ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 76 (Iunie 2015)

EDITORIAL
UN NU HOTĂRÂT CĂRŢII!
Despre cultura din România ar fi multe de spus, numai că, în ultima vreme, aceasta se rezumă la evenimente de gen, toate derulându-se pe bandă rulantă, unde invitații fac act de prezență, zâmbind cu generozitate către camerele de filmat, bucuroși că cineva o să-i vadă la televizor. Iată, de pildă, cum se vând unele cărți, mai ceva ca pâinea caldă: autorii lor sunt persoane importante în acest stat și de, în felul acesta, cumpărătorii se pot lăuda că au plecat de la acea lansare de carte cu prețiosul autograf al scriitorului. Printre amici vor face furori, când le vor flutura înaintea ochilor prețioasa semnătură, care și acum valorează enorm, darămite peste câțiva ani!
Munții de hârtie care s-au scris de-a lungul timpului demonstrează apartenența românilor la cultură? Desigur, nu generalizăm. Să fim serioși, nea Vasile, care a fost învățat că munca fizică, cea brută, a câmpului, este unicul scop în viață, care-i asigură atât indispensabila pâine, cât și sănătatea cea mult râvnită, nu are timp să mai și citească o carte. Pentru el și pentru mulți alții asemenea lui, viața se învârte în jurul câmpului, a cirezii de animale și a gospodăriei, pentru care trebuie să se spetească muncind din zori și până apune soarele.
Proletarii zeloși fac și ei parte din aceeași categorie, căci timpul s-a comprimat deja pentru ei și le este imposibil să-și mai împartă puținele clipe de liniște cu o carte. E prea mult! Elevii și studenții sunt forțați să mai răsfoiască un volum, pentru că vor fi întrebați la bacalaureat sau vor avea nevoie de răspunsuri la diferite evaluări, pe care nu le găsesc decât în cărțile indicate de profesorii lor. Ce catastrofă! Când să citească ei atâtea cărți? Păi când mai au timp pentru shopping, pentru cluburi, pentru metehnele nevinovate, specifice vârstei lor? Nu! Este imposibil! Prea li se cere mult! Și la ce le folosește cultura? Dacă vor citi literatură, vor avea și bani pentru a-și satisface dorințele extravagante? Cultura nu este un domeniu profitabil, și, ca atare, nu merită atenție. Cam așa gândesc tinerii din generația actuală. Pe ei nu-i interesează cultura, ci modalitățile în care pot câștiga o mulțime de bani rapid. Chiar și bobocii de școală văd astfel de exemple la televizor și le spun nonșalant părinților că ei vor pleca departe de casă când vor deveni adulți, pentru că în România nu pot face prea mulți bani din muncă cinstită și ei nu vor să fie muritori de foame  ca restul oamenilor. Poate că nici un sfert din ei nu vor fi convinși că au nevoie de educație, de-o cultură sănătoasă, că se pot afirma și în propria lor țară, că vor prospera muncind cinstit. Și-atunci, încotro această Românie? Așa pier valorile, îngropate în uitare și-n ignoranță!
Un răspuns am căutat şi din cartea lui Klaus, preşedintele României ales de amercani astă-toamnă. Nu e scriitor, nu e nici măcar cititor. Se spune despre domnia sa că e saş. L-am auzit întâmplător la televizor, într-o seară, când a vorbit în limba germană. Execrabil. Cred că şi un elev de liceu care învaţă limba germană, are o pronunţie mai bună. Ca şi exemplu este exact echivalentul lui Iliescu vorbind engleza. Cred că Iliescu ştie mai bine limba rusă, engleza nefiind apanajul său, ştiindu-se faptul că era vorba de o limbă capitalistă la vremea când era la Moscova. Revenind la Klaus, îi rog pe cei care au făcut gestul de a cumpăra cartea, să îmi spună ce a găsit interesant în ea. Dacă era o carte de bucate, s-ar fi vândut, dacă era o carte de cum să învăţăm şah, iar s-ar fi cumpărat. Dar Klaus s-a vândut singur, pentru că cei aflaţi la fastul lansării erau culegători de autografe. Aşa a făcut şi Iliescu, cu „Destinul unui om de stânga”. Unii – mă număr printre ei – au aşteptat ca fostul artizan al evenimentelor foarte sângeroase din decembrie `89, să se spovedească, ori, să lase loc unei spovedanii, cu privire la cele petrecute cu adevărat atunci. Despre terorişti, nimic, despre mineriade, numai de bine. O ruşine…
Și totuși, se mai scrie. Se înregistrează o veritabilă avalanșă de scriitori, dornici să-și înfățișeze emoțiile, gândurile, propria viață pe hârtie, fără să le pese prea mult de profit. Vor lăsa posterității dovezi ale existenței lor, chiar dacă acestea vor fi doar arhivate și stivuite undeva, acolo unde vor rămâne pentru foarte mult timp. Scriitorii sunt o rasă fidelă culturii. Se vor citi unii pe alții și se vor amuza copios de această situație paradoxală. Într-o ţară unde TVA-ul la carte este acum egal cu cel al alimentelor, ai avea pretenţia să spui că hrana spirituală şi cea propriu-zisă, sunt patronale de acelaşi procent al impozitării. Lipsa de inspiraţie a celor ce ne conduc de vreo 25 de ani încoace, au transformat România într-o singură economie, cea a colectării impozitelor. Că suntem campioni la taxe nu ne mai miră, ideea e când se va sfârşti acest capitol, desprins parcă dintr-un manual de istorie. Imbecilitatea societăţii de consum au dar naştere acestor monştri, care, mâine, poimâine vor avea tupeul să se numească, dacă nu scriitori, cu voia domniilor voastre, autori de carte. Nu peste mult timp, aşa cum în manualul de istorie a apărut numele Andreei Esca, o nimeni, dar din toate punctele de vedere, nimeni, ei bine, tot aşa Gigi Becali, Relu Fenechiu, George Copos, vor aduce plusul de rezonanţă al timpurilor pe care cu atât de multă scârbă afirm că le trăim. Aceşti idoli de carton, parveniţi ai societăţii comuniste cu duhoare capitalistă pe care am consolidat-o prin simpla exercitare a votului, au reuşit nu numai să prospere, dar să şi devină false repere pentru tinerii debusolaţi şi aşa contaminaţi cu lipsa de perspectivă.
Scriu cărţi şi bancherii. Nu, nu e o formă de etalare al salariului care sfidează media pe ţară, ci tot de prostire a oamenilor şi aşa îndobitociţi de birurile pe care băncile comerciale le impun clienţilor. Dacă într-o ţară civilizată o bancă trăieşte din acordarea de credite performante, la noi, pentru că tot băncile au impus o falsă liberalizare a pieţei de creditare, au ajuns astăzi în situaţia de a strâmtora foarte mult finanţarea. Şi de unde să ia bani? De la fraierii care au depozite. Adică duci la bancă nişte bani, ca să nu-i ai la saltea, iar banca, după o lună, două, trei sau patru, îţi dă înapoi mai puţini decât ai depus.
Dar se scriu cărţi. În continuare se pot scrie cărţi. Refugiul din cotidian rămâne cartea. Chiar dacă suportul este tipărit sau electronic, cartea rezistă în această junglă. Numărul cititorilor a scăzut, consumul de carte este cel mai mic de Europa, la fel şi numărul titlurilor editate şi vândute. În mod paradoxal, tendinţele progresului tehnologic ar fi trebuit să atragă tinerii către cărţile în format electronic, dar realitatea statisticilor demonstrează contrariul. Se mai scriu cărţi, probabil dintr-o inerţie şi din aceeaşi inerţie, mai vorbim de cititori. Cultura scrisă se transformă, caută să se adapteze noilor condiţii, încearcă să îşi găsească făgaşul normal şi statutul dintr-o ţară europeană.
Ce e cultura? Ne putem identifica și noi cu ea? Posibil ca acestea să rămână doar retorici, pentru că cel puţin prezentul nu este dispus să îşi facă o preopucare din a genera răspunsuri. Şi prin asemenea auspicii, nici măcar viitorul nu poate garanta că societatea românească o să îşi schimbe direcţia spre redresare.
Cătălin Nicole Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DESPRE TABLOURI ALE VIEȚII – INTERVIU CU AURELIA GROSU
Aurelia Grosu este autoarea a două cărți de dezvoltare personală: Ești mai puternic decât crezi  (Editura Self Publishing, 2013) și Picături de suflet în contul înțelepciunii tale (Editura Self Publishing, 2014). Născută pe 8 mai 1957 în Măcin, județul Tulcea dedică o viață muncii de învățător, desfășurându-și acum activitatea didactică la Școala Specială ”Emil Gârleanu” din Galați. Este condusă de dorința de a ajuta pe cei din jur și are ca vis traducerea unui milion de cărți în cât mai multe limbi străine posibile care apoi să fie donate în spitale, în companii pentru femei, în azile de bătrâni.
Citind cartea Ești mai puternic decât crezi pătrunzi într-o lume a societății românești și mai ales, într-o lume a unei femei care parcurge suișuri și coborâșuri, dovedindu-se o învingătoare. Am invitat-o pe doamna Aurelia Grosu să vorbească în special despre această carte.
Stimată doamnă Aurelia Grosu cum ați prezenta cartea de debut Ești mai puternic decât crezi cititorilor Revistei Zeit? Vorbiți-ne despre împrejurările în care s-a scris această carte.
Consider că prima carte a mea este o carte de dezvoltare personală și, în același timp, o carte de dezvoltare spirituală.  Poporul român are nevoie de aceste două laturi, are nevoie de valori spirituale, de valori morale noi, de setări diferite ale gândirii. Ceea ce am vrut eu să transmit în această carte este drumul întunecos parcurs și felul în care a pătruns lumina în viața mea.
Ideea de a scrie o carte a venit după zece ore de coaching în care antrenorul meu mi-a transformat gândirea negativă și setările mentale vechi, din copilărie, în setări noi, într-o gândire pozitivă. El m-a pus să-mi construiesc un vis. După ce mi-am contruit visul mi-am luat responsabilitatea să fac tot ce pot pentru  a-l atinge. După ce mi-am construit visul au venit toate oportunitățile prin care am hotărât să scriu cartea, ceva m-a îndemnat să scriu o carte, au venit banii pentru carte, căci eu nu aveam bani pentru publicare. După ce-ți construiești un vis atragi oportunitățile prin care poți să ajungi la el, trebuie să fii continuu atent la ceea ce vine spre tine.
Ați avut un mare curaj de a pune la dispoziția cititorilor viața dumneavoastră. De ce ați făcut-o?  Puteați folosi pseudonime, puteați pune pe seama unui personaj toate evenimentele trăite.
Curajul a venit în urma misiunii pe care am primit-o în timpul scrierii cărții, o misiune nobilă, pe care am primit-o de la Dumnezeu. Ascultam în timpul scrierii acestei cărți, un cântec creștin de pe YouTube și l-am ascultat în nenumărate rânduri. Parcă era un laitmotiv în viața mea, iar la un monent dat am învățat versurile. Când am fost conștientă de valoare versurilor am realizat că mie chiar mi se potrivește. Misiunea pe care simt că o am este de a lega răni, de a ajuta oamenii care nu au scop în viață, care nu-și găsesc calea și foarte mulți acum își recondiționează atitudinea după ce vorbesc cu mine și probabil că sunt un model - curajul meu a ajutat foarte multă lume. Omul are nevoie să știe că este natural, nu este inventat, că are o viață pură, trăită la maximum, o viață care trece din întuneric la lumină.
Cartea Ești mai puternic decât crezi este o poveste a unui om și îmi pare un amestec de roman cu reflecții de specialitate în sfera umanului. Mi se pare că este un adevărat studiu de caz al femeii în societatea noastră.  Este o viață de femeie care parcurge două perioade: cea comunistă si cea de după, a democrației. Dacă priviți în ansamblu, cum este viața româncelor? 
Viața româncelor este ca și a mea. Ele sunt formate de familii crescute în comunism, setate în comunism, iar cititoarele se regăsesc în poveste, plâng, își dau seama că numai Dumnezeu a putut să mă ridice din lunga depresie în care am fost țintuită ani la rând!  Multe femei  se trezesc, la un moment dat că vin dintr-o lume neinformată, dintr-o lume în care nu primeau informații de calitate și ajung într-o altă lume în care totul se petrece foarte repede, însă ele se simt rămase în urmă. Și atunci consider și recomand ca femeile să se reorganizeze mental, fizic, psihic, să citească foarte mult, cărți de dezvoltare personală, să vadă filme motivaționale să gândească pozitiv. Orice cuvânt negativ atrage după sine o acțiune negativă. Le recomad să iasă din casă. Știu că nu poți să o faci până nu ai o bază, nu poți să ieși din casă și să auzi tot aceleași lucruri negative, trebuie deja să te formezi singur, să citești, să experimentezi, să îți faci un plan, să fii disciplinat cu tine și familia ta.  Eu am citit ani de zile în disperare, până am ajuns să ies din casă. Iar scrierea cărții m-a scos afară, în lume, a trebuit să mă organizez, să fac lansări și am dat piept cu viața, pur și simplu, ducându-mă la diferite uși. Eu, cea care am stat ani de zile în casă, a trebuit să-mi fac curaj și din curaj în curaj am devenit o curajoasă. Acum nu-mi mai este greu să organizez ceva. A fost greu la început … când stima de sine era joasă, când mă frământa faptul că nu știam ce impact va avea cartea și dacă va plăcea. Am zis în gând că este o povestioară, că sunt atâtea romane, sunt atâția oameni de dezvoltare personală care scriu cărți! Eu ce fac acum?
Dar, am lansat într-un an două cărți și am avut lansări în Galați, Măcin, Brăila, București! După ce citești cartea ai putea gândi că glumesc! Însă, am reușit cu o forță de care și eu mă mir, care vine dintr-o credință de fier!
În această carte arătați drumul de la lipsa unui ”ceva” în care un om ar avea nevoie să se încreadă până la credința în Dumnezeu. Considerați că sunt mulți oameni care au parcurs acest drum si de ce s-a întâmplat asta (având în vedere trecerea de la societatea comunistă care nega existența unei forțe divine, la societatea actuală care permite oamenilor să adopte orice credință apreciază că le este benefică)? Am întâlnit oameni care altă dată nu arătau că sunt credincioși iar astăzi o fac fățiș. 
Este epoca deciziilor libere! Cred că mulți oameni au cunoscut pe Dumnezeu în perioada asta în care s-a dat libertate deplină și cultele au devenit libere prin lege. Acum nu-ți mai este frică să-ți afișezi credința. În schimb am ceva de remarcat și de subliniat: Dumnezeu nu poate fi împărțit în culte. Noi trebuie să-l avem în inima noastră pe Hristos, nicidecum în culte. Eu am fost aproape 20 de ani membră a unei biserici neoprotestante și am decis să mă retrag și nu mai am acum nici o apartenență cultică, dar cred cu putere că Hristos a fost unul și nu s-a împărțit în musulmani, în Martorii lui Iehova, în baptiști, protestanți, penticostali etc. Atunci mi-am spus așa: Doamne eu mă încred în tine și dacă până acum m-ai susținut tu și nu oamenii din cult, de acum în colo îmi pun viața în mâinile Tale și Tu ai să mă conduci  unde vrei. E mai greu să ating eu partea spiritală cu toată lumea decât o poate face o biserică, dar îmi  fac doar partea mea pe care am primit-o și acord compasiune celor care încă nu și-au găsit calea. Asta-i partea mea - legarea rănilor, consilierea creștină. Restul să facă cei din culte, fiecare crestin are un talent pe care trebuie să îl folosească pentru ceilalți oameni.
Poate fi considerată Ești mai puternic decât crezi o carte terapeutică? Pentru dumneavoastră a fost o terapie să o scrieți?
Da. Când am scris-o am zis așa: Doamne eu nu știu nimic.  Cât timp am scris cartea am plâns continuu pentru că mă întorceam înapoi, în trecut și eram dărâmată emoțional. Retrăiam clipe dureroase Nu știam cum să  compun  și cât din viața mea să pun în ea. Pentru că n-am pus tot, am selectat foarte mult din viața mea. Am vrut să fac în așa fel încât să vadă fiecare și partea întunecată, să aibă de unde pleca, să aibă o bază și după aceea să vadă ce înseamnă să te unești cu Dumnezeu, să te lași pe mâna Lui și apoi ce poate El să facă mai departe. Am scris-o cu scopul de a transmite ceva.
Mie mi-a fost teamă când am scris-o pentru că nici nu știam cum se face o carte, nici nu știam dacă am scris-o corect. După ce am dat-o la editură o săptămână am stat în casă, singură, plină de teamă, căci m-am gândit că editorul nu mi-o va publica. Era foarte mult în ea despre Dumnezeu. Dar, când mi-a dat telefon mi-a spus: Am citit-o, vă spun doar atât, noi suntem onorați să vă publicăm  cartea și nu se știe câte vieți veți atinge prin ea.
În viitor despre ce veți scrie?
În viitor, voi scrie tot subiecte legate de dezvoltare personală. Următorul proiect (care îmi umple inima și mintea) este Educă-mă cu viziune, proiect care vine după cartea Picături de suflet în contul înțelepciunii tale, un proiect național despre educația copiilor cu o viziune nouă. Eu pun accent pe dezvoltarea personală a părinților, bunicilor, tuturor educatorilor!  Putem face și zece cărți de educație ca să ajutăm poporul român. Cineva mi-a spus că apreciază intenția, dar dacă 60% din poporul român nu știe ce este aceea o hartă, cum ar putea asocia cuvântul hartă cu mental? Dar asta trebuie să facem, să-i învățăm să-și construiască hărți mentale noi. Nu putem avea generații sănătoase cu bariere mentale și o gândire învechită!
Voi organiza workhop-uri, seminarii, o să le vorbesc părinților. Am fost la o grădiniță din Galați, iar mămicile s-au arătat entuziasmate și au primit totul ca o boare de aer proaspăt în viața lor. Este atâta nevoie de informare, încât nu știi ce să scrii mai întâi. La vremuri noi, proiecte noi! Sunteți invitați să mă urmăriți pe pagina mea de facebook, fiindcă  puteți face parte și dumnevoastră  din acest proiect mare!
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
GARA CU TREI LINII, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2015
Romanul Gara cu trei linii al scriitoarei Oma Stănescu este un altă filă din cartea propriei existenţe, atât de zbuciumată, dar şi plină de peripeţii, care de care mai amuzante sau mai triste. Interesant este faptul că numele protagonistei nu este dezvăluit, dar, de fapt, nici nu este necesar. Oricât ar fi de răsunător, numele reprezintă doar o parte a identităţii cuiva, nu întregul. Cu toate acestea, fără a face mare caz, numele, pe care pruncul îl primeşte la botez, nu este ales la întâmplare, el conţinând mesajul codat al destinului adultului în devenire. Gara cu trei linii, este o altă carte de succes a Omei Stănescu, cea care a experimentat, pe parcursul anilor, diferite moduri de trăire spirituală, căutând răspunsuri existenţiale la întrebările care îi răsunau zilnic în minte.
Acţiunea se desfăşoară în oraşul Brăila, urbea care a adoptat-o cu braţele deschise, dăruindu-i nenumărate clipe de fericire, extaz şi dezamăgire. Amalgamul de sentimente se contopeşte cu rutina zilnică, un du-te-vino fără oprire, o pendulare veşnică între bucurie şi tristeţe, între iubire şi ură. Protagonista atinge nivel după nivel spiritual, experimentând tot ce se poate experimenta, asemenea celui care e hotărât să-şi trăiască viaţa cu intensitate, ca şi cum azi ar fi ultima clipă, iar mâine ar trece într-o altă dimensiune. Nu ar vrea să regrete că a pierdut ceva, aşa că, se lasă condusă de raţiunea inimii, lăsându-se pradă emoţiilor, care, în cele mai multe cazuri o trădează, lăsându-i în suflet amintiri amare.
Practicile yoga, la care aderă, îi oferă linişte interioară, echilibru şi o dorinţă imensă de viaţă. Dar, aşa cum mărturisea un personaj al acestui roman: „yoga înseamnă etică şi morală”, această raţiune de a fi, nu se prea aplică în viaţa celor implicaţi în acţiunile prezentei lucrări. Poate de aceea şi karma este una aşa-zisă rea, căci omul este cel care îşi conduce viaţa, el îşi dictează gândurile şi acţiunile. Bine spunea cineva: „Eşti ceea ce faci”. Într-adevăr, dacă oamenii ar fi mai responsabili şi nu s-ar lăsa angrenaţi în ispitele, pe care le întâlnesc la tot pasul, ar fi cu adevărat împliniţi. Drumul spiritual este anevoios şi lung. Această călătorie durează atât timp cât există viaţă în noi şi nu e deloc de neglijat. Suntem aşa cum vrem să fim, nu cum ne dictează cineva sau o anumită împrejurare. Şi dacă tot ne place să facem orice, ar trebuie să ne şi asumăm consecinţele, însă este important ca greşelile să nu fie repetate.
Romanul este încărcat de întâmplări pur adevărate, în care personajele sunt oameni dominaţi de grija zilei de mâine, care îşi găsesc pacea în satsang-uri şi la un pahar de cafea sau ceai, încercând să consume alimente bio, astfel încât, atunci când trupul va intra în mormânt, să se prefacă în ţărână. Realitatea vieţii este foarte bine accentuată, şi toate se petrec aşa cum trebuie, sau, altfel spus, aşa cum vor personajele. Societatea actuală este perfect conturată, cu toate minusurile şi lipsurile ei, iar oamenii simpli sunt cei sacrificaţi, ei, care trăiesc doar din împrumuturi, fiindcă salariile sunt mici, iar datoriile uriaşe. Protagonista descrie amănunţit viaţa cotidiană, pestriţa viaţă din oraşul de la malul Dunării, care nu şi-a uitat istoria, dar care se scufundă pe zi ce trece, din cauza hoţilor de la putere, ce îşi umplu buzunarele şi se cred stăpânii întregului judeţ. Ca atare, li se cuvine orice: angajatele sunt amantele lor, pe care le schimbă între ei, ori de ori vor, fără niciun regret. Dar şi ele consimt, căci nu le interesează morala, ci plăcerea şi banii. Decăderea spirituală în care se află şi societatea brăileană este evidentă, în fiecare rând al acestui roman. Majoritatea bărbaţilor sunt nişte fustangii, iar unele femei, nişte persoane uşor de cumpărat şi de manipulat. Mizeria umană existentă pretutindeni atrage după sine valuri de catastrofe, de necazuri, de boli şi neajunsuri, pe care le îndură toţi cei care se scaldă în plăcerile efemere. Pe mulţi dintre ei i-au doborât bolile, care s-au cuibărit în trupurile lor secătuite de energie, graţie orgiilor, pe care le-au îndrăgit atât de mult, că de, cum îţi aşterni, aşa dormi. Autocompătimirea este amprenta învinşilor, de aceea, oamenii ar trebui să lupte cu ei înşişi, cu patimile pe care le-au îmbrăţişat, ca apoi, să se elibereze de ele. Indiferent de calea pe care ai alege-o, scopul este acelaşi: desăvârşirea spirituală. Toţi înţelepţii omenirii au conchis că viaţa trebuie trăită cu grijă, făcând totul cu moderaţie, responsabil, fără a leza pe cineva, privind în interior, şi nu la păcatele celorlalţi.
Cartea conţine învăţături deosebite, pe care protagonista le-a acumulat de-a lungul existenţei, prin iniţierea primită de la persoane avizate, şi prin prin practicile yoghine. Având în vedere incursiunile sale prin India şi pe alte meleaguri, putem spune că autoarea deţine informaţii fundamentale, privind esenţa spiritului şi metodele de purificare. Cu toate acestea, viaţa i-a oferit şi multe greutăţi, pe lângă bucuriile aproape nesemnificative, de care a avut parte. Un destin tulbure, un suflet chinuit de răutăţile oamenilor perverşi, dar optimismul şi dorinţa de a învinge cu orice preţ, a determinat-o să lupte cu înverşunare împotriva tuturor vicisitudinilor care i-au ieşit în drum. Personalitatea sa deosebit de puternică, precum şi capacitatea extraordinară de refacere interioară, precum pasărea Phonix, o ridică la un nivel superior, de unde reuşeşte să acţioneze cu detaşare şi înţelepciune în multe circumstanţe. Am spune că eroina este un model unic de trăire intensă, de acceptare a destinului şi de învingător absolut, în pofida multelor obstacole care i-au răsărit în cale. Forţa de a trece peste absolut orice situaţie fără ieşire nu poate fi egalată prea uşor de cineva. Ori de câte ori are ocazia, autoarea pune în practică învăţăturile primite de la maeştrii spirituali, dezvăluind cititorilor secretele unei vieţi deosebite, aflată sub semnul triumfului, chiar dacă, nu de puţine ori este nevoită să îndure suferinţe inimaginabile, să fie rănită de către persoanele în care are încredere, sau să fie trădată chiar de cel mai apropiat om din viaţa ei.
Gara cu trei linii poate fi un film al realităţii crunte în care ne aflăm, iar actorii putem fi chiar noi, cititorii, deoarece sigur ne regăsim printre multele tipuri umane prezentate detaliat şi cu fineţe de către Oma Stănescu. Întrucât firul acţiunii trece prin gara modernizată a oraşului Brăila, cea cu trei linii, toate gândurile profunde ale protagonistei se îndreaptă spre zări îndepărtate, de unde poate sosi liniştea sufletească, sau încotro poate merge fiinţa ei zidită parcă dintr-o stâncă, în ciuda fragilităţii somatice. Minusul fizic nu o împiedică să fie minunată, spirituală, asemenea multor români, care ştiu să facă haz de necaz şi să-şi ridice fruntea către cer cu demnitate, deşi duşmanii îi încolţesc din toate părţile, doar-doar vor reuşi să-i răpună pentru totdeauna, fiindcă văd în ei nişte competitori puternici, capabili să-i pună la pământ printr-un singur cuvânt. Culorile pestriţe ale citadelei sunt zugrăvite cu pricepere, iar personajele, aparţinând diferitelor categorii sociale, fac deliciul cititorilor, care nu se mai satură admirându-i, sorbindu-le cu nesaţ vorbele, ce izvorăsc din puţul înţelepciunii sau din prea multa experienţă a vieţii sexuale. Bărbaţii roiesc în jurul damelor aflate în căutarea plăcerii supreme, dornice de partide sexuale ieşite din comun, neţinând seama de nimeni şi de nimic, fiind posedate de impulsuri primare. De morală nici nu poate fi vorba, căci aceasta nu este agreată de către majoritatea personajelor acestui roman, care înşeală până la paroxism, fără urmă de regret sau căinţă. Limbajul colorat şi viu al cărţii condimentează paginile încărcate de umor pur românesc, sănătos, încât este imposibil să nu râzi de fiecare dată când te afli în faţa unei fraze corect construită, dar presărată cu expresii comice, cu sintagme specifice limbii orale, astfel încât, naraţiunea devine o creaţie măreaţă, brodată atent cu firul de aur al limbii române autentice. Libertatea de exprimare nu este îngrădită deloc, iar autoarea face uz de întreg arsenalul lingvistic, conturând într-un mod inegalabil paginile acestei lucrări. Ceea ce o face şi mai deosebită este sinceritatea, pe care o etalează cu naturaleţe, asemenea unui copil nevinovat, ce spune cu uşurinţă absolut orice, fără să stea prea mult pe gânduri.
Forma romanului este interesantă, concentrică, deschizându-se cu o călătorie cu autobuzul şi încheindu-se la gară, acolo unde se întrevăd alte orizonturi, alte perspective şi multe dorinţe încă nerostite, dar puternice, ale eroinei acestui roman. O viaţă nu este de ajuns pentru a expune întâmplările memorabile prin care a trecut acest personaj, deoarece timpul îşi revendică secundele, pe care Oma Stănescu le-a cules graţios din pulberea veşniciei şi le-a aşezat în firida sufletului ei delicat, supus fericirii şi tristeţii vremelnice.
Cartea se lecturează cu o deosebită plăcere, datorită planului narativ echilibrat, cu unduiri fine de condei rafinat, prin care se revelează bucuria vieţii trăită la maxim.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
DORUL DE FRĂŢIE VALAHO-SERBIA POEZIEI ÎN PADADOXISM
După Vasile / Vasko Popa, Ion Miloş şi Slavco Almăjan, paradoxismul sud-dunărean are încă un strălucit reprezentant în Adam Puslojić (născut în zodia Peştilor, la 11 martie 1943, în localitatea Cobişniţa din Dacia Aureliană – în nord-estul Serbiei de azi, în familia agricultorilor valahi, Elena şi Dragoliub Puslojić – onomastic despre care, între alţii, Ratcu Golesîn „confirmă“, „de la faţa locului“, că provine din substantivul valah, pâslă, „dimie“, „ţesătură tare de lână“ + sufixul specific onomasticii sârbeşti, -ici –, tatăl neapucând să-şi vadă fiul deoarece este «ucis la numai 23 de ani de naţionaliştii croaţi», cu copilăria petrecută mai mult în casa bunicilor de pe linie paternă şi cu clasele primare făcute în satul natal, cu adolescenţă şi studii liceale în oraşul foarte apropiat, Negotin, cu maturitate şi studii superioare în capitala Serbiei, fiind licenţiat al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Belgrad în anul 1967, an în care se produce şi debutu-i editorial cu poeme în limba sârbă, doctor honoris cauza al Universităţii de Vest din Timişoara şi, din 1995, membru de onoare al Academiei Române), autor al unei impresionante opere lirice de câteva zeci de volume, dar şi al unei vaste opere de traducător din limba valahă în limba sârbă, ori invers, însumând în jur de 100 de cărţi din poezia şi din proza generaţiei de tranzienţă (The Transience Generation), ori ale fluxgeneraţiei (The High Tide Generation): George Bacovia, Lucian Blaga, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu ş. a.
Opera poetică a lui Adam Puslojić „se arhitecturează / macrostructurează“ (dacă nou-născutele verbe complementare pot fi îngăduite) cu filonul ei ce ţine de aurul esteticii paradoxismului, într-o neasemuită serie de volume: Postoji zemlja („Există pâmânt“ – Belgrad, Editura Vidici, 1967), Padam ka nebu („Cad spre cer“ –Belgrad, Editura Prosveta, 1970), Idem smrti na podšišivanie („Merg la moarte să mă tundă“ – Belgrad, Editura Prosveta, 1972), Negleduš („Negleduş“ – Zagreb, Editura Pitania, 1973), Religija psa („Religia câinelui“ – Belgrad, Editura Prosveta, 1974), Bekstvo u daktilografski vez („Refugiu în broderia dactilograică“ – Belgrad, Editura Grofos, 1977), Plesme („Ploeme“ – Belgrad, Editura Rad-Narodna Kniga, 1977), Prelom („Ruptura“ – Belgrad, Editura Prosveta, 1979), Darodavac („Dăruitorul“ – Belgrad, Editura Rad-Narodna Kniga, 1980), Okovana usta („Gura încătuşată“ – Belgrad, Editura Pig, 1982); etc.
Distinsul Receptor de Poezie are la dispoziţie antologii esenţiale din creaţia lui Adam Puslojić, „traduse“ în limba valahă (aici trebuie precizat că Adam Puslojić are ca „limbă maternă, valaha“ şi ca „limbă paternă, sârba“, nefiindu-i necesari „traducătorii lui în valahă / dacoromână“; cei doi „tâlmaci“ – poeţii Nichita Stănescu şi Ioan Flora – au semnat volumele antologiilor în baza unei înţelegeri cu Adam Puslojić privitoare la o cât mai mare remunerare – „împărţită frăţeşte“ –, „drepturile pecuniare de autor sporite cu drepturile pecuniare de traducător“ fiind suportate de editurile de stat din România socialistă): Pasărea dezaripată, „culegere de poeme în traducerea lui Nichita Stănescu“ (Bucureşti, Editura Minerva, 1972); Apă de băut, „în tâlmăcirea lui Nichita Stănescu şi a lui Ioan Flora“, cu postfaţa Ca poet, / sînt redus la propriul meu limbaj semnată de Mircea Tomuş (Bucureşti, Editura Univers, 1986; infra, sigla: PusAp); Nulti stepen poezije, culegere bilingvă de poeme, în valahă şi în sârbă, „întocmit-tradusă“ de Nichita Stănescu şi de Ioan Flora, cu o postfaţă de Mircea Tomuş (Timişoara, 1998); Versuri din mers (Bucureşti, 2003) etc. (cf. Dicţionarul general al literaturii române, P / R, sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic [ISBN 973-637-070-4 / 973-637-138-7 / 978-973-637-138-7], 2006, pp. 484 – 485; infra, sigla: DGLR, P/R). Din sutele de cronici, recenzii etc. de care s-a bucurat şi continuă a se bucura „în progresie geometrică“, reţinem (infra) pentru Distinsul Receptor, două dintre cele fundamentale.
Paradoxism în Valaho-Serbia Poeziei. Prima plachetă de versuri a lui Adam Puslojić, scrisă direct în limba valahă (dacoromână), poartă un titlu paradoxist-disjunctiv, profund reverberator de stare fiinţial-lirică, dinspre bacovianul „plâns al materiei“, Plâng, nu plâng (Timişoara-Dacia, Editura Augusta, 1995). Prefaţa purtătoare a titlului Un nou poet „român“ este iscălită de conf. univ. dr. Mariana Dan, de la Universitatea din Belgrad. Deosebit de interesantă este şi postfaţa Adam Puslojić – un haiduc belgrădean, semnată de Adrian Dinu Rachieru, profesor la Universitatea Tibiscus din Timişoara.
În „macrostructura“ plachetei se relevă ciclurile: Nouă cuie, Acolo, aici şi Odă bucuriei inutile; ca „închidere“, sub un titlu dinspre vestita „frăţie“ întru aleasă liră paradoxistă, Către Adam (Puslojić, nu Adam din Rai), dinspre dorul de frăţie din Valaho-Serbia Poeziei Paradoxismului, chiar „din Belgradul în cinci prieteni“ (Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Srba Ignatović şi Adam Puslojić), sunt două profund-paradoxiste poeme-dedicaţii, „la minut“, scrise de Nichita Stănescu (după cum avea obiceiul) şi adresate / înmânate autorului plachetei Plâng, nu plâng.
Valaho-Serbia Poeziei Paradoxismului este un concept veridic, dacă se analizează temeinic opera ctitorilor : Vasile / Vasko Popa („vârf al piramidei valorice a literaturii din Serbia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“, potrivit majorităţii criticilor / istoricilor literari din ţara vecină), Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Slavco Almăjan, Adrian Păunescu, Adam Puslojić, Anghel Dumbrăveanu ş. a., concept desemnând un spaţiu liric / spiritual dunărean prefigurat pe segmentul temporal postbelic secund, din 1955 / 1956 încoace, concept a cărui afirmare s-a dovedit ş se dovedeşte irepresibilă, îndeosebi, prin festivaluri internaţionale şi periodice „reuniuni“ / „tabere“ de creaţie / poezie, de talia Cununii de Aur de la Struga (de la ediţia din anul 1962 a acestui festival a început prietenia / frăţia dintre cei doi mari poeţi ai paradoxismului, Nichita Stănescu / „bătrânul“ şi tânărul cu zece ani mai tânăr, Adam Puslojić), în ciuda proletcultismului, în ciuda neostalinismului cultural, în ciuda alianţelor dintre „scursorile imperiilor“, în ciuda „mafiilor“, din cultură (şi nu numai). 
În constelaţia poeziei paradoxismului, Adam Puslojić reprezintă direcţia clocotrismului, sau body-art-paradoxismul, la care a ajuns cu Negleduş (din 1973), ori cu Padam ka nebu(„Cad spre cer“), Religija psa(„Religia câinelui“), Plesme(„Ploeme“), Okovana usta(„Gura încătuşată“) etc.
Mai mult ca sigur, paradoxist-clocotristul Negleduş   puslojicianul (din 1973) se iveşte de lângă Omul Fantă (din 1966) al lui Nichita Stănescu, într-un splendid „binom poematic“ alpin-voltaicizat. Dar la Adam Puslojić, eu / erou poematic, semnificant-semnificatul Negleduş – «ars în foc», cu amnezia mării («sunt cel care a văzut marea / dar nu-şi mai aminteşte de valuri», cu sicriul scos „prin acoperiş“ pentru „adaptarea“ treptată la Cer – se încredinţează celor patru arhicunoscute elemente din cele cinci ale fundamentelor lumii – Apă, Aer, Foc, Pământ (deci mai puţin Lemnul / Eterul): Aud acum/Că nenorocul mi-a atins sufletul/Şi că nici n-a existat scăpare/Pare-se/De apă, de foc, de aer, de pâmânt («Sunt cel care» – PusAp, 83).
Cu „aur albastru“ în umbra cerească a poeziei se înfăţişează Adam Puslojić şi în volumul Plâng, nu plâng (1995), inaugurând un soi aparte de paradoxism itinerant (prin care paradoxurile, îndeosebi, cele politice din a doua jumătate a secolului al XX-lea, sunt „decorticate“ cu măiestrie de „prieten“ al lui Nichita Stănescu, al lui Marin Sorescu şi al altor străluciţi reprezentanţi ai noii estetici, spre a fi conjugate apoi la un mod al respiraţiei liric-alpine). Căci placheta aceasta, a paradoxismului itinerant puslojician, este şi pentru prefaţatoarea Mariana Dan «excesiv de afectivă» (p. 10), majoritatea poemelor purtând dedicaţii: „fratelui meu Ioan de Flora“, „poetului Ion Mărgineanu“, „bătrânului Mircea Tomuş“, „marelui Blaga“, „poetului Grigore Vieru“, „lui Nichita [Stănescu], azi şi mâine“, „gânditorului Noica“, „domnului Srba Ignatović“, „doamnei Cornelia Brediceanu“, „poetului Aurel Rău“, „lui Ion, Ioanus…“, „lui Dragan Ţăranovici“, „misteria Sorescu“, „lui Eugen Simion“, „poetului Vasile Tărâţeanu“, „lui Anghel Dumbrăveanu“, „poetului Ion Miloş“ etc.
Poemele respective sunt datate între 5 mai şi 9 noiembrie 1994, nu întâmplător, pe un traseu simbolic-jalonat, spiritual itinerariu.
Între Sî[n]gidun[um] (Dacia-Sud-Dunăreană) / Belgrad (Iugoslavia / Serbia), cunoscând tragedia războiului, sfâşierea între roţile dinţat-ultramoderne ale imperiilor şi ale religiilor de azi, „înfometate de spaţiu“, şi Bucurestes (Dacia Nord-Dunăreană) / Bucureşti (România), pe un arc voltaic-auricular întru Ortodoxie, pe o unitate religios-profund-creştină, indestructibilă prin vitrege istorii apuse, prezente, viitoare, meditaţia poetic-paradoxistă a lui Adam Puslojić este un sincer plâns înăbuşit, o lacrimă imensă prelingându-se înlăuntrul fiinţei sale, uriaş-lirice.
Uzdin-Serbia, duminică, 5 iulie 1998, în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Drumuri de Spice“, în Parcul Statuii lui Mihai Eminescu, s-au decernat premiile: Adam Puslojić (lângă masă, la microfon) obţine Marele Premiu al Festivalului, „Sfântul Gheorghe“; pe rândul secund, de la stânga la dreapta privitorului: prof. dr. Gligor Popi – Premiul Cultural „Gheorghe Bulic“, Augusta Anca, Premiul Intercultural „Tibiscus“, George Popovici – Premiul al II-lea pentru Poezie, Ion Pachia-Tatomirescu – Premiul al I pentru Poezie, Ionel Stoiţ – Premiul al III-lea pentru Poezie (juriul secţiei de poezie a avut ca preşedinte pe Petru Cârdu), Gheorghe Lifa (rostitorul alocuţiunii de închidere a Festivalului) şi Vasile Barbu (patronul întregului Festival).
Poetul – după cum avertizează titlul, Plâng, nu plâng – îşi conjugă lacrima între acolo – „acolo“ însemnând Iugoslavia-I natală, târâtă în holocaust, şi aici, desemnând România („ţară-soră“ Iugoslaviei), unde eroul liric sesizează / înregistrează „pe oglindă“ aburariul („suflet“ în arhaic-dac-zalmoxiana noastră limbă pelasgă > valahă), acolo este poetul, «înger zburând prin Valea Neagră», prin infernul războiului, ispăşind lumea pentru „păcatul lui Adam“:Ca un înger prin Valea Neagră,/tot mai aproape de Tine, Doamne,/eu mă tot îndepărtez. De ce nu spun acum nimica,/mereu bătând din aripi,/din munţii mei de pene albe ? […]/Cuvântul, aici, ieşind din suflet,/rămâne vag, neputincios,/ca semnul nesemnificativ şi provizoriu,/transcris în grabă pe nisip/migrator, din deşert./Îngerul din mine zboară şi tace,/tace şi zboară. Ispăşeşte lumea./Eu sunt Valea Neagră a Ta, Doamne,/a lui Adam, a nimănui («11 martie 1994, la Belgrad», «Înger zburând prin Valea Neagră»).
O zguduitoare ars poetica – din ciclul Nouă cuie „ale coşciugului“), zămislită în Bucureşti, la 5 mai 1994, întâmpină Distinsul Receptor al stihurilor lui Adam Puslojić, revelându-i în actul sacru al artei Cuvântului, exactitatea, verticalitatea / demnitatea trăirii, autozidirea eului, monumental, până la „însicriere“: Eu scriu acum exact/aşa cum m-am născut:/de jos în sus,/sau invers. Iartă-mă,/Doamne! Scrisul meu/este sicriul meu, nu/altceva. Un semn,/un Logos, un Cuvânt/al începutului./Încep acum. Scriu/un sicriu, un nou sicriu./Un potop, o corabie. Un Noe,/un eu. Un nou/eu, Adam, lumea. («Scris înăuntru»).
După Bucureşti, al doilea jalon / reper de pe traseul liric al lui Adam Puslojić este Alba Iulia (< Apolia > Apul[um]-Dacia), oraş multimilenar din provincia Daciei Nord-Dunărene (României), Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal. În Evul Mediu, la anul 1600 d. H., după ce „regele“ / „Domnul“ Valahimii, Mihai Viteazu[l] a realizat cea de-a şaptea re-Unire parţială a provinciilor din Dacia de la nordul cogaionic-sacrului fluviu, Dunărea (cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I : Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 943-97530-3-5 / vol. I: ISBN 973-97530-5-1], 2001, p. 110), Alba Iulia a fost capitala Valahimii carpato-dunăreano-pontic-nistreene.Simbolic-istoric, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia „s-a desăvârşit re-Unirea Valahimii carpato-dunăreano-pontic-nistreene în statul modern-interbelic al României Mari“, în ciuda celor trei imperii de la începutul secolului al XX-lea: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman / Turc şi Imperiul Rus / Sovietic (U. R. S. S.). Din păcate, re-Unirea din 1918 a durat doar până în 1940, când din trupul României au fost smulse provincii / judeţe – ca Basarabia, Bucovina, Ardeal, Cadrilater etc. –, prin voinţa Imperiului German al lui Hitler în cârdăşie cu Imperiul Sovietic al lui Stalin, prin aşa-zisele dictate – „dictaul Ribbentrop-Molotov“, „dictatul de la Viena“ etc. –, apoi au fost făcute plocon Uniunii Sovietice (U.R.S.S.) / Rusiei, Ungariei, Ucrainei, Bulgariei etc.  Şi Alba Iulia, simbol al re-Unirii Valahimii Nord-Dunărene din veacul al XX-lea sub Tricolor, reverberează, face să se oglindească în sufletul poetului capitala ţării în care s-a născut, capitala fostei Iugoslavii sfâşiate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, Belgradul: Nu mi-e frică. Atât/pot să spun aici, deocamdată,/la Alba, undeva –/unde-mi este dor de Belgradul meu/alb ca zăpada/sângelui tău, frate,/Iisuse, doamne, domnule/încuiat pe Semnul Plus/al universului cel negru… («Hârtie albă»).
La Alba Iulia, eroul liric-poematic-puslojician s-a întâlnit «cu Sfântul Gheorghe», simbol creştin al biruinţei asupra balaurului infernal; şi poetul consemnează: M-am împăcat/cu istoria mişcărilor mele/şi m-am atins de vocea lui/cu mâna abia trezită din somn./Aşa îmi vorbeşte acum prin/semne de sunet Dumnezeu?/Mănânc din acest suflet de sunet/aşa cum se poate înghiţi un clopot uriaş/de la o mănăstire la alta!/Privit pe aici, din Cetate, văd:/Belgradul meu arată foarte mic/şi ascuns de albastru spre negru. […]/De unde-mi vine şi mie moartea?/Pentru ziua de mâine, Bătrâne,/cine mă va trezi definitiv,/integral? Numai eu ştiu/acest clopot, Doamne. Numai eu ştiu/vocea lui pe dinăuntru, aşa cum/Tu cunoşti toate păcatele mele din univers/şi le ierţi din mers, în zbor/prin cereasca atingere de umbră/de voce, de sunet de clopot, de secundă/din veac. Aud? Aud./Bate, bate, Doamne. Aud!/Sună, sună, Părinte. Aud./De ziua lui Gheorghe cel Sfânt/veşnicia s-a născut (Cristos a înviat!)/la Alba Iulia, aud («Clopotul de la Alba»).
Închipuindu-se de 10 mai 1994, la Lugoj, cu Lucian Blaga (1895 – 1961), Adam Puslojić se încredinţează profundului imperativ liric-prezent dinspre ecourile unităţii de acţiune creştin-ortodoxe, valaho-sârbe prin istorii, cu încordare imnică, aidoma unui Alecsandri, dar într-o „horă“  a re-Unirii Daciei Nord-Dunărene şi a Daciei Sud-Dunărene (ori măcar a „Daciei Aureliene“), în numele celestei, nemuritor-cogaionicei Dacii: Eu sunt soldatul poeziei româneşti./Dar Tu, Doamne, care eşti?/Sunt trist, Părinte, ca Nichita [Stănescu] cel luminos/şi acum plâng, nu plâng dureros. /Stau aici, privesc spre Blaga –/spaţiul meu mioritic a ajuns la Haga,/unde, acum cu anii, m-ai dat, Bătrâne,/ca pe Iason, cel ce fură aur-lâne,/neştiind că mor vreodată prin tine,/ca regele meu Marko, la Rovine,/nu ucis de-un frate (de Mircea cel Mare),/ci de crucea de lumină, grea şi tare./Hai, să cântăm hora sfântă, românească,/noi doi, Doamne, din gura mea, sârbească. («Un edict nou: Fraţilor mei Români»).
La primul lui volum de versuri în limba valahă, la peste douăzeci în limba sârbă – cum şi la alte şaptezeci de cărţi tâlmăcite din valahă în sârbă –, constatăm că Adam Puslojić oracular rosteşte, în sublima caligrafiere a paradoxismului clocotrist cu „aur albastru“.
Ion-Pachia Tatomirescu (Timişoara)

O PROVOCARE
Bucuria lecturii sonetelor lui Theodor Răpan din PAS ÎN DOI. De trei ori 33 + 1 Iconosonete, cu opere grafice de Damian Petrescu (Editura „Semne” - 2014) nu poate fi deplină fără cunoaşterea prealabilă a metaforei sale!
Poetul preferă ca titlu structura „Pas în doi” în locul altor sintagme, pentru plusul de expresivitate al acestei combinaţii, prin care nu surprinde numai grija manifestată de autor în organizarea structurii şi compoziţiei, ci şi esenţa a ceea ce sugerează, o proprietate fundamentală a construcţiei – lirismul – şi un sentiment personal faţă de actul creaţiei.
Titlul orientează spre tema cărţii pe care, citind-o, veţi identifica-o, precum şi gruparea sonetelor în cele trei cicluri: I. Sonetele deşertăciunii; II. Sonetele dezdurerării; III. Sonetele destrămării, la care se adaugă Sonetul de adio.
Deşertăciunea, dezdurerarea, destrămarea – acestea sunt conceptele fundamentale în jurul cărora gravitează, deopotrivă,  câmpuri lexicale, motive şi laitmotive ale căror simboluri sunt subordonate meditaţiei asupra vieţii şi a morţii, sub steaua iubirii – ca spaţiu al neuitării, între fiinţă şi nefiinţă.
Această nouă apariţie editorială a poetului Theodor Răpan este o carte a rafinamentului expresiei, care se adresează, în egală măsură, cugetului şi ochiului, un adevărat „catehism al iubirii”, ca sentiment nepereche, pe care îl trăieşte Omul prin cuminecarea legăturii cu Universul.
Vocea distinctă a creatorului mizează pe prospeţimea şi pe valoarea noutăţii stilistice, trăsături fundamentale caracteristice acestui spirit slujind de o viaţă, ca un adevărat sacerdot, în templul care se numeşte: Poesia!                     
Citind PAS ÎN DOI, veţi afla cum puteţi trăi în armonie şi în echilibru explorând necunoscutele spiritului interior ale Omului, de la freamătul timid al gândului până la dezlănţuita furtună pasională a Cuvântului, dar şi interferenţa poeziei cu grafica, datorate celor doi creatori: Theodor Răpan, autorul sonetelor,  şi Damian Petrescu, realizatorul albumului plastic.
Volumul PUR ŞI SIMPLU.154 Contrasonete, cu opere grafice de Damian Petrescu (Editura „Semne” - 2015) vine după alte cărţi de sonete, pe care poetul Theodor Răpan ni le-a dăruit în ultimii doi ani: FIIND 365 + 1 Iconosonete (2013), FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60 + 1 Iconosonete, 3 volume (2014), PAS ÎN DOI. De trei ori 33 + 1 Iconosonete (2014).
De ce PUR ŞI SIMPLU are ca subtitlu 154 Contrasonete? Fiecare sonet este precedat de un motto, preluat din ediţia: William Shakespeare – „Sonnets”, Londra, 1609. Practic,  acest nou volum al lui Theodor Răpan nu este nimic altceva decât «replica sa de adoraţie» la adresa Marelui Will! Absolut originală şi de admirat! Iar „enigma” o veţi descifra citind cu atenţie distihul-„motto” shakespearian, în conjuncţie cu distihul autorului de faţă!
Nu-i greu de fixat aici tema – Iubirea, pentru ca, din tema principală, să se ramifice o serie de teme secundare, unele mai acaparatoare decât altele. Motivul central, care concentrează fiorul liric, este acela al trecerii, căci, aşa cum se-ntreabă poetul: Din ghearele iubirii cine scapă/ Şi din strânsoarea morţii cine fuge?/ Vicleana stă la pândă... Sapă, sapă.../ Nu vrea pe înserate să dejuge!                      
PUR ŞI SIMPLU nu este numai cartea «sonetelor de stare», ea este întreaga istorie a sufletului poetului care iubeşte mult viaţa, dar meditează asupra morţii, profund uman în tot ceea ce face. Aici moartea nu este macabrul, sinistrul, tenebrul; sentimentul morţii este, de fapt, expresia profundului mister al trecerii spre necunoscut, căci,  până la urmă,  necunoscute rămân toate: iubirea nu este amor, cum nu este pendulare între plăcerea simţurilor şi asceză!
Theodor Răpan este un stilist care tinde spre perfecţiune. În viziunea lui, poetul trebuie să fie preocupat de aşezarea în plan estetic a stărilor ce ţin de nobleţea umană. Sobrietatea şi concizia, izvorâte din limbajul poetic, definesc stilul poeziei lui, conferindu-i expresivitate.
Interogaţiile şi exclamaţiile retorice, enumeraţia în structura poetică a frazei, inversiunile topice dau strălucire textului, argumentând originalitatea stilului. Sensibilitatea creatorului cunoaşte o linie ascendentă, alimentată fiind şi de o imaginaţie bogată.
În oglindă – geniala ilustraţie a lui Damian Petrescu întregeşte totul!               
Citiţi-l şi vă veţi convinge că, aspirând  la cultul frumuseţii, Theodor Răpan face din scrisul şi din arta sa o profesiune de credinţă!
Nicoleta Milea (Alexandria)

BAIA BALKAN, O CRONICĂ SOCIALĂ SEMNATĂ ILEANA ANDREI-CUDALB
„Baia Balkan”, romanul Ilenei Cudalb, se detaşează prin autenticitatea realităţii transpuse pe hârtie. „Baia Balkan” este o carte plină de suflet, în care nota de originalitate rezultă din rememorarea unor fapte şi întâmplări de demult. Arta autoarei se hrăneşte din crearea unor personaje neobişnuite. Eroii săi sunt oameni cu o voinţă de fier, care nu concep să înţeleagă, să accepte şi să se resemneze. Prin intermediul lor, autoarea ne dezvăluie un mod de viaţă inedit şi impresionant.
„Sărbătoarea promisă”
lleana Cudalb (născută pe 21 iunie 1951) este originară din localitatea Cudalbi, judeţul Galaţi. Licenţiată a Facultăţii de Engleză – Rusă, aceasta debutează în anul 1983 în revista Săptămâna Culturală din Bucureşti. Debutul editorial se produce în acelaşi an cu romanul Sărbătoarea promisă. Printre cărţile publicate de Ileana Cudalb se numără  Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, coautor poetul Shaul Carmel (1996), Shimon Peres. De la Dimona la Oslo (2001), romanele Via Regis (2002), Fiica mea, America (2002) - varianta în limba engleză My daughter AMERICA, traducere de Ioana Baldea, a fost publicată de Ed. Junimea din Iaşi (2007) – şi Baia Balkan (2007). În prezent, scriitoarea este consul la Ambasada României din Canberra, Australia.
Neamul bălcăneștilor
Roman cu valoare istorică şi documentară, dar şi artistică, „Baia Balkan” semnat de Ileana Cudalb, prinde în ţesătura sa fire din memoria neamului bălcăneştilor, preluând influenţe din folclor, precum şi motive din mitologia creştină şi păgână. Romanul evocă traseul celor din neamul bălcăneştilor, ai căror paşi au pornit din „mohorâtul ţinut al Histriei, și de acolo până la Întorsura, refăcând astfel drumul transhumanţei străbătut... din Terra Blachorum.”
Sfântul Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor
Bălcăneştii sunt oameni împlinitori de dreptate, răbdători în suferinţă, iubitori de adevăr, dreptate şi demnitate. Ei sunt păstrătorii unei lumi arhaice şi patriarhale şi au un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, fiind apărători ai unor principii de viaţă fundamentale, bine stabilite din vremuri imemorabile. „Suntem uniţi prin sânge, dar și prin credinţa că suntem veșnici. Călcăm fără poruncă, neabătuţi, pe același drum, de la naștere și până la moarte, pe pământul presărat cu oasele străbunilor din vatra satului până sus pe culmea Babiţei, unde ne închinăm în faţa troiţei ridicate înaintea intrării în Templul Sfântului Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor.”
Templul
„Baia Balkan” debutează ca un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi minuni. Templul ocupă locul central, ce oferă culoarea locală. În jurul acestui templu cresc tradiţiile, se nasc legendele, prind contur aventurile. Volumul se deschide cu un spectacol ceremonial ce are rolul de a ne face cunoştinţă cu ritualul iniţierii, cu unitatea dintre oameni şi zeităţi. „Dintr-o veche tradiţie se atribuie templului o istorie încărcată de personaje și evenimente pline de semnificaţii... Ulterior, încercările cutezătorilor de a dezvălui misterele Templului au creat noi și noi legende, ridicând tot atâtea semne de întrebare cât și movilele tombale presărate peste tot în interiorul peșterii.”
O tradiţie care se pierdea în timp
În roman, pe lângă personajul principal, care este si narator, se detaşează figura lui Muzulie, în jurul căruia se învărteşte intriga, şi de al cărui nume se leagă episoadele eroice ale naraţiunii. El are rolul de călăuză, el este cel ce intră în corespondenţă cu trecutul, de unde absoarbe elementele ancestrale, cosmogonice, pe care le aplică în planul vieţii telurice, contemporane. „Muzulie era hotărât să repună în drepturile lui neamul nostru direct coborâtor din sângele și carnea Palaghiei, cea pe care boierul francmason Caracostea o adusese cu peste două sute de ani în urmă înaintea intrării în Templu și o lăsase acolo paznic al unei tradiţii care se pierdea în timp.”
A venit vremea ca lumea să audă de noi
Evoluăm într-o lume balcanică, în care motivul căutării, al împlinirii destinului colectiv şi individual este magistral redat. Muzulie este exploratorul, cel care încearcă să lămurească sensurile prezentului şi ale viitorului, lucru ce nu se poate realiza decât prin înţelegerea trecutului. „Autonomia teritoriilor noastre va fi și ea discutată, vom supune la vot aprobarea fondurilor pentru proiectul Baia Balkan... Templul Sfântului Baia va fi zăvorul care închide și deschide cutia Pandorei balcanice. A venit vremea ca lumea să audă de noi.”
Un spaţiu devenit vatră
Roman de o reală valoare literară, „Baia Balkan” evocă o lume arhaică, în care întâmplări de demult îşi fac locul în prezent. Eroii sunt dominaţi de un profund sentiment patriotic şi au vocaţia lucrului bine împlinit. Ei se conduc după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti şi îşi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic ce a devenit vatră. „Baia Balkan” este o carte despre oameni răbdători în suferinţă, ce ţin în sufletul lor dureri nestinse. Ei au puterea de a dovedi că platitudinea spirituală şi lipsa de iniţiativă nu fac parte din felul lor de a fi.
Octavian D. Curpaş (Surprise, Arizona – SUA)
 
 
SPIRITUALITATE

O PLAGĂ DE NEACCEPTAT: HOMOSEXUALITATEA

Moralitatea are astăzi are cu totul alte valențe decât avea în trecut. Pentru unii, a fi moral înseamnă a avea un comportament normal, a nu ieși în evidență prin fapte care afectează educația sănătoasă, însă pentru alții, moral este să iubești o persoană de același sex și să te și căsătorești cu ea. Trăind într-o țară democratică, e firesc să fie întrebați toți cetățenii ei cu drept de vot despre legiferarea căsătoriilor între homosexuali și despre adopțiile în astfel de cupluri. Chiar dacă în vreo 19 țări din lume cele două chestiuni sunt considerate normale, în România oamenii privesc cu reticență legea aceasta. Este puțin probabil ca românii, majoritar ortodocși, cu principii morale sănătoase să fie de acord cu o asemenea aberație. Unele dintre vedetele de la televizor afirmă, la unison, că trebuie să fim toleranți, să-i acceptăm pe cei care au o altă orientare sexuală decât noi, să le fim prieteni etc. Știm noi prea bine cum funcționează mecanismele gândirii! Oricine ar spune orice, doar pentru a intra în grațiile cuiva, pentru a fi agreați, pentru a aduna cât mai multe like-uri, pentru a fi votați. Ce s-ar întâmpla, însă, dacă numărul homosexualilor ar crește tot mai mult, astfel încât aceasta să devină o mare problemă? Cum rămâne cu natalitatea? Cu viitorul acestei țări? Și-așa se nasc tot mai puțini copii. Dacă și aceștia ar fi adoptați de homosexuali, am rămâne fără copii, căci așa-zișii lor părinți i-ar educa în spiritul unei vieți lipsite de sens.
Dar există și alte metode, pentru ca societatea să aibă urmași, ar spune unii, numai să fie lăsați să facă tot ce vor, fără a li se îngrădi cumva dorințele bolnave. Însă, cei care cred că li se încalcă drepturile, încă speră să aibă câștig de cauză. De pildă, un apărător fervent al lor, Remus Cernea, același care, în urmă cu foarte puțin timp înfiera ora de Religie, susține că li se încalcă drepturile homosexualilor, că normalitatea nu este altceva decât respectarea drepturilor. Care drepturi? Ce drepturi le-au fost încălcate? În România contemporană se respectă drepturile omului, însă aici discutăm despre un comportament deviant, nesănătos pentru viitorul acestei țări, pentru generația de azi și de mâine. Degeaba suntem comparați cu locuitorii altor țări, căci suntem total diferiți de aceia. Noi avem o altfel de mentalitate, moștenim un sistem de valori incoruptibil, niște principii nemuritoare, care n-au făcut rău nimănui. De ce trebuie să le înlocuim, dacă sunt bune? Pentru că vrea Remus Cernea? El și alții asemenea lui  ar trebui să consulte un psiholog sau un preot și să nu mai instige la haos. Cel puțin să le fie rușine să apară în public și să întineze moralitatea acestui neam! Chiar cred că românii vor fi de acord cu așa ceva, când ei vor să-și crească și să-și educe fiii în spiritul moralei creștine? Nicidecum! Vom fi la fel de virulenți, cum am fost și în trecut, dacă trebuie să ne apărăm propria identitate. Acești oameni consideră că pot să miște lumea după cum vor, că noi suntem niște marionete, care execută tot ce li se dictează. Se înșală! Nu putem fi corupți sau cumpărați cu minciuni frumoase. Noi vrem să ne păstrăm tradițiile, obiceiurile și valorile morale, pe care le avem de la străbuni. Acestea sunt cele mai de preț comori ale acestui neam. Nimeni și nimic nu ni le poate lua. Spiritul strămoșilor noștri nu poate fi distrus, căci el trăiește în sufletele noastre. Nu renunțăm la puritatea sufletului, doar pentru a satisface niște dorințe diavolești ale unor persoane ciudate. Fiecare om ar trebui să-și recunoască propriile greșeli și să nu încerce să-i atragă și pe alții în jocul lor murdar. Dacă vor să trăiască în păcat, așa să fie! Dar să ne lase pe noi în pace, să trăim respectând tot ceea ce e pur și minunat, să respirăm sfințenia înaintașilor noștri, să le păstrăm neîntinată amintirea și să rămânem noi înșine, normali și sănătoși la trup și suflet. Cât despre voi, cei care v-ați rătăcit pe drumul către moarte, nu vă putem spune decât atât: treziți-vă la realitate până nu e prea târziu, căci e crunt să pleci din această lume având conștiința așa de pătată!
Chipul moralității este încă viu, iar noi avem datoria de a-l menține curat pentru totdeauna. Milităm pentru o Românie sănătoasă, pentru cetățeni care să se bucure de un viitor frumos, respectând cele mai importante principii de viață: sănătatea și normalitatea. Ele mențin echilibrul existenței, iar oamenii pot trăi astfel în armonie, pot visa frumos și își pot îndruma copiii către eternitate cu demnitate și curaj.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT

DOUĂ „POVEŞTI” DIN FIZICĂ

Se vorbeşte adesea despre descongestionarea programelor de învăţământ, adesea prea încărcate cu informaţii neesenţiale (afirmaţie parţial adevărată). Dar nu s-a vorbit niciodată de înnoirea programelor şcolare. Ştiinţa evoluează cu paşi atât de mari, încât ceea ce se predă în învăţământul românesc se depărtează de actualitate cu o viteză echivalentă. În plus, profesorul este obligat – prin natura meseriei sale – să se informeze asupra celor mai recente evoluţii din domeniul pe care îl explică elevilor săi şi să le explice acestora.
În două articole succesive voi analiza două evenimente care – după părerea mea – ar trebui prezentate elevilor de clasa a XII-a, chiar dacă unul dintre ele este în contradicţie cu primul postulat al Teoriei Relativităţii Restrânse (predată în primul capitol), iar cel de-al doilea nu are legătură cu vreunul dintre subiectele predate în clasa amintită şi, în general, cu fizica predată în învăţământul preuniversitar: posibilitatea depăşirii vitezei luminii (în numărul de faţă al revistei) şi posibilitatea găsirea bosonului Higgs (în numărul următor).
Despre depăşirea vitezei luminii în vid
TRR (Teoria Relativităţii Restrânse), publicată de Albert Einstein în anul 1905, postulează constanţa vitezei luminii (care, astfel, nu se supune regulii de compunere din mecanica clasică, i.e., newtoniană) şi, drept consecinţă, imposibilitatea depăşirii vitezei luminii în vid (notată cu c şi având valoarea de aproximativ 300.000 km/s).
În ultimii trei ani, oamenii de ştiinţă de la laboratorul Gran Sasso din Italia (cel mai mare laborator subteran din lume), au efectuat o serie de teste cunoscute sub numele de experimentul OPERA (i.e., Oscillation Project with Emulsion-Racking Apparatus), care au avut drept scop iniţial detectarea transformării neutrinilor[1] miu (νμ) în neutrini tau (ντ).
Neutrinii au fost generaţi la CERN, în Elveţia, la 732 km depărtare. Rezultatele acestor teste (publicate pentru prima oară în 22 septembrie 2011, în articolul Measurement of the neutrino velocity  vith the OPERA detector in the CNGS beam) au arătat şi altceva, anume că viteza particulelor amintite depăşeşte viteza luminii în vid, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că TRR este eronată. Conform măsurătorilor, neutrinilor le-a fost necesară o durată mai scurtă cu 60 de nanosecunde decât cea necesară luminii pentru a parcurge aceeaşi distanţă. La energia de 17 GeV (Giga electronvolţi), cu care neutrinii ajung la Gran Sasso, se estima (ca eroare experimentală previzibilă), o diferenţă relativă (i.e., (v-c)/c) de circa 10-19 (i.e., o zecime de miliardime), dar cele 60 de nanosecunde înseamnă o abatere măsurată de 10-5, adică mult mai mare.
Trebuie menţionat faptul că dacă alte experimente similare vor confirma faptul că viteza neutrinilor depăşeşte valoarea c, acesta ar fi – deocamdată – singurul tip de fapt experimental care infirmă TRR. Dar, conform regulilor de validitate a unei teorii ştiinţifice, nici nu este nevoie de mai multe pentru ca aceasta să fie infirmată.
Fizicienii americani de la Fermilab au obţinut – în experimentul MINOS (Main Injector Neutrino Oscillation Search), început în 2005 – o abatere similară, pe o distanţă practic egală, dar atunci s-a considerat că erorile de măsură au fost prea mari pentru ca rezultatele să fie corecte.
Rezultatele raportate de la Gran Sasso sunt comentate în diverse moduri de fizicieni. Unii le acceptă, considerându-le un eveniment epocal (care zguduie fizica şi – odată cu ea – o bună parte din edificiul ştiinţelor naturale), în vreme ce alţii sunt sceptici în privinţa corectitudinii rezultatelor. Oricum, pasul următor constă în efectuarea altor măsurători în laboratoare independente, care să ducă la confirmarea sau infirmarea rezultatelor obţinute la Gran Sasso. Fizicienii de la MINOS (Fermilab) vor fi pregătiţi să reia măsurătorile peste câţiva ani.
Antonio Ereditato, şeful echipei OPERA, a afirmat – ca reacţie la neîncredrea scepticilor – că “Am vrut să găsim o greşeală, dar nu am găsit... Nu  susţinem nimic, vrem doar să primim ajutor din partea comunităţii ştiinţifice pentru a înţelege acest rezultat”.
Antonio Zichichi, profesor emerit la Bologna, a afirmat că întregul edificiu al fizicii este pe cale să se prăbuşească, căutând o ieşire din această situaţie prin invocarea posibilităţii ca – în drumul lor de la CERN la Gran Sasso – neutrinii să fi ales o scurtătură printr-o altă dimensiune a Universului.
Profesorul Jenny Thomas (University College din Londra, purtătorul de cuvânt al MINOS, Fermilab) spunea că “Impactul acestor măsurători, dacă ar fi corect, ar fi uriaş”.
Dacă rezultatele experimentului OPERA vor fi confirmate, nu înseamnă totuşi că Einstein a greşit în mod fundamental, ci numai că teoria lui va fi inclusă într-una mai „largă”, după cum fizica newtoniană (care explică – să spunem – aproximativ 99,9% din tot cee ce se întâmplă în Univers) a fost inclusă – ca un caz particular, valabil în cazul vitezelor mult mai mici decât cea a luminii în vid – în Teoria Relativităţii Restrânse.
Datoria profesorului de fizică este aceea de a prezenta elevilor săi acest eveniment experimental deosebit şi de a-l explica în termeni cunoscuţi lor.
                Traian Anghel (Brăila)
 

[1] Leptonii sunt particule care nu interacţionează tare. Există trei tipuri de leptoni încărcaţi cu sarcină electrică (electronul, miuonul şi tauonul) şi trei tipuri de leptoni neutri (cu spinu ½ şi masă foarte mică, apropiată de zero), numiţi neutrini (electronic, miuonic şi tauonic). Neutrinii oscilează şi se transformă unii în alţii pe măsură ce se propagă în spaţiu.
 
REPERE...
DAVID, ÎNTRE ENIGMELE VIEŢII ŞI CERTITUDINILE FILOSOFIEI SALE
1. Ce ştim despre David?
Adevărul este că ştim foarte puţine lucruri sigure despre viaţa acestui neoplatonic târziu. Ba mai mult, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Gabriel Liiceanu, traducătorul şi comentatorul tratatului davidic intitulat Introducere în filosofie,”sursele sunt anecdotice şi nerelevante, părerile cercetătorilor sunt împărţite, adesea contradictorii, făcând imposibilă existenţa unei imagini pozitive unitare”. Ori, dacă luăm aminte la Bibliografia selectivă în care sunt incluşi nemţi, francezi, ruşi şi armeni, cu toţii valoroşi davidologi, avem astfel dovada vie că opinia lui Gabriel Liiceanu este aceea a unui cercetător pe cît de avizat prin sursele la care apelează, pe atât de dornic de a aduce un spor de lumină în această chestiune. Iar el, vizibil incomodat de părerile contradictorii ale davidologilor citaţi, optează pentru un model expozitiv, “care, renunţând la pretenţia concluziilor ferme, se va mulţumi cu prezentarea datelor oferite de surse şi a ipotezelor formulate de cercetarea modernă, punând în locul unei imagini unitare, dimensiunea unei probleme”.
Dar, se vor întreba pesemne unii, de unde până unde prezenţa unor armeni aşa ca Missak Khostikian, V.K.Čalojan sau I. Manandian în suita davidologilor de prim rang? De acolo că vechi surse armene, precum Istoria universală a armeanului Stefan Asoghik, mort în primul deceniu al secolului al XI-lea, sau Cartea esenţelor, cu autor necunoscut şi datare aproximativă la sfârşitul secolului al VI-lea ori poate la începutul celui de-al VII-lea (celebra scriere care a creat legenda în jurul lui David), la fel ca lucrarea autorului creştin Gregor, mort în anul 1221, respectiv ca Arakel Süneţi, un comentator armean al faimoasei scrieri filosofice Definiţiile filosofiei (varianta armeană a lucrării Introducere în filosofie), toate aceste surse au acreditat imaginea unui David atât de înzestrat şi plin de înţelepciune în scopul ce şi l-a asumat alături de alţi tineri armeni de a învăţa limba greacă pentru traducerea Bibliei şi a altor opere din literatura elină în limba armeană, încât – ni se spune cu multă satisfacţie – nu doar David, ci ei toţi dovediră atâta sârguinţă şi pricepere, “de îi întrecură până şi pe greci”!
Existenţa unei serii paralele din scrierile filosofice ale lui David, anume în greacă şi armeană, nu a avut darul de-a aduce un plus de certitudine în această problemă de exegeză. Căci nu se stinsese bine ecoul observaţiilor făcute în anul 1892 de ilustrul davidolog Adolf Busse, cum că “în literatura greacă, despre filosoful David nu există informaţii care să confere temeiuri sigure pentru comentarea vieţii şi activităţii sale”, prin urmare el propunea să se aştepte un  studiu critic temeinic care să aibă în vedere nu doar sursele armene, ci şi analiza comparată a textelor greceşti şi armene, nu trecuse, deci, mult timp de când distinsul cercetător îşi făcuse cunoscute observaţiile şi rezervele în această chestiune, când o serie de orientalişti şi bizantinologi în frunte cu C.F.Neumann, reuşea să creeze un portret al lui David, preluând ceea ce era general în diversele relatări privitoare la filosof şi eliminând pe cât posibil contradicţiile scoase la iveală de surse.
Respectiva imagine, preluată de marile enciclopedii şi istorii ale filosofiei, face din David un filosof neoplatonic creştin, originar din provincia Hark, care a trăit în secolul al V-lea sau al VI-lea, a învăţat şi predat filosofia la Atena, apoi a scris cărţi filosofice (Introducere în filosofie, Comentariu la <Isagoga> lui Porfir, Comentariu la <Categoriile> lui Aristotel) şi cărţi teologice (ca, de exemplu, discursul antinestorian Despre cruce), cărţi redactate parte în limba armeană, parte în limba greacă, parte în ambele limbi.
Nici vorbă ca apele exegezei să se liniştească după această precizare cărturărească, dacă avem în vedere fie luptele teologice de la acea vreme de început a creştinismului dintre monofizitismul bisericii armene şi tendinţele hegemonice ale bisericii greceşti, fie faptul că în viaţa culturală a Armeniei din secolele V-VII figurează nici mai mult nici mai puţin de şapte nume David, fiecare cu cognomenul sau supranumele său, graţie căruia ei pot fi mai lesne identificaţi: David Invincibilul, David Gramaticul, David Ipat etc.
Şi iată că taman atunci îşi fac intrarea pe scena disputelor cercetătorii armeni, îndeosebi Missak Khostikian, care nu ezită să dinamiteze şubreda construcţie a confraţilor săi prin afirmaţii tranşante de genul: “Nu suntem în posesia nici unei relatări autentice de încredere despre filosoful David, şi acelea de care ne-am ocupat până acum sunt de origine târzie, anume din secolele X-XIII”!
Iar M. Khostakian, cu coerenţa ideilor sale, după cum opinează G.Liiceanu, purcede în continuare la examinarea scrierilor ce poartă numele lui David. Astfel, printr-o atentă comparare a conţinutului scrierilor atribuite diferiţilor Davizi, Khostakian ajunge la concluzia că lucrările teologice, precum şi scrierea Întrebări filosofice atribuită lui David din Hark, nu îi aparţin filosofului David Invincibilul. Ceea ce înseamnă că David filosoful şi David teologul din Hark nu reprezintă una şi aceeaşi persoană. Mai mult, David filosoful, autorul celor trei lucrări: Introducere în filosofie, Comentariu la <Isagoga> lui Porfir şi Comentariu la <Categoriile> lui Aristotel, care – aşa cum spuneam – există atât în limba greacă cît şi în armeană, nu este un autor armean, ci un neoplatonic grec păgân, elev al lui Olimpiodor cel tânăr (în filosofia greacă sunt cunoscuţi încă doi filosofi cu numele de Olimpiodor), ale cărui lucrări elaborate iniţial în limba greacă, au fost ulterior traduse în armeană!
Cât îl priveşte pe David din Hark, autorul vizat de sursele armene, acesta de fapt era un teolog monofizit, care a trăit şi a scris în prima jumătate a secolului al VI-lea. În paranteză fie spus, monofizitismul n-a reprezentat doar o dispută aprigă, încheiată în primele veacuri de statornicire a creştinismului, căci – după cum se ştie – această erezie ce crede şi susţine numai natura divină a lui Hristos, s-a perpetuat până în zilele noastre sub chipul celor trei biserici recunoscute: biserica armeană, biserica iacobită şi cea coptă...
Revenind la dezbaterea noastră, să notăm justeţea diferenţelor observate de cercetătorii care au avut sub ochi atât Introducere în filosofie cât şi Întrebările filosofiei, lucrare atribuită de tradiţie tot lui David Invincibilul. Se constată, ne încredinţează Liiceanu, nu doar orientarea de ansamblu diferită a celor două cărţi, ci şi concepţia diferită în probleme identice. Astfel, dacă în toate cele 41 de întrebări şi răspunsuri care alcătuiesc lucrarea Întrebările filosofiei se simte prezenţa unui apologet înflăcărat al creştinismului, nu acelaşi lucru se poate spune despre autorul tratatului Introducere în filosofie, unde apare doar formularea stereotipă: “Cu voia Domnului am încheiat şi capitolul de faţă”, propoziţie cu care se încheie câteva dintre cele 24 de capitole ale cărţii şi care are menirea nu doar de-a sfârşi ceva, ci şi de-a face legătura cu pasajele următoare.
Apoi modul în care cei doi definesc omul este atât de diferit, încât subscriem la părerea lui G. Liiceanu cum că “unul şi acelaşi autor nu putea renunţa de la o lucrare la alta la o definiţie pe care în ambele cazuri o reia de zeci de ori”. Căci dacă pentru David teologul, definiţia omului în calitate de imagine a lui Dumnezeu este mai mult o descriere bazată în egală măsură pe presupunere şi năzuinţă, adică “suflet unit cu trupul prin intermediul respiraţiei şi ţinut ca unul singur prin ea”, definiţia dată de David filosoful are darul de-a fi simplă, clară şi precisă, prin urmare mereu actuală, tocmai pentru că reuşeşte să închidă în ea esenţa a ceea ce defineşte: “Omul este o fiinţă raţională, muritoare, capabilă de cugetare şi cunoaştere”.
Multe ar mai fi de spus înainte de-a sfârşi acest capitol, însă o problemă se impune în mod deosebit. Anume cea privitoare la aprtenenţa lui David la vechea religie păgână. Căci dacă substanţa scrierilor sale urmează linia spiritualităţii elenistice, cum se explică următoarele:
a) Numele său biblic de David;
b) Menţiunea din titlul manuscrisului grec: “După glasul filosofului celui prea iubitor de Dumnezeu”;
c) Prezenţa expresiei “Cu voia Domnului” din formula cu care el îşi încheie unele dintre capitolele cărţii?
Din nou G. Liiceanu îl citează pe M. Khostakian cu cele două interesante conjecturi ale sale:
1) Scrierile lui David au cunoscut interpolări ulterioare din partea unei persoane ori a unui grup de persoane animate de interese teologice, ceea ce pare cu atât mai plauzibil cu cât şi în alte multe cazuri s-a constatat intervenţia nu întotdeauna subtilă a copiştilor;
2) Este posibil ca filosoful să se fi convertit către sfârşitul vieţii la creştinism, luându-şi numele de David. Nu aşa procedase şi contemporanul său, comentatorul Elias, la rândul lui elev al lui Olimpiodor cel tânăr?
Chiar admiţând presupunerea din urmă, totuşi părerea lui Missak Khostakian este că “scrierile lui David sunt cu totul străine de religia creştină; ele aparţin acelui tip de lucrări care s-au păstrat în număr mare în şcoala neoplatonică ateniană şi alexandrină în secolele al V-lea şi al VI-lea”.
Ţinând seama de această avalanşă de argumente, iată că în minte ni se conturează imaginea unui David nearmean, care a trăit şi creat la Bizanţ, pe timpul domniei lui Justinian I (527-565), adică într-o epocă de apogeu a culturii şi civilizaţiei acestui imperiu şi de decădere a Europei occidentale.
2. Ce ne învaţă filosofia lui David ?
Cu toate că viaţa lui David este atât de zgârcită cu informaţiile necontradictorii, avem totuşi una asupra căreia toţi cercetătorii cu mic cu mare au căzut de acord ca fiind mai presus de orice îndoială, anume aceea că filosoful este un neoplatonic târziu. Ne amintim că Porphyrios, elevul preferat al lui Plotin şi autorul scrierii Viaţa lui Plotin, s-a născut în anul 232 sau 233 undeva în Siria. Paradoxal este faptul că deşi s-a născut cu circa 300 de ani mai tîrziu, despre David există la ora actuală mai puţine date certe ca despre primii neoplatonicieni grupaţi în jurul maestrului Plotin.
În definitiv n-are prea multă relevanţă dacă David a fost armean ori grec, păgân sau creştin, respectiv dacă a trăit la Atena, Constantinopol ori aiurea. Important este că a scris ceea ce a scris şi că ceea ce a scris a ajuns până la noi. Şi cum spiritul scrierii se constituie într-o elocventă probă pentru concepţia epocii în care ea a fost plămădită, respectiv într-un fir călăuzitor prin acele hăţişuri greu de străbătut în anumite zone ale cunoaşterii, iată de ce cercetătorii recurg la această metodă eficace ca la un îndreptar al căutărilor pe calea cea bună. În primul capitol am văzut că aşa a procedat M. Khostikian, ceea ce i-a permis să emită păreri îndrăzneţe vizavi de viaţa şi opera lui David.
La rîndul nostru, urmărind linia platoniciană în cartea lui David, ne dăm seama că el îl cunoştea bine pe Platon. Nici nu era cu putinţă altminteri, atâta timp cât Olimpiodor cel tânăr, profesorul său din Alexandria, era autorul mai multor comentarii despre dialogurile platoniciene.
Iar acum, după aceste preparative, este cazul să ne întrebăm cam care este locul lui David în istoria filosofiei şi ce rol revine scrierii sale Introducere în filosofie în algebra cunoaşterii umane?
Deoarece vremea marilor şcoli filosofice (pitagoreică, platoniciană, peripatetică, stoică) trecuse, Gabriel Liiceanu opinează că tratatul lui David este una din puţinele cărţi “din care ne putem da seama de trecere de la spiritul unei culturi la litera ei”. Spiritul devenind tot mai comod şi mai indolent pe măsură ce ne îndepărtăm de apogeul excelenţei filosofice atins în vremea lui Platon şi pe măsură ce urcăm pe scara istoriei înspre vremurile moderne, iată că asistăm la trecerea de la demersul euristic către principiul comentariului din vremea neoplatonicienilor şi de mai târziu. Căci, aşa cum cu îndreptăţire subliniază G. Liiceanu, dacă în dialogul platonician se discută spre a găsi căutând, “dialogul comentariului este un demers exegetic şi hermeneutic (subl. mea, G.P.)”, cu o evidentă supleţe şi cu neîndoielnice abilităţi explicative şi interpretative din partea comentatorului.
Cu toate că David nu-şi dovedeşte nicicât originalitatea în acest “inventar al definiţiilor filosofiei corecte din punct de vedere tehnic” (G. Liiceanu), şi asta deoarece cu mult timp înainte istoria filosofiei marcase trecerea de la problematizări la probleme, totuşi, filosoful român apreciază tratatul “armeanului” ca pe “o mică summa philosophica(subl. mea, G.P.), un compendiu care pune în lumină ceea ce făcuse posteritatea din filosofia antichităţii”, mai exact un manual, din care se poate prea bine înţelege “ce devenise filosofia din secolul al VI-lea”.
Dar cu toate că în tratat nu se întrezăresc nici măcar urme din frământările, căutările şi spectaculoasele izbânzi ale filosofilor antichităţii, îndeosebi din cele ale triadei de aur: Pitagora – Platon – Aristotel, la a căror incontestabilă autoritate David se raportează necontenit, totuşi Introducere în filosofie se vădeşte o carte deosebit de captivantă şi instructivă prin modul tranşant cum autorul pune în discuţie noţiuni considerate deja ştiute (definiţia, diviziunea, filosofia etc.), prin rigoarea deducţiilor, chiar şi atunci când logica este vizibil îngreunată de povara misticii pitagoreice a numerelor extrase dintr-un veritabil folclor aritmetic, şi nu în ultimul rând prin frumuseţea, simplitatea şi claritatea demonstraţiilor ce-i atestă autorului calitatea de filosof, dacă este să ne conducem după una din definiţiile sale extrinseci: “Filosofia este mama demonstraţiilor”.
Aşa cum îi stă bine unui dascăl, al cărui manual se conduce în mod evident după un scenariu didactic prestabilit, David avansează metodic şi cu grijă, pornind atacul împotriva adversarilor filosofiei chiar de la noţiunile fundamentale: “Filosofia este mama a tot ce există”, “Filosofia nu se ocupă cu particularul, ci cu universalul”, “Cel care mişcă cerul este unul, acorporal, infinit şi nepieritor”, respectiv de la definirea definiţiei ca “un enunţ concis” şi de la evidenţierea însuşirilor necesare filosofului desăvârşit: virtute, capacitate de cunoaştere şi capacitate de acţiune.
Apoi, după ce stabileşte că “definiţia corespunde unităţii, iar diviziunea multiplului” şi după ce precizează că definiţia este anterioară diviziunii, aşa cum unitatea este anterioară multiplului, David ajunge la cele şase faimoase definiţii ale filosofiei, care în cuceritoarea lor dezvoltare şi înlănţuire, formează însăşi esenţa acestui tratat.
De ce taman şase definiţii, când ştiut este că Platon ne-o oferă şi pe cea de-a şaptea, cu nimic mai prejos decât celelalte: “Filosofia este elanul către înţelepciunea divină”? “Deoarece”, ne asigură David, “primul număr perfect este şase (până la el nu există altul perfect), tot şase sunt şi definiţiile filosofiei”.
Cu toate că încă de la primele capitole ale cărţii el punctează că o definiţie corectă are nevoie de gen şi diferenţă specifică, totuşi, cele şase definiţii ale filosofiei le cercetează şi ierahizează plecând de la obiect, scop, excelenţă şi etimologie. Între timp, David are grijă să evite capcanele pe care singur şi le-ar putea întinde, precizând la locul şi la timpul potrivit ba că noţiunile comune de tipul: “Divinitatea este iubitoare de oameni”, nu au nevoie de oameni, ba că cele enunţate laolaltă în mod absolut nu sunt enunţate şi în mod specific, ba că viaţa este posesiune, în vreme ce moartea este privaţiune.
Dar iată ordinea stabilită de David pentru cele şase definiţii ale filosofiei:
1) ”Filosofia este cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt”;
2) ”Filosofia este cunoaşterea celor divine şi omeneşti”;
3) ”Filosofia este pregătirea pentru moarte”;
4) ”Filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă”;
5) ”Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”;
6) ”Filosofia este dragostea de înţelepciune”.
Primele două definiţii pleacă de la obiect şi, după spusele pitagoreicilor, ele au fost enunţate de Pitagora, căci se ştie că maestrul, aidoma lui Socrate, nu a lăsat în urma sa cărţi scrise. Tot lui Pitagora îi revine şi cea de-a şasea definiţie, cea după etimologie, despre care David avea să afirme că “este bună deoarece este a lui Pitagora”! Merită amintită aici precizarea făcută de David în legătură cu primele două definiţii, şi anume că cea dintâi o domină pe a doua prin rigoare, în schimb a doua o domină pe prima prin claritate.
Definiţiile a treia şi a patra pleacă de la scop (a treia de la scopul apropiat, a patra de la scopul îndepărtat) şi ele au fost formulate de Platon. În legătură cu definiţia: “Filosofia este pregătirea pentru moarte”, se cuvine să amintim pledoaria lui David în sensul exact al spuselor lui Platon, adică să ne pregătim pentru moarte, dat fiind că omul are trupul pieritor şi sufletul nepieritor, însă să nu ne punem capăt zilelor nici cu temei, nici fără temei. Prin urmare, trebuie să procedăm ca un veritabil filosof, căci acesta este asemenea divinităţii. Ori punctul de vedere al lui David în această chestiune este cât se poate de ferm: “Cel asemenea divinităţii nu-şi ia singur viaţa”!
Fireşte, această îndumnezeire a filosofului trebuie înţeleasă în sensul amendamentului formulat de Liiceanu: “Nu pentru că ar imita-o făcând, ci pentru că o imită ştiind”. Deşi n-o spune explicit, pesemne că David nu-i considera pe stoici filosofi desăvârşiţi, întrucât aceştia au priceput din definiţia lui Platon că se cuvine să-şi ia viaţa, fie că aceasta este excelentă, fie că este obişnuită, fie că este mizerabilă.
Definiţia a patra se raportează în exclusivitate la asemănarea cu divinitatea, de unde concluzia lui David că divinitatea se caracterizează prin cele trei însuşiri care-l caracterizează şi pe filosoful desăvârşit: virtute, capacitate de cunoaştere şi capacitate de acţiune. Se subînţelege că însuşirile omului şi ale divinităţii nu sunt identice, de unde obligativitatea adaosului “pe cât îi stă omului în putinţă” din definiţia platoniciană.
Căci ce înseamnă, de pildă, virtute la divinitate şi la om? Dacă natura divinităţii este bunătatea, întrucât ea este incapabilă de rău, omul posedă doar virtutea de moderaţie, “fapt pentru care şi este el capabil de rău”, aşa cum inspirat dezvăluie David coexistenţa binelui şi răului din om. Cu aceeaşi simplitate şi măiestrie în demonstraţie, suntem apoi convinşi de autor în legătură cu diferenţa dintre capacitatea de cunoaştere a divinităţii şi cea a omului. Căci dacă “divinitatea le cunoaşte pe toate oricând şi dintr-o dată”, omul, în schimb, nici nu cunoaşte toate lucrurile oricând (nou născutul, de exemplu, nu cunoaşte efectiv, ci doar virtual), nici nu le cunoaşte pe toate dintr-o dată, ci numai pe rând.
Cât priveşte capacitatea de acţiune, David a găsit o formulare uluitor de simplă şi sugestivă prin care redă măreţia şi atotputernicia divinităţii: “Pentru divinitate, termenii sunt convertibili: câte vrea, atâtea îi şi stau în putinţă, şi câte îi stau în putinţă, şi vrea”. Evident că pentru om termenii nu mai sunt convertibili, căci – ne asigură filosoful cu aceeaşi supleţe de invidiat în mânuirea termenilor, “câte îi stau în putinţă, atâtea şi vrea, nu însă ce vrea, îi şi stă în putinţă”. De pildă, ne spune autorul, dacă omul vrea să atingă cerul cu degetul, fireşte că nu poate...
Cea de-a cincea definiţie a filosofiei, cea care pleacă de la excelenţă, îi aparţine lui Aristotel. Raportul dintre artă şi ştiinţă este categoric înclinat de David în favoarea ştiinţei, căci nu numai că ştiinţa îi pune artei la dispoziţie principiile, dar – socoate filosoful nostru – ştiinţa se deosebeşte de artă în privinţa obiectului: “Arta se ocupă de cele instabile, de cele care nu sunt mereu la fel”, în timp ce ştiinţa, pe de o parte se foloseşte mereu de raţiune, iar pe da altă parte se ocupă de cele ce sunt mereu aceleaşi.
Vedem, aşadar, că patru sunt deosebirile dintre definiţiile filosofiei, deoarece – ne asigură David – tetrada era ţinută la mare preţ de pitagoreici (ei chiar jurau pe ea), fie pentru că patru erau elementele primordiale pe care filosofii antici le aşezau la temelia existentului – pământ, apă, aer, foc, fie pentru că tot patru sunt virtuţile cardinale ale sufletului – curaj, omenie, cumpătare, înţelepciune, fie pentru că numărul patru adunat cu cele dinaintea lui, dă numărul 10 (4+3+2+1=10). Iar numărul zece (dekás) era deosebit de preţuit de pitagoreici tocmai pentru faptul că el este capabil să primească şi să închidă în sine toate numerele care-l preced...
În secţiunea dedicată cunoaşterii filosofiei prin diviziune, David împarte filosofia în teoretică şi practică, şi asta deoarece , opinează el, “teoreticul şi practicul se întâlnesc laolaltă în noi”. În privinţa obiectului, partea teoretică domină partea practică (obiectul de cunoaştere al teoreticului îl formează toate cele ce sunt, al practicului doar sufletul omenesc), însă atunci când se are în vedere scopul, partea teoretică, ce are ca scop adevărul, este dominată de practic, întrucât acesta vizează binele. Ori când se pune problema raportului dintre bine şi adevăr, punctul de vedere al lui David ni-l dezvăluie pe neoplatonicul get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de Filosof în rândul arhetipurilor sale: “Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”...
Urmează subîmpărţirea părţii teoretice a filosofiei în fizică, matematică şi teologie, iar a matematicii în aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie. Apoi, după ce notează părerea lui Platon despre rolul şi importanţa matematicii: “Matematica este aceea prin care care trebuie să ajungem la lucrurile divine”, David ne oferă o nouă mostră de mistică a cifrelor, prin surprinzătoarele analogii dintre disciplinele înşirate mai sus şi numere: aritmetica este analogă lui unu (care pentru el nu este număr, ci început al numărului!), muzica lui doi (nici doi nu este număr, ci începutul numerelor pare), geometria lui trei (de-abia trei este număr), astronomia lui patru.
Tot la capitolul Divizarea matematicii, David ne pune la dispoziţie o listă mai mult decât discutabilă cu aşa-zişii inventatori ai acestor discipline: aritmetica au inventat-o fenicienii, căci ei erau negustori şi aveau nevoie de cifre pentru calcule; muzica au inventat-o tracii, deoarece Orfeu era din Tracia; geometria a fost inventată din întâmplare de egipteni, iar astronomia este invenţia caldeenilor.
David este cât se poate de categoric în ceea ce priveşte relaţia dintre practic şi teoretic: (”Practicul se naşte din teoretic!”), precum şi în legătură cu cele trei tipuri de diviziune: de la gen la specii, de la întreg la părţi şi de la un nume omonim la semnificaţii diferite.
Trece pe urmă la diviziunea părţii practice a filosofiei în manieră platoniciană şi aristotelică. După platonicieni, politica este echivalentă părţii practice a filosofiei, pe când aristotelicii divid partea practică în etică, economie şi politică. Iar după ce platonicienii identifică partea practică a filosofiei cu politica (ne amintim că Platon chiar visa la statul ideal Platonopolis condus de filosofi), ei o divid în partea legislativă şi partea judecătorească.
Tratatul lui David se încheie cu o întrebare: Pentru ce există filosofia? Şi tot autorul răspunde: “Pentru a pune în ordine sufletul oamenilor şi pentru a ridica sufletul de la viaţa materială obscură către cele divine”. Ori în acest răspuns îl recunoaştem deîndată pe Platon, care definea adevăratul filosof în următorii termeni: “Numesc filosof nu numai pe acela care ştie multe şi pe acela care este capabil să distingă multe, ci şi pe cel care are o viaţă nepătată şi nepângărită”. Şi iată cum înţeleptul, adică cel ce-şi stăpâneşte pasiunile, este inclus de Platon în rândul filosofilor, în vreme ce Aristotel tălmăcea înţelepciunea “ca o abilitate care s-a modificat în perspectiva unei virtuţi morale”.
Încă ceva pentru o mai bună înţelegere a acestui amplu expozeu. După parcurgerea tratatului, suntem nevoiţi să-i dăm dreptate lui G.Liiceanu cum că el (tratatul) “consemnează victoria lui Aristotel asupra lui Platon” şi că această caracteristică explică prestigiul său ulterior.
Iar acum, după ce am ajuns la finalul acestui excurs, să punctăm un fapt revelator pentru destinul unui autor şi al operei sale. Deşi David nu este o personalitate de prim rang în cultura universală, totuşi Introducere în filosofie a făcut o impresionantă carieră medievală în Răsărit şi în întreaga zonă mediteraneană, tratatul fiind introdus ca materie obligatorie de studiu în programa şcolilor din acele vremuri.
Ba mai mult, după cum ne încredinţează davidologii, neoaristotelismul didactic de mai târziu îi aduce lui David cinstire ca unui însemnat înaintaş, iar urme deloc neglijabile ale influenţei sale se întâlnesc nu doar la Ioan Damaschinul (sec. al VIII-lea), ci chiar mult mai târziu în exegezele lui Teophil Coridaleu (1574-1646), acest ultim mare comentator aristotelic.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TELURICUL PITUŢ
Moto: „Cartea aceea mi-a salvat viaţa. Scrisul e o introspecţie îndelungată, o călătorie către grotele cele mai ascunse ale conştiinţei, o meditaţie lentă. Scriu pipăind tăcerea, descoperind particule de adevăr, mici cristale care-mi cad în palmă şi-mi justifică trecerea prin această lume.”[1]
Poetul Gheorghe Pituţ caută perseverent un univers compensatoriu care să-l smulgă dintr-o realitate deficitară şi uneori degradantă în raport cu aspiraţiile sale. Acest univers ia mai multe înfăţişări, dovadă stau volumele de versuri şi proză în care el stabileşte o ordine privilegiată a lumii pe care o creează demiurgic. Pentru că „unui semn negativ într-o ordine comună îi corespundea simetric şi simplist, dacă nu chiar tautologic, un semn pozitiv într-o ordine privilegiată.”[2] Această ordine o reprezintă creaţia, unde poetul deţine puteri absolute, în plan celest şi teluric, iar conflictele cotidiene par derizorii în raport cu starea poetică de graţie plenară ce se opune acestora, fie că sunt în vis, în somn sau în starea de veghe, atât de specifică lui Pituţ. Răul se află de obicei în planul realului, în schimb, imaginarul şi fantezia creatoare este luminoasă şi benefică spiritului poetic, indiferent de epoci sau orânduiri. Este şi cazul poetului Gheoghe Pituţ, în a cărui operă visul-coşmar se proiecteză spre visul apoteotic de multe ori, aşa cum se manifestă în feeria Călătorie în Uriaş, volumul postum din 2002[3]. Pentru Pituţ, poezia  „este cel mai puternic şi sofisticat instrument de explorare a realităţii (interioare şi exterioare a omului).”[4] Provenind dintr-un topos transilvan, poetul aduce cu sine mitologia şi zestrea simbolică specifice zonei  Beiuşului şi introduce în structurile imaginarului său un bestiar şi embleme consacrate ale unui mental marcat de influenţe celtice pe care le poartă ca un faun vânjos prin lume. „Poet al stihiilor, Gheorghe Pituţ e imaginatorul unui topos în care ele dormitează de veacuri: e o Transilvanie înfăşurată în ceţuri sub care strălucesc morganatic codrii verzi de brad şi câmpurile de mătase ale lui O. Goga, smălţuită de fluturi sfioşi ca lacrima, cu case în pereţii cătora se înfiltrează jalea, un ţinut a cărui colectivitate plânge choral ...Aici se petrec lucruri grozave, ca-n fabuloasa Moldovă descrisă de Dimitrie Cantemir, şi asistăm la apariţii mitice, uneori jubilante, alteori coşmareşti. Peste acest spectacol, în care cosmosul şi individul joacă pe aceeaşi carte, se înstăpâneşte un sentiment al vechimii ca şi cum uriaşa lui scenă ar fi scufundată în timp.”[5]
Străbătut de sevele pământului natal şi de esenţele păduroase ale acestuia, eul liric aduce în cetate un mesaj „sincer, direct, înnoitor şi limbajul frust, purtând o semnificaţie dionisiacă în sensul impus de Friedrich Nietzsche în Naşterea tragediei.”[6] Fiinţa poetului este parte integrantă a sevei telurice şi a energiei cosmice, cuprinsă de o exaltare virilă a forţelor vieţii, în manieră expresionistă. De aceea mesajul său obsedant ori sobru şi persuasiv face referire la reperele fiinţiale ale lumii şi sinelui, la situarea lor în vieţuire şi logos, fiind caracterizat prin euforie vitalistă : Vântul de coame / burţile supte-/ am văzut herghelia / fierbând zăpezile / din şapte provincii, / Doamne, / ce delir de viaţă!/ şi n-ai fost găsit nicăieri,/ stăpâne al cailor, / să-i îndrepţi prin cetate (Sănătate), voinţa schimbării şi decizia de a cuvânta mulţimilor din postura înţeleptului, bătrânului, străinului, a celuilalt, a părinţilor, din dorinţa de a comunica şi a se comunica, de a se apropia de semeni. Uneori priveşte neliniştit în jur, constată o stare de veghe şi evanescenţă şi pune retoric o întrebare: unde este oare drumul către casă? Ideile şi sentimentele înseilate în poeme cu aceste conţinuturi ideatice sunt „corelate cu un concept filosofic heideggerian despre venirea şi poziţia omului în lume, ca fiinţă aruncată în viaţă, cu riscul de a fi înglobată în existenţa banală, anonimă, inautentică a celorlalţi (Sein und Zeit- Fiinţă şi timp).”[7]
Forţa poemelor lui Pituţ  stă în limbajul alegoric şi aforistic de un expresionism prin excelenţă viu, şi  în structura tripartită a universului, creat pe model platonician, în triunghiul om – stea – Dumnezeu. Astfel configurat într-o suprastructură ideatică, universul operei lui Pituţ are la temelie omul (eul liric intrat pe Poarta cetăţii, Înţeleptul, Bătrânul, Salvatorul) şi Steaua (Carul Mare, Calea Robilor, Steaua Codru, Stelele fixe) deasupra cărora veghează Ochiul lui Dumnezeu (Celălalt soare, Ochiul neantului) din Olimp, proiectând razele sale divine asupra Nopţii luminate pe Când îngerii adorm pe crengi, plutind în Culoarea visului sau trezindu-se la auzul Umbrei unui ţipăt pe care îl ascultă Iubita, puii albi şi sfinţii, după o şi iniţiatică şi stranie Călătorie în Uriaş  a eului liric.
Aceeaşi structură tripartită se prefigurează în infrastructura poemelor din volumele antume sau postume prin care se susţine universul teluric. Elementele primordiale ca pământul, apa, focul erau considerate de primii filosofi ca bază a universului material. La poetul Gheorghe Pituţ universul teluric are şi el o structură tripartită  alcătuită din: pământ, lemn şi apă.
Pământul este un element esenţial în structura tripartită a universului teluric configurat de lirica lui Pituţ. Componenţa lexicului e alcătuită din cuvinte şi sintagme aparţinând sferei semantice a pământului, cu toate care-i aparţin: animale şi păsări, flori şi lucruri, peste care pluteşte atmosfera energetismului afectiv şi noaptea luminată a poetului. Muntele şi dealul, câmpia şi valea, peştera şi drumul, bolovanii şi grâul sunt motive lirice care converg spre simbolul pământului. Iată bogăţia lexicală de cuvinte şi sintagme cu care poetul înzestrează pământul: „Pe valea stelelor; aş simţi / cum se urneşte / c-un zuruit de osii grele / din matca lui pământul; dar noaptea când / înfăşur pământul cu suflet/ şi-i mîngâi înţelepciunea mută, / scăpându-l apoi / pe orbita în care n-a obosit niciodată / îl simt pe jumătate / mulţumit / că poate privi stelele / prin mine; fermenţii din humus; pământul e al lui/ .../ şerpii lunecă sub degetele sale; şi-i mare pământul/ dar nu mai am loc; confundându-mă cu pământul/ mult prea devreme; se rup, trecând spre mări de pâcle/ cele mai tinere pământuri; din cer cad copiii/pe pământ; începe să-i iubescă / pământul / cu o răbdare de păianjen; trăieşte ca paznic al muntelui; Casele mici din lemn/ înfundat în pământ; cu mâinile îngălbenite/ de lutul dealului sterp; acele tremurătoare/ vieţi spre pământ; Satele au intrat până la genunchi în pământ/ Cerbii se retrag tot mai mult la creste; cu şapte funii zdravene / îi legăm pământul de picioare; pe podul plin de roade/ al pământului; pe vârful dealului / mama şi tata/ etern aplecaţi pe coase şi sape / deasupra pământului sterp; miliarde de ciocane/ pe pântecul globului; aud cum putrezeşte dealul/ la care am gândit o clipă; urca tăcut / şi slab către spinare/ pân-a căzut / cu mine la pământ; Acuma tragi cât o câmpie; pe vetre de pământ; în satele pământului de fum; dar numai eu cunosc ce stranie lucrare/ e partea muntelui necunoscută; pe când în peşterile firii / se spune o cântare surdă; poporul meu/ ară tăcut / pe zece mii de dealuri; Undeva neştiut / pe faţa pământului/ arde un foc; şi un copil ne dă de-a dura / din munţii universului plângând; La pământ,/ popoarele să cadă la pământ!; M-aş duce-ntr-un ţinut/ de sănătate; şi zborul lui îmi trage/ viaţa pe pământ; spre dealurile arse,/ în faţă roata / s-a îndepărtat enorm / de caravane; aud planetele /cum sug din ea/ ca nişte pui/ şi răsuflarea ei deschide flori / pe mările neantului; şi orice drum sfârşeşte/ mai jos de-nceput; lucrarea lui îngăduie/ să văd şi muntele din faţa mea; încăpăţânat / ca un podiş transilvan; un trup/ pe străzile globului; şi-a ridicat de jos, / un pumn de humă arsă/ zvârlind în cer / o patrie de vulturi; lăsându-te să cazi în râpa/ în care viermi neadormiţi/ muncesc etern; şi ce prietenie mai trăieşte / între om şi dealul/ pe care-l duce-n spate; Pe creasta muntelui /un foc/ pe nesimţite mişcă/ spre el ţinuturi depărtate; mişcăm capcane/ prin umbrele pământului; Acolo pământul nu minte; din ce în ce mai stins/ aud bolboroseala / celor supţi de glod; sub o privire dincolo de ea, / un aer tare, / apă, /cuvântul absent/ pământ; ce mică-i grădina / pământului, fructele aspre; va curge insula în mare; pământul e greu, încăpăţânat, / el trăieşte în sine / rareori în afară; noaptea coline /urci să mai vezi/ dincolo ce se întâmplă; un dâmb plin de sănioare era Muntele; să fie împins zidul în câmpie; Nici un asfinţit mai palid / Ca pământul acestor retorte; muntele apei se culcă, /vine câmpia gâfâind/ cu ciulinii îngropaţi în aer; nu se mai vede apoi decât omul slab / lovind pământul/ din care ţâşneşte somnul. Cald./ Roşu. Întunecat.; Pământul se eliberează de timp, / Eternitatea se înviorează / Cu valuri proaspete de moarte; cetatea ei din munţi/ era presărată în depărtare; Caravane, rânduri nesfârşite, / în drum spre ţări întinse, / ne ducem să cernem nisipul, / să măturăm marea pe ţărm de scoici; de jocul Nefiinţei tot mai cuprinşi cu gândul/ lăsând în urmă sorii ne-am aminti pământul / fără păduri şi iarbă cum ar fi fost să fie / copil de fum şi zgură, ciment-melancolie; decât oricine ştiu eu mai bine un cuvânt – ce ne ţinu de fragezi în poala lui- pământ / pe care-l răscoliră duse de vânt şi soarte / popoarele bolnave de spaţiu pân-la moarte, /de ne-am trezit în limbă cu un proverb străin/ în care apa trece şi pietrele rămân; dar strângă el măriri şi ani/ cât munţii-n poală bolovani; plâns înecat într-un munte de vată; căci pe un câmp de iasomie / masele-ar fi în anarhie;  Ce-aş mai putea afla in re / decât bolnava curgere; peste morminte curge timpul; casele vechi, biserici  scunde/ cuvântul prim aici se-ascunde; nu pot clinti statornicia / leagănului prim; La începuturile vieţii când orice gând era un drum; devoratorii materiei/ când lucrează vorbesc/ ei spun deal şi dealul dispare/ ei spun munte şi munţii se şterg / ei spun mare şi apele seacă/ ei spun grânare şi nu mai vezi pâine; eu cred că spiritu-i o creşă / de flori şi animale pure / în grava limbilor pădure; Cuvântul cred că reproduce / vântul imaginii reale / a munţilor ce mor în vale; O, de-am găsi un bun pândar/ în cer peste pământ şi apă / să vadă când trec stoluri mari // să le oprească să nu treacă; / O, numai zborul lor ne sapă/ în sânge, de-am ajuns de var.”
La Pituţ universul teluric se ordonează în jurul pământului, apei şi lemnului, material viu, care-şi demonstrează o triplă valenţă, după cumaprecia Andrei Grigor [8]: metaforă ce defineşte fiinţa („mamă, n-ai vrut să fiu lemn”; oasele-mi sunt în bună parte/ din lemn noduros şi uscat”; mă văd cu grijă  căptuşit în casa morţilor / senin ca ramul sterp al unui pom trecut de înflorire”; „nu-i mai lipseşte / decât un picior sunător/şi-o să devină / brad în curând.”), sursă tainică a iubirii („îngenunchiat cu securea în mâini/ s-o dezgrop dintr-un arbore tânăr”) şi epicentru de sensibilitate a lumii („un lătrat /rupe aşchii dintr-un brad în munţi”; „pe scoarţa trunchiurilor / în noapte / descoperi câte o pată/ albă/ şi, poate, acestea sunt urmele/ prin care i-ai rănit cu gândul”; pe sub ţipete stranii, / rădăcinile fagilor ard / pe oase bătrâne şi cranii”). Acelaşi critic aprecia că: „Mediul lemnos e spaţiu de refugiu şi recluziune („când fug din oraşele galbene doi brazi mă iau, ca din somn în primire”) sau chiar ambianţă care face posibilă resorbţia vieţii într-o altă viaţă („o pâine înjungheată / încet se face lemn”). Tot aici, oamenii trec în arbori şi devin materie protectoare: „mamă, lasă-mă să dorm la umbra ta”.[9]
Duritatea limbajului, frust şi bolovănos uneori, insinuează un lirism pur, ca o apă freatică, izbucnind din loc în loc spre lumină într-un ochi cristalin de izvor. Limbajul poetic are la bază un lexic desprins din arii semantice specifice pădurii, materiei lemnoase, fie în cuvinte, fie în sintagme: trunchi, scorbură, brad, stejar, pădure, arbore, frunze, crengi, aşchii bârne, grinzi, stejari, rădăcini, sevă, înmuguresc, lemn, braţul pădurii, arborii dezrădăcinaţi, scoarţa trunchiurilor, rădăcinile fagilor, verdele pustiu, frunzele moarte, lemnul curat, crengile cancerate, frunze... metalic sunând ca argintul, nucul e veşted, casele mici din lemn, bărbaţii îşi lasă puterea-n păduri, neobosita putrezire, s-au spart liniştile pădurilor virgine, noaptea grădinii, umbra celui mai înalt copac din lume-Datoria, călare pe buşteni, brazii împinşi de bolovani, se aud în cer bârne din alte planete trosnind, putrezesc butucii roţilor, în drumul lui cât au crescut pădurile, pomii şi paiele proaspete în culcuşul mânzului de o zi, gardul puţin desfundat, iubito, noi suntem o roată, corăbii care n-au trecut şi-au putrezit în nefiinţă, trunchiuri de sequoia, mor năzuinţele la rădăcina lor, scorburi fluieră în inima lor, pe foi de lemn şi pe covoare, abia dacă mai trăieşte umbra unui gard, un om îşi altoieşte braţul stâng pe creanga unui păr cu şapte frunze vii, crângurile Soarelui, în codrii-adânci izvoarele tuşesc uşor, dormim trăsniţi ca nişte brazi, grinzile greoaie, tălpi de corabie, n-a greşit mai mult decât mesteacănul din stepă, ne-au mai umbrit aceşti măslini, ne culcă Roata la pământ, în vârful schelăriei trăiesc în albăstrime tinerii, lumini se văd în scorburi, ce mică-i grădina pământului, colo în livezile suspendate, îngeri treceau prin intervale, copacii de metal aruncă umbre inconsistente, cineva desparte umbre prin grădini, copaci cu ramuri şi frunze de argint, butucii ficşi, un sicriu, o barcă, marea întreagă să fie de lemn, noi călărind printre uşi, La noi un om e ca o casă,/ pe deal o casă-i ca o ţară / şi ţara seamănă c-o masă / a cerului înalt de vară / unde luceafărul coboară / să-şi ia lucirea ne-nţeleasă, ne-am aminti pământul fără păduri şi iarbă, ajuns un om cu traista-n bâtă, înconjurând copacul cel mai înalt din an, pe un câmp de iasomie, scaieţi înalţi cât pomii şi fluierând de febre, ca frunzele etern cu schimbul, cetăţile de lemn, trăim ca într-o sferă / a cărei coajă prinde lustre, şi arborii vorbesc în urma mea, dar aerul din ea disperă, devină tot deşertul verde, mângâia o aşchie cu o cutie goală/ şi plângea fără motiv / în faţa unui stâlp aplecat, grava limbilor pădure, scăfârlii bătute-n pari, şi nuci cu umbră delirantă, tristeţea lanului ce-l seceri, culoarea morţii-i frumuseţea / frunzelor galbene ce cad, pacea unui trunchi de brad, de ce i –e codrului urât, pierdut în codru să-ţi petreci/ noaptea cu sori ce nu apun, De zori şi frunze inundat / brusc să adormi lângă un trunchi/ când păsările au zburat // şi-ncet în cel mai dulce unghi/ să te trezeşti halucinat / de-o căprioară în genunchi.” [10]
Şi lista poate continua, deoarece Pituţ comunică o adevărată mitologie a lemnului, ca o credinţă arhaică imemorială: „părinţii cred mai mult / în grinzile de lemn” atunci când sfinţii au mucezit în icoane. Simbolul roţii, care şi ea este din lemn, se distinge cu precădere în universul liric al poetului Gheorghe Pituţ, în toposul prin excelenţă teluric pe care l-am menţionat. Paul Dugneanu descifrează noi semnificaţii ale acestui simbol: „Dacă Roata, semantizată în descendenţa sintagmei lui Mircea Eliade, teroarea istoriei (ne culcă Roata la pământ), ameninţă cu tăvălugul său omul ca entitate liberă, iar întoarcerea la instinctualitatea şi mentalitatea păgână (rădăcina stufoasă a instinctelor) în absenţa Salvatorului, umanitatea însăşi, Înţeleptul anunţă şi posibiliatea redempţiunii, a curăţirii şi înnoirii Omului prin intrarea în spaţiul sacru: „Vă vestesc, / Dincolo de această mocirlă/ În care gâturile fără cap / Ne sorb / Vă vestesc grădinile, / De la ţărmuri de mare/ .../ Ridicaţi-vă!” (Turnul).[11]
Al treilea element al structurii tripartite a universului liric al lui  Gheorghe Pituţ este apa, conturându-se astfel un desen în formă de triunghi,  din lemn, pământ şi apă. Numeroase sunt şi sintagmele în care se poate regăsi apa, al treilea element primordial din structura tripartită a universului teluric al liricii sale. Cuvintele ori expresiile din aria semantică a  apei surprind formele fenomenelor naturale în plină dezlănţuire expresionistă: furtuna, fulgerele, vântul, ploile, izvorul- plâns proaspăt, marea, apele ce strigă la bulboane, cu pletele plânse pe şolduri, tânăra ceaţă cleioasă...faţa mi-o scaldă; luna / le cotrobăieşte indiferentă / nesomnul cu fiii lor/ adormiţi/ sub zăpezile globului; mustul sărat al zorilor, sub golul înflorit / de gheaţa lunii; sau apă, cea mai întinsă apă; cât frig / se lasă pe ea din faţa / de ocean / a bătrânului/ Georg Wilhelm Friedrich Hegel; fierbând zăpezile;  Ce straniu galopează / pe dealurile din Ardeal furtuna, / părinţii fug / spre casele care o iau din loc,/  se crapă coaja norilor / şi apele greoaie vin cu capăt / ca şerpii altor ere; mă inundă, ploaia întinsă, norii cad pe dealul satului meu, cum se desfundă vâna / izvoarelor pe lume; şi marea care le-a luat în spate; oraşul catedralelor / care ardeau pe mare; timpul primei lacrimi, cântecul se naşte/ orice s-ar întâmpla, ca ploile; cineva/ le-a-nşurubat în gheţuri negre; curg valurile ei veşnic; deesfundă-n valuri frigul; fuge pe spinarea mării; răsuflarea ei deschide flori / pe mările neantului; izvoarele tuşesc uşor / ca nişte prunci, căci valurile ei sunt zgura sfântă; începe să ningă; popoare pe fluvii bolnave; desfundă roşu / din gâtul lui izvoare vechi; cărăm/ pentru apropierea mării; primeşte repede povara mării, era izvor de sânge, izvoarele în spasme/ aruncă ape-ntunecate; trufaşe seminţii se văd / cum vin ca viscolele negre; aud cum curge moartea / ca un fluviu; ca un dar ales / pentru furtunile din cer; Nu mai vedem bisericile / cum plutesc pe ape/ şi ne rugăm în cor/ cu toate seminţiile / să ne salveze marea; să vină, Doamne, / apa să ne spele; Osana!/ marea, / marea vine / vom fi curaţi; adâncuri calde; marea azvârle după noi/ cu paşti de pradă; marea iese toată / pe dealuri grohăind; roţile pline de sloi, val e sudoarea în birturi,/ apa e grea şi e verde;/ vină vapoare fără sirene; peşti înhămaţi; patru adulmecă marea/ proptit lângă ţărm; din loc în loc- fluviile să se întâlnească/ în etaje şi într-un curs etanş... în primul şi în al doilea/ şi apoi în al treilea fluviu, / să cadă pavilioane de vată; / vase de comerţ s-ar trezi / într-o clipă din fluviul inferior/ între alte maluri, / un înecat să înalţe un deget/ sau toată mâna în acel punct/ al crucilor de apă- şi apoi brusc să se ridice dar tot dintr-o apă/ şi tot înecat...; un bici de solzi le mână;  pe răsuflarea moartă a oceanului; Tu pari cea mai ameninţată.../ tu eşti o vână, / şarpe deschis: / tu primeşti avortonii şi greaţa, / rugina celulelor noastre o laşi/ în culcuşul de perle/ ...tu în stropi duci biserici pline de miri, ochii cei care plâng după lume; Tu ascunzi poate-n veci Adevărul-/ chipul celui privind îndelung/ înotătorul care nu înoată, negru de linişte/ pe faţa ta când soarele răsare.;Văzduhul coboară un lapte albastru; mişcarea lumii noastre nu-i mişcare/decât a unui strop /de apă-n toată apa; delirau pe două trei realităţi/ cât mai opuse rampei mării; Prora izbeşte /un val de guri însângerate; simţurile toate întinse / ca pânzele unei corăbii; cu valuri proaspete de moarte; ei garantează fluxul / relaţiei de-un fel; în deşert caravanele/ cărară apă într-un izvor; undă cât de imperceptibilă; ne ducem/ reginele apelor calde; lucirea apei aducea/ un punct/ o muscă/ un flutur/ o lebădă / un sicriu/o barcă/ vaporul ca vremea vuind; spală cu stridenţe paloarea unui sfânt; ce-adânc izvor un frate, ce râu de lacrimi sora; Totuşi puterea-i fruct divin/ cine apucă să o guste/ e-asemeni celor ce beau vin/ în cer la cramele auguste; la ţărmul viziunii beţi/ când marea se copilăreşte; noi îl văzurăm supt de mare; Credinţa îngropată-n dealuri/ este oceanul-nostru; Materia să se dilate - în ceaţa plânsului de liră; Spuneam că-n loc de-a fi poet / mai bine-aş fi-nvăţat să-not; învingătorii ca o apă// la mal îşi părăsesc învinsul; mirat numai s-aud cum tună// tăcerea ca o sacră armă; ori poate lângă un izvor/ în cel mai vechi şi sfânt decor; vântul şi apa când încerc/ pe-aceeaşi plajă-a nebuniei/ să trag un plan copilăriei; cu norii albi de nemurire / şi fulgerul de fericire; eu m-am trezit de-atâtea ori// aproape fericit, ningea; burdufuri mari de promoroacă; nici iarna-n dureros de clara/ seninătatea nopţii-sara; de zori şi frunze inundat.”
În planul ideatic, viaţa coincide la Pituţ cu ideea de datorie, după modelul însuşit de la părinţii săi, ţărani şi olari. Din această cauză şi ideea de creaţie este percepută ca un pământ al datoriei, şi afirmată explicit într-o confesiune din volumul Cine mă apără: „Dacă n-aş scrie eu/ silit / de vocile din mine / m-aş spânzura / de primul pom / din cale”. Şi cine să-l apere pe poet, dacă nu poezia sa, căci trupul său nu e decât „o lumânare/ cu flacăra / îngropată în ea” (Prima lumină). S-au scurs mai bine de 18 ani de când Gheorghe Pituţ „s-a abătut în moarte de la princiara sa datorie”: Poezia. Şi totuşi raza imensului energetism afectiv (Romul Munteanu) în virtutea căruia poetul a trăit şi a scris, a continuat să ne parvină prin Stelele fixe, antologie în colecţia Poeţi români contemporani (Editura Eminescu, 1995), Sonete (Editura Albatros, 1995), Umbra unui ţipăt (Editura Helicon, 1996) şi un deosebit volum de inedite ( nu în totalitate)[12] Scrisori de iubire din 21 de poeme (Timişoara, Editura Augusta, 1997, text stabilit de Barbara-Elena Pituţ, ilustraţii de Florin Pucă). Cele şapte scrisori alcătuite fiecare din câte 21 de instantanee lirice au fost redactate, câte una pe an, între 1976 şi 1982, după moartea tatălui său, Simion (Paşcu) Pituţ. Textele, în cea mai mare parte, sunt exponenţiale pentru cota cea înaltă la care s-a aflat şi se află scrisul lui Pituţ. Un grav timbru aforistic, de înţelepciune cristalină, încorsetată în forma fixă a sonetului, pecetluieşte acest florilegiu emoţionant prin testamentara frumuseţe a devotamentului  fiului faţă de părinţi, al poetului faţă de poezie, al omului faţă în faţă cu  misterul naturii, vieţii şi morţii. În literatura română poemele de iubire şi recunoştinţă filială faţă de părinţi şi familie (cu excepţia mamei) sunt singulare, dar ale lui Pituţ sunt unice prin extrapolarea simbolurilor misterioase  în  valoarea unor parastase, prin numărul multiplu de trei (21),  epistolele fiind şapte la număr.  Acest poet ni le-a lăsat moştenire pe cele mai frumoase prin adâncimea gândului şi prin ardoarea lăuntrică a trăirilor: Din tot ce ţi-am citit cândva / cel mai mult ţi-a plăcut/ ce-a zis Socrate. / Moartea seamănă c-o noapte / nesfârşită, senină de vară.  Un aer de elegie blagiano-rilkeană adie prin aceste versuri ce captează cititorul prin operaţii minimaliste prin ritualul şi eresul unor generaţii: Copiii cărora le împărţeai cireşe/ pe zâmbete / şi uitături / sunt toţi cărunţi / şi vorbesc singuri / ca vântul iarna peste arături. Întemeierea fiinţei se edifică arhetipal printr-o istorie mitic exemplară sau concret imaginară prin referire la subconştientul şi memoria colectivă. Doar astfel poetul realizează imersiunea onirică în subconştientul colectiv, facilitând încorporarea şi transcenderea suportului real în irealul poetic al universului imaginar nou creat: „Fiindcă eu ard şi  cânt / plăcerea şi greutatea / de a trăi / cheme-se început / al neliniştii mele /o zi.” (Laudă). Deşi aparţin universului teluric, simbolurile: satul casa, familia, neamul sunt proiectate în celest, într-un tablou fantastic de combinaţii hiperbolice în cromatică contrastantă (întuneric şi lumină), ca un joc de lumini şi umbre specific picturilor lui Rembrand sau graficii lui Munch. Membrii grupului arhaic sunt situaţi în ritmuri ancestrale şi capabili să se solidarizeze telepatic şi binefăcător: „Când norii cad / pe dealul satului meu / în Ardeal şi putrezesc butucii roţilor /  la carul tras de bivoli / tata adoarme coasa / într-o claie de fân” (Semnul), chiar în jurul unei insolite mese a tăcerii, exacerbând starea de emoţie (Fără motiv).
De pe osia lumii ce trece prin satul de sub muntele vânăt (ţăclul de la Ferice), poetul intră în rezonanţă stilistică şi aproape religioasă cu multitudinea elementelor părtaşe la miracolul naturii. În ritualul liric poetul îşi cuprinde mama, „adorată în chip franciscan” (Constantin Cubleşan) de natura îndrăgostită: „Sub poala nucului umbros / văd umbra ta ca o lumină / la care umbra lui se-nchină / şi-o leagănă ca Făt-Frumos / c-adorm toţi pomii din grădină / cu frunzele privind în jos / paralizate de-un miros / de visătoare şi străină.” Prin această suită de secvenţe, poetul recuperează spre ocrotire şi salvare o patrie a părinţilor, profund marcată de străvechea mitologie a românilor şi a latinităţii. În special, a codrului şi a muntelui, topos prielnic pentru revelarea sacrului sub paşii profetului: Pe un pisc în munţi la noi/ un bătrân adus de ploi / a vorbit cu glas puţin / negrăbit ca-ntr-o uitare / dar la urmă visătoare/ stâncile-au strigat: Amin”. Avându-şi obârşia în antichitatea târzie, strămoşii poetului au felul de a fi şi gândi despre viaţă al vechilor latini ori celţi. Darul acestora de a iubi necondiţionat şi de a convorbi în metafore, parabole sau pilde, de a se ruga şi încredinţa misterului lumii s-a transmis în chip natural fiului ca har poetic; scriitorul de mai târziu, abătându-se de la fapte, se va simţi singur şi în pericol de moarte după dispariţia tatălui său: „În pământ, sub pământ, în stele, în haos / la orice distanţă te-ai afla acum/ (când picioarele mele stau îndreptate / spre cer ca două ţevi de tun/ care în loc să tragă / aşteaptă să le intre moartea pe gură) / acum roagă-te pentru mine (Scrisori de iubire din 21 de poeme)”.
Poeme de iubire şi moarte, susţinute de o stenică îngândurare (cele cu rimă) probând muzicale subtilităţi barbiene, învederează virtuţile unui profesionist al gândului înfrigurat, prin efigia metaforei tulburătoare, orfice, dar şi harul lui Gheorghe Pituţ de a comunica direct şi fără afectare nevoia imperioasă de sacru a omului, dorul acestuia de bănuita sa origine edenică. Drama fiinţei aflată la sfârşitul unei ere teologice pare a se datora rupturii naturii umane de natură, încălcării unui cod al recunoaşterii fragilităţii condiţiei omeneşti faţă cu perenitatea stihiei. Viabilă este doar anonimia jertfelnică, umilinţa apoteotică a dăruirii. „Despre tine vorbesc toate satele/ durerii / în care apa de cleştar / se mai bea din ulcioarele tale; / dar pe biata vecină Maria / o pomeneşte (numai la sărbători)/ bătrânul care i-a fost mire/ susţinând că era mai frumoasă / moartă decât vie”. În faţa nestatorniciei nimicitoare a naturii, poetul se reazemă de cuvinte, aştri nevăzuţi şi ficşi. Sub această siderală egidă, satul poetului este populat  de evenimente fiundamentale ale istoriei lumii, rămânând un fel de rezervaţie morală şi mitologică ce se apără din răsputeri de invazia istoriei şi a progresului tehnologic. „Scrisori de iubire din 21 de poeme constituie un preţios manual de poezie aforistică (în maniera vechilor poeţi chinezi sau persani) în ţesătura căreia modernitatea şi lirismul lui Gheorghe Pituţ se impun în prim-planul poeziei contemporane.”[13] Pituţ zugrăveşte cu o senzaţie de apăsare, oboseală şi nelinişte, celula maternă părăsită, matricea.
Păstrător al structurilor arhaice: satul, casa, familia, neamul, dar conştient de importanţa lor majoră în păstrarea identităţii, Pituţ nu este totuşi un tradiţionalist, deoarece „nevoia de regăsire imaginară a stărilor de început este responsabilă de o întreagă mitologie lirică asociabilă cu poezia tradiţionalistă: satul, părinţii, copilăria, creionul învăţătorului care face semne misterioase pe hârtie. Expresia nu este însă deloc tradiţională.”[14] Toate sunt proiecţii cosmice, într-o tonalitate de negură care subliniază cu atât mai apăsat strălucirea soarelui cu cât ea e mai întunecată. El are un extraordinar simţ al combinaţiilor gigantice de lumină şi întuneric şi al relaţiilor tainice dintre fiinţe şi însemnele naturale: „dar marea iese toată / pe dealuri grohăind”. Sesizăm în lirica lui Pituţ o viziune expresionistă a materiei magmatice, informe, dinamice şi în continuă prefacere, până şi „izvoarele în spasme / aruncă ape-ntunecate”. Materialitatea lumii se dezlănţuie, îşi caută veşnic tiparele pentru a se ordona într-o stare situată sub imperii morale, în care totul să vieţuiască prin datorie, care devine un principiu ordonator al celestului şi teluricului: „când vii / să te alături firii / acestor seminţii datoare”(Datoria). La debut chiar, Pituţ se înfăţişa „cu un calm ce stăpânea şi strunea  aceeaşi năvală temperamentală, într-un echilibru de factură oarecum clasicizantă.”[15] Echilibrul despre care vorbea criticul Constantin Cubleşan se manifestă plenar în sonetele antume şi postume, adunate în volumul din 2003.[16] Păstrând esenţele universului teluric bine structurat din volumele antume, temele şi motivele deja enunţate, antologia postumă de sonete ale poetului Gheorghe Pituţ „arată o constantă preocupare a poetului în şlefuirea cuvântului precum şi plăcerea de a-şi aşeza gândul şi sentimentul într-un elegant pat al lui Procust, pe care odată asumat, perfecţiunea devine frapantă.”[17]
Sonetele sale demonstrează un lirism decantat, un echilibru al clasicităţii surprinse în sonoritate şi melos, aşa cum reiese din sonetul dedicat lui Nichita Stănescu: „Trecurăm deci de tinereţe / şi ochii mei şi carnea mea / au început a se-ntrista / de linişte, dar cu tandreţe, // o, voi instincte, voi alteţe, / loviţi de ceruri inima / fiinţei mele ce-ar zbura / oricând Ea vine să mă-nveţe/ un fraged grai ca noua rană, / ştiinţa toată c-o privire / de foc şi flori, contemporană / cu norii albi de nemurire / şi fulgerul de fericire/ cu metafizica lui hrană ( Oricând ea vine).[18] Pituţ nu este un poet monoton şi nici monocord, chiar dacă apelează la structura lirică renascentistă din dorinţa de a realiza decantarea cuvintelor într-un „creuzet riguros al formei fixe a sonetului” (Constantin Cubleşan), el reuşind în felul acesta să-şi demonstreze virtuozitatea, creativitatea şi originalitatea. Discursul liric al sonetelor se constituie de regulă dintr-o singură frază armonioasă ce oferă spunerii aspectul unei rostiri ritmate şi  rimate, ca o curgere firească a gândirii poetice, supusă canonului, dar menţinându-şi lejeritatea printr-o aparentă sfidare a acestuia, de unde rezultă gingăşia, delicateţea, suavitatea: „Nici nu mai cred că te-am văzut/ şi cum te-aş fi putut vedea/ când iarba toată s-apleca// s-o calci pe gât ca un sărut / al vântului ce adormea/ în umbra ta sfios şi mut” (Sub poala nucului umbros). „Antologia Stelele fixe (Ed. Eminescu, 1995, postfaţă Romul Munteanu) restituie dominantele unui univers poetic edificat cu răbdarea vocaţiilor ireversibile, a fiinţelor alese de poezie şi destin. Poetul a avut şansa să se nască în inima marilor mituri ale geografiei, civilizaţiei şi tradiţiei româneşti, să le străbată cu pasul şi cu ochii până la identificare, astfel încât Gheorghe Pituţ era dator să depună mărturie pentru casa originară, părinţi, pentru magia albă a munţilor şi pădurilor Nordului, prezidate de stelele fixe ale dăinuirii. Străin oricărui act de supunere conjuncturală, poetul a avut înalta ştiinţă a evocării unei vaste diorame sufleteşti exprimate mereu într-o inteligibilă, muzicală ecuaţie, în care înţelepciunea jocului, originalitatea princiară şi gravitatea transilvană s-au înrâurit şi iluminat.”[19] În poemul postum Îndreptaţi cristalul, ultima creaţie dinaintea sfârşitului prematur, elegia premonitorie se îmbină cu resemnarea aproape glacială a poetului gânditor, bun conducător de fantasme platonice în care a crezut până în clipa morţii: Poporul meu e un destin / cu roţi ce-mi trec peste obraz/ dar viaţa cui să i-o închin / de nu acestui cosmic crin / privit de stele în extaz”. Universul liric al poetului este pe deplin structurat încă de la volumul Poarta cetăţii, coordonatele acestuia pornesc înspre mai multe direcţii pe care autorul nu le va părăsi mai târziu, ele focalizându-se în acest volum pe trei simboluri: pădurea, cetatea şi ochiul, sugerând natura şi fiinţa, eternul şi efemerul, cunoaşterea poetică. Se poate sesiza o oscilaţie între interogaţii şi ipoteze, între vitalismul luminii (nebunia firii) şi toposul neguros al nopţii, percepute ca elemente esenţiale ale acestui univers liric misterios, mitic şi concret.
„Nostalgia vârstei edenice a copilăriei, atmosfera cântecelor şi poveştilor din satul natal, misterele pământului şi ale cosmosului, percepţia tragică a condiţiei omului contemporan, sfâşiat între magia imaginarului ţărănesc şi jungla marilor oraşe, reprezintă tot atâtea trasee de conectare la o tradiţie care coboară până la Lucian Blaga şi Octavian Goga.”[20] Prin forme rafinate ale simplităţii, poetul cultivă magia imaginii telurice (tăceam ca brazda peste grâu) ori incantaţia rostirii fundamentale a tainelor (spune un cuvânt /rotund şi greu / ca piatra dintr-un râu: / să poţi privi-ntr-un om / e cea mai mare / întâmplare (Înţeleptul).  Cel mai adesea discursul liric se îndreaptă către misterele lumii telurice sau cosmice. „Din acest punct de vedere, poemele sentinţă, cele scurte cu osebire, ni se par a prevesti semnele capodoperei cu întreaga, autoreferenţiala lor originalitate:[21]Iubito, iartă-mi asuprirea! / deasupra mea trăieşte Mila / ca o provincie bolnavă - / eu mă lovesc / în drumul meu cu capul / de pomii ei / aproape gâtuiţi de rod, / dar mărul ce mi-l ceri/ n-am să ţi-l dau vreodată / decât mireasma lui în gândul meu./Iubito, / iartă-mi asuprirea!” Ascultând muzica sferelor, poetul descoperă sunetul originar în chiar sinele său, prin sondarea concentric-lăuntrică, iar versurile transmit sentimentul de sublim abis, de neant şi întuneric primordial. Se adaugă mai târziu un nou simbol, ca termen de referinţă: Steaua (La locul cunoscut /trăieşte Carul mare/ şi Calea robilor şi Steaua-codru), punct fix şi axă a universului imaginat prin sondarea permanentă în profunzimile simbolurilor şi miturilor cosmice.
Calea creaţiei lui Gheorghe Pituţ nu este aceea pe care a pornit regretatul său prieten Ioan Alexandru (deşi există asemănări de natură arhetipală între cei doi colegi de generaţie). Direcţia aurorală şi imnică, aşa cum o anunţa un splendid imn ca Transilvania: Puternice binecuvântă iarăşi!/ Oraşele de piatră/ cetăţile de lemn..., nu rămâne în volumele ulterioare ale poetului nostru, ci ea devine calea sunetului său originar şi original, deoarece, „aflată în afara modelor pasagere, poezia sa evoluează de la explorarea patetică a rădăcinilor arhetipale la îngrijorarea tragic-vizionară faţă cu condiţia poetului în lume, împresurat de datorii şi moarte, de timp şi de slăbiciuni; un dor fără saţiu al întoarcerii la polul-poalele Apusenilor, mereu amendat de ispitele angrenajului social şi textual în care, premeditat,  se transferase.”[22] Tăcerea  de care se lăsa cuprins poetul după apariţia fiecăruia  dintre volumele sale  e o dovadă că el se pregătea intens, că şlefuia cuvântul cu îndelungă răbdare pentru a ajunge unul din numele de rezonanţă ale poeziei româneşti contemporane. La el: „Meditaţia plastică, scrutarea antropo(eco)logică ţesută din lexeme esenţiale (roată, cetate, sânge, casă ş.a.) fericit traduse în metafore, conferă poeziei lui Gheorghe Pituţ virtutea marilor interogaţii existenţiale, despre sine şi ceilalţi, despre timp şi inocenţă, despre natură şi natura lucrurilor, despre părinţi şi urmaşi, despre trudă, ură, iubire; şi despre sânge - cea mai adâncă patrie în care ne aflăm strălucitori şi efemeri ca florile neantului.”[23]
 Concluziile prezentului subcapitol sunt exprimate cu mare precizie şi probitate ştiinţifică de către istoricul şi criticul literar Mircea Popa, în cel mai recent studiu al domniei sale, iar noi subscriem acestor opinii: „Blaga, Goga şi Cotruş se regăsesc, măcar în parte, în poezia de veritabil rafinament şi viziune lirică a Anei Blandiana, a lui Ioan Alexandru sau Gheorghe Pituţ. Dacă primii doi se apropie mai mult de tradiţionalismul modernist al lui Blaga sau de imaginea dramatică a satului ardelean din poezia lui Goga, în mod surprinzător, Gheorghe Pituţ se defineşte mai ales în raport cu expresionismul vitalist al lui Aron Cotruş, construindu-şi o linie de evoluţie cu desăvârşire proprie. Cu greu se poate descoperi în lirismul său o direcţie afină în literatura contemporană lui, Pituţ prezentându-se încă de la frumosul său debut cu Poarta cetăţii (1966) în haine complet noi, care îl aşezau pe poziţii egale şi fără complexe distrofice alături de creatorii generaţiei sale: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu , Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Marin Sorescu etc.”[24]
Maria Vaida (Cluj-Napoca)


[1]Isabel Allende, Paula, , trad. Cornelia Rădulescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15.
[2]Daniel Dimitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Ed. Junimea, Iaşi, 1988, p. 195.
[3]  Gheorghe Pituţ, Călătorie în Uriaş, Ed.Muzeul Literaturii Române, colecţia Poeţii oraşului Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită de Valentina Pituţ..
[4] Alexandru Muşina, Unde se află poezia ?, Ed. Arhipelag, Târgu- Mureş, 1996, p. 31.
[5] Constantin Sorescu, Cronică la o carte posibilă, în Săptămâna”, nr. 547, 1981, 29 mai, p. 3.
[6] Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ- devenirea poetică, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, p. 8.
[7] Ibidem, p. 10.
[8] Grigor Andrei, Rămâne poezia, în vol. Căruţa lui Moromete, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001, pp.126-127.
[9] Ibidem.
[10] Notă: Versurile, expresiile şi cuvintele citate în acest subcapitol sunt preluate din volumul antologic antum: Gheorghe Pituţ,  Noaptea luminată, prefaţă de M. Ungheanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, pp. 17-225.
[11] Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ- devenirea poetică, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, pp. 66-67.
[12] Gheorghe Pituţ, A doua scrisoare de iubire din 21 de poeme, în România literară”, XXX, nr. 26, 1997 (28 ian.), p. 15.
[13] Geo Vasile, Poezia română între milenii.Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 213-214.
[14] Răzvan Voncu, Gheorghe Pituţ, în Dicţionarul general al literaturii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 265.
[15] Constantin Cubleşan, De la tradiţie la postmodernism. Sonete (Gheorghe Pituţ), Ed. „Decebal”, Drobeta Turnu Severin, 2005, p. 123.
[16] Gheorghe Pituţ, Când îngerii adorm pe crengi, Ed.Decebal, Drobeta Turnu Severin, 2003, ediţie îngrijită de Valentina Pituţ, prefată de Romul Munteanu.
[17] Constantin Cubleşan, De la tradiţie la postmodernism. Sonete (Gheorghe Pituţ), Ed. Decebal, Drobeta Turnu Severin, 2005, p. 124.
[18] Gheorghe Pituţ, Oricând ea vine, în vol. Noaptea luminată, prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 210.
[19] Geo Vasile, Poezia română între două milenii. Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj –Napoca,  2002, p. 210.
[20] Răzvan Voncu, Gheorghe Pituţ, în Dicţionarul general al literaturii române, Ed.Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 265.
[21] Geo Vasile, Poezia română între doua milenii.Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 211.
[22] Ibidem.
[23] Geo Vasile, Poezia română între două milenii. Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj –Napoca,  2002, p. 211.
[24] Mircea Popa, Gheorghe Pituţ – solitarul, în Gând românesc, II, nr. 4, 2008, pp. 14 -17.
 
 
 

 

ATELIER
PROSTUL
…Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţi a Yerushalayimului. O furtună cumplită, de noapte, tocmai a trecut, tăvălug, peste Cetate. După ce a învârtejit, ca-ntr-un cazan clocotitor, nori de smoală, deasupra hipodromului măreţ (al răcnetelor de întrecere a cvadrigelor fudule, cu cai ai deşertului, de cei care unesc, în făptura lor de fulger, şerpii şi lebedele) – a spart  câteva ferestre ale trufaşelor palate din Marea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşi smulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cinci  trepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cincilea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale marilor preoţi băştinaşi…
Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtună  a risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhului, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuri prea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, ale umiliţilor iudei…  -  cele dinspre grădina Ghetsemani şi râul Cedron. 
 
Dar, iată,  zorii încep să se reverse cu atâta dulceaţă senină a luminii, încât parcă nici o frământare n-ar fi fost şi trecut peste de toate păcatele rănitul pământ… Palatele aurite ale celor puternici şi templele credinţelor (celor vechi, băştinaşe, sălbatice, neîmblânzite  -  celor noi, năvălite, cu tot cu idolii lor, trufaş înaripaţi, ciopliţi în piatră ori turnaţi în bronz)  - toate, strălucesc şi se-avântă spre cer, cu trufie severă şi intolerantă  -  iar cocioabele cârpite ale celor săraci îşi scot capul, şi ele, pe unde pot, cu smerenie şi viclenie  -  apoi se-nşiruie şi se-amestecă şi se zbat şi parcă se-ncaieră, sumedenie, mai cu seamă acolo unde pieţele vaste ale Centrului Falnic lasă loc labirintului de acoperişuri ale Marginii Umile. Iar drumurile mari, sfruntate şi late, grase de colburi, lasă loc uliţelor furişate, care, cu şleauri adânci ca nişte groaznice riduri  - se spală de fala Cetăţii, în grădiniţe de iarbă şi de sfioase flori, gata să se unească, fericite şi slobode, cu câmpurile înrourate, care încă n-au aflat de nisipurile apropiatului deşert…
Acolo, la depărtata margine-a alinării, unde este grădina unei pompoase case de vară a cine ştie cărui potentat  -  iudeu ori roman, totuna, căci casa-i pustie, în această timpurie perioadă a anului  -  în liniştea razelor dimineţii, la colţ de grădină şi la cotire şi-ncrucişare de drumuri răzgânditoare  -  s-a oprit un om.
E singur, subţire  -  înalt  şi singur, ca un cedru ori chiparos . Nu e încă nimeni pe uliţă  -  e prea dimineaţă, şi zbaterile furtunilor nopţii i-au obosit pe oameni…  -  afară de un pici de vreo 7-8 anişori, care, la vreo 20 de metri de Străin,  cu cămăşuţa ruptă peste picioruşele goale şi zgâriate, priveşte atât urmările mâniei cerului de noapte, cât şi pe Străinul cel singuratic, în albă cămaşă de in  înveşmântat  -  cu egală şi proaspătă curiozitate. Era un Străin, trebuia să fie un Străin  -  deşi purta strai de iudeu. Dacă n-ar fi fost Străin, n-ar fi avut atâta farmec, pentru micuţul băştinaş. Căci oamenii de pe-aici sunt răi şi sălbatici, răcnesc, spurcaţi la gură, şi se încaieră şi se lovesc într-una, amestecat şi aprins  -  cu rost, rareori  - dar, mai ales, fără nici un rost, ca nişte diavoli întărâtaţi… Era atât de frumos şi tăcut, atât de nobil, Străinul de Yerushalayim  -  în simplitatea, în liniştea lui, atât de luminată şi severă!
Printre ulucile înalte, de lemn, ale gardului acestei poieniţe de răgazuri şi tihne, la marginea Marelui Frământ al Cetăţii Trufiei  -  omul, cu boiul frumos şi înalt, “mai înalt cu un cap decât toţi cei din jur” (dac-ar fi fiind oameni în jur, dar încă nu sunt…)  -  zăreşte un răzor de flori albe şi, altele, trist de albastre, toate culcate şi frânte  -  zdrobite, dureros, sub rămăşiţele unui acoperiş, smuls de cine ştie unde, zburătăcit şi prăbuşit, greoi şi grosolan, de cu noapte, peste luminile gingaşe ale grădinii. Străinul ridică palma dreaptă în sus şi, cu privirile-i blânde, dar ferme, strălucind la întrecere cu soarele răsărind  -  cheamă spre văzduh  -  pe de-o parte, asprul şi greoiul acoperiş prăvălatic de scânduri, să uşureze povara ucigaşă de deasupra florilor  -  pe de altă parte, cheamă gingaşele corole de flori să lepede umilinţa durerii şi să-şi înalţe, iarăşi, mândria senină şi pură, spre ceruri. Şi acoperişul se-nalţă, fără nici o boare sub el, de la pământ  -  şi dispare, în zbor înapoi, căutând şi găsindu-şi locul de deasupra de casă, de unde slăbiciunea-l smulsese, trădându-şi misiunea ocrotitoare  -  iar florile frânte din lujere, cu un sfielnic şi uşurat geamăt, se-ndreaptă, iar fragede şi tefere  -  şi-şi ridică, mândre şi modeste, deodată, potirele, spre roua luminii din ceruri… Apoi, cu aceleaşi gesturi line, scrise parcă pe văzduh, Străinul chemă păsările din ramuri  -  zeci!  -  şi ele se aşezară pe umerii lui, ca pe-un arbore al lumii, şi-ncepură un sfat ciripit  -  cu mare lumină şi plină bucurie…
Piciul rămase cu gura căscată, cât şura… Stătu locului preţ de multe clipite - până când, scârţâind din toate încheieturile, un cărucior cu cărbuni se ivi, trudnic, la colţul de uliţă, tras de un Fierar şi Cărbunar, cu faţa neagră, lucind de funingini. Cu capul în pământ, de trasul poverii pe roate - Fierarul nici nu băgă de seamă cum îl lovi, cu o roată grea şi cu cotul, cumplit de osos, în şale, până la izbucul sângelui (inul cel alb deveni purpuriu), pe Străinul cel înalt şi blând, care stătea în drumul lui, la cotitura de cale. Păsările de pe umerii Străinului explodară-n văzduh, speriate de moarte… În loc să-şi mormăie cererea de iertăciune   -  văzând că lovitul şi rănitul nu-i decât un vagabond, cu o simplă cămaşă pe el  -  Fierarul înnegrit de cărbuni izbucni, mânios:
- Naiba să te ia, calic puturos! Dă-te din drumul celor care trudesc, neisprăvitul pământului!
- Pace ţie, truditor al mâniei  -  truditor pe trei bani…  -  murmură, cu linişte, omul cel înalt.
- Pe trei bani? De unde ştii tu, păduchiosul pământului, că eu trudesc pe trei bani? Şi mai du-te naibii cu pacea ta cu tot, cât te văd! -  îşi spori furia, Fierarul-doar-cu-ochii-albi  -  dar şi mirarea.
- Câtă vreme nu-ţi îndrepţi întâi şalele, înainte de a-ţi osteni, apoi,  în orice fel, trupul  -şi nu aduci, întâi şi întâi, mulţumire Celui care ţi-a dăruit încă o zi de lumină - truda ta nu face mai mult de trei bani: doi cu care să-ţi ostoieşti pântecul şi unul să-l păstrezi pentru  râul morţilor, ca dajdie dreaptă - spuse, liniştit cât întreg cerul zorilor, omul cu şalele deja purpurii. Şi de pace ai mai multă nevoie decât de cărbunii tăi - căci, cât cărai doar cărbuni, nu te îmbolnăviseşi de mânie şi nu-ţi pierdeai suflarea suduind… Atâta că, nevoind să vezi lumina, înainte de negreaţa cărbunilor  -  s-ar putea să ţi se înnegrească şi albul de-acuma al ochilor, omule - şi să nu mă mai vezi deloc… - mai murmură, cu priviri strălucitoare de rouă, Străinul cel înalt şi blând. Şi apoi, cu un glas sonor, precum vuietul gongului: Pace şi lumină ţie, truditorule, căci e nevoie de tine, pe acest pământ!
Ca prin farmec, Fierarul îşi înghiţi ce venin îi mai gâlgâia prin guşă - îşi îndreptă, trosnind straşnic, şalele - şi-apoi, de parcă nu el ar fi fost semănătorul de iuţi şi spurcate sudalme-n văzduh, de mai înainte cu câteva clipe - plecă, fostul zavistnic, acum cu faţa parcă mai puţin neagră, începând a încreţi zâmbet şi - culmea! - îngânând un cântecel…, vesel şi ghiduş precum o rază strecurată printre crengile dese ale unui copac. Şi căruciorul scârţâia cu mult mai puţin - parcă se mai uşurase, şi el, de poveri şi dureri.
Piciului zdrenţăros, care abia apucase să-şi închidă gura, după minunea cea cu florile, cu acoperişul şi cu păsările - iar îi pică falca de mirare, mai să înghită o postaţă bună de pământ…
Nu multă vreme şi trecu, pe la strâmtorarea, încrucişarea şi cotirea de drumuri, Negustorul - gras ca un pepene şi tolănit într-o lectică, de parcă greutatea şekelilor de argint şi a talerilor de aur, din punga atârnând  la brâu, l-ar fi ologit de tot… Şi, cum era de aşteptat, unul dintre sclavii care purtau lectica  - unul care nu trăgea cu ochii şi pe la florile drumului abia trezite, ci, linguşitor, privea doar la ameţitoarea măreţie a  stăpânului…  -  se împiedică de Străinul cel înalt şi-l izbi dureros  - poticneala sclavului îl răsturnă pe o parte pe Negustor - şi din gura largă a acestuia (gură care, până nu se ajunsese, striga “La oale roşii!”, pe hudiţele Cetăţii Măreţe şi Putrede) - se porniră, precum puhoaiele, sudalme şi blesteme zdrobitoare:
- Câine! Trăsni-te-ar trăsnetul lui Iahve! Nu vezi că trec oameni de seamă? Dă-te la o parte din drum, nemernicule, încurcă-lume ce eşti  -  orbule şi surdule!
- Pace ţie, Negustorule! Îţi mulţumesc pentru numele dat: câinele-i făptură şi suflet bun -  se întoarce, jertfit, spre stăpânul său, iarăşi şi iar, omule, oricât l-ai lovi şi fulgera, orb şi nedrept, până la moarte – rosti, rar şi blând, cel lovit pentru a doua oară într-o singură dimineaţă.
- …Orbule, surdule! Nemernicule, şterge-te din faţa oamenilor de seamă! - continuna să spumege Negustorul.
- Nu eu m-am împiedicat de tine, deci nu eu sunt orbul de care zici - grăi Străinul cel înalt. Şi oare crezi că măreţia ta m-o fi surzit, ori poate sunetul banilor, care-ţi alintă ţie urechile - de nu mai ştii nici o muzică mai dulce decât aceea a argintului şi aurului rece? Nici măcar împăraţii lumii şi popoarelor nu-s de vreo seamă - câtă vreme nu privesc nici Drumul, nici Cerul, nici Lumina care vădeşte Drum şi Cer - şi nici, mult mai adânc, pe Cel care a făcut Drumurile şi Cerul şi Lumina! Care-i şi Cel care s-a îndurat să facă a curge în punga ta metalele şerpeşti ale întunericului pământului, înţelegând, cu milă, până şi o voie strâmbă ca a ta, om fără drum - grăi aşezat, cel căruia îi picura sânge ca roua, din şalele rănite.
- …Încurcă-lume! – zbieră, nelăsându-se, cu una, cu două, Negustorul, aproape sufocat de mânie şi osânză.
- Nu eu mi-am încurcat piciorul în lumea ta, ci sclavul tău cel linguşitor, care te privea, în loc să vadă Lumina Soarelui Adevărat şi Calea. Nu eu încurc iadul cu raiul, întunericul pământului cu lumina cerului. Pace ţie, Negustor Orb, Slab Negustor  - care nu ştii negustorì şi agonisì, spre folos adevărat şi statornic, nici pentru tine însuţi, şi nici pentru lumea asta, pe care zici că o vezi  -  d-apoi pentru lumea pe care n-o vezi!  -  căci osânza ţi se-aşterne peste ochi şi peste suflet  -  îşi ridică străinul cel înalt aceeaşi voce de bronz… Scoală şi mergi sănătos, Negustorule  -  căci, o vreme, şi de tine va fi nevoie în lume… de la o poartă la alta…
Negustorul bolborosi ceva nedesluşit – dar acest “ceva” bolborosit era de tot îmblânzit în cimpoiul triplei lui guşe – aproape că gungurea, precum turtureaua! şi, minune! se ridică din lenea-i ologitoare, se cumpăni spre văzduh, în sus, pe picioarele-i proprii, cam şovăielnic, e drept, dar călca pe pământ! – şi porni, urmat de toată liota mirată a sclavilor – nici el şi nici înşelător-melodiosul glas de aur al pungii sale neştiind unde şi încotro şi de ce…
N-avu când piciul cel zdrenţăros să se mire şi de această minunată îmblânzire  şi îndreptare  - şi, de după colţ, tot ologit în lectică, înfoiat în straiele-i scumpe şi-n credinţa că nimic pe lume nu-i mai strălucitor decât el însuşi şi mintea sa  - se ivi Marele Farise al Templului, care  -  cum altfel?  - , cu un colţ ascuţit (al lecticii sau al mâinii), se împiedică (nici nu se mai ştie dacă printr-un sclav, printr-un tovarăş linguşitor, sau chiar prin însuşi cotul său, prea întins a stăpânire, mult peste firea întinderii sale de trup) de blândeţea înaltă şi atotîndurătoare a Străinului, aflat la cotirea de drumuri a florilor înrourate. Lucru hotărât este numai că lovitura de împiedicare, cu muchia ascuţită şi prelungă, precum lama unui cuţit tâlhăresc, a lecticii (sau a cotului), fu mai teribilă, prin durere, decât celelalte două la un loc  -  căci Străinul ardea purpuriu, acum, din tot trupul…
- Vierme! Robule! Dă-te la o parte, târâtură! Neghiobule! Scursură! Măgar puturos! Gunoiule! - urlă în delir, aproape să se sufoce de indignare, Marele Învăţat al Templului…
- Pace ţie, demone care-ţi strigi numele, precum cucul - spuse, cu glas limpede şi sonor, către cătrănitul Mare Fariseu  -  Străinul cel însângerat. Tu, rob desăvârşit tuturor celor rele, târâtor scurs şi răspânditor a întreagă mârşăvia Lumii - măgar pe care Dumnezeu îl va încăleca şi struni, la Ziua Judeţului Ultim şi Sfânt! - sânge din mine să-ţi dau - da, îţi voi da, ca să te vădesc şi limpezesc Vierme Neodihnit în Rele! - şi tot nu voi putea chema omul în tine, tu, care-ţi vinzi sufletul tuturor Negustorilor şi ţi-l înnegreşti şi răsuceşti la toţi Făurarii Iadului, cu deşucheată, beată, de tot îngunoiată bucurie - căreia-i zici “Minte”! -  fireşte, dezvelind silnicia neruşinată-a Minciunii! Pace ţie, demone, te duci să-ţi verşi veninul învăţăturii în guşile puilor de om care te-aşteaptă să-i hrăneşti cu Pâine, iar tu vii şi, părinte ei crezându-te pe tine, le dai spre hrană Şarpe, şi-i îmbuibi cu moartea sufletelor! Pace ţie, demone - şi pas’ de te-ntoarce în iad, de unde-ai purces, cu tot cu zborul, zimţuit de-ntuneric, al trădării de Soare - al trădării de Izvor al Luminii!  De tine şi de trădarea ta, precum de voma-mpuţită şi slobozită meree, chiar nu mai are nevoie lumea cea nouă! 
Şi, de cum grăi chinuitul şi hotărâtul blând glas al Străinului cu trupul şiroind de sânge -  Fariseul, tovarăşii şi târâtorii săi de lectică se învârtejiră-n văzduh, de parcă atât aşteptau  stihiile nopţii, ca să se întoarcă, stârnească şi să smulgă bucăţi din lume, din nou  -  şi, pe aripi zimţuite de furtună nebună, Fariseul şi tovarăşii săi se-nălţară şi pieriră în sus, întâi ca nişte păpuşele de cârpă, smotocite de vânturi, apoi tot mai mici, ca nişte băşici de spumă, sparte şi dispărute, din orice vedere pământeană  -  aşteptându-şi, însă, cu viclenie de şarpe, ascuns în cumplit şi cernit culcuş, sub măşti de răbdător întuneric, sorocul de crimă, scris la Cartea cea tristă şi măreaţă a Lumii…
Piciul zdrenţăros înlemni… Şi, după cîteva clipe, parcă împins de vântoase, o luă la fugă, înapoi, spre casa părinţilor lui  -  unde,-n ogradă, tatăl său, un Dulgher, devenit, prin nevoie, şi iscusit Rotar  -  se necăjea, în faţa înaltului şopron cu porţile deschise, de cum dăduse lumina zorilor, să termine de dres dricul unui car, pe care-l tocmise pentru un vecin mai bogat  -  şi-apoi avea de potrivit obezile roţilor în şine  -  tiii, câtă treabă!… şi ziua-i doar de câteva ceasuri, acolo… Ridică tesla, cu mare sete şi folos să lovească…
- Tatăă… ta-tă… tat-ăă  -  gâfâi sfios, ajuns, după aprigă goană, în dreptul muncii tatălui său, pruncul, venit de pe uliţi.
- Ce ţi-e, măi? de unde mai venişi? De ce te sculaşi, că treaz tot degeaba stai?! – mormăi, morocănos că-i oprit din avântul muncii făcătoare de bani, Dulgherul, cu ochii în jos, aţintiţi pe lemnul trudit, cu dinţii strânşi şi degetele încârligate pe teslă.
- Tată, un om plin de sânge…
- Ce zici tu? Iar înjunghiară pe-ai noştri? L-a înjunghiat careva dintr-ai noştri? – întrebă repezit şi-şi săltă ochi cercetători Lemnarul, să nu care cumva să fie băgat, de nevinovat, în vreo belea; pe-aşa vremuri, oricine te poate urgisi şi năpăstui, de-i mai bogat, ori mai puternic ca tine… totuna…
- Nu, tată  -  gâfâi, de zor şi conştiincios, fiul cel mic. El face să zboare acoperişuri înapoi pe case…şi vindecă florile…vorbeşte cu păsările… şi îndreaptă spinările… şi-i face să zboare pe răi…
- Ce-ai, te-ai zărghit de tot? Ai fiebinţeli?  Ţi-a rămas de la furtuna de-azi-noapte? Cine să zboare, ce să zboare, de ce să zboare?  -  se fâstâci tatăl, se nelinişti puţin, dar se şi pregăti de mânii şi sudalme.
Pentru sine, mânii şi sudalme, pentru sine  -  căci treaba asta era veche, la el în casă şi-ogradă: îl ştia pe fiu-său cam zănatic, tare stângaci, neîndemânatic şi netrebnic. Bolnăvicios…ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o-nvârtim şi cotim: prost, tare prost era!  - un fecioraş netrebnic, căruia-i ardea numai de cai verzi pe pereţi. Şi-acuma, poftim! – a dat şi-n boala vedeniilor!… Îşi luase demult gândul că va scoate din el un iscusit Meşteşugar. Dar  -  gata!  -  se mâhnise altădată destul, pentru asta…Gata!
- …El îmblânzeşte…l-a îmblânzit pe Fierar, de-a cântat…
- Cine-a cântat, măi?  - întrebă, cam într-aiurea, Lemnarul, derutat , oprindu-se, doar o clipă, din lucru.
- Fierarul, Fierarul a cântat, şi Negustorul n-a mai ocărât şi-a plecat bucuros, şi Fariseul cel Mare de la Templu a zburat, de tot a zburat, a pierit ca un balon de săpun… -  îi dădu înainte, icnind, ca să-şi înfrângă teribila gâfâială, piciul în zdrenţe.
- Taci, nebunule!  - zbieră Lemnarul  -  apoi şuieră, printre dinţi: Taci, că ne bagi în temniţă pe toţi, neisprăvitule, plod nebun! Te-ai găsit să te iei de preoţi, de cei sfinţi, mucos nebun!
- Dar…
- Taci odată, îţi spun!  -  strigă deznădăjduit, speriat de moarte, tatăl. Ştia că moartea, cea mai cumplită moarte, îl pândeşte îndată pe cel care defăimează, ori pe cel care-ascultă defăimarea   - totuna! – mai marilor Templului din Yerushalayim.
- El e în crucea drumurilor  - acolo!  - e  plin de sânge şi face minuni! Oamenii îl lovesc mereu, şi-l însângerează cumplit, dar el e-atât de blând… îi face pe oameni mai buni şi îndreaptă florile spre cer…se-aşază pe el păsările, ca îngerii  -  gâfâi tainic, în şoaptă aprinsă, cu ochii arzând rugători, micuţul zdrenţăros.
Tatăl se linişti şi se-ntoarse la muncă, apucând cu nădejde tesla. Avea atâta de lucru…
- Tată… tată  -  el sângerează, din pricina noastră… sângerează pe uliţă… acolo… în crucea drumurilor, unde toţi se izbesc de el  -  arătă cu degetuţul lui murdar, dar sincer, copilul, cu ochii mai mari şi mai rugători ca nicicând, crezând până în ultima clipă că tatăl său este ocrotitorul tuturor, nu doar al familiei sale, şi că se va repezi pe poartă să vadă de rănile Străinului cel minunat de blând… care spunea vorbe vrăjite… şi să i le oblojească…
Dar tatăl se aplecase cu înverşunare peste ciolanele roţii: avea de câştigat bani buni, dacă termina carul de reparat şi întrulocat până seara… După ce-l făcuse pe micul zănatic să tacă, să nu pună-n primejdie casa lui şi familia – nu-i mai păsa decât de munca lui şi de visul la banii cei sunători…
- Tată… el sângerează…  - mai încercă copilul în zdrenţe, disperat, dar toropit de oboseala încercării de a mărturisi, cât mai repede şi convingător, Adevărul.
Lemnarul mormăi ceva nedesluşit - şi-şi înfundă mai încăpăţânat capul între umerii vânjoşi. Ce-l interesa pe el că sângerează, pe uliţi, un vagabond, sau o mie de vagabonzi?…. Câtă vreme legea Cetăţii nu e atinsă, câtă vreme soldaţii legii nu sunt… şi nu spun… nu dau de veste cu trâmbiţe - nici legionarii romani, nici oştenii Marelui Templu… Apoi, ridicând o clipă ochii:
- Decât să te prosteşti atâta, mai bine-ai ţine de lemnul ăsta! - îi spuse, cu năduf,  fiului, care se clătina de oboseală. Nu-i bun, nu-i bun deloc lemnul ăsta - şi vecinul e pretenţios, ar vrea obezi de aur, poate… de aur, da…
Ca-n vis, fără să se gândească, micuţul puse mâna pe lemn…
Deodată, sub mâna Lemnarului-tată săltă, năvalnic zvâcni, ca o inimă imensă - perfect rotundă şi orbitor de luminoasă, sub razele sus trezite-ale soarelui  - o roată de car: o roată cu spiţele ţesute numai şi numai din lumini! Lumina zvâcnea şi unduia printre spiţe,  precum oglinda unui lac umbrit în adânc de mii de focuri tainice…
-Ptiu! - scuipă, înfricoşat şi înciudat, totodată, Lemnarul cel aprig de harnic şi ahotnic după bani. Drace! Ce-i asta, ce s-a-ntâmplat cu roata mea?  Unde-i roata mea? A luat foc roata mea! - începu el să se jeluiască, aproape să plângă de spaimă - şi, cu cât lemnarul se jeluia, cu atât roata luminoasă se chircea, de durere amarnică, parcă - până se făcu mică, doar cât o minge scăpărătoare, precum un ochi dilatat, care stă să izbucnească, acu-acu, în disperat plâns de umilinţă…
Omul, speriat şi mânios, cu amândouă mâinile,  înşfăcă şi făcu vânt mingii de lumină sub şopron, înfundând-o în deplin întuneric… sub paie…
Şi, după ce alungă roata de lumină, mult prea ciudată (“ce va zice vecinul, dacă-i voi schimba rotundul şi cunoscutul, cenuşiul de roată - cu ciudăţenia asta, de niciunde venită, iscată…? – blestemat e copilul ăsta, numai necazuri îmi face!”) -  de sub privirile sale atât de ştiutoare de roată, atât de obişnuite cu cenuşiul roţii de lemn - se linişti în ritmul adormitor, ca de tobă,  al cioplirii din teslă. Se linişti în  Marea Ştiinţă-a cioplirii de aşchii.
…Şi, până-n seară, îşi termină treaba (niciun supărător foc nu mai izbucni de sub mână ori teslă, din lemn!) cu iscusinţa şi hărnicia lui atât de obişnuite - şi, la poartă, despărţit de vecin, se bucură de lumina amurgului, care se stingea, mat, în şekelii îndelung şi atât de cinstit trudiţi… Îl încerca o îngâmfare, umflată în piept, dar pe care se silea s-o ţină  bine ascunsă, ca s-o deguste în voie, fără rivali şi împotrivitori: nimeni nu-i mai bun Meşteşugar decât el, nimeni! Mâinile lui plămădesc, vânjos şi degrabă, orice îşi vădeşte, clar şi la lumina zilei, fibra, ţesutul de artere ale pământului! Şi pentru ce face - câştigă bani mulţi, mulţi - deşi nu prea ştie să-i rostuiască, banii ăştia - şi ai lui din casă tot în zdrenţe se poartă… necum să mai aibă să dea şi altora, spre ajutorinţă… Dar el uneşte şi desparte, cu rost pentru ochi şi privire,  tot ce-i văzut şi pipăit de mâinile sale…“Meşteşugar iscusit, deştept, nepreţuit Meşteşugar” - ce vorbe vrăjite, ce încântare fără seamăn de dulce, răsfăţătoare, atât de dulce-adormitoare…
Nici urmă, în urechile sale, de sunetul durerii vorbelor pruncului său: “Tată…el sângerează în uliţă…sângerează din pricina noastră…”  Şi chiar să-şi fi amintit  -  la colţul de uliţă, la răscruce  -  acum,  era pustiu. Nimeni nu mai stătea  -  nici să privească, măcar  - d-apoi să se ţină de zboruri şi de luminate, blânde minuni, cu sufletele şi cu văzduhul… Întunericul era desăvârşit, în Vechea, Marea şi Sălbatica Cetate a Yerushalayimului.
…Numai într-un cotlon ascuns de şopron, un prunc zdrenţăros plângea sfâşietor, ţinând strâns lipită de inimă o minge micuţă de lină văpaie, o minge închipuind, în rostul ei, o roată de car - o roată care-l cuprindea, îl îmbrăţişa, la rându-i, între spiţele ei  - spiţe aburind de o tainică, de nespus pentru alţii, lumină… Numai pruncul cel zdrenţăros şi umilit văzuse, în roata de lumină, oglindindu-se chipul cel nesfârşit de blând al Străinului…Străinul care, acum, stătea în trudnica încovoiere a Roţii - stătea răstignit pe Spiţele unei Uriaşe Cruci Rotitoare-n Văzduhuri. Văzduhuri dumnezeiesc de limpezi, înstelate-n puhoi nesfârşit de lumină… Atât de strâns ţinea copilul, cu degetele şi cu sufletul, Roata - încât, din palme,-i ţâşnea sângele  - sânge de văpaie, luminând a mare şi tainică vestire, umilele paie-ale şoprului. Şi lumina Roţii pe care era, parcă, crucificat - el, zdrenţărosul prunc, dimpreună cu blândul Străin, până la contopirea-ntre ei - devenea, şi ea, sângerie… Izbăvitor veşmânt, ori mreajă de sânge aprins,  se ţesea, pentru întreg pământul, acolo sus,  între stele.
…Deasupra Yerushalayimului începu să cadă o ploaie tot mai deasă, pătrunzând printre scândurile şi căpriorii acoperişului de şopron, ca-ntr-o iesle pe care picurii de ploaie-o luminau îngereşte  -  şi deasupra căreia îşi lăsa, protectoare, îmbrăţişătoare, aripile, ca nişte Spiţe, o Cruce uriaşă, pe care, spre cele patru duhuri ale spaţiului lumii, sângele Pruncului şi sângele Marelui şi Tainicului Străin se-ngemănau.
Dar, deocamdată, această Cruce n-o vedea niciunul dintre preaiscusiţii Meşteşugari ai Pământului. Doar un oropsit prunc - nebun şi prost… care nici nu va-nvăţa vreodată să fie iscusit sclav, Rotar-Rotitor al Cenuşii…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ION ŞI IOAN – ÎNŢELEPŢII DIN TRANSALPINA
În primăvară, când muntele mai purta pecetea zăpezii şi firicele de apă se revărsau în văile unde iarba mijea a verde, Ion fiul lui Ionescu din Ioneşti, cioban cunoscut de pe valea Oltului a luat hotărârea să treacă dincolo, în Ardeal, cu cele zece oiţe ţurcane gestante. Atâtea îi mai rămaseseră  după inundaţii. Pleca să-şi caute o nevastă harnică şi bună de făcut copii. „Numai bine, până trec muntele, oile mele vor făta şi cu banii luaţi pe jumătatea de miei voi putea face nuntă“, gândea Ion, luând drumul Brezoiului, mergând agale în urma oilor. „Am s-o învăţ să-mi facă fasole bătută, frecată cu usturoi!” medita bărbatul lovind cu măciuca câte o piatră ce-i răsărea în faţa opincilor, legate până sub genunchi cu nojiţe din piele de porc… Din când în când fluiera printre dinţi la oiţele ce priveau cu jind la apa limpede a Lotrului.
După atâta mers, a strigat scurt la oi. Acestea s-au  oprit ca la o comandă, privind la stăpânul aşezat pe marginea unei stânci, năpădit de gânduri. „Puterea unui cioban se măsoară în greutăţile biruite!”.
- Bârrr! Duceţi-vă să beţi apă! A strigat, aruncând spre ele cu un şomoiog de iarbă uscată.
După o odihnă de mai bine de o oră, în timp ce autoturisme şi basculante treceau cu viteză pe lângă micul grup de oi, Ion s-a hotărât să treacă în faţa turmei, ca mioarele să-l urmeze docile pe poteca ce şerpuia pe lângă drumul asfaltat ce ducea spre Voineasa. „Frumoase locuri. Sunt clipele ce le trăiesc din plin, salvându-mi trecutul, astfel mă fac să cuceresc viitorul...” gândea Ion urcând spre pisc. Astfel, au trecut trei zile şi două nopţi dormind în mijlocul oilor, învelit cu şuba făcută tot din blană de oaie, cu căciula neagră de lână trasă pe pe frunte.
Ioan al lui Ioan din Ioancău, cătun de pe lângă Sebeş Alba, s-a hotărât să se însoare cu o olteancă de prin zona Munteniei. Nici nu se topiseră bine petecele de zăpadă de pe Transalpina, că ciobanul, adunând cele zece oi gestante, ce-i mai rămăseseră în urma inundării satului de către râul Sebeş, devenit una cu Mureşul, a început să urce pe Transalpina, mânând oile cu fluieratul său caracteristic, printre dinţii rari din faţă. „Am să-mi găsesc o fomeie, iute şi harnică. Am să o învăţ să-mi facă balmoş şi mulţi copii!”  gândea Ioan din Ioancău, fluierând la oile sale, ori de câte ori trecea pe lângă ele câte o maşină.
Luase hotărâre asta, să plece din satul natal, după ce din gospodăria sa nu mai rămăsese nimic. „Dacă trebuie să aleg între două rele, gândea Ioan din Ioancău, am ales pe cel care nu l-am încercat până acum!”.
Urca alene şi cu răbdare pe drumul ce ducea către vârful Urdele. Abandonase de mult şoseaua asfaltată, şi îşi conducea oile pe o potecă de munte, folosită de ciobani. Cizmele din piele de bou lăsau în urmă adânciturile tocurilor ce se umpleau imediat cu apa  mustind în iarba de pe potecă. Se simţea liber, el cu cerul şi oile lui. „Mă simt slobod, eu şi Dumnezeu, dar acest cost este că am acceptat responsabilitatea destinului!” Prin minte îi treceau tot felul de gânduri, unele mai năstruşnice decât altele. „Dacă nu-mi găsesc soaţă, cum îmi doresc?! Sunt bucurii, în viaţă care pot să mă înjosească, dar şi înfrângeri care mă pot împlini!”. ...Şi astfel au trecut trei zile şi două nopţi dormind, înfăşurat în şubă şi cu clopul tras pe frunte, în mijlocul oilor.
Cu cât urcau, cu atât cerul era mai albastru şi aerul mai curat. Ion şi oile lui au ajuns pe platforma de pe vârful Urdele. Şi-a făcut palmele straşină la ochi să vadă mai bine cine vine dinspre sensul spre care dorea să meargă. „Poate este unul ca mine. S-o fi săturat şi el de satul său şi acum îşi caută norocul. A ajuns, fir-ar să fie, la  concluzia că viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trăită privind înainte. Căci de-aia şi el şi eu mergem spre înaintele nostru!”
Ioan, mai având câteva minute până să ajungă pe platforma mult visată, s-a oprit din urcare şi cu oile strânse în jurul său şi-a pus palmele straşină la ochi, pentru  alungarea razelor de soare ce-l orbeau, să distingă omul ajuns sus. Acesta părea o statuie cioplită în bazalt. „O fi om bun? O fi om rău? Sau o fi unul ca fostul meu vecin care părea pâinea lui Dumnezeu. Vorba aceea, îţi împrumuta umbrela pe timp de soare, dar o cerea înapoi în momentul în care începea să plouă!”
Soarele îi învăluia cu razele sale blânde de primăvară din preajma Paştelui.
- Ziua bună la dumneata, om cinstit!
- Bună să-ţi fie inima! I-a răspuns Ion ştergându-şi obrazul cu dosul palmei. Dar ce vânt te aduce pe `mneata în aceste locuri?
- La fel ca pe dumitale!
- Adică?!
- Nu e zăbavă să vorovim fără să spunem nimic. Musai e să-ţi spun...?!
- Dacă doreşti...
- Iacă... mă duc în Oltenia să-mi găsesc norocul!
- Dar dumneata?
- Mă duc în Ardeal să-mi caut sorocul!
- Spune aşa, omule. ...Hai să ne hodinim oleacă pe stânca asta că timp avem...
- Se spune că vremurile schimbă lucrurile. Dar...realităţile ne spun că noi trebuie s-o facem!
- Musai, este cum zici... Dar... drumeţule, vorovim, vorovim, cum îi stă bine drumeţului, dar nu ne-am cunoscut! Pe mine mă chiamă Ioan din Ioancăul de lângă Sebeş.
- Bine zici Ioane! Mie îmi zice Ion din Ioneşti de Vâlcea!
- Măi, Ion când te-am zărit aici, sus cu oile lână tine, mi-am zis: aista îi un hoţ de animale care vrea să treacă dincoace.
- Hei, Ioane... s-a dus cu haiducia! Aşezându-şi mâţoasa de lână albă mai bine pe umeri, a continuat. Mă gândesc că un minut de îndoială face cât o veşnicie de suferinţă.
- Ai dreptate! Dar prin pustietăţile aistea te poţi aştepta la orice! Însă, o vorbă înţeleaptă spune că eşecul nu ne  va   doborî atâta timp cât hotărârea mea de a reuşi e de-ajuns de puternică.
- Aşa e, cum zici!
- Nea, oiţă!... A strigat Ioan la oile sale care încercau să se amestece cu ale lui Ion.
- Lasă-le! Se cunosc şi ele cum o făcui eu cu `mneata. Numai aşa se cunosc oamenii şi animalele. Fiindcă taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci şi în a şti pentru ce trăieşti.
- Ai dreptate! După cum am aflat unul de la altul, fiecare avem drumul nostru în căutarea unei soaţe.
- Cum îţi este nevasta, aşa îţi este şi cinstea casei. Trebuie să ştii să ţi-o alegi. S-o cunoşti. Fiindcă cunoaşterea vorbeşte.Iar înţelepciunea ascultă.
- Şi, ziceai că treci la noi în Ardeal?
- Musai să trec! Vreau să-mi fac o familie, cu o nevasă harnică, să ştie să-mi facă mămăligă şi fasole frecată.
- Să te duci în satul meu, Ioancău, de lângă Sebeş, e o văduvă cu casă, lângă beserică, are de toate, harnică şi strângătoare...
- Păi... de ce e a părăsit-o bărbatul!?
- A trecut la Domnul! S-a răsturnat cu tractorul…Dacă te duci la ea să-i voroveşti că eu te-am trimis. Ioan din Iancău. Nu e departe. Cum cobori, ajungi în Sebeş, o iei la dreapta, mergi vreo patru kilometri şi ajungi în sat.
- Aşa am să fac!... Am şi eu o femeie în comuna mea. Pe cinste, pentru `mneata!
- Amu aştept să-mi spui `mneata!
- Coborând, ajugi în Brezoi, apoi o iei la dreapta spre Căciulata, Călimăneşti, Râmnicul Vâlcea, şi mai mergi, timp de a mânca o pâine, spre Drăgăşani, şi ajungi la Ioneşti. Comună mare. Să ai grije să nu-ţi calce mioarele careva cu maşina. E circulaţie mare până la Govora.
- Grijesc! Şi pe la noi se circulă bogăt...
- Când ajungi întrebi de Maria lui Mecherel. Stă lângă şcoală. Îi spui de Ion al lui Ionescu, ciobanul.
- A fost măritată?
- Da! E femeia înecatului de la baraj. Îşi căuta şi ea jumătatea. Ăi din sat ziceau că e rea de muscă… Dar nu e adevărat. Şti cum e… gura satului-i slobodă.
- Am s-o caut… Amu zic şi eu ca omul. Voi încerca. Încercarea moarte n-are! Zise Ioan făcându-şi o ţigare dintr-o bucată de ziar mototolită în jeb şi tutun scos dintr-o tabacheră veche, ţinută în iţari.
După ce a tras un fum în piept, după care îl expiră afară, Ioan a spart liniştea aşternută între ei.
- Voi căuta s-o fac fericită, deoarece fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşte omul, ceea ce spune şi ceea ce face…E bună de muncă?
- E haitoşe! Are acarteturi, ceva animale...
- Înseamnă că-i fainoşe! Nu e ca Leana din capul satului care are chef să facă ceva, dar începând de mâine...
- Foarte bine! Cărui bărbat nu-i plac muierile? În primul rând le iubim pentru frumuşeţea lor şi în al doilea rând pentru că fac copii.
- Adică oameni!
Ion şi-a pus mâinile streaşină la ochi şi-a privit la poziţia soarelui pe cer.
- Bade! E trecut de amiază. E timpul să ne despărţim.
- Călătorului îi stă bine cu drumul...
- Brrr!
După care Ion a fluierat printre dinţi. Oile s-au luat după el, coborând agale spre Ardeal.
- No! Amu veniţi după mine, mioarelor... Grăi Ioan, sculând oile culcate pe nişte smocuri de iarbă, cu bota ce o avea în mână. Încet, cu mica turmă după el, a luat drumul Munteniei.
Amândoi coborau pe căi diferite, având în suflet speranţa. În urma lor tricolorul arborat pe cea mai înaltă stâncă flutura pe cerul înalbăstrit de senin.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

PRIVIREA
...Clipi des şi puternic, din pleoapa dreaptă, pentru a alunga un strop de sânge, care voia să-i cadă, de pe gene, drept în lumina tristă a ochiului. Marea mulţimii din piaţă vălurea, furtunatic, cu înveninată şi rea tulburare – iar la Gavafta, omul din scaunul de judecată, în straie prăfuite, de războinic fără de răgaz, obosit şi înfrânt, stătea cu capul între palme.
„...Acela de colo, care-şi forţează plămânii să urle, mai tare decât toţi cei din preajmă,  este Ishmael, care-şi zice, chipurile, <<cizmar>>”...murmură, în sinea sa, cu ochii arzând de amărăciune, acuzatul şi, deja, condamnatul mulţimii urât mirositoare. „Nu e o săptămână de când l-am ridicat, teafăr, din patul lui de paralitic... Ce gură mare deschide, strigându-mi moartea! – parcă-i o peşteră, din care stai să vezi, strâns în spate de nelinişte, dacă nu iese vreun tâlhar, ori ucigaş! De cât a stat, tolănit de boală, în pat, i-au picat toţi dinţii... Niciodată, nici înainte de paralizie, nici după, n-a fost în stare să prindă zdravăn curelele, la sandalele pe care le face, spre a le vinde, cu folos îndoielnic. După o zi, numai, de purtat sandalele făcute de cârpaciul ăsta, curelele sar ca şerpii, în toate părţile, exasperându-i pe mahalagiii care cumpără, încă, de la el.... vai de negustoria lui... tot aşa şi sufletul i se fărâmă şi i se risipeşte, în toate părţile, şi i se-nveninează de neputinţă şi neştiinţe, ca şi curelele sandalelor lucrate de el, greşit gândite şi prost croite...
Mai clipi o dată, încă mai energic decât prima oară, pentru că încă un fir de sânge, prelins de pe frunte, îi întuneca vederea. Şi el voia să vadă, să le vadă feţele şi sufletele, celor înmulţiţi, de vânturi rele şi de curajul laşilor, în piaţa uriaşă – să le vadă, feţele şi sufletele astea, de cât mai aproape şi cât mai desluşit.
„...Nici nu-şi aminteşte mai departe de ziua de ieri, sărmanul nerod, înverşunat şi înfumurat... Şi, uite, lângă el, rufoasă şi lăţoasă, îngălata lui nevastă, Sara: strigă, şi ea, anapoda, dar cu gura cât şura, numai să se bage, cumva, în seamă... Eh, uite-i şi pe Abel zidarul, şi pe Enoh, gunoierul, cu burta parcă plină de toate gunoaiele lumii... şi uite-l  şi pe Irad, ţăranul cel bogat, cu ochi goi şi albi – n-a gândit, sub fruntea lui îngustă, în toată viaţa lui, decât la sfânta burtă...
Pe tustrei i-am deşteptat din moarte, adică, din boala cea mai încăpăţânată şi convingătoare, prin suprema minciună a celui rău - nu-i luna-mplinită de când i-am trezit, din nou, spre lumină! - iar ei s-au culcat, tustrei (deîndată ce nu le-am mai fost lucrător, în casa lor, la vieţile lor, strâmbate-ntru moarte! ) - cu mare tihnă s-au culcat, în orbire, tustrei...s-au dedat, iarăşi, tustrei, priveghiului viciului bolii, cel crunt, lacom năpustitul ucigaş de duhuri...
...Da-da, parcă puteau să lipsească, de la acest circ al morţii, Maleleil, lânarul – cât de murdară şi rău-mirositoare a fost, dintotdeauna, lâna lui! - o, cât de nespălat şi de puturos viteaz..., s-a proptit, pe amândouă picioarele lui, groase cât butucii, cu putorile lui sleite pe trup, s-a proptit drept în faţă, în faţa chiar a lui Ishmael-cârpaciul, acum! - şi-mi strigă, îmi rage, sărmanul neghiob, că trebuie să mor, pentru bucuria prostiei lui şi pentru orgoliul de vulturi hoitari, al preoţilor cu suflete înnămolite de frica lăcomiei lor nesăturate, lăcomie încovrigată şi mârâitoare, precum câinii, ca să nu cumva să le dispară osul cel gras, de sub nas!...când zăcea, albit de lepre şi pregătit de moarte, parcă nu era tot aşa de zgomotos, sărmanul... -  ...şi Lameh, cerşetorul, iaca: o,  cât de mândri erau, atunci, amândoi, când i-am curăţat, până la helge, de greaţa albă şi putredă a leprelor, şi, uite, acum, că, din nou, sunt plini de bubele cele otrăvite, precum ciupercile roşii, ale leprei adâncite în suflete! Oh, oricât de sărmani şi grozavi, chiar înspăimântători aţi fi fost, pentru muierile voastre slabe şi pentru pruncii voştri cei nespălaţi – aşa cum eraţi atunci: fără degete, fără de nas, cu urechile căzându-vă, ca frunzele cele putrede, în fiertura pe care, cu umilinţă, o înghiţeaţi, răpită din vârful furcilor oamenilor cu fumuri negre! - şi tot eraţi mai frumoşi, nemărginit mai frumoşi, decât azi, când sunteţi mâncaţi, de vii, de bubele nerecunoştinţei, ale nesimţitei uitări...
...Oare chiar meritau ei, toţi aceşti îndrăgostiţi de boală, osteneala vindecărilor mele? Cât de uşor e să vindeci ce se vede, de-afară şi de toţi, că-i putred – şi cât de greu este să-i dezveţi (pe cei aflaţi în leagănul adormitor al bolii!), de dragostea şi de lăfăielile bolii... Vor trece, de-acuma, mii şi mii de ani, şi tot nu va înainta prea mult lecuirea, fără de renunţarea lor, de bună-voie, la viciul întărâtat al bolilor! Ei nu suferă, îmbolnăviţi fiind - ci se răzgâie, întru secretă bucurie, cu neisprăvirea lor şi cu grozăvia bubelor... cocoloşesc boala în ei, nu cumva să plece de la ei, să-i lase fără tainica desfătare întru rău...!
Cine-i mai dă de pomană, acum, lui Lameh, cerşetorul, când nu mai au cum şi de ce se înspăimânta, cu secretă voluptate, <<miloşii>>, de putreziciunile lui puturoase şi care, prin mine, nu mai sunt vizibile?
Îşi îngropă, şi el, condamnatul, capul, în piept, pentru o clipă de amar cumplit şi învins... înjunghiat de cea mai cruntă durere, pe care o va încerca, vreodată (pe pământ, ca şi în ceruri!) - ...dar nu putea să şi-l îngroape între palmele, reci şi alinătoare, precum o făcea nefericitul celălalt, cel din tronul Gavaftei (şi el un tragic învins!), pentru că avea mâinile strâns legate (până la sânge...), la spate.
Iuda... Iuda... Cât de mult te-am mustrat şi iubit, cât de încăpăţânat credeai tu în eleganţa de salon - salon încărcat de grele şi nesănătoase mirozne (eleganţă de vitrină, pe care ai visat-o cu înverşunare, într-una şi zadarnic!) – ai crezut în toţi zeii nimicniciei, dar nu şi-n mine... cât de naiv ai fost... cel mai naiv învăţăcel al meu! Peste veac, toţi câţi se vor trage din sămânţa ta, de învăţat, de fariseu închipuit, se vor blestema singuri, prin faptele lor, înspre trădarea cea caldă şi comodă... Ai crezut, atât de lesne şi fără strop de chibzuială, în omenia acestor criminali de profesie - preoţii Templului! Ai crezut în curăţenia leproşilor ăstora jalnici, cărora nu tu, orbule şi necăjitule, ci eu le-am cercetat dulceaţa albă şi otrăvită a leprelor, şi ţi-am spus - de câte ori nu ţi-am spus, Iuda, nefericitule şi necăjitule! - că ei n-au leac, cât nu vor înţelege că leacul definitiv e în ei - luminarea pielii este în credinţa sufletului luminat: eu le dau jos zugrăveala plăgilor pielii, şi ei şi-o pun la loc, deîndată! - se zugrăvesc cu plăgi, încă şi mai oribile, pe dinăuntru, în Duh.
...Popor ingrat... popor de smintiţi, cocoloşitor de boli şi plăgi, îndrăgostitule de toate bolile posibile şi închipuite, iscate, în trup, de necredinţa ta în Duh şi-n Iubire!
...Vă mândriţi cu ce nu-i al vostru, precum cucul ori pupăza, şi vă ruşinaţi când, din întâmplare, greşiţi! - şi sunteţi, pentru o clipă, cinstiţi... când, pentru o clipită, oglinda nu vă arată smoliţi, cu totul, de păcatele cele mai pline de greaţă, ci străfulgeraţi de o întâmplătoare bună-făptuire!... Iată, acolo, în mijlocul turmei, iată-l pe omul întreg: samariteanul acela, care s-a întors şi mi-a mulţumit (singurul, dintre cele zece paiaţe albe de lepră!), cu adevărată smerenie, pentru luminarea trupului, de gunoiul leprelor... singurul întors, înspre mulţumire şi recunoştinţă! – singurul care nu şi-a mângâiat, cu duioşie paternă, bubele puturoase...cum se va fi strecurat el, oare, în Ierusalimul acesta, în Cetatea cea fără de Înţelegere? – ...uite cât de mândru  şi demn tace, şi numai ochii îi scânteiază, dispreţuitori şi îndureraţi, totdeodată, îndreptaţi către străinii strânşi, haită, în jurul său..., da, haită de popi şi de negustori, de meşteşugari ai nerecunoştinţei şi de cerşetori vicleni, întru ale lăcomiei... toţi necuraţi, toţi guduraţi, alintaţi, între puhoiuri de bube...
...Smerenia curată şi mulţumitoare, întru recunoaşterea luminii, nu-i sclavie, ci este începutul Împărăţiei Duhului şi al mândriei celei sănătoase şi drepte, care te ridică, din pulberi, până la ceruri, până în văzduhul al zecelea!
Privirea de foc a condamnatului se opri la o margine a Gavaftei, acolo unde, nebun de bucurie, pentru nedreptatea hotărârii unui popor de leproşi şi de orbi... - un zelot de frunte, iertat cu viaţă (prin lătrăturile haitei!), acum sărea în sus, chiuind, de parcă voia să încerce atât rezistenţa gliei, dar şi cât de larg deschis va fi fiind gârliciul văzduhului luminat...
Sărman rătăcit... Acum, te bucuri, nebun, de moartea mea şi de viaţa ta, una pentru alta - preţuite, amândouă, de această mulţime puturoasă. Din bucuria asta a ta, de acum, nu va rămâne decât fierea întrebărilor şi a tulburărilor! Câtă nefericire, cu adevărat, aduce averea nepreţuită a conştiinţei... – şi tu, sărman orbit de alţi orbi, cât şi tine de orbi, vei fi frământat de averea pieptului tău larg, înecat de zbaterile nelămuririlor tale... Acum te bucuri, tu, cel sângeros cumplit şi cu nedreptate diavolească, în cuget!  - cu sângele uitat, închegat, pe palmele mâinilor tale - ...o clipă, doar una, te bucuri, ca şi nefericitul meu Iuda, când a crezut că Marele Preot îl va lăuda, pentru visul lui găunos, visul împăcării celor de neîmpăcat:  Duhul meu de Iubire,  cu Templul Mamonei... - ...dar cât îţi va mai ţine firul vieţii, nu vei mai afla nu bucurie, ci nici măcar o rază de lumină deplină – şi, deşi conştiinţa ţi se vindecă, începând din aceste clipe, treptat, de dragostea de boală şi de puturoasele bube, toţi te vor numi  şi te vor îneca sub flegme (...ca şi pe mine, pe calea mea, cea înspinată şi asumată!), te vor îneca, aşa cum numai ei, specialiştii nedreptăţii, ştiu! – te vor îneca şi ucide, sub vorba <<lepros>>!
...Condamnatul norodului celui spuzit de lepre auzi, deodată, vocea omului care-şi ridicase capul, cumplit de ostenit şi îndurerat, dintre palme – şi vocea suna, dezolant, cu slovele disperării şi scârbei scrise pe suflarea ei, acum devenită nefiresc şuierată, de atâtea osteneli, şi gâfâieli, şi de răguşeli de comenzi, în toiul bătăliilor, nenumărate, ale vieţii sale... – ...suna cumplit, precum un clopot de înmormântare săracă, printre cioclii neruşinaţi şi blasfematori:
„-Răstigni-veţi, oare, pe-mpăratul vostru?
Iar turma de hiene şi vulpi, din piaţa  fără de nicio zare, turma urlând (chipurile, mâniată de cel văzut şi vorbitor, dar teribil de supusă, faţă de nevăzutul nevorbitor) - se sumeţi, având curajul îngreţoşător al laşului şi lingăului de meserie:
„-Noi nu avem împărat, ci numai pe Cezarul!
...Omul în zale îşi plecă, vreo câteva clipe, iarăşi, capul cel îndurerat, în piept. Apoi, şi-l răsări, din nou, ca iluminat de exasperare:
„-Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia: voi veţi trăi şi veţi vedea! Eu, aşa cum e şi firesc, nu voi mai apuca, dar, spre deosebire de voi, eu ştiu...”
Ca o turmă de elefanţi pitici, turbaţi şi sfrijiţi, se împinse mulţimea de hiene, spre locul de unde venea vocea exasperată – şi toţi strigară, sfidător şi cu voci grozav de tocite, în milenii de orbire, trecută şi viitoare:
„-Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!
Şi, dintr-o latură a Gavaftei, se auzi şuierul gras, al şerpilor popeşti, şuierul otrăvit, al şantajului neruşinat:
-...Răstigneşte-l, răstigneşte-l mai iute... hai odată! – sau, dacă întârzii, dacă, fie şi o clipă, vei mai şovăi, te vom pârî lui Tiberiu, cel care-i îngropat în cametele noastre...!
Scârbit, războinicul dădu, a lehamite, din mână, şi dispăru, după cortina cea roşie a intrării palatului, dinspre Gavafta...
...Dar privirea, necruţătoare şi îndurerată, de judecător judecat, a condamnatului, nu conteni să scurme rănile de lepră, ale turmei umane din piaţa neruşinării, dar neuitând să se mire şi de cel dispărut (îndurerat şi ostenit de moarte), după cortină:
O, o, o, şi se mai zice că romanii sunt păgâni şi nişte soldăţoi proşti! Uite, uite la oşteanul ăsta, plin de amărăciunea faptei sale, de care nu e vinovat, ci la care îl silesc, cu obrăznicie, haitele morţii...! Războinicul fără de răgaz nu are răgaz nici să orbească! O, o, o! Câtă lumină a intrat în ochii acestui războinic cinstit... câtă lumină! Şi câtă lumină va intra, peste veac, în inimile popoarelor de peste mare, rude, întru sânge şi Duh (încă din cea mai adâncă vechime!), cu acest vrednic oştean!...
...Nu-i nimic, chiar nu-i nimic nou, voi, popor de uitaţi şi de uluitoare uitări: cu privirea mea, din văzduhul sfânt, pe care sufletele fără de aripi nu-l ştiu şi sufletele fără de aripi strigă împotriva lui, vă voi topi şi arde, peste veac, tuturor celor disperaţi de întrebări dureroase şi tulburi (întrebări fără ceas şi răspuns!), ca şi tuturor celor rău încredinţaţi, vă voi topi toate leprele, toate pieliţele cele albe, de pe ochii voştri, cei atât de cumplit şi-ndelung chinuiţi, de fel şi soi de orbiri ale vremurilor! Privirea mea asupra lor, deasupra voastră, coborând şi suind, din veac în veac, păşind prag de veşnicie şi de lumină fără de amurg...!
O lacrimă de umilită amărăciune şi, totdeodată, de dumnezeiască nădăjduire, spălă şi înflăcără tot sângele cel încleiat al condamnatului fără de vină – sângele de-acum, de pe pleoape, de pe frunte... mai cu seamă din suflet! - precum şi cel viitor, din palme, din tălpi şi din coasta lui, cea cosmic-simţitoare, coastă vibrând în acelaşi ritm cu Măreaţa Creaţie Deplină, a Lumii Celei Una...
...Şi, în acea după-amiază, istoricii lumii spun (puţini spun, câţi n-au avut, atunci, poate, alte treburi... – ...treburi ale spumei şi treburi tot atât de înalte şi pline de vlagă, cât şi vreascurile...)  - spun şi scriu, da, precum că, pe un vârf de deal, din Iudeea lui Irod Antipa, a fost răstignit, ruşinos şi duşmănos, între doi sărmani vinovaţi, un om nevinovat.
...Dar imaginea şi privirea lui nu i-a tulburat şi nu i-a scos din firea lor, mai apoi, doar pe istorici, ci a scos din ţâţâni istoria însăşi, întreagă şi tot mai vinovată (...vinovată, cel puţin, pentru privirile, orbecăind printre durerile lumii, ale unui biet evanghelist fără de ştiinţă, ci doar cu de la Dumnezeu lumină de putinţă...).
...Ceea ce nu s-a spus, pentru că nici nu se ştie, este că acea privire topeşte, puţin câte puţin, peste veacuri, armurile încleiate şi groaznic de soioase, ale trupurilor căzute din ceruri... privirea aceea deschide, astfel, piepturile şi scoate, înafară, înspre luminare fără de cruţare, sufletele din inimi.
Ceea ce, iarăşi, nu se ştie şi nu se vrea a spune, este că nebunii, îndrăgostiţii de boală îi împiedică (prin magìi şi farmece negre, de doi bani grămada!), de 2.000 de ani încoace, tot mai înverşunaţi în disperarea lor, pe cei teferi, să afle despre această privire, care arde leprele şi lecuieşte Duhurile.
...Cel ce scrie, aici şi acum, o evanghelie uitată (încă de la prima ei slovă!), mărturiseşte că acei nebuni şi alintători de boale au devenit, demult, umbre, iar privirea de lumină curată străbate, tot mai avântată, spaţii, vremuri şi cugete - trezind aleşii, dar dezmorţind, totdeodată, şi păcatele (înspre putoare sufocantă, de minte şi simţire putrede!), din cei care nu se vor, cu niciun preţ, a fi aleşii (ori mărturisitorii...) luminii privitoare...
...Ceea ce se roagă, smerit şi în taină, anonimul evanghelist, cel de pe urmă! – şi ce gândeşte el, întru rugăciune fierbinte, este ca, totuşi, privirea de flăcări îndurerate şi de lumină lină să nu-şi amintească a-i cerceta şi judeca, cu asprimea dreaptă şi cuvenită, pe copiii acelor smintiţi, acelor bolnavi, până la măduva lor neagră, de sfidare orbitoare, care trebuie iertaţi, pentru că nici nu ştiau şi nici azi nu ştiu ce spun şi ce fac:
-Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

IL PIOPPO
Non come bandiera
che sventola al poggiolo
né di canto orfico si tratta,
stella
anemica ti sveli
e riflessa luce
al pioppo..
languono i ricordi
d'una mente
a trama larga
che giusto una carezza mendica
all'istante
sotteso
nella sua brezza.
 
PLOPUL
Nu ca steag
care flutură balconului
nici de cânt orfic nu este vorba,
stea
anemică te dezvălui
și lumină reflectată
plopului..
lâncezesc amintirile
unei minți
cu urzeala lată
ce chiar o mângâiere cerșește
momentului
de sub
briza lui.
 
AGAR
Ti rendi conto che il sapore suo
è di antichi pini
lungo il viale
della stazione;
la mattina
assorbivo l'amalgama del
reale
nel sogno
di biglie tempestato,
le sue gambe già s'aprivano
al ricordo
d'un'altra vita
quando mi parlava.
 
HAGAR
Îţi dai seama că mireasma ei
este din pini antici
de pe aleea
gării;
dimineaţa
absorbeam amalgamul
realului
în visul
împodobit cu bile,
picioarele i se deschideau deja
la amintirea
unei alte vieți
când îmi vorbea.
 
IL GIARDINO
Per amarti qui ti devo toccare, ma
nel giardino mi basterà sentirti;
per annusare un fiore mi devo chinare, lì
nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi;
e per giocar coi pesci non so nuotare, ma
non sarà più agevole mutarmi in essi?
Per discerner l'errore m'affido ad uno specchio
eppure oltre il fiume basterà guardare
me e te
come altri ed altre..
Capiremo allora i nostri giochi
ove il sole qui si cela sovente dietro nubi di fosforo.
Nessun costume di scena
nella materia
del tutto distinguibile e indistinto,
Amore
ci dissolva come versi
in seno al canto.
 
GRĂDINA
Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar
în grădina n-am decât să te simt;
ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo
în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac;
și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar
nu va fi mai ușor să mă schimb în ei?
Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă
însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit
la mine și la tine
precum și la alți și alte..
Vom înțelege atunci jocurile noastre
unde soarele aici se ascunde deseori după nori de fosfor.
Nici un costum de scenă
în materia
totului sesizabil și indistinct,
Dragoste
să ne desfacă ca versuri
într-un cânt.
 
MERIDIANI
(a Mihai Eminescu)
La querula poiana
cinge d'ali la coltre smagliata
della macchia,
dalle nuvole
getta
un libro,
le pagine strappate prima della fine;
d'acqua ogni specchio riflette
gli occhi dell'autore,
melanconici e rabbiosi,
distante è quella casa
e lo scrittoio in legno
dove mai piove.
 
MERIDIANE
(lui Mihai Eminescu)
Șorecaruljeluitor
cuprinde cu aripi pătura destrămată
a desișului,
din nori
aruncă
o carte,
paginile smulse înainte de sfârşit;
a apei fiecare oglindă reflectează
ochii autorului,
plini de dor și turbați,
departe este casa aceea
și biroul din lemn
unde nu plouă niciodată.
 
IL LIBERTINO
Addormentò per un secondo
le labbra smunte
e la treccia ad un sonoro e
pallido richiamo,
l'unto che dalla terra cola
è sterco di vacca
e la sua pelle secca..
al risveglio -
riso beffardo dei primi anni -
il fato,
l'ora scocca, un agguato,
solo passo di fado..
tu e la tua collezione di
donne,
treno già deragliato.
 
LIBERTINUL
Adormi timp de o secundă
buzele supte
și cosița unei rechemări
sonore și palide,
unsoarea care curge din pământ
e balegă de vacă
și pielea ei usucă..
la trezire -
râsul zeflemitor al primilor ani -
soarta,
ceasul bate, o ambuscadă,
doar un pas de fado…
tu și colecția ta de
femei,
tren deja deraiat.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

O AMINTIRE DRAGĂ
În urmă cu ceva vreme am vorbit la telefon cu doamna profesoară Eva Dăbală. Mă întreba dacă mai am vreun exemplar din cartea în care am publicat notiţele tatălui meu. I-am spus doamnei profesoare că am considerat ca nu era cazul să public un tiraj mare, pentru că nu ştiam câte persoane vor dori să aibă acea carte. Am trimis-o bibliotecii liceului din Vişeu de Sus, bibliotecii oraşului şi şcolii de la care s-a pensionat tatăl meu. Am ţinut sporadic legătura cu câţiva profesori din Vişeu, dar nu mi s-a părut că sunt prea mulţi cei care ar fi vrut să citească acea carte. În anii care au trecut de atunci, am mai trimis câteva exemplare. Oricum, cartea se poate citi pe internet, poate fi citită în format pdf.
Am răsfoit cartea „Printre amintiri”, aşa cum i-am dat eu titlul. Referindu-se la activitatea Casei de cultura, tata amintea de cercul de artă dramatică. „Rolurile erau interpretate în special de cadrele didactice. Repertoriul se alegea şi în funcţie de membrii activi.”
Într-o zi, am participat la spectacolul cu piese „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. Fiind ocupată cu şcoala, nu ştiam nimic despre repertoriul cercului.
Am avut o surpriză deosebit de plăcută. În rolul Monei era profesoara mea de matematică, diriginta mea, doamna Laurenţia Boldor. Am văzut o Monă deosebit de frumoasă, brunetă, la fel de cuceritoare ca Marina Vlady. Şi râdea din toată inima. A fost o surpriză. La şcoală era sobră, rar reuşeam să-i smulgem câte un zâmbet şi atunci era sărbătoare.
În rolul domnişoarei Cucu era prima mea dirigintă, doamna Cornelia Cădar, acum, Lazarciuc. A interpretat rolul cu o naturaleţe debordantă. Aşa am văzut-o şi în realitate: profesoara severă care ţinea foarte mult ca elevele să respecte întocmai Regulamentul şcolar, atât în ţinută, cât şi în ceea ce priveşte prezenţa în locurile şi la orele potrivite conform  condiţiei de elev.
Rolul lui Grig era interpretat de profesorul de limba română Grigore Pop. Pe scurt, un Grig reuşit. Nu m-a surprins interpretarea domnului Pop. Îl cunoşteam de când eram în clasa a şasea. Ştiu că scria texte pentru cupletele care se prezentau la spectacolele şcolii.
Profesorul Miroiu era interpretat de Costică Huciu, profesor de biologie. O persoană blândă, cooperantă, înţelegătoare, asemenea celui pe care-l interpreta. A jucat emoţionant.
Cu prima ocazie, le-am spus colegilor cât de mult mi-a plăcut modul în care au jucat profesorii noştri. Am fost impresionată de exigenţa, naturaleţe si profesionalismul lor. Îi port în suflet după atâţia ani.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

ELENĂ, ZÂMBET DE LUMINĂ
(dedicată mamei mele, Elena)
Elenă, zâmbet de lumină,
Din raiul florilor venit,
Îmbrățișând taina iubirii
Neobosită ai slujit.
 
Ți-e chipul bucurie lină
Jucând în floarea de cais,
Iar gândul proaspătă grădină,
Cu rouă verde, verde, nins.
 
O sărutare de verbină,
În mângâierea mâinii tale,
Alungă demonii, alină
Pasul îndurerat pe cale...
 
Elenă, vie-mpărăție!
Cu tine sfielnic mă-nchin...
Parfum de mosc pe-o elegie
Ce mistuie părelnic chin...
 
Din  mare, vârtejul de ape
Șuvoiul credinței orbește.
Îneacă speranțele toate...
Iubirea le soarbe și crește..
 
Fiică și mamă, Elenă,
În lumină pe ape pășim...
Se-aude un glas de sirenă ?
Ce-i pasă iubirii? Pășim....
 
FEMEIE, IARTĂ…!
Femeie cu parfum de vară,
Trecut-au anii… sute, mii…
Tu luminezi templul iubirii
Apus regretelor târzii…
 
Femeie, prospeţime nouă
Cu licăr galeş în priviri,
Ai inocenţa bob de rouă
Înfiorată de răniri.
 
Învins de gândul măreţiei,
Cum lumea toată a lovit,
Am devenit sclavul mândriei
Şi te-am vândut, te-am umilit.
 
Femeie, mamă şi fecioară,
Când inima jertfă ai dat
Pentru copii și pentru țară,
Eu te-am hulit, te-am renegat.
 
În drumul vieții ne-a fost dat
Să stăm în lumi departe:
Supusă și rege-ncoronat,
Hrănit-am visele deșarte...
 
Femeie, șoaptă de iubire
Înmugurită-n veac pe ram,
Iartă, cu delicata fire,
Păcatele bărbatului Adam!
 
Dă-mi mâna și în templu vină!
Să ne-nchinăm iubirii în altar,
Pe veci eu rege, tu regină!
E sărbătoarea vieții har.
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila) 

CULESUL BĂTRÂNULUI PAN
(La vendemmia del vecchio Pan)
Nu mai vede bătrânul Pan,
nu mai vede.
Dar auzul său stă treaz:
un fâlfâit de aripi,
un pâlc de frunze
uscate. Bătrânul Pan înţelege
că sufletul arborilor se duce.
Mirosul aspru şi supărătorul parfum al ceţii
ţese pânza ei printre ramuri.
Mirosul dulce şi odoarea sângelui
peste urmele cerbilor.
Sunetul cornului sapă o vale
profundă şi largă
în aer şi-l răsfoieşte răcoros.
Bătrânul Pan înţelege că moartea
a trecut pe aici, prin apropiere.
Nu mai vede nimic, bătrânul Pan.
Sfârşit e culesul pe dealurile sale.
Dar în lăuntrul pieptului ceva îi atârnă,
ceva ca un măr, ca un ciochine, greu.
Bătrânul Pan ştie că tristeţea sa
este matură. Şi aşteaptă.
De departe se aude zvonul
corului culegătorilor. Şi în noapte dă glas
abia un clinchet de cupe,
jos în vale printre înalte coloane
ardente: noul pat nupţial.
El aşteaptă. Dar nimeni,
nimeni nu vine să-i aducă o cupă.
Buzele-i sunt uscate, are un gust
amar, ca o sărătură
în gură, lacrimi, lacrimi…
Nu mai vede bătrânul Pan,
nu vede linţoliul candid, uşor
ca luciul estival de lună pe coline.
Povârnişul său miroase a clopote
de ghiaţă: apă ce se prăvale
printre munţi.
Bătrânul Pan aşteaptă.
I-e sete. Înăuntrul pieptului ceva
îi atârnă ca un măr,
ca un ciorchine, greu.
Tristeţe veche. Dar culegătorii? Departe
În piept scotoceşte o  mână
ca peste corzile unei harpe
căutând sunete profunde, alese.
În pieptu-i scotoceşte o mână.
Apoi printre degete rigide ţâşneşte
cu dulceaţă
mustul din acel fruct ce atârnă
şi-l simte în piept.
E dulce în anul acesta sângele
viilor-gândea- e dulce…
Şi beat de bucurie adormi
bătrânul Pan. Beat de sine.
Sub trunchiul unui mesteacăn
rătăceau degetele vântului.
Dar Pan nu mai aude cântecul funebru.
Se scurseră ultimele picături
de lacrimi pe chip,
de lacrimi pe mâini…
 
PESCARUL
(Pescatore)
Pendule  are braţele, obosite...
Umbra bărbatului în van se prelungeşte.
Milioane de ochi are în fundul plasei
sufletului, verzi - albaştri, piezişi, sticloşi.
Umbre se desfac, alunecă printre degete;
sunt dezamăgirea promisă.
Erodează sarea
faţa şi zbârciturile lui.
Numai ochii de sturion
şi benignă roua inimii îi face să tremure:
azururi contra azur, aproape reflexii.
 
STELELE
(Le stelle)
Stelele mi le anin
una câte una sub cerul neliniştii
care-mi dilată sufletul
până la a-l reda
acelui infinit ce totul înconjoară.
Stelele eu  le anin
sub cerul angoaselor mele
şi al beatitudinilor ca
nişte foste promisiuni de aur.
 
PLIMBARE
(Passeggiata)
Uşor ridică somnul meu de pe frunte
mîinile tale uitate;
uşor ca întretăierea umbrelor
unei vegetaţii cenuşii, întunecoase
ce umple aerul de sub pădure.
Târât printre pietre
ropotul opac al fricii,
dar mirosul ei nu devine transparent
ca aerul prin aer.
Ramuri modulează cu sunete seara.
Flautele văilor
cu flautele culmilor se topesc şi împreună
se revarsă în mine care sunt o vâltoare
printre măreţe şi uimite povârnişuri.
Ca şi frica mă risipesc
şi aş vrea să umplu cu mine  aerul
pentru ca tu să mă respiri.
  
SPAIMĂ
(Ansia)
În piept simt o tresărire,
o curgere de rădăcini,
Cum aş vrea, cum aş vrea să mă opresc!
Degetele să mi le afund în pământul
moale, să las să se scurgă
de pe obrazul tânăr al fructelor
care se vor colora, sângele meu.
Să-mi trec mâna printre pletele
dese şi umede ale unei domnişoare
care şi le usucă şi cu pleoape de trandafiri
să-mi spun mie însămi:
sunt aici, perenă.
Şi când în zbor se va desprinde
sunetul de clopot al orelor şi
cel care a fost al meu
se va duce departe,
va putea să-mi spună fără să tremure:
vei reînflori. Şi adormindu-mă
împăcată şi sigură
în timp ce dulcea boltă a cerului răsună
înalt,  coroane de bronz, clopote...
clopote... neobosit
până ce mirii cad în fărâme.
 
MORMÂNTUL
(Tomba)
Înaltul foşneşte, eu miros
sângele meu din trup
prin tremurătoare coroane împrăştiat.
În drojdiile fructelor mature.
În culoarea trandafirilor ce ard.
Arbore sunt eu: pauza
dintre două abisuri, dintre două linişti.
Sau poate sunt vântul ce gol
se răsuceşte adolescent pe chiparoşi
şi îi înconjoară să ne facă  sicriu;
unde sparte de săgeata respiraţiei sale şuierătoare,
drum peste ţarină.
Sau poate sunt ţipătul copiilor.
Ori poate, mugetul cerbului
sunt care cheamă cerboaica în limpede
luminiş, unde aleargă împreună
cu sângele pe firul plângerii sale.
Eu rup zăgazul. Eu devin. Eu voi fi:
nenumărate anotimpuri, culesuri, secerişuri.
Oh! Şi morţii! Jumătate a eternităţii sunt;
anotimpurile, voinţa neîmblânzită de-a dura:
spaima lor de a fi perene.
  
TOAMNĂ DE RĂZBOI
(Autunno di guerra)
Aici, pământul şi creaturile sale se-nvolburează
încet, ca linfa, de-a lungul trunchiului.
Aici, pământul cu sângele se amestecă
pentru ca prin viscerele sale să curgă
ca înăuntru în venele - palide rădăcini.
Aici, nu plugul cutremură pământul
cu bulgării ci mâinile care
strâng cu forţă chiar şi variatele fire
ale graminaceelor revărsate spre ultimul fir de plantă
a uitării; cea mai teribilă.
Aici, plăgile arborilor însângerară străzile
şi câmpurile la fel ca pe cele ale oamenilor;
şi pricepute mâini de ramuri cu largheţe,
fratern, puneau mâinile deschise căuş
ca în abandonul de sine însuşi pe pieptul deschis,
ca şi cum i-ar da, fără regrete, într-o mută agonie
supusă, aproape un sfârşit de anotimp; fără regrete.
Aici, marile păsări de fier, gri, ale furtunii
sfâşie arborii şi morţii împreună.
Aici, nicio cruce: totul vă e simplu
şi moartea-şi plăteşte bătălia- o furtună puternică.
Aici, nimeni nu plânge. Gemete, urlete prelungi
ale vântului; o singură imensă voce-
dincolo de viaţă, dincolo de moarte, eternă.
Volbură a distrugerii.
Oarbă încolţire a seminţelor.
Doar o mocirlă-ochiul cerului albastru, pieziş-
supravieţuieşte: da,
ne face cu ochiul, ba se întunecă,
ba se înseninează şi
fericit se contemplă pe sine
calm şi infinit.
  
NOCTURNĂ
(Notturno)
Înspăimântate îşi strângeau tenebrele: erbaceele, arborii din jur;
unul într- altul îşi înghesuiau  fusele trupurilor în dense îmbrăţişări;
în straturi de aer răcoritoare se cutremurau de frig.
Şi aşa frunzele tufanilor, şi aşa iarba şi aşa noi
ale căror imemoriale frică şi spaimă de a ne revărsa
unul în altul aproape ca un sălbatic atac,
cu plasele întinse şi simţurile treze în aşteptarea
cuiva care din tenebrele nopţilor
noastre trăite sub un cer prea înalt,
prea lipsit de apărare, creatura solitară
a răsărit de unde trebuie, neîmblânzită, splendidă.
A fost, atunci, scurtul ţipăt al bufniţei
ca şi cum unul mort de sete intră în liniştea nocturnă.
Apoi, încete, frunţile urcară spre tenebre,
încete, da, trunchiurile calde
ale copacilor, tristeţea, spaimele
şi la fel coroanele arborilor.
Înaltă, o ramură de măslin se destăinuie rozei vânturilor
şi mâinile, tăcute colivii albe sub
unduirea egală a unicei largi respirări.
Singuri eram pe marginea plajei nocturne
ca şi cum la semnul arborilor
în răstimpuri, albe se îndepărtau rătăcite
ambarcaţiuni stelare, pline de vise, de noi pline...
 
DISTRUGERE
(Disfaciamento)
Arborii aceia sfâşie cerul suspendat.
Se deşiră lumina prin mucegaiuri de ceaţă.
Liniştea apasă ramurile. Obosit antimpul replică
în bufnitura surdă  a pomilor;
căderea uitucă a socotelii universurilor rotunde.
Sângerează cu picături rare vitele
din Canada: pe marmura
balustradelor, mâini,
un fior de moarte, însângerat le alină.
Ninfe plutesc în oglinzile infinitului şi
umplu ochi propriile imagini, înecându-se.
Pentru intrarea liniştii tresaltă
simţurile atente să pândească,
să tragă cu urechea. Se dilată moartea
de la trandafiri  la ultimii boboci
până  ce acutele vibrează
la strigătul rozei şi se dizolvă
în ceaţa ce absoarbe ţipete foşnite, căzute.
Pălită, o iasomie îşi dă sufletul: obosită
de nerăbdare şi lunga agonie a florii,
se mâhneşte cerul ca la moartea adolescenţilor.
Durerea din piept a arborilor şi
respiraţia sa obositoare face aerul blând
şi dulce, adierea rătăcitoare deja liberă.
Camera pare parcul unui copil bolnav
în care veghează înclinând fruntea
sub pânza gri o călugăriţă ce are
ochii precum cerul şi vorbele
limpezi şi egale ca un murmur  de ploaie.
Dar în aer fermentează şi apasă mirosul
distrugerii unui univers.
                                                                                                      Yvonne Rossignon (Italia), traducere de Maria Vaida (Cluj-Napoca)

O APĂ-S TOATE ŞI-UN PĂMÂNT
Atâţia oameni s-au convins
(în ceafă când le suflă moartéa)
că toate-s goană după vânt
când năzuinţa-i pentru duh peltea,
 
cum Solomon o tot repetă
în cartea sa nemuritoare:
Lumeştile izbânzi deşarte-s toate
şi nu-i nimica nou sub soare!
 
Ce este a mai fost şi-a fi
- putere, bogăţie, fală –
şi pentru scopul efemer
un suflet pur este doar vorbă goală.
 
În lumea asta dată peste cap
la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,
încât privind la frământarea ei, constaţi
c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.
 
Deşi de Nietzsche nici n-au auzit
(în pragamatism a şti e de prisos),
ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,
pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.
 
Ai noştri politruci, de pildă,
se-arată supraoameni la hoţii
şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,
eternă revenire-n puşcării...
 
Decât belşugu-njositor –
azi sus şi mâine la răcoare,
pentru condiţia umană
e mai de preţ o viaţă oarecare
 
cu demnă simplitate-nseninată
prin necurmată dăruire.
Căci numai inima de alţii plină
cunoaşte-adevărata fericire!
George Petrovai (Sighetu-Marmaţiei – Maramureş)

  

 
ATITUDINI
NEOMENIA ŞI NERUŞINAREA – DOUĂ DIN REALIZĂRILE DE HARAM ALE POSTDECEMBRISMULUI ROMÂNESC
Nu ştiu dacă şi în alte zone ale ţării circulă aşa ca în Maramureş mult înţeleapta şi profunda spusă, valabilă în orice timp şi-n orice loc, dar mai ales în aceste vremuri de Je m’en fiche ale postecembrismului românesc: A fi mare nu-i mirare,/ a fi om e lucru mare...
Chiar aşa, căci în aceste timpuri de mare restrişte pentru grosul românilor, în care legile morale şi sociale sunt sistematic umilite de neruşinarea sfidătoare a ciocoilor vechi şi noi, lesne-i să ajungi mare (a se citi ştab cu funcţii decizionale) prin tridimensionalul sistem fraudă-mită-neobrăzare, continuu perfecţionat de marea ştiinţă a corupţiei de pe aceste meleaguri, dar practic este imposibil să mai rămâi om după ce te-ai scufundat în puturoasa mocirlă a puterii aparente şi ai muşcat zdravăn din mărul otrăvit al nelegiuirilor.
Dar ăştia sunt descurcăreţii zilelor noastre, indiferent de scârboşenia mijloacelor întrebuinţate întru atingerea scopului netrebnic pe care şi-l propun: După ce s-au văzut cu sacii în căruţa nesimţirii, fac tot ce le stă în putinţă ca să devină neoameni desăvârşiţi, adică îşi fac o regulă în găunoasa lor viaţă din a discuta (la telefon, de pildă) doar cu egalii lor în matrapazlâcuri, respectiv din a pupa papucul superiorilor pe scara social-politică ori în pungăşii.
Chiar dacă ai avea ocazia să o faci, ce rost ar avea să le spui acestor biete băşicuţe ale clipei că omenia, cinstea şi bunul-simţ au fost şi de-a pururi vor rămâne fundamentul de neclintit al umanului autentic, sau – Doamne fereşte! – să le aminteşti de omenia lui Rüdeger (unul dintre admirabilele personaje zugrăvite în Cântecul Nibelungilor, capodopera medievală a literaturii germane), despre care marele poet anonim spune că „E sufletu-i grădină în maiul înflorit şi-i bucuros de oaspeţi cum nu s-a mai aflat”!
...De mic copil am învăţat de la bunica mea dinspre mamă frumuseţea absolut necesară a omeniei prin gingaşa stăruinţă de zi cu zi a bunătăţii ei. A murit draga de ea când eu eram doar un năpârstoc, dar o văd şi astăzi cu ochii minţii cum era în realitate: o ţărancă micuţă de statură, frumoasă, blândă şi atât de bună la inimă, încât nimeni nu ieşea din căsuţa ei fără ca ea să-l omenească din puţinul material şi din belşugul sufletesc cu care o înzestrase bunul Dumnezeu.
Îndeosebi feluriţii cerşetori simţeau această rară şi nobilă bucurie a ei de-a omeni, astfel încât mulţi dintre dânşii şi-au făcut un obicei din a o căuta tot acuşi-acuşi. Iar ea, veşnic zâmbitoare şi cu uşa larg deschisă, le vorbea, îi aşeza la masă şi, în timp ce aceştia mâncau, le mai băga câte ceva de-ale gurii şi/sau câte un obiect vestimentar în sărmanele lor straiţe...
Tot atunci am băgat la cap (fireşte, într-un chip insuficient desluşit) că a omeni înseamnă cu mult mai mult decât a trata rece şi politicos pe unii dintre semenii tăi dintr-un prisos al făţărniciei, atâta timp cât prin omenia sinceră şi iubitoare ai posibilitatea să-i ajuţi pe semenii cei mai oropsiţi să-şi redobândească demnitatea de oameni între oameni, cu toţii egali în faţa Creatorului.
Mai târziu, prin cercetare atentă m-am lămurit că până nu demult (mai exact până nu s-a extins şi înrădăcinat acea trufie de-a avea care ne macină ca un cancer naţia), verbul a omeni era într-atât de românesc (în engleză sau franceză, de pildă, a omeni are doar conotaţia seacă de a trata), încât capătă vastul înţeles de a-ţi face fără alegere semenii să se simtă cu adevărat oameni. Prin urmare, un verb de prim rang pentru sărmana noastră condiţie umană, de aceeaşi importanţă existenţială cu a raţiona, a munci, a crede, a iubi şi a fi cinstit.
N.B. A fi medic inuman, adică lipsit de omenie în raport cu pacienţii, mi se pare la fel de paradoxal şi grav pentru speţa umană ca a fi preot sau pastor corupt. Căci cele două îndeletniciri umane (una pentru sănătatea trupească, cealaltă pentru sănătatea sufletului) sunt atât de importante pentru omul de azi şi de mâine, încât nu pot fi practicate cu folos fără o reală chemare şi dăruire din partea celui în cauză.
Tocmai de-aceea am rămas realmente şocat zilele astea, când – în urma unui grav accident petrecut în familie – am dat peste medici aşa de puţin umani (din nepricepere sau nepăsare?!), încât procedeele lor expeditive de-a se descotorosi de bolnavi, mi s-au părut că seamănă ca două picături de apă cu malpraxisul.
Iată despre ce este vorba. În urmă cu mai bine de două săptămâni (era într-o sâmbătă pe la amiază), brusc fratelui meu mai mic i s-a făcut rău şi a început să vomite. Fiind acasă, fireşte că îndată am sunat la 112 şi – semiconştient şi acuzând dureri mari la cap – bolnavul a fost transportat la secţia Urgenţe din cadrul Spitalului municipal Sighetu Marmaţiei. Aici este consultat pe rând şi apoi în grup de trei medici (niciunul dintre ei nu era cardiolog sau neurolog!), este acuzat de una dintre doctoriţe de sevraj (protestul meu la această acuză jignitoare n-a fost luat în seamă), este tratat foarte sumar şi în pripă de... colecist (sic!) şi apoi i se face vânt din spital (toţi trei susţin că n-are probleme cu inima, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de atenţionările mele în legătură cu ciudatele puseuri de tensiune şi cu durerile de cap), urmând ca luni să meargă pentru un nou consult.
Dar acasă durerile de cap nici vorbă să înceteze, aşa că pe riscul nostru l-am urcat pe suferind într-un autoturism şi în cea mai mare grabă l-am dus la Spitalul de Urgenţe din Baia-Mare. Aici i se descoperă la tomograf un anevrism spart la baza cutiei craniene, este urcat într-o ambulanţă şi transportat în mare viteză la Spitalul de Neurochirurgie din Târgu-Mureş, unde – după alte investigaţii atente – luni a fost operat şi salvat de la moarte.
Pentru mine a fost cât se poate de limpede că patru factori esenţiali şi-au dat mâna la salvarea lui, echivalentă cu un adevărat miracol: a) Mâna lui Dumnezeu; b) Profesionalismul personalului sanitar din Baia-Mare şi Târgu-Mureş (îndeosebi al medicului neurochirug care l-a operat); c) Organismul lui tânăr şi sănătos; d) Viteza cu care am acţionat noi cei de lângă el.
Ştiţi ce ni s-a spus la Târgu-Mureş? „Tot rău-i spre bine. Dacă-l internau la Sighet, cu siguranţă murea...”
Deci, doamnelor şi domnilor medici mai puţin dăruiţi cu har, atenţie la cele relatate: Cu omenia arătată bolnavilor aveţi numai de câştigat (nu toţi medicii sunt aşi în meserie), astfel având marea şansă să vă supliniţi şi, totodată, să vi se ierte unele carenţe profesionale!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii