ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 77 (Iulie 2015)

EDITORIAL
START LA VACANȚĂ!
Pentru preșcolarii și elevii din România a început deja vacanța de vară, cea mai lungă din timpul anului școlar. Ce înseamnă pentru beneficiarii ei acest lucru? Distracție! Să nu uităm că și profesorii, apoi și cei din guvern se vor bucura de multe zile de relaxare, numai că, nu pentru prea mulți dintre ei concediul acesta va fi unul memorabil. Motivele sunt evidente: bani puțini, sejururi foarte scumpe etc. În vacanță, consumul crește, iar buzunarul devine gol numaidecât. Doar dacă, cei avizați nu-și iau cumva vreun job sezonier. Dar cine să-i angajeze pe venerabilii dascăli? Nu că ar fi nepricepuți, ci vârsta este aceea care îi împiedică să obțină un astfel de loc de muncă. Patronii doresc fetițe trase prin inel, cu fustă minusculă, cu obrazul fin și buze moi, care știu să atragă clienții și să le aducă un profit considerabil. Și-apoi, ce-i rău în asta? Elevele și studentele talentate câștigă un ban cinstit, se mai și distrează și își scutesc părinții de la alimentarea lor cu bani pe timpul vacanței.
Dar guvernanții? Ei, altă viață! Alt nivel! Discutăm aici despre vacanțe de lux, în locuri exotice, în care se cheltuiesc sume fabuloase, la care amărâții de rând nici nu pot visa. Ce-i pentru ei un milion de euro, sau mai mult? Un mizilic! Și-atunci, cum să nu apară frustrarea în rândul celor simpli, dar mulți? Cum să nu se răzvrătească ei în fel și chip? Cum să nu existe violență domestică? Ba da, chiar toate acestea la un loc, iar ele se amplifică tot mai mult. Societatea actuală e bolnavă, oamenii, tot mai suferinzi și nu are cine să-ajute, pentru că însuși sistemul sanitar este invalid. Ziceau ceva cei de la putere despre niște vouchere de vacanță pentru salariați, dar le vor primi vreodată? Promisiunile au și ele rostul lor: acela de a-i amăgi pe oameni și de a le distrage atenția de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în țara asta. Oamenii politici fac slalom printre funcții, le schimbă după cum le dictează șefii, îi manipulează pe cei naivi și se joacă așa cum vor cu mințile lor. Deci, unii nu au deloc vacanță! Vacanța ar fi extrem de păguboasă pentru ei. Cine doarme, pierde esența lucrurilor și evenimentele cele mai importante. Cineva trebuie să fie în permanență  treaz, să vegheze peste tot ce mișcă, să facă planuri pentru mâine și să acționeze conform acestora. Acestea se succed cu repeziciune, așa încât, oamenii nici nu înțeleg adevărul, nici nu-l văd și nici nu reacționează în vreun fel. Majoritatea se află într-o stare cumplită de letargie și nu mai sunt capabili să perceapă ceva. Exact asta se și vrea! De fapt, se lucrează intens la amorțirea nației, pentru ca cei de sus să-și exercite îndatoririle la maxim. Marile puteri detonează cuvinte criptate, intenții ascunse și consumă energia planetară în scopuri doar de ele știute. Soarta omenirii se află în mâinile lor, numai că nici chiar ei nu pot controla absolut totul. Le mai scapă câte o catastrofă naturală, de pildă. Însă, există soluții pentru ca unii ca aceștia să nu fie afectați.
Populația planetei creşte considerabil, pentru că așa trebuie, resursele naturale sunt consumate fără încetare, aerul e tot mai toxic, alimentele sunt otrăvite, bolile se înmulțesc, media de viață nu se mai ridică prea mult și așa mai departe. Așadar, ar trebui să ne bucurăm de vacanță cât mai putem, căci mâine e posibil să ni se întrerupă filmul. Viața e prețioasă așa cum este ea și fiecare clipă valorează enorm. Suntem supraviețuitorii acestei lumi nebune, deci niște oameni rari.
Discrepanţa dintre cei ce au şi tot mai vor şi ceilalţi mulţi, care nu au, dar tot speră, este din ce în ce mai mare. Şi când vine vorba de mare ţi se cam furnică pe şira spinării. Te gândeşti la o vacanţă în Grecia în aceste zile sub-euro, parcă nu-i a bună. Acum cei ce şi-au luat bilet au cam băgat-o pe mânecă, de. Vor merge cu sufletul la gură, cu un ochi la vacanţă şi cu altul în alertă. Şi cum era reclama aia cu „viaţa fără cash”? Aiurea de tot, că în Grecia zilelor noastre şi negoţul se petrece în natură, din lipsă de „monetar”, evident. Ţicnit premier mai este şi Tsipras ăsta. S-a dus pe ruta est, a făcut spectacol la Moscova şi Leningrad, pardon, Sankt Petersburg, cu Putin, adică a arătat Occidentului cât îl doare pe el la ortodoxie de gazele ruseşti via Turcia, apoi a mers în Parlamentul European atât de vesel, de parcă ai fi crezut că e din altă galaxie. Ce-o fi fost în mintea lui? Că toţi creditorii or să facă pe ei de frică pentru că a mers el mai des la Moscova decât la Bruxelles? Iar ăla de la Economie, nenea Varoufakis, parcă vine de pe altă planetă, de la cum se îmbracă, până la cum a încercat să rupă gura târgului cu „soluţiile” sale, adică ale lui Tsipras, evident. Acum câteva luni, ca să o facă de grozavul, premierul elen s-a apucat să le ceară nemţilor daune de război, exact cât datoria faţă de creditori la ora actuală, iar nemţii cred că s-au tăvălit de râs. Tsipras ăsta nu vrea să înţeleagă că cel de-al patrulea Reich este Uniunea Europeană, Uniune care are ca sinonim Germania. Ori o şti şi el lucrul acesta, însă din doriţa sa „socialistă” de a se da în stambă, preferă spectacolul ieftin, doar, doar i-o ieşi ceva. Grecii ar trebui să înţeleagă şi mai ales să recunoască meritele Germaniei, pentru că fără nemţi nu ar fi avut turismul de astăzi, ca unică ramură viabilă în economia elenă, că fără investiţiile germane în Grecia şi astăzi populaţia peloponesiană ar fi purtat cafta şi turbane, ca acum două secole, de fanarioţi ce sunt. Dar despre cât de puturoşi sunt grecii în comparaţie cu popoarele din Balcani sau faţă de restul Europei, o să scriu eu pe îndelete cu altă ocazie, ca să nu mai pun la socoteală că până şi românii sunt mai ortodocşi ca ei, dacă e să o luăm pe latura credinţei.
Şi ar mai fi o vară în nordul Africii, destul de frumos plănuit sejur pentru occidentalii nu neapărat cu dare de mână, dar care îşi doresc un soare şi un nisip. Dacă astă-primăvară s-a tras cu kalaşnicovul în muzeu, de data asta fanaticul religios a venit cu barca pe ţărm şi şi-a scuipat în acelaşi calibru 7,62 ura pe „necredincioşii” despuaiţi pe şezlongurile de sub umbreluţele de paie. Tunisia a fost de data aceasta cutremurată, pentru că ultimul atentat a pus cu adevărat cruce turismului în zonă. Chiar în aceeaşi zi, la numai câteva ceasuri de la masacru, cel puţin şase avioane din Benelux şi Marea Britanie, făceau un ocol deasupra Sardiniei, unul de 180 de grade, revenind direct pe aeroporturile de unde plecase, de teama – evidentă – a unor noi atentate. Au încercat musulmanii să facă zid uman în faţa turiştilor veniţi în Tunisia, dar teama de moarte le-a scuturat tuturor gândul de şedere în Africa de Nord.
Ca român stai şi te cruceşti la TV de ceea ce vezi. Nu că nu ţi-ai permite o vacanţă de o săptămână pe acolo, că dacă e să te uiţi la preţ, poate că e şi mai ieftin decât dacă te-ai scălda în Marea Neagră, cazat fiind în vreo staţiune românească. Bine, aici e loc de comentarii majore: care staţiuni? Aaaa, doar aşa de vorbă, pentru că dacă ar fi să te iei după standarde nu ai cum să le numeşti staţiuni sub nicio formă: hotelurile sunt ca vai de capul lor, preţuri de te doare capul, de mâncare să te ferească sfântul, pentru că decât să mori cu zile în vreun spital constănţean de vreo toxiinfecţie şi alte cele intraspitaliceşti, alegi plajele de la bulgari, că sunt şi mai ieftine şi mai curate, iar manelele sunt parcă mai în surdină.
Sau poate ai chef de munte. Sigur că da! E simplu, dacă vrei Valea Prahovei, aşa cum se înţelege, ai nevoie de foarte mulţi bani pe care să-i dai pe nişte condiţii de cazare care nu-i merită. De vrei să te încumeţi pe traseele montane, nu te speria de faptul că ai să te rătăceşti. Gunoaiele lăsate de „turişti” sunt cel mai sigur semn cu putinţă ce aceea e poteca. Iar ajuns sus pe platou, ai sentimentul că vei găsi linişte şi pace, dar te asigur că maşini de teren şi ATV-uri fac curse regulate pe plaiuri, iar cohorta de prostănaci şi puturoşi veniţi cu telecabina o s-o găseşti claie peste grămadă pe Sfinx, loc sfânt dacic, profanat în cel mai pur stil mioritic.
Sau poţi să-ţi faci vacanţa la scara blocului, aşa, ca mai toţi copiii şi adolescenţii mediului urban, cu telefonul, tableta şi căştile la îndemână. Deşi mi-ar fi plăcut să fie ficţiune, mi-e teamă că pura şi cumplita realitate o să ne facă vacanţa cu adevărat de „neuitat” şi anul acesta.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 

 

 

Im glad I now signed up - creat de: - 15.07.2015

Great post. I used to be checking continuously this blog and

I am inspired! Extremely helpful information specially the final section :

) I handle such info much. I was seeking this certain information for

a long time. Thank you and best of luck.



Also visit my weblog boy owl birthday party

Just wanted to say Hello. - creat de: - 28.07.2015

We're a group of volunteers and starting a new scheme in our community.



Your website provided us with valuable info to work on. You have done an impressive job and

our whole community will be thankful to you.



Review my blog post web page (Gale)

I am the new guy - creat de: - 28.07.2015

I'm not sure exactly why but this blog is loading extremely slow

for me. Is anyone else having this issue or is it a problem on my

end? I'll check back later and see if the problem still exists.





my web site; website (Adriene)

Just want to say Hi. - creat de: - 29.07.2015

I think the admin of this web site is truly working hard

for his web site, as here every stuff is quality based data.





My web blog owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 29.07.2015

It is the best time to make some plans for the longer term and it is time

to be happy. I've read this put up and if I may just I want

to suggest you few interesting things or advice.



Perhaps you could write subsequent articles regarding this article.



I want to learn more things approximately it!



Here is my page - owl birthday party supplies

Im happy I now signed up - creat de: - 29.07.2015

If you are going for finest contents like myself, only visit this web page all the time

because it presents quality contents, thanks



My web page :: owl birthday party supplies

I am the new girl - creat de: - 29.07.2015

Today, I went to the beach front with my kids. I found a sea shell and gave it to my

4 year old daughter and said "You can hear the ocean if you put this to your ear." She placed the shell to her

ear and screamed. There was a hermit crab inside and it pinched her ear.

She never wants to go back! LoL I know this is entirely off topic but I had to tell someone!





Here is my web-site; owl birthday party

Just wanted to say Hello. - creat de: - 29.07.2015

Fantastic beat ! I wish to apprentice while you amend your website, how

could i subscribe for a blog website? The account helped me

a acceptable deal. I had been tiny bit acquainted of this your broadcast provided bright clear concept



My site owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 29.07.2015

I think this is among the most vital information for

me. And i'm glad reading your article. But should remark on some general

things, The web site style is wonderful, the articles is really excellent :

D. Good job, cheers



my weblog: owl birthday party supplies

Just want to say Hello! - creat de: - 29.07.2015

It's great that you are getting thoughts from this article as well

as from our dialogue made at this time.



Feel free to visit my blog owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 29.07.2015

Good post. I learn something totally new and challenging

on sites I stumbleupon everyday. It will always be helpful to read through articles from other authors and use something from other sites.





Feel free to visit my web-site - owl birthday party

Just want to say Hi! - creat de: - 29.07.2015

It's really a cool and helpful piece of

information. I am glad that you simply shared this useful information with us.

Please stay us up to date like this. Thanks for sharing.





My web blog ... owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 29.07.2015

Hello, just wanted to tell you, I enjoyed this post.

It was inspiring. Keep on posting!



my web-site ... owl birthday party supplies

Just wanted to say Hello. - creat de: - 29.07.2015

Great post.



My web site :: owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi. - creat de: - 29.07.2015

For most up-to-date information you have to pay a visit world-wide-web and on web I

found this web page as a best site for most up-to-date updates.





my webpage: owl birthday party

I am the new one - creat de: - 29.07.2015

If you would like to increase your experience

simply keep visiting this website and be updated with

the hottest news update posted here.



my web page :: owl birthday party

Im happy I finally signed up - creat de: - 29.07.2015

Your mode of describing all in this post is really nice, all be able to effortlessly understand it, Thanks

a lot.



Stop by my web-site owl birthday party supplies

Just want to say Hello! - creat de: - 29.07.2015

I'm really enjoying the theme/design of your web site.

Do you ever run into any web browser compatibility problems?

A couple of my blog readers have complained about my site not operating correctly in Explorer but looks great in Safari.



Do you have any ideas to help fix this issue?







Have a look at my page :: owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 29.07.2015

My brother suggested I might like this web site. He was entirely right.

This post actually made my day. You can not imagine just

how much time I had spent for this information! Thanks!







My web page ... owl birthday party

Just wanted to say Hello! - creat de: - 30.07.2015

Howdy very nice site!! Man .. Beautiful ..

Wonderful .. I'll bookmark your blog and take the feeds additionally?

I'm glad to seek out a lot of useful info here in the post, we'd like develop more techniques in this regard,

thank you for sharing. . . . . .



my weblog :: owl birthday party

Im glad I finally registered - creat de: - 30.07.2015

I read this article fully on the topic of the resemblance of most

up-to-date and previous technologies, it's remarkable article.





Here is my homepage; owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 30.07.2015

Hi there it's me, I am also visiting this web site regularly, this web page is really

nice and the visitors are genuinely sharing pleasant thoughts.





Here is my blog; owl birthday party supplies

Im happy I finally signed up - creat de: - 30.07.2015

What i do not understood is actually how you're not really much

more well-appreciated than you might be now. You are very intelligent.

You understand thus considerably in relation to this topic, produced me in my

opinion imagine it from numerous numerous angles.

Its like men and women aren't fascinated unless it's something to accomplish with Woman gaga!

Your personal stuffs great. All the time maintain it up!





my website - owl birthday party

Just wanted to say Hello. - creat de: - 30.07.2015

I've been surfing online more than 2 hours today,

yet I never found any interesting article like yours.

It's pretty worth enough for me. In my opinion,

if all website owners and bloggers made good content as you did, the internet will

be a lot more useful than ever before.



My webpage owl birthday party supplies

Im happy I finally registered - creat de: - 30.07.2015

Wow, this post is fastidious, my younger sister is analyzing these

kinds of things, so I am going to convey her.



my weblog; owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi! - creat de: - 30.07.2015

Awesome blog! Is your theme custom made or did you download it from somewhere?

A theme like yours with a few simple tweeks would really make my blog stand out.

Please let me know where you got your design. Thank you



Look at my blog ... owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi. - creat de: - 30.07.2015

You should be a part of a contest for one

of the highest quality websites on the net.

I am going to highly recommend this web site!







Feel free to visit my blog post; owl birthday party

Im happy I finally registered - creat de: - 30.07.2015

Hey very nice blog!



Take a look at my website ... owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 30.07.2015

If you want to increase your know-how just keep visiting this web site and be updated

with the hottest news update posted here.



Feel free to surf to my web-site :: owl birthday party supplies

I am the new girl - creat de: - 30.07.2015

Hi there mates, how is the whole thing, and what you want to say on the topic

of this post, in my view its genuinely amazing in favor of me.





my site: owl birthday party

Im glad I now signed up - creat de: - 30.07.2015

Hey! Do you use Twitter? I'd like to follow

you if that would be okay. I'm absolutely enjoying your blog and look forward to new updates.





my website; owl birthday party supplies

Just wanted to say Hello! - creat de: - 30.07.2015

Excellent site. A lot of useful info here. I am sending it to a few buddies

ans additionally sharing in delicious. And naturally, thank you to your sweat!





Feel free to visit my web page ... owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 30.07.2015

Unquestionably consider that which you stated.

Your favorite justification seemed to be at the net

the easiest factor to remember of. I say to you, I definitely get irked at

the same time as folks consider concerns that they plainly do not recognize about.

You controlled to hit the nail upon the top and outlined out the entire thing without having side-effects , folks can take

a signal. Will likely be back to get more.

Thanks



Here is my web blog: owl birthday party supplies

I am the new girl - creat de: - 30.07.2015

Do you mind if I quote a few of your posts as long as I provide credit and sources back to your webpage?

My website is in the exact same area of interest as yours and my users would truly benefit from a lot

of the information you present here. Please let me know if this alright with you.

Thank you!



Feel free to surf to my blog: owl birthday party

I am the new girl - creat de: - 30.07.2015

Hi there, just became alert to your blog through Google, and found that it is really

informative. I am gonna watch out for brussels. I will appreciate if you continue this in future.

Lots of people will be benefited from your writing. Cheers!





Review my website owl birthday party

Im glad I now registered - creat de: - 30.07.2015

Heya i am for the first time here. I came across

this board and I find It truly useful & it helped me out a lot.

I hope to give something back and help others like you aided me.





My web blog :: owl birthday party

I am the new girl - creat de: - 30.07.2015

Howdy! I could have sworn I've been to this blog before but after going through a few

of the articles I realized it's new to me. Regardless, I'm certainly

pleased I stumbled upon it and I'll be book-marking it and checking back often!



Here is my website - owl birthday party supplies

Im glad I now signed up - creat de: - 30.07.2015

Hi there, everything is going fine here and ofcourse every one is sharing

data, that's in fact excellent, keep up writing.



Also visit my webpage :: owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

Hello, its pleasant post about media print, we all be familiar with media is a impressive source of facts.







My weblog: owl birthday party

I am the new one - creat de: - 31.07.2015

Hi there, I enjoy reading through your post. I like to write a little comment to support you.





My site :: owl birthday party supplies

Im happy I finally registered - creat de: - 31.07.2015

An outstanding share! I've just forwarded this onto a co-worker who has been conducting a little homework on this.

And he in fact ordered me breakfast simply because I stumbled upon it for him...

lol. So let me reword this.... Thank YOU for the meal!!



But yeah, thanx for spending some time to talk about this matter here on your site.





Here is my website :: owl birthday party supplies

Im glad I now signed up - creat de: - 31.07.2015

Hey there just wanted to give you a brief heads up and let you know a few of the pictures aren't loading properly.

I'm not sure why but I think its a linking issue. I've

tried it in two different internet browsers and both show the

same outcome.



My blog post - owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

I have been exploring for a little for any high quality

articles or blog posts on this kind of area .

Exploring in Yahoo I ultimately stumbled upon this website.

Reading this information So i am satisfied to exhibit that I have an incredibly excellent uncanny feeling I found out exactly what I needed.



I most definitely will make certain to do not overlook this site and give it

a look on a relentless basis.



My web site :: owl birthday party

Just want to say Hello! - creat de: - 31.07.2015

I don't even understand how I ended up here, but I

assumed this submit used to be good. I do not understand who

you're however definitely you're going to a well-known blogger if you are not already.



Cheers!



my blog post; owl birthday party

Just want to say Hello. - creat de: - 31.07.2015

Thanks for your personal marvelous posting! I certainly enjoyed reading it, you could be a great author.

I will make sure to bookmark your blog and will come back from now

on. I want to encourage that you continue your great writing, have a nice holiday weekend!





Here is my web blog; owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

Amazing! Its genuinely remarkable paragraph, I have got much clear idea on the topic of from

this piece of writing.



Also visit my homepage ... owl birthday party

Im glad I now registered - creat de: - 31.07.2015

Awesome issues here. I am very satisfied to see your article.

Thanks a lot and I'm taking a look forward to touch you.

Will you kindly drop me a e-mail?



Also visit my homepage: owl birthday party

Im glad I now signed up - creat de: - 31.07.2015

Hi, I do think this is a great site. I stumbledupon it ;) I will return once again since

i have bookmarked it. Money and freedom is the best way to change, may you be rich

and continue to help others.



Also visit my website: owl birthday party supplies

I am the new one - creat de: - 31.07.2015

Hello, I enjoy reading all of your article. I like to write a little comment to support you.





Here is my site ... owl birthday party supplies

Im glad I finally signed up - creat de: - 31.07.2015

I am truly grateful to the holder of this site who has

shared this enormous piece of writing at here.



Here is my web page: owl birthday party

Just wanted to say Hi. - creat de: - 31.07.2015

You're so interesting! I don't suppose I've truly read through anything like that before.

So nice to find another person with some genuine thoughts on this

subject matter. Seriously.. thank you for starting this up.

This site is one thing that is needed on the web, someone

with a bit of originality!



My website; owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

Hello, i think that i saw you visited my weblog

thus i came to “return the favor”.I am attempting to find things to enhance my site!I suppose its ok

to use some of your ideas!!



Have a look at my webpage: owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi. - creat de: - 31.07.2015

Thanks a lot for sharing this with all folks you actually recognise what you

are talking about! Bookmarked. Kindly also talk over with my web site =).

We may have a hyperlink alternate agreement between us



Also visit my homepage - owl birthday party supplies

Just want to say Hello. - creat de: - 31.07.2015

You really make it seem so easy with your presentation but I find

this topic to be really something which I think I would never understand.

It seems too complex and extremely broad for me.

I'm looking forward for your next post, I will try to get

the hang of it!



Stop by my web blog :: owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

Hello There. I found your blog using msn. This is a really well written article.

I will be sure to bookmark it and come back to read more of your useful info.



Thanks for the post. I'll certainly return.



my blog post :: owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

What's up friends, its enormous article about teachingand entirely defined,

keep it up all the time.



Also visit my blog; owl birthday party

I am the new girl - creat de: - 31.07.2015

Thanks for sharing such a pleasant opinion, paragraph is fastidious, thats why i have read it completely



my homepage; owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

My programmer is trying to convince me to move to .net

from PHP. I have always disliked the idea because of the expenses.

But he's tryiong none the less. I've been using Movable-type on a number of websites for about a year and am anxious about switching to another platform.

I have heard good things about blogengine.net.

Is there a way I can import all my wordpress content into it?

Any kind of help would be greatly appreciated!



my web blog :: owl birthday party supplies

Im glad I finally registered - creat de: - 31.07.2015

Hi there friends, its great paragraph about educationand completely

explained, keep it up all the time.



Feel free to visit my web blog: owl birthday party supplies

Just want to say Hello. - creat de: - 31.07.2015

I couldn't resist commenting. Exceptionally well written!



Here is my blog post owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi! - creat de: - 31.07.2015

It's going to be end of mine day, but before finish I am reading

this enormous post to improve my know-how.



my web blog: owl birthday party

I am the new one - creat de: - 31.07.2015

Hello There. I found your blog using msn. This is a very well written article.



I'll make sure to bookmark it and return to read more of

your useful info. Thanks for the post. I will definitely comeback.







my page :: owl birthday party

Just want to say Hi! - creat de: - 31.07.2015

Hello there, just became aware of your blog through Google, and found that it's truly informative.

I'm gonna watch out for brussels. I'll be grateful if you continue this in future.



Lots of people will be benefited from your writing. Cheers!





Also visit my web site; owl birthday party

Just want to say Hi. - creat de: - 31.07.2015

Why people still make use of to read news papers when in this technological globe all is presented on web?





Here is my website - owl birthday party supplies

Im happy I finally registered - creat de: - 31.07.2015

This is very attention-grabbing, You are a very skilled

blogger. I have joined your feed and stay up for seeking

more of your great post. Additionally, I've

shared your site in my social networks



Also visit my homepage: owl birthday party

Im glad I finally registered - creat de: - 31.07.2015

Someone essentially lend a hand to make seriously posts I'd

state. This is the very first time I frequented your website page and

thus far? I amazed with the analysis you made to

create this particular post amazing. Great process!







Feel free to surf to my page - owl birthday party supplies

I am the new girl - creat de: - 31.07.2015

It's very simple to find out any topic on net as compared

to textbooks, as I found this piece of writing at this web site.





Also visit my web blog ... owl birthday party

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

Awesome site you have here but I was wondering if you knew of any discussion boards that

cover the same topics discussed in this article?

I'd really love to be a part of online community where I can get suggestions from

other experienced individuals that share the same interest.

If you have any suggestions, please let me know. Thanks

a lot!



Have a look at my page :: owl birthday party supplies

Im glad I finally signed up - creat de: - 31.07.2015

I am genuinely glad to glance at this web site posts which consists of lots of useful information, thanks

for providing such statistics.



Feel free to visit my blog post ... owl birthday party supplies

I am the new guy - creat de: - 31.07.2015

Hello there! Do you know if they make any plugins to assist

with Search Engine Optimization? I'm trying to get my blog to rank for some targeted keywords but I'm not seeing very good results.

If you know of any please share. Many thanks!





my page - owl birthday party supplies

Just want to say Hello! - creat de: - 31.07.2015

I go to see every day a few web sites and blogs to read posts, except this website gives feature based writing.





Have a look at my web-site :: owl birthday party supplies

I am the new one - creat de: - 31.07.2015

Hello everybody, here every one is sharing these kinds of know-how, thus it's pleasant to read this weblog, and

I used to go to see this weblog all the time.





Have a look at my site: owl birthday party supplies

Im happy I finally signed up - creat de: - 31.07.2015

I do not know whether it's just me or if everybody else experiencing problems with your

website. It seems like some of the text on your posts are running off the screen.

Can somebody else please provide feedback and let me know if this is

happening to them as well? This may be a problem with my web browser

because I've had this happen previously. Many thanks



My homepage ... owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi! - creat de: - 31.07.2015

My brother suggested I might like this website. He was entirely right.

This post truly made my day. You can not imagine just how

much time I had spent for this info! Thanks!



my web-site - owl birthday party supplies

Just wanted to say Hello. - creat de: - 31.07.2015

It's very trouble-free to find out any matter on net as compared to books,

as I found this post at this web site.



Here is my page :: owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi. - creat de: - 31.07.2015

What's up to every one, since I am truly eager of reading this blog's post to be updated daily.

It includes pleasant material.



Here is my web-site; owl birthday party supplies

Im happy I finally registered - creat de: - 31.07.2015

Everyone loves it when people come together and share thoughts.

Great blog, stick with it!



Feel free to surf to my web blog owl birthday party supplies

Just wanted to say Hi! - creat de: - 31.07.2015

hello there and thank you for your information – I've certainly

picked up something new from right here. I did

however expertise a few technical points using this web site,

since I experienced to reload the website many times previous to I could

get it to load properly. I had been wondering if your web hosting is OK?

Not that I am complaining, but sluggish loading instances times will

sometimes affect your placement in google and could damage your quality score if advertising

and marketing with Adwords. Well I'm adding this RSS to my email and

could look out for much more of your respective exciting content.



Make sure you update this again soon.



Look at my site ... owl birthday party

Just wanted to say Hello! - creat de: - 31.07.2015

I constantly spent my half an hour to read this

weblog's posts daily along with a mug of coffee.



Also visit my web site - owl birthday party supplies

Im glad I finally registered - creat de: - 31.07.2015

I have been exploring for a little for any high quality articles

or blog posts on this kind of space . Exploring

in Yahoo I ultimately stumbled upon this site.

Reading this information So i am happy to show that I've

a very just right uncanny feeling I found out exactly what I needed.

I most unquestionably will make sure to do not omit this site and provides it a glance

regularly.



Also visit my web-site: owl birthday party

INTERVIU
ŞTIINŢĂ ŞI CERCETARE ÎN SOCIETATEA NOASTRĂ
- interviu cu cercetător Georgescu Emil Igor Vlad -
Georgescu Emil Igor Vlad este cercetător în cadrul Institutului Național de Cercetare – Dezvoltare Agricolă Fundulea în cadrul Colectivului de protecția plantelor și mediului. A absolvit în anul 2003 Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, Facultatea de Agricultură și a obținut titlul științific de doctor cu teza Bolile orezului și combaterea lor, în anul 2008. Prezent în Brăila pentru a susține comunicarea științifică Dăunătorii porumbului în contextul schimbărilor climatice, la Facultatea de Inginerie și Agonomie Brăila, în cursul lunii mai, l-am invitat să vorbească despre domeniul cercetării în general și rolul pe care aceasta îl joacă într-o societate.
Domnule Georgescu, din punctul dumneavoastră de vedere, ce loc ocupă cercetarea în raport cu alte domenii precum serviciile, producția, educația etc. în România? Cum este cercetarea românească în raport cu cea din alte țări?
În România cercetarea este un factor important, toți recunosc că trebuie sprijinită, dar când ieșim din domeniul declarativ și vorbim de lucruri concrete, cum ar fi finanțarea, din păcate nimeni nu vine cu soluții. În reviste de specialitate, la televiziune, în discuții diverse toți spun că este un obiectiv important deoarece noi suntem în prima linie, noi vedem ce se întâmplă, prin cercetare. Cercetarea agricolă semnalează ce se întâmplă cu natura.  Dar ar trebui să existe o liniște financiară, materială, ca noi să putem observa ce schimbări apar în natură. Cercetarea se face pe termen lung. Nu putem afla răspunsurile a doua zi, procesele care se petrec în natură trebuie observate cu atenție și apoi, dacă se poate, reproduse în laborator. Pentru a putea face o cercetare de calitate trebuie făcută o planificare pe termen mediu și lung. De exemplu, în domeniul nostru, al cercetării agricole, când se prezintă lucrări științifice, rezultatele experimentale din câmp, sunt pe trei ani.
În raport cu alte  țări, când ieșim în străinătate la congrese, avem rezultate bune, chiar comparabile cu cei din  străinătate, dar au în plus față de noi un sprijin mult mai mare financiar. Sigur că și ei se plâng. Când sunt nemulțumiți eu le zic să vină la noi și să profeseze în condițiile noastre. Cercetarea este un domeniu frumos și în primul rând trebuie să-ți placă ceea ce faci.
Ce rol joacă cercetarea  într-o societate? Am găsit afirmații care spun că rezultatele științei aduc calitate vieții sau că cercetarea, știinta a mers prea repede iar unii nu au putut ține ritmul.
Teoretic, cercetarea ar trebui să aducă îmbunătățirea vieții societății respective, ar trebui, prin produsele pe care le face, prin tehnologiile pe care le pune la punct, ca viața oamenilor să fie mai ușoară sau, cel puțin, să o facă mult mai eficientă. În agricultură, în general, prin cercetare îi ajutăm pe fermieri să obțină un profit mai mare cu cheltuieli minime – asta e dorința lor.
Cum este privită de oameni, depinde de perspectivă. Există frica de nou. Dar această  frică de nou, dacă ne uităm în istorie, a avut multe momente.  De exemplu, când a apărut tramvaiul cu cai, cei mai supărați au fost birjarii, cei care se ocupau cu repararea trăsurilor. Când a apărut tramvaiul electric - și apropo, Brăila este unul dintre orașele cu cea mai veche rețea de tramvaie, nu numai din țară, ci și din Europa - cei mai supărați au fost cei care se ocupau de întreținerea cailor de la tramvai. Există o frică de nou, dar până la urmă noi trebuie să adaptăm, să folosim ceea ce este nou, nu avem altfel cum face. Cred că trebuie să învățăm să folosim când apare ceva nou, nu să ne temem. Bineînțeles, să fie în folosul nostru nu al companiei X sau Y. Poate că, prin ceea ce zic sunt idealist, recunosc, dar cercetătorul caută folosul în sine, ceilalți utilizează noul în interesul lor. 
Dacă facem referire și la domeniul meu de activitate, având în vedere că în natură sunt multe schimbări, ca cercetători ar trebui să observăm aceste schimbări și să arătăm ce practici agricole ar fi în concordanță cu noile schimbări. Dacă se schimbă puțin clima, se schimbă tot. De exemplu, devansarea dată de semănat modifică tehnologia de prelucrare a solului, și mai sunt și alte exemple. Insectele nu țin cont de contabilitate, de burse, de exemplu, la grâu, prețul este foarte volatil, azi ai 40 de bani/kg, care e un preț mult prea mic, mâine ai 70 de bani/kg, pe când dăunătorii, bolile și buruienile își urmează același curs de milioane de ani. Asta este societatea modernă în care trăim, contează foarte mult aspectul financiar, dar natura are legile ei și noi, cei care ne ocupăm de cercetare agricolă, trebuie să sensibilizăm lumea, cel puțin asta încerc eu să fac.
Ce atitutidine trebuie să adopte studenții față de rezultatele cercetărilor, în general, și ce atitudine trebuie să aibă cei care profesează (ingineri, profesori, medici, politicieni, cei din administrația publică etc.) față de ceea ce oferă cercetarea ca produs – având în considerare că cei mai mulți spun că practica nu se corelează întotdeauna cu teoria?
Ar trebui să învățăm unii de la alții. Și noi, ca cercetători, ar trebui să învățăm de la studenți, căci ei vin cu o nouă viziune și nu ar trebui să spunem că noi știm mai multe decât studenții, iar ei pot să învețe de la noi. Fiecare poate avea idei. Noi căutăm poate și zece ani o idee și  cineva care nu lucrează în cercetare o poate avea. Ar trebui să acceptăm lucrul acesta și unii și alții - poate chiar sunt idealist când spun asta. Ar mai trebui să se respecte meseria. Ce am observat eu, din păcate, este că uneori nu se respectă meseria, chiar de către factorii de decizie. Fiecare pe zona lui, dacă îi place ceea ce face, dacă vizează domeniul respectiv poate să obțină rezultate pozitive, care pot îmbunătăți, pe termen mediu și lung, viața fermierilor sau a celor ce lucrează în domeniul agricol. Vă dau un exemplu - noi mai suntem prezenți la ședinte, la reuniuni, iar uneori suntem priviți ca fiind undeva, acolo, cercetarea! La un moment dat am avut la Institut o delegație străină, persoane cu funcții importante. Au arătat disponibilitate să  învețe de la fiecare dintre noi, pe bucățica pe care eram specializați, iar ei ne-au arătat ce știau ei. Ar trebui să luăm parțile bune de la străini și mai ales respectul reciproc.
Cei care profesează ar trebui să se documenteze, nu numai din articole de specialitate, ci și din articole de popularizare, sau prin viu grai cu fermierii. Comunicarea ar trebui să meargă foarte bine, mai ales acum că există metode de comunicare moderne, ca să vezi ce se întamplă pe la fiecare.
Informațiile trebuie să circule între specialiști. Unii împărtășesc informatiile, unii nu vor să împărtășească iar alții nici nu vor să asculte sfaturile, considerând că știu ei mai bine. Diferă de la caz la caz. Pe de altă parte, ar trebui să ne întâlnim la o masă rotundă cu fermierii, practic să discutăm despre problemele existente și să vedem ce se poate face. Nu prea se întâmplă asta acum și este nevoie de o deschidere mai mare. Poate noile generații de fermieri, cu noile generații de cercetători o vor face. Poate este nevoie de un intermediar. În străinătate cam așa este, fiecare spune ce probleme are și încearcă să le rezolve.  Așa cum firmele au simpozioane prin care își prezintă produsele, așa ar trebui să aibă și fermieri întâlniri cu reprezentanții cercetării și să se analizeze problemele, căci practic, fermierii sunt beneficiarii cercetărilor.
În viața de zi cu zi, fie că este vorba de relații umane, de practicarea unei profesii, de mod de petrecere a timpului etc.,  pe ce să ne punem bazele, pe cercetare (ceea ce spune știința),  pe credințe din popor, pe credințe religioase?
Părerea mea este că ne putem baza și pe descoperirile științei, și pe credințele oamenilor dar și pe religie. E nevoie de deschidere. Nu poți să spui că ceea ce s-a strâns în viața populară sunt basme. Toate au un sâmbure de adevăr și au fost transmise prin viu grai, de la o generație la alta. Nici nu poți să consideri că religia este opiul popoarelor. În general se spune că știința și credița se bat cap în cap. Eu nu cred că se bat cap în cap, din contră cred că sunt complementare. Eu cred în Dumnezeu, văd zi de zi Lucrarea Lui, când merg în câmpul experimental. Este nevoie de o acceptare a celor acumulate de omenire de-a lungul timpului, eu cred că se pot împăca toate.
Mi-a plăcut că, în cadrul simpozionului, ați pigmentat prezentarea științifică cu expresiile din viața oamenilor care lucrează în agricultură. Practic, ați folosit ambele limbaje.
Cei care lucrează în agricultură, fiind beneficiarii noștri, ne-au cerut ca prin prezentările noastre să facem și extensii către limbajul uzual. Eu încerc să le combin, să respect și rigurozitatea științifică, dar informația pe care o transmit să fie și accesibilă pentru cei care au nevoie de ea.
Domnule cercetător, vă invit la un exercițiu de imaginație:  Cum ar fi o societate în care factorii decidenți (politicienii, miniștrii, directorii  etc.) ar avea în dreapta un cercetător, un om de știință, pe a cărui opinie să se bazeze atunci când întreprinde un demers decizional?
Nu mai au, din păcate, o astfel de persoană în structură. Cred că ar fi o societate ca cea a japonezilor, o societate mai deschisă, mai muncitoare. Japonezii pun foarte mare accent pe cercetare. În institutele lor sunt 2.000 de oameni și iată la ce progrese au ajuns numai cu robotica. Deja am văzut roboți care dansează, care merg mai bine decât o pot face oamenii care folosesc articulatii.
Deciziile luate ar fi mai bune. Înainte consilierii erau specialiști, dar acum, au început să aducă consilieri prin nepotism, asta este realitatea, și se întâmplă ca actele normative emise să fie contradictorii. La nivel de societate ar fi mult mai bine să existe specialiști, cu condiția ca cercetătorul respectiv să fie pe domeniu. Ar merge țara ca pe roate, și după părerea mea, nu ar mai fi haosul acesta.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT
ÎN CALEA TIMPULUI. DESTĂINUIRI,
DE
 RODICA MOISE IANĂŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.
Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.
Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.
Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...
Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…
Cărarea vieţii i se conturează Rodicăi Ianăş doar în prezenţa iubirii. Dacă, la început, viaţa e cerută cu implorare divinităţii (Tristeţea are ochii mei…/Mai lasă-mi, Doamne, viaţa!), cu fiecare vers, înţelegem că ea se hrăneşte cu speranţa regăsirii, a trăirii plenare a sentimentului erotic, real sau oniric, ca împlinire sau proiecţie a sufletului feminin, însetat de dragoste.
El, bărbatul, umple viaţa femeii, într-un tainic legământ, dând sens vieţii ei: De n-ai fi TU, ziua ar avea culoarea nopţii…,/Să construim un Rai în doi… spune, pasional şi definitiv, autoarea.
Ea se esenţializează, se depersonalizează… devine Femeia, nu mai e doar Rodica Ianăş. Şi tocmai în această ieşire din sine, spre esenţa sufletului feminin, rezidă farmecul şi puterea scriitoarei.
La vârsta bunicii să mai vorbeşti aşa despre iubirea-pasiune?… ar spune un lector de 20 de ani, citind: Mi-e dor de noi,/Cei care-am fost,/Cei care-am mai putea să fim!,/Am străbătut o viaţă ca să te găsesc,/Barcă…la mal!, Vreau să locuiesc în inima ta,/Să te aştept pe prispa casei…,/Să luăm iubirea în braţe/Şi viaţa de la-nceput!
Dacă începi să citeşti, timid şi neîncrezător, dar răbdător, rând cu rând, vei simţi cum lectura devine tot mai captivantă, că eşti atras într-un torent de văpaie, că farmecele îndrăgostitei te cuprind fără scăpare, ca un descântec.
La mijlocul volumului, închis ca într-o inimă, sălăşluieşte cel mai profund poem: Sunt la-nceput şi la sfârşit de drum./Spre care capăt să mă-ndrept?/Firesc ar fi s-o iau de la-nceput/Şi să amân sfârşitul cât mai mult./Se poate să fii tânăr când nu eşti?/Se poate să iubeşti când trebuie să mori?/Cine decide ce să faci, când viaţa ţi-e potrivnică de două ori?
Iubirea pierdută în tinereţe şi regăsită, după ani de tristeţe, pare să însenineze toamna vieţii: Hai să aprindem văpaia iubirii,/Să fim două torţe în noapte!,/Ne căutăm de-o viaţă/Şi ne găsim la final…,/Aş vrea ca dorul să devină faptă/Şi frunzele să stea la locul lor!,/Aş vrea să locuiesc în gândurile tale/Să ştiu că, în sfârşit, acasă am ajuns…
Câtă frumuseţe şi câtă exaltare! Câtă seninătate şi câtă dorinţă!
Indiferent de vârstă, sex, religie, grad de cultură, nu poţi să nu striveşti emoţii şi dorinţe alături de autoare. Speranţa pluteşte în versurile ei şi-n palmele tremurânde ale cititorului, care ţine evlavios cartea Domniei Sale, mărturie a unei inimi care nu şi-a pierdut tinereţea şi nici încrederea în oameni, în Dumnezeu şi în darul fiecărei zile.
După clipa de extaz, urmează, inevitabil, trista prăbuşire.
El, din motive neştiute, se îndepărtează… Doamne, de ce le dai oamenilor iubirea…, Dacă nu-i laşi să se stingă împreună?,/Nu cred în puterea ta de a străbate singur/Anii care ne despart…,/Oare de ce te-am iubit?/Nu ştiu.../Tu mai ştii?
Carte a sentimentelor zguduitoare, a experienţelor târzii, În calea timpului, readuce în atenţia noastră, spre final, toamna, ca anotimp interior şi exterior, ca leac de iubire: Norii au lacrimi în ochi./Soarele, prietenul lor de joacă,/S-a ascuns printre galaxii.,/La poarta sufletului meu nu-ncearcă nimeni să mai bată…/Am pierdut cheia./O voi mai găsi vreodată?,/Iubind, eu m-am pierdut pe mine…,/Am fost plecată într-o poveste fără sfârşit…,/Din lumea ei, de dincolo de soare,/Toamna s-a întors către noi…,/Am obosit să curgă Timpul peste mine…
Şi, totuşi, resursele sufletului feminin sunt inepuizabile. Învinsă de neiubire, speranţe deşarte, dar şi de timpul nemilos, Femeia Rodica Ianăş nu depune armele, ci găseşte, în sine, puterea alegerii înţelepte: Aleg să-mi reconstruiesc viaţa,/Să fiu Eu în fiecare zi!/Aleg să merg mai departe…/Aleg VIAŢA!
În înţelepciune găsesc cel mai deosebit dar al acestui volum.
Femeia care ştie să aştepte, să spere, să iubească şi să renunţe, chiar şi pentru o clipă, cred că va rămâne mereu, În calea timpului, o întâlnire de excepţie, atât pentru un bărbat, cât şi pentru o femeie, pentru un prieten nou sau de demult, pentru un cititor de acum sau de peste ani.
Mult succes, Rodica Ianăş, pe calea Poeziei… fără sfârşit!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
 

  

REVERENTE CRITICE...
VASILE POPA
„Întâistătătorul“ paradoxismului, poetul Vasile Popa – cunoscut euro-istoriilor literare drept Vasko Popa –, s-a născut în zodia Racului, la 29 iunie 1922, în Dacia de Vest – localitatea Grebenaţ-Vârşeţ, azi în Serbia –, în familia valahilor Emilia şi Vasile Popa (după cum se vede, potrivit tradiţiei din Pelasgime > Valahime, fiind prim-născutul, moştenit-a prin Botez prenumele tatălui, Vasile).
Într-un poem din volumul Sare de lup, publicat în anul 1975, Vasile / Vasko Popa îşi declară obârşia pelasgo->valaho-dacă, îşi relevă descendenţa mitic-pelasgă / valahă, proiectanta („pro-jetanta“) capului de lup în stindardul Daciei, şi îşi evidenţiază Patria-Limbă-Valahă-de-Borangic „din moşi-strămoşi“:
Până la botez am purtat numele
Unui dintre fraţii
Pe care i-a alăptat lupoaica.
Bunică-mea întreaga-i viaţă
M-a numit în valaha-i de borangic
Pui de lup
Îmi dădea pe ascuns
Să mănânc carne crudă
Să devin capul haitei
Eu credeam
Că ochii or să-nceapă să-mi lucească
În beznă
Ochii încă nu-mi lucesc
Poate din cauză că adevărata beznă
N-a început să cadă («Ochi de lup» – PSar, 103).
După absolvirea claselor primare, gimnaziale şi liceale la Vârşeţ (cu Bacalaureatul luat în anul 1940), Vasile Popa îşi desăvârşeşte studiile universitare în câteva etape şi în câteva capitale (din cauza izbucnirii, la 1 septembrie 1939, a  celui de-al doilea război mondial, şi a desfăşurării acestei conflagraţii până la 2 septembrie 1945).
În anul universitar 1940 – 1941, în lunile octombrie şi noiembrie (1940), îl aflăm student la Facultatea de Filosofie şi Litere din Belgrad.
De pe la sfârşitul lui noiembrie 1940 şi până în iunie 1941, este student la Facultatea Tehnică, tot din Belgrad.
În anul universitar 1941–1942, devine student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, evident, pe fondul secundei conflagraţii mondiale (care îşi „fixase“ frontul dintre Armatele German-Aliate şi Armata Roşie / Sovietică pe Volga) şi dând curs îndemnului părinţilor săi valahi de a trece graniţa în România („pentru o mai mare siguranţă“); este perioada în care cunoaşte toată floarea cea vestită a liricii din România interbelică, de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu şi George Bacovia, la Ion Vinea (autorul primului manifest al dadaismului, din octombrie 1915, secundat fiind de Tristan Tzara în aplicarea „principiului“ combinatoriei lexicale prin forfecarea textelor mediatice), Gellu Naum (cel mai strălucit euro-reprezentant al suprarealismului „stărilor efialtice“ – cf. PTGrp, 134– 137), Virgil Teodorescu ş. a.
Ştirile despre războiul Hitler – Stalin, de pe Volga (de pe „frontul Moscova – Cotul Donului – Marea Caspică“), apoi declanşarea ofensivei antihitleriste, spre România, a Armatei Roşii a dictatorului Stalin, imediat după câştigarea bătăliei de la Volgograd (Stalingrad), îl determină pe tânărul poet valah să emigreze, pentru anul universitar 1942 – 1943, la Viena, unde-i student la Facultatea de Filologie Germană şi Franceză. Din luna mai şi până în august 1943, Vasile Popa („pe drumu-i către casa-i părintească“, Viena – Becicherecul Mare / Zrenianin – Vârşeţ – Grebenaţ) a fost arestat de regimul fascist de ocupaţie din Serbia şi internat în lagărul din oraşul Becicherecul Mare, rebotezat după război de Administraţia Sârbă cu toponimul Zrenianin, aşa cum este astăzi pe hărţi (informăm Distinsul Receptor că Becicherecul Mare – Zrenianin-ul, din Serbia de azi –, până în orizontul anului 1950, făcea sacră pereche toponimic-zalmoxiană cu Becicherecul Mic din Banat-România / Dacia Nord-Dunăreană, ceea ce, în absenţa elementarelor lecţii de istorie / geografie din învăţământul Valahimii din ultima jumătate de veac socialist-comunist-democratic-junglier, duce la confuzii, surprinzător, chiar şi la semnatari de articole din academicul DGLR, P/R, 332). La ieşirea din lagărul „magnobecicherecian“ / „zrenianian“, se reîntoarce la Viena şi frecventează cursurile de germană şi de franceză până în decembrie 1943.
Condiţiile vitrege ale secundului război mondial îl determină să abandoneze cursurile universitare vieneze, dar continuă să rămână în capitala Austriei (lucrând ici-colo, prin Viena, inclusiv ca vatman, spre a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele), până la eliberarea Vârşeţului de sub armatele hitleriste, unde se reîntoarce în octombrie 1944, activând în diferite organizaţii – Uniunea Tineretului Comunist Iugoslav, Liga Comuniştilor din Iugoslavia etc. – până prin septembrie 1946.
Din octombrie 1946, Vasile Popa îşi reia – în Belgrad – studiile universitare abandonate (de fiecare dată din cauza vitregiilor celui de-al doilea război mondial, din anii 1939 – 1945).
Redevine student la Facultatea de Filosofie şi Litere din Belgrad, până în iunie 1949, când obţine Diploma de licenţă în limbi romanice.
Între altele, Vasile Popa, cel din aceşti ultimi ani de studenţie ai lui, mai precis, cel din penultima-i vacanţă studenţească de iarnă, reuşeşte – la 17 ianuarie 1947 – „să toarne“ fundaţia indestructibilă a unicului, a celui mai strălucitor monument al său de limbă / literatură valahă, revista Lumina (cu apariţie neîntreruptă din 1947 şi până în anotimpurile prezent-viitoare). Este Lumina lui Vasile Popa din Vârşeţ-Serbia prima victorie incontestabilă de pe frontul intelectual antiproletcultist-stalinist-paukerist-titoist din Europa de Centru / Răsărit, secundată, din decembrie 1949, de Almanahul literar, fondat în Cluj-Napoca, de Miron Radu Paraschivescu, almanah care, din martie 1954, îşi schimbă numele în Steaua, „revistă-buzdugan-resurecţional-modernist“ (sub conducerea lui A. E. Baconsky, 1925 – 1977).
Din adolescenţă şi până pe la 28 / 30 de ani, Vasile Popa scrie poeme în limba-i maternă, cu speranţa de-a intra în istoria literaturii valahe, alături de Eminescu, Arghezi, Bacovia ş. a.
Cum România era ocupată de Armata Roşie a lui Stalin, cum în cultura / literatura acestei ţări se instalaseră teroarea stalinist-paukeristă, obsedantul deceniu, proletcultismul, cenzura, gulagul paukerist-stalinist-bărăgănist (care a pustiit / decimat toată intelectualitatea, toate valorile ştiinţifice / culturale ale României interbelice) etc., speranţa / visul poetului Vasile Popa se destramă şi acesta se decide pentru totdeauna – între anii 1950 şi 1952, când îşi scrie / traduce poemele spre a le publica în limba sârbă, la reviste din Iugoslavia (unde proletcultismul sârbesc se exercita într-o „mică măsură“ faţă de cel monstruos, din România) – să-şi semneze revoluţionara-i poezie înrăzăritoare de paradoxism, toate cărţile-i de poeme, cu numele Vasko Popa (considerând că prenumele-i, Vasko, ar fi, după cum s-a şi văzut în veac, „mai pe placul Sârbimii“).
Şi Vasile Popa, tânărul poet prim-fondator al paradoxismului de limbă valahă dintre anii 1947 şi 1950 / 1952, devine, în urma debutului său editorial din anul 1953, cu volumul în limba sârbă, Kore („Scoarţă“), volum pe care şi-a pecetluit în aur liric numele Vasko Popa, şi prim-fondator al paradoxismului din istoria literaturii sârbeşti. Între anii 1953 şi 1966, prin cele trei volume publicate – Kore („Scoarţa“, 1953, volum în a cărui macrostructură intră ciclurile: «Seninătate asediată / împresurată», «Peisaje / Privelişti», «Inventar»), Nepočin-polje („Câmpia neodihnei“, 1956, volum în a cărui macrostructură sunt ciclurile: «Jocurile», «Os cu os» / «Os către os», «Dă-mi peticele înapoi», «Piatra») şi Pesme („Poeme“, 1965, o antologie de autor din cele publicate până în acel an) – Vasko Popa se impune între cei mai mari poeţi din Iugoslavia, fiind bine cunoscut şi peste hotare, graţie traducerii poemelor sale şi publicării lor în reviste, în antologii dintr-o serie de ţări de pe trei continente: Bulgaria, Franţa, Italia, Peru, Turcia, Venezuela etc.
La Primul Congres al Scriitorilor din R. P. R., ale cărui lucrări s-au derulat în Bucureşti, între 18 şi 23 iunie 1956, Vasile / Vasko Popa ia cuvântul în calitate de reprezentant al delegaţiei scriitorilor din Iugoslavia. Atât cuvântul redactorului-şef al revistei Lumina, Vasile / Vasko Popa, cât şi al redactorului-şef al revistei Steaua, A. E. Baconsky, au impresionat, au şocat „congresmenii“ din perioada de apogeu a proletcultismului, prin spiritul lor resurecţional-modernist şi revoluţionar-paradoxist; ambii condamnă (de parcă s-ar fi vorbit mai înainte de congres): teza despre „realism în poezie“, „versificarea pedestră a faptului cotidian“, „comentariul simplist şi şablonard“ etc. Vasile / Vasko Popa, în alocuţiunea sa ia atitudine fermă împotriva stalinist-paukeriştilor din cultura / literatura României, împotriva detractorilor – hiene proletcultiste – gata de a-l sfâşia pe cel mai important poet al naţiunii valahe din acele anotimpuri, Tudor Arghezi (detractori-hiene ce-l aveau în frunte pe Sorin Toma, sinistrul redactor-şef al ziarului bucureştean, Scânteia, „specialist în lupta de clasă“, fiu al poetastrului proletcultist, Al. Toma). În acest sens, marele critic / istoric literar contemporan, prof. univ. dr. Marian Popa notează în primul volum al monumentalei sale lucrări, Istoria literaturii române de azi pe mâine : «Vasko Popa, invitat cu drept de cuvânt [la Primul Congres al Scriitorilor din R. P. R., Bucureşti, 18 şi 23 iunie 1956], vede în Arghezi cel mai mare poet în viaţă al planetei: aprecierea aceasta nu se putea baza pe poeziile abia publicate.» (PIlram, I, 1007; s. n.).   
Literatura din România, ieşind din conul de umbră al proletkultismului / stalinism-paukerismului, între orizontul anului 1958 / 1960 şi orizontul marii explozii lirice din 1965, îl determină pe Vasile / Vasko Popa de Belgrad să reînnoade legăturile cu colegii de aleasă liră din Bucureşti, îndeosebi, cu cei ce au realizat resurecţia modernismului şi au impus noua estetică, estetica paradoxismului: A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. ª
În afară de volumele publicate între anii 1953 şi 1966 – Kore („Scoarţa“, 1953), Nepočin-polje („Câmpia neodihnei“, 1956), Pesme („Poeme“, 1965; antologie – din „Scoarţă“ şi „Câmpia neodihnei“ – apărută în Belgrad; această antologie a lui Vasko Popa este publicată în 1966, în capitala României, la Editura Tineretului, sub titlul Versuri, prin grija lui Nichita Stănescu şi – după cum se precizează într-o notă de la pagina 10 – în excelenta „versiune Popa – Stănescu“: «Traducătorul [Nichita Stănescu] mulţumeşte autorului [Vasile / Vasko Popa] care i-a lămurit înţelesurile unor versuri mai dificile») –, impresionanta operă poetică a lui Vasile / Vasko Popa, din temeliile paradoxismului, şi-a mai încorolat: Sporedno nebo („Cerul lăturalnic“ / „Cer secund“, 1968), Uspravna zemlja („Ţara verticală“, 1972),Vučja so („Sare de lup“ / „Sarea lupilor“, 1975), Kuća nasred druma („Casa din mijlocul drumului“, 1975), Živo meso („Carne vie“, 1975), Rez („Incizie“, 1981); volume din opera poetică a lui Vasile / Vasko Popa, apărute postum : Gvozdeni sad („Grădina de fier“), Rumunske i druge pesme („Poeme valahe şi alte cântece“, ediţie îngrijită şi traduceri de Petru Cârdu, Vârşeţ, 2002), Pesnik („Poeme“) etc.
În droaia de articole, recenzii, cronici, profiluri literare etc. despre volumele lui Vasile / Vasco Popa, nefiresc de puţine sunt cele revelatoare de elemente estetic-fundamentale ale paradoxismului (fără a mai aminti „încăpătoarea metaforă“ – ca „veridică“ oglindire de stare a receptării – dăruită nouă încă din orizontul anului 1970, de Adrian Marino : „colonia de pelicani a criticii literare“ din România, Serbia, Moldova etc.; trebuie inclusă aici şi „opera“ scursorilor de prin imperii în cultura valahă, sârbă etc., ori „lipsa de pregătire în domeniu“, ca să nu mai vorbim de „enciclopedism“ / „interdisciplinaritate“, de „absenţa“ echipamentului, a sensorilor etc., întru cunoaşterea „everesturilor“ Poeziei din a doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce a dus – ca în cazul lui Vasile / Vasko Popa – şi la „comentarii“ de nivelul bacalaureaţilor, ca, de pildă: «Ineditele lui P. [Vasile / Vasko Popa], descoperite de Petru Cârdu, demonstrează că avea intenţia de a se exprima şi în româneşte. Versurile arată nu doar faţa unui iubitor de divertismente literare, ci par a fi rezultatul unei meditaţii asupra poeziei. Compuse în anii 1947– 1948, textele sunt ironice, autoironice, joviale, construind un şir de punţi [...] Nu e de neglijat nici sugestia folclorică, dialogul rapid, insertul antipoetic, comedia amoroasă: „Mărie, merliţa mea, / Creanga s-a frânt, lumea-i grea [...]“. Alintul e neobişnuit, apelativul „merliţa“ aparţinând unei iniţiative aparte [...]. Mierla evocă o confluenţă şi o sugestie – regimul sentimental îl prefaţează pe cel imnic.» – DGLR, P/R, 332; „universitar-academicul critic“ parcă mai trebuia să precizeze: că poetul Vasile / Vasko Popa nu numai că „avea intenţia de a se exprima româneşte“, ci şi că ştia să [se] comunice, evident, în limba-i maternă, încă din pântecul mumei lui valahe – după exemplul lui Făt-Frumos, cel din basmele transmise de Şcolile Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului; oricum, această ecuaţie profund-analitic-literară „păleşte“ alarmant, mai ales dacă mierla / „merla-merliţa“ se iveşte sărind de pe Palia de la Orăştie, în „evocare de confluenţă, sugestie“ etc.):
Înainte de-a împlini 69 de ani, marele poet / întemeietor al paradoxismului, Vasile / Vasko Popa, s-a stins din viaţă, la 5 ianuarie 1991, în Belgrad. 
De la paradoxismul lui Vasile / Vasko Popa din poemul scris în 16 decembrie 1947, „La masă cu tristeţea“, până la „Ultima ştire despre cutia mică“ din livada fieroasă. Marele poet al secolului al XX-lea, Vasile / Vasko Popa (1922 – 1991), este unul dintre întemeietorii paradoxismului, operând / voltaicizând, într-un mod neasemuit de original, „direcţia“ paradoxismului limitelor tragic-existenţiale, ce ilustrează macrotema labirintului, cu lirosoficul raport: macrocosmos / „cutie-mare“ – microcosmos / „cutie-mică“, ori cu „greşirea cerului“ (cf. PTDgc, 23 – 28 / 167 – 171)etc., alături de Ion Miloş (16 februarie 1930, Sărcia / Sutjeska – Serbia), cel ce „construieşte“ poemul ca „orgasm“ abisal al materiei, alături de Nichita Stănescu (Ploieşti-România, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti), ctitorul paradoxismului ontologic al Limbii / Logosului, alături de Marin Sorescu (Bulzeşti-România, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti), făuritorul paradoxismului cosmologic, alături de Mircea Ivănescu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Slavco Almăjan, Mihai Ursachi, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ion Pachia-Tatomirescu, Ioan Baba, Mircea Dinescu ş. a. (cf. PTGrp, 262 – 452).
După cum bine se ştie, paradoxismul – curent literar ce are în panoul central al principiilor sale estetice, într-adevăr, conjugarea la moduri lirice, epice, dramaturgice a paradoxurilor lumii (în primul rând, ale „lumii geopolitice“, „conjugare“ confundată adeseori cu crearea / culegerea de paradoxuri) de după cel de-al doilea război mondial – se relevă ca reacţie antifascistă / antihitleristă şi antistalinistă, ca expresie estetică irepresibilă împotriva dictaturilor comuniste de orice tip, ca expresie estetică angajând reacţia de cel mai înalt rafinament stilistic / semantic la cenzuri (stalinist-comuniste, ceauşiste, neostaliniste etc. – cf. PTGrp, 9 – 61; 229 – 261).
Încă din anul 1947, se poate afirma cu certitudine că valahul poet-întemeietor al unui foarte original teritoriu liric, Vasile / Vasko Popa – fireşte, în limba-i maternă, pelasga > valaha / dacoromâna, mai întâi, şi, apoi, în limba sârbă (limbă în care s-a afirmat pe deplin, prin majoritatea volumelor sale de poeme, scrise „direct“ în această limbă pe care-o duce la apogeul întregii lirici de după al doilea război mondial din Iugoslavia > Serbia / Europa) –, cultivă o nouă estetică, admirabila estetică a paradoxismului, după cum certifică, între altele, şi poemul La masă cu tristeţea, ce datează din 16 decembrie 1947 (infra – în manuscris, lipseşte punctuaţia):
Dacă vinul plânge,
dacă vinul râde,
tu taci
şi florile mint.
Pleacă cu vioara,
cu ochii închişi:
nu te mai ’napoia,
pleacă !
Afară ninge,
visul lasă urme:
nu visa !
Şi cerul din pahar –
şi el are stele...!
Dacă vinul cântă,
tu taci...
Cu cine dansează
zâmbetul meu ?
Te rog să le spui
să uite că sunt cântec.
Zici că are grâu verde
între gene...
Afară nu mai ninge –
cine-i vinovat
dacă vinul se duce:
tu, nu-l chema...!  (Lum-2002, 11).
În vârstă de numai 25 de ani la data caligrafierii poemului, Vasile / Vasko Popa, din orizontul hibernal al anului 1947 – aşadar, imediat după cea de-a doua conflagraţie mondială şi către sfârşitul unor cumpliţi ani de secetă de la Dunărea de Jos / Mijloc – paradoxizează cu vibrant rafinament, gradat-polidirecţional: de la „oximoronizarea“ vinului ce plânge (dinspre o realitate dură ce scoate lacrimi pentru „cel drag“, mort pe frontul secundului război mondial“ – părinte, frate, soţ, prieten) / râde (la reîntoarcerea „celui drag, viu şi teafăr din tranşee“), de la „plânsu-râsul“ din versul prim şi din cel secund, „oximoronzare“ a „adevărului din vin“ (din arhicunoscutul dicton latin, In vino veritas !), liricul erou trece la săgetarea partenerului / partenerei de pahar (din planul complementar) cu o aserţiune privind „comunicarea prin tăcere“ în vreme ce „şi florile mint“.
Tensiunea „neputinţei / incapacităţii de a comunica / exprima“ din prima strofă, angajează paradoxist a doua strofă, cea a „ieşirii“, a „alungării bifurcate“ a cântăreţului / violonistului (artistului), fără întoarcere („nu te mai ’napoia...“):
(1) de a părăsi – el / eroul liric spaţiul vinului / cântecului – cu instrumentul producător de cântare (vioara, ori lira / harpa);
(2) de a ieşi „cu ochii închişi“ într-un spaţiu purificator, ori în curs de purificare, graţie ninsorii.
Pentru cel ce pleacă / iese din „cutie“ / „labirint“ se aude ca ecou, desigur, cea de-a treia strofă – de fapt, un sfat ca pentru călătoria fără întoarcere a Dalbului-de-Pribeag –, sau strofa ninsorii şi a visului ce lasă urme, strofa-îndemn: Afară ninge, / visul lasă urme: / nu visa ! Odată ieşit din spaţiul vinului de râde / plânge, în purificatoarea ninsoare, eroul liric – ca un Iona postbelic-secund – „se lăuntrizează“ (dacă un astfel de verb poate fi îngăduit de Distinsul Receptor) prin „oglindire“ / „simetrizare“: Şi cerul din pahar – / şi el are stele... !
Se face firească o „sacră treime“ ipostaziată – după „vinul [ce] plânge“ şi după „vinul [ce] râde“ – în vinul ce cântă (fie cuprinzător de adevăr artistic, fie de non-adevăr): Dacă vinul cântă, / tu taci... De data asta eroul liric, identificându-se în Poetul din faţa „vinului“ cântător / cântăreţ, dedublându-se – ca sorescianul Iona de mai târziu –, „închide“ cercul de secţiune-labirintică, prin interogaţia căutătoare a arhimedicului punct de sprijin: Cu cine dansează / zâmbetul meu ?
Pentru ca imediat să plonjeze în „baia de miteme“ – ce-şi află cristalizare în valah-fundamentalul mit al armonizării omului pur, drept, viteaz, ca „parte“ divină, în sacrul întreg cosmic – şi să se releve testamentar-mioritic, după legea Gurii de Rai.
Şi eroul-poet de la masa de brad a tristeţii lui Vasile / Vasko Popa – aidoma unui epopt-nemuritor al Zalmoxianismului, îndeplinindu-şi misiunea de mesager celest, aceea de a împăca Pământul-Mumă / Dacia şi Cerul-Tată / Soare-Moş – se rosteşte în antepenultima şi în penultima secţiune / strofă:
Te rog să le spui
să uite că sunt cântec.
Zici că are grâu verde
între gene...
„Ieşirea prin cer“ a Poetului / Eroului liric (metamorfozat în cântec / operă) din terestrul labirint nu trebuie să fie „adevăr cunoscut“ celor ce nu înţeleg Geniul; lor, „muritorilor“, să li se spună – pe înţeles, verosimil – „că are grâu verde între gene“, evident, la distanţă apreciabilă de nunta cosmică a protagonistului mioritic, spre a nu fi iritate / stârnite stihiile Mumei-Pământ. Mişcarea eroului din poemul de tinereţe al lui Vasile / Vasko Popa trebuie să se facă în direcţia din care vine lovitura, mai ales când «afară nu mai ninge» şi când, ca adevărul, «vinul se duce» în reliefuri infinit-paradoxizate.
În „închiderea“ studiului / „eseului“ de faţă, apelând la imagologia centrală a paradoxismului, îngăduie-ni-se a fixa şi celălalt capăt al curcubeului liric vaskopopian, din volumul postum, Grădina de fier, pus sub un motto revelator-paradoxist de spaţiu-capcană, cutia mică, un soi de labirint paralelipipedic, sugerat de „cutiile“ cu ecrane de televizoare, calculatoare etc., „cutie locuită“ de niscai „gălbenuş-univers-cotidian“ sacralizat:
Acum cutia mică adăposteşte
Întreaga lume mică mică de tot
Pe care-o puteţi pune uşor în buzunar
pe care-o puteţi fura şi pierde uşor
Păstraţi cutia mică (POp, II, 166).
Reamintim Distinsului Nostru Receptor că „setea de cunoaştere“ ca „ieşire prin cer“ a ens-ului uman, mai ales a Poetului / Eroului liric (metamorfozat în cântec / operă), din terestrul labirint, „nu este absolut necesară“, de vreme ce, mai târziu, desigur, Vasile / Vasko Popa, abordând dintr-alt unghi al paradoxismului macrotema labirintului, însă cel  „matrioşcizat“ (< sl. Matrioşka, păpuşă-simbol slav al fertilităţii), dinspre lirosoficul raport: macrocosmos / „cutie-mare“ – microcosmos / „cutie-mică“, ori cu „greşirea cerului“, ne încredinţează că „în mica noastră cutie cosmică“ se află sacrul întreg al unui univers în infinită „renaştere“ / „autoreeditare“:
Cutia mică în care e lumea întreagă
S-a îndrăgostit de sine
Şi a născut
Încă o cutie mică
Cutia mică a micii cutii
S-a îndrăgostit şi ea de sine
Şi a născut
Încă o cutie mică
Şi astfel la nesfârşit
Lumea întreagă din cutia mică
Ar trebui să fie
În ultima cutie a cutiei mici
Nici una dintre cutiile mici
Aflate în cutia mică îndrăgostită de sine
Nu este şi ultima
Căutaţi acuma lumea
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)

STIL, TRADIŢIE ŞI CIVILIZAŢIE
Stil, tradiţie şi civilizaţie în „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, o carte de George Roca (Sydney, Australia).
„Publicată pentru prima dată în prestigiosul „Jurnal ARA 2004” şi prezentată ca omagiu lui Ştefan Cel Mare, la cel de al XXX-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care a avut loc la Chişinău , în perioada 5-10 iulie 2005”, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, ni se dezvăluie ca o invitaţie la a lua contact, dintr-o perspectivă inedită, cu arhitectura Moldovei din perioada marelui voievod. Volumul se constiuie ca un veritabil model de promovare şi valorizare a unor bijuterii arhitectonice aparţinând patrimoniului naţional, venind în consecinţă, ca un act de patriotism din partea autorului.
George Roca, un scriitor dedicat muncii sale
Membru al Academiei Româno-Americane, Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea), George Roca a copilărit în Oradea. Licenţiat al Facultăţii de Fiologie, acesta pleacă definitiv din ţară, în 1980. Pe 26 septembrie 2009, scriitorul a avut lansarea volumului de poeme „Evadarea din spaţiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. George Roca locuieşte în prezent la Sydney, Australia.
Alături de românii de acasă
Apărut la editura Carphatia Press în anul 2006, volumul de faţă a fost scris cu ocazia aniversării, în 2004, a 500 de ani de la naşterea lui Ştefan cel Mare. Vorbind despre acest eveniment, autorul însuşi se destăinuie: „Departe de ţară, aflat la antipozi, la peste 20.000 de kilometri de locurile unde se desfăşurau serbările, slujbele şi evocările dedicate marelui Ştefan, am simţit nevoia să fiu alături de cei de-acasă şi sa-mi aduc aportul la cinstirea acestui erou naţional.”
O schimbare în arhitectura tradiţională
Cartea lui George Roca prezintă realizările arhitecturale ale civilizaţiei ştefaniene într-un stil simplu, concis, direct, accesibil unui public de fundal, folosind fotografii şi furnizând informaţii despre cultura vremii. Trebuie remarcat că „în perioada de timp a epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti binec onturate. Acestea sunt: construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc.), construcţii religioase (biserici , mânăstiri), construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)”
„Un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc”
Ţinând cont de legile esteticii, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, prezintă nu doar sensibilităţilor de excepţie, ci fiecăruia dintre noi, în mod obiectiv şi intim totodată, o epocă în care oameni potriviţi au ştiut să dea viaţă unui „stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie”.
Un omagiu adus marelui voievod
Cartea lui George Roca este pătrunsă de spiritul tradiţional, devenind o pledoarie revelatoare pentru frumosul din arhitectura Moldovei din sec. XV. Autorul explică rolul şi importanţa „arhitecturii ştefaniene” în evoluţia arhitecturii româneşti, recurgând la argumente şi informaţii specifice. Volumul se caracterizează printr-un stil sobru, simplu, reprezentativ, printr-o expresie îngrijită şi variată. Arta şi rafinamentul lui George Roca rezultă din strădania de a păstra şi a reda cu exactitate semnele esenţiale specifice arhitecturii ştefaniene, cu atât mai mult cu cât recunoaşte că se condiseră „un novice în domeniul arhitecturii”. Autorul afirmă: „Aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, „arhitectură ştefaniană”, în loc de „arhitectura epocii ştefaniene”. Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.”
Octavian D. Curpaş   (Phoenix, Arizona)

ARHIVA VISURILOR – O PARTE NOTABILĂ DIN ARHIVA LIRICĂ A POETULUI MIHAI HORGA
De reţinut din capul locului, adică din chiar titlul volumului apărut în anul 2015 la Editura PapiruS Media, că poetul Mihai Horga nu are în vedere visele sau imaginile plăsmuite în somn, care – aşa cu ştim – fac casă bună cu închiderea în sine prin preocuparea obsesivă a celui în cauză cu interpretarea acestor neastâmpărate zămisliri ale conştientului somnoros (sau poate că ale inconştientului mereu poznaş), ci se arată într-atât de însetat de tot ce-i omenesc, încât în atotomeneasca sa generozitate lirică pune la dispoziţia cititorilor interesaţi întrega arhivă a visurilor sau năzuinţelor sale profund umane – căutate, aflate şi în felurite moduri încercate până la vârsta senectuţii.
Prin urmare, departe de scuzabila închidere datorată inerentelor eşecuri şi suferinţe, închidere care merge mână-n mână cu acreala şi nemulţumirea (altfel spus cu înţelepciunea pesimismului), la Mihai Horga depistăm în tinereţea versurilor şi zburdălnicia rimelor o totală deschidere spre om şi eternele lui probleme (viaţa, dragostea, credinţa, moartea etc), desigur, cu un plus de interes şi îngrijorare pentru multele şi devastatoarele probleme create românilor şi României de absolut toţi guvernanţii postdecembrişti, bunăoară aşa ca vitala chestiune a măcelăririi pădurilor: „Pădure frumoasă, tu viaţă ne dai/ De ce soarta-i crudă, de ce duşmani ai/ De ce sunt pe lume şi cozi de topor?/ Pădurea-mi şopteşte cu foşnet uşor: «Când pui întrebări, sentimentele dor...» (Pădurea).
De remarcat că această largă deschidere a lui Mihai Horga spre semeni se materializează artistic nu doar prin discreta dar omniprezenta credinţă creştină, care în poezia Mântuitorul se afirmă făţiş şi fratern: „Fraţi creştini, să ne smerim/ de vrem să ne mântuim”, ci şi prin predilecţia lui spre pamfletul animat de-o elegantă şi, totuşi, neiertătoare ironie: „În urbea asta nu avem tramvai/ Şi nici nu cred că vom avea vreodată,/ Dar sfânta mămăligă încă mai/ O vom avea-n caeunul de pe vatră” (Patriotism local).
Prezentul volum antologic, dedicat de autor soţiei sale („Soţiei – fir de trandafir/ În anul nunţii de safir), fiind un plăcut amalgam de doruri (Dor de Iaşi), năzuinţe, iubiri discrete (Tu, Sâmburele) şi invitabile regrete (Remember), pare un vast triptic al condiţiei umane: copilăria şi tinereţea asociate cu verdele, maturitatea creatoare redată în culorile raţionalităţii şi responsabilităţii pentru cele făptuite cu voie au făr’ de voie, iar bătrâneţea asociată şi redată în chip firesc cu albul iernii. Dar o iarnă, ne spune poetul, care „răul a-ngheţat/ Speranţa se reaprinde/ Sângele e mai fierbinte” (Iarna).
Sau – de ce nu? – un dulce-acrişor cocteil de doruri, speranţe şi certitudini în vremelnicia omului: „Din neant venim/ În neant plecăm/ Prea puţin trăim/ Şi prea mult visăm...” (To be or not to be), ori acele rafturi ale vieţii, pe care ni le prezintă autorul în poezia Arhiva visurilor.
                            George Petrovai (Sighetu Marmaţiei - Maramureş)
 
 

 

SPIRITUALITATE

A.D.N.-UL ȘI MÂNTUIREA

Genetic vorbind, fiecare om este ceea ce au fost înaintașii săi. El moștenește genele celor din familia sa, bune și rele. Din punct de vedere științific, individul se naște cu o amprentă genetică, care îi va determina personalitatea și evoluția somatică și psihică. Dezvoltarea persoanei, din toate punctele de vedere va însemna desăvârșirea sa. Întrebarea e dacă va ști omul să-și îndrepte atenția și  către împlinirea spirituală sau nu. Liberul arbitru va decide cât de liniștită sau de agitată îi va fi existența. Omul nu este forțat deloc să acționeze într-un mod sau altul, ci singur are puterea deciziei în fiecare situație. Desigur, e greu să hotărăști ce drum să alegi la un moment dat, când te afli la o răscruce. Unii cer sfatul cuiva înțelept, alții se roagă divinității să-i ajute în acest sens, iar cei care au o încredere exagerată în ei înșiși, consideră că trebuie să se descurce singuri, orice ar fi. Este cumva o dovadă a orgoliului, deoarece nu acceptă ajutorul nimănui, nici măcar al lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și aceste persoane vor suferi cândva. Această suferință nu este altceva decât consecința acțiunilor dictate de mândria care îi domină, care a devenit o patimă în sufletul lor.
În viață e necesar un echilibru, pentru că altfel vom crede despre noi că suntem chiar Dumnezeu însuși, capabili să facem absolut orice, fără a da socoteală cuiva. Astfel de oameni nu-și găsesc pacea interioară niciodată, fiind vânați în permanență de păcatele lor.
Mulți se întreabă dacă nu cumva această amprentă genetică îi împiedică pe unii să aleagă un drum corect în viață, deoarece au gene rele, iar alții săvârșesc fapte bune cu ușurință, mergând pe calea adevărului, tocmai datorită ADN-ului pozitiv. Deci, cei din urmă au un avantaj din start față de primii? Știm că șansele de mântuire a oamenilor sunt egale, ei primind botezul după doar câteva săptămâni de viață. Aceasta înseamnă că cei care au moștenit gene rele trebuie să se străduiască mai mult ca să se mântuiască, iar cei care au gene bune trebuie să fie vigilenți ca nu cumva să cadă în diferite patimi, ce le-ar anula strădaniile anterioare. Și unii și alții se pot desăvârși spiritual, având această forță în ființa lor, numai că e necesar efortul pentru obținerea acestui țel. Viața trebuie respectată și trăită așa cum vrea fiecare, însă nu trebuie să uităm că fiecare cuvânt, gând și faptă are o consecință. De noi depinde dacă aceasta va fi bună sau rea.
Influențele celor din jurul nostru contribuie la evoluția personală. Dacă suntem prea creduli sau prea încăpățânați, bineînțeles că nu ne vom aștepta la un rezultat pozitiv. Va trebui să aflăm calea de mijloc, să ne echilibrăm viața, astfel încât să nu regretăm mai târziu. Cât de târziu? La sfârșitul vieții, desigur! Atunci vom avea certitudinea că am trăit corect sau dimpotrivă, ne-am abătut de la drumul drept și ne-am rătăcit. Ce ne așteaptă dincolo de moarte? Acesta este un subiect mai amplu, care nu se epuizează nicicând. Fiecare om își imaginează ce este dincolo în funcție de credința și de convingerile sale. Normal că acela care a avut o viață așezată se așteaptă ca și după ce va muri să fie liniștit, să fie întâmpinat de îngeri și să nu simtă decât o bucurie imensă. Pe de altă parte, cel care a avut o viață dominată de rău, de fapte odioase și nici nu a regretat nimic din cele ce a făcut, crede că după ce va pleca din această lume nu-i va fi bine deloc. Va trebui să-și asume faptele rele săvârșite înainte și să răspundă pentru ele în fața lui Dumnezeu. Viața lui după moarte nu va fi plăcută. Doar dacă, o astfel de persoană regretă răul făcut chiar în ultima clipă a vieții sale, există șansa ca el să fie iertat, după cum s-a petrecut și cu tâlharul răstignit lângă Iisus. În acest caz, scepticii ar spune: nu este corect așa! Cum adică, el a săvârșit numai rău toată viața lui și dacă s-a căit puțin la sfârșit este exonerat de tot ce a făcut? Atunci să facem și noi la fel! Cumplită judecată, nu? Dacă am am gândi astfel, înseamnă că degeaba am ascultat toate pildele din Sfânta Scriptură, toată educația morală se duce pe apa sâmbetei!
Dileme vor mai fi, dar este important să ne păstrăm mintea lucidă și să nu cădem în vreo patimă, fiindcă patimile se vindecă foarte greu. Doar cei mai puternici dintre noi reușesc să le învingă, desigur, cu ajutor de la Dumnezeu. Ce se va întâmpla cu cei care au voința mai slabă? Acestora le va fi greu să-și mențină echilibrul, sau să-și revină după o perioadă mai neplăcută. S-ar putea să-și piardă speranța și să se arunce în prăpastia deznădejdii. Acest drum e cel mai periculos. E alunecos și nu duce decât la pieire.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
STANDARDE PENTRU E-LEARNING
La începutul apariţiei mediilor virtuale de învăţare, producătorii acestora îşi organizau conţinutul cursurilor în modalităţi specifice, utilizând formate de împachetare proprii. Din acest motiv, transferul cursurilor între diverse sisteme era practic imposibil. De asemenea, procedura de transfer către student prin intermediul protocoalelor existente (e.g., HTTP) era foarte greoaie.
Importanţa standardelor
Pentru a înlătura neajunsurile amintite mai sus, s-au pus la punct o serie de standarde pentru crearea şi administrarea conţinutului învăţării (i.e., standarde pentru e-Learning), toate având drept caracteristică fundamentală interoperabilitatea. Aceasta înseamnă că un modul de învăţare inclus într-un sistem poate fi uşor transferat şi utilizat în alte sisteme.
Dintre beneficiile utilizării unui sistem pentru predare şi învăţare creat pe baza standardelor, pot fi amintite:
- furnizează un feedback imediat, astfel încât educatorii şi studenţii pot acţiona imediat în sensul eliminării deficienţelor şi creşterii eficienţei învăţării;
- oferă acces la rapoarte care permit o mai bună măsurare a rezultatelor învăţării;
- asigură suport pentru un număr mare de tipuri de instrumente pentru crearea conţinutului învăţării;
- determină reducerea costurilor necesare pentru implementarea învăţării online;
- oferă posibilitatea includerii unui număr mare de materiale de învăţare care să se constituie sub forma unei biblioteci digitale.
În procesul de elaborare a standardelor pentru e-Learning, există o serie de aspecte discutate pe larg, referitoare la[1]:
- rolul profesioniştilor educaţiei în raport cu preocupările şi interesele dezvoltatorilor de software pentru acest domeniu;
- modul în care abordarea şi utilizarea pedagogică pot fi reprezentate într-un standard tehnic;
- ce trebuie inclus în standarde (pe de o parte, pentru a fi utile, trebuie să includă specificaţii cuprinzătoare; pe de altă parte, cu cât specificaţiile sunt mai mai detaliate, este necesar un efort mai mare pentru a le respecta).
Elaborarea standardelor
Procesul creării standardelor pentru e-Learning este iterativ, fiind compus din următoarele patru etape[2]:
- cercetare şi dezvoltare – se caută identificarea unor soluţii posibile la probleme apărute în activitate, având ca promotori universităţi, companii şi consorţii;
- dezvoltarea specificaţiilor – atunci când se propune o soluţie, se dezvoltă un proces de documentare şi specificaţii scrise, care pot fi implementate şi codificate. Aceste operaţii sunt realizate în mod obişnuit de un grup de lucru, un consorţiu, o organizaţie sau prin colaborare între instituţii (e.g., ARIADNE, AICC, IMS);
- testare şi dezvoltare – testarea specificaţiilor pe sisteme pilot şi determinarea schimbărilor pe baza reacţiilor utilizatorilor (e.g., ALIC, ADL);
- acreditare şi recunoaştere internaţională – specificaţiile testate sunt luate în evidenţa unui organism acreditat de standardizare unde sunt reanalizate şi transformate în standarde globale. Urmează un proces deschis, bazat pe consens, rezultând un proiect de standard supus votului. Aprobarea lui înseamnă certificare oficială primită din partea organizaţiilor internaţionale acreditate (e.g., IEEE Learning Technology Standards Committee, ISO/IEC).
Clasificarea standardelor
Standardele educaţionale pentru e-Learning pot fi grupate în următoarele categorii[3]:
- standarde pentru metadate – au ca scop etichetarea într-o modalitate consistentă a conţinutului educaţional şi a cataloagelor, care să permită indexarea, stocarea, descoperirea (căutarea) şi regăsirea lor, folosind multiple instrumente şi diverse depozite. Pentru crearea acestor standarde sunt folosite câteva standarde dintre care pot fi amintiteIEEE LOM (Learning Object Metadata) şi Dublin Core Metadata;
- standarde pentru împachetarea datelor – au ca scop definirea unor formate care să permită transferul conţintului educaţional de la un sistem la altul. Dintre aceste standarde pot fi menţionate: IMS Content Packaging, IMS Simple Sequencing şi ADL SCORM (proiect bazat pe specificaţiile AICC);
- standarde pentru descrierea profilul cursantului – au ca scop utilizarea informaţiilor personale ale cursantului/studentului (e.g., date personale, planuri de învăţare, istoricul învăţării, cerinţe de accesibilitate, certificate şi diplome, evaluări) în vederea furnizării conţinutului educaţional optim din punct de vedere didactic. Cel mai important efort în direcţia standardizării informaţiilor referitoare la profilul utilizatorului este reprezentat de specificaţiile IMS LIP (Learner Information Package);
- standarde pentru înregistrarea cursantului – au ca scop definirea unei modalităţi unitare de înregistrare a cursanţi/studenţi, care să faciliteze atât interacţiunea dintre aceştia şi materialele educaţionale cât şi lansarea conţinutului. Cele mai cunoscute iniţiative sunt IMS Enterprise Specification şi School Interoperability Framework;
- standarde pentru comunicare – odată ce conţinutul este lansat, este necesar să se comunice cursantului/studentului informaţii despre acesta. Cel mai important standard este ADL SCORM.
În cadrul IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers) activează comitetul LTSC (Learning Technology Standards Committee) care are ca obiect de activitate dezvoltarea standardelor tehnice internaţionale specifice e-Learning-ului, acestea având ca scop facilitarea dezvoltării, întreţinerii şi interoperabilităţii sistemelor de instruire şi a materialelor educaţionale (http://www.ieeeltsc.org:8080/Plone).
Dintre mediile de gestiune a instruirii şi conţinutului educaţional multimedia produse în România, se remarcă AeL (Advanced eLearning). Acesta este utilizat pe scară largă în învăţământul preuniversitar şi integrează majoritatea standardelor pentru e-Learning amintite în articolul de faţă, fiind implementat în peste 13.000 de şcoli şi licee din ţară.
Traian Anghel (Brăila)


[1] Bogdan Ghimilic-Micu et al., e-Learning Standards, Revista Informatică Economică, nr. 4 (36)/2005.
[2] Cristina Niculescu, Studiu asupra tehnologiei, metodologiei şi standardizării în domeniul instruirii asistate de calculator, Buletinul Tehnologie şi Educaţie, nr. 1, 2002.
[3] Xiaofei Liu, Abdulmotaleb El Saddik şi Nicolas D. Georganas, An implementable architecture of an e-learning system (http://www.site.uottawa.ca/~elsaddik/abedweb/ publications/architecture.pdf).
 
 
REPERE...
FANTASTICUL, MAGICUL ŞI FABULOSUL ÎN CULTURA ROMÂNĂ
Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”.
Acuma sigur că sunt voci care se arată nemulțumite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în speță cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are puține șanse să părăsească periferia culturii universale. Poți foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?”
Este clar că cei care judecă astfel au perfectă dreptate. Dar iarăși mă întorc și zic: „Ce cultură, mă rog, se poate face într-o țară a aranjamentelor și cumetriilor, o țară unde grosul veniturilor celor mai mulți dintre cetățeni se duce pe hrană și întreținere, unde ziarele și canalele de televiziune se iau la întrecere în a promova submediocritatea sub multiplele ei chipuri și unde bunele intenții (ca de pildă editarea unei cărți) sunt tratate cu condescendență disprețuitoare de cei atât de bogați în bani și atât de săraci în duh?!...”
Cu toate astea, cercul vicios în care ne învârtim cam de multișor trebuie odată și odată spart, pentru ca spiritualitatea românească să-și poată afirma vigoarea. Căci, nu este sigur că toate popoarele lumii simt pulsul istoriei, bunăoară așa ca romanii sau englezii, însă este absolut sigur că vor rămâne în istorie doar acele popoare care știu să-și interpreteze propria partitură în concertul culturii universale.
Revenind la tema anunțată în titlu, este cât se poate de nimerit să precizăm că fantasticul și fabulosul românesc cunosc în transpunerea lor cultă două faze (perioade) importante:
1) Faza (perioada) clasică, reprezentată cu maximă strălucire de triada de aur a culturii noastre naționale: Eminescu, Creangă, Caragiale;
2) Faza (perioada) interbelică, reprezentată de triada aparținătoare secolului douăzeci: Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade.
1.Perioada clasică a fantasticului românesc
Ca în atâtea alte domenii unde Mihai Eminescu și-a pus la bătaie pana sa iscusită, și la acest capitol el a dovedit o măiestrie pe cât de greu de egalat, pe atât de pilduitoare pentru contemporani și urmași. Fantasticul eminescian se înscrie pe două planuri distincte:
a) Planul literar-filosofic (Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlá);
b) Planul producțiilor populare în versuri și proză (Fata-n grădina de aur, Miron sau frumoasa fără corp, respectiv Călin Nebunul, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu).
Uneori cele două planuri se intersectează și atunci rezultă fie prelucrări mai sumare (basmul Făt-Frumos din lacrimă), fie prelucrări de mare rafinament artistic (poemul Călin – file din poveste), fie că în poemul Luceafărul aceste prelucrări ating sublimul.
Evident, nuvelele fantastice ne dezvăluie cel mai bine nu numai concepția filosofică a lui Eminescu privind estetica fantasticului, ci și mijloacele utilizate pentru redarea lui.
Astfel, încă de la începutul nuvelei Sărmanul Dionis, Eminescu face precizarea că „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru”. Ni se înfățișează în acest mod visul în dubla lui întrebuințare: ca element predilect al romantismului și ca principal mijloc pentru redarea fantasticului!
Iar fantasticul nu întârzie să-și facă apariția, atât prin întoarcerea în istorie la epoca lui Alexandru cel Bun, ocazie cu care are loc întâlnirea cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, cât și prin călătoria imaginară pe Lună, adică transpunerea în alt timp și spațiu. „Căci”, precizează George Călinescu, „spațiul și timpul împrumutate de la Kant nu sunt numai cadre intuitive ale unei umanitățiconcrete, deoarece individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sunt modalități ale unei substanțe în actul de-a se realiza veșnic”.
Visul este procedeul prin care Eminescu își pune în valoare fantezia creatoare, conferind totodată credibilitate faptelor istorisite. De altminteri, până și luiToma Nour – personajul principal din romanul Geniu pustiu, viața i se prezintă ca „un fantastic vis de nebun”! Într-o lume a minciunii, nedreptății și deziluziilor, doar visul rămâne zona de refugiu a artistului și instrumentul inepuizabil cu care acesta își poate plăsmui lumea sa.
Firește că Eminescu, mare admirator al străvechii culturi indiene, așa cum o dovedește înrâurirea profundă exercitată asupra lui de celebrul Imn al creațiunii (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac), avea temeinice cunoștințe despre concepția filosofilor indieni asupra acestei lumi – nimic altceva decât maya sau aparență! - și despre posibilitatea ieșirii din scurgerea timpului prin meditație și asceză.
Iar această „lume a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără moarte”, plămădită prin abstragerea de sub influența timpului rău care ne macină pe noi muritorii, este populată de marele nostru artist cu elemente nepieritoare: dragostea și frumusețea în forma lor sublimă, încorporate în eternitate prin sistemul de coordonate absolut-aștri-apă.
Apa este un element indispensabil al tuturor cosmogoniilor antice, și după cum se va vedea în continuare, cu rol de prim rang în reflectarea aparenței și a jocurilor acestei lumi. Fie sub forma izvoarelor, fie – mai ales – sub cea a lacurilor și a mării, apa este nelipsită din tablourile eminescene de referință. Căci ea nu lipsește sub formă de lac nici măcar din cadrul creat pe Lună, după aselenizarea „prototipului uman” din Sărmanul Dionis! Iar tablourile eminesciene dobândesc viață și vrajă mistică prin prezența celorlalte două elemente indispensabile: femeia și Luna.
De reținut că femeia, așa cum este ea văzută de Eminescu, parcă ar fi încarnarea lui Yin, principiul feminin sau Cerul în filosofia taoistă: întotdeauna blondă și diafană, ca și cum ar fi zămislită din lumina lunii, și aproape totdeauna stranie și nepământeană, asemenea astrului ce-i pune frumusețea în evidență. De altminteri, cele mai inspirate versuri eminesciene sunt străbătute de lumina astrului nopții, care în Geniu pustiu este numit „dulce soare de argint”.
Cât privește bărbatul mistuit de dragoste din creația eminesciană, acesta, de regulă (Dionis, Ieronim, Toma Nour, Călin), este văzut ca întruchiparea lui Yang, principiul masculin al Pământului din filosofia taoistă: „zburător cu negre plete”, frumos și biruitor în toate încercările, până la atingerea scopului suprem – dobândirea ursitei, adică surprinderea absolutului prin unirea celor două principii.
De subliniat că Eminescu face distincție între îngeri și demoni într-o manieră categorică, deși nițel șugubeață, așa cum aflăm din nuvela Cezara: „Demonii sunt îngeri de geniu, pe când cei care au rămas în ceruri sunt cam prostuți...”
Fără excepție, „zburătorii cu plete negre” sunt asemuiți cu demonii, căci ei luptă pe viață și pe moarte împotriva forțelor potrivnice intențiilor nobile, pe când femeile – blonde, suferind de tristețe până la întâlnirea cu ursitul, fremătând de iubire și dorință de aici înainte, sunt identificate cu îngerii, acele ființe suprafirești, care tot în manieră taoistă, practică de regulă detașarea și non-acțiunea.
Desigur, non-acțiunea nu trebuie înțeleasă ca o neimplicare totală, întrucât îngerii – individual sau în grup – participă la făurirea istoriei și la împlinirea destinului uman prin veghe neîntreruptă asupra sufletelor ce le-au fost încredințate de Creator (fiecare, se spune, avem îngerul nostru) și prin anumite acțiuni punitive, cum au fost cele îndreptate împotriva locuitorilor Sodomei și Gomorei.
Prin urmare, demonii lui Eminescu nu sunt creaturi satanice ce-și descoperă rostul și mulțumirea în acțiuni malefice, ci, dimpotrivă, asemenea daimonului socratian și supraomului nitzscheean animat de țeluri benefice, demonii eminescieni sunt de fapt niște eroi din galeria lui Prometeu, care luptă până la sacrificiul suprem pentru triumful ideilor generoase.
Însă prin acel Făt-Frumos născut din lacrimă și misteriosul Ioan din Geniu pustiu, Eminescu a creat categoria de îngeri blonzi, înzestrați cu fire de demoni. Căci prin țelurile fixate și prin primejdiile la care se expun (Ioan moare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania), ambii se comportă aidoma demonilor din categoria celor amintiți mai sus.
O categorie aparte, anume cea ambivalentă, o reprezintă Luceafărul. În încercarea disperată de a câștiga dragostea fetei de împărat, el se aruncă prima dată în mare, de unde crește „un tânăr voievod cu păr de aur moale”, pentru ca la cea de-a doua ivire, „din a chaosului văi” să se-nchege un mândru chip cu „negre vițele-i de păr”. De altminteri și fata i se adresează prima dată cu exclamația: „O, ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată!”, pentru ca la cea de-a doua apariție să-i adreseze exact aceleași cuvinte, doar că nu-l mai vede înger, ci demon.
Pentru a întări cele afirmate mai sus, este cât se poate de potrivit să amintim despre asemănările existente între Demonul  lui Lermontov și Luceafărul lui Eminescu…
Fantasticul cultivat de Eminescu nu-i străin de cel al lui Edgar Allan Poe. Astfel, în Avatarii faraonului Tlá, Eminescu descrie în timpul primei metamorfoze scena cu dedublarea marchizului Bilbao, urmată de duelul acestuia cu imaginea lui ieșită din oglindă, scenă care în mod necesar ne duce cu gândul la povestirea William Wilson a americanului. De asemenea, principiul identității personalității umane, dezvoltat în narațiunea Archaeus, i-a fost inspirată compatriotului nostru de povestirea Morella a lui Poe, tradusă din limba franceză (ediția lui Charles Baudelaire) de către Veronica Micle.
Relația de prietenie dintre Eminescu și Creangă seamănă foarte mult cu cea dintre Pușkin și Gogol. După cum Pușkin a fost geniul tutelar al literelor rusești, reprezentând pentru Gogol un permanent exemplu și îndemn, tot astfel trebuie văzută prietenia dintre cei doi clasici români: Este greu de întrevăzut (dar nu-i imposibil) cam cât ar fi realizat Creangă din opera lui fără îndemnurile și încurajările marelui său prieten!
Făcând parte din aceeași familie literară cu Gogol, Ion Creangă impune în literatura română atât limba hazoasă și miezoasă învățată la Humulești încă de când era „o bucată de humă însuflețită”, cât și fabulosul de inspirație populară, cu personaje care-și păstrează graiul, portul și năravurile de țărani moldoveni, chiar și atunci când ele sunt înzestrate cu însușiri suprafirești, precum Gerilă, Setilă sau Flămânzilă.
Dar nici măcar fețele mai spălate, cum ar fi craii ori boierii, nu se abat cu o iotă de la ceea ce reprezintă specificul românesc – limba împănată cu proverbe și zicători, de parcă în opera lui Creangă ar fi un singur personaj sau, mai exact, de parcă am avea de-a face cu un Sancho Panza românesc multiplicat și așezat taman la locul potrivit, portul moldovenesc urcat din vremuri imemoriale și înțelepciunea cuminte și răbdătoare a românului din totdeauna.
Este ceea ce, de altfel, rezultă cu prisosință din întreaga literatură populară eminesciană și din încântătoarele basme ale lui Petre Ispirescu, este ceea ce Creangă exprimă mai bine decât oricine în cultura română, căci marele nostru povestitor întruchipează cea mai neaoșă expresie artistică a hazului popular.
Iar dacă descoperim surprinzătoare asemănări de nume, situații și întâmplări între basmele lui Eminescu și poveștile lui Creangă (de pildă, în Finul lui Dumnezeu descoperim rudele „fără acte de identitate” ale chipoaselor personaje din Povestea lui Harap Alb), respectiva asemănare nu face decât să întărească ideea enunțată mai sus – aceea a unității folclorului românesc.
Ion Luca Caragiale cultivă fantasticul cu precădere în povestirile La Hanul lui Mânjoală, La conac și Calul dracului, iar fabulosul reiese cu prisosință din basmul Făt-Frumos cu moț în frunte, adorabilă prelucrare după cunoscuta poveste Riquet-cel-moțat a lui Charles Perrault.
Caracteristica fantasticului caragialesc este aceea a explicației raționale care se poate da uluitoarelor întâmplări din aceste nuvele, căci tocmai pe această dialectică a semnificațiilor (normal/anormal, explicabil/inexplicabil, real/supranatural) se bazează literatura fantastică.
La Hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în ceea ce privește firul acțiunii și elementele de supranatural incluse de autor. Ambele povestiri au ca eroi doi tineri neexperimentați, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care fie că acționează prin intermediul frumoasei hangițe, ajutată în îndeletnicirile ei de vrăji și de vietăți malefice (un cotoi, o ciudată căpriță), fie că se exercită prin ispitele individului roșcodan cu privire sașie (echivalentul omului roșu al lui Creangă).
Ambii eroi sunt reținuți în pofida voinței lor într-un spațiu închis – han, respectiv conac, unde se petrec lucruri dintre cele mai neverosimile. Autorul, vădit influențat de lecturile sale consistente din E.A.Poe, construiește acest cadru, întrucât el se dovedește mult mai aproape de gustul și înțelegerea cititorului român decât un eventual castel bântuit de fantome, spațiul predilect pentru desfășurarea acțiunii din romanele gotice englezești, iar mai apoi din scrierile romantice.
După cum opinează Florin Manolescu, în ambele texte poate fi vorba fie de o metaforă a drumului cu sens inițiatic (bunăoară, așa ca în Povestea lui Harap Alb), fie de un sens fantastic, deoarece încercările la care sunt supuși eroii s-ar putea să fie controlate de forțele infernului, forțe situate dincolo de puterea noastră de înțelegere.
Tot pe principiul mutațiilor duble, comentează în continuare Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului, mai puțin fantastică și mai mult fabuloasă, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale, care realizeză un spectacol extraordinar, rezultat din ingenioasa suprapunere a mai multor planuri: aparența normală (bătrâna cerșetoare și apariția lui Prichindel), fabulosul (Princhindel se vădește a fi drac în regulă, cu coadă și coarne), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă cu Prichindel în spinare se dovedește a fi o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăjitorie), în fine, revenirea la decorul inițial odată cu ivirea zorilor.
În ceea ce privește sursele de inspirație (Calul dracului purcede în mod evident din povestirea gogoliană Vii), Caragiale s-a arătat un constant admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală: Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe. Extrem de benefică pentru opera lui Caragiale, implicit pentru literatura română, s-a dovedit influența exercitată de marele romantic american. Însăși faimoasa piesă O scrisoare pierdută i-a fost sugerată scriitorului român de Scrisoarea furată a lui Poe...
Dar dintre toți marii scriitori străini, Anton Cehov a exercitat influența cea mai fecundă asupra lui Caragiale, dacă se are în vedere faptul că celebrele sale Momente și schițe nu sunt decât fața autohtonă a nu mai puțin celebrelor schițe umoristice cehoviene: cu fapte banale și personaje neînsemnate, cu oameni necăjiți și burghezi mulțumiți de ei, cu scene memorabile de suficiență și prostie crasă, cu multă compasiune dar și mai multă amărăciune, în sfârșit, cu întreaga paletă a umorului dat de nume, limbaj, caractere și situații, în pendularea sa neobosită de la ironia blândă, până la șfichiul usturător al sarcasmului. Atâta doar că dacă personajele cehoviene, modeste precum părintele lor artistic, își manifestă cu fiecare prilej agorafobia, adică teama și reținerea de stradă, personajele lui Caragiale își dovedesc din plin agorafilia.
N.B. Analiza psihologică și teama obsedantă a cîrciumarului Leiba Zibal de amenințarea tâlharului Gheorghe, teamă care avansează până la demența evreului, sunt înfățișate de Caragiale în nuvela O făclie de Paște. Se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri franțuzești, i-a fost inspirat scriitorului român de scena relatată în romanul Măgarul de aur de către Apuleius cu tâlharul a cărui mână a fost țintuită cu un cui taman de zaraful ce urma să fie jefuit.
Chiar de la apariție, O făclie de Paște a generat nenumărate comentarii în legătură cu evoluția intrigii, cu cea a psihologiei evreului și apoi cu răzbunarea acestuia prin imobilizarea brațului răufăcătorului, imobilizare urmată de lenta carbonizare a brațului la flacăra unei lumânări.
Dacă cei mai mulți critici, printre care Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, au văzut în nuvelă o mare realizare artistică, Duiliu Zamfirescu o găsește „slabă, cu o invențiune slabă și o totală lipsă de estetică”. Însuși C.Dobrogeanu-Gherea, de acord cu Caragiale inclusiv în ceea ce privește alegerea unui evreu fricos drept unealtă a dreptății, își exprimă rezerva față de finalul nuvelei, pe care-l vede „prea brusc, prea neașteptat, pare a fi înadins căutat pentru a produce efect”. Tot Dobrogeanu-Gherea emite opinia că arderea mâinii lui Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza.
Alți critici s-au arătat preocupați de stabilirea paralelelor cu personaje și opere celebre din literatura universală: Leiba Zibal a fost comparat până și cu faimosul evreu Shyllock din piesa shakesperiană Neguțătorul din Veneția, timp în care Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a arătat preocupat să pună în evidență mai degrabă deosebirile decât asemănările dintre Caragiale și Dostoievski. Căci, ne spune criticul, dacă scriitorul rus reușește să ne înfățișeze în romanul său Crimă și pedeapsă „groaza și remușcările omului care a ucis”, Caragiale ne prezintă „groaza și frica omului de-a nu fi ucis”.
Deci, după părerea lui Gherea, „simțământul de groază este tot ce au în comun Crimă și pedeapsă și O făclie de Paște”. În schimb George Călinescu avansează opinia că nuvela O făclie de Paște este mai degrabă o nuvelă fiziologică decât una psihologică, și asta deoarece Caragiale este, din punctul său de vedere, „naturalistul nostru prin excelență”.
2.Perioada interbelică a fantasticului din cultura română
Gala Galaction este, cronologic vorbind, primul scriitor al triadei interbelice care a cultivat magia, miraculosul și fantasticul. În nuvelistica lui Galaction facem cunoștință cu o lume suspendată între mit și existența dramatică cuprinsă între sfârșitul de ev mediu turcit și perioada imediat următoare (La Vulturi! și Zile și necazuri din zaveră ne prezintă, de exemplu, evenimente din timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, respectiv de după înfrângerea ei).
Gala Galaction ni se înfățișează drept un poet al nostalgiei, majoritatea nuvelelor și povestirilor sale bazându-se pe un conflict erotic, care fie că este depășit cu mari sacrificii în numele unor principii morale inflexibile (De la noi la Cladova), fie că provoacă adevărate drame atunci când eroii se lasă purtați de valul dragostei mistuitoare (Gheorghe Cătălina, Gloria Constantini, Copca Rădvanului).
În majoritatea nuvelelor, hotarul dintre vis și realitate este extrem de ambiguu. De asemenea, tentația scufundării în vis se confundă cu dorința de-a plasa existența în zonele incerte ale începutului. Iată de ce vraja și supranaturalul apar de regulă în apropierea pădurilor seculare – aici se generează misterul și tot aici se adăpostesc hoții, vrăjitorii, schimnicii (Moara lui Călifar, În pădurea Cotoșmanei).
O mențiune specială merită povestirea Moara lui Călifar, nu doar pentru farmecul și simplitatea acțiunii, ori pentru aromele de parfum și legendă cu care o înzestrează autorul, cât mai ales pentru visul încărcat de fericire și prosperitate pe care-l trăiește Stoicea după ce se spală cu apă din iazul morii bătrânului Călifar.
Visul de îmbogățire al lui Stoicea – e drept, realizat cu mijloace necurate, ne duce de îndată cu gândul la povestea indiană cu eremitul Narada iluzionat de zeul Vișnu, poveste relatată de Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene și de André Malraux în Antimemorii. Întrucât Narada îi pune lui Vișnu o întrebare cam îndrăzneață în legătură cu maya (aparența), zeul îl trimite pe eremit până în satul din apropiere pentru a-i aduce un pahar cu apă. Narada se duce, dar intră în vorbă cu o fată atât de frumoasă, încât uită de ce s-a dus, se îndrăgostește nebunește de fată, apoi se căsătorește cu ea, i se nasc doi fii și-și durează o frumoasă gospodărie. Dar iată că vin inundațiile și Narada își pierde familia și întreaga agoniseală. În timp ce el își jelește nenorocirea pe marginea drumului, deodată aude glasul lui Vișnu din tufișul unde-l lăsase: „Nu-mi aduci apă? Te aștept de o jumătate de oră...”
Deci timpul este o iluzie, iar maya ne proiectează această iluzie pe ecranul înșelător al vieții, așa cum filmul se proiectează pe ecranul cinematografului!
Tema în discuție l-a preocupat și pe marele scriitor german Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în anul 1946, și ea este tratată cu multă simțire artistică în Biografie indiană, scrierea postumă a personajului Josef Knecht, cu care de altminteri se încheie celebrul roman Jocul cu mărgele de sticlă.
La drept vorbind, cu eleganța și meticulozitatea ce-l caracterizează, autorul ne prezintă două biografii ale prințului indian Dasa.
Prima, desfășurată în timp real, ne relatează peripețiile prințului după alungarea sa din casa părintească de către mama sa vitregă, respectiva perioadă fiind marcată de două evenimente majore: salvarea de la pieire prin intrarea lui în rândul păstorilor de vite, după care vine dragostea și căsătoria sa cu frumoasa Pravati.
Cea de-a doua biografie, desfășurată în timp ideal, este de fapt lecția oferită lui Dasa de bătrânul yoghin în legătură cu iluziile și suferințele vieții sale ulterioare: găsit în pădure chiar de infidela Pravati, Dasa este repus în drepturile sale legitime, are un băiat, dar el nu se poate bucura de liniște și fericire, căci încep războaiele cu prințul vecin, ațâțat împotrivă-i de mama lui vitregă, războaie din care iese înfrânt și prizonier, cu țara ocupată, casa distrusă și fiul ucis.
Trezindu-se din acest vis halucinant pe malul izvorului din care trebuia să ia apă pentru yoghin, Dasa apreciază lecția primită, își dă seama de deșertăciunea zbaterii umane, așa că cere îngăduința înțeleptului să trăiască în preajma lui, pentru a învăța prin meditație, asceză și respirație să-și îndrepte privirea dinspre exterior spre interior. Ceea ce bătrânul yoghin încuviințează...
Voinicul Stoicea din Moara lui Călifar are parte de un sfârșit complet diferit. Pesemne că la asta a contribuit atât cadrul geografic, cât și timpul istoric cu alte conotații decât cel indian, timp în care Galaction își plasează acțiunea...Căci văzându-și visul de mărire și îmbogățire complet sfărâmat îndată după trezire, ba pe deasupra fiind și batjocorit de bătrânul vrăjitor, Stoicea nu întrevede altă soluție decât sfâșierea vălului mayei printr-un gest funest: zboară cu bâta de cioban creierii moșneagului, iar el se aruncă cu capul înainte în iazul satanic...
În pofida acestor deosebiri în legătură cu modul de înțelegere și acceptare a iluziilor, în ambele scrieri se descoperă nucleul povestirii indiene cu Narada și Vișnu. Fără îndoială că două sunt elementele cheie ce permit identificarea acestui nucleu:
1) Conflictul dintre esență și aparență – Omul prozaic și profan are de-a face doar cu aparențele, pe când sfântul și inițiatul au capacitatea de-a ieși din timp, astfel putând să trăiască eternitatea clipei și să înțeleagă graiul esențelor;
2) Apa ca element vital și ca mediu primordial, care permite la început doar reflectarea, iar apoi translația între lumea aparențelor și cea a esențelor.
Nuvelele lui Vasile Voiculescu se remarcă prin insistența cu care autorul cultivă fabulosul și construiește magicul. Utilizând tehnica povestirii în povestire, Voiculescu abordează cu succes motivele fundamentale ale folclorului: vraja, descântecul, întoarcerea în timp, relația strânsă cu natura etc., pentru ca în felul acesta să poată dezvolta temele sale favorite care l-au individualizat și, mai ales, l-au impus în perimetrul nuvelisticii românești moderne: matricea acvatică a genezei reflectată în Pescarul Amin, mai exact cea cu neamul Aminilor ce se trage din pești, plăsmuirea unui trecut fabulos (Ispitele părintelui Evtichie), demonismul erotic (Iubire magică, Lostrița), mitul vânătorii și al protovânătorului (Revolta dobitoacelor), magia satului însuflețit de iubire întru Hristos și de solidaritate umană (Ciorbă de bolovan), la fel ca și magia prin care omul înzestrat cu o „bunătate de oțel” (Bujor din Misiune de încredere) izbutește să se (re)integreze în natură și să-i controleze fenomenele.
Diversitatea subiectelor condimentate cu supranatural, limba meșteșugită și îmbogățită cu arhaisme și regionalisme, iar acolo unde-i cazul (Ispitele părintelui Evtichie), prezența umorului admirabil strunit, toate astea asigură nuvelelor și povestirilor lui Vasile Voiculescu prospețime și atractivitate.
Neîndoios că Mircea Eliade este scriitorul român care a acordat cel mai mare interes și cel mai mult spațiu literar redării fantasticului sub diverse chipuri artistice. Dovadă în acest sens stau cele cinci volume de Proză fantastică apărute în anul 1991 la editura Fundația Culturală Română, în ele fiind cuprinse nuvelele și povestirile cu conținut fantastic, adică o însemnată componentă a operei sale.
Dar cu mici excepții, fantasticul mai mult sau mai puțin voalat este prezent pretutindeni în romanele lui Mircea Eliade. Pînă și în Maitreyi el este deslușit sub înfățișări magice, atât în dragostea eroinei principale pentru un arbore tânăr (animism erotic), cât și în legământul ei de logodnă îndreptat spre „mama pământ”, atunci când dragostea pentru Allan devine mistuitoare.
Dacă putem vorbi de misterul Maitreyi, căci romanul rămâne deschis și autorul nu precizează nicăieri dacă eroina sa este o fată inocentă ori o femeie rafinată, ci, dimpotrivă, el caută să întrețină și să amplifice enigma prin lansarea unor noi semne de întrebare, tot așa Ileana – eroina romanului Nuntă în cer, una din cărțile preferate ale autorului, ne apare din discuțiile lui Hasnaș și Mavrodin, cei doi prieteni îndrăgostiți de ea la momente diferite, drept o ființă nepământeană prin misterul în care reușea să se drapeze.
Indiscutabil că și Ileana i-a iubit pe cei doi. Însă dragostea ei ispitită de absolut are o certă înclinație spre fantasticul aflat în starea sa incipientă, și anume stranietatea, prin aceea că alimentează suspiciunile și întreține suferința cuplului: „Se întâmplă ceva”, comentează Hasnaș, „dincolo de noi și de dragostea noastră, care ne face să suferim și să căutăm suferința”.
Însă frumusețea cărții consistă tocmai în enigma și straniul închise în gogoașa dragostei, iar Ileana – din punctul de vedere al lui Mavrodin – rămâne mireasa ideală, ființa menită unei nunți eterne. Asemenea lui Maitreyi, și tot ca aceasta – pură ori perversă, celestă ori infernală, Ileana rămâne eterna femeie eminesciană, realitate și iluzie în același timp.
Întrucât toate scrierile lui Eliade sunt încărcate de mituri și simboluri (el chiar a fost numit „savantul simbolurilor”) – așa cum, de altminteri i se și cuvine unui eminent istoric al religiilor -, numele eroinei sale n-a fost ales la întâmplare, ci reprezintă simbolul continuității dragostei Ilenei Cosânzeana din basmele noastre, altfel spus veșnica aspirație a omului în general, a românului în special spre frumusețe și fericire. Căci – nu-i așa? – orice carte închide între coperțile sale fantezia stârnită de basmele mai vechi și mai noi, sau cum afirma însuși Eliade: „Romanul este cartea despre oameni”...
De reținut că o altă Ileana, dar proiecția aceleiași Ileana Cosânzeana, apare în romanul Noaptea de Sânziene, carte considerată de însuși Mircea Eliade drept capodopera sa incontestabilă. Este acea Ileană tânără și frumoasă, descendentă dintr-o străveche familie boierească și cu studii în străinătate, pe care Ștefan Viziru, personajul principal al cărții, o întâlnește în pădurea Băneasa în 23 iunie 1936, ziua solstițiului de vară (Sânzienele).
Deși o iubește nespus de mult pe nevastă-sa Ioana, totuși Viziru se simte atras de-a dreptul irezistibil de ființa care i-a apărut într-un mod mistic în acea zi a anului când, spune tradiția, la miezul nopții se deschid cerurile.
Ori Ștefan Viziru, spirit obsesiv și torturat de sentimentul că omenirea rătăcește într-un labirint, simte nevoia imperioasă să se retragă din timp și din spațiul profan pentru a trăi în ceea ce el numește Sâmbo (camera de hotel unde se preface că pictează), care ca tărâm al Shambalei sau spațiu privilegiat este un alt fel de Nirvana. Iar astfel de lucruri esențiale precum Sâmbo, ieșirea din timp sau întâlnirile și convorbirile cu solitarul Anisie, un sihastru „ce trăiește ca ființă totală”, Ștefan nu le poate discuta decât cu Ileana.
Iată de ce, după ani de mari încercări prin care trece Europa (al doilea război mondial), România (dictatura, rebeliunea legionarilor, bombardamentele, bolșevismul) și el însuși (anii de campanie, moartea soției și a copilului în timpul bombardamentelor), Ștefan Viziru continuă să alerge după cea care i-a fost ursită, și nu poate s-o ajungă. „E ca Ileana Cosânzeana”, mărturisește el unui alt personaj...
Ajuns la Paris cu mult noroc, fapte și întâmplări ce conferă romanului o notă autobiografică smulsă din realismul terifiant al acelor vremi, Ștefan Viziru continuă s-o caute pe Ileana cu aceeași înfrigurare. În sfârșit, când după 12 ani are loc întâlnirea lor de-a dreptul magică, tot în noaptea de Sânziene, numai că de data asta în pădurea Royoumont de lângă Paris, și când Viziru speră că acuma o va păstra lângă el, mor amândoi într-un accident de mașină.
Concluzia romanului este cât se poate de limpede: Nici cuplul ideal, nici fericirea supremă nu pot fi realizate aici pe pământ decât în vis, în imaginație! Este ceea ce și face, de altminteri, Mircea Eliade în acest roman stufos, unde se discută enorm și cu folos, dar unde nu se realizează tipuri, întrucât personajele nu se coagulează în adevărate caractere, căci ele nu sunt sondate și disecate fără milă, ci sunt lăsate să viseze, să zîmbească și să șoptească aproape la fiecare pas!
Prin urmare, Noaptea de Sânziene conține elemente fantastice, stranii sau fabuloase, inserate firesc în urzeala realistă a acțiunii. Dar, după cum cu justețe afirmă Dumitru Micu, „fantasticul lui Eliade este de mitologie, un fantastic relativ, consecința incapacității omului modern de a gândi mitic”. Este ceea ce, cu autoritatea-i cunoscută, susține și Eugen Simion: „În prozele mai vechi ale lui Eliade, magicul domină suprafața textului, în cele de după război, magicul se retrage în adâncul textului. Locul magicului este luat, de fapt, de o forță spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existența omului modern”.
Riguros vorbind, spațiul și timpul de translație din opera lui Mircea Eliade, acel tărâm fantastic la care aspiră eroii săi, apare astfel doar pentru neinițiați. „Căci în sens elevat”, susține Dumitru Micu, „acel tărâm e realul însuși, realul absolut”. Iată de ce, după opinia aceluiași critic, nuvelistica de maturitate a lui Eliade – fantastică doar în aparență, în pofida inserțiilor de supranatural -, este, de fapt, „o proză de cunoaștere sui-generis, o proză de idei, revelatorie”.
Dacă fantasticul s-ar reduce doar la înspăimântător, atunci dintre toate scrierile sale, doar Domnișoara Christina, o altfel de Prăbușire a casei Usher, s-ar încadra în această definiție. Firește, la fel ca în scrierile lui Caragiale, altul este cadrul desfășurării acțiunii din micul roman eliadesc: este un conac din Câmpia Dunării, fosta proprietate a domnișoarei Christina, cea care s-a preschimbat în strigoi după uciderea ei în anul 1907 de către propriul vechil și, totodată, amant.
Autorul creează în roman o atmosferă de mister și spaimă, ceea ce, de altfel, conferă valoare artistică scrierii: în curtea conacului se răresc vietățile, păsările pier, câinele se târăște la picioarele oamenilor, iar țăranii evită conacul ca pe un loc blestemat. Deși toate personajele se comportă ciudat în această atmosferă îmbibată cu vrajă demonică, totuși, micul roman dobândește tonalități terifiante doar în episoadele unde își face apariția domnișoara Christina – frumoasă, diabolică, îmbrăcată exact ca în portretul ei, așezat pe un perete al conacului. Parfumul de violete pe care-l răspândește de fiecare dată, este dovada concretă a aparițiilor domnișarei Christina.
Și întocmai ca în celebra povestire a lui Poe, în final conacul bântuit de strigoi se va prăbuși, numai că în acest caz el va fi mistuit de flăcări!
Dar Mircea Eliade a studiat și alte fețe ale fantasticului. Iată, bunăoară, Secretul doctorului Honigberger, nuvelă care, în pofida abundenței de elemente tehnice din practica yoga, se dovedește deosebit de antrenantă prin situațiile insolite plăsmuite de autor și prin straniul de natură hoffmaniană căruia îi dă viață. Doctorul Zerlendi, elev al indianistului brașovean Johan Honigberger, practică cu asiduitate tehnicile yoga, astfel că – prin asceză și meditație – ajunge să se facă invizibil, să efectueze ieșirea din timp și apoi să dispară pentru totdeauna în miraculosul tărâm al Shambalei.
Atmosfera de straniu se îndesește în finalul nuvelei, deoarece autorul creează o situație de derută totală prin tehnica translației în timp: cadrul, deși pare același, este schimbat, și personajele nu se mai recunosc, deci n-au cum să se înțeleagă!
„Omul poate trăi aievea în trecut”, se afirmă în nuvela Nopți la Serampore, ba mai mult – susține un inițiat din această nuvelă -, el poate chiar modifica trecutul, pentru că legile acestui „univers de iluzii și aparențe” au putere numai asupra celui ce crede în ele.
Tot o superbă ieșire din timp realizează Eliade cu profesorul Gavrilescu, după ce acesta pătrunde pe domeniul și în bordeiul „țigăncilor”. Nuvela La țigănci, o capodoperă a prozei eliadești, ne asigură cu vârf și îndesat că timpul este o iluzie. Numai că iluzia profesorului de pian Gavrilescu, este inversă aceleia încercată de pustnicul Narada. El crede că a stat în bordeiul „țigăncilor” doar câteva ore, însă după revenirea în timpul real (în tramvai, acasă, în vizită la eleva sa), constată cu stupoare că a dispărut fără urmă vreme de doisprezece ani!...
Nuvelele editate de Eliade după anul 1960 au ca subiect anumite relații ascunse între viața „de aici” și puterile miraculoase „de dincolo”. În nuvela O fotografie veche de 14 ani se învederează puterea concretă a credinței, facultatea deslușirii viitorului răzbate din Ghicitor în pietre, iar în povestirea Un om mare este redat miraculosul în dezvoltarea sa de neoprit, și anume cazul unui individ cu nume hazliu – Eugen Cocoaneș, care începe din senin să crească, și crește mereu până ajunge la o înălțime de zeci de metri, douăzeci după unii, treizeci după alții.
N.B. Între povestirea Un om mare și nuvela Pigmeul a scriitorului rus Fiodor Sologub există similitudini care ne îndreaptă atenția spre o interesantă paralelă. Ambele scrieri studiază cu mijloace artistice proprii apariția miraculosului de natură monstruoasă, precum și groaza tragicomică a indivizilor asupra cărora s-a abătut respectiva năpastă. Dar dacă Mircea Eliade optează pentru miraculosul creșterii înspăimântătoare, Sologub ne prezintă procesul invers – cel al micșorării continue a lui Saranin, până ce aceste ajunge cât un fir de praf, luat mai la urmă de vânt.
               George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI  LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
Pentru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI.
În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei romîneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ.
Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o evoluţie/ involuţie a poeziei, prin apariţia unui nou curent literar, pe care l-am denumit, proglobmodernul, despre care am scris în presa literară a anilor 2000. Este o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, încercînd să înlăture mâzga postmodernismului opzecist a cărei poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare.
Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la începutul acestui secol, e necesar să priveşti această panoramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel mai tânăr autor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu, care a decedat decurând.Poeţii tineri ai acestui început de secol, au învăţat, practic, de la post-textualişti (nouăzecişti), postmodernişti, textualişti (optzeciştii), manierişti, experimentalişti (şaizeciştii), în frunte cu Angel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, etc.
O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de la sfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este necesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de analiză comparativă prin raportarea la Identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei actuale este o prelungire a celei de la sfârşitul secolului XX, care a fost şi este, se pare, instaurarea eului poetic ca instanţă absolută, prin utilizarea şi eliminarea formelor de retorică pentru a se ajunge la eul real absolut, adică la Voce.
Am constatat că poeţii de la începutul secolului XXI nu prea îşi pun întrebarea cine se exprimă în versurile lor, abandonându-se fără voia lor versului impersonal.
Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de analiză: metoda argheziană ar consta în exploatarea impurităţii limbii, metoda blagiană- expresionistă care glisează între eul exterior, amplificat cosmic, şi  un eu interior problematizat.Urmează metoda lui Ion Barbu, de textualizare a discursului care înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textual suverană care se reflectă doar pe sine în oglinzile textului, ce o numim realitate textuală.Mai este metoda bacoviană ce constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se contemplă pe sine într-o formă degradată şi agonală, urmând metoda stănesciană care este dată de postmodernismul necuvintelor, eul poetic fiind situate, cum ar spune Marin Mincu în „interstiţiile spaţiului metalingvistic“.
Am observant, într-o analiză a raportului realitate-limbaj (text), că tinerii poeţi care urmează metoda lui Nichita Stănescu, poezia lor afirmă că realitatea înseamnă mai mult decît limbajul, cuprinzând potenţele preverbale.Ei cred că realitatea este doar limbaj şi ce nu este limbaj nu există. Cei care urmează metoda lui Sorescu preţuiesc  realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate în mod ironic, ori grav, experimentalist cum o face Mircea Ivănescu.
Poeţii de la începutul secolului XXI, pentru faptul că aplică procesul de textualizare, poezia lor a luat locul a ce se numea în perioada primei jumătăţi a secolului XX emoţia sau sentimentul. Transferul poetic obişnuit - realitate-a fost îndreptat spre opoziţia realitate-text.
Poetul de la începutul acestui secol  a devenit acel “de-scriptor“ care pune în text tot ce atinge, până şi inefabilitatea. Acesta nu vizează Poezia, ci “textele“, problema lui nu mai constă în scrierea versurilor, ci de-scrierea mecanismelor acesteia - ocultând poemul -. Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text, aşa cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii. Dicteul textualist folosit de poeţii de azi constă în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Textul poetic fiind organizat în pulsiuni poetice ale actului liric, care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evitând de a comunica o anumită idée.
Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare- colocvialitatea ironică, folosind semnle de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, pbsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii : ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti.
În această perioadă şi în acest peisaj literar au apărut poeţi tineri a căror cărţi au fost publicate de edituri cunoscute, dar, din păcate, datorită modului defectos de promovare a cărţii aceştia au rămas aproape anonimi. Amintim în acest contest pe: Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra Rotaru, etc.
Generaţia „milenaristă“ care are un program declarat anticalofil şi minimalist nu prea s-a impus pe piaţa poeziei.Această poezie este una cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Acest contigent are déjà micile lui ierarhii. Printre acestia se află Livia Roşca, născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul “Ruj pe icoane“, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Din păcate, această poezie scrisă de concetăţeana mea, nu justifică integral asemenea aprecieri. Acest caz mă face să constat că ezistă un mod de a face pe cineva poet şi ai construi o mică glorie. Laudele nemeritate de pe coperta a patra ale criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudă nişte poezii siropoase şi anoste. Se pare că această poetă nu are viitor. Volumul de debut  este un excellent produs, de la ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar profesionist-din care lipseşte poezia.
După cum se obsearvă, cu ajutorul unor critici onorabili se promovează grafomania şi veleitarismul. Un anumit ecou a avut textile Mirunei Vlada, din volumul “Poeme extrauterine“, apărute la Editura Paralela 45, în 2004. Născută în Bucureşti în 1986, autoarea debutase cu un an înainte în revista Luceafărul, prezentată de Octavian Soviany. Alexandru Matei vorbeşte despre “autenticitatea spunerii“, Aurel Pantea scrie despre “voluptatea deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi calmează toate libertăţile şi toate decomplexările“. Toate aceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură, cu reserve subtextuale.Aceste constatări, unele laudative nu reprezintă în niciun fel garanţia valori. Şi în al doilea volum al acestei autoare intitulat “Pauza dintre vene“, apărut în 2007, la Editura Cartea Românească descoperim un manierism lipsit de accente personale.Descoperim, la fiecare poem, banalităţi rostite emfatic şi aşa zise filosofări anoste.
Spre deosebire de precedenta poetă,în poeziile Laviniei Bălulescu din volumul “Lavinucea“, apărut la Cartea Românească, în 2007, născută la Drobeta–Turnu Severin în 1985, are capacitatea de a se întoarce în copilărie şi cu evident înclinaţie ludică, cu influenţă din Mircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi din personajele lui Cristian Popescu.Această poetă a debutat cu volumul “Mov“, în 2004, la Editura Prier, titlu identic cu titlul  volumului de poezie a unui poet din Petroşani, volum apărut la Editura Fundaţiei “I. D. Sîrbu“, condusă de scriitorul Dumitru Velea. Poemele, 26 la număr, au graţie şi sprinteneală, demne de luat în seamă.
Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu, care în 2001 a publicat volumul “Înapoi în Arcadia“, la Editura Paralela 45, pe atunci minor care s-a apucat să se joace înainte de vreme cu lucrurile serioase de pe lumea aceasta, între care se numără şi poezia. Mircea Bârsilă a girat debutul lui Alexandra Pârvan cu volumul “Prinsoare“, apărut în 2001, observând o “armonizare a contrariilor”, remarcânduse prin asociaţiile duale, în spiritual unui onirism îmblânzit de emoţia credibilă, cu remarcă Adrian Alui Gheorghe.
 
Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abordare a stări poetice.De la şaizeciştii Aurel Rău, Aurel Gurghianu, la optzecişii Ion Mureşan, Ion Cristofor şi până la milenariştii Ionuţ Ţene, Flavia Teoc, MihaI Bumb, etc, toţi au îmbogăţit ideatica şi structura poeziei prin felul de exprimare a ideilor.
Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie talente autentice.Vina o are felul de distribuire şi difuzare a cărţilor şi a presei literare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes.Printre aceştia enumărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre Gigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pachia-Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. O parte din aceştia au fost cuprinşi în antologia Lumina cuvintelor, întocmită cu profesionalism de Claudiu Şimonaţi. Parafrazându-l pe Malraux, pot să conchid că în Secolul  XXI se vor naşte marii noştri poeţi, sau poezia va dispărea, prin paginile efemere ale internetului.
Al Florin Ţene (Cluj-Napoca)

POETA FLORILOR DE PRUN
                                          Dulce, în adâncul meu înfloreşte
                                tăcerea minunată a tainei (Yvonne Rossignon).[1]
Născută în 26 ianuarie 1912  în localitatea Studina, judeţul Romanaţi[2], poeta Yvonne Rossignon a decedat la Roma în  15 ianuarie, anul 2000.[3] Originară din Oltenia dintr-o familie de administratori ai domeniilor Brătianu [4], tatăl francez, mama olteancă[5]. În toate actele de înscriere la facultate, Yvonne se declara ortodoxă, dar ulterior va trece la catolicism. Presupunem că trecerea ei la catolicism poate  fi o consecinţă a faptului că Miron Cristea se pune în slujba puterii, cum menţionează Florin Manolescu, sau  a înscrierii fireşti a copilului în religia tatălui, care era catolic, dar lucrările de mai târziu vor dovedi că poeta era unul dintre cei mai buni creştini, indiferent de cultul religios. Şcoala primară  o face probabil în particular, în familie.  Gimnaziul şi studiile  liceale  le urmează la Sibiu, la Liceul “Domniţa Ileana”. Studii superioare face la Cluj în perioada  1932-1935, este absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea “Regele Ferdinand I”. Debutulabsolut are loc în revista “Abecedar” de la Turda , an I, nr. 26-28, 1933, 9 nov., p. 4 cu poezia Pan, situată sub influenţe blagiene. 
În acelaşi an publică în traducere lucrarea lui G. Marcucci, Apostolatul educativ al lui Giovanni Cena, Cluj, 1933.[6] Nicio antologie, niciun dicţionar al exilului  nu amintesc acest debut ca traducător al poetei, dar lucrarea există la Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, la fondul de carte veche şi e menţionat numele traducătorului: Yvonne Rossignon. Era primul an de studenţie al poetei care se dovedeşte foarte rodnic pe plan cultural.  Destinul literar al  poetei a rămas un mister până prin 1943, când debutează cu un volum de poeme în limba italiană la Milano. Iată ce spune despre această scriitoare criticul Florin Manolescu: „După 1945, dar mai ales după ce Ana Pauker a preluat Ministerul de Externe (la 6 nov.1947) şi după ce regele Mihai I a fost detronat, decizia de a nu mai reveni în ţară a fost luată de mai toţi diplomaţii sau ataşaţii culturali sau de presă aflaţi la post în străinătate. Matila Ghyka (trimis în Anglia), Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu şi Ştefan Georgescu-Oleniu (în Spania), G. I. Duca (în Suedia), Grigore Cugler (în Norvegia), Nicolae Petrescu-Comnene, Theodor Scorţescu, Alexandru Gregorian, Nicu Caranica, Yvonne Rossignon şi Horia Roman (toţi în Italia), Constantin Brăiloiu, Ştefan Baciu şi Raul Bossy (în Elveţia)...[7] La absolvirea facultăţii de la Cluj pleacă în Italia, unde va locui până la sfârşitul vieţii. În 1943 publică la Milano volumul de poezii “La vendemmia di Pan” în limba italiană, pe care o stăpânea foarte bine. În anul 1951 locuieşte la Roma, căsătorită fiind cu un domn Menchinelli cu care avea trei băieţi. Yvonne rămâne văduvă în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar în 1951 Monica Lovinescu o întâlneşte la Roma. Iată ce mărturiseşte aceasta: “Când am cunoscut-o la Roma în 1951 şi am locuit câteva zile, împreună cu Adriana Georgescu, la ea în via Lisbona, îşi spunea "Vecchia Madre" cu ironie şi mândrie în acelaşi timp. Am fost izbită de înfăţişarea ei de statuie. Bine înfiptă în pământ, masivă cu graţie, Yvonne era de o vitalitate atât de nebună încât nu-şi petrecea doar ziua lucrând din greu să-şi ţină familia, dar îşi îngăduia - în timpul liber - să se ia la trântă cu Dumnezeu cu care ducea discuţii aprinse, reproşându-i Răul de pe acest pământ.”[8] Datele referitoare la existenţa ei sunt destul de lacunare, dar opera ce ne-a lăsat-o este substanţială, meritând o editare chiar postumă în limba română, dar şi o traducere a volumului publicat în italiană.  „În ciuda numelui şi originii ei franceze, Yvonne Rossignon era olteancă sadea. Părinţii ei se ocupau de moşiile Brătienilor. Din copilăria ei ştiu prea puţin (cu amintirile Yvonne era cam avară). Îmi povestea succint cum o zbughea deseori de acasă şi dispărea la o şatră ţigănească sau alta. Tatăl ei - îl adora - o bătea metodic în fiecare Luni pentru ce avea să facă de-a lungul săptămânii şi pentru toate "minciunile" pe care le va spune. Fireşte că Yvonne nu minţea. Imagina doar, neacordând faptului real un statut superior celui închipuit sau visat, dimpotrivă. Poeta de mai târziu îşi făcea gamele şi primea cu inimă uşoară pedeapsa necuvenită”. [9]
În unele articole din presa scrisă  ori de pe internet  se menţionează că poeta Yvonne Rossignon ar fi publicat în revistele: „Viaţa literară”, „Pagini literare” şi „Braşovul literar şi artistic”. E cert că în „Pagini literare”, coordonată de Teodor Murăşanu, poeta a publicat nu mai puţin de 60 de poeme, pe care le-am descoperit până acum. Semna şi  cu pseudonimul Olga Bălan.[10] Cercetând aspectul debutului acestei sensibile poete, am aflat că a publicat în revista „Abecedar”(ce apărea pe atunci la Brad, apoi la Turda, îngrijită de Emil Giurgiuca şi George Boldea), în data de 9 noiembrie 1933, poezia Pan, după ce şi-a început studiile la Cluj. E posibil ca acest poem să fie printre primele publicate de tânăra poetă, iar Pan să constituie debutul ei la „Abecedar”.[11] Prin urmare, se cuvine să facem o rectificare: în volumul său Enciclopedia exilului românesc, Florin Manolescu[12] menţionează că poeta a debutat în anul 1934, dar, în fapt, e vorba de 1933, în „Abecedar”, la data de 9 noiembrie, cu poezia Pan.  „Viaţa literară” apărea prin 1926, pe când autoarea noastră ar fi avut 14 ani, deşi nu e imposibil, dar pe atunci locuia în Studina, judeţul Romanaţi, conform împărţirii teritoriale a României din 1930[13] ori în Sibiu, dacă începuse studiile liceale. Am descoperit doar câteva poezii în „Braşovul literar şi artistic”, colecţia fiind incompletă la BCU „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, iar printre acestea sunt: Ploaie[14] şi Pădure.[15]
În anul 1937 avea deja numărul de poezii suficiente unui volum de debut, pe care nu l-a publicat niciodată în ţară, cuprinzând peste 60 de poeme de o frumuseţe aparte în lirica feminină a perioadei interbelice, comparabilă doar cu a Magdei Isanos. Volumul de debut  îl va publica în Italia, în perioada războiului, după ce poeta se căsătorise, stabilindu-se la Roma, unde a şi murit în ianuarie 2000. Interesant este faptul că în paginile „Abecedarului” semnează N. Caranica o poezie intitulată Marină, cu dedicaţia: Pentru Y. Rossignon. Captivaţi de frumuseţea ei, o redăm integral: „Mai ţii minte, scumpa mea,/ Marea, peisagiu antic,/ Ce frumos se logodea/ Cu portretul tău romantic?// Păsări fâlfâiau pe aproape/ Semne albe, flori ovale, / Hăt în larg creşteau din ape,/ Peste valuri, catedrale.// Păsări mari ţipau metalic,/ Mă-ntristau atunci zefirii/ Şi-aş fi vrut delfini să-ncalic/ Pentru zările iubirii.// Pe când harfele tăcerii/ Cum alunecau eolic,/ Îndulcind secretul serii/ Fără seamăn melancolic!// Numai spuma sburătoare/ A scrâşnit în salt amarnic,/ Frământându-şi în splendoare/ Diamantul ei zadarnic...”[16] În perioada la care facem referire, astfel de declaraţii nu se făceau publice, dacă nu erau secondate de puternice sentimente şi de intenţii onorabile, pe care credem că le nutrea pentru frumoasa olteancă şi N. Caranica. Ce l-o fi îndepărtat de sensibila şi inteligenta Yvonne nu ştim, dar amândoi au luat calea exilului înaintea venirii comuniştilor la putere.[17]
Volumul de debut postum cuprinde poemele publicate de Yvonne Rossignon  în revista „Abecedar”, începând cu toamna lui 1933, anul în care şi-a început studenţia la Cluj, după ce făcuse în 1932 un an pregătitor, dar mai ales cele din „Pagini literare”, unde colaborează cu asiduitate şi unde va fi unul dintre redactorii revistei. Cercetările noastre au scos la lumină şi poemele din „Braşovul literar şi artistic”, aşa cum am menţionat pentru fiecare caz în parte.
Grigore Popa, filosoful care publica în „Pagini literare” de la Turda, face în 1935 o „invitaţie la câmp”, îndemnând cititorii şi scriitorii să asculte cântecul de taină şi de tăcere al câmpului ca sursă de inspiraţie şi regenerare. Cuvintele sale ne impresionează: „Apropiaţi-vă de câmp şi dezlegaţi-i taina. Veţi învăţa să vedeţi multe şi să tăceţi. Cine vrea să se apropie de inima câmpului, să-i tălmăcească zvâcnirile şi intenţiile, trebuie să cânte. Cântecul de taină şi de tăcere al câmpului.Altfel rămâne străin şi nemângâiat. Tăcerea câmpurilor este marea tăcere a împreunărilor cosmice şi vegetale, din care se naşte şi renaşte lumea, anii, anotimpurile, zilele, nopţile, ceasurile şi clipele. Câte din vietăţile câmpului nu se consumă în orgia pură a unei pâlpâiri de-o clipă? Şi câte n-au o existenţă vecină cu eternitatea? Aici stă puterea de permanente revelaţii a câmpului”.[18]    
Zeul Pan este un ocrotitor al câmpurilor, iar acestea devin adesea covoarele culcuşurilor lui de dragoste. Printre flori de sânzâiene şi romaniţe, marele Pan îşi satisface apetitul sexual şi poftele sale în zariştea câmpurilor aromatice. Râde şi nechează, urmărind nimfele cu privirea sa blândă de animal, ca un stăpânitor fără rival, ştiindu-se adorat de toate seminţiile câmpurilor. Datorită lui înfloresc livezile, se înmulţesc vietăţile, se îmblânzesc blestemele de sus, iar elanurile sale duc visurile pământului către Olimp. De aceea se cuvine ca toate vietăţile să-i slujească acestui zeu nemuritor, la îndemnul naiului său, iar toamna, când devine tăcut, se petrece parcă o degradare a lui Pan, buzele lui nu mai ştiu să cânte, la mâini şi la picioare are cătuşe de iederă, pletele lui sunt struguri albi în care şi-a împletit muguri roşii din boabe de măceş ( mătănii coapte, de mărgean). Fruntea zeului este plecată, zace în lut, ochii lui sunt izvoare în care nimfele îşi alintă coapsele, trupul acoperit de blană se amestecă  în ţărână, peste el tropotesc iezii cu nările înfiorate, mâna sa este căuş albastru pentru laptele caprelor, iar în şipotele lui creşteau stelele, florile de nufăr, ca un cântec de lumină frânt:
Peste umeri toamna-l dăruise, greu, cu struguri
Albi; strugurii erau pletele lui Pan.
Un măceş îi mai aprinse muguri
Roşii ca mătănii coapte, de mărgean.
 
Pan stătea cu fruntea grea în lut.
I se-ngemănau din ochi izvoare;
Nimfele îşi alintau în ele coapsele. Tăcut,
Pan le asculta: credea că-s căprioare.
 
Şi cătuşele de iederă cântau foşnit.
Iezii tresăreau cu nări înfiorate,
 Tropoteau mărunt pe trupul lui blănit, 
Fiindcă Pan şi –amestecase trupul cu ţărâna.
Seara, caprele veneau cu uger greu de lapte.
Pan îşi adâncea, căuş albastru, mâna
Şi-şi vărsa pe buzele prea coapte
Laptele din care iezii au supt.
Stelele creşteau în şipotele lui
Flori de nufăr; cântec de lumină rupt,
Pentru Pan cel singur, cerului. (Pan)
Mitul lui Pan, ca şi la Blaga, presupune o comuniune cosmică şi un fel de osmoză cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Urechea poetei percepe imaginar  nuanţe fine de sunet care pătrund prin talpa încălţămintei: „Auzi cum ierburile se strecoară/ Din mii de morţi , elasic, sub sandală, / te-ai revărsa cu firele de iarbă/ Sub paşii tuturora, vegetală- / Suindu-ţi sevele, fluid în arcuri. / Te ştii în toate câte-ţi cresc în jur/ Şi-n furişarea ierburilor lungi-/ Ca păsări moi de catifea, din vânt / Tresari: alături s-a-nclinat un pom...”( Adolescenţă). În acest ritual creator, sufletul este eul profund, blidul şi căuşul pentru cuminecare cu pâinea milei pentru muribunzi şi osândiţi. Eul liric se manifestă prin cântec sorit, recognoscibil în spiralele de sidef, pe spinările chitului sau în piatră. Continuitatea vegetală se petrece sub binecuvântarea Dumnezeiescului nor, polenul, iar florile îşi dăruiesc sufletul cu polenul necesar pentru perpetuarea speciilor. Toate aceste spaţii verzi sau galbene ale grânelor cu petele florilor de maci sunt rămase „în satele hotarului de mătase”, la Studina, credem noi (aş zbura la tine); acolo sunt pomii cu rod, piersicii, prunii, cireşii, via cu struguri, dar mai ales prunii; poeta florilor de prun este Yvonne Rossignon, un haiku japonez în care „corole limpezi se desfac în jur” ca picături de stea, copacii sunt „donjoane cu ferestre albastre”. Eul poetic al Yvonnei Rossignon aude, se revarsă, îşi suie sevele, ştie, tresare, se înclină, zboară, se răşchiră,  coboară, îşi mână turmele de visuri pe căi de lapte, şi-ar da sufletul, că-i plin de floare... Eul liric devine uşor narcisist, admirându-se pe sine în oglinda timpului:  „cireşii  mi-au înflorit pe trup; îmi cântă-n carne glasuri mici de salbe; port pe umeri vrejuri grele de rod; să-mi prind umbra şi să mi-o apropii”; să nu uităm că la data debutului poeta avea doar 21 de ani, era frumoasă şi talentată, o studentă model la Litere şi Filosofie, cunoscătoare a limbilor moderne: franceză şi italiană, publicată în una dintre cele mai renumite reviste literare ale vremii din Transilvania, la care devine chiar redactor; „Pagini literare”, condusă de Teodor Murăşanu.
Multe elemente ale creaţiei lirice a Yvonnei Rossignon (o poetă româncă aproape uitată pe nedrept) recompun parţial sau total aerul epocii interbelice din perioada care a trăit-o la Cluj, pe durata studiilor; iar altele sunt de sorginte italiană, din perioada războiului, cu schimbări clare ale registrului creaţiei, diferite faţă de poeziile publicate în ţară, universul operei sale dobândind o identitate polimorfică în felul acesta. Poemele din acest interval (perioada liceului şi a facultăţii)  refac în mod inedit gustul dulce-amar al unei felii de istorie şi aduc în faţa lectorilor aspecte ale feminităţii, sensibilităţii, educaţiei sau senzualităţii tinerei poete. Poeta  florilor de prun reprezintă imaginea unei inocente vulnerabilităţi feminine; o regină încoronată de laurii poeziei, o regină neîncoronată a Olteniei de unde a privit prima oară soarele; o feminitate spirituală prin educaţie şi credinţă sub aspect etic, civic, afectiv; o feminitate ultragiată, călcată în picioare de copitele unei istorii bestiale şi obligată să trăiască toată viaţa în exil, prin destinul său ulterior de văduvă cu trei copii pe care-i creşte singură la Roma şi absenţa din majoritatea istoriilor  literare ale patriei sale chiar şi după 100 de ani de la naştere, iar acesta mi se pare un lucru de inacceptabil! Poemele Yvonnei  Rossignon conţin in nuce aproape toate elementele curentului expresionist modern: sentimentul absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv, spiritualizarea peisajului; deci o formă de experienţă trăită, mai mult extaz decât vis, mai mult creier decât sentiment romantic. Şi acest fapt literar se petrecea în perioada interbelică
Intuiţia extraordinară în explorarea intensivă a realului campestru oltenesc şi un simţ muzical de excepţie fac din poemele acestea adevărate cântece de slavă aduse universului teluric şi celest din spaţiul românesc. Anumite aspecte de formulă tradiţionalistă se regăsesc în tematica poemelor şi în utilizarea unui limbaj care se  suprapune orizontului culturii rurale până la un punct, dar apoi turnura frazării se ermetizează din cauza inserţiilor culte în discursul poetic, apropiindu-se tot mai  mult de poemele argheziene şi chiar blagiene, prin captarea prozaică a realului, fără a renunţa la discursul metaforizant în totalitate. În partea a doua a creaţiei lirice, aceea publicată în Italia, discursul nu mai transfigurează realitatea, ci înregistrează pur şi simplu reacţiile acute ale unei conştiinţe ultragiate, aparţinând unui subiect angoasat şi de evenimentele adesea violente cărora nu le poate opune rezistenţă. Poemele sunt rodul unei experienţe existenţiale care o ajută pe Yvonne să exploreze un filon liric inedit şi autentic. Tema apocalipsei belice se realizează prin transcrierea unor imagini concrete ale infernului ajuns pe pământ:
Aici, plăgile arborilor însângerară străzile
şi câmpurile la fel ca pe cele ale oamenilor;
şi pricepute mâini de ramuri cu largheţe,
fratern, puneau mâinile deschise căuş
ca în abandonul de sine însuşi pe pieptul deschis,
ca şi cum i-ar da, fără regrete, într-o mută agonie
supusă, aproape un sfârşit de anotimp; fără regrete.
Aici, marile păsări de fier, gri, ale furtunii
sfâşie arborii şi morţii împreună.
Aici, nicio cruce: totul vă e simplu
 şi moartea-şi plăteşte bătălia- o furtună puternică.
Aici, nimeni nu plânge. Gemete, urlete prelungi
ale vântului; o singură imensă voce-
dincolo de viaţă, dincolo de moarte, eternă.
Volbură a distrugerii.
Oarbă încolţire a seminţelor.
Doar o mocirlă-ochiul cerului albastru, pieziş-
supravieţuieşte: da,
ne face cu ochiul, ba se întunecă,
ba se înseninează şi
fericit se contemplă pe sine
calm şi infinit. (Toamnă de război)
Poeta ştie să comunice direct spaima ontologică viscerală, revărsată asupra întregului univers care e devastat de bombe, ca de o volbură a distrugerii. Aici se petrece o regresiune în regnuri a eului prim, se simte apăsarea unei ameninţări metafizice, căreia subiectul nu i se poate sustrage, acesta e substituit de zeul Pan care se află imers în cosmosul imaginat, manifestându-se ca o prezenţă organică, nevorbitoare, cu gesturi calme, speriat de moarte, presimţind-o prin semnele orfice ale cântecului.
După cercetări intense şi descoperiri fascinante, după lecturi reluate, considerăm morală şi necesară, ba chiar obligatorie, publicarea acestui volum postum de debut al Yvonnei Rossignon, o rudă îndepărtată prin destin bizar  şi timp a mamei mele, şi ea cu trei copii. Ne-am propus o trilogie a acestor restituiri: debutul postum, traducerea poemelor publicate în exil şi monografia completă a vieţii şi operei poetei noastre, iar în vederea finalizării acestui proiect facem cercetări de şase ani.  Literatura română se îmbogăţeşte cu o poetă născută în urmă cu peste un veac, dar cu operă  modernă în toate manifestările ei.  Cititorii de poezie din ţară şi critica literară merită această restituire, iar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a luminat calea descoperirilor. Mulţumesc fiicelor mele, Casandra şi Silvia pentru ajutorul lor, profesorului Mircea Popa care m-a susţinut şi încurajat.
Yvonne Rossignon se odihneşte acum într-un cimitir din Roma. Mai rămâne să-i facem loc şi în literatura română (Monica Lovinescu).
                                                                            Maria Vaida (Cluj-Napoca)
 

[1]Yvonne Rossignon, Cu ce vers?, în „Revista Fundaţiei Regale Universitare Carol I” de la Paris, Fiinţa Românească,  nr. 1, 1963.
[2]Conform: Marian Petcu, Jurnaliste şi publiciste uitate, în vol. Istoria presei, ediţia on-line, 2009
Monica Lovinescu, Diagonale: Yvonne Rossignon, în „România literară”, nr. 4, 2000, ediţia on-line.
[4]Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, pp.102-106.
[5]Lucian Predescu, Enciclopedia României, Ed. Cugetarea, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p.743.
[7]Florin Manolescu, Scriitori români în exil, rămaşi în străinătate, expulzaţi prin decrete ale autorităţilor de stat, rezidenţi, azilanţi, fugari, defectori, în „Viaţa Românească”, nr. 7-8, 2012
 
[8]Monica Lovinescu, Diagonale: Yvonne Rossignon, în „România literară”, nr. 4, 2000, ediţia on-line.
 
[9]                Monica Lovinescu, Diagonale: Yvonne Rossignon, în  România literară, ediţia on- line, 2000, nr. 4.
 
[10]             Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2010, p.633.
[11]             Yvonne Rossignon, Pan, în „Abecedar”, an I, nr. 26-28, 1933, 9 nov., p.4.
[12]             Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2010, p. 633.
[13]             Lucian Predescu, Enciclopedia României, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, reeditată în 1999 la Ed. Saeculum.
[14]             Yvonne Rossignon, Ploaie, în „Braşovul literar şi artistic”, an III, nr. 17-18, 1934, 8 iunie, p. 83.
[15]               Yvonne Rossignon, Pădure, în „Braşovul literar şi artistic”, an III, nr. 19-20, 1934, august, p. 110.
[16]             N. Caranica, Marină, în „Abecedar”, an I, nr. 49-52, 1934, p. 4.
[17]             Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2003, pp. 40-41, 117-119.
[18]             Grigore Popa, Invitaţie la câmp, în „Pagini literare”, an II, nr. 2-3, 1935, p.116.
 
ATELIER

A STA ÎN CALEA OAMENILOR

Era frigul ascuţit şi jilav al unui sfârşit de martie câinos. Oraşul nu suferise de pe urma inundaţiilor. Satele, însă, jur împrejur, fuseseră scufundate, mai mult de jumătate, într-o mlaştină neagră, uleioasă, greţoasă, deznădăjduitoare.

Era duminică, la un ceas după amiază. Tânărul desculţ stătea în mijlocul străzii, pe carosabil – îngenuncheat. Şoferii, destul de rari, care treceau, îl înjurau pe cel îngenuncheat – grosolan şi sonor, spectaculos, ieşiţi afară cu trupul, pe jumătate, din cabine.”Beţivule!” – strigă unul, cu o mirare victorioasă, de parcă atunci ar fi făcut o mare descoperire. Îl înjurau – şi treceau mai departe. Aveau treburile lor, atât de grabnice… Tânărul desculţ rămânea, în continuare, impasibil, îngenuncheat şi gol până la brâu, pe carosabil. Capul i se plecase, adânc, până aproape de asfaltul cu străluciri ferite, întunecate, bănuitoare. Asfaltul amestecat cu crâncena ură a apei.

Tânărul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele îi tremurau, se zvârcoleau de chinul cumplit al rugăciunii. Pe trotuar nu treceau decât umbre răzleţe. La un moment dat, una dintre umbre se dădu jos de pe trotuar şi înaintă, pe carosabil, până ajunse în dreptul tânărului îngenuncheat. Era un preot în reverendă, care tocmai ieşise de la slujbă. De la Sfânta Liturghie.

- De ce stai aici? – întrebă, cu blândeţe, preotul.

Tânărul ieşi, cu greu, din adâncuri. Ochii îi erau tulburi, duşi în fundul capului, de parcă s-ar fi întors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

- I-am ieşit lui Dumnezeu în cale. Trebuie să mă vadă, aici, în calea cea mare.

Preotul se gândi, o clipă, cu ochii spre norii de plumb, care se târau, parcă, direct pe creştetele oamenilor pământului. Apoi zise:

- Dumnezeu te vede şi dacă eşti în fundul pământului. De ce stai, deci, aici, în calea oamenilor?

- Le-am ieşit şi oamenilor în cale. Altfel, oamenii nu mă vedeau. Dumnezeu, poate, vede, dacă nu a vrut să-şi intoarcă faţa de la noi. Dar oamenii nu văd, decât dacă le stai în cale – murmură tanărul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parcă ar fi strigat.

Preotul zăbovi din nou, de data asta, parcă, distrat, gândindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeaşi voce egală, monotonă, totuşi sfredelitoare:

- Oamenii te înjură, nu te văd îngenuncheat. De ce stai, deci, aici, în calea oamenilor?

Pentru câteva zeci de clipe, capul tânărului deveni neobişnuit de greu, părând gata să se prăbuşească în adâncul apelor negre, bănuitoare, ale asfaltului. Maşinile treceau, pe lângă cei doi oameni din mijlocul şoselei – de data asta, maşini tăcute – de parcă, în mijlocul şoselei se ivise o insulă, pe care corăbiile-automobile trebuiau s-o evite, ca să nu se scufunde. Apoi, cu aceiaşi ochi tulburi, tânărul desculţ îl privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacără pâlpâindă, apoi străpungere cu flacără:

- Stau aici ca să mă vezi Sfinţia Ta. Pe Sfinţia Ta, după cum vezi, nu te înjură oamenii. Dacă Sfinţia Ta m-ai luat în seamă, mă vor lua oamenii şi pe mine în seamă. Pentru că Sfinţia Ta stai, acum, lângă mine. Şi, poate, se vor gândi că, la câţiva kilometri de aici, fraţii noştri urgisiţi se roagă, din ape, lui Dumnezeu şi fraţilor lor oameni de pe uscături – ei, urgisiţii, se roagă din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele mâniei şi semnele ispăşirii – iar nu în mijlocul şoselei oamenilor. Şi sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumătate. Şi picioarele lor, desculţe, nu mai calcă – nu mai au unde călca – poate că zboară…

Preotul căzu pe gânduri. Şi rămase, aşa, căzut pe gânduri, în picioare, lângă tânărul îngenunchiat, până ce luminile cerului şi pământului păliră şi se stinseră în seară. Atunci, în tăcere, preotul îngenunchie lângă tânăr, în mijlocul şoselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfârâind prin luciul amestecat, întunecat, al apei şi asfaltului. Şi, pe măsură ce treceau prin dreptul celor doi oameni îngenunchiaţi în fierbinte, clocotitoare rugăciune, farurile maşinilor se aprindeau, mari, uriaşe – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, în sfârşit, văzând şi înţelegând.

…Nu departe, se lumina cataclismul  satelor inundate… Şi maşinile (acum, cu oameni într-însele…), se opreau în faţa luminii cataclismului - şi întrebau despre oameni şi despre istoria suferinţei pământului.

                                                                                    Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

CIOCUL MIC

alin alcool şi parmezan

şi am mai ars un fir de an -

ascult vecinii cum se ceartă:

cuvântul – da,-i suprema artă!

 

venim pe vânturi fără flori

prin învieri pierdute-n ciori

şi nu-mplinim nici ceas nici soartă:

nu-s pelerini la Marea Moartă

 

acest venin lucrând în noapte

n-ajută fructele prea coapte

şi e o zi şi-i altă zi -

 

câţi oare teatrul vom trezi?

e bine-aşa – cu ciori catran

tot divagând liricul plan

 

ABUZĂRI ŞI DEZABUZĂRI

am scuturat polen din flori

ploi lâncezind fără fiori

şi m-am trezit din somn reptilă

cutremurând pământ de silă

 

 

nu mai veni la geamul meu

cu Învieri de Dumnezeu:

s-au scurs eonii din clondir

şi stelele din patrafir

 

regim de ţepe şi noroi

o piesă pentru un răţoi:

planetă de decapitaţi

 

ba chiar de magi decapotaţi

...am tot visat la un sonet

dând voci regalului closet!

 

BEZNE COAPTE

înrouratul aur stins în turle

binecuvântă norii grei de Paşte:

cât oamenii doar gura vor să caşte

vor fi şi răstigniri şi răguşeli de surlă

 

Hristos îşi smulge coji de cicatrice

iar sângele-i e singura lumină:

sporim şi-mbogăţim a noastră moarte

întârzie apostolii să vină

 

doar cucul cântă la răscruci de soartă

mieii ucişi recită-a cucuvele

în ceruri e-o sahară de cuvinte

 

degeaba caută Domnu-n buzunare stele

...ridică ochii Lucifer în noapte

zâmbeşte de nădejdi: beznele-s coapte

 

REPETABILA RĂSTIGNIRE

cei trei magi citind în soartă

acum sunt ilari –

steaua lor e o stea moartă:

ei sunt bucătari

 

păstorii la Ieslea Firii

nu mai vin cu turmă -

nu e Prunc şi nu sunt Mirii:

sub pământ ei scurmă

 

îngerii nu cântă-n slavă

cu lumine mari –

ci cuţite scot degrabă:

ei sunt măcelari

 

o Hristoase – bucurie

nu e pe Pământ!

pacea a murit de vie

cerul e mormânt

 

ai chemat cândva copiii

raza s-o înveţe:

spre blestem năzuiesc viii

moartea s-o răsfeţe...

 

iar tot focul din cuvinte

l-au uitat în ură:

scot şi morţii din morminte -

spini în bătătură!

 

ce să facem – Sfânt Părinte?

munţii sunt în scapăt:

iar te-i răstigni cuminte

s-o luăm de la capăt...

 

CÂNTEC DE TRUVER

pătai invers:

am şters şi luna...

aleg un vers:

mă doare struna!

 

cânt crai şi vieţi

ridic cununa:

nu-s tinereţi –

vifor e-ntr-una

 

scriu strai de stea

opresc în soartă

e vreme rea:

nu bat la poartă

 

treziţi truveri

şi beţi din rază

nici fraţi nici veri:

moartea să scază!

 

păsări cobesc –

alege una!

un înger cresc:

se rupe struna...

 

CAVALER CRUCIAT

ondine cântă

ape frământă

citesc cobolzi

până-mi cresc solzi

 

cu şerpi am scris

şi vieţi şi vis

amurg şi risc

s-ajung în pisc

 

cruce şi fier

ard cavaler

duhuri de cânt

plutesc pe vânt

 

lăuta mea

lacrimi de stea

iubiri de Crist

văd ametist

 

doar Inorog

plâng şi mă rog...

am trecut munţi

ajung la frunţi

 

vin înţelepţi

sunt albi şi drepţi

se isc lumini

ard scări şi vini

 

ajung la orbi

pe-aripi de corbi

sărut altar -

sunt sfânt zidar!

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 

UN DIALOG ÎNTÂMPLĂTOR

- ...Cât de fascinante şi pline de învăţăminte trebuie că erau (şi rămân!) acele încăierări de noapte, ale Evului Mediu, din crâşme, ori de la porţile cetăţii, mai înspre mahalale, ori în uliţele cu fanar roşu, în ţipetele isterice şi orgasmice ale prostituatelor... cât de fascinantă este, poate fi, uneori, plebea puturoasă, „pulveris”, mulţimea de măgari, prostimea... o-ho-ho-ho! – continuă discuţia, începută cu vreun ceas de vreme în urmă, pe străzile Parisului, studentul cel sfrijit şi cu ochelari enormi, cu rame negre, curbate, sinistru, şi pe lateralele ţestei lui rase - încât individul semăna cu un cal de dric. O făcea în stilul lui dezlânat, sărind de la o idee la alta, şi entuziasmându-se de toate, buluc. Dar degetele îi furnicau de plăcerea propriilor lui gânduri şi cuvinte, care săreau, ca lăcustele, în juru-i...

- Şi, mă rog, ce găseşti atât de fascinant, în încăierările astea haotice şi cu totul dezagreabile, pentru un suflet cavaleresc, străin de orice „pulveris”, cum bănuiesc eu că te consideri tu? – întrebă, plictisit, dar cu arţag maliţios, încă, teologul-coleg al ochelaristului, un tip spătos, mic şi îndesat, rufos şi semănând, de la o poştă, cu o haimana ordinară. Un plebeu oarecare, zădărât de focuri interioare, pe care părea că nu şi le doreşte – le acceptă, şi le asumă, dar cu mare silă.

- Păi, nu-ţi dai seama? Într-o astfel de încăierare încâlcită, poţi ucide pe orişicine, cât de mare şi tare, cât de bogat şi oricât de puternic ar fi fiind el, ziua. Dacă însuşi Cesare Borgia a fost astfel înjunghiat, în acea încăierare de noapte... – răspunse, pentru prima oară, la obiect, slăbănogul cel ochelarist.

- Ei, na! Lasă-i pe oameni să se distrugă singuri, şi cât sunt ei în stare de repede. Nu-i ajuta, nu-i îndemna, dar bucură-te c-o fac, pentru că, şi aşa, prostimea e, deja, sufocantă, da, de-a dreptul su-fo-can-tă! – se aţâţă, cu noi puteri de dezbatere, scundul cel îndesat, aprinzându-se, iară, şi subliniindu-şi gândurile şi simţirea, prin sacadarea silabică. Dacă are, careva, un viciu – şi nu există nimeni, pe lumea asta, să nu aibă vreun viciu, chiar dacă el încearcă să şi-l mascheze, fie şi sub sfinţenie, ori sub filantropie – atunci, foarte bine! Un ticălos mai puţin, şi un strop de noroi în minus, în mlaştina asta scârboasă, numită lume! Doi, trei, o sută de stropi de mâzgă, mai puţin! Poate va seca, mai degrabă, mult mai degrabă decât a socotit acela zis „Creatorul”, acest pestilenţial izvor, întunecată rădăcină a noroaielor şi mlaştinilor ăstora infernale, numite, atât de greţos de solemn, serios, ba chiar patetic - „omenire”! Dar, pentru a se realiza, efectiv, asta, bine ar fi să se trezească la viciu (şi, deci, la moarte!), cât mai mulţi, mii şi zeci de mii, milioane de indigeşti oameni, deodată, în aceeaşi zi, în aceeaşi noapte, dacă se poate...!

- Tu, de exemplu, ce viciu ai? Şi de ce nu te distrugi singur, cum îi îndemni pe alţii s-o facă? – îl zădărî sfrijitul pe îndesat.

- În primul rând, că eu nu îndemn pe nimeni, la nimic: sunt un simplu spectator, dacă vrei, un umil predicator de idei - care se bucură, în sinea lui, de fiecare dată când teoriile lui se confirmă, sau sunt pe cale de a fi puse în experiment şi experimentul se apropie de punctul culminant! În al doilea rând, ar însemna să fiu ultimul prost, să mă dezvălui ţie, cu partea mea cea mai sensibilă, cea mai ascunsă şi, aproape, mistică! Dacă adversarul meu nu mă descoperă, singur, cu antenele lui – atunci, să-i fie de bine! Eu rămân o eternă surpriză, un sfânt! - iar el se expune ochiului meu speculativ, pentru a-mi continua teroretizările şi aproximările statistice, privind şansele autoexterminării speciei umane şi, mai cu seamă, privind timpul în care această autoexterminare se va efectua!

- Deci, în definitiv, recunoşti şi tu că eşti un laş, care stai de-o parte, fie ce-o fi, şi-i laşi pe alţii să facă acea treabă, pe care tu ţi-o doreşti, din străfundul sufletului, dar nici nu ştii cum s-o duci la capăt, şi nici metode, ori puteri nu ai, ca s-o faci! – exclamă, teribil de încântat, sfrijitul.

- Aici greşeşti: nu e vorba de câtă putere am eu sau nu am, ci, pur şi simplu, de o privire ştiinţifică, asupra lumii! Eu nu sunt laş, sunt om de ştiinţă! Mi-or fi zicând, unii, teolog, sau medic - dar eu ştiu, şi numai eu, ce sunt, cu adevărat!

- Ha, ha, ha! – dracul a ajuns, vezi Doamne, „om de ştiinţă”!  - nu cumva chiar... ”metafizician”? – ha, ha, ha! - ricană, îndelung şi demonstrativ, ochelaristul funest. Las-o baltă, măi domnule „Pur şi Simplu”! –  auzi colo: „pur şi simplu”... – he-hei, „pur şi simplu”, tu nu eşti în stare decât să-ţi pierzi vremea cu mine, hoinărind pe străzile astea prăfoase, cât şi vorbele tale.

- Ascultă, şi nu mai rânji, ca un idiot! – se supără scundul. Nici nu ai habar de câtă satisfacţie am eu parte, privindu-i pe aceşti cobai umani (care nici nu visează că-mi aparţin, că sunt cobaii privirilor mele încordate!) – privindu-i, zic, cum se distrug singuri, fără niciun ajutor dinafară! Ce haz ar mai avea, dacă eu aş trudi să-i distrug, şi, cine ştie, instinctul lor puternic, suicidar, chiar mi-ar juca feste şi mi-ar pune piedici, în cazul când m-aş decide să distrug eu, aşa, cu mâna mea, ca nebunul cel cu o singură obsesie, această specie păduchioasă, adică, să distrug cea mai ticăloasă creatură a Lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu o tot cocoloşeşte, de-o istorie întreagă şi încărcată de flegme şi putoare şi de oceane de sânge, sânge fără nicio întrebuinţare utilă, practică... naiba ştie de ce... nici nu-mi dau seama dacă nu cumva Dumnezeu nu are exact aceeaşi preocupare ştiinţifică, pe care eu mi-o cultiv, de ani, de amar de ani, zi şi noapte, cu maximum de rafinament, ca şi cum m-aş screme să compun un imn de slavă Fiinţei Supreme...

- Acum, deh, te dai şi frate cu Dumnezeu şi cu imnologii ăia ofticoşi, de prin catedrale...! Hal de teolog mai eşti şi tu, Marat!

- Ei, cu tine văd că n-o scot, azi, la cap! Ţi-ai pus în gând să fii, azi, avocatul diavolului, şi să-i cocoloşeşti, precum Dumnezeul ăla pervers al tău, pe oameni... Oare tu chiar îi iubeşti pe oameni, Robespierre?

- Ehei, dacă n-ai aflat, încă, taina mea, şi n-ai dibuit viciul meu - atunci înseamnă că sunt mai deştept decât tine, dragul şi scumpul meu teoretician...! – şi viciul meu va stârni surprize mari în lume, iar eu voi trăi mai mult decât tine, deşteptule! – îi făcu, amuzat, cu sâcul, Robespierre, lui Marat.

- Bine-bine, să ştii că, în curând, vei descoperi, până şi tu, tu, un nimeni pe lume, cât de bine mi-am mascat eu, omul de ştiinţă, viciul pe care tu, omul care te pretinzi, mereu, „de viitoare acţiune” - nu l-ai dibuit, sub măştile mele de mim genial! Hai, că sună clopotul la Notre Dame! He-hei, ba nu! – nu-nu, e tunul Bastiliei! Iar o fi evadat vreun prinţ, din şleahtă!

...Deşi s-au ajutat unul pe altul, mai târziu, în felul lor straniu şi profund maladiv, deşi au experimentat, din plin, şi au jucat un rol de seamă, în dezvoltarea spiritului criminal şi suicidar al omenirii (de ieri şi de azi!) – nici unul dintre cei doi n-a trăit prea mult: ochelaristul, „Incoruptibilul din Arras” („incoruptibil” la nivel de bani, nu de idei! – ceea ce s-a dovedit a fi mult mai periculos, şi pentru el, şi pentru... „pulveris”!), adică Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (teolog…rousseau-ist!), vieţui, sinistru, vreo 36 de ani (cu tot cu dulcii şi nevinovaţii ani, de supt la ţâţă!), iar îndesatul Jean-Paul Marat (medic-teolog, obişnuit cu suicidul “plebei regale şi aristocratice”, prin descăpăţânarea “cu zecile de mii”!), de origine elveţiano-neutră (?!), n-a depăşit nici el, eonii - … apucând, totuşi, să-şi înspăimânte, suficient de mult, cobaii, prin câţiva dintre cei vreo 50 de ani ai săi muribunzi… - dacă şi numai dacă pretindem că aceştia ar fi putut fi socotiţi, de către statisticieni, drept… ”ani de viaţă”  - …dacă şi numai dacă îndrăznim să credem că şi tigrul are mamă… – …şi, în fine: dacă şi numai dacă ne putem imagina că poţi fi... ”sinucis”, de o frumoasă femeie, într-o extrem de confortabilă cadă de baie, plină cu apă fierbinte, ca un preludiul idilic, al atât de familiarului iad!...

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)


ÎNTOARCEREA LUI MESIA
(Poem - romanul noii încercări de salvare a omenirii)

Prolog

Acuma când pornesc la drum

- nestrămutat, dar imprecis –

Te rog, atotputernice Părinte,

ajută-mi străduinţa-n scris!

 

Nu-Ţi cer averi ce-s o povară

pentru săracu-n al lui fel bogat,

ci har Îţi cer să ies cu bine

dintr-un impas deliberat.

 

E bucuria sui-generis

de-a fi uman prin dăruire –

doar astfel omu-n spirit creşte

şi-şi dă obolul la-nfrăţire.

 

Nu-s iscusit s-adun averi

roase de molii sau furate,

cum moda este pe la noi

în cercuri cu cinstea certate.

 

(Şi totuşi, pâinea şi cuţitul

se află la atari mişei,

convinşi c-a omului valoare

rezidă-n bani şi cocoşei.

 

Ei cred că totu-i de vânzare

ca-n lumea lor fără morală –

cu bani îşi cumpără statutul

şi pentru bani stau la popreală.)

 

Dar e ştiut că lumea mai rezistă

cu ruga drepţilor nevoitori

şi că-n istorii un popor rămâne

doar prin ai spiritului truditori.

 

Corul heruvimilor

Pe Pământ va coborî

Mesia a doua oară,

ca să smulgă omenirea

din suficienţa-i chioară.

 

Mare bucurie

pentru-aceia care

cred că doar prin El

însăşi moartea moare.

 

Simpla lui prezenţă

va fi semn divin

c-al păcatelor pahar

este arhiplin.

 

Partea I:  Analiza la rece a condiţiei umane

În înălţimi fără sfârşit

unde impulsu-i somnolent,

căci spaţiu-n timp şi viceversa

futile-s pentru veşnicul prezent,

 

pe tronul slavei necuprinse

Atotputernicul stătea

- Lumină genitoare de lumină –

şi ochiul vocii Lui spre Fiu căta:

 

- Iubite Fiu, ani două mii

adânc Pământul l-au brăzdat

cu felurite omeneşti stihii

de când obolul Ţi l-ai dat

 

în chinuri şi moarte pe cruce

ca să revină-ntreg rotundul

la preadamicul statut –

dar una-i forma şi-alta fondul!

 

Privind la furnicarul pământesc

în goană după pieritor,

uşor constaţi că oamenii cam toţi

nu vor să ştie-n viaţă rostul lor.

 

Nu vor să ştie că iubirea

şi pocăinţa-s pentru ei salvare,

ci umblă cu tertipuri în speranţa

c-o milă-ntâmplătoare-i calea de scăpare

 

din a infernului în clocot smoală –

acel subţire fir de ceapă

cu care îngerii vor încerca

pedeapsa grea s-o facă mai domoală...

 

Vai de perfidul ce-n viaţă

plăcerii i-a fost rob supus,

dar care are cutezanţa

să umble cu nasul pe sus!

 

Ba chiar să-i ia la rost pe alţii,

mai vrednici decât el prin umilinţă,

cum tot mai mulţi dintre păstori

arată-n fapte-a lor netrebuinţă.

 

După adamicul păcat,

nu l-am constrâns pe omul decăzut

prin aspre interdicţii sau pedepse

cleştar să redevină-n conţinut,

 

ci libertatea i-am lăsat-o

în viaţă drumul să-şi aleagă –

inevitabil test ce după moarte

vizeaz-o veşnicie-ntreagă.

 

Şi ce-a făcut ipochimenul

(istoria fiind dovadă)?

Nevrând în ruptul capului

să se îndrepte şi să creadă

 

că viaţa-n timp e doar popasul

pentru intensa pregătire

ca firea lui să nu mai fie

în dezacord cu-armonioasa Fire,

 

din efemer el şi-a făcut

a existenţei sumbră vrere,

cum Epicur se amăgea

cu fericirea dată de plăcere.

 

Iar pentru asta-i lup şiret

de când intrarea-şi face-n lume

- o bestie ce se îndoapă

cu legi nedrepte şi cutume –,

 

ca să plesnească de osânză

şi amintirea-i praf să fie,

pedeapsă binemeritată

când omu-i doar o parodie.

 

A zecea parte dintre oameni

(bolnavii de căpătuire)

au bani şi-averi cu mult mai multe

decât tot restul de-omenire.

 

Dosiţi în organisme mondiale

masonice-n esenţa lor,

elita ăstor păcătoşi

struneşte soarta maselor,

 

ba prin conflicte-ntreţinute

de odioase lucrături

(căderi suspecte de guverne

şi jertfa atâtor făpturi),

 

ba prin planificate crize

financiar-alimentare,

ca păpuşarii planetari

să treacă la măsuri ultrabarbare,

 

precum reducerea doar la un sfert

a populaţiei pe-ntreaga Terră

pentr-un posibil spor la alimente

şi-un mult mai riguros control în noosferă.

 

La modă-i azi globalizarea

cu ale ei progenituri –

dacă-nvârtelile-s globale,

şi crima e globală-n lovituri...

 

Mai mult decât globala poluare

ce colţii şi-i arată iar şi iar,

cruzimea, egoismul şi minciuna

fac viaţa pe Pământ să fie un calvar.

 

În sine omu-i o enigmă –

a răului cu binele-mpletire:

Răul nativ în el tronează

ca binele s-ajungă la-nflorire!

 

Fireşte că prioritatea

revine binelui hedonic,

cu tot mai mulţi oameni convinşi

că e-n viaţă scopul tonic.

 

Numai o mână dintre ei

moralul bine-l mai slujesc

şi agonia prelungesc

la miliarde de mişei...

 

În completare la ce-am spus

e românescul meleag sfânt,

unde stă treaba ca-n balada

O apă-s toate şi-un pământ:

 

„Atâţia oameni s-au convins

(în ceafă când le suflă moartea)

că toate-s goană după vânt

cu năzuinţe pentru duh peltea,

 

cum Solomon o tot repetă

în cartea sa nemuritoare:

Lumeştile izbânzi deşarte-s toate

şi nu-i nimica nou sub soare!

 

Ce este a mai fost şi-a fi

- putere, bogăţie, fală –

şi pentru scopul efemer

un suflet pur este doar vorbă goală.

 

În lumea asta dată peste cap

la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,

încât privind la frământarea ei, constaţi

c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.

 

Deşi de Nietzsche nici n-au auzit

(în pragamatism a şti e de prisos),

ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,

pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.

 

Ai noştri politruci, de pildă,

se-arată supraoameni la hoţii

şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,

eternă revenire-n puşcării...

 

Decât belşugu-njositor –

azi sus şi mâine la răcoare,

pentru condiţia umană

e mai de preţ o viaţă oarecare

 

cu demnă simplitate-nseninată

prin necurmată dăruire.

Căci numai inima de alţii plină

cunoaşte-adevărata fericire!

*

După această completare

(metaforă în analiză!)

revin la om şi-a lui derivă

ce-a perturbat morala pân’ la criză.

 

Cum cred că-i lesne de-nţeles,

al zămislirii plan l-am conceput

cu axe două-n angrenaj ales –

a duhului şi-a fizicului brut.

 

Din trup şi suflet plămădit,

după căderea în păcat

omul perfect s-a alterat

şi axele i-au ruginit.

 

O catastrofă-n plan moral

şi-n trup al morţii candidat,

el are şansa mântuirii

doar voia de Mi-o face ne-ncetat.

 

Iar voia Mea din Decalog

şi din a Fiului lucrare,

e cecu-n alb ce i-l dau azi

pentru viaţa viitoare,

 

printr-o-nţelegere în care

Eu singur fac dovada clară

că-n veci Mi-am respectat cuvântul,

cum Cartea Mea testamentară

 

confirmă că s-a întâmplat

- după mai multe-avertizări –

ba cu Sodoma şi Gomora,

ba cu-ale apei debordări.

 

Ce-ncredere în om să am,

când chiar alesul Meu popor

- uitând că din robie Eu l-am scos –

neascultarea practica de zor,

 

cu mulţi nemulţumiţi şi-n dese rânduri

zeloşi închinători la zei păgâni,

aşa încât prin Tine-n fapte şi în gânduri

să-şi dobândească faima de josnici asasini?!

 

În alergarea spre Apus,

părea că viul creştinism

va izbuti să scoată omul

din rătăcirea-n păgânism.

 

Şi-a izbutit, dar nu cu totul

după ce-n crez s-a urgentat

schimbarea templelor în noi lăcaşuri

şi a Bisericii în stat,

 

un stat-imperiu colosal

cum n-a pupat puterea seculară,

în care papii sforile le trag

după ce fac din cezarism papară.

 

De precizat că-n noul cadru

- prin creştinism fertilizat –

pregrese culturale însemnate

în lume s-au înregistrat,

 

precum tiparul dătător

de viaţă-n mari biblioteci

şi al busolei magnetism

ce-n mări trasat-a lungi poteci.

 

Dar s-au ivit şi alte „isme” –

aşa ca schismele-n credinţă,

iar, mai tîrziu, fascismul sumbru

şi-expertul bolşevism în suferinţă,

 

la treabă puse de orgolii

şi de ambiţii ce-au iscat

lugubra artă-nfăţişată

în al războaielor tratat:

 

De la-nfruntările cu prăştii

la nimicirea nucleară,

omu-n războaie-şi etalează

instinctul progresiv de fiară.

 

De-aceea el din creier foloseşte

doar o câtime, şi ar vrea

(infirm la minte şi simţire)

să scurme în lucrarea Mea.

 

La răul promovat în timp

din răzbunare sau prostie,

prăpăd ar fi de-ar stăpâni

potenţialu-ntreg din scăfârlie...

 

Numai că Eu prin tainele zidirii

zădărnicesc efortul lui necugetat,

nedându-i voie nasul să şi-l vâre

în ceea ce-i doar pentru Mine descifrat,

 

căci toate-au fost de Mine concepute:

Cereasca boltă-nveşmântată

cu stele-n depărtări sinistre,

Pământul şi cu viul laolaltă!

 

- Părinte, zise-atuncea Fiul,

cu-adânc respect am urmărit

această amplă prezentare

a omului neliniştit,

 

o sui-generis epopee

cu fapte bune şi haíne,

cum numai lui i-a fost menit

contrariile să le-mbine.

 

Speranţa nefiind pierdută

în a sa şansă de-ndreptare,

Te rog, iubitul Meu Părinte,

să M-onorezi cu-a Ta colaborare,

 

în încercarea de-a salva

tot ce mai poate fi salvat

şi să-Mi permiţi iar coborârea

pe-acest Pământ descreierat,

 

unde-s cam toate á rebours

ca într-o casă de nebuni –

cu binele prin rău impus

şi adevărul prin minciuni.

 

- Vrei, Fiul Meu, să-l faci pe om

cel care-a fost odinioară,

când el în dolce farniente

alungă gândul c-o să moară?

 

Aşa să fie, deşi-i sigur

că în raport cu-ntâia oară,

nu vei mişca nimic în om

nici în lăuntru, nici afară.

 

De data asta Te-or privi

cu o totală nepăsare –

nici tu plăcerea regăsirii

şi nici cruzimea-n prosternare.

 

Recomandarea Mea-i ca Petru

- o inimă cum alta nu-i –

să Te-nsoţească-n drumeţie.

Drum bun spre duhul omului!

 

Partea a II-a: Revederea

Au cercetat a Cosmosului sferă

- un holograf mai mult decât precis –

unde spre ţinta stabilită

imagini curg şi curg ca-n vis.

 

Printr-un proces aiuritor

pentru a omului putere,

Pământul l-au văzut ca-n palmă

cu viul nesătul pe emisfere.

 

De-acord, apoi, că spaţiul biblic

va fi întâiul lor popas,

hotarul dintre universuri

l-au depăşit doar printr-un pas,

 

un pas dumnezeiesc cu-adevărat

(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)

prin care existentul de dincolo de timp

ia forma consistentă a lucrului văzut.

 

...Şi-aşa se face că Mesia

- de-apostol Petru secondat –

porni din Nazaret la drum

de timpu-n loc părea c-a stat.

 

Mergeau încet, cu pasul rar,

(doi pelerini cu gândul în trecut)

şi seama nu luau la zgomotul făcut

de maşinismu-n goană spre Tartar.

 

Într-un târziu, cu trupurile frânte

de nevoinţa autoimpusă,

sub un măslin la poala unui munte

s-au aşezat pe ţărâna setoasă

 

de-a ploii caldă mângâiere,

ca să-şi mai tragă sufletul

până ce vipia-şi va împlini

îmbrăţişarea cu pământul.

 

Dar numai ce-au sorbit din ploşti

câte un strop de udătură

şi Tatăl nostru l-au rostit

că au văzut a lui figură

 

cum la iuţeală s-a-nchegat

din aerul pălit de soare –

la patru ace îmbrăcat,

Mefisto zâmbea cu candoare.

 

- Mă bucur, frate, de-ntâlnire,

deşi tu nu pari încântat;

să fie degajarea mea de vină,

ori modul tău mai rezervat?...

 

Nu pot fi altfel de cum sunt –

direct şi fără etichetă!

Propun, de-aceea, hic et nunc

să folosim altă reţetă

 

în adresare, ca-ntre fraţi,

nu cu majusculi de-onorare,

cu toate că-ntre noi distanţa

de-o vârstă cu eternul pare.

 

Dar ăsta-i numai praf în ochii

naivilor lipsiţi de haz –

antagonismu-ntre principii

nu-i pentru mâncători de praz...

 

În plus, văd că de data asta

vii însoţit de-un devotat,

acela care într-o noapte

de tine întreit s-a lepădat.

 

Dă bunul Petru să răspundă

la lovitură, dar Iisus

îi face semn şi el Îl lasă

la punct să-l pună pe intrus:

 

- Ia uite cine s-a găsit

pe alţii la refec să-i ia!

Taman acela ce ispita

nutreşte cu esenţa sa.

 

Ştii foarte bine ce stă scris

despre măsură-n sfânta Carte:

„Doar de măsura folosită

avea-va fiecare parte...”

 

Te bucuri paiul când îl vezi

în ochiul unuia smerit,

dar bârna din ochiul perfid

îţi pare fapt obişnuit.

 

După-ntâlnirea din pustie

când închinarea mi-ai propus

în schimbu-ntregului Pământ,

crezi c-ar mai fi ceva de spus?

 

Te-am suportat îndeajuns,

deşi prezenţa ta m-apasă.

De-aceea, verde eu ţi-o zic:

Fă bine-acuma şi ne lasă!

 

- Vai mie, susură Mefisto,

te-am supărat a doua oară

şi cât dorit-am revederea

pentru ce-a fost odinioară!

 

Din pricina acestei javre

- omul în carne şi în oase –

am cam sărit atuncea calul

cu fiţele-mi fastidioase.

 

Dar, trebuie să recunoşti,

c-o ispitire iscusită

e pentru crez binevenită

(prin încercări ţi-l întăreşti),

 

tot astfel cum e necesar

răul în lumea sublunară –

un bine curăţat de rău

ar fi banal din cale-afară...

 

Ca să nu ai din nou surprize

(pe om să nu contezi vreodată!),

vreau să te pun de-acum în gardă

că-i altminteri de cum se-arată.

 

Tocmai de-aceea şi-a făcut

din actorie-un scop în viaţă –

în sinea lui se crede geniu,

deşi-i de fapt doar o paiaţă.

 

Iar pentru asta ce-a făcut?

Fiind morala o povară,

cu etica a-nlocuit-o,

încât azi justu-i de ocară.

 

Aşijderea a procedat

cu al ştiinţei bun renume:

A decretat cu aroganţă

că totu-i relativ în lume

 

şi că dincolo de-a luminii

celeritate-i întuneric –

o zonă pentru cert tabú,

dar nu şi pentru ipotetic...

 

În dese rânduri m-am gândit

la sufletul uman, în care

fraţi siamezi de-a pururi sunt

răul şi binele-n mişcare,

 

şi-această desluşire am:

Pământul în rotirea lui

cunoaşte nesfârşita alternanţă

a zilei şi-a-ntunericului.

 

Tot astfel sufletul cunoaşte

lumini şi umbre-n clarobscur,

ce prin proporţia-ntre ele

traseaz-al caracterului contur.

 

Un argument la cele spuse:

La două veacuri după tine,

din Persia ameninţa

maniheismul bazele creştine.

 

Ei bine, în doctrina lui

profetul Mani afirma

etern conflictul bine-rău

şi-al neluminii cu lumina.

 

Mai vreau să spun că intuiesc

ce ţi-ai propus prin revenire

şi că pioşi cu-adevărat

rar vei găsi în omenire.

 

Nu vei păţi ce-ai mai păţit

 la-ntâiul tău terestru zbor,

însă te paşte-nstrăinarea

din Marele inchizitor.

 

Fireşte, într-o nouă formă

mai crudă-n a ei rafinare,

în care omul e captiv

prin zelu-ntru civilizare.

 

Credinţa n-o căta-n oraşe

cu catedrale înţesate –

triste jaloane în istorii

pentru-a turismului prosperitate,

 

ci cat-o la acei sihaştri

ce-s bucuria Tatălui,

precum preavrednicul Ioan

din Munţii Maramureşului...

 

Dar când Mefisto-şi dădu seama

că nu mai este ascultat,

pe loc se făcu nevăzut –

duh neguros de noapte însetat.

 

Deja celeştii pelerini

atraşi de retroviziuni,

în minte refăceau traseul

pe veci marcat de mari minuni.

  

1. Predica de pe munte

După botez, Iisus porni

să-nalţe către cer o punte

şi-n carnea timpului El dăltui

faimoasa predicare de pe munte,

 

astfel că-ntreaga omenire

- convinsă ori întrebătoare –

se mişcă-ntre poruncile lui Moise

şi-această a credinţei floare.

 

- Sunt fericiţi, le spunea Unsul

mulţimilor preaînsetate

de-al Său cuvânt înaripat,

toţi cei ce au inimi curate:

 

Săracii-n duh şi întristaţii,

flămânzii şi cei prigoniţi

din pricină că Mă urmează,

vor fi în ceruri răsplătiţi.

 

Voi, sare a Pământului,

veţi fi lumină pentru semeni

dac-ale voastre fapte n-o să fie

pricină de cârtire pentru nimeni

 

şi veţi primi împărăţia

din cer, dacă prin fermitate

pe farisei şi cărturari

îi veţi întrece-n puritate.

 

Aflaţi că nu doar ucigaşul

va fi cu-asprime judecat,

ci şi acela ce pe drum

cu pârâşul nu s-a-mpăcat.

 

O preacurvie-i făptuită

când pofta-n inimă mijeşte.

De-aceea, zic: de ochiul drept

către păcat se aţinteşte,

 

nu ezita, ci-ndată-l scoate

şi scapă-te de putregai,

ca morţii în întregul trup

liberă mână să nu-i dai.

 

Tot astfel dacă mâna ta

cu binele-i în învrăjbire,

reteaz-o şi atuncea trupul

va fi salvat de la pieire.

 

Vă-ndemn să cultivaţi iubirea

- scump dar al Tatălui ceresc –

şi să-i iubiţi şi pe vrăjmaşi,

nu doar pe-acei ce vă iubesc.

 

Celor ce cer voi să le daţi

şi răsplătiţi răul cu bine,

aşa cum soarele şi ploaia

de-a valma fericesc pe orişicine.

 

Nu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte

va stinge-n lume răutatea,

ci doar iubirea este-n stare

să-ngenuncheze chiar şi moartea.

 

Iubiţi-vă cum vă iubesc

şi-o să-Mi fiţi dragi pentru vecie,

căci din iubire-am fost făcuţi

şi prin iubire lumea-i vie.

 

În miluiri să procedaţi

cu-atât de multă discreţie,

încât ce face mâna dreaptă,

cealaltă mână să nu ştie.

 

La îndemână toţi aveţi

pomana, rugăciunea, postul –

acest trio al dragostei concrete

pentru acel ce-n viaţă-şi ştie rostul.

 

Rugaţi-vă neîncetat!

Prin rugă sufletul călătoreşte

la viul Dumnezeu din ceruri,

iar inima se primeneşte.

 

Rugându-vă cu stăruinţă,

nu vă-ndoiţi c-o să primiţi

mai mult decât vă-nchipuiţi

şi vi-i de strictă trebuinţă.

 

Dar n-o faceţi în văzul lumii

cum fac atâţia ipocriţi,

ci-ascunşi şi cu sinceritate

voi Tatăl nostru să-l rostiţi,

 

atenţi la sacru-angajament

din rugăciunea ce-o-nălţăm:

„Iar Tu greşelile ne iartă

precum greşiţii ni-i iertăm”!

 

La fel e postul de faţadă

pentru impresie deşartă –

fiind de Tatăl rău văzut,

făţarnicii au bună plată.

 

Adevăratele comori

nu-s de rugină atacate

şi nici pentru tâlhari ispită,

ci-n ceruri sunt depozitate.

 

Iată de ce nu amânaţi

să vă măriţi comoara-ntruna

prin hotărârea de-a sluji

pe Dumnezeu, nu pe Mamona,

 

ştiut fiind că-i imposibil

la doi stăpâni să slugăreşti –

de ţii la unul dintre ei,

 pe-al doilea îl nesocoteşti.

 

Alegerea înseamnă drumul

de fiecare preferat –

îngustul drum către viaţă,

ori spre pierzare drumul lat?...

 

Nu staţi pe gânduri, mai ales

că după Mine o să vină

cohorte de proroci satanizaţi,

duhnind cale de-o poştă a minciună,

 

care la Judecată vor pretinde

- deşi de-acuma-s condamnaţi –

c-au prorocit în al Meu nume

şi, ca atare, merită salvaţi.

 

2. Nunta de la Cana

Pe-atunci, în Cana Galileii

trăia Estera, dulce floare,

precum frumoasa-ndrăgostită

din a Cântărilor Cântare.

 

Fără-ndoială că era

o roză albă din Sharon –

cu fruntea nea sub păr noptos,

regină-n toate fără tron.

 

Fiind nespusă încântare

pentru atâţi admiratori

(zeiţă-n carne şi în oase

ce-n inimi iscă dulci fiori),

 

fireşte că părinţii ei

nu mai puteau de fericire,

având o fată nepereche

la-nfăţişare şi la fire.

 

Sub influenţa lui Ioan,

apostol de Mesia mult iubit

şi a lor rudă-apropiată,

ei amândoi s-au convertit

 

la noul crez mântuitor,

şi tare s-au mai bucurat

Estera când le-a spus că-n ţel

sunt mai uniţi ca niciodat.

 

Dar inima şi mintea – părţi

dintr-un întreg dumnezeiesc,

în fapte de rutină se-nţeleg

şi-n cele mari altfel gândesc.

 

Căci e ştiut c-adeseori

schimbările în viaţă vin

nu din a minţii-nţelepciune,

ci din al inimii preaplin.

 

Aşa Estera, tot văzându-l

pe Caius, chipeşul roman

cu coiful lui de ofiţer

şi-n port distins patrician,

 

cum călărea cu eleganţă

în fruntea unităţii lui

din garnizoană sau spre ea

(mai zeu ca toţi acei tehui),

 

simţi că-n inima-i doldora

de dragoste pentru Mesia

s-a strecurat o-nfiorare

care-i alungă voioşia,

 

un sentiment nemaicercat

cu-aşa o voluptate grea –

era copilă, dar prin el

femeia-n ea se zvârcolea!

 

La rândul lui, când o-ntâlnea,

se încingea Caius ca focul

şi,-ndrăgostit de ea lulea,

nu cuteza să-şi spună oful...

 

Confuză şi înspăimântată

de ceea ce-i părea păcat,

pe blândul Ioan l-a căutat

cu inima înlăcrimată

 

ca din povară să-i mai ia.

Dar spre adânca ei mirare

şi bucurie totodată,

în loc de severa mustrare

 

la care tocmai se-aştepta,

apostolul, surprins de-abia,

o mângâie cu bunătate:

- Nu-i un păcat, copila mea,

 

pe un bărbat să-l îndrăgeşti

şi-apoi, cu dragoste curată

familie să-ntemeiezi

prin vieţuire-ntreolaltă!

 

Au Cartea sfântă nu divulgă

acea poruncă pentru fiu,

ca rodu-mpreunării cu soţia

să prelungească viu-n viu,

 

aşa ca prin perpetuarea

prezentului în viitor,

Voi creşteţi şi vă înmulţiţi

să fie-n căsnicii izvor?

 

În cazul vostru este-o hibă

ce trebuie pe loc tranşată

(fireşte, de se va ajunge

să-ţi ceară mâna vreodată):

 

Tu o creştină, el roman

la zei jenanţi închinător.

Chiar crezi că peste ani, cu tine

nu s-ar purta îngrozitor?

 

Iar sfatul meu e să alegi

remediul cu mai micul chin:

Ori scoate-ţi-l de la inimă,

ori fă din el un bun creştin!

 

Pe gânduri, dar cu duhul fulg,

porni Estera către casă

şi zile-n şir, fără să-l vadă,

în rugi cătă soluţia miezoasă.

 

În ăst răstimp, sărmanul Caius

- bolnav de-a sorţii silnicie –

porni spre casa ei decis

s-o ceară în căsătorie.

 

Ajunge, şi cu mari emoţii

ca orişicare-ndrăgostit,

el întră-n casa spaţioasă

a unui jidov înstărit,

 

unde-i primit cu deferenţă

de fată şi ai săi părinţi.

Iar el le povesteşte-n pripă

de boala ce l-a scos din minţi

 

- acea a inimii chemare

de-un aprig chin făcut din miere –

şi, în final, cu ochii-n lacrimi

el mâna Esterei o cere.

 

Îngrijoraţi, părinţii vor

un necesar timp de gândire;

Estera, însă, inspirată

iute-şi revine din uimire:

 

- Nu voi ascunde, dragul meu,

că-mpărtăşesc a ta iubire!

Dar diferenţele de crez

nu-ţi par o mare poticnire,

 

dacă nu azi, atunci cu vremea?

Eu sunt creştină, tu te-nchini

la zeii voştri-mprumutaţi,

hazlii dar mai ales haini.

 

Mă iartă că-ţi vorbesc despre ceva

ce-i pentru mine un vital reper –

distanţa dintre zei şi-al nost Mesia

e ca de la Pământ la cer.

 

- O, dulcea mea, ce bine-mi pare

că între noi oprelişti nu-s!

Nu doar că zeilor le râd în nas,

da-s chiar atras de-nvăţul lui Iisus.

 

Dovada cea mai grăitoare:

Botezu-n legea ta-l doresc,

ca nunta şi viaţa noastră

să fie-un lung regal ceresc!...

 

Şi-aşa făcură, iar la nuntă

- printre mulţimi de invitaţi –

a luat parte şi Mesia

cu mama Lui şi câţiva devotaţi.

 

La mesele întinse-n casă

şi în ograda-ncăpătoare,

vinul curgea, curgea întruna

în burţile doldora de licoare.

 

Dar iată că în plin chiolhan

cu horă şi cântări divine,

n-a mai rămas un strop de vin

în vasele la-nceput pline.

 

Atunci Iisus, din apa pusă

de servitori în vasele acelea,

făcu un vin atâta de gustos,

încât în nun stârni nedumerirea:

 

- Voi, mirilor, le zise el,

n-aţi procedat cu judecată

 servind la urmă vinul bun –

la nunţi e pus pe mese prima dată!

 

3. Învierea lui Lazăr

Umblând cu predicarea în Iudeea,

Samaria şi Galilea,

Iisus avea şi prieteni iubitori

la care El trăgea adeseori,

 

fie că obosit, vroia

doar somnul nopţii-ntremător,

fie că-n gând îi revedea

cu-acelaşi dor răscolitor.

 

Iar în Betania-i avea

pe Lazăr, Marta şi Maria,

trei fraţi mai dragi ca toţi ceilalţi

(întruchipau chiar bucuria)

 

prin felul lor de-a se purta

cu îngerească gingăşie,

încât El se simţea nespus de bine

într-o atare companie...

 

Taman când era ocupat

cu predicatu-n depărtare

(„Eu sunt viaţa şi-nvierea”

dădea mesaju-ncredinţare),

 

fu-nştiinţat că Lazăr zace

de-o-ngrozitoare maladie

şi că-n puţine zilişoare

el va fi-ntins pe năsălie.

 

Într-adevăr, doar două zile

mai dăinuit-a agonia

şi Lazăr ochii i-a închis

ca să dea piept cu veşnicia.

 

Atunci Iisus, cu ochii-n lacrimi,

înspre Betania porni,

dar oamenii-L opreau pe drum

nu doar spre a-L preamări,

 

 ci şi să-i vindece de boli,

ca prin minuni în El să creadă –

bolnavii să-şi ia patu-n spate

şi orbii lumea să o vadă,

 

astfel că ţinta Şi-o atinse

după ce Lazăr fu-ngropat

într-o adâncă peşteră

din marginea acelui sat.

 

Întâmpinat cu multă jale

de rudele îndoliate,

Iisus îndată S-a-ndreptat

către acel mormânt aparte,

 

urmat la mică depărtare

de gloata curioşilor

avizi de altă mare faptă

din seria minunilor.

 

Ajunşi la peşteră, Mesia

rosti o rugă inspirată

către Acel ce L-a trimis

şi toate prin El le arată.

 

Apoi, îndepărtând pietroiul

de pe mormântul întocmit,

pe Lazăr l-a chemat afară

şi el îndată a ieşit!

 

4. Parabola copiilor

Nutrea Iisus pentru copii

o dragoste mistuitoare:

Nu doar c-adulţilor cerea

să aibă puritatea lor de floare,

 

dar deseori, cu duioşie

El îi chema şi ei veneau

s-asculte-n basme fine pilde

pe care-apoi le comentau.

 

Unul era cu vrăjitoarea

şi spiriduşul mititel,

pe care ea l-a cetluit

de trunchiul unui copăcel.

 

Şi-a stat el astfel ani în şir

rugând-o să-i curme canonul,

până ce bunul vrăjitor

a apărut şi i-a dat drumul.

 

Un altul relata legenda

cu juna fată de-mpărat,

care-n avântu-i spre înalt

de soare s-a amorezat.

 

Şi zilnic ochii-i lăcrimau

privind la el cât ce putea,

iar gura ei arsă de dor

iubitul nume-l tot rostea.

 

A mers aşa o perioadă

cu-ocheade şi cu jurăminte,

până ce mama lui atentă

văzu că el nu-i cel dinainte,

 

c-adică-i tot cu gândul dus

la fetişcana pământeană

şi că nici ziua şi nici noaptea

nu pune geană peste geană.

 

Îngrijorată de urmări,

se hotărî să intervie –

eterniză avântul fetei către soare

prin preschimbarea ei în ciocârlie!

 

De-aceea, ciocârlia primăvara

cu cântec se înalţă spre iubit,

înştiinţând pe gospodari că-i vremea

să iasă iar la plugărit...

 

Şi alte multe cunoştinţe

copiilor le transmitea,

iar mai la urmă-i învăţa

o rugăciune acadea:

 

„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume

până ce moartea m-o răpune.

Nu-i nime-atât de păcătos,

ca prin căinţă şi-ndreptare,

la Dumnezeul plin de milă

să n-aibă parte de iertare”...

 

Printre copii era şi Sara,

a lui Iair boboc de fată –

la doisprezece anişori

părea o zână întrupată.

 

Nu doar cu numele prinţesă,

ci-n adevăr mică stăpână

peste stăpâni şi servitori,

era a vieţii lor lumină.

 

Şi fericiţi până la lacrimi

de-a lor odraslă înzestrată,

părinţii o mâncau din ochi

cu poznele ei laolaltă.

 

Căci n-o avea decât pe ea

acest Iair la pungă gros –

era fruntaş în sinagogă

şi de-al măririi cancer ros.

 

Dar într-o zi el la Iisus

veni plângând că fata-i moare

şi că doar Unsul e capabil

să o repună pe picioare,

 

cum în nenumărate rânduri

cu-atâţi bolnavi a procedat,

ba chiar se ştie că pe Lazăr

iarăşi vieţii l-a redat.

 

- De crezi, răspunsu-i-a Iisus,

c-aievea toate aste-au fost,

atunci e musai şi credinţa

că Tatăl M-a trimis c-un rost:

 

Sunt adevărul, calea şi viaţa

pentru acei ce-Mi dau crezare;

de-or trece cerul şi Pământul,

a mea învăţătură moarte n-are!

 

Un sol grăbit vesti decesul

în timp ce discutau astfel,

şi tatăl se pierdu cu firea,

deşi El susţinea c-a adormit niţel.

 

Acasă mama hohotea

lângă micuţa în sicriu,

iară mulţimea băgăreaţă

pe Mesia-L făceau capiu

 

pentru vrăjeala c-ar dormi,

când e vizibil că s-a dus.

- S-o-nvie, între ei cârteau,

dacă e Fiul Tatălui de sus.

 

Atunci Iisus dădu afară

acea mulţime fistichie

şi doar rosti „Talita cumi!”,

că-ndată moarta fu iar vie,

 

spre a părinţilor îmbucurare

după atâta plâns şi jele.

- Cred, Doamne! a strigat Iair.

Ajută necredinţei mele!

 

Cu mâna pe capul copilei

din gheara morţii de-abia smulsă,

Iisus le spuse că a lor

e-mpărăţia-n cer promisă:

 

- Aflaţi, grăi El mai la urmă,

că numai cin’ se va smeri

- aidoma acestor prunci –

răsplata-n ceruri va primi.

 

Dar vai şi-amar de-acela care

împinge pruncii la păcat!

Mai bine-ar fi să se înece

cu un pietroi de gât legat...

 

5. Schimbarea la faţă

Motto:

La vremea respectivă

puţini oameni au avut inspiraţia

să pună semnul de egalitate

între schimbarea la faţă a Domnului

şi cea a lumii...

 

Cu Petru, Iacov şi Ioan,

Iisus urcă pe-un mare munte,

ca sufletul să Şi-l aline

în dialog cu-al Său Părinte.

 

- O, Tată,

(mai la o parte Se ruga

cu-aşa o dăruire că hainele-i albiră

şi El la chip era schimbat),

Tu, ce citeşti în minte gândul

şi-n inimă dorinţa nenăscută,

de-i cu putinţă

de Mine-ndepărtează

paharul suferinţei ce M-aşteaptă!

Dar iarăşi zic:

Nu-i după-a Mea dorinţă,

ci-aşa cum Tu ai hotărât,

deci voia Ta fie-mplinită...

Da, Tată,

în Mine omul se-ngrozeşte

de chinurile-n pregătire

până la moartea-Mi necesară

cum e-n Scripturi adeverit,

şi-acum, înţelegând prea bine

teama din om de-al morţii apetit,

Mă-ncearc-o milă mai aparte

când văd că încă-i indecis

să poarte-n viaţă blându-Mi jug,

ce pace-i dă şi nemurire

dup-al sfârşitului tenace plug.

De-aceea Eu i-am şi trimis

pe ucenici în larga lume,

cum şi Tu m-ai trimis pe Mine

ca parte-n planul Tău anume –

să răspândească-nvăţătura

pe-ntreg Pământul la oricine,

iar Eu cu ei una să fiu

aşa cum una sunt cu Tine.

Mai vreau, Părinte preaiubit,

pe toţi aceştia să-i sfinţeşti

cu-al Tău Cuvânt ce-i Adevărul

şi, în final, să-i răsplăteşti

- după ce-om fi iarăşi împreună –

cu-a Ta iubire atotbună,

etern izvor de apă vie,

din care am băut mai înainte

ca lumii să-i pui temelie.

 

Sfârşind Iisus cu rugăciunea,

un glas din nor s-a auzit:

„Acesta-i Fiul Meu iubit

ce-aduce-n lume mântuirea.

 

Numai prin El e cu putinţă

să fie iar curat Pământul.

Urmaţi-L cu încredinţarea

că moartea nu-i totuna cu sfârşitul!”

 

6. Cina cea de Taină

După ce Unsul S-a smerit

spălându-Şi ucenicii pe picioare

şi i-a-ndemnat stăruitor

la fel să procedeze fiecare,

 

cu toţi învăţăceii lângă El

(nici Iuda vânzătorul nu lipsea),

la Cină a cerut ca-n veci

să fie săvârşită-mpărtăşania,

 

prilej de veşnică dispută

în veacurile ce-au urmat:

Un sens e transsubstanţierea,

iar consubstanţierea-i celălalt!

 

Apoi, frângând o pâine, El le-a dat-o

şi i-a-mbiat cu harul Lui de Dumnezeu:

- Luaţi, iubiţilor, mâncaţi!

Acesta este trupul Meu.

 

Tot astfel a luat paharul

şi, mulţumindu-I Tatălui, le-a zis:

- Beţi toţi din al Meu sânge ce se varsă

pentru-a păcatelor iertare cum e scris!

 

Căci nu voi bea de-acum încolo

din rodul viţei niciodată

până-n Regatul ce urmează,

unde-om fi iarăşi laolaltă.

 

Şi vă mai spun că printre voi

e unul care-o să Mă vândă –

unealta împlinirii-a tot ce-i scris

despre a Mea venire şi osândă...

 

Iar după Cină, scrie Iuda

în Evanghelia-i aparte,

că Mesia l-ar fi chemat

de toţi ceilalţi mai la o parte,

 

nu pentru blam, ci ca să-i ceară

în felul lui să se jertfească

şi să-L ajute-n acest chip

menirea de Trimis să-Şi împlinească.

 

7. Hristos a înviat!

Şi a venit ziua în care

- deja de rabini condamnat –

El dintr-ai Lui cu silnicie

de înarmaţi a fost luat,

 

ca preoţii din Sanhedrin

(de tulburări preocupaţi),

prin moartea Lui decisă-n pripă

să poată răsufla-mpăcaţi

 

că Legea ei au apărat-o

printr-o vădită nedreptate,

ca-ntreg poporul să nu tragă

ponoasele de-un ţăcănit iscate.

 

Dar un verdict dat de Sinedriu

putea să fie aplicat

doar dacă era avizat

de-al Romei om în teritoriu.

 

Aşa că-n grabă L-au trimis

pe-ostatic la procurator –

faimosul Pontius Pilatus

pe care îl urau de zor

 

din pricina-ncercărilor

la care le-a supus răbdarea,

ca s-avizeze-al lor verdict

şi legea să-şi urmeze calea,

 

mai înainte de-a începe

severul lor sabat străbun,

când credincioşii-nvederaţi

numai pe Tora mâna pun.

 

Având în minte-avertismentul

soţiei sale cu prorocul

(pedeapsa ce-ar cădea pe ei

de-ar face preoţilor jocul)

 

şi-n suflet c-o profundă silă

faţă de-acest popor zărghit

cu-a sa credinţă într-un Iahve

înceţoşat de infinit,

 

Pilat L-a cercetat pe prinsul

de pumnii încasaţi stâlcit,

ce susţinea ba c-ar fi rege,

ba că din cer ar fi venit

 

pentru salvarea omenirii

de-un greu păcat protostrăbun,

ca-n faţa legii să-L găsească

nevinovat pe-acest nebun.

 

Înfuriaţi peste măsură

că Pontius iar s-a opus,

Caiafa şi cu Ana, preoţi mari,

acasă la roman s-au dus

 

să-i spună cu arţag în faţă

că-i caz politic falsul rege

şi că la Roma-mpotrivirea

va fi tratată după lege

 

ca o trădare evidentă

a-naltului trimis în zonă.

- Crezi tu, Pilat, grăi Caiafa

cu voce sură şi atonă,

 

că impostorul de Iisus

este complet nevinovat,

precum acei netoţi profeţi

ce bat Iudeea-n lung şi-n lat,

 

când e vădită tulburarea

stârnită de El în credinţă?

Decât dezordinea-n popor,

mai bine piară-a Lui sămânţă

 

chiar printr-un act de nedreptate

la legile romane raportat!

Cu-acest verdict Legea-i păzită,

iar noi slujim pe împărat...

 

Cu uşa strâns de argumente

- pentru duşmani armă letală –

Pilat răspunse că pe mâini

de sânge inocent se spală.

 

Şi-n văzul gloatei s-a spălat

cu gesturi ritualice,

în timp ce Ana chiar cerea

ca sângele pe ei să pice.

 

Iar mai târziu, urmând cutuma

cu condamnatul liberat,

de trei ori Pontius Pilatus

mulţimea-n clocot a-ntrebat

 

alesul care-i: blândul Uns,

ori un nelegiut sadea,

şi tot de-atâtea ori gloata vui

c-alesul ei este Baraba.

 

Atunci Pilat organiză

batjocorirea lui Mesia,

dar gărzilor le porunci

ca gloatei să-i stingă furia

 

cu care L-ar fi sfâşiat

pe Mielul plin de îndurare

până la dealul Căpăţânii –

loc groaznic de crucificare

 

pentru infractori înrăiţi

ce strâmbul bine-şi urmăresc

şi unde, între doi tâlhari,

fu ţintuit Solul ceresc.

 

Iar El, pe-o vipie cumplită

şi de insecte asaltat,

simţi un plus de canonire

când fu de Hestas provocat:

 

- De eşti Hristos, ne-o dovedeşte

prin fapte, nu doar prin cuvinte –

coboară de pe cruce-acuma

şi fă-ne slobozi ca-nainte!

 

Dar Dismas, celălalt tâlhar,

l-a dojenit pe-al lui fârtate:

- De ce te plângi? Suntem aici

pentru-ale noastre rele fapte,

 

alături de-un nevinovat.

Şi agrăind către Iisus:

- De mine, Doamne,-adu-Ţi aminte

în sfântul Tău regat de sus!

 

Cu bucurie i-a răspuns

Cel însetat de omenie:

- Cu-adevărat, de azi cu Mine

vei fi în rai pentru vecie

*

La scurtă vreme după asta

S-a săvârşit c-un geamăt stins:

- Părinte, de-ale tale braţe

cu duh cu tot Mă las cuprins!

 

Şi-n plină zi, atuncea chiar

lumina-n negru s-a drapat,

perdeaua-n templu a plesnit

şi lumea s-a cutremurat,

 

încât, cu faţa la pământ,

norodul tremura-ngrozit,

iar un sutaş a glăsuit

că fost-a Unsul un om sfânt.

 

Apoi, cadavrul lui Iisus

a fost luat şi îngropat

de Iosif din Arimateea

(cu-accesul de-un pietroi barat)

 

şi pentru rabini, episodul

părea de-a pururi încheiat.

Dar iată că a treia zi

- cum El pe toţi i-a anunţat –

 

femeile găsesc doar locul,

nu şi pe mortul mult iubit –

pietroiul era dat de-o parte

şi-un înger astfel le-a grăit:

 

- Mironosiţe îndrăgite

de-Acel ce-a fost crucificat,

voi primele aflaţi acum

că din mormânt El S-a sculat,

 

ca să-mplinească punct cu punct

a Bibliei pur adevăr.

Veţi merge, dar, la ucenici

să relataţi de-a fir a păr

 

acest miracol fără seamăn

ce-n creştinism e temelia,

spunându-le că-n Galilea

o să-L revadă pe Mesia.

 

Dar n-au crezut în spusa lor

cum Magdalenei nu i-au dat crezare,

sau celor doi ce spre Emaus

nu L-au ghicit sub noua-nfăţişare.

 

Ba şi mai şi, după-nviere

pe-apostoli El i-a vizitat

şi ei L-au cunoscut, doar Toma

L-a pipăit şi-a exclamat:

 

- Într-adevăr eşti Domnul meu!

- Tu, Tomo, Unsul l-a mustrat,

crezi dacă vezi,

dar află că sunt fericiţi

aceia mulţi ce n-au văzut

şi totuşi cred c-am înviat!

 

După-nviere de trei ori

cu-nvăţăceii S-a-ntâlnit,

cerând ca Petru pentru oi

să fie-un păstor iscusit

 

şi toţi ceilalţi să răspândească

învăţul Lui în lumea toată.

Apoi, S-a înălţat la cer

ca să revină altădată.

 

Partea a III-a: Oameni şi oameni...

1. La Ierusalim

Călătoria a cerut

de la drumeţi efort cumplit –

mergeau întruna pe răcoare

conduşi de-un fler desăvârşit

 

(un GPS dumnezeiesc

al deplasării-instantanee

la locul fixat în idee

printr-un proces metafiresc)

 

şi ziua ei se odihneau

pe unde arşiţa-i prindea,

privind la vulturi cum planau

şi verdele se sfarogea.

 

Doar fermele ce tulburau

monotonia-nvâlvorată

c-un verde menţinut în viaţă

de apa prin ţevi picurată...

 

Şi iac-aşa, târâş-grăpiş,

Iisus şi Petru osteniţi

de anticul Ierusalim

au fost în fine înghiţiţi.

 

Priveau buimaci în jurul lor

la zarva mai ceva ca-n iad

şi, îmbrînciţi, au hotărât

să cate un mai paşnic vad.

 

- La templu, zise Petru-ncet,

poate-om găsi ce căutăm,

deşi – acum ca altădată –

în cuib de vipere intrăm.

 

Simţiră-ndată că-s purtaţi

spre templu de-un imens curent –

mulţimi de oameni ce-i scrutau

şi-al căror grai incoerent

 

îl pricepeau, căci el era

limbajul gândului la gând –

cum întrebarea se năştea,

răspunsu-şi lua locu-n rând!

 

Au înţeles din vorbărie

că ştiu cu toţii ce hram poartă

şi că mai marele-ntre rabini

în curtea templulu-i aşteaptă.

 

Într-adevăr, retras în turnul

habotniciei milenare,

Sinedriul părea în călduri

prin rabineasca-nverşunare.

 

- Ce mai tupeu! strigă rabinul

din ce în ce mai cătrănit,

să te întorci acolo unde

ai fost pe cruce ţintuit

 

pentru nelegiuiri mai grave

ca tâlhăria sau omorul.

Aveţi din partea mea o zi

să vă luaţi de-aicea zborul

 

şi-n veci de veci să ne-ocoliţi.

Altminteri, luaţi bine seama,

în piaţă veţi fi arşi de vii

ca tot ce-n mozaism dă iama,

 

cum am mai ars atâtea mii

din Noul Testament creştin.

Iar tu, se-ntoarse spre Iisus

cu vocea-ncinsă de venin,

 

să bagi la cap că pentru noi

- lui Iahve şi lui Moise devotaţi –

nu eşti Mesia, ci-un profet

mai şarlatan ca toţi ceilalţi!...

 

Luând ameninţarea-n serios

şi nedorind o confruntare oarbă,

 ei se-ntrebau unde-ar putea

un aer mai destins să soarbă,

 

când au simţit a Romei vrajă

în zorul lor de-a fi departe –

doar ce-au dorit urbea eternă,

c-au şi sosit cu o iuţeală-aparte.

 

(Dorinţa li s-a împlinit

mai iute decât gândul zboară –

secretul ubicuităţii

făcea-nţelesul de ocară...)

 

2. La Roma

Fiind duminică, fireşte

că Roma era-n sărbătoare

şi că-n biserica San Pietro

se pregătea o mesă mare,

 

oficiată chiar de papa

cu un sobor de-nalţi prelaţi,

prilej ca mii de gură-cască

să pară credincioşi rasaţi.

 

Taman ca în Ierusalim

cei doi au fost luaţi de val

şi degetul divin i-a aşezat

în faţa grupului sacerdotal.

 

Ştiau cu toţii că ei sunt

iluştri soli ai cerului,

dar se-arătau interesaţi

numai de papă şi ai lui...

 

La încheierea liturghiei,

pontiful suveran i-a invitat

la dialog mai osebit

în fastuosul lui palat

 

şi, după-atentă cercetare,

politicos şi calculat

ca un destoinic diplomat,

le-a spus cu falsă-ngrijorare:

 

- Iubiţii mei ambasadori

trimişi de-al fiinţării Tată,

aflaţi că suntem copleşiţi

de-această vizită-nsemnată

 

ce se constituie-n îndemn

la mântuirea prin credinţă.

Dacă ştiam că azi sosiţi,

aveam tot ce-i de trebuinţă...

 

De fapt, o-ntoarse el fuguţa,

ştim foarte bine că Mesia

(cum scris e-n Sfintele Scripturi)

Îşi va desăvârşi misia

 

la revenirea pe Pământ

ca Rege-ntr-un regat curat.

Dar, v-o spun sincer că-ntâlnirea

zdravăn de tot m-a tulburat

 

şi că-n esenţa lui procesul

altfel mi l-am închipuit...

De-aceea, timpul meu fiind

cu multă grijă drămuit

 

pentru-ntâlniri şi alte multe

activităţi strict necesare,

vă dau pe mâna unor sfetnici

cu competenţe exemplare,

 

nu înainte de a face

o informare condensată

cu marile probleme-n crez,

ce rezolvarea şi-o aşteaptă.

 

Ecumenismul promovat

cu răbdătoare chibzuinţă,

e cheia prin care credinţa

îşi va reface-a ei fiinţă,

 

după atâtea schisme-n timp

doar de orgolii provocate –

catolicism şi-ortodoxism,

Reforma şi-ale ei păcate.

 

Pericol pentru creştinismul

occidentalului molâu,

azi este islamismul

veacuri la rând ţinut în frâu

 

prin lunga jertfă românească

în lupte cu păgâni mişei,

pentru ca astăzi Occidentul

să fie-nsângerat de ei.

 

Mai este-apoi şi chestiunea

acelei forme de credinţă,

ce vrea să-mpace libertatea

cu necesara pocăinţă

 

şi care pentru mulţi înseamnă

perfida piatră de-ncercare –

prin libertăţi îngăduite

se-ajunge la destrăbălare!...

 

S-au despărţit de papă, refuzând

însoţitorii-n aşteptare,

deşi în sinea lor doreau

să vadă locurile-n care

 

atâţi creştini cu Petru-n frunte

(de împărat învinuiţi

c-ar fi incendiat oraşul)

au fost cu ură omorâţi

 

într-o orgie a cruzimii –

pe cruci cuprinşi de vâlvătăi,

sau fiarele la circ zdrobindu-i

spre saţul spectatorilor-călăi,

 

ştiut fiind încă de-atunci

că Nero pentru arta sa

dorea să vadă Roma-n flăcări,

doar-doar muza-l va inspira

 

c-o plăsmuire mai presus

de-orice-nzestrare omenească,

în schimbul unui târg infect

pe cari vroia să-l reclădească...

 

deja stresaţi de-acest oraş

cu bube-n capul ipocrit,

Iisus şi Petru se gândeau

la maramureşeanul schit

 

de care-n treacăt pomenise

Mefistofel la întâlnire,

şi-ndată s-au văzut acolo

doar prin a gândului clintire.

 

3. La schit

O linişte din altă lume

curgea parcă din munţi la vale

şi, sărutaţi de soare-n creştet,

doar brazii şuşoteau agale

 

în timp ce oameni feluriţi

- bătrâni şi tineri laolaltă –

urcau la schit frumos gătiţi

în portul neaoş de-altădată.

 

Din Maramureş cei mai mulţi,

dar şi de la distanţă mare,

veneau cu toţii-ncredinţaţi

de-a Domnului multă-ndurare

 

şi că un suflet zbuciumat

prin rugăciuni se linişteşte,

ba chiar şi-un trup robit de boli

în sincer crez leacul găseşte...

 

Divinii pelerini priveau

la credincioşi cu duioşie,

apoi, aflând că Ioan ermitul

din peşteră-a făcut a sa chilie,

 

pe-o cale-abruptă au ajuns

 la austerul lui sălaş,

unde acesta se ruga

cu suflet pur de copilaş.

 

Sfârşind, se ridică-n picioare

(albit de vreme, dar vânjos)

şi se grăbi spre musafiri

ca să le spună bucuros:

 

- Deşi un glas azi noapte-n somn

c-o să veniţi m-a-nştiinţat,

nevrednic sunt de-aşa o cinste

cum viaţa-ntreagă n-am sperat.

 

Cu umilinţă eu vă rog

să n-ocoliţi bârlogul meu!

Intraţi şi îmbucaţi un pic

din ce-mi dă bunul Dumnezeu...

 

Intrară-n strâmta chilioară

amirosind a caprifoi,

iar eremitul le-a spălat

picioarele la amândoi

 

şi c-un prosop curat le-a şters

cum a făcut cândva Iisus,

apoi o pâine bine coaptă

şi brînză-n faţa lor a pus.

 

După ce masa fu-ncheiată

cu apă rece de izvor,

Iisus pe pustnic l-a-ntrebat

cam ce-şi doreşte-n viitor.

 

- O, Doamne, I-a răspuns bătrânul

cu-nţelepciune de ţăran,

cât voi trăi vreau să rămân

pentru păcat activ duşman!

 

Dar aş dori ca omenirea

- mai disperată ca oricând –

să nu se mai nefericească

 după vremelnic alergând,

 

ci bucuria de-a trăi

să şi-o găsească-n alte cele –

punând poftirilor oprelişti

şi inima ferind de rele.

 

Căci din demonicul impuls

de-a aduna peste nevoi

se naşte ura dintre oameni,

ce-n urmă duce la război.

 

Iar pentru-ai mei români doresc

un trai decent cu demnitate:

Suntem aici de mii de ani

şi Dumnezeu ne-a dat de toate,

 

nu ca hainiţii-n cârdăşie

cu mafioţii din afară

să pună ţara pe butuci

precum toţi răii-odinioară!

 

„Am fost şi-om fi!” s-a dovedit

ca trei imperii mult mai tare –

ele s-au dus, noi am rămas

ţinuţi de-al nost rost în picioare.

 

Miracolul ieşirii noastre

din încercări nenumărate,

e românismu-nsufleţit

de crezu-n Cel ce totul poate...

 

S-au despărţit, şi-atunci Ioan

- cu sufletul înseninat

de-un fapt ce-i hrană pentru vis –

a-ngenuncheat şi s-a rugat.

 

Epilog

Ajuns la capăt, Muza-ntreb

spre ce se-ndreaptă omenirea.

- Nu-i greu de înţeles, răspunde ea,

că-n goana după vânt

îşi va afla pieirea.

Depozitele monstruoase

de arme cu menirea hâdă

să taie orice şansă de viaţă,

chiar prisosesc ca-ntreaga Terră

să fie-un uniform teren arid

o lungă perioadă-n care

viaţa va-nceta orice lucrare,

astfel că-nfumuratul om năuc

va împlini ce scrie-n Carte –

Pământul nu va fi cu apă

ca altădată curăţat,

dovadă curcubeul-legământ

de Dumnezeu pe boltă arcuit,

ci el cu foc va fi purificat!

George Petrovai (Sighetu Marmaţiei - Maramureş)


INTROSPECŢIE

Se îngustează arterele,

sîngele îşi face drum pe străzile erodate

din grabă forţează trecerile la răscruci,

somnul e încremenit în unghere,

pieptul tremură ritmic,

sânii leneşi adulmecă tăcerea

şi liberi

lunecă în părţi.

 

Îi înconjur cu palmele calde

clipele de respiro abia se disting

până pătrund adânc în simţuri

şi-mi răscolesc sentimentele,

noaptea-mi pare un cer răsturnat în fântână

unde-mi adăp din izvor memoria

şi beau stele.

 

MĂ TEM SĂ NU CAD ÎN ISPITĂ

Conversez cu tine şi mă mir

cum te-ai trezit aşa dintr-o dată la realitate.

Erai mai întâi săracă cu duhul

apoi uşor apatică,

dar probabil şcoala, oamenii te-au schimbat

încât poţi să ucizi din cuvânt orice împotrivire

fără nicio sforţare,

fără presentimente.

 

Îţi smulg din priviri inocenţa prefăcută,

mă tem să nu cad în ispită,

să frâng în malaxorul închipuirii

oasele vântului ce te ating.

 

De fapt ai devenit atât de inflexibilă

încât rupi în dinţi toate ideile,

le supui voinţei tale

şi mă vrei fidel susţinător.

 

Înapoia ta nu laşi decât umbra,

roadele trebuie să se vadă

altfel porţile se închid

şi le poţi deschide numai cu chei de suflet.
 

Nu ştiu în ce măsură

pofta mea de fructe coapte

poate să mă lase indiferent...

 

ALBASTRU ŞI VERDE

Albastru deschis de visare

dimineaţă năştea,

închizând ferestrele nopţii,

în depărtare priveam răsăritul.

 

Un ţinut răscolit de frumos,

când pe o potecă venea

adusă din basm

necunoscuta fată.

 

Pe când ochii ei adunau nesfârşitul

se îmbrăca totul în verde,

prindeam în braţe aparenţa

şi încercam s-o cuprind.

 

Atunci, apropiindu-se,

din cofă dăruia limpede izvor

zilei răpite.

 

MIRARE ŞI TAINĂ

Ei se mirau, făceau din mirare o taină,

cântau prin păduri şi-şi ascultau cântecul

urcând pe portativ în arbori.

 

Cădeau din mirare, se îmbrăcau în mister,

Sunetele se metamorfozau în melodii

şi le interpretau îngerii.

 

Zideau vorbele în cuvinte, le miruiau,

zilele lor se mântuiau tăinuite,

femeile cântau cu toate un ritual

în genunchi

şi se îmbărbătau singure.

 

Bărbaţii şi ei la fel aveau un rol

de actori în vervă,

puneau încantaţii în cuvinte solare,

desfăşurau Semne

cu mâinile ridicate spre cer,

miracole visate celebrând.

***

Să nu se mai mire,

nimeni n-ar fi dispus

dacă există minuni.

 

Ei se plimbau prin gând

cu păsări în idei de zbor

pe unde trupul n-ar ajunge niciodată.

 

Păsările trebuie să fie măiastre,

să se mire şi ele de miracolul de pe pămănt,

femeile să rămână domnişoare în somn

până la marea mirare

când miracolul vieţii

poate zămisli în trupul lor.

 

Niciunul nu credea

în somn mai mult decât în vis,

toată menirea o îndeplineau cu patimă

năşteau prunci şi se bucurau

de mirarea acestora pentru fiecare lucru,

se recunoşteau cu bărbaţii lor în ei

mirate cum cresc repede

şi devin cutezători.

***

Toţi îi nesocoteau pe cei apatici

ei nu-şi trăiau clipele

locuiau în afara trupului.

 

Plictisiţi de tot ce se întâmplă

aceştia rămân fixaţi pe idei

noapte când este întuneric,

zi când este lumină

iarnă când se porneşte a ninge.

 

Îi desconsiderau pe cei nepăsători,

ziceau că sunt lipsiţi de interes pentru evoluţie,

nu-şi conduc propriile sentimente

şi trupul lor e o scorbură

în care pătrunde oricine

fără să-i deranjeze.

Cei pasivi n-au energie nici voinţă,

se mulţumesc cu puţinul dat

şi-l împrăştie şi pe acela

sau

îl pierd la diverse jocuri

sau

neglijenţă.

Lipsa de ambiţie, indiferenţa,

sunt casa în care locuiesc.

***

Ei au rămas nedumeriţi,

îi considerau pe celalţi

trupuri fără cap,

dar nu mergeau mai departe,

se gândeau cu teamă de suflet

şi deveneau mai îngăduitori

fiindcă credeau ei

orice om se poate schimba

şi astfel poţi deveni altul

cu alte păreri,

cu alte trăiri

şi mai ales cu alte convingeri.

 

Însuşi sufletul poate vibra

cu sunete pe alte note

care se recompun

în mirări neaşteptate.

 

Inima ar putea să se înalţe

pe alte trepte de iubire

şi bătăile ei

ar putea fi melodioase.

***

Ei se mirau, făceau din mirare o taină,

se năşteau cu mirare,

cu mirare mureau

dar nu se supuneau ei

mai mult decât trupului lor.

 

Se rătăceau prin vis

şi chiar prin univers călătăreau

ca să se simtă mai oameni,

căutau peste tot ceva ce nu ştiau

de multe ori să se întreacă pe sine

şi nu rămâneau mulţumiţi

decât după moarte.

 

NIMIC NU SE TERMINĂ

În dorinţa mea de a scurta aşteptarea

lucrurile pe care le iubesc se întâmplă rar.

Atunci răbdarea nu ştie să se manifeste,

îmi pierd cumpătul şi rup zăgazuri,

altfel aş fi rămas mulţumit cu puţin

iar voi cei care nu mă cunoaşteţi deloc

nu aveţi nicio aşteptare de la mine,

cunoaşteţi că iadul e pardosit cu limbi de femeie

şi nu pot trece de fericire ori nefericire

fără să îngrop înconştienţa în pieptul lor,

să rămân cu minunea frumuseţii

pe retina ochiului încercănat

cu geometrii de dragoste.

 

Trăirile mele desprinse din ferestrele lumii

pe care unii oameni le ignoră

iar alţii urmăresc totul cu coada ochiului,

rămân nestinse şi scot flăcări pe nări,

rup realitatea de singurătate şi o amestecă

cu adevărurile dureroase ale timpului.

 

Nimic nu se termină

fără să scap de judecăţile aspre,

nu pot să mă opresc,

nici nu am cum

când moarte mă-ntrece.

 

SE VOR BOTEZA CEI CE SE NASC

Se vor întrupa-n cuvinte de lucruri desprinse,

trec prin memorie pe un drum neumblat.

Uitate vor fi când focul va înghiţi clipele viitoare,

îngerii se vor aşeza în genunchi pe lespezi de suflet,

gândul pătrunde prin ziduri şi te locuieşte

iar semnele vremii semne de carte vor fi.

 

Se vor boteza cei ce se nasc

din izvor tămăduitor şi apă răcoroasă,

zilele a sărbătoare visează asemeni florilor

la buchetul miresei.

 

Voi îmbrăca în mătase vorbele ce le vei spune,

se va topi în crini urâtul bolnav

şi bufniţa-n deznădejde se va duce la râu.

În dinţi voi rupe nervii-n spirală

ce fac tumbe prin trupul zvârcolit de aşteptări

şi nimeni nu-mi va bea norocul.

 

CORABIE SPRE PORT

Nu s-a întâmplat nimic deosebit cum se aşteptau

o simplă întâlnire formală,

de unde fiecare a plecat dezamăgit.

Iluzia şi-a pus amprenta pe fiecare întâlnire,

bucuria revederii a devenit străină

ca într-un templu închinat altei credinţe

în care există smerenie amestecată cu îndoială.

 

Sufletul meu părea neliniştit

ca un animal care simte o temere

şi priveşte cu nedumerire în toate părţile

fiind gata de ripostă.

 

Ochii-mi caută cu foame lungul străzii,

se opresc la câte o femeie cu pas hotărât

şi o acoperă ca pe un simbol

care trebuie ţinut ascuns în inimă,

după care şi iubita capătă alura dorită

păşeşte prin tine grăbită

corabie spre port.

 

INTRAREA ÎN GOL

Scrâşnetul meu din dinţi e ceva involuntar

la vederea nedreptăţii ce ne inundă.

Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie

şi se hotărăşte să cadă pe el

chiar dacă nimeni nu crede în voinţa lemnului,

orice nesăbuire poate fi pedepsită şi din întâmplare

cine ştie cum bate vântul morţii?

 

Oricum ai încerca nu există justificări,

există doar un adevăr imanent,

un gând bolnav în mintea sinucigaşului,

un câine la porţile memoriei care latră

şi nimeni nu-l bagă în seamă.

 

Mulţi intuiesc frânghia de care atârnă clipele

nimeni nu le poate opri, cad

judecăţile de valoare s-au subţiat într-atât

încât se rupe prezentul de viitor

şi totul se duce pe apele Styxului.

Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)


FEMEIA...

Femeia…

dar câte femei îmi trec pe dinainte…

nu sunt de azi, şi nici de ieri,

şi nu le mai ţin minte…

 

Şi totuşi, femeie, mereu

te îmbrăţişez fie şi-n gând

spre a mă regăsi

în noaptea cea de taină,

noapte de eres…

 

Şi iarăşi sunt,

şi iarăşi eşti,

eternă Gee…

 

NEA NICĂ CITEA... ZIARUL!

Nea Nică citea ziarul

şi era un om vesel,

fără de griji parcă...

citea pentru fiecare trecător,

ascultător în parte,

iar ţaţa Măria – aşa îi spunea lumea –

sta la poarta ei

şi vorbea, vorbea cu fiecare,

iar dacă voiai să ştii

cine-a mai murit,

cine s-a-nsurat,

cine a căzut mort de beat

în şanţ,

n-aveai decât să te-aşezi

pe lemnul de la poarta ei.

 

Azi turuie-ntruna TV-ul

şi, zău, dacă mai ştiu ceva

de nea Nică, de muma Măria.

 

AI PLECAT...

Într-o bună dimineaţă

ai plecat,

pur şi simplu,

să te odihneşti puţin...

 

Cu promisiunea sfântă

că vei reveni curând,

când va fi-nflorit

salcâmu-n poartă...

 

Primăvara a trecut,

s-au scuturat şi salcâmii,

tiptil se duse vară...

 

Se strecoară toamna rece

pe furiş şi, se pare, c-ai uitat

cuvântul dat...

Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

PARADOXURI

a. Cu cât înaintează ştiinţa, cu atâta ştim mai puţin. Nu putem ţine noi pasul cu ea sau aflaţi în faţa atâtor adevăruri, nu mai ştim care este adevărul. Nefardat, nepomădat...

b. Aflat în faţa atâtor adevăruri, la un moment dat ajungi la concluzia că, de fapt, nu există adevăr. Căci fiecare se bate cu pumnu-n piept susţinînd adevărul său.

c.Câte capete, atâtea adevăruri. Sau, mai degrabă, câte capete atâtea minciuni. Depinde, sigur, de care parte a baricadei te afli. Cutremurător, totuşi...

2.Cu cât se dezvoltă mai mult cercetarea în domeniul medicinei, cu atât oamenii trăiesc mai puţin.

3. Să scrii o carte din cărţile altora sau şi mai simplu-reţetă patentată!-, Click pe Copy/Paste.

4. Contrar opiniei că omul devine mai înţelept pe măsură ce înaintează în vârstă, dimpotrivă, observ că dau în mintea copiilor. Să fiu o excepţie de la regulă sau aşa a fost de când lumea şi pământul!?

5.Să urmăreşti cu sufletul la gură la tembelizor speculaţii pe marginea unui subiect ipotetic obţinut pe... surse.

6. Să debitezi minciuni şi să te aştepţi să ţi se spună adevărul. Chiar, ceilalţi nu sunt şi ei oameni...!? Supuşi greşelilor, ispitelor... (sic!)

7. Să ai de ales între două oportunităţi şi s-o alegi pe-a treia.

8. Să ai 80 de ani şi mintea de copil. (!?) Mai sunt şi excepţii! (recte soacra!)

9. Să alergi de unul singur şi s-ajungi pe locul al doilea.

10. Guvernul ia atitudine. Se schimbă modificarea! (Jos pălăria, Moş Virgulă!)

11. Reptile nu mai devin păsări, maimuţele... rămân... maimuţe. Darwin s-o fi răsucind oare în mormânt!?

12. Viaţa e atât de simplă, oamenii sunt cei care o complică şi, culmea ironiei, numesc asta progres... Puah..

Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)


POESIE VIVANTE

Poezia este indubitabil mai vie decât toţi oamenii şi toate vietăţiile la un loc.

Mai vie decât o cezariană proaspătă 

din care suflul vieţii stă să erupă.

Mai vie decât viţa de vie cu a cărei sevă unii oameni

îşi dreg rănile sufletului.

Mai vie decât toate focurile văzute şi nevăzute ale Universului.

O implozie de viaţă într-un bob de sare,

Minereul de uraniu lăuntric ce iradiază cu speranţă

chiar şi prin plumbul,

chiar şi într-un pumn lacrimi.

Atât de vie încât îi scânteiază chiar şi morţii în ochi.

Da. Poezia are ecou chiar şi în lanurile întunericului.

Ea dă amintirilor celor dragi avânt în eternitate.

Ea însufleţeşte liniştea din cimitire.

Poezia este viaţa însăşi,

Combustibilul motricităţii noastre

Instinctul de a iubi.

Poezia este atât de vie încât 

Fiecare undă radio care se propagă prin trupurile noastre

E un vers!

 

ÎN ANOTIMUL INSOMNIILOR

în anotimpul insomniilor e-atâta linişte în jur încât

pe orice suprafaţă dacă îţi apleci urechea

poţi să îi asculţi luminii pulsul

încât tot ceea ce ţi se scurge în timpane

pare revelaţie

pare absolut

şoptit de Dumnezeu

 

în anotimpul insomniilor

poezia este precum un ou înainte de eclozare

fiecare gând care se prelinge pe hârtie

devine mai apoi

o formă de zbor

 

ANOTIMPURI

există câte un anotimp pentru toate

pentru a ne înfrupta naivi cu lanurile de blândeţe din atingerea mamei

fără să ne imaginăm cât de multe tranşee ne aşteaptă dincolo de proximitatea lor

pentru a ne juca de-a v-aţi ascunselea cu fericirea pierzând mai mereu

pentru a ne calibra paşii către cruce

pentru a înălţa înăuntrul nostru zmeie interogative

care se vor dovedi de hârtie în faţa adevăratelor răspunsuri ale vieţii

pentru ca limba sufletelor noastre să încerce în zadar a dobândi imponderabilitatea păsărilor

pentru a ne prăbuşi în noi înşine din dragoste şi pentru a renaşte apoi din şi mai multă dragoste

pentru a privi în noi înşine ca într-un jurnal de ştiri şocaţi de cât de multe caractere se pot ascunde

în aceeaşi retină

pentru a ne ciopli statui de fum

sau pentru a ne înlănţui convingerile de iluzii

pentru a aduna atât de multe lucruri ce vor moşteni rugina

realizând asta

abia atunci când nu ne mai foloseşte la nimic

 

şi o tăcere care dizolvă tot ceea ce cunoaştem există

pentru care noi oamenii şi anotimpurile vieţilor noastre nu suntem decât îngrăşământ natural

pentru florile de gheaţă de la ferestrele

veşniciei

 

ORAŞUL ÎN CARE LOCUIESC…

Locuiesc într-un oraș în care banii și premiile literare nu curg.

Poezia curge la robinet în orice loc pentru aceia care au ochi să o vadă.

Mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte să îmi adoarmă grijile

şi mă avânt pe stradă ca într-un malaxor de măcinat conştiinţe.

La capătul fiecarei zile

mai nici un vis nu scapă de nevătămat.

Trenurile care duc spre consacrare nu opresc în orașul acesta întotdeauna.

Trebuie să te urci în ele din mers.

Uneori îl mai vizitez pe Schwartz şi ne ucidem unul altuia monotonia

vorbind ba despre şubrezenia paradisului ba despre transparenţa spiritului.

În general despre ceea ce cuvintele nu pot consemna.

El îşi fumează pipa , eu fumez fiecare cuvânt care adie între noi până la măduvă.

Eu îi împrumut lui paginile mele nescrise, el îmi împrumută mie anduranţa nervilor săi.

Ceea ce îmi place la el este că la ferestrele sale nu cântă decât păsările acelea

care au trilul desăvârşit.

Împărtăşim şi aceaşi viziune politică: mai bine un şoim anonim decât un papagal celebru.

"Cei o sută" nu este doar o carte vă spun. Este chiar Mureşul interogat despre amintirile sale

de la începutul lumii până acum.

Alteori vizitez marile catedrale ale oraşului unde mă fac nevăzut în vreun colţ,

nu neapărat pentru a mă ruga sau reculege,

ci pentru a mă lăsa pătruns de neliniştile oamenilor.

Mai nimic notabil nu se întâmplă în oraşul acesta, nimic demn de Holywood.

Numai moartea mai explodează din când în când în vreo curte.

Adorm întotdeauna înainte să apună întunericul

Şi întotdeauna cu gândurile acolo unde se termină harta lucidităţii..

Unii ar putea crede că orașul în care locuiesc se află la periferia absolutului.

Eu văd strălucire chiar și într-o pâine.

Eu simt că în jurul subzistenței gravitează

centrul Universului poetic.

 

CONDAMNAREA LA SCRIS

Eu nu aparţin nici măcar trupului darămite vreunui curent literar .

Scriu ca şi când m-aş fi născut numai pentru asta

şi nu îmi pasă dacă ochiul morţii va fi singurul meu cititor.

Scriu ca şi când sufletul ar monologa în oglindă,

ca şi când fiecare cuvânt pe care îl scriu ar fi ultima mea respiraţie.

Poezia este sau nu e, vorba lui Suciu.

Toate poeziile care nu dor sunt nişte avorturi.

Toate poeziile pe care le scrii cu gândul la consacrare, premii sau tipe hipnotizate de metaforele tale sunt la fel de false ca şi zâmbetul unui clovn.

Toate poeziile care se construiesc inginereşte sunt maculatură,

virgule între scânteie şi flacără .

Toate poeziile care nu curg în cascadă sunt apă chioara în gura unui bețiv.

Toate poeziile ce pot a fi descrise prin cuvinte au profunzimea mușcăturilor de țânțar.

Cea mai bună definiţie a poeziei pe care am cunoscut-o este depresia,

cea mai fantezistă biografia.

Uneori visez că mimez scrisul,

că pentru asta aş putea fi nominalizat la Premiul Nobel.

Dimineaţa mi se face ruşine de mine

şi mi se izbesc în minte sfaturile bunicului

asemeni limbii de clopot:

trezeşte-te nepoate, cel mai frumos dar al vieţii este însăşi viaţa

cerul este mai aproape şi mult mai albastru

pentru cei pe care soarta îi încoronează ,nu cu aur,

ci cu luciditate!

Scriu ca și când inima mea ar fi mută…

 

PROPUNERE DE LEGI COSMICE PENTRU POEŢI

ar trebui adoptate prin legi cosmice

anumite privilegii pentru poeţi

 

cum ar fi sticle de uitare, la discreţie

căci numai Dumnezeu ştie prin câte săbii este trecută în fiecare noapte

conştiinţa lor

 

cum ar fi locuri de reculegere deferite de ochiul oricărui privitor

paturi în mijlocul oceanelor

care să fie neapărat străjuite de rezervaţii

de linişte

 

căci poeţii sunt ca nişte angajaţi ai adevărului cu normă infinită

căci numai cuvintele lor pot mângâia chiar şi străfundurile morţii

căci numai tăcerile lor pot fi auzite

chiar şi de ultima stea

din Univers

 

şi dacă tot veni vorba de nefiinţă

ar trebui ca acolo unde sunt înmormântaţi poeţii

să nu poate păşi numai veşnicia

căci cine ştie ce aprige şi neîmblânzite nelinişti

se odihnesc sub ţărâna aceea

 

ar trebui ca măcar din când în când fiecare om să îmbrăţişeze tot ceea ce îi iese în cale

propria umbră, slăbiciunile altora, cerul şi iarba

pentru a simţi cu propriile ţesuturi cum este să iubeşti viaţa

până la ultima picătură de sânge

asemeni poeţilor

 

şi mai presus de toate, cititorule

poezia aceasta trebuie parcursă cu aceeaşi evlavie cu care un poet

descoase

nedesluşitul

 

SORĂ CU MAHMUREALA

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala

cu toate că ţie îţi place să bei numai pagini din Goethe

şi îţi aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel

de cum a murit el pe dinăuntru atunci când s-a despărţit de pântec

şi i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei

sau de cum a înviat el atunci când a descoperit poezia aceea autentică pe care cu toţii o caută

în palmele brăzdate de încercări ale bunicii sale,

de cum striga el în ziua aceea din toate moleculele de îi simţeai suflul vorbelor până pe măduva spinării:

există un mod de a arhiva lumina în oameni! există, există….

Începi să vezi totul cu un binoclu cand te cuprinde starea aceasta

şi nu înţelegi de ce alţi oameni spun că Gabriel suferă de depresie şi de ce îi ocolesc pragul

când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare

şi ţi se face dor de acela care erai când locuiai în aceeaşi umbră cu el.

Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate vibraţiile luminii.

Cum vedea el în orice surghiunie o auroră boreală.

Cum credea  el că tot ceea ce este măsurabil este confecţionat din confetii.

Cum te liniştea el de fiecare dată când ţi se părea că mai toate bisturiele vieţii te ameninţă,spunându-ţi :

Numai o lacrimă ne desparte de noi înşine

Numai trupul ne desparte de treptele chintesenţei

Numai un vis sunt toate

Naşterea, durerea , clipa

Numai un vis..

 

THE SHOW MUST GO ON

stai liniştit suflete

nimeni nu va priveghea la căpătâiul viselor tale ucise pe frontul dintre copilărie şi maturitate

nimeni nu îţi va auzi nici măcar murmurul epidermei în pasagerele clipe de fericire

darămite umbra însângerată

darămite ultimul ţipăt de lebădă

 

în lumea aceasta scurtă şi dureroasă precum o electrocutare

fiecare om  îşi poartă cu încăpăţânare propriul fotoliu

chiar şi atunci când traversează deşertul

 

cu toții au falsa impresie că suferinţa lor este cu mult mai intensă ca suferinţa altora

că mamele lor sunt mai sfinte ca mamele altora

că se cuvine ca întregul Univers să se oprească în loc

la nevoile lor

 

stai drept la întâlnirea cu realitatea

şi fii mereu pregătit pentru o execuţie în direct la care ceilalţi, în loc să se întristeze,

vor râde şi vor aplauda ca și la pamfletele cu care televizorul le spală seară de seară creierele

 

pregăteşte-te pentru toate atentatele la seninătatea ta

pentru eşuarea pe malurile introspecţiei

şi nu te aştepta ca cineva să îţi comemoreze trecerea

prin ciurul durerii

 

fii demn într-o lume cu din ce în ce mai puține vertebre

teleghidată

 

oh suflete

viaţa asta nu este altceva decât un reality show ieftin

peste care moartea cade

ca o pană de curent

 

ORA DOUĂ NOAPTEA – POEZIE ÎN VALURI

Mă gândesc la lume cu aceeaşi dragoste cu care un sinucigaş îşi priveşte ştreangul

şi îmi vine să plonjez în ea ca într-o mare electrică,

să îmbrăţişez toţi oamenii care nu mi se aseamănă

bucurându-mă pentru uşurinţa gândurilor lor.

 

Fericirea nu este despre noi.

Ci despre ceea ce putem noi deveni oferindu-ne altora.

 

Nici măcar moartea nu este a noastră,

ci a acelora din a căror carne suntem rupţi și vor plânge în urma noastră

cu o intensitate care le va cutremura fiecare celulă.

 

Viața vandalizează.Un pumn de nisip care nu se scurge printre degete.

Viața dezintegrează. Trebuie să îi exploatezi la momentul potrivit

Fiecare particulă.

 

Intersecții dirijate de inimă.

Universuri care se prăbușesc în fiecare țesut.

 

Speranța este cea care apropie orizontul de luntre.

Poezia îmi este și speranță, și cârmă, și orizont.

.

O poezie pe post de stindard.

Un fel de evadare dintr-o dimensiune în care nu mă regăsesc .

 

O poezie ca o ultimă redută înaintea lugubrului.

O poezie ca o formă de protest.

O poezie cât un destin.

 

ECOUL UNEI CLIPE

Nesocotind ceea ce creează

Omul nu este nimic altceva decât o clipă.

Întâmplătoare. Nesemnificativă. Vulgară adesea.

Una pe cât de vibrantă, pe atât de fragilă.

cu puține ecouri care pot transcede materia,

care sfârșește sufocată de nemărginite

hectare de liniște.

 

Nesocotind ceea ce iubește

Omul nu este nimic altceva decât o zvâcnire izolată

Materie primă pentru ceva mai presus de înțelegerea sa

Risipă…

 

Inconturnabilă ca și moartea

Poezia aceasta va tulbura și alte clipe….

 

TERAPIA PLÂNSULUI

plângi

şi prin lacrimile tale

se scurg toate dihăniile acelea aureolate de negură

care ţi-au înveninat sufletul până atunci

şi ţi se arată noi încăperi ale conştiinţei tale

cu ferestrele spre latura luminoasă a existenţei

şi în sângele tău încep să explodeze revoluţii

sau simţăminte pe care ţi le credeai amputate

dintr-o dată toate aripile aerului

vor să îţi îmbrăţişeze atomii proaspăt eliberaţi

şi o limpezime parcă desprinsă din începutul lumii

începe să îţi guverneze carnea

de la ultimul receptor al retinei

până în străfundurile

adn-ului

 

CIMITIRUL CUVINTELOR

acolo unde pe măsură ce îmbătrânim

nefericirea ne înţeapă tot mai des în piepturi

acolo ,între cearcănele sufletului

sub sârmoasa iarbă a regretelor

zac toate cuvintele pe care nu am avut curajul să ni le rostim

ca nişte copii morţi la naştere

 

amintirea lor ne suprimă înălţarea

amintirea ţipătului lor ne asurzeşte

orice gând, orice vocaţie, orice destin

 

acolo, fix în locul acela

singurătatea îşi înfige adesea cârligul în noi

balansându-ne vieţile deasupra unei mări de acidă incertitudine

folosindu-ne visele spulberate

pe post de scripete

 

acolo totul este o rumoare

despre ceea ce am fi putut

să devenim

Gabriel Petru Băețan (Arad)


ÎNVĂȚĂTOARE, FRUMOASĂ DOAMNĂ!

De unde vii, frumoasă doamnă?

Din adierea vântului?

Din ploaia veselă, de vară?

Din cântecul pământului?

Din primăvară sau din toamnă?

 

Pe tablă mâna ta a scris?

Ori curcubeul a pictat

Povestea alfabetului?

În glasul tău e modelat

Tot sufletul poetului...

 

Când mâna mică o purtai

Să-nvețe sigur scrisul,

Citeam și eu și tu citeai

Și-n carte apărea surâsul

Copilului cu chip bălai.

 

Din gândul tău ușor lăsai

În mintea noastră întrebări

Și aripi zborului puneai

Printre probleme, exerciții...

Cu noi enigme dezlegai.

 

În cal măiestru transformam

Chiar matematica, pe dată

Și liberi, în galop plăcut,

În lumea cifrelor găseam

Soluția imaginată.

 

În ochii tăi prindeau contur

Și munții și câmpia

Și dealurile și podișul...

Dacă făceam Dunărea lac

Râdea și geografia!

 

În inimă ne-ai așezat

A cântec, istoria

Poporului descălecat

Din tracii cei viteji și drepți,

Cu apă vie botezat.

 

De unde-atâta dor de carte

În clasa noastră poposi?

Din adierea vântului?

Din orizonturi depărtate?

Frumoasă doamnă, cred că știi!

 

Învățătura ce-o sorbim

Din sufletul duios și mare

Aprinde-n noi, copiii lumii,

O floare de lumină pură,

Frumoasă doamnă învățătoare!

 

UNDE-S BUNUL ȘI BUNICA?

Vezi căsuța străjuită

De salcâmi până la nori?

Cu perdele dantelate

Și trandafiri urcători?

 

Și-a pus umbrelă de viță

În ciorchini mici înflorită

Și-a suflat parfum de tei

În grădină, prin livadă, pe alei.

 

Pragul să-i trecem ușor...!

În odaia aromată

Cu busuioc, cimbrișor

Și-a făcut cuib... mare dor!

 

Când bunica la icoana

Luminoasă se ruga?

Și bunicul stând la masă

Psalmi din Biblie citea?

 

Când în leagănul din tei

M-aruncau până la stele

Și-nvățam s-adun în grabă

Visele ascunse-n ele?

 

Vara, luna o priveam

Stând pe pat moale de fân,

Cu bunica povesteam

Despre-al cerului tărâm.

 

Iar în nopțile cu har

Ne plimbam ca o scânteie

Și săream din Car în Car,

Tocmai pe Calea Lactee...

 

Obosite foc de zor,

Mângâiate de iubire

Chiar în Steaua Magilor

Primeam caldă găzduire.

 

Unde-i sacul cu povești

Ce punea în dulce mreajă

Basmul legănat de bunul

Și-mi stropea somnul cu vrajă?

 

Unde-i mărul din livadă

Cel de bunii mei sădit,

Pe sub care ziua toată

O petreceam la citit?

 

- Frățioare, poate mărul,

Sau odaia frumușica,

Știu ei, oare unde sunt

Acum... bunul și bunica?

 

Doar salcâmii freamătă

Și în taină îmi șoptesc

Arătând mica planetă

Cu îngerii ce zâmbesc...

Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)


TABĂRA DE LA VALEA DRĂGANULUI

În luna august, am primit cu emoţie şi curiozitate vestea că voi merge în tabără. Ştiam câte ceva, de la elevii mai mari, în legătură cu viaţa din tabără şi îmi făceam unele griji. Învăţasem să mă descurc singură, ştiam chiar să îmi spăl şosetele, să-mi dau pantofii cu cremă, să mă pieptăn şi să mă spăl singură, dar nu ştiam ce mi se va cere să fac în tabără.

Tata m-a anunţat că odată cu mine vor merge două fete de pe Valea Izei şi că vom fi însoţite de tatăl uneia dintre ele. Mama îmi pregătise un geamantan mic, din carton, cu câteva haine de schimb, uniforma la care ţineam foarte mult şi câteva obiecte pentru toaleta zilnică. Mă sfătuiseră să fiu politicoasă, să fiu ordonată şi atentă cu lucrurile mele. Îmi dăduseră 25 de lei şi m-au sfătuit să am grijă de bani. Mai bine să îi dau unei instructoare. Aşa nu-i voi pierde şi nu îmi vor fi furaţi.

Veni ziua plecării. Tata m-a condus până la haltă, unde eram aşteptaţi de domnul Mazilu şi cele două fete, Doina şi Smaranda. Când s-a auzit sirena locomotivei, toţi cei prezenţi au privit în direcţia din care venea zgomotul. Trenul mixt, format din două vagoane de persoane şi câteva platforme, ducea şi buştenii spre Vişeu de Jos. Conform obiceiului, mecanicul trăgea sirena când trecea podul peste râul Vişeu. De acolo, trenul mai avea de parcurs câteva sute de metri până în haltă.

Emoţiile mele au crescut, dar tata m-a încurajat, aşa cum făcea de obicei, lovindu-mă blând de două ori cu palma pe umăr. Am urcat în tren şi am alergat la fereastra deschisă. De acolo, i-am făcut tatălui un semn cu mâna. El îşi stăpânea, ca de obicei,  emoţiile. Un ultim sfat de a fi cuminte.

Un fluierat scurt şi locomotiva a pornit gâfâind. Am mai făcut  cu mâna un semn tatălui meu, chiar dacă abia îl mai zăream prin aburii eliberaţi de locomotivă. Apoi, m-am aşezat lângă Doina. Era cald şi ferestrele vagonului rămăseseră deschise.

Până la Vişeu de Jos, trenul făcea câteva minute. Cunoşteam drumul. Înainte de a intra în gară, le-am arătat noilor mele cunoştinţe dealul despre care tata îmi spusese că se supără dacă aude copii plângând în tren. Ştiam că e o poveste spusă cu scopul de a o opri pe Nina, sora mea, să plângă. Ninei nu-i plăcea călătoria cu trenul.

În gara din Vişeu de Jos nu am aşteptat decât câteva minute. Printre dealuri, se vedea trenul care venea de la Sighet. Era un tren numai cu vagoane pentru persoane. Şi era destul de lung.

Domnul Mazilu ne-a ajutat să urcăm în tren, iar călătorii ne-au făcut loc în compartiment. Am prins curaj. Mai fusesem cu acel tren, atunci când mergeam la bunicii din Săcel sau când mergeam la Constanţa, la ceilalţi bunici.

Când bagajele erau în plasa special montată în partea de sus a compartimentului, când fiecare călător şi-a ocupat locul, am răsuflat uşurată. Am privit o vreme pe fereastră. Admiram tufişurile care rămâneau în urma trenului.

- Ce frumos e! Imediat ajungem la tunel!

- De unde ştii tu de tunel?

- Am fost pe aici, de multe ori.

- Nu ţi-e frică în tunel?

- Nu. De ce să îmi fie frică?

Un nou şuierat al locomotivei.

- Am ajuns! Se va face noapte. Fetelor, uitaţi-vă pe fereastră! Vedeţi? Sunt becuri aprinse. Tata mi-a spus că şi oamenii merg pe jos prin tunel. Drumul e mai scurt decât peste deal. Aţi văzut? Acolo era un refugiu, un fel de cămăruţă în care se pot adăposti oamenii care sunt în tunel. De aceea, din când în când, locomotiva fluieră.

- Nu-mi place în tunel!

- Lasă, că acesta e scurt! Să vezi tunelul de la Dealul Ştefăniţei! Când trecem prin el, se aprinde lumina în tren.

Între timp, s-a auzit un nou semnal dat de mecanicul trenului.

- Am ieşit din tunel! Ce lumină! În stânga e gara Iza.

- Ai dreptate, Mioara. Aici coboară oamenii care vor să meargă la Sălişte sau la  Dragomireşti… Jos îi aşteaptă un autobuz.

- Eu nu am fost niciodată acolo, dar am văzut că mulţi oameni coborând sau urcând. Aici, trenul stă mult.

În sfârşit, trenul se hotărî să se urnească. La început, greoi, apoi, din ce în ce mai vioi. Trenul trecea acum printr-un spaţiu larg. În depărtare, se vedea Iza. Curgea agale, liniştită.

- Imediat ajungem pe viaduct!

Nu aveam astâmpăr. Celelalte fete se mulţumeau să asculte şi să privească tăcând ceea ce le arătam.

- Tu ştii ce e un viaduct?

Cel care întrebase era un necunoscut, îmbrăcat în costum cu dungi fine şi cu cravată. Până atunci dezlegase cuvinte încrucişate. Urmărise în tăcere dialogul la care participam.

- Sigur ca ştiu! E ca un pod mare, numai că pe sub el nu curge apă. E un pod peste o vale mare, între două dealuri.

- Câte viaducte sunt pe aici?

- Nu ştiu exact. După acesta mai e unul, mare, chiar în centrul Săcelului, lângă sfatul popular. Şi încă unul, mic, la ieşirea din Săcel.

Necunoscutul aprobă aplecând capul.

- Ştii şi cât sunt de vechi?...

- Sigur! S-au construit în anul în care m-am născut eu.

- Adică?

- În o mie nouă sute patruzeci şi nouă.

- Exact. Dar nu numai atunci. O astfel de linie ferată se face într-un timp mai lung. Atunci, se lucra în Săcel, ai dreptate.

- Când nu am dreptate, tac.

Aş mai fi spus ceva, dar m-am ridicat şi am mers la fereastră.

- Fetelor, să vă arăt unde e casa bunicilor mei! Vedeţi plopii aceia? Sunt grupaţi. Acolo e o moară, dar din tren nu se vede. Lângă moară e o casă cu faţa spre tren.

Ştiam că bunicii ies pe prispă şi privesc trenul care trece la amiază prin comună. De aceea, fluturam baticul pe care îl luasem cu acest scop de acasă. Bunicii ştiau, cu siguranţă, că nepoata lor va fi în acel tren! Oare mă văd bunicii?

După ce ieşea de pe viaductul mare, trenul trecea din nou printr-un spaţiu îngust. Foarte aproape de tren erau tufişuri de salcâm ale căror frunze începeau să pălească şi tufe de cătină. Ştiam că pe partea cealaltă, dealul este îmbrăcat în plasă, pentru ca apa de ploaie să nu aducă pietrişul pe linie. Acolo se plantase cătină, să fixeze terenul.

- Fetelor, vreţi să vedeţi gara?

Am pus întrebarea mai mult pentru mine. Domnul Mazilu a deschis fereastra şi m-a ajutat să urc pe caloriferul din dreptul geamului. Trenul a oprit, m-am uitat prin gară, dar nu am văzut nici o persoană cunoscută.

Am rămas la fereastră mai mult timp.

- Fetelor, de aici se vede ieşirea din tunel! Vreţi să vedeţi?

Fetele s-au ridicat anevoie. Nu erau încântate. Ele plecaseră de dimineaţă de acasă, merseseră la Vişeu de Sus cu un autobuz aglomerat, erau obosite.

- Suntem pe un viaduct scurt! Vedeţi?

Nu-mi răspunse nimeni. Necunoscutul îşi luase revista şi continua să dezlege cuvinte încrucişate.

- Urmează un tunel scurt. Nu trebuie să închideţi geamul!

- Îl închidem. N-ai spus tu că urmează unul lung?

- Ba da. După ăsta. Vom merge prin tunel cinci minute. Deja s-au aprins becurile!

Voioşiei mele nu îi răspunse nimeni. M-am aşezat tăcută pe locul meu. Atunci intră în compartiment conductorul. Avea o lanternă cu care a cercetat biletele pe care i le-a dat domnul Mazilu.

- Mergeţi în tabără? Aţi mai fost?

- Eu nu am mai fost. Am terminat clasa întâi.

- Şi ce vorbăreaţă eşti! Cu cine semeni?

- Şi cu mama, şi cu tata!

- E fata domnului Grad. Părinţii ei sunt învăţători. De acea ştie atâtea.

- Bine! Să fiţi cuminţi pe unde umblaţi! Să vă odihniţi acolo!

- Mulţumim!

Au urmat câteva minute de tăcere. Numai zgomotul pe care îl făceau roţile trenului la schimbarea şinelor se mai auzea. Şi şuieratul locomotivei.

Când trenul a ieşit din tunel, m-am înveselit:

- Suntem în Dealul Ştefăniţei! De aici nu mai sunt tuneluri.

Văzând că nimeni nu-mi răspunde, m-am apropiat de geam. Trenul intra în staţie. Câţiva oameni aşteptau pe peron. În foarte scurt timp, trenul s-a urnit scârţâind şi fluierând.

Nu am mai spus nimic. Priveam pe fereastră. Era mai interesant să urmăresc pomii, florile, stâlpii care rămâneau în urmă… La Romuli, mi-a plăcut că se vedea şoseaua şerpuind pe sub viaductul pe care treceam. La Fiat, locomotiva a oprit pentru mai mult timp. Şi-a umplut rezervorul cu apă. Mi-a plăcut locul în care era amplasată staţia Coşbuc. Ştiam că urmează Salva şi am vrut să le atragă atenţia fetelor că prin tren vor trece copii cu fructe şi vânzători de îngheţată. Am renunţat când le-am văzut că picotesc.

Am rămas un timp la fereastră şi, când m-am plictisit, m-am aşezat. Nu mai aveam cu cine să vorbesc. Necunoscutul coborâse în Salva.

În Cluj, am schimbat trenul. Eram obosită fără să fac nimic altceva decât să privesc pe fereastră. Soarele coborâse mult. Din când în când îl mai zăream printre copaci.

Se înserase când am coborât în Ciucea. Acolo eram aşteptaţi de o persoană care urma să ne conducă la Valea Drăganului, unde era tabăra noastră. Omul venise pregătit cu un lămpaş ca al bunicului meu din Săcel. Ne-a făcut instructajul:

- Nu vă îndepărtaţi de mine! Vom trece pe o cărare foarte aproape de munte. În dreapta e râpa. Să nu vă depărtaţi de cărare, că puteţi cădea în vale!

Drumul printre munte şi râpă ne-a dat puţină emoţie, dar nu ne-a speriat. Oricum, e un eveniment pe care nu îl pot uita, mai ales că experienţa a avut loc în copilărie.

În tabără, am primit informaţiile necesare. M-am instalat în cameră, am dat banii unei instructoare şi, obosită cum eram, m-am grăbit să mă culc.

Nu mi-a fost dor de casă, eram destul de independentă, m-am acomodat repede cu locul şi regulile taberei. Totuşi, aveam o nemulţumire. Nu ştiam unde sunt banii şi asta mă ţinea deoparte de celelalte fete. Mergeam pe malul râului, învăţasem să împletesc pipirig, îmi spălam singură şosetele şi le puneam la uscat pe singura sârmă care era în curte. Era cald şi seara le puteam aduna.

Într-o zi, am găsit doar trei şosete. Mama îmi dăduse două perechi cu acelaşi model!

În altă zi, era înnorat şi m-am îmbrăcat cu uniforma. Aşteptam încolonate să intrăm la masă. Nu ştiu ce veselie m-a cuprins. Am îmbrăţişat-o pe fata din faţa mea. M-a văzut o instructoare şi m-a certat. Eu nu consideram că am greşit şi n-am ieşit din rând.

- Tu, aia cu uniformă, treci în faţă. Eşti indisciplinată. Să alergi trei ture în jurul clădirii! Aşa cred că te vei linişti! 

Am vrut să spun ceva, să îmi cer iertare, dar n-am reacţionat. Într-un fel, simţeam că sunt pedepsită pe nedrept. M-am consolat cu gândul că nu mă cunoaşte nimeni din tabără şi nu îmi va lua apărarea. Am alergat. Pe unde ştiam că nu sunt văzută, încetineam. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i fac plăcere doamnei pe care eu o consideram nedreaptă.

Când mi-am terminat turele, am intrat la masă cu altă grupă. Mai bine!

Mâncarea era destul de bună şi mă săturam. Am avut, totuşi, o surpriză neplăcută. După o ploaie, mai multe fete au început să tuşească. Aşa că, bucătăresele au înlocuit ceaiul din zahăr ars cu un ceai ciudat. Când am întrebat de ce ni s-a schimbat ceaiul, doamna instructoare n-a spus:

- Ceaiul de ceapă e foarte bun pentru cei care tuşesc.

- Eu nu tuşesc şi nu îmi place ceaiul acesta!

Imediat mi s-au alăturat câteva fete. Instructoarea a făcut un compromis:

- Cine tuşeşte, bea tot din pahar. Celelalte, doar jumătate. Totuşi, trebuie să bea!

M-am străduit în prima zi. A doua zi nu a mai insistat nimeni să beau acel preparat care nu îmi plăcea deloc.

Într-o zi, înainte să intrăm în sala de mese, directoarea taberei ne anunţă că vom merge să vedem castelul lui Octavian Goga. Spunea ceva despre bani. Eu eram supărată şi am anunţat că nu vreau să merg, că nu mă simt bine pe autobus.

- Să nu aud comentarii. Toată lumea merge!

Am urcat şi eu în autobusul care aştepta în faţa şcolii. Nu aveam nici un chef de plimbare. Stăteam supărată pe acelaşi scaun cu încă o fată.

Prin Ciucea, am mers pe jos. Nu am reţinut nimic. Eram un robot care mergea şi atât.

Îmi amintesc că mi-a plăcut ceea ce am văzut în curtea castelului. Aleile erau pietruite, pantele erau abrupte. În faţa noastră era un perete mare, un mausoleu, pe care cineva lipea bucăţele colorate. Am adunat câteva, să le ţin de amintire. Ghidul ne-a spus că acolo se face în mozaic, adică se lipesc bucăţelele într-o ordine şi, atunci când lucrarea  gata, se vede un tablou. E drept că pe unele locuri se înţelegea câte ceva, dacă aveai imaginaţie. 

Am intrat apoi într-o bisericuţă Ghidul ne-a arătat ferestrele: o ţesătură din sârmă între care erau prinse bucăţi din sticlă colorată. Cu puţină atenţie, puteam înţelege ce scene reprezentau acele ferestre. Ghidul ne-a spus că ferestrele sunt vitralii.

Am înţeles bine: mozaic şi vitraliu. La mozaic este spaţiu alb între bucăţile colorate, iar la vitraliu, bucăţile sunt unite prin metal. Interesant.

Vizita a durat destul de mult. Am văzut şi un copac cu frunze crestate, de care nu mai văzusem. Ghidul ne-a spus că e un copac ale cărui flori seamănă cu lalelele şi că tulipanul, acel copac, înfloreşte o dată la patru ani. Era adus dintr-o ţară îndepărtată. 

Într-o zi, am zărit ceva alb în iarbă. M-am apropiat şi am ridicat obiectul. Era şoseta  pe care o pierdusem. Sărind de bucurie, am alergat la spălător şi i-am redat culoarea iniţială. Nişte fete mai mari au râs, dar eram prea bucuroasă pentru a le da atenţie.

Au urmat câteva zile fără evenimente deosebite. Traversam drumul şi ne plimbam sau făceam baie în râul care avea puţină apă. Am aflat că iarna, el îngheaţă, iar primăvara vine foarte mare, apa ajungând până la drum.

Când ne-au adus fotografiile, m-am recunoscut şi eu în trei dintre ele.

Instructoarea grupei noastre s-a mirat că îmi pierea veselia şi nu voiam să particip la activităţile care cereau bani. Când a trebuit să plătesc fotografiile, am căutat-o pe Smaranda. Voiam să-i cer împrumut bani până ajungem acasă. Doamna m-a văzut şi m-a întrebat:

- Tu nu ai bani? Te-au trimis ai tăi fără bani?

- Am avut 25 de lei. I-am dat unei doamna instructoare, să nu-i pierd, şi nu mai ştiu care e doamna.

Din grupul de alături, veni o persoană.

- Mie mi-a dat o fetiţă 25 de lei. Tu erai? De aceea te jucai mai departe atunci când am făcut fotografii? De aceea nu ai vrut să vezi castelul? De aceea…

- Da, de aceea.

- Bine că s-a rezolvat problema! Trebuia să fii mai atentă, să ai curaj să întrebi…

După ce am achitat datoriile, n-am mai lăsat banii pe mâinile altora. De altfel, în dimineaţa următoare a venit la mine o fată şi m-a anunţat că sunt căutată. Era tata. El ne conducea acasă, după ce timpul de stat în tabără a expirat.

Îmi revenise zâmbetul, eram foarte bucuroasă, râdeam de orice. Se încheiase perioada de teamă, oarecum nejustificată. Am început să-i povestesc tatălui meu prin ce am trecut. Mă bucuram că, în sfârşit, pot fi liniştită.

- Mioara, ai un frăţior!

- Voiam o surioară… Abia aştept să îl văd! Mămica ce face? Dar Nina?

- Mămica e bine, veselă şi drăguţă cum o ştii. Nina o ajută. Are grijă de Doru, când mămica are de lucru. Spune că e a doua mămică. Ştii cât e de amabilă sora ta!

Bagajele erau aproape gata. Am plecat la gară, împreună cu Doina şi Smaranda. Era o zi frumoasă, cu soare şi destul de cald. Am avut mai mult curaj la trecerea pe lângă stâncă. Acum, vedeam şi locul nu ni s-a mai părut înspăimântător. Eram fete de la munte, obişnuite să ne căţărăm în copaci, să alergăm prin coclauri.

În gara Iza, Doina şi Smaranda au coborât. Le aştepta domnul Mazilu.

Eram nerăbdătoare să ajung acasă. Puneam multe întrebări la care tata nu voia să îmi spună prea multe. Aşa îmi stârnea curiozitatea.

Ajunsă acasă, după trei săptămâni, am avut surpriza să văd un copil mic, mai mic decât mi-am imaginat. Dormea. Nina mi-a povestit cum se ocupă ea de Doru. În timp ce vorbeam, bebeluşul a început să se foiască, s-a făcut roşu la faţă şi a început să plângă.

Mama l-a luat în braţe şi Doru a tăcut. Atunci, am avut ocazia să învăţ cum se ţine în braţe un copil foarte mic, mama mi-a explicat ce trebuie să fac pentru ca fratele meu să fie în siguranţă. Copiii nu plâng niciodată fără motiv. Plâng atunci când le este foame, când îi doare burta, când trebuie schimbate hăinuţele de pe ei.

Nu voiam să o supăr pe Nina, care era „a doua mămică” şi aveam grijă de Doru numai când mi se cerea ajutorul. Aveam timp să îmi pregătesc caietele pentru noul an şcolar care începea în scurt timp. Seara, povesteam, în special cu tata, despre evenimentele la care am participat în tabără. Mi-a cerut să explic termenii mozaic şi vitraliu, apoi mi-a arătat  albume de artă şi o carte interesantă cu opere lucrate în aceste tehnici.

La întrebarea „Mai vrei să mergi în tabără?” răspundeam prompt: „Dacă e în altă parte, dacă e altfel organizată, vreau.”.

Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

 

 

ATITUDINI
DEBARCAREA DIN VICTORIA
Stranii coincidenţe! Aniversăm debarcarea din Normandia odată cu începerea debarcării primului ministru Victor Ponta. Şi, la intern, Ziua învăţătorului! Era cât pe ce să pierd căderea în direct a celui mai penal prim ministru român din toate timpurile, fiind într-o raită prin Europa. Vestea a căzut ca un trăsnet la plecarea spre târgul colecţionarilor de la Braşov. Pe drum, cei patru părerologi din Meganul amicului Şerban, lansau, la foc automat, scenarii după scenarii. Cu urechea la radioul de la bord.
Se tot punea problema înlocuirii lui Pinocchio de mai mult timp şi sincer să fiu mă aşteptam ca evenimentul să aibă loc prin septembrie. Lucrurile s-au precipitat odată ce Parlamentul ilegitim a refuzat, în ciuda evidenţelor, prin tertipuri ce au sfidat bunul simţ şi legislaţia în vigoare, ridicarea imunităţii unui alt parlamentar penal Dan Şova. Miruitul. Fratele de cruce şi potlogării al premierului.
Sistemul Cripto-Mafiot (SCM) a declanşat de ceva timp operaţiunea de izolare / eliminare a preşedintelui Johannis. Pentru păstrarea Puterii sistemul este în stare să ucidă oameni. Aşa cum a mai făcut în ultimii 26 de ani. În acest joc, premierul este o piesă importantă. E ca un domino. Căderea prin Parlament a lui Şova ar fi condus direct la eliminarea lui Ponta. De aceea s-au utilizat toate mijloacele pentru păstrarea libertăţii ministrului infractor.
A venit vinerea neagră în care pisicul s-a furişat discret la DNA pentru a răspunde la ceva întrebări. La ieşire lucrurile iau o turnură demult timp aşteptată. Ponta este oficial urmărit / suspect penal pentru numai puţin de 17 infracţiuni, care de care mai gravă: fals, uz de fals, spălare de bani, trafic de influenţă. Plus găinăriile de toate zilele: plagiat, furt intelectual, furt de program politic!...
V-aţi fi aşteptat ca în primii zece paşi de la ieşirea de la DNA, Viorel-Victor să anunţe depunerea demisiei, aşa cum singur declara în urmă cu vreo câteva luni. În caz că va fi urmărit penal.
Da, de unde!?! Doar ne aflăm în ţara bunului plac, unde urmaşii comuniştilor de ieri procedează la indigo ca mulţi alţi politicieni. De doi lei! Hoţi, mincinoşi şi trădători / traseişti. Cum să dea plagiatorul-penal dovada bunului simţ, când nu are o educaţie sănătoasă? Politică. Doar a fost crescut sub aripile lui Iliescu şi Năstase. Până şi mama lui a rămas stupefiată de unele decizii ale fiului.
Din punctul ăsta de vedere, Liviu Dragnea a dat lecţii!
Intervenţia preşedintelui Johannis, în prevenirea unei crize politice de amploare, a fost fermă. A mai făcut un pas!
Neamţul nu a ţinut discursuri sforăitoare pe acest subiect. A subliniat răspicat ce se poate întâmpla şi ce trebuie să facă singurul premier plagiator din Europa.
Cu cât Copy Paste va întârzia să facă gestul corect, cu atât PSD va avea mai mult de pierdut. Nu ştiu câţi pesedişti conştientizează acest lucru. La cât de pătaţi sunt, m-aş mira să aud vreo voce care să exprime adevărul.
Noaptea este, însă, un bun sfetnic. Întâlnirile de taină sunt la mare căutare în acest weekend. Şi la Dreapta, dar mai ales la Stânga eşicherului politic.
Soluţia cea mai bună a momentului este un guvern de tehnocraţi şi declanşarea alegerilor anticipate. Locale şi parlamentare.
Nu întâmplător legile electorală, reformei administrative şi propunerile de modificarea Constituţiei, care trebuiau legiferate până acum, au fost cu premeditare amânate. Circul, girat de păpuşarii SCM, continuă !?!
Sergiu Gabureac (Bucureşti) 
DELETE & REFRESH!
Un amic din Piața Universității 2013 îmi amintește, ușor iritat, că am votat USL. Corect! Am votat proiectul USL. Nu PSD, nu PNL! Atunci, proiectul era necesar pentru înlăturarea infiltratului Sistemului Cripto-Mafiot (SCM) pe Dreapta. De fapt, tot un membru al stângii FSN-iste, cu CV de mafiot 100%.
Parlamentul a devenit, astfel, ilegitim, iar guvernul toxic. Și tot mai penal!
Alegerile anticipate sunt singura soluție pentru a pune capăt crizei politice declanșată zilele acestea și care în ciuda zidului de monolit al baronilor în jurul conducătorului iubit se va accentua în lunga vară fierbinte.
După ce USL-ul a sucombat la ordinul păpușarilor, PDL-ul spărgându-se în mai multe cioburi, talibanii regrupându-se în PMP-ul udrenian, un alt proiect a devenit prioritar. Unificărea Dreptei.
Principalul reproș al Stângii monolite era că Dreapta nu e unită. Era o realitate, ce avea oarecare acoperire. Cum să existe, dacă pe Dreapta fuseseră infiltrați, la greu, oamenii SCM-ului în frunte cu demisul național? Și în prezent mai sunt în noul PNL multe rămășițe. Plantate din timpuri iliesciene.
După mișcarea politică de unificare necesară, deși riscantă, Dreapta are, în sfârșit o singură voce. În ciuda reactivării agentului de influență, PMP-ul băsescian este tot mai izolat, udreniana trecând pe la Beciul Domnesc, ca mulți alți mulți infractori ajunși, temporar, la vârful Puterii.
Punerea pe tapet a cazului Ponta-Münchausen, legat ombilical de fratele potlogar Dan, căpitan de autostradă, încinge plaja politică românească. Socialiștii sunt obligați să-și apere capo de tutti capi. Constituția și bunul simț, devenind cârpe de spălat cadavrele politice.
Paradoxal! Cu cât este „mai salvat” de șobolanii săi șparlamentari și baronii locali, cu atâtPinocchio va dispărea mai rapid de pe scena politică!
Sper ca PNL-ul să se curețe în timp scurt. Să scape de șobolanii roșii vopsiți portocalii, ca și de liberali dalmațieni. De fapt, deratizareapolitică e o problemă generală. A tuturor partidelor din România, inclusiv a ong-ului UDMR, ce defilează ca partid, deși maghiarii din România au propriile partide!
Cu siguranță, Predoiu nu va fi prim ministru. Chiar și el a înțeles acest lucru. E doar joc de glezne. De fapt, acum, nu e nevoie de un guvern PNl, ci unul de tehnocrați și alegeri anticipate. Parlamentare și locale. Repet. Am votat, ca mulți alții, USL! Nu PSD. Cum USL-ul e împăiat, parlamentul rezultat din acele alegeri este ilegitim, ca și guvernul!
Pentru rezolvarea crizei politice tot mai adânci, cu urmări economice previzibile, urnele sunt singurele care îi pot pune capăt.
Constat că Ponta a ajuns să copieze până și graficele de succesuri ale lui Ceaușescu, în timp ce datoria externă urcă pe culmi de neatins pentru acele timpuri! Iar deficitul țării sporește, sporește ! E din ce în ce mai bine!
Comportamentul premierului Copy Paste, identic cu al marinarului-bișnițar, ajuns pentru două cincinale „șef de stat”, nu mă miră deloc. Același discurs, aceleași fraze! Amândoi, semănând cu ciuruitul aflat pe ultima sută de metri ai puterii discreționare. Nu mai miră pe nimeni că demisul și pisicul erau înțeleși pe dedesubt, în public certându-se de mama focului.
Pentru distracția și aburirea poporului!
Cât despre imaginea României, ce să mai afecteze? Și așa suntem considerați cretinii Europei! Din punct de vedere politic. Ce se întâmplă în România confirmă, de fapt, ceea ce Europa taxează de multă vreme. Șobolanii își dau, din nou, în stambă! Olanda, porta vocea U.E. ne anunță blocarea la mantinelă, pentru o lungă perioadă de timp, intrarea în spațiul Schengen. În Europa adevărată!
Planeta democratică râde și cu spatele de fanfaronii noștri. Politici. Care ne tot amenință cu Moscova!...
Tot vine 13 iunie, când bătrânul Iliescu, cu voia Moscovei, și-a ucis, ca și la Revoluția confiscată, proprii semeni numai ca să rămână la putere.
Dar Justiția nu vede!
Cu votul din Camorra deputaților se împiedică Justiția să-și facă treaba. De fapt se repetă scenarii cunoscute. Unde, ați văzut la americani vot secret în parlament. Cum, să nu știu cum a votat senatorul sau deputatul pe care l-am votat? Asta-i democrație?
Ne aflăm într-o premieră mondială pentru o țară ce mimează democrația. Cu un premier urmărit penal! Noi suntem români! Urmașii dacilor!?!
Abia acum criza politică s-a declanșat cu adevărat. Urmează o nouă vară fierbinte! A câta? Nu vă atingeți de penalul nostru iubit!..., strigă la unison șobolanii mafioți. Văd că se adună mii de șobolani care să interzică votul prin corespondență. Cu siguranță, moțiunea de cenzură pe acest subiect a Opoziției nu va trece. Cum să fie șobolanii de acord cu așa ceva.
În criză economică ne-a mai băgat Băsescu cu gașca lui de nenorociți. La câtă finanțare europeană aveam, trebuia să trecem fluierând pe lângă criză. Guvernul Boc (în realitate, Băsescu) nu a fost în stare să tragă GRATIS fonduri de miliarde de euro pentru mari proiecte: autostrăzi, metrou, canal Dunăre-București, sisteme de irigații, investițiiîn turism, agricultură, industrie care generau locuri de muncă și duceau la creșterea consumului, implicit a a nivelului de trai. Situația e aproape în același punct.
Trăiască noua victorie a Ssitemului Cripto-Mafiot asupra democrației și poporului român!
Culmea! Cum s-ar fi așteptat neamțul să voteze șparlamentarii SCM ? Ce spera Johannis? Ca aleșii socialiști să aibă vreo tresărire de conștiință? Ăștia o vând și pe măsa! Televiziunile roșii au luat foc! Interesul național!? Aiurea! Să piara țara, doar ei să se salveze.
Tot Justiția trebuie să rezolve problema. Ca infatuatul Ponta mai sunt câteva mii bune de penali. Sistemele mafiote din județe colcăie de șobolani roșii, dar și de alte culori. DNA, șo pe ei!
Sergiu Gabureac (Bucureşti)

PUŢIN ÎMI PASĂ CĂ VOI NU MĂ VREŢI!
- esenţa politrucianismului românesc -
Atât de mare este răutatea omenească, încât – în pofida evidenţei – unii dintre semeni (răuvoitorii şi/sau invidioşii) susţin cu mereu tânăra vehemenţă a meseriei de cârcotaş că în România postdecembristă se poate vorbi de un real progres doar în vastul şi dinamicul proces de înciocoire prin minciună şi hoţie mai ceva ca-n faimoşii noştri codri de odinioară, prin tripleta murdărie-mojicie-manelizare şi asaltul subculturii triumfătoare.
Dar cu bună-ştiinţă toţi aceşti cusurgii dau uitării marile noastre realizări din plan social şi politic, o logică şi absolut normală compensaţie după lichidarea în regim de urgenţă a industriei, agriculturii şi transporturilor (feroviare, maritime, fluviale), dimpreună cu frumuseţea şi înţelepciunea fundamentelor românismului multisecular: cinste-omenie-teamă de păcat-credinţă sinceră în Dumnezeu-hărnicie-dragoste de ţară, semeni şi întreaga lucrare divină.
(Iată cea mai convingătoare dovadă în acest sens. Predecesorii noştri din urmă cu un veac o duceau cu mult mai greu ca grosul românilor de astăzi – ţăranii mai ales (şi aceştia erau majoritatea zdrobitoare) trudeau nu glumă la boieri şi pe palma lor de pământ ca să ţină în picioare un bordei plin ochi de plozi. Cu toate astea, cu excepţiile total nesemnificative, ei nu măcelăreau pădurile, livezile şi perdelele de protecţie de la şes, ci, dimpotrivă, le iubeau, îngrijeau şi protejau ca să le poată lăsa moştenire urmaşilor postdecembrişti, care – iată – într-un sfert de veac au făcut praf şi pulbere din străduinţa ades încărcată de jertfă a mai multor generaţii de înaintaşi...)
În plan social sunt vizibile pentru toată suflarea românească atât gropile din asfaltul drumurilor fără egal în Uniunea Europeană, cât şi hăurile fără fund ale statului jecmănit şi ale jecmănitorilor fără ruşine (din afară se vede chiar mai bine decât din lăuntrul ţării!), dar numai unii realizează că actuala populaţie a României este alcătuită din două părţi distincte: cetăţenii, adică românii conştienţi de responsabilităţi (faţă de ţară şi generaţiile următoare) poate într-o mai mare măsură decât de propriile lor drepturi (ăştia sunt adevăraţii  creştini), şi simplii locuitori pe aceste meleaguri, respectiv aceia care nu vor să ştie decât de drepturile lor, deseori drepturi necuvenite (ex. ajutoare sociale nemeritate şi pensii procurate pe căi dubioase), care realmente îşi vând votul sau atomul de putere cetăţenească pe un blid de linte şi apoi o şterg în străinătate când constată cu parapon că li s-au îngrădit drepturile strict necesare pentru continuarea unui dulce trai parazitar. Fireşte că ajunşi în străinătate, toţi aceştia nu uită să acuze România de inutilitatea vieţii lor, dar nu-şi uită nici faimoasele năravuri certate cu legile de pretutindeni, prin care aduc grave prejudicii tuturor românilor...
În plan politic lucrurile sunt într-atât de bine oglindite de largul şi îndelung bătătoritul drum al tuturor politrucilor postdecembrişti, încât politica dâmboviţeană a devenit nu numai un nou Eldorado al căpătuirii peste noapte, ci şi modalitatea nelegiuită dar confraternă (a se citi tovărăşească), prin care îşi scapă pielea atât aceia ce au călcat pe bec mai înainte de-a se devota clanului şi partidului, cât mai ales aceia care o fac sistematic şi sfidător de oaie cu binecuvântarea mai marilor într-ale fărădelegilor.
Lucru, de altminteri, dovedit până la îngreţoşare (pe când revolta?) de mulţimea şparlamentarilor cu dosare penale în regulă, iar mai nou de halucinantele dezvinovăţiri ale procurorului premier, care refuză să-şi dea demisia, pe motiv că – atenţie! – faptele de corupţie de care este acuzat au fost săvârşite înainte de intrarea lui în politică!
Păi bine, nenicule fără obraz! Tu de aia ai intrat în politică şi de aia ţii cu dinţii de scaunul de prim ministru, ca nelegiuirile tale din trecutul nu prea îndepărtat (şi cine ştie câte or mai fi) să fie serios umbrite, ca atare date uitării sub avalanşa acelora săvârşite în calitate de premier şi şef de partid putred până în măduva oaselor, bunăoară aşa ca memorabilul plagiat uitat doar de tine şi iertat doar de ai tăi?!
Ne lamentăm că într-un sfert de secol n-am izbutit să ne formăm o adevărată clasă politică. Dar cât, mă rog, ar putea să reziste (necompromişi prin uneltiri sau neinfestaţi) o mână de politicieni cu adevărat oneşti şi devotaţi alegătorilor în marea masă a politrucilor nedemni şi corupţi, care prin alde Călin Popescu Tăriceanu şi Gabriel Oprea au ridicat oribilul lor politrucianism predispus trădării la rangul acelei jalnice arte a guvernării, ce are ca scop secătuirea ţării de resurse şi înrobirea generaţiilor viitoare de români pentru Dumnezeu ştie câţi ani de-acu înainte?!...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii