ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 75 (Mai 2015)

EDITORIAL

1 MAI DEŞTEPT CA ALTU’

Ziarul a fost frate cu românu’ mai ceva decât codrul şi asta pentru că trăind timpuri – după unii – de tristă amintire, ea, bucata de hârtie ce scânteia la primele ore ale dimineţii la chioşcuri, era o plăcută obişnuinţă. Era mai altfel decât radioul, ce emitea - într-adevăr – 24 de ore din 24, adică Programul 1, sau mai altfel decât televiziunea, cu cele câteva ore pe seară şi acelea parţial color. Unii zâmbesc dar aceasta era realitatea. Când ne-a prins Crăciunul lui 1989, Moş Gerilă se caftea de zor cu Moş Crăciun. Unul o făcea pe comunistul, celălalt pe capitalistul, iar pe străzi zburau trasoare în toate părţile. Moş Gerilă era acela cu televizorul alb-negru, pe lămpi, cum se zice în popor şi venea cam la două treimi din populaţia ţării, în timp ce Moş Crăciun, era cel cu Lambada, cu parabolicele, cu videorecorderele şi blugii. El era mai şmecher ca Moş Gerilă, moşul oficial, care lucra de zor alături de vedetele autohtone ale sfârşitului de veac opt al secolului trecut, la programul de revelion. Revelionul a venit şi îşi mai aduce aminte cineva cum a fost? În fine…
Ziarul, obosit din răsputeri în zilele noastre, capătă o condiţie atletică: materialele sunt din ce în ce mai puţine, scrise destul de searbăd, cu titluri ce spun tot în ele, iar pentru restul paginilor beneficiezi de multă, foarte multă reclamă. Sunt publicaţii unde procentul de publicitate ajunge cam la 50% din suprafaţa tipografică. Atunci – firesc te întrebi – pe ce dai banii? Are însă tentative de recidivă, de resuscitare, doar în caz de alegeri sau a vreunui eveniment total neprogramat.
Ziarul nu mai este un reflex. Se cumpăra pe timpuri de la primele ore ale dimineţii, iar acum îl găseşti pe tarabe cam la orice oră. Interesul a scăzut şi nu pentru că radioul, televiziunea sau internetul sunt mai sprinţare, nuuu… De vină ar fi mai multe, de exemplu pierderea locurilor de muncă. România socialistă era plină de fabrici şi uzine, ziarele erau cum erau, pline de marile realizări ale Tovarăşului. Dar ziarul se cumpăra dimineaţa, în drum spre serviciu, era a doua zi folosit în continuare; bruma de pacheţel pe care omul muncii îl mai avea, în el îşi găsea adăpostul.
Dar avem sărbători. Ce mai scriu ziarele de sărbători? Evident, tot de Băsescu. Acesta, deşi nu mai este preşedinte de luni bune, apare în continuare în ziare. Cei zece ani în care a fost la „cârma ţării”, nu aveau să-i aducă linişte. Acum este acuzat de orice, i se pun în cârcă toatele relele pământului. Mă şi mir cum de nu a fost învinuit şi de cutremurul himalaian de acum câteva zile…
Existau şi zile când lumea nu mai avea timp de ziare, ci de… paradă! 1 Mai şi 23 August erau la loc de frunte. În fiecare municipiu reşedinţă de judeţ se organizau până înclusiv în 1989, marile parade, circul defilării. Propaganda era la ea acasă, fireşte. Veneau ţăranii de la Colectivă şi muncitorii de la Uzină. Cel de la ţară aducea cu el două vaci: una vai de capul ei, numai piele şi os, dar şi o junincă ce sclipea atât de tare, că şi Milka zilelor noastre ar fi crăpat de invidie. Pe animamul oropsit, numai ei – ţăranii – ştiu de unde-l aduceau, scriau cu var sau cretă, mare, să se vadă şi din satelit „1949”, iar pe vaca de top, anul în care avea loc defilarea. Ideea era simplă, zău… Adică înainte de colectivizare şi după. Comunismul uns cu toate cunoştinţele despre adevărata agronomizare, a desăvârşit belşugul, presperitatea, inclusiv printre dobitoace. Acum nu-mi mai aduc aminte dacă în anii de "tristă amintire” vacile mugeau „trei culori cunosc pe lume”, dar cu siguranţă nu purtau cravată roşie la talangă. Despre boi e o discuţie mai lungă şi sigur voi sări în figurat, pentru că… aşa erau timpurile atunci.
Zâmbim, sigur că da. Anul 1889 aducea primul 1 Mai muncitoresc, prin Internaţionala socialistă tocmai din Chicago, pentru că, de, cu cât ţi-e mai capitalistă ţara, cu atât şi doctrinele sunt mai plenare. Spun asta ca nu cumva să mai aud, ori să mai citesc prin presa asta şchioapătă la minte de pe la noi, cum că 1 Mai ar fi tot o reminiscenţă comunistă. Deşi discuţia necesită amendamente, cum că trebuie să delimităm socialismul de comunism, asta la nivel de doctrină cel puţin, chiar dacă cele două se împleteau armonios şi sigur întru făurirea „omului nou”, e timpul dictaturilor roşii. Comunismul a confiscat socialismul, însă astăzi, în „no man’s land”-ul democraţiei, doctrina socialistă este din nou confiscată de neocomuniştii şi nomenclaturiştii timpurilor „de tristă amintire”. Există socialism în Europa, în America, în Asia, deşi o parte din ideile fundamentale au rămas în sfera politică, grosul stă bine cimentuit în statutele sindicatelor.
Ce facem de 1 Mai, noi, românii din 1990 încoace? Ei, asta da întrebare. Şi iar aduc aminte de comunism. Până în 1989, pe 2 Mai era Ziua Tineretului, o altă idee confiscată de aparatul propagandistic, unde „vlăstarele ţării”, de şoimi ai patriei la sportivii consacraţi, făceau parte din marele circ al defilării în faţa tribunei oficiale, acolo unde capetele comuniste „dădeau din mână”, urmând exemplul luminos al „celui mai iubit fiu al ţării”.
Astăzi 1 Mai e zi liberă, adică nu se merge la serviciu. Nu e nicio pagubă, locurile de muncă sunt muuuult mai puţine ca pe acele vremuri, iar oameni cu adevărat muncitori şi mai puţini. Drepturile salariale au luat locul sâmbetelor şi al lucrului peste program. Cine să mai defileze? Pentru cine?
Vorbesc în continuare despre ceea ce a fost… Curentul electric nu se întrerupea de 1 Mai, cu un scop bine definit: românul trebuia să urmărească la televizor, singurul program românesc disponibil în teritoriu, marele spectacol de la Bucureşti, şi care, în termenii limbajului de lemn de atunci, se numea „Cântarea României – de pe marea scenă a ţării, pe micul ecran”. Se înţelege şi aici că aveam de-a face cu o mascaradă omagială, pentru ca reprezentanţii Partidului, Guvernului şi ai Marii Adunări Naţionale, să poată saluta la scenă deschisă mulţimea plină de ovaţii şi zâmbete. În capitală era marea defilare, acolo veneau „aleşii” din judeţe, din fabrici şi de pe ogoare, acolo avea lor grandioasa mascaradă, la care puţini, foarte puţini oameni participau voioşi, îndoctrinaţi, pentru că marea majoritate, deşi zâmbeau la chipurile ceauşiste, în suflet era numai ură şi dispreţ. Şi în decembrie ’89 a venit şi timpul răzbunării, păcat însă că o mână de zmintiţi au confiscat respectivele evenimente, iar, şi mai grav, o alta, de data aceasta de hoţi, au transformat anii ce au urmat într-o imensă dezamăgire pentru omul de rând. Douăzeci şi cinci de ani de transformare a „omului nou” în „omul contribuabil”, de la fraierul care muncea pe rupte, până la păcăliciul care, deşi nu munceşte, plăteşte atât de multe taxe, că şi turcii şi fanarioţii din istoria neamului rămân muţi de invidie.
Am spus că din mulţime se falsa, marea majoritate falsa, dar erau unii care chiar îşi intrau în rol, prezentând cu patos şi devotament prinosul de inconştienţă. O parte din cei care ieri preaslăveau cu insistenţă regimul, sunt şi astăzi prezenţi la datorie, interpretând acelaşi rol faţă de aleşii neamului şi ai partidului. Reflexul de a avea un carnet de membru de partid nu le-a fost retezat odată cu marea lovitură de stat din decembrie 1989, ci, din contră, le-a oferit posibilitatea de a-şi duce mai departe năzuinţele, adică lupta avidă pentru putere, aşa cum însuşi Ceauşescu reuşea să le-o inoculeze la timpul său. Pătrunşi de această năzuinţă, de a fi şi ei mici dictatori, politrucii vorbesc cu nostalgie despre timpul idolului lor. Aşa au continuat să supravieţuiască doctrinele şi idealurile comuniste, vopsite în penelul albastru cu pete galbene al Uniunii Europene. Da! Comuniştii, aceia care au fost şi cum au fost au avut grijă ca nu cumva ţara să fie parte din Uniunea Sovietică. Dej a plătit cu viaţa scoaterea „armatei roşii” de ţară, iar Ceauşescu numai că nu s-a luat de bătaie cu Brejnev şi Gorbaciov. Astăzi, prostiţi până peste poate de şleahta politrucă, România este doar cu numele în spaţiul european. Nivelul de trai nu are rost să intre în comparaţie cu partea civilizată a continentului, din care – culmea – geografic făceam parte de la începuturi.
1 Mai cum e în Franţa, Germania, Italia? Un simplu zap din telecomanda televizorului nu ne spune mare lucru dacă vrem să descoperim parade. Va trebui să căutăm pe satelit posturile asiatice în China, Coreea de Nord, Vietnam şi altele de fel, pentru a mai simţi macar aşa, un pic, ceva din ridicatul cartoanelor din tribunele stadioanelor, acolo unde fiecare dintre pionieri şi UTC-işti îşi aduceau micuţul aport la scrierea „cu litere de aur în marea carte a înfăptuirii societăţii multilateral dezvoltate”, această megautopie, care i-ar face invidioşi pe toţi liderii politici actuali luaţi la un loc.
Revin la ziarele de 1 Mai. Premierul – încă Ponta – şi câţiva ciraci (a se citi senatori), merg să defileze pe banul public în Peninsula Arabică. Acolo a fost Victor şi când şi-a serbat înfrângerea din toamnă şi cu siguranţă va susţine un nou discurs, nu pe sticlă, ci la sticlă, din discoteca unde s-a consacrat alături de Ghiţă, colegul şi prietenul acela cu bani din partid, cel cu România TV şi altele de acest gen. Dacă Gurvernul nu se află la tribună, se pare că nici anul acesta oamenii nu au în faţa cui defila. Ciudat, Ponta! Dă mâna cu regele… nu, nu cu al nostru, chiar dacă mai este puţin până pe 10 mai. El dă noroc cu cel al Arabiei Saudite, ţară care bombardează de zor Yemenul, de nici nu se mai ştie exact numărul morţilor din rândul civilor. Ce cauţi, măi, într-o ţară parte într-un conflict militar cu un stat vecin? Să nu spui că mergi apoi la Sana’a… că zău, intri în cartea de istorie ca marele beduin pacificator! Dar te însoţeşte un grup de la minorităţi,  nu arabi, ci… maghiari! Unu’ mai deştept ca altu’! Şi şi-a luat premierul cu el şi pe socru, că de, partidu’ şi familia, familia şi partidu’!
În ţară, dincolo de orice previziune meteorologică, reflexul de petrecere evidenţiat în cel mai rural mod cu putinţă va fi pus în aplicare prin drumuri cârd de maşini pe umbra litoralului, dar şi la munte, adică pe Valea Prahovei, singurul „munte” pentru bucureşteni. La mare, nisipul va fi ticsit de mucuri de ţigară şi sticle sparte de bere, iar la munte, fum ca din furnalele de altădată, de la grătarele peste care mititeii vor sfârâi cu bere şi vin la pet, pe un fundal sonor din folclorul Taraf TV. 1 Mai, Ziua Muncii… la ridicat paharul!
Apoi, după tot acest consum de energie, vin din nou ziarele, de unde aflăm câte sute de drumuri au făcut ambulanţele, cărând tărgi pline de excese, câte mii de apeluri de urgenţă şi, cum altfel, pe unde şi-au „petrecut” Ziua internaţională a Muncii, „aleşii neamului” şi vedetele deopotrivă.
1 Mai deştept ca altu’ putem intitula tabloul roşu ce însoţeşte prezentele rânduri. Numele chipurlor celebre care apar în el, vor vor dăinui peste manualele de isorie ale tuturor statelor lumii, cu sau fără referinţe directe la această „sărbătoare” a muncii. Ţinând cont de gradul emancipării politice şi mai ales la nivelul libertăţilor de care ne bucurăm – fie şi pe hârtie – nu ne-ar mira ca vreunui politician de pe la noi sau de aiurea, să-i vină ideea unei ale onomastici, cea a lenei de exemplu. Cum ar suna asta: Ziua internatioanală a Odihnei! Şi cum oare să fie ea sărbătorită, dacă nu prin… muncă? E bună, nu?
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
CIPRIAN BUZOIANU – POETUL ȘI POEZIA SA
Ciprian Buzoianu este o prezenţă aparte în spaţiul cultural brăilean și românesc. Este cunoscut ca prozator, scenarist, teatrolog, traducător și poet. A absolvit în anul 2004 Universitatea Naţională de Teatru şi Film ”I. L. Caragiale”, secţia Teatrologie. Din anul 2000 şi până în prezent a colaborat în calitate de jurnalist la mai multe publicaţii din Bucureşti, la Festivaluri de Teatru din ţară şi în domeniul publicităţii. Din anul 2010 este Secretar literar al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila.
Poezia lui Ciprian Buzoianu îmi pare a fi o filosofie a unei vieţii, a multiplelor stări, momente, întâlniri, suferinţe și bucurii. L-am invitat pe poetul Ciprian Buzoianu să ne împărtășească câteva idei despre poezie.
Să vorbim, domnule Ciprian Buzoianu despre poezie, în general și despre poezia dumneavoastră, în special. În primul rând, ce ne puteţi spune despre volumul de poezie Anotimpurile iubirii, al cărui autor sunteţi?
Volumul de poezie Anotimpurile iubirii este parte a proiectului Ralucăi Spătaru, artist splastic, un proiect care s-a desfășurat în toamna anului 2013, intitulat 60 de poezii pentru 60 de schiţe. În acea perioadă, Raluca avea deja lucrate schițele, desenele și colajele, pregătind expoziția și s-a gândit, cunoscându-ne foarte bine şi cunoscând îndeaproape literatura mea, să fie însoțite și de texte. A apreciat că sunt persoana potrivită care să-i însoțească prin versuri lucrările.
Lucrările ei erau inspirate, în general, din natură, nu neapărat din natura umană. Erau tot felul de animale, lucrări intitulate Foca, Păuniță etc. Eu, ca poet, nu aveam cum să le însoțesc prin versuri urmând neapărat tema lucrării, așa că am încercat să umanizez acele lucrări și să le duc înspre o zonă a sentimentelor și a trăirilor. Cam optzeci la sută din volumul Anotimpurile iubirii este constituit din acele poeme. Celelalte poezii sunt scrise cu ceva ani în urmă.
Proiectul editării cărții a apărut ulterior acestui vernisaj, la propunerea  unui prieten, pe care îl cunosc de foarte mulți ani, Emanuel Pope (numele de literat) care trăiește în Londra și care dezvoltă mai multe platforme culturale: Cititor de proză, Republica artelor, Faleze de piatră. Îl apreciez teribil, pentru că ceea ce a făcut el este un act de  mecenat, și nu mă refer numai la cartea mea, ci pur și simplu, a pus în comuniune mii de oameni, lăsându-i să se exprime liber. Pe site-urile lui se publică dramaturgie, poezie, proza, ființând și în zona artelor plastice.
De ce aţi ales acest titlu?
De fapt este titlul unei poezii din carte. Sincer, cred că poemele mele nu vorbesc neapărat despre iubire, despre lirica dragostei. Poezia mea nu abordează elemente palpabile, nu vorbește despre lumea în care trăim, ci vorbește, în cea mai mare parte, despre sentimente, despre căutări, ratări, despre ceea ce poate fi sau nu poate fi găsit. Este o poezie interioară. Nu are absolut nici un substrat exterior.
Pentru că vorbim despre poezie, am reţinut vorbele lui  Lucian Blaga și anume: poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.   Ce este pentru dumneavoastră poezia?
Blaga este unul din marii scriitori ai noștri, de o profunzime extraordinară. Are dreptate când spune că totul se dezvoltă între viață și moarte.
Din punctul meu de vedere, în momentul în care abordezi teme pe care să le exprimi  în  poemele  tale, nu au cum să fie teme superficiale. E foarte ușor să cânți în texte despre măr sau despre salcie ori despre Dunăre, dar cred că poezia ar trebui să abordeze, și mă refer aici la marea poezie, la mari poeți ai lumii, temele profunde ale vieții, sub toate aspectele ei. Cam asta cred că se regăsește în poezia mea.  
Ce vă îndeamnă să scrieţi poezie? De unde vine nevoia de a scrie?
Anotimpurile iubirii este primul volum de poezie pe care l-am publicat, deși ar fi trebuit să fie, cred, al șaptelea sau al optulea volum pentru că,  până acum am scris cel puțin 500-600 de poezii. Din păcate, multe s-au pierdut în anii petrecuţi în București, prin desele mele mutări dintr-un spațiu în altul de locuit. Am început să scriu poezie încă din liceu. Nu numai poezie; cu poezia am început. Mulți dintre prieteni mi-au spus că înainte de a fi prozator, de fapt, construcția mea este de poet. Consider că poezia e forma cea mai sinceră de exprimare literară, cea în care nu există rigori, în care nu trebuie să te iei de gât cu structuri literare elaborate.
Poezia modernă, cel puțin, așa cum tratez eu structura poeziilor, nu-ți impune rigorile pe care ți le impune poezia clasică: rimă, versificație, iambi etc. Știu că există o tagmă de critici care are ceva împotriva acestui lucru. În ceea ce privește semnele de punctuație și acestea pierd din importanță; sunt poezii scrise pe orizontală, adică două cuvinte după care urmează o strofă și apoi cealaltă. Poezia are o chestie care vine din artele plastice. Este vorba de cum percepi acea versificație. Pare ciudat, dar chiar există chestia asta. Ca artist, alegi  modul în care consideri să te xprimi și în momentul în care ești stresat de anumite rigori, pierzi. Iar în poezie nu  e cazul să pierzi. Dacă ai pierdut în poezie, ai pierdut totul. Cred că nici Nichita Stănescu nu era foarte apreciat în prima perioadă în care a apărut cu scrieri. Din contră, era contestat de către vechea generație pentru că nu urma căile cunoscute ale versificației. Dar tocmai asta este frumusețea, nebunia poeziei lui Nichita Stănescu. De aceea cred că trebuie să te exprimi așa cum simți.
De ce este poezia cel mai sincer mod de exprimare literară? Pentru că nu ești obligat, ca în dramarturgie sau în proză, să folosești scenarii după care să dezvolți, ci pur și simplu, e ceea ce exprimi tu din propriile simțiri, trăiri, puse pe hârtie în forma în care îți propui să apară.
V-aţi petrecut viaţa de timpuriu într-o lume a artiștilor. Vă invit să descrieţi lumea aceea, făcând o incursiune în sufletele lor, în viața lor, în balans cu cotidianul existenţei.
Sunt brăilean. M-am mutat în București în 1994 după ce am absolvit liceul. Erau vremuri ciudate din multe puncte de vedere. După acea Revoluție exista un sentiment de eliberare, toată lumea vroia să se exprime liber, iar Brăila nu era nicidecum locul unde s-o faci, cum nu este nici astăzi. Am plecat în București cu inima deschisă. Noi, tineri fiind, în urma lecturilor pe care le făcusem în vremea respectivă, visând la Montmartre, la Paris, ne-am mulțumit cu acel București care era altă măsură a vieții artistice. Încă existau locurile celebre unde se întâlnea boema anilor 60-70-80, care astăzi nu mai există ori sunt mercantilizate. A fost chiar o perioadă de euforie, pentru că pe atunci nu existau telefoane, nu exista facebook și, pur și simplu, te întâlneai cu oamenii și discutai față în față, îți petreceai timpul, povesteai; totul se întâmpla frumos. În momentul în care mergeai la un vernisaj de artă plastică chiar era o bucurie să te afli acolo. Oamenii erau încântați că se regăsesc în locul respectiv, și comunicau, ceea ce în ziua de azi, se întâmplă la cu totul alt nivel de expunere. Azi oamenii vin într-un loc pentru a bifa un eveniment, pentru a câștiga capital de imagine, lucruri care pe vremea aceea nu se întâmplau. Mergeam la ateliere ale unor prieteni, pictori, și acolo întâlneam tot felul de oameni, muzicieni, literați, actori; se comunica, se cânta  foarte mult.
Pur și simplu, mulți dintre ei, cu care mă mai întâlnesc și astăzi, artiști, sunt mai ciudați, socializează mai greu. Ei nu înțeleg întru totul societatea de astăzi și ordinea în care o trăim. Artiștii plastici sunt oameni obișnuiți să trăiască în lumea lor și să se exprime în lumea lor; nu înțeleg ceea ce se întâmplă, mai ales că sunt obligați să facă niște compromisuri ca să trăiască. Și mulți dintre ei sunt artiști extraordinari.
Trăim într-o lume în care nu neapărat valorile ajung să aibă succes; o lume în care cei care sunt vocali sau care se implică în lucruri de ștaif social au succes. Mă întâlnesc și azi cu oameni din București care nu sunt deloc încântați de ceea ce se întâmplă. Zilele trecute vorbeam cu un critic, de o vârstă cu mine, care îmi spunea că vrea să se retragă pentru că nu se mai regăsește în lumea aceasta, o lume vulgară, disperată. Îmi amintea de vremea în care mergeam la festivaluri, acum 15 ani, de vremea în care oamenii aveau timp să meargă la un ceai să discute, să creeze o oarecare atmosferă, să-și programeze întâlniri ulterioare, la alte festivaluri. Există o nostalgie și o formă de non combat la ceea ce se întâmplă în lumea de azi. Lumea nu mai are răbdare pentru nimic, e în continuă fugă, numai după avataje materiale. Și e normal, pentru că România nu este o țară în care artele prosperă, nu există un box office al artelor, ci doar nişte alianţe, de cele mai multe ori necurate. În România ești tratat după felul în care ești promovat, dar de cele mai multe ori nu... eşti!
Spuneţi-ne despre  modul în care creaţia trece prin stadiul de idee, sentiment, stare mentală și sufletească, ca apoi să capete conturul material, produsul ca atare - cartea, tabloul, sculptura etc., pe care noi, ceilalţi îl savurăm. Până ajunge să iasă acel ceva care este admirat de ceilalți sau nu, dar care este privit și măsurat, este o adevarată muncă.
M-aș referi la această carte și la drumul care a trebuit parcurs până la apariția ei fizică. În momentul în care Raluca Spătaru mi-a propus să însoțesc lucrările ei cu câte un poem, bineînțeles că am acceptat. Asta se întâmpla cu o lună și jumătate înaintea vernisajului, care era deja programat să aibă loc. Mi-a trimis lucrările. Le-am privit foarte mult timp. Toți pereții mei erau tapetați cu lucrările ei. Le-am privit zile întregi; aproape cred că mai erau 8 zile până la vernisaj și nu scrisesem nimic. În schimb, gândisem milioane de scenarii posibile - pentru că puteam să scriu sub formă de proză despre lucrările ei, putea să fie vers sau nu, ideea era să însoțesc cu ceva lucrările ei. Până la urmă, am rămas la poezie și într-o noapte, pe la ora patru, am început să scriu până dimineața, în jurul orei 8. Deja vreo 33 pe poezii fuseseră scrise, fără să realizez volumul de implicare sau de trecere a timpului. Pur și simplu am scris fără să mă opresc cam jumătate dintre ele. Fac o pauză aici - de obicei oamenii cred că e foarte simplu să scrii,  să creezi ceva literar. Le spun că nu e deloc simplu. După 4 ore, dacă m-ai fi atins aș fi căzut din picioare pentru că nu mai aveam absolut nici un fel de energie și dacă m-ai fi rugat să mai scriu o frază banală nu aș fi reușit să mai scriu absolut nimic; eram secat total. A trebuit să mai aștept două zile ca să termin celelalte poeme. Sunt acele căutări... Temele alese de Raluca, despre ființe, despre lucruri prezente în lumea exterioară, le-am trecut în lumea interioară, în lumea sentimentelor, a căutarilor, a amăgirilor, a posibilelor iubiri, într-o lume oscilantă, oarecum și a nebuniei, dar o lume care nu oferă neapărat soluții directe sau finale. E o lume într-o totală căutare, probabil și într-o formă de criză de status, de recunoaștere a propriei individualități, o lume care nu știe dacă își mai asumă ceea ce își asumă sau pur și simplu se retrage  din social, pentru că există această temere că ceea ce se întâmplă în lumea aceasta nu este ceea ce ar trebui să se întâmple în lumea sentimentelor, să spun așa. E o discrepanță între ceea ce trăiești și ceea ce simți.
Aţi făcut referire la creaţia în raport cu o tema dată, dar cum se nasc celelalte creaţii care vin de la sine, din impuls?
Celelalte poezii vin din propriile-mi experiențe și trăiri sentimentale și sunt chestii de euforie sau căderi, ori multiple și repetate căutări.
Cum este primită poezia astăzi de către semenii noștri?
Sunt surprins de faptul că încă există cititori de poezie. Ei nu fac, într-adevăr parte dintre cei care se afișează la evenimente publice, ei sunt chiar oameni care iubesc poezia și chiar o găsesc în locuri unde  nu-ți imaginezi. Sunt poeți foarte buni, români, care publică online, pentru că n-au posibilitatea să-și editeze propriile cărți, nefiind vandabilă poezia, și sunt citiți. Nu sunt promovați, dar sunt oameni care descoperă că sunt citiți. Eu am fost uimit, în momentul în care publicam pe zona de online, să fiu apelat de către cititori și întrebat despre foarte multe aspecte ale poeziilor. Și atunci am spus: da, există cititori de poezie, împătimiți de poezie.
Dacă ne referim la societate, la cei pe care îi poți cantitativ înregimenta între cei care consumă poezie nu cred că sunt foarte mulți, dar asta nu e o chestie ciudată, ținând cont de faptul că nici cititori de proză nu mai există. Dacă ne uităm la ceea ce înseamnă print în ziua de astăzi, tirajele editurilor din anii 90 erau imense față de tot ceea ce se întâmplă acum, pentru că oamenii nu mai au răbdare să citească și în general, cumpără titluri sau nume cunoscute.
Avem nevoie de poezie?
Nu știu dacă avem nevoie de cărți de poezie, dar avem nevoie de ceea ce însemnă poezia. Avem nevoie de socializare și de a afla, în fapt, sensibilitatea și creativitatea celuilalt, pentru că poezia asta abordează. E vorba despre felul în care tu, ca poet, te apropii de mine ca auditoriu și felul prin care tu reușești să-mi schimbi senzațiile viciate din normalitatea zilei pe care o trăiesc, felul în care tu reușești să-mi transmiți sensibilitatea, mesajul tău. Nu avem nevoie neapărat de cărți, nu trebuie să ai neapărat o bibliotecă de poezie, dar mi se pare trist să nu fi citit, de exemplu un Pablo Neruda sau un clasic, poezia lui Shakespeare sau poezia poeților arabi, care sunt, după părerea mea, unii dintre cei mai mari poeți ai lumii. Sau poezia contemporană! În ultima vreme am citit multă poezie contemporană și mi-am dat seama că exită multă poezie bună în România, chiar poeți de mare calitate. Bucureștiul are cluburi în care se citește poezie, unde vin foarte mulți tineri. Brăila nu are așa ceva și cred că ar putea să aibă. În Brăila sunt foarte puțini oameni care vin să asculte poezie și în general sunt bătrâni. Problemele sunt legate de felul în care consumatorul de artă receptează mesajul venit din partea artiștilor. O primă problemă ar fi faptul că tinerii sunt speriați de instituțiile publice, de imaginea pe care o au, o imagine oarecum decrepită, bătrânicioasă și consideră că ei nu sunt acceptați și nu au acces în instituțiile respective. Au oarecare teamă, un oarecare disconfort. Altă explicație a faptului că nu sunt prezenți tineri la evenimente de genul acesta este felul bătrânicios în care se întâmplă lucrurile. Vrem, nu vrem, felul în care prezinți ceva contează. De exemplu, la festivalurile de la Sibiu erau piese de teatru, contemporane, citite de către studenții Facultății de teatru din Sibiu și mi-am dat seama ce înseamnă dinamica unei asemenea lecturi și impactul asupra publicului. Deși avem tendința de a spune că important este numai conținutul operei literare, nu e chiar așa. În occident, în momentul în care faci o lectură publică, există o empatie între tine, ca artist, și public.
Ce să așteptăm de la dumneavoastră pe viitor și când?
Mai am multe poezii care n-au apărut în volum și cred că pot fi publicate, dar nu reprezintă o prioritate în viitorul apropiat (cel puţin până la finalul anului).
Acum lucrez la un scenariu de film, de lung metraj, asta după ce în toamna anului trecut am avut bucuria de participa şi câştiga la concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei cu un scenariu de scurt metraj,  care urmează să intre în producţie în foarte scurt timp.
Mai există un proiect de proză, nuvele scurte și cred că volumul va apărea în vara aceasta sau în toamnă, încă nu ştiu la ce editură. Unele dintre nuvele au apărut în reviste literare. Sunt scrise de ceva vreme și ar fi timpul să fie publicate în volum. Cât despre temele abordate în nuvele, să spunem că ar fi vorba despre trăirile diavoleşti ale unui personaj care visează la sfinţenie!
Așteptăm cu mare curiozitate materializarea acestor proiecte și vă dorim mult succes!
a consemnat Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT
ŞCOALA NONVIOLENŢEI. ÎNDRUMAR DE ACTIVITĂŢI ŞCOLARE ŞI EXTRAŞCOLARE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ABILITĂŢILOR DE VIAŢĂ ALE ELEVILOR, DE ELENA MATETOVICI, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010
Viaţa şcolară, cu toate eforturile care se fac prin educaţie, nu poate fi ferită de violenţă - fenomen viral, împotriva căruia este imperios necesar să acţionăm cu tact, cu înţelegere şi cu metodă, conştientizând complexitatea lui şi faptul că nu este un atribut şcolar, ci din păcate unul caracteristic fiinţei umane, în general. În şcoală apar frecvente cazuri de hărţuire, violenţă verbală şi violenţă fizică în rândul elevilor, care sunt din ce în ce mai greu de contracarat cu instrumentele şi metodele clasice utilizate în orice şcoală de-a lungul timpului până în prezent.
Temele suplimentare despre violenţă din cadrul orelor de dirigenţie, consilierea psihopedagogică individuală, şedinţele şi lectoratele cu părinţii, discuţiile cu invitaţi de la poliţie, acţiunile coercitive de genul mustrărilor, avertismentelor, amenzile, notele scăzute la purtare, eliminările, exmatriculările, transferul disciplinar, scoaterea în faţa clasei/careului, gazeta Aşa Da, aşa NU şi altele par a nu da roadele scontate iar profesorul şi şcoala rămân dezarmaţi în faţa fenomenului, plasându-se deseori în situaţii dificile, marcate de desuetitudine şi ineficienţă.
Mulţi dintre noi, profesori, părinţi, elevi ne declarăm învinşi în faţa acestui fenomen şi perpetuăm nişte practici pseudoeducative care au rolul doar de a crea o falsă imagine a reuşitei în remedierea unor situaţii: elevii îşi cer scuze în faţa colegilor, profesorilor, se pun absenţe, se scad notele la purtare…şi suntem mulţumiţi că lucrurile s-au rezolvat… mergem liniştiţi acasă cu impresia că am făcut până la urmă tot ce depindea de noi.
Instituţiile responsabile pentru reglementarea comportamentelor violente în societate şi comunitate: Şcoala, Poliţia, Primăria, Biserica, ONG-uri, asociaţii, centre specializate în domeniu au derulat în ultimii ani o multitudine de activităţi tip campanii de combatere a violenţei. Caracterul formal, lipsa motivării depline a celor implicaţi, perioadele prea scurte de derulare, lipsa unei legislaii care să vină în întâmpinarea acestor acţiuni, nefinalizarea cu rezultate măsurabile sau lipsa sustenabilităţii unor proiecte sunt câteva din motivele ineficienţei demersurilor instituţiilor mai sus amintite.
În final, motivul insuccesului pare a fi tocmai lipsa unei abordări inovative, faptul că de fiecare dată se repetă acţiuni şi folosirea aceloraşi mijloace învechite în timp ce societatea s-a transformat fundamental, populaţia şcolară de azi nu mai reacţionează la aceleaşi metode şi nu mai este motivată aşa cum se întâmpla în trecut. Schimbările de atitudine şi comportament, de apreciere a valorilor sociale se produc rapid şi sunt semnificative şi noi toţi trebuie să învăţăm să facem faţă acestor provocări.
Nevoia de a găsi un model viabil, un ghid al bunelor practici în acest domeniu m-a determinat să caut în cataloagele cursurilor, seminariilor, workshop-urilor internaţionale tematica adecvată temei de faţă. Am găsit şi am depus o aplicaţie pentru seminarul Reacţii la violenţa din viaţa de zi cu zi în societăţile democratice (organizat de British Council, în cadrul programului Consiliului Europei – Pestalozzi) care a avut loc între 1-5 decembrie 2008, la Londra.
Pe parcursul acestui seminar am audiat specialişti din domeniul educaţiei, psihologi, sociologi, poliţişti, pastori care au acest interes comun, de a lucra împreună în elaborarea, coordonarea şi perfecţionarea unor programe care să prevină violenţa şcolară.
Informaţii, idei, resurse prezentate în acest seminar au fost folosite ca punct de plecare în proiectul pe care l-am iniţiat în Şcoala nr. 22 din Brăila, în care pe parcursul unui semestru, pentru două clase a V-a, s-a derulat un program intens de activităţi inedite la care au contribuit pe lângă elevii claselor – diriginţii, profesorii mediatori, elevii mediatori, toţi profesorii Consiliilor claselor, consilierii psihopedagogici, specialişti psihologi din cadrul Poliţiei şi nu în ultimul rând părinţi şi bunici.
Proiectul numit Şcoala nonviolenţei s-a bucurat de un real interes din partea tuturor participanţilor şi a avut ca rezultat unanim acceptat şi verificat atenuarea comportamentelor violente în cele două grupuri de elevi. Eficienţa pachetului de activităţi derulate în cadrul acestui proiect a determinat profesorii diriginţi din Şcoala nr. 22, Brăila şi din Grupul Şcolar Industrial Anghel Saligny să îl solicite şi pentru anul şcolar 2009-2010.
Am convingerea ca acei profesori diriginţi care vor încerca aplicarea acestui pachet de activităţi – în întregime sau parţial, adaptat, transformat sau nu, vor savura bucuria şi interesul copiilor implicaţi dar şi a celorlalţi participanţi. Cum orice lucru este perfectibil, ideile de modificare sau amplificare, venite de la cei care vor testa acest program, ar putea să fie postate şi analizate pe un forum sau într-un grup de discuţii special creat.
Elena Matetovici (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
ÎNTRE LILIECII DE-ATACĂ PĂRUL DE PE BIGUDIURI ŞI DELTA ÎNRĂZĂRITĂ
În hlamidă de notabil prozator ivit în noua geografie literar-valahă a Dunării de Jos (mai exact spus, a provinciei Dynogaetia – cu tâlmăcirea de „cancelarie religios-slavizantă“ a elementelor formante: Duno- / Dyno- „bun“ + -gaetia < Gaia [Pajura, sau Baba-Gaia pelasgă > valahă, divinitatea psihopompă înaripată], confundată cu Gea „pământ“ –, astăzi, Dobrogea, „pământ bun“, din Dacia Zalmoxianism-Creştinismului), spaţiu unde chiropterele-s vestite şi prin ştiinţa de a ataca, sau de a pune prompt lungul păr al lumii (magic-analogo-simbologic, „apele“) pe bigudiuri, neîndoielnic, pe urmele brăilenilor Panait Istrati (1884 – 1935) şi ale lui Fănuş Neagu (1932 – 2011), urme care duceau / duc drept în Marea Getică / Neagră, atât prin volumele de povestiri pe teme mitosofice, specifice Deltei (Povestiri din Delta Dunării – Bucureşti, Editura Eminescu, 1997; Moartea în Deltă, Constanţa, Editura Ex Ponto [ISBN 973-644-073-7], 2002; Noaptea cailor sălbatici, Editura Ex Ponto, 2013; ori antologia tuturor povestirilor esenţiale de până azi, tot sub titlul Noaptea cailor sălbatici, Iaşi, Tipo Moldova – colecţia Opera omnia – proza scurtă contemporană [ISBN 978-606-676-554-1], 2014; pagini A-5: 470), cât şi prin romanele, mai deloc în căutarea psiho-temporalităţii proustiene şi mai degrabă în căutarea pelicanului pierdut în Delta Sacrului Fluviu de Litere (Samka – Norcross, Criterion Publishing [ISBN 1-887304-88-6], 2003, roman fără legături cu indianul concept religios-filosofic, samkhya, dar în remarcabilă ecritură de suflet / „purusha“ şi de natură / „prakrti“, din unghiuri epice de fugă ale mitului autothon-pelasg > valah, al Samcăi, „Răul“ / „Răutatea Copiilor“; Dincolo de lume, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2008 ; Vremea chiropterelor, Ed. Ex Ponto [ISBN 978-606-598-231-4], 2013, tustrele fiind antologate sub titlul Samka – Dincolo de lume – Vremea chiropterelor, Iaşi, Tipo Moldova – colecţia Opera omnia – romanul de azi, 2014 ; pagini B-5: 528), Paul Sârbu (născut în zodia Racului, la 25 iunie 1957, în Caracal-Dacia Nord-Dunăreană, absolvent / bacalaureat – din anul 1977 – al vestitului Liceu Pedagogic din Tulcea, apostol / învăţător de-aproape patru decenii al celor din cătunul Letea, comuna C. A. Rosetti / Tulcea, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea, din anul 1999) îşi relevă „poliedricitatea alpină“ şi în calitate de Poet-Cavaler-de-Cogaion (adică de poet cu ştiinţa dacică de a se face nemuritor), prin volumele de poeme care, armonic, reliefează un spaţiu liric original: Poeme, debut sub un „cuvânt înainte“ al marelui poet valah, Cezar Ivănescu (Târgovişte, Editura Macarie, 1994); Poeme alese, cu un cuvânt înainte de Gh. Tomozei (Ed. Macarie, 1996); 101 poeme (Bucureşti, Editura Biodova [ISBN 978-973-1867-57-1], 2011) ;Raze postume (Constanţa, Editura Ex Ponto [ISBN 978-606-598-317-5], 2014), volum pe care-l punem şi noi „la raze“ / „radiografiere“ (infra), tuspatru reunite tot în „anul razelor“, dar ca antologie esenţială, sub titlul Poeme (Iaşi, Tipo Moldova – colecţia Opera omnia – poezie contemporană [ISBN 978-606-676-540-4], 2014 ; pagini 14 × 16: 488; siglă: SarP; cifra de după siglă indică pagina de referinţă, infra).
Despre opera de prozator / poet a lui Paul Sârbu au scris nenumăraţi condeieri / critici, pentru al nostru Distins Receptor reţinând numai câteva referinţe esenţiale, în ordine cronologică, nu estetic-valorică (infra)
Mircea Iorgulescu:«…sunteţi  poet, poet adevărat, din rara specie a celor care, cum spunea cineva , „trăgându-şi realitatea pe piept ca o cămaşă“, nu confundă totuşi poezia cu jurnalistica. Trebuie să continuaţi cu orice preţ; aş vrea să pot scrie cândva o prefaţă la volumul dv. de debut.[...]» (în Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tinereului“, Bucureşti, 15 aprilie 1989) / «Zbuciumată şi gesticulantă, poezia lui Paul Sârbu ţine de ceea ce un critic a numit „estetica strigătului“ pentru a defini una din cele mai productive orientări ale veacului nostru» (mai, 1989 / SarP, 449).
Fănuş Neagu:«Pe cât mă pricep eu într-ale prozei, d-l Paul Sârbu va fi un mare prozator al veacului ce vine...» (apreciere din anul 1998, publicată ca prezentare pe coperta volumului de povestiri, Moartea în Deltă, din anul 2002).
Constantin Novac:«Paul Sârbu are şansa şi meritul de a-şi fi găsit şi consolidat un topos al său uşor identificabil în spaţiul literaturii noastre contemporane. [...] Povestirile în care excelează prin tuşe viguroase cu accente dramatice precum şi romanul de faţă reliefează un spaţiu care aduce puţin dacă nu chiar aproape deloc cu familiara evocare a unei mirifice naturi plămădite într-o geneză permanent reluată. [...] Paul Sârbu mitizează, dar într-un fel care conservă adevărurile perene ale unui ţinut mărginaş, greu accesibil legii şi oamenilor acesteia. Puşcăriaşi, evadaţi, caralii cruzi, pescari sărmani, bărboşi cu virtuţi de şaman, femei aşişderea ne oferă o lecţie de supravieţuire într-un climat ostil care-şi adaugă la vrăjmăşia lui un soi de damnaţiune materializată (?) într-un duh al apelor. Monstruos şi perseverent...» (extras din prezentarea publicată pe coperta romanului Samka – Norcross, 2003).
Nicolae Rotund:«...Lupta dramatică se dă cu timpul necruţător ce se opune apropierii de idealul său proiectat în propriul simbol. El îşi face din salcâm un mit individualizat, într-o posibilă încercare de a se emancipa de precursor. Şi, de aici, mai evident ca în poemele anterioare, trece de la natura discursivă ,,epică“ a realului în plin imaginar. Dominat de nevoia căutării şi susţinerii cvasipluralităţii tematice în raport cu miturile ce le guvernează, poetul îşi regizează, într-o amplă expiraţie, spectacolul unde dă impresia că se simte firesc. Fluxul poematic este când tumultuos, când calm, ca în final, fără un aparent efort pentru o construcţie elaborată cu bună ştiinţă, versul (versurile) să oficieze ca o sentinţă: ,,Florile căzute ale anilor trecuţi nu se vor mai întoarce / niciodată / pe crengile uscate, / iar pentru noi, / primăvara / nu mai revine / niciodată.“ [...] Treptele disoluţiei erotice sunt urmărite în câteva poeme de mare tensiune lirică. [...] Principiul de bază, ca la Empedocle, este dragostea, aptă să echilibreze individual şi cosmosul, generatoare de puritate. [...] Câteva mituri tutelează poeziile volumului...» (din prefaţa volumului Raze postume, 2014).
Poemul ca înrăzărire postumă. Sunt câteva arte poetice temperat-paradoxiste în volumul lui Paul Sârbu, Raze postume (2014). La ars poetica, la „poliedricitatea“ acesteia, aşa cum se relevă în „raze postume“, Paul Sârbu ajunge nu prin „sinteza“ anterioarelor, de la clasicism şi până dincoace de expresionism, dadaism etc., ci prin rodul trăirilor excepţionale ale eroului liric, în ultimă instanţă, ale Poetului, trăiri în ecuaţii ale căror soluţii nu se ivesc decât în aria de tangenţă a inimii / frunţii la limita tragic-existenţială a ens-ului ivit / format sub peceţi stilistic-umaniste / iluministe.
Pentru acest înzestrat poet, limita tragic-existenţială nu-i constituită ca la Arghezi, de mediul bubos-iovianic, ori de zidul temniţei cu „flori de mucigai“, ci de malefic-beneficul spaţiu al Deltei, mocirlos, stihial-acvatic, păpuros, cu sirene, ştime, rusălci, dar şi cu edenice ochiuri de apă printre constelaţii de nuferi care-şi au rădăcinile iubirii de privelişte fiinţială înfipte adânc în mâlul anotimpurilor, după cum s-a tot observat pe văile veacurilor de la Mahābhārata încoace: Şi inima/la masa de scris/începe să fumege/mistuită de versuri/până la infarct,/până la carbonizare,/şi, ca după o incinerare,/cenuşa îi e risipită în vânt/peste apele Deltei./Poate doar câteva poeme/aprinse din lumina ochilor tăi/vor urca peste mlaştinile cu stufărişuri şi papură/şi vor forma o constelaţie/asemănătoare unui nufăr –/singurul dar/pe care ţi-l voi face vreodată...(«Unicul dar» / SarP, 292).
Poetul din Deltă este înfăşişat ca posibil erou mesianic în lupta cu ştima ce-i prinde între fălci ca de crocodil imaginea din oglinda mlaştinii şi „o trage în adâncuri“ vidroşite, unde-o sfâşie – deoarece, potrivit unui mit pelasgo- > valaho-dunărean, Apa «îţi cere ofrandă / câte un chip / în fiecare zi!... / Şi ce erou / ar putea să se lupte cu monstrul acesta, / să-l răpună / şi să te salveze?!... / Poate doar / Poetul…» (Poate doar... / SarP, 294). Pentru Paul Sârbu, viaţa şi moartea Poetului se află „în călimara de pe masa de scris“, o călimară unde „se adăpostesc şi spiritele strămoşilor“, o călimară în care „foşnesc cuvintele prevestitoare de furtuni“: Dac-o veţi sparge,/dacă veţi călca-n picioare cioburile,/sufletul meu/se va muta într-o altă călimară, departe –/într-o stea/din apropierea Luceafărului!... («Călimara» / SarP, 298).
Pornind de la mitul despre puterea genezică, dintâi, a Cuvântului, în căutarea satisfacerii polivalenţei lirico-semantic-sincretice, estetic-paradoxiste, a principiului potrivit căruia materia decurge din Cuvânt, principiu potrivit căruia, „prin revoltă“, semnificantul devine născător de semnificat (pentru „exactitatea“ admiraţiei principial-estetice, a se cerceta, îndeosebi, Istoria religiilor, de Ion Pachia-Tatomirescu, vol. I, Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, pp. 124 – 127), Paul Sârbu, într-o direcţie originală – însă din vecinătatea lui Nichita Stănescu, cel din ars-poetica Evocare – vede în Poezie chiar Iubita-i ce-a avut, illo tempore, „puteri magice, guvernatoare de Univers“, Iubita / Poezia al cărei Cuvânt putea produce extincţie, sau renaştere cosmică: Tu aveai puteri magice, draga mea,/tu guvernai universul,/numai cu un singur cuvânt al tău/puteai face să cadă stelele,/puteai să usuci pomii înfloriţi,/puteai să stingi soarele/cu un singur cuvânt al tău!.../Dar, cu un singur cuvânt al tău/puteai  să goneşti norii întunecaţi,/să reaprinzi soarele/ce părea că e stins pe vecie/de un cuvânt al tău din trecut,/puteai să opreşti talazurile şi cutremurele/şi sfârşitul lumii/din inima mea/cu un singur cuvânt al tău,/să readuci stelele la locurile lor din care  căzuseră,/şi să restabileşti liniştea şi fericirea,/şi echilibrul întregului univers,/cu un singur cuvânt al tău!...(«Tu aveai puteri magice» / SarP, 346 sq.).
Intrarea / căderea în crepuscul a puterii dintâi a Poeziei / Iubitei – cauza fiind chiar „puterea“, mai exact spus, incomunicarea dintre Poezie / Iubită şi Poet / Erou (poematic) – duce la disjuncţie şi apoi la „pietrificare“ de Poet / Poezie (Iubită), chiar dacă a scris poeme doar la lumina fiinţei acesteia (cf. De când ai plecat), chiar în ciuda faptului că „poetul este un electrician al neantului“: Dar, cu puterea ta suverană, imperială,/nu-mi adresai niciun cuvânt, nicio privire,/iar inima mea s-a stins încetul cu încetul,/s-a prefăcut într-o piatră rece din mijlocul drumului/pe care calcă toţi,/şi nu mai poate crede-n nimic,/nici măcar/în puterile tale magice, de odinioară…/Iar tu eşti acum, draga mea,/o fiinţă obişnuită, trecătoare, cu părul cărunt !...(«Tu aveai puteri magice» / SarP, 347).
În irepresibila „cântare a elementelor“ din fundamentele lumilor – Apă, Aer, Foc, Lemn / Eter, Pământ –, în Raze postume (spre deosebire de celelalte, împetalate până în prezent în opera-i lirică), Paul Sârbu dă prioritate – parcă „firesc-absolut-dictată“ de spaţiul-capcană al Deltei – Apei şi Focului.
Într-adevăr, Apa, prin „trans-simbolizarea-trinom“, Apă – Iubită – Poezie, se relevă drept „placentă născătoare de stele“, „matrice“ a universului nostru cel de toate zilelele: ...Tu erai matricea universului,/placenta din care se năşteau stelele, pădurile şi apele/în fiecare dimineaţă!.../Cu un singur gest al mâinii, cu o privire ori un cuvânt al tău/puteai provoca  eclipse, cutremure, dezastre sufleteşti,/osuare –/tigvele celor care te-au adorat/stau martore, înfipte în parii din faţa inimii tale,/trofee uitate în noapte şi vânt/în care încă mai pâlpâie visele/şi vieţile pierdute pentru tine...(«Obsesie» / SarP, 428).
În contrabalansare, celălalt pol al infinitei lumi se arată în elementul Foc, invocat printr-o serie de sintagme / metafore-simbol de-aleasă polivalenţă lirico-semantic-sincretică: „focul vieţii“, „soarele roşu al dimineţii“, „soarele aflat în moarte clinică“ (resuscitat de poet ca incontestabil participant la o odine cosmică: «Îmi extrag zilnic / câte o seringă de sânge / din inimă / şi o injectez soarelui roşu al dimineţii / ca să prindă viaţă...» / «Am trecut şi de câteva eclipse, / după ce am agăţat o branulă / pentru transfuzie / între aorta mea / şi soarele aflat în moarte clinică ! / Dar, până la urmă am reuşit să-l resuscitez, / să reaprind focul vieţii!...» – Sursa de iluminat / SarP, 344 sq.), „foc viu“, „Soarele într-o catapultă“, „brăţări de aur aprins“, „săgeţile aprinse“ (ale versurilor-actant-renăscătoare de cosmos), „steaua căzătoare şi ridată“, „floricele de porumb prăjit“ (împodobitoare de crengi prin livezi cosmice), „focuri ceremoniale“ etc.: Zadarnic aprind un foc viu/cu noaptea-n cap, ca, de la el/să reaprind soarele, în fiecare dimineaţă:/flacăra lui e tot mai mică, palidă,/şi se ridică tot mai puţin deasupra orizontului,/[...]/zadarnic am încercat să prind Soarele într-o catapultă/şi să-l urc într-un cuib de  vultur, / [...] //În curând va fi cât un muc de lumânare/şi nu-l voi mai putea reaprinde niciodată,/zadarnic scapăr  pietrele de cremene/din care sar stelele pe cer !... / [...] /După solstiţiul de iarnă/nicio fecioară nu mai rămâne însărcinată/ca să nască din nou Soarele, ca în trecut, / [...] /Zadarnic arunc în sus/săgeţile aprinse ale versurilor mele / [...] /totul va rămâne într-o eclipsă totală!.../Nimic nu  mai poate readuce/steaua căzătoare şi ridată/în locul ei dinainte,/oricât am unge-o cu alifii!.../Zadarnic împodobesc crengile dezgolite şi reci/cu floricele de porumb prăjit/ca pomii să înflorească din nou, / [...] /Focurile ceremoniale îşi pierd puterea/în cel de al patrulea anotimp al vieţii,/toată magia din lume nu mai poate face/ca să înflorească din nou/măcar un salcâm!... («Spaimele nopţii“ / SarP, 335 – 338).
În opera poetică a lui Paul Sârbu – şi cu abordare specială în Raze postume –, nu romantică este constelaţia motivic-tematică a lunii, sau a nopţii, ori a umbrei (neîndoielnic, cu irepresibilă „ombilicare“ lirico-semantic-sincretică, „pastelată“, la principiul energetic „Femina“ / „Yin“) etc., ci paradoxistă, păstrând „realismul mitic-autohton-pelasg“ potrivit căruia sufletele morţilor se înalţă şi se încuibează pe faţa nevăzută a Lunii.
Este „abandonat“ / „respins“ romanticul, ori expresionistul încântec selenar-pastelat, atât la nivelul „prim sintagmatic“ («M-a muşcat un câine, / luna, / de picior, când mă-ntorceam în taină, de la tine !... / [...] / Mârşav-a fost în noapte-aceea luna, / voind să ne despartă !...» – Luna mârşavă [SarP, 290] ; cu vectorizarea lirico-semantic-sincretică, bine-oximoronizată, de pe „brazdele albe ale colii de scris“, în antithanaticul „răsărit“ / „rod“ de cuvinte-lan-de-stele «pentru un seceriş bogat / al lunii noi, / postume...» – Ultimul pătrar [SarP, 296]; etc.), cât şi la nivelul secund-rafinat-paradoxist al „razelor de apoi“: barca romantică de pe lacul încărcat cu nuferi (de la reeditarea eminesciană a perechii edenice de dinaintea căderii în păcat şi a izgonirii prim-cuplului omenesc) devine – la Paul Sârbu – «lotca / de încă te mai aşteaptă / sub Ursa Mare, / priponită de salcie...» (Un singur comutator / SarP, 305) ; „iubita indiferentă“ calcă ascuţit-sfârtecător, „răneşte adânc“ şi „ucide“ umbra-sânge de erou poematic din „razele postume“ ale lui Paul Sârbu (cf. Umbra/ SarP, 306 sq.); sacra pereche din panoul central al Zalmoxianismului, Lună – Soare, nu are atribute psihopompe, ci-i luminătoare de viaţă („luminătorii“, Luna şi Soarele, «au fost singurele făclii, / [...] / care ne-au luminat viaţa» –  Peştişorul de aur / SarP, 373) ; reflectarea în oglindă-apă este semn al viului ; oglindirea sacrei perechi Lună – Soare în telurica pereche Ea / Iubita – El / Poetul intră din gârlă / mlaştină în inimă-acvariu-intercostal, „inimă de sacrificiu“ («noapte de noapte», când spală «cuvintele / ca pe nişte seminţe – / ca să rodească mai bine», să aibă o bogată „recoltă de versuri“, «căci iată, / răsare deja / luna postumă !...» – Vulturul / SarP, 310 – ca şi sub „luna antumă“); etc.
Pentru Pelasgimea > Valahimea de Câmpie / Matcă (Deltă) Dunăreană, salcâmul reprezintă, mitico-simbolic, „veritabilul“ axis mundi (iar acolo unde salcâmul, iubitul copac melifer, lipseşte, mitologia locului îl substituie cu plopul, cu arinul, cu salcia etc., numai arbore falnic peste zăvoi / luncă să fie...), legând ens-ul din planul teluric-uman de proiecţia-i-stea / luceafăr din planul celest, aşa cum ni l-a eternizat în spirit romantic, Mihai Eminescu, în celebra-i poemă cu elemente de pastel vesperal, Sara pe deal, sau cum l-a înveşnicit, în spiritul esteticii realismului, romanul Moromeţii, de Marin Preda, ori cum „ni l-a cosmic-învârtejit“, în spiritul estetic al paradoxismului bine temperat, o seamă de poeţi de marcă: Arhip Cibotariu (cf. Au înnebunit salcâmii, în măiastra compoziţie / interpretare a rapsodului Tudor Gheorghe), Paul Sârbu ş. a.
Aşadar, salcâmul este axis mundi pentru geografia mitic-valahă a Câmpiei / Deltei Dunărene, sau a Mătcii – cu misterioasa pădure / localitate, Letea, unde domiciliază de decenii şi poetul Paul Sârbu –, tot aşa cum se arată gorunul – ca în celebra elegie expresionistă a lui Lucian Blaga (de sub titlul omonimic, Gorunul) – pentru geografia mitic-valahă a zonei unduios-deluroase a Daciei, tot aşa cum rămâne bradul, neîntrerupt, din orizontul anilor 10000 / 9000 î. H., orizont sacru al picturilor rupestre din Gaura Chindiei (de pe malul stâng al Dunării, de la Pescari, judeţul Caraş-Severin, Dacia Nord-Dunăreană) şi până în orizontul anului prezent, 2014 d. H., pentru geografia mitic-valahă a Muntelui.
Deopotrivă fiind şi axis mundi, şi constelaţie motivic-sinestezic-paradoxistă, salcâmul – din Raze postume, de Paul Sârbu – «detonează, încetul-cu-încetul, / dinamita molcomă a florilor [...], / împrăştiind o mireasmă sălbatică, îmbătătoare...», determinând eroul liric să îngenuncheze ca în biserică / templu ca să-i sărute umbra cosmic-telurică, fapt al autoproiectării într-o dendrologic-mioritică nuntă (cu „martor de cununie“, Steaua Polară, „în persoană“), şi făcând ca Distinsul Receptor să devină „martor“ şi la un interesant „act narcisist“: /Altădată/m-am furişat şi,/fără să mă vadă nimeni,/am sărutat/doar umbra/lăsată pe pământ/a crengilor de salcâm/sub lună!... // [...] //...şi am privit, fermecat,/oglindirea florilor de salcâm/în apa tremurândă!/Iar când vântul a început să bată/am sărit în ghiol/să salvez/reflectarea salcâmului înflorit/care se zbătea în valuri,/ca să nu fie  devorată,/de monstrul care o pândea/din adâncuri!... // [...] //...şi am declarat dragoste,/cu glas tare,/florilor de salcâm...  / [...] //Înţelegând freamătul afirmativ/al florilor de salcâm/am chemat preotul satului/care-mi este prieten/şi care a aşezat diadema de mireasă/pe crengile bătute cu stele,/iar coroniţa mirelui/mi-a aşezat-o pe frunte,/şi a-nceput să oficieze  ceremonia,/legându-ne prin cununie... / [...] /Am sărutat întâia oară mireasa,/floarea de salcâm ... / [...] /...mireasa/îmbrăcată în rochie/cusută numai din flori de salcâm !...(«Dragostea şi moartea florilor de salcâm» / SarP, 283 – 287).
Năzdrăvanul erou poematic al lui Paul Sârbu are excepţionale preocupări cinegetice, teluric-celeste, cu scopul – „secund şi declarat“ – de a face Timpul să stea în loc; şi tocmai de aceea întinde capcane Lunii, de parcă ar fi la vânătoare de lupi-viscole, ori de vulpi auriu-roşcate, de prin zăvoaiele de la Letea < Leth[ea]: Ca timpul să stea pe loc/în noaptea asta de-ntâlnire/am întins între crengile salcâmului/o capcană cu zimţi şi arc de oţel,/să captureze luna,/s-o ţintuiască pe cer!... («Luna captivă» / SarP, 288).
În „salcâmiada“ cu perenă „îmbumbire“, din Raze postume, de Paul Sârbu, eroul poematic umblă ca un nenăscut, pentru că are inima «răspândită în florile de salcâm», „face ritualuri întru grăbirea înfloririi“ salcâmilor «ca nişte galaxii crescute din pământ», „în spatele grădinii“, se recăsătoreşte «cu florile de salcâm / în fiecare an» (Flori de salcâm / SarP, 302), reţine (în proprietatea-i apărată de „constituţia“ lui Platon) doar două-trei fire de nisip «din toată clepsidra», fapt pentru care-i «lovit cu pietre / ca un ţap ispăşitor» de parcă ar fi luat asupră-i «toate păcatele întregului cătun» (Letea, desigur), constată că în clepsidră „i s-au scurs / ivit“ «două-trei flori de salcâm», nu de nisip, dar veghea eternă a lunii, flori care s-au metamorfozat «în versuri / ce se scurg, încet, în continuare, / într-o clepsidră postumă !...» (Clepsidra / SarP, 309), tot la salcâmăria-i de sub lună nouă, mai mult ca sigur, observă un Dumnezeu-cuţit „împlântat în inimă-i“ ca «o despărţire – / sub florile de salcâm», ca «idol secret / în sarcofagul» propriei memorii, chip cioplit căruia-i aude «bătăile inimii / prin cămaşa de beton şi [de] plumb / pe care lumea a turnat-o între noi, / acolo unde nu mai există oameni care cu pietre să ne lovească», dar unde «nu mai există nici stele, / nici porci care să grohăie la ele» (Taina / SarP, 317), rămâne primul martor «la moartea / şi [la] învierea / din propriul lor mormânt / a florilor / de salcâm»(La Învierea de Apoi a florilor de salcâm / SarP, 321), pare convins că «sub un salcâm uscat, / durerea amintirilor / poate ucide» (Sub un salcâm uscat / SarP, 322), zdrobind între dinţi o floare de salcâm, află în ea „stafida-carne a zeului vegetaţiei“ (cf. Ultima suflare / SarP, 325 sq.), «acest zeu vegetal, / neidentificat», ce trăieşte ca salcâm înflorit spre a nimici anual, în luna mai (pentru eroul liric, desigur), «lacătele şi zăvoarele / din tărâmul misterios /al morţii» (Aventura florilor de salcâm / SarP, 348), participă, îndemnat de inimă / frunte (după gradul în care şi-a însuşit strămoşeasca-i ştiinţă dacică de a deveni nemuritor, graţie Şcolii Oralităţii Culte a Zalmoxianismului, dar şi după cum a citit în biblio-Creanga de Aur, de James George Frazer, 1854 – 1941), la «ceremonia anuală de sacrificare a salcâmului înflorit», de vreme ce «strămoşii noştri, / ai acestui cătun, /au fost salcâmi înfloriţi», de vreme ce spiritul salcâmului sacrificat aduce dacic-gebeleisian, sau „solomonăreşte“, «nori deasupra cătunului şi ploaie», de vreme ce «spiritul / salcâmului sacrificat / duce în fiecare an mesaje zeilor, / cerând belşug / şi să fie ferit poporul de nenorociri, / iar oamenii invocă / întoarcerea / spiritului salcâmului / pentru a învia şi anul viitor / şi a se sacrifica / pentru abundenţa cătunului...» (Ceremonia anuală de sacrificare a salcâmului înflorit, SarP, 400 / 404) etc.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timoşoara)

JERTFELE LUMINII
Exeget riguros și atent la manifestările literare contemporane, Maria Vaida reunește într-o nouă ediție Povara luminii (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014), studii și eseuri critice, aducând în atenția cititorului nu doar cărți de poezie și proză publicate în ultimii ani, ci și personalitatea unor scriitori cu universurile lor plurale de preocupări și neliniști creatoare. Povara scrisului, așa cum ne sugerează și titlul volumului, își coboară lumina ei translucidă peste paginile doldora de metafore și experiențe ce se cer consemnate, ca notă definitorie pentru acest veac, fermecat de experimentul artistic sub toate formele sale.
Rețin atenția, pe lângă cercetările de istorie literară, și cele dedicate unor reprezentări ale imaginarului, cum ar fi „Corpul – între povară și putere”, „Le symbole roumain du loup du berceau au tombeau”, „Aria de suflet sau vârsta edenică ireversibilă”, „Aripi albastre, bătrâne” și altele. Bine documentate și asamblate tematic, acestea supun analizei percepții ale imaginarului religios, sociologic și artistic, în diacronica lor manifestare. „Omul  conține în sine unirea dintre cer și pământ, rezumând în ființă cele trei regnuri, deci, întreaga Creație divină. Dacă omul este arhetipal, orice viață e arhetipală. Fiecare organ, structură corporală sau mecanism este manifestarea aparentă a unuia dintre arhetipurile fundamentale, vitale. Corpul face parte din clădirea tainică a ființei umane, afirmă teologul Dumitru Stăniloae. Ca orice taină, omul a încercat mereu să o descifreze, să o pătrundă spre a se înțelege pe sine.”
Foarte frumoase ne apar comentariile dedicate unor volume de poezie, autoarea fiind la rându-i o poetă talentată, ivind în vers taina limbajului sacru, bogat, autentic. Printre poeții de a căror poezie autoarea se apropie cu gravitate și emoție se află clujenii Marcel Mureșeanu, Dumitru Cerna, Constantin Cubleșan, Horia Bădescu, dar și Theodor Răpan sau Constantin Pădureanu. Astfel, referitor la volumul de poeme, Dar dacă vine, semnat de Dumitru Cerna, autoarea notează: ,,Volumul acesta este strigătul profetului care se sfâșie în pustie, vestind venirea Fiului, dar și imanenta moarte a lui Mesia, căruia noi nu suntem vrednici să-i dezlegăm cureaua încălțămintei. Dacă vine moartea, dacă vine Fiul, suntem datori a sta treji, conștienți de efemeritatea existenței noastre ca ființe telurice. Pe lângă autor a trecut cu fâlfâit de cașmir veșnicia morții, iar rezultatul este acest volum de poeme”, pentru că, așa cum afirma Horia Bădescu, „mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea.”
În dihotomia poetică Eros-Thanatos, același Horia Bădescu sublinia îngemănarea dintre cele două dimensiuni și faptul că „ființa umană este efemeră, că timpul este implacabil, că frumusețea lumii este eternă, ca și a poeziei, de altfel. Ideile acestea – notează autoarea – ne sunt dăruite prin vers clasic, în balade, sonete sau ronsete, fie în vers alb, unde ritmul interior palpită viu, ca o inimă ce bate mereu.”
„Focurilor poetice” ale scriitorului Constantin Pădureanu, Maria Vaida le asociază simbolistica unui apoteotic amurg, subliniind meritul acestui poet în corelație cu spațiul din care provine, astfel abordarea sa asupra universului rural oltenesc este originală și totodată ,,alta decât a Liliecilor lui Marin Sorescu sau a Siliștenilor lui Marin Preda, cu morală, în maniera balcanicului Anton Pann, cu poeticitate și farmec inedit, în stilul lui Zaharia Stancu, dar totuși diferit de acesta și asemănător cu poezia unui alt scriitor din același areal geografic, anume Florian Copcea.” Putem observa din rândurile citate viziunea de ansamblu căreia i se subsumează actul critic practicat de Maria Vaida, precum și capacitatea extraordinară de sinteză și analiză comparativă. În acest cadru, lecturile și exegezele autoarei conduc spre albia înțelegerii și descifrării (salvatoare), angajată să privească deopotrivă spectacolul limbajului poetic și „ceea ce se țese fără știința omului în profunzimile spiritului său.” (André Breton).
Aceeași precizie a comentariului se întrevede și în creionarea unor portrete ori individualități creatoare, când autoarea se ferește de clișee, reușind astfel să construiască tabloul unei vieți sau al unor ani în mișcare. Imaginile aleargă cu acest prilej ca o fluidă succesiune de valuri, aducând în prim-planul atenției aspecte ori detalii ce personalizează. Ne-a impresionat „povestea” poetului-aristocrat, cum îl numește autoarea, Viorel Horj ce „acum odihnește în cimitirul din Drăgănești, acolo unde prietenii îl pot găsi ușor, pot să-i ceară sfatul, să-i întindă cupa cu vin în lumina soarelui sau în razele lunii. Iar ei vin, aproape în fiecare an, pe rând, rostesc in memoriam câteva cuvinte, dar niciodată nu găsesc farmecul vorbelor pe care Viorel îl avea. Era neîntrecut, șlefuia cuvintele până străluceau ca nestematele...”. Autor cu o activitate literară deosebită, însumând numeroase titluri, Viorel Horj a fost lector universitar la Facultatea de Arte din Oradea, un intelectual fin, de vastă cultură, pasionat îndeosebi de literatura Antichității latine, dar căruia i-a fost hărăzit să rămână un om al locului, căci, așa cum mențioanează autoarea, „toată viața o voce tainică, un duh al pământului îi șoptea în ureche faptul că n-are nicio șansă să se fixeze în altă parte. Zborul de la cuib nu i-a fost îngăduit decât pe mici distanțe.”
O empatie literară și umană ne transmit însemnările dedicate academicianului Nicolae Dabija, poet religios și cercetător asiduu al vechilor scrieri românești în slavonă și nu numai. Despre întâlnirea onorantă cu acest distins scriitor și personalitatea sa covârșitoare, Maria Vaida concluzionează: „Din așchii de cer, poetul Nicolae Dabija ne clădește drumul spre credință cu poeme creștine și psalmi, confesiuni, file de roman, secvențe de nuvele, pagini de literatură română veche; ne prezintă marii ierarhi din viața scriitorului, pelerinajul său la locurile sfinte pe urmele lui Iisus. Absolut toate scrierile lui Nicolae Dabija atestă credința în Dumnezeu și respectul pentru înaintași, situându-se în umbra crucii și a teiului eminescian...”.
Notele și însemnările, eseurile și analizele critice, alături de studiile și cronicile literare ce alcătuiesc volumul de față ne vorbesc despre jertfa condeiului ce-și scrie povestea cu propriul sânge, o jertfă care, prin scopul ei măreț, este luminoasă, înălțătoare, și această noblețe a suferinței gestului artistic este evidențiată cu atâta eleganță și totodată cu afabilitate de Maria Vaida.
Monica Grosu (Alba-Iulia)

VALSUL SINELUI CU SINE
Apărut în clinchetul clopoțeilor din ajunul sărbătorilor din decembrie 2014 la Editura Artbook, volumul de poeme „ Dans poetic ”, ediție bilingvă română-franceza,  al autoarei Viorica Băluță ne propune o incursiune în lumea eului pentru a descifra un „ Puzzle ” în care fiecare respirație miroase a rugăciune, a dor de oameni și de vremuri... Ani în șir frământările și cuvintele s-au ciocnit de sine, s-au furișat spre lumină sau au căutat adăpostul de sub coastă, exersând în taină pași înainte-înapoi până când au învățat mișcările unui „ Dans poetic” grațios care astăzi vine să ne încânte cu delicatețea unui vals al sinelui cu sine: ” Paşi crescuţi în aer/ braţe de vise/ întinse către infinit/ durere scuturată/ de pe frunte rătăcită/ în nemuritoare ierburi/ privire de azur/ într-o inimă cicatrizată”. Autoarea își caută astfel calea după cum singură mărturisește : „îmi caut calea/ de mână cu această dragoste necunoscută/ care calcă cu grijă urmele tălpilor mele ”(Destin)
Înainte să las ritmul acestor stări de suflet atât de delicat consemnate să ne poarte în lumea lor misterioasă, felicit autoarea pentru acest debut atât de mult așteptat de prieteni și cunoscuți, și-i doresc ca-n viitorul apropiat să pășească pe scena cuvântului cu mai multă încredere, amintindu-i că „ esențele tari stau în sticluțe mici”, dar pentru asta trebuie să avem curaj să le deschidem...
Fără a avea pretenția unei clasice prezentări de carte, închei semnul meu prietenesc urându-i autoarei un an senin și plin de stări înălțătoare sufletului.
Pe drumuri hoinară/am întâlnit dimineaţa/mi-a dat să mă hrănesc din rouă/ca dintr-o cană cu vin/la împărtăşanie/am băut cu sfială/crezând că este sânul maicii mele./(…)/Copilăria joacă şotron/în rochia cu fundiţe/prin perdeaua croşetată/Lăbuş priveşte lung din poartă/stăpâna casei întârzâie cu cina. /(…)/Unii spun/că sângele/e de culoare roşie/eu vreau să cred/că are culoarea speranţei/a cerului ce se reflectă în apa cristalină/sau a florii ce strigă la mal „nu mă uita” /(…)/Alerg desculţă/pe mirişti cu mierle/ploaia măruntă/îmi răcoreşte ca un/descântec/inima în flăcări/din turla de pe deal/rugă de clopot/coboară în palmele mele./(…)/Sertare povestesc/despre diplome prăfuite/şi fotografii de nuntă/dintr-o vreme/pe când era la modă/liniştea pusă în ramă. /(…)/Caut într-o ultimă viaţă/piesa lipsă poate eşti tu/călător uitat prin spaimele mele/îmi aminteşti că sunt o femeie frumoasă/care are nevoie de dragoste/o licărire de stea pe un cer indiferent/ultima piesă dintr-un joc nevinovate /e doar dumnezeiasca iertare.
Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc – Covasna)
 
 
SPIRITUALITATE

 MEMENTO MORI!

Această expresie latinească sună oarecum searbăd faţă de traducerea ei în româneşte: Adu-ţi aminte că vei muri! Sfinţii Părinţi trăiau şi respirau cu aceste cuvinte, fără de care nu s-ar fi putut ridica spre ceruri. Scopul lor unic în viaţă era desăvârşirea spirituală, pentru care se luptau zilnic cu ei înşişi, cu patimile, cu gândurile, care le asaltau mintea neîncetat şi încercau să le distragă atenţia de la ţelul suprem.
Pentru noi, cei de azi, gândul la trecerea dincolo este aproape inexistent, sau inutil. Psihologic vorbind, nici nu este indicat să ne gândim la moarte, pentru a ne putea trăi viaţa aşa cum vrem, fără nicio reţinere, fără îngrădiri de niciun fel. Dacă am gândi precum Sfinţii Părinţi, am fi mereu pesimişti, posaci, trişti, introvertiţi şi ne-am izola de lume. Oare aşa să fie? Îndrăznesc să spun că NU este nicidecum adevărat. Aceste sfaturi, reprezintă, de fapt, un pretext pentru a putea face aproape orice, adică, pentru a trăi clipa, fără vreun regret. Dar experienţa şi statisticile au demonstrat că oamenii care au o viaţă dezordonată, dezechilibrată sunt măcinaţi atât de mult de păreri de rău, încât ajung nişte epave umane şi mor singuri, grav bolnavi, părăsiţi de rude şi de prieteni. La celălalt pol sunt oamenii aşezaţi, împăcaţi cu sine şi cu ceilalţi, care trăiesc după nişte cutume străvechi, dar sănătoase, aşa încât, au parte de un sfârşit lin, alături de cei dragi, care i-au iubit toată viaţa. Chiar şi după ce pleacă într-o altă lume, cei rămaşi aici le păstrează amintirea vie, ca pe ceva sfânt, respectând toate ritualurile, săvârşind obiceiurile vechi de mii de ani, care au ca scop dobândirea odihnei veşnice întru Domnul.
Un pic de exerciţiu spiritual, nu poate face rău nimănui. E ca o ploaie răcoritoare de vară, când ne simţim toropiţi de căldura de afară şi nu căutăm decât puţină umbră. Astfel, gândul că într-o zi vom părăsi această dimensiune este foarte benefic şi nu este decât simpla realitate. Ce să mai spunem că, unii copii, în inocenţa lor, se întreabă: Când mori, te mai trezeşti? Filosofic, nu? Răspunsul adulţilor nu-i frapează, dimpotrivă, ei conştientizează ceva ce înţeleseseră deja, chiar dacă cei mari au tot încercat să evite o discuţie pe această temă. Noi, adulţii, credem că cei mici sunt prea necopţi ca să înţeleagă ceva din problemele esenţiale ale existenţei, însă ne înşelăm. Copiii sunt foarte inteligenţi, foarte perspicace, foarte capabili de multe lucruri, la care noi nu ne-am fi gândit, când aveam vârsta lor. Generaţia actuală este cu mult deasupra noastră. Avem în faţă minţi geniale, tineri de valoare, cei care vor schimba societatea şi mersul ei. Însă tradiţiile, obiceiurile, credinţa, nu se vor schimba, fiindcă vor exista mereu adepţi, care vor transmite generaţiilor viitoare această zestre spirituală inestimabilă.
Deci, oricât de bine sau de rău ne-ar fi, să nu uităm că nu vom moşteni pământul, că vom pleca departe, aşa cum am venit: goi, ca în pântecele maicii noastre. Tot ce am adunat de-a lungul vieţii va rămâne aici, fiindcă nu vom avea nevoie de nimic dincolo. Vom lua cu noi doar sufletul, cel încărcat de fapte bune sau rele, de bucurie sau de amărăciune, de fericire sau de regret, căci, aşa cum a fost viaţa noastră vremelnică, tot aşa va fi şi răsplata. De aceea, se cuvine să reflectăm cu luare-aminte la clipa despărţirii de trup şi la cei care nu mai sunt, fiindcă va veni timpul când ne vom afla faţă în faţă cu propria conştiinţă, neavând unde şi cum să ne mai ascundem. Ea va cântări întreaga noastră existenţă şi astfel ne vom putea afla odihna de veci, sau, dimpotrivă, chinul fără de sfârşit, datorită acţiunilor, gândurilor sau vorbelor din timpul vieţii pământeşti.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
MEREU SCHIMBĂRI...
Nu ştim când se vor aşeza lucrurile în şcoala românească, dar cert este că suntem campioni la cosmetizare. Sunt unii care nu mai contenesc să-şi dorească într-una o altă faţă a învăţământului din ţara noastră, negândindu-se prea mult la cât de afectaţi vor fi atât copiii, cât şi părinţii acestora.
Iată ce mai e nou: Se vrea înfiinţarea clasei zero, în care să intre elevi micuţi, care nu au deloc habar ce se întâmplă cu ei, şi la ce teste vor fi supuşi. Pe de altă parte, managerii de şcoli şi grădiniţe susţin că acest proiect nu este realizabil, din cauza lipsei de spaţiu şi a unei pregătiri specifice a cadrelor didactice. Mai mult decât atât, se mai doreşte ca la grădiniţă să meargă copiii care au împlinit doi ani, adică picii care ar trebui să stea acasă, ori la creşă. Desigur, orice început e greu! vor susţine aceleaşi minţi luminate, iar educatorii vor face un curs anume pentru calificarea într-o etapă atât de delicată. La şcoli, învăţătorii îşi vor bate capul cu micuţii care nu prea sunt pregătiţi nici fizic şi nici mental pentru un proces de educaţie de acest gen.
Câţi dintre ei au părinţi care, pe lângă serviciu şi treburile gospodăreşti, mai au timp să se ocupe şi de ei, astfel încât aceştia să se ridice la nivelul cerut de ministerul nostru erudit? Dacă vrem ca proprii copii să aibă un start bun, aceştia ar trebui să ştie deja să scrie, să citească, să socotească etc. De acord! Dar aici discutăm despre majoritatea părinţilor care nu au timp să-şi pregătească fiii în aşa fel încât, atunci când vor ajunge la clasa zero să se descurce de minune, să fie capabili să se acomodeze instantaneu şi să mai şi obţină rezultate grozave. Ce se va întâmpla cu acei copii (şi nu sunt deloc puţini), care n-au avut şansa unei astfel de instruiri? Nu cumva se porneşte din start cu nişte carenţe? Nu vor fi aceştia demoralizaţi, văzându-şi colegii mult prea sus faţă de ei? Ce să mai vorbim despre părinţi!? Vor fi cu adevărat distruşi, aflându-se în imposibilitatea de a-şi ajuta copiii. S-a spus că metodologiile şi programele şcolare vor fi în curând gata, dar, oare, câţi le vor înţelege şi le vor accepta? Cât timp vor mai fi sacrificaţi copiii acestei ţări şi cât vom mai plăti pentru alţii? Au fost întrebaţi şi părinţii despre aceste schimbări, ori ei sunt consideraţi cantitate neglijabilă şi este inutil să li se ceară părerea?
În momentul de faţă, atât învăţătorii, cât şi educatorii şi directorii, ridică din umeri, întrebându-se reciproc ce va fi. O nebuloasă pluteşte deasupra învăţământului românesc, răspândind confuzie şi nedumerire. Prea puţini au răspunsuri clare la întrebările legate de aceste noi modificări, iar majoritatea trăieşte în nelinişte şi haos, gândindu-se ce vor face atunci când se vor afla într-o asemenea situaţie ce pare a nu avea ieşire.
Părinţii aleargă îngroziţi de la o şcoală la alta pentru a-şi înscrie copiii, dar odată ajunşi acolo, li se spune că deocamdată nu e nimic sigur şi ar fi bine să revină la anul, când, probabil, vor avea mai multe informaţii. Apoi, se zvoneşte că în unele şcoli au fost deja înscrişi copii, iar atunci când vor mai veni şi alţii cu astfel de cereri, vor afla cu stupoare că nu mai sunt locuri.
Aşadar, domnilor iluminaţi, poate ne luminaţi şi pe noi, ce e cu aceste oferte fabuloase, dar să ne explicaţi pe îndelete şi pe înţelesul nostru, fiindcă nu suntem aşa docţi ca voi. Mai uitaţi-vă în jur, la celelalte naţiuni cum îşi educă generaţiile, fără să le supună unori şocuri emoţionale fără precedent. Sau vreţi să ne strecuraţi subtil pastila invizibilă a unui somn, pentru ca atunci când ne vom trezi, să fim marionetele voastre perfecte? Dar, aflaţi, că mai sunt printre noi şi oameni care văd adevărul şi jocul vostru meschin. Poate că, în final, nu veţi reuşi să vă atingeţi scopul penibil.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REPERE...
DESPRE CĂUTAREA ŞI ÎNŢELEGEREA SENSURILOR ASCUNSE-N LUCRURI
1. Supremaţia şi logicitatea sensului creaţiei
În microeseul Lumea dogmei şi lumea întrebărilor, Petre Ţuţea afirmă că “poziţia omului întrebător şi căutător este determinată de relaţiile cu divinitatea, cosmosul, semenii şi sine”, ceea ce înseamnă “o viziune teocentrică, cosmocentrică, sociocentrică şi antropocentrică”. Fireşte că între cele patru tipuri de relaţii, rolul primordial – după cum ne asigură gânditorul – revine teocentrismului, întrucât el “ne leagă de lumea realului”, pe când celelalte trei oferă doar “o viziune de nicăieri spre nicăieri”. Cum “omul se complace estetic în jocul absurd al existenţei, care îl depărtează de obiectul real al cunoaşterii”, iată de ce viaţa omului întrebător şi căutător devine “o permanentă <comedie a erorilor>, care se termină în moarte”.
Iar noi putem să adăugăm că centrul de greutate al relaţiilor omului modern s-a mutat îngrijorător de dezechilibrant înspre o infimă parte dintre semeni (familie, clan, partid) şi mai ales înspre sinele său tot mai egoist şi mai rapace, motiv pentru care acesta îşi pune tot mai des întrebări retorice despre sensul creaţiei şi al vieţii, respectiv îşi socoteşte mulţi dintre semenii cu greutate ca fiind – îndeosebi în momentele de cumpănă, lipsiţi de sens în modul cum gândesc şi cum acţionează.
Dar ce se înţelege prin sens? Este cât se poate de evident că la nivel metafizic, sensul reprezintă mai mult decât o direcţie oarecare, o semnificaţie, ori un rost, căci preluând o bună parte din încărcătura semantică a celor trei înţelesuri, el devine expresia metalogică a vectorului intenţiilor precis formulate în faza de început, a acţiunilor judicios articulate pe infrastructura planului în faza de fundamentare şi a scopului spre care este dirijat în faza finală. Căci în ceea ce priveşte pulsaţia şi obsesia dinamică a sensurilor, este cât se poate de rezonabil să le atribuim acestora – fie că sunt de ordin transcendental, fie de ordin raţional-uman – un conţinut teleologic, adică să vedem în ele mesagerii scopului final al divinităţii.
Iar respectivul scop final din natură şi din societatea umană, nu poate să fie decât rularea întregii creaţii pe coordonatele ordinii şi armoniei înspre desăvârşita perfecţiune a lucrării divine de dinaintea celor două perturbaţii ale universului moral: prima datorată mândriei lui Lucifer, care – drept pedeapsă – a fost azvârlit din ceruri pentru a-şi continua opera satanicească de întreţinere şi răspândire a răului printre oameni; a doua perturbaţie se datorează neascultării perechii umane originare, ceea ce a dus la decăderea ei din drepturile cuvenite fiinţelor perfecte şi la infestarea tuturor descendenţilor (la nivel moral şi biologic), oamenii cu toţii având de luptat întreaga lor viaţă atât în sens soteriologic pentru ispăşirea pedepsei ce le-a fost transmisă de Adam (Abélard), cât şi în sens fizic pentru învingerea nenumăratelor suferinţe ce-i asaltează.
Ajutorul filosofic cel mai consistent în sprijinul ideii de mai sus cu scopul final, respectiv cu necontenitul proces de perfecţionare, ne vine dinspre filosofia olandezului Baruch Spinoza. Atâta doar că potrivit celebrei formule spinoziste – Deus sive Natura (Dumnezeu sau Natura), Dumnezeu nu este cauza externă sau transcendentă a universului, ci este cauza sa internă (imanentă), ceea ce înseamnă că Dumnezeu este cauza lui permanentă şi că El creează Universul  în mod continuu, în fiecare moment al timpului.
Natura, deci, fiind efectul unei cauze perfecte, n-are cum să fie imperfectă. Căci, aşa cum ne asigură Gottfried Wilhwlm Leibniz, pe Dumnezeu nu trebuie să ni-L închipuim ca pe un ceasornicar nu prea priceput, care e silit să tot intervină şi să dreagă necontenit: El şi-a construit perfect maşina sa cosmică, aşa ca să nu mai fie nevoie să se amestece vreodată în funcţionarea ei!
Din cele prezentate mai sus, rezultă concepţiile de-a dreptul antagonice ale celor doi gânditori: Spinoza susţine că Dumnezeu creează Universul în mod continuu, în timp ce Leibniz susţine exact contrariul.
Totuşi, faptul acesta n-ar trebui să fie descurajant pentru noi. Din următoarele trei considerente:
1) Întrucât singura substanţă admisă de Spinoza, ce are ca atribute întinderea şi cugetarea, dă naştere la o contradicţie fundamentală – substanţa este în acelaşi timp întinsă şi neîntinsă, Leibniz a considerat că filosofia lui Descartes se situează mai aproape de adevăr (desigur, fără a fi adevărul însuşi), motiv pentru care şi-a asumat sarcina ca prin monismul său dinamic să explice punctul cel mai vulnerabil al cartezianismului: raporturile dintre corpuri şi spirite;
2) Neavând nici pe departe amploarea şi profunzimea logicii divine, care la drept vorbind este infinită cantitativ şi calitativ, logica umană lesne eşuează în paradoxuri atunci când se confruntă cu fenomene şi stări de lucruri inexplicabile pentru resursele limitate ale minţii omeneşti;
3) Ilustrul profesor P.P.Negulescu ne avertizează că dacă “ştiinţele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”. Prin urmare, concluzionează el, “când voim să studiem filosofia, suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile, rămânând, fireşte, liberi să credem pe unii sau pe alţii, sau pe nici unul dintr-înşii, după structura şi afinităţile noastre sufleteşti”...
Datorită faptului că filosofii, ahtiaţi după laude, se străduiesc să creeze în sistemele lor iluzia adevărului, Francis Bacon i-a comparat pe aceştia cu actorii de pe scenă, care – după cum toată lumea o ştie – caută din răsputeri să creeze publicului spectator iluzia realităţii, lucru pentru care sunt răsplătiţi cu aplauze. De aceea, Bacon este de părere că “în împărăţia adevărului nu putem pătrunde decât, ca în împărăţia cerului, cu cugetul curat şi nevinovat ca al copiilor”, pricină pentru care noi trebuie să dăm uitării toate sistemele filosofice învăţate în şcoli!...
Dacă natura în ansamblul ei este perfectă, nu acelaşi lucru se poate spune despre omul coborâtor dintr-un Adam infestat de păcat, deci azvârlit în colbul drumului după pierderea perfecţiunii. Din acest motiv, omul are obligaţia ca în scurta lui viaţă pământească să-şi stabilească sensuri clare de ridicare la condiţia sa celestă din perioada preadamică, ocazie cu care el se va reînscrie în circuitul cosmic, redevenind o componentă armonioasă şi pentru totdeauna armonizată cu infinita creaţie a Marelui Tot.
Sensul divin al creaţiei se bucură nu doar de supremaţie, ci şi de logicitatea înalţată cu mult peste puterile logicii umane, întrucât el (sensul) se conduce într-un mod absolut după legea atotlogică a celor trei “c”-uri: consecvenţă-coerenţă-congruenţă.
Notă: Punctul de vedere asupra acestui foarte delicat subiect mi l-am expus şi cu mijloace artistice în poemul Izvorul creaţiei: Dar peste nefiinţă plutea Duhul părinte,/ ce lumea şi viaţa le-avea fixate-n minte,/ în logica supremă din care s-a născut/ tot existentul amplu văzut şi nevăzut./ Deci logica umană fiind doar o fărâmă/ din logica-mănuşă pe-a Cosmosului mână,/ ea n-are cum pricepe ce trece-n negândit/ şi se preface-n taine ori se-ntrupează-n mit.
2. Sensul umanismului
Evoluţia este nelipsită pretutindeni în Univers. Mintea umană se dovedeşte incapabilă să cuprindă sensul evoluţiei Universului în monumentalitatea sa copleşitoare, prin urmare, nu ne este dat să ştim cu certitudine dacă etern-neobosita sa frământare vizează progresul, ori - dimpotrivă – înclină spre regres. Corect este să presupunem că din totdeauna şi pentru totdeauna în unele zone din necuprins au loc formidabile procese de descompunere, în altele de recompunere, dar că pe ansamblul său situat dincolo de puterile imaginabilului, Universul rămâne infinit armonios şi mereu egal sieşi.
Din acest motiv, este recomandabil să ne încordăm puterile minţii în acele sfere ale existenţei pe care le putem cuprinde, adică acolo unde judecăţile noastre dobândesc vigoare şi siguranţă, după ce anevoie s-au strecurat prin strâmtoarea dintre posibil şi probabil. Cu precizarea că nici microcosmosul nu este un teren propice pentru zbenguielile raţiunii, deoarece infinitul manifestă apetit şi înspre subcuantic, nu numai spre grandios.
Strâns până la sufocare între infinitul mare şi infinitul mic, omul – şi odată cu el şi raţiunea sa – îşi va găsi pacea şi liniştea interioară, altfel spus se va salva, doar prin credinţă şi iubire. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, reprezintă o formă sui-generis de progres...
În plan social, credinţa în strânsă legătură cu cultura şi civilizaţia se constituie în însuşi motorul progresului. De ce? Pentru că morala şi spiritul reprezintă cele două axe pe care se înfăşoară elicoida aspiraţiilor, luptelor şi jertfelor umane, concretizate fie în memorabile fapte de credinţă înveşnicite prin sfinţenie, fie în strălucite creaţii culturale, convertite în semnificative mărturii ale civilizaţiei.
Asta atâta timp cât cele două coordonate ale lăuntricului omenesc doar tangentează între ele, momente istorice care se impun atenţiei noastre prin acele maxime înfloriri spirituale numite noduri culturale, căci este de presupus că odată şi odată morala şi spiritul tot se vor uni indestructibil, formând axa atotomenescului ce închide în sine sensul statornic aţintit spre bine, frumos, adevăr şi sacru.
Iată o posibilă formulă a progresului, rezultată dintr-o atare fuziune:
(confort+comoditate+consum)/ cultură + (-credinţă) = civilizaţie (1).
Pentru a uşura înţelegerea, am folosit semnul egalităţii între cei doi membri ai relaţiei. De fapt, egalitatea apare doar în anumite momente din viaţa societăţii, prioritar în cele staţionare, fără ca această caracteristică să se datoreze neaparat echilibrului. În majoritatea cazurilor, sub influenţa factorilor endogeni (umani) şi ai celor exogeni (transumani) se constituie un factor de corecţie, pe care admitem să-l numim “conştiinţa socială”. Funcţie de nivelul acestui factor şi de eficienţa influenţei sale asupra indivizilor, semnul relaţiei de mai sus poate să fie “>” sau “<”.
Revenind la formula (1), constatăm următoarele:
a) Cultura este în raport invers proporţional cu triada “confort-comoditate-consum”, care exprimă pasivul (cheltuielile) unei societăţi;
b) Credinţa este afectată de semnul minus, întrucât ea pledează (sau, mă rog, ar trebui să pledeze) pentru cumpătare, deci cel puţin în principiu se opune opulenţei şi risipei. De unde se vede esenţiala diferenţă dintre a fi credincios şi a fi bisericos, căci toate bisericile de ieri şi de azi (să sperăm că nu şi de mâine) nu numai că îngăduie opulenţa, dar chiar o doresc cu toată fiinţa preoţilor şi pastorilor. Totodată, prin însăşi natura ei, credinţa respinge lenea, suficienţa şi confortul. Iată de  ce credinţa îşi regăseşte esenţa ei activă doar după trecerea sa în membrul drept al relaţiei.
Eliminând numitorul cultură, obţinem următoarea relaţie echivalentă (semnul de egalitate se menţine conform precizării de mai sus):
confort + comoditate + consum = cultură (credinţă + civilizaţie) (2).
Membrul stâng al relaţiei (2) este eminamente material, extensiv în formă şi pasiv în conţinut, pe când membrul drept este spiritual, intensiv şi activ. Sensul dezvoltării societăţii este în întregime dictat de membrul drept al relaţiei: Pe de o parte sensul depinde de ponderea fiecărui factor din triada “cultură-credinţă-civilizaţie”, pe de altă parte depinde de raporturile statornicite între cei trei factori.
În decursul istoriei au existat perioade în care credinţa a slăbit până la ridicol, ca de pildă în perioada de decădere a Imperiului Roman, când acesta era la cheremul unor împăraţi nebuni şi desfrânaţi, precum Caligula şi Nero. Fireşte, în atari condiţii sporeşte rolul civilizaţiei sterile şi risipitoare în dauna culturii autentice.
La rândul ei, perioada actuală este tipică pentru cazul menţionat: Credinţa (şi când spun credinţă, cu prioritate am în vedere creştinismul) se află într-un evident recul în toate ţările dezvoltate, iar civilizaţia axată pe opulenţă, comoditate şi superficialitate, surclasează tot mai mult cultura lăsată pe mâinile suficienţei, plictiselii şi a impermanenţei gusturilor. Chiar să fie de neclintit acel De gustibus non disputandum?!...
Pentru cazul analizat, relaţia dobândeşte următoarea formă:
confort + comoditate + consum > cultura (credinţă + civilizaţie) (3).
Iar acolo unde glasul credinţei de-abia se face auzit (ateismul şi sectarismul suspect se manifestă tot mai agresiv), relaţia devine:
confort + comoditate + consum > cultură x civilizaţie (4).
Accentuând tot mai mult comoditatea şi risipa, fără a mai putea contracara poluarea şi bolile datorate sedentarismului, este limpede că actuala civilizaţie a luat-o pe un drum greşit şi că omenirea acţionează într-un mod sinucigaş.
Invers stau lucrurile cu societăţile viguroase din punct de vedere spiritual (cazul Greciei antice), unde raportul optim dintre cultură şi civilizaţie a înclinat balanţa în favoarea acestor eminenţi factori ai progresului, asigurând o dezvoltare fără precedent a culturii şi spiritualităţii.
Grecia antică a cultivat înţelepciunea şi frumuseţea, iar creaţiile ei de excepţie şi-au păstrat inalterabil farmecul chiar şi după prăbuşirea civilizaţiei elene, căci eternitatea este însuşirea de căpetenie a adevăratei valori, pe când Imperiul Roman a adus cu sine puterea, dar aceasta a dispărut sub ruinele sale, aşa cum de-a lungul istoriei s-au petrecut lucrurile cu toate imperiile lumii. Este adevărat că pe ruinele Imperiului Roman s-a înălţat un nou imperiu – cel spiritual al creştinismului. Dar acest imperiu are vocaţia nemuririi, deoarece nu numai că se bazează, dar chiar promovează din răsputeri un nou tip de forţă – forţa de inspiraţie divină a iubirii, adevărului, dreptăţii, fraternităţii şi libertăţii.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

SEMNIFICAŢIA SĂRBĂTORII PASCALE LA CREŞTINI (II)
Creștinii au dat numele acestei zile de vineri și  „Vinerea Mare” sau „Vinerea Patimilor lui Cristos”. Pentru că în această zi, Cerul, Pământul și Adâncul, au fost martore la cele mai groaznice bătălii din istoria omenirii. Oricâte lupte, războaie, bătălii umane, crucificări au existat de-a lungul anilor, despre niciunul istoria nu pomenește atât de mult. Și la niciunul nu s-a întunecat Cerul de durere în mijlocul zilei, devenind dintr-o dată, întuneric.
Despre niciun război din lume nu se vorbește atât de mult cât se vorbește despre bătălia spirituală care a avut loc pe Dealul Golgotei. Niciun cutremur de pământ, nicio catastrofă sau uragane, erupții ale vulcanilor, nu au înspăimântat Iadul așa cum a făcut-o jertfa lui Iisus. La jertfa Sa, nu doar pământul a fost zguduit din temelii, ci întreg Cerul a plâns de durerea Fiului celui Sfânt. Dar mai mult, locuința morților și adâncul s-au cutremurat, s-au înspăimântat. Sunetul ciocanului care au bătut cuiele în crucea de pe Calvar, a răsunat nu doar pe întreg pământul, ci l-au auzit și morții din morminte și chiar demonii și-au dus ghiarele la gură de furie și frică recunoscând în fiul dulgherului din Nazaret pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Durerea morții Sale, a fost simțită nu doar de Maria, mama Domnului Iisus sau de către prietenii Săi apropiați. Durerea morții a fost simțită de inima de Tată a lui Dumnezeu, dar și de cei care au „adormit” cu speranța că într-o zi vor fi scăpați din locuința morții. Atât de tare au răsunat cuiele pe Golgota, încât patriarhii „ trezindu-se” din somnul lung,   au recunoscut în El pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Nu au existat vreodată torturi mai mari ca cele de pe Golgota. De aceea, ziua morții lui Cristos a fost numită de către Bărinții Bisericii, „Vinerea Mare” sau „Vinerea Patimilor”. Oricât am încerca să înțelegem evenimentele care au avut loc cu două mii de ani în urmă, tot nu vom putea înțelege deplin.
Ziua de vineri, a fost ziua marilor evenimente care au fost numite de către teologi, stadii ale suferinței Domnului Iisus. De exemplu: În cartea Evanghelistului după Matei, citim: „Iisus a început să se întristeze” (Matei 26:37) Tristețea lui Iisus reprezintă primul stadiul al suferințelor Sale. Noaptea de joi spre vineri, Domnul Iisus a mers cu o parte din ucenicii Săi în Grădina Ghetsimani ca să se roage. Aici, sufletul lui a atins o stare maximă de întristare, încât la un moment dat a spus: „Tată, dacă este cu putință, îndepărtează acest pahar de la mine. Dar totuși, nu cum voiesc Eu, ci voia Ta să se facă, Tată”.
Știind că va fi dat pe mâna judecătorilor, bătut și crucificat, omul Iisus Cristos, pentru o clipă se văzuse neputincios de a „bea paharul”. Însă, nu s-a opus cu nimic împotriva Tatălui care l-a trimis cu un scop bine determinat pe pământ. Dacă Omul Iisus, ar fi refuzat să urce Calvarul, Satan ar fi avut de câștigat, întreg Iadul, ar fi jubilat că l-a învins pe Mesia făcându-l să renunțe la planul de salvare al omenirii. Și aceasta aștepta Satan. Să-l vadă pe Iisus învins.
Însă, Iisus a fost ascultător, acceptând să își ducă crucea până la moarte. Dacă copii noștri ne-ar ruga să le împlinim o anumită dorință, probabil că noi, părinții, la început reflectăm asupra dorințelor copiilor noștri. Însă când copilul începe să insiste și să plângă rugându-ne cu glas atât de duios, desigur, că inima celor mai multi părinți, cedează îndeplinind până la urmă rugămintea fiului sau fiicei lor. Oare, cât de mult a trebuit să sufere Dumnezeu văzându-și Fiul rugându-se cu lacrimi amare în Grădina Ghetsimani, iar El a trebuit să își întoarcă fața de la el ca să nu-i îndeplinească această rugăminte lăsându-l să-Și bea paharul suferințelor?
Noaptea de joi spre vineri, El a fost prins de către ostași și dus înaintea Marelui Preot Caiafa. Acolo, este legat la ochi, batjocorit de nenumărate ori, scuipat, lovit peste față și îmbrâncit. În curtea lui Caiafa, Iisus trăiește al doilea stadiu al suferințelor Sale. Și câte încă avea să mai îndure până la înviere?
De la Caiafa, l-au dat pe mâna dregătorului Pilat din Pont. În ziua de Paști, Pilat avea obiceiul să elibereze câte un întemnițat. Pe atunci, aveau în lanțuri un tâlhar numit Baraba care a ucis, a jefuit și toată lumea se temea de el. Pilat a cerut poporului să aleagă între Cristos și Baraba. A lăsat poporul să hotărască pe cine să condamne la moarte. Poporul orbit de răutate și sub influența preoților, a cerut să-l elibereze pe Baraba iar pe Iisus cel sfânt, cel neprihănit, cel nepătat, care vindecase multe boli și binecuvântase multe chipuri de copii, a trebuit să fie condamnat la moarte. Condamnarea lui Iisus la moarte este numită al treilea stadiu al suferințelor Mântuitorului.
Al patrulea stadiu, a fost punerea Sa la stâlpul infamiei și bătut. Biciuirea este cel mai oribil lucru. Istoricii susțin că neputința lui Iisus de a-și purta crucea, s-a datorat desigur, acestei crude pedepse. Proroocii din vechime, au spus: „Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”
Probabil că cineva se va întreba: „ce păcate a făcut un nou născut sau un copil ca să fie iertat și mântuit?” Indiferent că ești copil, tânăr sau bătrân, toți ne naștem cu un păcat în noi. Acel păcat Adamic despre care Apostolul Pavel spune că: „în păcat m-a zămislit mama mea și în păcat m-am născut”. Purtăm în noi păcatul neascultării. L-am moștenit din generație în generație și îl transmitem copiilor, copiilor noștri. Oricât de mult vom nega că nu avem păcat, nu este decât o mare minciună și o înșelătorie diavolească.
Pentru păcatul omenirii, dar și pentru propriul nostru păcat din viața noastră personală, Dumenzeu și-a trimis Fiul să poarte crucea pe care urma să fie răstignit. Lăsându-se zdrobit de liderii bisericești și politici, răstignindu-se pentru păcatul omenirii, pentru păcatele noastre, Domnul Iisus ne-a acordat mântuirea, salvarea sufletului nostru de la moarte veșnică. Desigur, că se vor găsi destui atei sau persoane care împărtășesc alte convingeri spunând că după moartea fizică, sufletul intră și el în descompunere sau anihilare.
Al cincilea stadiu al suferintelor, a constat în aceea că I s-a dat să îmbrace o haină stacojie, I s-a înfipt o cunună cu spini pe frunte și I s-a dat o trestie în mână, bătându-și joc de El. Mulți încă, în zilele noastre mai repetă această bătaie de joc la adresa Mântuitorului, chiar dacă se numesc creștini. Oare, câte înjurături, câte ocăruri și câte defăimări nu aducem la adresa lui Dumnezeu, ori de câte ori planurile noastre nu sunt după cum vrem noi. Când suntem supărați, când suntem nervoși, alegem mai degrabă să Îl injurăm decât să-L chemăm în ajutorul nostru. Deseori, prin comportamentul nostru, punem într-o lumină rea Numele lui cel Sfânt bătându-ne astfel joc de El.
Răstignirea este al șaselea stadiu al suferințelor lui Iisus. A fost pus să urce pe drumul pietros și prăfuit, numit Via Dolorosa. Lemnul greu al crucii, fusese prins de umărul Lui, iar el, încet, încet își crioa drum printre mulțime, spre Golgota, unde trebuia să aibă loc răstignirea. La un moment dat, povara grinzii de lemn și istovirea fizică, îl doboară. Încearcă să se ridice, dar cade din nou în țărână. Și iar încearcă să se ridice, dar nu reușește. Atunci, din mulțime, este pus un bărbat din Cirena, pe nume Simon să îi ducă crucea. Când simțim că uneori problemele noastre devin din ce în ce mai grele, când povara noastră devine împosibilă de dus, când simțim că uneori de prea multă durere ne prăbușim, atunci, El trimite ajutorul Său, iar noi numim acești „Simoni din Cirena”, simplu: Îngerii lui Dumnezeu.
Ajunși pe Golgota, crucea este lăsată jos, iar Iisus, așezat deasupra grinzii de lemn, brațele îi sunt întinse și cu câte un cui gros, bătut adânc, I se străpunge mâna. Aceasta este una din cele mai groaznice lupte din câte au existat vreodată sub cer și reprezintă al șaptelea stadiu al luptei lui Cristos. După ce ambele mâini au fost străpunse, Cristos este ridicat cu frânghii, partea transversală a crucii este legată sau bătută în cuie de cea verticală, pe care în cele din urmă se fixează un mic suport pentru corp, străpungându-i picioarele amândouă.
Ridicat în bătaia soarelui, setos, bătut, șiroind de sânge, acoperit de răni și expus privirilor mulțimii, Iisus oferă o priveliște sfâșietoare. El trăiește ceasuri întregi de durere a întregului Său trup. Brațele îi sunt vlăguite, iar noianul de crampe simte cum îi rupe mușchii, pielea de pe spate simte rupându-I-se. Apoi, dintr-o dată, începuse un alt chin. O durere cumplită în adâncul pieptului, pe măsură ce sângele începe să comprime inima. Cristos este torturat de o sete cumplită, fiind conștient de batjocura celor care trec pe lângă cruce
Și oricât de mult aș încerca să descriu durerea lui Iisus, tot nu ar fi deajuns. Au încercat poeții, scriitorii, actorii prin filmele lor să descrie o parte din suflerințele Domnului, dar cu tot efortul lor, tot nu au reușit să redea îndeajuns. Pentru că niciun poet din lume, nici un scriitor, actor, nu au stat în locul lui ca să  lupte nu doar cu durerea fizică dar mai ales cu durerea spirituală. În momentele acelea, Domnul Iisus s-a confruntat cu al optulea stadiu al suferințelor Sale.
„Eli, Eli, Lama Sabactani?” Strigătul plin de durere, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” este al noulea stadiu din șirul lung de suferințe suportate de El într-o singură zi.
Cuvintele acestei întrebări exprimă momentul culminant al patimilor Sale pentru o lume pierdută. Strigătul Său, „Eli, Eli, Lama Sabactani?”exprimă despărțirea de Dumnezeu în locul omului păcătos și instituirea Noului Legământ.
Aici, durerea, suferința, ating cel mai înalt grad al suferințelor Sale, El este zdrobit pentru fărădelegile noastre, dându-se pe Sine ca preț de răscumpărare pentru omenire. Moare părăsit de noi, ca noi să nu mai fim niciodată părăsiți de El. Astfel, noi suntem izbăviți de păcatele noastre prin suferințele Lui.
Al zecelea stadiu al suferințelor, este acela când Iisus a strigat iarăși, rostindu-și cuvintele cu glas tare: „S-a isprăvit!” Acest strigăt reprezintă sfârșitul patimilor Sale și desăvârșirea lucrării Lui mântuitoare. Datoria pentru păcatul nostru a fost plătit din plin, iar planul de salvare și-a aflat temelia după ce rostește o ultimă rugăciune: „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul”.
Acestea au fost patimile Domnului Iisus Cristos care a venit în lumea noastră să se răstignească pentru noi. Toate aceste evenimente, au avut loc în ziua de vineri. De aceea, creștinii au numit această zi, „Vinerea Patimilor” și „Vinerea Mare a Paștilor”.
Trupul lui Iisus, după ce a fost luat de pe cruce de către Iosif din Arimateea, a fost pus în mormânt, vineri seara, înainte de apusul soarelui, când începea Sabatul și toate activitățile încetau. Trupul Său a stat în mormânt pe tot timpul Sabatului. Duminică devreme, femeile, mergând la mormânt, au văzut că piatra care acoperea intrarea mormântului fusese dată la oparte. Speriate, au crezut că soldații îi furaseră trupul sau grădinarul îl pusese în altă parte.
Dar un Înger, le-a spus că Iisus nu era acolo. Înviase precum a spus. În aceea dimineață, femeile care mersese la mormântul Domnului, primiseră cea mai importantă misiune care existase până atunci. Ele trebuiau să ducă cel mai important mesaj. Erau aducătoare de cea mai minunată veste. Să meargă în cetate și să spună ucenicilor că Iisus era viu.
Învierea lui Iisus este unul din cele mai însemnate adevăruri centrale ale Evangheliei. Importanța învierii lui Cristos, pentru cei care cred în El, dovedește că El este Fiul lui Dumnezeu ( Romani 1:4). Învierea este dovada judecății viitoare a celor care nu cred în numele Lui. Ea este temelia dată de către Cristos, a Duhului Sfânt și a vieții spirituale a credincioșilor Săi, ca și pentru slujirea Sa cerească.
Învierea Domnului Iisus face accesibilă prezența lui Cristos și a Duhului Său asupra păcatului în viața de zi cu zi. Învierea lui Iisus a fost reală, a fost în trup și a fost o înviere unică. Au mai existat cazuri când sufletele s-au reîntors în corpul pe care abia îl părăsise. Dar nicio înviere din lume nu a avut semnificația și unicitatea învierii lui Cristos.
Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu vrea să pară niciunul. Ci fiecare să creadă în jertfa mântuitoare pentru salvarea sufletului Său. Credința și mântuirea, este personală. El nu forțează pe nimeni să creadă în El. Iar cei care cred, nu au dreptul să facă din aceasta un motiv de laudă deșartă sau să-și privească pe aproapele său cu mândrie.
În această zi și nu doar astăzi, sărbătorim și noi împreună cu ucenicii și femeile care au fost la mormânt, învierea Domnului Cristos. Dumnezeu și-a arătat harul și mila asupra noastră, de aceea L-a trimis pe Fiul Său să pătimească pentru nelegiuirile noastre ca să avem viața veșnică crezând în jertfa Sa. 
Cristos a Înviat!
Ligia-Gabriela Janik (Aldinghen – Germania)
Bibliografie:
Sfânta Scriptur
ă,traducere după Dumitru Cornilescu.
Prelegeri de Teologie Sistematică de Henrz Clarence Thiessen.
Dicționar Biblic, 1995, SMR. Biblia cu Explicații, SMR.

GRANIŢELE UNUI SPAŢIU IMAGINAR INFINIT ÎN PROZA BĂNULESCIANĂ
Definit, în general, spaţiul imaginar este spaţiul prezent în imaginaţia fiecărui scriitor, un loc ascuns de privirile indiscrete ale celor din jur, individualizat şi încărcat de mistere. Acest univers este transpus într-o manieră personală în scrieri, schiţând acea notă de unicitate a unui scriitor. Locul unde au loc tensiuni puternice venite din interior sau exterior, devine spaţiul cărţii în care se desfăşoară evenimentele. Inventarierea unor locuri care nu aparţin, în mod cert realităţii, ţine de creativitate care conduce la realizarea de opere artistice. 
În mod cert este greu de oferit o definiţie a spaţiului imaginar deoarece include fantasticul dar şi zonele învecinate, ca de pildă inefabilul, feericul sau miraculosul.
Imaginarul la scriitorul menţionat rezultă, în mod clar şi limpede, tocmai din utilizarea unor simboluri, imagini sau metafore care lasă perspectivele interpretării deschise în multiple variante fără a anula sau îndepărta orice părere sau opinie pro sau contra.
Nuvelele și romanul lui Ştefan Bănulescu descriu un teritoriu imaginar original. Evident, punctul de plecare nu poate fi decât realitatea pe care o analizează și căreia îi adaugă o notă personală. Credințele populare străvechi pe care scriitorul le sesizează, le analizează, ca mai apoi să le cizeleze și să le transforme după propria sa voință, ceea ce denotă o bună cunoaștere a tradițiilor și obiceiurilor românești din zona Bărăganului. Compune totul cu grijă, iese subtil din binecunoscutele tipare ale realității fără ca cititorul să bage de seamă, având grijă, în același timp, la elementele de detaliu care induc un univers mustind de semnificații. Spațiul imaginar presupune fantasticul sau zonele în vecinătatea acestuia, ca de pildă, straniul, miraculosul sau inefabilul. Astfel observat, fantasticul constă într-o artă mai elaborată decât miraculosul, oferind creaţii epice în care extrema minuţiozitate a realismului este însoțită de o densitate poetică şi de nuanţe psihologice dintre cele mai diverse, în timp ce basmul propune un realism mult mai pitoresc decât precis, psihologia este aproape absentă iar acţiunea propriu-zisă, fără profunzime.
La Ştefan Bănulescu atât în nuvele cât şi în roman glisarea din spaţiul profan, obişnuit spre cel imaginar este insesizabilă, în sensul că nu realizăm că ne aflăm, de fapt, în miezul altui univers. Semnele noului, fie că este vorba de căldura dogorâtoare sau apa care se revarsă în puhoaie, sunt înglobate în chip firesc în ţesătura narativă, astfel încât senzaţia de frică le cuprinde instantaneu pe cei care caută o bucată de pământ să-l îngrope pe băiatul decedat. Pe fondul realităţii îşi fac apariţia elemente care aparţin perimetrului imaginar. Nu putem delimita clar realul de imaginar, doar îl putem intui, pentru că cele două sunt strâns legate una de alta şi se presupun reciproc.  Nu se poate şti unde se termină realul şi începe alt univers, ci doar facem simple presupuneri cu ajutorul semnelor prezente în texte.
Imaginarul se manifestă la Ştefan Bănulescu atât la nivelul naraţiunilor, cât şi la nivelul construcţiei personajelor. Scriitorul creează un spaţiu geografic imaginar în câmpia Dicomesiei, unde sunt situate oraşele Metopolis sau Mavrocordat sau departe de privirile indiscrete ale oamenilor Insula Cailor. Tehnica folosită în textele bănulesciene alternează pasajele descriptive cu cele narative, semnul unei coerenţe a textului, fără a crea iluzia de fantastic. Această alunecare este bine regizată de Ştefan Bănulescu care inventează nume de sate, ca de pildă Glava sau prescurtează substantivele: F. Personajele prin numele atribuite devin purtătoarele unor semnificaţii aparte. Numele Iepei-Roşii din Cartea de la Metopolis vine de la părul ei roşu şi picioarele lungi. Chiar şi substantivul care denumeşte oraşul Metopolis subliniază o realitate de gradul al doilea. Lumea proiectată se camuflează ingenios în spatele realităţii.
Scrierile bănulesciene nu respectă aşa-zisele „norme” impuse de Tzvetlan Teodorov sau de Roger Callois dar nici de renumiţii teoreticieni ai fantasticului, ca de exemplu, Sergiu Pavel Dan sau Ioan Vultur. Textele lui Bănulescu aduc o perspectivă nouă şi în acelaşi timp originală care creează un teritoriu, mai bine zis un regat, un ţinut imaginar.
Imaginarea unei întâmplări excepţionale în acest perimetru de la Dunăre, se realizează prin transfigurarea mitică a realităţii.
O altă nuvelă La curtea ospăţului înscenează un parastas. Să sondezi alt perimetru, să transformi realitatea integrând o serie de motive, ca de pildă, motivul celor trei fraţi sau motivul pierderii identităţii devine un act de o  originalitate incontestabilă.
Fie că devin simboluri ale câmpiei (cocoşul, salcâmul), sau simple motive purtătoare de semnificaţii, acestea schiţează un teritoriu imaginar complex. Lumea imaginară i-a naştere din realitatea de toate zilele existentă în nuvele şi roman.
Oglinda oferă o imagine deformată a realităţii. Pe acest lucru mizează şi personajul din nuvela Masa cu oglinzi, pe un o lume imaginară construită pe real. Cu ajutorul unor motive şi simboluri se realizează spaţiul imaginar, iar tehnica ambiguizării îşi aduce din plin aportul. Ambiguitatea, ezitarea  generează fantasticul.
Fie că sunt oraşe, ca de exemplu Mavrocordat, Metopolis sau insule (Insula Cailor) sau doar imagini integrate în nuvele, imaginarul poartă însemnele realităţii.
Paula Mihaela Stegărescu (Buzău)
Bibliografie:
Bănulescu, Ştefan, Cartea Milionarului, I. Cartea de la Metopolis, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977;
Bănulescu, Ştefan, Opere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005;
Tzvetan, Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti, 1970;
Caillois, Roger, În inima fantasticului, Editura Meridiane, Bucureşti 1971;
Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1975;
Caillois, Roger, Fantastique. Soixante récits de terreur, Club français du Livre, Paris, 1958.
 
ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Sfiala dintr-un suflet pur provine și doar prin ea gingașul mai gingaș devine.
2. Posibil ca odată cel cu carte să fi avut o meritată parte. Azi lucrurile-ntr-atâta s-au schimbat încât omul cu carte-i un ratat.
3. Nu mărul șterpelit de Eva pe-Adam străbunul l-a-ntristat, ci c-a făcut un drac din el întâiul soț încornorat.
4. Cine-i ca mielu-n căsnicie, vrea la birou un leu să fie. Dar măreția nu-i de el, căci firea-l face-un biet mișel...
5. Durerile trupești de medici sunt tratate, iar cele sufletești prin dragoste de frate.
6. Cine căința dușmănește, pacea cu sine n-o dorește.
7. Decât un cuțitar pe față, mai lesne-i la cuțite-ntreaga viață.
8. Ca extremele să se poată atrage, trebuie să se respingă elementele aflate la mijloc.
9. Un bine silnic și impus mai greu ca răul va fi dus.
10. Cu câteva excepții, istoria românilor nu este altceva decât multimilenara succesiune mioritică a dorurilor neîmplinite și a împlinirilor nedorite.
11. Ca o fetiță razgâiată plăcerea tot pe-a ei o ține, fără să-i pese că păcatul din cerbicia sa provine. Frumosul însă-i suveran și de-armonie dătător – pentru plăcerea ce-o transmite doar Veșniciei e dator.
12. Ce trist, să umbli zilnic afumat și să te-alegi cu faima de stricat!
13. Un câine-i javră ordinară când latră numai într-o doară.
14. Pe câine-l știi după lătrat, pe javră după scheunat.
15. Opțiune câinească: Mai bine-n curtea ta legat, decât hoinar și-nfometat.
16. Demnitate cîinească: În lesă și legat cu fundă, de foști amici nu vrea să mai audă.
17. De când e câine de salon, se poartă-n lume ca la carte – nu mușcă, ci se gudură și linge mâna care-l bate.
18. Uitând de tine ne-ncetat, vei fi un om de neuitat.
19. Cele rele nu se uită, binele-i cu viață scurtă.
20. Un arivist nu uită niciodată că a uitării lege-i musai respectată.
21. Nu-i de mirare că aleșii lipsesc sau dorm în Parlament – au obosit, bieții de ei, să ducă țara-n faliment. Nici cu aleșii la Bruxelles noi nu ne facem de rușine – primind lunar euro mii, trag la aghioase și mai bine...
22. Doar alegerile democratice bat la toate ușile, nesinchisindu-se că tot mai mulți alegători n-au casă.
23. Acasă de-i nevasta căpitan, cu generalul face șmotru de răcan.
24. Decât c-o soață comandant, mai bine fluture berbant.
25. Secretul dragostei purcede din inimile care nu mai au secrete una față de cealaltă.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

TĂCERE
spune-mi tu ce să fiu şi-o să fiu
amurg violet cu lilieci gata să ţâşnească
scrijelit, sângeriu, tăcut amurg o să-ţi fiu
 
spune-mi tu ce să fiu şi-o să fiu
munte de piatră cu vulturi gata de pradă
albastru, împietrit munte, tăcut, o să-ţi fiu
 
spune-mi tu ce să fiu şi-o să fiu
spune-un simplu cuvânt
şi cuvânt împietrit o să-ţi fiu!
 
ÎNVIERE
şi beam un păhărel nainte să închidă de-nviere
băieţii înviau pe rând, pe rând mureau la datorie
lângă paharele de coniac, doar pentru a-nvia lângă paharele de bere
 
şi aşteptam lumina rezemat lângă perete (zidul sfânt)
răvaşul îl uitasem, poate nu-l scrisesem niciodată
aşa-mi fusese scris şi luna răsărea pe lângă vârful de bocanc în baltă
şi scormoneam după lumină în pământ
 
Hristos a înviat din morţi
cu moartea pre moarte călcând,
cânta şi pentru mine corul bisericii din cartier
lumina căutam în balta nopţii
şi istovit după atatea învieri ratate
mai scormoneam după lumină în pământ!
 
UN MIC BAGAJ
mă pedepsiţi
voi răi administratori de cifre mici, de veghea nopţii –afurisiţi
n-am pus la contribuţie, la plată
frumoase trecătoare (din partea casei ţuică şi apă de la robinet, filtrată)
nici miezul nopţii, bate-o dată,
apoi se furişează-n zori cu luna prinsă în flagrant
de zori deconspirată
 
iacătă cum pleacă, cu o anumită demnitate
cu fruntea sus, din casa scării,
(şi dat voi fi uitării)
destinul lor fragil, subţire, la voia întâmplării
 
iacătă coboară cu micul lor bagaj
cosmetic, şi de cunoştinţe
frumoase siluete fără amintiri, tăcute ne-mpliniri
frumoase trecătoare vagi credinţe
 
văd cum se îndepărtează exuberante, gălăgioase,
cu poşetele lor de muşama roşie
spre alte nopţi mai luminoase, mai cu foloase
 
poate au şi ele un Dumnezeu al lor
o pudră, un parfum ocrotitor
 
eu cu siguranţă îl Am
încă vine apă la robinet
 
a mai rămas şi puţină ţuică…
 
UN POET
sunt un poet fără memorie
adesea nu mă ţin, doar mă agăţ
de o vocală, de-un cuvănt
nu am în spate un trecut, istorie
nici clipe dulci de glorie
nu sunt şi nu am numele de sfânt
 
sunt un poet fără viziune
văd doar de-aproape, lentila e strivită de pământ
în baltă mi se-oglindeşte frumuseţea
nu sunt şi nu am numele de sfânt
 
sunt un poet fără identitate
nu am aflat cine îmi scrie poezia, e crunt
să umbli fără vers în libertate
mă furişez cu umbre umezi pe sub streşini umezi
nu sunt şi nu am numele de sfânt
 
sunt un poet fără muză, fără inspiraţie
şi totuşi simt cum prinde viaţă
cum se ridică-uşor, cum pluteşte deasupra de pământ
un abur sângeriu de început de lume
nu sunt şi nu am numele de sfânt
 
şi sunt frumos poet şi mândru-n toate celea
când nu m-aplec izbesc cu fruntea cerul
nu sunt şi nu am numele de sfânt
am norii albi pufoşi, prelinşi pe umeri
şi mai culeg câte un înger agăţat in plete blonde
şi îl cobor în palmă pe pământ!
 
ÎNGERUL DE SUB MÂNECĂ
mi-a apărut un înger pe mână
asa cam de-o săptămână
ca o pată
ca un chip de fată
trăgeam de mânecă mai jos
să nu-i vadă lumea
chipul alb
frumos
 
mi-a apărut pe cealaltă
pe mâna dreaptă
un înger ca o pată
ca un chip de fată
trăgeam de mânecă mai jos
să nu-i vadă lumea
chipul alb
frumos
 
mă oprea lumea
pe stradă
si mă făcea atent:
ti se vede îngerul de sub mânecă
indecent
trăgeam de-o mâneca mai jos
se ridica cealaltă
pe mână dreaptă
aveam un înger
ca un chip de fată!
Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu)

TU RĂMÂI MEREU O PRIMĂVARĂ!
Nu-i drept să-nceapă-n mine iarna,
să se oprească frumoasele ninsori
şi să-şi facă de cap gerul.
Tu mă aştepţi şoptitoare să-ţi răscumpăr iubirea
zidită-n câteva cuvinte prin care revin
scriu cu fosfor sub pielea prin care respiri
şi ovală ca semnul născut între genunchi
asculţi nespusul inimii care vibrează,
înghite nemişcarea şi bate oarbă la poarta
pe care s-a încrustat sărutul.
 
Lumina îmi scapără gheţuri de tăcere,
priveghez oglinzi îmblânzite de trupul tău,
mâinile lacome îşi caută darul fraged,
degetele închid mijlocul subţire
în cercul de foc unde dorinţele cuib îşi fac.
 
Umăr la umăr destrămăm timpul
şi prin el facem drum
în orice anotimp.
Tu rămâi mereu o primăvară!
 
DOAR ZÂMBETUL LUMNII ROŞ DE SÂNGE
Trupul nopţii se frânge cadaveric,
urme de stele în pământ cu moaşte,
sub oase timpul curge-n întuneric,
tăcerea-n sâmburi din speranţă naşte.
 
Doar zâmbetul luminii roş de sânge
se urcă-n rădăcini prinse de boltă,
priveşte mama cum pruncul şi-l plânge
şi moartea o huleşte cu revoltă.
Ard râuri prin văi de gânduri amare
apele somnului strâng totu’-n vise,
căutări stropite cu praf de sare
bat degeaba la porţile închise.
 
Pe negrul drum al morţii aduşi şirag,
ne înecăm tristeţea fierbinte-n vin
pentru calvarul ce a trecut de prag,
sufletul arde-n sete verde venin.
 
ACEST ÎNCEPUT DE SECOL NEBUN
Adorm în cuminţenia unui copil
cu somnul populat cu vise de obiecte necunoscute
ce nu ştie să le citească-n semnificaţia lor,
se bucură ori se supără pentru nimica toată.
 
Mă întreabă, repetă tot ce aude şi învaţă uşor,
tu îl urmăreşti cu dragostea topită-n priviri,
ai o teamă sfântă la orice mişcare
de parcă totul ar fi năvalnic şi potrivnic
apoi îmi spui să fiu atent cum vorbesc
că totul se înregistrează
în memoria-i avidă.
 
Mă vrei un model pentru cel mic
să poată să mă depăşească,
de-acum voi fi o poezioară frumoasă
care se poate învăţa uşor.
Acest început de secol nebun
te bombardează cu vulgarităţi prin toate mijloacele.
Trebuie să întinzi scutul protector
până la vârsta înţelegerii lui
altfel voi cădea în golul propriei nepăsări
în care cuvântul nu mai contează
şi îşi face loc întunericul orb
în care cresc monştri.
 
POVESTE CU O FEMEIE
Se măritase mândria femeii vanitoase
cu cel mai potent bărbat din mintea ei
care nu dăduse niciun semn s-o ofenseze cu ceva
şi a rămas cu buzele umflate între dinţi.
Dorinţei ei de pisică în călduri
i s-a oferit somnul după sobă ori urcatul în copaci
de parcă ar fi intuit mijloacele de domesticire forţată
prin forţa lucrurilor, copiii.
 
I-a vândut timpul fără ocupaţie pe bani puţini
a cultivat dragostea de cămin
fără ambiţii şi trufie faţă de alţii,
a lăsat-o să se treacă mărinimoasă şi chiar frumoasă
prin fiecare anotimp
până şi-a descoperit mândria de mamă
şi a curs liniştită până la bătrâneţe
cu sufletul înalt de propriile împliniri
ca o madonă înconjurată de prunci.
 
ODATĂ CU TINE ÎNFLORESC
Cu cheile cui voi intra
pe poarta soarelui dimineaţa,
nimeni să nu mă ştie,
doar să mă primească
cu ofrandele cerului cunună.
 
E mai devreme de încolţirea seminţei
din care lujeri se vor naşte
înălţându-se falnici
prin judecăţile drepte.
 
Lumina topită-n culori vii
prin arome-n anotimpuri
se visează iubire sonoră.
 
Simt cum curge timpul rotund
în mâini o să prind viitorul
cu degetele pe tastele fiinţei.
 
Odată cu tine înfloresc
noile împliniri ce se apropie
uitând de tranziţii.
 
JOC DE COPIL
Din mine se detaşau părţi
de către un copil cu imaginaţie
ce le amesteca de-a valma, le aranja apoi
până am ieşit cum sunt.
 
Uneori se enerva de nereuşită
se uita la mine, râdea în hohote
părea să se gândească altundeva
şi tresărea vinovat
deşi nu-l urmărea nimeni
în meticuloasa lui preocupare.
 
A înţeles repede
cum se compun şi se descompun părţile
până capătă forma din memoria lui
unde orice noutate îşi face loc.
 
ACUM MĂ ÎMBĂT CU ILUZII
Îmbrac gândurile în forme concrete
de visele se-ntrupează-n păsări,
respir prin aripile întinse zborul
şi trăiesc bucuria ca pe un surâs.
 
Lumina lasă de se desprinde
subţirimea spiritului în cuvinte,
de mă alcătuiesc în pagini
la colţuri îndoite.
 
Căutându-te cu limbă de peşte
semnele de apă nu vor şopti
şi nu vei spune nimic,
tăcerea închide cercul în sine.
 
Acum mă îmbăt cu iluzii,
interesele ţesute se rup
şi adevărul se cerne
peste minciună,
 
tăcerea înghite zarva şi devine plictis.
 
PIAŢA LIBERĂ S-A COMPLICAT
De când unele femei au devenit o marfă expusă peste tot
piaţa liberă s-a complicat
peştii negociază preţul şi sexul proliferează,
din viaţă se rup ani de tinereţe
şi se aruncă în ghena ruşinii.
 
Poate ar trebui să mă bucur
dar tot ce se întâmplă
afişază lipsa de valori şi dezonoare,
la care nu particip.
 
Îmi las nădejdea şi credinţa acas
şi timid mă recunosc
învins de lipsa de perspectivă morală.
 
Plăcerea şi banii
au câştigat lupta cu legea şi pietatea,
de ce construim biserici?
Ori aşteptăm bătrâneţea la pocăinţă!
 
NU MÂNGÂIA GLEZNELE FĂRĂ NUFERI
Noaptea golită de întuneric dă seamă soarelui
de miasmele putreziciunii din lacuri
unde deseori luna alunecă-n ape,
se fotografiază-n oglinzi cu nuferii
şi se înalţă galbenă peste păduri.
 
Cum fructul se coace din iubire
îmi intră-n sânge luminos
şi-l subţiază asemeni vinului
pe care-l beau cu buzele tale.
 
Sub nespusul fraged al inimii
cresc copacii pe văile verzi
unde omul şi cuvântul într-o trăsură regală,
pleacă la cules de stele
şi fură cu mâinile goale lumina.
 
DACĂ M-AR IUBI
În adâncul celui care mă cred, nu mai sunt,
am rămas risipit într-o fiinţă străină,
să-i acopăr cu fluturi zâmbetul trist.
 
Dacă m-ar iubi ar fi prea târziu,
s-a copt miezul din fruct, să-l storci şi să-l bei
aşa cum tăcerea înghite zarva după furtună,
suspinul se cerne în intimitatea trupului,
mi se furişază uitarea în memorie,
şterge amintiri şi pune altceva în lumină.
 
Cerul de mâine îl voi înlocui cu altul,
toţi norii se-mbracă-n armuri de piatră,
pietrele vor cădea pe rând îngheţate
umilind plăcerea verdelui crud
dincolo de voinţa înnoită-n zadar.
 
Ce ştiu nu se mai încheagă,
îmi lasă pe umeri tot ce se naşte din patimă
nebiruit şi cu moartea împăcat.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

FASCNIAT DE LECTURĂ
Mihai Burghelea este elev în clasa a V-a, la Colegiul Național „Constantin Diaconovici Loga”, din Timișoara. Ceea ce-l face deosebit față de colegii lui e pasiunea neobosită pentru lectură. Citește cu un ritm de până la 200 de pagini pe zi (asta, după ce vine de la școală și-și face temele)!
Lista de lecturi obligatorii și facultative, recomandate de d-na profesoară de limba română, a fost pentru el o reală provocare. Și-a propus să le citească pe toate, în cel mai scurt timp. S-a împotmolit însă la o lectură, “Poveste de Paște” de Mircea Goga…pe care nu o găsea niciunde! A căutat în toate librăriile și bibliotecile orășenești, în anticariate, pe internet…și n-a găsit-o.
Nu a disperat. A scris Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, cu rugămintea de a-i oferi informații despre o editură, o colecție, o librărie, care să-i ofere oportunitatea de-a găsi textul căutat.
Peste câteva zile s-a produs…un miracol: însuși Mircea Goga, autorul povestirii „Poveste de Paște”, i-a scris:
„Dragă Mihai,
Am primit mesajul tău de la Asociația Scriitorilor, căreia i te-ai adresat. Îți trimit alăturat cele două cărți: Ștefan, care conține  Povestea de Paște, și Lily. Sper să-ți placă. Le-am scris cu multă iubire, ca un bunic de profesie ce sunt. Uneori, lecturile suplimentare reprezintă o corvoadă pentru elevi. M-aș bucura dacă cele două cărți ale mele ți-ar plăcea. Cei doi nepoți – eroii acestor pagini – sunt în prezent mari. Ștefan e student în anul II la Paris, la Sorbona, unde am predat vreme de aproape două decenii, iar Elyse, respectiv Lily, are 11 ani și e elevă la un colegiu din Versailles. Vin, cât de des îmi permit împrejurările, în țară.
Îți urez succes în tot ceea ce faci și plănuiești să devii, îți doresc o lectură plăcută și mult bine în viață!
Cu cele mai bune sentimente,
Mircea Goga
Cluj-Napoca, 18 martie 2015
P.S. Nu am mai avut exemplare decât din această a treia ediție.”
Mare i-a fost bucuria când a primit pachetul și, despre atenția pe care i-a acordat-o domnul Goga, ce să mai spun... Trebuie să vă imaginați cum foaia îi tremura în mâini, lacrimile îi străbăteau obrajii și cu greu înțelegeam ce-mi citește. Emoțiile     l-au stăpânit toată după-amiaza” – mi-a scris, despre acest eveniment, mama lui Mihai.
Pe cartea Ștefan, apărută la Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011, subintitulată Cartea mea de Sărbători, autorul, Mircea Goga a notat și o dedicație: ” Pentru Mihai Burghelea, Cu cele mai bune urări de succes în viață și în drumul ales”.
Cine a spus că tânăra generație nu citește?
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

FLOARE DE AUR, SELENE
Noapte blândă, senină
Gânduri alină.
Coboară în vise și cântă,
Albă lumină!
 
Floare tăcută, regină,
Fruntea înclină.
Seamănă liniște codrilor,
Tu, lună plină!
 
Apă curată din stele
Spațiul petrece,
Scaldă în suflet iubirea,
Timpul întrece.
 
Fată de doruri purtată
Clipa învie.
Candelă lumii în noapte,
Albă magie.
 
Floare de aur, Selene
Urcă alene
Pe bolta templului cosmic,
Pace așterne.
 
Mireasă, zeița Luminii,
Cununa îți prinde!
Floare de lotus a lumii
Potirul deschide!
 
Valuri și valuri de raze
Străpung Universul,
Pornesc cu putere de-odată
A Cerului și Pământului roată:
Animă Edenul.
 
REVELAȚIE
- Bine-ai venit, lumină vie!
Suavă, proaspătă şi tandră
Începi a zilei simfonie,
Reverşi emoţii în culori,
Mă chemi... Tainică feerie...
 
Omule, prietene al meu,
E călăuză şansa noastră.
Ce să gândim? Nimic nu-i greu.
Vom hoinări în zarea-albastră
Urcând pe aripile zilei.
 
Priveşte muntele în faţă!
Pe vârf, vezi? Oameni construiesc
De zor biserica de gheaţă.
Pe şesuri duminică nu-i,
Doar munca e religie întâi.
 
În nave cosmice, spre stele
Spintecă cerul, se înalţă
Şi cucerind vidul, în ele
Visează case de vacanţă...
Gânduri uşoare, inimi grele...
 
Ne scufundăm într-o clipită
În apele oceanului, adânc
Şi în lumină se ridică
Haotic, legile sfidând,
Fabrici de arme. Vis de frică!
 
- Au armele hidoasă gură!
- E cântul morţii, ce-l învaţă
Cu suferinţă şi cu ură
Copiii celor trişti pe viaţă.
În fapt război amar îşi jură.
 
Prietene, intrăm pe dată
Să vezi şi lucruri minunate:
Oamenii fraţi ce nasc odoare
În sacra lor maternitate,
Cu stea pe umeri şi-n ochi soare.
 
- Spitalele au freamăt mare!
- Oamenii doctori se tot luptă
Să vindece cu trudă corpul.
- Şi sufletul? Făcut uitare,
Rănit şi dezbinat ne moare...
 
- Să coborâm la noi, în suflet,
Pe unda nouă de lumină!
Simţi? E-atâta pace şi senin
Şi bucuria e deplină
În zborul spre tărâm divin!
 
Alungă teama, omule!
Cum, nu te recunoşti ? Admiră!
Doar frumuseţe şi iubire
A dăltuit Marele Spirit
În gingaşa şi blânda-ţi fire!
 
Ascultă bine adevărul
Din inimă! Durerea curmă!
Cu fraţii tăi uneşte dorul,
Trăieşte clipa cea din urmă
Alegând grâul de neghină!
 
- Zi fulguire de lumină,
Hai, să ne-ntoarcem pe pământ!
Cu sens e inima mea plină...
În adevăr: şi omu-i creator!
Îmbracă gândul în iubire,
Mireasă-n suflet, călător...
 
PĂPĂDIE
Păpădie, păpădie,
Fată dragă și nurlie,
Ai  venit așa, deodată
Și-ai umplut grădina toată.
 
A-ntrebat și liliacul:
- Cine-i balerina mică
Ce valsează-ntr-un picior
Peste pajiști fără frică?
 
Un  gândac cu pete roșii
S-a  învrednicit să-i spună:
- A furat, de bună seamă,
Aurul țesut în lună!
 
Și-n  rochița ei gălbuie
Cântă-ntruna și dansează:
- Eu sunt luna! Eu sunt luna
Coborâtă pe câmpie!
 
- Măi, să fie! Măi, să fie?
Ciripea o rândunică
Și-ncerca și ea din zbor
Minunata melodie.
 
Dar un țânc cu nasu-n vânt
Care-n iarbă făcea tumbe,
A răspuns: - Nu e luna!
Ați greșit... da nu știu unde!
 
Și-ncepând cu toți să râdă,
Să danseze-ntr-un picior,
Au cântat în gura mare,
De s-a auzit în soare:
 
- Păpădie, păpădie,
Dansatoare și nurlie,
Bine ai venit, fetică!
Lună mică, lună mică!
Mioara Oprișan (Însurăței - Brăila)

PANORAMĂ
În Vişeu de Sus, oraşul copilăriei mele, se află o străduţă cu numele Obreja, situată în continuarea străzii Spiru Haret, pe care este clădirea şcolii în care am locuit până când am împlinit zece ani.
Strada Obreja[1] e interesantă. De la intersecţie, pornind spre răsărit, mergem puţin pe orizontală. Pe dreapta e o singură poartă, dar pe stânga sunt două case. După aproximativ o sută de metri, începe o pantă. Pe partea stângă sunt câteva scări, vreo douăzeci, care se termină în faţa unei portiţe. Cineva construise casa în vârful pantei, încât părea crescută din stâncă. Mi se părea o idee interesantă. De la fereastra dinspre apus putea să vadă departe, până la râu. De la fereastra dinspre sud vedea tot parcul oraşului şi partea din spate a clădirii care aparţinuse nobilului Pop Simion, casa naţionalizată şi transformată în Primăria oraşului.
Pe lângă casă, copiii grăbiţi în drum spre şcoală făcuseră o cărare. Adulţii nu se aventurau să urce panta destul de abruptă.
Pe partea cealaltă a drumului, panta era mai domoală. Ici-colo se găsea câte o treaptă. Cărarea de pe marginea drumului părea un trotuar. Unde se termina panta se afla poarta parcului mare al oraşului.
Pe mijlocul drumului circulau căruţele, săniile trase de cai sau boi şi rar trecea câte un camion. Pentru a fi urcată mai uşor, acea porţiune era lungită într-o curbă. 
Din vârful pantei, strada continua orizontal, tot pe direcţia vest-est. De acolo veneau la şcoală mulţi dintre colegii mei.
Obreja era interesantă toamna, când mergeam să văd parcul cu frunze colorate şi cu forme diferite, era atractivă primăvara, când căutam primele flori şi cuiburi de păsări, şi vara, când scurtam drumul, după caz, evitând căldura asfaltului.
În cea de-a doua casă de pe stânga locuieşte Fritz, un om ursuz, de care se feresc copiii. Nu prea ştiu cum arată Fritz, pentru că nu ne-am întâlnit faţă în faţă. L-am zărit doar când treceam şi el lucra în grădina pe care o admiram. Grădina lui e situată în lungul străzii şi continuă pe deal. Avea straturi îngrijite, frumos aliniate, dar şi o livadă îngrijită, care trecea pe lângă casa din vârful pantei.
Eram deja elevă, când am primit o sanie din lemn, care avea metal pe tălpi. Mă jucam mai mult singură, împingând sania şi sărind pe ea. Într-o zi, am avut curiozitatea să merg pe Obreja. De felul meu eram prudentă. Ţineam seamă şi de îndemnul tatălui meu de a evita pericolele.
Am ascultat. Nu se auzeau nici zurgălăi de cai, nici zgomot de motor. Mi-am aşezat sania şi mi-am dat „şvung” ( schwung ) întinzând picioarele şi apropiind brusc sania, în timp ce ridicam picioarele de pe pământ. Sania pleca la vale şi gustam mişcarea cu bucurie. Nici mică nu ţineam morţiş să fiu într-un grup de prieteni, mă puteam distra şi singură.
Întâmplarea face ca, în timp că învăţam cum să folosesc sania, pe lângă mine să treacă un coleg. S-a amuzat când i-am spus că mă şi singură. Mi-a propus să mă înveţe cum se conduce sania, că el ştie, că e băiat. I-am spus că m-a învăţat tata cum să întorc sania din mers cu călcâiul. Colegul a insistat şi am acceptat să conducă şi el sania o dată.
N-am putut anticipa gândurile colegului meu. El a dus sania mai sus decât o dusesem eu şi, la vale, sania avea viteză mare. În loc să „cârmească” la stânga, a lăsat sania să alunece înainte.
E uşor de imaginat că sania a lovit cu putere gardul de lemn am grădinii lui Fritz şi s-a oprit într-o tufă de coacăz. De surpriză, nu mă dureau genunchii juliţi. M-am scuturat din mers, am abandonat sania şi pe „şoferul” de ocazie. M-am oprit la timp în mijlocul străzii. Sosea Fritz.
Urmăream de la distanţă dialogul celor doi, străduindu-mă să ghicesc din semnele pe care le făceau ce se întâmplă. Colegul a scăpat cu o ureche înroşită şi cu sperietura. Recuperarea saniei cădea în sarcina tatălui meu.
Mergeam spre casă puţin tristă. Primisem o lecţie: să nu mă las „îndrumată” de o persoană care avea vârsta mea.
După această întâmplare, Obreja a rămas aceeaşi stradă interesantă pe care treceam adesea spre şcoală, după ce ne-am mutat în alt cartier, şi aceeaşi stradă pe care mă visez adesea.  
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

[1]Uliţă în pantă

VĂDUVA  ROLLON-DOMENEC
Louise, pe numele ei de domnişoară – Rollon. Se numea, deci, cu un nume vestit (1).  Dar ea, chiar dacă făcuse oarece carte (şi, deci, învăţase şi istoria neamului breton), nu avea orgoliul numelui ei. Era văduvă, de jumătate de an – şi, acum, împlinise 52 de ani. Soţul ei, Rodolphe Domenec, fusese ghilotinat, în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu regele şi regina Franţei (2). Asasinat, adică, de aceleaşi fiare şi din aceleaşi motive obscure şi barbare, asasinat de aceleaşi instincte oarbe, de acelaşi monstru tentacular, lihnit şi aţâţat – aţâţat de, mereu (după el!) preapuţinul sânge (sânge strigându-şi, cumplit, la ceruri, nevinovăţia!) - dar pe care sânge, monstrul îl inhalase extatic, ca pe un satanic parfum de jertfă…
…În jurul femeii, oceanul vuia surd, profetizând cumplit, din abisuri ameţitoare. Apele se vălureau înalt-albastre, cu creste când spumegânde, când fulgerătoare, neîncetat primejdioase. Şi, de sub vârtejurile care se formau în jurul stâncilor subacvatice - ameninţând, pururi sinistru. Valurile răspundeau, deci, vremilor oamenilor de pe uscat - şi acompaniau, cu o barbară muzică de vaiete şi de huiete apocaliptice, istoria cea deznădăjduită.
Văduva Rollon-Domenec mergea cu paşi mari, în plin soare, printre graniturile fierbinţi, semănate pe plaja aurie şi deşertică. Boneta ei perfect albă, plisată, parcă vâjâia, spintecând briza molâie, rochia ei neagră se înfoia, mânioasă, la fiecare pas mare, întins vajnic, al văduvei Rollon-Domenec. Niciodată nu se îmbrăcase de sărbătoare, după nuntă – ci mergea, pe drum (şi, cândva, la biserică), atât de simplu, sever şi umil îmbrăcată, încât unii săteni erau tot mai intrigaţi: nu ştiau dacă nu cumva scăpătase, pe neştiute, până la a deveni cerşetoare, ori că sfida lumea, după ce va fi fost trecut, pe tăcute, la vreuna dintre sectele religioase, venite, buluc, de peste Canalul Mânecii, din Albion – dar şi de peste ocean, din America..
Nu mai mersese la biserică, din ziua în care aflase că preotul din Relecq-Kerhuon jurase pe Constituţie (3) - cum în Vandeea cea îndârjită nu se prea petrecuse (4), datorită influenţei (aproape mistice!) a fraţilor Chouan (5).
Dar acum fusese chemată (prin portărelul “revoluţionar”, cu bonetă roşie (“frigiană”, cică! – Doamne, apără şi păzeşte!), puţind a pucioasă, precum focul iadului! – sub ameninţarea cu arestarea!!!) de către preotul diavolului, din comuna-cu-ghilotină (şi cu o catedrală foarte arătoasă, Notre Dame de Daoulas, în care, acum, se instalase el, Diavolul Pustiului - şi trona!), numită, din veac, comuna Relecq-Kerhuon. “Preotul diavolului” – sau “constituţionalul” (mai mare ocară nici nu se putea imagina, de către normanzii binecredincioşi!) - da, aşa îl probozeau, cu tot focul, femeile, pe preotul care acceptase să jure pe Constituţie, iar nu pe Sfânta Biblie: ”constituţionalul”!
Chemată să facă, pe jos, două leghe bune, din cătunul ei, situat undeva între  Brest şi Relecq-Kerhuon (6) - mult mai aproape de Brest, decât de Relecq-Kerhuon. Era un drum lung (pe care-l făcea pe malul estuarului Elorn, pe  care, fireşte, refuza să-l treacă, vreodată, cu bacul! – făcea excepţie doar când trebuia, musai, să meargă la vreo rudă de-a ei, la Plougastel…) - fiind, la fiece pas, stropită de valurile înspumate ale veşnic neliniştitului, nemărginitului ocean. Dar nu se plângea: în fiecare lună făcea un drum la fel de lung, până la ultima ei rudă, probabil o mătuşă bolnavă (după câte lăsase ea să se înţeleagă, văduva fiind din cale-afară de discretă!), din Plougastel-Daoulas (acolo unde-i trecătoarea - “pasajul” Saint-Jean). Dar, acum, acea neştiută mătuşă se pare că murise (aşa a îngânat, odată, văduva…) – şi, deci, Louise Rollon-Domenec nu mai făcea drumul, nici măcar până la Plougastel, cu bacul…          
Deşi nu era de baştină din Relecq-Kerhuon – oamenii (atât cei din cătunul în care locuia cu bărbatul ei, cât şi cei printre care se născuse, în Plougastel-Daoulas, dar şi cei din marele târg şi port al Brestului, unde era cunoscută, ca femeie tare săritoare la necazul oricui şi, totodată, precupeaţă de brânză şi unt, de peşte şi creveţi – cinstită cu toţi cumpărătorii şi tare mândră, prin cuvinte bine alese şi teribil arzătoare, cu cei obraznici şi mişei!) o luau, oarecum, “la pachet” cu bărbatu-su (care chiar văzuse lumina zilei în Relecq-Kerhuon!), şi le ziceau, cu un termen comun şi evaziv, “les Relecquois”, sau “les Kerhorres”.
Spunem “oarecum”, pentru că Louise Rollon-Domenec era percepută ca o făptură ciudată. Chiar înfiorător de ciudată, pentru aceşti oameni, sufocaţi şi grozav de încântaţi (în mare taină!) de nenumărate, de miraculoase poveşti şi superstiţii fermecătoare. Nu o dată, locuitorii cătunului, ca şi cei ai comunei, văzuseră cum, de câte ori Louise Rollon-Domenec pleca ori se întorcea la casa ei, se stârnea un adevărat vifor de pescăruşi, care se lăsau atât de jos, în preajma ei, încât se crea via impresie că Louise Rollon-Domenec vorbeşte, în taină, cu valurile albe şi cenuşii, viforoase şi teribil de zgomotos fâlfâitoare, ale pescăruşilor. Ori, poate, boceşte şi vesteşte, dimpreună cu ei, catastrofele largului…
…Şi acum, când păşea, cu paşi mânioşi, printre turmele de stânci granitice ale ţărmului, ori îşi fâşâia mersul, ca un şarpe de mare eşuat pe uscat, pe şi printre nisipurile tot mai sure, din pricina luminii tot mai puternice a amiezii – pescăruşii se văietau cumplit de straniu, la înălţimea capului şi feţei ei, şi Louise Rollon-Domenec nu se simţea deloc stingherită de vântul straşnic, adus de aripile lor dezlănţuite amarnic, ci buzele ei parcă răspundeau terorilor păsăreşti şi, din când în când, se pare că nu doar confirma apocalipsele vestite de zburătoare, ci le întărea, prin noi şi noi veşti, care de care mai tulburătoare şi mai cumplită. Nu mai conteneau paşii mânioşi ai Louisei Rollon-Domenec. Nu mai conteneau văicărelile vaticinare ale păsărilor, tot mai multe şi mai îmbulzite, pe deasupra şi pe lângă trupul, de înălţime mijlocie, dar foarte zvelt, numai muşchi ageri, ca un arc de oţel încordat, al văduvei.
…Şi la vârsta asta, care, pentru majoritatea femeilor bretone, însemna bătrâneţea şi neputinţa cea veghetoare, în faţa  focului din vatră – Louise avea un trup grozav de ager, ca de nevăstuică. Nimeni, nici bărbatul ei, măcar, nu apreciase, vreodată, trăsăturile ei, straniu de frumoase – când luminoase ca soarele pe valuri, când zbuciumate, mohorâte la culme, precum cerul umplut de voci şi de uragane pustiitoare… Nu apreciase nimeni trăsăturile armonioase şi pline de o viaţă năvalnică (şi, totuşi, ascunsă şi tainică, precum rugăciunile cumplite ale oceanului!) – nu privise nimeni, cu luare-aminte, chipul ei, cel înconjurat de un păr alb-cânepiu, ca de ştimă, rotit, în lumină, precum o aureolă!…şi nici la buzele minunat arcuite ale gurii femeii (buze uscate de trăiri interioare, tumultuoase, năvalnice)…
…Aceste buze, ale gurii văduvei îmbrăcate în negru şi alb, nu mai conteneau, acum, nici ele, să se mişte, misterios, înspăimântător de aprobatoare, faţă de câte-i plângeau, la urechi, frânţi de spaime şi cu lacrimi amare şi nevăzute, primprejur, pescăruşii!
“Da-da”, părea ea să confirme, “acuma, da, acuma au venit, uite-i colea, pe dunele alea din faţă, cei patru Călăreţi ai Apocalipsului!” – şi ei, pescăruşii: “O, da, îi vedem şi noi, o, vai şi amar de bieţii de noi, şi de sărmana lume!” – iar ea nu înceta: “Uite-i cum îşi înalţă făcliile de moarte, uite-i cât de necruţători şi de drepţi sunt! Bărbatul meu va fi răzbunat, bărbaţii noştri, cu capetele lor, cele tăiate, ţinute acum, în mâini, între palme, şi ridicate înalt, către ceruri, spre pâră dreaptă, către Dumnezeu! - îşi vor afla, sigur, mântuirea, şi-şi vor striga nevinovăţia, sus, spre cerurile deschise, către Mântuitorul-Cristos, care pre toţi ne judecă, singurul care o face cu nepărtinire… – …iar femeile şi copiii noştri, cei spintecaţi de diavoli, vor fi aduse, vor fi aduşi, pe aripile voastre vor pluti, pescăruşilor, ca şi pe aripile porumbilor albi, spre Paradis!” – …iar păsările se luminau şi, totodată, sângerau albastru, zburând, acum, mai sus de chipul Louisei, ca să vadă când li se va face semnul de urcare înspre Paradis…!
…Şi paşii ei, neînduplecaţi, cât şi Cavalerii Apocalipsei, dumicau spaţiul, fără cruţare, şi îmblânzeau, până la umilire, valurile oceanului… Louise, încălzită şi extaziată de propriile ei viziuni, uitase, demult, să mai gâfâie: respira, parcă, în vis – respira, parcă, în ritmul unui zbor nevăzut, al unui zbor care o va duce, din nou, alături de bunul ei pescar, Rodolphe Domenec.
…Nu, Louise Rollon-Domenec nu era vrăjitoare, cum, probabil, mulţi o credeau – deşi, şi ea, ca şi consătenii ei, ştia şi credea în sodom de duhuri – în “sargusetele” (7) care au adus, în Bretania, Piatra care Cântă, în ştimele şi ondinele atât de trist, de fermecător cântătoare – credea, familiar, în măreţul Lucifer şi în slujitorii lui – în Belfegor, în Hufgin, în Belial, Thamuz, Martinet, Mammon, în Dagon şi Succor Bénoth, în Asmodeu, Kobal, Verdelet, Nybbas, Wierus… dar, pe deasupra tuturor, credea, cu o fierbinţeală ameţitoare şi bună, în Crist-Cel-Înviat! Şi diavolul cel adevărat, preotul din Relecq-Kerhuon, “constituţionalul” (prin nimic asemănător sprinţarilor şi ghiduşilor spiriduşi, cum îi vedea ea, în nălucire, pe slujitorii tristului şi marelui Lucifer!) – rămânea singurul duh rău şi bestial, lunecos, şi înşelător, şi veşnic mohorât, precum valurile de catran ale iadului. Şi tocmai la el se ducea ea, acum, sub ameninţarea ghilotinei – aceea ce era numită, de multă vreme şi de oameni cu umor negru şi lipsiţi de orişice urmă de simţire omenească: “răzătoarea naţională”, “mama sfântă” a diavolilor!
…Ea era trecută, cu gravitate şi mult sârg, prin şcoala de fete din Nantes. Nu era licenţiată, pentru că părinţii îi muriseră, tocmai când ea avea mai mare nevoie de ei – pe când, încă, nu se dezmeticise din copilărie (şi trebuise să se mărite - dar nu regreta, deloc nu regreta măritişul, căci Rodolphe fusese cu un om de treabă şi, deşi pescar sărac, ştiind să iubească, onest şi tandru!) - dar era destul de “firoscoasă”, pentru a stârni nemulţumirea invidioasă a consătenilor. Aşa că nu puţini alternau în a o socoti când vrăjitoare, când doar… ”nebună”. Şi doar pentru puţină vreme îi permiseseră să se ocupe de copiii lor, ca singură învăţătoare a bietului cătun de pescari… Aşa că nu mulţi dintre tinerii pescari de acum apucaseră, atunci, cândva, să soarbă ştiinţa de a scrie şi citi, de la ciudata femeie, severă şi caldă, totdeodată, dar, mereu, cu un tremur de nervozitate al mâinilor, pentru că lucrurile nu se înscriau, decât foarte rar, ori prin miracol, în viteza ei de pricepere şi viziune!
…Oare ce vor mai putea învăţa oamenii, de acum înainte, după ce Satan năvălise, cu toată cavaleria lui smolită, în lumea noastră? Oare ce vor mai accepta oamenii să mai înveţe, în acele cuşti ale statului de acum, numite tot, cică, “şcoli” - în care li se spunea că suprema cinste este să-ţi “torni”, ucigaş, tatăl şi mama, şi fratele, şi sora…să-i “torni” către oricare membru al “comitetelor revoluţionare”, din Bretania – pentru că suprema plăcere este, acum, să-i scuipi pe bărbaţii şi pe femeile şi pe copiii sugari, suiţi pe scândura basculată a ghilotinei, înainte de a fi descăpăţânaţi?! Sărmane femei cu rod în pântece, spintecate, din creştet până în tălpi, de “Cavalerii Revoluţiei”…Sărmane capete de copii tăiate, fragede şi însângerate, cu ochii încă deschişi, bătând încă din pleoapele micuţe, holbaţi dureros, de neînţelegere…unii chiar smulşi de la ţâţa mamei! Unul dintre aceşti îngeri de copii îl întrebase pe călău, pe când era basculat pe scândura ghilotinei – întrebase cu un fir subţire de voce speriată, pierită, şi cu o candoare care-ţi rupea sufletul - dacă-l aveai, fireşte! - (şi au fost călăi care s-au dovedit mai umani decât diavolii de “Ofiţeri ai Revoluţiei”, care comandau faptele iadului – călăi care preferaseră să fie puşi ei, în locul copiilor, pe scândura ghilotinei (8)!): “O să mă doară tare?” (9).
…Îşi aminteşte şi-şi adună, fără să le mai cearnă, amintirile, rumegându-le, cu un soi de plăcere crudă a reluării, la nesfârşit, a chinului amintirii… - îşi aminteşte, ca pe Sfânta Cruce răstignită pe Amintire, Louise Rollon-Domenec, îşi aminteşte, acum, ritmat în ritmul paşilor ei tot mai exasperaţi, afirmaţiile de prin cârciumi, ale diavolilor din comitetele “Revoluţiei”, dar şi afişele şi comenzile “ofiţeresco-revoluţionare”, proclamaţiile oficiale ale diavolilor “Revoluţiei”:
“Trebuie eliminate, în mod prioritar, femeile, <<bazele reproducătoare>>, şi copiii, căci <<copiii sunt pe cale să devină viitori bandiţi>>. Dispare, de asemenea, riscul de represalii şi de răzbunare. Vom crea chiar lagăre de exterminare, care le sunt rezervate bandiţilor ăstora de bretoni. La Bourgneuf şi Nantes vom organiza înecări speciale pentru copii.
Vandeeni nu mai trebuie să se reproducă. Vom tăia sexelor bărbaţilor, pentru a ne face, din ele, cercei. Sau le vom atârna la centură, ca trofee. Vom  exploda cartuşe în aparatul genital al femeilor. Nenorocire celui care apără <<aceste lupoaice şi aceşti pui de lup>>!
…Vom tăbăci pieile vandeenilor, pentru a face din ele pantaloni de călărie, destinaţi ofiţerilor noştri superiori”…(10)
…Şi nu au fost, astea, nici vorbe de crâşmă, şi nici laude deşarte… ba, dimpotrivă, s-au dovedit doar o teribil de palidă umbră a realităţii iadului breton, în care se slăvea Meşterul Supremului Rău, El, Satana Triumfătorul, într-o lume înfricoşător pustiită de vlagă şi de orice urmă de faptă umană, pustiită de orice rază, de har omenesc ori dumnezeiesc!
…Louise Rollon-Domenec parcă rodea nisip, nu doar cu dinţii ei strânşi şi scrâşnind, ci şi cu gândurile ei, tot mai întunecate şi tot mai furtunoase: “Educaţia a ajuns să fie codoaşa Satanei şi, deci, a celui mai greţos desfrâu. De acum, oamenii vor fi învăţaţi să se înşele şi să se ucidă, să se înjunghie prin spate, surâzându-şi prin faţă, între ei, cu zâmbete mieroase pe buze se vor ucide unii pe alţii, cu sete şi cu ochii strălucind de plăcere satanică… – vor ajunge, dacă n-au şi ajuns, deja, să se întreacă în a se strecura, cu viperele dimpreună, tot mai sus în Împărăţia Satanei, pentru ca să ajungă tot mai sălbatici şi mai fioroşi, adică, bestii tot mai puternice, mai desăvârşite… Toţi vor stăpâni ştiinţa de a deveni bestii desăvârşite – şi, deci, toţi Îl vor părăsi pe bietul Crist Răstignitul, pentru că nu este util. Crist-Lumina Lumii  nu este ucigaş şi dascăl întru ucidere, nu este învăţător întru bezne, deci este un fraier inutil! Totul va trebui să fie util, de acum încolo, pentru propăşirea beznelor iadului - iar nu omenesc, şi nicidecum dumnezeiesc!”
Şi Louise Rollon-Domenec nu se oprea aici cu scrâşnetele gândului ei, adâncit în bezne şi deznădejdi: “Preoţii noştri bătrâni şi cinstiţi, pe când nu înduraseră, încă, martirajul şi moartea mândră, ne-au învăţat, când eram noi copii şi tineri, că morala este cântarul cel sfânt al Lui Dumnezeu, pentru a afla El cât de mintoşi am ajuns noi, după necazul ruşinos, pe care I L-a făcut strămoşul nostru, Adam. Acum, <<morala>> acestor bestii şi diavoli dezlănţuiţi în Supremul Sabat  a întors totul pe dos: a ajuns <<morala>> lor să fie susţinătoarea şi înlesnitoarea cea mai ferventă a imoralităţii criminale. Cei imorali şi criminali îşi alimentează trufia şi triumfurile lor însângerate, din lumea asta – că în alta tot nu cred ei! – tocmai din predicarea neruşinată, şi înverşunată, şi oarbă a <<moralei>> lor, cum îi zic ei: <<moralei noi>>! Şi lucrarea asta de încurcătură satanică va fi susţinută şi înfricoşător de spornic încurajată de toată şleahta asta de diavoli, de popii ăştia de acum, de <<juraţii Satanei>>! Cu cât lumea e mai năucă, cu cât lumea asta e mai fără de busolă, cu atât va fi slăvită crima, drept <<culme a moralei oamenilor>>. Biată Bretonie, biată Franţă… biată lume! - oare ce te mai aşteaptă, în care iad şi în cât de adâncă prăpastie, în al câtelea cerc al iadului te vei scufunda? O, dar eu zic, acuma, că greşesc, da, chiar greşesc, gândind aşa - Dumnezeu să mă ierte: iadul nu poate fi, nu, n-are cum fi mai hâd şi mai groaznic decât pământul ăsta, de acuma, peste care sângele curat curge în valuri apocaliptice, pământul ăsta cotropit de toate urletele de fiare şi de urletele cutremurate de groază, cotropit de toate spaimele şi nălucile despletite, înnebunite -  şi de toate scârnele umblătoare şi jivinele otrăvite, fiice bune ale Satanei…!”.
…Pescăruşii ţipau tot mai tare, tot mai disperaţi, tot mai mulţi strânşi, impetuos, în valuri tot mai dense, precum torentele vijelioase de munte, cu aripile bătând tot mai asurzitor şi mai sufocant abătute asupra plajei - încât nisipurile aurii ori sure aproape nu se mai vedeau, iar vuietul implacabil al valurilor oceanului, la fel de implacabil ca soarta lumii, lumea cea atinsă şi zgâriată şi însângerată, toată, de aripa neagră şi zimţuită a Satanei - abia se mai ghicea. Păsările parcă ar fi înţeles frământul de cuget al acestei mândre femei – şi o înconjuraseră s-o apere de propria-i soartă. Şi acum zburătoarele cele miloase erau cuprinse de o sfântă furie, se vânzoleau din ce în ce mai tare, oglindindu-şi zborul lor, tot mai exasperate, pe chipul strălucind în amiază, al văduvei Rollon-Domenec.
 
…Ajunsă în comuna Relecq-Kerhuon, comuna diavolului – văduva îşi făcu cruce şi bătu o metanie scurtă, pe pietrele drumului ce ducea la catedrală. Două şiruri lungi de case, întunecate şi sumbre, acum când soarele scăpătase adânc – două şiruri de case înalte şi ţuguiate se înşirau, de-o parte şi de alta a drumului pietruit -  toate cu obloanele trase: în trista lumină a înserării, cele două rânduri de case înalte, cu două caturi şi cu trei chiar, se înălţau, ca nişte popândăi uriaşi, graşi, uitându-se, curioase, la văduva cea ostenită şi la pescăruşii ţipând neosteniţi. În definitiv, cine să se ridice, măcar de curiozitate, la trecerea văduvei, dacă nu era niciun om viu, în pustietatea de cavou a serii?
Văduva Rollon-Domenec se îndreptă spre piaţă, unde Satana înălţase, sumbră, unealta monstruoasă a morţii - poreclită “răzătoarea naţională”, “moara de tăcere” sau “mama sfântă”. Ghilotina “miloasă” a “Revoluţiei”. Acum, ghilotina se odihnea, ca un monstru antediluvian şi plin de noroi însângerat, care digeră, greoi şi cu sinistre sughiţuri, ce a înfulecat, pe nemestecate, cu un ceas în urmă. Şi, cu adevărat: din jgheabul cuţitului ghilotinei (cuţitoaia de oţel pândea, ascunsă în capătul de sus al jgheabului, ca un păianjen uriaş, hrăpăreţ şi veşnic nesătul!) picura sânge, iar în jurul molohului erau bălţi de sânge abia închegat – semn că, nu de mult, monstrul cel ce umbrea, cu sinistră umbră, zarea  - se hrănise, din plin, şi acum îşi rumega, îşi molfăia tacticos resturile dintre colţi, şi-şi râgâia hrana.
Iar plebea care, satisfăcută de măcel şi de valul sângelui proaspăt, se retrăsese, şi ea, pentru digestie, pe sub acoperişurile ţuguiate ale caselor – era, la acest ceas de amurg, nevăzută. Unii, majoritatea, se ţineau închişi de frică, alţii, mai puţini, se tolăniseră, prin sălaşurile lor, de lemn şi piatră, mulţumiţi şi burduşiţi de impresiile acestui spectacolul barbar şi apocaliptic, care i-ar fi scârbit până şi pe canibalii de prin coloniile Franţei… cert este că nimeni nu scoase capul de după vreo ferestră ori poartă, atunci când văduva Rollon-Domenec termină de străbătut piaţa şi se opri, o clipă, înainte de a păşi pragul catedralei Notre Dame de Daoulas.
Intră, apoi, sub umbrele împânzite de tristeţe ale catedralei (goală (11) şi întunecată) - înaintă până în dreptul primei bănci – şi se aşeză, cu un mic geamăt de osteneală. De afară, se auzea zborul plin de nelinişti, al pescăruşilor apelor – păsări credincioase, care n-o părăsiseră pe văduvă, şi se învârteau, dând viforos din miile de aripi, jur-împrejurul catedralei.
…Într-un târziu, din banca unde stătea, strivită de bolţile catedralei, văduva Rollon-Domenec - se auziră murmure. Buzele ei veştede începuseră să se mişte, ca la orbi, parcă fără vrere şi dintr-un simţământ de sigurătate fără leac. Se auziră, apoi, tot mai intense şi mai fierbinţi, vobele unei rugăciuni, care s-ar fi vrut a fi de mulţumire către Cel de Sus, dar erau vorbe amare şi cu nădăjduire întunecată:
- Doamne, frumoasă şi mândră ai făcut lumea, la începuturile ei… ai făcut cerul şi pământul, ai făcut oceanul fără de margini, şi copaci făcut-ai, şi flori de minune, cât pentru toată grădina Paradisului… dar, după aceea, grădina asta ai umplut-o numai cu broaşte râioase, Doamne… grădina asta, grădina asta curată ai umplut-o numai cu broaşte râioase …şi cu şerpi veninoşi ai umplut-o… numai cu broaşte râioase şi cu şerpi veninoşi… o, Doamne, Doamne, Dumnezeul meu, Hristoase, Dumnezeul meu iubit şi măreţ Judecător încoronat, acolo, în slăvi… şi atât de înalt mie, Hristoase Dumnezeule, şi atât de frumos luminat sufletului meu…!
- Ce fel de rugăciune-i asta? – auzi femeia un glas, înapoia ei.
Era preotul-diavol, “constituţionalul”. Venise, şi el, nu de mult, de afară – şi o pândise, o vreme, în linişte, din spate, pe văduva aşezată pe bancă.
- O rugăciune, ca toate rugăciunile – răspunse, scurt şi întunecat, văduva.
“Constituţionalul” se prefăcu, prevăzător, că nu sesizează ura din adâncul vocii văduvei, şi schimbă, aparent, pe dată, vorba:
- Mă bucur mult că n-a trebuit să te aducă arestată, la mine. Mă bucur că vom putea sta de vorbă, în linişte şi cu înţelepciune.
Văduva tăcu, înnegurată. Atunci, “constituţionalul” se simţi obligat să continue, de unul singur:
- Eşti o femeie deşteaptă şi cu destulă carte. Ar fi fost ruşinos să te aducă în lanţuri, la catedrală.
Nici acum nu avu vreun comentariu, din partea văduvei. Şi continuă:
- Ştiu că eşti supărată, este firesc să fii supărată, pentru moartea bărbatului tău, cetăţeanul Rodolphe Domenec. Dar, totodată, socotesc că de moartea lui nu se face vinovat nimeni, afară de el.
- Dar ce-a făcut bietul meu bărbat, de-a trebuit să-l ucideţi, cu mai multă sălbăticie decât când cei mai răi şi fără de suflet oameni ucid un animal, o fiară turbată? – răbufni, aproape împotriva voinţei ei, văduva - şi bolţile catedralei parcă răspunseră, printr-un ecou ciudat de puternic şi ameninţător, mâniei şi revoltei văduvei Rollon-Domenec.
- Ce-a făcut? Cum, nu ştii, nu te-ai lămurit nici până azi, ce-a făcut Rodolphe al tău, încât a dovedit că-i rău şi primejdios cetăţean – primejdios pentru Republica sacrosanctă şi pentru noi periculos, pentru noi, pentru toţi oamenii din Bretania?! – răcni “constituţionalul”, mâniat, nevoie mare, chipurile – dar şi prevăzător, dacă-l va fi ascultând, din vreun culcuş de pândă, vreun “cetăţean”… Deşi răcnetul “constituţionalului” părea ca de leu, ecoul catedralei fu, de data asta, unul slab şi meschin, ca pentru astfel de vorbe nimicnice.
-Nu, nu ştiu! Chiar nu ştiu! Cum putea un biet pescar, de pe un banc de nisip şi de pietre, uitat de lume, cum credeam eu că este  cătunul nostru, să vă primejduiască, pe voi şi Republica voastră? Şi de când a ajuns, mă rog, Republica asta, care nici nu ştiu ce e şi cu ce se mănâncă… “sacrosanctă”, cum zici… că eu, după câte-mi amintesc, de pe când eram şi învăţătoare, nu numai femeia lui Rodolphe, “sacrosanct” înseamnă grozav de sfânt! Or, eu, o biată ţărancă din Plougastel, ştiu că voi n-aveţi nimic sfânt… şi mai ştiu, eu, înapoiata şi barbara de mine, că sfinţi sunt numai sfinţii din ceruri, iar cel mai sfânt dintre cei sfinţi, în Ceruri, este numai Hristos-Dumnezeu, care pe toate le-a zidit!
-Ei, ei, femeie, vezi? – se prefăcu liniştit, şi cu un aer de bunătate ipocrită şi de înţelepciune împăciuitoare, “constituţionalul”. Tocmai de asta comitetul revoluţionar din Bretania a decis să te cheme să dai socoteală, pentru astfel de vorbe necugetate şi smintite, pe care nu doar mie, acum, mi le spui, ci te-ai găsit tu, mai firoscoasă din toate muierile, să le spui şi să le repeţi, aproape zi de zi, şi suratelor tale… şi s-au găsit, printre suratele tale, destule bune cetăţene, care să repete, aceste nesocotite vorbe, ale unei guri fără de pază, şi cetăţenilor din comitet, şi mie… şi eu am cerut, pentru tine, amânare şi clemenţă, până voi discuta eu cu tine… altfel…
- Altfel, ce? – sări, mânioasă şi înţepată, văduva Rollon-Domenec.
- Altfel, se hotărâseră să te ghilotineze chiar azi! – izbucni, tot cu mânie jignită, şi “constituţionalul”.
- Da' de ce, mă rog, n-ai lăsat să fiu ghilotinată? De ce? Ce interese ai tu, boaită făţarnică şi împuţită? Dacă aşa s-a hotărât, de către măcelarii voştri, aşa să fie! Nici măcar nu-s din parohia ta… - izbucni, iarăşi, fără nicio şovăială, văduva.
- Da, cumătră Rollon, dar eu, de când te-am văzut, la moartea bărbatului dumitale, m-am îndrăgostit de dumneata… poţi să mă insulţi cum îţi vine la gură, dar eu tot… - se înfierbântă, treptat şi ireversibil, cu ochi scurşi în lacrimi, greţoase, de crocodil, cu găvanele fosforescente, ca de lup, noaptea… cu ochi plini de aşteptare vicioasă, “constituţionalul”.
Văduva se uită în jur, să afle ceva greu, să-i crape capul neruşinatului. Nu găsi nimic, la repezeală şi în apropiere, dar urlă, scoasă din minţi:
- Îţi crăp capul, ţap libidinous! Bou cu cadelniţă! Îţi crăp capul, “constituţionalule”, împuţitule, iudă şi… şi măcelarule!
Stins, dintr-odată, speriat, dar cu o tristeţe neajutorată, şi, cumva, cu o pornire veninoasă de ciudă şi de dor ascuns de răzbunare, “constituţionalul” grăi încet, ca-n somn, abia auzit, sub bolţile catedralei – conştient că şantajul lui (îndelung pregătit, cum caracatiţa îşi pregăteşte atacul, cu toate cele opt tentacule…), şantajul lui “genial” (în acele vremuri de cumplită frică de moarte şi, mai cu seamă, doldora de teroarea necunoscutului mistic şi, implacabil, însângerat!), şantajul care se dovedise a fi de doi bani, dăduse greş cu totul şi definitiv, faţă de harpia aceea dezlănţuită:
- …Ei, dacă nu vrei, atunci ai să fii ghilotinată… n-am ce-ţi face… numai dacă erai nevasta mea (12), aş fi putut să muşamalizez, să amân verdictul, la nesfârşit, până…
Dar văduvei îi trecu, aşa, ca un fulger de revoltă, alt gând prin minte – gând aprins, care-i anulă, deocamdată, pornirea asasină, la adresa “constuţionalului” celui neobrăzat:
- Dar, în definitiv, ia stai: De ce să mă ghilotineze? De ce? Pentru nişte vorbe, spuse unor făpturi simple, pe care le credeam a-mi fi prietene, iar nu nişte scârbe împuţite de turnătoare? – se revoltă, cu amărăciune întunecată, văduva.
- Da, pentru nişte vorbe! Pentru că vorbe dintr-astea sunt mai primejdioase decât puştile şi cuţitele Chouanilor, ale măcelarilor din păduri! Azi, o vorbă, mâine mai multe, şi suratele îi îmbolnăvesc de trădare pe bărbaţii lor, iar bărbaţii lor pe alţi bărbaţi, până când ajung, toţi, printre bandiţii fraţilor Chouan…Pentru nişte vorbe, şi pentru întâlnirea aceea, de acum o jumătate de an, dintre Rodolphe Domenec şi unul dintre fraţii Chouan…
- Nu-i adevărat! – strigă văduva – nu s-a întâlnit, niciodată, cu vreun frate Chouan, nu s-a întâlnit niciodată, cu niciun pădurean-chouan! Minţi, minţi, minţi!
Avea perfectă dreptate  văduva Louise: nu bărbatul ei se întâlnise cu şuanii, ci ea însăşi, atunci când lăsase să se înţeleagă că pleacă să-şi îngrijească mătuşa bolnavă. Trebuie spus că mătuşă avea, dar nu bolnavă, ci grozav de “artistic” prefăcută – şi acea mătuşă îi împletise, cu migală şi isteţime, acoperirea, faţă de Copoii-Agenţi ai Revoluţiei. Dar, cu toate precauţiunile infinite, Agenţii-Copoi ai Revoluţiei tot erau cât pe ce să dea de ea şi s-o prindă, într-o ascunzătoare dintr-un beci din Plougastel şi, apoi, într-un codru înnoptat… - …şi, atunci, după ultima goană disperată (fuseseră arestaţi, în codru, şi ghilotinaţi în piaţa din Plougastel, doi şuani prinşi, la marginea pădurii blestemate – doi şuani-pădureni, mai puţin sprinteni decât femeia de pescar…), Louise Rollon-Domenec decretase, în cătun, că mătuşa i-a murit… Şi, da, chiar avusese un infarct fatal (după acea noapte de pomină, a urmăririi, cu sufletul la gură şi cu deznădăjduire, prin codrii merei, a temerarei sale nepoate!), bătrâna şi inteligenta femeie patrioată. Dar se vede că răsuflase ceva – şi răsuflase greşit:  nu ea, ci soţul ei fusese bănuit, “turnat” şi, ulterior, ghilotinat… - nu se ştie pe baza căror dovezi mincinoase… trăsni-i-ar de şerpi veninoşi să-i trăsnească, iazmele iadului!
- Mmdaaa, lungi, mieros şi ipocrit, vorbele, “constituţionalul” – dar au fost martori, au fost martori de necontestat, la întâlnirea aceea…
- Ce martori puteau să fie, nenorocitule, când niciodată bărbatul meu nu s-a întâlnit cu niciunul dintre cei pe care-i vânaţi voi, ca pe nişte câini turbaţi? – strigă văduva, de se văluriră bolţile şi se cutremură întunericul catedralei.
- Mdeee – molfăi, iarăşi, cumva încurcat, “constituţionalul” – dacă nici copilul vostru nu spune adevărul, despre tatăl lui, atunci…
- Cum, nemernicule, îndrăzneşti să spui că fiul meu, Edmond, şi-a trădat tatăl? – abia şopti biata văduvă – dar şoapta ei mai că încreţi piatra naosului.
- Eh, cam aşa ceva…O fi fost vreo răzbunare, că nu l-aţi mai primit în casă… - continuă să rumege vorbele, tot mai împiedicat, “constituţionalul”.
Trebuie să spunem acum, căci am uitat a mărturisi mai curând, că, în familia pescarului Domenec, se născuse, cu 35 de ani în urmă, un prunc băiat, pe nume Edmond. Singurul, pentru că Louise nu mai putuse face alt copil. Deşi părinţii îl iubiseră şi-l dezmierdaseră, pe acest Edmond, ca pe un odor scump (sau, poate tocmai de aceea…), copilul se dovedise un leneş şi de soi tare rău. Nu ştia decât să distrugă: jucării, mai târziu, cuiburi de păsări… iar când se află răsărit, de vreo 10 ani, începu să fure, de prin casă, tot ce-i venea lui la socoteală – neţinând cont, cu dispreţ, că părinţii i-ar fi dat şi soarele de pe cer, numai să-l fi cerut! Apoi… apoi, după vreo alţi 10 ani (de chinuri şi de ruşine a părinţilor, faţă de vecinii, de la care fura, tot aşa de uşuratic şi nesimţitor, cum o făcea în casa părinţilor… ruşine faţă de străinii din portul Brest, cu care Edmond, la crâşmă, juca jocuri murdare de cărţi, trişând cu neruşinare, şi se încăiera, ca ultimul derbedeu, cu toţi beţivanii şi cartoforii - de trebuia, de fiecare dată, a doua zi, ca bieţii părinţi să se prezinte, umili şi umiliţi, la judele din Brest, şi să plătească gloabă…), Edmond-Vagabondul, după ce furase, de peste tot, o sumă destul de măricică de bani - fugise de acasă, hoinărind îndelung, când pe ici, când pe colo (niciodată nerămânând două nopţi într-un loc, ca să nu-l afle părinţii, ori vecinii părinţilor, şi să-l mustre, şi să-l dăscălească - pe el, tocmai pe el, ajuns, acum, atotştiutor şi atotputernic, stăpân pe viaţa lui, sinistră viaţă, de nălucă răutăcioasă (spre disperarea mamei şi amărăciunea, continuă, a pescarului Domenec…). Nimeni nu putuse să afle ce făcuse, de fapt, şi pe unde făptuise ce făptuise, acel derbedeu cu ochi albaştri şi inimă neagră.
…Apoi, după alţi vreo 11 ani, după ce începuse, deja, dezastrul Franţei, botezat “Revoluţie” - Edmond-Vagabondul (aşa se zvoni în cătun, prin oameni de bine – şi oamenii de bine ştiu şi toaca-n cer!) – deci, sărmanii părinţi aflară, din vorbe şuierate pe-nserat, la portiţe, că fecioraşul lor, Edmond-Vagabondul, se însurase, într-un oraş mare, de pe coasta nordică, departe, în vestitul port Saint Malô! Şi nu se însurase cu oricine, ci cu o… “cetăţeană”! De cea cu bonetă roşie – dar (ciudat, nu?) tare bogată! După ce capetele preoţilor romano-catolici, care avuseseră curaj să nu jure pe Constituţia Revoluţiei deicide (pe rege încă nu-l decapitaseră… - acesta mai avea de trăit două luni!), căzuseră sub cuţitul ghilotinei – preoţii “biblici” (care refuzaseră să jure, ca…”cetăţeni”!), câţi mai rămăseseră în viaţă, şi după ce trecură şi acele două luni de “graţie”, pentru rege, iar Franţa îşi spurcase, cu totul, Duhul ei atât de vechi, prin vărsarea sângelui cel mai albastru! - ştiind ei că văduva lui Rodolphe Domenec era, în acelaşi timp, şi mama lui Edmond, soţul “cetăţenei” Ninon – îi refuzară văduvei orişice serviciu confesional romano-catolic.
Da, pe nora Louisei Rollon-Domenec o chema Ninon (nu, nu scriitoarea, ci prostituata “cetăţenilor”, şi “directorilor”, şi “consulilor” viitori!), ca şi pe modelul lui David, pentru “Zeiţa Raţiunii”, care pângărea cea mai mare catedrală a creştinătăţii, Notre Dame din Paris!
Ninon din Saint Malô, “Ninon-Delatoarea” (aşa era ea poreclită, în Saint Malô!), o cetăţeană care, precum precupeţele din Halele Parisului, care purtaseră, în vârf de suliţă, capul prinţesei Marie Louise de Savoia – tragica prinţesă   de Lamballe – tot aşa, şi ea, cădea în delir şi striga orgasmic, când se rostogolea, de sub cuţitul ghilotinei din piaţa marelui oraş nordic, capul vreunui nobil şi, mai cu seamă, al soţiei acestuia! (…mai ales că aceia care erau ghilotinaţi, în piaţă, făceau pare, de cele mai multe ori, din “recolta” ei de delaţiuni infernale!)
…Dar, pentru că văduva Louise Rollon-Domenec era şi soţia pescarului “regalist” Rodolphe Domenec, “cel care intrase în cârdăşie cu bandiţii fraţilor Chouan” – ei bine, văduva nu avea dreptul nici la serviciile preoţilor “constituţionali”! Era, cum se zice, “a nimănui”! Dar, dacă refuzul preoţilor oneşti şi loiali Lui Hristos o îndurerase, mai mult chiar decât voia ea să arate (mai mult chiar decât fuga lui Edmond de acasă…) – refuzul “constituţionalilor” aproape că o bucura. Să zicem, totuşi, că o “lăsă complet rece”, ca să nu greşim, cumva, faţă de această creştină adevărată, iar nu doar bigotă, ori superstiţioasă.
…Dar ce afla acum, de la mizerabilul ăsta de “constituţional”, de la boaita puturoasă – ei bine, asta nu o clătină doar, ci o dărâmă de-a binelea. I se părea că nu aude bine, că nu poate fi adevărat, că boaitele astea “constituţionale”, adevărate creaturi ale Satanei, sunt plămădite doar din minciuni, şi iar din minciuni, sfruntate şi ucigaşe minciuni…! Şi de ce, oare, fiul ei, Edmond, n-o acuzase pe ea (ar fi fost, în definitiv, măcar un adevăr, oricât de monstruoasă ar fi fost metoda prin care adevărul cu pricina ar fi ieşit la iveală!) – ci pe tatăl lui, complet nevinovat şi total neştiutor, de astfel de conspiraţii nocturne? Probabil (nu-nu, mai mult ca sigur!), pentru că Rodolphe Domenec îl pusese pe Edmond la ambiţie, stârnise toţi diavolii turbaţi din satanicul tânăr – când îl blestemase, în plină biserică, pe negrul la suflet Edmond, şi spusese, în tot cătunul, că nu mai are niciun fiu, şi că Edmond să nu îndrăznească a mai trece pragul casei vreunui om cinstit…
- …Nu se poate, nu se poate, nu se poate… - şoptea ea, în neştire, mai să leşine. Apoi se îndârji, îşi strânse toate puterile, îşi adună toate motivele exploziilor ei de ură, din ultimele minute, contra becisnicului şi libidinosului şi mişelului de popă “constituţional” - şi se azvârli la gâtul “constituţionalului”, cu ghiarele şi cu dinţii, gata forjaţi pentru o crimă pasională, impetuoasă precum talazurile oceanului:
- Te omor, mincinosule, te omor, te omor, te omo-o-o-or… gâfâia, din greu, văduva, răspândită, cu tot cu ura ei tumultuoasă, prin toată catedrala, până la altar şi dincolo de altar, până la vârful de beznă al bisericii, şi dincolo de vârful ei ţuguiat… şi nu mai era mult, până să-l facă pe sărmanul dobitoc de “constituţional” să-şi dea ochii peste cap, definitiv – şi să-şi verse diavolului toată fierea neagră din el…
Numai că, încercând, zadarnic, să se apere de leoaica stârnită în văduva Rollon-Domenec, în agonia ultimelor sale clipe de viaţă, “constituţionalul” scăpă, din palma strânsă, crispat de strânsă, cu spasmuri - o hârtie, o hârtie albă, lată şi trufaşă, care se vedea clar că e scrisă, cu litere furişate şi încârligate…
Văduva îi dădu drumul, pe dată, “constituţionalului”, care se prăbuşi, cu un bufnet înfundat, pe pardoseala catedralei (bufnet ce răsună, totuşi, destul de puternic, sub bolţi) - catedrala cu cea mai bună acustică, din toată Bretania… Femeia lui Rodolphe Domenec, însă, nici nu se sinchisi dacă preotul mai avea vreun strop de viaţă în el, ori ba: recunoştea, cu intuiţia ei fără greş, de fostă învăţătoare, scrisul de pe foaie…
Era scrisul lui Edmond. Fără urmă de îndoială ori greş. Tocmai ea îl învăţase, cu chiu, cu vai să scrie şi să citească. Şi uite pentru ce anume folosise, nenorocitul, truda ei… Citi, şi înmărmuri: cu vorbe clare, Edmond Domenec îl denunţa Comitetului Revoluţionar din Brest, pe “numitul Rodolphe Domenec”, pentru că “se făcea vinovat de multe întâlniri secrete, cu Jean Chouan, căpetenia criminalilor şi bandiţilor din Vandeea”…
Negru pe alb. Foaia se strecură, ca un şarpe alb, din palma crispată şi albă a văduvei, şi se furişă, cu unduiri spurcate, sub bancă.
…Era mama unui paricid. Da, ea, Louise Rollon-Domenec, era mama unuia care-şi trimisese tatăl la moarte. Născuse, în ceas blestemat, un monstru, care-şi înghiţise, de viu, tatăl.
…Preotul “constituţional” începuse să horcăie, din ce în ce mai tare şi mai cumplit, pe pardoseli - vestind că aerul, în sfârşit, aflase, din nou, calea plămânilor.
…Ce să facă, ce să facă, ce să facă…? Văduva se frământa de moarte, se uita pierdută, bâjbâind în jur, nevăzând nimic, nimic, nimic. Orbise. Orbise de tot şi dintr-odată, din deznădejde şi durere fără măsură, prăvălită peste capul ei. Deodată, simţi, auzi şi simţi cum, în catedrală, pătrunsese un pescăruş, un temerar şi uriaş pescăruş, cu aripi amarnic viscolite. Un pescăruş  uriaş nimerise uşa catedralei, adică nimerise gaura intrării într-o grotă negră şi plină de primejdii - şi intrase! Şi, fără să-şi dea seama cum, văduva cea prăbuşită zări, prin bezna orbirii ei subite, o lumină albă ca helgea, care-i poruncea:
- Nu te gândi la moarte, femeie! Nu te mai gândi la cele rele! N-ai omorât pe nimeni, şi nu-i niciun blestem, pe capul tău! Ai făcut tot ce-ai crezut că e bine, şi Dumnezeu nu te-a părăsit, Dumnezeu pe mine m-a trimis la tine, să-ţi vestesc, în mijlocul iadului acestuia de aici, Lumina Cea Veşnică şi de Nestins! Şi să te fac  şi pe tine s-o vezi, Lumina asta! Apoi, să te trimit, în lume, şi s-o vesteşti, la rândul tău!
…Femeia deschise, uluită, ochii albiţi de orbirea subită şi de o spaimă neînţeleasă… şi vedea, din nou (cel puţin aşa părea…) - …dar ce vedea, nu era de pe acest pământ şi nici pentru aceşti oameni, din aceste vremi: era o pasăre cu chip de om, o pasăre uriaşă, un chip de om enorm, de parcă vreo statuie stingheră, dintre cele semănate prin întunericul catedralei immense, goale şi negre, prinsese viaţă şi izbucnise în văpăi copleşitoare. Şi chipul de om uriaş, cu aripi de pescăruş alb, strălucea ca soarele, destrămând şi nimicind toate beznele catedralei.
- Cine eşti tu…? - începu să şoptească, neauzit decât de chipul acela de lumină, văduva Rollon-Domenec. Semeni cu Arhanghelul Mihail… da, cu…
-Nu semăn. Sunt. Tocmai l-am lovit de moarte pe Arhanghelul Lucifer, care-şi  zice “Satan”. Pe Muntele Saint Michel l-am  lovit, dar a rămas, acolo, o urmă de zgură întunecată, semn că nu l-am înfrânt de tot, şi că trebuie să mă însoţeşti, să mă însoţeşti, femeie, prin toată istoria voastră, de crime şi de nelegiuiri, şi de vorbe spurcate, îndreptate de gurile negre ale diavolilor, înspre El, înspre Dumnezeul Unic, Iisus Hristos Mântuitorul, în care crezi, cu mai multă tărie decât toţi semenii tăi de aici… – trebuie să mă însoţeşti, în numele Sfintei Ioana d'Arc, cea care va veghea asupra ta, clipă de clipă, şi să-l înfrângem, şi să-l întoarcem la ceruri, pe îndărătnicul Arhanghel Lucifer, care-şi zice “Satana” (adică, “Adversarul”, “Duşmanul”!), în trufia lui fără de margini, tot atât de nemărginită cât şi prostia… Hai, nu întârzia de la datoria ta, căci omenirea asta necăjită, şi însângerată, şi atât, atât de adânc şi de nedrept umilită şi crâncen lovită, te aşteaptă, aşteaptă ajutorul unei femei fără de frică şi fără de prihană!
…Nu ştim ce au înţeles locuitorii din Relecq-Kerhuon (care, în sfârşit, se iţiseră, ici şi colo, pe la porţi şi ferestre…), când au văzut ieşind, din catedrala “constituţionalului”, o femeie oarbă, cu priviri fixe. Dar nebâjbâind, ci mergând ca hipnotizată, ca iluminată, drept înainte…
Şi femeia era albă-albă la faţă, albă ca o nălucă, de parcă o lumină de sus o invadase, din interior, către obrazul supt de toate arşiţele inimii - şi-n urma ei, rezemat de stâlpii de la intrarea catedralei, o privea “constituţionalul”, tremurând în aşa hal, încât se zguduiau stâlpii catedralei şi, din când în când, i se muiau omului genunchii, şi simţea că alunecă în jos, mereu şi mereu, într-un leşin şi într-un coşmar fără de sfârşit… nu ştim ce or fi zis, mai cu seamă, locuitorii şi vecinii din cătunul acela de lângă Brest (cătun de bieţi pescari care, azi, nu mai sunt… nici cătun şi, fireşte, nici acei pescari, amărâţi şi înfricoşaţi!). A intrat în casa ei şi a soţului ei (mort acum…), neluând, aparent, nimic. Dar, când a ieşit, iar, pe poarta casei - pe drumul de praf, se auzeau, clar, deşi înfundat, copitele unui cal… probabil că, totuşi, femeia îşi luase, la drum, ultimul cal, acela alb, care-i mai rămăsese, după ce vânduse mai tot, la moartea năprasnică a bărbatului ei… Dar de ce nu se vedea calul, şi numai copitele lui se auzeau?  - şi se vedea, de către toţi cei zgâiţi a mare mirare, cum copitele nevăzutului cal tulbură, ca de-un început de mare furtună, colburile drumului…
…Şi s-au tot dus, văduva cea oarbă şi cu calul ei alb, s-au tot dus înspre răsărit… Unde anume -  nimeni, dar absolut nimeni nu ştia şi nici n-a aflat, niciodată.
…Nimeni n-a ştiut că, pe jos (calul cel devenit nevăzut tropăia, calm, de parcă ştia că la drum lung şi la îndelungă şi temeinică făptuire pornise, mânat de stăpâna lui cea luminată!), fără să-şi schimbe încălţările, văduva Rollon-Domenec a făcut mai bine de 51 de leghe, ba a mai trecut şi marea (cu vreun bac? – e ştiut că femeia aceasta nu accepta folosirea bacului, nici la ea acasă; atunci, înot? – nu prea ştia să înoate, şi-apoi ar fi fost de mare mirare, o femeie să străbată canalul, într-aşa locuri mult umblate! - sau… cum?! – poate în zbor de pasăre, de pescăruşi purtată…!) - până la un munte, unde, şi azi, aproape de piscul mândru şi cumplit înnourat, se vede, într-o stâncă uriaşă, urma neagră a unei lovituri de trăsnet…atât de lungă urmă, că numai o spadă de Arhanghel ar fi putut s-o facă… dar se vede şi urma piezişă şi vicleană, a unei gheare încleiat-însângerate, care şi-a pus amprenta, pe tot scoborâşul repede al muntelui…
…În acele zile de înserare a lumii, pe la sfârşitul pelerinajului Femeii Albe, într-o dimineaţă de vară, în portul cel mare, Sant Malô (nu prea departe de Muntele Saint Michel), au murit, în patul lor, dar de câte un infarct ciudat, doi soţi, amândoi deodată – şi amândoi erau “cetăţeni” – cei mai fervenţi “cetăţeni” ai “Republicii Ghilotinei”, de pe meleagurile acelea… Pe bărbat îl chema Edmond, iar pe femeia lui – Ninon…
…Cine rămâne, până în amurg, în preajma insulei-munte-mănăstire (aflată la hotarul dintre Normandia şi Bretania), cu numele de Muntele Saint Michel (13) (la vreo 11 leghe bune, de portul cu nume vestit, Saint Malô) - va vedea, ca printr-o ceaţă deasă, un cal alb, purtând în spinare o femeie frumoasă, fără vârstă, precum toţi sfinţii - cu păr alb şi cu buzele strânse, de cruntă şi neînduplecată mânie şi de sfântă pierzare… Şi, la toate luptele, de peste veacuri, alături de Suliţaşul Arhanghel al Duhului, Mihail, se vede, pururi, călărind, cu o spadă uriaşă în mâini – spadă  învârtită ameţitor, precum o morişcă de foc, şi îndreptată înspre toate negurile şi locurile de însângerări şi de umilinţe ale lumii – Femeia Cea Albă, Luminoasă şi Necruţătoare cu toţi ticăloşii, din toate timpurile… - femeie care, cândva, fusese o biată nevastă de pescar, şi se numise, în cea mai năprasnică vreme a veacului ei, “văduva Rollon-Domenec”…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
NOTE:
1 - Rollo(n) (n. aprox. 860 - d. aprox. 931) a fost primul duce de Normandia (sub numele de Robert I), fondator al dinastiei Normande, de care a aparținut și regele englez Wilhelm Cuceritorul.
2 - Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze.
Ludovic a fost arestat la 13 august și închis în Templul din Paris. La 21 septembrie Adunarea Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia. La 11 decembrie, regele detronat a fost adus din Templu pe străzile aglomerate și tăcute să stea în fața Convenției și să audă acuzația de înaltă trădare și crime împotriva statului.La 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați, a votat verdictul. Având în vedere dovezi incontestabile de complicitate a lui Ludovic cu invadatorii, 693 de deputați au votat pentru vinovăție, nici unul pentru achitare și 23 s-au abținut. A doua zi, un vot prin apel nominal a fost efectuat pentru a decide soarta regelui, iar rezultatul a fost, aproape neplăcut pentru o astfel de decizie dramatică. 288 de deputați au votat împotriva morții și pentru alte alternative, în principal, închisoare sau exil, 72 de deputați au votat pentru pedeapsa cu moartea, dar sub rezerva unor condiții și 361 de deputați au votat pentru moartea imediată a lui Ludovic.A doua zi, o moțiune la condamnarea la moarte a lui Ludovic a fost votată în felul următor: 310 deputați au solicitat milă iar 380 deputați au votat pentru executarea imediată a pedepsei cu moartea. Această decizie va fi definitivă. Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare, în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu mult curaj soarta.
3 - In februarie 1790, un decret facea distinctie dintre ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. Primele au fost suprimate, întrucât nu aveau o contribuţie directă la binele obştesc. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare, deşi a fost interzisă călugărirea. În decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestanţilor şi s-au extins drepturi asupra evreilor, în septembrie 1791. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii franceze. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată situaţia, clerul a aşteptat verdictul papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privinţa statului Avingnonului, teritoriu papal din Franţa. Adunarea nu a mai putut aştepta, şi, în noiembrie 1790, a decretat că clerul trebuia să depună jurământ pe constituţie. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi şi o treime din ceilalţi clerici au depus jurământul. Şapte episcopi şi 55% din cler au depus jurământul. In martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituţia civilă, iar mulţi clerici care au depus jurământul au retractat. În timpul Terorii Iacobine (5 septembrie 1793 – 28 iulie 1794), mulţi dintre preoţii rămaşi fideli Bibliei şi Papei au fost martizaţi, prin ghilotinare (după legea din octombrie 1793, ce făcea pasibili toţi membrii clerului (ce nu depuseseră jurământul de credinţă!), de execuţie pe loc).
4 - Ideea de a extermina populaţia din Vendeea  (n.n.: şi se mai miră lumea de unde şi cum au apărut lagărele comunist-staliniste, de exterminare EFECTIVĂ!) este pentru prima dată enunţată la 4 aprilie 1793 de anumiţi politicieni şi ofiţeri superiori. În iulie 1793, ministrul Barère propune personal “un plan de distrugere totală” pentru motive militare, cu ocazia unui discurs transmis posterităţii: “Distrugeţi Vandeea! (…) Distrugeţi Vandeea! (…) Vandeea şi iar Vandeea, iată cărbunele politic care devorează inima Republicii Franceze: acolo trebuie lovit (…) trebuie distrusă până şi răbdarea”. La 1 august, Convenţia votează distrugerea Vandeei: pădurile, dumbrăvile, codrii trebuiau tăiaţi, animalele luate, sălaşurile confiscate, recoltele tăiate. Urmează, la 1 octombrie a aceluiaşi an, legea de exterminare: “Soldaţi ai libertăţii, trebuie ca bandiţii din Vandeea să fie extreminaţi înainte de sfârşitul lunii octombrie; salvarea patriei o cere, nerăbdarea poporului francez o ordonă, curajul său trebuie s-o înfăptuiască. Recunostinţa naţională îi aşteaptă în aceste vremuri pe toţi cei a căror valoare şi patriotism vor fi întărit pentru totdeauna libertatea şi republica”. Formularea este voit generală şi cum nu se dă nicio definiţie calificativului de bandit, responsabilii locali, însărcinaţi cu operaţiunile, cer în scris precizări. Răspunsurile nu întârzie: se iau în vedere toţi locuitorii. Avocatul Villeneuve va pune, de altfel, mai târziu, această întrebare: “Ce se înţelegea, deci, prin acest cuvânt, bandiţi? Era vorba doar de rebelii încă înarmaţi? Era vorba şi de rebelii încă înarmaţi reîntorşi la ordine şi de locuitorii din Vandeea”.
“Vandeea” - exclamă Tourreau, general-şef al armatei din vest, în cel mai pur stil bolşevico-stalinist - “trebuie să fie un cimitir naţional”.
Rapoartele politice şi militare sunt de o precizie elocventă: trebuie eliminate, în mod prioritar, femeile, “bazele reproducătoare”, şi copiii, căci “copiii sunt pe cale să devină viitori bandiţi”. Dispare, de asemenea, riscul de represalii şi de răzbunare. Se creează chiar lagăre de exterminare, care le sunt rezervate, ca, de exemplu, la Noirmoutier. La Bourgneuf şi Nantes se organizează înecări speciale pentru copii.
Vandeeni nu mai trebuie să se reproducă; de aici, recurgerea la o simbolistică macabră, ce constă în tăierea sexelor barbaţilor, pentru a-şi face din ele, printre altele, cercei, sau pentru a le arbora la centură, ca tot atâtea trofee, sau a face să explodeze cartuşe in aparatul genital al femeilor. Nenorocire celui care apără “aceste lupoaice şi aceşti pui de lup”. Călăul Lamberty va face această cumplită experienţă: “pentru că a salvat de la înec”, este arestat şi condamnat la moarte. […]
Problema vandeenilor albaştri [republicani – n.n.] este abordată în mai multe rânduri. Desigur, ei sunt republicani, au dovedit-o, dar sunt vandeeni, ceea ce constituie, în sine, cea mai cumplită dintre crime. Se hotărăşte, deci, să fie şi ei eliminaţi: “Moartea unui patriot este nimica toată, când este vorba de salvarea publică”, explică generalul Grignon. Carrier dă o sentinţă definitivă:
“De altfel, nu se poate să mai existe aşa ceva. Pot să vă afirm că nu a mai rămas nici măcar un singur patriot în Vandeea. Toţi locuitorii acestei regiuni au participat, mai mult sau mai puţin activ, la acest război”.
Reprezentanţii Hentz, Garreau şi Francastel sunt la fel de categorici: “Toţi locuitorii care sunt în prezent în Vandeea sunt rebeli, sunt înverşunaţi. […] În această privinţă, războiul nu va fi complet terminat decât atunci când nu va mai exista niciun locuitor în Vandeea”.
Această voinţă declarată, de exterminare totală, îi consternează pe unii republicani, care nu sunt la curent cu ordinele date. Unii, precum primarul din Fontenay-le-Comte, îşi consemnează surpriza şi indignarea în faţa acestei violenţe:
“În ziua de 12, scena sporeşte în oroare, generalul Amey pleacă cu coloana lui şi da foc tuturor fermelor de la La Rochelle până la Les Herbiers.Pe o distanţă de 3 leghe, nimic nu a fost cruţat. Bărbaţii, femeile, chiar şi sugarii, femeile însărcinate, totul a pieri de mâinile coloanei lui. În zadar nefericiţii patrioţi, cu certificatele de civism în mână, le-au cerut acelor turbaţi să le cruţe viaţa; ei n-au fost ascultaţi, li s-a tăiat beragata”. La 7 noiembrie, Convenţia merge mai departe şi şterge de pe harta Franţei regiunea Vandee, pentru a o renumi departamentul VENGE [Răzbunare, în lb. franceză – n.n.]. Raţionamentul este logic: cum un om nu se poate să se revolte împotriva republicii, vandeeanul nu poate fi, deci, considerat om, ţi cum nişte neoameni nu pot avea bunuri, deci un teritoriu, acest teritoriu  nu mai poate avea nume; prin urmare Vandeea este rebotezată.[…].
Trebuie apoi trecut de la teorie la practică: problema nu e uşor de rezolvat, căci este vorba de a elimina 815 000 locuitori – care, în plus, sunt atât de “răi republicani” încât refuză să se lase uciţi. Trebuie distinse trei mari etape.
Prima corespunde fazei ştiinţifice. Ideea este simplă, deşi greu de concretizat din motive tehnice: e vorba, conform dorinţei şi legilor Convenţiei şi a Comitetului Salvării Publice, de a pune în aplicare mijloacele de exterminare la o scară mare, dintre cele mai eficace. […] aceste proiecte au fost abandonate , din cauza nesiguranţei lor, în favoarea unor măsuri empirice punctuale, ca ghilotina – poreclită “răzătoarea naţională”, “moara de tăcere” , sau  “mama sfântă”- glonţul, baioneta, sabia şi patul puştii. Totuşi, după mărturisirea republicanilor înşiţi, ansamblul acestor mijloace este prea lent, deci ineficace, şi mai ales prea costisitor; călăul percepe 59 livre 950 pentru el, 9 pentru cărător), pentru fiecare cap tăiat; gloanţele sunt rare şi, mai cu seamă, destinate efortului de război extern; baionetele şi săbiile se rup uşor sub loviturile repetate şi paturile puştilor, de care revoluţionarii se folosesc ca de niste măciuci, pentru a sfărâma capetele vandeenilor, aliniaţi în formă de mătănii, nu sunt destul de solide.
Pe deasupra, calaii-soldati, insuficient de caliti, devin repede ineficienti fiind “prea sensibili”. In ceea ce priveste problema financiară - se pleacă de la principiul că executatul trebuie să-ţi plătească execuţia, iar dacă nu, trebuie să o facă comunele răzvrătite şi departamentele, totul completat prin vinderea la mezat a hainelor, dinţilor şi părului condamnaţilor (n.n.: recunoaşteţi, aici, oare, izvorul de inspiraţie, pentru atacul anti-german, de după al doilea război mondial?). Sistemul va fi raţionalizat şi globalizat de către Comisia de Subzistenţă, comisie însărcinată cu jefuirea Vandeei
Oraşele, mari şi mijlocii, au devenit centre de exterminare, între altele prin intermediul “anticamerelor morţii” şi al înecărilor.
“Anticamerele morţii” sunt compuse din închisori, ca cea din La Bouffay şi Nantes, din lagăre sub cerul liber, indeosebi lagerele din insulele Loirei. Aceste locuri sunt concepute ca tot atatea “locuri ale morţii” dupa expresia la modă din Nantes. Se speră ca prizonierii îngrămădiţi unii peste alţii vor muri în mod natural răpuşi de boală sau, dacă nu, se vor ucide între ei. În fapt, rezultatele dezamăgesc, căci “câinii ăştia nu crapă îndeajuns de repede”: se dovedeşte, deci, necesar ca procesul să fie accelerat, de unde recursul la mijloacele obişnuite, adică ghilotina, împuşcările masive şi înecările, surse de mari festivităţi şi banchete chiar la faţa locului. Mult timp s-a crezut că aceste înecări s-au limitat doar la oraşul Nantes (cel puţin 23 sunt recenzate, dintre care una cu cel puţin 1200 persoane); de fapt, nu e adevărat, le regăsim cam peste tot.
După caz, înecărie sunt individuale sau collective, pe cupluri sau în număr mare. Înecările pe cupluri, poreclite “căsătorii republicane”,  i-au amuzat în mod special pe organizatori şi i-au marcat profund pe martori, din cauza caracterului lor – este vorba de a uni goi (hainele sunt confiscate şi vândute de către călăi), în poziţii obscene, un bărbat şi o femeie, de preferinţă tata şi mama, fratele şi sora, un preot şi o călugăriţă etc., înainte de a-i arunca în apă.
Pentru înecările în număr mare, procedura este mai lungă: se îngrămădeşte “încărcătura umană ”, într-o galiotă prevăzută cu saborduri; “odată ajunsă în larg, scândurile sunt făcute bucăţi cu lovituri de topor; apa ţâşneste din toate părţile şi, în câteva clipe, vasul se scufundă şi prizonierii mor înecatţ; dacă nu se întâmplă acest lucru, supravieţuitorii sunt trecuţi imediat prin tăişul săbiei, de unde numele de <<însăbiere>>.
[…]
Numeroase sunt mărturiile de acest fel, al căror ecou devine avocatul Tronson-Ducoudray, cu ocazia procesului Carrier. Dincolo de această pledoarie, înţelegem ce a văzut şi auzit acest om:
“Vedeţi aceste femei, aceste mame nefericite aruncate în valuri, împreună cu copiii lor. Copilăria, frumoasa copilărie, devine obiectul celei mai de necrezut turbări. O crimă, pe care furiile războiului o fac abia credibilă, este comisă în oraşul Nantes, înarmat pentru patrie. Copii de 10, 5, 2 ani, copii care sug încă, sunt masacraţi sau înecaţi. Îi văd pe aceşti nefericiţi întinzându-şi, către călăii lor, braţele nevinovate, zâmbindu-le de la sânul ce îi poartă şi de la care un braţ feroce îi smulge. Văd fluviul aducând la mal o femeie ce îşi strânge încă, la piept, copilul mort, o fată încolăcită în jurul mamei ei. Trec prin piaţa unde se află instrumentul supliciului. Văd un copil de 13 ani pe eşafod; el îi spune călăului aceste vorbe sfâşietoare: “O să mă doară tare?” Convenţionalii, dintr-o preocupare pentru economie (o navă scufundată costa 200 de livre) au încercat asfixierea în vapoare închise ermetic. Totuşi, acest mijloc nu este reţinut din cauza unei plângeri la municipalitate . “Horcăitul muribunzilor îi deranjează pe riverani”.
Urmează, în mod logic, a treia etapă. Eşecul este evident din lipsa unui plan de ansamblu. Convenţia îi cere lui Tourreau, general şef al armatei din vest, să-l conceapă, ceea ce şi face în termeni foarte precisş. Pentru a-şi duce la sfârşit misiunea, el se sprijină pe trei structuri: coloanele infernale, sau “cozi ale lui Robespierre”, care pornesc la drum la 21 ianuarie 1794, flotila de la Loara şi Comisia de Subzistenţă. Prudent, el solicită girul Comitetului Salvării Publice, care iî este dat la 8 februarie: “Extermină-i pe bandiţi până la unul, aceasta ţi-e datoria”.
El este deci liniştit, cu atât mai mult cu cât a dat deja consemne: “Camarazi, intrăm în ţinutul răzvrătit. Vă ordon să daţi foc la orice poate fi ars şi să-i treceţi prin tăişul săbiei pe toţi locuitorii pe care-i veţi întâlni. Ştiu că pot exista câţiva patrioţi, în acest ţinut: nu contează, trebuie să sacrificăm totul”.
La 24 ianuarie, adică la trei zile după începutul “plimbărilor”, el reaminteşte consemnele şi finalitatea operaţiunii:
“Dacă intenţiile mele sunt bine sprijinite, nu vor mai exista în Vandeea, peste 14 zile, nici case, nici hrană, nici arme, nici locuitori. Trebuie ca toţi copacii, toţi codrii înalţi care există să fie doborâţi”.
[…] De partea vandeeană, descrierile făcute dezvăluie ferocitatea situaţiei: “Femei însărcinate erau întinse şi zdrobite sub teascuri. O biată femeie, ce se afla în această situaţie, a fost spintecată de vie”.
Numitul J. L. a fost  ars de viu în patul său unde fusese reţinut de boală. “Membre însângerate şi sugari erau purtaţi în triumf în vârful baionetelor. O tânără din La Chapelle a fost luată de călăi care, după ce au violat-o, au agăţ-o de un stejar. Fiecare picior era legat de o creangă a copacului şi îndepărtat cât mai mult de celălalt. În această poziţie au spintecat-o cu sabia până la cap şi au tăiat-o în două”.
Cele mai cumplite atrocităţi, raportate chiar de revoluţionari, sunt comise: ei tăbăcesc pieile vandeenilor, pentru a face din ele pantaloni de călărie, destinaţi ofiţerilor superiori; la Angers, taie capetele pentru a le diseca; la Les Herbiers, aruncă femeile şi copiii, de-a valma, în cuptoare; la Clissons, topesc cadavre, pentru a recupera grăsimea pentru spitale şi căruţe etc. (n.n.: ce izvor teribil de inspiraţie, şi acesta, pentru mai târziu… – …doar conducătorii Revoluţiei Franceze - deicide, genocidice şi regicide  - erau iudeo-masoni!!!).
Orice sentiment de milă este interzis, după cum proclama Carrier:
“Să nu vină nimeni să ne vorbească de omenie, faţă de aceşti vandeeni feroce; ei vor fi exterminaţi cu toţii; măsurile adoptate ne asigură o rapidă întoarcere la linişte, în acestă regiune; nu trebuie să lăsăm nici măcar un rebel, căci căinţa lor nu va fi niciodată sinceră”.
 […] Bilanţul se impune: Vandeea militară, dintr-o populaţie estimată la 815 000 persoane, a pierdut cel puţin 117 000 de membri, dintre care o mare parte din cauza sistemului de depopulare, denunţat, la vremea respectivă, de Graccus Babeuf, care vorbeste despre <<populicid>>” – cf. Reynald Secher (1986), “Războiul din Vandeea. Război civil, genocid, memoricid”, Cartea neagră a Revoluţiei Franceze, Ed. Grinta, 2010.
5 - Rezistența din Vendée  - atât cea din timpul revoluției, cât și cea din perioada napoleoneană, fac parte din aceeași perioadă istorică, iar François de Charette, Henri de La Rochejaquelein sau frații Chouan merită o abordare în cadru istoric, mult mai atentă şi dedicată, decât ce s-a întreprins, până azi.
“La Chouannerie” este un război civil, care opunea orăşeni- republicani şi ţărani regalişti, din vestul Franţei, din Bretania/Normandia. Primele lupte au izbucnit în 1792, evuluând spre o “jacqurie” ţărănească. Apoi, a început lupta de gherilă – şi, în fine, bătălie organizată, înainte de a se termina, printr-o foarte relativă “victorie” a Republicii, în 1800. Alte ridicări ţărăneşti au avut loc şi în departamentele Aveyron şi Lozere, calificate tot drept “La Chouannerie”.
Descendenţa lui Pierre Cottereau, zis Chouan, pădurar, şi a soţiei sale, Jeanne Moyné, a dat, prin porecla sa, Chouanneriei :
- Jean Cottereau, zis JEAN CHOUAN (1757-1794), unul dintre şefii insurecţiei contra-revoluţionare şi regaliste, care s-a desfăşurat în  Mayenne, în 1793;
- François Cottereau (1750-1794), fratele celui dinainte;
- Pierre Cottereau (1756-1794, fratele celui dinainte;
- René Cottereau (1764-1846), fratele celui dinainte.
În Saint-Ouen-des-Toits, din districtul Laval, Jean Cottereau, poreclit Jean Chouan, se pune în fruntea insurgenţilor. Porecla sa vine de la imitarea ţipătului bufniţei, de către insurgenţi, ca semn de recunoaştere. Capul său a fost pus la preţ, de către republicani Fraţii Chouan au fost recunoscuţi, de către administraţia engleză, drept şefi ai coaliţiei bretone.
Declaraţia lui Jean Chouan: “Noi nu vom da niciun soldat aşa zisei <<Naţiuni>> şi <<Revoluţii>>. Noi nu recunoaştem decât că regale este prozonier, în momentul ăsta. Dacă aşa-zişii <<cetăţeni>> merg la graniţă, noi nu mai suntem <<cetăţeni>>. Noi vom coborî cu armele noastre, în oraş, sau, mai bine, vom dizolva garda naţională. Voi i-aţi băgat în temniţă pe mai mulţi dintre camarazii noştri, daţi-ni-i înapoi!” 
“Noi nu suntem deloc înarmaţi, ca să ne distrugem unii pe alţii, ci pentru a rezista opresiunii şi pentru a face auzite plângerile noastre care, chiar voi aţi zis asta, cel mai adesea au fost respinse (…).
Depărtaţi-i de noi pe măcelarii miliţiilor voastre. Lăsaţi câmpurilor braţele de muncă, atât de necesare. Voi vorbiţi de duşmani care ne ameninţă căminele: păi, tocmai voi veniţi şi ne atacaţi. . Aflaţi de la mine că noi vom şti să le apărăm - contra voastră şi contra oricui, contra tuturor! –  atât pe soţiile nostre, cât şi pe copiii noştri, cât şi animalele noastre, recoltele noastre – şi, dacă nu vom putea să le apărăm toate astea, suntem pregătiţi să murim, dimpreună cu cei şi cele pe care n-am fost în stare să le slujim ca scut! Daţi-ni-i înapoi, redaţi-ni-i sufletelor noastre, pe preoţii noştri cei adevăraţi – cei  care au fost, în orice vreme, binefăcătorii noştri şi prietenii noştri, cei care au împărţit, cu noi,  necazurile şi mâhnirile, ne-au învăţat cum să le îndurăm, prin învăţătură smerită şi prin propriul lor exemplu. Daţi-ne, şi nouă şi lor, libera practică a unei religii care a fost a părinţilor şi strămoşilor noştri -  şi pentru menţinerea căreia noi ne vom vărsa până şi ultima picătură de sânge! Daţi-le drumul preoţilor noştri demni, pe care i-aţi vârât în temniţe, şi daţi-le voie acelora dintre ei care s-au exilat să revină, pentru ca să ne împartă consolările, de care avem atâta nevoie. Întoarcerea lor va restabili, peste tot, pacea, unirea şi înţelegerea! Astea sunt principalele noastre cereri. Noi ne-am bucura tare mult dacă s-ar restabili regatul: noi nu putem trăi sub un regim republican, care apare duhulor noastre ca ideea încarnată a dezbinării, a marilor tulburări şi a războiului!”
Chouanii au obţinut multe victorii teribile, asupra armatelor republicane, prin spiritul lor de jertfă şi prin credinţa lor nestrămutată,  în Dumnezeu şi-n rege. Dar şi prin necruţarea cu care-i tratau pe cei pe care-i numeau “adevăraţii invadatori ai ţării şi ai Bretaniei”. Însă, măcinaţi de armatele republicane, nemăsurat mai numeroase şi mai bine înarmate decât Chouanii, slăbiţi de boli, Vandeenii/Chouanii supravieţuitori au fost zdrobiţi, în cele din urmă, în bătălia de la Mans, din 13 octombrie, unde 15.000 de oameni au fost măcelăriţi.Ultimele trupe ale Chouanneriei au fost spulberate pe 23 decembrie, în bătălia de la Savenay 
Prizonierii, bărbaţi, femei şi copii au fost împuşcaţi – puţini dintre ei au fost trimişi în temniţa de la Nantes. În jur de 10.000 de oameni au pierit din noiembrie 1793, până în februarie 1794 – fie din pricina epidemiilor, fie, cei mai mulţi, împuşcaţi şi înecaţi, de către republicanii - cât sadici şi teribil de degeneraţi spiritual, cât înnebuniţi de frică, exasperaţi de neputinţa anilor de război civil necruţător, în faţa acestor patrioţi eroici, ai Chouanneriei. În total, cca 50.000, până la 70.000 de Vandeeni au pierit, departe de Virée de Galerne…! Cinste lor! Dar lupta Vandeenilor a continuat, cu aceeaşi înverşunare eroică, şi în anii următori, tot pentru aceleaşi scopuri, şi sub împăratul  Napoleon Bonaparte, aşa-zisul “portstindard” al “ideilor”  măcelăreşti, ale Revoluţiei Franceze - deicide, regicide, genocidice…!
6 - Le Relecq este forma franţuzită a cuvântului breton releg[enn] /”relicvă”, acest toponim fiind citat, pentru întâia dată, în 1544. Numele breton modern este Ar Releg-Kerhuon.
Kerhuon este un prenume, asociat, probabil, numelui de familie  Huon, vechea formă a prenumelui Hue, care, la rândul ei, este vechea formă  “d'oïl” a prenumelui Hugues, păstrat ca nume de familie. Acest antroponim este de origine germanică.
7 - Sargusete – duhuri în care cred bretonii, unii zicând că sunt spirite rele, alţii, dimpotrivă...
8 - Călăul Lamberty va face această cumplită experienţă: <<pentru că a salvat de la înec>> (n.n.: adică, de la această formă bestială de execuţie în masă, “înecarea în comun”!),  copii condamnaţi de comitetele Revoluţiei - este arestat şi condamnat la moarte - cf. R. Secher, “Războiul din Vandeea. Război civil, genocid, memoricid”, Cartea neagră a Revoluţiei Franceze, Ed. Grinta, 2010.
9 - Fapt confirmat de mărturiile lui R. Secher, op. cit.
10 - Idem.
11 - Golite erau, complet, catedralele, de proclamarea Cultului Raţiunii, în urma evenimentelor din 17 - 19 brumar (noiembrie 1793): încă din octombrie 1793, sunt trimise, peste tot în Franţa,  „bande revoluţionare”, ajutate de liderii locali, care au scopul de a promova regimul „Terorii”şi al decreştinării. În octombrie 1793, calendarul revoluţionar îl înlocuieşte pe cel creştin. Săptămâna era de 10 zile, fără referinţe biblico-religioase, marcând astfel naşterea unei noi ere, cea a Revoluţiei Franceze, şi sfârșitul erei religioase începute la naşterea lui Iisus Hristos. Totodată, sunt eliminate sărbătorile religioase (calendarul catolic francez existau atunci 183 de sărbători) şi înlocuite cu sărbători laice care celebrau natura, raţiunea sau omul. Sunt înlocuite şi numele de străzi care purtau denumirea unor sfinţi, regi sau aristocraţi. Se iau o serie de măsuri şi contra obiectelor fizice religioase. Astfel, se interzice folosirea clopotelor, care sunt topite şi folosite pentru crearea de tunuri în slujba naţiunii.
12 - Prin Constituţia Civilă a Clerului din 1790, se abolesc voturile castităţii şi celibatului. Prin această reformă se reorganizează clerul şi se introduce obligativitatea depunerii jurământului de fidelitate către stat a clerului. Aproximativ 45% dintre clerici refuză să depună jurământul şi asupra lor se vor revărsa multe persecuţii.
Preoţii juraţi, cei care depun jurământul, vor încerca să creeze o Biserică constituantă supusă şi controlată de către stat. Aceasta va fi abolită în 1793, când toate cultele creştine vor fi interzise.
Se estimează că în timpul Revoluţiei au murit cel puţin 3000 de preoţi, din cauza proceselor intentate de Tribunalul Revoluţionar şi a execuţiilor spontane, majoritatea dintre ei fiind preoţi refractari.
 La începutul lui septembrie 1792, Adunarea Legislativă legalizează divorţul, concept contrar doctrinei catolice. Adunarea Legislativă preia şi controlul asupra registrelor naşterii, deceselor şi căsătoriei.
În Paris, pe o perioada de 48 de ore, începând cu ziua de 2 septembrie 1792, în timp ce Adunarea Revoluţionară se dizolva în haos, trei episcopi şi mai mult de 200 de episcopi erau masacraţi de mulţimea furioasă. Execuţii au mai avut loc la Lyon sau portul Rochefort.
Statuetele religioase au fost distruse şi veşmintele clericale au fost înlocuite cu unele laice. Bisericile creştine fie au fost închise, fie au fost folosite drept temple pentru noua religie revoluţionară. De departe, cel mai atacat simbol a fost cel al preoţiei. Zeci de mii de preoţi au fost obligaţi să demisioneze şi să ducă o viaţă laică, fiind ameninţati cu închisoarea dacă refuzau Evoluția situației a făcut ca mulţi dintre preoţi care susţinuseră idealul revoluţionar să fie acum deziluzionaţi de acesta.
În timp ce religia creştină era persecutată, autoritatea centrală impune noi culte care să o înlocuiască. Primul dintre acestea a fost cultul Raţiunii, proclamat în urma evenimentelor din 17-19 brumar (noiembrie 1793). Momentul culminant îl constituie depunerea pe altarul bisericii din Notre Dame a unei prostituate care reprezenta pe zeiţa Raţiunii.
„Eroarea care ne-a condus ani de ani a dispărut, prejudiciul adus de fanatism a dispărut, nu avem alt cult decât Libertatea şi Raţiunea”(Villemoble, 4 Frimaire).
Forma de exprimare a cultului era organizarea unor festivaluri, marcate de manifestaţii antireligioase: procesiunea măgarilor, care purtau mitre şi erau îmbrăcaţi în vestimentaţie clericală, arderea efigiilor capeţiene; purtarea prizonierilor contra-revoluţionari, alături de măgarii care purtau mitre şi prin bacheturi civice, o formă de redescoperire a comuniunii etc.
13- Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălțime), în Golful Saint-Malo (NV Franței), din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux și reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicația cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieșind de sub ape. Stânca este ocupată de un sat (41 locuitori) și o mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele al XII-lea - al XIV-lea).

REGĂSIRE
Mă regăsesc în cartea pe care o citesc, în melodia preferată ascultată în surdină. Iarna, privind dansul flăcărilor din soba bunicilor sau albul imaculat al fulgilor de nea. Mă regăsesc în timp ce admir coloritul florilor de pe stradă sau de acasă. Mă văd explodând în culorile gândului care se cere așternut pe hârtie.
Mă regăsesc prin mugurii care se deschid sub razele aurii ale soarelui de primăvară. De asemenea, toamna, în timp ce admir frunzele ruginii când se desprind de pe pomi. În verdele copacilor încă în floare, cât şi prin munții natali ori în murmur de izvoare, în miile de culori ale fluturilor jucăuși dar și-n zborul lin de pescăruși...
Mă regăsesc diminețile în trilurile canarilor, când din vis mă trezesc, în râsetele copiilor care pe stradă voioși se zbenguiesc. Mă văd prin valurile Dunării „valsând”, prin salutul trimis spre orașul natal, drum croindu-și printre valurile-nspumate.
În nori și-n culorile curcubeului, în noaptea cu lună, contemplând măreția cerulului. Mă regăsesc în splendoarea stelelor,în parfumul florilor de tei, când străbat aleile grădinilor. Mă vei găsi prin liniștea nopții, dar și în tumultul vieții, luptând pentru ziua de mâine. Mă aflu în dragostea pentru oameni, prin tot ce nu e material, dar are valoare.
Mă regăsesc în mâna tremurândă de anii bătrâneții, întinsă cu dragoste, să mă îmbrățișeze. Prin lacrima rătăcită alunecând pe obrajii brăzdați de durere și dor. Însă tot mai mult, mă regăsesc prin sfatu-ți părintesc, prin zâmbetu-ți cald chiar și atunci când cu dragoste mă cerți. Mă regăsesc în mustrarea-ți înțeleaptă, în glumă și-n glasu-ți vioi când mă chemi cu dragoste înapoi.
Mă regăsesc prin totul și în toate pe unde-au călcat pașii tăi, lăsând în urmă un șoptit „Te iubesc!” În numele care cu drag tu îl porți, mă regăsesc pe mine, o biată muritoare fără de sfârșit. Poate că, prin regăsirea mea în tine, devin nemuritoare iar tu în veci iubit. De aceea, dacă tu astăzi taci, eu voi tăcea pentru totdeauna. Dacă glasul ți-l voi auzi, versul meu va renaște ca Pasărea Phoenix, chiar și din cenușa iubirii. Atunci, covor de gânduri scrise voi așterne, că prin tine am aflat ce înseamnă REGĂSIRE.
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen – Germania)
 
 
 

 

ATITUDINI
CE PRODUCE ROMÂNIA?
Cred că toţi românii ar trebui nu doar să se întrebe  ce produc ei la ora asta şi ce vor putea să producă în viitor (prin viitor înţelegând chiar ziua de mâine), ci şi să răspundă cu curaj şi onestitate la întrebarea de mai sus. Căci una este să aperi de atacurile denigratorilor valorile incontestabile ale ţării care te-a născut şi crescut (asta ţine de bun-simţ, dacă la nivel megacomunitar patriotismul nu mai e cel de odinioară), iar prin prestaţia de zi cu zi să ai mulţumirea că ai contribuit cu o câtime la sporirea avuţiei, implicit a prestigiului naţional, şi cu totul altceva este ca dintr-o inerţie de sorginte demagogică, ridicată la rangul de naţionalism sau (după caz) de patriotism, să ignori evidenţa şi să susţii din toate puterile că lucrurile merg admirabil, când ele de fapt merg şontâc-şontâc.
Aşa stând treburile în România postdecembristă după – zicem noi – după mai bine de două decenii de democraţie, te întrebi cu mirare după ce ţi-ai făcut ochii roată şi ai constatat că toate-s praf, industria laolaltă cu agricultura, turismul deopotrivă cu învăţământul, cultura, ba şi cu sportul: Românii chiar nu mai produc nimic? Şi dacă nu produc, cu ce naiba îşi duc vieţile, ştiindu-se prea bine că mulţi dintre ciocoii momentului consumă mult mai mult decât înşişi producătorii de pe alte meridiane ale lumii?
Inexact că românii nu mai produc nimic. Ei produc o gamă diversificată de probleme, atât în ţară cât şi peste hotare. Ba mai mult, unele dintre aceste produse specifice interminabilei noastre tranziţii de la ceva monstruos prin dezumanizarea riguros planificată în terfeloagele bolşevismului la ceva înfricoşător prin neîntrerupta ineficienţă a tuturor guvernelor postdecembriste, reprezintă de fapt un capitol deloc neglijabil din activitatea laborioasă a multora dintre politicienii şi demnitarii momentului. Iar aceştia, după ce sunt prinşi cu mâţa-n sac ba cu bani publici şterpeliţi, ba cu fonduri europene dispărute ca măgaru-n ceaţă, ba cu alte megapotlogării şi ticăloşii gen trafic de influenţă, se arată nu numai miraţi, ci de-a dreptul indignaţi că taman lor le-a fost dat să fie ţapii ispăşitori ai unui grozav de neconvingător proces de salubrizare socială, pentru ca mai apoi, zdrobiţi trupeşte şi sufleteşte de nedemnul tratament la care au fost supuşi prin simpla lor reţinere în vederea unor cercetări niciodată finalizate cu ceva palpabil pentru sănătatea finanţelor naţionale, ei să treacă cu arme şi bagaje în tabăra adversă partidului ce i-a propulsat, unde de regulă îşi desăvârşesc opera politică (cad în picioare şi sunt realeşi), spre bucuria şi prosperitatea familiei şi a clanului căruia îi aparţin.
Căci cine, Doamne, mai poate fi convins de lozinca eficienţei luptei împotriva corupţiei de pe aceste meleaguri, când însuşi preşedintele Băsescu a afirmat în timpul campaniei electorale şi după aceea că legile noastre sunt făcute de hoţi pentru hoţi?!
Prin urmare, corupţia din România nu numai că este un cancer generalizat (pe bună dreptate se spune că peştele de la cap se-mpute), dar ea – prin vrerea maşinii de vot numită Parlament – dobândeşte chiar o formă legală, ceea ce înseamnă condiţii excepţionale pentru dezvoltarea şi înflorirea ei.
Românii nu mai cred de multişor în parascovenia cu stârpirea corupţiei, cea mai spectaculoasă dintre nenumăratele lor aflări în treabă, nu doar pentru că istoria lor (cam de la fanarioţi încoace) este doldora de mită şi necinste, ci mai ales pentru că prezentul le-a demonstrat fără putinţă de tăgadă cum că multicefala corupţie de pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu şi grav primejduite de locuitori, este aidoma balaurului cu mai multe capete din basme, căruia ori îi retezi toate capetele, ori te laşi păgubaş, cunoscut fiind faptul că în locul capului tăiat creşte de îndată altul. Dar balaurul corupţiei româneşti are uluitoarea proprietate ca în locul unui cap îndepărtat pe moment, nicidecum tăiat, să scoată alte capete chiar mai fioroase (a se citi versate şi hapsâne) decât cel reţinut sau arestat...
Sigur, nimeni nu-i atât de naiv încât să creadă că pe alte meridiane n-ar fi corupţie şi corupţi. Dar pe-acolo ori că sunt alte resurse, ori că densitatea corupţilor pe kilometru pătrat este inferioară celei din România, ori poate că şi una şi alta…
Iar oficialii europeni sunt mult prea unşi cu toate alifiile ca să dea crezare poveştilor îndrugate de guvernanţii români în legătură cu succesele înregistrate de aceştia în lupta cu corupţia, după ce au fost induşi în eroare de atâtea şi atâtea ori din 1990 încoace şi după ce constată că instituţiile noastre se luptă cu conceptul precum odinioară Don Quijote se lupta cu morile de vânt, timp în care marii corupţi sunt căutaţi cu lumânarea ziua-n amiaza mare de organele abilitate şi fie că-s găsiţi, fie că nu, dar de averile lor dobândite pe căi necinstite nimeni încă nu s-a atins. Căci aşa este democratic, cu toate că noi ştim prea bine că dintre toate crizele care ne asaltează fără pic de milă, criza morală constituie cea mai veche şi cea mai afurisită plagă abătută asupra poporului român, motiv pentru care conceptul n-are cum să fie scos din minţi, deprinderi, limbaj şi dicţionare, dacă nu vrem ca în locul lui să rămână un gol imens, iar românii (sau, mă rog, grosul acestora) să-şi piardă identitatea.
Ce să ne mire atunci că România încă n-a fost acceptată în spaţiul Schengen şi că nimănui nu-i este dat să întrevadă când se va întâmpla acest lucru, atâta timp cât românii continuă să-şi dea în petic, adică ţin morţiş să fie cei care au fost, ba chiar mai mult?!…
Iar noua împărţire administrativ-teritorială a României în opt districte sau euroregiuni mari şi late (noi ţinem să le spunem judeţe sau voievodate), tot de la Bruxelles a fost recomandată sau poate că impusă, ca o măsură de siguranţă suplimentară în vederea unei mai eficiente gospodăriri a resurselor financiare interne, dar mai cu seamă a fondurilor europene.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii