ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 78 (August 2015)

EDITORIAL
PARANTEZĂ…
Lăsând la o parte interminabilele lupte ale claselor politice, ar trebui să ne gândim și la cetățenii acestei țări. Vă mai amintiți cuvintele înțelepte: Minte sănătoasă în corp sănătos? Câți dintre locuitorii României sunt cu adevărat sănătoși? S-au înmulțit bolile trupului, dar și cele psihice. Spitalele sunt supraaglomerate, medicii, puțini, în schimb, medicamente avem din belșug.
Problema este că pacienților li se administrează un anumit tratament, pentru nu știu ce afecțiune, dar se îmbolnăvesc ulterior de altceva. Se pare că, atât medicamentele, cât și alimentele, fructele și legumele, adică tot ce îi este necesar omului să trăiască sunt contaminate cu substanțe care produc diferite boli în timp. Cele mai multe dintre aceste boli sunt fatale. Să fie oare o coincidență faptul că rata mortalității a crescut alarmant? Există studii care pot dovedi faptul că acumularea acestor substanţe în corp, reacţionează la anumiţi stimuli externi, declanşând reacţia în organism. Sau poate o conspirație, pentru ca numărul de oameni să tot scadă?
Da, se poate vorbi şi de o conspiraţie, pentru că, aşa cum spuneam, respectivele substanţe din corp se activează doar la o anumită formă de frecvenţă electromagnetică şi la o animită intensitate. Să dăm exemplu telefonul mobil, ori lanţul infernal de celule/relee/antene GSM, la care mai putem adăuga şi anumite semnale electromagnetice bine „distribuite” într-o arie geografică dată prin intermediul sateliţilor. Care ar fi scopul? Unii oameni nu sunt suficienți de inteligenți pentru această planetă, așa că trebuie să dispară, ori, numărul lor este prea mare, ori poziţia ţării lor, ori bogăţiile solului şi ale subsolului etc. Pe de altă parte, se trâmbițează cu fast că ar trebui să crească natalitatea, că populația este îmbătrânită, vorbesc în special de Europa. Desigur, la alții situația este mai bună. Adică, unii se înmulțesc mai mult decât ar trebui. Nu există programe de educare și informare corectă a oamenilor care doresc să-și întemeieze familii? Ba da, însă nu sunt eficiente. În sărăcia lor fizică și mentală, unii consideră că trebuie să facă o groază de copii, de pe urma cărora să trăiască, pentru că alt venit nu au. Și astfel, se nasc mulți copilași bolnavi, iar unii rămân ai nimănui, abandonați pe unde o fi. O țară demnă de toată mila, din toate punctele de vedere, unde oricine face orice. De aceea teritoriul unei astfel de ţări a devenit propice dezvoltării afacerilor murdare.
Mai există şi religia, bineînţeles. Dau aici exemplul cel mai la modă, asaltul evreilor – susţinuţi de americani (până când, nu ştiu), împotriva lumii arabe, iar în acest conflict, care a luat amploare imediat după înfiinţarea (discutabil cu muuulte puncte de suspensie) statului evreu să fie şi mai colorat, a intrat şi lumea creştină. Sunt voci – şi nu oarecare – despre a căror notorietate – ca să spun aşa – e greu să te îndoieşti, care spun că apariţia – de nicăieri – a acestui Stat Islamic nu e străină Occidentului. În primul rând, arealul unde îşi are baza şi ar trebui să dea de gândit chiar şi oamenilor simpli: zone cu sit-uri arheologice şi petrol! Da, cu sit-uri arheologice! Este şi acesta un jaf şi chiar unul de proporţii, să furi istoria unui neam.
Când s-a plecat la luptă împotriva Irakului s-a spuns că Sadam ascunde arme chimice şi chiar nucleare şi că e imperios necesar să se acţioneze în consecinţă. Unde este Irakul? Aha! În Mesopotamia! Ei, ca să vezi! Leagănul civilizaţiei, exact arealul dintre râurile Tigru şi Eufrat, locul unde s-a aflat Grădina Edenului şi apoi tot ce a decurs prin firul istoriei până în prezent, a fost efectiv transformat în „teatru de operaţiuni” (ca să folosesc un termen NATO fooooarte des, aproape până la prostie de mult utilizat în vocabularul „civililor”), într-o zonă de conflict militar. Nicio anchetă, niciun raport serios nu a scos la iveală vreo urmă de armă chimică, în schimb, jaful petrolului şi devastarea sit-urilor arheologice, precum şi a muzeelor irakiene a devenit un fapt banal, care a cam „scăpat” adelinilorpetrişori, trimişi să „transmită de la faţa locului” cum forţele coaliţei (cu coarne) internaţionale luptă cu inverşunare împotriva susţinătorilor regimului dictatorial instaurat de Hussein, Irak care într-o zi, aşa, mai pe la amiază, din cauza căldurii excesive, probabil, nu a găsit mai bun lucru de făcut, că tot se plictisea de moarte după abia-finalizatul război cu Iranul, decât să atace micuţul Kuwait, „stat vecin şi pretin”, ca să folosesc expresia din diplomaţia românească ante-revoluţie. Petrolul ca petrolul, deşi nu-i de-aici de acolo să te faci deodată stăpân pe un aşa mare depozit cu zăcăminte, însă istoria, să laşi o ţară efectiv în „fundul gol” mi se pare că s-a mers prea departe.
Se poate cuantifica cât s-a furat din Irak? Răspunsul se poate găsi în Siria, în estul său, apoi în nordul Irakului, exact zona aceasta controlată de fanaticii religioşi, care şi-au luat arma la subsuoară şi lumea în vizor şi care în numele unui Profet numai de ei ştiut, trag în tot şi în toţi, indiferent dacă sunt în teritoriul respectiv sau în alte zone ale lumii. De unde au bani? De unde au arme? Evident, nu le-au scos nici din pământ şi nici nu le-a picat din cer. Dar au scos petrol, pe care l-au vândut cu 10, apoi cu 30$, evident, celor care deţineau banii şi care aveau nevoie de petrol, apoi au început să fure din sit-urile arheologice şi să vândă „prada”, evident, tot celor cu bani, că nu doar popoarelor sărace din spaţiul semideşertic din zonă, nu doar acelora care chiar şi acum, în secolul XXI, au ca principal scop asigurarea minimului necesar supravieţuirii. Ciudat e că acest Stat Islamic se cam suprapune ca şi spaţiu geografic cu cel al kurzilor. Nu, nu e nicio aluzie, dar cred că sub auspiciile luptei împotriva kurzilor, turcii au atras SUA de partea sa, tocmai pentru a muşamaliza anumite intervenţii militare în zonă.
Bine, astfel de lucruri se deduc. Dacă doriţi să aflaţi despre aceste lucruri direct de la TV, apoi aşteptaţi mult şi bine. Manipularea meselor prin intermediul televizorului are deja istoria sa, iar acest fenomen de mondializare, de uniformizare a gusturilor, de acaparare media prin dependenţa de anumite surse de informaţii, are şi el conotaţiile sale. Cert este că adevărul este departe de televizor, iar atâta timp cât aproape seară de seară ni se va spune în limba română la grupajele de ştiri de „lupta împotriva terorismului” şi apoi prin filme artistice acelaşi lucru, dar în „limba americană”, înseamnă că ştim cum stă treaba, că trebuie să „înghiţim” pastila prostiei, alături de restul pastilelor, adică alea medicamentoase, ale căror efect se va vedea în adevăratul sensului odată şi-odată. Ideea e că nu se ştie acum când. Reţinem doar faptul că a te lupta cu concernele farmaceutice, e ca şi cum ai vrea să ataci SUA cu arcul şi cu săgeata! În acelaşi context reţinem şi ideea, potrivit căreia, o mână – selectă – de oameni, conduc lumea, iar ceilalţi dansează melodia pe care cei puţini la număr, dar putred de bogaţi o interpretează cu şi prin intermediul tehnologiei. Lupta dintre clasele sociale nu a intrat în vacanţă o dată cu condamnarea comunismului ca şi formă politică. Asta nu înseamnă că varianta capitalismului liberal este soluţia. Crize sunt, şi economice şi sociale, iar pentru ele, actualele sisteme politice nu sunt decât forme abjecte de mascare a incapacităţii statelor de a se coaliza.
Desfiinţarea „Cortinei de Fier” nu a însemnat anularea de facto a imperialismului. În continuare, Occidentul şi Orientul există, chiar şi în Europa, în sânul ei, în Uniune. Lupta dintre catolici vs. ortodocşi există şi se extinde şi asupra percepţiei la nivel de politică de stat vs. comunitară. Ceea ce se petrece cu Grecia nu este numai apanajul unei proaste gestionări a banului public de către guvernele elene din ultimii ani, ci şi o slabă „colaborare” la nivel de biserică dintre statele catolice (majoritare) din Uniune şi Grecia, singurul stat ortodox până la aderarea României şi Bulgariei.
Rusia nu doarme, iar spiritul putinian recheamă poporul vodcii să-şi aducă aminte de faptul că o nouă Uniune Sovietică este posibilă, dar sub aspect religios, adică un ortotodoxo-panslavism, cum zic unii deontologi, de la Marea Bering la Adriatică. Şi nu e ficţiune! Se aşteaptă marea cu sarea în 2016, de la Marele şi Sfântul Sinod Panortodox, din vechiul (sau viitorul) Constantinopol, fosta capitală a Imperiului Roman de Răsărit. Minţile isteţe se întreabă cum va arăta lumea creştină după, deşi „sfori” sunt din toate părţile. De exemplu Papa Francisc la Bucureşti. Este a doua oară când Vaticanul soseşte în România ortodoxă după desfiinţarea regimului ceuşist. Bine, încă nu s-a stabilit exact data, însă ceva îmi spune că va fi înaintea evenimentului de la Istanbul. Şi tot ca o „sfoară”, la ceva ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Bucureşti din mai 1999, Prefericitul Teoctist patriarh al României trece la cele sfinte răpus de „boală”. Şi iar povestea se retrage în leitmotivul său, medicamentele…
Să fi ales cei doi mari prelaţi, atunci, în mai 1999, ca România să se închine cu faţa la Apus, pentru a intra în rândurile NATO şi UE? Se va ajunge în 2016 la o reunificare istorică – de-a dreptul istorică – între toţi creştinii?
Cert este faptul că ortodoxismul românesc şi grecesc nu prea are legătură cu cel slav/rusesc, deşi – aceeaşi deontologi – mai fac – încă – eroarea de a trânti tot ortodoxismul în aceeaşi oală şi a-l amesteca cu făcăleţul „Şcolii Ardelene”. Dar de aici istorioara poate degenera în „cine a fost primul: dacul sau romanul?” Ori, această chestiune necesită rânduri dedicate, cere a fi explicată pe larg, într-un cu totul alt context.
Ca şi încheiere? Nu există încheiere. E greu să spui: atât e de scris despre ceea ce ne arde la politică – pardon – comunitară la această oră. E vacanţă, e august şi chiar dacă nu mai gustaţi din plajele Libiei sau Tunisiei, măcar să ştiţi şi de ce. Sau poate că nu vă interesează…
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 

Just want to say Hi. - creat de: - 31.07.2015

I think that everything composed was very logical. But, what

about this? suppose you added a little information? I

ain't suggesting your information is not solid., however suppose you

added a title to possibly grab a person's attention? I mean EDITORIAL | Revista Zeit is

a little vanilla. You ought to peek at Yahoo's front

page and watch how they create news headlines to get people to click.

You might try adding a video or a pic or two to grab readers excited about everything've written. Just my opinion, it could make your blog

a little bit more interesting.



Stop by my website ... owl birthday party

INTERVIU
CU CARMEN MACOVEI DESPRE ADOLESCENŢI – DE LA LITERATURĂ LA VIAŢA COTIDIANĂ
Am revenit cu un interviu adresat doamnei Carmen Macovei în urma lansării unei cărți destinate adolescenților. Citind cartea Prins între ani am găsit o poveste despre viață și iubire, am găsit un subiect modern ancorat în cotidianul românesc. Nu este numai o carte pentru adolescenți  ci este o carte în care se pot regăsi și adulții.
Doamnă Macovei ați scris o nouă carte, o carte destinată adolescenților, asa cum ați promis anul trecut. Cum a fost această experiență, cum ați resimțit trecerea de la scrierea poveștilor pentru copii la scrierea unei cărți pentru adolescenți dar care este și pe placul  adulților (eu așa am simțit că este o lectură potrivită și pentru cei care au depășit stadiul de adolescent)?
Întradevăr am scris cartea pentru adolescenți în primul rând încercând să mă apropii de sufletele  lor, încercând să le ofer modele noi în viață sau dacă nu modele, măcar alte valori umane. Personajele din carte prezintă fiecare câte o valoare spirituală. Adulții se regăsesc prin  anii tinereții. Unii cititori au spus că e o carte nostalgică, alții  au spus că e un studiu de caz. Eu vă recomand să citiți, oricum e o lectură ușoară de weekend, nu se lasă din mână din câte mi-au spus cititorii, e captivantă și e ca un balsam, dacă aș putea spune, al sufletului, adică mângâie plăcut sufletul, îl împacă dând o speranță fiecăruia. Fiecare persoană se regăsește într-un anumit moment acolo. Povestea cărtii prinde viață si cu ajutorul desenelor grafice realizate de Andreea Hușanu, o adolesentă cu talent căreia îi mulțumesc pe această cale  și îi doresc realizări în viață.
Am avut emoții când am trecut de la cărțile pentru copii la cărțile pentru adolescenți pentru că am trecut o nouă etapă. M-a surprins în mod plăcut prezența adolescenților la lansare. Au venit elevi din clasele a XI-a, a XII-a de la  Liceul Gheorghe Munteanu Murgoci și chiar au fost foarte interesați de carte.
Scriind această carte transmiteți un mesaj. Ne puteți vorbi despre acest mesaj?
Un mesaj se desprinde chiar din titlu:  prins între ani. Ideea pe care vreau să o subliniez este aceea că fiecare dintre noi trebuie să știm să prețuim fiecare clipă, să spunem celor din jur, să comunicăm ce simțim, ce dorim, astfel încât să nu lăsăm lucrurile nerezolvate pentru că la un moment dat anii vin peste noi, inima și sufletul nu și-au rezolvat anumite lucruri la momentul respectiv din orgoliu, din mândrie, nu din superficialitate, ci în general din orgoliu și pierdem foarte multe. Ne e teama să spunem, să clarificam un anumit aspect emoțional. De regulă, ca psihoterapeut,  pot să spun că detașarea persoanei  implicate într-un anumit moment emoțional și clarificarea aduc  mult mai multă liniște și rezolvarea problemei uneori. În carte întradevăr lucrurile se rezolvă în final, dar mult timp au rămas nerezolvate și au urmat personajele cerând soluționarea lor chiar dacă au trecut anii. Deci, Prins între ani ar purta următorul mesaj: rezolvați la timpul lor problemele emoționale.
Ce impresii v-au transmis  cititorii despre această carte?
Cititorii sunt interesați acum de continuare. Eu nu le-am promis continuarea poveștii. Mulți îmi spun: V-ați apucat să povestiți, continuați să ne spuneți ce se întâmplă mai departe. Nu am promis lucrul acesta. Poate ca se va întâmpla și asta dar sub o altă formă. Fiecare avem povestea noastră și nu încerc să merg unilateral, numai pe o idee. Poveștile se pot  întrepătrunde. Lucrez la ceva legat de mai multe întâmplări, mai multe nuvele,  dar mai ample.
În fond sunt cărți al căror final nu este explicit având rolul de a-l lăsa pe cititor să continue, să imagineze un sfârșit.
Întotdeauna am apelat la modalitatea aceasta în poveștile pe care le-am scris. Întotdeauna am lăsat copilul să-și creeze propria poveste, părintele putând în comunicare cu copilul să dezvolte  povestea. Și în cartea aceasta fiecare poate să-și construiască propriul final sau continuare.
Cum apreciați literatura românească pentru adolescenți? Există scriitori consacrați și deci cunoscuți, dar și scriitorii contemporani, poate mai puțin cunoscuți.
Din păcate dacă atunci când eram adolescenți ne băteam pe cărțile lui Ionel Teodoreanu - La Medeleni, sau ale lui Constantin Chiriță - Cireșarii, ori ale lui Radu Tudoran – Toate pânzele sus  și altele care au avut rolul lor, de a dezvolta spiritul  de aventură, dorința de a cunoaște locuri noi împletite cu mister, ceea ce este acum pentru adolescenți nu le  crează acestora  anumite valori sau anumite puncte de referință. Adolescenții sunt la momentul în care au nevoie de ceva de referință ca să-și stabilească evoluția. Adolescentii au nevoie de modele clare, nu ambigue, de modele de oameni care s-au realizat. Din păcate în jur nu văd decât modele care se realizează nu prin valorile reale umane, care uită de anumite lucruri importante, de muncă, de a dobândi ceva prin muncă corectă de a pune în aplicare potențialul propriu. Uneori nu stiu să și-l găsească și din cauza asta sunt nefericiți, din cauza asta se simt neînțeleși, nu au cuvinte să comunice. Adolescenții stau prea mult în fața calculatoarelor și nu au vocabular bogat, nu au timp să citească cartea. Am găsit si impresii de genul nu citesc cartea pentru că o găsesc pe net. Din păcate nu știu de ce se citește mai usor pe net decât atunci când ai cartea în mână și poți să te oprești când vrei. E altceva când ții o carte în mână, când dai pagina, decât atunci când o vizualizezi virtual. Eu aș putea trage atenția asupra unui fenomen și anume acela de deplasare a realității în virtual. Copii care se duc în virtual,  ca adolescenți nu pot face față  cerințelor reale ale vieții. Atunci devin neînțelesi, au eșecuri pentru că nu stiu să se descurce în viața reală. Sper că le trezesc interesul prin cartea aceasta și să citească.
Din punctul dumneavoastră de vedere se scrie destulă literatură pentru adolescenți?
Nu, nu se scrie destul. Au scris pentru adolescenți Radu Tudoran, Constantin Chiriță, Mihail Drumeș, Mircea Eliade. Care adult de acum nu a citit ca adolescent Toate pânzele susCireșarii, ori Invitație la vals sau Romanul adolescentului miop. Dintre cei contemporani ar trebui citit Dan Lungu (de exemplu Băieți de gașcă) sau Radu Aldulescu (Îngerul încălecat) .
Pe de altă parte acest gen de literatură nici nu e promovat suficient. Este un domeniu lipsit de impresariat. Eu personal sunt în căutarea unui impresar de cărți pentru că am nevoie de cineva care să promoveze ceea ce scriu, dacă e de promovat, bineînțeles. Există criticii care își exprimă părerea, si-au exprimat-o la lansare, dar scurt pentru un articol și atât.  Este nevoie de promovare masivă a literaturii pentru adolescenți.
Cum acceptă adolescenții de azi literatura romanească destinată lor?
Sunt unii cititori care se duc într-o bibliotecă si care mai cer cărți românești de gen dar numărul lor este redus. Din păcate există o globalizare oarecum impusă. Cunoașterea literaturii engleze, a limbii engleze duce la  ignorarea faptului că suntem români, uităm că avem personalitatea noastră ca popor, avem obiceiuri frumoase. Și iată că noi ne străduim să învățăm engleza. Acum mi-a venit în minte prințul Charles care a venit în România și își cumpără proprietăți la noi. Deci avem o origine sănătoasă , avem valori culturale deosebite pe care alții nu le au și vin după ele. Să ne deschidem ochii să vedem lucrurile acestea! Noi nu știm ce avem, nu știm să prețuim, avem atât de multe ca țară, relief bogat - mare și munte -, oameni deosebiți  și inteligenți. Dar din păcate specialiștii și profesioniștii nu sunt încurajați și nu sunt apreciați la adevărata lor valoare. Ca urmare adolescentul are de suferit pentru că nu vede aprecierea celorlalți pentru valori. Poate că nu este conștient că sunt valori puternice dar vede că nu sunt motivați suficient, că  nu sunt apreciați. Fiecare om are o utilitate pe lumea asta și dacă și-o găsește este bine să i-o apreciem: unul e bun să facă prăjituri altul e bun să facă numai preparate pe grătar, dar asta nu înseamnă că nu e deosebit și că nu trebuie apreciat ca și om. Fiecare trebuie să-și găsească o activitate. În general ne axăm numai pe studii superioare dar  e nevoie și de oameni cu o anumită specilizare și profesie pe care o desfășoară cu talent, chiar. Adolescenții întreabă ce să facă, ce meserie să aleagă, unde se caută meseria respectivă și noi nu suntem în stare să le răspundem, și astfel nu putem să-i motivăm. Ei au nevoie de modele care să fie apreciate. Adolescenții au văzut că noi avem destui oameni de știință care au fost apreciați afară și nu în țară; acesta, din păcate, devine și țelul lor acum, să plece  afară, să fie apreciați. Îi pierdem!
Care sunt proiectele de viitor? Ce să mai așteptăm de la dumneavoastră?
Am spus mai devreme, lucrez la o carte gen nuvele cu mai multe întâmplări tot pentru segmentul  adolescentin și adulți. Această carte se va  contura pe o durată mai lungă de  timp pentru că vreau să fie mai complexă.
Ca proiecte voi continua să ajut tinerii, să-i sprijin, dacă pot, în desfășurarea unor activități culturale, în cunoașterea propriilor lor sentimente.
Pe viitor îmi doresc  să fie sănătate în primul rând și iubire pe care sper să o transmit în toate părțile. De fapt pe asta am și mers chiar și în poveștile pentru copii, ideea de baza fiind iubirea, iubirea față de cel de aproape, iubirea față de planeta, de mediu, de tot ce ne înconjoară. Acesta este, de fapt, mesajul pe care îl transmit, prin ceea ce scriu, tuturor și celor mici și celor mai în vârtstă, adulților și adolescenților.
Mulțumim doamnă Carmen Macovei pentru dăruirea cu care scrieți cărți, cu atât mai mult cu cât sunt adresate celor care vor construi societatea românească viitoare și mai trebuie să vă mulțumim și pentru faptul că în lista scriitorilor din România se mai adaugă un nume brăilean, al dumneavoastră.
a consemnat, Elisaveta Drăghici
 
CARTILE ZEIT
SOBRELE IUBITE, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011
Deloc supusă vacanţei literare ori a pauzelor de inspiraţie, noua carte a consacratei Oma Stănescu nu surprinde pe nimeni, după ce, cu foarte scurt timp în urmă lansa cu succes, într-un cadru mai mult decât select, romanul The Fire Of Karma, sub emblema aceleaşi edituri brăilene ca şi lucrarea de faţă. Mai mult decât atât, istoria unei vieţi începute a fi descrise în 2008 în romanul Mrejele iubirii, se continuă tumultuos şi plină de simţ artistic, până în prezent, parte a unui ciclu ce lasă loc de continuitate.
Oma Stănescu nu este nimeni alta decât Carmen Mihaela Stănescu, economista, yogina, publicista şi, bineînţeles, prozatoarea cunoscută prin romanele deja publicate: Arşiţa karmei, Chipuri indiene, În voia vremii, Mrejele iubirii, The Fire Of Karma.
Cartea de faţă se vrea o plăcută continuare a Arşiţei karmei, fără riscul de a încurca cititorii care nu au urmărit firul acţiunii în sens cronologic, de la primul roman şi până acum. Tiparul lexical, preponderenţa experienţei petrecute în spaţiul vastei Indii, consumul de energie şi mai cu seamă risipa de sentimente pur umane, dau romanului o esenţă tare, neverosimilă, fără loc de happy-end, dramatizându-se prin personaje simple, pline de defecte omeneşti, stângace şi neputincioase în faţa implacabilului destin, cât, mai cu seamă, faţă de iubirea neîmpărtăşită.
Handicapul fizic al personajului feminin, alături de cel sentimental al bărbatului, împletesc o acţiune sortită eşecului încă de la primele rânduri. Nu este nevoie de experienţă în dragoste pentru a te putea convinge - ca şi cititor - de faptul că fructul iubirii dintre cele două personaje principale ale romanului, este poate cel mai pedepsit la suferinţă, de la lipsurile materiale, stringente, până la afecţiunea paternă. 
Cartea are un farmec aparte şi din poziţia faptului că generează întrebări: Cum a fost posibil? De ce aşa? Merita? etc. Datorită acestora, dar mai ales din cursivitatea şi cruda expresie generată de dialoguri, romanul lasă loc de pilde, dincolo de compasiune şi respect pentru suferinţă, dar şi de furie din perspectiva unei accentuate pasivităţii cu care soţia şi mama insistă să ducă o cruce care nu-i aparţine întru totul, aspect profund şi sensibil amplificat în ultimele două capitole.
Actorii romanului, chiar dacă au roluri simple, sunt plini de acţiune, asemenea unui film de factură poliţistă. Stângaci în mişcări se completează reciproc, ca într-un imens puzzle, fără să se repudieze ori cu tendinţe de şocare. Au nume banale, româneşti, englezeşti şi indiene, întind vorba, uneori şi palma, de aşa natură ca pe parcursul celor nouă capitole să existe o arborescenţă narativă cu epicul centrat pe dragostea imposibilă dintre bărbatul dezinteresat şi femeia care nu ştie să renunţe la o pretinsă căsnicie. 
Deşi se vrea un altfel de roman, cu nume noi date unora din personajele Arşiţei karmei, maniera în care este scris Sobrele iubite dezvoltă o nouă latură din complexitatea Omei Stănescu şi anume drama. Deşi la prima vedere se poate vorbi de un roman de dragoste, confuzia se anulează rapid după lecturarea primelor două capitole, asta şi din faptul că, nedorind să-şi menajeze defectele fizice, autoarea lasă să se înţeleagă clar că avem de-a face – şi de data aceasta – cu un roman autobiografic.
Cartea nu povesteşte cu nonşalanţă partidele de dragoste aşa cum se întâmpla în Mrejele iubirii, ci este scăldată cu motto-uri grave, care se completează armonios cu titlurile capitolelor: Trai amar; Furtună; Din nou spre paradis; Din ceartă-n ceartă; Cu picioru-n multe luntrii; Ciudă şi ruşine; O altă perspectivă; Piatra de moară, karmică; Epilogul fără sfârşit.
Lectura paginilor dezvoltă orizonturi pe un întreg areal literar, de la dialogul direct dintre actorii angrenaţi, până la descrierea decorului acţiunii. Ca un magnet, Manas, personajul masculin, polarizează numele feminine ce orbitează în jurul său, ultimele mânate numai de interesele păcatului, voalate sau nu după intenţii slabe, necosmetizate artistic. Cu simţ popular, dar artistic intervine măiestria autoarei, care nu le menajează, ci dimpotrivă, lasă să se întrevadă clar realitatea şi mai ales scopurile pentru care damele se doreau atât de aproape în jurul indianului.
Pe longitudine, acţiunea se desfăşoară pe două teritorii diferite, însă mult mai mult în România decât în India, invers ca în Arşiţa Karmei, iar mişcarea febrilă acompaniată de un limbaj popular, deloc vulgar - deşi cartea abundă în vulgarităţi - conferă senzaţia că întregul plan s-ar fi desfăşurat de curând, într-o ordine faptică bine orchestrată de către autoare. Condimentat cu excese de tot felul, dar mai cu seamă în minciuni sfruntate, Manas, personajul masculin, devine polul răului, întruchiparea nefastă a celui ce seduce şi abandonează, într-o neobosită goană după sex ocazional, la adăpostul stridentelor senzaţii mascate de presupuse tratamente naturist-spirituale oferite cu predilecţie şi generozitate din îndepărtata Indie. Contactul dintre civilizaţiile orientală şi cea occidentală lasă loc de scuză şi o eventuală mea cupla pentru tot arsenalul de nepotriviri, de la cele de caracter, până la cele de substanţă, toate subscrise obsesiei sexuale pe care autoarea o atribuie în mod excesiv părţii masculine. 
Salvările din desuet vin de la personajele de rang inferior din carte: mama, colegii de Cale, rudele apropiate, cercul de prieteni, care, într-o simbioză de factori conjuncturali, amână pentru moment un deznodământ etichetat şi previzibil de startul cărţii. Implacabila soartă alături de agonia unei false iubiri, pendulează între continuare prin acceptarea tacită a realităţii şi renunţarea la acest chin, balansându-se narativ pe grija maternă faţă de copilul nedorit, dincolo de orice senzaţie de căsnicie mimată în faţa rudelor şi apropiaţilor. 
Autoarea se foloseşte de toate mijloacele literare de care dispune pentru a accentua îndârjirea cu care a luptat, conferindu-i personajului feminin nu numai năzuinţe, dar şi conştiinţa unui până aici, cu toate consecinţele ce decurg dintr-un astfel de gest. 
Deşi vorbim de o creaţie literară, întreg materialul lecturii are un suport real, cât se poate de palpabil, pentru că, aşa cum am mai amintit, avem de-a face cu un roman autobiografic. Poate de aceea, ca şi o notă în plus, îl consider o reuşită, un ţel atins, o carte pe care o recomand numai categoriilor de public matur, iubitor de lectură, precum şi un exemplu de verticalitate în faţa unui nedrept şi chinuitor destin.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
POETA DORINA STOICA – „CÂND NU TE IUBEAM”
Scriitoarea Dorina Stoica se prezintă în fața cititorilor de toate vârstele cu o antologie de autor („Când nu Te iubeam”, Editura PIM, Iași, 2014). Volumul, după mărturisirea autoarei, cuprinde poezii selectate din cărțile: ,,Daruri”, Editura ,,Cronica”, Iași, 2009; ,,De la poezie la rugăciune”, Editura ,,Sfera”, Bârlad, 2010 și ,,Izvorul îndepărtat”, Editura PIM, Iași, 2011, precum și poezii nepublicate în volum, ci doar în reviste și antologii.
Un colectiv meritoriu a contribuit la această nouă apariție editorială: corectura și lectori de carte: Geta Modiga și Mariana Sava; grafica: Valentin B. Neagu și ,,Un cuvânt de învățătură” de părintele Ciprian Grădinaru.
Cartea de față tratează liric două momente existențiale: de dinainte și de după revelație.
,,Când nu Te iubeam”, Doamne, se spovedește autoarea, ,,lut și țărână eram.”
Ea se desprinde de tină și se înalță, prin dragoste christică, în lumea spirituală. Este vechea luptă cantemireană din ,,Gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul”. Acesta din urmă, gazdă temporară a sufletului, este plin de păcate iar lumea a fost, este și va fi întotdeauna rea și plină de ispite. Una dintre poezii este intitulată chiar „Trup și suflet”.
În copilărie și adolescență. Dorina Stoica iubea „o floare”, „un copac”, apoi ,,o mulțime de păsări”, „străzile orașului” și „grădina cu cireșe coapte”; iubea viața și plăcerile ei dar „raza de soare” „intrată pe geamul îngust/ din biserica veche” era într-atât de strălucitoare încât a dorit să se facă „Lumină” prin harul divin cu care a fost înzestrată.
Creațiile din această antologie sunt rod al meditației, al reculegerii, al rugăciunii, al lecturilor din cărțile religioase, al credinței sale în existența divinității.
Construite pe ideea argheziană a dialogului cu divinitatea, aceste creații pledează în favoarea trăirilor sufletești și condamnă ființele care sunt robite trupului.
După inflația postmodernistă cu versuri de apă tulbure, se simțea nevoia de poezie limpede ca apa de izvor în care să se audă distinct glasul conștiinței și credinței.
Nostalgia după ,,Raiul pierdut” este înlocuită de poetă cu bucuria regăsirii lui; pentru asta însă sunt necesare „Rugăciunile” și „Euharistia”. Însuflețită de „Nădejde, Credință și Dragoste”, Dorina Stoica se bucură că ,,Mai e credință” la noi și scrie o ,,Rugăciune de iertare” așteptând cu evlavie a cerului „Binecuvântare”. Unele rugăciuni portretizează monahi: „Rugăciune pentru duhovnic”, „Părintele Ilie Cleopa”, „Rugăciunea lui Agatonie”.
Pledoaria poeziei în favoarea credinței ortodoxe se încheie apoteotic îndemnând pe drept credincioși „Rămâneți în biserica ortodoxă străbună!”
Însoțită mereu de ,,Îngerul păzitor”, Dorina Stoica năzuiește ,,Spre lumină”, rugându-se de bunul Dumnezeu: ,,Am strigat spre Tine, Doamne!”, ,,Tu poți , Doamne!”, ,,Fă-mă, Doamne, vas sfințit”, ,,Vino, Doamne!”, ,,Doamne, dă-mi răbdare”, dar și de Maica Domnului: ,,Maică, Tu știi durerea mea”, ,,Venim la Tine, Maică!”, ,,Rugătoare, Maica Sfântă”, ,,Maica Lacrimilor” și de Mântuitor: ,,Iisuse, preadulce Hristoase.”
Multe dintre poeme sunt reușite, memorabile chiar: ,,Acasă”, ,,Poetul”, ,,Ce preț are o poezie”, ,,Fă-mă, Doamne, vas sfințit”, ,,Rugăciune de iertare” și multe altele.
Deși știu că poeții sunt ,,genus irritabile”, totuși îmi fac datoria de critic dar cu bună credință și cu duhul blândeții. În versul al treilea din poezia
,,Ajută-mă să iert” ( p.65) ,,întruna”, însemnând ,,mereu” se scrie legat. Poezia ,,Rugăciune” ( pp. 80-81) de factură populară, scrisă în ritm trohaic, având un picior metric de șapte silabe are câte un picior care șchioapătă: ,,Dă-mi-l mie cât (mai)sunt” și ,,Tată, Fiu (drag) și Duh sfânt” ar suna armonios. ( La o reeditare, poeta Dorina Stoica ar putea ține seamă de aceste mici observații.)
Poezia ,,Binecuvântare” aduce aminte de ,,Cartea de învățătură” a mitropolitului Varlaam și de ,,Psaltirea pre versuri tocmită” a mitropolitului Dosoftei, fiind o rugă adresată Maicii Domnului:
,,Vreau să viersuiesc
Cu glas îngeresc
Într-o zi de vară
Când plouă cu flori
Răsari, Maică, în zori (…)
Tu ești Maica vieții,
Albă iasomie
Maică poezie,
Apă ne-ncepută
 Rugă ne-ntreruptă”.
Într-o lume aflată într-o inexorabilă degradare, în care prostituate de lux și infractori devin ,,oameni politici” și se ascund în Parlamentul țării, când chiar poeții își află inspirația în ,,groapa de gunoi a lui Ouatu”, izvorul poeziei Dorinei Stoica este omul credincios, însuflețit de nobile idealuri și cuprins de sentimente înălțătoare ca ortodoxismul, mila, altruismul, fapta bună, dragostea față de țara care l-a născut, față de aproape, față de slujitorii bisericii, față de familie etc.
Spre deosebire de scrierile unor autori care nu pot fi citite noaptea, poeziile Dorinei Stoica pot fi citite în toate momentele zilelor și nopților din marea noastră trecere.
Cartea sa este mai mult decât necesară pentru educația moral-creștină a contemporanilor și a generațiilor care vor veni.
Și pentru că face bine sufletului, încheiem cu un mic fragment din rugăciunea: ,,Vino, Doamne!”
,,Vino, Doamne, mă ajută să cunosc, să înțeleg
Și cu fir de rugăciune de Tine viața să-mi leg.
Vino cu prinos de slavă, cu iubire, cu iertare,
Doamne, vino de mă scoate din păcat, din întinare.”
Petruș Andrei (Puieşti – Vaslui)

ADRIAN BOTEZ – “EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?! – ARHEII EMILBOTTIENI[1]
O veche şi calda prietenie, care mă leagă, de mulţi ani,  de autorul cărţii pe care o adnotez aici, mi-a făcut posibilă întâlnirea cu volumul lui Adrian Botez “EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?! – ARHEII EMILBOTTIENI” (469 de pagini). Un titlu aproape misterios pentru mine, ascunzând, în orice caz, un singur indiciu: anume, că e vorba despre un volum de  hermeneutică  Am experienţa unor lecturi anterioare, din acelaşi autor, astfel încât m-am crezut, ca un adevărat inconştient, în stare să citesc şi să înţeleg cartea. Mărturisesc, aici, că nu mi-a fost uşor.
Volumul debutează cu o prefaţă, atât de riguros explicativă, privind demersul ştiinţific al elaborării unui asemenea volum, încât ar fi trebuit să mă lămuresc, de la bun început, că nu sunt competent să înţeleg şi, drept urmare, să mă las de “meserie”. În acelaşi timp, însă, paralela, absolut fascinantă, între scrierea eminesciană şi scrierile celor doi fraţi Botta (Dan şi Emil), m-a făcut curios. Am purces, aşadar, cu puţina mea înţelegere, la descifrarea volumului, ştiut fiind că inconştienţii sunt, în genere, perseverenţi, adică nu se lasă cu una-cu două.
Pe Eminescu îl cunoaştem (sau ni se pare, măcar…) toţi, în vreme ce  despre Emil Botta s-a scris puţin, critica aşa-zis “competent” mai mult a tăcut decât a vorbit despre opera lui. Adrian Botez vorbeşte, însă, de la bun început, şi despre “singurătatea”, dar şi despre “geniul”  lui Emil Botta,  dezvăluind, cu meştesug, faptul că poetul este “fratele negru”,  cel ezoteric, cel misterios. Autorul reuşeşte, de asemenea,  să elaboreze, în exhaustiva prefaţă, o paralelă între expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul “pierdutului” şi carnavalescului Emil Botta - şi romantismul eminescian: “Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian”, spune Adrian Botez, şi  exemplifică asta, cu un fragment din poemul Lucifer, al lui Emil Botta: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină /când trece Domnul…”  - etcaetera.
De asemenea, încă de la începutul volumului, sunt puse în evidenţă, cu talent şi rigoare ştiinţifică, elementele definitorii ale scrisului “emilbottian”: aplecarea către istoria eroică, de Ev Mediu, calitatea de “poet al locului”, de valoare naţională, de patriot autentic valah.
În finalul prefeţei, ni se semnalează şi o deosebire esenţială, între cei doi fraţi Botta, în raport cu scrisul eminescian: “Dacă ar fi să tragem o primă concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poeziei celor doi fraţi Botta – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: Dan Botta eminescianizează adânc, preponderent la nivelul formei – pe când Emil Botta eminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului”.
Intrând, apoi, temeinic, cu lectura, în “carnea” cărţii, nu putem să nu recunoaştem vasta cultură şi iniţierea autorului în literatura universală, în modelele culturale naţionale, măiestria sa  în recunoaşterea, cu autoritate ştiinţifică evidentă, a modelelor spiritual-demiurgice ale culturilor naţionale, din opera emilbottiană.
Autorul pune în evidenţă faptul că unele neamuri au binemeritat de la Dumnezeu, în cultura lor existând ceea ce autorul numeşte “…Revelaţia Modelului Divin (specific, prin Spiritul Neamului), printr-un Artist-Hristos (încarnare a Spiritului Neamului), faţă de care model se ordonează (sau se dez-ordonează) mişcările spirituale ale unui popor anume”.  Sunt oferite şi exemple: “…Shakespeare pentru Spiritul englez, Goethe, pentru spiritul German (dublat, dar nu contradictoriu, ci complementar, de Beethoven-ul muzical…”. Aceasta, în timp ce alte neamuri au şi ele spirite naţionale, dar acestea sunt “aşa-zis <<difuze>> (şi confuze)”. În mod surprinzător, pentru mine, ca lector, cel puţin - este faptul că o vastă cultură europeană, cea franceză, apare, în această categorie, motivat de faptul că Revoluţia Franceză este consecinţa “zbaterii furibunde”, în ceea ce autorul numeşte “…criza de identitate spirituală”. Nici SUA nu scapă acestei categorisiri, Statele Unite fiind “…un conglomerat perfect haotic – tocmai de aceea dând impresia de <<patrie>> tuturor des-centraţilor, individualizaţi, rupţi de Centrul Spiritual-NEAM – al tuturor neamurilor Terrei…”.
De notat este, ca şi la alte volume ale autorului, utilizarea caracterelor speciale, “îngroşate” (bold), a majusculelor, pentru evidenţierea, mai pregnant, a ideilor importante. Deşi, uneori, par că îngreunează lectura, mie mi-au fost de folos, întru identificarea a ceea ce autorul consideră important, pe de o parte, iar pe de altă parte, scrierea cu majuscule are o funcţie de identificare semantică, a unor noţiuni, concepte, entităţi, care, altfel, s-ar pierde din atenţia unui cititor neavizat.
Volumul conţine o adevărată enciclopedie de semne şi simboluri,  identificate cu “ARHEII VALAHI”  - sau cu alter-ego-uri ale AUTORULUI-POET, fiecare cu funcţia sa bine definită: Lucifer, Cucul-Fachir, CUC-Oedip al păsărilor şi Pleşuv Corb,  Noaptea Oceanică, NOAPTEA OCEANICĂ, CARPATICA NOAPTE, NOAPTE ALMĂ Dianele, Utopia şi Sisif al Moliilor Tatăl-Constructorul de Vrăbii,  Columna lui Dumnezeu, Domn Asmodeu şi Măritul Curcubeu, Cele Trei Surori /PARCELE şi ULYSSE-HISTRIONUL, Avestiţele  şi Florile, Trif Nebun, Privighetori şi Vrăjitori - Himera -„Prologul paradoxal”, Muzica Sferelor, Don Quijote şi Stan Păţitul, Orologiul Demenţial, Faust cu ochi de uliu şi Urania, Narcis, Crin inocent, Trifoiul, ARMONIA/Cântecele POEŢILOR, Fantasio, Mândra Elină şi Trandafirul,Rusalime, Cetatea Înger şi Nimeni, Nimănui  şi Nicăieri, Paseri de Lux şi Oglinzile, Paznicul, Îngerul, Îngerul exterminator, Timpul, Litera „T”, Orfeu , „ÎNTUNECATUL APRIL” şi April Nebunul/Rapsodul Singurătăţii, Ielele/Dânsele, Zeea Primăvară, Năzdrăvancele, Pădurencele, Corbiul-CorBaciul şi Joimăriţele, Ler-Lyra-Scorpion, Doamna Pădurii, ROB CODRU, Greul Pământului, Domnul Patru-Scânduri şi Târâie Sabie, CEI TREI CIOBANI/PĂCURARI, Felicité, Tăcerea Casei şi Plânsul Mamei Bătrâne, Ţăranul, Pumnareta şi Puterea Cheilor-Luna-Fortuna, Luna, Valahul şi Zeul-Carpena-Mireasă, Iubire-Trandafir, Urania, Verbul, Lyra, Scorpionul şi Înstelatul -Titania şi Monarhul Timp, PĂMÂNTUL-HRISTOS, Doamna din Suedia, „Chezăraş Iulie”, Palidul August, Vikingii, Trântorii, Marii Leneşi, Veveriţele Nebuniei şi Nimfa, Moartea, - „dolenta Moarte”, Frumoasa-cu-Buze-Pale -MARIA şi MARTE DE JAR, cf. Milul Umilul-CRAIUL, Pajura Nopţii, Vidra cu ochi Cruzi,Barbaresca Pădure” şi „Cruntele-i Neamuri”, Spaima-Pădurii, „Mireasa Fierarului”, Înfricoşatele Pluguri, Ţesătorii Mistici, Lucrătorii, Melcii, Corbii Liniştii, Corbii-Muntenii, Stea cu peniţa de Păun, „Aprilul nebun şi thanul Macbeth”, Diabolica Mierlă, Henric Regele şi Mierla Mamutului, Porumbel şi Miel, Cerbi/CORONATUL CERB şi Silfi, Crinul, Omizile, Licurici, Ciocârlia, Frunza, Sfânta Sfintelor, Pană de Cocor, Don Juan, El Burlador, Anateme şi Lupii, Horatio Danezul şi Câinele ZED, Elisafta, sora lui Crai, Orbul Cărămidă, Glasul Petrului Cercel, Ion Vodă şi Cămilele, Os domnesc, Iacob Beuri, valonul, Stelele Ursei, Ursulina, Cârtiţa Apofatică şi Bureţii Apofatici, BĂLCESCU-TATĂL CELEST,  DOJA-HRISTOS, AVRAM  IANCU, COPACIUL-MIHAI , Principe Cantemir, EMINESCU-NEAM/EMINESCU AL LOGOS-ului-CARTE, Domnul Eminescu, Revizorul Eminescu, Eminescu Cel Tras pe Roată, Răstignitul Eminescu, HRISTOS-ÎNVĂŢĂTORUL-EMINESCU, AEDUL  etc. etc. etc.
…Meritul deplin al lui Adrian Botez, în raport cu poezia lui Emil Botta, este acela că reuşeşte să deceleze, în afara stratului de semnificaţie iniţial, semantic - straturi de comunicare deosebite, cum ar fi multitudinea de semne şi simboluri mitice şi mistice, de o profunzime care mie, cel nepregătit, mi s-au părut de nepătruns. Pornind de la mitologia greacă şi continuând cu stratul cultural arhaic daco-get, sunt puse în lumină semnificaţii şi înţelesuri greu de digerat, la o primă şi superficială lectură. A trebuit să revin, adesea, pe text, ca să pot înţelege, măcar în parte, profunda religiozitate a scrisului, ataşamentul puternic faţă de valorile spirituale ale valahimii, patriotismul exacerbat (şi totuşi, “înfrânt”… dintr-un anume punct de vedere!) al lui Emil Botta… -  care, spre deosebire de explozivul, războinicul, dar şi vaticinarul Eminescu, se mulţumeşte să identifice şi contemple, chiar şi la nivel “noptatic”, misterios, ezoteric, adevărurile mitic-cosmice ale neamului nostru românesc, numit de autor (nu fără rost!): “Neamul  Metafizic Valah”.
…Această încercare a mea de a descifra valenţele axiologico-semantice ale volumului de hermeneutică, al lui Adrian Botez - sfârşeşte aici. Las altora, cu mai multă şi mai temeinică înţelegere, să citească mai adânc şi să scrie mai bine.
Octavian Constantinescu (Buzău)
 

[1] -Adrian Botez, Emil Botta – închinător înfrânt Eminescului...?! – ARHEII EMILBOTTIENI, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015.

PICANTERII BURLEŞTI DE LIVIA MIHAELA FRUNZĂ
Scriind versuri încă din anii adolescenței, fapt dovedit de poeziile publicate în antologia ”Armonii Baroq” (Editura Granada, 2007), redactată de regretatul scriitor Mihail Grămescu, în alte antologii îngrijite tot de Mihail Grămescu, apoi în volumul propriu ”Țărmul visurilor mele” (Editura Granada, 2011), poeta brăileancă, Livia Mihaela Frunză continuă să-și exprime gândurile și sentimentele în creații literare care mă duc cu gândul la afirmația mentorului său literar, așa cum îl consideră ea însăși pe Mihail Grămescu: ”Debutul (...) este unul spectaculos (...) datorită talentului, autoarei i se prefigurează un strălucit itinerar scriitoricesc...”
Dacă în volumul ”Țărmul visurilor mele”, lansat la Biblioteca Județeană ”Panait Istrati” din Brăila, poeziile, scrise între anii 2001-2011, sunt marcate de sensibilitatea și romantismul tinerei autoare, cele din ”Picanterii burlești”, volum publicat la Editura Betta din București în anul 2015, poartă amprenta clară a realității trăite într-o societate în care evoluția este stopată de răsturnarea valorilor.
Revolta din sufletul poetei ia forma unor versuri tăioase ce sintetizează aspectele economice, sociale, culturale ale societății românești contemporane. Înainte de a se ”delecta” cu o abordare incisivă, autoarea începe volumul cu o poezie având titlul ilustrativ ”Mă cheamă Nimeni”, în care conștientizarea zădărniciei vieții (”Pe mine lumea m-o uita!/Fără ezitări, regrete.../Zadarnic las în urma mea/Acordurile-mi desuete”) nu poate să pună capăt  dorinței de a scrie (”Nu vreau decât să fiu lăsat/Să fac atât cât pot şi ştiu/Să nu mai fiu interogat/Cine sunt şi de ce scriu…”). Va continua să se exteriorizeze prin versuri clasice, într-un mod ironic, criticând ceea ce consideră că nu funcționează, potrivit principiilor morale, în societatea românească. ”Frumosul” se leapădă de lumea păgână/Şi ştreangul îi sfârtecă gâtul…/Pe el doar moartea-l mai îngână!/Pe noi… ne va-nghiţi Urâtul!”). Nimeni nu regretă dispariția ”Frumosului”. Oamenii se complac în urățenie. Unii aleg să plece din ţară, și pentru a câştiga bani ajung să se umilească; alţii devin politicieni fără, însă, a contribui la binele țării;  o altă parte se transformă în oameni de  afaceri pentru care studiile nu prezintă vreo importanță (”De vreo douăşicinci de ani/De când a picat Partidul,/Mulţi se lăfăie în bani/ Sau se plimbă cu bolidul// Şi ce dacă sunt afoni?!); femeile vor să fie la “modă” prin căsătorii cu bărbaţi bogaţi şi funcţii importante, fiind interesate doar de a le goli acestora “punguţa/pe boieli şi silicon”; tinerii nu mai învaţă, obținând diplomele pe bani (”Doar cu diploma de soi!/Rangul de ‘telectual/Se târeşte prin noroi/Şi-i plătit la pauşal”) sau plagiind. Nimic nu funcţionează - sistemul de învăţământ şi cel medical lasă de dorit, situaţia economică este precară ”într-o ţară ce mai suflă/Doar ţinută în perfuzii”, relaţiile interumane se rezumă la a vorbi prin intermediul internetului, oamenii prefăcându-se în “imagini virtuale”. Drept concluzie, Livia Mihaela Frunză scrie în poezia “Jargon autohton”: “N-are rost să ne-agităm!/Într-un somn cu toţii zacem/Când ne ducem să-i votăm/Doar cu mita ne complacem//De-asta imnul va rămâne/Tot ”Deşteaptă-te române!”
În spatele versurilor caustice ale Liviei Mihaela Frunză se ascunde durerea produsă de o situaţie existentă, la care este martoră. În acestă durere, îşi găseşte, însă, resemnarea. Speranța lipsește. Autoarea pare a nu mai aştepta o schimbare în bine. Îi recomand, totuşi, să aibă mai multă încredere. Poate versurile viitoare vor fi mai optimiste  Poate că nu este totul pierdut și, în cele din urmă, corectitudinea, cinstea, generozitatea,  profesionalismul,  dorinţa fiecărui individ de a da ce are mai bun vor triumfa, şi astfel societatea va progresa, iar relaţiile interumane vor purta pecetea armoniei.
Este interesant ce va urma după această carte, ce anume va scrie şi va publica Livia Mihaela Frunză pentru că, după cum se poate observa din tot ce a scris până acum, tratează teme  diferite, putând să scrie cu ușurință atât versuri sensibile, despre iubire, cât și versuri încărcate de ironie și, pe alocuri, de umor.  Sunt convinsă că nu-și va lăsa cititorii să aștepte prea mult și le va oferi o nouă surpriză plăcută. Versuri sau proză? Romantism sau realism? Vom vedea!
Camelia Pantazi Tudor (Bucureşti)

MANIERISM ŞI PITORESC ÎN LITERATURA SUDULUI ROMÂNESC
Parcursul istoric al literaturii române a consemnat, nu de puţine ori, volume de o reală valoare în maturitatea artistică şi minuţiozitatea detaliilor pe probleme specifice literaturii sudului românesc. La fel de evidentă s-a  dovedit, din păcate, graba de a trece peste aceste bijuterii literare în favoarea noilor tendinţe, lăsând neacoperite vaste porţiuni de interes ce continuă să pulseze pe atenţia adresată spectrului tematic de interes general. Nu este vorba, în acest caz, despre un topos ajustat retoric pe marginile unei exegeze generale şi generalizate, cât mai ales despre o organizare a centrelor de interes pe autentificarea la portalul unei exegeze alternative, aşa cum este, în acest caz, spaţiul enclavizat, singularizat, al mozaicului tematic, specific lumii dunărene.
Centrat pe un număr de patru piloni ai literaturii sudului românesc: Emanoil Bucuţa, Ştefan Bănulescu, Ilie Sălceanu şi Ovidiu Dunăreanu şi purtând semnătura scriitorului Iulian Dămăcuş, volumul „Manierism şi pitoresc în literatura sudului românesc” este rezultatul unei minuţioase şi îndelungate documentări pe un spectru tematic generos, în consonanţă cu rigorile unei critici literare mature. Cartea invită, prin perspectiva epistemică construită firesc pe aliniamentul paradigmei toposului dunărean,  la o lectură fluentă şi sistematică şi, totodată, la o fină şi sensibilă observare a structurilor de sens din arhitectura acelor pagini de istorie literară prin care, emblematic, esenţa actului de interpretare este, simultan, discurs şi demers.
Volumul „Manierism şi pitoresc în literatura sudului românesc” este, mai întâi, o construcţie simetrică, definită printr-o analiză chemată să descopere şi să recompună părţile constituente, de cea mai mare influenţă, din scenariul tematicii specifice literaţilor amintiţi, o importantă marcă de autenticitate reflectându-se în organizarea corespunzătoare a „spaţiului de lucru” prin numeroasele trimiteri la lucrări de referinţă majore şi nuanţarea în profunzime, alături de o argumentare susţinută şi o construcţie fluentă a frazei. Discursul critic, specific volumului, defineşte o perspectivare decisă şi susţinută pe firmamentul celor patru părţi: „Etnograful”, „Fuga lui Şefki”, „Portretul” şi „Ecouri în proza contemporană”, volumul dovedindu-se, fără îndoială, un instrument de lucru extrem de util atât studenţilor, cât şi profesorilor.  Cartea este însoţită (coperta 4) de un Cuvânt al Prof. Mircea Muthu.
Augustin Tătar (Gherla – Cluj)
 
SPIRITUALITATE
DESTINAȚII DE VACANȚĂ
Perioada aceasta este rezervată odihnei, plimbărilor, explorărilor de tot felul. Oamenii își aleg locația unde își vor petrece o perioadă mai lungă sau mai scurtă din concediu în funcție de preferințe, de oferte, de capricii, sau din cine mai știe ce alt motiv. Importantă rămâne relaxarea minții și a sufletului, pentru ca apoi, omul să-și reia activitățile încărcat cu energie pozitivă și astfel să fie cât mai eficient la serviciu. Destinațiile de vacanță sunt atât de numeroase, încât cu greu se poate hotărî cineva încotro să meargă. O bună parte din populația țării noastre alege marea, pentru sănătate, dar și pentru renumita briză. Schimbările drastice de temperatură atrag după sine valuri de consecințe la nivel planetar, iar oamenii sunt printre cele mai afectate ființe. Comportamentul uman are de suferit, cel puțin așa susțin psihologii, și noi nu ne dezicem deloc. Observăm că suntem agitați, aparent fără un motiv clar, nu mai avem deloc răbdare, ne enervăm din orice, semn că ceva nu este în regulă. Totuși, chiar dacă ne afectează în mod direct canicula, putem să ne autocontrolăm, astfel încât situația să nu scape de sub control. Spiritul trebuie să fie în permanență activ, dar echilibrat, hrănit cu lumină, bunătate, rugăciune și liniște. Astfel, întreg organismul va rămâne într-un perfect echilibru și nu mai poate fi perturbat de nimic. Concediul este în acest fel unul reușit, dacă avem grijă atât de trup, cât și de suflet.
Muntele a fost și rămâne locul ideal de concediu pentru foarte mulți oameni. El oferă posibilitatea unei destinderi depline, prin înălțimile amețitoare, verdeața îmbietoare, răcoarea de pe creste și chiar prin petecele de zăpadă de pe cele mai înalte vârfuri. Aerul de la munte este mereu proaspăt, iar drumețiile ne pun în mișcare întreg organismul. Priveliștea este uimitoare, iar liniștea ce o înconjoară nu poate fi egalată de nimic. Sportul pe munte are multiple beneficii pentru sănătate și de aceea este recomandat la orice vârstă. România deține un minunat tezaur natural de frumuseți răpitoare și este imposibil ca cineva să nu-și poată găsi destinația perfectă pentru vacanță. Chiar dacă bugetul nu este prea generos, cu bani puțini putem avea un concediu plăcut. Secretul unei vacanțe deosebite constă în voința neclintită a omului. Putem găsi frumusețe în fiecare loc care ne înconjoară sau pe lângă care trecem. Trebuie doar să fim receptivi și să gândim pozitiv. Restul vine de la sine.
Chiar și la câmpie este plăcut. Florile de aici sunt unice, înconjurate de măreția spicelor de grâu și  a altor cereale. Vacanțele la sate sunt din ce în ce mai căutate, în special de străini, care vin aici din pură curiozitate, dar să și guste din bunătățile pregătite cu grijă de gospodine. Munca într-o astfel de gospodărie poate fi un prilej de relaxare, căci efortul fizic ne eliberează de energia negativă și ne oferă o altă perspectivă asupra vieții. Timpul trece parcă mai ușor și noi ne odihnim într-un mod inedit. Amintirile pe care le adunăm în timpul vacanței ne vor hrăni sufletul tot restul anului și ne vor determina să prețuim clipele petrecute în acele locuri minunate.
Așadar, ne aflăm în mijlocul vacanței și sperăm în fiecare moment să ne fie mai bine, să simțim energia pozitivă a fiecărui colț vizitat și să ne dorim să revenim acolo ori de câte ori avem ocazia. Ar fi bine să ne relaxăm cât mai des, pentru că trăim într-o lume extrem de agitată, cu multe probleme, care ne pot afecta oricând echilibrul sufletesc. Să nu uităm că în mănăstiri aflăm liniștea desăvârșită și putem să le vizităm oricând. Viețuitorii acestor locașuri sunt foarte primitori și au în permanență sfaturi benefice pentru fiecare pelerin. Gândurile bune pe care le luăm cu noi de acolo ne vor păzi de circumstanțe rele și vom fi împăcați cu noi înșine și cu semenii noștri. Deci, iată câteva din destinațiile de vacanță, foarte accesibile și la îndemâna oricui. Să nu uităm că dacă noi suntem liniștiți și echilibrați îi vom influența și pe ceilalți în acest sens și totul va fi normal.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
FOLOSIREA INSTRUMENTELOR VIRTUALE PENTRU ÎNVĂŢAREA FIZICII
Utilizarea instrumentelor virtuale în fizică are avantaje specifice: stimularea interesului faţă de nou, dezvoltarea gândirii logice, stimularea imaginaţiei, optimizarea randamentului predării, modelarea unor fenomene greu de reprodus în laborator. De asemenea, acestea permit obţinerea unor elemente ale instruirii pe care lecţia/lucrarea de laborator tradiţională nu le poate asigura: repetarea unor secvenţe; controlul asupra modelului utilizat, cu posibilitatea modificării unor parametri; redarea unor fenomene care se desfăşoară pe durate foarte scurte sau foarte lungi de timp.
Pentru a putea efectua astfel de lucrări, este necesar ca laboratorul de fizică să fie dotat corespunzător. În acest sens, acesta trebuie să includă o reţea de calculatoare şi un sistem de programe educaţionale (în particular, mediul de programare grafică LABVIEW şi aplicaţii – i.e., instrumente virtuale – create cu acesta).
Una dintre caracteristicile principale ale sofware-ului educaţional – inclusiv ale simulărilor lucrărilor de laborator – este interactivitatea, ceea ce înseamnă că software-ul acceptă şi răspunde la comenzile utilizatorului uman. Tehnicile simple (sau elementare) de interacţiune permit specificarea unei singure informaţii (aceasta luând forma unei variabile de intrare), fiind prezente în interfeţele grafice cu utilizatorul ale majorităţii programelor educaţionale (e.g., butoane radio, casete opţiune-checkbox, butoane de comandă, bare de defilare, cursoare). În schimb, tehnicile avansate permit introducerea unor informaţii mai complexe, prin combinarea unor tehnici de interacţiune elementară (e.g., casete de dialog; diverse tipuri de meniuri: bară, pull-down, pop-up, fix sau flotant; tehnica drag-and-drop).
Lucrările de laborator virtual pot fi utilizate în predarea fizicii pentru simularea executării în timp real a unor experimente de laborator pentru fenomene care:

- se produc foarte repede sau foarte încet;

- necesită condiţii de securitate foarte restrictive, i.e., nu permit realizarea practică (e.g., utilizarea radiaţiilor şi substanţelor toxice);

- se produc în zone ale căror dimensiunile sunt foarte mari sau foarte mici.

Simularea este legată intrinsec de modelare. Prin modelare se înţelege operaţia de creare a unui model[1] ataşat unui proces sau fenomen concret, într-o formă coerentă de exprimare, care să permită o tratare matematică imediată şi completă. De obicei, un model este obţinut prin simplificare (i.e., este o abstracţie sau o reducere a realităţii), acesta fiind şi motivul pentru care este mai uşor să se lucreze cu modelul decât cu obiectul sau fenomenul real. Simularea este o metodă experimental-aplicativă prin care se testează gradul de adecvare a modelului în raport cu procesul iniţial, prin implementarea acestuia pe un dispozitiv de simulare (e.g., calculatorul). În particular, în învăţământ, simularea reprezintă este o metodă de predare prin care se realizează reproducerea, repetarea sau imitarea unui proces fizic real folosind un model asociat. Scopul simulării este de a ajuta educabilul în înţelegerea unui sistem sau proces real, prin studierea modelului corespunzător. În general, modelele sunt puse la dispoziţie de teoriile cunoscute (studiate în cadrul disciplinelor predate în şcoli şi universităţi), nefiind nevoie de un efort suplimentar în acest sens.
Simulările experimentelor de laborator sunt extrem de utile în condiţiile în care:

- lipseşte aparatura necesară pentru realizarea experientelor reale[2];

- programele şcolare sunt foarte încărcate,  nepermiţând alocarea unui număr suficient de ore pentru desfăşurarea tuturor experimente reale prevăzute; în acest caz, lucrările de laborator virtual pot fi utilizate de către profesor numai ca secvenţe demonstrative, incluse în cadrul lecţiilor de predare a cunoştinţelor, pe parcursul unei durate relativ reduse (e.g., 10 minute).

Rolul simulării lucrărilor de laborator nu este înlocuirea totală a experimentelor reale. Uneori, acestea pot fi utilizate în paralel cu desfăşurarea experimentelor, pentru a face o paralelă între model şi fenomenul fizic.
Traian Anghel (Brăila)
 

[1] Se poate da următoarea definiţie: un model este un obiect artificial care reflectă sau reproduce trăsăturile, structura şi funcţiile unui obiect sau fenomen real într-un mod simplificat şi care fi utilizat ca instrument pentru examinarea şi analiza realităţii.
[2] Această situaţie este întâlnită destul de des în şcolile româneşti, unul dintre motive fiind slaba dotare cu echipamente a laboratoarelor, inclusiv a celor de fizică.
REPERE...
FANTASTICUL ŞI OBSESIA IREALULUI   
Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:
1) Preocupările de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante, Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului, miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului, probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;
2) Producţiile romantice s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând copios pe cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat cultivarea fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului, misterului, aventurii şi antiteticului;
3) Romanticii de pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe, Victor Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire literaturilor lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul fără egal al verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică.
Fără-ndoială că pentru scopul propus în această scriere, cel mai reprezentativ romantic mi se pare a fi Edgar Allan Poe (1809-1849) . Influenţat de literatura gotică engleză, care, începând cu romanele de groază ale Annei Radcliffe, se delecta cu senzaţionalul redat în scene încărcate de mister şi coşmar, de asemenea influenţat de romantismul tenebros german şi, nu în ultimul rând, de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, unde şi-a petrecut copilăria, E.A.Poe a cultivat cu o măiestrie nemaiîntâlnită până la el, atât suspansul de factură poliţistă (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată), cât şi misterul avântat spre coşmar şi groază, pe direcţia celor „patru s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral (Metzengerstein, Masca morţii roşii, Hruba şi pendulul, Prăbuşirea casei Usher, Inima care-şi spune taina).
Dar dintre toate scrierile lui Poe, în care marele romantic american cultivă misterul în evoluția sa spre halucinant, nici una dintre ele nu poate să rivalizeze cu suprema măiestrie atinsă de Prăbușirea casei Usher pe direcția celor „patru s”, acțiunea încheindu-se cu prăbușirea în eleșteu a sfărâmăturilor casei Usher, luminate de „luna plină care apunea roșie ca sângele”, după ce Roderick Usher, ultimul proprietar al acestui „lăcaș al tristeții” și „victimă a groazei anticipate”, moare atunci când cadavrul surorii sale, lady Madeline, se prăbușește peste el.
Demonologia și oniricul sunt alte două direcții predilecte ale romanticilor, unde Poe și-a dovedit cu prisosință colosala sa înzestrare, atât în proză cât și în poezie. Astfel, dacă în savuroasa povestire Bon-Bon asistăm la întâlnirea dintre filosoful birtaș Pierre Bon-Bon și diavolul gentleman, întâlnire care, cu diferențele de rigoare privind conținutul conversației și consecințele vizitei întreprinse de Necuratul, ne duc cu gândul la memorabila întâlnire dintre Ivan Karamazov și demon, visul devine un motiv statornic în poezie (Un vis dintr-un vis, Un vis, Tărâm de vis), iar în proză (Îngropat de viu) o sursă de coșmaruri și suferințe dilatate până la absurd, atunci când visele își trag seva din lecturile despre morți aparente și sunt întreținute de-o imaginație maladivă.
Așa cum s-a întâmplat și cu alți artiști romantici, pentru Edgar Allan Poe viața a fost extrem de zgârcită. Zgârcită în ceea ce privește liniștea și fericirea, dar foarte generoasă în ceea ce privește eșecurile și încercările dureroase (moartea mamei și soției). Indiscutabil că în această suită de experiențe amare trebuie căutată setea lui Poe de macabru și fascinația exercitată asupra lui de moarte, fie atunci când moartea pătrunde și face ravagii în locuri considerate inexpugnabile de către organizatori (Masca morții roșii), fie în stare de transă sau moarte aparentă, fie în procesul de descompunere al domnului Valdemar, pe corpul căruia se experimentează înfricoșătoarele procedee ale mesmerismului, magnetismul de natură animală.
Căci e un lucru știut că Edgar Allan Poe s-a arătat foarte interesat de cele mai năstrușnice invenții ale timpului, precum călătoriile cu balonul, ori ingenioasa șarlatanie cu jucătorul „programat” de șah, și că pe linia ascendentă a tradiției anglo-saxone, el și-a pus fantezia la treabă pentru a construi un fabulos sistem spațio-temporal, care să-i permită explorarea Cosmosului până la Lună și retur (Hans Phall), respectiv călătorii cu un vas-fantomă (Manuscris găsit într-o sticlă – povestire inspirată de Coleridge), ba chiar până în străfundul oceanului (O pogorâre în Maelström), fantastica experiență trăită de marinarul scăpat ca prin minune din infernul lichid.
Toate astea explică îndeajuns enormul respect arătat operei lui Poe de către ilustrul nostru compatriot I.L.Caragiale, care chiar a tradus din franceză Balerca de Amontillado, precum și consistenta influență exercitată de marele romantic american asupra clasicului român, atât în ceea ce privește procesele psihice în marșul lor de la obsesii până la crimă (Inima care-și spune taina, Pisica neagră), cât și în studiul efectiv al comportamentului nebunilor în acel sanatoriu unde bolnavii reușesc să-i pună la popreală pe paznici și sanitari (Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană).
Ca o concluzie generală, trebuie să subliniem ba umanismul și sensul etic al unora dintre scrierile lui Poe pe direcția restabilirii adevărului (Tu ești ucigașul!) ori al răzbunării (Balerca de Amontillado, Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți), ba umorul suculent al autorului și grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb putința răsturnării valorilor în lume, binele fiind îngenuncheat de răul biruitor.
N.B. Este cât se poate de evidentă influența decisivă a lui Poe asupra literaturii americane. Practic, literatura nord-americană a demarat cu acest mare și complex artist!
O influență însemnată, deși nu la fel de categorică, a exercitat E.A.Poe în literatura anglo-saxonă, mai exact în întreaga literatură universală, căci noua modalitate a simțirii moderne, începută în Europa de simboliști, purcede din opera acestui genial nedreptățit de soartă și semeni.
Dincolo de înnoirile impuse în tehnica de analiză, investigație psihologică și în cea de cultivare a senzaționalului, opera lui Edgar Allan Poe a contribuit la identificarea și afirmarea a trei noi falange în literatura universală:
a) Literatura de aventură și anticipație, care, continuând superbele fantezii ale lui Rabelais și J.Swift, a cunoscut mai apoi realizări de prestigiu prin Samuel Butler (Erewhon și Întoarcerea din Erewhon), Jules Verne (Cinci săptămâni în balon, Copiii căpitanului Grant etc.), Hermann Melville (Moby Dick), Robert Luis Stevenson (Comoara din insulă), Herbert George Wells (Omul invizibil, Primii oameni în lună, Mașina timpului etc.), W.Wilkie Collins (Piatra lunei), Pierre Boulle (Planeta maimuțelor);
b) Literatura de investigație psihologică, cu uriașul ei salt datorat lui F.M.Dostoievski, iar în secolul XX cu remarcabila contribuție a lui Franz Kafka, Marcel Proust, Thomas Mann, William Faulkner, James Joyce, Virginia Woolf;
c) Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

MEMORIILE UNUI OFIŢER DE ARTILERIE VOL. I, DE PROF. COL. (r) CONSTANTIN ZAVATI
Profesorul Colonel (r) Constantin Zavati a fost absolvent al Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, al Şcolii Militare de Artilerie”din Großborn, al Facutăţii de chimie a Universităţii „Al I. Cuza” Iaṣi, unde a fost un student eminent, repartizat la catedra Universităţii ieṣene ṣi la Filiala Academiei din Iaṣi, unde nu i s-a permis să profeseze cu motivaţia că a fost unul din cei 9000 de ofiţeri de carieră, daţi afară la ordinele Moscovei din Armata Regală Română.
Şi-a  început cariera didactică ca profesor de fizică la Colegiul Naţional „Ferdinand” din Bacău, apoi a funcţionat ca profesor de chimie Gradul I la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bacău, a fost ṣef de catedră ṣi inspector la specialitatea chimie ṣi a trecut toate gradele didactice cu nota maximă. Ca inspector de chimie, a organizat după o concepţie proprie, 70 de laboratoare-clasă. A organizat conferinţe în domeniul de specialitate. Ca profesor frunta, i s-a înmânat Medalia Muncii pentru munca depusă în învăţământ.
 Este veteran al celui de Al Doilea Război Mondial. A luptat pe Frontul de Est ṣi pe Frontul de Vest. A fost decorat cu Coroana României, cu spade i panglică de Virtute Militară pentru fapte de vitejie (lupta de la Soroksár-Cehoslovacia), cu Medalia Eliberarea  de sub jugul fascist, cu POBEDA URSS:Medalia Crucea Comemorativă a celui de Al Doilea Război Mondial, cu Steaua Republicii pentru fapte de arme împotriva Germaniei fasciste.
La 7 iulie anul acesta Profesorul Colonel(r) Constantin Zavati va împlini 92 de ani. Un emoţionant la mulţi ani, în acest an de realizări editoriale pentru autorul a două volume de MEMORII, MEMORIILE UNUI OFIŢER DE ARTILERIE volumul I, care cuprinde LICEUL MILITAR DIN CERNĂUŢI, AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PE FRONTUL DE EST ŞI PE FRONTUL DE VEST, publicat la prestigioasa editură băcăuană ATENEUL SCRIITORILOR, sub îngrijirea redactorului, Ioan Prăjiṣteanu, iar al doilea volum, MEMORIILE UNUI PROFESOR DE CHIMIE SUB COMUNISM este aproape gata de tipar. Editura SINGUR/ Scrisul de azi i-a publicat tot anul acesta, în condiţii grafice excelente, volumul de proză scurtă, COINCIDENŢE. A scris aceste volume în ultimii doi ani, deṣi le gândise de mult timp.
Ca editoare, găsesc că autorul a realizat un tour de force, ca veteran al celui de Al Doilea Război Mondial, a rememorat episoadele de lupta prin care a trecut ṣi tragedia conflagraţiei, care i-a răpit din foṣtii colegi de la Liceul Militar „Ştefan cel Mare din Cernăuţi, pe care l-a urmat imediat după terminarea ṣcolii primare ṣi unde a intrat prin examen, un copil, departe de părinţi ṣi surori.
La terminarea Liceul Militar „Ştefan cel Mare din Cernăuţi, a fost unul dintre cei peste două sute de absolvenţi de liceu din România trimis cu bursă de studii la ṣcolile militare din Germania.
Ca elev ofiţer la Artilerie în Germania a făcut stagiul de front pe FRONTUL DE EST, înainte de OFENSIVA DE LA KURSK ṣi a fost salvat de la o moarte sigură de către caporalul german KURT, radiotelegrafistul unităţii, căreia îi este dedicat volumul I de MEMORII.
În Germania, a fost martor la bombardamente de zi ṣi de noapte, soldate cu oameni arṣi, carbonizaţi ṣi bunuri distruse.
Între dânsul ṣi EDITA BREDTMANN  a fost o adevărată love story, iar despărţirea la Weimar avea să fie pentru totdeauna.
După 23 August 1944, împreună cu ceilalţi colegi români, a revinit ca ofiţer în Armata Regală Română, cu care a mers pe FRONTUL DE VEST.
MEMORIILE UNUI OFIŢER DE ARTILERIE vol.I de Profesor Colonel(r) Constantin Zavati este un volum-document, scris cu pasiune ṣi sinceritate din punct de vedere al martorului ocular. Cititorul are o experienţă emoţionantă, volumul fiind un page turner, dovada că prima ediţie s-a epuizat ṣi a doua ediţie este gata de tipar. MEMORIILE UNUI OFIŢER DE ARTILERIE vol.I este un volum cu un conţinut inedit, cu un stil de best seller, de interes pentru publicul larg ṣi pentru istorici.
PANU
Era în mijlocul lunii iunie 1943 la orele 4 dimineaţa, când am pornit în marş.
Am plecat dis-de-dimineaţă pentru a prinde câteva ore de răcoare fiindcă aveam un drum lung de străbătut, peste 100 de km, până la următoarea oprire, prin imensa stepă rusă, o întindere fără sfârşit, fără nici un copac sau arbuşti, numai cu scaieţi ṣi iarbă aproape sub un soare dogoritor. Nu adia nici o boare, nu se vedea zburând nici o pasăre, nici insecte nu bâzâiau în aer. În afară de zgomotele motoarelor nu era nici un alt sunet. În urma nostră rămânea un nor de praf, fiindcă mărşăluiam pe un drum de ţară. Eram plini de praf pe haine, faţă şi mâini. Singurul plus era că aveam ochelari de protecţie.
După un anumit număr de kilometri, Comandantul a ordonat oprirea pentru aşa-numita haltă de ajustare pentru răcirea motoarelor, destinderea picioarelor şi uşurarea ostaşilor!
După aproximativ două ore, coloana s-a oprit la semnalul şefului, deşi nu era timpul de haltă. El a coborât din maşină, împreună cu ceilalţi militari şi s-a îndreptat spre marginea din dreapta a şoselei, în sensul de mers. Fiind cu obuzierul aproape de capul coloanei, am coborât şi eu.
La marginea şoselei se găsea cadavrul unui ofiţer sovietic, cu uniforma întreagă, cu cizmele în picioare (o curiozitate, fiindcă ele erau primele furate), fără nici o rană vizibilă, cu ochii mari, migdalaţi deschişi, privind spre cer, cu faţa şi mâinile galbene ca ceara de albine. Ne-a frapat faptul că nu intrase în putrefacţie şi nici măcar nu mirosea, era ca o mumie părăsită în imensitatea stepei. Toţi cei care eram în jurul lui ne-am întrebat cum a putut ajunge în acel loc aflat la sute de km de linia frontului, cum de nu a intrat în descompunere şi încotro voia să meargă, cum de a ajuns până acolo? Nimeni dintre noi nu a găsit însă răspuns la aceste întrebări. Câţiva ostaşi s-au oferit să-l îngroape, dar Comandantul a refuzat, motivând că în urma noastră va veni o unitate specială care se ocupa de aşa ceva. A dat ordin de continuare a marşului.
În jurul prânzului am făcut o nouă haltă, ni s-a servit masa caldă pregătită la bucătăria de campanie în timpul mersului, iar după aceea ne-am continuat drumul până aproape pe seară când ne-am oprit la marginea unui sat complet distrus în timpul luptelor ce avuseseră loc cu oarecare timp în urmă. Rămăseseră doar hornurile caselor în picioare, restul fusese ars, iar puţinii copaci care mai erau acolo arătau sfârtecaţi de schijele obuzelor. Ca prin minune scăpase o fântână cu cumpănă, cum se văd la noi în Bărăgan, cu o apă limpede; lângă ea se aflau două jgheaburi unde colhoznicii îşi adăpaseră vitele. Nu era însă vreo  urmă de oameni sau de animale.
Prima grijă după ce ne-am oprit a fost să camuflăm parbrizele maşinilor, apoi ne-am săpat adăposturile personale, aşa numitele gropi de vulpi, pentru orice eventualitate, în caz de atac aerian, după care, în ordine, ne-am spălat la fântână pe mâini şi pe faţă, apoi am luat masa de seară, constând din pâine, conservă de carne de vită şi cafea surogat. Ni s-a dat liber, ne-am aşezat foile de cort pe iarbă, unii au fumat o ţigară, alţii au mai stat de vorbă, dar toţi erau obosiţi şi cei mai mulţi s-au pregătit de culcare.
PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NUMELUI
Era 21 mai 1943, o zi frumoasă de primăvară, cu mult soare şi cu mult praf, eram într-un marş de rutină. Maşinile Bateriei stârneau adevăraţi nori de colb care se depuneau pe mâini, pe faţă, cu excepţia ochilor, care erau apăraţi de ochelarii de protecţie, gura era plină de praf.
Cred că parcursesem cam 100 de km fără să întâlnim un sat, o fiinţă sau măcar un iepure în imensitatea stepei plină de ierburi şi scaieţi până când, în depărtare, au apărut ruinele unui sat unde se vedeau numai hornurile în ruină ṣi o fântână cu cumpănă.
Cu cât ne apropiam mai mult simţeam o schimbare în atmosferă, o năduşeală... Cerul începuse să se întunece, acoperindu-se de nori negri de furtună şi vântul, ca o adiere la început, creştea în intensitate. Am ajuns aproape de sat şi comandanţii au hotărât să facem o haltă şi pentru că nu mai era mult până să înceapă furtuna şi ploaia, ne-am ridicat corturile, făcând în jurul lor câte un taluz de pământ, ca apa să nu poată intra în cort. Unii camarazi au atacat fântâna scoţând apă şi turnând-o în jgheabul de lângă ea, ca să se poată spăla pe faţă şi pe mâini înainte ca ploaia să se dezlănţuie. Am mai apucat să primim hrana rece şi o cană de surogat de cafea caldă care fusese pregătită în timpul marşului.
La orizont se vedeau fulgere, parcă tot orizontul ar fi luat foc, un foc asemănător celui de artificii de Anul Nou. Apoi am auzit tunetele. Au început să cadă primii stropi, ne-am refugiat în corturi şi apoi a început o adevărată aversă, caracteristică ploilor de vară şi nu de primăvară. Auzeam cum apa lovea pânza întinsă a cortului ca pe o tobă uriaşă.
Ploaia... tot aşa cum a început a şi încetat.
Am deschis pânza de la uşa cortului şi am constatat că ne aflam pe nişte insule cu o mare de bălţi în jur.
Atunci mi-am amintit că era 21 mai, ziua numelui meu, Sfinţii Constantin şi Elena. Deşi mai eram cu un camarad neamţ în cort, m-am simţit singur în imensitatea teritoriului sovietic, ca şi cum aş fi fost abandonat pe o insulă pustie. M-am simţit ca un grăunte de nisip pierdut într-un deşert uriaş.
La mii de kilometri, familia mea sărbătorea ziua tatălui meu Constantin şi a surorii mele mai mari Elena, Coca Mare cum îi spuneam noi. Mi-am imaginat că sunt în jurul mesei pline de bunătăţile pregătite de mama şi că închin un pahar de vin cu ei. Nu am îndrăznit să-i mărturisesc camaradului meu că era ziua numelui meu deoarece nu aveam cu ce să-l tratez...
O COINCIDENŢĂ UNICĂ: CIRCUMSTANŢELE ÎN CARE L-AM REÎNTĂLNIT PE OBERGEFREITER-UL KURT
În timpul stagiului de pe FRONTUL DE EST în URSS, ca elev la ŞCOALA MILITARĂ DE OFIŢERI DE ARTILERIE din GROß-BORN, GERMANIA, am fost salvat de la moarte de către KURT, radiotelegrafistul Bateriei noastre.
Era pe la mijlocul lunii iunie, pe când trupele germane pregăteau Ofensiva ZITADELLE în zona Kursk, pe FRONTUL DE EST.
În timpul marṣurilor de înṣelare a inamicului, am ajuns la o zonă mlăṣtinoasă ṣi în timpul acestei aplicaţii am fost chemat de la Bateria de tragere la Observator împreună cu radiotelegrafistul Baterirei, Caporalul KURT.
Am ales un drum mai direct care trecea prin mlaṣtini. La un momnet dat mi-a alunecat un picior de pe cărare direct în mlaṣtină ṣi pe când mă chinuiam sa-l scot din mlaṣtină, s-a deschis foc de mitralieră sau pistol mitralieră. KURT care fusese pe FRONT de la începutul Războiului, a reacţionat imediat ṣi s-a aruncat la pământ ṣi m-a tras ṣi pe mine, salvându-mi astfel viaţa. Cred că focurile fuseseră trase de partizani. De la Observatorul nostru s-a deschis focul asupra poziţiei de unde se trăsese asupra noastră. După aceasta focul inamic a încetat. KURT m-a ajutat să mă ridic, deṣi avea în spate aparatul G de radio-emisie, care era mare ṣi greu, noroc că era un ins atletic de aproape doi metri.
***
La MIHALOVIČ, pe FRONTUL DE VEST, ca ofiţer în Armata Regală Română, pe o zi însorită, am ieṣit de la Popota ofiţerilor după masa de prânz ṣi mă relaxam în faţa casei PRIMARULUI. Unii fumau, alţii discutau, eu stăteam la soare ṣi mă bucuram de ziua aceea frumoasă ṣi parcă fără griji.
La un moment dat, a apărut pe ṣoseaua dinspre PRAGA o coloană de prizonieri nemţi, despre care - după ce au trecut - am apreciat că putea să aibă o lungime de 2 km ṣi care cuprindea toate gradele, de la general la simplul soldat ṣi din toate armele cu excepţia aviaţiei ṣi a marinei.
În fruntea coloanei era un docar cu doi ofiţeri de la NKVD care, din timp în timp,  trăgeau rafale de pistol mitralieră în aer ca să terorizeze prizonierii, iar din 30 în 30 de metri, mărṣăluiau niṣte sentinele alcătuite din soldaţi destul de în vârstă, înarmaţi cu câte o carabină.
La un moment dat, în rândul dinspre marginea ṣoselei, l-am zărit peOBERGEFREITER-UL KURT! Mergea abătut, cu privirea-n pământ. M-am apropiat de coloană ṣi l-am strigat pe nume. El a tresărit ṣi s-a uitat întrebător la uniforma mea de ofiţer român. După câteva clipe de ezitare m-a recunoscut. Am dat ordin unui soldat care se afla în apropiere să-mi aducă rapid pâine de la Popotă. Am început să vorbim ṣi ne-am amintit de întâmplarea de pe FRONTUL DE EST URSS. Ceilalţi prizonieri mă priveau curioṣi pentru că-l strigasem pe nume ṣi pentru că vorbeam limba germană. I-am dat pâinea adusă de soldat ṣi toate ţigările pe care le aveam la mine. I-am dat ṣi bomboanele pe care le aveam în buzunar. După ce am mers împreună cam vreo 60 de metri, s-au auzit iar rafale de pistol mitralieră. Ne-am trezit cu una din sentinelele sovietice în vârstă, care, într-o limbă moldovenească caracteristică basarabenilor, m-a rugat să plec de lângă prizonieri pentru că „nebunii din faţă sunt în stare de orice!” Ne-am despărţit imediat.
Mă întreb i acum, după atâţia ani, de soarta camaradului meu KURT care mi-a salvat viata?
NUNTA DE LA MAGLAVIT, ÎN SATUL LUI PETRACHE LUPU
Eram tineri ofiţeri, arătoṣi, simpatici, cu uniforme ca la paradă ṣi aveam multă trecere în oraṣul Craiova, în special noi trei: ION DINICĂ, GHEORGHE FILIP ṣi eu, toţi absolvenţi de ṣcoală militară. Eram des invitaţi drept cavaleri de onoare la diferite nunţi din Craiova ṣi din împrejurimi. Aceasta se datora faptului că ION DINICĂ era oltean, precum ṣi pentru că mai aveam un coleg de la ṣcoala militară pe nume GELU BERCEA - fiul unui arhitect din Craiova - care fusese coleg la LICEUL MILITAR MĂNĂSTIREA DEALU cu MS Regele Mihai I, într-o clasă specială, cu copii selectaţi din toate clasele sociale. GELU BERCEA era un tip foarte prezentabil, cu maniere alese ṣi cu o bună reputaţie.
M-am împrietenit cu el ṣi de multe ori duminica eram invitat la părinţii lui la masă, care erau niṣte persoane foarte distinse ṣi prietenoase. GELU BERCEA ocupa o cameră în casa unui boier craiovean, mult mai avut decât gazda mea ṣi a cărui casă era un adevărat muzeu cu tablouri scumpe ṣi mobilă de lux.
Într-o duminică, GELU BERCEA a venit la mine ṣi mi-a spus:  „Costele, îmbracă-te repede ca să prindem trenul spre  MAGLAVIT pentru că suntem invitaţi la o nuntă, în calitate de cavaleri de onoare.” Dânsul se cunoṣtea bine cu părinţii miresei.
M-am echipat imediat ṣi am plecat amândoi la gară la timp pentru a prinde trenul de MAGLAVIT. Era un tren personal care se oprea prin toate staţiile.
Am sosit la MAGLAVIT înainte de prânz. O dată cu noi au coborât ṣi alţi invitaţi, aṣa că am pornit aproape în formaţie spre casa miresei. În faţa gării erau înṣirate multe trăsuri noi, precum în marile oraṣe, care au luat o parte dintre noii sosiţi.
Am fost plăcut impresionat de casele din localitate, care erau majoritatea noi, plăcute ca arhitectură, cu garduri noi, înconjurate de grădini vaste cu mulţi pomi fructiferi.
Am sosit la casa miresei, o casă impozantă, înconjurată de o grădină mare, cu un cort imens în curte, unde erau puse multe mese ṣi scaune, iar pe niṣte suporturi erau două butoaie uriaṣe, unul cu vin ṣi celălalt cu ţuică. Era ṣi un cuptor mare, lângă care erau stivuite vreo 200 de pâini rumene. În bucătăria casei erau adunate o mulţime de femei care trebăluiau grăbite să termine ultimele feluri de mâncare ṣi prăjituri, pe care le aranjau pe feţele de masă brodate ṣi albe ca neaua.
Peste tot era un belṣug cum n-am mai văzut la vremea aceea nicăieri. Nu mi-am imaginat că la ţară putea fi atâta bogăţie. Însă, după trecerea sovieticilor pe la noi, nu am mai văzut niciodată aṣa belṣug!
Ne-am prezentat la părinţii miresei care ne-au primit cu braţele deschise, încântaţi de onoarea pe care le-o făceam prin prezenţa noastră. Pe mireasă am cunoscut-o mai târziu, înainte de a merge la biserică.
Mai multe fete se ocupau cu gătirea miresei ṣi nimeni nu avea voie să o vadă.
A sosit ṣi timpul de a merge la biserică. A apărut ṣi mireasa împreună cu domniṣoarele de onoare ṣi de alte prietene de ale ei.
Am fost prezentaţi miresei, care era o tânără foarte frumoasă ṣi cu o rochie de vis. Am fost introduṣi domniṣoarelor de onoare. Partenera mea la această ocazie era o tânără învăţătoare, o olteancă vivace ṣi prietenoasă. Ne-am împrietenit pe loc.
Am plecat spre biserică. La ieṣirea din curte aṣteptau două trăsuri cu niṣte cai superbi. Fiecare dintre birjari a insistat ca mireasa să se urce în trăsura lui. Unul dintre aceṣtia a fost ṣi mai insistent pentru că era văr cu mireasa. Fiind prezentată cu această dilemă, diplomată, aceasta a decis să meargă la biserică pe jos, împreună cu ceilalţi nuntaṣi, biserica fiind cam la 200 metri de casa ei.
În această situaţie, spre uimirea tuturor celor prezenţi, fulgerător, al doilea birjar a scos un cuţit foarte ascuţit ṣi cu o viteză uluitoare l-a lovit pe vărul miresei direct în stomac. Nimeni nu a avut timp să reacţioneze ca să împiedice atacul. O parte dintre nuntaṣi, care se adunaseră în drum, l-au prins pe atacator, l-au urcat în trăsura lui ṣi l-au îndepărtat de la faţa locului. La fel au procedat ṣi cu rănitul, în timp ce restul nuntaṣilor s-au deplasat spre biserică, ca ṣi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Mai târziu am aflat că astfel de întâmplări erau obiṣnuite la MAGLAVIT ṣi de aceea nimeni nu s-a lăsat impresionat de această situaţie nefericită. Pentru noi a fost un ṣoc puternic, mai ales că nu am putut acţiona nicicum.
Am ajuns la biserică unde aṣteptau nuntaṣii locali, precum ṣi cei veniţi de la Craiova.
Am intrat în biserică unde aṣteptau mirele ṣi părinţii lui, împreună cu alţi nuntaṣi.
A urmat slujba religioasă, iar noi, cavalerii de onoare am însoţit domniṣoarele de onoare. A fost o slujbă emoţionantă, după care nuntaṣii s-au îndreptat spre casa miresei unde urma să aibă loc masa ṣi petrecerea.
Am întrebat pe domniṣoarele de onoare despre PETRACHE LUPU ṣi ele ne-au propus să mergem să vizităm locul unde se afla STÂNA lui, precum ṣi TROIŢA ridicată în cinstea lui.
PETRACHE LUPU devenise celebru după ce avusese o viziune în care i-a vorbit Bunul Dumnezeu. Am aflat că era un cioban modest, bâlbâit ṣi stingher. Într-o zi când se afla cu oile la păscut în Lunca Dunării, a avut o viziune în care i-a apărut Bunul Dumnezeu sub forma unui MOŞ - după cum a povestit dânsul mai târziu - care i-a spus să meargă în satul lui ṣi să le spună oamenilor de acolo ca să se roage mai mult, să dea de pomană ṣi să se poarte cum se cade cu vecinii lor.
Se spune că în urma viziunii cu MOŞUL, PETRACHE LUPU ṣi-a recăpătat vorbirea ṣi a început să predice.
Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului în toată ţara, au început să vină pelerini cu sutele, unii erau grav bolnavi; ei veneau la MAGLAVIT ca să se vindece atingând SFÂNTUL, după cum i s-a spus după viziunea sa cu Bunul Dumnezeu.
Pelerinii aveau nevoie de gazde ṣi atunci satul a început să prospere, s-au refăcut casele, s-au construit multe locuinţe noi ṣi toţi oamenii din sat au progresat. Au apărut ṣi trăsurile care transportau pelerinii de la gară la stâna lui PETRACHE LUPU unde s-au ridicat o TROIŢĂ ṣi o platformă unde SFÂNTUL îṣi ţinea predicile, care erau pregătite minuţios cu preoţii din sat, care, la fiecare întâlnire cu pelerinii, ţineau ṣi ei o slujbă religioasă, urmată întotdeauna de o colectă de bani, precum ṣi de alte daruri aduse de aceṣtia.
În sat se construise o biserică mare ṣi se întâmplaseră minuni - după cum povesteau localnicii - precum unii epileptici s-ar fi vindecat ṣi alţii suferinzi de diverse boli ar fi fost tămăduiţi de către SFÂNT atunci când îi atingea cu mâinile lui mari.
SFÂNTUL nu se manifesta numai la MAGLAVIT. Acesta era purtat cu mare pompă de către preoţi prin marile unităţi militare din ţară, cele de la partea sedentară, pentru că restul militarilor erau pe FRONTUL DE EST, unde se înregistrau mari pierderi în morţi, răniţi ṣi dispăruţi. Vizitele lui PETRACHE LUPU urmăreau ridicarea moralului ostaṣilor care trebuiau să plece pe FRONT, precum ṣi a poporului care afla zilnic din telegramele aduse de jandarmi despre sacrificiul celor căzuţi eroic pe FRONT. Organizatorii Bisericii l-au dus pe PETRACHE LUPU ṣi pe FRONT ca să-i binecuvânteze pe militari ṣi să le ridice moralul.
Până la Locul Sfânt din Lunca Dunării unde era STÂNA ṣi TROIŢA am trecut prin niṣte lanuri mari de orez ṣi bumbac, recolte din care localnicii câṣtigau bani frumoṣi.
Ne-am întors la casa miresei unde începuseră să se adune nuntaṣii. Noi am fost invitaţi la masă împreună cu domniṣoarele de onoare. S-a servit un meniu deosebit cu antreuri, fripturi de pasăre ṣi porc, sarmale, deserturi variate ṣi băutură la discreţie. În afară de vinul ṣi ţuica care s-a servit la masă, o bună parte din nuntaṣi se ridicau repetat de la masă pentru a gusta băutura din cele două butoaie din curte.
La masă am avut marea surpriză de a fi aṣezat alături de PETRACHE LUPU. Mi-am dat seama că era un om deosebit, cu mult bun simţ, care vorbea cu har, se comporta civilizat, povestea din  activitatea lui ṣi răspundea cu răbdare la întrebările mele. A mâncat cumpătat, a băut cu măsură ṣi la cererea nuntaṣilor a binecuvântat pe cei doi miri ṣi pe ceilalţi musafiri, după care a mulţumit cu smerenie pentru că fusese invitat la masă, după care ṣi-a luat rămas bun de la cei prezenţi.
După masa copioasă, a urmat oferirea darurilor tinerilor căsătoriţi, începând cu naṣii ṣi urmând cu ceilalţi nuntaṣi.
Un taraf de lăutari foarte talentaţi au interpretat cântece melancolice de pahar, alte melodii specifice nunţilor, precum ṣi muzică de dans, hore, sârbe, chiar tangouri ṣi valsuri. Noi, tinerii cavaleri de onoare am fost invitaţi la dans de către domniṣoarele de onoare într-o altă încăpere, unde era ṣi un patefon la care am pus muzică de dans, în timp ce ceilalţi nuntaṣi erau înlănţuiţi în sârbe ṣi hore. În pauza dintre jocuri, unii nuntaṣi plăteau lăutarilor să le cânte melodiile lor preferate, pe care le fredonau sau le cântau cu voce tare. Noi am continuat petrecerea în încăperea cu patefon, unde eram aprovizionaţi cu prăjituri ṣi băutură.
A fost o nuntă bogată ṣi foarte bine organizată, unde nimeni nu s-a îmbătat ṣi nu s-a produs nici un scandal. În timpul petrecerii nu s-a amintit deloc despre incidentul cu trăsurile, ca ṣi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Către dimineaţă ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, le-am mulţumit frumos pentru invitaţie, iar dânṣii ne-au invitat să-i vizităm din nou.
Petrecerea a continuat, iar noi însoţiţi de domniṣoarele de onoare ṣi de alţi nuntaṣi ne-am îndreptat spre gară, pentru că urma să sosească trenul ṣi am observat că rănitul de la nuntă se afla pe o targă pentru a fi dus la spitalul din Craiova.
Dimineaţa am ajuns cu bine la Craiova, ne-am prezentat la datorie, ca ṣi cum nu am fi petrecut noaptea întreagă, pentru că eram tineri, plini de energie ṣi nu ne resimţeam după o zi ṣi o noapte fără somn.
note de Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

POETA YVONNE ROSSIGNON, FACULTATEA LA CLUJ: DOCUMENTE INEDITE
Perioada în care poeta Yvonne Rossignon şi-a făcut studiile la Cluj este, poate, cea mai  vizibilă din biografia sa. Cercetarea noastră reconsituie din actele şcolare, foile matricole, debutul literar, poemele publicate acele fapte inedite de viaţă despre care până în prezent nimeni nu a făcut vorbire. Gimnaziul şi studiile  liceale  le urmează la Sibiu, la Liceul „Domniţa Ileana”. Studii superioare face la Cluj în perioada 1930-1935, fiind absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene, numită pe atunci Universitatea „Regele Ferdinand I”. După Decretul imperial de înfiinţare din 12 octombrie 1872 şi până la Marea Unire din 1918, Instituţia clujeană se numea Universitatea „Ferencz Jozsef”, apoi, din 1919 până în 1927, s-a numit Universitatea Daciei Superioare, apoi, până în 1947, Universitatea „Regele Ferdinand I”, din 1948- 1959, Universitatea „Victor Babeş”, 1959-1988 se numea Universitatea „Babeş-Bolyai”, din 1988-1991, Universitatea din Cluj, iar din 1991 s-a revenit la denumirea de Universitatea „Babeş-Bolyai”, cum apare şi astăzi. Între 1940- 1945, după cedarea Transilvaniei, Universitatea clujeană se refugiază la Sibiu, în timp ce la Cluj funcţionează Universitatea din Szeged. În perioada interbelică, la Cluj existau patru unităţi universitare: 1. Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat, 2. Facultatea de Medicină, 3. Facultatea de Filosofie, Litere şi Istorie, 4. Facultatea de Matematici şi Ştiinţe. Legea învăţământului din 1932 păstrează delimitarea pe facultăţi, secţii, catedre, seminarii şi institute, rămânând cele patru facultăţi în ordinea stabilită la înfiinţare, în 1872 şi cu textele în limba latină ale diplomelor de Doctor.
În Registrul matricol al studenţilor înscrişi în anul 1931/ 1932, la poziţia 524 apare numele Rossignon Yvona, an I, specialitatea principală: Franceză, secundară: Italiană- Română, numărul matricol: 2145, judeţul naşterii: Romanaţi, religia: Ortodoxă, naţionalitatea: Română, cetăţenia: Română, locuinţa în Cluj: str. Moţilor, nr. 72, semnează: Yvonne Rossignon. În acest an şcolar, Guvernul francez  acordă pentru Universitatea clujeană şapte burse pentru studenţii români, aprobate de Rectorat, după cum urmează:1. Iulia Nemeşiu, de la Istorie, 2. Barbu Sensanschi de la Franceză şi 3. Mihai Beniuc de la Psihologie, restul  probabil la Ştiinţe şi Medicină. Licenţiat în 1932 cu distincţia „Magna cum laude” şi bursier al Statului francez  apare Bucur Ţincu, iar în octombrie 1931, Mihai Beniuc, cu distincţia „Magna cum laude” este licenţiat în Psihologie, Sociologie, Logică, şi el bursier al Statului francez, după cum am amintit mai sus, fapt ce reiese din Procesele -verbale ale Rectoratului Universităţii „Regele Ferdinand I”. În anul următor, 1932/1933 întâlnim numele tinerei în Registrul  studenţilor de la Facultatea de Litere şi Filosofie la poziţia 536. Datele sunt aceleaşi, numele este scris corect de data aceasta, numărul matricol e acelaşi, semnătura olografă, dar, tânăra apare în anul III, deşi nu era decât de un an la Universitatea din Cluj. Faptul acesta ne duce la alte documente, conform cărora Yvonne Rossignon a achitat în 2 iunie 1933 cu chitanţa numărul 2032 o taxă de 50 lei pentru un examen parţial, iar în 7 iunie cu chitanţa numărul 2691, altă taxa pentru un examen parţial, ca în 8 iunie 1933 să achite trei chitanţe a câte 50 lei pentru alte examene parţiale, cu numerele de chitanţă: 2836, 2837, 2838. În felul acesta s-ar explica prezenţa ei în anul III, deoarece credem că şi-a luat cu brio examenele. Presupunem că avea bursă, din moment ce toţi ceilalţi plăteau câte 100 lei pentru astfel de examene, iar Yvonne doar 50. Cunoscătoare a limbii franceze din familie, Yvonne Rossignon vorbea cursiv italiana, ajungând după război să lucreze într-o mare editură din Roma, cum aminteşte Monica Lovinescu.
În Registrul matricol al Facultăţii de Litere şi Filosofie din anul 1935, la nr. 2145 apare d-ra Rossignon Yvonne, înscrisă în 1930, iar anul şcolar 1930/ 1931 a fost unul preparator, în care obţine calificativul „foarte bine” la următoarele obiecte de studiu: Istoria filosofiei eline până la Socrate; Sociologie, Romanul modern şi Estetică literară, iar calificativul „bine” la: Introducere în Filosofie, Interpretări din corespondenţa lui Cicero şi Limba franceză. Anii următori cuprind 21 de examene la tot atâtea obiecte de studiu, iar tânăra studentă obţine doar cinci calificative de „bine”şi 16 de „foarte bine”. Yvonne Rossignon este licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj,  specialitatea principală: Limba şi literatura italiană, specialitatea secundară: Limba şi literatura franceză şi Filologie romanică. I se menţionează calitatea de licenţiat în urma examenului dat la 13 februarie 1935, cu procesul verbal nr. 377 din anul şcolar 1934/1935. Titlul tezei de licenţă era: Il grottesco e le grotte. Aceste documente se află la pagina 72 din Registrul matricol al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj. Diploma mai are şi numărul 30414 al Ministerului Instrucţiunii şi numărul 844 al Directoratului Ministerial IV Cluj.
DebutulYvonnei Rossignon are loc în revista „Abecedar” de la Turda, an I, nr. 26-28, 1933, 9 nov., p. 4 cu poezia Pan, aşezată sub semnul panismului blagian, frecvent întâlnit în epocă. În acelaşi an publică traducerea lucrarii lui G. Marcucci, Apostolatul educativ al lui Giovanni Cena, Cluj, 1933 şi continuă colaborarea la revista „Abecedar”, iar apoi la „Pagini literare”. Poemele publicate de Yvonne Rossignon  în revista „Abecedar”, începând cu toamna lui 1933, anul în care şi-a început studenţia la Cluj, sunt următoarele: Pan, în „Abecedar”, an I, nr. 26-28,  1933, 9 nov., p. 6.;  Mâinile, în „Abecedar”, an I, nr. 31-32,  1933, 7 dec., p. 4.; Colindă, în „Abecedar”, an I, nr. 36-40,1934, 15 ian., p.8.; Narcis, în „Abecedar”, an I, nr. 36-40,1934, 15 ian., p.8.; Litanie, în „Abecedar”, an I, nr. 36-40,1934, 15 ian., p.8.; Paşi, în „Abecedar”, an I, nr. 36-40,1934, 15 ian., p.8.; Paradis pierdut, în „Abecedar”, an I, nr. 41-44, 1933, p.7.; Curtea cu donjoane, în „Abecedar”, an I, nr.41-44,1933,  p.7. Denie,  în „Abecedar”, an I, nr. 49-52, 1934, 25 martie, p.3. Pornim de la premisa că Yvonne Rossignon a debutat în „Abecedar”, aşa cum am descoperit, şi nu în perioada liceului făcut la Sibiu; prin urmare poezia debutului  este aceea intitulată Pan, publicată în revista turdeană alături de alţi autori lirici, cum ar fi: C.I.Anderco (Revenire), M. Beniuc (Da capo), Lyda Carmy (Apus).[1] Acest debut este uşor tributar liricii blagiene, ca de altfel întreaga creaţie a poetei. Mitul zeului Pan, cântăreţul, revigorat şi original, prezent aici, este o formă de ars poetica, unde cântecul nu poate fi întrerupt, în pofida opreliştilor care apar, a timpului, a uitării: „Naiul era plin de muşchi şi de tărână;/ Buzele lui Pan nu mai ştiau să cânte./ Iedere-i crescuseră cătuşi pe mână/ Şi-i înlănţuiseră picioarele frânte.// Peste umeri toamna-l dăruise, greu, cu struguri/ Albi; strugurii erau pletele lui Pan./ Un măceş îi mai aprinse muguri/ Roşii ca mătănii coapte, de mărgean.// Pan stătea cu fruntea grea în lut./ I se-ngemănau din ochi izvoare;/ Nimfele îşi alintau în ele coapsele. Tăcut,/ Pan le asculta: credea că-s căprioare.// Şi cătuşele de iederă cântau foşnit./ Iezii tresăreau cu nări înfiorate,/ Tropoteau mărunt pe trupul lui blănit, / Fiindcă Pan şi –amestecase trupul cu ţărâna./ Seara, caprele veneau cu uger greu de lapte./ Pan îşi adâncea, căuş albastru, mâna/ Şi-şi vărsa pe buzele prea coapte/ Laptele din care iezii au supt./ Stelele creşteau în şipotele lui/ Flori de nufăr; cântec de lumină rupt,/ Pentru Pan cel singur, cerului.// Naiul era plin de muşchi şi de ţărână./ Nici pădurile nu mai ştiau să cânte/ Ochii zeului se adânceau, fântână/  Şi din ei porneau izvoare frânte// Să înveţe oamenii să cânte.[2] Se observă de pe acum temele, motivele şi simbolurile poetice care anunţă forţa viitoarei poete. Imaginea vizuală este deosebit de plastică, uşor cinematografică, cromatică şi auditivă. Universul teluric (sugerat de o diversitate lexicală, aparţinând aceluiaşi câmp semantic: muşchi, ţărână, iederă, măceş, struguri, lut, izvoare, şipote, flori de nufăr, iezi, căprioare, păduri, fântână etc.) este guvernat de zeul Pan, iar fiinţele care îl însoţeau sunt destinate perpetuării frumuseţii lumii prin cântec. Naiul său fermecător are puteri magice, poeta suprapunând miturile universale ale diverselor divinităţi. Fiecare dintre elementele teluricului sunt simboluri lirice originale, prezentate dintr-o perspectivă  feminină. Lexicul aparţine universului rural, cu elementele sacre ale miturilor (zeul, Pan, nimfele, naiul, stelele), aduse cu sine din zona Romanaţilor, de la Studina, unde poeta a copilărit, prin locuri încărcate de legendă. Ulterior, aceste motive lirice devin predominante, se dezvoltă armonios în toată creaţia lirică a Yvonnei Rossignon. Structura poeziei este atipică: începe cu trei catrene, urmate de o strofă alcătuită din opt versuri, apoi un alt catren, ca să se încheie cu un monostih. Ideea poetică nu face concesii structurii versurilor, ci se derulează firesc, fără nicio urmă de constrângere, spre deosebire de ceilalţi autori de pe aceeaşi pagină, pentru care structura compoziţională primează. Frumuseţea alcătuirii poemului în vers alb conferă originalitate creaţiei, ritmul său interior condensând pulsaţiile naturii în momentul regenerării vegetale. În alte poeme tema predominantă este credinţa, dar poeta are cu Dumnezeu o relaţie de tip confratern; îl atenţionează, îl ceartă uneori, precum psalmiştii din vechime, dar necontenit îl înconjoară cu dragoste. Prometeică sau aregheziană, atitudinea eului liric nu lasă loc îndoielii, dar este mereu înconjurată şi marcată de dorinţa şi dorul morţii, a contopirii cu divinitatea, act ce se realizează -în viziunea poetei - numai prin moarte. „Lirica Yvonnei Rossignon corespunde unei armonizări depline a substratului ideatic tradiţionalist cu formele moderne de exprimare ale mesajului poetic”(Nae Antonescu). Dorul de moarte eminescian apare frecvent în poemele Yvonnei Rossignon, ca o consecinţă a împlinirii cosmice, precum în poemele: Rugăciune, Psalm, Psalm pentru schimbarea la faţă, Mărturie, Pădure, Dimineaţă în grădină, Căutarea sorii sale, Cântec pentru o fetiţă moartă, Oltenie, Văcar etc.
De curând s-a împlinit un secol de la naşterea sa, iar noi vom descoperi, poate, alte şi alte lucrări publicate în limba italiană sau română de către poeta Yvonne Rossignon, olteanca din Romanaţi ce avea nume franţuzesc şi a trăit în Italia. Merită aşezată în Istoria literaturii române la loc de cinste, deoarece opera ce ne-a lăsat-o moştenire este deosebit de valoroasă şi mai ales, pentru că s-a afirmat aici, într-o revistă ce apărea la Turda, editată de profesorul Teodor Murăşanu, chiar şi în anii retrocedării Ardealului, până în 1943. Rolul de spiritus rector al profesorului Teodor Murăşanu nu poate fi pus la îndoială, deoarece în deceniul apariţiei „Paginilor literare”(1933-1943), Turda a devenit şi ea capitala culturală a României. Pentru deceniul al patrulea, I. Hangiu inventariază, în Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990, (ediţia din 1996)  94 de publicaţii literare transilvane, dintre care 33 apăreau la Cluj sau la Turda.
Centru cultural era deja Clujul prin faptul că în revistele apărute aici  au publicat cele mai reprezentative nume ale literaturii interbelice din ţară: Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Teodor Murăşanu, Pavel Dan, Ionel Neamtzu, Yvonne Rossignon, Olga Caba, Emil Isac, Teohar Mihadaş, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Ion Agârbiceanu, Gh. Bogdan-Duică, Romulus Demetrescu, George Boldea, Emil Giurgiuca, Horia Vintilă, Grigore Popa, Paul Constant, Ion Ţigăra, Livia Rebreanu-Hulea, Maria Cunţan, Nicolae Caranica, Ion Chinezu, Letiţia Papu, Elisabeta Henţiu, Aurel Marin, Victor Felea, Delia Crăciun, Ion Ionaş, Vasile I. Rusu, Iosif E. Naghiu, D. I. Sârbu (traduceri din maghiară) Ion Miclea, Romeo Dăscălescu, Al Husar, Radu D. Moldovanu, Lucian Valea, Eugeniu Todoran, Ion Bunea, Virgil Nistor, Mircea Bogdan, Şt. Aug. Doinaş, şi mulţi alţii. Gruparea Intelectuală „Thesis” (Sibiu, 1932-1940) a avut strânse legături cu gruparea scriitorilor de la „Pagini literare”, numele colaboratorilor sibieni regăsindu-se frecvent în paginile revistei de la Turda: Al. Dima, Ionel Neamtzu, Paul Constant, Pimen Constantinescu, Giuseppe Ciafarelli, George Fonea, Ion Th. Ilea ş. a.
Maria Vaida (Cluj-Napoca)
 

[1] Vezi „Abecedar”, an I, nr. 26-28, 1933, 9 nov., p. 6.
[2] Yvonne Rossignon, Pan, în „Abecedar”, an I, nr. 26-28,  1933, 9 nov., p. 6.

ISTORIA LITERARĂ DE MÂINE, PAGINI CU ENERGIE RADIANTĂ DIN CUVÂNT
Ion Pachia-Tatomirescu are curajul să ne propună o vizitare a literaturii române dintr-o altă perspectivă decât cea uzitată de cronicarii vremurilor, dându-se înapoi, în moarte, pentru a avea perspectivă şi viziune. Poet, scriitor incomod şi cu multă imaginaţie, mereu ancorat în valul din partea dreaptă a corăbiei cu scribi, lasă pentru distinsul receptor, o istorie dinamică a literaturii române*. E pentru viitor, prezentul, prin oamenii săi, e preocupat cu altceva... Autorul valah a muncit mult la această carte, monumentală în felul ei, destinată profesioniştilor, iubitorilor de literatură, scriitorilor preocupaţi de fenomen, pasionaţilor de artă, distinsului receptor (cum îl numeşte pe cititor), erudiţilor. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziţia istoricului serios, de serviciu, pentru a înţelege ce se poate petrece cu poporul român aşezat în Valahia cea pusă sub curcubeu. Operele scriitorilor reflectă viaţa oamenilor, datele sunt pertinente, stările profunde. Acolo unde nu ajunge sociologul, psihologul, magistratul, preotul şi funcţionarul public, ajunge scriitorul, face semne cu mâna şi zice: am fost şi noi aici, am învins!
Ion Pachia-Tatomirescu priveşte fenomenul în dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile istoriei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi cu artistul ca personaj de excepţie în faptele românilor. Volumele au un index în care sunt prezentaţi scriitorii, artiştii români şi străini, cei dinamici prin opere, cei care au influenţat opere, cei care au aclamat învingătorul şi care au plâns pe umerii învinsului. Lista e lungă, semn că istoricul a dat atenţie fiecărui scriitor care a ieşit în perimetrul literaturii, care a avut ceva de zis. Responsabilitatea autorului este cu atât mai mare cu cât a redactat monografia imensă într-un stil academic ireproşabil, răspunzând astfel unor întrebări care se pun în dosul draperiilor: literatura este importantă!
Probabil că istoria aceasta va isca multe discuţii, poate va fi lăsată abandonată de specialişti, tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu şi real. Sau poate nu va fi aşa, dar viitorul va avea alte reguli, interesele personale, spiritul de echipă, limitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor, criticii cu detentă, istoricii prinşi între mandibulele istoriei recente, vor trece, va fi nevoie de armonie şi echilibru într-o Europă a europenilor, de o Românie puternică inclusiv cultural. Cultura va face diferenţele. Literatura va demonstra ceea ce este de demonstrat, viitorul va fi altfel, platforma de beton armat se va schimba cu spinarea peştelui cel mare care l-a înghiţit pe Ionaşi peisajul va fi altul.
Spre deosebire de istoria literară „oficială“, distinsul receptor va înţelege de ce, Ion Pachia-Tatomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilit câteva direcţii, a depăşit limitele şi s-a pliat pe unda albastră a timpului. Deschizând frontierele, viitorul va arăta altfel.
Ion Pachia-Tatomirescu porneşte de la o viziune a unui curent necesar în modernitate: paradoxismul, reacţie la paradoxurile sociale de tot felul, reacţie la limite puse şi autoimpuse în istorie. Cad şabloanele, cad măştile. Sunt paradoxuri esenţiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea rezolvării problemelor de fiecare zi. Miturile sunt dinamitate, afectează istoria literară oficială şi dinamizează artistul. Istoricul a avut tactul de a face diferenţa dintre semnificant şi semnificat, a redus tensiunile, cuvântul a fost pus la locul lui în codul genetic al literaturii. Limitele au dus la necuvânt, la antimaterie, la starea nedefinită a operei literare în câmpul gravitaţional al creaţiei în mişcarea de din  naştere. Depăşirea limitelor a declanşat o nouă geografie literară, necesară în evoluţia istorică, universalitatea se întrepătrunde cu valorile „republicii“ valahe. Logosul ridică nivelul de maturitate al operei scrise şi citite, prinsă pe orice fel de suport, fie hârtie, fie electronic. Limba maternă ne duce în patria noastră de logos, nu de vorbe. Scriitor şi el, Ion Pachia-Tatomirescu pune în evidenţă sfera de cunoaştere poetică şi de cunoaştere artistică: universul, cu macrocosmos şi microcosmos; este aria de desfăşurare a personajului literar cu frac şi papion, având în mâna dreaptă un şoim sugrumat. Abordarea se face în limitele fără de limite, literatura de la origini până la data scrierii istoriei, stilurile se întrepătrund şi se completează. Tangajul între versul liber şi poezia cu formă fixă se rezolvă prin întoarcerea la esenţe, dinamica este întru catharsis. Cunoaşterea metaforică se dezlănţuie sub impulsul cunoaşterii ştiinţifice. Opera de artă este expresia unui orgasm abisal al materiei înflorite din cuvinte.  Sunt doar câteva direcţii abordate, analizate, cenzurate la modul sublim, şi turnate în texte pentru generaţiile care vin şi cele care mai acceptă paradoxul literar ca expiere şi energie specială.
Au mai rămas platouri literare neanalizate de Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuit să fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat un interes serios. Istoricul, însă, şi-a făcut datoria, a depăşit marginea de aur a literaturii prin resurse proprii. Probabil, cartea va fi premiată şi dacă nu – un zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În aprilie sărbătorim Învierea...
Mai putem indica spre bucuria cu energia radiantă din cuvânt, spre graţioase ninsori, limbajul piramidelor sub fulgere albastre, rugăciunea poetului pentru înflorirea livezii, spre azurul seminţei, spre Golgota scribului, enigmele regatului ascuns, universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înfloritorul praf galactic, fereastra înaltă a poeziei sau timpul din ramă, de la galaxia de uraniu la rugăciuni, cuvintele înflorind.
Paradoxul îl putem defini drept fenomen unic şi divin prin care viitorul determină trecutul, modelând prezentul, după cum ne relevă profeţii (mari şi mici) de multă vreme.
Ion Pachia-Tatomirescu afirmă: profesionistul este în arenă şi profanul face jocul şi arbitrează. Am putea reţine de la poetul şi istoricul literar: „Sintagma – des vehiculată – poezie tânără atrage după sine şi cea de poezie bătrână; ori poezia este starea de aur a Spiritului / Logosului, este stratul de ozon protector al planetei-suflet împotriva radiaţiilor ucigaşe; ori ozon tânăr, ozon bătrân nu există. Nu există decât Poezie“ (vol. II, p. 528 sq.).
Ion Pachia-Tatomirescu a răspuns la multe întrebări în cartea sa, direct sau indirect, cu tact sau abrupt, la final ne va ridica spre salut o mână cu şapte degete ca şi cea din Autoportret cu şapte degete, de Chagall, (cf. vol. II, p. 523).
Constantin Stancu (Buzău)
________________________ 
*Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I, II, III (Timişoara, Waldpress, I / 2014, II – III / 2015).
ATELIER
13-ÎNTR-UN AMURG
...Într-un amurg de dincolo de orice lumi, pe un drumeag fictiv, s-au întâlnit Petru şi cu Iuda. S-au oprit, amândoi, faţă-n faţă, şi se priveau, pe sub sprâncene, cu dureri trezite şi cicatrici rupte, din nou sângerânde.
Primul care a rupt tăcerea bănuitoare a fost Petru:
- Nu ţi-e ruşine?
- De ce să-mi fie ruşine? Şi eu am murit, în felul meu, pentru El – rosti, cu privirea înseninată, parcă, de o visare neaşteptată, Iuda.
- Dar cum… cum ai murit… de ce uiţi asta?
- Aşa cum m-am priceput… -  în durerea şi disperarea de-atunci. Eu nu uit nimic. Dar tu…tu ai profitat de acele ceasuri de exasperare, de atunci, şi te-ai strecurat, şi te-ai căţărat, de-ai ajuns ce-ai ajuns…
- Ce-am ajuns? – întrebă, uluit de atacul cel fără de noimă, Petre.
Iuda tăcu.  Regreta pornirea-i, pătimaşă, nedreaptă, dinainte.
- Am greşit, iartă-mă… aşa-s eu, aşa am ajuns eu - simbolul greşelii… - bâigui el.
Petre tăcu. Apoi, în  cele din urmă, cu reproş:
- De ce n-ai venit la El?  Ştii bine că te-ar fi iertat… - rosti Petru, cu căldură persuasivă.
- Ştiu, şi tocmai de aceea n-am venit: vina naivităţii excesive se plăteşte, nu se cerşeşte milă, pentru ea. Totul se plăteşte, când te-ai decis să-ţi asumi, să fii cinstit şi tragic. Am crezut, m-a durut… Am fost convins că autoritatea aprigă şi iubirea dumnezeiască se vor împăca, întru libertatea poporului meu. N-am putut vedea, niciodată, mai departe decât interesul strâmt al poporului meu. N-am cumpărat nimic, n-am vândut nimic, dar m-am pierdut pe mine, de El. De lume, de Creaţie. Şi, cred că şi tu ai contribuit la asta! – spuse, cu voce surdă, întunecat şi în silă, Iuda.
- Eu? Cum? – se miră, iarăşi, sincer, Petru.
- Dacă nu se scria, în evanghelii, despre plânsul tău pocăit - chipurile, la cântat de cocoş! – dacă nu s-ar fi fabricat, fals şi grosolan, comparaţia dintre noi doi -  aş fi avut parte de o judecată corectă  - …sau, măcar, de un strop de compătimire. Aşa, sunt supus dispreţului şi blestemelor tuturor ignoranţilor şi fariseilor, de-o istorie întreagă de minciună… - şopti, cu obidă, apostolul Iuda.
Petru scutură din cap:
- Nu eu am scris evangheliile. Ele au fost concepute ca să placă, să emoţioneze mulţimile cele ignorante, excesiv de comode şi laşe. Ca să-şi afle gloata - flagrant vinovată şi îmbătrânită-n frustrare - un ţap ispăşitor, dar şi o închipuită cale de a se dezvinovăţi. Şi, desigur, un reper, către care să-şi vomite fierea vinovăţiei. Frivol, amăgitor şi mult prea uşor. Ştii, Iudo, evangheliile alea sunt cărţile cele mai bine vândute, cu cel mai mare succes de piaţă…
Şi, recules - încrâncenat, dar decis:
- Toţi ne-am comportat, atunci, mizerabil:  absurd, laş, ticălos. Nişte şobolani nemernici, ascunşi pe sub pământ, aşa am fost toţi, afară de tine şi de norocosul Ioan, pe care numai femeile l-au târât sub cruce!
Şi, cu totul fierbinte şi exasperat de sincer:
- Dar nu eu te-am calomniat, Iudo – nu. Crede asta!
Iuda căzu pe gânduri. Apoi, parcă trecând la un alt capitol al cărţii lumii:
- Ce mai face El? De ce mai e supărat pe mine, când Însuşi mi-a spus că, numai prin mine, cel care am făcut “ceea ce trebuia să fac”, va ajunge la împlinirea misiunii Lui cosmice?
- Nu e supărat. E trist. Şi nu din pricina ta, ci pentru lume… -  pentru că simbolul tău, trădarea, a pătruns, ca un cancer metastatic, în măduva lumii… - se înnegură Petru.
- El mă iubeşte, încă, Petre? Te rog să nu mă minţi…
Petru voi să se oprească, dar nu putu, şi rosti, cu firea lui deschisă şi sinceră:
- Te iubeşte, Iudo! Crede tu, că El te iubeşte!
Apoi, ruşinat, se reculese, cu voce joasă, dar caldă:
- Te iubeşte, Iudo. Pentru că ai fost singurul, atunci, care ţi-ai asumat, totul, toată tragedia – plătind cu propria-ţi linişte, în veci…cu chipul tău tragic, rămas omenirii, spre veşnică şi ignorantă hulă!
Pentru prima dată, în cursul discuţiei, Iuda surâse, şi-şi simţi inima bătând în piept, cu toată puterea ei:
- Îţi mulţumesc, Petre! Iartă-mă că am gândit urât despre tine… - dar durerea…
Petru îşi plecă, pentru câteva clipe, capul – apoi îl ridică, din nou, şi-l privi, drept în ochi, pe Iuda:
- Vezi, asta spune şi El, mereu: singura ta vină este prea intensa ta trăire, mereu oferita, spre reînnoită răstignire, simţire a ta… - ori că trebuie şi foloseşte cuiva, ori că nu. El chiar aşa îţi şi spune: Poetul Meu…
Şi Iuda surâse, pentru a doua oară, şi-şi scoase, din traistă, hârtie şi plaivaz, pentru a scrie, în continuare, din vecii vechi, până-n noua vecie - despre răni, cicatrici şi lecuiri - …tustrele, concomitente, în adevărata lume…
Petru îl privea intens, şi dădea din cap, a totală neîncredere.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
CONVORBIREA MEA CU MOARTEA
senectă Moarte – glăsuieşte:
îţi ştiu broboada şi cinismul –
lumea de tine se fereşte
căci ţi-a uitat – pe-atunci celebre! –
cavalerismul şi lirismul!
 
tu eşti gingia veşniciei:
ne dori atunci când te atingem –
paradontoză a mâniei
de-a te vedea atunci când plângem!
 
...ai fost – la Facerea de lume -
umbră de-Orfeu cântând luminii!
...dar când Adam s-a pus pe glume...
prima-ispăşire fuşi a vinii!
 
şi iată cum – din dor de lin
ai devenit – în timp – pelin:
de-atunci eşti tot calomniată
şi porţi mereu a lumii-erată...
 
te simte omul prin greşeala-i:
n-are curaj să şi-o asume... –
şi-atunci oricine-şi deie seama
câte a spus ...şi câte spune!
 
eşti cari ce sapă-n bucuria
de-a fi noi plozi dumnezeieşti:
de-şi strigă El spre tine-urgia
se spune că tu o sfecleşti...
 
tu eşti lăsată-aşa corbìe
făpturile nu te zărească:
dau buzna toţi în agonie...
şi-i prea târziu să se ferească!
 
ograda ta-i de flori umplută –
la rădăcină sunt ciolane!
ce să mai zici de-aşa capcane?
...iar gustul – el nu se discută...
 
...adie vânt de nemurire
pe unde-ai fost cândva trecută...
eu văd prin tine rugi de fire –
trecând de tine – raza-i mută!
 
eşti – Moarte – uşă spre vecie
un fascinant înger de pază:
pe tine slova nu se scrie –
da – de tăcerea ta mi-e groază...
 
spun unii: „de-ai fi vorbăreaţă
te-ar îndrăgi plebea gregară...
nu – Moarte – nu suntem la piaţă:
fii cât poţi tu de-amară!
 
lumina pusă-n rai de Mire
îşi pierde preţul prin palavră!
la fel şi-extatica iubire:
nu – fii cu noi cât poţi de javră!
 
rai este restul de la coasă
tot cântărind la comparaţii:
cu cât e Moartea mai scârboasă
cu-atât primeşte El ovaţii!
 
deci – fă-ţi discretă datoria
şi fii – o, Moarte! – exemplară:
cu cât dai tu la frig tăria
cu-atât miroase-mi mie-a vară!
 
cu cât eşti – Moarte – mai saşìe
şi-mi semeni groază împrejur –
credinţa-n „dincolo”-i mai vie:
voi duce-o tot într-un huzur!
 
...ăsta-i lirismu-ţi – soră Moarte
pe care l-au uitat truverii:
în tine cresc grădini de soarte
şi amurgesc demn cavalerii!
 
cine nu ştie cum să moară
nu merită decât uitarea:
ne-ai învăţat cum se măsoară
pas de-nţelept râvnind la zarea...
 
m-ai învăţat  - din sărăcie
să-mi isc minuni şi-averi de semne:
din calicie – -mpărăţie!
să scot sfânt foc – din biete lemne...!
 
...m-ai învăţat şi cum se scrie
Cuvântul care să-L însemne!
...cine mai poate-acum să nege
că eşti o lepră – dintr-un rege?
 
POEMULMICULUI PRINŢ
vagabond printre lumini
eu îţi cânt şi tu suspini:
eu vin din stele şi noroi
şi-aşa v-am cunoscut pe voi...
 
doar am cântat – nu am băut
florile-n juru-mi au tăcut
căci ele ştiu că lira mea
e doar a nu ştiu câta stea!
 
...aş vrea dureri câte aveţi
să le înstrun şi să le ard
aş vrea să ard lume de fard
aş vrea văpăi – în loc de vieţi!
 
...de ce de-arìpi vă lepădaţi
de ce iar singur mă lăsaţi
şi semn îmi faceţi să mă-ntorc
în stele toate – să le storc?
 
mă voi întoarce – oameni buni
fără de àripi şi cununi
şi vă voi binecuvânta
să veniţi toţi în steaua mea!
 
ARGUMENTATUL REFUZ
nu – n-am nevoie de
şerpii grădinii palatului: minunea
luminii e-n crâng – aici e
rază de sfinţi şi-ostoire-a agheasmelor
rugii
 
dincolo – doar
podoaba otrăvii – liniştea
vântului şi osteneala-arzătoare a
valurilor
 
mâinile morţii – gălbui şi bătrâne
s-aşază-ostenite pe
catifeaua mincinoasă-a
coroanei: eu nu
vreau decât a sorbire adânc
visul păsărilor
 
o singură săgeată
slobod – şi ea – cuminte
se-nfige în
mintea de preţ a
cobolzilor: hodina gândului
aşterne-n lume sărbătoare-a-nţelepţilor
crai
 
magii mei – cu mânurile spălate-n
văzduhuri – sunt pregătiţi pentru
stea
 
TĂCERE
bat clopotele pe sub
noapte: e-atâta zarvă în
toiul tăcerii
cineva tocmai a terminat de spus fascinanta
poveste
 
DESCÂNTEC DE VIAŢĂ PRELUNGITĂ
lir-din-din lir-din-din
m-a-nţepat de stea un spin
lir-din-dan lir-din-dan
ochi de bufniţi pe maidan
 
au fugit bufoni pe lună
luând cu ei orişice strună
am citit şi-un sfânt martir
cu nume de trandafir
 
cine bate din tipsii
văruind la nopţi târzii?
cine gustă trei lumini
în bordeiul de albini?
 
lună fată lunecată
mi-ai picat pe strai o pată:
veghea vinii înc-o dată
cerşetorii nu s-arată
 
a lipsit din văz Hristosul
răstignit este Frumosul
şi-a zburat spre cer lihnit
purpură m-a-mpodobit
 
astru-n aşchii dezvelit
cu lumină m-ai primit
am intrat în El Aleph
şi-am făcut din moarte – chef
 
două fraze şi-o grădină
maica lui nu mai suspină
cheamă-l iar pe grădinar
caute morţii c-un fanar
 
adormit-am adormit
văzduhul m-a troienit
ascultând la guri de chei
răstignirea iar s-o vrei
 
vinovat şi răsărit
la văpaie de chibrit
mi-am tocmit straiul de mire
şi v-am dat vouă de ştire
 
ancanel ancanel
duhul apei din Sahel
ancanar ancanar
dumnezeul din amnar
 
SONETUL AŞTEPTĂRII
trecând din viaţă înapoi în vânt
îmi pritoceşte luna ultimul cuvânt
îngenunchez pe-o rază şi suspin
aştept cămilele să-mi spună când să vin
 
atâta linişte vuieşte printre spini
drumeţule – aici te speli de vini
luceşte gândul drept şi zori se-ngână
din loc în loc îmi cântă câte-o zână
 
lumină din lumină rai cu rai
cerşind mereu pentru oglindă strai
pe cavalerii negri i-am gonit
 
şi peste lumi de stele-am stăpânit
...nu mă trezi nu-mi spune c-am ajuns:
din mirul lămpii mi s-a dat răspuns...
 
BEŢII DE SEARĂ
văd seara asta prin fundul unei
sticle
 
e-aşa uşor să mergi pe ape şi să
cânţi: e ca şi cum ţi-ai fi-adunat prieteni
de Crăciun
 
lipseşti din faţa mea – pasăre-a
gheţurilor
 
niciun timp nu-i mai
bun pentru moarte – decât cel
din somn...
 
ciocli-mi vor fi licuricii – iar bocitoare
însăşi Măria Sa
Privighetoarea
 
să fie – Doamne – o noapte
blândă şi regească – pentru toţi cei care-au
sfârşit de
cerşit –  o viaţă şi-ncă
una... - la crâşma cerului
arzândă
 
PRESIMŢIRI
hai
o tură prin rai:
ia-te după scai
cavaler de grai:
treci şi prin serai...
 
lire peste munţi
păsări – albe nunţi:
brazi scânteie frunţi
călăuzi cărunţi...
 
voievod amurg
izvoarele-l curg:
trec în libov mare
cerbii spre altare
lumini spre cântare...
 
(...crini şi terezìi
bocete târzii...)
 
Hristul vânt de seară
anii de povară:
voi întârzia
la Măria Sa...
 
SONET DE SEARĂ
aşteaptă raiul clopotul din munţi
păsări s-oştească princiare nunţi:
vin în alaiuri constelate flori
păşeşte Crist pe fulgere şi nori
 
iar cina noastră este rugăciune
adapă cerbii - oglindind minune
din cetini se aprind cuvinte noi
ceasuri de-albine tac extatic roi
 
nu-ntârzia la crucea din amurg
izvoare liturghia-ntreagă-o scurg:
în catedrala boţii înserate
 
s-au ostoit şi neamurile toate
...e pace pe pământ ca şi în cer
îngeri psalmodiază auster...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ÎN TABĂRĂ LA VASILE ROAITĂ
După experienţa din tabăra de la Valea Drăganului, vestea că am ocazia să merg în tabără la Vasile Roaită m-a pus pe gânduri. Eram mai mare, la Vasile Roaită mai fusesem, acolo erau părinţii mamei mele, cunoşteam oraşul, plaja, bunicii mei aveau încredere în mine şi chiar le eram de ajutor în diferite situaţii. Dacă acceptam să merg în tabără, m-ar fi aşteptat alte evenimente despre care să povestesc. Eram puţin curioasă şi ceva mai sigură pe mine decât în urma cu trei ani. Am acceptat şi am început pregătirile.
Am plecat spre Vasile Roaită într-o după-amiază. Din Beclean pe Someş am luat un accelerat, care nu intra în Gara de Nord din Bucureşti. Pentru grupurile de copii, acest lucru era un avantaj.
Când am traversat Dunărea, i-am anunţat pe cei din grup că vor putea să vadă dorobanţii de la capetele sistemului de poduri construit după planurile inginerului român Anghel Saligny, inaugurat în urmă cu aproape şaizeci şi cinci de ani. Era dimineaţă devreme şi ştiam că vom avea prilejul să vedem un răsărit de soare. Eram cu toţii la geam şi priveam cum soarele părea că iese din mare.
Trenul a intrat în gara nouă a Constanţei. Ştiam că se construieşte, dar o vedeam pentru prima dată. (Aveam în minte treptele pe care trebuia să le urcăm înainte de intrarea în vechea gară.) Am luat apoi un tren local, care ne-a dus la Vasile Roaită (din 1962, oraşul s-a numit Eforie-Sud). Din gară, am mers pe jos până pe faleză, la intrarea în staţiune. Am fost cazaţi în nişte cabane din lemn în care, iarna, locuiseră muncitorii constructori. Aveam un avantaj: eram foarte aproape de plajă.
În dormitorul nostru, în care pătrundeam dintr-un hol, erau mai mult de patruzeci de paturi. Aveam un grup sanitar cu intrare din acelaşi hol.
Am trecut pe la infirmeria taberei, ni s-a măsurat temperatura, ni s-a făcut un consult sumar şi am fost împărţiţi în grupe, detaşamente, ca o nouă organizaţie de pionieri. Instructoarea noastră ne-a adunat in faţa dormitorului şi ne-a spus:
- Aici veţi fi cazaţi. În dreapta holului este dormitorul. În faţă, grupul sanitar. Nu aveţi voie să ieşiţi în timpul nopţii. Deşteptarea se va da cu trompeta. Vă spălaţi şi mergem pe platou unde se va da raportul, pe catarg se va ridica drapelul tricolor şi apoi se merge la masă. Dacă aveţi întrebări, vă rog să spuneţi!
- Ce ar mai trebui să ştim? 
- Da, sunt câteva reguli. Nu aveţi voie să staţi la soare în timpul zilei! Să respectaţi ceea ce vă spun eu. Orice problemă aveţi, veniţi şi îmi spuneţi mie!
E drept că şi bunica ne spunea că trebuie să ne acomodăm treptat cu soarele, dar chiar să nu ne jucăm decât la umbră mi se părea o exagerare.
După ce luam micul dejun, coboram pe plajă. Acolo, alte reguli. Ni le-a prezentat medicul taberei.
- Atenţie la mine! Veţi sta cinci minute cu faţa la soare, cinci minute cu spatele, cinci minute cu mâna stângă sus, cinci minute cu dreapta sus. Se va intra în apă câteva minute şi apoi se va pleca spre tabără.
Mă gândeam cu groază la ce urma să se întâmple. Nu m-ar fi crezut nimeni, dacă le-aş fi spus, că am fost la mare. E drept că, cele cinci minute au devenit treptat zece, cincisprezece…
Era şi ceva drăguţ. După somnul obligatoriu de după-amiază, primeam un „supliment” care consta în patru biscuiţi şi două bucăţi de rahat. În rest, nu prea aveam ce face. Nu aveam cărţi, nici reviste, nu era voie să stăm în curte. Când făceam de gardă la drapel, de obicei eram câte două persoane, eram scutite de somnul obligatoriu.
Într-o zi, ne-am înţeles să furăm drapelul, aşa, de distracţie, dar să-l înapoiem înainte de a afla instructorii. Am trimis-o pe una dintre fetele de serviciu la dormitor, cu pretextul că o cheamă instructoarea. Apoi, am început o poveste cu care îi captasem atenţia celeilalte fete.  În acest timp, colega mea a coborât drapelul de pe catarg, l-a împăturat şi l-a ascuns sub bluză.
- De ce m-ai trimis la dormitor? Nu mă căuta nimeni!
- Cred că n-am înţeles eu bine… Hai să mergem, îi spun colegei.
Şi plecăm. Când ajungem la colţul cabanei, fetele de gardă observă lipsa drapelului. Ne-am distrat văzând surpriza şi teama lor. Am început să râdem şi le-a înapoiat drapelul.
Mă supăra mult regimul închis al taberei. Nu aveam nici de unde să luăm o carte poştală, un timbru. Nu ieşeam în oraş. Trecuseră două săptămâni şi nu-mi văzusem bunicii care locuiau în partea opusă a staţiunii.
Într-o noapte, nu puteam să adorm. Mi se mişca o măsea. O tot împingeam cu limba. La un moment dat, măseaua ajunsese deasupra altei măsele şi nu reuşeam să o aduc la locul ei. M-am ridicat din pat şi am vrut să ies. O instructoare m-a văzut şi a vrut să mă oprească. I-am făcut semn că trebuie să merg la spălător. Când m-am întors cu măseaua în mână, i-am arătat-o.
- A trebuit să ies! A trebuit să mă spăl…
- Bine, bine…
Într-o zi, am fost anunţaţi că mergem la plimbare în oraş. Mă bucuram că voi revedea locuri cunoscute, că voi vedea ce s-a mai construit.
Tocmai când le povesteam vecinelor de cameră ce frumos e lângă cazinou, am fost chemată la poartă. Mă aştepta bunica. Mama îi scrisese că sunt în tabără. M-am bucurat foarte mult că directorul taberei mi-a dat voie să plec cu bunica. În sfârşit, puteam să fac ce vreau! Ni s-a spus că trebuie să revenim la ora mesei de seară.
- Sărut-mâna, bunico! -  am strigat văzând-o pe bunica.
- Bună ziua, Mioriţo! Să fii tu la câţiva paşi de noi şi să nu ştim nimic! Bine e?!
- Ştii, bunico, nu aveam cum să vă anunţ…
- Mi-a scris Marioara.
- Înseamnă că v-a scris ce mai e nou la Vişeu. În această tabără, suntem rupţi de lume.
Am avut mult de mers pe jos până la casa bunicilor, dar pe drum mi-am luat „vederi” şi timbre.
- Bunicul şi unchiul Sever ne aşteptă cu nerăbdare! Sever a renunţat la camera de pe şantier.
Am vorbit cu bunicul, care s-a bucurat foarte mult că mă vede, cu unchiul, care nu s-a abţinut să mă ironizeze şi să îmi spună „Pârcă”, dar tot nu mi-a spus ce înseamnă acel cuvânt. Erau bucuroşi că am obţinut media generală zece, că sunt sănătoasă şi că am mai crescut.
În ziua următoare, am scris cărţile poştale ilustrate. Pe prima voiam să o trimit acasă. Am lipit timbrul, dar am fost chemată la o activitate. Nu am scris adresa. Grăbită, am dat „vederea” să o pună cineva la cutia poştală. Seara mi-am adus aminte că „vederea” nu avea destinatar. Bine că avea timbru!
Din tot ce mi s-a întâmplat în cele trei săptămâni, am rămas cu câteva mici bucurii: mi-am văzut bunicii, am învăţat să mănânc măsline, le-am păcălit pe fetele de gardă la drapel şi m-am convins că tata are dreptate când îmi spune că sunt prea repezită.
Am plecat acasă cam nebronzată. Nici nu mă bălăcisem suficient în apa mării. Mai erau câteva zile de vacanţă. Speram să recuperez la Vişeu, unde nu mi se interzicea să stau la soare şi nici nu mi se limita timpul de scaldă. Mai aşteptam doar să fie vreme frumoasă. Pe malul Vişeului puteam să citesc sau să bat mingea. Acolo era lumea mea!
Maria Tirenescu (Cugir -  Alba)

SENZAŢIE
Sfioşi, aţi rămas cu toţii
în urma timpului,
 
precum bătrâna mea mamă
în lacrimi,
seara făcându-mi din mână.
 
Scuturându-mă ca de friguri
cineva m-a  pus în ordinea
cuvintelor,
 
aducându-mă
la numitorul comun al lucrurilor
sincere.
 
Am simţit atunci că plumbul.
memoriei
se transformă în diamant,
 
sub ochii mari ai unei umbre
deloc perceptibilă.
 
GLASUL
Ploua violent, prea violent
peste acoperişul lumii.
 
De sus mă pândea ochiul viu
al universului,
iar eu mă piteam
din instinct la talpa planetei
 
ori sub perdeaua plopilor
din care mângâiam cerul vâscos
cu mâna mea interzis de senină.
 
Strigă, mi-a poruncit un glas venind
din abia percepute străfunduri.
 
Şi am strigat,
cu vocea mea necunoscută
şi sinceră,
precum nevinovata privire
a mioarei primordiale.
 
Dar nimeni nu mi-a răspuns
şi de-atunci mă tot zidesc în iubire,
 
seara, aşteptând revolta fântânii.
 
STATUIE A IUBIRII
Lupoaica măsura cu fruntea
circomferinţa lăptoasă a cerului.
Nu se potrivea deloc,
 
deloc nu se potrivea cu luna,
cu stelele,
şi nici cu norii cei vineţi!
 
Toate obiectele celeste erau
prea mari,
în raport cu instinctele,
mult mai lungi decât fumul
 
din luminoasele irizări ale norilor!
 
Văzându-se în afara lumii,
şi în afara luminii din care fotonii
curgeau ca nişte zdrenţe verzui,
 
lupoaica se hotărî  brusc
să sfăşie universul,
aşa cum făcuse odată cu blana unui urs
dintr-o străveche galaxie.
 
Simţea că nu se mai poate urni
din admiraţia ei
pentru cerul sălbatic, de sticlă
şi pentru trupu-i gol,
 
de nevinovată şi odioasă statuie.
 
TRECE-MĂ
Trece-mă tu, iubire solară,
printre mălinii
înfloriţi a doua oară.
 
Mi-e tare dor
de sufletut meu de copil pribegind
printre stele
şi învârstat cu trupul tău
în foşnetul vântului
de mătase nebună.
 
Sunt încă
înmărmurit de chemare,
ca şi când din nou m-ai privi
scânteind
cu ochii tăi de fiinţă lunară
privindu-mă hipnotic
din nurii îmbobociţi întrun iris.
 
O, şi cum vin peste noi crizantemele
din amintirile toamnelor fulgerate!
 
NEDUMERIRI
Acesta cum se numeşte,
am întrebat oprindu-mă
în faţa unui arbust.
 
Cornus mas, mi-a răspuns
din minte un glas
 
de vegetală vietate
 
Ii mângâiam netulburat
frunzele întâlnite
către înaltele culmi
de uscat.
 
De sus, cineva îmi zâmbea
ca unui incontestabil învins
şi eu gândeam,
aflându-mă în faţa arbustului,
cu coaja lui sângerie
că-mi adulmecă sufletul
ca un sincer model al gustului
de bun rămas.
 
Pleca arbustul ca o fiinţă
acoperită cu frunze.
 
In urmă-i, mă simţeam nedumirit
ca un copil care învăţa mersul
pe iarbă.
Coriolan Paunescu (Galaţi)

AL DOISPREZECELEA CEAS
Vremea urcă în imponderabil,
Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor
Poartă tăcerea între particule,
Doar mişcarea browniană în dezordinea ei
Ordonează apa de ploaie
Din paharul de pe masă.
 
Cântecul mierliţei pune miere în levitaţia
Fulgului de păpădie
Dus mai departe în interiorul zilei
Cum orele sunt plimbate de indicatoarele  ceasului
Pe cadranul numerotat de cineva
Ce n-a ştiut să numere
Decât până la al doisprezecelea ceas.
 
A DOUA MOATE A LUI ZEUS
Zeus în speranţa nemuriri
Cât a existat la Pontul Euxin
Şi-a modelat din lut şi piatră
Statuia lui la care să se-nchine
Oamenii din fiecare vatră.
 
Apoi de teama îndumnezeirii a urcat
În al şaptelea cer de unde nu se vine.
Diana, iubita lui, plecată la vânătoare
Aflând că zeus e sus în neuitare
s-a întors să proslăvească statuia
ce strălucea măreaţă-n soare,
chemând mulţimile să se închine-
strigând: alleluia, aleluia!
 
...Şi a mai trecut un mileniu de prosternare,
Diana  se ruga la statuie mereu
Cum făceau fiecare.
Trecuse vremea pentru zeu...
 
Dorind să arate lumii
Cât de mult îl cunoaşte pe Zus
Şi s-o întoarcă la rugăciune
Îngenunchind în negura humii,
La ceasul  răsăritului de stea
A început să spargă cu săgeata statuia-
Aşteptând o minune-
Plebea  să cunoască ce ştia şi ea:
Piatră, lut ars şi…alleluia!
 
Dezamîgiţi  oamenii au părăsit pe Diana,
Au plecat gânditori din Hamangia
Uitând că o himeră altădată au iubit.
A început iarăşi urgia
În Piaţă.
Era epoca morţi unui mit!
Dumnezeu în mintea lor prindea viaţă!
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

REFLECŢII OBIŞNUITE
N-am nicio clipă pe care să o desprind, să o separ din curgrea timpului şi să o aşez în fereastra temniţei trupului din care mă zbat să ies rupând lemnul zăvorului pe care-l ştiu pus undeva unde alte bariere nu sunt. Există numai gânduri şi acelea înfăşurate după coloane fără sfârşit pe care nu le văd. Mori de vânt cu fluturi pe ciuturi macină doruri trimise pe aripile curcubeului spre tine mărgăritar înflorit lângă zidul albastru al tăcerii. Munţii căciulilor albe trimit o briză răcoroasă şi dulce, să mângâie arşiţa de foc cu o aură verde prin ierburile coapte cu sunete învăluite de maci adormiţi. Din drumurile salutate de fântâni, poteci tainice se despart şi fug printre dealurile şi colinele cu salcâmi înnebuniţi de dragoste până la sinucidere şi păsări care îşi exersează trilurile pentru concertul din fiecare dimineaţă. Peste tot se simte gustul de miere în care se zideşte templul din care se întrupează harul divin în cuvânt. Aştept să se trezească armurierii tăcerii grupaţi în faţa orizontului lângă ferestrele pe care se vede dansul fluturilor de mătase în palmele prinţeselor primăverii. Vântul îşi odihneşte carnea şi oasele la umbra copacilor de verde smarald şi se manifestă cu o tăinuită adiere doar în frunzele plopilor nepereche presăraţi pe drumul soarelui spre mare. Talazuri ca o mângâiere răvăşită, dau bineţe ţărmului ondulat spre un golf care pune-n oglinzi clipe de foc ce aprind coama valurilor înspumate de zbatere. Fata cu părul de foc trece asemenea unei năluci pe faleza îndepărtată care duce la vechiul far ce îndrepta calea corăbierilor spre portul albastru. Am luat urma paşilor ei spre infinitul spiral al gândurilor ce se pierd într-un dulce neant şi porţile acestuia nu se văd dar se deschid în solitudine, ademenesc fantomele veacurilor arse cu cenuşa împrăştiată prin negura istoriei. Trăiesc vremea concilierii cu mine însumi, închid ochii şi mă caut în adâncul izvoarelor cu apă tămăduitoare pentru sufletul căzut în beatitudine. Pietrelor lor ca nişte inimi şlefuite de femeie, au trăiri de maximă întindere în sunetele înalte pe clapele pianului, lasă să curgă apa curată cu plutire de lebădă pe lacul în care se varsă. Tăcerea umbrelor printre sălciile despletite ale râului ce face meandre printre gândurile toropite de arşiţa galbenă a verii, naşte odihna aceea binefecătoare pe care şi-o doresc şi îngerii protectori a celor obosiţi de drumul lung al destinului spre împlinire.
Nopţile îmbracă haina liniştită a singurătăţii în care nimic nu se vede, frunzele freamătă în adierea uşoară a vântului care împrăştie o boare răcoroasă şi plăcută. Luna cu razele ei reci se ia la întrecere cu stelele, pădurile de stejar şi fag răsfirate pe dealurile din apropiere despicate de drumuri şi cărări de pământ pe care nu se vede nimeni. Lumina e clară, alungeşte umbrele arborilor şi tufişurilor dar cu toate astea simţi un fel de teamă în apropierea lor, un fel de aşteptare, să vezi jocul ielelor şi nu vezi nimic. Povestea nopţilor şi a dimineţilor de rubin varsă speranţe şi mulţumiri pentru o nouă zi care începe cu acel răsărit de soare mai frumos decât orice ţi-ai închipuit ca suport pentru viaţă şi continuarea marilor trăirii în ceea ce îţi poate dărui natura, fără să ceară cât de cât un minim de protecţie în schimb. Uneori noi oamenii nu ne învrednicim nici măcar atât să-i oferim, defrişăm fără milă pădurile, îi murdărim poienile şi apele şi-i distrugem fără posibilitatea de regenerare, vieţuitoarele. Toate aceste fapte se răzbună cu timpul pe noi înşine şi nu ne vom putea salva cu nicio rugă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

MI-E INIMA CLEPSIDRĂ
Mi-e inima clepsidră
Cu vise-mbobocite
Atinge-mi dorul muguri
Să crească floare-n floare
Coboară-n mine ploaie
Și urcă Cer, iubite,
Revarsă-te prin vene,
Minune și mirare
 
APRINDE-TE
Aprinde-te în mine
În mii de felinare
Să ardem împreună,
Să nu visăm pe rând
Din inima-ți - grădină
Cu trandafiri în floare
Voi împleti cunună
Ca să apun iubind
 
SĂRUTUL
S-a copt sărutul între buzele-perechi
S-a scurs timid printre oftaturi
A înflorit pe glezne de iubiri
Și a străpuns neobservat înalturi...
 
Au tresărit atingeri jucăușe,
Amestecând iubiri neastâmpărate
Au coborât atâtea primăveri
Printre plăcerile demult uitate...
 
S-a copt sărutul între buzele - perechi
S-a scuturat petale, rânduri, rânduri
Am încrustat în trupuri doruri vechi
Să nu mai rătăcească printre gânduri...
 
IUBEŞTE-MĂ
Iubeşte-mă cu jumătăţi de gură
Şi soarbe-mă cu jumătăţi de cer
Sărută-mă cu jumătăţi de lună
Frământă-n mine-un „azi” şi-un „ieri”.
Goleşte-mă între un „azi” şi-un „mâine”
Şi sapă-n mine cu atingeri moi
Un umed cântec din priviri sublime
Şi-o rană, să ne rupă pe-amândoi...
 
POVARĂ SUBLIMĂ
Sunt firul unui gând ce te atinge
Vibrând nisipul călător din tine…
Aș strangula cuvântul care doare
Grădina mea cu flori, te rog, nu plânge
 
Eu ți-aș așterne inima cărări
Și aș ciopli dorința ta în mine
Iubirea mea, șirag de întrebări,
Urcuș spre bucuriile Divine
 
Ești brazda începuturilor toate,
Povară despletită a luminii
Te-aș împleti izvoare-nvolburate-
Prin vene să-nflorească trandafirii
 
COBOARĂ CERUL
Coboară cerul mai aproape,
Coboară cerul printre noi,
De vrei, ascunde-l sub pleoape
Unde e loc doar de-amândoi.
 
Coboară cerul între inimi,
Între destinul meu şi-al tău,
Uşor, sa nu striveşti  iubirea
Şi  dorul, zbuciumat mereu.
 
CERŞETOR DE SOARE
Nu-mi frânge aripile-n zbor
Şi lasă-mi lacrima de sare,
Sunt simplu cerşetor de soare –
Un suflet, necăjit de dor.
 
Mă pierd în umbrele tăcerii
Şi paşii mei suspină mut –
Sunt unica mea alinare,
Eu nu mă satur să-i ascult.
 
Din stropi de rouă dimineaţa
Ţes pânză  pentru ochii mei...
Ce rost mai are astăzi viaţa
Când tu nu mai priveşti în ei?
 
DIN DORURI FAC NIMB
În ochii tăi mi-am găsit aripile
Atârnate de o Troiță uitată
Respiră nervos silaba gângavă,
Cerșind clipele de-altădată.
Adun pașii în palmă cu gândul la tine
Genunchii, plămădiți din metanii,
Calcă lutul din mine
Ruginită, uitarea potrivește pumnalul flamând
Mă aștern ca o toamnă
Din doruri fac nimb.
 
ÎNSINGURARE
Azi cerul nu ne mai unește
Azi fiecare are cerul lui
Și inima nu se grăbește...
Aș dărui-o, dar n-am cui
Aș împărți-o  și-aș uita
Că mi-a aparținut odată,
Atâta pace e-între noi
Și-o dragoste, ce nu ne iartă
 
SĂ-ȚI DAU DIN IUBIRI NEMURIREA
Prin vene curg lacrimi, nu sânge
Se scutur în noi clipe-vise
Atinge-mi un gând, să nu doară
Cuvintele-flăcări neplânse
 
Mă cerne prin nopți fără tine
Mă cheamă, să cred că se poate
Să-ți dau din Iubiri nemurirea
Sau măcar o zi, fără moarte...
 
CLIPE
Sunt clipe care mor,
Formate embrioane,
Doare secunda Facerii, în noi
Ne-am înalţat - frumoase lampioane,
Am coborât pe rând, străini şi goi…
Sunt clipe care nasc mistere
Şi clipe care nasc erori
Mă-ntreb şi cuget in tăcere
Ce fel de clipă am fost noi?
 
STRĂINI
Pământul tună griji şi patimi
Şi cerul naşte disperare
Eu sunt aici, tu? eşti departe,
Dar nu ne-ajunge loc... sub  soare
 
CÂT AM IUBIT
Pustiu şi rece trece timpul...
Necruţător, mereu grăbit...
El s-a oprit doar pentru-o clipă –
Atât cât ambii am iubit.
 
Atât cât n-am cerşit iubire,
Săruturi şi îmbrăţişări,
Cât n-a contat ce va fi mâine,
Cât n-a durut ce a fost ieri...
 
CIOB DE SUFLET
De câte ori ţi-am spus „adio”
Şi-apoi grăbit am zis „mai stai”,
Iubind până şi amintirea
În clipele când îmi lipseai.
 
De câte ori gândul  la tine
Mă înălţa şi mă zdrobea...
Am obosit, vorbind în şoaptă,
Cerşind un ceas din viaţa ta.
 
Nimic, decât un ciob de suflet
Am aşteptat ceas după ceas
Să mai ştirbească din tăcere,
Să nu simt lacrima pe-obraz
 
PUSTIU
Aş vrea să iubesc, şi nu pot...
Rănit zace sufletu-n  mine.
Zilele-mi par ca de plumb,
Inima  nu mă mai ţine.
 
Aş vrea să iubesc, cum iubeam,
Sălbatic şi fără regrete,
Când visele se răzvrăteau,
Iar noi le-mblânzeam pe-ndelete.
 
Aş vrea să iubesc, dacă-ai şti...
Atâta căldură-i în mine...
Şi-atâta ardoare şi dor,
Şi-atâta pustiu... fără tine.
 
RISIPĂ
Mi-am luat cimitiru-spate
Și-am împrăștiat morminte
Printre suflete de oameni
Și prin stații de cuvinte
 
Obosit, murdar de gânduri,
Am împrăștiat  tăcere
Să văd dacă NEcuvântul
Îmi știrbește din durere
 
Am găsit o cruce ștearsă
La un capăt de cuvânt
Avea inima zdrobită-
Semi gând, semi pământ
 
Și-am văzut  pribeag Destinul
Ochilor ce i-am pierdut
Căutând printre morminte
Ce-am iubit și m-a durut.
 
PLEC
Eu plec din viaţa ta , fără să plec.
Rămân, fără a mai rămâne.
Iubesc, fără să pot iubi, oricât aş vrea...
Trăiesc, fără să pot trăi, în lumea asta fără tine.
Otilia Brăduțeanu (Chişinău)
 
 
ATITUDINI
CHINEZII ZBURDĂ ŞI GONESC, ROMÂNII DOAR NĂDĂJDUIESC!
Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.
Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.
Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi...
Dar iată că de vreo câteva decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident, respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe), România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa moare ultima...
Cu ceva timp în urmă am primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi, uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.) ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul 2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.
Fireşte că după asta m-am întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop şi iz pur electoral?!
Iată un elocvent exemplu în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă: scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15 kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor. În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane...
Dar de zeci de ani doar se pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti himerice.
Asta în timp ce japonezii şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au construit aeroportul pe o amenajare în...largul mării), ba chiar îşi pun mintea şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii: minte-dăruire-timp-bani!
De altminteri, se ştie că unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată...
N.B. În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea. Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.
Aşa ceva este realmente de neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea, iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!
Revin acum la întrebările pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a celor 43 de megaproiecte chinezeşti.
„Deci, îmi ziceam eu, chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.
În schimb, în România postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste (incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.
Nu în ultimul rând m-am întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale principale prin care curg banii în bugetul Chinei:
1. Ţinerea corupţiei sub control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi împuşcaţi).
2. Enormele investiţii făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că fără  investiţii, economia respectivei ţări este condamnată la moarte!
3. Productivitatea în creşterea a muncii prestate.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CE ESTE ACUM ÎN ROMÂNIA ŞI CE-AR TREBUI DE FAPT SĂ FIE
Apel la românii neresemnaţi
Tot ceea ce se întâmplă în România postdecembristă este de domeniul coşmarului naţional: Milioane de români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane dintre ei plecaţi peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în mult încercata istorie a românilor), toate astea având loc din cauza şi pentru ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională!
Şi tocmai acuma, când aceşti greţoşi neoameni sunt mai siguri pe ei (că, de, şi-au însuşit la perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acuma citesc pe internet cum unii confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a lichelismului mioritic, somându-i în numele zdrenţuitei lor onoare ba să-şi dea demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste de megarăufăcători.
Dar eu întreb: Speră oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii înciocoite peste noapte prin legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor pune vreodată cenuşă în cap, recunoscund public că au furat pe rupte din averea poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit pe căi nelegiuite?
Păi pentru aşa ceva e nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi ce intraţi şi ticăloşiţi până în măduva oaselor de mizeria politrucianismului postdecembrist, au renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj nici pomeneală la aceste secături ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se târâie în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar vrea să testeze cota de răbdare a românilor groaznic batjocoriţi. Pentru alde ăştia ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de pedepsire!
Ori asemenea legi nu pot fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decât după demolarea/dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit parlament, doar asta făcând posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat şi a actualului Cod penal care-i favorizează pe pungaşi şi trădători.
(În China şi Singapore nu numai că marii tâlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de droguri sunt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile  acestora, ca o ultimă şi deplin meritată ruşinare publică, sunt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care le-au curmat netrebnicile lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu toţii,  merg ca pe roate...)
Făcând pe democraţii şi dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor lichelelor din guvernele postdecembriste a fost aceea să le creeze puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos etc.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin cărţile lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod guvernanţii se îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform cutumei politice de la noi, când ei înşişi vor ajunge după gratii...
În aceste condiţii cumplite pentru naţie şi ţară, rămâne ca pe lângă rugăciuni, zeci de mii de români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite instituţiile centrale ale statului.
Numai astfel România are şanse reale să revină într-un timp rezonabil la linia de plutire a demnităţii şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai ruşina că sunt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii cârmuitori, sunt siliţi să se mulţumească cu tot mai mai puţin, pentru ca aceia puţini la minte şi suflet, dar  printr-un atroce joc al hazardului aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă din ce în ce mai mult.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CÂT DIN ROMÂNIA MAI ESTE A ROMÂNILOR?
Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).
Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”...
Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.
Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.
Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta  numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).
E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.
Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.
Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.
Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”...
În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!   
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

LUMEA LUMILOR SAU UNIVERSUL UNIVERSURILOR PARALELE
                Motto: Trăim murind zi după zi, până ce-n neştiut vom fi!
Ştiau şi anticii (chinezii, de pildă) că lumea este atât de întinsă şi complexă, încât mintea umană n-are cum să-i priceapă alcătuirea şi să-i pătrundă rosturile. Dovadă destăinuirea lui Zuang Zi, subtilul continuator al lui Lao Zi, întemeietorul taoismului: „Eu pot să înţeleg că nefiinţa există, dar nu şi că nefiinţa nu există”.
Şi tot anticii aveau convingerea că nu-i cu putinţă ca noi, oamenii, să fim singuri şi uitaţi de Marele Genitor (Unul pentru vechii indieni) în această armonioasă imensitate numită Cosmos de grecii antici, motiv pentru care făceau o clară şi categorică distincţie între lumea sublunară a muritorilor şi cea supralunară a nemuritorilor din credinţe şi mitologii.
Se poate spune că la limită fiecare om reprezintă o lume – lumea lui populată cu gânduri, sentimente, vise, iluzii şi deziluzii, sau ceea ce numim universul lăuntric. Tocmai de aceea se spune despre oamenii interiorizaţi, respectiv despre acei vizionari ce fac din neliniştile lor interioare rampa de lansare pentru omenire spre un viitor mai bun, că trăiesc în lumea lor. Fireşte, o lume atât de bogată în frământări atotumane, încât – ruşinându-se de privirile indiscrete şi de zâmbetele ironice ale neîncrezătorilor – se închide în adâncul mănos al minţilor şi inimilor supraînzestrate de Dumnezeu, până când soseşte clipa deschiderii către semeni, astfel ca întrega omenire prezentă şi viitoare să se poată înfrupta din fructele îndumnezeirii...
Câte bordeie, atâtea obiceie, afirmă înţelepciunea populară. Ceea ce vrea să spună că fiecare om, familie sau popor îşi are un fel de-a fi într-atât de specific, încât reprezintă o adevărată lume în nemărginita serie (văzută sau nevăzută) a lumilor înconjurătoare.
Iată, de pildă, lumea românească postdecembristă ce se constituie în imaginea vie a dezastrului la care se ajunge prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie şi fapte penale mai ceva ca-n codrii noştri de odinioară, prin impostură, demagogie şi trădare naţională, pe scurt, printr-un neîntrerupt şir de fapte degradante. Carevasăzică, o societate supusă la cele mai diabolice experimente, prin care proverbiala-i răbdare ia încet-încet chipul resemnării (mai nou chiar vizavi de actele sfidătoare ale homosexualilor şi lesbienelor), o societate în care grosul membrilor ei – dezorientaţi, înşelaţi, sărăciţi, înstrăinaţi şi nedoriţi în casa (ţara) lor – simt la propriu pe pielea lor cumplitul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru om)...
Ştiinţa modernă, îndeosebi extrem de vaga teorie a relativităţii, admite existenţa mai multor forme de timp (astronomic, biologic, psihologic, virtual etc.), dar fără a putea oferi explicaţii convingătoare şi unanim acceptate vizavi de natura lui (De fapt ce măsurăm când pretindem că măsurăm timpul, despre care nu se ştie dacă este o realitate obiectivă sau o existenţă pur subiectivă?!), admite coexistenţa, ba chiar întrepătrunderea universului material cu cel antimaterial, admite existenţa universurilor paralele şi că în infinitul macrounivers teoria relativităţii este valabilă doar până la viteza de deplasare a luminii (300.000 km/secundă), prag în apropiere de care spaţiul se contractă şi timpul se dilată, dar suntem avertizaţi că peste această viteză limită se pot petrece cele mai stranii fenomene: materia să se transforme în antimaterie, timpul să curgă spre începuturi, iar spaţiul să devină altceva decât ce ştim noi acuma despre el.
Ceea ce, de altminteri, chiar are loc în microunivers (lumea cuantică şi subcuantică), unde, din cauza necontenitelor şi instantaneelor transformări din materie în energie şi viceversa, încă nu s-a ajuns (şi poate că niciodată nu se va ajunge) la cele mai subtile particule care sunt considerate ultimele „cărămizi” ale materiei, unde timpul şi spaţiul au alte însuşiri şi conotaţii faţă de nivelul fizic uzual, fapt pentru care la acest nivel trebuie elaborate alte legi de manifestare a materiei (bunăoară aşa ca principiul de nedeterminare al lui Heisenberg), şi unde se aplică logica dinamică a contradictoriului, logică la a cărei dezvoltare şi argumentare şi-a a dus o importantă contribuţie compatriotul nostru Ştefan Lupaşcu.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii