mai rămas doar broşa:
statornicia ta rămână
păpuşă Matrioşa!
 
SONETUL HAZNALEI
e frumoasă lumea asta expandată
proştii n-au avut ce-i face – deocamdată:
florile tot înfloresc – şi păsări cântă
munţii-s tot voinici flăcăi – gata de trântă
 
ştiu că tot vă căutaţi prin buzunare
doar-doar veţi găsi un ghem cu nişte sfoare
ca să-l trageţi din văzduh pe Dumnezeu
să vi-l faceţi tâmp votant – ori chiar lacheu
 
pe putori apoi vă căţăraţi – maimuţe
să schimbaţi planeţi şi stele-n huţa-huţe...
şi chiar credeţi metanoia inversată
 
vi se umflă – uite-n creier guşa toată...
...senilă-omenire bufnind în hazna
ai căzut – văd bine: cin' te-o curăţa?
 
SONET  LUI  LUCIFER
trecând prin rune labirint galactic
şi descifrând grădini empedoclene
m-am întâlnit c-un june foarte practic:
pe Lucifer văzui – probând jobene!
 
prinţ de-ordalii şi-explozii constelate
primeşte-mă-n sanctuar cu-a' mele zdrenţe
s-aduc prinos coroanei tale-n rate
câteva stihuri – tropotind cadenţe
 
eşti mare – „maître”!  – de-aia omenirea
ţi se închină de un ev încoace
şi de-aia alchimiştii-şi fac menirea:
 
filosofala piatră se răscoace...
...te ţintuiesc prin vers c-o spadă zee:
salută-ţi lumea – bust de pe alee!
 
SONETUL GREULUI SUIŞ
mă ţin de iarbă şi mai urc un pas
păsări cu ciocul saltă-mi subsuoara
oricând – în prăbuşire – înger de pripas
oricând – în năzuinţă-mi umflu nara
 
respir – în deznădejdi – viscol de ceruri
nu ştiu de Crist mă-ngăduie în pisc
dar eu continuu să gâfâi şi să risc
iar viaţa-mi încălzesc la sfinte geruri
 
cine sunt eu – să fiu orbit de raze
cine sunt eu – să văd în nevedere?
un cerşetor de voci şi de extaze
 
hoinar la vulturi – jinduiesc putere
...acolo – în văzduh – nu trageţi storul:
rebegit frate-s cu Mântuitorul...
 
SONETUL POETULUI
încă e vară-n sufletu-mi uscat
dor de frumos îmi scurmă încă-aripa:
vulturi n-au zis că-s vrednic de scuipat
iar florile-mi îngăduie risipa...
 
dar cât va ţine-acest dezmăţ de raze
cu ce în lume-mi voi plăti chiria?
îmi murmură Hristos – nu dă ucaze:
plăteşti aflând luminii Poezia!
 
un greiere boem – cântat-am lunii
un biet scaiete – agăţat de straie
un nimeni şi-un nimic” – mă-njură unii
 
dar eu tac mâlc – cu nasul în tigaie...
...cu cât s-adună hula mai avană
Crist mai degrab' coaboară-mi ici în rană!
 
ERAM BOGAT ŞI-AM SĂRĂCIT
eram bogat şi-am sărăcit
copil fiind – m-am vestejit:
eu n-am pus strajă la portiţă
floarea de dor – din poieniţă...
iar la regatul din străbuni
am tot uitat să isc minuni...
degeaba cu cădelniţi munţii
îmi tot descântă dreptul frunţii
degeaba păsări tămâiază
la inima-mi de după-amiază:
eu simt doar seara ostenită
cum vine-n cale-mi – greu cernită
şi-mi varsă-n inimă o baltă:
stele şi zodii – laolaltă
ca unui trândav gunoier
ce nu şi-a luat curat din cer...
 
...ori n-am ştiut – ori nici n-am vrut
perechea de-aripi am pierdut
şi-ajuns acum un orb nătâng
doar cucii dacă mă mai plâng:
în luminişul din dumbravă
ce-a fost iubire – e otravă...
 
AZI – OMENIREA
sunt disperaţi – nu
deştepţi: încearcă să-şi aducă
aminte ceva
esenţial – îşi sparg frunţile – tot mai
înguste (ca nişte streşini adânc
aplecate - ori ca
nişte ambrazuri de
cazemate – prin care-ţi strecori
mitraliera – contra
zărilor abia
zărite) – şi tot
degeaba:
 
cele spuse rămân tot rănite...
 
omenire cufundată în
teroarea propriei crâncene
amnezii – omenire fără
duh  -  fără
terezii
 
au uitat oamenii până şi că sunt
oameni: atât de disperaţi de această
accelerare a Alzheimer-ului – încât
ucid ucid
ucid tot ce trece între ei şi
lumina soarelui
 
(...a trecut demult ceasul în care
orbii-şi înfigeau toiagul doarelui...)
 
cu cât ucid – cu atât
lumina se-ntunecă mai deplin – în pocale nu mai
creşte vin: cei
ucişi se solidifică stâncos  - devin conştiinţa
răzbunătoare – izvorul de beznă al
lumii pe dos
 
E CEAS TĂCERII NOPŢII DE OSÂNDĂ
e ceas tăcerii nopţii de osândă
spre a nu fi stau toatele la pândă
şi-mi este viaţa viciu săpător
tu cer – întrebi mereu de ce nu mor
 
mi-am prins în ghilotina uşii gâtul
de partea ceea nu-i decât urâtul
aş vrea aici tot ce cobolzii vor
spre taine să fiu tot mai silitor
 
de mine mărginit – ca de-o panteră
desprind din vis arteră cu arteră
şi mă trezesc în toiul de arhivă
 
mai umilit decât o sugativă
...voi – duhuri bădărane-n nemurire
împrumutaţi-mi din a voastră ştire...
 
STRIGOI DE CRĂCIUN
în noaptea sfântă de Crăciun
fac gălăgie toţi strigoii:
vreau să-ntâlnesc degrabă un
drumeţ dinspre lumea rigorii
 
tristeţi laşităţi şi canalii
opresc luminarea-n Hristos
pe locul de rugi – saturnalii
hotaru-l aduc la ponos
 
strigoi – aventuri prin vecie
veniţi  - e fereastra deschisă:
aduceţi cu voi o frăţie
cântaţi boleroul şi-o missă...
 
singuratic şi plin de mânie
vă conjùr şi înjùr  - deopotrivă:
zâmbiţi când mi-e viaţa o vrie
şi faceţi din mine-o arhivă
 
'nălţaţi candelabre-n tărie
vibraţi din corăbii şi raze
agenţi din azur  - nostalgie
vestiţi când să cad în extaze...
 
livadă a Domnului firii
primeşte-aceşti oaspeţi de-o clipă:
venim şi plecăm din asirii
cât Moşul fumează o pipă!
 
CEALATĂ FAŢĂ A LUNII...
regina mea cu ochi căprui
şi cu albeaţă-n dreptul
nu eşti a mea – a nimănui
şi nu ţii lumii sceptrul
 
frumoasa mea cu ochi fierbinţi
şi vorbele de zoaie
te-au exmatriculat cei sfinţi:
...acum eşti pe butoaie!
 
iubita mea cu zâmbet şui
saharele se-ndeasă:
prefer deşertul nimănui
minciunii tale – grasă!
 
eşti o năpastă pentru toţi
idee în derivă
vei regăsi la hotentoţi
vorbirea ta cursivă...
 
...a-ţi bate joc de-o stea din cer
păcat e contra firii
când e să-ţi scriu – nu mai am fler...
uscaţi sunt trandafirii!
 
când te-am chemat la nuntă-n munţi
strâmbai din nas cu rost
şi-ai fi albit şi alte frunţi
dar n-ai aflat alt prost...
 
eu treapta-n cer voi fi urcat
crâncen tăcând din liră
ochii de mult mi s-au zvântat
nici îngeri nu mă miră...
 
atâta vrei – atâta ştii
frumoasă creponată
nu-i bai – nu-s zilele târzii:
eşti – toată - o erată!
 
credinţa ta de zorzoneà
costă exact doi sfanţi...
cadrilul inimii de nea” -
furaj  pentru-elefanţi!
 
...din toată voga ta de zână
a mai rămas doar broşa:
statornicia ta rămână
păpuşă Matrioşa!
 
SONETUL HAZNALEI
e frumoasă lumea asta expandată
proştii n-au avut ce-i face – deocamdată:
florile tot înfloresc – şi păsări cântă
munţii-s tot voinici flăcăi – gata de trântă
 
ştiu că tot vă căutaţi prin buzunare
doar-doar veţi găsi un ghem cu nişte sfoare
ca să-l trageţi din văzduh pe Dumnezeu
să vi-l faceţi tâmp votant – ori chiar lacheu
 
pe putori apoi vă căţăraţi – maimuţe
să schimbaţi planeţi şi stele-n huţa-huţe...
şi chiar credeţi metanoia inversată
 
vi se umflă – uite - -n creier guşa toată...
...senilă-omenire bufnind în hazna
ai căzut – văd bine: cin' te-o curăţa?
 
SONET  LUI  LUCIFER
trecând prin rune labirint galactic
şi descifrând grădini empedoclene
m-am întâlnit c-un june foarte practic:
pe Lucifer văzui – probând jobene!
 
prinţ de-ordalii şi-explozii constelate
primeşte-mă-n sanctuar cu-a' mele zdrenţe
s-aduc prinos coroanei tale-n rate
câteva stihuri – tropotind cadenţe
 
eşti mare – „maître”!  – de-aia omenirea
ţi se închină de un ev încoace
şi de-aia alchimiştii-şi fac menirea:
 
filosofala piatră se răscoace...
...te ţintuiesc prin vers c-o spadă zee:
salută-ţi lumea – bust de pe alee!
 
SONETUL GREULUI SUIŞ
mă ţin de iarbă şi mai urc un pas
păsări cu ciocul saltă-mi subsuoara
oricând – în prăbuşire – înger de pripas
oricând – în năzuinţă-mi umflu nara
 
respir – în deznădejdi – viscol de ceruri
nu ştiu de Crist mă-ngăduie în pisc
dar eu continuu să gâfâi şi să risc
iar viaţa-mi încălzesc la sfinte geruri
 
cine sunt eu – să fiu orbit de raze
cine sunt eu – să văd în nevedere?
un cerşetor de voci şi de extaze
 
hoinar la vulturi – jinduiesc putere
...acolo – în văzduh – nu trageţi storul:
rebegit frate-s cu Mântuitorul…
 
SONETUL POETULUI
încă e vară-n sufletu-mi uscat
dor de frumos îmi scurmă încă-aripa:
vulturi n-au zis că-s vrednic de scuipat
iar florile-mi îngăduie risipa...
 
dar cât va ţine-acest dezmăţ de raze
cu ce în lume-mi voi plăti chiria?
îmi murmură Hristos – nu dă ucaze:
plăteşti aflând luminii Poezia!
 
un greiere boem – cântat-am lunii
un biet scaiete – agăţat de straie
un nimeni şi-un nimic” – mă-njură unii
 
dar eu tac mâlc – cu nasul în tigaie...
...cu cât s-adună hula mai avană
Crist mai degrab' coaboară-mi ici în rană!
 
ERAM BOGAT ŞI-AM SĂRĂCIT
eram bogat şi-am sărăcit
copil fiind – m-am vestejit:
eu n-am pus strajă la portiţă
floarea de dor – din poieniţă...
iar la regatul din străbuni
am tot uitat să isc minuni...
degeaba cu cădelniţi munţii
îmi tot descântă dreptul frunţii
degeaba păsări tămâiază
la inima-mi de după-amiază:
eu simt doar seara ostenită
cum vine-n cale-mi – greu cernită
şi-mi varsă-n inimă o baltă:
stele şi zodii – laolaltă
ca unui trândav gunoier
ce nu şi-a luat curat din cer...
 
...ori n-am ştiut – ori nici n-am vrut
perechea de-aripi am pierdut
şi-ajuns acum un orb nătâng
doar cucii dacă mă mai plâng:
în luminişul din dumbravă
ce-a fost iubire – e otravă...
 
DOINA SCAIETELUI
cu cât gâfâi spre amiază
ceasurile supurează -
umilit şi cu năduh
mestec foc  iar nu văzduh...
 
visez seară – visez rai
linişte de uscat scai...
de folos n-am fost pe deal:
m-a păscut măgar – nu cal
 
iar la umbra mea săracă
păsării n-a fost să-i placă...
ia – am fost şi eu o dâră:
la Hristos să nu am pâră
că roura n-am sticlit
în fiece răsărit...
 
gângănii m-au năpădit
dorul nu mi-am prăpădit!
 
...roua-mi fulgeră şi-acum
iscată din vai şi scrum
cât din îngeri  - cât din fum...
 
ştie-mă numai Hristos:
n-am fost bun – n-am fost frumos
dar spre mine a cântat
veghetoarea de-nnoptat
şi spre mine a privit
orişice ochi năcăjit...
 
iar în frunza mea pârlită
au picat – cu grea ispită
astă-vară-n vis de floare
lacrimi de privighetoare...
 
CANICULA VIEŢII
pe-o vreme ca asta – nimeni
nu se grăbeşte – pentru ceva ori
încotrova: e-atât de
fierbinte văzduhul – încât
până şi iadul a intrat în
concediu
 
nici nu cauţi nimic – şi
nici nu vrei să afli – ori
să fii găsit: lehamitea
e zeul suprem – şi atât de la
îndemână – încât până şi
cei fără de vlagă – nu chiar i se
roagă – dar sunt  - cel
puţin - gâfâitor recunoscători – că
există:  unică
şansă expresivă – dar
tristă
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PAPARADA
- Mi-i foame, moşucule!
- Nu mai poţi aştepta o ţâră?
- Nu, că mi-i tare foame!
- Bine, tu Viorico! Îţi face moşucu’ o paparadă. Bine-o fi?
Viorica aprobă aplecând capul şi închizând ochii.
Bunicul înteţi focul în sobă, luă o tigaie din dulăpior şi, la lumina flăcării, puse puţin ulei în tigaie. Aşeză tigaia pe sobă şi aşteptă să se încingă uleiul.
- Moşucule, mai stau mult aşa?
- Mintenaş, nepoata mea dragă!
Bunicul nu avea des ocazia să gătească, dar acum era singur cu nepoţica lui. Trebuia să se descurce!
- Moşucule, când vine mămuca? Ai spus că nu stă mult la târg.
- Dacă n-o zinit până amu, înseamnă că n-o putut vinde purceaua.
- Da’ de ce nu aprinzi lămpaşu’?
- Că l-o luat ai tăi să vadă drumu’. O plecat devreme. Ziua e mai scurtă iarna.
- Bine, bine!
Viorica se aşeză pe marginea patului şi îşi privea bunicul. Nu-l mai văzuse pregătind mâncare. Bunicul sparse  câteva ouă, presără puţină sare, luă o furculiţă şi bătu amestecul. Când consideră că uleiul e suficient de încins, vărsă amestecul în tigaie. Amestecă de câteva ori şi, când i se păru că paparada e gata, o răsturnă într-o farfurie.
- Viorico, hai la masă!
- Zin amu!
Fetiţa era obosită. Mâncă cu poftă, cu ochii cârpiţi de somn. În câteva minute, Viorica era în pat şi dormea.  
A doua zi, când deschise ochi, fetiţa o văzu pe mama ei.
- Bună dimineaţa, mămucă! spuse Viorica şi sări din pat. Moşucu’ mi-o făcut asară paparadă. O fost tare bună. Voi când aţi zinit?
- Am întârziat puţin, dar moşucu’ o spus că tu ai mâncat şi te-ai culcat, nu cu mult înainte de a veni noi. Hai, să îţi povestesc ce am făcut la târg şi să îţi dau „puiu’ târgului”!
Fetiţa aşteptă să primească pacheţelul cu turtă dulce adusă din târg şi, în timp ce mânca, mama ei îi povesti ce au făcut cu o zi în urmă.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

ŞTIUBEIUL
Era în anotimpul acela pierdut în memorie
când fata cobora pe cărarea de pe deal,
o aşteptam la ştiubeiul din Luncăreasa.
În clipocitul rotund ca pietrele lui făcute colac
din care ţâşnea izvorul cu-n susur sferic,
aici mi-a dăruit întâiul sărut înfocat.
Porumbiştea din coastă foşnea la fiecare adiere de vânt
şi sălciile plecaseră mai la vale să se culce,
în somnul lor luna trecea peste dealul cu pruni,
se strecura cu vise în somnul fetelor nemăritate din sat.
Noaptea se apropia cu semne ascunse în păr,
în dealul viei băteau clopotele bisericii a sărbătoare,
se vestea o noapte a Sfintei Marii de vară
în care amurgeşte timpul o lacrimă arsă.
Pe obrazul ca o piersică coaptă
în vremea strugurilor în pârgă
pe urmele noastre amintirile revin
ca o rază de soare pe tâmple.
 
Nu ştiu dacă ştiubeiul fermecat mai există
dar chipul tău şipoteşte-n apă
şi-mi lasă sete-n cuvinte.
 
NICIO FRUNZĂ
Nicio frunză nu stă să se mire de tot ce i se întâmplă,
priveşte anotimpurile cu părere de rău
şi moare la un moment dat supusă,
dar nu-şi uită ciclul feminităţii ei.
Priveşte-o numai cum se zbate în jurul luminii,
o absoarbe precum o femeie iubirea
care o împlineşte-n trup.
 
Ce ştiu e că trebuie să se înţeleagă mersul,
măsura trecerii dintr-o fază în alta
ce lasă loc interpretării.
Noi suntem copacul, nu frunza
şi mai mult decât atât
putem să ne schimbăm cu timpul,
ceea ce vedem în preajmă
se cerne prin filtrul interior
până se naşte golul din memorie
şi drumu-i fără întoarcere.
Ziua să înceapă cum trebuie
 
Până la noaptea minţii
gândirea este primă doamnă,
nimeni nu se îndoieşte de loialitatea ei
până i se rupe apa conştiinţei
şi naşte un prinţ al afacerilor de culise
în care acoperă totul şi-l îngroapă.
Întâmplarea îşi face de cap,
se descoperă matrapazlâcurile mari,
ele nu sunt recunoscute,
se caută mai departe vechii colaboratori
pentru a inventa tertipuri de a scăpa de zdup,
uneori reuşesc
dar noi sperăm într-o dimineaţă limpede,
ziua să înceapă cum trebuie.
 
SE JOACĂ SCENARII ÎN FIECARE ZI
De când te cunosc îmi iau gândurile foc,
clipele arse-s pierdute-n aşteptare,
carnea-mi tremură, se-nroşeşte-n dorinţe,
mâinile caută ce nu-mi este dat,
 
inima se zbate între ce este şi ce va fi.
 
Se joacă scenarii în fiecare zi,
izvoarele pornite-şi unesc apele,
paşii mă poartă pe maluri cu fluturi
 
pe unde tu treci şi nu se mai vede.
 
În mine se scutură crinii regali, albine le fură mirosul,
noaptea se va odihni-n tine ca-ntr-o peşteră.
 
Rădăcini de speranţe prind în trup areal deluros,
nervii îşi caută o linişte a lor, stau la pândă,
aşteaptă momentul când florile leagă fruct
şi umbra ta urcă pe trepte.
 
Pe când totul se va împlini cum se scrie,
poeme se vor naşte din cuvinte alese
convingere topită-n credinţă.
 
În sufletul meu vor poposi
dimineţi cu păsări cântătoare.
Nimic nu se naşte fără de moarte
 
Buzele ei ating sunetele înalte,
cuvintele se strâng între dinţi şi se aruncă
fără teama de a strivi pe cineva,
în trup i se clatină fiinţa şi se zbate.
 
Carnea ei fragedă miroase a mentă sălbatică
culeasă dintre Pietrele Doamnei,
lângă un izvor fără moarte
de unde muzele iau apă pentru descântec.
 
În ea mi-am găsit plinul, în ea mi-am pierdut golul
ca într-o inimă străină.
 
I-am băut sângele şi m-m hrănit cu iubirea
de nu au mai rămas din tot ce a fost decât urme
şi din urme s-a regenerat trupul de la început.
 
Atunci am înţeles că nu-i de şagă,
mi-am făcut din dragoste un căpătâi
sub care am pus nopţile mele visătoare
în care dospeşte credinţa-n aluatul facerii
şi sufletul capătă contur.
 
Nimic nu se naşte fără de moarte,
secretele dau buzna în guri pe la colţuri,
se iveşte necazul de unde nu te aştepţi
şi trece fără să se încline la nimeni.
Cine se crede mai presus decât întâmplarea, nu este
şi din ea i se trag marile deznădejdi.
 
Dacă m-aş regăsi în oricare din voi, n-aş mai fi eu
cel care se strânge în sine şi răbufneşte-n afară
mai liber ca un vulcan să spargă muntele,
nu se lasă furat de gânduri orfane,
se zideşte în catedralele timpului său
piatră pe piatră-n cetate.
 
Mâinile mele bătrâne pe trupul tău se strâng
ca un cerc în mijlocul cunoaşterii,
cine nu se vede în oglinda timpului său
nu poate trăi decât ca un şarpe.
 
INIMA TA-I FRÂNTĂ
După o mulţime de argumente
care mă apasă pe creier,
neuronii mei îşi găsesc adăpost în neuronii tăi
şi rezultă clar că nu există nicio scăpare
de moartea privită ca un dat
sosită când nu te aştepţi
călare pe caii negri ai întunericului.
 
Chiar dacă noaptea e o romantică
îndumnezeită cu iubire,
sufletul meu caută mai departe,
inima ta-i fântână smălţuită
ce seacă la sfârşit.
În orice rău e şi un bine
 
Închis în trup ca într-o statuie,
nu pot face niciun pas
înafara cercului înscris în orizontul curcubeului
despre care mulţi spun că ochii nu-l văd
dar se percepe cu celelalte simţuri
care prevestesc ploaia.
 
Încerc să mă desprind din laţul morţii
dar convingerile au picioare scurte,
nu reuşesc să rupă legătura lăsată moştenire
de realitatea scursă,
astfel acceptăm împreună implacabilul fapt
de a fi furaţi fără nicio întrebare
de propria evoluţie nefastă.
 
În orice rău e şi un bine,
unii spun că de cele mai multe ori
ne putem prelungi existenţa prin copii.
Nimic nu este sigur că lanţul nu se termină
şi dispare în nesfârşit şi ultimul inel.
 
CĂLĂTORIE IMAGINARĂ
Noaptea în care întunericul mi-e duşman
nu mă mai încălzeşte cu iluzii
apropierea ta e o depărtare de lumină,
clipele bat în tâmple la porţi nesigure
pe care nu le poate deschide vântul.
 
Pe dincolo trece calea ferată a tinereţii
şi nu întâlneşte nicio gară
în care se doarme în sala de aşteptare.
Visele frumoase şi femeile care mă iubeau
caută prin fiecare compartiment
să prindă un loc
până nu intră trenul în tunelurile Văii Jiului.
 
Acum am ieşit s-a făcut ziuă şi lumina-i puternică,
munţii s-au depărtat şi câmpia pe care o străbat
miroase a pâine şi fân cosit,
drumul pe care merg continuă spre sud
Păsările îl însoţesc, praful se răspândeşte
ca ploile repezi de vară
din care ieşi cu hainele grele de bătrâneţe
şi cu singurătatea spânzurată de gât
ca o ciutură de cumpăna fântânii.
 
Până-n capitală privesc nepăsător Bărăganul
întinderea lui e ca o dulce alinare
ce se varsă-n mine-n linişte,
pacea mă cuprinde-n gânduri
şi-n aşteptarea impactului.
 
NOAPTEA DEVINE UN TĂRÂM DE BASM
Cu o poveste spusă cu har
seara poţi adormi copiii mai devreme
şi ei o vor continua în vise
într-o lume fascinată de întâmplări.
 
Cu prezenţa ei mama înfrumuseţează cuvintele
într-o alunecare de miere pe buze
până chipurile lor se luminează
şi genele se inchid c-un surâs blând de înger,
noaptea devine un tărâm de basm
pe care inimile calde se plimbă călări
pe caii albi ai copilăriei
în ţinuturi imaginare.
 
Chiar şi dimineaţa târziu
când soarele îi sărută din ferestre
călătoria continuă
şi somnul nu se grăbeşte să fugă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

COME SINFONIA
La puntina
sul disco della coscienza,
carte di focaccia,
la strada,
di stracci una palla..
Dove s'amavan
Dio lo ricorda,
- come sinfonia
- luci raccolte
alla tele, voci urlate
lungo vie
d'assolato quartiere
che agli occhi d'un bimbo
celava
campi di riso
non estranei al paese.
 
CA SIMFONIE
Pick-upul
pe discul conștiinței,
hârtii de focaccia,
strada,
din cârpe o minge..
Unde se iubeau
Dumnezeu îşi mai aminteşte,
- ca simfonie
- lumini învăluite
la tele, glasuri strigate
pe căile
unui cartier însorit
care la ochii unui copil
ascundea
câmpuri de orez
cunoscute satului.
 
MENTE MIA...
Mente mia cullata
da dita curiose
sui ghazal del grande Hafez
quale asse portante
che un tarlo severo minaccia,
punteruolo d'un nemico sempre
in agguato,
erba bruciata
ov'io mi sotterro
senza croce,
se questo può servire
giusto a chiedervi
perdono.
 
MINTEA MEA...
Mintea mea legănată
de degete curioase
peste gazelurile marelui Hafiz
ca o piatră de temelie
pe care un car sever o amenință,
sulă a unui duşman mereu
într-o ambuscadă,
iarbă arsă
unde eu mă îngrop
fără cruce,
de-ar fi de folos asta
numai să vă cer
iertare.
 
AŚOKA
Ferito Aśoka,
terra crudele disattesa,
arida sfera lustrale,
nèi che scommettono
chi sei tu
e sono io,
ove il peggior nemico
non getta la spada,
petalo avvinto al suo ricettacolo..
animale ferito,
umile e nobile Aśoka,
mastichi in disparte
una foglia di cicoria.
 
AŚOKA
Rănit Aśoka,
pământ nemilos încălcat,
aridă sferă lustrală,
negi care mizează
pe cine eşti tu
şi pe cine sunt eu,
unde cel mai rău duşman
nu-şi aruncă spada,
petală legată de receptaculul ei..
animal rănit,
smerit şi nobil Aśoka,
mesteci deoparte
o frunză de cicoare.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

LA BALCIC
Valuri și valuri se-nalță
Și revoltate se sparg
Pe stâncile goale și mute.
Doar zbucium la țărm și în larg!
 
Cu țipătul lor, pescărușii
Înțeapă, destramă tăcerea...
E sufletul floare de crin
Ce picură-n mare durerea.
 
Atrasă de șoaptele serii
La Balcic, Maria, regina,
Iubirea destăinuie mării
Și valuri pe glezne-o sărută.
 
O pasăre în zboru-i ușor
Carpații și marea veghează.
O inimă în mugur extaz
Cu România pulsează.
 
Și caută, caută-n lacrimi,
În aspră și grea umilință
Să vindece grabnic poporul
De cruda lui suferință.
 
La Balcic o pasăre cântă
Și marea etern povestește
Că inima, floare regină,
Respiră și-acum românește.
 
CÂNTEC DE  PACE
A pornit cântul în lume
Să smerească apele,
Să deschidă zările,
Să ningă cărările...
 
Şi în gânduri se strecoară
Pe aripa păsărilor,
În aroma florilor,
Albastrul visărilor...
 
Între oameni pace lasă
Alinând durerile,
Vindecând ororile,
Sorbind dezbinările...
 
Pe la case susură
Zefirul minunilor,
Râsetul copiilor,
Rugăciunea mamelor...
 
Cheamă pe Domnul la masă
Să sfinţească pâinile,
Să guste bucatele,
Să împace firile...
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

STRIGĂTUL ANEI
Sunt Ana ascunsă în zidul cel gros din cărămidă arsă
inima greu mă apasă
zilele trecute vântul mi-a adus o veste rea; de acasă
cică prin Carpaţii trăitori de veacuri,
au năvălit lupii; flămânzii
cu priceperi murdare i-au înfipt trupul în colţi de ferăstraie
i-au aruncat peste graniţi; afară
în urmă, izvoarele s-au ascuns sub pietre tăioase;
nu-şi recunoşteau locul; nu mai ştiau pe unde să iasă.
 
Animale şi păsări le mai vezi în trofee ori prin casele
căptuşite cu piele groasă
nici urmă de cuiburi,  nici cântec de mierlă, muget de cerb
ori urmă de ciută
grote de urşi, vizuini rătăcite-n tufişuri
ori prepeliţe prin ierburi întinse.
 
Poate aţi auzit de întâmplare...
cum m-au aşteptat într-o zi fără soare
m-au amăgit cu trădare
mi-au luat chipul de Ileană Cosânzeană
jecmănită; dezbrăcată; compromisă şi hulită
m-au lăsat la periferii; în mahalale
Manole-a plecat pe alte meleaguri; aleargă şi-acum
nici el nu mai ştie de ce
ude-ar putea să-şi găsească odihna; iertarea
îşi poartă păcatul pe frunte cât râul; cât marea
aleargă, nu are timp; nu are cum să ştie, de urgie.
 
Dacă-l întâlniţi cumva, v-aş ruga şi eu ceva:
să-i spuneţi din partea mea
că pe aici e întuneric şi râs pe la colţuri
au slobozit credinţa dumnezeiască
să plece unde-o vrea şi din chilii ar fi bine să iasă;
vânduţii Satanei nu au timp de taclale
ei au de împlinit visuri măreţe; de înălţare
nu înspre cerul cel biblic, din cât mi se pare
 
Prin noaptea de veghe, neputincioasă ascult
cum curg râuri cu lacrimi în spume;
nu am cum şi cui a mă plânge
Raiul, Infernul, sau poate durerea de mamă apasă?
- Manole, Manole,  găseşte-ţi din nou
calea de-ntoarcere-acasă!
Vino, scoate-mă din clisa cea groasă
dă-mi înapoi rochia de mireasă
şi haina ţesută cu fir de mătasă.
 
Grăbeşte-te, nu mai întârzia
timpul aleargă nebuneşte
zidul din jurul meu creşte tot creşte
degetele îmi cresc pân’la cer
genunchii înalţă trunchiuri de fier; de oţel
armură sunt toată; aştept doar un semn!
- Manole, Manole, cutează îndată, nu mă lăsa să disper!
Mara Paraschiv (Bacău)
 
 
ATITUDINI
MORALA CÂŞĂ A OMULUI ZILELOR NOASTRE
Omul este om atâta timp cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila, generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.
Cândva, în perioada spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase, punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe care le susţineau...
Evident, omul modern şi civilizat nu putea să nu se îngrozească de barbaria principiului juridic ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, el care simţea doar dezgust şi disconfort când întâlnea enormele suferinţe ale dezmoşteniţilor, care punea umărul la accentuarea inegalităţii sociale şi care considera că-i un act de patriotism să-i facă harcea-parcea pe toţi adversarii ţării sale.
Aşa că s-a făcut luntre şi punte ca pedeapsa cu moartea să fie scoasă de toate popoarele Europei din codurile lor penale (că, de, Europa unită nu vrea moartea răufăcătorului, ci întoarcerea acestuia la fărădelegi şi mai cumplite!) şi ca puşcăriaşii să se simtă oleacă mai bine ca la sanatoriu, chit că în acest mod paradoxal nelegiuirea nu-i nici măcar deranjată, necum să fie stopată.
Unde mai pui faptul că întemniţaţii au toate drepturile din lume (dreptul la hrană consistentă, celulă confortabilă, veşminte, asistenţă medicală şi instruire pe cheltuiala statului, dreptul la relaxare, vorbitor, pachet, ba chiar şi la relaţii sexuale în camere special amenajate, nu în ultimul rând dreptul să se revolte atunci când nu sunt trataţi conform normelor europene, bată-le vina, ori atunci când comandantul închisorii este schimbat fără consultarea lor prealabilă, precum şi dreptul de-a ieşi la muncă doar atunci când vor muşchii lor, deşi în cazul hoţilor mari şi mici, de la care nu s-a recuperat paguba în momentul arestării, munca se impune ca o firească obligaţie până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat), dar este de-a dreptul ridicol procentajul cu care aceştia înţeleg să se achite de singura lor obligaţie faţă de societate – aceea ca prin căinţă sinceră să se vindece de boala călcării pe bec, astfel încât după ispăşirea pedepsei, compatrioţii lor să nu mai aibă motive să-i privească cu teamă, reţinere sau suspiciune.
Altfel spus, fostul puşcăriaş să facă în aşa fel, încât perioada de detenţie să fie deodată  pentru el o dureroasă încercare şi o severă învăţătură de minte pentru tot restul vieţii, iar prin comportamentul de care va da dovadă, în ochii semenilor să apară ca un nefericit accident.
Din păcate, grosul penalilor nici vorbă să renunţe la năravuri, ci recidivează într-un mod chiar mai grosier ca la abaterea anterioară, fie că urmăresc să se răzbune pentru sancţiunea încasată (sunt în război cu societatea şi instituţiile ei coercitive), fie că vor să recupereze timpul irosit la mititica: hoţul mărunt se uită cu admiraţie la tâlhar, violatorul se vrea un Don Juan dat dracului, criminalul de duzină îşi fixează ca model asasinul în serie...
Cum starea infracţională în România postdecembristă este mai mult decât îngrijorătoare, fapt cu prisosinţă ilustrat de insuficienta capacitate a puşcăriilor existente pentru numărul în continuă creştere al condamnaţilor ce-şi aşteaptă rândul, iată câteva dintre măsurile care trebuie urgent luate pentru limpezirea cât de cât a spectrului nostru politic şi ţinerea corupţiei sub control, chiar cu riscul ca Uniunea Europeană să se supere că românii şi-au luat nasul la purtare cu unele reforme mult prea radicale:
1. Organizarea de îndată a unui referendum pentru schimbarea actualei Constituţii, aşa încât noua Constituţie să renunţe la echivocul statut de republică semiprezidenţială, să precizeze noul statut politic al României (republică parlamentară, republică prezidenţială sau – cine ştie – poate că monarhie constituţională), să fie cât se poate de limpede prevăzute atribuţiile interne şi externe ale şefului statului şi, pentru a elimina toate suspiciunile în legătură cu neindependenţa Justiţiei, judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie desemnaţi prin votul liber exprimat al cetăţenilor;
2. Chiar dacă nu va fi aplicată decât în situaţii cu totul şi totul excepţionale (asasini în serie, trădători, violatori înrăiţi etc.), în noul Cod Penal să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea (asta ar contribui simţitor la scăderea ratei infracţionalităţii) şi să fie explicit prevăzută punerea sub sechestru a averilor dobândite pe căi nelegiuite (asta ar contribui nu numai la plata datoriilor externe, ci şi la dinamizarea întregii vieţi sociale).
N.B. Prin găselniţa numită etică, omul modern speră să poată umple golul apărut în mintea şi inima lui după izgonirea principiilor morale. Numai că morala este evenghelia spirituală pentru viaţa de apoi, pe când etica este evanghelia socială pentru viaţa de aici.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ROMÂNIA ARDE ŞI FESTIVALURILE SE ŢIN LANŢ
După cum omul postadamic este un amestec de rai şi iad, voinţa, conştiinţa şi credinţa stabilindu-i sensul de mers în viaţă, tot astfel sunt societăţile şi epocile din istoria lui: Nimic perfect în toate ceea ce-i omenesc, ci totul perfectibil, iar în vremurile de mare restrişte, mai mult sau mai puţin suportabil!
Cu atât mai mult când vine vorba de istoria României, inclusiv de cea postdecembristă, un surprinzător şi îndrăcit amestec de legiuit şi nelegiuit, de speranţă şi deznădejde, de pălăvrăgeli şi certuri ca la uşa cortului, de iscusite promisiuni în campaniile electorale şi nevrednicii ale aleşilor în lungul interval dintre ele, fapt pentru care nu putem să nu fim de acord cu opinia lui Vlad Georgescu din cartea Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Editura Humanitas, 1992): „...Nici o epocă nu a avut doar părţi rele, chiar şi vremea migraţiilor şi cea fanariotă au adus cu ele şi lucruri pozitive. Funcţiile organismului social pot fi încetinite, pervertite, dar niciodată cu desăvârşire blocate, indiferent de regimul politic”.
Iată o necesară gură de curaj pentru românii de azi, care, în disperarea lor năucă, simt că-şi dau duhul de-atâta năpăstuire şi cred că România se va stinge împreună cu ei. Nimic mai fals. Este adevărat că prin vrerea politică a necalificaţilor postdecembrişti moare o întreagă generaţie umilită, minţită şi tâlhărită de tot ceea ce constituie bucuria vieţuirii pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu: drepturi fireşti (la muncă, la zâmbet, la un trai decent, la egalitate în faţa legilor), adevăr (vezi recenta lege strâmbă privind mişcarea legionară şi eroii noştri antibolşevici), sentimente sincere (patriotism, naţionalism) şi deschidere largă spre viitor.
Dar România merge târâş-grăpiş înainte, cu speranţa tot mai firavă că odată şi odată va ieşi soarele şi pe strada românilor rămaşi în ţară...
Prin urmare, totul depinde de unghiul din care priveşti România de azi şi zbaterile ei supranumite evenimente. Pentru că aleşii, pungaşii, ariviştii, linguşitorii şi lătrătorii, într-un cuvânt lichelele vor vedea doar partea plină a paharului românesc, adică vilele lor din ţară şi străinătate, maşinile bengoase, lanţurile de aur de la grumazurile de tauri, tablourile şi pietrele preţioase ascunse în cavouri sau sub paturi princiare, conturile burduşite cu bani curat murdari, vacanţele de vis pentru nişte manelizaţi inapţi să facă diferenţa dintre vise şi visuri, infecte lipitori care se îngraşă din contractele măsluite cu profund ticăloşitul stat român, greţoşi sinecurişti (fost securişti) ce tot acuşi-acuşi îşi rotunjesc lefurile şi-şi votează pensii speciale, neaoşi asasini de destine umane şi de fiare sălbatice, penibili inculţi şi falşi culţi care contribuie din plin la ruina moral-spirituală a românilor prin cele scrise sau rostite, pe când nesfârşitele hoarde de dezmoşteniţi şi cerşetori, dar mai ales milioanele de români cu scaun la cap şi aduşi la sapă de lemn, asistă oripilaţi şi neputincioşi la această îndelungată megasarabandă a dezastrului naţional, căci văd prea bine dezmăţul sfidător şi neruşinarea mârlănească a ciocoilor situaţi mai presus de lege şi apăraţi de legile făcute de hoţi pentru hoţi, dar mai văd şi partea goală a paharului românesc, adică pământul ţării vândut pe bani de nimic străinilor sau lăsat în paragină şi galantarele supermagazinelor pline ochi de produse aduse de peste mări şi ţări, văd ruinele fostelor cooperative agricole de producţie, ale celor peste 1200 de întreprinderi dezafectate şi vândute la preţ de fier vechi şi ale gărilor şi fostelor  porturi rămase fără obiectul muncii, văd munţii rămaşi fără faimoşii noştri codri de odinioară, dealurile fără livezi, minele fără mineri şi satele fără viaţă, dar mai văd şi infernalele noastre drumuri luate cu asalt de puhoiul maşinilor, spaţiile verzi în mare suferinţă, puţinătatea amenajărilor urbanistice şi totala absenţă a ideilor de perspectivă, după cum văd armatele dezorientate de şomeri (cu şi fără indemnizaţie de şomaj) şi cele de preoţi perfect orientate, carenţele de fond ale sistemelor sanitar şi educaţional, libertinajul intrat în comportamentul de zi cu zi, falsa credinţă devenită o regulă şi regula falsurilor ridicată la rangul de credinţă în reuşita profesională şi socială, alarmanta sporire a ratei infracţionalităţii juvenile, agresivitatea acelor care n-au nimic de dat, ci urmăresc cu insistenţă doar cum să ia şi sfiala temătoare a acelora mulţi care au atâtea de dat, dar care sunt sistematic ignoraţi prin marginalizare.
În concluzie, un jalnic sfert de veac croit după chipul şi asemănarea cu următoarele principii directoare: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, după care se conduc cetăţenii de rând, respectiv „Ce-i în mână nu-i minciună” şi „După noi, potopul!”, obligatoriile principii ale clipei de faţă, după care se conduc haramurile căţărate la putere.
Ei bine, taman într-un asemenea marasm economic şi social, românii şi-au găsit s-o ţină tot într-o petrecere (unii beau pentru a uita de necazuri, alţii îndemnaţi de fală şi buiecie), ba în localurile ce-ţi fac cu ochiul la fiecare pas, ba la diverse sindrofii în familii şi la locul de muncă, ba la festivalurile organizate şi patronate de primării, astfel că spusa cu pâinea şi circul este pe meleagurile româneşti mereu actuală.
La Sighetu Marmaţiei, de pildă, pe lângă Festivalul de datini şi obiceiuri de iarnă, Festivalul de poezie, Festivalul filmului şi cel al muzicii folk (ultimele două de dată recentă), de câţiva ani a fost urnit din loc un aiuritor Festival al berii, care se potriveşte ca nuca în perete într-un oraş fără fabrică de bere şi unde se beau pe rupte diverse spirtoase.
La solicitarea primăriilor, fireşte că afaceriştii din zonă scot din teşcherea bani pentru aceste evenimente de masă, care împroaşcă bere şi o idee de cultură în mase şi pe mese, aşa că nu-i de mirare că după aceea se smulg îngrozitor de greu bani pentru o urgenţă socială (de pildă, o intervenţie chirurgicală complicată şi costisitoare) sau pentru editarea unei cărţi.
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DIN NOU, DESPRE „CAZUL MARIA TĂNASE”...
Observăm că, după publicarea (pe ici, pe colo…) a articolului nostru “Câte ceva despre necesitatea moralităţii artistului în/prin Artă (epistolă)”, din 27 August 2015, în care afirmam, în cadrul unei comparaţii între modul cum şi-a slujit Patria, Neamul şi Sinea Spirituală o cântăreaţă portugheză, Amalia Rodrigues, şi modul cum a slujit aceste repere de valori naţional-spirituale – Maria Tănase: “...Din păcate, MARIA TĂNASE, cu o voce extraordinară (şi ea!), nu s-a înălţat la VALOAREA MORALĂ, cerută, imperios, unui Artist!”, se află oameni de foarte mare bună-credinţă, dar care nu sunt şi informaţi, până la un nivel cel puţin egal cu această bună-credinţă, care mă mustră, pentru acest “afront” adus Mariei Tănase şi… României!
Noi n-am negat, în articolul din 27 August 2015, Doamne fereşte, talentul şi calităţile  excepţionalei voci a artistei…ci afirmam următoarele: “Nimeni nu trebuie să aibă/nu are dreptul (e vorba de bun-simţ, la urma urmei!) să se uite <<sub patul>> unui Artist (şi nici al unui alt om, dacă e să vorbim…<<democratic şi constituţional>>, nu-i aşa?!) – dar modul cum se raportează el, Artistul, la Patria şi la Neamul său, prin ceea ce face în artă şi cu arta sa… dacă el creează Artă spre binele ori spre răul (şi blasfemierea!) Patriei şi Neamului său… – …ei, acestea sunt lucruri deosebit de importante, ESENŢIALE! - şi vor fi judecate, şi de oameni, şi de Dumnezeu…mereu!”.
Cu alte cuvinte, nu ne interesa (şi nu ne va interesa nici de acum încolo, NICIODATĂ!) viaţa furtunos-amoroasă (nici amănuntele “picante”, vrednice de “paparazzi”, nu de noi…) - a mai ştiu eu cărui artist! Dar vom îndrăzni să-l judecăm pe artistul respectiv, ŞI în funcţie de atitudinea, constructivă ori distructivă, faţă de Patria care l-a plămădit/născut (dintr-un anume soi de pământ şi dintr-un văzduh anume, sub anume stele!), cât şi faţă de Neamul în care s-a iscat, şi din care şi-a “tras” (precum o floare - seva, culorile, miresmele!): Logos-ul, Identitatea-Originea, Religia (Calea Spirituală)… cu alte cuvinte, Fiinţa de Duh!
Se spune/se va spune, în continuare, ceva ce ne împuiază urechile, de mult prea multă vreme!: “Maria Tănase A AVUT GENIU! Maria Tănase ESTE UN GENIU!”
Nu-i adevărat: Maria Tănase are/a avut un talent muzical deosebit, o voce excepţională…dar ATÂT! Cei care afirmă ceva despre “genialitatea” ei - nu cunosc sensul cuvântului “geniu”. Nu cel din DEX, care se opreşte cu definirea, exact acolo de unde ar trebui să înceapă…:
“GÉNIU, genii, s. n. I. 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare” (n.mea: …”înzestrare”, de către cine? – “însemnătate” – PENTRU CINE?!… şi calităţile acestea de excepţie -  cui şi la ce să folosească, mă rog?)… - …pentru că, de mult, nu mai avem dreptul să rostim şi credem în entităţile spirituale, numite Neam şi Patrie! – ci sensul acela din greco-latinească şi din ştiinţa spirituală creştină! Pentru adevărata, adecvata şi autentica definire a termenului, ne vom duce la un martir (…prin mult prea grabnica şi strania/suspicionabila uitare a personalităţii şi operei sale titanice!) al Filologiei Daco-Valahe, AUGUST SCRIBAN:
“-GÉNIŬ n., ca și spirit (lat. genius, d. gignere, génitum, a naște. V. gen). Zeu care, după credința celor vechi, prezida la nașterea fie-cărui om și-l proteja până la moarte, așa cum e la creștinĭ îngeru. Spirit, ființă mistică. Poet. Zeŭ protector: geniu Româniiĭ. Fig. Persoană care exercită asupra alteua o influență bună sau rea. Fig. Gradu cel mau înalt al aptitudinilor omuluu, talent extraordinar: geniu poeziei, afacerilor, intrigii. Caracter propriu și distinctiv: geniu unui popor, unei limbi. Inginerie militară sau și civilă (știința de a face poduri, fortificațiuni ș. a.). Trupe militare însărcinate cu asta (pontonieri, telegrafiști ș. a.). – Unii zic un geniu, doi genii, articulat geniii când înseamnă <<zeu>>”. Sursa: AUGUST SCRIBAN (ediţia princeps, din 1939)[1].
Observaţi, acum, diferenţa: DEX-ul îl tratează pe “geniu” ca pe un… ”venusian” (venit de nu ştiu unde şi oprit nu se ştie unde…şi exprimându-se nu se ştie pentru ce şi pentru cine!), pe când AUGUST SCRIBAN îl face să existe ca o excepţională fiinţă organică, aparţinând de un anume spaţiu spiritual şi contribuind, prin “CALITĂŢILE SALE DE EXCEPŢIE”, la luminarea şi propăşirea acestui “ANUME SPAŢIU SPIRITUAL”.
Mai mult, şi decisiv, ca importanţă a semnificaţiei geniului: -“Zeŭ protector: geniu Româniiĭ. Fig. Persoană care exercită asupra alteĭa o influență bună saŭ rea (…).Caracter propriŭ și distinctiv: geniu unuĭ popor, uneĭ limbĭ ”…
Deci, “a fi geniu” presupune să fii, prin tot ce eşti şi prin tot ce faci, PROTECTORUL/DUHUL PROTECTOR al unui NEAM şi al UNEI PATRII…!!! - …în cazul dat – al ROMÂNIEI!... al DACO-VALAHO-ROMÂNIEI: s-o numim clar, pentru ca să nu se ivească, nici acum, şi nici mai târziu, regretabile confuzii, dorite şi sugerate, de către politica de “corcire” şi de “confuzionare identitară şi geo-lingvistică”, dusă de “stratègii” Uniunii Europene, “prioritar” pentru ţările din Estul Europei…!
…Ei, având, acum, suficient de bine definit spaţiul de exprimare, să ne ocupăm, puţin, de “cazul MARIA TĂNASE”, spre a încerca să lămurim lucrurile, întru ştiinţa lingvistică şi întru aceea, la fel de importantă, a istoriei morale a Daco-Valaho-României.
*
...Păi, haideţi, atunci, să ne amintim, prin documente,  nu doar de “vocea”, ci şi de "balansoarul spionagesc", numit “Maria Tănase”... de "trestia" internaţionalistă, Maria Tănase... - …când "aplecată" spre sovietici, când aplecată spre aliaţii "Vestului Salbatic"... - ...şi atunci, poate, înţelegem de ce îi erau mai utile/rentabile (in meseria ei...) "paharele", decât arta...
În articolul din 27 August 2015, noi doar afirmam: “MARIA TĂNASE  a promovat, în locul autenticei muzici populare româneşti... - muzica de petrecere şi de CRÂŞMĂ!!! Pur şi simplu, geniul ei vocal a stricat folclorul autentic valah...a fascinat valahii să nu mai privească spre inima de foc a Folclorului Valah...ci să se extazieze (…şi, da, prin vocea ei putea să fascineze, spre orice, pe oricine!) în faţa muzicii de mahala şi de birt, <<MUZICA DE PAHAR>>...”)
Acum, şi demonstrăm, “pe şleau”, cu “docomentul” pe masă: "(...) Maria Tănase este legată de cercuri de stânga, uneori chiar comuniste. SANDU ELIADE (prezida ASOCIAŢIA <<AMICII URSS>>), HARY BRAUNER (era din anturajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi TITUS CRISTUREANU (n.mea: prieten apropiat al Generalului EMIL BODNĂRAŞ…!!!), sunt oameni pe care-i frecventează, oameni legaţi de reţelele Comitern din România, într-un fel sau altul”.
Mai departe: „Începutul cochetăriilor Mariei Tănase cu serviciile de informaţii din lumea bună din Franţa, Marea Britanie, America, datează din 1937. Ea apare în anturajul unor mari personalităţi cu care organizează un spectacol la Paris, cu ocazia unei expoziţii internaţionale, cu scopul de a-i ajuta pe răniţii de pe câmpurile de luptă - se desfăşura războiul civil din Spania. Fondurile obţinute din spectacol, din documetele siguranţei, ar fi ajuns doar în partea internaţionaliştilor. Partea opusă, naţionaliştii, nemulţumiţi, au pus ochii pe ea", povesteşte istoricul Cristian Troncotă.
Devine iubita lui Maurice Nègre, jurnalist francez al agenţiei Havas, care vine la Bucureşti la sfârşitul anilor '30. De fapt, acesta era era agent al Serviciului de spionaj francez, trimis în România pentru a reorganiza reţeaua de spionaj. Franţa avea nevoie de informaţii din România, în contextul în care atmosfera în Europa se încingea şi ne îndreptam cu viteză către a al Doilea Război Mondial.
Suspectat de spionaj, în 1941 Maurice Nègre e arestat la Bucureşti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, însă apoi pedeapsa îi este redusă la 10 ani. El s-a bucurat de asistenţa Mariei Tănase, care a bătut pe la toate uşile pentru a-l elibera.
În 1940, în urma unui pictorial nud, în care Maria Tănase apare jucând şah, poliţia legionară, care o ţinuse minte de la strângerea de fonduri din Paris, se leagă de acest pictorial pentru răzbunare. Câteva luni, toate discurile ei sunt sparte, iar matriţele distruse la casele de discuri.
De spaimă, artista e obligată să-şi părăsească locuinţa din Bucureşti şi să se refugieze în mahalaua copilăriei ei. Intervine Eugen Cristescu, numit în 1940 la şefia serviciului special de informaţii. El se hotărăşte să o ia sub protecţie şi devine iubitul ei.
Nu se ştie dacă Eugen Cristescu îi dăduse misiunea Mariei Tănase să continue relaţia cu Nègre, să facă demersuri oficialităţilor pentru a-l elibera sau mergea să-l viziteze pentru a obţine informaţii. Cert este că Nègre este eliberat.
În 1943, Cristescu o trimite pe Maria Tănase să ia contact cu serviciile speciale aliate, la Istanbul. Sub acoperirea activităţii artistice, ea putea să înlesnească legăturile dintre agenţii trimişi de Cristescu şi agenţii anglo-americani. E văzută la Istanbul în compania unui personaj cunoscut serviciilor secrete, Alfred de Chastelain, rezidentul spionajului britanic în România.
La sfârşitul lui 1943, Alfred e paraşutat în România, în judeţul Teleorman, la Plosca, cu două zile înainte de Crăciun, alături de ofiţerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, în celebra acţiune "Autonomus". SSI-ul avea informaţii despre venirea lor, dar aflaseră şi nemţii, motiv pentru care trebuia să se însceneze o arestare pentru protecţie.
<<(...)Maria Tănase nu era agent de culegere de informaţii, CI DE LEGĂTURĂ ŞI INFLUENŢĂ. Prin acţiunea de a-i aduce pe români şi pe britanici în postura de a gândi o soluţie împreună pe frontul secret, pentru a scoate România din alianţa cu Germania, a fost fundamental>>, consideră istoricul Cristian Troncotă.
După 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către autorităţile sovietice. La început, în anii '30, era privită cu simpatie pentru legăturile ei cu cercurile de stânga, acum, pentru faptul că excelase în relaţiile cu anglo americanii, au început să-şi pună semne de întrebare.
Era filată în permanenţă de securitatea nou înfiinţată a regimului comunist. Documentarul Realităţii TV induce ideea că Eugen Cristescu le-ar fi sugerat noilor autorităţi despre capacităţile Mariei Tănase, fapt pentru care la Securitate, cei din intern îi deschid dosar de urmărire informativă, DAR, ÎN ACELAŞI TIMP, ERA CHEMATĂ LA DIVERSE ÎNTRUNIRI TOVĂRĂŞEŞTI ORGANIZATE LA VÂRF..." - cf. România liberă, 26 Septembrie 2010.
…Nu ne interesează faptul în sine, de “a fi fost amanta lui Eugen Cristescu”, ci faptul că Eugen Cristescu a făcut parte din complotul lui Mihai I şi al camarilei sale trădătoare, sabotând încercările disperate ale Mareşalului de a scoate România, ÎN MOD ONORABIL (deci, nu prin invazie sovietică!), din războiul al doilea mondial: “În martie 1944, generalul Titus Gârbea a fost numit în funcţia de şef  al Misiunii Militare Române la O.K.W. (Înaltul Comandament al Wehrmachtului) şi al O.K.H. (Înaltul Comandament al Armatei de Uscat). În această calitate, generalul Titus Gârbea a participat la mai multe şedinţe ale OKW şi O.K.H., prezentând poziţia Marelui Stat Major al Armatei Române. El a raportat cele convenite de responsabilii germane atât Mareşalului Ion Antonescu, cât şi generalului Constantin Sănătescu. La 20 August 1944, generalul Titus Gârbea a avit o întâlnire cu generalul german Heinz Guderian – şeful O.K.H. În urma refuzului părţii germane de a întări frontal din România cu unităţi blindate, generalul Titus Gârbea a decis să plece în ţară, pentru a informa despre poziţia comandamentului german şi despre situaţia reală a întregului front de est. (…) Mareşalul căzu pe gânduri, îşi dădea seama de dezastrul care se apropie. (…) Generalul Titus Gârbea: Dacă dvs. Nu puteţi să faceţi acest armistiţiu, atunci să-l facă regele sau orice comandant care ar veni la comanda armatei, pe întreaga ţară. Mareşalul: Ce faci acum? Generalul Titus Gârbea: Mă duc la Bucureşti şi aştept ordinele dvs., vă spun încă o dată, dacă e nevoie, mă întorc în Germania. Mareşalul: Spune-i lui Hitler că, iată,  în contra mea s-a făcut o coaliţie de partid, că toţi sunt contra mea, ŢARA ÎNTREAGĂ NU MAI POATE SĂ SUPORTE RĂZBOIUL” – cf. Agenţia de Presă RADOR.
Şi iată ce dezvăluie Ivor Porter[2], în “Operaţiunea <<Autonomus>>”, Bucureşti, 1989: “22 August 1944. Potrivit inseninărilor mele, în aceeaşi seară, la orele 19.00, Mareşalul s-a intors de pe front „deziluzionat”. Ică, după spusele lui Vasiliu, urma să fie investit cu puteri depline pentru negocierea unui armistiţiu şi, însoţit de către de Chastelain, în dimineaţa zilei de 24 august, va zbura pană în Turcia, de unde urma să-şi continue drumul spre Cairo. Deşi nu prea avea mare incredere în Ică, de Chastelain era gata să colaboreze la orice plan care oferea o şansă rezonabilă de a aduce Romania de partea noastră în război. În drumul de la aeroport, Ică i-a pus la curent pe Mareşal asupra celor plănuite. Antonescu vorbise cu Ică (n.mea: Mihai Antonescu[3]) de două ori de la Bacău, dar acesta din urmă, pe propria-i răspundere şi fără să aştepte reintoarcerea Mareşalului, a încercat să forţeze lucrurile. Îl chemase pe însărcinatul cu afaceri turc şi, prin acesta, ceruse guvernului turc să-i informeze pe Aliaţi asupra dorinţei României de a semna armistiţiul, cerând, ca prim pas, o încetare a focului. Nu este clar dacă i-a împărtăşit Mareşalului planul său de a se duce personal in Turcia, însoţit de către de Chastelain. Cand, o oră mai târziu, Vasiliu i-a prezentat lui de Chastelain propunerea, el a lăsat să se inţeleagă că Ică acţiona independent de Mareşal. Mai târziu, în aceeaşi seară, Ică a trimis o telegramă la Legaţia României de la Ankara, solicitându-i din nou lui Saracioglu să-i acorde sprijin diplomatic, lui sau oricui va veni în Turcia, în numele Romaniei. El dorea ca Turcia să acţioneze ca mediator, în vederea incheierii armistiţiului; voia să fie informat în decurs de douăzeci şi patru de ore, asupra soluţiei alese de către anglo-saxoni, dintre cele trei propuse.
Mareşalul îi ceruse şefului comunităţii evreieşti, doctorul Filderman, să convingă cercurile oficiale americane şi britanice să trimită misiuni în Romania, în eventualitatea unei ocupaţii ruseşti. Antonescu era un prieten apropiat al doctorului Filderman (…). Referirea lui Maniu la <<condiţii mai puţin favorabile decât cele oferite lui Antonescu>> privea termenii mai buni asupra cărora Moscova convenise cu Nanu (n.mea: FREDERIC NANU, ambasadorul României, în Suedia – a luat legătura, la ordinal lui Ion Antonescu-Mareşalul, cu Alexandra Kollontai, ambasadorul URSS, în Suedia!), la Stockholm, cu trei săptămani inainte, fără ştirea aliaţilor săi. În conformitate cu acestea, REPARAŢIILE DE RĂZBOI CERUTE ROMÂNIEI VOR FI REEXAMINATE. SE VA REZERVA CA REŞEDINŢĂ A GUVERNULUI ROMÂN UN JUDEŢ CARE SĂ NU FIE SUB OCUPAŢIA TRUPELOR SOVIETICE. <<Întrucât Antonescu dorea să joace cinstit> cu aliatul său, MOSCOVA CĂZUSE, DE ASEMENEA, DE ACORD SĂ LI SE DEA NEMŢILOR DOUĂ SĂPTĂMANI, ÎN CARE SĂ PĂRĂSEASCĂ ROMANIA ÎNAINTE CA ARMATA ROMÂNĂ  SĂ ÎNTOARCĂ ARMELE ÎMPOTRIVA LOR. În cazul, puţin probabil, în care nemţii ar pleca de bună voie, ROMÂNIA S-AR PUTEA CONSIDERA NEUTRĂ. Cu toate că pe hârtie condiţiile acestea erau mult mai bune decât cele oferite de Cairo, Antonescu nu se putea hotărî să le accepte, atâta vreme cât simţea că ar mai fi o şansă de a ajunge la o inţelegere cu Aliaţii occidentali. MANIU NU-I INFORMASE ÎN PREALABIL PE ENGLEZI ŞI PE AMERICANI DESPRE ACEASTĂ OFERTĂ MAI BUNĂ. Fie presupunea că Londra şi Washingtonul o cunoşteau dc la ruşi, fie a ghicit adevărul, dar nu dorea să se expună unei alte acuzaţii că ar pune beţe în roate.
În zorii zilei de 22 [august], Ionel Stârcea[4] a dus la Snagov cele două telegrame aprobate pentru a fi expediate la Cairo, via Ankara, prin Cretzianu. Le-a înmânat lui Pogoneanu, şeful cifrului de la Centrul de comunicaţii de la Snagov al Ministerului Afacerilor Străine. Pogoneanu, asemenea lui Buzeşti, se bucura de increderea Regelui. El va codifica mesajele şi va asigura transmiterea lor prin emisia de la ora 19.00. Cretzianu le va descifra şi le va da în clar reprezentantului SOE din Turcia, care le va recodifica şi le va transmite la baza SOE de la Cairo. Procesul era complicat şi greoi”.
Şi mai departe: “Mareşalul a avut trei întrevederi importante în seara aceea. Două dintre ele au fost urmarea prânzului de lucru de la Palat. Mai întâi, Ion Mihalache a venit în vizită, în numele lui Maniu. S-a căzut de acord asupra necesităţii încheierii unui armistiţiu şi s-a discutat posibilitatea intervenţiei militare anglo-americane.  Apoi s-a prezentat Gheorghe Brătianu, în numele lui Constantin Brătianu, şi a promis că va veni, din nou, la Mareşal, a doua zi dimineaţa, la Snagov, cu propuneri concrete, din partea ambelor partide.
Antonescu l-a văzut şi pe Clodius [ministrul german] în aceeaşi seară. I-a reamintit că promisiunea Germaniei de a menţine frontul din Moldeva nu fusese respectată. Dacă nu primea, pe loc, ajutor din partea lui Hitler, SE VA VEDEA NEVOIT SĂ ÎNCHEIE ARMISTIŢIUL CU CELE TREI PUTERI.
Pentru Antonescu, care nu dorea să ridice armele împotriva vechiului său aliat, aceasta era calea proprie de a obţine acordul lui Hitler, pentru retragerea din război. Potrivit unui raport german, trimis ministrului Afacerilor Externe de la Berlin, pe data de 24 august, Mareşalul i-a declarat lui Clodius că va arunca în luptă ultimele reserve, în efortul său de a-i opri pe ruşi şi, DACĂ NU VA REUŞI, VA TREBUI SĂ-ŞI RECAPETE LIBERTATEA DE ACŢIUNE POLITICĂ. Clodius înţelesese că Mareşalul dorea să aibă mână liberă să iasă din război numai în cazul prăbuşirii frontului. Faptul că înaltul Comandament militar german socotea, după cât se pare, atacul sovietic din sud drept o pură diversiune, ar putea explica de ce Berlinul nu a fost alertat, imediat, cu privire la demersul Mareşalului. Ceva mai devreme, în aceeaşi zi, Hitler ţinuse o consfătuire, la cartierul său general, pentru a discuta problema Balcanilor, îşi exprimase îngrijorarea în legătură cu pericolul unei Serbii Mari, dar n-a pomenit nimic despre România.
După întâlnirea cu Clodius, ICĂ A TRIMIS DE URGENŢĂ UN CURIER LA STOCKHOLM, CU INSTRUCŢIUNI PENTRU NANU, DE A O INFORMA PE DOAMNA KOLLONTAY, DESPRE FAPTUL CĂ GUVERNUL ROMÂN ERA DISPUS SĂ ÎNCHEIE ARMISTIŢIUL. Apoi, Mareşalul, doamna Antonescu, Ică şi aghiotanţii au plecat la Snagov, unde dispuneau de casa prinţului Nicolae, şi au ajuns noaptea, după ora unu”.
…Ei bine, Ionel Stârcea[5], omul lui Titus Pogoneanu[6], al lui Ştefan Davidescu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine şi al lui EUGEN CRISTESCU, totodată! - este convins (în timpul unei băi, în lac…!) să nu ducă, la Snagov (pentru a le face oficiale şi, astfel, să zădărnicească planul de arestare şi, ulterior, de condamnare la moarte, a Mareşalului!) , documentele prin care se dovedea că Mareşalul obţinuse CONDIŢII ONORABILE, de la Aliaţi!!! – iar nu… “capitularea fără condiţii”!
…Maria Tănase (amanta lui EUGEN CRISTESCU[7], a unui pion principal al TRĂDĂRII ŞI RUINĂRII/DISTRUGERII PATRIEI!), cu voie ori fără voie (dar cu oarece… INTERES!... şi fără niciun soi de orientare spirituală!), intră în această “şerpărie” a complotului RĂSTIGNIRII şi (…credeau duşmanii…), al “aneantizării definitive” a României (…răstignire şi “aneantizare” decise de actul nemernic, de la 23 August 1944!), prin care Patria era azvârlită sub ocupaţia sovieticilor, ca pradă sovieticilor… care sovietici, prin influenţa lor nefastă,  o vor mutila, material şi spiritual, pentru mai bine de o jumătate de secol…de fapt, până astăzi…, şi cu perspective (sumbre…) şi pentru vremile ce vor veni!
…Vor continua a spune apărătorii, “până-n pânzele albe” şi fără simţ de orientare spiritual, ai MARIEI TĂNASE: “Ei, o fi greşit, şi ea… om e!”
Sigur că doar “om este”… dar, în niciun caz, NU şi “geniu”!!!
Pentru că unul, unul, de-i zicea… MIHAI EMINESCU (“proto-legionar”, îi zic unii năuci, de azi…), oare de ce n-o fi greşit, şi EL?! - …şi, deci, “de pururi pentru pururi”, rămâne/va rămâne Mihai Eminescu  - GENIUL/PROTECTORUL SPIRITUAL AL DACO-VALAHO-ROMÂNIEI, din decizia Lui HRISTOS-Dumnezeu?!
Este foarte simplu de răspuns: pentru că PROTECTORUL UNUI NEAM şi al unei PATRII are, de la Bunul HRISTOS-DUMNEZEU - UN INSTINCT INFAILIBIL AL NEAMULUI ŞI AL PATRIEI! Ca orişicare GENIU AUTENTIC!
…Nu are nici interese personale (deci poate fi, oricând, MARTIR!), nu are “probleme de orientare spirituală” (deci, poate fi decretat, fără pic de teamă, nu “sfânt laic” - …ceea ce este o aberaţie, o contradicţie în termeni! - …cum a făcut-o Patriarhia Română, până acum…! – ci SFÂNT CU ADEVĂRAT, chiar ARHANGHEL! – adică, PROTECTOR, DIN CERURI, al DUHULUI PATRIEI ŞI AL NEAMULUI SĂU!
…Ceea ce nu este  cazul MARIEI TĂNASE…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- August Scriban (n. 12 noiembrie 1872, Galaţi - d. 2 august 1950) a fost un lingvist român, licenţiat în filologie şi cu doctorat la Halle, în Germania. Este autorul unui sistem ortografic fonetic, caracterizat, printre altele, prin absenţa notării articolului hotărât -l şi prin reintroducerea semnelor ŭ şi ĭ (Ortografia românească, 1912).
Opera sa principală este Dicţionaru limbiĭ româneştĭ (Iaşi, 1939), bogat în regionalisme, folosit până târziu, mai ales pentru etimologii. A publicat Gramatica limbii româneşti (morfologia) pentru folosinţa tuturor (1925).
[2]- Ivor Forsyth Porter (1913-2012) s-a stins din viaţă la aproape 99 de ani. A fost un prieten apropiat al Regelui Mihai, o personalitate a perioadei celui de-al doilea război mondial. A publicat doua cărţi „Operation Autonomous: With SOE in Wartime Romania” (Chatto & Windus, 1989) şi ‘Michael of Romania. The King and the Country” (Sutton, 2005). 
[3]- Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, judeţul Dâmboviţa – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) “a fost avocat, politician român de extremă dreaptă şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte şi executat” – cf. wikipedia.
[5]-Ionel Stårcea făcea parte din grupul de diplomaţi care lucraseră la Geneva, la Societatea Naţiunilor cu Nicolae Titulescu (desigur tot cu o „pilă”), grup care îi mai cuprindea pe G.Niculescu-Buzeşti, Titus Pogoneanu şi George Anastasiu – toţi conspiratorii cei mai importanţi, care au jucat un rol major, în evenimentele anilor 1943-1944.
[6]-Titus Pogoneanu - şeful cifrului de la Centrul de comunicaţii de la Snagov al Ministerului Afacerilor Străine.
[7]Eugen Cristescu (n. 3 aprilie 1895, comuna Grozeşti, judeţul Bacău; d. 12 iunie 1950, Penitenciarul Văcăreşti), a fost ŞEFUL SERVICIULUI SPECIAL DE INFORMAŢII AL ROMÂNIEI, în perioada 12 noiembrie 1940 - 1 martie 1945.

FIECARE CU PROBLEMELE LUI
Viaţa indivizilor şi popoarelor este interesantă şi rodnică, într-un cuvânt activă, atâta timp cât creează probleme care vizează mai binele (probleme economice, moral-spirituale, de organizare) şi oferă soluţii ingenioase pentru rezolvarea acestora într-un timp rezonabil.
Căci a vieţui doar pentru satisfacerea propriilor pofte şi capricii, care – ştim cu toţii – sunt mult mai iuţi de picior decât posibilităţile morale şi legale de mulţumire a lor, înseamnă a trăi în chip egoist pentru trup, nicidecum a exista pentru spiritul uman şi cosmic.
Dar, în ceea ce priveşte intensitatea, amploarea şi persistenţa, una sunt problemele individuale şi cu totul altceva cele comunitare, prin extensie ale poporului din care acesta face parte, astfel încât – în pofida legăturii intrinseci dintre cele două categorii de chestiuni (în situaţii de acest gen se pleacă de la particular spre general) – să se menţină permanentul conflict dătător de progres dintre nevoile prezente ale individului, care aspiră la istorie, ba chiar la etern, şi nevoile eminamente istorice ale generalului, care aspiră la rezolvarea celor mai acute trebuinţe ale prezentului.
Văzând, însă, bătuta pe loc a României postdecembriste şi paradoxurile cu care necalificaţii noştri guvernanţi au îndopat-o în ultimul sfert de veac (ţară încă bogată cu tot mai mulţi oameni aduşi la sapă de lemn, ţară care se războieşte cu conceptul de corupţie şi unde marii corupţi, mulţi ca frunza şi iarba, se simt mai ceva ca-n sânul lui Avraam, ţara vorbelor memorabile şi a faptelor execrabile etc.), nu se poate să nu iei seama atât la resemnarea grosului cetăţenilor, care-şi justifică obedienţa prin găunoşenia spusei „Numai mai rău să nu fie”, cât şi deruta unei societăţi care, ameninţată din lăuntru şi din afară, face eforturi disperate să supravieţuiască doar prin cultivarea a două monstruoase idealuri, veritabili asasini ai prosperităţii, zâmbetului şi viitorului de pe aceste meleaguri: tinerii înzestraţi se fac luntre şi punte să plece din ţară (de florile mărului româna este a doua limbă maternă după engleză în informatica mondială?!), astfel România tot mai sărăcită contribuind prin hemoragia de materie cenuşie la îmbogăţirea celor putrezi de bogaţi, iar grosul românilor rămaşi în ţară (mereu cu gândul la pensia incertă şi de batjocură, ce a luat locul luminiţei de la capătul tunelului postdecembrist), rabdă cu stoicism toate greutăţile, umilinţele şi strâmbătăţile inventate de şefi şi cârmuitori, doar-doar va da bunul Dumnezeu să pună mâna pe ea.
Şi chiar că este un ideal de neatins această mizeră pensie în comparaţie cu pensiile speciale (a se citi neruşinate) ale marilor răufăcători porecliţi aleşi, având în vedere faptul că tot mai mulţi dintre ei îşi dau obştescul sfârşit mai înainte de-a gusta din amara ei dulceaţă.
Iar cei rămaşi ca prin minune în viaţă după otrăvirea zi de zi cu alimente chimizate şi medicamente perfide, trebuie să bea până la fund ba paharul trebuinţelor tot mai mari şi mai presante (scumpiri, inflaţie, taxe şi impozite), ba pe acela al umilinţelor cu care-i cinstesc (sic!) lichelele cocoţate la putere, atunci când îşi permit să-i numească „asistaţi sociali” şi când îi ameninţă că în curând s-ar putea să nu mai fie bani pentru pensii, când nu trebuie să fii coborât cu hârzobul din cer ca să-ţi dai seama că banii pentru pensii, sănătate şi ajutor de şomaj nu numai că sunt ai contribuabilului în urma cotizaţiilor de zeci de ani, că doar în funcţie de aceste contribuţii se calculează defectuos plăţile făcute de stat atunci când se impune acest lucru, dar contribuabilului nu i se dă niciodată socoteală de banii lui, întrucât banii sunt prost administraţi de către toţi aceia (politruci, miniştri şi funcţionari) care au menirea socială să-i gospodărească cu maximă pricepere şi responsabilitate.
Dar, cu toate că astea sunt pe hârtie bugete distincte, guvernanţii României postdecembiste îşi permit să bage toţi banii contribuabililor în acelaşi coş al nevoilor, aşa că mai la urmă, adică atunci când nu mai sunt bani pentru pensii sau asistenţă socială, nelegiuiţii nu sunt traşi la răspundere (corb la corb nu-şi scoate ochii), ci cel veşnic păgubit este chiar proprietarul banilor, adică mereu umilitul şi mult prea răbdătorul contribuabil de rând. Căci doar la alde ăştia se pune problema pensiilor, nu la baştanii cu lefuri la nivelul occidentalilor şi cu pensii pe măsură.
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DECÂT LA VOT CA ÎNAINTE, SĂ MERGI LA VOTCĂ-I MAI CUMINTE!
În ultimul sfert de veac, anii democraţiei originale pusă pe picioare de Ilici şi-ai săi fârtaţi (floarea bolşevismului edulcorat), românii răbdători şi cu bun simţ au fost atât de mult minţiţi şi amăgiţi de politruci, încât – deşi nu sunt consumator de alcool – m-am decis ca, dacă până la alegerile din 2016 nu au loc schimbări majore de conţinut în politrucianismul dâmboviţean, în loc să stric din nou orzul pe gâşte, taman în ziua votului voi alege...compania unor înrăiţi consumatori de votcă. Da, că decât la balul-circ unde se mimează democraţia, mai bine la scandalul verbal unde aceasta este făcută praf...
Dar nu, n-am de gând să fac această spectaculoasă schimbare de macaz pe furiş şi de unul singur, ci – uzând, până la proba contrarie, de întreaga libertate aparentă a cuvântului şi scrisului la care ne-a condamnat postdecembrismul – mă voi strădui să-i conving pe cât mai mulţi dintre concetăţenii mei din ţară şi străinătate că a sosit vremea să-i dăm peste bot acestei făcături printr-o dârză şi responsabilă opoziţie, pe care de pe-acuma putem s-o numim Grevă electorală, cam la fel cum nemuritorul Don Quijote şi-a botezat doamna inimii şi mârţoaga mai înainte de-a îmbrăca armura de cavaler rătăcitor.
După care, dacă nici atunci lucrurile nu dau semne de îndreptare în bine, se poate trece la cea de-a doua formă de megaprotest – Greva fiscală! Căci la ce bun să mai plăteşti atâtea taxe şi impozite (în România, ţara cu cel mai mic venit pe cap de locuitor, sunt cele mai diversificate şi, cumulat, cele mai consistente angarale din întreaga Uniune Europeană!), când e vizibil pentru orice om cu scaun la cap că din anemicul buget (ultimul mohican al umbrei suveranităţii şi independenţei României), se înfruptă cu neruşinare toţi neisprăviţii care au avut bafta să-i păcălească pe alegători şi acuma se văd cu sacii în căruţa hâită a puterii.
Iată mai jos lista cu cele mai importante, urgente şi îndreptăţite revendicări, de a căror înfăptuire depinde, cum spuneam mai sus, prezenţa mea şi a altora la votul din 2016:
1. Schimbarea actualei Constituţii prin referendum, pe de o parte prin clara definire a formei de guvernământ din România (republică parlamentară, republică prezidenţială sau – de ce nu? – monarhie constituţională), pe de altă parte prin restrângerea mătăhălosului şi greoiului Parlament de-acuma la o singură cameră şi, desigur, prin reducerea numărului şparlamentarilor la cel mult 200 (trei pentru judeţele mici, patru pentru cele medii, cinci pentru judeţele mari şi circa 20 pentru Bucureşti).
2. Schimbarea Codului Penal, în el fiind explicit prevăzută punerea de sechestru pe averile dobândite pe căi nelegiuite, precum şi decăderea din drepturi civile pentru o perioadă de minimum 10 ani a tuturor marilor mahări care sunt prinşi că au călcat pe bec.
3. Alegerea celor mai înalţi magistraţi ai ţării (judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pe buletine de vot. De-abia din acest moment şi în acest chip justiţia românească va şti ce înseamnă adevărata independenţă.
4. Schimbarea din temelii a mafiei ce-şi spune clasă politică, astfel ca pe viitoarele buletine de vot să apară nume de oameni necompromişi şi apreciaţi pentru cinstea şi competenţa lor. Iar dacă omerta politrucianismului postdecembrist (încă) nu admite o atare prefacere radicală, atunci pe buletinele de vot să apară rubrica suplimentară ALŢII, ceea ce le-ar da posibilitatea atâtor cetăţeni responsabili ca, fără să-şi anuleze dreptul de a decide, să tragă un serios semnal de alarmă, sau chiar să forţeze repetarea alegerilor.
5. Introducerea votului electronic, tema de casă a actualului preşedinte.
În caz contrar, iar ne vom pricopsi cu aleşi de felul acelora care ne-au făcut şi continuă să ne facă atâtea zile fripte prin hiperimpertinenţa afişată în vorbe şi fapte:
a) Parlament doldora de penali şi guverne pline ochi de răufăcători, ce ba compar în faţa procurorilor, ba sunt în aşteptare (se ştie, de pildă, că generalul izmănar Gabriel Oprea, actualmente vicepremier, nu doar că, aidoma lui Ponta, a copiat hălci uriaşe în propria teză de doctorat, dar – înălţat de alţii aidoma lui la rangul de conducător de doctorate – i-a făcut la ţanc doftori cu ifose intelectuale pe încă vreo patru plagiatori).
b) Primar ajuns la răcoare pentru potlogării răsdovedite, acesta îşi depune din nou candidatura, câştigă alegerile (sic!) şi, cu cătuşele la mîini, este dus de mascaţi în ovaţiile fanilor să depună jurământul de credinţă (faţă de cine?) pentru următorul mandat.
c) Consilier judeţean în stare de ebrietate, care comite accident mortal pe trecere de pietoni, dar – sfidător şi ticăloşit până în măduva oaselor – nici vorbă să-şi pună cenuşă în cap pentru cele făptuite, ci la proces îndrăzneşte să pomenească de lucrătura politică a adversarilor!
d) Primi edili, precum faimosul (sic!) Ovidiu Gheorghe Nemeş, primariul încă în exerciţiu al municipiului Sighetu Marmaţiei, cel care strâns cu uşa de DNA, îmi face impresia că încearcă să se răzbune în felul lui pe tot mai numeroşii alegători revoltaţi de ceea ce i se pune în cârcă (afaceri dubioase şi averi fabuloase), acuma când a ajuns la ultima turnantă a mandatului (oare-l va duce până la capăt?) şi, după toate probabilităţile, la scăpătatul preafructuoasei sale cariere politice.
Aşa că, a făcut ce-a făcut şi cam tot oraşul arată ca după război. Sigur, nu asta-i hiba cea mare. Dimpotrivă, foarte bine că se lucrează pe rupte şi nu prea la recondiţionarea canalizării şi a aducţiunii de apă potabilă. Baiul este că se sapă ba ici-ba colo şi că multe străzi au ajuns la cuţite cu pietonii şi sunt aproape impracticabile pentru maşinişti. Ceea ce înseamnă că şi pe străzile muncipiului, vorba defunctului prezident, se aplică mult îndrăgita reţetă după care se conduce Direcţia Judeţeană a Drumurilor: drumul peste Gutin este închis în vederea reparaţiilor capitale, iar cel pe la Cavnic este un veritabil calvar în lucru – o sinistră îmbinare de bucăţi asfaltate, praguri pentru încercarea suspensiilor şi postate de şosea complet desfundate.
Domnilor primariu şi viceprimariu, de când n-aţi trecut, măcar din curiozitate, pe strada Muzeului, unde din octombrie 2014 se tot scobeşte, astupă şi cilindrează, ca gropile de-al dracului să fie mai făloase? Ce să mai spun de intersecţia spre Ciredi, unde din nou (pentru a câte oară?) se sapă pe rupte!...Şi iarăşi vor veni ploile şi noi ne vom bălăci prin noroaie, şi iarăşi vor veni zăpezile, ca să astupe olecuţă din mizeria şi nepăsarea edilească.
N.B. La ce naiba are nevoie Sighetul de viceprimar şi de 19 coşcogeamite consilieri (populaţia oraşului a scăzut cu vreo cinci mii din 1989 încoace), când fără el şi cu maximum şapte consilieri ar fi cu mult mai rentabil pe toate planurile?!...Atât din vremea când lucram la primărie, cât şi din discuţiile purtate cu foşti viceprimari, cunosc foarte bine poziţia ingrată a viceprimarului, îndeosebi atunci când apar tensiuni între el şi primar. Dar mai ştiu că el, aidoma consistentului surplus de consilieri (câţi ar mai rămâne fără indemnizaţii?), are capacitatea de-a fi fără însuşiri, adică de-a întruchipa pe autenticul aflător în treabă.
                George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii