ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 79 (Septembrie 2015)

EDITORIAL
(NE)UNIUNEA EUROPEANĂ
În ultimele zile întreg continentul european pare că fierbe la propriu din cauza unei situaţii de-a dreptul speciale, nemaiîntâlnite de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale. Şi ca totul să fie în meniu complet, şi de data aceasta, presa şchioapă de le noi, a generat spectacol ieftin pe sticla televizorului, în undele lungi, medii, scurte şi ultrascurte, precum şi ziare şi internet. Fiecare canal ori post în parte a tranşat după propriile rigori, ori copiate de aiurea, idei şi imagini cu încetinitorul, pe care apoi le-a mixat cu muzică tristă, de jale, să inducă prostului de consumator tragedia.
În timp ce în Spania şi Italia încerca să convingă statele din nordul cu pretenţii al Europei, vine în scurt timp şi rândul Greciei. Pe greci nu-i părăsise media românească prea mult, că de când cu referendum-ul din plin sezon estival şi tot circul negocierilor cu creditorii statului elen, nu mai puteai să vezi nimic practic la TV, iar toate ziarele dădeau ca iminent falimentul băncilor cu capital elen de pe la noi. Evident, nu s-a întâmplat nimic…
Revin la bieţii refugiaţi. Aceştia au fost tot timpul. Ţările africane şi din Orient, imediat ce au dat de independenţă, dar mai cu seamă de „primăvara arabă”, nu şi-au mai găsit astâmpăr. E ca şi cum le-ar fi spus europenilor: voi, cu NATO şi cu americanii ne-aţi dat peste cap, acum spălaţi-vă cu noi, evident, tot pe cap! Ce-i drept e că în America e mai greu de ajuns, însă nici drumul spre Europa nu-i floare la ureche. Iar europenii, din Uniune sau din afara ei, i-au poftit cum au ştiut mai bine, unii cu poliţia în acţiune, alţii cu garduri şi, în cele mai multe cazuri, cu indiferenţă, cu tentă serioasă spre scârbă.
E cumplit să ştii că deşi sunt atâtea state în Uniune, nici măcar unul nu a venit serios cu o propunere de întrunire cu temă unică, spre o dezbatere umanitară, decentă, umană. Nu! Fiecare stat a făcut şi face în continuare ce crede că e mai bine, demonstrând încă o dată că Uniunea Europeană nu este decât o idee, de cele mai multe ori greu de acceptat chiar şi de statele sale membre.
Fuga din Libia, Tunisia ori din ţările sahariene este la fel ca şi cea din Bangladesh, Afganistan, Pakistan şi Siria, iar direcţia pare una precisă: Germania, Suedia sau Norvegia. Evident, pentru că acolo ţi se acordă statutul de refugiat politic, acolo ţi se oferă şansa unei noi vieţi, a unei vieţi normale, atât de normale încât europenii occidentali nu o mai pot aprecia la adevărata valoare, pentru că ei nu au cunoscut niciodată reversul medaliei.
Putem afirma cu tărie că lipsa de reacţie a Europei se datorează faptului că marea majoritate a politicienilor au fost în vacanţă. Aşteptăm ca, întorşi la serviciu, să ne uimească din toate punctele de vedere şi când spun „uimească” nu mă refer la lucruri bune. Dacă pe unguri i-a dus mintea să ridice gard de sârmă ghimpată la graniţa cu Serbia nu mai miră pe nimeni şi nu ştiu dacă-i poate sensibiliza vocea dură a Ministerului de Externe francez, minister total bulversat de gestul hunilor panonici. Bine, Ungaria, dacă e s-o luăm cu încetul, cam de fiecare dată a făcut notă discordantă cu Europa, deşi emite pretenţii comunitare. Mai civilizaţi şi chiar şi decât grecii au părut macedonenii şi sârbii, cu toate că cele două state nu sunt membre ale UE şi nici putere economică nu au. S-au menţinut neutre, dând cale liberă spre Occident valului uman pornit dinspre Sud spre Nord, de la Est către Vest. Se prea poate ca experienţa destrămării Iugoslaviei, cu exodul său particular, cu luptele între relegii din statul federal, să fi generat acum nostalgii aparte. Au făcut macedonenii şi sârbii ce-au putut, iar nemţii în Dresda chiar mai mult: i-au întâmpinat pe oropsiţi cu bucurie şi aplauze, ca o binemeritată răsplată pentru faptul că au ajuns la destinaţie, că au ajuns într-o ţară unde sunt respectate multe lucruri, inclusiv condiţia umană. Bine, asta nu înseamnă că toţi locuitorii Germaniei sau alţi europeni gândesc la fel. Există şi acolo reticenţi, există şi acolo ură împotriva străinilor de orice fel, există şi acolo o ierarhie pe criterii etnice, de culoare etc., chiar dacă sentimentele sunt mascate. Şi e normal să fie aşa, oricât de ciudat ne pare acest lucru. Migraţia era oricum o problemă. Bulgari, români, sârbi, basarabeni, ucraineni, polonezi plecase de ceva ani spre Italia, Spania, Austria, Germania, Olanda, Franţa şi mai nou, spre Marea Britanie şi Irlanda de Nord. Migraţia forţei de muncă ieftine din Răsăritul Europei genera şi aşa probleme sociale în rândurile comunităţilor conservatoare.
Au fost şi voci – aflăm astăzi în presă – care au anticipat ceea ce trăim astăzi: asaltul musulman asupra europenilor, dar cum aceste idei veneau din Rusia, este foarte clar de ce nu au fost luate în seamă. Şi chiar nimeni, dar chiar nimeni din tot spaţiul european nu a încercat o soluţionare viabilă, la nivel comunitar? Răspunsul e simplu: chiar nimeni! Poate de acum încolo, pentru că valul migraţionist nu s-a încheiat, posibil să mai continue în acest ritm luni bune.
În România? Aproape bine… cererile de azil sunt puţine la număr, traseul refugiaţilor este simplu: Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria, Austria, Germania. Ar putea să rămână la turci, cel puţin sirienii şi mulţi asta fac. De ce nu merg în Arabia Saudită? De ce nu merg în Qatar, Kuweit, Emirate? Vorbesc, doar aceeaşi limbă, nu…? Unde este unitatea arabă? Sau poate să meargă în Israel. Evident, o glumă. Merg în Turcia şi Iordania, două state care au acceptat din spirit de vecinătate şi cu mult caracter uman, să-i primească pe cei care vând tot şi fug din calea sărăciei, mizeriei şi a războiului. Nu doresc asta, le-ar fi plăcut să-şi ducă viaţa mai departe, acolo, printre ruinele ceteţilor care dăinuie de la începuturile civilizaţiei şi numai pentru faptul că vin din acele locuri şi ar merita respectul, minimul respect, al unei fiinţe umane.
Ciudat e faptul că, deşi ajung în Grecia, cu mari sacrificii fizice, psihice şi financiare, nu în ultimul rând financiare, nu se stabilesc în Albania, în Kosovo, în Bosnia, locuri unde musulmanii s-ar simţi chiar ca la ei acasă. E greu de înţeles de ce nu ar merge în Albania, ca şi tranzit, apoi, pe calea apei, în Italia şi de aici Austria, Germania şi statele nordice.
Există voci demne de încredere care confirmă şi tranzitarea Rusiei, pornind din Turcia şi mergând de-a est Mării Negre până sus, în Scandinavia, la graniţa cu Norvegia, cu bicicleta, pentru că punctele de acces în Norvegia dinspre Rusia cu acest mijloc de transport nu solicită documente la trecerea frontierei.
Speriaţi de ceea ce au văzut la TV, politicienii de serviciu din ţara noastră, ei, puţini, câţi mai erau la serviciu, au pus-o săptămâna trecută de o întrunire, cu punct culminant pe reacţia statului nostru la „ameninţarea” care tulbură Europa. Tovarăşul Oprea, ca un strateg de nădejde, cheamă ziariştii şi camerele de filmat spunând naţiunii că frontiera cu Serbia a fost întărită. Evident, vorbe, deoarece imaginile televiziunilor vecine au demonstrat că să te ferească Dumnezeu de curajul disperatului, pentru că nici un cordon de poliţie şi nici măcar gardul unguresc nu le poate sta în cale celor care nu mai au nimic de pierdut, pentru care drum înapoi nu mai există. Firesc era, ca şi stat membru, România, chiar prin prezenţa lui Gabriel Oprea, să solicite în regim de urgenţă o întrunire la Bruxelles a tuturor statelor membre UE, unde să găsească rapid şi sigur rezolvarea acutei probleme, în primul rând de moralitate de care suferă în prezent continentul. În loc să asmuţi câinii şi să ridici bastoane asupra năpăstuiţilor de soartă, în loc să-i uiţi prin gări budapestite sau să-i laşi pradă călăuzelor de orice naţiune, mai bine te resemnezi cu realitatea şi pui serios în discuţie împărţirea după algoritm nesecretizat, a acestor OAMENI, trataţi exact ca nişte ANIMALE! După o astfel de atitudine, după atât de multă ură, înverşunare şi indiferenţă, te mai poţi mândri că eşti european?
Soluţiile nu vin de la înfiinţarea unei armate comune europene, idee care nu este nouă, însă faţă de care atât NATO cât şi Rusia au reacţionat imediat şi vehement, dar ca să foloseşti armata împotriva unor civili, total neînarmaţi, cred că lucrurile au căpătat o altă conotaţie.
Oamenii au dreptul să trăiască acolo unde îşi doresc, şi numai sub un astfel de auspiciu ar trebui să regândim statutul europeanului, aşa cum tot el, europeanul, în urmă cu secole, a dat buzna peste Orient, peste Africa, peste Australia, peste Americi, cucerind şi distrugând cu bună ştiinţă civilizaţii, ucigând în numele religiei, făcând praf şi pulbere populaţii întregi de băştinaşi sau transformându-i în sclavi. Există acum – poate ca o răzbunare a sorţii – acest val migraţionist. El există şi pentru că jurnalismul transfrontalier a adus pe micile ecrane ale afganilor, sirienilor, libienilor, irakienilor etc. şi mirajul european, aşa cum erau atraşi europenii de cel american.
Timpul vegetativ trebuie să îşi dea obştescul sfârşit pentru politica de timp comunitar. E momentul pentru o abordare demnă de bătrânul continent, o reacţie în deplină concordanţă cu valorile democratice pe care pretinde că le are.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
MUZICA ȘI MAI ALES JAZZ-UL ÎN VIAȚA CORNELIEI BUZOIANU
Cornelia Buzoianu este vocalista trupei Moonlight Shadow, o trupă brăileană de jazz, care a câștigat premiul Revelația anului, pentru recitalul revelaţie de la festivalul Sângeorz Băi 2014 în cadrul celei de a XIII-a ediții a Galei Premiilor de Jazz organizată de Fundația MUZZA în colaborare cu Ministerul Culturii și cu Institutul Cultural Român. Născută în Brăila, în anul 1975, este licenţiată în teologie ortodoxă – asistenţă socială. S-a format ca artist urmând cursuri de chitară şi canto în cadrul Școlii Populare de Artă din Brăila și a celei din București. A susținut concerte de jazz în Brăila, Galați, Sângeorz-Băi și Bucureşti. Vocea ei profundă și puternică trebuie ascultată și reascultată ca o garanție a descoperirii frumuseții jazzului.
În acest interviu, acordat Revistei Zeit, Cornelia Buzoianu ne destăinuie momente ale formării ca interpretă de jazz și opinii despre publicul de muzică din Brăila.
Cornelia Buzoianu, cum ai început să cânți și ce te-a determinat să optezi pentru stilul jazz?
Eu cânt de când mă știu, de mică. Ascultam discurile tatălui meu cu muzică populară, ascultam folk – era în vogă stilul acesta și ascultat foarte mult de toţi, în special de tineri. Mai ascultam discurile cu Narghita, singurele cu un interpret internațional, pe care le deţinea tatăl meu. M-a prins stilul acela – ascultam și învățam fonetic (nu știam limba indiană), însă simțeam muzica. Cântam ce îmi plăcea. Îmi place foarte mult folclorul dobrogean și, dacă ar fi să cânt vreodată muzică populară aș adopta stilul acesta. Angelica Stoican îmi place în mod special. Apoi m-am apucat de chitară clasică. Cu vocea cântam doar pentru mine și uneori la serbările școlare. Mai târziu, în liceu am întâlnit o persoană foarte specială, domnul Voineag, tatăl tenorului Ionel Voineag, care m-a auzit cântând și mi-a spus că ar trebui să cânt Maria Tănase. Atunci am fost frustrată – eu vroiam să fac operă, dacă tot spunea că am potențial. Eram copil și nu aveam educație muzicală. Cu domnul Voineag am început lecţiile de canto. Îi priveam pe colegii mei de la canto clasic și eram fascinată de ceea ce tehnica vocală poate aduce potenţialului înnăscut. M-am apucat să studiez canto clasic la Școala Populară de Artă - am studiat câțiva ani. Fiind admisă la facultate am făcut o pauză destul de lungă, de altfel, din punct de vedere muzical. Prin anul trei sau patru de facultate m-am înscris la Școala Populară d Artă din București și am continuat să studiez muzica, improvizaţie jazz. Atunci cred că m-am regăsit pe mine și m-am hotărât să cânt. Profesor mi-a fost domnul Marius Popp, cu care am început să mă dezvolt pe latura de improvizaţie și astfel am început să cânt jazz.
De ce mi-am ales jazz-ul? Pentru că exprimă libertatea. N-am cerut părerea cuiva, am considerat că sunt matură și că știu, în linii mari, ce vreau să cânt. Știam, în general, că trebuie să ai o educaţie muzicală în spate, că este nevoie de o anume pregătire pentru că altfel nu ai cum să faci o improvizație. Trebuie să simţi tema și să te joci cât poți de mult. Libertatea și creativitatea sunt foarte greu de găsit, trebuie să ai o doză de nebunie, să poți mai întâi să explorezi potențialul tău, ca suflet în primul rând, să vezi cât te poți juca cu vocea. Oamenii uită să se joace, omoară copilul din ei. Și dacă uiți să te joci, nu laşi copilul din tine să se exprime, nu poți să fii creativ. Am întâlnit foarte mulți copii, pianiști, care aveau ani de școală de muzică în spate. Li se cerea să improvizeze ceva, însă nu puteau. Erau prinși în canoanele acelea de corectitudine a execuției. Muzica clasică îți impune o fermitate, o anumită inflexibilitate. Era foarte greu să-i faci pe acei copii să se deschidă, să cânte liber. Cred că în jazz asta îți trebuie, curaj, nebunie şi studiu. Cred că cei care se gândesc la jazz au curajul de a sparge barierele și de a încerca niște lucruri care uneori ți se par hilare. Sunt artişti care ne uimesc permanent cu ceea ce pot crea, exprimându-se vocal. Pentru unii, care nu au cultură muzicală, acest fapt pare facil, uneori pueril. Nu este deloc aşa.
Ce înseamnă pentru tine jazzul, mai ales în relație cu alte stiluri muzicale?
Jazzul îmi conferă libertatea de a mă juca cu vocea mea, cu mine cât se poate de mult. Pentru că în jazz trebuie să te regăsești în primul rând spiritual, ca ființă, să simți că exiști. Apoi, trebuie să-ți cauți potențialul vocal; poți face multe lucruri cu vocea la care nici nu te-ai gândit. Mie îmi plac foarte mult onomatopeele și sunt înnebunită de ritm. De exemplu, eu nu ascult foarte mult jazz abstract, bazat pe tehnica în execuţie. Eu personal am nevoie de scenariu care să mă ducă într-o poveste, nu mă convingi altfel. Sunt artişti instrumentişti care cântă în stil satrianic, care au o degetație uimitoare și o tehnică extraordinară. Pe mine, însă, doar tehnica nu mă atrage. Dacă nu ai acea poveste, acel lirism, nu mă prinzi în poveste. Îmi place ritmul, iar povestea trebuie să aibă și ritm, mai ales că eu sunt o fire dinamică, colerică.
Jazz-ul se află în relație cu toate genurile muzicale. Dacă te gândești la muzica clasică, găsești partituri preluate de aici în jazz şi interpretate în mii de feluri. Dacă nu iubeşti muzica clasică ai trăit inutil pe lumea aceasta. Chiar dacă nu este atât de ușor inteligibilă ca un șlagăr pop sau o manea (ha!…ha!…), muzica clasică este de neegalat și sunt compoziţii pe care le pot asculta la infinit și de fiecare dată simt același fior indescriptibil ce îmi răvășește ființa interioară.
Jazzul are legătură și cu folclorul. De ani, în trend este jazzul folcloric, care prinde foarte bine oriunde în lume, în țară și în străinătate. De pildă, Pink Martini au preluat o piesă a Mariei Tănase, interpretând-o foarte bine. Este vorba de Până când nu te iubeam. Ascultați aceeași piesă în interpretarea Mariei Răducanu. Muzicienii se întâlnesc, redescoperă piesele și le interpretează în manieră proprie. Se întâlnesc culturi diferite, din zone diferite, școli de muzică diferite, oferind un produs final minunat și unic prin fiecare colaborare. Asta înseamnă jazz-ul: libertate de exprimare pornind de la un pattern foarte bine definit.
Cât de răspândit este jazul în Brăila? Este el agreat de publicul brăilean?
Formații de jazz chiar nu mai există în Brăila, în schimb există muzicieni în Brăila.
Muzica jazz este gustată în Brăila, din punctul meu de vedere. Nu e răspândit foarte mult pentru că, din nefericire, deși există aici un liceu de muzică, jazzul nu se studiază în mod aparte. Elevii studiază muzică clasică, însă nu și jazz. Și nici n-ar avea cu cine să studieze. Acesta este un lucru trist. În România s-a introdus relativ târziu muzica jazz și improvizația jazzistică, chiar și la Conservator. Avem nevoie de profesori, avem nevoie de studiu dar și de creativitate, libertate de exprimare și acest lucru nu se poate realiza decât prin stabilirea unui echilibru între acești factori.
Cât de răspândit e jazz-ul în Brăila? Din păcate, nefiind studiat, nefiind tineri care să se implice în acest stil muzical, evenimentele dedicate jazz-ului sunt restrânse. Noroc că mai sunt invitate din când în când trupe din alte județe. Nu se face jazz la Brăila.
Dacă mă refer la public, am descoperit că oamenii doresc să asculte jazz. Eu mi-am dorit să cânt jazz în Brăila și am cerut părerea prietenilor. Mi s-a spus că este o nebunie, că nu o să vină nici măcar două persoane să asculte, că în Brăila se ascultă numai manele și muzică populară. Nu puteam să admit că acesta este adevărul. Și am avut dreptate, concertele pe care le-am dat mi-au evidențiat că oamenilor le place jazz-ul.  
Prima apariție în fața publicului brăilean o să îmi rămână întipărită în minte și în suflet. Am cântat în duet cuLiliana Chiriță, profesor de canto clasic la Liceul de Artă Haricleea Darclee și la Școala Populară Vespasian Lungu. Am cântat piese clasice, am cântat Fever, Septembrie șipublicul a simțit fiecare moment, aplaudând. Nu-mi venea să cred că la Brăila se poate crea o atmosferă boemă! Era evident că trebuia să continuăm pentru că oamenii doreau să asculte lucruri frumoase.
Publicul brăilean este un public drăguț, nu foarte critic. Nu orice public simte momentele pline de dramatism ci doar acela căruia îi place ce se cântă și atunci există rezonanță între artiști și public. Publicul brăilean este cald, este deschis; sunt foarte mulți care simt muzica. Unii au cultură muzicală, alții nu, dar pentru că nu li se oferă atât cât merită, este evident că oamenii se pierd pe undeva.
Festivalul de jazz Jonny Răducanu de la Brăila este excelent. Eu am fost la ediția trecută și mi s-a părut un festival foarte bun, cu artiști de primul calibru. Din păcate, doar în trei zile nu ai cum să faci educație. Festivalul trebuie să se organizeze anual, darpublicul trebuie întreținut și cu alte evenimente legate de jazz pe parcursul anului. Publicul de jazzeste cu totul altfel, e un public stilat. Am cântat în cluburi brăilene în care se ascultă, în general, alt tip de muzică, bași la maximum, distracție, mult zgomot, party. Când Moonlight Shadow a cântat la Vynil, a fost o cu totul altă atmosferă…Oamenii și-au făcut rezervări din timp, au stat la mese, au ascultat activ, au cântat cu noi, au improvizat. Am descoperit un alt Vynil - același loc, o altă atmosferă.
Sunt prea puține evenimente în orașul acesta care impun calitate. Nu sunt nici suficient promovate, lipsesc profesioniștii din presă, care să prezinte mai detaliat un concert, să prezinte un artist sau o trupă. În domeniul culturii oamenii trebuie educați, informați.  Brăila nu e un oraș al manelelor, la Brăila se pot face lucruri frumoase, dar trebuie să ai curajul de a începe. Jazzul e mai complicat, cere curaj, cere deschidere pentru oameni și de la oameni dar și perseverență.
Poate că noi avem, totuși, o structură a publicului ca în oricare alt oraș, diferența constă în tipul de evenimente, în numărul acestora și în frecvența cu care au loc.
Da, cu siguranță. În București sunt foarte multe evenimente încât nu poți ține pasul. Aici, în Brăila, și nu numai aici, ci în provincie, în general, ai mai mult timp să te gândești la tine, să te gândesti la existență, la natură. Ceea ce e un lucru foarte bun, pentru oricine. Eu aș râmâne în Brăila, dar din păcate nu se întâmplă lucruri la un nivel de frecvență decent, ca să supraviețuiesc, cumva.
Cine este artistul (interpretul de jazz/trupa) care reprezintă un model pentru tine, care te inspiră?
Am foarte mulți preferați. Sunt înnebunită după Youn Sun Nah, Maria João, Bobby McFerrin. Ascult cu plăcere Maria Răducanu, Luiza Zan. Ascult Maria Callas dar și Maria Tănase. Ascult colinde românești, muzică psaltică, muzică corală sau rock – Led Zeppelin, Iron Maiden, The Doors, AC/ DC. La mine acasă se ascultă muzică de dimineața până seara. Împărtășesc muzica cu copii mei, Petru și Toma. Mă bucur să descopăr, în special la cel mic, că este atras de muzica pe care o ascult, este atras de Al Jarreau, de jazz și rock. Petru este înclinat spre hip hop. Sunt atrasă, așa cum am mai spus, de vocea umană, de armonii și de ritm. Nu contează unde le descopăr!
Care este istoricul formației Moonlight Shadow în care evoluezi ca vocal?
Moonlight Shadow s-a format cu mare greutate pentru că am găsit cu greu instrumentiști. Eu am început cu Liliana Chiriță pentru că aș fi vrut să creez un duo sau un trio pe voci. Am căutat instrumentiști, am format trupa: două voci, chitară solo, chitară bas, percuție. Însă lucrurile nu au mers în direcția pe care o doream. Ne-am despărțit. Crin Grigore, profesor la Școala Populară de Arte Vespasian Lungu făcea parte din trupă. Un autodidact cu care m-am înțeles extraordinar din punct de vedere muzical. După o pauză de câteva luni, m-a sunat Crin și mi-a propus să continuăm colaborarea dintre noi și așa am început. L-am contactat apoi pe Cristian Cazan, un adolescent extrem de talentat și pasionat de jazz. Ne-am pus pe treabă, am repetat câteva luni de zile și am ieșit cu noul nostru proiect, de jazz pur, de care suntem toți trei multumiți. Am trăit o perioadă excelentă de aproape un an, până când Cristian a trebuit să plece la facultate. Vom vedea cum vom continua colaborarea.
Este necesară o educație muzicală, în general? În viziunea mea muzica, una dintre arte, ar trebui privită de cei din jur ca fiind mult mai mult decât un mijloc de relaxare sau distracție, ar trebui privită ca o cale de dezvoltare a sufletului, a personalității și a culturii unei persoane.
Fără educație muzicală nu se poate. Lasă-l pe om să aleagă, dar asigură-te că el poate face o alegere în deplină cunoștință de cauză. Îmi amintesc cu mare plăcere de orele de audiție organizate în cadrul cursurilor de la Școala Populară de Artă. Aveam un pick-up vechi și ne așezam în băncuțe, iar doamna profesoară, o persoană extraordinară, ne învăța să ascultăm muzica. De la superficialitate la seriozitate nu era decât un pas - erau câteva note! După audiții urmau discuții, povestea compozitorului, povestea piesei, încât nu aveai cum să mai uiți ce ai ascultat. Mergeam acasă și mai ascultam piesa de câteva ori. Cred că audițiile sunt cele mai bune pentru copii. Să asculte copiii rock, pop, jazz, muzică populară, dar să le creezi și o poveste. Dacă adaugi și o proiecție video nu ai cum să nu îi prinzi pe copii în plasa muzicii. Este o cale de a face din copii noștrii niște oameni frumoși.
Se apreciază că muzica clasică este grea. Majoritatea transpune muzica clasică în ceva formal, dificil, plicticos.  Oare Rapsodia lui Enescu inspiră așa ceva? Nici pe departe. Și este doar un exemplu din miile de exemple posibile. Avem nevoie de educație muzicală din anii de pruncie.
Putem vorbi și de manea, dar de maneaua aceea adevarată, cu influențe estice. Ascultați Anton Pann, Bordeiaș, bordei, bordei - regăsim în ea maneaua. Oamenii trebuie să facă diferențe între ce era altădată înțeles prin manea și ce este acum manelismul. Sunt două lucruri atât de diferite încât nu are rost să discutăm. Oamenii trebuie să înțeleagă, să vadă partea frumoasă a vieții. Viața nu înseamnă doar bani, pițipoance, texte agramate și lipsa principiilor de orice fel!
Pentru cei care vor să asculte jazz, să exploreze acest gen muzical, ce recomandări poți face?
În primul rând ascultați cât mai mult. Avem internetul la dispoziție. Mergeți la concerte! Muzica nu-ți face rău, muzica îți face bine. Muzica te bine-dispune. Întotdeauna un foc de tabără nu poate fi conceput fără o chitară sau fără cântec. Oare ne mai gândim la falseturi sau ne amintim doar de atmosfera minunată pe care o întâlnim din ce în ce mai rar? Vreți să cântați…cântați. Vreți să dansați? Dansați! Sunteți prinși în grijile de zi cu zi? Opriți-vă pe stradă lângă trubadurii fără nume…o clipă și vă asigur că vă veți încărca pozitiv! Faceți ce vă place…măcar din când în când. Niciodată nu este târziu!
Ce planuri de viitor ai?
Voi continua să studiez jazzul și să cânt.  Așa să mă ajute Dumnezeu!
Mulțumim, Cornelia Buzoianu și ar fi de dorit să auzim mai mult jazz în Brăila și mai ales să ascultăm mai des Moonlight Shadow!
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT
ARCA LUI PARANOIE, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2010
Fiind o carte destinată celor mai sensibili devoratori de literatură persiflantă şi umoristică, am căutat în filele ei gustul teribil al pelinului dulce, planta preferată a românilor, care le-a fost hărăzită de ursitoare încă din leagăn. E ca şi cum cineva simte apropierea fiorului dulce al morţii, dar îi râde ironic în faţă, descurajând-o să-şi mai recolteze suflete din rândurile poporului iubitor de frumos şi echitate. George Tătăruş a primit la naştere delicata unealtă a scriiturii, pe care s-o folosească spre a le dărui oamenilor licărirea unei vieţi mai bune, dorinţa de a-şi cunoaşte destinul prin lectură şi diplomaţie. În peste cincizeci de crochiuri însoţite de moto-uri alese cu grijă, vizionarul scriitor îşi expune cu francheţe gândurile şi tonusul literar, încântând prin claritate şi acuitatea spiritului. Călătoria sa prin lumea amăgitoare a politicului, a istoriei, a fantasticului, a lipsurilor de tot felul, ne determină să ne întrebăm: Când şi cum se vor sfârşi necazurile celor oropsiţi, ale celor care şi-au pus speranţa în puterea de guvernare a savanţilor?
Titlul cărţii cuprinde un adevăr trist şi irevocabil: plutim în derivă către un ţărm al viselor, către o himeră flămândă, nemiloasă şi perfidă, care uimeşte prin capacităţile sale versatile, având ca unic scop ademenirea fiinţei umane într-un vârtej de minciună şi decădere sufletească.
Se vădeşte aceasta chiar în prima schiţă, unde autorul explică de ce a botezat cartea sa astfel. Ea reprezintă sinteza lucrării, chintesenţa ideii că timpul contemporan nouă este unul al vitregiei, al strigătului în pustiu în jungla intereselor meschine. Apoi, ca într-un veritabil salt al echilibrului, ni se înfăţişează personalitatea integrală şi complexă a lui Fănuş Neagu, pe care-l omagiază ca fiind unic în şlefuirea diamantelor literare, a metaforelor, ce ne-au fascinat ani de-a rândul, mai ales pe noi, locuitorii bălţilor dunărene, ai Câmpiei Bărăganului, atât de cuceritoare prin farmecul florilor, bâzâitul albinelor şi cântecul insistent al greierilor la lumina pală a lunii.
Şi pentru că scriitorul e îndrăgostit de vechea raia turcească, cetatea Brăilei, cu izul ei de istorie medievală, aminteşte de hrubele existente aici, acelea care formează o veritabilă reţea subterană, ce traversează bătrânul fluviu, mistere savuroase, povestite cu drag la un pahar de licoare bahică, hipnotizat parcă de ceea ce ar putea descoperi dincolo de aparenţe.
Iubirea n-a trecut nici ea neobservată şi analizată, întrucât a fost răpit de frumuseţea-i amăgitoare, de mirosul tainic de magnolie, fără putinţă de evadare, aruncându-l în antecamera morţii, ca pe un suflet îndurerat şi rănit de propriile dorinţe. Cele două mari poveşti de dragoste i-au marcat definitiv existenţa, metamorfozându-l într-un contemplator desăvârşit, creator de linişti dantelate şi energii pozitive.
Politica, cel mai aprofundat subiect, îşi dezvăluie nenumăratele ipostaze, fără nicio reţinere, dovedindu-şi cruzimea de fiară apocaliptică, asurzind cu strigătele ei mintea cetăţenilor secătuiţi de vampirismul societăţii actuale, sufocaţi de promisiuni electorale şi fermecaţi de iluzia unui trai decent. Sunt evocate scene ale trecutului comunist, presărate cu detalii cunoscute numai de scriitor, ca unul care a fost nevoit să îndure inepţiile unor aşa-zişi conducători, şefi sau şefuţi cu idei delirante, invidioşi că cineva s-a ridicat prin forţe proprii deasupra intelectului lor inexistent. Amintirea unor regimuri apuse, condamnate la revenire, suprimă imboldul de a trăi altfel, conform propriilor convingeri şi precepte. Acestea sunt ucise din faşă de către tovarăşii entuziaşti, amatori de pedepse aplicate nesupuşilor. Ineditele lozinci scandate cu vervă de către clasa muncitoare răsună straniu, dar parcă aroma lor se mai simte din când în când şi astăzi, când se vor a fi lăsate uitării: Ana Pauker şi Dej bagă spaima în burgheji! Scriitorul e convins că remarcabilul Caragiale e cât se poate de actual şi asta îl şi determină să-l citeze, întărindu-şi afirmaţiile referitoare la tot soiul de alegeri şi alergări, la propaganda ipocrită a celor aflaţi în fruntea unei ţări căzută într-un abis al neşansei. Toate întâmplările sunt relatate din perspectiva martorului ocular sub o formă comică. De pildă, schiţa Bubulii, Mogulii şi Barabulii, urmată de Hambârlai, whiski şi adio mamă, brand românesc de succes! sunt o emblemă a unui popor încătuşat şi cu botniţa la gură, condamnat la sărăcie şi chin de către guvern, parlament, Cotroceni, precum şi de alte foruri superioare poate mai puţin cunoscute, din cauza opacităţii şi a măştilor originale pe care le poartă, în funcţie de evenimentul la care participă din poziţia indiferenţei şi a lipsei de bun simţ. Cititorii constată că trăiesc într-un spaţiu carpatic, nu balcanic, convingere care li se implementase cu ceva timp în urmă, subtil, cu susţinere de fraze întortocheate, aduse din fântâna unei istorii prelucrate în interesul puterii. 
De asemenea, unii dintre semenii lor au devenit barabuli, adică turişti electorali, în schimbul unor pungi cu zahăr, orez şi-al altor alimente atât de necesare, mai ales în vremurile acestea de criză economică acută. Ei sunt plimbaţi de la un sediu la altul spre a ştampila buletinele de vot în favoarea cui trebuie să fie ales, pentru binele comunităţii, pentru a trăi bine! Doar un cetăţean turmentat rău de tot, vizibil lucid, intuind adevărul, exclamă: Bă, proştilor, beţi voi hambârlai şi vă bucuraţi, dar ăla pe care puneţi azi ştampila o să bea whiski datorită vouă. Şi o să bea încă cinci ani whiski, iar voi o să duceţi până şi dorul hambârlaiului. Şi-au vândut sufletul pentru câţiva arginţi, atât de utili pentru a asigura familiei pâinea de mâine doar, căci de viitorul mai îndepărtat, nici nu poate fi vorba. Iluştrii noştri înaintaşi, printre care Alecsandri, şi-au pierdut odihna veşnică privind cu ochii înlăcrimaţi cum piere o naţiune cândva renumită pentru onestitate, bărbăţie şi dreptate. Vorbe precum: Românul s-a născut poet! sau Încrederea înfloreşte în sufletele mari!, aparţinând Bardului de la Mirceşti, nu mai sunt acum valabile, căci rimele nu ţin de foame, iar sentimentele nobile au îmbrăcat veşmântul cernit al disimulării, fiindcă suntem nevoiţi să jucăm teatru şi în somn. Aşadar, istoria se tot repetă, nu se mai ştie de când, dar oricum nu are importanţă, deoarece nimeni nu învaţă ceva din erorile care s-au produs şi care n-ar trebui să mai existe. Zugrăvită în tonuri sobre, enigma decembrie 1989, reînvie de fiecare dată puternică, amintindu-ne în special de sacrificaţii nevinovaţi de atunci, care nici n-au ştiut ce li se întâmplă şi de înflăcărarea ce-i cuprinsese pe toţi, fără număr şi identitate, doar pentru că aşa trebuia. Patriotismul era cuvântul de ordine, cel care i-a tulburat pe cei direct implicaţi în fenomenul inexplicabil şi uimitor, care a lăsat răni nevindecate şi a înmulţit mormintele veşniciei. Totuşi, anumite interese înalte dirijează orchestra vieţii, care s-au îmbarcat pe corabia nebunilor, neştiind că va veni timpul când aceasta se va duce în adâncuri, sub greutatea blestemelor celor mulţi, care nu mai pot suporta asuprirea neamului odată invincibil.
Schimbând registrul literar, autorul ne introduce într-un spaţiu fantasmagoric, terifiant şi seducător, odată cu povestirile despre Leonardo, vampiri, castele bântuite, reverii cu fluturi, dar şi aventura unui scoţian debarcat cu forţa pe teritoriul ţării noastre, unde a trebuit să se adapteze vieţii de aici. De ce a ales autorul personalitatea lui Leonardo Da Vinci? Poate pentru că este un colos al ştiinţei şi un visător de talie superioară, al cărui spectru se răsfrânge în chipul candid al Giocondei, nemuritoarea muză a inocenţilor. Idealurile sunt preferate şi agreate, fiind imaginea din oglindă a scriitorului, un alter ego deosebit, scăldat în lumină şi rouă. 
Cartea se încheie triumfător într-un stil pur românesc, abordând numeroase şi nostime dueluri verbale, ca între amici, ce-şi adresează întrebări memorabile la un pahar de bere, discutând despre situaţia de azi a societăţii, făcând haz de necaz, doar ca să treacă timpul cu folos şi în detrimentul crizei, asemenea unui Moromete actual, cu înţelepciunea-i proverbială.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
FEERICUL CA MODALITATE DE IEŞIRE-DIN-STAREA-DE-ASCUNDERE A FIINŢEI, ADRIAN BOTEZ, NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO
Scriitura lui Adrian Botez, din volumul NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO (cinci povestiri fantastice), Editura RAFET, 2014, cu o postfaţă semnată de Petru Solonaru - se apropie de stilul artistic al inegalabilului J. L. Borges. În cele cinci proze, prolificul scriitor şi hermeneut  verifică şi demonstrează în ce mod literatura lumii repetă (infatigabil şi inepuizabil!) aceleaşi teme şi motive, singurele variabile fiind timpul scriiturii şi al lecturii. În esenţă, temele majore rămân aceleaşi, dar perspectivele sunt mereu altele.
Feericul celor cinci proze este un univers miraculos, care se suprapune lumii reale, fără a-i altera coerenţa. Aici nu poate fi vorba de un univers fantastic, în măsura în care, potrivit psihanalizei, el este legat de stările morbide ale conştiinţei - care, în fenomenele de coşmar sau de delir, proiectează, în faţa ei, imagini ale temerilor sale.
Cele cinci proze care alcătuiesc volumul posedă un aer mistic, favorabil revelării Divinităţii. Dar ceea ce conferă valoare acestor scrieri este căutarea obsesivă a Simbolului care să redea Divinitatea. Aceasta este sinonimă cu Fiinţa, în măsura în care ne îngăduim a vorbi de o echivalenţă logică şi ontică între cele două, dar nu şi una ontologică,  fără ca imanenţa să altereze Transcendenţa.
Această pendulare „între real şi irealitatea sacră“ – fără ca planurile să se confunde – este înfăţişată de autor, în prima povestire, care deschide şi dă titlul volumului -NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO. „Las nicolettes“ sunt manifestări mundane „privilegiate“ ale Fiinţei-Divinitate, care pot fi receptate de iniţiati „cu ochi de zei“:
„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zilele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină... (...) Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea «las nicolettes». Numai cei care sunt, spuneau ei: «cu ochi de zei»!. Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, «plante». Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale!“ (pp. 5-6). (De altfel, miturile cosmogonice aşază, la baza lumii, factorul primordial APĂ -  astfel încât Amazonul abatelui Bernardo ar putea fi, foarte bine, Oceanul Primordial. C. G.  Jung semnalează, pe de altă parte, că orice cosmogonie implică o anumită noţiune de sacrificiu: a da formă unei materii înseamnă a participa la energia primordială, pentru a o modifica. Este de observat, în proza în cauză, şi aparenta dualitate APĂ-FOC).
Descătuşarea zborului, ca eliberare din contingenţa teluricului şi dizolvare în kosmos-ul necuprins, este tema celei de-a doua proze, „IL POLLAIOLO“ – ELIBERATORUL ZBORURILOR. Pasărea este asociată sensului fiinţei umane, ea este un simbol al viului, într-un cadru în care personajul devine expresie a deriziunii, a unei lumi fără speranţă. Pasărea este, par excellence - simbolul arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare, spre valorile absolute ale cerului, dar şi metaforă (constantă şi universală) a spiritului. Semnificaţia etică a povestirii este evidentă: idealul nu poate fi înfrânt de nicio autoritate pământească, pentru că idealul este sădit de Providenţă, iar Providenţa este libertate. Aşa cum magistral explică N. Berdiaev: „Libertatea este un concept limită, ea nu poate fi dedusă din nimic şi redusă la nimic. Libertatea este temeiul fără temei al existenţei şi ea este mai adâncă decât orice existenţă. Nu se poate atinge adâncul raţional sesizabil al libertăţii. Libertatea este o fântână de o adâncime insondabilă, adâncul ei este taina ultimă“.
Moartea, ca fapt iminent al existenţei umane, este tema celei de-a treia povestiri, ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA. Înainte de toate, încântă, şi aici, metafora concentrată. Abatele este, aici, fiinţa umană aflată în căutarea autenticităţii, ca modalitate de fiinţare a celor care caută să-şi înţeleagă statusul existenţial şi libertatea lor de a-şi realiza posibilităţile existenţiale. Autenticitatea împiedică individul să „cadă“, dându-i şansa de a obţine o viziune a situaţiei sale şi presupune o hotărâre în faţa fiinţei-către-moarte şi a sentimentului de anxietate sau grijă, pe care aceasta îl induce.
Thanatofobia abatelui, din finalul povestirii, descrie starea de înţelegere lucidă şi adevărată a unei „situaţii-limită“, precum şi asumarea conştientă a responsabilităţilor şi posibilitaţilor pe care ea le oferă.
A patra povestire a volumului, ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL, este o pildă creştină, cu o încărcătură etică şi soteriologică deosebite. Cele câteva rânduri sintetizează un întreg univers ideatic creştin:
„ – Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) - şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci... iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului...“ (pp. 37-38).
Ultima povestire a volumului, ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ, vorbeşte despre momentul suprem al existenţei umane - întâlnirea cu Dumnezeu; o întâlnire care se iveşte, uneori, dintr-o revelaţie interioară inexplicabilă, sau, alteori, dintr-o experienţă minunată şi neobişnuită. Întâlnirea abatelui cu Dumnezeu are ceva din Marele Inchizitor al lui Dostoievski şi impresionează prin discursul epic impresionant: „Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu - nici într-o lume“ (p.47).
Nu pot decât să invit cititorul să se lase purtat de erudiţia acestor texte!
Retuţa Dascăl (Adjud – Vrancea)

STRUCTURA VARIATĂ, NATURA EXPRESIVĂ
ŞI VALOAREA ARTISTICĂ A PAMFLETULUI
. DE DORIN  N. URITESCU
Profesorul Universitar Dr. Dorin N. Uritescu, ardelean născut la Vinera - Cugir, Judeţul Alba, nume de referinţă pentru lingvistica românească în ultimele două decenii, este licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română-Universitatea din Bucurşti (1970) şi al Facultăţii de Istorie-Filozofie-Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1978), doctor în filologie al Universităţii din Bucuresti (2005), magna cum laude. Este un lingvist cunoscut pentru studiile şi cercetările sale referitoare la vocabularul limbii române actuale, fiind autorul a numeroase lucrări ştiinţifice în domeniul cultivării limbii.
Volumul „Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a pamfletului”, semnat de profesorul Dorin N. Uritescu,  este o lucrare de analiză a pamfletului ca specie literară, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru şi cu exemplificări din textele unor cunoscuţi pamfletari români. Este o lucrare care, desigur, va fi utilă elevilor, studenţilor, profesorilor, dar, nu în ultimul rând, cititorului obişnuit, consumatorul de pamflet, pentru ca acesta, citind din abundenţa de articole scrise în diferite publicaţii, să înţeleagă ce text poate fi considerat astfel.
Dacă „Dicţionarul explicativ al limbii române” consideră pamfletul drept o „specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane” şi dacă mai afăm căaceastapoate să primească forma unui articol într-o publicaţie, a uneicomedii cu elemente de pamflet, a unui cuplet conţinând un pamflet, chiar a unui roman cu caracter de pamflet, se cheamă că am înţeles despre ce este vorba.
Însă autorul acestei lucrări, Domnul Profesor Dorin N. Uritescu, desţeleneşte puţina noastră înţelegere, explicând limpede că: „Pamfletul este o creaţie, cu atât mai izbutită, cu cât feluritele modalităţi ale expresiei artistice: epitetul, metafora, comparaţia, antiteza, antonomaza, etc. o slujesc efectiv şi rodnic.” Din cuprinsul lucrării aflăm că temele specifice pamfletului sunt cele care privesc unele aspecte ale vieţii politice, economice, sociale, respectând o caracteristică estetică, care nu permite „alunecarea într-un limbaj vulgar, trivial”, chiar dacă îşi asumă în mod frecvent „duritatea expresiei”. Pentru că, din punct de vedere al conţinutului, pamfletul poate avea  obiective diferite. Însă, chiar dacă vizează o individualitate „fie ca om, fie ca factor oficial”, o temă culturală în legătură cu un anumit scriitor sau o problemă în relaţiile dintre componenţii unei anumite categorii sociale, textul atacă întotdeauna un „fenomen negativ...”, reuşind ca prin „satirizarea necruţătoare” să-şi păstreze, totuşi, intactă „funcţiunea umanistă” şi să dea autorului libertatea de a prezenta corect o anumită stare de lucruri asupra unei persoane sau asupra uuei situaţii, stare care nu trebuie trecută cu vederea. Întotdeauna „nota critic-pamfletară a expunerii este remarcabilă prin virulenţă şi pregnanţă”. Pamfletarul, poate portretiza critico-satiric, poate prezenta idei, situaţii, însă, indiferent de conţinutul „eminamente critic” al lucrării sale, numai ingeniozitatea expunerii susţinută de „personalismul energetic al autorului” poate garanta pamfletului  „ţinuta lui de ordin literar”, necesară pentru atingerea ţelului urmărit. Altfel  ar rămâne „o simplă bârfă sau o bălăcăreală”.
Indiferent de aspectele pe care le poate îmbrăca un pamflet (direct sau aluziv, deghizat sau involuntar mascat), pentru a nu rămâne neglijent sau neaderent la adeziunea cititorului, este necesar ca această specie literară să se păstreze în limitele limbajului decent, fără invective, fiind, de fiecare dată, obiectiv „în acord perfect, de necontestat, cu percepţia justă a realităţii”, indiferent dacă îl întâlnim în publicistică (Tudor Arghezi - Baronul, Preşedintele), în creaţia epică (Eugen Lovinescu, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu), în creaţia lirică (Mihai Eminescu - Junii corupţi; Grigore Alexandrescu – Confesiunea unui renegat; Tudor Arghei – Balada maeştrilor).
Am folosit unele exemplificări ale autorului, nume strălucite ale literaturii române, care, prezentate aici, îndeamnă la o citire mai aprofundată a operelor respective. Căci, aşa cum precizează autorul Dorin N. Uritescu despre pamflet şi pamfletari, „autorii care îl cultivă se remarcă şi prin creaţiile lor literare.”
Am primit volumul „Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a pamfletului” din partea autorului Dorin N. Uritescu cu dedicaţia „...pentru severă analiză” . Mulţumesc pentru dar şi pentru învăţăturile primite!... Mă tem că singura modalitate de a mă referi la această lucrare este aceea de a întreba în ce măsură avem în faţă doar o „carte de învăţătură” şi dacă nu cumva, sub motivul explicării noţiunii de pamflet, ne aflăm în prezenţa unui semnal de alarmă faţă de modalitatea în care, abundând de invective, sunt prezentate în zilele noastre persoane, situaţii şi stări de lucruri. La fel ca umorul, umorul negru chiar, pamfletul nu este o figură de stil, ci o stare de spirit care face parte din realitatea încojurătoare încărcată excesiv cu aspecte neobişnuite şi, mai ales, neplăcute. Citează astăzi autorul lucrării un fragment din articolul Actualizarea publicat de Mihai Eminescu în anul 1877: „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să sâştige averi şi onoruri?... Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în academie...?” De actualitate?!...
Ca şi celelalte lucrări ale autorului, acest volum de teorie literară cu referire la pamfletul ca specie literară cu originalitate, cu spirit combativ, chiar virulenţă atunci când este necesar, este o expunere sistematică ce vine în ajutorul celor ce vor fi ademeniţi de ideea de a scrie un pamflet. Dar şi în folosul celor care îl vor citi. Pentru o mai bună înţelegere...
În cele peste 20 de cărţi de specialitate şi peste 200 de articole şi studii de lingvistică publicate în reviste de specialitate a introdus concepte noi, din perspectivă ortografică: pleonasmul, contradicţia în adaos, pedantismul, hipercorectitudinea, contaminarea, analogia improprie; este primul teoretician al figurilor de stil, al arhaismului ortografic şi echivocului ortografic şi este primul cercetător care a abordat la noi valoarea stilistică a antonomazelor, iar în volumul „Fascinaţia numelui - studiu al creaţiei lexico-semantice şi stilistice a abordat teme noi: importanţa epistemologică a ortografiei, valoarea ei stilistică. Ca să enumerăm numai câteva... Pentru activitatea sa ştiinţifică, Profesorul Dorin N. Uritescu a obţinut multe premii şi distincţii.
Lingvist de excepție din pleiada de după 1990 autorul este şi un poet autentic. Volumele sale de poezie „Cântece de logodnă”,Rugi şi porunci”,Pe Rio Costa-Balade erotice”, aduc mărturisirea originalităţii sale ca poet profund. Citez din aprecierile unor critici literari: Volumul „Cântece de logodnă” focalizează tema poetică pe multiplele şi diversele etape ale manifestării iubirii, de la cele mai inocente sentimente şi gesturi, până la concretizările mature complexe, cu toate etapele ce premerg legământul pe viaţă. Volumul ”Rugi şi porunci” oferă cititorilor o frumoasă poezie a credinţei, fiind o culegere de destăinuiri cu privire la starea ieşirii din păcat a fiinţei creştine, prin mărturisirile celui plecat pe drumul pocăinţei din care rezultă conştientizarea măreţului scop al existenţei omeneşti care este mântuirea. Volumul  „Pe Rio Costa-Balade erotice”, cu versuri originale construite cu o sensibilitate profundă şi o înţelegere a păcatului neîntânită în poezia noastră contemporană, este o evocare lirică a toposului natal, a realităţilor şi atmosferei cotidiene a anilor 1950. Sunt versuri care fac parte din „literatura de sertar” încare sub aparența erotismului, descriu realitățile crude ale satului românesc, din acea perioadă din localitatea Vinerea şi din împrejurimi.
Felicitări Domnului Profesor Universitar Doctor Dorin N. Uritescu pentru acest volum, o nouă floare în buchetul creaţiei ştiinţifice pe care nu osteneşte să o împodobească prin dăruirea sa!
Lucia Pătraşcu (Brăila)

ALCHIMISTUL “OSEBEŞTE” - SEPARĂ ŞI, DIN NOU,
COAGULEAZĂ: “OSEBITOR”, DE PETRU SOLONARU
[1]
FLORIN MIHĂESCU, unul dintre cei mai celebri şi enigmatici, totdeodată, ucenici ai lui VASILE LOVINESCU – spune, cu înţelepciune alchimică, nişte vorbe care sunt şi crezul (devenit, prin cartea “OSEBITOR” – “manifest” al POESIEI!) al lui PETRU SOLONARU: “Scrisul este mai întâi un mod de izolare, de SEPARARE de ambianţa turbulentă, risipitoare, acaparatoare. Este un mod de a întoarce spatele aparenţei iluzorii dar ispititoare, pentru a putea privi cu acuitate şi pătrundere în profunzimile eului şi a descifra aici înălţimile Sinelui.
Această SEPARARE/SOLVE trebuie urmată de o CONCENTRARE nu numai a gândurilor, ci a întregii fiinţe în jurul unei idei-forţă, a unui centru, care devine un nod ce trebuie desfăcut sau tăiat, pentru a-i elibera legăturile interioare. SEPARAREA devine astfel un auxiliar al CONCENTRĂRII, pentru care constituie un suport, favorizând «adunarea a ceea ce este risipit», formarea unui fel de <<materia prima>> pentru meditaţiile ulterioare. De multe ori, albul hârtiei este golul care formează această CONCENTRARE/COAGULA, formând o tabula rasa după care totul trebuie luat de la început. Albul opalescent se concentrează în fiat lux-ul care înscrie în clar primele gânduri. Alteori, fila albă este o probă a golului, a inerţiei care împiedică începutul şi care trebuie învinsă pentru ca procesul să poată demara. Albul se confundă atunci cu noaptea în care gândul se pierde fără o stea călăuzitoare” - cf. Florin Mihăescu, Despre “alchimia scrisului.
*
…Avem pe masă, în faţa ochilor, o antologie discretă şi cu o nobilă, regală selecţie a trecutelor (DOAR CRONOLOGIC!) stihuri ale autorului: „OSEBITOR”, de PETRU SOLONARU. Descântătorul traco-valah îşi deapănă, în murmur, din Vârful Kogaionului, taina iubirilor sale întru veşnicie, strânse şi transgresate, în Logos, de-o viaţă (...dar, prin „sapienţă”, spărgând „Oglinda” paulină[2]!): Narcis şi Androginul, Hermes/Apele Mercuriale şi Inorogul, Sinele şi Sinea...Om, Nimic, Veşnicie... Dumnezeu-UNU-TOT!
Sunt stihuri-mărgăritare orfice desăvârşite  - precum lumina rourei, extrasă-reîndumnezeită alchimic („Asemeni  alchimiei, poesia este chemată să facă aurul sensului, din plumbul semnelor” – cf. Semn şi sens, p. 169), din volumele:
- „În”, Editura Semne, 2008;
- „Or”, Editura Semne, 2009;
- „Tetraion”, 2010;
- „Zalmoxeion”, Editura Contact Internaţional, 2012;
- „Tetradele”, Editura Contact Internaţional, 2013.
...la care se adaugă, spre tălmăcirea/”postfaţareaSinelui spre Sinea Cosmică (Supra-Eul Divin), studiul hermetic „manifest” (pentru că, de altfel, TOATĂ opera lui PETRU SOLONARU se află sub Umbra Caduceului[3] Hermetic!): „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”.
Alchimia solonariană este, fireşte, cea a Duhului (...nu precum cea a împăraţilor Vienei, lacomi de aurul rece...), deci a SENSULUI, ÎN CARE SE DIZOLVĂ SEMNELE: „Sensul, cel dobândit când tăcerea şi cuvântul sunt unime. Aici tutelară este Curmătoarea Atropos, Oglinda ce taie canavaua poesiei înnodând-o, însemnând această făurire a legăturii în Unul, pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca sacrul să intervină în mijlocul profanului, să-l revigoreze” (cf. „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”, pp. 172-173).
Şi se mai zice, în excelentul, inspiratul eseu hermetic: „Ca o artă a magiei, întreagă, poesia se impune să fie revelată NUMIRE DE SACRU (s.n.), să vină în concordanţă cu eufonia lucorilor, să vibreze în polarizare, să  intuiască ritmul uniform dintre lăuntru şi afară (n.n.: aceasta este misiunea ALCHIMIEI AUTENTICE!), sub astâmpăr şi rigoare geometrică, fiinţând verigă a ordinii infinite şi generând măreţie” – adică, „generând”/revelându-l pe Cel/SINGURUL Auto-Generat!
Şi, în fine, SOTERIOLOGIA PRIN LOGOS, REDEVENIT SPIRIT PUR! - prin Magia POESIEI: „Salvarea e posibilă prin stingerea întrebării poesiei: Unde este sacralitatea?...Astfel, prin dez-interogaţie, poetul trece de nepăsarea colbuielnică a semnelor, DOBÂNDIND NEMURIRE (s.n.). (...) <<Vălul poesiei>> să lege pe <<a fi>> din cuvintele omului cu <<a tăcea>> din Cuvânt, consacrând minunea fiinţială”.
Aceasta este „Ars Poetica” solonariană, dar şi expresia crezului său alchimico-hristico-soteriologic.
Astfel, opera lui PETRU SOLONARU, prin Antologia de faţă, devine o „Tabula Smaraldina Hermetica[4]...cumva, creştinată (romano-catolicii de azi ar zice...”readaptată întru...<<refrechement>>”...)! – în care ni se revelează şi AL CINCILEA ELEMENT[5] - iar autorul se poate încorona întreit, precum mentorul său sacru, Hermes Trismegistos[6] - echivalând şi împăcând, întru „curgerea heracliteană perpetuă” - contrariile cosmice: „curgerea în sine ce, cum jos şi sus,/e şi-n fiinţare şi-n cele ce nu-s” – cf. Curgerea, p. 167.
Precum misticul medioevic Angelus Silesius (recte, Johannes Scheffler, 1624-1677), alchimistul PETRU SOLONARU nu încetează a fi, o clipă măcar, creştin (...în mod straniu şi unic, neopus gnozelor! - pe care şi le selectează în funcţie de crezul creştin!), şi, în esenţă, Poesia Solo(mo)nară (în  care Cuvântul capătă forme, contorsionări şi spiralări, interioare şi exterioare, miraculoase de-a dreptul!) spune la fel ca filosofia creştină silesiană: „Plumbul se preschimbă în aur şi hazardul dispare atunci când, împreună cu Dumnezeu, eu sunt preschimbat în Dumnezeu, de către însuşi Dumnezeu (…). Căci inima este aceea care se transformă în aurul cel mai fin: Iisus Hristos sau harul dumnezeiesc sunt piatra filosofală” – căci, iată: „Dincolo de <<este>> nu e cel ce nu-i,/ci oglinda Unui, înveghindu-şi Lui/(...) Moartea-i trece viaţa-i; drum al nimănui” – cf. În nimic, p. 129, sau: „Oglinda,-n schimb, nu poate chip să-şi vadă” – cf. Cu mine taina cade, p. 6, dar cu osebire, se identifică, mistic, cu Oniros[7]/”oul sfânt cu embrionul rece”, şi declară, mistuindu-şi Sinele, în UNU: „Oniros, veghi, oracol îl petrece/spre oul sfânt cu embrionul rece/în amăgirea umbrei fără vamă,//născut în Unul care-l şi destramă.../Căci contemplând păcatului o poartă,/himeric, el, sorbire sieşi poartă...” – cf. Pustiu-mi ochi, p. 8.
„Nimicul”, la PETRU SOLONARU, este heidegger-ian şi eminescian („Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…) - este personal, plin şi împlinitor, autotransgresându-se în Logos/Ordine şi Cuvânt Ordonator – căci tot Lui Dumnezeu-UNU este, şi el, slujitor! – adică, Lui Dumnezeu-TOTUL: „Unul nu-i doar cauza totului, ci tot!/ (...) prin nimicul însuşi încă ne-nceput./Dintr-odată Punctul caier-timp s-a vrut,/ca torcând pustia tainei din  cuvânt/să devină-oglindă, sine întălmut (n.n.: vocabulă specific-solonariană, sugerând întâlnitrea întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-negrăire!)” – cf. Stihare, p. 122.
Uneori, Veşnicia Lui Dumnezeu apare labirintică, oarbă, rătăcitoare, aparţinând hazardului/”zar” („Veşnică aceeaşi şi aceiaşi veci,/punct imperceptibil, rătăcire deci,/zvârle şi adună iluzoriul zar/al nemărginirii oarbelor poteci” – cf. Oarbele poteci, p. 123), dar, de cele mai multe ori, pentru „SAPIENT”-Înţeleptul eminescian, „dincolo de ură şi iubire” (totuşi, prin Iubire Alchimică,  Formă Supremă de Cunoaştere şi de Ne-Moarte!) - Veşnicia-şi recapătă Chipul Rostului, al Cugetării Pline („poros”-ul ocultismului...): „Stingerea-n Tăcere şi norocul i-s/dincolo de ură şi iubire, drum,/unde a durerii matcă a închis//tarele-ndoielii, Sine cunoscând./(...) Vălul cugetării, drept oriunde vânt,/nu îi mai destramă contopirea-n rost” – cf. Sapientul, p. 126.
Şi numai „Sapientul” poate dezvolta Veşnicia Cosmică, în Eternitatea Valorii Întrebării Resurecţionale parsifal-iene: „Să existe omul, trebuie a-l şti/echilibru tainic cu divinul şi/cea asemănare-a lor ca bun răspuns:/-Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi?//Numai limpezimea faptelor ne ţin/din viaţă-a curge-n neclintit destin./Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc/darul veşniciei gol, în sine plin...” – cf. Darul veşniciei, p. 127.
Uneori, până şi „Sapientul” (în ciuda revelaţiilor dinspre „sacralul decor”!) este năruit de melancolia „curgerii” şi a „fumului”... a ”golirii”, aparent  procesuale...împleticindu-se („orbit” de nostalgia senin-amară a înţelepciunii), printre umbrele lucrurilor, cele încă minţindu-ne, cu forma lor: „Ce folos paharul, dacă-i gol acum?.../Viaţa-aproape stinsă mai păstrează fum/când în lucruri află nestatornicii./Orbul întuneric trece grabnic drum,//al infinităţii, unde se închid/forme neîntoarse într-un groaznic vid.// (...) Numai adevărul că va fi să mor/tremură-n oglinda cerului de zor./ Restu-i o visare şi vânare-n vânt/chiar de-mi stă în minte un sacral decor” – cf. Un sacral decor, p. 128.
Dar „Sapienţa” şi Revelaţia, Vizionarismul şi Forţa Celestă a Duhului (oprind, cu fermitate ultimă,  invazia formelor-năluciri!) înving şovăiala drumului şi-a drumeţului, înving „părerea” cea atât de adânc-ispititoare, pentru/întru CERTUDINEA Veşnică – adică, întru Bucuria Tăcută a Eternizării Duhului...într-un „sacral decor” valaho-mioritic (...dar şi pregnant eminescian, amintind, energic, de Odă – în metru antic! – ...însă şi, cumva, rimbald-ian, lautréamont-ian ori paulvaléry-an, totdeodată! – ...confirmând, din plin, adevărul biblic, precum că „Duhul Sfânt bate unde vrea”!), extrem de convingător şi dătător de încredere sacral-sapienţială şi de sfântă nădăjduire: „Chiar de stă părere,-i bine de ştiut://toţi ajung în sânul infinit al Său/unde loc nu-ncape de păreri de rău.../Păsări, peşti ori oameni din vremed popas/moştenesc urmarea-i: cad acestui hău,//ca şi cum născuţi, ei, niciodată n-ar/fi ai întâmplării jocului zadar.../A-l cunoaşte-nseamnă a-nvăţa muri!/-Tu, tăcut în tine, bucură-te, dar!...” – cf. În nimic, p. 129.
Îndefinitiv, teoretic, „tot omul” ştie (ce păcat că nu şi VREA întru ştiinţă!) că PARADISUL, cum afirmă „Marele Orb”, Borges, este Singurul Adevăr – Creat şi Creator: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?” – cf. Jorge Luis Borges, idem, p. 345).
*
...À propos de „Marele Orb”...Nu putem a părăsi mărturia-recenzie, despre vizionarul „sapient”, din volumul antologic „OSEBITOR”, fără a  trece, măcar cât o boare, peste superbul poem Elegia pelasgiană[8] - unde autorul îşi depune, cu adâncă smerenie, voturile monahal-zalmoxiene, în faţa Magului Kogaionic!
Uterul Lumii - „GROTĂ” – „ZALMOSIA!” – de unde au pornit, spre „viere”, Neamurile Sacre ale Pământului Căzut, dar nu fără Nădăjduire Sacră! – acolo unde Numele Mistic al Lui este pronunţat şi întru Cercul Divin („O” – „GOT” – simbolizat prin „undina” primordiilor lunar-artemisian-feminine), dar şi întru Aşteptarea Perscarului, pe Ţărm, întru Recăderea în Mreaja Mântuirii, pentru a re-urca, spre Cer, Cele Trei Trepte, acum frânte... („E” – „GET” – simbolizată prin Caloianul Solar-„Fiinţă-aşezată” întru Frumuseţea/”Kalos” Divină a Creaţiei Înseşi, dar şi întru Frumuseţea Meditaţiei-Scormonire-a Cunoaşterii/”Frumoasei Doxia”, asupra Creaţiei! - ...”Prin jertfă, gândirea!”): „-Dar cine ar trăda/beţia de linişti/ursită,/când – vrajă focarăundina/găsi-va-n al Grotei repliu/verdictul pelasg?
Aici stă UNU-Dumnezeu, „jucându-se” („agonic”, zice grecul antic...) cu toate ale Sale, bune şi rele, haotice şi rânduite suprem, totdeodată (...acceptă până şi „asmuţirile” din partea Bătrânelor/Graielor!) – dar puse, atent şi riguros, sub Semnul Curcubeului-Sintezei Alchimice Supreme: „Ci purure Unul,/căruia-n sine/dezvălui îi place,/sub cauză mirarea-ncântând,/în timp ce, din nimb curcubeic,/spre bezne/fisura de clipă-i/temeiului rană./Fără de sens şi pripelnic,/talpa-i/hăul apasă:/chimeră...//Părerii,/frumoasei doxii/(...)Consecinţă:/fir forfecat de o graie,/surâde-amăgirii conture/şi,-adagiu suav, nu hybris cufundă...//Faţăn faţă cu sine,/tors,/Caloianul,/Fiinţă aşează...//Prin jertfă, gândirea!” – cf. Elegia pelasgă, p. 93.
De observat cum Gândirea este SUPREMA JERTFĂ, din partea „Sapientului” Om, Iubitor de El!
Iar Limba Pelasgilor urma Gândirea, întru Statornicia-„şezătoare”, întru Originaritate şi Jertfire Atot-Întemeietoare: „A limbii, cumva, şezătoare,/punctul l-aduce în Punct,/iar actului clar/nume-i împarte” – ...cât de luminos şi ferm  defineşte PETRU SOLONARU funcţia sacră a Limbii/Logos Întrupat (care purcede nu de la Turnul Pierzaniei-Babel, ci de la ADAM NOMOTHETUL DUMNEZEIESC!) – Limbă-Logos neuitător/neuitătoare de Origine Atot-Născătoare – şi, deci, păstrând, neatinse, valenţele soteriologice, ale Reaflării Stării Paradisiace, pentru Om: „punctul l-aduce în Punct,/iar actului clar/nume-i împarte”...
...Cine mai gândeşte, oare, azi, Logos-ul/Limbă, în aceşti termeni de sacralitate demiurgică şi soteriologică...?!
Din păcate, azi extrem de puţini mai apără „CUMINŢENIA” - ...azi, tot mai puţini ştiu (pe tot mai puţini îi interesează!) că, aici, în Noul Babel al Valaho-României, este (NU „A FOST!) Dacia/Hiperboreea Sacră...PARADISUL!  - cum extrem de exact afirmă PETRU SOLONARU: „Dacia, ÎNCĂ! (s.n.)//Hiperboreea...” – cu Centrul Axial CosmicKOGAIONUL: „Soarele scaldă iar Kogaionul/(...)-Cuminţenia, unde-i?...//Cu-arcata-i himeră,/gnoza frunţii abate/sădirea de suflet/stăruitoare.../-Aruncată-n afară, dezvăluie, ce?
...Să nu ne împiedicăm, din nou, de nostalgie! „Marele Orb” este cu noi dimpreună, din veci în vecie...să refuzăm himera „apăsării golului” – „gura de RAI PRIN GRAI” (deşi „strangulată” de iluzia Clepsidrei: „-Nu,/pilda ce-otrava clepsidrei deschide./Indecisă, aidoma gură de grai,/aminteşte/pânza de taină/ce urma ne pierde”) stă deschisă, trebuie doar s-o şi vrem afla-reactualiza...
ÎNDOIALA (ca expresie a lenei existenţiale, de data asta!) este otrava cea rea şi încâlcitor-labirintică („De-a fost ca nimicul să fie,/de ce şi-o estime deşartă?”):
Şi, totuşi, haideţi să nu transformăm viaţa în digresiunea majoră, în raport cu Centrul Sacral Kogaionic – pentru că, şi aşa, ofensa adusă de amânările şi uitările noastre este destulă „dosadă”, pentru Marele Orb Kogaionic şi Zalmoxian! – haideţi să „intuim iluzoriul” din zona lui corectă, şi să „schimbăm macazul existenţial”, „grăbind spre Axa Lumii”/Centrul Cosmico-Demiurgic REAL – pentrui că Dumnezeu intervine, în Creaţie, pentru a restabili Logos-ul/ORDINE!
Precum însuşi afirma autorul, în postfaţa-i eseistică, „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”: „Pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca SACRUL SĂ INTERVINĂ ÎN MIJLOCUL PROFANULUI SĂ-L REVIGOREZE” (s.n.).
„-O, Marele Orb!.../<<Era, dar, ce este şi este ce fost-a...>>/Apăsarea,/gol irosind...//(...)Intuind iluzoriul,/axa lumii – dosadă -/sub vlăstarele vântului zboară...//Într-ACOLO ŞI NOI SĂ GRĂBIM!” (s.n.).
Această Elegie pelasgă este Memento mori al lui PETRU SOLONARU – fixat fiind poemul său  pe „momentul/tabloul sacral” al DACIEI – Paradisul Reactualizat/Restaurat/”Resurecţionat”  al DACIEI!
Spre nouă tentativă soteriologică, ÎN ZONA IDENTITARĂ, de data aceasta... - ...de fapt, cine re-stăpâneşte Logos-ul Demiurgic, re-stăpâneşte şi Identitatea Divină, deci şi Mântuirea!
*
...Cum am mai afirmat, cu alte prilejuri, Poesia lui PETRU SOLONARU, creştinul gnostic (atât de profund şi harnic zvârcolind Cuvântul - încât, deja, fulgeră Luminile Genezei Celei Noi!), este scrisă în limbajul criptic al iniţiaţilor...ceea ce o întoarce la Curăţia Logos-ului Originar!
Din păcate, acest Logos Originar-Pardisiac a fost uitat, mai de toţi oamenii contemporani...Astfel că Poesia solonariană, care ar fi putut, în alt veac (mult mai „măturat” de zguri, decât al nostru...!), să-şi re-afle funcţia cosmic-soteriologică, este în pericol să devină, pentru mult prea laicizaţii noştri contereştri, izvor de zâmbete „superior-atotştiutoare”-tâmpe!
...Pentru că prea puţini sunt cei care văd, având ochi...aud, având urechi...şi încă şi mai puţini cei care-şi folosesc „antenele” cugetului/Duhului, pentru a sta de veghe, întru confirmarea Bunei Vestiri, prin veştile sibilinice, conţinute de Poesia solonariană – veşti despre Noul Ierusalim Ioanic...
...Adică, despre „EVANGHELIA DACICĂ, fireşte...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Petru Solonaru, OSEBITOR – Antologie de POESIE, Editura Antares, 2014.
[2]-“Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (Sf. Apostol Pavel, I Cor. 13, 12).
[3]-Caducéŭ n., pl. eĭe (lat. cadúceus și cadúceum din caducéum, care vine d. vgr. kerýkeion, d. kéryx, anunțător; it. caducéo): “Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, de fapt, o ramură de laur sau de măslin, cu două aripĭ în vârf și înconjurată de doĭ șerpĭ”.
N.n.:…Îl încifrează, astfel, pe zeul tranzacţiilor urano-telurico-plutonice şi al punţilor cosmice, al  împăcării contrariilor, al prudențeĭ și înţelepciunii abisale (șerpiĭ) și al permanentei dispoziţii pentru/întru transcendere (aripile) – fără a uita, o clipă, revelaţiile descinderii…”Întâi să cobori până la Capătul Cel mai de Jos al Axei Polare/Axei Lumii, pentru ca, apoi, să ai dreptul de a năzui spre Capătul Cel mai de Sus al Axei Creaţiei Dumnezeieşti”! – ne “dădăceşte” şi Vasile Lovinescu. Două spirale de energie: una care coboarăde la Tatăl Ceresc, iar una care urcăde la Mama Divină.
[4]-Tabla de Smarald a lui Hermes defineşte Lucrul Unitar ca pe un Continuum Infinit. Termenul Deasupra (sau oricare dintre diferitele lui traduceri) stabileşte două concepte: a) punctul de început de la care există un Deasupra şi b) o ascendenţă nelimitată. Termenul Dedesubt stabileşte de asemenea: a) punctul de început de la care există un Dedesubt şi b) o descendenţă nelimitată. Afirmaţia că Deasupra este ca şi ceea ce este Dedesubt, şi invers, plasează aceste realităţi pe un continuum de similaritate. Astfel se creează un Continuum Infinit cu un unic Lucru definit clar - Centrul, de la care Deasupra şi Dedesubt se întind la infinit.
[5]-Al Cincilea Element - conştientizarea conştientă a Creatorului. Tabla de Smarald simbolizează aceasta, descriind rezultatul ca fiind un Tată, ceea ce ne aduce înapoi la începutul ecuaţiei noastre, ca şi Ouroborosul, care-şi găseşte finele în propriul început, într-un ciclu fără de sfârşit ,al descoperirii de sine. Acest Tată care se naşte, se spune că generează toate Operaţiile minunate din lume. Al Cincilea Element, Chintesenţa, deşi este presupus peste tot, el nu este niciodată numit direct.
[6]-HERMES TRISMEGISTOS - Hermes de trei ori Încoronat “este un simbol foarte puternic şi foarte larg, unul pe care nu-l pot explica într-un comentariu aşa de scurt. Pe scurt, este un simbol al Treimii în Unitate, o imagine a combinării tezei, sintezei şi antitezei. Este Soarele şi Luna, şi tot ce stă între aceste două arhetipuri. Mai la obiect: în acest context, el reprezintă puterea pe care o are Centrul înlăuntrul unui Continuum Infinit - el poate fi situat oriunde şi / sau peste tot, şi de fapt este un reprezentant mobil, care se conduce pe sine, al Întregului. Faptul că Hermes este DE TREI ORI ÎNCORONAT, este o indicaţie că această putere este activă pe cele trei niveluri ale fizicului, astralului şi mentalului (Sarea, Sulful şi Mercurul).
Acest punct oglindeşte clar prima parte din ecuaţia de bază a Tablei de Smarald: coborârea creatoare a Forţei întru Formă, al cărei rezultat natural şi inevitabil este TATĂL / FOC, care începe urcarea ce urmează”– cf. Comentariul lui Rawn Clark asupra Tablei de Smarald a lui Hermes - English Original © Rawn Clark, Romanian Translation © Marius Nica 2007.
 
[7]-ONIROS (în mitologia greacă), zeu care personifică somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcția oraculară a viselor, pe care le împărțeau în trei categorii: prin revelație (când zeii apar fățiș în visele oamenilor, anunțându-le viitorul); prin contemplare (când experimente viitoare au loc în vis) și aluzive (asupra viitorului, înfățișat în forme simbolice) – cf. DEX.
[8]-PELASGOS, strămoșul mitic al pelasgilor, care potrivit mitologiei grecești, s-a născut fie din cuplul Zeus-Niobe, fie direct din pământul negru, într-un pisc de munte - DUPĂ CARE A DAT NAȘTERE NEAMULUI OMENESC.
  
SPIRITUALITATE
REAL SAU IREAL
În lumea aceasta tot mai grăbită și foarte tehnologizată, oamenii nu mai au răbdare nici cu ei înșiși. Totul se petrece cu maximă repeziciune și, de cele mai multe ori suntem confuzi și debusolați. Aproape că nu mai știm ce este real și ce nu. De fapt, dacă realitatea pe care o percepem este doar o reflecție a propriei imaginații? Oamenii doresc să știe tot ce se întâmplă, însă este dificil pentru oricine să filtreze informațiile și să le catalogheze drept bune sau absurde. Internetul este ofertant peste măsură, chiar sufocant, dar noi suntem cei în măsură să decidem ce ne folosește sau nu. În acest caz, se impune o educație sănătoasă, niște valori de nestrămutat și o minte deschisă pentru orice. Este lăudabil faptul că avem acces la media și nu numai, însă toate acestea își cer tributul. De aceea, trebuie să rămânem pe baricade, cu garda sus, pentru a nu cădea victime propagandelor de tot soiul și anumitor informații extrem de dăunătoare, ce ne asaltează la orice pas. Vrem să cuprindem parcă tot pământul dintr-o singură privire, să călătorim prin galaxie, să experimentăm absolut orice ni se pare interesant. Nu avem timp să facem câte ne dorim. De fapt, dacă ne-am gestiona mai bine timpul, poate că am reuși să realizăm mult mai multe. Cu toate acestea, nu ne conectăm la vibrațiile pozitive, care ne-ar putea aduce nenumărate beneficii, ba chiar le ignorăm complet, sub pretextul că avem altele mai importante de făcut. Poate mai târziu. Inventăm fel și fel de scuze, numai să nu realizăm ceva cu adevărat benefic pentru noi și împlinirea spirituală, de parcă răul ne-ar atrage într-n chip irezistibil și nu mai vedem nimic altceva înainte.
De pildă, exercițiile spirituale au menirea de a ne revigora, de a ne conferi încredere în noi. Chiar și sportul ne ajută la redobândirea vigorii fizice și mentale. Călătoriile sunt un prilej de relaxare, de încărcare cu energie pozitivă. Discuțiile filosofice, spirituale, lecturile. Iată câteva moduri prin care viața este percepută minunat, iar noi ne simțim puternici și capabili să realizăm tot ceeace ne propunem.
Oamenii au multe vise și ar vrea să le materializeze pe toate în această scurtă existență. Unii ar dori să afle, de exemplu, secretele teleportării. Știm că anumiți oameni au reușit să dezlege tainele acestei tehnici și chiar au experimentat-o. Este impresionant, dar nu oricine are acces la așa ceva. Cred că este necesară o pregătire specială intensă, omul trebuie să aibă o stare de spirit deosebită, ca să poată realiza așa ceva. Unii dintre sfinți cunoșteau aceste mistere și datorită forței lor spirituale reușeau să se deplaseze dintr-un spațiu în altul cu gândul. Pentru cei din preajma lor acest lucru era de neînțeles, însă doar pentru câțiva dintre apropiați trecerea dintr-un loc în altul cu forța minții era ceva obișnuit. Să ne gândim la călugări, atât din țara noastră, cât și din alte teritorii. Existența lor este supusă unor rigori destul de aspre. Își antrenează corpul, mintea și sufletul cu acuratețe, astfel încât pentru ei spațiul și timpul reprezintă doar simple noțiuni și nicidecum un mister. Șamanii sunt deținătorii unor tehnici spirituale extraordinare, prin care pot realiza tot ce-și doresc. Interesant este faptul că astfel de persoane nu sunt egoiste. Ele doresc să le împărtășească și altor oameni aceste taine sacre, însă trebuie să aibă o anumită pregătire spirituală. Astfel, ei le predau ucenicilor aceste tehnici, iar aceștia, altora. Condițiile sunt stricte, astfel încât nu oricine poate deveni ucenic. Mulți au încercat, însă au clacat rapid. Doar cei aleși vor rămâne până la desăvârșirea lor spirituală, și aceștia sunt foarte puțini. Noi, cei mai mulți, nu putem decât să admirăm astfel de oameni curajoși și foarte virtuoși, capabili de lucruri atât de mărețe. Din păcate, nu vom reuși poate niciodată să ne ridicăm la înălțimea lor, dar cel puțin știm de existența lor și din când în când mai aflăm câte ceva din ceea ce au reușit să realizeze, atât pentru ei înșiși, cât și pentru întreaga omenire.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
CĂRŢI ÎN FORMAT DIGITAL
În ultimii ani ia amploare – inclusiv în România – fenomenul publicării cărţilor în format digital (eBook sau e-book, carte electronică), care pot cumpărate (atunci când nu sunt gratuite) şi citite utilizând dispozitive specifice cunoscute sub denumirea eBook Reader, e-book reader sau e-book device (cititor de cărţi electronice). Principalele avantaje ale unui e-book reader sunt o bună lizibilizate a textului pe ecran (chiar şi în lumina soarelui) şi un timp de viaţă mai lung al bateriei. Aceste avantaje sunt obţinute prin utilizarea tehnologiei hârtiei electronice (e-paper technology) pentru afişarea conţinutului care trebuie citit. Prima carte publicată online, în iunie 1996, a fost MH & hmx: email pentru useri şi programatori, scrisă de Jerry Peek.
Pentru crearea cărţilor electronice sunt utilizate un număr destul de mare de formate. În continuare sunt prezentate pe scurt cele mai cunoscute dintre acestea[1]:
1. Kindle (.azw): format proprietar Amazon, lansat odată cu e-book-ul Amazon Kindle. Formatul este utilizat astăzi pe o varietate de platforme;
2. Sony media (.lrf, .lrx): format proprietar Sony Corporation;
3. Microsoft Compiled HTML Help (.chm): format proprietar Microsoft bazat pe HTML;
4. DjVu (.djvu): format special pentru stocarea documentelor scanate;
5. IDPF/EPUB (.epub): standard deschis pentru e-book creat de IDPF (International Digital Publishing Forum). A câştigat rapid în popularitate în 2011, putând fi citit de o mulţime de dispozitive de tip e-reader precum şi de alte dispozitive mobile (e.g, telefoane inteligente, tablete);
6. Pam Media (.pdb): include versiuni pentru iPhone, PalmOS, Android, Symbian, BlackBerry etc;
7. Hypertext (.htm, .html): HTML nu este un format deosebit de eficient pentru a stoca o cantitate mare de informaţii, în raport cu alte formate utilizate pentru crearea cărţilor electronice;
8. Microsoft Reader (.lit): fişierele LIT protejate DRM (Digital Rights Management) pot fi citite numai de programul proprietar Microsoft Reader. Există instrumente (e.g., Convert Lit) care pot realiza conversia formatului în HTML;
9. Mobipocket (.prc, .mobi): formatul este bazat pe standardul Open eBook, foloseşte XML şi poate include JavaScript şi cadre;
10. Adobe Portable Document Format (.pdf): format de fişier creat de Adobe Systems;
11. TomeRaider (.tr2, .tr3): format proprietar, cu versiuni pentru Windows, Windows Mobile (i.e., Pocket PC), Pam, Symbian etc.
Multe dintre formatele enumerate pot fi accesibile şi de pe alte dispozitive, cum ar fi calculatoare personale (PC), calculatoare Apple McIntosh, telefoane inteligente (e.g., iPhone, Android, Blackberry) şi tablete (e.g., iPad).
Există un număr relativ ridicat de dispozitive (i.e., e-reader) utilizate pentru citirea cărţilor digitale (e-book). Poate cel mai cunoscut dintre acestea este Amazon Kindle Wireless eBook Reader (figura 1). Din acest motiv, în continuare sunt descrise caracteristicile complete ale acestuia (aşa cum sunt ele prezentate de producător; ele se referă la cea mai recentă versiune, anume Kindle Free 3G + Wi-Fi):
1. Producător: Amazon;
2. Tip dislay: e-ink[2] Pearl, 16 tonuri de gri;
3. Diagonală display: 6 inch;
4. Mărime: 190 x 123 x 8,5;
5. Culoare: grafit;
6. Rezoluţie: 800 x 600;
7. Dimensiuni: 190x123x8,5mm;
8. Tip memorie: internă 4 GB (3GB disponibilă), poate stoca peste 3.500 de cărţi;
9. Formate suportate: Text: BMP, PDF, MOBI, HTML, DOC, TXT, PRC, KINDLE (AZW); Imagini: JPEG, PNG, GIF, BMP; Audio: MP3, Audible (Audible Enhanced (AA, AAX));
10. Autonomie baterie: între 3 săptămâni şi o lună, în funcţie de utilizarea conectivităţii wireless;
11. Durata de viaţă a bateriei: wireless off 1 lună; wireless on 10 zile;
12. Conectivitate: Free 3G + WiFi 802.11b, g şi n (i.e., se poate conecta la orice reţele publice sau private, inclusiv cele securizate prin WEP, WPA şi WPA2); USB 2.0; Audio Jack 3,5 mm;
13. Masă: 247 g;
14. Altele: tastatură QWERTY.
 
Figura 1 Amazon Kindle Wireless eBook Reader
Acest e-reader oferă acces la peste 850.000 de titluri din magazinul online Kindle Store, incluzând ultimele bestsellere, peste 1.000 de cărţi gratuite şi ediţiile celor mai importante ziare şi reviste. Achiziţia cărţilor se poate face direct de pe dispozitiv, iar volumele sunt livrate wireless în mai puţin de 60 de secunde. Alte facilităţi oferite de Kindle sunt: acces gratuit la reţeaua Whispersync (sincronizarea paginii, a semnelor de carte şi a notiţelor de lectură pentru volumele achiziţionate din Kindle Store), Text-to-Speech (redarea audio a textelor în limba engleză), PDF Reader, Redare audio (muzică şi audiobooks) şi browser pentru navigarea pe Internet. Dispozitivul poate fi conectat la calculator prin cablu USB.
Există aplicaţii de tip e-reader Kindle pentru telefoanele mobile, una dintre acestea fiind Kindle for Android (dezvoltată de Amazon), care poate fi descărcată gratuit de pe Google Play (fostul Android Market, https://play.google.com/store).
De asemenea, există şi alte magazine virtuale din care pot fi descărcate gratuit sau cumpărate la preţuri promoţionale cărţi, pentru fi citite cu e-reader-ele de tip Kindle sau cu alte dispozitive similare. Iată câteva dintre acestea: Internet Archive[3], Project Gutenberg[4] şi ManyBooks.net[5]. Acestea nu sunt singurele magazine virtuale din care pot fi cumpărate cărţi în format digital. Dimpotrivă, există un număr mare de astfel de librării, inclusiv româneşti, pe care cititorul le poate găsi singur printr-o simplă căutare folosind Google.
Va înlocui cartea digitală pe cea din hârtie. Răspunsul (şi, totodată speranţa autorului) este că – măcar în viitorul apropiat – nu se va întâmpla acest lucru!
Traian Anghel (Brăila)


[1] Cele mai populare formate sunt mobi, EPUB (sau ePub) şi PDF. Una dintre aplicaţiile online care poate realiza conversia diferitelor formate în alte formate, inclusiv a celor utilizate pentru crearea cărţilor digitale, este Online Convert (http://www.online-convert.com/).
[2] Ecranele e-ink nu obosesc ochii deoarece folosesc cerneală electronică. Deseori, ecranul este confundat cu hârtia tipărită de către persoane care văd un astfel de display pentru prima oară.
[3] Internet Archive (http://www.archive.org/) oferă peste 2,5 milioane de cărţi gratuite.
[4] Project Gutenberg (http://www.gutenberg.org/wiki/Main_Page) oferă peste 30.000 de cărţi gratuite.
[5] ManyBooks.net (http://www.manybooks.net/) oferă peste 26.000 de cărţi gratuite.

 

REPERE...
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA LUI DAVID HUME
1. Omul şi opera
Pentru o mult mai bună înţelegere a temei ce urmează a fi dezbătută, cred că se impun anumite precizări în legătură cu două chestiuni:
A) Raporturile dintre filosofie şi ştiinţele pozitive, ceea ce în chip logic va duce la evidenţierea celor două funcţii de bază ale filosofiei;
B) Mişcarea de idei din vremea lui Hume şi modul cum se reflectă ea în opera gânditorului scoţian.
C) Ştim cu toţii că filosofia şi-a asumat de la bun început misiunea de-a se constitui într-un preţios instrument de lucru aflat la îndemâna înţelepţilor şi, cu contribuţia acestora, de-a oferi o concepţie generală despre lume şi viaţă tuturor celor interesaţi. Cu toate că filosofia are o vârstă venerabilă, căci omul a început să cugete de îndată ce s-a văzut stăpân pe primii muguri ai raţiunii, totuşi, până şi în zilele noastre există între filosofi mari deosebiri de păreri în legătură nu doar cu principiile acestei discipline, ci mai ales în ceea ce priveşte obiectul şi metodele ei. După unii, filosofia ar fi ştiinţa lucrurilor inteligibile, ştiinţa lucrurilor în sine, ştiinţa entităţilor raţionale, precum cele din categoria cauzelor prime şi a scopurilor ultime ale Universului, respectiv cele care vizează natura internă a obiectelor şi fenomenelor. De aici, opinează cu justeţe P.P.Negulescu în Problema ontologică, “numele de metafizică, ce s-a dat atât de des în trecut şi se mai dă încă şi azi, uneori, filosofiei”. Căci metafizica tocmai asta înseamnă: Știinţa a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa şi experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simţurile.
Dar dacă admitem că filosofia, înţeleasă ca metafizică, este ştiinţă şi că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm şi metodele ei specifice, întrucât se ştie că orice ştiinţă se autorizează prin obiectul său de activitate şi prin metodele sale de căutare şi aflare a adevărului.
Iată, însă, că filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică, cu toate că în prealabil îşi dăduseră acordul asupra obiectului ei. Unii dintre ei sunt de părere că deducţiaeste metoda metafizicii, în timp ce – dimpotrivă – alţii susţin că este inducţia; părerea unora dintre cugetători este că metoda predilectă a metafizicii se cheamă experienţa internă, care s-ar manifesta prin intuiţii, inclusiv prin intuiţia mistică a lui Dumnezeu, în timp ce alţii cred că mintea omenească nu poate trece peste limitele experienţei sensibile, prin urmare filosofia, asemenea ştiinţelor propriu-zise, trebuie să se mărginească la studiul fenomenelor.
Dar iarăşi începe dezbinarea între cugetători atunci când se pune întrebarea: Care din acest studiu ar trebui să-i revină filosofiei, pentru ca ea să nu se confunde cu ştiinţele particulare? După unii, întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina ştiinţelor propriu-zise, iar filosofiei – în cadrul aşa numitei teorii a cunoaşterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minţii omeneşti de a depăşi limitele experienţei. Privită cu acest înţeles, filosofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă, sintagmă pe care o vom mai întâlni pe parcursul acestei dezbateri.
După alţii, scopul filosofiei ar fi să studieze legăturile dintre ştiinţele pozitive şi să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepţiune, filosofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a ştiinţelor.
Iată de ce, ne încredinţează P.P.Negulescu, comparativ cu ştiinţele pozitive, “filosofia n-are încă un obiect bine determinat, n-are încă o metodă bine definită, n-are încă principii bine stabilite, şi de aceea toate, dar absolut toate rezultatele ei sunt încă în discuţie”. Ba mai mult, opinează în continuare gânditorul român: “Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulţumim să constatăm  că avem atâtea filosofii diferite câţi cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, fireşte, în felul său”.
Faptul că filosofia nu are un corp unitar de principii admise de toată lumea, duce cu necesitate la studiul fiecărui filosof în parte. De unde importanţa ce-i revine istoriei filosofiei şi tot de aici, după cum ne asigură P.P.Negulescu, diferenţa categorică de studiu a ştiinţelor pozitive şi a filosofiei: Dacă ştiinţele pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric!
Asta nu înseamnă nicidecum că filosofia este cu desăvârşire exclusă de către ştiinţele particulare. Dimpotrivă, nevoia concepţiilor şi a explicaţiilor cu caracter filosofic este tot mai presantă, pe măsură ce cercetările avansează şi se pătrunde mai adânc în tainele materiei vii şi ale celei moarte, în spaţiile nesfârşite ale macrocosmosului ori în derutantele profunzimi ale microcosmosului.
Nu acesta este cazul fizicii, biologiei ori al chimiei? Căci, se ştie, ştiinţele – pe de o parte – operează în domeniul percepţiei sensibile, iar pe de altă parte, ele se întemeiază pe principiul cauzalităţii prin legile descoperite şi judicios formulate, care legi ale fenomenelor nu sunt altceva decât raporturi de cauzalitate.
Să luăm, bunăoară, cazul fizicii. În momentul constituirii ca ştiinţă, ea a luat materia ca atare, fără ca fizicienii să-şi mai pună întrebarea ce este materia, respectiv care-i natura ei intimă. Asta pentru că la vremea respectivă, conceptul de materie satisfăcea în totalitate nevoile de interpretare a fenomenelor fizice descoperite, ba chiar şi pe a celor intuite. Ulterior, adică atunci când s-a constatat că masa variază în raport cu viteza şi că în conformitate cu celebra formulă einsteiniană: E=mc², masa şi energia nu sunt decât forme deosebite ale aceluiaşi fenomen, în aceste condiţii, deci, fizicienii au trebuit să renunţe la concepţia clasică asupra materiei şi să se întrebe tot mai des ce este ea în fond. Aşa a apărut un gen de filosofie a fizicii, iar prin extensie filosofia ştiinţei.
Aici, prin urmare, are loc prima mare intervenţie a filosofiei, care constă în analiza fundamentelor tuturor ştiinţelor. Şi din această intervenţie s-a ivit prima funcţie a filosofiei: funcţia analitică sau critică!
Se subînţelege că dacă explicaţiile s-ar opri la limita experienţei sensibile, cunoştinţele umane ar fi nedesăvârşite. Însă din nou intervine filosofia, care duce mai departe explicaţiile şi cunoştinţele, prelungindu-le şi completându-le cu ajutorul ipotezelor ce depăşesc marginile experienţei. Desigur, aceste ipoteze sunt de natură filosofică. Şi aşa cum cu dreptate afirmă P.P.Negulescu, “aceste ipoteze parţiale ale filosofiei trebuie să tindă a se împreuna într-o ipoteză totală, într-o sinteză ultimă, ca să ne dea înţelegerea totală a lumii şi să desăvârşească astfel edificiul neterminat al ştiinţei”... Evident, acest demers de anvergură se datorează funcţiei sintetice sau dogmatice a filosofiei.
D) Doar câteva cuvinte despre mişcarea de idei şi atmosfera religioasă din vremea lui David Hume. Filosofia era dominată cu autoritate de cele două curente ce au purces de la ideea reformării metodelor: empirismul inaugurat de Francis Bacon, bazat pe observare şi experienţă şi care propovăduia metoda inductivă, respectiv raţionalismul lui René Descartes, filosoful ce-şi întemeiază demersul cognitiv pe metoda deducţiei şi vizează certitudinea cunoaşterii pornind de la îndoiala metodologică: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum (Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist). De subliniat că popularitatea lui Bacon va cunoaşte apogeul la un veac de la apariţia în anul 1620 a operei sale principale, Novum organum (replica dată Organon-ului aristotelic), adică în tinereţea lui Hume.
Fireşte, la acest fapt a contribuit nu doar metoda sa, ori aforismele de genul: Ştiinţa este putere”, “A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze” etc., ci mai ales valoarea incontestabilă a filosofilor care i-au continuat opera: Th. Hobbes, cel ce a sistematizat sub o formă mecanicistă materialismul baconian, şi John Locke, întemeietorul gnoseologiei empiriste. Urmând exemplul lui Voltaire, cel care îl numea pe Bacon “părintele filosofiei experimentale”, David Hume la rândul lui îl menţionează pe lord în introducerea Tratatului asupra naturii omeneşti, drept omul care a aplicat pentru prima dată “filosofia experimentală la subiecte naturale”.
Ştiinţa vremii era într-o asemenea măsură dominată de gigantismul lui Isaac Newton, iar marele savant era la rândul lui atât de îndatorat empirismului şi inducţiei, încât celebrele sale maxime metodologice (“Legile trebuie derivate din fapte prin inducţie”), au dat câştig de cauză ideii conform căreia legile naturii au fost descoperite printr-o muncă sistematică de adunare şi generalizare a datelor rezultate din observaţie şi experiment, adică prin aplicarea metodei baconiene.
În Franţa de asemenea s-a dus o aprigă luptă între cartezieni şi newtonieni. Lupta s-a încheiat la mijlocul secolului cu victoria newtonienilor, iar deznodământul ei a fost interpretat drept o mare victorie a concepţiei empiriste aplicată în cunoaştere . Inepuizabilul Voltaire s-a dovedit a fi nu doar cel mai faimos newtonian de pe continent, ci şi apologetul lui Locke. După el, Newton ar fi creat ştiinţa naturii eliberând-o de spiritul de sistem, iar Locke, procedând într-un mod asemănător, ar fi realizat pentru prima dată o ştiinţă a intelectului omenesc. Desigur, concede Mircea Flonta, semnatarul studiului introductiv la cartea Cercetare asupra intelectului omenesc, asocierea lui Newton cu Locke poate să surprindă astăzi, însă la acea vreme părea un lucru obişnuit. Un argument în plus în acest sens vine din partea lui d’Alembert, în opinia căruia Locke este creatorul filosofiei ştiinţifice şi este aşezat pe acelaşi plan cu Newton, creatorul fizicii ştiinţifice.
În ceea ce priveşte atmosfera religioasă din acea vreme, trebuie menţionată confruntarea dintre deişti şi teişti, respectiv dintre susţinătorii religiei naturale şi cei ai religiei revelate. Deismul, reprezentat de iluştri newtonieni (Clarke în Anglia, respectiv Voltaire şi d’Alembert în Franţa), urmărea să înlocuiască Dumnezeul puternic şi activ al lui Newton cu un Dumnezeu “leneş”, care după ce a creat universul mecanicist cu legile sale, nu mai are nimic de făcut.
Evident că Hume nu a stat cu mâinile în sân în timpul acestor confruntări, ci critica sa a îmbrăţişat o largă paletă de manifestări ale credinţei, de la superstiţiile populare până la dogmele revelate.
După schiţarea acestui dublu cadru – unul al cugetării filosofice în ansamblul ei, celălalt un cadru de epocă -, să vedem mai în detaliu cine a fost David Hume şi ce operă ne-a lăsat.
S-a născut pe 16 aprilie 1711 la Edinburg, unde părinţii lui se aflau în treacăt. Locuinţa lor era la Ninewells, comitatul Berwick, unde aveau o mică proprietate. Tatăl său făcea parte din nobilimea scoţiană, iar mama – aşa cum ne-o prezintă filosoful în Autobiografia sa – era o femeie distinsă şi plină de iubire pentru copiii săi.
Nu se ştie cu exactitate ce studii a făcut după ce în 1723 a intrat la Universitatea din Edinburg. Totuşi, din scrisorile adresate prietenilor, se poate deduce că în aceşti primi ani ai tinereţii a trebuit să citească mult şi să gândească încă şi mai mult. Încercarea familiei de a-l face să urmeze dreptul nu a dat rezultate, căci David, fire meditativă şi speculativă, îi “devora” pe ascuns pe Cicero şi Vergiliu. Însă căutările infructuoase de-a stabili adevărul în filosofie îi provoacă o atare dezamăgire, încât P.P.Negulescu nu ezită să pomenească de începutul crizei sale sufleteşti.
Într-o asemenea stare de spirit, David Hume cedează la stăruinţele familiei şi acceptă să intre în viaţa activă, mai exact în slujba unui negustor bogat din Bristol. Dar noul fel de viaţă nu era pe potriva lui, aşa că după câteva luni David îl părăseşte pe negustor, iar el pleacă în Franţa pentru a-şi continua studiile. În timpul şederii în Franţa, el concepe lucrarea intitulată Tratat asupra naturii omeneşti. Însă Tratatul a fost primit cu foarte multă răceală, fapt care l-a făcut pe autor să afirme că prima sa operă “s-a născut moartă”.
De ceva succes au avut parte Încercările morale şi politice, o colecţie de studii publicate la
Edinburg în anii 1741-1742. Dar cum Hume se arătase în aceste scrieri a fi un cugetător mult prea îndrăzneţ pentru tabuurile morale ale vremii, încercările prietenilor ce vroiau să-i procure o catedră de filosofie morală la Universitatea din Edinburg, au eşuat. La vârsta de 37 de ani (1748), adică în perioada când l-a însoţit la Turin pe generalul Saint-Clair, Hume a elaborat Cercetare asupra intelectului omenesc, aceasta fiind considerată opera sa fundamentală.
Apoi se retrage la Ninewells, unde pregăteşte operele sale cele mai izbutite în privinţa formei şi a stilului: Cercetările asupra principiilor moralei au apărut în anul 1751, dar au fost primite cu indiferenţă, în schimb Discursurile politice (1752) au cunoscut un succes colosal. Traduse în limba franceză încă din anul următor, Discursurile au fost citite cu mult interes în Franţa şi au exercitat o mare influenţă asupra economiştilor francezi din secolul al XVIII-lea. Dar, ne înştiinţează P.P.Negulescu cu exemplara probitate ştiinţifică ce-i caracterizează întreaga operă, influenţa s-a exercitat “nu numai asupra economiştilor francezi, ci şi asupra lui Adam Smith însuşi, a cărui operă fundamentală, Bogăţia naţiunilor, a apărut de-abia după 24 de ani, în 1776”. Deci, completează gânditorul român, “din punct de vedere cronologic cel puţin, Discursurile politice ale lui Hume cuprind cea dintâi expunere a principiilor economiei politice ca ştiinţă”.
Anul 1752 înseamnă o altă schimbare în viaţa filosofului, acesta fiind anul în care el acceptă însărcinarea de bibliotecar a baronului din Edinburg. Cum retribuţia oferită de baron era destul de mică, nu-i greu de priceput că ceea ce l-a convins să accepte postul a fost atrăgătoarea idee de-a avea la dispoziţie o vastă bibliotecă. Şi a profitat atât de bine de şansa ce i s-a oferit, încât în anul 1754 el publică primul volum din Istoria Angliei. Noua carte nu a trecut neobservată, ci a creat o oarecare vâlvă în jurul ei, din pricina modului îndrăzneţ în care autorul a prezentat domnia regelui Carol I.
Celelalte cinci volume din Istoria Angliei au apărut până în anul 1762, şi tot atunci faima lui Hume atinge apogeul. Între timp, mai exact în anul 1757, scoate Istoria naturală a religiei, operă care, asemenea altora, i-a atras nenumărate critici şi duşmănii din partea compatrioţilor săi cu pretenţii de dreptcredincioşi. Se pare că această atmosferă înveninată din jurul său l-a determinat în anul 1763 să primească oferta lordului Hertford de a-l însoţi în Franţa în calitate de secretar de ambasadă. Căci, notează el într-o scrisoare, “lordul Hertford are o asemenea reputaţie de om drepcredincios, încât faptul de a fi ales de el este pentru mine un  fel de reabilitare”.
Ultima funcţie publică deţinută de David Hume a fost cea de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine în perioada 1767-1769, după care s-a retras definitiv la Edinburg, hotărât să-şi petreacă bătrâneţea doar în tovărăşia câtorva dintre prietenii săi intimi. A urmat însă boala necruţătoare şi apoi moartea pe 25 august 1776. Ultima dorinţă a lui David Hume a fost ca pe piatra lui de mormânt să fie inscripţionate următoarele cuvinte: “David Hume, născut în 1711, mort în 1776, lăsând posterităţii sarcina de a adăuga restul”.
Şi după cum se va vedea în continuare, în pofida contestării integrităţii sale intelectuale şi morale de către cercurile clericale ale vremii, posteritatea şi-a luat în serios misiunea de-a adăuga restul, fapt care a făcut din David Hume nu doar cel mai original gânditor englez, ci şi primul filosof pozitivist, respectiv precursorul filosofiei critice a cunoaşterii, lucru recunoscut de însuşi Immanuel Kant.
2. Diversitatea însuşirilor – unitatea operei humeene
Când vorbim de diversitatea însuşirilor, trebuie să avem în vedere nu doar varietatea speciilor intelectuale pe care David Hume le-a abordat cu competenţă şi măiestrie (filosofie, eseistică, istorie, politică, religie, economie), ci pentru tema în dezbatere, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra asupra acelor însuşiri care învederează filosoful pursânge, aşa cum răzbat ele din “Cercetare asupra intelectului omenesc”, şi anume: criticismul, empirismul, teoria cauzalităţii, scepticismul.
Să le luăm pe rând, căci din analiza lor temeinică vor rezulta atât plusurile cât şi minusurile acestui filosof mai degrabă perspicace decât sistematic, mai degrabă analitic decât sintetic, mai degrabă hotărât şi îndrăzneţ decât metodic şi riguros.
a) Criticismul
Din capul locului vreau să precizez că am apelat la acest concept nu în sensul pe care i l-a atribuit I.Kant, ci pentru înţelesul său de izvor al cunoaşterii prin experienţă. Ei bine, în privinţa asta Hume este cât se poate de categoric, căci în § 25 din Cercetare el afirmă că “toate legile naturii şi toate acţiunile corpurilor, fără excepţie, sunt cunoscute numai din experienţă”! Iar puţin mai încolo (§ 33), unde discută raportul cauză-efect, opinia lui despre progresul prin experienţă este cât se poate de limpede pentru chestiunea în discuţie: “Este sigur că cei mai neştiutori şi mărginiţi ţărani – ba chiar copiii mici şi animalele lipsite de raţiune – progresează prin experienţă şi învaţă calităţile obiectelor naturale, observând efectele care rezultă din ele”.
Criticismul mai are înţelesul de critică exagerată sau chiar rău intenţionată. Evident, critica humeană nu a fost nici exagerată şi nici rău intenţionată, ci dimpotrivă necesară şi bine alcătuită, dacă luăm aminte la ura cu care, de regulă, cei vizaţi de şfichiul ei, înţelegeau să-i răspundă autorului. Ori, e cât se poate de clar că nu aceasta-i starea de spirit ce se cuvine unor oameni preocupaţi până la obsesie de statornicirea adevărului. De unde tragem concluzia că respectivii nu aveau nici în clin nici în mânecă cu înţelepciunea, de îndată ce ei au reacţionat cu atâta ferocitate împotriva a ceea ce în ochii unora lor apărea drept o minciună sfruntată, în timp ce altora li se părea a fi un adevăr incontestabil. Căci, este de părere Socrate, nu trebuie să ne simţim deranjaţi nici de adevăr, nici de minciună: De adevăr fiindcă este adevăr, şi – se ştie – în faţa adevărului trebuie să ne înclinăm cu toţii, iar de minciună nici pe-atâta, tocmai pentru că este minciună...
Critica lui Hume n-a ezitat să se îndrepte până şi împotriva lui Locke, despre care avea să afirme că nu a fost consecvent cu principiul empirismului atunci când a sugerat că noi ne formăm ideea de forţă printr-un raţionament care porneşte de la datele experienţei (subl. mea, G.P.). De unde atacul devastator al lui Hume împotriva inconsecvenţei marelui pontif al empirismului: “Nici un raţionament nu ne poate da vreodată o idee nouă, simplă şi originală, aşa cum mărturiseşte însuşi acest filosof”!
În ceea ce-l priveşte pe George Berkeley, al cărui solipsism nu era înzestrat nici pe departe cu darul convingerii, critica humeană a ajuns să cunoască accente de-a dreptul caustice atunci când ea este îndreptată împotriva argumentelor întrebuinţate de acest “foarte ingenios autor”, şi asta întrucât argumentele episcopului filosof nu doar că sunt în întregime sceptice, ci ele, după părerea lui Hume, “formează cele mai bune lecţii de scepticism care pot fi găsite fie printre autorii antici, fie printre moderni, fără a-l excepta pe Bayle”. De aici până la nostimadă nu mai este nici măcar un pas, dacă avem în vedere faptul că Berkeley notează pe pagina sa de titlu (“şi fără îndoială cu mult adevăr”, nu se poate abţine Hume să nu completeze cu evidentă ironie), cum că “a scris cartea împotriva scepticilor, ca şi împotriva ateilor şi a liberalilor cugetători”. Rezultatul este, ne face cunoscut filosoful nostru rebel şi bătăios, “că toate argumentele sale, deşi altfel bine intenţionate, sunt de fapt de natură sceptică, ceea ce rezultă din faptul că ele nu admit nici un răspuns şi nu produc nici o convingere” (subl. autorului, G.P.), iar concluzia humeană nu poate decât să fie în deplină concordanţă cu tonul general al opiniilor sale vizavi de filosofia prelatului: “Singurul lor efect este că produc acea uluire, nehotărâre şi confuzie momentană, care sunt rezultatul scepticismului”!
Însă după cum deja am aflat din paginile anterioare, critica humeană se dezlănţuie cu adevărat împotriva religiei, mai exact împotriva superstiţiilor, miracolelor şi minunilor, precum şi împotriva zelului bigot “de care vremea noastră este atât de năpădită”, aceste opinii tranşante fiindu-ne înfăţişate de autor în secţiunile a X-a şi a XI-a din Cercetare asupra intelectului omenesc.
Da, ne informează Hume, punem preţ pe relatările martorilor şi ale istoricilor. Dar nu la fel stau lucrurile în cazul miraculosului şi supranaturalului, pentru că “o minune este o încălcare a legilor naturii”. (Cercetare, § 90.) Apoi, se cunoaşte prea bine “puternica înclinaţie a omenirii către extraordinar şi uimitor”, după cum s-a observat că “ele sunt mai răspândite  în rândul naţiunilor neştiutoare şi barbare”.
Este uşor de priceput că până şi în interiorul acestor naţiuni vor exista poziţii diferite vizavi de minuni şi miracole: înţeleptul va adopta o atitudine sceptică faţă de ele, neghiobii se vor dovedi harnici în răspândirea şarlataniei, în vreme ce gloata va primi cu lăcomie şi fără nici o cercetare, “orice încântă superstiţia şi încurajează uimirea”.
Opinii la fel de originale, însă mult mai curajoase avansează David Hume în legătură cu Divinitatea şi păcatul. Cum putem cunoaşte Divinitatea? se întreabă filosoful. Numai prin experienţă, răspunde el, întrucât Divinitatea este o fiinţă unică în Univers, care ni se face cunoscută prin creaţiile sale. Numai că, opinează în continuare filosoful, tot aici stăruie sursa greşelii noastre asupra acestui subiect şi a libertăţii pe care ne-o permitem de a formula ipoteze, şi ea constă în aceea că “ne considerăm nemărturisit pe noi înşine ca fiind în locul Fiinţei Supreme şi tragem concluzia că, în orice împrejurare, ea va avea aceeaşi comportare pe care noi înşine, în situaţia ei, am fi îmbrăţişat-o ca rezonabilă şi demnă de dorit”. (Cercetare, § 113.)
În legătură cu existenţa păcatului şi a răului moral şi fizic, critica humeană se îndreaptă nu doar împotriva stoicilor, care au pledat pentru resemnarea individului în faţa destinului inexorabil, ci şi împotriva acelor filosofi care leagă acţiunile omeneşti de Divinitate printr-o necesitate ce se confundă cu fatalitatea.
Însă absolvirea omului de orice responsabilitate morală ar pune Divinitatea într-o situaţie extrem de delicată, nu atât pentru ea, cât mai ales pentru noi oamenii şi pentru încrederea cu care o investim, situaţie pe care gânditorul ne-o înfăţişează cu multă subtilitate logică: Ori acţiunile omeneşti nu pot fi niciodată criminale pentru a nu intra în contradicţie cu perfecţiunea nemărginită a acelei Fiinţe atotbune din care ele sunt derivate, ori în caz contrar, se admit acţiunile criminale ale oamenilor, dar atunci trebuie retras Divinităţii atributul perfecţiunii, şi astfel ea devine “autoarea vinovăţiei şi josniciei morale a tuturor creaţiilor sale”. Indiscutabil că a culpabiliza Divinitatea de întreaga josnicie morală a creaţiilor sale este un nonsens, prin urmare, conchide Hume, sarcina de-a împăca libertatea de alegere şi contigenţa acţiunilor omeneşti cu Providenţa, se dovedeşte peste puterile filosofiei. De unde recomandarea stăruitoare a acestuia ca filosofia  să părăsească “un ţinut atât de plin de obscurităţi şi perplexităţi” şi cu toată modestia ce i se potriveşte, să se întoarcă la “examinarea vieţii obişnuite”. (Cercetare, § 81.)
După cum deja ne-am dat seama, în pofida precauţiilor pe care şi le-a luat, filosoful a fost urmărit şi condamnat de-a lungul întregii lui vieţi ca duşman al religiei şi moralităţii. Şi în această chestiune nu putem să nu fim de acord cu Mircea Flonta, cum că dacă Hume ar fi fost supus al regelui Franţei aşa ca Voltaire, gânditorul de care îl apropie atâtea particularităţi atitudinale şi de cugetare, atunci pesemne că ar fi trebuit să ia şi el drumul exilului. Însă spre deosebire de Voltaire, “Hume a avut norocul să trăiască într-o ţară cu un sistem politic şi religios mai tolerant şi mai liberal”.
Că a avut parte de adversari neîmblânziţi, este iarăşi un lucru bine ştiut. Unii dintre ei, anume cei ce făceau parte din şcoala scoţiană (Reid, Beattie, Oswald, Priestley), deci contemporani cu filosoful nostru, l-au acuzat că promovează o filosofie pur distructivă. Alţii, aşa ca Bertrand Russell, au făcut-o 200 de ani mai târziu, pe motiv că Hume ar fi ajuns “la concluzia dezastruoasă că din experienţă şi observaţie nu este nimic de învăţat”.
Dar tot Hume a avut încă din timpul vieţii admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, I.Kant fiind unul dintre aceştia. În Prolegomene, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filosofiei critice a cunoaşterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluţia pe care Hume o dă problemei cunoaşterii poartă “sigiliul neputinţei şi al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observaţiilor analitice ale lui Hume, ci şi calităţile stilistice ale scrierilor sale. Căci iată ce scrie în Prolegomene (§2) despre însuşirile filosofului scoţian: “Şi astfel, acest spirit pătrunzător ar fi fost condus spre consideraţii asemănătoare cu cele pe care le formulez eu aici, doar că acestea ar fi câştigat nespus de mult prin expunerea sa de-o inegalabilă frumuseţe”. De altminteri, nu-i întâmplător faptul că Hume este filosful cel mai des citat de Kant în Prolegomenele sale.
Cu toate astea, valoarea intrinsecă a filosofiei sale a fost cel mai de nădejde apărător al mult nedreptăţitului David Hume. Şi din nou timpul a arătat că el şi numai el poate să judece cu dreptate adevărata valoare, care s-ar putea să nu fie înţeleasă din varii motive de către contemporanii autorului, ori s-ar putea să fie minimalizată ba chiar ignorată de unele dintre generaţiile următoare, dar vine o vreme când ochii cunoscătorilor se vor aţinti asupra ei cu bucurie şi recunoştinţă, şi astfel autorul va fi pe deplin răzbunat pentru toate nedreptăţile şi umilinţele suferite. Căci, iată, ne înştiinţează Mircea Flonta, în mult aşteptatul proces de reevaluare s-a dat într-o asemenea măsură câştig de cauză operei filosofice a lui David Hume, încât acesta ocupă în enciclopedia filosofică de limba engleză din 1967, un loc mai important decât Locke, Leibniz, Hegel şi chiar decât Aristotel, fiind întrecut doar de Platon şi Kant!
b) Empirismul
Am văzut că din punct de vedere istoric, Hume se vădeşte a fi un continuator al direcţiei inductive inaugarată de Bacon la începutul secolului al XVII-lea şi căreia John Locke îi dăduse o nouă temelie psihologică.
Întru totul convins de justeţea postulatului fundamental al acestei metode, potrivit căruia toate cunoştinţele noastre provin din experienţă, totuşi Hume a ajuns la alte concluzii decât predecesorii săi. Pentru că dacă Francis Bacon, primul susţinător al metodei experimentale, era convins că prin ea vor putea fi explicate toate tainele Universului, iar omul va ajunge să stăpânească natura, Hume – dimpotrivă – după examinarea atentă a fundamentului acestei metode, ajunge la încredinţarea că ştiinţa şi filosofia sunt imposibile aşa cum le concepe mintea omenească.
Concepţia empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincţie:
a) Distincţia dintre impresii şi idei;
b) Distincţia dintre relaţii între idei şi fapte.
În §12 din Cercetare, Hume ne oferă explicaţii în legătură cu impresiile şi ideile. Prin impresii trebuie să înţelegem toate trăirile noastre mai vii, pe care le avem când vedem, auzim, pipăim, urâm sau dorim, pe când ideile sunt trăiri mai puţin vii, de care devenim conştienţi atunci când reflectăm asupra senzaţiilor amintite mai sus. Prin ce diferă impresiile de idei? Prin aceea, ne spune Hume în paragraful următor, că “toate ideile noastre sau trăirile noastre mai slabe sunt reproduceri ale impresiilor noastre sau ale trăirilor noastre mai vii”.
Cât priveşte legitimitatea ideilor, Hume le declară legitime sau adevărate doar pe acele idei care derivă din experienţa noastră şi nu cuprind mai mult decât a putut să pună experienţa în ele. Evident, sunt nelegitime sau false toate acele idei care nu derivă din experienţă, respectiv acelea care ar putea să cuprindă mai mult decât ar putea să pună experienţa în ele. În definitiv, cum stabilim dacă o idee este adevărată sau nu? Prin aceea că unei idei adevărate îi corespunde în afara noastră un obiect real, ce poate fi perceput cu simţurile. Ori, o ştim cu toţii, noi nu putem percepe decât ceea ce există, şi niciodată nu vom putea percepe ceea ce nu există în afara noastră.
Mergând mai departe cu analiza, Hume împarte impresiile şi ideile în două mari categorii: simple şi complexe. Se subînţelege că sunt simple impresiile şi ideile care nu pot fi descompuse prin analiză în alte elemente psihice. Aşa este impresia de culoare roşie, de exemplu, ce ni se formează atunci când privim un obiect roşu. Tot simplă este şi ideea de culoare roşie, care rezultă atunci când ne gândim la această culoare, însă fără să o vedem în realitate. Căci în concepţia lui Hume, avem de-a face cu această legătură elementară dar absolut obligatorie: Dacă impresia este simplă, ideea la rândul ei trebuie să fie simplă!
În mod analog, dintr-o impresie complexă (de pildă cea de trandafir), ia naştere în mintea noastră ideea complexă de trandafir. Cu completarea că prin analiză, atât impresia complexă cât şi ideea complexă pot fi descompuse în impresii simple (impresii de senzaţie şi de reflecţie), respectiv în idei simple.
Iată, aşadar, în ce constă distincţia introspectivă dintre procesele de ordin cognitiv, afectiv sau voliţional şi ideile pe care ni le formăm despre ele. Dar cum bine sesizează Mircea Flonta, “distincţia dintre impresii şi idei este neclară, greu de precizat şi, prin urmare, vulnerabilă”. Ca, de altminteri, orice distincţie introspectivă. Dar acesta era spiritul epocii – cercetarea se limita la introspecţie, iar David Hume n-avea cum să se abată de la regulă şi să-şi dea seama de fragilitatea acestei distincţii, mai ales atunci când ea era menită să devină fundamentul edificiului său filosofic...
Urmând exemplul oferit de acelaşi Mircea Flonta, să notăm că distincţia dintre impresii şi idei ne este prezentată de Hume ca o distincţie între două feluri de trăiri, în timp ce distincţia dintre idei şi fapte a fost formulată ca o distincţie între două feluri de obiecte ale cunoaşterii.
Dacă după părerea lui Hume, adevărul relaţiilor dintre idei este stabilit fie prin intuiţie, fie prin demonstraţie, cunoaşterea relaţiilor dintre idei ţine în exclusivitate de domeniul matematicii. Şi asta pentru faptul că ideile matematice, cum ar fi bunăoară numerele sau figurile geometrice, sunt independente de experienţă, deoarece ele nu au nici un corespondent în lumea impresiilor. Prin urmare, ele întotdeauna sunt “obiecte clare şi bine determinate” şi nu trebuie să satisfacă decât condiţia de de a putea fi gândite limpede şi necontradictoriu. Asemenea considerente l-au determinat pe Hume să aprecieze matematica drept cunoaşterea în adevăratul sens al cuvântului, o cunoaştere care atinge precizia şi certitudinea perfectă prin evidenţa raţională şi prin operaţiile efectuate de intelectul nostru.
La întrebarea cum putem afla câte ceva despre fapte şi despre relaţiile dintre ele, răspunsul filosofului nostru este acelaşi: numai prin experienţă! Întrucât ideile despre fapte posedă grade diferite de certitudine, fără ca vreodată să poată atinge certitudinea absolută a cunoaşterii matematice, putem spune că cunoaşterea faptelor este doar probabilă.
Această distincţie humeană dintre relaţii între idei şi fapte, mai exact între adevărurile necesare şi cele contingente, a fost apreciată ca fiind o anticipare a celebrei distincţii dintre adevărurile analitice şi cele sintetice, respectiv între ştiinţele formale şi cele factuale. Şi nu puţini sunt gânditorii şi analiştii care cred că această distincţie reprezintă cea mai preţioasă contribuţie filosofică a lui David Hume. Dar, ne avertizează Mircea Flonta, nu trebuie să exagerăm contribuţia filosofului scoţian, căci cronologic vorbind, distincţia a fost formulată înaintea lui de către Leibniz în Noile eseuri asupra intelectului omenesc, o lucrare scrisă înainte de naşterea lui Hume, însă publicată după apariţia scrierilor de filosofie teoretică ale acestuia.
Să mai precizăm că analiza filosofică întreprinsă de Hume este eminamente genetică sau psihologică, căci el a urmărit cu mult mai mare consecvenţă decât Locke explicaţia psihologică a cunoaşterii şi a tuturor instituţiilor omeneşti, şi că – aşa cum cu justeţe remarcă M. Flonta – “explicaţia genetică a ideilor se întemeiază la Hume pe un asociaţionism de inspiraţie atomistă: ideile simple iau naştere din impresii, iar ideile complexe din idei simple”.
Cât priveşte asocierea ideilor în imaginaţie, despre care David Hume avea să spună că este cea mai originală idee a filosofiei sale teoretice, să notăm că ea are loc în conformitate cu cele trei principii enunţate de gânditorul scoţian: asemănarea ideilor, contiguitatea lor în timp şi spaţiu şi raportul de la cauză la efect.
c) Teoria cauzalităţii
Înainte de-a trece la ideea complexă a cauzalităţii şi la teoria ei humeană, despre care s-a scris o întreagă literatură, să vedem în prealabil ce explicaţie oferă gânditorul scoţian izvorului de căpetenie al erorilor din mintea umană. Iar punctul cel mai convenabil de purcedere în acest demers este aserţiunea lui Hume că “ideile simple sunt întotdeauna copiile impresiilor simple”. Dar dacă ideile simple nu pot exista decât numai ca şi cópii ale impresiilor simple, nu la fel stau lucrurile cu ideile complexe, care chiar şi atunci când nu sunt copiile unor impresii complexe reale, ele totuşi sunt alcătuite din idei simple, acestea fiind copiile unor impresii simple şi reale. Iar pe baza celor trei principii de asociere a ideilor din imaginaţie, principii despre care am vorbit mai sus, ideile simple dobândite prin simţuri din lumea exterioară se combină între ele în raporturi mai mult sau mai puţin diferite de cele reale.
În felul acesta, este de părere Hume, în mintea noastră se formează o serie de idei complexe, care nu sunt copiile exacte ale unor impresii complexe corespunzătoare, cum ar fi, bunăoară, ideile fantastice din mitologie, basme şi legendele religioase: centaur, zmeu, înger etc. Dar, continuă gânditorul nostru, această combinare a ideilor simple în raporturi diferite de cele reale, merge mai departe şi generează o sumă de idei extrem de grave, de îndată ce ele falsifică activitatea noastră intelectuală din ştiinţă şi filosofie.
Odată descoperit izvorul erorilor umane, leacul – ne asigură Hume – este foarte simplu, şi el constă în depistarea şi întrebuinţarea doar a ideilor adevărate de către oameni. Din paginile anterioare deja se ştie cum poate fi recunoscută o idee adevărată: Este acea idee căreia îi corespunde un obiect real, respectiv cópia exactă a unei impresii reale. Am arătat, deasemenea, că sunt legitime sau adevărate doar acele idei care derivă din experienţă. La întrebarea cum recunoaştem aceste idei, Hume ne răspunde că n-avem cum să ne înşelăm, întrucât ele sunt copiile exacte ale unor impresii corespunzătoare.
Am arătat la începutul acestui paragraf că ideea cauzalităţii este o idee complexă. Într-adevăr, ne învaţă gînditorul scoţian, aşa cum o avem şi cum este ea admisă în ştiinţă, ideea cauzalităţii se compune din trei idei simple: ideea succesiunii, ideea constanţei acestei succesiuni şi ideea activităţii eficiente. Dar din cele trei idei simple, zice Hume, numai prima este adevărată, întrucât numai ea este copia unei impresii simple şi reale. Celelalte două sunt produse de mintea noastră, sub acţiunea acelei iluzii care ne face adesea să confundăm necesităţile subiective ale minţii cu necesităţile obiective ale naturii. Deci, dacă nu toate ideile simple ce o alcătuiesc sunt copiile exacte ale unor impresii reale, iată că raţionamentul anterior ne obligă să considerăm ideea cauzalităţii ca fiind nelegitimă!
Totuşi, cum se formează această idee în mintea noastră şi ce ne îndeamnă să spunem despre ea că este adevărată? Se formează, ne înştiinţează Hume, prin asociaţia impresiilor care se repetă în experienţa noastră, căci această asociaţie de impresii duce la o asociaţie de idei. Ori, asociaţia de idei produce deprinderea noastră de a gândi întotdeauna împreună ideile asociate, iar respectiva deprindere subiectivă face ca obiectele reale la care se raportează ideile în cauză, să ne apară totdeauna ca fiind legate împreună.
Vedem, aşadar, că necesităţii subiective de a gândi împreună ideile asociate, nu-i corespunde o legătură necesară între fenomenele obiective. Dar cu toate că necesitatea obiectivă este doar presupusă şi pur imaginară, noi admitem să o numim cauzalitate, în virtutea raportului dintre cauză şi efect, adică în virtutea faptului că dacă fenomenul A îl produce pe B, noi ne închipuim că A este urmat întotdeauna de B.
De unde concluzia lui David Hume: Cauzalitatea nu există în mod obiectiv! Dar o asemenea concluzie duce la paralizia totală a filosofiei şi ştiinţei. Căci, aşa cum just subliniază P. P. Negulescu, “universalitatea unei legi sau a unui raport între două fenomene, nu se poate întemeia decât pe principiul cauzalităţii”. Ori, negând caracterul obiectiv al cauzalităţii, Hume neagă obiectivitatea ştiinţei, prin urmare chiar orizonturile filosofiei se îngustează atât de mult încât devine imposibilă practicarea ei.
Dispus la anumite concesii în ceea ce-l priveşte pe David Hume, întrucât vede în el un admirator al ştiinţei newtoniene, totuşi, Mircea Flonta nu poate să treacă cu vederea gravele neajunsuri de care se face vinovată teoria humeană a cauzalităţii, căreia îi evidenţiază cea de-a doua faţă, “cea antiteoretică, şi în această ipostază ea nu mai poate fi armonizată cu forma cea mai dezvoltată a cunoaşterii ştiinţifice.”
d) Scepticismul
Ca în atâtea alte direcţii, nici în ceea ce priveşte scepticismul lui David Hume, filosofii şi comentatorii n-au ajuns la o totală convergenţă de opinii. Pentru P.P.Negulescu, de exemplu, scepticismul gânditorului scoţian este de-a dreptul notoriu. “Cu Hume”, ne spune el, “direcţia inductivă ajunge la un scepticism absolut”, iar metoda inductivă “devine imposibilă în lipsa cauzalităţii”. Iar concluzia gânditorului român nu putea să fie decât una pe măsură: “Cu acest scepticism se sfârşeşte filosofia modernă”, aşa cum tot prin scepticism s-au încheiat alte două mari perioade din istoria filosofiei: filosofia veche şi cea medievală.
Mircea Flonta, în schimb, ezită să se pronunţe tranşant în această chestiune. Prudent, el preferă ba “să scoată la înaintare” opinia lui Norman Kemp Smith, după care (în cartea Filosofia lui David Hume apărută în 1941) concepţiile gânditorului scoţian sunt mai degrabă naturaliste decât sceptice, ba recurge la formulări vagi, unde scepticismul lui Hume este văzut ca o fuziune între “o concepţie şi o atitudine, o teorie despre cunoaştere şi o raportare puternic colorată afectiv la viaţă şi la valorile ei”, ba se apropie pieziş de fondul problemei, şi în această variantă ni se spune ce înseamnă în primul rând (!) scepticismul lui Hume: “Limitarea cercetărilor noastre la subiecte care sunt mai potrivite cu capacităţile înguste ale intelectului omenesc”.
De fapt, dacă e să fim riguroşi, atunci avem datoria să precizăm că în §130 din Cercetare, David Hume califică limitarea cercetărilor noastre despre care este vorba mai sus, drept “o altă specie de scepticism moderat(subl. mea, G.P.). “El poate fi de folos omenirii”, ne spune autorul, deoarece “poate fi rezultatul firesc al îndoielilor şi considerentelor pyrrhoniene”.
De ce o altă specie de scepticism moderat? Deoarece tot Hume ne spune la începutul paragrafului anterior că “există şi un  scepticism moderat sau o filosofie academică, care poate fi în acelaşi timp durabilă şi folositoare, şi care poate fi, în parte, rezultatul acestui pyrrhonism sau scepticism excesiv”...
De aici putem desprinde două concluzii:
1) Critica lui Hume îndreptată împotriva pyrrhonismului, o concepţie filosofică de-a dreptul ostilă vieţii, din pricina recomandărilor ei de-a urmări fericirea supremă cu ajutorul impasibilităţii şi a abţinerii de la orice afirmaţii, adică o concepţie aflată în flagrantă contradicţie cu natura noastră ce ne împinge spre acţiune şi cercetare;
2) Acceptarea ba chiar recomandarea de către David Hume a scepticismului moderat, acest veritabil barometru “al capacităţii înguste a intelectului omenesc”.
După ce am trecut în revistă filosofia lui David neoplatonicul şi pe cea a lui David Hume, merită să ne întrebăm: Există vreo asemănare între cele două filosofii situate la o distanţă în timp de mai bine de o mie de ani, sau toată asemănarea se rezumă la numele cu rezonanţe biblice ce-l poartă cei doi gânditori?
Sigur că există, nu asemănare ci asemănări, după cum se descoperă asemănări nu doar între spaţiile reprezentative ale culturii umane, ci şi între momentele semnificative ale cugetării umane. Căci din totdeauna omul a fost aceeaşi fiinţă simţitoare şi iscoditoare, şi n-avem nici un motiv să ne îndoim că tot aşa va rămâne cât timp va vieţui pe acest Pământ, în pofida asaltului tuturor acelor născociri tehnice, care intenţionează să-l transforme într-un butuc uns cu mierea prosperităţii şi a satisfacţiilor tot mai îndoielnice.
Toate aceste asemănări sunt jaloane pe magistrala spiritualităţii umane, unde cei înzestraţi cu har, modestie şi simplitate, au marele privilegiu de-a depăşi marginile atotomenescului pe urmele Omului!
Iată de ce nu putem să nu fim de acord cu David Hume, atunci când acesta descrie istoria umană cu formele sale sui-generis de conexiuni, respectiv cu uniformitatea acţiunilor omeneşti şi cu diversitatea caracterelor: “Oamenii se aseamănă atât de mult în toate timpurile şi lucrurile, încât istoria nu ne spune nimic nou sau neobişnuit în această privinţă. Principalul folos pe care-l putem trage din ea este doar de a descoperi principiile constante şi universale ale naturii omeneşti...” (Cercetare, § 65.)
În calitate de filosofi sau de căutători ai principiilor constante şi universale ale cugetării omeneşti, amândoi Davizii noştri au făcut-o cu atâta iscusinţă, încât generaţiile care le-au urmat, au fost nevoite să-şi revizuiască din temelie părerile despre ei şi operelor lor, cu deosebire în ceea ce-l priveşte pe Hume, pentru că altminteri riscau să comită un sacrilegiu prin pertubarea fluxului universal al culturii şi spiritualităţii.
Prin ce se mai aseamănă cei doi Davizi? Prin frumuseţea stilului şi claritatea ideilor expuse, prin intensa preocupare îndreptată spre analiza minuţioasă, demonstraţia clară şi definiţia precisă, în general prin refuzul constrângerilor dogmatice şi exemplarul umanism ilustrat în operele realizate.
Este adevărat că ei se deosebesc prin aceea că David neoplatonicul a fost preocupat mai mult de comentariu decât de căutare, pe când David Hume merge cu căutările până la totalul impas al metodei inductive. Dar faptul acesta din nou îi apropie, căci urmele influenţei lui David “armeanul” se regăsesc în opera lui Teophil Coridaleu, adică circa 1000 de ani mai târziu, după cum fecunda influenţă a lui David Hume o regăsim în filosofia contemporană.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MOMENTE REFERENŢIALE ÎN MULTIMILENARA CULTURĂ CHINEZĂ
Primul moment sau, mai exact, primul punct nodal în cultura chineză este desigur poezia sa antică, intrată în literatura universală prin antologia de poezii populare Cartea cântecelor (colecţie de poezii apărute în secolele XI-VII î.e.n.), iar în secolul VIII e.n. (începutul renaşterii chineze), copios completat de poezia cultă a doi străluciţi poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi Du Fu sau Tu Fu, cel care prin profunzimea sentimentelor artistice, realismul viziunii (nedreptăţi sociale, grozăviile războaielor), ca şi prin forţa expresiei, continuă să fie considerat cel mai mare poet chinez al tuturor timpurilor.
În Prefaţa la romanul Călătorie spre soare-apune (Biblioteca pentru toţi, 1971), Corneliu Rudescu este de părere că „La fel ca proza tuturor popoarelor, proza chineză a apărut şi s-a dezvoltat mult mai târziu decât poezia, care pretutindeni a fost prima formă de creaţie artistică”.
Aşa este, dar cu toate astea, încă din secolele III-IV e.n., în China antică circulau oral o serie de mituri şi legende, care mai târziu au fost culese şi scrise într-o formă literară: Cartea munţilor şi a mărilor, Cartea apelor şi Cartea regelui Mu.
Căci era epoca povestitorilor şi, aşa cum ne informează acelaşi C. Rudescu, „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei”. În plus, aceştia (în Amintiri despre cele petrecute în Hangdjou în secolul 13, se spune că aici existau nu mai puţin de 93 de povestitori faimoşi, dintre care 52 maeştri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume), aceştia, deci, nu numai că, pentru a fi lesne urmăriţi de ascultători, povesteau în graiul poporului, dar – pentru ca firul povestirii să fie închegat şi curgător – îşi pregăteau textele în scris.
Toate aceste texte au fost numite huapăn şi, cu timpul, multe dintre ele au fost adunate şi publicate în antologii precum Povestiri populare din capitală, Povestiri ca să ia oamenii aminte şi Povestiri pentru a deştepta oamenii.
Cum între scurtele istorioare din secolele III-IV e.n. şi povestirile de proporţiile romanului din această perioadă este o mare diferenţă, iată că genul literar al povestirilor populare chinezeşti înregistrează acel considerabil progres ca întindere şi acţiune, din care în mod firesc se vor ivi primele romane.
Astfel, Povestiri din perioada Sinan Hă, îndeosebi cu partea sa privind răscoala din anul 1122 de sub conducerea lui Sun Tzian de pe teritoriul actualei provincii Şandun, constituie principalul izvor de inspiraţie pentru Şi Nai-an, autorul romanului Pe malul apei, iar Călătorie după sutrele budiste a călugărului Süen Dzang în timpul dinastiei Tang, va fi aşezată de marele scriitor U Ceng-en la baza romanului său fantastico-alegoric Călătorie spre soare-apune.
De precizat că majoritatea povestirilor huapăn descriu viaţa aşa cum era în epoca respectivă, cu prostia şi incorectitudinea judecătorilor, cu neomenia şi lăcomia dregătorilor, cu lupta potentaţilor pentru putere şi enormele suferinţe provocate de războaie celor mulţi şi săraci, dar şi cu faptele eroice ale răsculaţilor.
Şi încă două precizări, după care voi trece la următorul moment nodal din cultura chineză:
a) În paralel cu saltul valoric înregistrat de povestirile populare, în proza cultă chineză apare nuvela artistico-literară (ciuanţi), care, îndeosebi în secolele VIII-IX, atinge un înalt nivel al dezvoltării ei. (Doar câteva cuvinte despre caracterul contemporan al subiectului majorităţii nuvelelor: Fiind primele produse din proza chineză închegată, în ele nu numai că locul şi momentul acţiunii sunt întotdeauna indicate, dar este înfăţişată şi viaţa păturii din care făceau parte scriitorii, cărturarii, slujbaşii şi mica moşierime.)
b) Dacă secolele XII-XIII au reprezentat epoca de aur a povestirilor, cu siguranţă că epoca dinastică Ming (1368-1644) constituie perioada de dezvoltare a economiei (călătorii pe mare şi uscat în ţinuturi îndepărtate şi cu mult înaintea marilor descoperiri geografice ale europenilor, intense schimburi comerciale cu India, Persia etc.), precum şi epoca de aur a romanului chinez.
*
Iată de ce consider eu că al doilea moment nodal în cultura chineză după amintita strălucire datorată poeziei, nu poate să fie decât splendidul roman de aventuri şi de înaltă ţinută artistică Pe malul apei, roman a cărui paternitate îi este atribuită de istoriografia contemporană chineză lui Şi Nai-an (1296-1370). Prin urmare, un contemporan al lui Giovanni Boccaccio.
Aşa cum spuneam mai sus, romanul se inspiră din faptele de vitejie ale răsculaţilor (în carte li se spune tâlhari) întăriţi la Lianşanbo (Mlaştina Muntelui Lian) mai întâi sub conducerea lui Ciao Gai, apoi sub cea a lui Sun Ţzian, fost grămătic judecătoresc.
Deoarece până la noi au ajuns numeroase variante ale romanului Pe malul apei, toate masiv interpolate, istoria literară reţine ca autentice doar tipul A cu 70 de capitole şi tipul B cu 120 de capitole.
Cu următoarele două menţiuni:
1) Tipul A este mai apropiat de forma originală, întrucât critica literară a dovedit fără putinţă de tăgadă că cele mai multe dintre capitolele variantei B nu prezintă interes decât pentru istoria literară, ele fiind fie adăugiri operate de redactorii ediţiilor mai recente, fie prelucrări, amplificări şi subîmpărţiri arbitrare ale capitolelor din varianta A;
2) Fără excepţie, toate ediţiile chineze moderne şi traducerile europene ale romanului Pe malul apei, au la bază varianta A.
Cum cartea nu are unitatea şi cursivitatea romanului de mai târziu, textul ei fiind diluat de frecvente repetiţii, iată motivul pentru care ea însumează peste 1250 de pagini chiar în varianta scurtă cu 70 de capitole.
Pentru varianta românească (romanul a apărut în anul 1963 la Editura pentru Literatura Universală), tălmăcitorii Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Andrei Bantaş nu doar că utilizează ediţia a II-a a traducerii engleze sub numele All Men Are Brothers (Toţi oamenii sunt fraţi), traducere efectuată în anul 1927 de scriitoarea Pearl Buck după varianta chineză în 70 de capitole, dar din cauza repetiţiilor de care aminteam mai sus, respectiva traducere românească a ales să publice doar 15 capitole succesive (capitolele XII-XXVI), considerându-se – aşa cum se precizează în secvenţa Din partea editurii – că „Acestea cuprind câteva dintre episoadele cele mai reprezentative, atât din punct de vedere tematic, cât şi din punct de vedere artistic, şi, având strânsă legătură între ele, prezintă avantajul că înţelegerea lor nu este condiţionată nici de lectura capitolelor precedente, nici de aceea a capitolelor ulterioare”.
Cu ajutorul numeroaselor personaje recrutate din toate straturile lumii satelor şi oraşelor chineze, Şi Nai-an ne oferă o imagine panoramică a societăţii feudale din China începutului celui de-al XII-lea veac, cu multă măiestrie artistică scoţând în evidenţă contrastul izbitor dintre însuşirile moral-spirituale ale vârfurilor ierarhiei feudale (lăcomia, zgârcenia, corupţia, cruzimea) şi cele ale oamenilor de rând (curajul, dărnicia, cinstea, curăţenia sufletească).
Iată, de exemplu, cum descrie autorul mentalitatea şi năravurile generalizate ale societăţii feudale chinezeşti din acele timpuri: „Pe vremurile acelea de demult era foarte uşor să ajungi dregător, dar mai greu să fii în slujba unui dregător. Şi de ce era aşa de uşor să ajungi dregător? Pentru că în vremurile acelea oamenii ticăloşi aveau multă putere pe lângă împărat şi se gudurau pe la curte, împlineau toate poftele împăratului şi aşa, prin linguşiri, izbutiseră să fure puterea din mâna împăratului şi s-o ţină pentru ei. Şi dacă un om nu era ruda lor, ei nu vroiau să-l lase să ajungă slujbaş decât numai în schimbul unor bani buni plătiţi de el”.
N.B. Extraordinar! Parcă Şi Nai-an ar fi avut sub ochi starea de lucruri din România postdecembristă...
Fireşte că simpatia autorului (şi a cititorului totodată, graţie harului de care autorul dă dovadă) se îndreaptă spre galeria celor „treizeci şi şase de stele ale cerului şi cele şaptezeci şi două de stele ale pământului”, aşa cum metaforic sunt numite personajele din tabăra răsculaţilor de la Lianşanbo, precum: Ciao Gai, U Iun sau Marele-Înţelept, Gun Sun Şen sau Balaurul-Norilor, Liu Tan sau Diavolul-cu-capul-roşu şi, desigur, cei trei fraţi Iuan de pe malul lacului, ce astfel ne sunt înfăţişaţi de Şi Nai-an: Iuan-al-Doilea sau Nemuritorul, Iuan-al-Cincilea zis Viaţă-Scurtă şi Iuan-al-Şaptelea, poreclit Regele-diavolilor-fioroşi”.
Din Capitolul 11 până la sfârşitul versiunii româneşti (Cap. 15), atenţia autorului se îndreaptă spre U Sun, eroul preferat al tineretului chinez până şi în zilele noastre, îndeosebi pentru memorabila scenă în care de unul singur şi practic cu mâna goală, izbuteşte să ucidă fiorosul tigru de la trecătoarea Ţzin-ian-gan.
În pofida numărului mare de personaje (unele doar amintite, altele de-abia schiţate) şi a tehnicii de narare utilizată („De aici firul povestirii se desparte în două”, este la un moment dat înştiinţat cititorul), autorul reuşeşte să menţină interesul acestuia mereu treaz nu numai prin forţa talentului său (fluenţa narării, uşurinţa individualizării personajelor din câteva trăsături de condei, simplitatea cuceritoare a limbii împănate cu vechi proverbe), ci şi prin acel „cititorul va afla în capul următor” de la sfârşitul fiecărui capitol, delicios şiretlic artistic, care mai târziu va fi cu mult succes utilizat de U Ceng-en în Călătorie spre soare-apune şi de Cao Xue-qin în Visul din pavilionul roşu.
*
Indiscutabil că următorul moment referenţial din cultura chineză se datorează acelei splendide creaţii intitulată Călătorie spre soare-apune, despre care acelaşi Corneliu Rudescu afirmă în finalul sus-amintitei prefeţe că „este fără îndoială, una dintre marile cărţi ale omenirii”.
O spun din experienţa mea: Deoarece prima citire a romanului lui U Ceng-en se face dintr-o suflare, cu acea grăbită poftă stârnită de mereu prezentul fantastic (la propriu şi la figurat), de-abia la a doua lectură atentă ai şansa să constaţi că aprecierea lui Rudescu este întru totul întemeiată.
Căci la o lectură superficială, enorma carte cu 100 de capitole a lui U Ceng-en poate părea doar un roman fantastic, şi cam atât, când de fapt – prin mijloacele artistice întrebuinţate de autor – el este nu doar profund realist, ci şi cu adevărat unic în maniera de reflectare a realităţilor din epocă. Iar unicitatea romanului, ne asigură C. Rudescu, „rezultă dintr-o pluralitate de elemente originale, pe care le putem astfel defini: tehnica fanteziei plauzibile, satira alegorică, stilul personal folosit şi caracterul profund popular al romanului”.
Fără a intra în detalieri de prisos pentru scopul urmărit în această lucrare, fac numai precizarea că U Ceng-en realizează efectul de fantezie pluzibilă prin tehnica înzestrării numeroşilor săi eroi fabuloşi de pe pământ şi din ceruri cu trăiri interioare întru totul omeneşti, că recurge la satira alegorică, mai exact că alternează satira cu metaforele şi alegoriile pentru a realiza substratul social al cărţii (demascarea vieţii plină de privaţiuni a poporului chinez în lunga perioadă feudală brăzdată de răscoale ţărăneşti), că într-o epocă în care majoritatea creaţiilor literare erau elaborate în limba clasică, o limbă complet necunoscută pentru omul de rând, el şi-a scris capodopera Călătorie spre soare-apune în limba chineză vorbită la acea vreme, astfel – prin împletirea prozei cu poezia, mitologia, folclorul, istoria, descrierile inspirate, cugetările filosofice şi proverbele din vechime (Iată o frumoasă coincidenţă: Proverbul „Un oaspete nu trebuie să supere două gazde” apare exact în aceşti termeni şi în romanul Pe malul apei!), astfel, zic, el reuşind crearea unui stil complet nou şi că, în sfârşit, romanul are un caracter profund popular nu doar pentru faptul că cea mai mare parte din acţiunea lui se petrece în lumea satelor, ceea ce ilustrează repulsia autorului faţă de corupţia oraşelor, ci mai ales prin aceea că a fost scris în limba poporului cu scopul clar ca lumina zilei de a-i putea descrie suferinţele şi năzuinţele, iar poporul la rândul lui să-l poată citi şi înţelege.
Şi dacă cineva mai are îndoieli că acest fermecător basm a fost cartea cea mai îndrăgită de chinezi de-a lungul secolelor (U Ceng-en a început lucrul la ea în anul 1570, adică atunci când, sătul până peste cap de umilinţele îndurate şi retras la Huian, era deja septuagenar), iată argumentele lui Corneliu Rudescu că lucrurile stau taman aşa: „Romanul a fost reeditat de mai multe ori; pe baza fiecăruia din cele o sută de capitole ale romanului s-au făcut dramatizări şi adaptări pentru teatrul de marionete şi spectacole de bâlci ascultate şi vizionate de săli pline. Fragmente din roman au fost reproduse în toate crestomaţiile şi manualele şcolare, iar istoricii literaturii chineze îl consideră una dintre cele mai preţioase creaţii literare clasice în proză şi cel mai minunat roman de aventuri fantastice”.
Ei bine, dacă cititorul străin, îndeosebi acela neinformat, a fost atras în primul rând de aroma specifică basmului (Călătorie spre soare-apune este tălmăcit integral în 1957 în limba franceză, în 1959, tot integral, în limba rusă, prezenta versiune românească cu 30 de capitole urmînd traducerea selectivă în limba engleză din anul 1942), pe când în rândul cititorilor chinezi, este de părere C. Rudescu, faima acestei cărţi unice se datorează „ecoului larg al subînţelesului cu care autorul a folosit personalitatea eroilor şi lanţul isprăvilor lor de basm”.
Este adevărat că acţiunea romanului porneşte de la un fapt real – călătoria întreprinsă în India între anii 629-646 e.n. de către călugărul Süen Dzang, cu scopul de a studia budismul la sursă şi de-a aduce compatrioţilor săi textul autentic al Scripturilor budiste.
Dar, graţie înzestrării native şi uriaşei culturi a lui U Ceng-en, ce amploare ia acţiunea romanului cu nişte fiinţe suprafireşti, precum delicioasa tripletă formată din Maimuţă-Rîtan-părintele Nisip, care prin iscusinţă, forţă şi devotament specific discipolilor, nu doar că au o contribuţie de prim rang la deplina reuşită a călătoriei călugărului ce-şi ia numele Tripitaka („Trei coşuri” în sanscrită, după cele trei coşuri de sutre primite de la Buddha), ci – prin simbolistică şi nivelul la care-şi împlinesc menirea artistică – aşază cartea în galeria celor mai izbutite realizări de acest gen din literatura universală (Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea, Povestea lui Harap-Alb), iar prin măiestria reflectării realităţilor sociale alături de Don Quijote, capodopera spaniolă a satirei sociale cam din acelaşi timp (Cervantes şi-a scris celebra carte între anii 1605-1615).
Personajul principal nu este Tripitaka, ci Maimuţa („Drăguţa de Maimuţă”, cum o alintă autorul), adică cea care prin curajul, isteţimea şi ataşamentul de care dă dovadă, îl ajută pe călugărul-pelerin Tripitaka să depăşească toate cele optzeci şi una de încercări aşezate în calea sa de forţele ostile (stihii ale naturii şi diverse duhuri aflate în slujba răului), astfel că ea confirmă din plin marea schimbare suferită după tărăboiul făcut prin palatele cerului şi cele cinci veacuri cât, drept pedeapsă, a fost înlănţuită de Buddha într-un sicriu de piatră, deoarece în timpul acestei lungi şi anevoioase călătorii ea se constituie pentru veşnic nehotărâtul şi plângăreţul călugăr în voinţa ridicată la rangul invincibilului.
Cu certitudine că din acest motiv, în anul 1942 sinologul englez Arthur Waley traduce cartea în varianta prescurtată (30 de capitole) cu titlul Monkey (Maimuţa)...
*
Din cele spuse până aici, lesne se poate deduce că următorul moment referenţial din cultura chineză se cheamă Visul din pavilionul roşu, romanul fluviu cu care se încheie multiseculara literatură clasică chineză.
Căci autorul Cao Zhan, cunoscut în cultura chineză şi universală sub pseudonimul Cao Xue-qin (în Capitolul V al cărţii aflăm că termenul qin desemnează un instrument muzical cu coarde), se naşte în anul 1715 (la limita dintre Evul mediu şi epoca modernă) în localitatea Jiangning din nord-estul Chinei, ca membru al unei străvechi familii de înalţi demnitari manciurieni (de la străbunicul Cao Cheng-chan şi până la tatăl Cho Zhao), bunicul făcând parte din cei „nouă dregători cu renume” ai dinastiei.
Dar frământările de la Curte se răsfrâng dezastruos asupra familiei viitorului scriitor: tatăl Cao Zhao intră brusc în dizgraţie, este destituit din funcţie, deposedat de avere şi, în anul 1727 (cel de-al cincilea an de domnie al împăratului Yong Zheng) condamnat la moarte.
Ruinată, familia va fi nevoită să se mute la Pekin, unde-i rămăsese neconfiscată o mică parte din avere.
Dar cum persecuţiile au continuat până la distrugerea completă a familiei, tânărul Cao Zhan ajunge să trăiască de azi pe mâine din vânzarea tablourilor pe care le picta cu atâta măiestrie, încât se spune că însuşi împăratul l-ar fi invitat să-i decoreze palatul şi că acesta, din motive lesne de înţeles, ar fi refuzat.
Se cunosc foarte puţine date din viaţa acestui multilateral artist (era şi un foarte apreciat poet, lucru dovedit cu prisosinţă în Visul din pavilionul roşu), care a cunoscut atât prosperitatea, cât şi ruina marii familii nobiliare Cao.
De pildă, nu se cunoaşte cu exactitate data la care a început romanul (pesemne că destul de târziu, având în vedere faptul că n-a izbutit să-l termine), în schimb se ştie foarte bine că moartea unicului său fiu în ziua de 12 februarie 1763 l-a afectat atât de mult, încât anul următor a căzut la pat şi a murit.
Cronică a decăderii marii familii nobiliare Jia la mijlocul secolului al XVIII-lea, prin extensie a întregii clase nobiliare, romanul oferă totodată informaţii exacte din viaţa autorului, care ajută la completarea golurilor din biografia acestuia. Pe această cale aflăm încă din primul capitol cum Cao Xue-qin şi-a impus să scrie cartea, deşi la vremea respectivă deja locuia într-o colibă, „aproape un bordei săpat în pământ”, precizează Ileana Hogea-Velişcu în Prefaţă: „Nici scaunul aspru, împletit din nuiele, nici vatra afumată din coliba mea mizeră, acoperită cu trestie, cu pereţii din chirpici şi cu patul legat cu funii, ca să nu se surpe, nu-mi vor stăvili gândurile îndrăzneţe, fiindcă şi vântul dimineţilor, şi luna nopţilor, şi salcia din cerdac, şi florile din grădină mă îmbie să scriu”.
Şi aşa începe odiseea acestei neasemuite cărţi, până la versiunea românească cu 39 de capitole (Editura Minerva, BPT, 1975), în excelenta tălmăcire din chineza veche a Ilenei Hogea-Velişcu şi a lui Iv. Martinovici.
Căci în forma lăsată de Cao Xue-qin, cartea cuprindea 80 de capitole, era intitulată Istoria pietrei şi, în manuscris, făcuse ocolul Pekinului abia la doi ani după moartea autorului.
În anul 1791, deci la aproape 30 de ani de la moartea lui Cao Xue-qin, cartea este publicată pentru prima dată de către editorul Cheng Wei-yuan, dar într-o versiune cu 120 de capitole. Târziu în epoca modernă s-a stabilit că cele 40 de capitole suplimentare, la fel ca desăvârşirea romanului şi schimbarea titlului se datorează lui Gao E, prietenul lui Cheng Wei-yuan.
Liniar în ceea ce priveşte subiectul şi pictural din punct de vedere compoziţional-artistic, Visul din pavilionul roşu este deodată romanul tinereţii lui Jia Bao-yu (de la naşterea lui miraculoasă cu pietricica în gură, până la călugărirea sa) şi captivanta pledoarie în favoarea mentalităţii daoist-budiste, o mentalitate în conflict deschis cu caracterul dominant al confucianismului din familia chineză în general, din familia aristocrată în special.
După cum se ştie, bazele taoismului (tao sau dao se traduce prin cale, drum, esenţă) au fost puse de legendarul gânditor antic Lao Zi (sec. VI î.e.n.) în Cartea despre dao, scriere atribuită lui de către tradiţie. Însă discipolul său Zuang Zi va fi acela care imprimă doctrinei o orientare mistico-religioasă şi astfel, la începutul erei noastre, ridică taoismul la rangul de filosofie şi religie. O gândire în care nobleţea spiritului poate fi descoperită doar cu ajutorul iluziei şi visului, altfel spus admiţând aidoma lui Zuang Zi că viaţa este doar un vis.
N.B. Într-una din celebrele lui ilustrări din Cartea despre dao, Zuang Zi ne spune că odată a visat că s-a transformat în fluture. Adormind, la rândul lui fluturele visează că s-a prefăcut în om, fapt pentru care subtilul filosof se întreabă cine este el la urma urmei: omul care s-a preschimbat în fluture, ori fluturele care s-a transformat în om.
Iată de ce încă din primul capitol al romanului suntem înştiinţaţi de Cao Xue-qin că „în carte voi folosi des cuvintele «vis» şi «iluzie»”, concepte care în credinţa budistă desemnează esenţa vieţii pământene a omului.
De altminteri, piatra cu care Bao-yu s-a născut în gură (Bao Yu are înţelesul de piatră nestemată) şi care nu întâmplător la „piciorul vârfului Jinggeng” a fost depistată/întâlnită şi învestită cu puteri miraculoase de către un călugăr budist şi unul daoist, această piatră fermecată, considerată de atotputernica Jia Mu ca fiind însăşi viaţa lui Bao-yu, era de fapt puntea de legătură dintre real şi ireal, moarte şi nemurire, iar Bao-yu – ne spune Ileana Hogea-Velişcu – „ca posesor al ei, solul lumii pure a iluziei în lumea pământeană întinată, cel care avea să călătorească pentru a afla în cântecele intitulate Visul din pavilionul roşu destinele marii familii Jia”.
Bao-yu fusese predestinat să schimbe ordinea şi severele moravuri devenite obişnuinţă pentru toţi locatarii castelelor Rongguo şi Ningguo (aflăm în al şaselea capitol că numai în castelul Rongguo „trăiau laolaltă mai mult de trei sute de stăpâni şi slugi”) şi, prin cutezanţa gândirii sale, să consolideze dominaţia femeii asupra bărbatului; o dominaţie deja în derulare dacă se are în vedere faptul că toţi bărbaţii cu excepţia lui Jia Zhong, tatăl lui Bao-yu, cad în dizgraţie, că octogenara bunică Jia Mu acaparează puterea spirituală în familie (ei i se dă raportul şi i se ştie de frică), iar Feng Jie pe cea administrativă.
Puterea în mâinile femeilor, asociată cu aversiunea faţă de bărbaţi, este una din ideile centrale ale cărţii, pe care Cao Xue-qin nu doar că i-o împrumută lui Bao-yu („Faţă de aceste făpturi încerc o mare veneraţie, ca pentru animalele fabuloase ori păsările rare, florile şi ierburile neobişnuite”, se confesează Bao-yu valetului său), dar autorul chiar ţine să i-o transmită cititorului în mod direct şi neechivoc: „Oi fi eu păcătos, recunosc, dar n-am să las să se ofilească neştiute în iatacuri femeile acelea, numai de dragul de a-mi ascunde cusururile”...
Iată motivul pentru care, în loc să înveţe canoanele confucianiste şi să-şi însuşească dogmele budiste şi daoiste ca să poată participa la examene pentru dobândirea unui titlu de dregător, Bao-yu se simte cel mai bine în compania femeilor (este, de altfel, nepotul favorit al lui Jia Mu), îşi simpatizează mult de tot servitoarele cu care se înţelege, se lasă atras de farmecul lui Bao-chai, cu care – prin vrerea de neschimbat a bunicii sale – va fi în mare grabă căsătorit, şi meditează la dragostea ce-o nutreşte faţă de delicata şi bolnăvicioasa lui verişoară Lin Dai-yu: „Eu n-am decât o singură inimă şi de mult i-am dat-o surioarei Lin. Dacă va veni ea la mine, mi-o va aduce înapoi şi din nou o voi pune în piept”.
Dar cum Dai-yu moare chiar în ziua în care Bao-yu este silit de cerbicia altora să o ia în căsătorie pe Bao-chai, din respect faţă de memoria strămoşilor şi, desigur, împins de la spate de stăruinţele deloc blânde ale tatălui său, până la urmă Bao-yu candidează la examenele de stat, reuşeşte excelent (lucrarea lui este remarcată de împărat) şi, mai înainte de-a intra în posesia titlului, fuge de lume şi se dedică vieţii pure de călugăr, singura modalitate prin care are convingerea că o poate regăsi pe Dai-Yu.
„Şi astfel, ne înştiinţează Ileana Hogea-Velişcu, Bao-yu, dintr-un învins la modul real, devine triumfător în planul «visului». Triumful lui este acela al iubirii asupra datinilor şi a morţii”.
În magistrala lor împletire, trei pârghii artistice contribuie ca Visul din pavilionul roşu să-şi merite cu vârf şi îndesat eticheta de capodoperă:
1) Talentul de povestitor al autorului, care ştie ca nimeni altul să se slujească de miezoasa înţelepciune a proverbelor: „Miriapodele nici când mor nu cad”; „Omul gândeşte şi Cerul hotărăşte”; „Mai degrabă treci marea, decât să intri pe poarta bogătaşilor”; „Bine faci, bine găseşti”; „Zâmbetul nu-l cumperi cu tot aurul din lume”.
2) Splendidele poezii cu ajutorul cărora fie că realizează portrete feminine de-o mare prospeţime („Un fruct al primăverii e chipul zâmbitor,/ În plete lungi smaraldu-i lucitor,/ Ca sâmburii de rodie, albi dinţii îi zăresc/ Şi buze carminate privirea mi-o răpesc”), fie că într-un singur vers  („Năpăstuit e omul prea plin de simţire”) reuşeşte să concentreze o întreagă filosofie a nedreptăţii şi suferinţii.
3) Excepţionalul simţ cromatic de adevărat pictor, pe care-l pune la treabă pentru a descrie, printre altele, bogatele veşminte ale lui Bao-yu: „Purta un veston de brocart de un roşu închis, cu mânecile înguste, brodate cu fluturaşi pestriţi zburând printre flori. O cingătoare colorată, cu franjuri lungi în formă de spic, îi cuprindea mijlocul; peste veston, aruncată, o pelerină de atlas japonez de culoare verde închis, de asemenea tivită cu franjuri. În picioare purta ciuboţele din atlas negru cu tălpile albe”.
*
Şi iată-ne ajunşi la scriitorii Lu Xun, Mao Dun, Bing Xin şi Ba Jin, ceea ce se cheamă literatura contemporană şi, totodată, cel de-al cincilea nod cultural. Fireşte, literatura contemporană (mai exact cea de după 4 Mai 1919) este mult mai puţin cunoscută ca literatura chineză clasică.
De ce acest reper cronologic – 4 Mai 1919 – şi nu altul? Pentru că pe fondul demonstraţiilor de nemulţumire vizavi de hotărârile Tratatului de pace de la Versailles, care acorda Japoniei drepturi speciale în peninsula chineză Shandong, mişcarea de la 4 Mai a cunoscut o asemenea amploare şi a avut un atare răsunet în toată China, încât a devenit emblema noii literaturi şi culturi chineze.
De fapt, germenii acestui vast şi complex proces de înnoire culturală trebuie căutaţi în primul număr al revistei Tineretul nou, revistă ce apare la Shanghai în anul 1915 şi care cere, ne spune Paul Mariş în Prefaţa la romanul Nopţi reci al lui Ba Jin, „cu vehemenţă abolirea literaturii aristocratice, înlăturarea unei literaturi a lamentaţiilor dulcege ale funcţionarilor şi politicienilor rataţi, dar, mai ales, se cerea eliminarea din literatură a limbii clasice (wenyan), devenită o limbă moartă, ininteligibilă pentru marea masă şi accesibilă numai intelectualilor”.
Se căuta în acest chip nu doar pe plan estetic ruperea cu tradiţia, ci şi pe plan ideologic, căci confucianismul (esenţa tradiţiei chineze) era făcut responsabil pentru starea de înapoiere a Chinei.
Dar, mă rog, ce legătură are literatura cu tagma funcţionarilor şi politicienilor? Are, şi încă una foarte strânsă, dregătorul şi omul de litere unindu-se în una şi aceeaşi persoană, deoarece specificul tuturor examenelor chinezeşti pentru selectarea funcţionarilor mari şi mici, cerea candidaţilor să posede o vastă cultură clasică.
Iată motivul pentru care în cele mai multe cazuri personalitatea dregătorului era dublată de cea a artistului. Tot aşa, dacă în Occident politicienii-artişti sunt extrem de rari, în China este o adevărată regulă, faptul acesta fiind cel mai limpede ilustrat de preşedintele-poet Mao Zedong...
Deşi nu a făcut parte dintre iniţiatorii mişcării de la 4 Mai, deosebit de reprezentativ pentru Noua Literatură mi se pare Li Feigan, adevăratul nume al viitorului scriitor Ba Jin, întrucât prin întreaga lui operă de nuvelist şi romancier (amintesc trilogiile Dragostea şi Torentul, precum şi romanele Familia şi Nopţi reci), el oferă cititorilor în general, culturii chineze în special un foarte apreciat răspuns la spinoasa şi mereu actuala problemă a raportului dintre tradiţie şi inovaţie.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
Pentru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI.
În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei româneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ.
Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o evoluţie/ involuţie a poeziei, prin apariţia unui nou curent literar, pe care l-am denumit, proglobmodernul, despre care am scris în presa literară a anilor 2000. Este o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, încercând să înlăture mâzga  postmodernismului opzecist a cărei poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare.
Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la începutul acestui secol, e necesar să priveşti această panoramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel mai tânăr autor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu, care a decedat decurând. Poeţii tineri ai acestui început de secol, au învăţat, practic, de la post-textualişti (nouăzecişti), postmodernişti, textualişti (optzeciştii), manierişti, experimentalişti (şaizeciştii), în frunte cu Angel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, etc.
O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de la sfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este necesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de analiză comparativă prin raportarea la Identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei actuale este o prelungire a celei de la sfârşitul secolului XX, care a fost şi este, se pare, instaurarea eului poetic ca instanţă absolută, prin utilizarea şi eliminarea formelor de retorică pentru a se ajunge la eul real absolut, adică la Voce.
Am constatat că poeţii de la începutul secolului XXI nu prea îşi pun întrebarea cine se exprimă în versurile lor, abandonându-se fără voia lor versului impersonal.
Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de analiză: metoda argheziană ar consta în exploatarea impurităţii limbii, metoda blagiană- expresionistă care glisează între eul exterior, amplificat cosmic, şi  un eu interior problematizat.Urmează metoda lui Ion Barbu, de textualizare a discursului care înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textual suverană care se reflectă doar pe sine în oglinzile textului, ce o numim realitate textuală.Mai este metoda bacoviană ce constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se contemplă pe sine într-o formă degradată şi agonală, urmând metoda stănesciană care este dată de postmodernismul necuvintelor, eul poetic fiind situate, cum ar spune Marin Mincu în „interstiţiile spaţiului metalingvistic“.
Am observant, într-o analiză a raportului realitate-limbaj (text), că tinerii poeţi care urmează metoda lui Nichita Stănescu, poezia lor afirmă că realitatea înseamnă mai mult decît limbajul, cuprinzând potenţele preverbale.Ei cred că realitatea este doar limbaj şi ce nu este limbaj nu există. Cei care urmează metoda lui Sorescu preţuiesc realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate în mod ironic, ori grav, experimentalist cum o face Mircea Ivănescu.
Poeţii de la începutul secolului XXI,pentru faptul că aplică procesul de textualizare, poezia lor a luat locul a ce se numea în perioada primei jumătăţi a secolului XX emoţia sau sentimentul. Transferul poetic obişnuit – realitate - a fost îndreptat spre opoziţia realitate - text.
Poetul de la începutul acestui secol  a devenit acel “de-scriptor“ care pune în text tot ce atinge, până şi inefabilitatea. Acesta nu vizează Poezia, ci “textele“, problema lui nu mai constă în scrierea versurilor, ci de-scrierea mecanismelor acesteia - ocultând poemul -. Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text, aşa cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii. Dicteul textualist folosit de poeţii de azi constă în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Textul poetic fiind organizat în pulsiuni poetice ale actului liric, care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evitând de a comunica o anumită idée.
Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare- colocvialitatea ironică, folosind semnle de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, pbsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii: ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti.
În această perioadă şi în acest peisaj literar au apărut poeţi tineri a căror cărţi au fost publicate de edituri cunoscute, dar, din păcate, datorită modului defectos de promovare a cărţii aceştia au rămas aproape anonimi. Amintim în acest contest pe: Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra Rotaru, etc. Un poet de anvergură este Ion Iancu Vale, ctitor de reviste de bună calitate.
Generaţia „milenaristă“ care are un program declarat anticalofil şi minimalist nu prea s-a impus pe piaţa poeziei.Această poezie este una cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Acest contigent are déjà micile lui ierarhii. Printre acestia se află Livia Roşca, născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul “Ruj pe icoane“, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Din păcate, această poezie scrisă de concetăţeana mea, nu justifică integral asemenea aprecieri. Acest caz mă face să constat că ezistă un mod de a face pe cineva poet şi ai construi o mică glorie. Laudele nemeritate de pe coperta a patra ale criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudă nişte poezii siropoase şi anoste. Se pare că această poetă nu are viitor. Volumul de debut  este un excelent produs, de la ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar profesionist-din care lipseşte poezia.
După cum se obsearvă, cu ajutorul unor critici onorabili se promovează grafomania şi veleitarismul. Un anumit ecou a avut textile Mirunei Vlada, din volumul “Poeme extrauterine“, apărute la Editura Paralela 45, în 2004. Născută în Bucureşti în 1986, autoarea debutase cu un an înainte în revista Luceafărul, prezentată de Octavian Soviany. Alexandru Matei vorbeşte despre“ autenticitatea spunerii“, Aurel Pantea scrie despre “voluptatea deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi calmează toate libertăţile şi toate decomplexările“. Toate aceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură, cu reserve subtextuale.Aceste constatări, unele laudative nu reprezintă în niciun fel garanţia valori. Şi în al doilea volum al acestei autoare intitulat “Pauza dintre vene“, apărut în 2007, la Editura Cartea Românească descoperim un manierism lipsit de accente personale.Descoperim, la fiecare poem, banalităţi rostite emfatic şi aşa zise filosofări anoste.
Spre deosebire de precedenta poetă,în poeziile Laviniei Bălulescu din volumul “Lavinucea“, apărut la Cartea Românească, în 2007, născută la Drobeta–Turnu Severin în 1985, are capacitatea de a se întoarce în copilărie şi cu evident înclinaţie ludică, cu influenţă din Mircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi din personajele lui Cristian Popescu. Această poetă a debutat cu volumul “Mov“, în 2004, la Editura Prier,titlu identic cu titlul  volumului de poezie a unui poet din Petroşani, volum apărut la Editura Fundaţiei “I. D.  Sîrbu“, condusă de scriitorul Dumitru Velea. Poemele, 26 la număr, au graţie şi sprinteneală, demne de luat în seamă.
Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu, care în 2001 a publicat volumul “Înapoi în Arcadia“, la Editura Paralela 45, pe atunci minor care s-a apucat să se joace înainte de vreme cu lucrurile serioase de pe lumea aceasta, între care se numără şi poezia. Mircea Bârsilă a girat debutul lui Alexandra Pârvan cu volumul “Prinsoare“, apărut în 2001, observând o “armonizare a contrariilor”, remarcânduse prin asociaţiile duale, în spiritual unui onirism îmblânzit de emoţia credibilă, cu remarcă Adrian Alui Gheorghe.
Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abordare a stări poetice. De la şaizeciştii Aurel Rău, Aurel Gurghianu, la optzecişii Ion Mureşan, Ion Cristofor şi până la milenariştii Ionuţ Ţene, Flavia Teoc, MihaI Bumb etc, toţi au îmbogăţit ideatica şi structura poeziei prin felul de exprimare a ideilor.
Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie talente autentice. Vina o are felul de distribuire şi difuzare a cărţilor şi a presei literare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes. Printre aceştia enumărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre Gigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pachia-Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. O parte din aceştia au fost cuprinşi în antologia Lumina cuvintelor, întocmită cu profesionalism de Claudiu Şimonaţi. Parafrazându-l pe Malraux, pot să conchid că în Secolul  XXI se vor naşte marii noştri poeţi, sau poezia va dispărea, prin paginile efemere ale internetului.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

ARHEUL ŞTEFAN CEL BUN/SFÂNTUL[1]
...Să privim, cu ochi limpede, cel mai cunoscut pasaj, din Letopiseţul Ţării Moldovei[2], al lui Grigore Ureche, dar şi cel mai controversat şi mai prost interpretat – atât de către dascălii de şcoală, cât şi de „criticii de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?) - deopotrivă: „De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>:
De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>
Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru acéia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi décii  preste vară au fostu ploi gréle şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut.
Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.
Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor. Şi décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul…, pp. 70-71.
Pentru prima dată, în cronica sa (şi în textul închinat voievodului ŞTEFAN AL III-LEA MUŞATIN), Grigore Ureche numeşte CENTRUL DINAMIC, spre Mântuirea Lumii: “CEL BUN”. Şi aceasta, chiar (şi numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice altă denumire a voievodului, ca emergenţă a Logos-ului Apoteotic: pentru că, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Focul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor” oamenilor şi, totodată, al ceea ce ANTICRONIDUL GrigoreUreche numeşte:  “ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”)  - şi PĂMÂNTUL Deschiderii Porţilor Cosmosului Stabilizat, dincolo de curgerea istorică (“Povestea şi tocmala altor ţări, ce suntu pinprejur, cum nu să cade să nu poménim, fiindu-ne vecini de aproape”), desemnează/consemnează nu “moartea” lui Ştefan Vodă, ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE:  chiar dacă “el încă au fostu om cu păcate” (traducând dinamica interioară din Logos: OMUL a fost “cu păcate”, dar, acum, ca ENTITATE SUPRAINDIVIDUALĂ, el devine (pentru intuitivii valahi, ca şi pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Ştefan vodă”. SFÂNTUL. Cel deopotrivă cu cei pe care dinamica sa faptică, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a revelat ochilor poporului încă trăitor în istorie (dar având, prin Centrul său Dinamic, “dezlegare” la Revelaţie): Sfântul Luminii Celeste-PROCOPIOS - şi Sfântul Pământului, DEMETER/DUMITRU. Adică, Cel Ajuns la Esenţa Sa, şi, prin El, Dezvăluind/Revelând (pentru o clipă, întâi… - …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii Logos-ului-ŞTEFAN- "PURTĂTORUL CUNUNEI ÎNVINGĂTORULUI", devenind Veşnicie!) CENTRUL COSMIC/PARADISUL, ducând/trăgând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor. 
Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă”), Ştefan cel BUN devine Sol pentru Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! “Moartea” sa este “cu mare laudă” – deci, este “Slăvire-Apoteoză-Proslăvire”, de tip hristic!
…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a Corporalităţii: “nu mare de statu” (nu doar “statură” fizică, ci şi non-stare spirituală, refuzul falsei con-formări, dinaintea sa - şi dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin acţiunea sa de RĂZBOINIC AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intrigă şi stârneşte fel şi soi de discuţii, de tip, mai curând, proletcultist, este sintagma/frază: “ mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”.
Până la această oră, la care scriem, nu există niciun comentariu logic şi contextual, al pasajului citat. Toţi afirmă, mai pe faţă, mai ascuns, “sangvinarul” şi “impulsivul” ascuns (?!) în persoana lui Ştefan. Un individ “tiranic” şi, deci - ne-democratic, nu?! De parcă, atunci când tăia “în carne vie”, în leşi, turci, unguri, tătari etc. (care năvăleau pe un Pământ Con-Format ca SACRALO-PARADISIAC: cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare[3]!) – socotiţi, toţi aceşti “străini de BINE”, deci, ca Semne ale Impurificării/Spurcării şi ale Degenerescenţei şi ale Descentrării Cosmosului Divin! – …când tăia la aceştia, care va să zică, parcă n-ar fi curs sânge, ci …borş! Mircea Scarlat, comentatorul/postfaţatorul ediţiei pe care noi o utilizăm[4] (reprodus după Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, revăzută; text stabilit, studiu introductive, indice şi glosar de P.P. Panaitescu), pentru analiza noastră hermeneutică, greşeşte grav, atunci când îşi neagă propria alegaţie (p. 201: “Desuniversalizarea culturii dinRăsăritul Europei a avut drept efect principal vitalizarea tradiţiei existentem,  prin individualizare naţională” – exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar dacă Mircea Scarlat, scriind în 1978, evită să precizeze importanţa Restaurării Spiritului Ortodoxiei, în Răsăritul Europei!), afirmând că „o manifestare importantă a vocii auctoriale este OPŢIUNEA cronicarului”, care ar fi pentru Republica Polonă, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche îşi aşează Revelaţia Spaţiului Cosmic după „moartea” iniţiatică a Taumaturgului Cosmic ŞTEFAN cel SFÂNT, afirmaţia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu poate opta pentru supremii perdanţi, care, după ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, şi-au pierdut „şleahta” (boierimea, adică pe Războinici, singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica  Divină…şi, drept consecinţă, Republica Poloneză va dispărea, în istorie…). Grigore Ureche nu face decât să descrie Topos-ul Sacru, care se deschide, revelatoriu şi divers, pentru ochiul, până atunci doar mijit faţă de Revelaţie, al cititorului care, încă, nu intrase în Vibraţie Soteriologică, cu Zona Spaţiului Mântuit - Ştefan cel Bun…Hotărât, nu: Centrul Lumii, adică Singura Opţiune Corectă, este Moldova Coroanei Cosmicea ŞTEFANULUI/"PURTATORUL CUNUNEI ÎNVINGATORULUI” !!!
…Cât despre “mânia” lui Ştefan cel Bun , parcă cititorii ar fi uitat, de la mână până la gură, pasajul de mai înainte: „Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – deci, este vorba de FUROR SACER, MÂNIA SFÂNTĂ, DEMIURGICĂ. Prin care se împotriveşte Corupţiei Temporale a Logos-ului şi reface Topos-ul Sacru/PARADISUL – …şi purifică Spaţiul cel spurcat de Demonul Timpului şi, deci, al Instabilităţii – şi, astfel, se reface Stabilitatea Paradisiacă a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam că, din moment ce atributul “BUN” este postat în titlul de capitol, efectele lui de semantică sacră se revarsă asupra întregului text al cărţii, văzut ca un tot/întreg, cu unitate perfectă (nu avem în plan, în lucrarea de faţă, discuţia, foarte relativă, despre interpolatori şi interpolări).
Deci, la fel trebuie gândit, adică folosind aceeaşi unitate de măsură PESTE TOT, în text – şi când vrem să înţelegem restul sintagmei-frază: “de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”. Dacă ceea ce făcea Ştefan ar fi fost contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat “Nacazanie silnim” – CERTAREA CĂTRE CEI PUTERNICI…cum se proceda, liturgic, ca o sfeştanie, pentru resfinţirea locurilor din Spaţiul Cosmic în care (re)intraseră agenţii Răului – spre exemplu, “cazul craiului Albert/Olbrihtu, când acesta încalcă Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Creştin: 
 ...”Nacazanie silnim, adecă certarea celor putérnici
Dumnezeu cel direptu, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepséşte pre ceia ce calcă jurământul. Că acesta Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să slăbască pre cela ce să lupta cu vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii să-l ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl adusése pre cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea să spuie nimăruia, ci scosése cuvântu că mérge să ia Chiliia şi Cetatea Albă şi încă adăogea de zicea că de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici ai săi nu-l băga în samă, ci era în zavistiia celor de casă şi de batjocura tuturora şi în toate chipurile îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zi micşorându-să, de inimă rea, puţin de n-au murit” –
...Sau, în legătură, de data aceasta, cu un domnitor moldovean tiranic, Alexandru Lăpuşneanul – pentru care se foloseşte tot sintagma „sânge nevinovat”:
Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici
Pre Moldova este acest obicéiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină, însăş păraşte, însăşi umple légea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni. Dară cui nu este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască ? Place-le lor viaţa, alţii încă nu o ar lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea decât de frică -i slujască. Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte,  cumu-ş ţin domniia, cum este albina, că toate-şi apără căşcioara şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândéţe să-l asculte şi să-l iubască şi cu dragoste să-l slujască, decât de frică şi de groază să i se pléce. Că cela ce-i este voia să să teamă atâta norod di un om, trebuieşte şi el să să teamă de toţi, că tot vărsătoriul de sânge de frică face să-i ia spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci ar putea face cu blândéţe. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.
...Dar nu-i aşa! Ştefan cel BUN nici nu este “hiclean” faţă de creştinism (ci este Marele şi Unicul Cruciat/MODELAR!), şi misiunea/lucrarea lui, întru “vărsare de sânge nevinovat” – nu este “certată” drept “tiranică”! El nu dă vina pe “lăcuitori”, nu dă vina pe nimeni, CI ÎŞI ASUMĂ FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FĂPTUIRE. Mântuire a “ţării” – “iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ŢARA cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul” – Ţară” care-l identifică, pe omul-Ştefan, cu Sfântul/”Sveti” Ştefan, şi pe Sfântul/”Sveti” Ştefan, cu MÂNĂSTIREA PUTNA – ca Spaţiu al Stabilităţii Sacrale, ca Început/ORIGINE SACRAL-PARADISIACĂ, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a Neamului… - deci, al Metanoiei ŢĂRII/NEAMULUI!!!
Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu, intuiţia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizătorul Epocii Mihaelice, pe Terra – Epoca Restaurării Tăriei/Supremaţiei Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) - scria, invocator-liturgic, întru Trinitatea Sacră a Epifaniei Divine (“De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară (n.n.: numărul TREI, care marchează Hierofania, Metanoia desăvârşit împlinită, PENTRU VECIE RESTAURÂND ŞI INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară ­/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”) -pentru a aduce Originea, din nou, în CENTRUL SACRU AL CREAŢIEI!!! - …grăia Eminescu, la fel de Liturgic şi de Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului “Ţării”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “străini” (“străini” de Logos-ul Sacru TRaco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrală:
Ştefane, Măria Ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las-arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfinţilor,/În sama părinţilor,/Clopotele să se tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu/Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te-nalţă din mormânt/Să te-aud din corn sunând/Şi Moldova adunând!/De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!” – …Spânzurătoarea având un braţ pe Pământ, BRAŢUL JUSTIŢIAR-PEDEPSITOR, şi altul, nevăzut, dar intuit, în Cer: este braţul care va funcţiona, după Faza APOCALIPTICĂ, pentru a restaura sacralitatea paradisiacă şi a instaura NOUL IERUSALIM – este BRAŢUL MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!
Ştefan cel BUN era şi rămânea, chiar şi prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logică este că, de fapt, Ştefan cel BUN omora/”omorâea” Răul! Răul cel Dinlăuntrul Fiinţei  şi Răul cel Dinafara Fiinţei – întru Restabilirea Veşniciei Fiinţei Spiritual Restaurate. Vărsarea Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba vărsării”-revărsării euharistice a “sângelui nevinovat”-MISTIC – este semnul liturghiei cu funcţie soteriologică şi, deci, metanoică.  
Or: Ştefan nefiind fals şi abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILĂ(ci smerindu-se, întru metanoia, mereu: el renunţă la “personalitatea” lui umană, înlocuind-o, mistic, de fiecare dată după Războiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRĂ”, CU MÂNĂSTIREA: “Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”[5]aceasta fiind singura şansă de a reda Ţara – Lui Dumnezeu! – “cel BUN” devine, deci, vicarul Lui Dumnezeu pe Pământ, în numele căruia el dezvoltă Dinamismul Soteriologic, prin care se creează şi menţine Centrul “ŢINERII” ÎNTRU LUMINĂ, A SPAŢIULUI SACRU-ŢARĂ-MOCŞĂ …care, astfel, poate rămâne CENTRU AL SINEI ABSOLUTE – “ÎNSUŞI”: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara”), el OFICIAZĂ LITURGIC, nu execută cezaric. Şi fiind Vicar al Lui Dumnezeu – de care “judeţ” mai era nevoie, când Însuşi BUNUL era Judeţul?! Şi, atunci, nici “ospăţul” nu este …chef, ci este Cina Euharistică, CINA CEA DE TAINĂ – prin care se revelează nu doar dubla natură a Lui Hristos, ci şi Metanoia Cosmică, prin Jertfa Lui Hristos!
Concluzia: adevăratul “OMORÂT”-JERTFIT, precum este solul către Dumnezeul Celest, ca şi în Mioriţa Învierii Tracice -  este Însuşi BUNUL!
Opinia noastră despre acest “initium” este că reprezintă cel mai mistic pasaj din cartea lui Grigore Ureche: prin sintagmele, cu conţinut aparent negativ, se alcătuieşte un “snop” de semne liturgice, pentru a nu rămâne, cumva, cititorul, ne-vestit/ne-pregătit spiritual, pentru  finalul metanoic! Acel “amintrilea” nu marchează o cezură fiinţială, o ruptură fiinţial-caracterologică, ci îl întoarce, pe cititorul, de-acum, avertizat despre minunile ce se vor petrece, întru Metanoia şi Epifania Finală, pentru vădirea Exclusiv Divină… – …înapoi la manifestările naturii umano-divine, dinamice, ale naturii ÎNCĂ umane a lui Ştefan cel BUN.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] - Numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful Arborelui Sephirotic. Arborele sephirotic - reprezentare geometrică, diagramată, a cabaliştilor evrei medievali, prin care se descriau modalităţile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea profană. En Sof se revelează în 10 moduri, prin 10 sephiroturi (Coroana-Kether, Înţelepciunea-Hokmah, Inteligenţa-Binah, Mila-Hesed, Forţa-Geburah, Frumuseţea-Tipheret, Victoria-Netzan, Gloria-Hod, Temelia-Iesod, Regatul-Malkuth). Fiecare cerc, limitare sau determinare a En Sof-ului este o sephira. Sephiroturile sunt aşezate într-o ordine precisă, fiecare înscriindu-se ca element distinct în structura arborelui cabalistic  -  imagine a universului unificat, a vieţii lui Dumnezeu.
[2] - Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş, până la Aron-vodă  - a fost scris spre sfârşitul vieţii lui Grigore Ureche (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647).
[3] - Grigore Ureche, idem, p. 14: Pentru discălicatul ţării al doilea rând.
[4] -Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, postfaţă şi bibliografie de Mircea Scarlat.
[5] -De observat că numerologia este o ştiinţă bine stăpânită de Alchimiştii-Scriitori ai Medioevului (vedem, şi la Nicolae Milescu, Aritmologia!): Ştefan cel BUN au domnitu 47 de ani şi două luni şi trei săptămâni”, ceea ce înseamnă că Ştefan a stat sub semnul lui 11 (4+7) -  “Numărul Zavistiei Puterilor Cosmice”, dar şi “Unitatea Sintetică, dintre Bine şi Rău; Omul Făcut; Virilitatea Otrăvită cu Sacra Otravă a Încercării; Vârsta Înţelepciunii Cumpănitoare de Rău şi Bine”] - 11 – format prin adiţionarea 4 [“Numărul Cercului Perfect; Crucea Filosofică; Focul Elementar al Înţelepţilor”] +7 [“Învingătorul, Numărul Complet al Cabalei, alcătuit din 4=Pământul şi 3=Cerul; Spiritul şi Forma”] =11, este temperat/îmblânzit, din interiorul Magiei Anti-Cronide: 2 [„Instabilitatea, Unitatea Multiplicată prin Ea Însăşi”]+3 [„Primul Număr Sacru; Triunghiul Lui Jehovah; Mercurul Înţelepţilor”]=5, [adică „Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii Duale şi a Religiei Ubnice-Unificatoare. Pentagrama Angelică şi Diabolică”] – fiind echivalat, întru Sacru, cu MÂNĂSTIREA/Cetatea Lui Dumnezeu, pusă sub semnul lui 44, adică 4+4=8 [“Numărul Echilibrului Balanţei Justiţiei Cosmice; Numărul Tetragramei cu Reflectarea Sa”].

MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC EUROPEN AL SECOLULUI XX
Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană,cu sensurile,semnificaţiile conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusiv cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană, Marea Nordului, oceanul Atlantic, până în Munţii Urali. Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.
In contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în Scriitori români de azi,a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri. Prin construcţia psihică a omului, natura existenţei este duplicitară şi conflictuală, iar profilul spiritului său creator analizat, cum prisma descompune lumina ”ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură, discontinuă, ce trebuie continuată, exploatată printr-un travaliu intelectual care să restrângă până la ultimele limite inspiraţia ca hazard. Orice mare creaţie de cultură,cum scria Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului,e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre.
Există la omul European, şi mai ales la poet, o nostalgie  a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului, iar poezia este salvarea particularului în universal, a trăirii clipei în eternitate, căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil, spre climatul superior, din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămiţat, cândva. (Nichifor Crainic - Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Bucureşti, 1987, pg. 526/527).
Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în acelaşi mod şi sens. Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme ,pentru alţii este efortul intelectual şi fizic care, în final, creează euforia paradisiacă mult visată.
Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului, ca beznă a neputinţei, acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi infinitului. Insă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în imnurile cultice şi odele pindarice. După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură, ca fenomen edenic, pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului; însă nu peste mult timp, parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul, ci artificialul creat de poet, poezia însăşi. Paul Valery, în acest context aşează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poiesis-ului, avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil, şi de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese,nici n-a văzut în limpedele aer a construcţiei ce nu este acolo,acela pe care nu l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel, neliniştea de mijloace, previziunea întârzierilor şi-a deznădejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeţi europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil, aşa cum după Valery, logica imaginativă specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a lucrurilor şi le evocă pe toate celelalte.
Edenul în poezie era văzut de A. E. Baconsky ca realitate suprapusă, iar G. B. Vico scrie că toate naţiunile erau naţiuni de poeţi căci poezia nu este decât imitaţie. Numai contradicţia acceptată şi evidentă dintre frumosul natural şi frumosul artistic realizat cu totul independent şi sincronizat adeseori cu urâtul natural, ne duce cu gândul la eden. Platon spune că poeţii creează fantome, şi nu realităţi, fapt ce ne duce cu gândul la edenul visat, iar Heidegger spunea: Poezia îşi creează operele în cadrul limbajului şi le creează din materia limbajului, tocmai această materie construieşte edenul poetic.
In secolul XX, la noi, au văzut lumina tiparului multe lucrări ce au abordat diferite aspecte şi probleme ale poeziei europene însă foarte puţine dintre acestea au analizat, doar în trecere, tema edenului în poezia europeană. T .S. Eliot spunea, chiar dacă unele din ele vădesc o contigentă baudelairiană, că Poezia nu este frâu liber lăsat emoţiei,ci e un mod de a evada  sub imperiul ei. Şi această evadare, cum spunea, sub imperiul poeziei este indubitabil zona inefabilului eden.
Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a stârnit interesul după al doilea război mondial. Poezia acestuia se intersectează cu cea a lui Robert Musil, concetăţean austriac, pentru care edenul este o stare de spirit. Tonalitatea poeziei lui Trakl o aminteşte pe aceea a lui Holderlin, la care edenul se află în diafanele anale ale vântului., de fapt cum spune odinioară Don Luis de Gongora. Aerul enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger, ne descoperă un poet pentru care edenul este; Luna, ai spune un mort/Ieşind din genunea-I albastră. (Occident).
În antiteză cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian exotic, la confluenţa Levantului cu anticile civilizaţiei, pentru marele poet grec edenul este o insulă sau o călătorie. In versul lui simţi gustul esenţelor tari, a formelor imateriale rămase străvezii în văzdu, aşa cum ne închipuim tipologic grădina biblică a edenului. Religia şi experienţa trăită devine la el o raţiune a vieţii. Acest fapt îl vedem în poemul său Itaca unde insula lui Ulise capătă valoarea edenului, altfel decât în mitul Homeric. Ea este pretextul care în sine justifică îmbogăţirea: Du-te-n cetăţile Egiptului/ca să primeşti de la-nţelepţi învăţătură. Ţinta călătoriei rămâne un reper simbolic, iar edenul ca răsplată fiind în ultima instanţă însăşi călătoria.
Genialitatea, spunea Eugenio Montale, constă în a fi înţeles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi, şi în a fi reuşit să ne scufunde în acea lume ca şi când ar fi fost a noastră. Aceasta e într-adevăr marea metaforă(edenul) a lui Kavafis. Spre deosebire de poetul grec, Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia Unamuno îi  cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseşte edenul.
La poeţii europeni, inclusiv cei din spaţiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea raţională al sublimului, cum spunea Kant, dar şi jocul de fugă către teritorii sublime.
La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică şi de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, copleşit fiind de anodin sau răvăşit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri. (Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar şi marea ca suveran principiu al existenţei şi al vieţii: Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă. A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc. Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convieţuiesc cu tendinţa spre înălţimi, spre lumină, spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenţă miraculoasă, această simbioză creează mitul mării ce se suprapune peste eden: Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparenţe răsar/şi ziua–ntreagă să răsfrângă, în oglinzile-albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.
Planeta visată este edenul iar,pe când înnebunită de lumină este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen, din aceeaşi generaţie cu Montale. In timp ce la Montale edenul este lumina, luată ca înţelepciune, la T. S. Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp. Un rol important în întelegerea edenului este creştinismul lui Eliot cu valoarea unei mitologii compozite, în care se interferează elementele biblice cu amintirea elină şi cu succesiunea civilizaţiilor. Edenul la acest poet este istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenistă, aşa cum subliniază Clonde Viger. Melancolia timpului, a anilor care iau/Cu ei, departe, viori şi flaute, care poartă falduri albi de lumină, pentru Eliot face parte din indisolubilul tablou ce ne aminteşte de paradisul visat.
Umberto Saba, propus pentru Premiul Nobel, născut în Triest, este un poet al dramelor ascunse, (putem să-l asemuim cu Bacovia), găseşte edenul în înserarea Europei, sau, mai degrabă, în valoarea propriei biografii, fiindcă nimic nu te odihneşte de viaţă/ca viaţa. În estetica, poeţilor amintiţi până aici, şi în etica lor, totul se clădeşte pe fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le identificăm ca spaţiu edenic. Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizări ale lui cogito, ce trec prin procese evolutive, de rafinare, nuanţare şi diversificare impuse de realitatea a cărei esenţă o exprimă.
Poezia edenului dezvoltă o responsabilitate asumată din partea autorilor ei, ci implică o angajare a speranţei deşarte, ca privire spre real, asemănătoare aruncată de Moise spre Pământul Făgăduinţei. (Observaţie făcută de Kafka).
Poetul Serghei Esenin,ajuns o legendă şi prin accidentele existenţei sale, are sentimentul naufragiului care-şi repudiază cosmosul, tocmai pentru faptul că poetul rus nu are în perspectiva viziunii sale, edenul ca ultima speranţă: Vânturi, o furtuni înzăpezite/Măturaţi viaţa mea trecută!Această luptă cu propriul său trecut va domina existenţa şi poezia lui din perioada următorilor ani pe care-i mai trăieşte, după 1919, când a scris versurile citate. După vizitarea Statelor Unite ale Americii Esenin este convins că”adevărurile”pe care le aflase de la comuniştii sovietici contraveneau realităţii. La înapoiere, se simte tot mai bolbav şi edenul visat îl găseşte în “universul” absintului şi al votci. Este tot mai bolnav sufleteşte şi trupeşte. Pentru el edenul nu mai există,dar îl reconstruieşte,aşa cum îl înţelege,în poezia Moscova cârciumărească,o capodoperă a poeziei europene. La fel ca odinioară Verlaine (Dis, qu /as tu fait, toi que voila/De ta jennesse?), poetul rus se întreabă: Oare nu mi-am băut, parcă ieri, tinereţea? Aceasta fiind timpul edenic, şi îşi mărturiseşte pustiul ce-l chinuie: Nu mă lăsa cu privirea ta rece,/nu mă-ntreba câţi ani am, cum arăt,/Bântuit de un spasm epileptic,/sufletul mi-e ca un galben schelet. Poetul, totuşi, cunoaşte frecvente interludii de scăpărări de lumină, pecare le putem lua ca edenice, atunci scrie Balada celor 26 şi Drumul meu. Poezia eseniană refuză happy-end-ul. Puterea ei magică rezistă în sinceritate,fiind poezie de confesiune dureroasă, tocmai de aceea edenul nu prea îşi găseşte locul şi datorită lipsei visului frumos. Există un conflict fundamental între structura visătorului cu naivităţi de himeră paradisiacă(aici edenul este tot mai îndepărtat) şi viaţa dură a timpului său de răscruce istorică.
Eugenio Montale în poeziile sale, cum subliniază Angelo Jacomuzzi, rareori are o preocupare a unei comunicări fericite cu metafizicul, pentru a regăsi vestigiile edenului, ca reminiscenţă a unei divinităţi ce a rupt vălul şi a tangenţiat cu lumina oamenilor. Fiind masca poetică a unei ieşiri în afara timpului, a unei intrări în mirajul edenic: negrele semen de ramuri pe alb/ca un alfabet esenţial. (Quasi una fantasio). În Elegia de Pico Farnease limbajul este alauatul care dospeşte preistoria unei hermeneutici,frământat de un eu poetic stăpânit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor. In seria fantomelor salvatoare din În prag(In limine), analizate de Gianfranco Cotini, semnalăm prezenţa iubitei angelice. Aceasta este surprinsă într-un gest enigmatic: …şi deasupra/vreun gest ce şovăie…/Precum atunci/te-ai răsucit şi cu o mână,fruntea/dezvăluind-o de sub nor de plete//m-ai salutat spre a intra în beznă. (La bufera). Evocarea acestui trecut moment, pentru poet, secunda supremă este edenică, la fel şi invocarea divinităţii nu sunt altceva decât semnificaţiile unei transsubstanţiere a presentimentului apariţiei iubitei, moment ce-l consideră poetul, edenic.
Există o serie de lucruri montaliene care circumscriu tematicii profetice, acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul imaginarului poetic.
Spre deosebire de Montale, la Fernando Pessoa edenul se află între abis şi oglindă. Este acelaş peisaj care, în realitate poetul şi-l creiază, prin limbajul poeziei dat de expresia recognoscibilă. Paradoxul implicit al lui Pesso este acela de a instaura un discurs poetic adecvat, uneori ironic, fiindcă la poet iluzia de eden se confundă cu libertatea căci libertatea există/Numai în iluzia libertăţii.
In lirica elenă I. M. Panayotpolos edenul se reflectă în dragostea de pământ, de pădurile şi clipocitul apelor. Em mărturiseşte undeva: Am iubit acest pământ din prima mea tinereţe. Am umblat pe cărările lui, am ascultat freamătul freamătul pădurilor, clipocitul apelor, am desluşit mesajul oceanelor (…). Descoperirea tainelor vieţii, cunoaşterea pătimaşă a iubirii ce depăşeşte frumuseţea telurică, irupând spre spaţiul invadat de lumină a ideii, sunt tot atâtea elemente ale edenului poetului grec înţeles de poetul grec: Femeie cu trup de arc întins, încă te aştept/lângă vasul de-alabastru cu intrastate roze,/măcar că noaptea apropape a trecut. (Asfinţit-a lună). Clipele aşteptării, sunt momente ale timpului edenic: Mi te-nchipui simplu: într-un balcon/întoarsă spre o dalbă roză sau pe un vapor/îmvăpăiată de flăcările amurgului. (Fantezie), în timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul plenitudinii inimii sale, care păstrează tiparele imateriale ale lucrurilor edenice din preajmă: Nu-i  nici un lucru care moare/Fără ca-n mine să rămână viu. Imaginea omului nu este un lucru etern,cum nici Oraşul din insula/scufundată în inima mea,/nu este etern, fiindcă edenul pentru poet este o bucurie ce o dezleagă de arborii visaţi. Poetul suedez Artur Lundkvist descifrează edenul în triumful deplin al tuturor energiilor disponibilităţilor umane: In viaţa noastră a pătruns ceva nou//îi zărim prin mulţime sclipirea/şi trebuie să-l căutăm ne-ncetat. Starea aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvistă: Există un fel de bucurie sălbatică/în tot ce e viu/Există/ceva îmbătător şi aparţinând tuturora. (Există un fel de bucurie sălbatică…). In schimb la Miltos Sahtouris, edenul este perceput când urc în cerul poeziei/îmbrăcat în bunavestire a aşteptării pruncului/străbătând o cale în imensitate…
Vor veni zilele ce ne-au sorbit/în cupele de alabastru ale amiezii,/din nou iluminând răsuflarea mării/şi-nnebunind licuricii câmpiei, aşa îşi creionează în Epilog edenul,poetul Vasos Voiadzoglu care a trăit o parte din viaţă, în insula Skiros, pe care o vede ca un spaţiu edenic unde semnele bucuriei se văd, ca un dar al blestemului antic. Dacă la Vvoiadzoglu edenul era o insulă ce compensa mişcarea tuturor simţurilor a fondului emoţional, la Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simţurilor, fapt ce-l descoperim În munţi,la umbra lor m-am fost născut/Din munţi veneau la noi şi vânt şi soare./Mă întrebam, prin uliţe pierdut: Cât pot ei oare munţii să măsoare? (In umbra munţilor).
Fundamentul psihologico-ştiinţific-religios din care derivă mitul Edenului iese în evidenţă în clipa când geneza actului creator e identificată în viaţa psihică: iar problema ce se pune este, aceea a exprimării ei. O stare interioară de bucurie, de beatitudine, localizată în timp, dar mai ales în spaţiul care produce acea stare, determină cel mai adesea starea edenică, sau, pur şi simplu, edenul ca expresie a poeticului.
Trăind intens, poetul plonjează în sine,îşi creează imaginea unui mit şi astfel triumfă asupra naturii sale. Analizând conceptul kierkegaardian de angoasă, regăsesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al construcţiei mitului edenic, al cărui sens duce la perfecţionarea lăuntrică. Forma sub care acesta este conceput devine expresia echilibrului regăsit. Edenul e reprezentat de psihologie sau,mai exact, de psihopatologie, în prelungirea imaginii sau viziunii poetului. Edenul este construit în poezia europeană a secolului XX printr-un dezechilibru, asimilabil sau, în orice caz, situabil în proximitatea stării patologice ce declanşează procesul creator a cărui împlinire în operă revine la o restabilire a unui nou echilibru prin,însăşi, construcţia acestui mit. Edenul este de aici încolo rezultatul unui efort voit şi coerent, în recrearea naturii primitive şi tinzând să organizeze într-un cosmos edenic beatitudinea interioară pe care o trasmite şi cititorilor.
Unii poeţi europeni căzând în ”capcana” propogandei comuniste au crezut, unii chiar sinceri, în viitorul luminos al socialismului şi comunismului. Ei, în poezia lor, vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii. Edenul de această factură era ca iluzia optică din deşert numită fata morgana. Puţine poezii inspirate de propaganda comunistă mai rezistă astăzi.
Astfel, edenul în poezie apare ca un analog al sufletului, ca o obiectualizare făcută necesară de o insuportabilă presiune interioară. Cum specifică Croce: ea e posibilă atâta vreme cât procesul creaţiei care recreionează edenul e descris ca fenomen lăuntric. Edenul devenind transsubiectiv, el se desprinde de poet pentru a-şi trăi imaginea în imaginarul cititorului.
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)
 
 
 
ATELIER
OMUL CU PICIOARELE INVERSATE
…A fost odată un om care se născuse cu picioarele inversate: stângul, în locul piciorului drept, iar dreptul, în locul piciorului stâng. Degetele cele mari, de la picioare, erau îndreptate spre înafară, tot aşa cum cele mici – spre înăuntru.
Când s-a născut, din burta mamei lui (o femeie simplă, aproape analfabetă, dar tare de treabă…), a vrut, ca toată creatura umană, să intre, în lumea asta, cu dreptul… şi, vă daţi seama şi singuri, dreptul lui era stângul…
Ghinionul a fost, în aceeaşi clipă, lângă el – şi, de-a lungul vieţii lui,  tovarăş nedespărţit! Şi, pe măsură ce ghinionul a crescut – i s-a chircit (de-a dispărut, aproape de tot!) simţul moral, de care-şi bat joc Satana şi Mark Twain, egal!
Problema era, însă, şi a devenit  (mai cu seamă, odată cu trecerea timpului şi creşterea tânărului, din nevinovatul copil…!) şi mai anevoioasă: centrii nervoşi din creier nu acceptau această anomalie, nu voiau să se adapteze la ea – şi, deci, omul nostru, când a început să meargă pe picioarele lui - nu putea merge, cum se merge, ci numai cu îngrozitoare bâţâieli şi cutremurături ale întregului corp. Picioarele trăgeau, ele, să-şi facă datoria, dar asta conform cu aşezarea lor! - însă creierul se împotrivea, cu încăpăţânare, din toate puterile lui! – şi, din acest conflict interior al fiinţei, a rezultat un nou monstru al lui Frankenstein…
Mai mult şi mai greu era că trebuia să meargă crăcănat de-a binelea: din pricină că degetele mari erau orientate spre înafară, iar cele mici, spre înăuntru - nu se putea bizui deloc pe mersul drept (nici chiar cu toate bâţâielile şi cutremurările corpului!) - căci ar fi căzut în nas, sau şi-ar fi frânt picioarele, de la genunchi în jos! Ci, bizuindu-se, ani în şir, şi echilibrându-se numai prin degetele mari dinafară,  picioarele i s-au arcuit imens, aşa încât genunchii lui aproape nu s-au mai văzut, unul pe altul, în această viaţă...
Şi, de câte ori a vrut s-o ia pe calea cea dreaptă, omul nostru, cel cu picioarele inversate şi crăcănat, tot în stânga nimerea… că aşa-i erau date, lui, picioarele, cu care să-şi umble drumul vieţii!
Încă de mic, s-a dovedit o adevărată catastrofă locală: lovea, cu brutalitate, sufletele oamenilor, atunci când intenţia lui era să le mulţumească… de învăţat, a învăţat doar să se bată şi să facă, jur-împrejur, vânătăi, în loc să fie minune de copil cuminte… stângul lui îl ducea numai spre rele, chinuind, distrugând, dând chiar foc unei case vecine, pe când se juca, distrat, cu chibriturile, imaginându-şi un război şi exploziile bombelor…
A vrut să muncească omul cu picioarele inversate (da, chiar a vrut, deşi piciorul stâng a început să-l doară cumplit, în semn de protest!)… - şi a ajuns să fure. La locul de muncă, unde tovarăşii îl dispreţuiau, şi pentru înfăţişarea sa, dar, mai cu seamă, din pricina firii lui pe dos! – pentru că n-a vrut nimeni să-i dea o ţigară, el s-a dus în vestiarele muncitorilor (lăsate, majoritatea, descuiate, din păcate!), a buzunărit toate hainele… a găsit nu doar ţigări, ci şi o însemnată cantitate de bani, ba chiar şi câteva inele de aur! – şi, din momentul ăsta, stângul său l-a dus doar spre buzunarele altora, şi, niciodată, spre un loc de muncă cinstită!
Dreptul i se atrofiase, între timp, de tot – şi omul nostru şchiopăta, precum diavolul, împleticindu-se între lumi.
…De la furt şi până la crimă, zic oamenii – “cale tare scurtă”.
Spre exemplu, mai târziu, când a crescut şi a devenit un tânăr ca toţi tinerii, a vrut s-o ajute pe maică-sa, care orbise, şi i-a dat, cu lingura-n gură, mâncare… doar că, fără să-şi fi luat seama, în loc să toarne, în supă, praf de “Vegeta-Delikat”, i-a turnat praf dintr-o cutie cu un detergent cumplit de coroziv. Peste câteva ore, maică-sa a murit, în chinuri groaznice, în faţa medicilor, neputincioşi, din Spitalul Municipal.
Poliţia nu s-a luat de el, s-a decis că e “moarte printr-un accident nefericit”…
Pe când ţinea aprinsă candela, de sufletul mamei sale, s-a dus până în bucătărie, să-şi spele un vas. În urma lui, de la candelă se aprinseră perdelele… degeaba simţi el, la bucătărie, mirosul înăbuşitor de fum: odaia ardea, casa ardea… până dimineaţă, nu mai rămăsese, din casa părintească, nimic, decât scrum! Se mută la o gazdă, nemaiavând, nemaipăstrând, spre amintire, de la părinţii săi şi de la trecutul său, decât cele două picioare inversate…
…S-a găsit, totuşi, târzie vreme (dar s-a găsit!), şi pentru acest tânăr grozav de neplăcut în toate… înfăţişare şi făptuire, egal! - (se găseşte, totdeauna, un petec, pentru fiece sac putred) - o fată, care să-l îndrăgească, iar el s-o divinizeze, cică! Fata era, însă, bolnăvicioasă şi, mai cu seamă, suferea cu inima… dar nu i-a spus lui, să nu-l supere, cumva…
Într-o noapte, ce se gândeşte (dacă şi tâmpenia s-o fi trăgând tot de la... “gândire”!) amărâtul ăsta de om cu picioarele inversate? S-a gândit să-i facă iubitei lui o surpriză extraordinară… În loc să-i bată la uşă, ca orice om cinstit… -  a sărit pe un geam deschis… piciorul stâng i s-a prins de un picior de scaun, din sufrageria fetei… hărmălaie teribilă… fata se repede în sufragerie, vede o umbră ridicându-se… Degeaba au mai dus-o vecinii la spital: infarctul o “curăţase”, pe loc!
…Şi de data asta, poliţia l-a lăsat în pace, pe omul cu picioarele inversate: “moarte din boală incurabilă”…
…Omul cu picioarele inversate se vede că chiar o iubise pe fată. Pentru că s-a închis în casă – şi lumea nu l-a mai văzut, vreo săptămână. Ce făcea omul cu picioarele inversate, închis între cei patru pereţi? Păi, îşi făcea şi analiza bilanţul vieţii: din pricina inversării picioarelor lui, reuşise, până la 20 de ani, să devină un găinar şi borfaş greţos, până la 30, să devină şi criminal… fără voie, dar cu cadavrele pe masă! Şi nu orice fel de cadavre: cadavrul mamei, cadavrul iubitei… tot unul şi unul!
Şi de ce? Simplu, sau, cel puţin, părea simplă explicaţia: pentru că se născuse cu picioarele inversate!
Dar el, deşi i se chircise dreptul, nu gândea cu stângul, ci cu capul. Şi nu se oprea la aparenţe, ci voia, cu orice preţ, fie şi cu cel al vieţii, ori vânzării sufletului (dacă s-ar fi aflat cumpărător, pentru aşa o marfă deteriorată şi putredă…), să afle “soluţii de continuitate”!
Să zicem că totul mi se trage de la inversarea picioarelor, din născare: m-am născut cu stângul în locul dreptului, şi… viceversa! Am încercat, martor mi-e Dumnezeu, să fac cum e mai bine, dar, din pricina inversării picioarelor… Mă rog! Hai, atunci, să inversăm… inversarea! Dacă am vrut să fac numai binele, şi a ieşit, regulat, totul, rău… - ia să facem pe dos, şi noi, la rândul nostru, nu doar soarta ori dracul! De azi înainte, voi vrea, din toată inima, să fac numai răul! - …şi să vedem ce va ieşi – măcar de-o curiozitate!
Zis şi făcut: a doua zi, chiar, a vrut, într-o ceartă de la serviciu, să-şi omoare adversarul! S-a repezit înspre gâtul lui, cu cuţitul, şi… s-a şi împiedicat, cu piciorul lui stâng, de un tovarăş (aplecat în mod ciudat, peste “colegii” lui de muncă…) – tovarăş care, în realitate, profitând de cearta şi vânzoleala iscate, îi buzunărea, “în lege”, cu minuţiozitate şi “metodă”! - şi cu un zâmbet flegmatic pe buze (ca pentru un fleac de treabă, atât de uşor de dus la capăt!), pe “amici”, pe câte unul-unul (care “amici”, în acea zi, tocmai îşi ridicaseră leafa!)! Hoţul s-a dat de-a berbeleacul, din ciocnire - şi din buzunarele lui au început să curgă… banii celorlalţi!
A fost uitată, pe dată, cearta, şi (după ce au folosit cuţitul, luat din mâna omului cu picioarele inversate, ca să-l “îmbie” pe hoţ, către circa de poliţie!), toţi, i-au mulţumit, pe rând, omului cu picioarele inversate, că le salvase banii munciţi vreme de-o lună - leafa lor pentru casă şi copii…
A furat, apoi, o maşină, şi s-a repezit pe stradă, să-i calce, fără cruţare, pe toţi care-i vor ieşi în cale! A intrat cu maşina într-o vitrină, cotonogindu-l vajnic pe unul care tocmai scosese revolverul, să-l împuşte şi jefuiască pe vânzătorul de la tejghea! Din nou, mulţumiri, strângeri călduroase de mână (chiar din partea poliţiştilor!) - şi evitarea, cu multă diplomaţie, a discuţiei despre costul vitrinei…!
…Şi-a pus în gând să dea foc unui orfelinat, iarna, cu făclia în mână, pe faţă şi de-a dreptul… şi asistentele de la orfelinat l-au întâmpinat cu mii de binecuvântări, căci Primăria tocmai le tăiase electrica şi gazul, aşa că focul din mâna piromanului a servit, câteva zile (până să apară primarul cu pricina, la TV, sub acuzaţia de crimă umanitară şi infanticid…), pentru salvarea vieţii micuţilor – prin foc aprins din vreascuri, culese, cu grijă şi afecţiune (şi aprinse tocmai cu făclia din mâna omului cu picioarele inversate!), de către tot personalul (inclusiv omul nostru, bombănind amărât…), din grădina orfelinatului!
…Şi tot aşa şi iar aşa! Omul cu picioarele inversate – inversase, cu adevărat, funcţionarea fiinţei sale! De câte ori îşi propunea o crimă sau un jaf îngrozitor, se trezea că, tocmai, realizase o binefacere, de răsunet nu doar local, ci naţional… şi nu numai!
Ba, voind să fie dat şi la TV, dat ca terorist internaţional, tocmai se suise (cu tot cu bombă!), pe un vapor cu câteva mii de pasageri. Bomba imaginată de el, cu un sistem radio (cu telecomandă…voia să fure o barcă, înainte de explozie, şi s-o şteargă, cu 10 minute înainte de dezastrul final!), pentru explozia atotnimicitoare. Dar, cum pe vapor se aflau nişte terorişti dintr-ăia adevăraţi, care întrerupseseră toate legăturile radio, de pe navă şi ale navei cu porturile – ofiţerii de pe punte, văzându-l pe omul nostru cum moşmondeşte la o staţie radio (n-avea absolut nicio experienţă, în astfel de chestiuni complicate – şi nici stofă de profesionist-terorist!), i-au luat-o din mâini, cu mulţumirile de rigoare, şi au folosit-o pentru a chema elicopterele poliţiei maritime… Şi iată cum omul cu picioarele inversate a ajuns să fie elogiat, pe toate continentele, în toate ziarele lumii, pentru spiritul său de iniţiativă şi, fireşte, pentru spiritul (nemaiîntâlnit!) de sacrificiu, care gâlgâia într-însul…!
…Când a ajuns, în fine, sufletul omului cu picioarele inversate, în faţa Tronului Lui Dumnezeu, Preasfântul a stat (câteva clipe terestre bune…), tare încurcat… şi, în cele din urmă, i-a zis omului cu picioarele inversate (care era aşa de curios cum va fi judecat el în ceruri, încât… şi-ar fi dat, a doua oară, viaţa, dacă s-ar fi putut, numai să afle amănuntul ăsta, cu o clipă mai devreme decât verdictul celesto-final!):
- Omule, dacă ar fi să te judec după gândurile tale, în iad ai arde, pentru vecie… dacă ar fi să te judec pentru faptele tale, ar trebui să mai golesc raiul, ca să-ţi fac loc numai ţie… dar, aşa, în amestecătura asta de viaţă, pe care singur ţi-ai preparat-o, cu bună-ştiinţă şi premeditare, e aproape imposibil să descurc ceva clar, e teribil de greu să decid aşa, pe nepusă masă, chiar dacă, mai sus de Scaunul Meu de Judecată nu mai este nimic şi nimeni! Ia mai du-te, o viaţă de om, de te plimbă, pe Pământ, şi, după aia, om mai vedea…
Sfântul Petre, însă (care-i nu doar portar, dar şi un soi de “consigliere” al Lui!), Îl trase de mânecă pe Dumnezeu, şi-i şopti, cu mare îngrijorare în glas:
- Doamne, nu se poate, că dacă-l trimiţi înapoi, pe Pământ, le dai dreptate ălora, cu reîncarnarea, cu metempsihoza… Eu zic, Preaînalte, că, în lumea din care vine el, ăsta, cu inversiunile lui, au devenit mai importante faptele, decât gândurile… cine naiba, Doamne, mă iartă, se mai ocupă, azi, cu cititul gândurilor, când necăjiţii Pământului mor de foame şi-nsetează după olecuţă de dreptate, făcută degrabă, iar nu amânată la calendele greceşti! Eu zic, Preaîndurătorule, să liberăm raiul de senatorul ăla, care a făcut o afacere grasă, din binefacerile lui, faţă de bătrânii orbi şi surzi şi paralitici… şi, în locul lui, să-l bagi Preasfinţia Ta pe aiuritul ăsta… pentru că, doară, nu el şi-a tras picioarele invers, din burtă, la născare, ci…”vecinul” nostru! Şi, aşa, dacă luăm decizia să-l iertăm pe om, îl facem, concomitent, şi pe “vecinul” să crape de ciudă că noi am câştigat un suflet, de-acolo de unde el se gândea să-l piardă, adică, de la începutul unei năcăjite de vieţi, întoarse pe dos de Preaîntunecatul, să-şi facă rost el de fală şi distracţie… Nu-i bine cum zic, Doamne?
Dumnezeu reflectă o vreme, tocmai cât să nu se zică, despre El, că s-a lăsat influenţat…îşi umflat vocea şi, răspicat, rosti tunător:
-M-am gândit, muritorule: faptele sunt mai de folos decât gândurile şi singurele care aduc luminare, unde-s bezne şi disperare! Iar cele ce n-au fost făcute din răutate, ci din amărăciune şi ne-voinţă, să ţi se ierte, în vecie! Treci colo, în dreapta, şi învaţă cântecele de slăvire…
Şi, pentru că, în rai, nu mai este posibilă nicio clintire, d-apoi inversare, omul nostru, scăpat de blestemul picioarelor sale morale pe dos, nimeri, “din prima” (fără nicio bâţâială, fără nicio “frankenstein-izare”!), locul de învăţare a slăvirilor.
 
BIOGRAFII
iau -  din biblioteca
lumii - biografiile celor mai mari
scriitori  - rând pe
rând – şi concluzionez :  “uite – tu
tu şi tu… şi tu… tu… tu… şi tu… şi tu… - voi
aţi fost nefericiţi – dar
nefericirea voastră a
avut rost – pe când a mea
nu:
 
voi aţi căpătat
glorie şi nemurire – eu
nimic…
 
apoi – pun mâna pe
pană – şi scriu – cu şi mai mare
avânt şi îndârjire – mesajele
pe care El mi le transmite – tot mai
des – tot mai regulat – fără pic de
răgaz
 
când asculţi de El – n-ai vreme de
glorie – iar nemurirea devine o afacere de
familie divină
 
EXISTENŢIALISM
o lume-ntinsă la uscat pe sârmă
a fost clătită-n zoaiele de foc…
se scurg din ea păcate ce mă zgârmă
şi mă aţâţă să fiu drac pe loc
 
o lume fără cap şi fără coadă
un Croitor smintit a fost croit-o
durează din găoază pân' la noadă
vite – scremând voioase – au boit-o!
 
la ce sunt munţi şi frumuseţi cartoane
la ce atât desfrâu cretin de ceruri?
e doar putoare peste tot, Patroane –
 
şi nu-mi găsesc prin balegi nici cuvântul…
…invoc îngheţul sfânt a mii de geruri
să-mi scap nedefecat măcar blând gândul!
 
ACUZAŢIE
mă-nşeli mă-nşeli mă-nşeli trişor bătrân
mă laşi să sper o mână de petale:
ieşit din joc cu buzunarul spân
îţi râzi de mine – şi mă iei la vale!
 
eram sărac când am intrat în joc
acum sunt mort întins pe năsălie:
înşiră îngerii norocu-mi pe un floc  -
mi-l cresc pe piept  - în post de pălărie!
 
mă plâng doar bălăriile de seară
doar mătrăguna-i văduvă eternă!
tot ce-am trăit nu-i viaţă ci ocară
 
şi ochelarii-mi s-au pleoştit în bernă
…ei – ce-am putut din Tine să-nţeleg
decât scamatorii şi farse  –  pentru-un bleg?!
 
MODERNIZARE…
trec printre  munţi părerile de rău
ultim vagon îmi face semn – dispare…
edilitare-explozii dumică altare
cadavre-stânci se şi azvârl în hău!
 
pajuri blesteme-nalţă – profeţii
iar anii de beton m-au împietrit:
crinul din suflet iată-l – vestejit:
peroanele-s pustii – la ce să vii?
 
şoselele-au trecut peste minune
camionul cară sfintele poieni:
raiul se face şantier de vremi
 
iar dinamita ţine loc de strune…
…când se va-ntoarce-Orfeu din Empireu
pustia s-o pledaţi – va fi prea greu…!
 
FRUMOASA MEA CU OCHI CĂPRUI
frumoasa mea cu ochi căprui
ce-ţi spun – să nu spui nimănui:
de-ţi vor veni trei magi la scară
ieşi în pridvor – ca-n orice seară
 
primeşte Steaua lor plăpândă
căci ea-i noroc ori e osândă:
lumină-i inimii – dar doare
aşa-i iubirea – până moare
 
primeşte magi – primeşte Stea
fereşte-te de piaza rea
căscioara ta va arde rai
de-i căpăta ce acum n-ai:
 
pe-un fir de vânt – păsări măiestre
ţi-or bate raze în ferestre
şi îngeri ţi-or cânta duhliu
aşteaptă-mă – căci o să viu
 
în noaptea farmecului firii
vecia întâlneşte mirii
iar tuturor – mândră crăiasă
le vei fi tu – zână frumoasă
 
pe tine munţii te aşteaptă
izvoarele – din şoaptă-n şoaptă
te suie-n trepte de văzduh
până la cerul fără stuh
 
şi-acolo – în lumina Lui
vei aştepta să vin haihui
sub binecuvântarea ta
serafii toţi se vor pleca
 
vom sta – vom sta în cer o noapte
şi vom veghea sorţile coapte
în zori abia vom adormi
iar magii ne vor ocroti
 
şi vom avea din struna lor
vise de regi şi flori de dor
iar Steaua va povăţui
cum poţi să arzi – fără-a muri…!
 
MÂNTUITORUL MÂNTUIT
stai şi-asculţi – Hristoase – pe la uşi de stea
nu cumva vreun înger iar dă veste rea?
nu cumva te cheamă pentru răstignire
şi-n rândul acesta – oarba omenire…?
 
iar îngrijorare şi mereu minuni
să salvezi nădejdea din păuni nebuni…!
câte vecii oare vei călători
să aţâţi incendii pe-un' s-o nimeri?
 
…nimeni nu-ţi răspunde – ceasuri în răspăr
bat prin constelaţii goale de-adevăr…
…trece-o rândunică fulgerând de raze:
 
fuge din ospicii – fuge de extaze
drept în palma-ţi spartă cuib îşi odrăsleşte:
pe Mântuitorul ea Îl mântuieşte…!
 
BALADA MUNŢILOR BUCOVINEI
turme albe pe pământ
stele-n cer cu legământ:
rază ţintuită
turma-i iar sfinţită
 
munţii – lei căzuţi pe gând
luminează-se de vânt:
noatenă lângă leu
şi fecioară lângă zeu
 
munţii mei – părinţii mei
adormiţi cu-aripi de zmei
cu gingiile în cer
spăimântaţi şi rai şi ger
 
duhuri fără de zăvoare
toate-n straie de izvoare
coboară de prin păduri
şopotind din oarbe guri
 
prorocesc ce prorocesc
luminile le stelesc
iar stelele se-nlumină
liturghie la stupină
 
candele şi lumânări
şi agheasmă-n loc de zări...
turme şi păduri şi munţi
duhuri stele spini cărunţi
 
miri mirese preoţi crunţi
îşi trec mirul peste frunţi
şi la gurile de ape
aşteaptă noaptea să sape
 
şi să iasă-n răsărit
Hristosul nerăstignit:
l-or primi şi l-or privi
şi-unde-i locul lor vor şti...
 
apoi iarăşi vor sui
slava-I vor împărtăşi
vor sui şi vor uita
de lumea strâmbă şi rea...
 
...veniţi câţi vi-amară gura
primiţi cuminecătura
veniţi toţi în vârf de munte
unde se întâmplă multe
 
luaţi cu gura din minune
miez de noapte – miez de strune
şi în focul luminat
vedeţi zei ce v-au vegheat...
 
floare albă de răsură
până-n rai – doar o trăsură
floare de sfânt trandafir
ţi-oi spune tot – fir cu fir
 
şi floare de mărgărint
tot vă spun şi nu vă mint
mărturie de Hristos
îngerie de frumos...
 
DESCÂNTĂTORILOR ŢĂRII...
nu mă-ncălziţi sub patrafir de vorbe
nu simt nevoia şerpilor în sân:
n-amestecaţi mărgăritare-n ciorbe
căci eu la masa voastră nu rămân
 
tot ce-i mocirlă oarbă şi osânză
aţi cultivat – cultură intensivă
ca să schimbaţi o patrie-ofensivă
în râgâiala putredă din rânză
 
iar din tărâmul zânelor luminii
şi-al zeilor iscaţi din epopee
ne-aţi scufundat în pântecul jivinii
 
pe post de flatulaţii-melopee
...nu prăpădirăm însă steagul lui Hristos:
ce-aţi plănuit – vă va ieşi pe dos!
 
OSÂNDĂ
sunt bătrân – bolnav – trădat de toţi şi
părăsit: pentru mine nu există
dreptate: din naştere – port pe ochi
cagula de osândit
 
mi-e greaţă
şi să mai lupt – şi de
viaţă
 
cât am trăit – am spus
adevărul – şi m-au scuipat
când am vrut să tac – m-a
luat Dumnezeu de guler – ca
vinovat
 
între Skylla şi
Charibda – nedumerit de toate – am
vomat: nu-i lumină destulă – să
văd pe cine – din
ceruri – au aruncat
 
singur şi mort – înainte de a
trece pe la mine
moartea: nu-s împăcat
nici cu funebra linişte – nici
cu întregul şi nici cu
partea
 
îmi lipsesc toate clipele de care
voi v-aţi lepădat: mă simt
în locul vostru
condamnat
 
IMPRESIONISM  MONTAN
torente de ape – torente de
vânturi – torente de cer: pe toate
cu infinită răbdare – le
îndură – poporul suitor spre
Dumnezeu – al
brazilor
 
numai limba astrală a
nevăzutelor păsări le
deschide secrete porţi şi
hogeacuri vrăjite  le
vădeşte  -  către
lumină
 
clomburi de lumină
în brazi de Crăciun
a fost vară lungă
pentru omul bun
 
norii-şi cinstesc sfinţii
migrând spre apus
pădurea s-ascunde
sub ceţuri de sus
câinii bat la stână
noii stâlpi de lume:
iar păsări măiestre
îmblânzesc minune
 
...tălăngile firii
brumă-au scuturat:
omenirea-i pusă
de mult la iernat...
 
fiecare brad în parte: o
biserică  -  preotul dintr-însa
un duh străvechi
 
liturghia învăluieşte-n
lumină întreagă pădurea – şi
suie vocile îngereşti ale
catedralelor-brazi  –  deodată cu
munţii – spre
cer
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ULTIMA SCRISOARE A IULIEI HAȘDEU
Ascultă chiparoșii, tată!
Șuvoi nestăvilit de cântec
Plutește peste muguri
Și închinare urcă-n suflet.
 
Fata cu părul ondulat,
Cu ochii scânteieri de aur
Și pași iscoditori dar siguri
E în castelul unui faur.
 
Stând la biroul elegant
Al cărturarului părinte,
Pioase mâini vrăjesc condeiul
În versuri grave, iubiri sfinte.
 
Privește castelana, tată!
Departe de lume închisă
E floarea gloriei tale,
Mult  preadevreme deschisă.
 
Nu plânge, tată! Din ochii
Umbriți cu veșnice-ntrebări
Țâșnesc profetice răspunsuri
Și reverii și căutări...
 
Să ștergem labirintul, tată!
Izvorul durerii pe pământ!
Pacea înalțe-n oameni
Iubirea din potirul sfânt!
 
Ningă între oglinzi
Surâsul tău o poezie
Din care să renască cerul
Și pământul... armonie...
 
Pe tâmplă, caldă sărutare
Îți pune surâzând fiica.
Adie-n chiparoși iertare,
În cântecul hoinar... Lilica...
 
CHIRĂ, FLOARE, CHIRALINĂ…
Chiralină, Chiră, floare!
Bate vântul dinspre soare,
Cântă Dunării în plete
O poveste tristă, veche…
 
Chiralină, surioară!
Patima ta înfioară
Blânda cernere a lunii
Pe cavalul Dunării…
 
Cine a văzut-o, lume?
Unda apei, Ibraime?
Părul ei, de aur râu,
Curge-n valuri pân la brâu…
 
Nebunatică, șireată…
Gura ei, cireașă coaptă.
În gropițele-i sfioase,
Zeul dragostei picase…
 
Trupu-i arde-ntărâtat,
De bărbat nemângâiat…
Cu alint molcom de vânt
Sânii pătimași jucând…
 
Fată floare, ce suspină,
Șarpele ce învenină
Iubirea bărbatului,
Robia păcatului!
 
Chiră, floare, Chiralină,
Din cetatea Ibrailă,
Dunărea te-ascunde-n vis?
Ori haremul te-a închis?
 
Ibraim, cândva samsar,
Poartă-n barca de pescar
Greu năvodul tainei tale,
Focul dragostei a jale…
 
Chiră, sălbatică floare!
Chinul răzbunării doare…
Cântă Dunărea în șoapte
O poveste tristă-n noapte…
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

BRĂILOGÂND
N-am obosit brăilogând o viață
De călător prin lumea în derută
În lung contencios cu sine insăși
Și-n regrupări cu tentă revolută
 
Am străbătut aievea continente
Cu pasul și cu mintea de țăran
Purtând în buzunar  la piept  polenul
Tarlalelor de grâu din Bărăgan
 
Da  am umblat brăilogând cu lumea
Prin înnălțările-i insidioase
Și prin căderile-i ciudat de repezi
Ce mi-au sedat eternitatea-n oase
 
Dar nu m-am dunărit în anii ăștia
Pe nicăieri pe unde am umblat
Cum simt alunecând prin oase timpul
Când mă întorc din hoinăreală-n sat
 
Și mă adun cu gândurile mele
La margine de lan incendiar
În amintirea cailor pur sânge
Cu care tata m-a-nvățat să ar
 
AH, CUVINTELE
Ah, cuvintele  să nu fi fost
cum te-aș fi mai murmurat eu
cum ți-aș mai fi rânduit
frumusețea pe buze și cum
m-aș mai fi făcut înțeles
în dezordinea asta din jur?
 
Despre mine ce-ai mai fi știut
din ființe și lucruri și stări
neastâmpărată  imaginația
cum ți-ai mai fi alcătuit-o
cum aveai să mai deguști
afinele plăsmuirii
cele zemuitoare în sânge
în târziu de noapte sur
peste care luna trece
ca un sfânt fior pe cer?
 
Ah, cuvintele din gânduri
împânzitele de noime
încrengând eternitate
efemeră unduire
palide realități
și o lungă trecere
ca ieșitul la arat  undeva
prin Universul
semnelor de întrebări!
 
DANS PRELUNG
Nimic nu-i aidoma ție
Și nimeni aidoma-mi nu e
Pedeapsa mea  cruce târzie
De care mi-am prins trupu-n cuie
 
Mi-e dor de-o petrecere blândă
Cu mulți lăutari în taraf
Să uit de cei puși să mă vândă
Pe spuza din ultimul jaf
 
Și-n seara aceea fierbinte
Să n-aib-a mă vinde nicicum
Să mi te cuprind în cuvinte
Pe după mijlocul de fum
 
Și-așa să dansez noaptea toată
Cu tine de mijloc și braț
Să-mi las amintirea uitată
În jocul de-a caii furați
 
Să-ți mângâi cu fulgere părul
Din ochii-mi gemând de nesomn
S-amân către zori adevărul
Că n-am de ales și mă-ntomn
 
Ah  ducerea mea cea nebună
Cu care mă-nvălui și fug
Să fur de pe-o rază din Lună
Pedeapsa la care mă-njug
 
DISCURS ASUPRA TĂCERII
Chibzuit mi-am tăcut  eu  tăcerile
fără zvârcoleli inutile
doar cu ușoare zbateri de ochi
aidoma freamătului codrului
Cu băgare de seam-am pășit prin desișuri
și-am călcat cu smerenie iarba
cătând tot la Steaua Polară și
la coaja copacilor
 
N-am strigat inutil - nu de teamă de lupi
din evlavie la desfătarea din jur
și la simplitatea ei am făcut-o
Frunza verde bucurie
îmi aducea la lăsatul secului de ganduri
ciripitul  un sentiment liniștitor
de singurătate împărtășită cu cerul
sevă de arbore viu îmi străbătea inima
ca nisipul o îngemănată clepsidră
 
Am fremătat cu pădurea odată
pale de gând scrutător adiindu-ne
- calde  reci - frunțile
Cum să strigi într-așa o tăcere
și-așa o lucrare a firii pe foaie verde
Codrul renăștea  îmbătrânit
în tăcut dialog cu dumnezeirea
din huma făgăduinței răsăreau caloieni
iar prin cramele lumii drujbari chefuiau
strecurându-și gălăgios sufletele
înnegurate  din mahmureală
în mahmureală
...
A venit apoi furtuna aceea
nori arămii de nisip invadară simțurile
păsările cerului fură lovite din zbor
sau se-ascunseră-n scorburi ilogice
Ramuri se frânseră sec de pe trunchiuri
lighioane subpământene ieșiră
din vizuini nepătrunse de cuget
Frunza zburătăcită astupă potecile
Un geamăt universal se instilă
demonic în aerul tuturor orelor zilei
O carapace de singurătate cosmică
înmuie oamenii - boțuri de plastilină
din care drujbarii făcură păpuși
populând hidos peisajul dezastrului
și invadară pădurea
....
Atunci am început eu să strig
când în brațe-mi căzu stolul de păsări
și văzui cerul acela de nisip miscător
descălecând pe pământul damnat
la scufundare pe veci
în palida negur-a
timpurilor
….
Ah, strigătul meu, ah
cuvintele
 
DOR DE CÂMPIE
Mai unge-mă  Doamne  copil  să-mi vântur sufletul de-atunci
Când mă căzneam să merg tiptil adeverindu-mă pe brânci
Și mă-mplineam  nemuritor  întru ființa aurată
De sfântă răsuflarea lor - zei protectori - mamă și tată
Mai dă-mi cuvinte  să încerc să modelez la lume vie
Și peste tot pe unde merg să risipesc mărinimie
Să bat câmpia-n lung și-n lat  s-o simt sub talpă  supărată
Că i-a fost dor de legănat copilul care-am fost odată
 
Și ce dor mi-e mie de ea - câmpia nașterii eterne
În care-aș mai avântura miracolul ce se așterne
Când mă întind cu fața-n sus la margine de lan în pârgă
Simțind că aș avea de dus plinul Pământului în cârcă
Scrutând spre lumile din cer cu păsările ce sparg zorii
Și gândurile nicăieri în vaste spații iluzorii
Cu simțul răvășit și - vai - cu sângele curgând la moară
De parc-ar paște-n mine cai un nor de pulbere stelară
 
Și ce iubiri  pe porumbiști mi-ar plânge fetele morgane
Le-aș săruta pe ochii triști  alunecați prin bărăgane
Și mi le-aș depăna povești  cu aerul că scriu istorii -
Copilărie  unde mi-ești  că trec prin tâmpla mea cocorii
În stoluri de cuminecat dantela lumii peste oase
Din fir firiu de matostat de pe când Dumnezeu plecase
La înc-o facere de lut și încă un răsad de coastă
Dintr-un imens necunoscut din care îngerii adastă
 
În țara asta  unde eu mi-am înnălțat așezăminte
Sub munții unde Prometeu  legat în zale de cuvinte
Ascunse focul cel furat din fierării extraterestre
Și rătăcind mă mai abat pe la iubite  la ferestre
Bătând cu degetul ușor precum ar bate vânt de seară
Până se crapă dinspre zori o dragoste imaginară
Pe-un mal de apă  lângă vad  tot risipescu-mă-n silabe
De nu mai știu dac-am visat ori sunt vândut pe la tarabe
 
Mă-tot-mir-ce și mă-mir-cum  ca peștii apa clipocind-o
Cu mine-n șarpele de drum strigând câmpiei: hei, oglindo
Fă trupul meu un lan în pârg incendiat de maci hercinici
Ce m-ar înzorzona la târg în miezul sfintelor duminici
Când sufletul eu mi-l desfac și îl întind în văzul lumii
Fără-ndoială  fără trac - să mă-nțeleagă - ciudă nu mi-i
Că am ratat momentul fast când Poarta Răului se-nchise -
Pe-un orizont iconoclast cioplesc păduri întregi de vise
Marian Ilie (Bucureşti)

ALEGORII
Cineva s-a jucat cu cleştele de-argint
prin carnea mea înfricoşată,
 
visceral smulgându-mi cuvintele
 
şi câte ceva
din trupul meu din lăuntru!
 
Nu te juca, i-am strigat
ţinându-mă cutremurat de porţile
cerului.
 
Şi acela a surâs aşteptând
liniştea albă
să coboare din seninul pur şi viu
răsturnat în artere.
 
Dintr-o dată s-a înoptat
şi-auzeam lupii haini pornind amuşinând
pe la stâni.
 
Memoria mă căuta prin unghere
 
şi iarna croncănea precum corbii pe lună –
dintr-o dată se deschise, înainte-mi,
calea lactee
 
precum izvorul cel sfânt ce curgea neturburat
dintro coastă.
 
EMOTIVITATE
Şapte armăsari pur-sânge
se străduiesc a se naşte pe umerii nopţii
şi eu îi aştept
 
cum înfrigurat aștepți steaua
 
celor trei crai veniţi la-nchinare.
 
Vai cât de turbur îmi simt  astăzi
sufletul
şi mintea fără de oprelişti,
de parcă împăraţi căutători de copii
 
tropăie iar la hotarele lumii.
 
In idele săptămânii vin neștiuții cai
(ca un șir de şapte enigme),
pe care câini încă vii
 
îi latră dureros la marginea luminii.
 
Oamenii albi, negri și bruni, oameni
de tot felul, zic,
adună povștile cu privirea lor printre lacrimi,
 
DRUMUL
Şarpele nesfârşit de lung
a trecut sinistru,
fluierând,
prin inima mea cât o palmă
 
ori ca o pajişte sfărâmată
 
de glonţul durerii
viu detunat dintr-o armă.
 
De îndată,
întinderea curată
se făcuse alb-verzuie
 
atinsă de-o ploaie ciudată.
 
Aşa cum eram, inocent,
loveam sacadat
şi absent
în necuprinsa boltă a tăcerii.
 
Şi, ca un copil  liber
săream întrun picior precum la şotron
 
De sus, aurul cădea monoton
ca un abur sfârâind
pe plita aprinsă a mirării.
 
ILUZIA TĂCERII
Niciodată gândul-idee
nu a trecut întristat prin fiinţa mea.
 
Este o minciună ce spuneţi,
că seara m-aţi văzut
cu un obraz alb şi altul albastru
trecând jumătate zi
jumătate noapte,
 
cu trup de arlechin subţire
ori de pasăre înaripată...
 
Zburam, mai spuneţi,
şi faceţi cu ochiul la lume,
peste palate
stacojii,
decupate din cărţi de şcoală
prea mult deochiate.
 
Visele treceau murmurând pe acoperiş
ca un joc de iele
care descântau noaptea
la fiecare săritură din vorbele mele.
Coriolan Păunescu (Galaţi)

TU EȘTI LIMAN
Scotocind prin gânduri
Tot de Tine dau.
Căutând un sprijin
Tu eşti primul Dar.
Îndrăznesc timid, cu teamă,
Să te aflu tot pe Tine
Şi privind în jur la semeni
Văd icoana Ta în ei.
Gândurile sunt epave
Ce din larg, la maluri trag,
Tu eşti Pâinea şi Vinul
Pentru noi, Iisuse drag.
Peste ochi cad pleoape grele,
Se închid. Tu eşti liman.
Obosită şi flămândă
Cu zdrenţele de vise
Fluturând, cer ajutor,
Iar şi iar mă‑ntorc la Tine
Ducând Crucea Ta să mor.
 
DRUMURI
Sunt drumuri de zi,
drumuri de seară,
drumuri ce urca,
altele coboară,
drumuri înguste,
rătăcitoare,
sunt drumuri ce duc
spre nicăieri.
 
Mai stiu alte drumuri,
dar nu sunt din lume,
ele poartă numele Căi,
acestea din urmă
sunt drumuri grele,
pe ele se merge,
doar către Sus.
 
Sunt Căi de zi,
dar și Căi de noapte
e bine s-ai Îngeri
tovarăși de drum.
Să nu spui vreodată,
“Calea e lunga,
vreau înapoi
să mă întorc.”
 
Se lasă-nserarea
peste lume
ceața e deasă,
nu văd prin ea.
“Hai vino cu mine
va fi iar Lumină
și stelele toate
vor străluci.”
 
Aștept Doamne Sfinte
să treacă noaptea,
s-ajung la capătul
Caii de Sus.
Urc iarăși și iarăși Golgota,
spinii mă-nteapă,
merg inainte,
scrâșnesc din dinți.
 
La capăt de drum ostenită
cad ca si Tine,
sub Crucea grea.
Astept cu răbdare,
să mă faci viu Doamne
și iarași să-Învie
vie Împărăția
Sântă a Ta.
 
VIAȚA CA UN BALANSOAR
plutim în luntri
pe apa tulbure a vieții
spre destinații necunoscute
cuvintele țin de sete de foame
uneori le rostim în versuri
ne balansăm
când înainte
când înapoi
uța uța
 
așa ființăm zi de zi
aici pe Pamant
începem o mulțime de lucruri
pe care nu le ducem la capăt
ne balansăm
când înlăuntru
când în afara noastră
uța uța
 
lăsăm uși deschise spre suflet
nimeni nu intră pe ele
de ce adunăm atîtea lucruri
și atîta ură
nu vom lua nimic cu noi
la marea trecere
tu cu tine
eu cu eul meu
fapta cea bună
și un pumn de țărână în gură.
 
DIMINEAȚA
Zorile s-au lățit dinspre răsărit.
Peste dimineți  se aștern lin rugăciunile
Noaptea s-a ascuns.
Stă de pândă.
Întristările vin  și tot la fel pleacă.
Ceva seamănă cu o sărbătoare.
Spânzurate de aripi,
niște păsări alunecă lin spre zarea albastră.
Nu se  pleacă nicăieri.
Anotimpul e copt.
De prea multă lumină
trandafirii se-ntrec  în culori parfumate
 
DU-MĂ LA FÂNTÂNA CU CIUTURĂ
Ce risipă de verde pe dealuri!
De ce îmi tot spui să intru încălțată pe pajiștea cu flori?
Nu ți-e teamă că macii ar sângera
iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?
E prea dimineață pentru mâhniri,
caii zburători au obosit de atâta visare.
Mai bine hai să ne-ascundem   între anotimpuri,
să plămădim consecințe.
Cele mai multe drumuri  nu mai duc nicăieri .
 
Te rog  înainte de a lua urmele norilor
du-mă la fântâna cu ciutură
de la marginea timpului.
Nu vezi că am tălpile pline de cer?
 
NOAPTE DE VARĂ LA MUNTE
Din cer printre nori, niște raze de soare
scaldă și îmbraca-n lumina satul din vale.
 
Iarba e verde, munții desenați pe zare
Au vârfurile golașe văruite cu ninsoare.
 
Țăranii obosiți se întorc  încet către casă,
s-anunță o noapte de vară frumoasă.
 
Timpul curge lin într-un straniu balet,
Înserarea acoperă amurgurile roz violet.
 
Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,
un greier țiuie insistent, parc-ar fi în ureche.
 
În schitul de lemn de la marginea zării
Niște călugări deapănă rugăciunile serii.
 
Luna pe cer vine să-și facă tura de noapte,
începe un recital susținut de câteva broaște.
 
După fierbințeala zilei, acum e răcoare
în aer plutesc esențe tari, dulci amețitoare,
 
În nări simți aromă de brad,  miros de bucate,
E noapte de vară la munte. Ce noapte!
 
OCHIUL CURAT
Curățește-mi ochii să văd cu ei,
Frumusețea verii, florile de tei,
Curcubeu boltit colorat pe zare,
Răsăritul lunii, asfințit de soare.
 
Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară,
Florile de câmp din lanul de secară,
Grăul copt în holde să-l văd aurit,
Unduind ca marea când e de cosit.
 
Să văd pâinea bună în spicul de grâu
Și sămânța vieții în apa din râu
Pe Iisus să-l văd rastignit pe Cruce
In prescura care la altar s-aduce.
 
Curășește-mi gândul inima o spală,
Să nu am în gură vorbe se ocară.
Fă să piară Doamne răul tot din mine,
Să rămână doar ce-i frumos și bine.
 
Viersul meu să fie apă cristalină,
Zămbetul deschis, privirea senină,
Fapta înțeleaptă, trupul potolit
Și câțiva dusmani să-i am de iubit.
  
UNDE AI DISPĂRUT
Dragul meu nu te-ntreb despre iubire
O dragoste neîmpărtășită e preferabilă unui sicriu.
 
Și pentrucă veni vorba
Vreau să-ți spun că de-ar fi și din aur sicriul
Nu-i o condiție de-a ajunge în Rai.
 
Când te-am văzut ultima oară, mai ții minte?
Un soare imens cobora.
Se transforma
acolo la capătul zării într-o aureolă sângerie
prevestitoare de altă zi fierbinte de vară.
 
Unde ai dispărut?
Nu te-o fi  înghițit infinitul când ai pășit cu teamă
pe poarta acelei mănăsiri  ce strălucea întunecată
în seara de priveghere?
 
În noaptea aceea am visat că te jucai cu norii pufoși
Apoi te-ai urcat în caleașca Sfântului Ilie.
De atunci nu te-am mai văzut.
 
Îți scriu astăzi, vreau să te întorci
Să ne rugăm împreună pentru ploaie.
Dorina Stoica (Bârlad - Vaslui)

DEDICAŢIE LIMBII ROMÂNE
Limbă sfântă şi blajină
Adorată de martiri.
Ne aduci de Sus lumină,
Raza Cerului divină,
Cufăr drag cu amintiri
 
Limbă sfântă românească,
Tu veghezi din veac în veac
Peste ţara creştinească.
Plaiul faci să înflorească
Prin cuvintele de leac.
 
Limbă sfântă şi duioasă,
Peste vremi aceeaşi eşti.
Bucurie-n orice casă,
Pâinea caldă de pe masă,
Tolba noastră cu poveşti.
 
Limbă dragă, limbă dulce,
Rostită de neamul meu.
Eşti scânteia care-aduce
Pe toţi fiii din răscruce,
Sub aripi de Dumnezeu.
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen – Germania)
 
 
ATITUDINI
RUINĂTOARLE PARADOXURI ALE ROMÂNIEI POSTDECEMBRISTE
Fiecare ţară şi popor caută prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână (mai subtile sau mai directe, mai timide sau mai îndrăzneţe) să-şi asigure prosperitatea internă şi să se afirme pe scena internaţională. De altminteri, acesta şi este rostul politicii: componenta internă să facă ţara să fie mândră de grosul cetăţenilor ei, iar componenta externă să-i facă pe toţi cetăţenii să fie mândri de ţara lor!
Fireşte că la asemenea rezultate nu se poate ajunge în zilele noastre decât printr-un veritabil şi neîntrerupt exerciţiu democratic, ceea ce înseamnă conţinut în primul rând (cârmuitori competenţi şi oneşti, cadru legal corect şi stimulativ, respect faţă de Dumnezeu, semeni şi legi) şi abia la urmă mai înseamnă formă sau coajă democratică.
Ei bine, nu acesta este cazul României postdecembriste, care – aşa cum prea bine se ştie – într-un sfert de secol (25 de ani de învârtită ciocoiască) a zămislit şi dezvoltat o lungă serie de incredibile paradoxuri.
În primul rând înfricoşătorul paradox dintre imaginea României de ieri şi cea de azi: România de ieri avea o populaţie de peste 22 milioane, era fără datorii (dimpotrivă, avea de încasat creanţe de miliarde) şi un spor natural pozitiv (numărul nou-născuţilor îl depăşea copios pe al decedaţilor), pe când azi, cu atâtea calculatoare şi atâta preocupare pentru felurite înregistrări banale, nici dracu nu mai ştie câţi români trăiesc în ţară şi câţi înafara graniţelor ei (pesemne că nici nu se doreşte asta, după cum – din motive înfrăţite – nu se doreşte introducerea votului electronic), dar numărul mare al avorturilor, mai exact al crimelor intrauterine admise de lege (Iată un alt sinistru paradox: Legea pedepseşte cu asprime uciderea întâmplătoare sau din disperare a pruncului de-abia venit pe lume, însă îngăduie omorârea cu sânge rece, altel spus premeditat, a milioane şi milioane de vieţi nedorite de părinţii ocazionali!), numărul mare al avorturilor, prin urmare, obligă necalificatele noastre autorităţi să recunoască sporul natural negativ, cu care de ani buni (mai exact de la punerea României pe butuci, inclusiv prin legiferarea dreptului de întrerupere a sarcinii) se confruntă societatea românească.
România de ieri (aşa o vedeam şi aşa ni se spunea la şcoală) o ştiam frumoasă şi bogată cu întinsele ei păduri şi livezi, cu câmpiile înveselite de holde, cu inestimabilele bogăţii ale subsolului (petrol, sare, cărbuni şi mine în Apuseni din vremea dacilor şi romanilor), cu ape nepoluate, mii de întreprinderi (e drept, nu toate foarte rentabile), sute de vase maritime şi fluviale şi alte sute de trenuri pentru călători şi transportul mărfurilor, pe când România de azi este nu numai groaznic sluţită prin hiperpoluare, decimarea pădurilor şi lăsarea în paragină a tuturor acelor mănoase câmpii care în perioada interbelică hrăneau zeci de milioane de europeni, ci este realmente stoarsă până la sânge de întortocheatele reţele ale tâlharilor externi şi interni (parlamentari, miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, consilieri şi primari), încât stai şi te întrebi cum de-i mai rabdă pământul batjocorit şi înstrăinat  pe aceşti borfaşi şi le îngăduie să-şi plănuiască dublarea, ba poate chiar triplarea lefurilor şi să-şi rostuiască pensii speciale, când e fapt arhicunoscut (doar nu de florile mărului România este situată de statistici la coada ţărilor din Uniunea Europeană) că mai multe milioane de români sunt obligaţi de aceşti netrebnici să-şi ducă zilele cu venituri lunare de patru-cinci sute de lei.
În sfârşit, marea discrepanţă dintre gloriosul trecut multimilenar al înaintaşilor noştri, statornicii locuitori ai acestor meleaguri, cei care – în lumina noilor documente şi descoperiri arheologice – i-au precedat şi influenţat pe mulţi alţii (inclusiv pe greci) şi viitorul incert al României de azi din pricina jafurilor, trădărilor şi cedărilor succesive de suveranitate, încât devine tot mai evident că Eminescu a scris versul concluziv Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul pentru altfel de apărători ai gliei strămoşeşti şi, mai ales, pentru altfel de cârmuitori.
Al doilea mare paradox vizează spiritul acestei naţii: În România postdecembristă, datorită universităţilor particulare apărute ca ciupercile după ploaie (sunt peste 100), se înregistrează cel mai mare număr de absolvenţi din Uniunea Europeană (UE), îndeosebi la facultăţile cu profil economic şi juridic, dar – atenţie – nici una din universităţile româneşti nu se situează între primele 500 ale lumii!
Atunci, e de mirare că mulţi dintre dascălii contrafăcuţi de aceste srl-uri ce-şi spun universităţi nu-şi cunosc nici măcar manualele (la examene de titularizare fie sunt prinşi copiind, fie sunt notaţi de la 1 la 4), respectiv că se exprimă rudimentar şi comit în scris impardonabile erori gramaticale?
Iată de ce pe ansamblu şcoala românească este în cădere, deşi în parte încă îşi mai poate salva obrazul cu elevii eminenţi de la olimpiadele internaţionale (dar noi ştim cu toţii că excepţiile întăresc regula) şi deşi (sic!), în urma masivului exod de medici români în Occident, mai în glumă, mai în serios se spune că la ora asta în ţară sunt mai mulţi doctori decât medici...
Dar cum majoritatea diplomelor şi titlurilor universitare postdecembriste au o provenienţă mai mult decât dubioasă (licenţe şi teze copiate, titluri cumpărate), rezultatele finale se vădesc în starea de spirit generală a naţiunii (aroganţă, impostură, minciună, hoţie, incultură), în starea deplorabilă a economiei şi, nu în ultimul rând, în dezastruoasele procente de promovabilitate ale elevilor la simulări, examene de capacitate şi bacalaureat.
În atari condiţii precare pentru societatea românească profund manelizată, mai are cineva nas să se mire că peste 30% dintre concetăţenii noştri sunt deja analfabeţi şi că circa 50% dintre ei, conform unui sondaj efectuat de UE, cred cu tărie că Soarele se roteşte în jurul Pământului?!...
N.B. Într-un filmuleţ pe Youtube, dat mi-a fost să văd şi să aud cum vreo 10 persoane la rând n-au ştiut că ţara în care trăiesc se numeşte România. În schimb ştiau de la tembelizor (tot e bun şi ăsta la ceva) cum se numeşte capitala României şi că în Europa există ţări precum Franţa, Italia şi Spania.
Cel de-al treilea mare paradox postdecembrist vizează morala şi credinţa. Astfel, deşi este cunoscut faptul că numărul româncelor care se prostituează (intern şi la export) este în topul ţărilor din UE şi peste cel al rusoaicelor şi ucrainencelor, totuşi, Biserica Ortodoxă Română (BOR) s-a opus la legiferarea prostituţiei, ceea ce în ultima instanţă se cheamă un mult mai riguros control medical al acestei îndeletnici de-o vârstă cu omenirea.
În schimb, face tot ce-i stă în puteri (a se citi jocuri politice) pentru înlesnirea ridicării de noi lăcaşuri de cult, precum uriaşa Catedrală a Mântuirii Neamului (numărul lăcaşurilor de cult din România este de aproximativ 5 ori mai mare decât numărul şcolilor şi spitalelor la un loc), deşi este vădit că în acest chip românii devin din ce în ce mai bisericoşi, nicidecum mai credincioşi!
Dar n-am ştire ca BOR să fi protestat din toate puterile la manifestaţiile ostentative ale homosexualilor şi lesbienelor, după cum mai nou nu protestează vehement împotriva protocolului politic, care prevede ca în schimbul unei biserici ortodoxe construite în Istambul, unde încă nu se cunoaşte locul viitorului edificiu, în Bucureşti să se construiască cea mai mare moschee din Europa şi, totodată, să se deschidă cea mai mare universitate musulmană din Europa.
Pe bună dreptate se spune că omul îşi sparge casa atunci când n-are ce face. Dacă până în prezent n-am avut probleme cu musulmanii şi fanatismul lor colţos, cu siguranţă că vor fi destule după ce respectiva universitate va intra în pită.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DUMNEZEU ÎI DĂ OMULUI, DAR NU-I BAGĂ ŞI-N TRAISTĂ!
Spusa românească utilizată ca titlu pentru acest text, sintetizează uimitor de exact starea de lucruri de pe meleagurile noastre: Dumnezeu le-a dat românilor cu ambele Lui mâini, ca ei să poată risipi cu nenumărate mâini, adică prin hoţie, nemuncă, indolenţă şi nepricepere!
Le-a dat o ţară plină ochi cu avantaje absolute şi relative (sol mănos şi rezerve inepuizabile de ape – circa 30% din rezervele de ape minerale şi termale ale Europei, relief blând şi uriaşe bogăţii ale subsolului, istorie multimilenară şi arta de-a transforma umilinţa răbdării în fatalitatea resemnării), dar i-a potcovit şi cu neputinţa de a-şi folosi mintea atunci când trebuie („Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă”, cer ei ca iarăşi şi iarăşi s-o facă de oaie), încât te întrebi dacă nu era mai bine pentru prezentul, viitorul şi o bună parte din trecutul lor ca, aidoma japonezilor, să-şi afirme statornicia într-o ţară cu mult mai puţin ospitalieră şi generoasă ca România.
Cu certitudine că alta ar fi fost atunci starea sufletească a grosului populaţiei, după cum tot alta ar fi fost filosofia românului despre viaţă şi atitudinea lui faţă de muncă, ştiut fiind faptul că lumea exterioară omului nu este altceva decât extrapolarea lumii lui interioare, iar mahalalele oraşelor o necesară exteriorizare a mahalalelor sale lăuntrice.
Dar iarăşi spun că dacă toate ar merge la noi ca pe roate, adică aşa cum se preconizează în programele electorale şi se doreşte în statisticile noastre contrafăcute (I. Kant vorbea de trei mari tipuri de minciuni – mari, mici şi statistici), atunci nici România n-ar mai fi ţara paradoxurilor triumfătoare şi nici românii n-ar mai fi ei înşişi prin impresionantul talent de-a face haz de necaz (persoane autorizate susţin că am fi campioni mondiali la bancuri!), prin destoinicia de a-şi consuma timpul şi energia în inepuizabile dezbateri politice şi prin surprinzătoarea ştiinţă mioritică de-a supravieţui, în pofida politicilor antinaţionale ale tuturor cârmuitorilor postdecembrişti. Locul codaş pe care-l ocupă România între ţările din Uniunea Europeană la nivelul de trai reflectat prin venitul pe cap de locuitor, consider că reprezintă cea mai elocventă dovadă în acest sens...
Cauzele actualei stări de lucrări din România nu-s de azi sau de ieri, ci – aşa cum ne înştiinţează îndreptăţitul dezgust al lui Octavian Goga şi degetul acuzator al lui Mircea Eliade îndreptat spre piloţii orbi de la acea vreme – ele trebuie căutate în marea corupţie şi în jocurile de culise ale politicienilor din perioada interbelică, din care, concluzionează Eliade, a rezultat cu necesitate grozăvia naţională numită de el „pierderea instinctului statal”.
Fireşte că în cei 45 de ani, bolşevismul a pus cu nădejde umărul la avarierea fundamentelor românismului, îndeosebi prin două dintre cele mai ticăloase componente ale politicii sale interne: sterilizarea şi uniformizarea moral-intelectuală a tuturor locuitorilor, respectiv atrocele proces de făurire a omului nou, mai exact a lui homo sovieticus, în majoritatea cazurilor o plăsmuire hoaţă, leneşă, laşă şi fără caracter, în schimb plină ochi de jalnicul orgoliu al mâncătorilor de salam cu soia (nemodificată genetic pe-atunci), prin urmare un vrednic de milă hibrid al atotputernicei ideologii concentraţionare, cu mult mai izbutit pe direcţia monstruosului ca omul fără însuşiri al scriitorului austriac Robert Musil.
Fireşte că România într-atât de diluată şi derutată în plan moral-spiritual, nu doar că a fost o pradă uşoară pentru tâlharii postdecembrişti, care la iuţeală au umplut vidul de putere de după asasinarea cuplului Ceauşescu cu puterea lor de trădători, impostori şi răufăcători grupaţi în jurul lui Ion Ilici Iliescu, dar – prin toate măsurile pseudodemocratice întreprinse în dauna viitorului acestui stat şi a acestui popor – ei au avut nevoie doar de un sfert de veac pentru a desăvârşi opera politrucilor înainte-mergători: ţara pusă pe butuci, milioane de români înstrăinaţi şi alte multe milioane reduse la tăcere după ce au fost aduse la sapă de lemn.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

LEGEA... ”SĂLTĂRII”!
Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, în vigoare de la 30.07.2015
La articolul 2, literele a), c) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
"a) prin organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerinţele prevăzute la prezenta literă;
b) prin simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se înţelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne, care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit. a);
c) prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale”.
*
…Auzi, cică: “…prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege ORICE PERSOANĂ CONDAMNATĂ DEFINITIV DE CĂTRE O INSTANŢĂ JUDECĂTOREASCĂ ROMÂNĂ ORI STRĂINĂ SAU PRIN ORICE HOTĂRÂRE RECUNOSCUTĂ ÎN ROMÂNIA”- …şi, după cum se va preciza, verbal şi prin “necesare addende şi marginalii” verbale (uite, aşa se fac, azi, legile TERORII!), de către un “maestru” de “institut eliewiesel-ian”… aceste “instanţe” pot fi, la rigoare (şi încă ce rigoare…!) şi sunt/vor fi “dumnezeieşte” recunoscute! - …chiar dacă se numeau, pe atunci, “tribunalele poporului” - …şi erau, de fapt, “instanţele” cele sovieto-staliniste, instituite, în România,  după invadarea şi ocuparea ţării noastre (pe atunci, da! – era, încă, “a noastră”…) - de către generalissimul Stalin şi de către Armata Roşie, în urma trădării din noaptea de 23 August 1944…
...Iată în ce hal poate arăta o lege, in Anno Domini 2015...
Expresia sintagmatică „orice grup format DIN TREI SAU MAI MULTE PERSOANE” îmi aduce aminte, cu putere de coşmar, de momentele de teroare din 16-22 Decembrie 1989, când funcţiona, în România Socialistă, decretul (dat, se pare, de Ceauşescu... zic „se pare”, pentru că, în legătură cu acele vremuri lucrurile vor fi, dintotdeauna pentru totdeauna, extrem de tulburi...), prin care nu aveam voie, pe stradă, ca şi acasă, să mă întâlnesc cu mai mult de „TREI PERSOANE”... - ...primul lucru, când ne întâlneam pe stradă: NE NUMĂRAM!
Constat, cu satisfacţie, că au revenit acele vremuri ale „numărătorii stradale”... Zic ”cu satisfacţie”, pentru că simt, da, simt, cu maximă căldură, că există „cineva”! – „cineva” există, mereu există „cineva”, pentru noi, valaho-românii  (...”persoană însemnată, nu spui ţine... DA' BECHER LA/DE  SUFLET VALAH”!), de 25 de ani încoace... – „cineva” care nu ne lasă a uita...
Acest verb, „a uita”, ne este interzis, „pe calea politică..., socială… economică…, administrativă… şi… şi... Bravo! Bravo! URA!”...
Da, mai  ales - URA...!!!
Acest „cineva” a răbdat prea mult, după 1989, „libertatea valahă de exprimare”! Noi, ziariştii, ziceam, ca fraierii, precum că degeaba scriem, degeaba vorbim, nimeni nu ne ia în seamă, ba, mai mult (şi mai rău!), toţi cei vizaţi... râd, râd (pe sub mustaţă, sau în hohote...) de noi: „Câinii latră, caravana trece...!” – ...vă mai amintiţi tâmpenia asta, pe care o invocam, cu toţii, frustraţi fiind noi de inutilitatea „libertăţii cuvântului” (gol şi neînarmat!), a „dreptului la exprimare liberă”...?!
Or, acum abia, prin vălurile mistice, care se pogoară din textul acestui TUR DE FORŢĂ, în ce priveşte evanescenţa semantică, cacofonia semantică şi vagul/confuzul/difuzul „sugestiv” (premeditat!)... care este „Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002…” – ne dăm seama că am greşit… amarnic ce-am mai greşit!
Cineva, “de sus” (nu te uita spre cer… că te uiţi degeaba: mai corect am zice: “din cele mai adânci văi şi bezne terestro-satanice”!) era şi este din ce în ce mai deranjat până şi de …“vorbele noastre goale”! Dar de ce se ascunde (acest teribil de supărăcios “cineva”!) sub vălurile zeiţei Isis… ale vagului şi ale vacuum-ului semantic? Pentru că, nu-i aşa, chestia aia, cu “câinii şi caravana”, este, până la urmă, un adevăr şi o realitate…?!
Păi, nu-ţi dai seama, monşer? - …dacă se zicea, totul, “în clar”, unde mai încăpea TEROAREA?! Teroarea se iscă şi persistă, ca un mucegai intrat în pereţi, tocmai prin ameninţările cât mai vagi, diseminate, pulverizate şi …“deşirate” semantic! Când vom mai vrea să vorbim (…dar am impresia că, de-acum, vom fi, iarăşi, un “popor vegetal”, un “popor de muţi metaforici”… care nu se va mai “răsufla” decât prin bancuri şi alegorii, parabole, metafore… ce mai, un adevărat “popor de poeţi”, cum afirma “sireacul”… “venerabilul”  Vasile Alecsandri: “românul e născut poet”! – …fără să indice şi CAUZA acestui “poetism generalizat”, deşi rădăcinile ei existau, încă de la masonicul an 1848… precedat de anii Revoluţiei Franceze Deicide şi Regicide - şi, apoi, ai TERORII IACOBINO-MASONICE - 1789-1794: “Ca să nu-l pape lupu' ”! – adicătelea, “nenea Lupu, de la Secu…”!)… vom şti că “tăcerea e de aur”… - …iar cătuşele, DE OŢEL!
Şi, dintr-o diplomaticească frică “osuară”, vom tăcea, zâmbind ca nişte păpuşi chinezeşti…
Asta, şi din pricină că, atâta vreme cât ni s-a “slăbit lanţu'” (…”cu voie de la Poliţie…” – adicătelea, pricepi mata: DE LA SECU…) şi am vorbit liber, n-am ştiut a pune mâna, concomitent, ŞI PE TOROIPAN… în mod SOLIDAR…şi să-i cocoşăm NOI pe ei, iar nu EI pe noi… definitiv! Nooo, păi noi am tooot bârfit şi am tooot râs… şi, din nou, am tooot bârfit şi am tooot înjurat… ”nefertil”! Ca şi pe vremea lui Pisistrate, TEROAREA s-a infiltrat, TREPTAT (lui Pisistrate i-a luat vreo 40 de ani, să ajungă “tiranul Athenei”… ”ăştia” de-acum sunt mult mai grăbiţi, mai expeditivo-rezoluţi şi mai eficienţi, deci…!) – şi ne-a confiscat până şi această fragilă “armă” – CUVÂNTUL LIBER!
Cine ştie? Probabil că acest “cineva” se pregăteşte de o “INVAZIE GENERALĂ” a Daco-Valahiei (…pe la Urziceni, se spune…) - …şi, când e vorba de “aşa ceva”… -”VORRRRBA!” (…cum se exprimă, zborşit teatral, escrocul şi teroristul de “ipistat” - “bătând din picior şi din mână, aspru…”- în D'ale carnavalului…!)
Nici musca nu se va mai auzi… doar, cel mult, cântecul dulceag al lirelor lingăilor… - …ajunşi, din nou… poeţi de curte!
…Dar nu poţi fi sigur de nimic, atunci CÂND UN  POPOR ÎNTREG TACE… ŞI TACE… ŞI IAR TACE… ŞI TOT TACE, CU CERBICIE!... căci, se ştie, vorba cea proastă a valahului nu minte: “PÂNĂ LA URMĂ, TOT VA CRĂPA MĂGĂREAŢA!”
…Numai că “voi” (?!) nu veţi şti/afla, niciodată - NICI CÂND, ŞI NICI… PE UNDE!
*
...”Băi, ăştia, valahi împuţiţi, care o tot daţi cu <<Patria>> şi cu <<Neamul>>! Lasă, că vă aducem noi în halul în care să nu ştiţi nici cum se cheamă pământul în care v-aţi născut... şi nici mamei din care v-aţi iscat să nu-i ştiţi pronunţa numele... - ...SĂ NU MAI FIŢI ÎN STARE să pronunţaţi numele Mamei, şi nici pe-al Tatălui, şi nici pe-al Sfântului Duh... - ...lăsaţi pe noi, că NOI suntem naşii voştri, dintotdeauna! O să tăceţi ca moartea, ca pământul şi ca mormântul mamei voastre de bandiţi... - ...care v-a făcut şi, acuma, uite, s-a lepădat de voi, fraierilor!”
Cam acesta este conţinutul, simplificat („ad usum delphini”!), al Legii nr. 217/2015 - ...lege tot strecurată, aşa, cu ţârâita, vreo 13-14 ani în şir, fără ca vreun om de omenie, din Daco-Valaho-România, să ştie de ea...
Ce „dezbatere publică”, ce opinie a „poporului”?!
Ptiuu...”boborul” - hmmm!
...Un soi de re-editare (prin LEGEA ASTA!) a Piteştiului Pătimitor-Experimentator/Re-Educator... – când „cobaii umani” erau „re-educaţi”, până-i ziceau mamei – „curvă ordinară”, până-l identificau pe tatăl lor biologic, cu... „banditul şi criminalul ăla!”... - ...iar pe HRISTOS erau dascăliţi cum să-l afle în... CUMINECĂTURA CU EXCREMENTE!!!
„...Iese el, Hopa-Mitică, /Nu se sparge, nu se strică!.../Îl isc oameni de nemică!” – mormăia un beţiv, săracul, în tramvai, pe când eu citeam conţinutul Legii nr. 217/2015...
...Până şi domnii profesori-istorici CRISTIAN TRONCOTĂ şi MARIUS OPREA recunosc, cu francheţe liminară, la unele posturi TV, că „nu sunt siguri dacă vor mai putea vorbi deschis studenţilor, la cursuri... dacă vor mai putea cerceta şi scrie despre cele cercetate, fără să se gândească şi, cel mai probabil, AUTOCENZUREZE-ABŢINĂ... - ...pentru că această lege LE INFLUENŢEAZĂ discursul...” – ca pe vremurile „iepocii de aur”  - ...REDIVIVA!
*
...Imaginaţi-vă că s-ar fi făcut experimentarea acestei legi (absolut staliniste şi, deci, lege ANTI-POPOR DACO-VALAHO-ROMÂN şi LEGE GENOCIDICĂ/Ucigătoare de Neam şi de DUH AL NEAMULUI DACO-VALAHO-ROMÂN...) - ...imaginaţi-vă, ziceam, că s-ar fi făcut experimentarea acestei legi, Legea nr. 217/2015 - pe greci, ori pe unguri... ori chiar pe francezi! Ce scandal monstruos s-ar fi iscat, în toată lumea şi în toată mass media mondială! - ...de s-ar fi sculat până şi morţii din morminte, nu doar funcţionarii de prin anumite... „institute eliewiesel-ene”, care să rostească vorbe care incită (s-a premeditat, fireşte, „incitarea”!) la reacţii viscerale, vehemente şi radicale/radicalizate!
De ce, cu ce scop anume, această lege ARE ROLUL DE A PROVOCA? Pentru că, în felul ăsta, provocarea va duce la condamnarea, ÎN MASĂ, a poporului daco-valaho-român, pentru atitudine... ”anti-semită” - ... şi va confirma, „à la Păcală”,  justeţea emiterii/promulgării şi aplicării legii cu pricina... ”ANTE-POST-FACTUM” – ...mai exact, DUPĂ ce s-a iscat şi creat (aparent din „nimic”!) POTENŢIALUL efectelor ei... - ...efecte exprimate NU în mod real, ci prin acuzarea „incendiar-previzionară” (de către cititorii „legii”!  - din pricina TERORII „DIFUZULUI  SUGESTIV”!), de abuzuri şi absurdităţi PREVIZIBIL-abuzive (iar nu REALE/EFECTIVE!). Oricând, „legea” cu pricina „amintind, COŞMARESC, de timpuri crezut-revolute” - ...conţinând, adică, POTENŢIAL MAXIM de răstălmăcire şi de agresivitate brutală, „stalinistoidă”... - ...”într-un viitor neprecizat”!
...ACESTA (...potenţialul PREMEDITAT DIFUZ şi PREMEDITAT CONFUZ, conţinut în modul de „sugestie”, al „legii” nr. 217/2015!) este TERORISMUL AUTENTIC!!!
...Prin ceea ce cuprinde/conţine/SUGEREAZĂ (şi nu exprimă, clar!) legea, ca ABERAŢII POTENŢIAL-PROVOCATOARE DE REACTIVITATE (deci, FĂRĂ A SE AŞTEPTA APLICAREA EI!) – ...sunt de prevăzut (?!) reacţii imprevizibile... de la „tăcerea apăsătoare şi sugestivă” - şi până la... ”rebelie, în stradă, în pat ori în genunchi”!
...O „lege” (Legea nr. 217/2015) mai curând TERORIZANTĂ ŞI PARALIZANTĂ, deci... - ...DECÂT DE PUS ÎN APLICAŢIE DIRECTĂ!!!
...Nici nu mai era nevoie de „DIRECTEŢE ŞI APLICABILITATE BRUTALĂ”, după atâta confuzie premeditat-subtilă şi teroare diseminată „în toate cele patru colţuri ale lumii”...!
*
„NICHIFOR CRAINIC are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui MIRCEA VULCĂNESCU în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe și condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare. Menționez că legile în baza cărora au fost condamnați în procesele după Al Doilea Război Mondial sînt și azi în vigoare, iar deciziile definitive sînt și astăzi valabile. Toți cei care le pun în discuție minimalizează o legislație care a fost recunoscută de către trupele Aliate - SUA, URSS, Marea Britanie - împotriva Germaniei naziste, deci verdictele date în 1945 și după sunt perfect legale și astăzi și trebuie să ținem seama de ele”, a adăugat (…păi, zic unii, de ce să nu “adauge” omul, în definitiv, la o aşa “lege” haotic-semantică… - …poate că lămureşte, ceva, cât de cât, “omul cu pricina”…?!) domnul ALEXANDRU FLORIAN, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR), într-o conferinţă de presă şi a fost consemnată afirmaţia sa, de AGERPRES.
Deci, domnul ALEXANDRU FLORIAN (directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”…), FĂRĂ NICIUN DREPT JURIDICO-LEGISLATIV, afirmă, APODICTIC, că “legile în baza cărora au fost condamnați în procesele după Al Doilea Război Mondial SUNT ȘI AZI ÎN VIGOARE, IAR DECIZIILE DEFINITIVE SUNT ȘI ASTĂZI VALABILE. Toți cei care le pun în discuție minimalizează o legislație care a fost recunoscută de către trupele Aliate - SUA, URSS, Marea Britanie - împotriva Germaniei naziste, deci VERDICTELE DATE ÎN 1945 ȘI DUPĂ SUNT PERFECT LEGALE ȘI ASTĂZI ȘI TREBUIE SĂ ȚINEM SEAMA DE ELE”.
…Măi, să fie! Deci, cu alte cuvinte: “TRĂIASCĂ TOVARĂŞUL STALIN-GIUGAŞVILI!” (…ce dacă a fost “genocidic”, ÎN SPECIAL “tovărăşia sa”!)?!
N-o fi voie la “cultul” (?!) [1] personalităţilor legionare (“efective”, simpatizante sau nu…), dar al naibii ce cult al lui Stalin se instituie, în Daco-Valaho-România anului de graţie 2015: “Deci, VERDICTELE DATE ÎN 1945 ȘI DUPĂ SUNT PERFECT LEGALE ȘI ASTĂZI ȘI TREBUIE SĂ ȚINEM SEAMA DE ELE”! Păi, cum altfel? Ce “democraţie”? Ce “liberă exprimare”, ce “libertate a opiniei” şi “libertate a cuvântului”?
“PUŞCĂRIE PE VIAŢĂ, HUOOO, LA OASE, VALAHI ÎMPUŢIŢI, GOIMILOR!”
…Când o să fie secetă, vara asta, scoateţi, dragi tovarăşi, PORTRETELE-ICOANE ale lui “SVETI”  STALIN-GIUGAŞVILI… precum şi ale “TRISFETITEI: ANA PAUKER [2]- VASILE LUCA[3]- TEOHARI GEORGESCU [4]”!
…Paradoxal, dar cât de poate de real!
…Iar Tribunalele Staliniste ale Poporului, din anii '40-'50,  au luat, “mereu şi pururi”, decizii sfinte! - … şi, deci, CU VALABILITATE ETERNĂ…pentru fraieri, cum sunt tăcăreţii şi răbdăreţii de daco-valaho-români!
…După cum se vede, această LEGE (nr. 217/2015, completare a OUG 31 2002) o fac, mai curând, DIN GURĂ (prin “declaraţii de presă”, cică… - …“ceva teribel de belicoase, bre şmangliule, bre!”), domnul ALEXANDRU FLORIAN şi Institutul său! - …decât Comisiile (specializate şi acreditate!) Juridice ale Parlamentului Daco-Valaho-României…!!!
...Legea asta este tot atât de agramată şi de rea-credinţă, cât şi domnul ANDREI PLEŞU, când vorbeşte, cică, despre „legionarii fascişti”... şi despre „legionarii ne-ortodocşi” şi „ne-români”! Domnule PLEŞU, ori eşti total incult (...şi n-aş vrea să cred aşa ceva... de dragul cărţilor citite de domnia ta, în timpul unor prânzuri pantagruelice... - ...ospătând, exclusiv, ochişori de GODACI ROŞII...!), ori eşti de o rea-credinţă rarissimă, chiar şi în Daco-Valaho-România contemporană, şi de o liguşitorie specifică intelectualului valah din zilele acestei apocalipse „moderne” (...”lingău”, pe lângă şi prin posterioarele ex-comuniştilor şi mongolilor-khazari, de tip Iliescu, Constantinescu, ori Băsescu...) – ...ABSOLUT GREŢOASĂ, linguşeala asta... parol!
...Şi condamnarea asta aberantă (...în care legionarismul Duhului Arhanghelic[5] este confundat, PREMEDITAT, cu nazismul [6] rasei superioare şi al sângelui..., şi cu fascismul economic corporatist[7]... - ...în care nu mai poţi deosebi victimele de călăi, şi, năucit, îi feliciţi, în transă, şi-i decorezi, cu Meritul Socialist Clasa I... pe călăi, ca Vişinescu, Nikolski şi toată şleahta lor!!!) - ...pe când comunismul, bolşevismul stalinist (mai cu seamă!), valsează, teribil de gras şi chipeş, în România anului de graţie 2015!
...Au ajuns staliniştii de pe la televiziunile valahe să refuze discuţia despre evrei, pe motiv că „nu erau evrei cei care au născut comunismul” (cf. Rareş Bogdan, Realitatea TV, Luni, 3 August 2015, ora 22, 30)! Deşi, în PMR-ul de până în 1958, numai Gheorghe Gheorghiu-Dej era român... deşi pe părinţii comunismului terestru nu-i cheamă nici Gheorghe, nici Ioan... – ...ci Karl Marx şi Friederich Engels... deşi Lenin-Ulianov, Stalin-Giugaşvili şi camarilele lor (Beria & Comp.) erau, în totalitate... pakistaneze, nigeriene şi laoţiene, nu?
...Nu, fireşte, cei care-au născut comunismul erau TATĂL şi MAMA mea: tatăl meu, ofiţer superior în armata valaho-română A CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (...armată valaho-română condusă/comandată, fireşte, de Ben Gurion, Menahem Begin şi de către... Elie Wiesel, personal! - ...cum altfel?!), şi-a riscat şi vărsat sângele, în fiece zi, pentru ca Basarabia, Bucovina, Herţa, Ardealul de Nord etc. să revină  „ACASĂ”, ca patrii daco-valaho-româneşti... - ...iar mama mea, ai cărei veri, TOŢI, erau „fascişti”... legionari, adică! - ...toturaţi şi exterminaţi, prin închisorile şi lagărele comuniştilor stalinişti, din România şi din Siberia URSS-ului bolşevico-bolşevizato-stalinizat...!
...HAIDEŢI, CĂ M-AM AUTO-DENUNŢAT! – ...deci, ce faceţi, măi, „Serviciilor Vigilente ale DEMOCRAŢIEI VALAHO-ROMÂNEŞTI” - ...ce mai aşteptaţi?!
Puneţi-mă, prin arestare, în mod zdrobitor de onorabil, alături de GENII CULTURALE (ameţitoare!)  şi MARTIRI - precum Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu..., precum Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu..., precum Elisabeta Rizea, Ioan Gavrilă-Ogoranu... precum toţi ţăranii mei eroici, din „REPUBLICA” Păuneşti /VRANCEA!
...N-are nicio importanţă faptul că, în 1943-'44, în Bucovina mea natală, aflată sub jurisdicţie nazistă, bunicii mei după mamă (...deci, „născători” de legionari... - ...azi, fantome!) au ascuns (SALVÂNDU-LE VIAŢA ŞI AVUTUL!), în pivniţa casei lor din Valea Seacă, sute şi sute de familii evreieşti... - ...SUNT, ŞI EU, „OMUL GRĂMEZII” DE „SCELERAŢI” (...nici nu mă născusem, măcar, când Mişcarea Legionară dispăruse, CU TOTUL... şi SUB ORICE FORMĂ!), - „SCELERAŢI” aparţinând „CULTULUI EXTREMEI DREPTE” – SINGURA AUTENTIC-ANTI-BOLŞEVICĂ!
...Ce dacă Tribunalul de la Nürnberg (...lui, Tribunalului de la Nürnberg, nu trebuie, ÎN MOD ARBITRAR „alexandroflorianesc”, să i se aplice afirmaţia apodictică, rostită TOT de “cavalerul cel alexandroflorianesc”, “sans peur et sans reproche”  - “VERDICTELE DATE ÎN 1945 ȘI DUPĂ SUNT PERFECT LEGALE ȘI ASTĂZI ȘI TREBUIE SĂ ȚINEM SEAMA DE ELE”!!!) - A ELIMINAT ORICE ACUZĂ (CRIMĂ DE RĂZBOI, GENOCID, ANTISEMITISM, XENOFOBIE), DORITE A FI PUSE ÎN SEAMA MIŞCĂRII LEGIONARE: “Pentru Mişcarea Legionară, esenţa problemei nu se reducea la un aspect evreiesc, ci se prezenta, în general, ca o restabilire a echilibrului politic şi economic, deplasat, până atunci în defavoarea Poporului Român. Metoda urmată, spre deosebire de acelea ale mişcărilor rasiste, era întărirea, în primul rând, pe cale organică şi de liberă concurenţă, a poziţiei elementelor româneşti, iar nu de slăbire silită a elementelor alogene. Pe această cale de liberă întrecere, se vizau evreii numai în măsura în care poziţiile lor se găseau pe traiectoria noilor poziţii româneşti. Tot aşa de bine, această metodă privea pe saşi, pe unguri sau pe şvabi, fără ca, prin aceasta, să se poată vorbi de anti-saşitismul, anti-ungurismul sau anti-şvabismul Gărzii de Fier, sau de o persecuţie a acestor minorităţi, din partea Mişcării Legionare. Acestor naţionalităţi, fără excepţie li se lasă deplina folosinţă a poziţiilor câştigate şi numai posibilitatea de a abuza de călcarea legilor în dauna Poporului Român, cu ajutorul unei administraţii corupte, li se retrăgea, prin opera de dreptate socială a Mişcării Legionare, pentru toţi deopotrivă.
Ridicarea Poporului Român, după sistemul legionar, urma să apară, treptat, prin construirea de noi poziţii, folosind noi valori nefructificate într-un spaţiu încă virgin, iar nu prin confiscarea altor poziţii, deja existente. Dinamizarea Poporului Român, pe terenul general al construcţiei, trebuia deci să crească, printr-un proces de concurs şi, deci, de stimulare a tuturor forţelor existente, a căror îndepărtare din acest concurs ar fi atras după sine slăbirea economiei generale. Conducerea Mişcării Legionare era prea realistă ca să creadă că România, cu puternicul ei potenţial economic şi cu funcţiunea ei de tranzit, poate fi izolată de Europa printr-un monopol al producţiei şi transformată, astfel, într-o Mecca economică. Se caută numai preemţiunea legitimă, ca în toate ţările democratice sau nu, a populaţiei autohtone în distribuţia naturală a mijloacelor de producţie, spre a se evita menţinerea poporului român într-o stare de pauperitate, de pe urma tendinţelor acaparatoare ale unor naţionalităţi minoritare, mai bine organizate economic, datorită unui lung trecut de privilegii, sau unui puternic sprijin, de ordin internaţional. Corneliu Codreanu însuşi şi-a exprimat, în mai multe rânduri, faţă de intimii săi, intenţia de colaborare a unei Românii, întărită economiceşte, cu un capital străin serios, care ar avea mai mult de câştigat, în acelaşi timp cu Poporul Român, de pe urma colaborării cu un stat puternic şi onest condus, decât cu un stat anemiat de o administraţie coruptibilă şi indiferentă.
Sistemul legionar urmărea, deci, prin sporirea activităţii în toate direcţiile, fără excluderea nimănui, să întărească poziţia Poporului Român, ca factor pozitiv de progres, în spaţiul înconjurător. Acest drept şi această datorie a Poporului Român de a-şi asigura libertatea de ridicare a indicelui său de randament, pe propriul pământ şi, deci, de mărire a contribuţiei sale la ordinea multiplă a Europei, credem că nu pot fi negate de nimeni şi mai puţin încă, desigur, de exponenţii principiilor democratice.
Aşadar, Mişcarea Legionară n-a urmărit, în tratarea problemei evreieşti, regimul legilor speciale, al câmpurilor de concentrare, sau al stelelor hexagonale. Ceva mai mult, încă, legislaţia în vigoare, cu cele trei categorii de evrei şi instituţiile de românizare oficiale, nu a aparţinut Mişcării Legionare, ci guvernului precedent, cât şi celui ulterior. Această precizare nu urmăreşte o repudiere, ci o relevare a nepotrivirii acestei legislaţii, cu spiritul şi cu tactica Mişcării Legionare, care, după cum se vede din expunerea de mai sus, a fost urmată, în practică, şi trebuia să fie continuată şi la guvern, în această materie. Singura lege de esenţă legionară, inspirată din tactica amintită, dar neaplicată, încă, a fost aceea întocmită de Ministrul Muncii de atunci, Vasile Iasinschi, care prevedea folosirea minimală a elementelor româneşti, în intreprinderile comerciale, indiferent de originea etnică a proprietarilor.
Aşadar, şi în problema evreiască, mai bine spus românească, Mişcarea Legionară se conduce cu acelaşi simţ al echilibrului, al realităţilor şi al principiilor morale, ca şi în celelalte probleme importante, româneşti sau europene”…?!
…Şi nu contează, fireşte (pentru “cavalerul  cel alexandroflorianesc”), nici concluziile studiului:
“Acest document a fost îndrumat la Comisia Instructorie de pe lângă Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, care, odată cu exonerarea legionarilor de orice culpă, a scos din cauză şi entităţile pe care le reprezenta Mişcarea Legionară: Guvernul Legionar şi Armata Naţională. Aceste entităţi nu sunt culpabile nici de <<crime de razboi>>, nu sunt nici <<FASCISTE>>, nici <<NAZISTE>>, nici <<COLABORAŢIONISTE>>.
Orice calomnie împotriva Mişcării Legionare cade, în faţa faptului că, încă din faza preliminară a Procesului de la Nürnberg, aceasta [n.n.: Mişcarea Legionară] A FOST ABSOLVITĂ DE ORICE ACUZĂ. Dacă cei ce ne-au calomniat, şi continuă să o facă, ar avea în vedere numai acest document, ar fi fost de ajuns să nu fi apărut şi să nu se mai pună, vreodată, problema <<CRIMELOR>>, <<VIOLENŢELOR>> şi a atâtor alte calomnii, atribuite Mişcării Legionare. Repet: Mişcării Legionare! (fragment din volumul „Mişcarea Legionară şi evreii“, de Flor Strejnicu, Ed. Imago, Sibiu 1996)”…!!!
*
...„SĂLTAŢI-MĂ”! -  şi asta, CÂT DE URGENT!!! - pentru că „legea” asta vă permite ORICE! Şi dacă strănut sau tuşesc, voi veţi tălmăci că am înjurat guvernul actual (...ori preşedinţia „româno-săsească” a României de azi!) şi că l-am „cultivat”, „pe sub mână şi pe sub bărbie”, pe „cetăţeanul Codreanu Zelea...şi antisemitismul său inexistent”[8]! - ...iar foarte curând (...cât veţi constata VOI că se poate de curând, în daco-valaho-românimea asta mancurtizato-paralizată cerebral!), legea asta vă va permite să vă duceţi până şi la Putna, pentru a-l „SĂLTA” din groapă, cu tot cu oase şi fără drept de/la (dr)apel (...şi fără asistenţă avocaţială!), pe „numitul Ştefan al III-lea Muşatin, pentru opinii nedemocratice şi pentru genocidul trădătorilor Moldovei şi al ucigaşilor tatălui său, Bogdan”...: ”(...) DE MULTE ORI, LA OSPEŢE OMORÂEA FĂRĂ JUDEŢU”... – ...ABSOLUT INCRIMINANT! - ...NU-I AŞA?!
Ce „sveti”, ce tot „sveti-sveti”, ha?! – ...”o bestie de legionar scelerat şi fanatic”, ăsta e „cetăţeanul Ştefan al III-lea Muşatin”, din gropniţa de la Putna...un impostor anti-democrat şi un infractor de opinie... – ...pentru că habar n-avea, nemernicul, de HOLOCAUST (sic! – cu majusculă la majusculă...)!
...La fel, habar n-aveau de „democraţie” ipocrită, ori de HOLOCAUST - nici „legionarii” Lui Dumnezeu („Voievozii Legionari”!): MIRCEA, MIHAI, IOAN-Vodă  („sfârtecatul/răstignitul de/pe patru cămile”...), Sfinţii Martiri BRÂNCOVENI...!!!
*
...Şi pentru că veni vorba de HOLOCAUST şi de „genocid” – domnul Rareş Bogdan, realizatorul  Jocurilor de putere (de pe Realitatea TV, de Luni, 3 August, ora 22, 30) afirma că „nu-i decent să numărăm, pentru comparare, victimele”... Dar, oare, n-ar fi decent să comparăm nu numere, ci FENOMENE DE ACELAŞI FEL?
Prin ce anume HOLOCAUSTUL evreiesc este el mai... HOLOCAUST („holos”+”haustos”=ARDERE DE TOT!), decât „acţiunea” SUA (prin decizia lui Harry S. Truman!), de a volatiliza populaţia a două oraşe japoneze (...cca 300.000 de oameni, transformaţi, într-o clipită, în... ”văzduh” şi-n... „fotografii de stafii, pe pereţii rămaşi în picioare”...!) – HIROSHIMA şi NAGASAKI?!
...Şi prin ce este „genocidul asupra evreilor” mai... ”genocidic”, decât masacrarea (până la extincţia TOTALĂ, a sute şi mii de triburi şi de popoare, EXTREM DE CIVILIZATE, precum mayaşii, aztecii, incaşii etc.!), a indienilor din toate cele trei Americi, de către Spania, Portugalia, Anglia/SUA, Franţa ...sau decât măcelărirea a mii şi mii de triburi, din Africa şi Australia, de către „emisarii” din Anglia, în primul rând... dar şi din Franţa, Belgia, Germania, Spania, Portugalia, Olanda... sau decât diversele încercări de aneantizare, a fel şi soi de populaţii, din toate continentele Terrei, de către „rasele reunite”, prin lăcomie, prin crimă şi prin apărarea „intereselor spaţiului vital”... prin „nazismul avant la lettre”, caracterizat prin concepţia despre „RASA SUPERIOARĂ”! - ...şi avem în vedere, aici, atât cazul SUA (în Vietnam, Coreea, Cambodgia etc.  - ...sub „egida” sloganului „maimuţele galbene să dispară!”), cât şi cel al Turciei, în Armenia („...armenii sunt calamitatea noastră, de veacuri!”) – cât şi, de asemenea, cazul Israelului în Teritoriile Palestiniene, dar nu numai...! - ...CONFORM UNOR DECLARAŢII OFICIALE,  ALE  UNOR LIDERI  POLITICI ISRAELIENI, DE MAXIMĂ ANVERGURĂ:
- „Rasa noastră este rasa Lui Dumnezeu. NOI, EVREII, SUNTEM ZEII DIVINI PE ACEASTĂ PLANETĂ. Suntem la fel de diferiţi de rasele inferioare cum  acestea sunt de insecte. De fapt, în comparaţie cu neamul nostru, alte rase sunt fiare şi animale, bovine în cel mai bun caz. ALTE RASE SUNT CONSIDERATE, PE LÂNGĂ NOI,  CA EXCREMENTE UMANE. Destinul NOSTRU ESTE DE A DOMNI ASUPRA RASELOR INFERIOARE. Regatul nostru pământesc va fi condus de liderul nostru cu un toiag de fier. Masele vor linge picioarele noastre şi ne vor servi ca sclavi ai nostri” – cf. Prim-ministrul israelian MENACHEM BEGIN (1977-1983), într-un Discurs infata Knesset-ului [Parlamentul] israelian… -  ş.a., ş.a., ş.a. - ...???!!!
...Şi prin ce anume genocidul stalinisto-comunist din România (...precum şi toate „genocidicele” PĂTIMIRI  ALE  VALAHILOR, din ultimele trei-patru sute de ani... – ...sute şi sute de ani, în care au fost tăiaţi, sfârtecaţi, răstigniţi, îngropaţi de vii, arşi de vii, asasinaţi şi ucişi în mii de feluri şi-n mii de cazne, MILIOANELE ŞI MILIOANELE DE „CIVILI”-ŢĂRANI VALAHO-ARDELENI „NĂCĂJIŢI”... – ...trataţi ca ”NAŢIUNE TOLERATĂ”, ÎN ARDEAL!!!), a fost el/au fost ele mai prejos, de toate aceste genociduri „străineşti”, amintite de noi, mai sus...?!
*
...Şi, oare, ce fel de nume voi avea eu, condamnatul, DUPĂ arestare... -  ...conform infracţiunii comise de mine, acum? Pentru că nu v-am sugrumato-înjunghiato-împuşcat, şi nici nu v-am întors portofelele pe dos, nu v-am furat nici găinile, şi nici boarfele (de tot soiul...!)!
AM EMIS OPINII, doar! - ...opinii pornite din CONŞTIINŢA MEA...dar şi din informaţiile mele, BAZATE PE DOCUMENTE OLOGRAFE! Deci, voi fi numit, conform infracţiunii comise de mine, acum:
1- fie „prizonier de conştiinţă”,
2- fie „deţinut politic”!
...Deci, „Vivat stalinismul ETERNIZAT PRIN...INSTITUTE „ELIE WIESEL”!”
Reamintesc că, în 1964, prin ordinul expres al unui vestit „post-legionar”, pe care-l renegaţi, azi... – anume, NICOLAE CEAUŞESCU! – s-au golit complet închisorile politice! Deci, se pare că, necondamnând, explicit, comunismul - Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „ELIE WIESEL” condamnă, în schimb (şi de facto!), „genocidul” (?!), pentru a-l cuprinde, astfel, şi pe... NICOLAE CEAUŞESCU, în lege...
Dar nu pe CEAUŞESCU-COMUNISTUL, ci pe CEAUŞESCU-„NAŢIONALISTUL” (cu merite indiscutabile, în expresia politică a României anului 1968 şi în combaterea FMI-ului, mai cu seamă: este ADEVĂRATUL motiv al asasinării sale, din Crăciunul-25 Decembrie, al fatidicului an 1989 ...care se traduce prin... 1789+200!) - ...eu nu am nicio încredere în acest termen iudeo-mason, de „naţiune” – şi zic ...ca mine şi ca strămoşii mei: „PATRIE-PATRIOTISM”, sau: „IUBIRE DE MOŞIE”... - ...îl citez (vedeţi bine!)  pe proto-legionarul (cum îi ziceţi voi) MIHAI EMINESCU...!
...Sunt atât de mândru de poporul meu... mai cu seamă, de istoricii curajoşi ai daco-valaho-românimii contemporane, precum domnul... ALEXANDRU FLORIAN!
...Deci, domnul ANDREI PLEŞU m-a dat de ruşine (...şi-i sunt dator scuze, fireşte...văd eu când i le voi cere... - ...îi voi consulta, întru asta, pe astrologii Babilonului Trans-Atlantic!): da, Mişcarea Legionară NICI NU SE PUTEA COMPARA, întru „ORTODOXIE” şi „ROMÂNISM”, cu domnii de la Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR)…!
(…ĂŞTIA, de la Institutul cu pricina, zic şi eu: ORTODOCŞI! - …precum şi ROMÂNI “verzi”… pardon, auto-pictaţi cu GALBEN!)…
…Cel mult, se poate compara, probabil, cu parlamentarii (senatorii şi deputaţii) României anului de graţie 2015…CEI CARE NE FURĂ SFINŢII, ziua 'namiaza mare… - PRIN VOT UNANIM!!!
*
...Apariţia acestei LEGI-„CUIBAR DE ŞERPI” (nr. 217/2015) naşte, în mine, temeri adânci. Aceste temeri sunt legate de paradoxul adamic... paradoxul binecunoscut, aflat în potirul  firii umane, ca balaurul ascuns printre petalele corolei strălucitoare: „Dacă interzici – greu  ispiteşti!”
...În ultimii 50 de ani, în Daco-Valaho-România existau doar extrem de slabe urme de aşa-zis „antisemitism” (de fapt, corect: „anti-evreism”[9]!). Dar în momentul când un „institut”, complet străin de interesele ţării şi ale poporului daco-valaho-român, se amestecă, ABSOLUT FĂRĂ DREPT, ROST ORI SENS (vizibil...), în Justiţia României... este foarte posibil ca „anti-semitismul” să renască (din cenuşa răscolită!), inconştient, ca reacţie „de auto-conservare”, faţă de un abuzul juridic - şi faţă de potenţialul ENORM de samavolnicie, „gestant” în aceste formulări de abuz... formulări PREMEDITAT ”vagi, confuze şi difuze semantic”... precum ziceam mai sus!
...Eu am mai spus nişte vorbe, cândva, şi aş dori să se ia aminte la ele, pentru că nu sunt ale mele, ci aparţin înţelepciunii unui popor greu încercat de istorie (...şi de laşitatea majorităţii istoricilor autohtoni!): „Cine seamănă vânt, culege furtună!”
N-a fost, până acuma, decât „pace”... şi un picuş, numai, de mârâială... - ...DAR DACĂ AŢÂŢAŢI, PE NEDREPT, SPIRITELE... – ...apoi, atunci, e posibil ca MÂRÂIALA SĂ SE POATĂ TRANSFORMA, CUM BINE ŞTIŢI, ÎN URLET DE FIARĂ APOCALIPTICĂ!
Valahii vor fi fiind ei încetiniţi în reacţie, de o istorie a falselor înţelepciuni (de tipul „Capul plecat, sabia nu-l taie...”) – ...DAR NU E UN POPOR DE TÂMPIŢI - ...ÎNCĂ!!!
...Vă rog mult, pe toţi cei care aveţi forţă, minte şi influenţă (...pe lângă acestea, ar fi bună şi vreo inimă, ba chiar mai multe, de român adevărat, cu durere şi înfiorată grijă, pentru tot ce-i românesc...!): NU FACEŢI PROSTIA SĂ NU RETRAGEŢI ACEASTĂ LEGE! - ...care lege, prin incredibilele ei stângăcii şi prin evazivul iresponsabil (?!), conţinut în textul ei, combinat cu nu îndestul chibzuitele declaraţii, din presă, ale domnului ALEXANDRU FLORIAN - vor da naştere la unele abuzuri şi samavolnicii juridice de necontrolat şi la altele (fără de capăt vizibil!), încă de neimaginat, în etapa actuală de conştientizare a acestei cu totul inutile şi periculoase legi... – O ADEVĂRATĂ BOMBĂ CU CEAS!
IREPARABILUL ABISAL pândeşte, din textul acestei nechibzuite, neconstituţionale, antidemocratice, antiromâneşti şi fatale, ameninţătoare legi - ca un tigru din hăţişurile junglei!
...Neretrăgând-o, naşteţi UN HĂU INCONTROLABIL, EXTREM DE LABIL ŞI PRIMEJDIOS... – ...un hău de „necunoscute ale haosului” şi de instabilităţi, de sensibilităţi abisale... un hău în care atât de firava democraţie daco-valaho-românească se topeşte şi dispare complet, dar şi este/va deveni adânc-întunecată, de vinovăţii greu de decelat, la o primă vedere!
...Fac apel, pentru acest gest ferm al retragerii legii (nr. 217/2015), NU la trădătorii mei şi ai tuturor românilor (...trădători conştienţi au ba – asta nu mai interesează pe nimeni, acum!) - trădători care s-au oploşit în Parlamentul şi-n Guvernul României – ...ci fac apel la cel mai înţelept popor de pe Terra, la atât de patriotul şi iscusitul popor al evreilor biblici: NU VĂ UITAŢI PROFEŢII VETEROTESTAMENTARI!  - ...şi, mai cu seamă, pe Profetul ISAIA, atunci când încercaţi să continuaţi un rău început, faţă de un popor anume, dar şi faţă de TOATE popoarele lumii terestre: „ÎNVĂŢAŢI SĂ FACEŢI BINELE, CĂUTAŢI DREPTATEA, AJUTAŢI PE CEL APĂSAT, FACEŢI DREPTATE ORFANULUI, APĂRAŢI PE VĂDUVĂ”...:
„(...) 4. Vai ţie, neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele.
5. Pe unde să mai fiţi loviţi voi, cei ce mereu va răzvrătiţi? Tot capul vă este numai răni şi toată inima slăbănogită.
6. Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i niciun loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate.
7. Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei.
8. Sionul ajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie, ca o cetate impresurată!
9. Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat o rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.
10. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei!
11. Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? - zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi!
12. Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!
13. Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!
14. Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!
15. Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. MÂINILE VOASTRE SUNT PLINE DE SÂNGE; SPĂLAŢI-VĂ, CURĂŢIŢI-VĂ!
16. NU MAI FACEŢI RĂU ÎNAINTEA OCHILOR MEI. ÎNCETAŢI ODATĂ!
17. ÎNVĂŢAŢI SĂ FACEŢI BINELE, CĂUTAŢI DREPTATEA, AJUTAŢI PE CEL APĂSAT, FACEŢI DREPTATE ORFANULUI, APĂRAŢI PE VĂDUVĂ”... (cf. Isaia, cap. I, vss. 4-17).
*
...Cine va lua aminte la aceste cuvinte, cu văpăi  înalt-profetice într-însele, va înţelege că Dumnezeu are, şi El, LIMITE DE RĂBDARE... dincolo de care să ne înspăimântăm..., SĂ NE TEMEM CUMPLIT A TRECE DE ELE!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
Note:
1. ...Ce-o fi însemnând, în limbajul de lemn al şefului Institutului cu pricina, „CULT”?! „Tovărăşia sa”  ştie, oare, de icoane, de lumânări puse la icoane, de rugăciuni înălţate către icoane...etc. etc. etc.?! – ...DAR ALE CUI ICOANE SĂ FIE, NEICĂ ZAHARIO...prezidentule de „comitete şi comiţii”, teribil de  obscure, în lucrare şi scop...?!
2. …Recte, HANNA RABINSOHN…
3. …Recte, LASZLO  LUKA…
4. ... Recte, BURACH TESCOVICH…!
5. Iată ce-şi spun, reciproc, la Casa Verde din Bucureşti (n.n.: sediul legionarilor), CORNELIU ZELEA CODREANU şi rabinul-student, de-atunci (mai târziu, în 1948, a fost contracandidatul lui MOSES ROSEN, la şef-rabinatul României...), DAVID ŞAFRAN, nepot al şef-rabinului ALEXANDRU ŞAFRAN (...discuţia este pe 11 Februarie 1937...un an înainte de asasinarea Căpitanului!):
DAVID ŞAFRAN: „Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi îmi spune”:
CORNELIU ZELEA CODREANU: “Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, DAR AM ÎNVĂŢAT FĂRÂME DIN TAINA INFINITĂ A CREDINŢEI (s.n.). Eu n-am vrut SĂ PROVOC (s.n.) ură şi răzbunare. MI-E SUFLETUL CURAT (s.n.). Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă UN EVREU (s.n.) a fost lovit sau rănit ori jignit PE PLAN MORAL (s.n.), iartă-i pe RĂU FĂCĂTORI (s.n.). Ei nu-s decât oameni, poate chiar BUNI CREŞTINI (s.n. – plus: atenţie!): “NU PE OMUL SUPERIOR
ÎNCERCĂM NOI SĂ-L ŞLEFUIM, CI PE OMUL-OM (s.n.).”
N.N.: Deci, tragem o concluzie provizorie (revenind cu cea esoterică): în cercurile esoterice ale LEGIUNII lui CZC, gen AXA- Bucureşti, problema metafizică a semitismului fusese pusă, deja, sau de mult, în termenii ei corecţi şi finali – termeni care EXCLUDEAU TOTAL ANTISEMITISMUL GLOBAL, şi presupuneau o atitudine strict şi pur spiritual-metafizică, faţă de fenomenul în cauză.
…Reluăm mărturia şef-rabinului:
-DAVID ŞAFRAN: “Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în TRĂIREA LUI (s.n.) un început de logică. APOI A VENIT TĂVĂLUGUL: CODREANU A FOST UCIS DIN ORDINUL LUI CAROL AL
II-LEA, ÎN 1938 (s.n.) ” - cf. Legionarii noştri, de Ion Coja, Ed. Kogaion, în colaborare cu Fundaţia Culturală Buna Vestire – Buc., 1997, p. 123.
6. NAZÍSM s.n. : “Doctrină politică a fascismului german fondată de Hitler, profund antiumană, care, susținând superioritatea rasei ariene, al cărei reprezentant <<pur>> ar fi poporul german, încerca să justifice violența, rasismul, genocidul, războaiele de cotropire; național-socialism” – cf. DEX şi wikipedia. Deci, NIMIC comun cu legionarismul-“ŞCOALĂ SPIRITUALĂ”, a lui CZC!
7. „CORPORATISMUL reprezintă sistemul economic, social și politic care încearcă înlocuirea sistemului pieței libere cu organizațiile profesionale din care fac parte atît sindicatele muncitorești cît și asociațiile patronale, precum și înlocuirea sistemului democratic parlamentar cu o uniune naţională a corporațiilor. Acest sistem economic a fost rezultatul unui curent de gîndire apărut după Primul Război Mondial, ce propunea o ”cale de mijloc”, între vechiul sistem liberal și afirmarea comunismului. (…) Fascismul devine un sistem conceptual prin respingerea materialismului şi raţionalismului, devine esenţa unei perspective politice totale, un punct central pentru nominalizarea sprijinului maselor şi un instrument de atac împotriva principiile liberalismului, marxismului şi democraţiei. Apariţia fascismului a devenit inevitabilă atunci când aceasta a respins complet patrimoniul Iluminismului, fiind însoţită de un pesimism cultural puternic, bine adaptat la tehnologia momentului şi avînd un cult al elitismului şi violenţei.  Rebeliunea culturală nu a fost în sine, fascism, dar subminarea de către aceasta a principiilor modernităţii,  formate în secolul al XVIII-lea şi puse în practică de Revoluţia franceză, au deschis calea fascismului. Şi într-adevăr, mai mult decît oricare alt fenomen istoric, apariţia fascismului ne forţează să observăm rolul jucat de către numeroșii săi aliaţi şi simpatizanţi şi , de asemenea, potenţialul distructiv al respingerii utopiei raţionaliste a Iluminismului.(…) Conform propagandei și teoriei oficiale, fascismul a fost un sistem totalitar care solicita nu doar conformarea pasivă a tuturor italienilor, ci și angajamentul sincer și participarea activă la activitatea eroică de refacere națională. În realitate fascismul nu era atît de totalitar precum pretindea -  ÎNTRUCÎT NAȘTEREA SA A AVUT UN CARACTER CONFUZ ȘI AU FOST FĂCUTE COMPROMISURI CU CENTRELE DE PUTERE, PENTRU A OBȚINE PUTEREA POLITICĂ. POLITICILE ECONOMICE CARE AU URMAT ANULUI 1925 AU FOST ÎN PARTE ADOPTATE PENTRU A COOPTA INDUSTRIAȘII ȘI PROPRIETARII DE TERENURI MARI, în timp ce în 1929 a fost semnat un acord cu papalitatea, cunoscut ca „acordurile laterane”.  Acest acord crea statul Vatican și crea un cadru pentru relația Stat-Biserică,  în Italia. Mussolini s-a asigurat ,prin această alianță, cu forțele conservatoare și cu catolicii italieni, care altfel i-ar fi putut fi ostili.(…) Majoritatea istoricilor consideră că fasciștii au irosit sume imense de bani și AU ÎNCURAJAT ALOCAREA ARBITRARĂ A RESURSELOR.  (…) PLANIFICAREA RESTRICŢIILOR ERA UŞOR DE ELUDAT, DE CĂTRE MARILE FIRME” – cf. Sistemul economic din Italia fascistă.
…Adică, exact ce fac, azi, corporaţiile multinaţionalele/megacorporaţiile americano-iudaice şi ale UE… - …impregnate, după cum se vede, deosebit de  puternic, de FASCINAŢIA ECONOMICO-FASCISTĂ…!!! Din păcate, ele, aceste multinaţionale (…extrem de precis “naţionale”, de facto!), se pare, nu vor intra sub incidenţa Legii nr. 217/20125, din Daco-Valaho-România…!!!  Şi, în niciun caz, legionarismul (cel puţin, cel tip CZC!) nu are astfel de trăsături şi legături, fiind o ŞCOALĂ SPIRITUALĂ…!
8. …Portdrapelul Mişcării Legionare, Poetul Legiunii, RADU GYR, autor al Imnului Mişcării Legionare („Sfântă tinereţe legionară”) a creat SINGURUL TEATRU EVREIESC DIN ŢĂRILE EUROPEI, din acea perioadă tulbure, în care puterea o deţineau regimuri autoritare şi fasciste (TEATRUL BARAŞEUM şi-a început activitatea la 1 martie 1941, cu revista Ce faci astă seară? ).
9. ...În ce priveşte lipsa de proprietate a termenului „antisemitism”. Sem (ebraică: שם, standard: Shem, tiberiană: Šēm; greacă: Σημ Sēm; arabă: سام Sām; Ge'ez: Sēm) este unul din cei trei fii ai lui Noe, alături de Ham şi Iafet. Conform Genezei 10:22, „fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram”. Sem, considerat STRĂMOŞUL RASEI GALBENE, a fost primul fiu al lui Noe”.
Or, evreii NU sunt de rasă galbenă. Dacă nu luăm în seamă, cumva, problema evreizării mongolo-turcicilor, numiţi aşkenazi (khazari)[1] – “trecerea la iudaism a khazarilor s-a petrecut în jurul anului 740, fiind iniţiată de hanul Bulan” – cf. wikipedia. Mai curând, “semiţi” ar trebui să se considere arabii…!!!
 

[1] Chazarii, khazarii sau hazarii (Ebraică sing. "Kuzari" כוזרי plur. "Kuzarim" כוזרים; Turcă sing. "Hazar" plur. Hazarlar; Rusă Хазары; Tătară sing. Xäzär plur. Xäzärlär; limba tătară crimeeană: sing. Hazar, plur. Hazarlar; Greacă Χαζάροι/Χάζαροι· Arabă خزر; Persanăخزر; Latină "Gazari" or "Cosri") au fost un popor turcic seminomad, cu ascendență scită, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele 'hazar' pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă a umbla (gezer în turca modernă).

CE-AR TREBUI PREŞEDINTELE KLAUS IOHANNIS
SĂ FACĂ ÎN TOT ACEST TIMP CÂT FACE PE NIZNAIUL?
În primul rând, în loc să mimeze democraţia prin ridicole postări pe Facebook, ar trebui să se facă luntre şi punte ca să-şi onoreze măcar o parte din promisiunile electorale, neuitând că foarte mulţi români i-au dat votul din teama că, neexistând o contrapondere politică, întreaga putere legislativă şi executivă risca (prin propulsarea lui Victor Ponta la Cotroceni) nu doar să fie acaparată de PSD şi acoliţii săi, ci şi să fie temeinic consolidată într-un autentic stat mafioto-atocratic, prin generosul ajutor venit dinspre preşedinţie.
Aşa că, ştiind sau măcar bănuind acest adevăr, precum şi toate cele cu care urma să se confrunte în calitate de preşedinte bine intenţionat, echidistant şi la cheremul penalilor din Parlament, Klaus Iohannis face o jalnică figură cu încercările lui disperate de a-şi respecta promisiunile de clan şi partid făcute lui Cătălin Predoiu şi celorlalţi băieţi deştepţi (sic!) din fostul PDL, azi mari şi amarnic controversaţi penelişti cu certe afinităţi penale, care aşteaptă cu sufletul la gură căderea actualului guvern, ca ei din nou să-şi poată demonstra faimoasele însuşiri de jecmănitori şi asasini economici...
De acest lucru (jocurile de imagine şi crasa comoditate a poaspătului preşedinte) m-am convins încă din ianuarie 2015, mai exact din 18 ianuarie, dată la care – în urma unor prelungite discuţii, analize şi controverse cu câţiva intelectuali din zonă – am înjghebat un scurt şi concentrat Memoriu cu destinaţia Cotroceni, căruia din start eu nu i-am acordat nicio şansă (Argumentele mele: Preşedintele cunoaşte prea bine toate chestiunile adunate în epistolă, dar cum nu are soluţii, va simula că-i foarte ocupat, aşa că în cel mai bun caz aceasta va fi pasată unui funcţionar obscur de la Relaţii cu publicul, prin urmare, nici vorbă să primească în audienţă delegaţia maramureşeană!), însă cum toţi ceilalţi nu doar că-şi puneau mari speranţe, dar chiar erau convinşi de reuşita acestui demers civico-democratic, mi-am ogoit cu chiu cu vai îndoielile şi am alcătuit ceea ce se va citi în continuare.
Fireşte, aşa cum bine am prevăzut la momentul respectiv, fără răspuns după mai bine de şapte luni de la expediere...
 Domnului Klaus Iohannis, preşedintele României
Noi, un grup de intelectuali din Maramureşul Voievodal, tot mai îngrijoraţi de gravele probleme cu care se confruntă întreaga ţară, dar mai ales acele zone (bunăoară aşa ca ţinutul nostru) care în niciun regim nu s-au bucurat de atenţia afectivă şi generozitatea efectivă a guvernanţilor ante şi postdecembrişti, ne-am hotărât să vă aducem la cunoştinţă acele păsuri naţionale şi locale/regionale ce nu mai suferă amânare, animaţi de speranţa că vă veţi face timp nu doar pentru citirea acestui scurt memoriu, ci chiar veţi binevoi să-i primiţi în audienţă pe dr. Coriolan Dragomir şi dr. Mihai Ivasuc, ocazie binevenită pentru detalieri, aprofundări şi sugestii întru grabnica soluţionare a celor mai arzătoare doleanţe ale maramureşenilor.
I. Probleme de ordin general
1. România să fie a românilor, nicidecum a străinilor din ce în ce mai ahtiaţi după imensele bogăţii ale solului şi subsolului său, dar ales după inteligenţa românească.
2. Întrucât în scurt timp omenirea va avea de făcut faţă la criza alimentelor ecologice şi a apei potabile, care vor face ca actualele crize economico-financiare să pară, în comparaţie cu ele, ca nişte copilaşi de ţâţă, România trebuie pregătită de pe acuma pentru încercările care o aşteaptă, atât prin nevinderea ţării străinilor (bogăţii terane şi subterane, terenuri arabile, păduri etc.), cât – mai ales – prin încurajarea şi protejarea de către stat a micilor producători agricoli, statul român constituindu-se în principalul partener de afaceri al acestora (statul îi livrează fermierului maşini agricole, seminţe şi combustibil, iar acesta se achită de datorii prin produse).
3. Grijă mult sporită faţă de sănătatea cetăţenului (o ţară nu poate fi sănătoasă şi prosperă cu oameni bolnavi şi săraci), nu prin îndoparea bolnavilor cu medicamente de import (numărul farmaciilor este de circa 20 de ori mai mare faţă de anul 1989!), ci prin prevenirea bolilor, adică printr-un riguros control al tuturor alimentelor produse, transportate, procesate, ambalate, importate şi comercializate pe piaţa internă, control întărit prin lege şi trecut în sarcina unui Inspectorat Naţional pentru Protecţia Alimentelor şi a Consumatorului (INPAC).
4. Stoparea retrocedărilor revendicate în toată ţara de către urmaşii sau împuterniciţii evreilor plecaţi în anii '60 şi despăgubiţi potrivit legislaţiei şi preţurilor de-atunci, iar în  Ardeal a retrocedărilor extrem de suspecte în favoarea Bisericii catolice, respectiv a urmaşilor foştilor grofi unguri. Mai mult, să fie de îndată reanalizate toate retrocedările cu semne de întrebăre de către comisii mixte formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, ai Ministerului Administraţiei şi ai societăţii civile.
5. Oprirea masacrării pădurilor care ne-au mai rămas şi demararea imediată a unui plan naţional de reîmpădurire, de refacere a perdelelor de protecţie din zonele de câmpie ale ţării şi a spaţiilor verzi din toate localităţile României, în primul rând din marile centre urbane.
6. Fără excepţie, raportul de 5 la 1 dintre lefurile şi pensiile maxime şi cele minime să devină regula de aur a bunului simţ cetăţenesc.
7. Judecarea tuturor acelora care s-au făcut şi continuă să se facă vinovaţi de genocid social-economic, moral-cultural şi democratic.
8. În noul Cod Penal să fie introdus articolul cu punerea de sechestru pe averile dobândite pe căi nelegiuite.
9. Hoţii şi tâlharii prinşi şi întemniţaţi să fie puşi la muncă nu numai pentru acoperirea cheltuielilor cu întreţinerea lor pe perioada de detenţie, ci şi pentru recuperarea integrală a prejudiciului cauzat.
II. Probleme specifice zonei
1. Elaborarea şi susţinerea politicilor necesare pentru încurajarea activităţilor tradiţionale din Maramureşul Voievodal: silvicultura, pomicultura, creşterea vitelor.
2. Înfiinţarea de centre pentru achiziţionarea fructelor specifice zonei (mere, pere, prune, nuci) şi a fructelor de pădure.
3. Valorificarea la scară industrială a diverselor resurse naturale ale zonei: alimente ecologice (fructe, carne, lapte, ouă, ţuică etc.), floră spontană, ape minerale, nămoluri. Statul român poate contribui la dinamizarea activităţii din această parte a ţării pe linia tratării unor maladii, atât prin ajutorul dat la modernizarea actualelor staţiuni balneoclimaterice (băile de la Ocna Şugatag sunt cele mai eficace din ţară pentru tratarea reumatismelor) şi apoi prin includerea lor pe listele de priorităţi ale ministerelor de resort, cât şi prin construirea unor clinici de tratament naturist, sau măcar a unor secţii cu acest profil în incinta spitalelor existente.
În al doilea rând, întrucât în România postdecembristă se consumă (direct şi prin furtişaguri) mult mai mult decât se produce, de unde sărăcia alarmantă şi datoria externă în continuă creştere, preşedintele ei n-ar trebui să urmeze exemplul sfidător al nababilor plini de bani şi cu dorinţe mai iuţi ca putinţele, ci ar trebui să urmeze formidabilul exemplu al lui Jose Mujica, preşedintele statului Uruguay până în martie 2015, adică acela care pe toată durata mandatului a fost considerat cel mai sărac preşedinte şi cel mai modest politician al lumii.
N.B. Domnule Klaus Iohannis, ştiţi cum a ajuns Coreea de Sud la actuala bunăstare generală? Prin nerisipă (a se citi economii, îndeosebi în instituţiile centrale) şi prin ţinerea corupţiei sub control!
Şi încă ceva. Ştiţi ce-aş face eu dacă aş avea neşansa să fiu în locul dumneavoastră? Aş trăi pe toată perioada mandatului într-un apartament modest, mi-aş opri o singură casă din cele şase sau şapte câte se spune că aveţi, iar restul le-aş vinde şi banii i-aş dona spitalelor, azilelor de bătrâni şi orfelinatelor. Căci, dumneavoastră care n-aveţi urmaşi şi aveţi pretenţia că sunteţi intelectual, ar trebui să fiţi mai convins ca grosul semenilor de deşertăciunea onorurilor şi de zădărnicia adunării averilor pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii