ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 74 (Aprilie 2015)

EDITORIAL
TOTU-I VECHI…
Conform unor statistici, migrarea românilor către alte ţări europene şi nu numai este alarmantă. Scena economico-politică dezolantă a ţării îi aruncă pe mulţi dintre români într-o situaţie precară, fapt ce conduce la evadarea lor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Românii sunt atât de îngrijoraţi de starea lor financiară, încât, cu gândul la viitorul copiilor îşi construiesc vise peste hotare, sperând în vremuri mai domestice, dacă nu chiar normale, când generaţiile următoare vor fi capabile să zidească o societate solidă sub toate aspectele ei. Dar cu ce? În prezent, cetăţenii acestei ţări se zbat în agonie, neavând vreo speranţă că mâine le va fi mai bine. Dacă au dispărut sursele veniturilor, adică locurile de muncă, încotro să se îndrepte cei ale căror familii îşi duc zilele într-o sărăcie cumplită?
Situaţia este jalnică în toate domeniile. Tinerii care studiază în facultăţi şi se pregătesc pentru o meserie anume, se trezesc că nu îşi pot exercita funcţiile, din simplul motiv că n-au unde. Şi aşa devin nişte amărâţi de comercianţi sau cărăuşi, plătiţi asemenea muncitorilor necalificaţi, că de, dacă nu-ţi convine, pleacă! Aşa le spun patronii tinerilor cu zel, care vor să schimbe cât de cât ceva în societatea aceasta furibundă. Atunci, dezamăgiţi şi sătui de abuzurile la care asistă, îşi iau lumea în cap, nemaiprivind în urmă şi pleacă încotro văd, doar-doar vor avea parte de respect şi de un loc de muncă decent, plătit ca atare.
Ne mai mirăm de ce a scăzut natalitatea, aşa încât profesorii nu vor mai avea în curând, cui să predea? Doar nişte indivizi inconştienţi ar mai dori să-şi întemeieze familii şi să mai aibă şi copii, în vremurile acestea vitrege, când omul e descurajat să muncească onest, dându-i-se cu barda în cap, ori punându-i-se pumnul în gură, ca să nu-şi spună păsurile, ori să-şi ceară drepturile! Lumea e cu susul în jos, iar indivizii au luat-o razna!
Sistemul de valori este răsturnat. Foştii nomenclaturişti, ciracii şi slugoii ceauşişti, după ce au stat ascunşi în perioada primului Crăciun liber de comunism, au revenit în forţă, înscriindu-se în partide politice şi dezvoltând în paralel afaceri, de cele mai multe ori pe banii statului şi în defavoarea acestora. Oamenii cinstiţi, muncitorii vechiului regim s-au trezit fără loc de muncă, după ce privatizarea întreprinderilor în care îşi desfăşurau activitatea au avut drept consecinţă tocmai închiderea cu bună ştiinţă. Lichidarea marilor uzine şi combinate, pe motiv că lucrau în pierdere era doar scuza. Dar drumarii? Dar CFR-iştii? Eu cum ar fi putut lucra în pierdere? Despre agricultura românească s-a vorbit la modul superlativ în anii ceauşişti. Producţiile record la hectar erau doar pe hârtie, însă acest lucru nu înseamna nici pe departe că nu exista interes, ba din contră, aşa cum erau ele, CAP-urile şi IAS-urile reprezentau cu adevărat o forţă în agricultura românească, mecazată şi bine individualizată în aproape toate formele de relief.
Jaful naţional a atins toate domeniile de activitate şi întreaga populaţie a fost afectată. Nici acum, la mai bine de 25 de ani de marea schimbare, România nu a cunoscut progresul, din contră, lichelele care s-au cocoţat în erarhia politică şi în aparatul de stat, au făcut tot ce le-a stat în putinţă, ca prin intermediul trădării intereselor naţionale, să distrugă cu bună ştiinţă bruma de avuţie, pe care ţara o avea în decembrie 1989. Să nu uităm că în acel moment ţara nu avea nicio datorie externă, din contră, avea de recuperat bani de la alte state. În prezent, România are una dintre cele mai mari datorii dintre statele memebre ale UE.
La acest plan diabolic a participat şi participă şi presa. Practicarea jurnalismului după ureche a dus la apariţia unor noi „modele”. În realitate, personajele sunt de joasă speţă, fără nicio perspectivă a realităţii. Dau exemplul celor două mari trusturi de presă, şi anume Inact şi Pro, acolo unde patronii, cu mari probleme în justiţie, au ajuns într-un fel sau altul să se implice şi politic. Pe lângă faptul că aveau mari datorii la bugetul de stat, prin şcolile proprii de aşa-zişi profesionişti, pe care le-au creat, nu au făcut nimic altceva decât să crească în aceste pepiniere, oameni prost pregătiţi profesional, în schimb foarte sevili faţă de interesele patronului. Pentru salarii deloc de neglijat, absolvenţii acestor şcoli de aşa-zis media s-au transformat în nişte portavoci ale intereselor de partid, în detrimentul eticii şi deontologiei profesionale.
Nici schimbările politice la nivel de preşedinţie, realizate în toamna anului trecut nu au adus vreo schimbare. Proaspătul Iohannis, venit de nicăieri, ajutat de forţele politice occidentale, a fost numit în funcţie. Drept mulţumire, firme austriece şi germane au liber la contracte preferenţiale în România, iar aşa-numitul parteneriat cu Statele Unite, se dezvoltă pe orice alt plan, mai puţin pe cel economic. Scutul antirachetă nu e decât un alt pretext pentru care trupe străine să staţioneze cu efective şi tehnică în ţara noastră. De unde un aşa interes pentru România? Până acum, nu tot în acelaşi spaţiu carpato-danubiano-pontic am fost?
Anul 2015 este unul liniştit din perspectiva evenimentelor policite. Alegerile prezidenţiale de anul trecut au costat enorm, iar aceşti bani se cer recuperaţi. Aşa că, noi biruri vor fi inventate de aleşi, pentru ca poporul – acela cât a mai rămas aici – să fie în continuare stors şi răstors.
În astfel de condiţii, cuvântul „cultură” nu rămâne decât un termen de dicţionar, iar preocupările intelectuale şi educaţionale rămân din nou doar pe hârtie, ori sub forma unor noi promisiuni electorale, pentru următoarele scrutine. Într-o ţară, deşi din exterior bogată, sărăcia atinge de la an la an cote inimaginabile de secol XXI, iar paradoxurile devin banalul fapt divers. Dau un exemplu: sute de localităţi nu au reţea de apă potabilă şi canalizare, în schimb au internet de mare viteză.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU

”VERSURI RĂTĂCITE ÎN BALTA BRĂILEI” ȘI LUMEA CREATORILOR CONTEMPORANI
INTERVIU CU SCRIITOAREA VIOLETA CRAIU

Economist de profesie, Georgeta Cârjan cunoscută sub pseudonimul literar Violeta Craiu  este membru al Uniunii Scriitorilor din România - filiala Iași din 2006. Brăileancă la origine aduce culturii române o valoroasă contribuție literară. A scris cărți de proză: Anemona – roman (2001), Două povești –copile drag îmi ești – volum trilingv (2002), Povești adevărate – volum (2002), Agonia fericirii – roman (2003),  Anotimpuri în mov  -  volum de povestiri pentru adulţi (2006),  precum și volume de poezii: Muze sub aparenţe (2010) și Versuri rătăcite în Balta Brăilei (2014). A primit numeroase premii pentru activitatea literară și este prezentă  în dicționare și antologii.

După lansarea volumului de poezii Muze sub aparențe, apărut la editura Libra, București, 2010, iată că scriitoarea Violeta Craiu ne surprinde cu un nou volum. ”Versuri rătăcite în Balta Brăilei” apărut la editura Pim, Iasi, 2014,  este o incursiune în atmosfera specifică Bălții Brăilei, dar și o reală bucurie a cufundării în lumea poeziei.

Debutul dumneavoastră în literatura română s-a produs prin romanul Anemona, în anul 2001, după care ați oferit publicului și alte volume de proză. Spuneți-ne câte ceva despre contextul în care s-a făcut  trecerea de la proză la poezie. Volumul Versuri rătăcite în Balta Brăilei are o poveste?

Trecerea a avut loc din întâmplare. Am participat la mai multe concursuri literare pentru poezie și am luat câteva premii. Sugestia  de a scrie poezii despre poet, vers, muza și  Balta Brăilei a venit din partea scriitorului Fănuș Neagu, în anul 2005. Volumul Versuri rătăcite în Balta Brăilei, tipărit la editura Pim din Iași, a apărut anul trecut, în luna mai. Cartea a fost prezentată prima dată  la Galați, în cadrul Taberei de Creație a Asociației Universul Prieteniei Iași, apoi în cadrul Festivalului Balcanica, în septembrie, la Brăila,  în luna februarie 2015, la Biblioteca Județeană Panait Istrati din Brăila și la Târgul de carte Librex, Iași, martie, 2015.

Întrând în universul dumneavoastră creator, ne puteți spune ce anume vă îndeamnă să scrieți? Ce sentiment vă încearcă atunci când terminați o carte?

Scriitorul britanic Philip Pullman spunea că scrisul, în general, e o muncă dificilă, dar dacă ai ceva de transmis devine esența vieții, aș putea spune în completare. În jurul nostru se întâmplă atât de multe  încât  este imposibil să nu te viziteze Muza. După ce termin o carte mă simt împlinită. Niciodată nu mă grăbesc să scriu o altă carte. Las un timp să se scurgă și apoi revin în fața colii de hârtie. Ernest Hemingway, romancier, prozator american, laureat al premiului Nobel în 1954 spunea: nu golesc niciodată fântâna care-mi alimentează scrisul, că trebuie să mă opresc de fiecare dată când mai rămâne ceva, undeva, în adâncul ei; să las izvoarele să-l umple din nou pe timpul nopții.

Dacă ar fi să vorbim despre comunitatea artistică locală, despre poziția pe care o ocupă în spațiul creator românesc, ce ați spune?

Brăila nu duce lipsă de comunități ale artiștilor sau ale scriitorilor. Pot enumera câteva dintre acestea. Filiala Uniunii Scriitorilor Sud Est, cu sediul la Galați, Cenaclul Literar Panait Istrati care se desfășoară la Biblioteca Județeană Panait Istrati Brăila, Cenaclul Literar Mihail Sebastian, Cenaclul Literar Florile din Bărăgan - Ianca, Cenaclul Umoriștilor Ștefan Tropcea, Uniunea Artiștilor Plastici din Brăila și altele. Pe toți, fie că sunt scriitori, artiști plastici, umoriști sau oameni de cultură îi unește aceeași dorință de promovare a culturii brăilene, de participare la cultura europeană și de susținere a manifestărilor culturale. Colaborarea cu alte județe nu este întâmplătoare. Au loc diferite festivaluri de umor, literatură, grafică și pictură, muzică și dans pentru a ne promova cultura zonală și a intra în contact cu personalități  culturale din alte zone ale țării și din străinătate. Schimbul cultural interjudețean, ca de altfel și cel european, ne face cunoscuți și arătați cu degetul pe hartă, în sensul bun.

De Galați mă leagă debutul meu literar. Filiala USR Sud Est își are sediul la Galați, așa că, sunt prezentă la nenumărate manifestări culturale care au loc aici. De curând a apărut la Iași volumul Antologia Universul PrietenieiTreptele cuvântului, editura Pim, care s-a lansat așa cum am mai spus la Târgul de carte Librex 2015. O antologie de excepție care reușește să strângă poeți și prozatori din toată țara. Pe clăpița interioară a cărții Emilian Marcu, membru al USR, scrie: fiecare autor din această antologie își etalează cu discreție și delicatețe o parte din trăirile profunde și le oferă în dar cititorului. Pot să adaug că prietenia dintre cititor și cuvântul scris nu va dispărea niciodată indiferent sub ce forma va apărea cartea, în format electronic, CD sau sub forma tipărită.

Spuneți în una din poezii și citez: Am învățat să rezist/strângând din dinți/să îmi doresc să fiu dincolo de orizont/lângă poezie... Aceste versuri mă îndeamnă să vă întreb: Care este condiția scriitorului în societatea contemporană, cu ce se confruntă el, cum resimte realitatea?

Despre condiția scriitorului în societatea contemporană sunt multe de povestit. După anul 1989 lumea literară încearcă să resimtă libertatea într-o societate a politicului, a pericolului, a violenței, unde nu există sentimente, emoții, patriotism… Societatea scriitorilor a devenit tot mai ignorată de cititori, literatura pierzând teren în fața televizorului, a calculatorului. Literatura care se naște nu reușește să capteze un public numeros. În rândul scriitorilor au apărut antipatii, reticență la transformările societății, nu mai există speranța că literatura scrisă va mai fi citită. Scriitorul de azi se simte marginalizat, suferă că nu-și mai poate face cunoscută opera. De câțiva ani circulă pe internet cartea electronică, tot mai solicitată de tineri. Un lucru bun. Se mișcă ceva în acest sens. Cu toate aceste neajunsuri există totuși scriitori care se apleacă peste scrierile contemporanilor noștri și nu numai, și le așează în opere de mare valoare.

La ce vă referiți concret?

De exemplu O istorie condensată a literaturii române 1880-2000, scrisă de Henri Zalis, apărută la Editura Bibliotheca - Târgoviște, cuprinde generațiile de scriitori care duc mai departe valorile tradiției democratice, am încheiat citatul. Această lucrare încearcă să răspundă unor întrebări legate de realizările literare și de perioada în care ele au apărut. Un  volum document este de exemplu  Istoria literaturii române contemporane, poezia, volumul I, scris de Ioan Holban, apărut la Editura TipoMoldova, 2006, Iași. Acesta cuprinde scriitori contemporani și scrierile lor, care întregesc istoriile lui Eugen Lovinescu, George Călinescu, Nicolae Iorga și așa mai departe. În concluzie,  facem cunoștință cu scriitori și cu operele lor, despre care unii dintre noi nici nu au auzit. Antologiile literare vin în ajutorul criticilor  și, de ce nu, în ajutorul publicului care dorește să cunoască evoluția unui scriitor.

Ați participat la Târgul de carte Libris 2015 care a avut loc la Iași, de curând. Cu ce impresii v-ați întors de la acest eveniment cultural?

Nu am cuvinte să-mi exprim admirația și să mulțumesc în același timp echipei care a lucrat la acest proiect cultural. Aici am întâlnit carte bună, românească și străină, editori, scriitori și iubitori de carte. În cadrul târgului au expus 175 de edituri și aș aminti editurile Polirom, Humanitas, Eikon, Filos, Nemira dar și edituri din Iași cum ar fi editura Pim, Junimea, Timpul, TipoMoldova, Princeps Multimedia, editura Universității  Alexandru Ioan Cuza sau editura Vicovia din Bacău, dar și edituri din Republica Moldova. Agenda culturală a Târgului Librex a cuprins peste 300 de evenimente culturale, lansări de carte, întâlniri cu autorii de carte, conferințe etc. Aș aminti atelierele de scriere, lectură dar și de jocuri interactive pentru copii, ateliere de teatru, muzică și pictură. Mai mulți scriitori, membrii ai Uniunii Scriitorilor - filiala Sud Est, din care fac și eu parte, am fost invitați să citim în fața publicului, să ne lansăm cărțile împreună cu alți scriitori din țară.

Conferința  Scrisul și cititul  susținută de scriitorul  Eugen Uricaru, a punctat nevoia de cultură și mai ales nevoia de carte. Istoricul, jurnalistul și eseistul   Adrian Cioroianu în conferința susținută Istoria ca joc al minții, a accentuat necesitatea de a exista un singur manual de istorie pentru că există o singură  istorie a românilor, dar și protejarea patrimoniului cultural. Medicul scriitor Nicolae Bacalbașa a susținut conferința intitulată Marea trăncăneală, nevoia de literatură exprimându-și dragostea față de carte și față de scriitorii contemporani. Iată că ne aliniem la manifestările culturale europene. Cărțile expuse la târg au avut un preț rezonabil pentru a da posibilitate mai multor persoane să le cumpere.

Cum vedeți traseul literar pe care îl veți parcurge în următorii ani?

Horia Zilieru spunea că litera cărții ne este calea sufletului. Anul acesta intenționez să termin romanul la care lucrez de ceva vreme. Nu-mi doresc decât sănătate. Restul va veni de la sine.

a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)

 

CARTILE ZEIT
ÎN MIEZUL ORELOR (POVESTIRI, AMINTIRI, PAGINI DE JURNAL),
DE CORINA-LUCIA COSTEA, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei. Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 35 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.
În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.
Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate municipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.
Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.
Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor. Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment.
Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii. Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.
Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.
Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bunăşi la capitolul universalitate.
Cătălin Nicolae  Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
RĂDĂCINILE LUMII
Cinci povestiri fantastice de Adrian Botez, reunite în volumul Nălucirile abatelui Bernardo (Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2014. Director Constantin Marafet), o carte provocatoare, ruptă de tradiţia literaturii actuale. Brusc, scriitorul simte nevoia să mărturisească. Textul curge nesperat de liber, vine din zona textelor medievale, cu mister, cu aplecare spre rigoare, cu frică de cuvinte. Un text actual prin mesaj.
Temele alese pendulează între teologie, jurnal literar, spovedanie. Surprinzător la Adrian Botez este faptul că apelează la stilul catolic de a reda povestirea, face trimiteri specifice canonului, cu vie aplecare spre rigoarea acestei confesiuni. Adrian Botez este cunoscut ca un scriitor care activează în alt mediu, cu relief ortodox. Schimbarea paradigmei de viziune este un semnal puternic privind necesitatea atingerii profunzimii ideilor. Chiar dacă povestirile au ceva fantastic, au şi ceva real, ele se coagulează în inima scriitorului ca spovedanie a unei relaţii speciale: relaţia dintre om şi Dumnezeu. Conţinutul povestirilor a determinat şi stilul.
Povestirile sunt:
1.      Nălucirile abatelui Bernardo
2.      „Il Pollaiolo” – Eliberatorul Zborurilor
3.      Întâlnirea abatelui cu moartea
4.      Abatele, schivnicul şi diavolul
5.      Abatele şi imaginea din oglindă
Aceste scurte povestiri sunt prozo-poeme despre viaţă, moarte, prezenţa lui Dumnezeu, întrebările oamenilor, păcat, libertate, puterea celui atins de har, revelaţii particulare, tensiunea dintre acum şi nu încă, o temă importantă pentru un teolog.
Bernardo (are un nume mai lung, demn de sfinţire) povesteşte, călătoreşte, se roagă, este atent la semnele lăsate de Dumnezeu oamenilor. Este fantezie în aceste năluciri? Consider că nu, sunt marile teme care au marcat gândirea creştină în Evul Mediu şi care pun mari probleme teologilor şi scriitorilor contemporani. Raţiunea a dominat Evul Mediu, dar faptele oamenilor au fost marcate de miracole.
Povestirile redau existenţe inexprimabile, speciale, fapte iraţionale, evenimente care provoacă timpul, ies în afara istoriei, credinţa este altceva decât ceea ce doresc preoţii să ne convingă, cu totul altceva...
Abaţia reprezenta o mănăstire cu un statut special în cadrul sistemului catolic teologic, avea legături direct cu papa sau cu alţi episcopi cu rang înalt. Abatele conducea abaţia şi era responsabil de sufletele aflate acolo şi de mesajul adresat lumii. Mesajul trebuia să vină de la Dumnezeu...
Deja am prezentat esenţa naraţiunilor, abatele Bernardo are ceva de spus lumii despre fiinţe speciale „las nicolettes” – soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţa Amazonului (pe cursul superior) în zona vârtejurilor, ca insule de lumină care orbesc privitorul, pot fi plante sau animale. Pot fi văzute de cei care „au ochi de zeu”, oamenii sunt terorizaţi de apariţie. Ele nu au mai fost văzute din acel an 1633, dar există şi în alte zone cu risc divin... Se pare că abatele nu a minţit. El a fost acuzat de fantasme/”năluciri”... Înţelegem astfel că suntem în faţa unei revelaţii speciale, Adrian Botez şi-o asumă prin literatură şi stare. Poate fi şi redarea unei stări care l-a marcat pe scriitor, un fel de creator în abaţia sa care formează opera, viaţa, speranţele... Da, apariţiile acelea de la Amazon au fost văzute „pe cursul superior”, adică pentru cei iniţiaţi...
Profundă povestirea despre „Il Pollaiolo”, eliberatorul zborurilor, cel care a eliberat păsările din coliviile nobililor din Florenţa. Păsările erau ţinute în colivii de aur, în colivii de lux, erau captive, hoţul le-a eliberat, păsările au fost orbite de lumină şi libertate. Il Pollaiolo a fost prins şi condamnat la moarte pentru că a afectat proprietatea mai marilor zilei, bine organizaţi în caste. Călăul a rămas suspendat între cer şi pământ, păsările libere au ciugulit metalul securii, hoţul a fost salvat, s-a produs minunea în spaţiul public, condamnarea avea loc în piaţa centrală ca în toate timpurile. Cel care a iubit libertatea a scăpat, există o forţă care este mai presus de oameni, de sisteme. Gândurile oamenilor nu pot fi prinse în sisteme, în colivii doctrinare, libertatea este o valoare care nu poate fi cenzurată de alţi oameni... Este raţiunea de a fi a oamenilor care s-au născut din Dumnezeu, Creatorul... Povestirea redă libertatea artistului dedicat, care exprimă adevărul pe care l-a primit...
Povestea anahoretului tare bătrân care cunoştea destinul oamenilor, retras în peştera sa, în întuneric, învăluit de lumină - el avea acea vedere spirituală care permitea să privească în inima oamenilor, să vadă inima timpului...:
Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar îndura să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, împrejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarul lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi”.
Anahoretul este prezentat conform tiparului tainelor, cumva rupt din cartea Apocalipsa (Biblia), un trimis special, cu misiune specială. Cititorul va descoperi misterul mesajului său, unul despre viaţă şi adevăr, unul despre predestinare şi libertate...
Una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara a fost Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, un mesaj ultim, întâlnirea omului cu Dumnezeu, o relaţie dorită, greu de realizat de oameni, dar abatele iese din timp. Oglinda, ca o lupă, explodează în obrazul abatelui, lumina îl acoperă şi începe călătoria... Există timp acolo şi eternitate, oglinda este metafora care ţine loc regulilor logicii, poate fi oglinda cuvântului (ca la Apostolul Pavel), dincolo de suprafaţa lumească există o altă realitate mult mai profundă, acolo omul dedicat se poate apropia de Dumnezeu. Mister, minune, tehnică literară, plus pasiunea lui Adrian Botez de a transmite ceva semenilor despre relaţia om - Dumnezeu. Secretele curg, sunt teologice, îndoiala omului persistă, glasul divin se exprimă, scriitorul lasă textul să curgă... Omul refuză efortul unui gând luminat, înţelept, liniştit, pătrunzător, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ceva s-a pierdut pe drum, iremediabil. Confuzia persistă în mintea omului, apariţia divină nu pare a fi ceea ce ar trebui să fie, până la urmă şi oamenii l-au acuzat pe Iisus că este stăpânul dracilor, din acest motiv ascultau de El, o confuzie crasă pentru că o împărăţie nu se ridică împotriva ei însăşi, creaţia are regulile ei, le vezi dacă ai ochi spirituali...
Povestirile merită citite pentru mesajul lor subtil, subliminal, profund spiritual...
„-... Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.
  -De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit repetabil de către ochii voştri cei slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind angoasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi, de acolo, între beznele grotei, am întâlnit întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii”.
Adrian Botez trimite la întruparea Cuvântului, Logosul, Iisus ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, făcând posibilă relaţia dintre om şi Creator. Mesajul este unul acceptat de teologi, povestea este una accesibilă cititorului.
Autorul foloseşte o frază echilibrată, misterioasă, specifică vechilor cărturari, implică, în afara normelor literare şi teologice, fantezia sa, la limita dintre canonul creştin acceptat şi revelaţia personală. Fantezia este doar un joc intelectual, mesajul este unul care se impune. Bernardo este un nume obişnuit pentru un călugăr în Evul Mediu, neobişnuit pentru literatura momentului, dominată de experienţe de tot felul. Unele idei aparţin călugărilor săraci, care au depus jurământ de castitate şi sărăcie, din Ordinul Franciscan, dar nu numai, sunt exprimate unele proceduri specifice: a beatifica, a canoniza, se fac trimiteri la personaje istorice reale precum Papa Celestin etc. În timpul Evului Mediu, călugării au conservat textele sfinte, le-au copiat, le-au transmis mai departe. Ei şi-au propus să ducă o viaţă umilă, departe de „nălucirile” lumii, în realitatea divină permisă omului...
Abatele Bernardo încheie: „...Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”.
Cu alte cuvinte, atenţie la paradigma vieţii, dincolo de imaginea din oglindă este o lume, o altă abaţie, mai densă... Iubirea pare să fie cheia misterelor pentru cei iniţiaţi, precum abatele Bernardo. Poate că Adrian Botez s-a închipuit, pentru o clipă, acel abate plutind între două lumi, scriind, călătorind cu fiecare carte, „pe cursul superior”, dorind „beatificarea”, într-o libertate absolută, permisă scriitorului care înţelege...
...Sau, poate, este o nălucire? 
Constantin Stancu (Haţeg – Hunedoara)

POEZIA LUI ION C. ŞTEFAN SAU TĂRÂMUL LUMINII
La force de rester / Tăria de-a rămâne, Ed. Semne, Bucureşti, 2014, versiunea franceză de Ecaterina Chifu, Cuvânt înainte de Victor Gh. Stan este titlul sugestiv al recentului volum bilingv de poezii semnat de Ion C. Ştefan, autor român originar din Aref, judeţul Argeş, coleg, vecin şi bun prieten cu iubitul nostru poet clujean, Horia Bădescu.  Scriitor prolific, Ion C. Ştefan a publicat peste 30 de volume: nuvele, povestiri, eseuri şi versuri, maxime şi cugetări, ivite din incandescenţa arderilor interioare ale eului său creator. Tot de acolo vine desigur şi tăria de a rezista şi a rămâne aici, printre minunile lumii, idee enunţată încă din titlu de către talentatul şi sensibilul nostru poet, a cărui imaginaţie zboară peste întinderi marine, ca un pescăruş uriaş,  apropiindu-se uşor de ţărm, dar încă nepregătit de popas, pentru că esenţa sa este zborul, iar aripile sunt atotcuprinzătoare. În sensul acesta, imaginea de pe coperta I  vorbeşte de la sine: şi stânca, şi solul şi marea albastră, pasărea care planează în înalt, pinii şi dealurile din depărtare… iată elementele cadrului natural care fixează toposul imaginat de poet, iar peste toate adie cântecul iubirii, statornicit pe acest tărâm mirific al luminii. Pentru că poezia lui Ion C. Ştefan semnifică un tărâm al luminii eliberat prin cuvânt, unde iubirea reprezintă o lege universală, o zeiţă, iar iubitul devine un pictor de cuvinte: “Trupul tău- ca o pasăre-n zbor,/ Subţiindu-se pentru trecerea iubirii, / În tresăriri astrale, peste pulberea de stele/ Care mai luminează gândurile mele./ Sărutul tău, o revărsare de miere fierbinte/ peste buzele mele arzând, / Privirile- transferându-mă într-o altă stare,/ Ale cărei bucurii abia acum le culeg./ O, clipă a dăruirii, binecuvântată,/ Pe care nu te voi uita niciodată - / Clipa împlinirii tale de fată, / Îmbrăţişarea ta încătuşându-mă pentru totdeauna; / Al tău captiv, pe veci, cu trupul şi cu gândurile mele, /O, zeiţă, n-am crezut că eşti atât de puternică / Încât, pentru totdeauna, să mă robeşti!” (Portret, p. 64).
În conţinutul ideatic, scriitorul operează cu adevărate concepte filosofice, cum ar fi: eternitatea, infinitul, adevărul, visul, sufletul, timpul, astrele, ş.a. În planul existenţial al trăirilor din care izvorăşte tăria eului liric se împletesc aspecte ale frumuseţii inefabile din lumea creată de autor, cea care conturează şi fiinţează în inimile perechii de îndrăgostiţi, adusă nouă prin poemele din volum. Sufletul îndrăgostitului este mistuit de setea de puritate, de setea de lumină, aşezate blând pe bolta din suflet, prin farmece sau descântece de dragoste, împletite prin labirintul timpului într-un joc al iubirii care pavează drumul spre rai unde răsună chemarea iubirii rostită de femeia –cânt, de pasărea liră ori de însăşi pasărea iubirii.
Din toate ideile filosofice, conceptele afective rezultă inerent tăria de-a rămâne în cuplu, dar şi tăria de-a învinge timpul prin iubire. Şi în amurg, la năvala toamnei sau în asfinţit, eul liric se trezeşte din vis şi planează în ultimul zbor ca un şoim peste prăpăstii, vegheată din înalt  de angelicul portret al iubitei, deoarece, în lumea imaginată de poet se întrevede, omniprezentă: „ca o carte deschisă, iubirea”, după cum rosteşte poetul în poemul cu titlu identic: „Ca o carte deschisă, iubirea... Cum s-o citesc/ Cu privirile, cu obrajii, cu degetele cuprinzându-te?/ Ca o carte deschisă, iubirea înmugurind/ În trupul meu, de parcă întineresc.../ O, Doamne, cunosc basmul cu Făt-Frumos/ Şi apa vie- cea mai teribilă fantezie,/  Pe care am visat-o, în că din copilărie./ Dar eu nu sunt Făt-Frumos- şi nici apă vie/ Nu am de unde să beau( nu se găseşte/ Decât la Porţile Raiului tău, / Păzite cu străşnicie de Sfântul Petru)./ Iar eu, neintrând încă în Rai, am rămas/ La Porţile Speranţei- îmbătrânind / În această carte deschisă iubirii din urmă/ A inimii mele; o singură speranţă/ Mai am: că, scriind despre tine, / Iubito ideală, nu voi fi uitat niciodată...”(p. 160).
Din poemele volumului se simte o adiere romantică, parfumată, de flori primăvăratice, suave ca într-un Eden al iubirii. Calmul, frumuseţea, seninătatea şi iubirea sunt cele care plutesc în aerul rarefiat al înălţimilor agreste ale poemelor, iar de acolo vine tăria de-a rămâne şi tăria de-a învinge. Rătăcind prin labirintul timpului, în ludic sau în oniric, poetul este un Orfeu care caută mereu drumul spre ieşire, alături de o Euridice, femeia ideală, iubita, ridicată la rang de zeiţă omnipotentă, căreia sufletul poetului i se închină. Deschiderea spre universalitate se realizează prin traducerea în limba lui Ronsard sau Baudelaire a poemelor, realizată de către Ecaterina Chifu. Traducerea este fidelă textului liric, nu pierde esenţa ideilor şi contribuie la îmbogăţirea textului poetic, chiar în cazul unor subtilităţi de limbaj sau a celor mai fine trăiri ale sufletului. În felul acesta, dorul românesc, iubirea pentru  femeia ideală sunt proiectate pe marea boltă a poeziei universale de dragoste; frumuseţea poemelor sporeşte prin versiunea în limba franceză, traducătoarea păstrând muzicalitatea interioară a poemelor, fapt rar întâlnit la traducătorii de azi. Colaborarea celor doi, autor (Ion C. Ştefan) şi traducătoare (Ecaterina Chifu) este în folosul poeziei, lărgind sfera posibilor lectori, al cititorilor din spaţiul european şi chiar mondial.
Maria Vaida (Cluj-Napoca)
 
SPIRITUALITATE
DRUMUL SPRE ÎNVIERE
Încă e Postul Păresimiilor, iar credincioşii se pregătesc pentru marele praznic al Învierii Lui Hristos, cum pot mai bine: se spovedesc, se împărtăşesc, se roagă şi săvârşesc fapte de milostenie, cu nădejdea că vor avea parte de viaţa veşnică. Drumul către Înviere nu e deloc accesibil, dar, cei care doresc să-l parcurgă au un ajutor infinit: pe Hristos însuşi. Credincioşii primesc, prin rugăciune, puterea de a trece peste toate dificultăţile vremii, peste toate încercările, astfel încât să se apropie tot mai mult de Dumnezeu şi de îndumnezeire. Postul şi rugăciunea sunt cele mai de temut arme împotriva răului, atât de puternice încât reuşesc să distrugă până şi pe cel mai aprig duşman. Omul cu frică de Dumnezeu este un individ înţelept, îndrumat pe drumul vieţii de gânduri bune, de vorbe pline de sens şi de exemplul imbatabil al Lui Iisus. Cei care cred, nu se tem, căci Dumnezeu le oferă tot ce este necesar ca să-şi atingă scopul: mântuirea.
Oamenii care se călăuzesc după valorile morale, după legile divine sunt cu adevărat fericiţi, având parte de echilibru şi armonie în viaţa personală, iar drumul către izbăvirea de sub robia păcatului devine mai uşor de străbătut şi obstacolele mai simplu de trecut. Mai mult, avem chiar exemplele milioanelor de sfinţi, care, asemenea nouă, au fost supuşi multor încercări, dar cu răbdare şi înţelepciune au devenit imuni la tot soiul de răutăţi, care încercau să le răpească mântuirea. În fiecare dintre noi stă puterea de a deveni învingători, însă trebuie să dorim să fim aşa. Dumnezeu ne-a oferit libertate deplină, însă această libertate poate deveni propriul nostru inamic, atunci când nu mai suntem capabili să discernem între bine şi rău.
În Săptămâna Mare, cea care premerge Învierii, avem parte de nenumărate mângâieri sufleteşti, oferite prin intermediul Deniilor. Cei care doresc să participe la aceste slujbe speciale, care amintesc de evenimentele dureroase prin care a trecut Iisus, vor fi cu adevărat împăcaţi cu sine şi vor dobândi acea pace interioară la care au râvnit dintotdeauna. Istoria ne ţine conştiinţa trează şi sufletul în gardă, pregătindu-ne pentru orice luptă se va ivi la orizont. Părinţii şi bunicii îşi îndrumă copiii şi nepoţii către biserică, pentru că aşa vor fi mai buni şi mai toleranţi. Chiar şi profesorii de religie devin făclii călăuzitoare pentru elevii lor, prin exemplul personal şi prin participarea la Sfintele Taine şi la slujbele religioase, care, în această perioadă sunt din abundenţă. Sufletul este răsfăţat, simţindu-se acasă, iubit, purificat şi înălţat către cele sfinte.
Bucuria Învierii este cu atât mai mare, cu cât suntem mai pregătiţi pentru întâmpinarea ei. Privarea de anumite alimente şi abţinerea de la săvârşirea faptelor regretabile sunt percepute de credincioşi ca nişte scuturi de apărare împotriva atacurilor tot mai violente la adresa sufletului. Trupul poate muri, dar sufletul rămâne veşnic. Diavolul este în stare să ucidă materia, dar sufletul nu poate să-l atingă, decât cu voia noastră. Credincioşii cei mai zeloşi îşi pun nădejdea în Dumnezeu, ştiind că aşa vor fi izbăviţi şi feriţi de orice rău, care li s-ar putea întâpla oricând. De aceea se pune mare preţ pe acea pregătire personală pentru trecerea în veşnicie. Nu numai vârstnicii trebuie să ia aminte la toate acestea, ci toţi oamenii, căci moartea poate sosi pe neanunţate, iar sufletul, nepregătit fiind să-L întimpine pe Dreptul Judecător, va plânge, ştiind că merită o pedeapsă necruţătoare. Le recomand tuturor să asculte cântarea De vreme ce eu păcătosul, care este deosebit de grăitoare în acest sens. Cugetarea la moarte este foarte benefică, după cum ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi, mai ales în acest răstimp cât a mai rămas până la Înviere. Nu degeaba, unii dintre sfinţi trăiau în permanenţă cu gândul la moarte şi fiecare clipă era considerată ultima. În felul acesta reuşeau să-şi scoată din minte şi din inimă gândurile rele, iar în locul lor să aşeze umilinţa, modestia, cugetarea la trecerea în veşnicie. Aşa s-au mântuit strămoşii noştri şi aşa ar trebui să procedăm şi noi. Stă în puterea fiecărui om să decidă pe ce drum doreşte să meargă, numai că, la final, va trebui să dea socoteală pentru tot ce a săvârşit în întreaga sa viaţă. Deci, cu umilinţă să mergem spre mântuire!
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
LICENŢE CREATIVE COMMONS
Creative Commons (http://creativecommons.org/), având acronimul CC şi motto-ul Share, reuse and remix – legally, este o organizaţie nonprofit care oferă artiştilor, autorilor, oamenilor de ştiinţă, editorilor şi educatorilor opţiunea de utilizare a unui copyright flexibil pentru operele lor publicate pe Web, furnizând instrumentele necesare în acest scop. Astfel, CC permite schimbarea termenilor copyright-ului, înlocuind clasicul All rights reserved (Toate drepturile rezervate) cu Some right reserved (Unele drepturi rezervate). Ţinta CC este de a lărgi domeniul de creaţii disponibile tuturor în mod legal, atât pentru utilizare cât şi ca părţi ale unor noi creaţii. Sub licenţă CC pot fi destribuite text, muzică, video, imagini etc.
Situl Creative Commons dă titularilor de drepturi de autor posibilitatea de a oferi publicului o parte din aceste drepturi (păstrându-şi cealaltă parte), folosind o serie de mecanisme, printre care eliberarea lucrărilor în domeniul public sau sub licenţe de conţinut deschis. În acest scop, CC furnizează o serie de licenţe libere pe care titularii drepturilor de autor le pot alege atunci când vor să-şi publice lucrările pe Web. De asemenea, sunt furnizate şi servicii care permit descrierea lucrărilor şi licenţelor corespunzătoare, facilitându-se astfel localizarea şi prelucrarea automată a lucrărilor.
Organizaţia Creative Commons şi proiectul cu acelaşi nume au fost lansate la San Francisco în 2001, cu sprijinul Centrului pentru Domeniul Public (Center of Public Domain) şi Fundaţiei Rockefeller, precum şi al altor organizaţii şi persoane publice. Primul set de licenţe CC a fost publicat la 16 decembrie 2002, acestea fiind inspirate parţial din GNU GPL (GNU General Public License). În anul 2004, CC a primit Golden Nica Award, de către Prix Ars Electronica (http://www.aec.at/en/prix/), la secţiunea Ars Vision.
Conform lui Lawrence Lessig de la Stanford Law School (http://www.law. stanford.edu/), unul dintre directorii Creative Commons, eforturile CC au ca scop dominanta şi tot mai îngrăditoarea cultură a permisiunilor, în care un material protejat de copyright poate fi utilizat numai cu acordul explicit al titularului drepturilor de autor. Acesta a criticat limitările de alegere a legii dreptului de autor (un autor care publică pe Web poate alege între a accepta drepturile prevăzute de lege sau a lăsa opera în domeniul public).
Licenţele CC sunt utilizate de un număr foarte mare de situri, deşi nu toate materialele postate pe acestea sunt disponibile sub astfel de licenţe. Iată câteva dintre siturile respective: Flickr (http://www.flickr.com/), Internet Archive (http://www.archive.org/), OpenCourseWare (http://ocw.mit.edu/), Ourmedia (http://www.ourmedia.org/), Public Library of Science (http://www.plos.org/), Wikimedia Commons (http://commons.wikimedia.org/wiki/ Main_Page). De asemenea există proiecte naţionale care sprijină publicarea operelor sub licenţe Creative Commons. Dintre acestea pot fi amintite: Images for the future (http://www.imagesforthefuture.org/) – proiect guvernamental olandez susţinut cu 137 de milioane de euro, pentru a pune pe Web filme, emisiuni TV şi înregistrări radio, precum şi fotografii din arhivele olandeze; Overmundo (http://overmundo.com.br/) – sit colaborativ pentru promovarea culturii braziliene.
Licenţele Creative Commons variază de la o libertate aproape totală până la permisiuni foarte limitate. Aceste permisiuni (condiţii), incluse în licenţele CC sunt: Atribuire (Attribution) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a copia, distribui, afişa şi interpreta o operă, inclusiv operele derivate, cu condiţia de a menţiona autorul operei originale; Necomercial (Noncommercial) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a copia, distribui, afişa şi interpreta o operă, dar şi operele derivate, exclusiv în scopuri necomerciale; Fără opere derivate (No Derivative Works) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a copia, distribui, afişa şi interpreta o operă, fără a crea opere derivate pe baza acesteia; Distribuire în condiţii identice (Share Alike) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a distribui opere derivate numai sub o licenţă identică cu cea care guvernează opera originală.
Pentru toate licenţele Creative Commons, folosirea/partajarea operei înseamnă posibilitatea de a o copia, distribui, afişa şi interpreta. Distribuirea de opere derivate presupune că utilizatorul are posibilitatea de a transforma/modifica opera originală (remixa), precum şi de a crea alta pe baza acesteia.
Creative Commons pune la dispoziţie la adresa http://creativecommons.org/license/ un formular (Choose a License) care permite autorului să aleagă cu uşurinţa licenţa optimă sub care doreşte să-şi publice opera (răspunzând la câteva întrebări), un logo de identificare şi un text descriptiv (versiunea în limba română este disponibilă la adresa http://creativecommons.org /license/?lang=ro).
În data de 2 septembrie 2008, la Centrul pentru Jurnalism Independent din Bucureşti, a avut loc lansarea licenţelor Creative Commons în România, la iniţiativa lui Bogdan Manolea (un cunoscut specialist român în legislaţia Internetului). Comunicatul de presă oferit cu ocazia lansării poate fi citit pe situl APTI (Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet), la adresa http://www.apti.ro/Lansare-CC-ro-comunicat.pdf. Echipa Creative Commons România, condusă de Bogdan Manolea şi Ştefan Gavrilescu şi susţinută de echipa APTI, a parcurs procesul de adaptare a licenţelor CC şi discuţie publică cu experţi juridici naţionali şi internaţionali, în consultare cu Creative commons International.
După Bogdan Manolea, Dreptul de autor are aceleaşi principii din 1886 până acum, dar investiţia in suportul creaţiei, la ora aceea, era semnificativă, numărul celor care puteau să creeze fiind mult mai mic. Internetul vine cu noi forme de exprimare, este din ce în ce mai uşor de publicat, intervine conceptul de sharing, de partajare, devine din ce în ce mai folosit conţinutul realizat de utilizator... Creative Commons nu înseamnă o alternativă la legea drepturilor de autor, ci este complementară acestei legi. Doar cine e titularul dreptului de autor poate să pună o licenţă pe obiectul protejat. Licentele Creative Commons nu sunt revocabile, nu iţi dau protecţie mai mare decât legea, nu te pot ajuta în instanţă dacă e cazul şi nu se aplică la softuri, pentru că sunt alte licenţe aplicate în domeniul respectiv (acest text al lui Bogdan Manolea a fost publicat în data de 4 septembrie 2008 pe situl http://www.underclick.ro/).
Căutarea resurselor Web publicate sub licenţă Creative Commons poate fi efectuată folosind:
· serviciul de căutare Search Creative Commons (http://search. reativecommons.org/);
· motorul de căutare Google, modalitatea de Căutare Avansată (Advanced Search) şi opţiunea Usage Rights la care se poate specifica not filtered by license sau free to use or share;
· serviciul de căutare pentru resurse licenţiate Creative Commons, dezvoltat de Yahoo! (http://search.yahoo.com/cc);
· un instrument din colecţia Mashable (http://mashable.com/) pentru detectarea resurselor publicate sub licenţă CC (http://mashable.com/2007/10/27/creative-commons/)
Articolele publicate pe Web sub una dintre licenţele Creative Commons sunt sau pot fi sursă de inspiraţie pentru educatori, inclusiv pentru cei din România. De asemenea, aceştia işi pot pune la dispoziţia cititorilor, pe Web, propriile articole, utilizând licenţele Creative Commons.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
LIRICA ÎNTRE ARCA-DE-ARTĂ A SINGURĂTĂŢII ŞI CARTEA-GROAPĂ-DE-VAR
Interesant şi într-o direcţie inconfundabilă, conducându-şi măiestrit arca-de-artă a singurătăţii, pe „drumul norilor“, deocamdată, până la cartea-groapă-de-var a purităţii nemuritoare, cogaionic-zalmoxiene (întrucât fiecare dintre Daci era parte din sacrul Întreg cosmic de-i Dumnezeu, şi tocmai de-asta fiecare parte trebuie a se îngriji să fie pură – chiar şi prin „scaldă“ în „cada“ / „groapa“ cu lapte de pietre de calcar –, sănătoasă, indestructibil-irepresibilă etc., căci numai astfel „Întregului îi merge bine“), poetul Dan Elias (nu-i vorba de bucureşteanul Spital Universitar de Urgenţă Elias, ci de pseudonimul lui Daniel Teodorescu – ce putea să stea şi fără, născut în zodia Fecioarei, la 7 răpciune 1957, în Dacia oraşului Fierbinţi-Târg, din inima unicului Bărăgan de la Nordul Dunării, licenţiat – în 1984 – al Academiei de Studii Economice din Bucureşti) este deja stăpânul unui lirosofic „heptaedru“ ale cărui feţe-volume de poeme sunt: (1) Umbraria (1994 – volum de debut, fără vreo legătură „topo[s]nimică“ în debutul editorial al marelui poet valah, Adrian Popescu, din 1971, cu Umbria), (2) Erotica – „poeme desuete cu mult albastru“ (1995), (3) Elixirul perfect la roşu (2001), (4) Arta singurătăţii, sonete şi alte versuri „în limba ploii văroase“ (Slobozia, Editura Helis [ISBN 978-973-88050-0-2], 2006; infra, sigla: EAs – cifra de după siglă indică pagina de referinţă), (5) Mersul pe nori, poemele „oglindiene“ (Slobozia, Editura Helis [ISBN 978-973-1705-08-8], 2008 ; infra, sigla: EMer), (6) Aristocratica, poem-elide pentru Violeta (Fierbinţi-Târg, Elias Expres [ISBN 978-606-92048-1-8], 2011; infra, sigla: EArist) şi (7) Groapa de var, poeme şi alte „elide“ (Slobozia, Editura Helis [ISBN 978-973-1705-48-4], 2014 ; infra, sigla: EGro).
Tendinţe „galaxiedrice“ se anunţă la poetul Dan Elias prin interesantele eseuri din cartea Stăpânii timpului (Fierbinţi-Târg, Editura Elias Expres [ISBN 978-606-92048-0-1, 2010; pagini : 234), eseuri „de gamă interdisciplinară“ – mitosofie, istorie, lingvistică, religie, „cioranologie“, „dacologie“, „futurologie“ etc. (dar nu în calitate de „specialist“ în vreunul dintre domenii – căci este economist şi are „circumstanţe atenuante“ –, ci ca ens-interogaţie, căzând, fireşte, în „chibiţistică“ / „autodidacticism-bătător-de-apă-n-piuă“) –, de la Arheopterix (autorul, părelnic-wikipedistic, „scrie cu y“: Arheopteryx), prin Pelasgime > Valahime (Pelasgi, Dax, Thrax, Sarmisegetusa, Burebista, Traian, un „Stalin“ al nostru pentru antichitatea Daciei, dar şi Regalian, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ş. a.), tot „pe piste false“, ori „tangente la sfera-adevăr“, până la „istoria beciurilor“, până la „tăbliţele de la Sinaia şi Banca Naţională a României“ etc.
Poetul Dan Elias dus cu gândul dincolo de „elide“, tocmai în toponimul pelasgo-dac, Bucurestes > Bucureşti („dava bucuriilor“), tradus în 292 î. H., de un cronicar elin, în Helis.
Între o artă a singurătăţii şi cartea-groapă de var. Privit din elicopterul criticii literare, teritoriul poetic al lui Dan Elias – marcat „în punctele-i cardinale“ de cele patru volume, Arta singurătăţii (2006), Mersul pe nori (2008), Aristocratica (2011) şi Groapa de var (2014) – ne relevă un relief al paradoxismului bine temperat, turnat în forme parnasian-armonizatoare de sonet („marca-Shakespeare“), cu nenumărate rime ale cuminţeniei, ale solemnităţii, de după însuşirea lecţiei maioresciene privitoare la eminesciana bogăţie şi din acest domeniu, dar şi în tipare creatoare de impresie a „noului“, a „primenitoarelor“: „oglinzi“-tampoane, „în pastel retrovizoare“, care reflectă „registrul mimesis“, ori aleasă „substanţă de Ea / El“ (presărate între sonete), „icoane“, fără cameleoni pe rame, elide (prin elidă a se înţelege o „formă fixă de poezie“ în care „substanţa lirică“ este turnată în patru distihuri, cu versurile scoase peste măsura sacră a sonetistelor, „de 11“, spre a introduce sacrele rime-în-perechi, fără vreo legătură cu cele două sacre perechi din panoul central-monoteist al Zalmoxianismului, sau „primele patru conducătoare“, care, însumate, dau „decada de aur“) etc.
În volumul Arta singurătăţii (2006; siglă: EAs), de Dan Elias, structurat în ciclurile Critica raţiuni geografice (de remarcat „saltul“ trans-parnasian, în paradoxism, de la cea a «raţiunii pure»), Decaloglindul, Cartea poftelor şi Versuri în limba unei ploi de vară găsite scrise pe caldarâm, eroul liric se elansează cu stindardul sonetului în orizontul cunoaşterii metaforice, dar nu dinspre estetica paradoxismului, cum ar fi trebuit, ci dinspre dinspre principiul parnasian al geografiei lirice planetare dus la „impersonalism“ / „zerolirism“, la sterpie lirică, sau la „lirico-turismită“ («Vicente duce Nina la Capul Bojador / în Marea Tenebroasă cea plină de recife, / pe Pinta e Alonso oprit la Tenerife / să strângă marinarii tocmiţi de Cristofor. // […] // Cu Vasco-am fost, Ulise, Diaz şi Marco Polo / şi te strigam pe nume crezând că eşti acolo.» – EAs, 3), eroul liric eliasian ştie că orice călătorie înţelepţeşte chiar şi pe lângă „ţărmuri magelane“, cu arca, desigur, iar când este nevoie, chiar cu liftul teluric-celest, mai ales de-ajungi în edenice spaţii cu miresme furate (mai întâi de eroul lui Emil Brumaru, cel din „Ruina unui samovar“, 1983, samovar mai mare ca liftul obişnuit):
Suite-n şei de alge translucide,/chiar sepiile-nlănţuind bizare/prinţese de-abanos şi scorţişoare,/cu sâni răniţi în sfârcuri de stafide. // […] //Miroase-a rodii valul şi-a piper./la curtea cu delfini şi scoici, curtenii/beau rom, fumează mirodenii,/sub colţul dezlipit al unui cer. (EAs, 5).
Chipul paradoxist-imagologic din catrenul „colţului dezlipit de cer“, fără angajarea Parnasului, aparţine unei realităţi mitic-eliasiene (Eugen Simion ar fi zis imediat, fără a se mai teme de vreun alt academician că i-ar lua-o înainte : „realism fantastic-eliadesc“) din priveliştea fiinţei autohton-cogaionice, ordonată în cele zece ceruri, iniţial, „perfect-rotunde“, din cosmic-dacicul brad – axis mundi –, brad ce se mai leagănă – şi nu de puţine ori – între curţile celor cinci elemente din fundamente de lumi, „decada“ de aur a „rotundelor“ devenind, paradoxal, în zilele noastre, „decada“, tot de aur (că aurul de-l faci şi rumeguş, tot îşi păstrează, integră, „caratizarea“), însă a „coţuratelor“ (ceruri, fără îndoială, în dezlipire lăuntric-izbitoare).
Însă revenind la nărăvaşul erou liric eliasian, constatăm că nu este străin de producţia planetară de droguri – „haşiş de Filipine“ «sporit cu praf de greieri şi răşini, / de umbre delirante şi virgine, / sub pipăieli arginte de smochin» (EAs, 7) –, remarcăm că este ultrasensibil, în Benares, „sub pagodele budiste“, la «miriapode / cu focul lor duios şi ilegal» (EAs, 8), ori, între Tigru şi Eufrat, la „luna persană“, «concentrică-n noroaie argintii» (EAs, 9), de unde face saltul stilistic / oximoronic la Polul Nord, unde «se dau ospeţe de viscol orbitor, / cioplind în bronzul albelor banchize» (EAs, 11), spre-a se ivi din coastele adamice de gheaţă irezistibile lapone (nu neapărat „enigelate“) / inuite, sub aurore mângâioase; din pol, sare-n „staţia Tibet“ (unde «pulsează rar în miezuri moi de stâncă / un mecanism de foşnete, secret, / să tipărească frunze…» – EAs, 15), fără a uita (în ordinea „intrărilor“ de toponime în texte :) Antilele, Zanzibarul, măgura Munţilor Apuseni din Dacia Nord-Dunăreană etc.
Din aria „decalogului oglinzilor“ (Decaloglindul, EAs, 25 – 45), se remarcă «şi-un cârd de dumnezei», «femei tăiate în roci diamantine», «seminţe domestice de îngeri», «albastrul reinventat de magi», preacurvirea «cu pietre flămânde până-n zori», «evantaie galaxiind târziu» etc.
Cartea poftelor (EAs, 47 – 91), a poftelor eroului eliasian, condamnă «vechi academii cu-nvăţători / rostind aceleaşi verbe împăiate», „colonizarea, pe tablă, a firelor de cretă“, carnea care «strânge-n grinzi / vibraţia din miezuri, măcelară», pipăirea eroului liric de către „tot felul de oglinzi“, „guvernele de vrăbii“, „comenzile de zbor“, „cârpitul de pene“, „instrucţia şi răsunetul zorilor la garnizoană“, «starea materiei în sine-asmuţitoare», turnul «de fildeş moale / nesigur ridicat în aer pur / de unde cad neargăsite-n jur / cuvintele în cărnurile goale» etc.
Volumul Arta singurătăţii (2006), de Dan Elias, se închide cu „o poezie din trei catrene clasice, cu îmbrăţişate rime“, pierdută de Nina Cassian, în 1972, dintre „necâştigătoarele-i“ Loto-poeme, dar cu limba-i „spargă“ dizolvată de intemperile atâtor decenii scurse până la „găsirea ei pe caldarâm“ spre a fi supusă de autorul „artei singurătăţii“ unui remont în «limba unei ploi de vară», riscându-şi viaţa-i între vocale, în palidă şi inutilă zongoristică:
I covalil oben dizar/erevinol tombil fernas/pentril de ris asur den pas/pe o de rind desingozar. (EAs, 94).
Volumul Mersul pe nori (2008; siglă: EMer), de Dan Elias, este structurat în ciclurile: Risipitoarea de vise mov sau cum ţi-am scris prima carte de nins (unde fiecărei „oglinzi I – XXIX“ i se simetrizează câte un „sonet I – XXIX“) şi Năruinţele sau amintirile unui contemplator de profesie (unde se continuă în aceeaşi tonalitate cele din prima parte, fiecărei „oglinzi XXX – LV“ îi corespunde un „sonet XXX – LV“).
În „cuvântul înainte“ de la acest volum, Dan Elias atrage poeticeşte atenţia Distinsul Receptor asupra faptului că se află în faţa unei cărţi, «una mai mult tehnică decât imaginativă», cuprinzând «instrucţiunile de zbor» pentru soţia şi copiii săi, „instrucţiuni“ asupra cărora familia-i, profund democratic, şi-a dat anterior consimţământul. Apoi, «având în vedere procedurile complicate şi, mai ales, dorinţa de a nu exista nicio confuzie», a apelat la alfabetul oglinzilor inventat / utilizat de alchimişti «pentru a-şi cripta experienţele».
Esenţială – în „alfabetul oglinzilor“ – este alegerea razelor de lună după «o metodă mai veche prin care îndrăgostiţii îşi spuneau atingerile», deoarece «sunetul mângâierilor modifică structura moleculară a întunericului şi în felul acesta se disting mai multe tipuri de scântei, lungite prin deformare plastică până la starea de raze»; şi mai adaugă că «alfabetul oglinzilor asigură procedurilor de zbor certitudinea fâlfâitului»; în ultimă instanţă, volumul Mersul pe nori (2008) garantează «un plutit în siguranţă» (EMer, 3). Pentru că este vorba despre un soi special de «carte de nins».
Prima secţiune a „tratatului“ de nins «descrie râurile ca fiind partea curgătoare a cerului», lămureşte «culorile din perspectiva strămoşului comun», insistând «asupra albastrului viu…» (EMer, 7).
Ultima parte a secţiunii are în obiectiv descrierea amplă „a substanţei de Ea, substanţă care «devine un banal motiv de existenţă a celorlalţi» (ibid.).  
Şi pe valea textelor poetice, eroul liric eliasian începe jocul („secund“) de-a oglinda şi sonetul sub „sceptrul lui Eros“: oglindirea întâi surprinde binomul edenic, Ea – El, în faţa toamnei, cu tălpile „goale“, în iarbă ; El (Eroul liric, Adamul), pentru a-l ţine aerul după cum face apa cu o plută, se unge cu alifii fluturoase; în „sonetul“ ivit în pereche cu „oglinda“, eroul liric este surprins intrând «în farmacia unei ploi de vară» spre a-şi cumpăra «injecţii de murit întâia oară» ; şi, cu acest prilej, farmacista se dovedeşte a fi o edenic-tămăduitoare întruchipare:
Un măr desculţ îmi pune frunza lui/Drept pansament pe degetele-mi, unde/Din mângâieri, tot trupul se ascunde,/Să nu îl afle râvna nimănui. (EMer, 9).
Iubirea – în re-editarea eliasiană a „binomului edenic“ – aparţine „mersului pe nori“, autorul fiind un foarte bun cunoscător al lucrărilor circumscrise modernei discipline, norologia: înaintarea „jucăriei cosmice“ a Iubirii se petrece «într-un echilibru fâlfâitor», substanţa Ea lăsând, totuşi, a i se zări / contempla „tocurile îngereştilor pantofi pe cer“ (cf. Oglinda IV), spre a fi turnate-n cântec de El, în ipostaza de gondolier «cu zeci de galaxii în spate» (cf. Sonet IV), El ce, «amestecat cu aerul», este „respirat“ în întregime de Ea, până la „aţipirea-i“ din «marginea unei grădini / cu flori vii» (Oglinda V), „spre a fi mirosit“, în vreme ce Sonet VII „exilează“ shakespearianul binom în Oglinda VII (parcă sub un aforism al Venerei / Afroditei, certificator şi al iubirii dentrologice : «Raiul este acolo unde / un nuc / se poate-ndrăgosti nebuneşte / de un măr.» – EMer, 20), deschizând Edenul / Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, cogaionic-eliasian, pentru binomul Ea – El al „marelui firesc“ chiar pe sub arcada unei regale comparaţii:
Cum ceaiul stors din flori de iasomie,/Prin dese în argint strecurători,/Ridică aburi calzi şi-amăgitori/Din ceştile părtaşe-n alchimie./Tot astfel coapsa ta elină/Ce-ţi lasă forma roz pe canapele,/Miroase-a prunci şi a franzele,/A iarbă-adolescentă de grădină./Şi nici nu ai habar că-ntregul, raiul,/Cel prea puţin, şi iadul nesfârşit,/În coapsa ta s-au plămădit,/Ca-n turnul sfânt, din Babel, graiul./Nu-ncape nicio târguială./Te-ating chiar dacă fierb în smoală. (EMer, 21).
Şi astfel de eliasiană „cântare a cântărilor“ continuă în secţiunea secundă, Năruinţele… (care, după cum li se-arată inoxul din peoni, nu-s tocmai „năruite“), cu sonorităţile „la maxim“, în ciuda zgomotului din focul propergolilor de la cocia-i liric-supersonică, în permanent şi „fâlfâitor echilibru“, pe Autostrada Cumuluşilor – evident, până la realizarea Autostrăzii Suspendate a Primarului / Primăriei de Bucurestes > Bucureşti („Helis“), când „mersul pe nori“ se va îmbunătăţi, săptămânal, din vinerea Venerei şi până-n marţea lui Marte, după cum scrie în „Carte de Nins“:
Ninge cu bătăile inimii mele/Prinsă în hamuri lăptoase de nori/Cum n-au mai fost din cer ninsori./De s-or opri, călcaţi pe ele./Ninge cu scări pentru uscat/Acolo unde sub rubine/Se-ascund doar biete ghilotine./De jos par aripi de zburat./Încă mai ninge, dar încet/Au puls troienele şi bate/Ceva dinspre eternitate/În limba unui vânt secret./Când stelele se vor fi stins,/În zori, mă voi opri din nins. («Sonetul XLIX» – EMer, 109).
În volumul Aristocratica (2011; siglă: EArist), de Dan Elias, structurat în ciclurile Elide, Fără ferestre, Post-restant, O inimă cu clape, Sticlarul şi Lângă celelalte icoane, cu o muzică de verb ucenicit la verb-cadenţa argheziană, eroul „elidelor pentru Violeta“ se doreşte / relevă mai întâi ţintaş-prăştier («Arunc cu pietre-n zei şi ei cocori / Din mijlocul maidanului cu nori, // Ţintesc aiurea-n zările ceţoase / Scorneli de curcubeie cu praştia de oase» – Cu praştia de oase, EArist, 12), teacă («Teacă / Unde atâtea păsări se dezbracă» – EArist, 13), incandescent butoi cu cercuri de wolfram («Bătrân butoi cu doagele fierbinţi / În care se-nvechesc doar neputinţi» – Nebăut, EArist, 16), lan al muşchilor fără frontiere, apoi copac-smochin – în care Ea-i smochină, din cele ce-i fac lemnul să respire (cf. În forme dulci, EArist, 22) –, gând-cărăuş-de-cer (cf. Ploaia, EArist, 28), coşar, amant năucitor, ori prizonier al oglinzii, sau sinele-reparator din „patria lui de mângâieri“.
În Aristocratica eliasiană mai impresionează şi o ars poetica potrivit căreia poezia este mierea dialogului cu propria penumbră, ori «împletitură dintr-o altă umbră, / să-şi treacă-n două feluri viaţa», pentru că slovele-i operează sinestezic:
Cuvintele au gust de sâni/Şi când le strigi, şi când le-ngâni. (EArist, 91).
În volumul Groapa de var (2014; siglă: EGro), de Dan Elias, structurat în ciclurile Versuri, Elide, Sonete şi Calea contemplării, eroul liric, participant mioritic la o ordine cosmică, angajează mai întâi o crâncenă luptă cu Muma-Noapte (sora geamănă a Genunii, a principiului feminin-energetic Yin), mai mult ca sigur, între Constelaţia Berbecului şi  Constelaţia Vacii Sacre (care avea sanctuar şi la Caput Bubali / Parţa-Timiş, adus şi „reinstalat“ – înainte de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989 – într-un muzeu din Tibissiara > Timişoara-Dacia, Constelaţid a Vacii Sacre ce are şi astăzi, sanctuare vii, primbătoare pe străzi, prin toată India):
Cu degetele strânse pe ugerele ei/Mulg noaptea şi din sfârcuri/Doar risipesc scântei!/O leg de plopi cu grauri/Îndrăgostiţi într-una,/Să nu dea cu piciorul/Şi să-mi răstoarne luna. («Cu grauri» – EGro, 14).
Năzdrăvanul eroul liric eliasian, destul de încrezător în graurii-grăniceri puşi nopţii dintre plopi, se odihneşte destul de paradoxist-cromatic şi cu teamă de culorile extreme ale legământului dintre Dumnezeu şi Pământ:
Stau în albastru, sprijinit pe coate,/Să nu mă tragă roşu-n asfinţit,/Acolo, unde se scufundă toate./Abia mă ţin de ceruri dezvelit! («Împăcat» – EGro, 16).
Apoi, cu dragoste între frontiere împinse-n infinit, eroul liric îşi înţeapă «gândurile cu vârful creionului» pentru că, în locul sângelui, curge substanţa-Ea (cf. Inutil, EGro, 19), pentru că El este – «pe insula cu salcâmi a orizontului» – chiar «ultimul roşu pe care-l striveşte» al Iubitei pas (cf. Albastru şi roşu, EGro, 20), ori se închipuie erou al căilor ferate autohtone («Mi-aşez în grabă oasele la rând / Să treci prin mine roată lângă roată, / Cu carnea-n osii dulce tremurând, / Pe cea mai moale-n veci cale ferată.» – Trenul, EGro, 65), după care ia calea contemplării mătcii / câmpiei (Bărăganului) cu jaloanele de sub semnul Focului: barza din mărul uscat («Într-un măr uscat, o barză ca o fântână de fulgi cu două ciuturi / […] /; …ea îşi învaţă puii cu-o durere de sete aproape perfectă» – Calea contemplării, EGro, 69), împăietorul de umbre («Apoi a venit el, împăietorul de umbre, cu un briceag ruginit, / să le spintece pe direcţia plutitului şi să le umple cu paie şi rumeguş. / Avea un clopot…» – Cuminţenia singurătăţii, EGro, 72), erou-poştaşul  («Eu sunt poştaşul şi tot eu scrisoarea pe care-o ţin în braţe de parcă ai fi tu.» – Poştaşul, EGro, 76), cel mai frumos mincinos («Pot trage de aceste raze de lună ca de nişte elastice imaginare / şi noaptea nici nu ar şti că umblă deasupra noastră cu cerul în vine ! // … // Tu ţine-mă de mâini, să nu scrijelesc cu unghiile culoarea de deasupra ta / şi din când în când ia-mă în braţe ca pe cel mai frumos mincinos !» – EGro, 78), cartea ca groapă cu var («Uneori, toate acestea nici nu se petrec, / şi atunci simt apăsarea frunzelor putrezind deasupra cărţii ca o groapă cu var. // Suntem cu toţii aici; ciumaţii şi leproşii gândurilor voastre! Unora le-au căzut / degetele de-atâta mângâiat şi nu le-a mai crescut, de ruşine, nimic în loc, / alţii umblă cu orbitele goale, pipăind (pe dedesubtul acestui subţire) / albul stins peste ei, chirciţi în durerea inexplicabil de fericită a acestor cuvinte.» – Groapa cu var, EGro, 69) etc.
În spiritul esteticii paradoxismului, cartea-groapă-de-var – „metaforă-simbol“ /„topos“ care guvernează liricul spaţiu al acestui volum – relevă o putere mai mare decât moartea (de ciumă, de lepră etc.), produce în ens-ul receptor (inclusiv în «ciumaţii şi leproşii gândurilor voastre» – supra) purificare / catharsis, aduce salvare, nu neapărat de carne / trup, ci, mai degrabă, de cuget nobil / înnobilator, odată cu sentimentul participării la o ordine cosmică.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)

EVANGHLIA DUPĂ IUDA – O REALITATE TULBURĂTOARE
With the support of the National Geographic Society, the manuscript in the Copte language was initially conserved, then it was translated into English. In 2007, the publishing house Egmont puts The Gospel after Judas at hand of the Romanian readers.
The existence of this Gospel was known from the first centuries of Christianism, because in his work Against Heresies, Irineu from Lyon (second century ) approached it with vehemence, the book being considered the fundamental book of the Cainits (term which comes from the criminal Cain), the group inside the Gnostics seen by Irineu as the most dangerous among the heresies.
It is not known, for sure, who is the author of this Gospel, and does not know when it was written. But the text remained intact (page 36) reffers to The Acts of the Apostles from The New Testament: “That another will take your place, so the twelve Apostles to be entires in their God.” This quotation reffers to Judas substitution by Matia.
Because most of the scholars place The Acts of the Apostles around 90-100 years, it means that The Gospel after Judas must be placed in the second century (probably it appeared in Greek language before the year 180)
De ceva timp, mai exact de la descoperirea manuscriselor gnostice în anul 1945 la Nag Hammadi, Egiptul de Sus, şi a celor eseniene în anul 1947 în peşterile de la Qumran (aşa numitele Manuscrise de la Marea Moartă), încă din acea vreme, deci, circulă tot mai insistent ştiri despre existenţa şi a altor Evanghelii înafara celor patru (Matei, Marcu, Luca, Ioan) considerate canonice. În paranteză fie spus, termenul grecesc kánon, care provine de la trestia (kane în ebraică) ce servea la măsurat, a fost utilizat de apostolul Pavel cu sensul de “regulă de conduită”.
De fapt, sunt de părere savanţii şi bibliştii, în creştinismul incipient au existat mai multe curente şi orientări. Adevărata credinţă sau – mai exact – perspectiva ortodoxă asupra creştinismului a fost fixată în primele două secole creştine de gruparea din care făceau parte Irineu şi Tertulian. Gruparea lor a câştigat tot mai mulţi adepţi, iar ei au stabilit cărţile canonice care vor intra în componenţa Noului Testament, marginalizându-le pe celelalte, ba chiar afurisindu-le pe unele dintre ele.
Dar când vine vorba de cele umane, inclusiv de mitologii şi religii, trebuie să fim drepţi cu noi înşine şi să recunoaştem că Lucretius Carus avea perfectă dreptate atunci când afirma: Ex nihilo nihil (Din nimic nu apare nimic). Ba chiar putem face un pas mai în faţă şi să presupunem cu suficient temei că nici măcar lumea n-a fost făcută din nimic, ci din preaplinul lui Dumnezeu. Sigur că suntem tentaţi să ne întrebăm într-o manieră nu doar tautologică, ci de-a dreptul riscantă pentru echilibrul fragil al minţii noastre: Dar pe Dumnezeu cine L-a făcut? Însă după cum ne învaţă Aristotel, o asemenea întrebare este complet lipsită de sens pentru o minte umană încercată de fiorul logic al aşezării lucrurilor într-o ordine în care logica premerge filosofia, iar întregul premerge partea. Iată de ce este de părere Stagiritul că trebuie să admitem existenţa Primului Motor de la care au purces toate, dacă vrem ca mintea noastră să-şi găsească un reazăm solid în necontenita alergătură ce i-a fost menită. Căci dacă toate fiinţele şi lucrurile sunt doar părţi, Dumnezeu este Spiritul universal în copleşitoarea Sa totalitate, adică Marele Arhitect care a creat văzutele şi nevăzutele.
Despre El nu se poate spune ca despre atotputernicul zeu egiptean Ra că “este zeul care s-a creat pe sine însuşi”, întrucât El nu poate fi identificat cu un zeu oarecare, ce-şi află mulţumirea idolatră în diverse reprezentări antropomorfe, zoomorfe şi hibride. Şi asta pentru că “El este Cel ce este”, adică Yahweh, nume provenind din rădăcina verbului ebraic “a fi”, tradus prin “cel ce este” şi notat în original prin tetragrama sacră YHWH. Faţa Lui nu poate fi văzută, căci – ni se spune în Genesa – “nu este cu putinţă ca un om să Mă vadă şi să rămână viu”, iar numele Lui secret nu poate fi rostit decât în şoaptă, o dată pe an în Sfânta Sfintelor, sanctuarul din Templu.
Dar cu toate că evreii îşi redau până şi istoria în termenii Torei şi în spiritul studiului Torei, iar pe ei se consideră că fac parte dintr-o entitate organică politico-religioasă unică, “al cărei suflet este Tora şi al cărei trup este Ţara Sfântă” (Paul Johnson în O istorie a evreilor”, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005), totuşi nici măcar religia mozaică n-a cunoscut de la bun început desăvârşirea cu care a fost investită mai târziu. Nici nu se putea să fie altminteri, căci pe măsură ce vechii evrei avansau spre monoteism sub influenţa unor religii mai vechi şi mai nuanţate (egipteană, asiro-babiloniană, feniciană etc.), dar şi împotrivindu-se credinţelor idolatre şi extrem de sângeroase ale popoarelor din jur, principiile binelui şi răului sufereau ele însele modificări de conţinut şi formă.
În ceea ce priveşte Binele, la început evreii l-au avut pe Elohim, acea divinitate plurală sau grup de divinităţi secundare consacrate construcţiei şi reconstrucţiei universale (acei “noi” de care se pomeneşte în Genesa). Apoi s-a trecut la El, divinitate semitică prin excelenţă, care ulterior dobândeşte semnificaţia de Dumnezeu, şi abia pe urmă se ajunge la forma supremă de El Yahweh (Domnul Dumnezeu), notată – după cum spuneam – cu tetragrama sacră YHWH, căruia i se subordonează ca atribute Shaddai, Sabaôth, Adonai etc.
Răul la rândul lui a cunoscut o suită de întruchipări negative, de la Azazel, vechi demon al deşertului (echivalentul egipteanului Seth), până la Belzebuth, prinţul demonilor, cel derivat în textele biblice din Baal Zebub, coordonatorul cosmic al fenicienilor.
Astfel stând lucrurile cu religiile anterioare creştinismului şi ştiindu-se prea bine strânsa legătură derivativă dintre mozaism şi creştinism, nu trebuie să ne mire ezitările şi căutările sale din primele veacuri, până ce încetul cu încetul s-a alcătuit forma sa definitivă pe care ne este dat şi nouă să i-o cunoaştem, formă la care au contribuit din plin învăţaţi şi doctrinari precum Tertulian, Origene, Eusebiu din Cezareea sau Ieronim (autorul Vulgatei).
*
Acestea fiind zise, să revenim la Evanghelia după Iuda. Manuscrisul în cauză, inclus în Codexul Tchacos, are propria sa istorie. A circulat dintr-o parte a lumii în alta şi a trecut prin diverse mâini lacome, dar prea puţin grijulii şi aproape deloc pricepute, până ce a ajuns într-un stadiu foarte avansat de degradare, căci pe găsitorul manuscrisului (ce-şi spunea proprietar) îl interesa doar să-l vândă pe un preţ cât mai bun. În final a ajuns acolo unde ar fi trebuit să ajungă de la bun început, adică pe mâinile grijulii ale unor adevăraţi specialişti. Aici, cu infinite precauţii i-a fost deîndată recunoscută valoarea şi autenticitatea (cu multă atenţie s-a apelat inclusiv la testele cu carbon), apoi a fost recondiţionat (din păcate nu chiar integral) şi conservat în cele mai bune condiţiuni, după care s-a trecut la traducerea sa din limba coptă. (Specialiştii exclud în totalitate posibilitatea unui text contrafăcut, fie şi din simplul motiv că în zilele noastre nu sunt mulţi cunoscători ai limbii copte şi că numărul celor care pot scrie în această limbă este şi mai mic!) Astfel, cu sprijinul Societăţii National Geographic a apărut Evanghelia după Iuda în limba engleză, iar recent Editura Egmont a pus-o şi la îndemâna cititorilor români.
De fapt despre existenţa acestei Evanghelii se ştia încă din primele secole ale creştinismului, căci în lucrarea sa intitulată Împotriva ereziilor, Irineu din Lyon (sec. II) a atacat-o cu multă vehemenţă, considerând-o cartea de căpătâi a cainiţilor (termenul provine de la fratricidul Cain), grupare în cadrul gnosticilor, pe care Irineu îi considera ca fiind cei mai periculoşi dintre eretici.
De unde această faimă a gnosticilor, îmbinată cu teama credincioşilor ortodocşi vizavi de învăţătura lor? De acolo că ei aşezau cunoaşterea (gnosisîn greceşte) mai presus de credinţă (pistis), ceea ce înseamnă că în concepţia lor ignoranţa era considerată cel mai mare păcat posibil dintre toate păcatele cu care s-au luptat predecesorii noştri şi cu care susţinem că ne luptăm din greu şi noi, oamenii secolului 21.
Dar în Evanghelia după Iuda, textul despre care spuneam că recent a fost recuperat şi tradus din limba coptă, nu se face nici o referire la Cain şi alţi antieroi din Scripturile iudaice la care face trimitere Irineu, fapt ce ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că Irineu nu cunoştea această scriere, ci doar auzise despre ea. Tot atât de adevărat este că în comunităţile gnostice ale Antichităţii au circulat mai multe Evanghelii după Iuda, posibil să fi fost versiuni după una dintre ele, şi ca în versiunea cunoscută de Irineu să se fi făcut referire la cainiţi şi antieroi, respectiv la personajele extrem de detestate în literatura biblică, precum Cain, Esau sau Iuda Iscarioteanul.
De asemenea, nu se ştie cu certitudine nici cine este autorul Evangheliei după Iuda, nici când a fost ea scrisă. Însă în textul ei, atât cât a rămas intact, anume la pagina 36 se face referire la Faptele apostolilor din Noul Testament, ocazie cu care Iisus îi spune lui Iuda: “Căci altul îţi va lua locul, aşa încât cei doisprezece ucenici să fie întregi în dumnezeul lor”. (De reţinut maniera de adresare a lui Iisus: “dumnezeul lor”, adică al ucenicilor, de unde se vede clar că acesta nu este totuna cu Dumnezeul suprem al lui Iisus, ca şi scrierea lui cu “d” mic, dovadă categorică că se face vorbire despre un dumnezeu inferior şi imperfect. De altfel, chiar la începutul acestei Evanghelii, Iisus efectiv râde de rugăciunile adresate de către ucenici “dumnezeului lor”!)
În citatul de mai sus se face aluzie indubitabilă la alegerea lui Matia pentru a-l înlocui pe Iuda Iscarioteanul în grupul celor doisprezece. Iuda, aşa cum deja auzise de la Iisus, va fi cel de-al treisprezecelea, şi iată cum de această dată cifra 13 se vădeşte norocoasă, căci prin ea, Iscarioteanul va transcende cercul celor 12!
Întrucât majoritatea exegeţilor plasează Faptele apostolilor (opera lui Luca şi continuarea Evangheliei acestuia) în jurul anilor 90-100, înseamnă că Evanghelia după Iuda trebuie situată în secolul al II-lea (cel mai probabil a apărut în limba greacă înainte de anul 180), căci alte informaţii corecte despre Iuda Iscarioteanul nu sunt înafara celor furnizate de Evangheliile canonice.
Cu toate că în Noul Testament apar mai multe personaje cu numele Iuda, cu certitudine că Evanghelia în discuţie se raportează la ucenicul ce-şi trădează Învăţătorul pentru 30 de arginţi, după care, cuprins de remuşcări, el se va sinucide. Posibil ca acest personaj pe cât de controversat pe atât de detestat să nici nu fi existat în realitate, ci el să întruchipeze poporul evreu trădător, căci apostolul Pavel în prima sa Epistolă către corinteni, ne vorbeşte doar despre vânzarea lui Iisus, fără a menţiona vreun nume şi fără alte comentarii dincolo de această formulare generală.
Totuşi, pentru a-l deosebi de alţi Iuda, lui i se va spune Iscariot sau Iscarioteanul, cognomen sau poate supranume care vine de la aramaicul iş-Kariot şi se traduce prin “omul din Kariot”, localitate din Iudeea unde se presupune că el s-ar fi născut.
Însă în Evanghelia după Iuda, departe de a fi doar un oribil trădător şi iubitor de arginţi, Iuda se dovedeşte a fi alesul, fiindcă doar lui i se dezvăluie tainele (Iisus chiar îi spune: “Depărtează-te de ceilalţi şi-ţi voi spune tainele împărăţiei”) şi tot el este singurul dintre ucenici care nu se închină la dumnezeul imperfect ce a făcut această lume a durerii (Yaldabaôth, respectiv Samaël sau zeul orb în Cartea Secretă a lui Ioan). Faptul se explică prin aceea că doar el, Iuda, ştie că Iisus a venit de pe tărâmul (eonul) nemuritor al lui Barbelo, ceea ce înseamnă fără putinţă de tăgadă că Iisus este cu adevărat fiul lui Dumnezeu şi că provine de pe tărâmul divin de sus. În consecinţă, Iuda Îl va trăda pe Iisus pentru a-L ajuta să scape de docetismul sau aparenţa Sa de om (termenul provine din grecescul dokeo=a părea) şi să se înalţe la ceruri.
Barbelo este un personaj divin, cu rol deosebit de important în scrierile setiene (cuvânt derivat de la Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam), şi asta deoarece Barbelo reprezintă sursa divină a vieţii şi luminii, originea ba chiar Mama Pruncului din aceste texte setiene. Dar care este originea lui Barbelo? Deocamdată incertă, este posibil ca ea să derive din tetragrama sacră YHWH, din care – după cum deja am precizat – se formează Yahweh, numele Dumnezeului suprem la evrei şi în literatura de specialitate. De notat că Iehova din limba română este o evidentă preluare deformată a ebraicului Yahweh...
Conform concepţiei expusă în Evanghelia după Iuda, fiinţa umană este formată din trup, suflet şi spirit (duh). Trupul este învelişul material şi pieritor (“coconul” de carne al sufletului), sufletul este adevărata esenţă, în timp ce spiritul sau duhul reprezintă forţa care animă trupul şi-i dă viaţă. Când spiritul dispare, corpul moare, prin urmare încetează să mai existe. Dar moartea nu trebuie privită ca o nenorocire, ci ca o eliberare, pentru că de-abia în acest mod sufletul celor înzestraţi cu scânteia divină poate ajunge în lumea perfectă sau în cercurile divine rezervate sfinţilor! Exact acest lucru I se întâmplă şi lui Iisus. Şi astfel, cu ajutorul lui Iuda, respectiv prin “trădarea” acestuia, El îşi împlineşte nu doar menirea terestră, ci şi aspiraţia înălţării la ceruri.
Iată de ce Evanghelia după Iuda nu se încheie cu învierea şi mai iată rolul special ce-i revine în această ecuaţie divină lui Iuda!
De menţionat că Evanghelia după Iuda este un text setian timpuriu şi că în textele setiene exista, mai exact preexista un Adams, fiinţă ideală cerească. Această concepţie gnostică potrivit căreia stăpânitorul Pământului creează pământenii după un tipar transcendent “este similară cu cea platoniciană, după care demiurgul creează lumea pe baza formelor şi ideilor provenite de pe tărâm ideatic”, opinează Marvin Meyer, unul dintre savanţii participanţi la opera de refacere şi de traducere a textului. Şi tot M. Meyer precizează: “La mijlocul secolului al III-lea circulau deja texte setiene care includeau astfel de teme platoniciene şi numeroase concepte desprinse din platonism şi neoplatonism, unele dintre ele fiind discutate şi criticate de filosoful neoplatonician Plotin şi de elevii şcolii sale filosofice din Roma”.
De unde provine obiecţia platonicienilor şi neoplatonicienilor? De acolo, crede Meyer, că gnosticii în general, setienii în special erau deosebit de înverşunaţi împotriva demiurgului (fie că el se numeşte Yaldabaôth, fie Saklas) şi că “îl prezentau pe acesta în tuşe pronunţat negative”!
Aşa cum am spus mai sus, numele lui Cain nu apare în Evanghelia după Iuda, dar el este menţionat în textele descoperite la Nag Hammadi, inclusiv în Cartea Secretă a lui Ioan şi Cartea Sfântă a Marelui Spirit Invizibil (Evanghelia egipteană).
Extrem de revelatoare este scurta menţiune făcută la pagina 52 din Evanghelia după Iuda: “Set care este numit Hristos” (subl. mea, G.P.), întrucât datorită ei avem dovada cum că “filosofia iudaică setiană împreună cu întreaga ei mitologie s-a transformat în filosofie creştină” (Marvin Meyer).
Notă: Pentru o mai bună înţelegere a acestei problematici cât se poate de incitantă dar şi de ambiguă, este recomandabil ca cei interesaţi să parcurgă în prealabil pasajul din cartea mea Confesiuni eesenţiale (Editura Echim, 2007), pasaj care se referă la gândirea gnostică şi la influenţa acestei concepţii asupra creştinismului...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ELEMENTE DE SPIRITUALITATE ÎN GÂNDIREA CANTEMIRISTĂ
Printre multele aspecte pe care le putem remarca în ceea ce priveşte gândirea lui Dimitrie Cantemir se numără şi elementele de spiritualitate, ortodoxia jucând un rol aparte. Trebuie să ţinem seama de faptul că pentru un Cantemir, născut şi crescut în sânul Bisericii Ortodoxe din Ţara Moldovei, Cel care spusese: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” era Adevărul Însuşi pentru că el trăia în Hristos, adică în Biserica Lui şi a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat în Biserica Sfântul Constantin şi Elena din Moscova pe care o ctitorise[1]. Observăm prin urmare o vocaţie cantemiristă pentru apărarea dreptei credinţe, a unei credinţe pe care a moştenit-o şi pe care a încercat să o păstreze nealterată, asemenea Sfântului Grigore Palamas în disputa teologică cu Varlaam[2].
Dimitrie Cantemir a avut o adevărată afinitate pentru spiritualitatea care l-a definit ulterior, pentru metafizica ce şi-a spus cuvântul în moştenirea sapienţială pe care a lăsat-o ulterior neamului românesc şi Europei Răsăritene, realităţi atât de bine demonstrate mai ales dacă luăm în considerare felul în care evidenţiază ataşamentul moldovenilor faţă de credinţa strămoşească: Iară acum tot neamul se ţine de biserica răsăritului şi nu are cugete streine nici pentru o încheietură a credinţii şi nu părăseşte nimic din cele ce sunt poruncite de biserică şi nu face nimica ce este oprit de dânsa[3]. Dat fiind tot acest context spiritual în care a trăit şi de a cărui evoluţie a trebui să se ocupe ne revelează întru totul apetenţa lui Dimitrie Cantemir pentru Ortodoxie şi ortopraxie[4].
Educaţia Principelui Dimitrie Cantemir are la bază şi o educaţie teologică solidă demonstrată de o parte dintre scrierile sale, majoritatea dintre ele axate pe aspectele dogmaticii şi ale moralei, dar şi pe probleme de Apologetică[5], aşa cum ni se arată în opera Incrementa atque Decrementa[6].
Referitor la apărarea dreptei credinţe, adică la problemele de apologetică, facem din nou trimitere la consideraţiile cantemiriste asupra Ţării Moldovei din Descriptio Moldaviae, întrucât le considerăm a fi printre cele mai edificatoare: Moldovenii ţin mărturisirea credinţei dupre cum au alcătuit-o sfinţii părinţi, la soborul dela Niceea şi adăogirea papistăşească o leapădă adecă: „şi de la Fiul” şi pentru purcederea sfântului Duh, cred asemenea, precum zice Hs., la evanghelia dela Ioan[7]. Sau: Sfânta Scriptură o citesc în biserică dupre tălmăcirea celor 70 de dascăli; iar Vulgatele şi toate alte tălmăciri le leapădă[8].
Un alt element de spiritualitate prezent în opera lui Dimitrie Cantemir este raporul dintre cunoaşterea naturală[9] şi cunoaşterea supranaturală[10]. Din acest punct de vedere Dimitrie Cantemir porneşte în Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte de la următoarea constatare: ştiinţa implică o anumită cunoaştere senzitivă, iar temelia acestei cunoaşteri ar trebui să fie experienţa. Cantemir numeşte această cunoaştere naturală, însă din perspectiva sa credinciosul care aspiră la înduhovnicire apelează la o cunoaştere mai desăvârşită, cea supranaturală, o cunoaştere care depăşeşte firea omenească, descoperită în Revelaţia divină. Aici Cantemir pare să introducă ceea ce într-un limbaj teologic mai profund am putea numi inconştientul spiritual[11], deorece omul în calitatea sa de Spirit deţine anumite idei înnăscute la care are acces doar prin trezirea stării de conşiinţă unde se află Adevărul Absolut dar pe care iniţial nu îl cunoaşte, ci îl descoperă pe parcurs. De aceea, o dată stimulat inconştientul spiritual, omul se înduhovniceşte, ceea ce înseamnă că, potrivit lui Dimitrie Cantemir, omul dobândeşte cunoaşterea supranaturală a lui Dumnezeu.
Să nu uităm de asemenea nici că Dimitrie Cantemir a fost primul savant european laic din secolul XVIII care îşi prezintă public perspectivele asupra Sfintei Scripturi, după cum, date fiind cunoştinţele sale enciclopedice, îl edifică pe cititorul de rând cu privire la istoria principalelor dogme ale islamului[12].
La fel de importantă este şi activitatea lui Dimitrie Cantemir în calitate de ctitor al anumitor lăcaşe sfinte din Ţara Moldovei şi din Rusia, aşa cum, de exemplu, evidenţiază anumite manuscrise de-ale sale cum că domnitorul moldovean a contribuit la ctitorirea mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte dar şi la ridicarea a cel puţin 6 biserici în satele din regiunea Moscova, Kursk şi Oriol[13].
Desigur, spiritualitatea cantemiristă în sine este una extrem de bogată, încărcată de simţ metafizic şi mistică estetizantă, şi pe măsură ce munca de cercetare a acestui subiect se va amplifica, vom realiza şi pătrunde sensurile ascunse ale înclinaţiei spaţiului româensc către scânteia divină ce luminează mintea.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 


[1]Nicolae Chiţescu, Ortodoxia în opera lui Dimitrie Cantemir, text apărut în Glasul Bisericii, revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, anul XXXII, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1973.
[2]Această dispută teologică a fost centrată în jurul raportului dintre credinţă şi raţiune în secolul al XIV-lea după Hristos. Varlaam considera că adevărata credinţă se exprimă prin raţiunea supremă, prin acele raţionamente silogistice care pot lămuri, prin urmare raţionaliza orice Mister. Însă, Sfântul Griogore Palamas îl combate prin apelul la dreapta credinţă potrivit căreia raţiunea nu poate lua niciodată locul trăirii care nu are nevoie de lămuriri conceptuale cu privire la tainele Universului, întrucât ele nu pot fi decât contemplate în aşteptarea revelaţiei, or revelaţia nu trebuie să implice neapărat o cale raţională. De aceea, Sfântul Grigore Palamas este considerat unul din cei mai profunzi teologi ai Bisericii Ortodoxe, şi desigur, un Sfânt Părinte al Bisericii.
[3]Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, cu o notiţă introductivă, note explicative, un portret şi o chartă de Miron Nicolescu, membru al societaţei geografice române, Bucureşti, editura Librăriei SOCEC & Co., Societate Anonimă, 1909, Partea Eclesiastică şi literară, Cap. I Despre religiea Moldovenilor, p. 247.
[4]Prin ortopraxie, conform definiţiilor date de Sfinţii Părinţi, mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, înţelegem practica dreaptă, corectă, aşa cum prin ortodoxie înţelegem credinţa sau opinia cea dreaptă.
[5]Termenul apologetică exprimă apărarea dreptei credinţe despre care a vorbit în mod deosebit Sfântul Vasile cel Mare.
[6]În această lucrare Dimitrie Cantemir a relatat istoria Imperiului Otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra popoarelor asuprite de a-şi fi recăpătat libertatea, după cum a insistat şi asupra apărării valorilor creştine în faţa atacurilor păgâne.
[7]cf. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 248.
[8]cf. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 249.
[9]Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu este cea catafatică şi ea ne ajută să îl înţelegem pe Dumnezeu în calitatea sa de Cauză Creatoare şi susţinătoare a lumi.
[10]Cunoaşterea supranaturală se mai numeşte şi Revelaţie supranaturală, adică descoperirea pe cale supranaturală a lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă supranatural? Termenul nu are nici o legătură, aşa cum am crede la prima vedere, cu vreo forţă paranormală sau cu fenomene magice. Expresia vrea să arate un modul de cunoaştere mai presus de cel anterior, adică Dumnezeu care s-a descoperit pe sine oamenilor. Aici avem de a face nu cu o cunoaştere din făpturi, ci o cunoaştere din voia Lui Dumnezeu. În acest fel, Biserica afirmă că există două căi de Revelaţie supranaturală, şi anume: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
[11]Prin inconştient spiritual înţelegem adevărul spiritual necunoscut sădit în firea omului sau mai bine zis în conştiinţa sa care i se dezvăluie doar prin revelaţie. Cu alte cuvinte îl identifică cu ceea ce teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet numeşte adâncul neştiut al inimii. Din acest punct de vedere a se consulta Jean-Claude Larchet, Inconştientul spiritual. Adâncul neştiut al inimii, traducere în română de Marinela Bojin, editura Sophia, Bucureşti, 2009.
[12]Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în revista Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, pp. 37-38.
[13]Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în revista Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, pp. 37-38.

RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ
Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.
S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare
Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.
Volume de versuri  dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc.
După detenţia de sub regimul lui Carol al II-lea  – este închis şi de Antonescu, apoi este eliberat şi trimis, spre „reabilitare“, în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în lotul ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă, în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte, pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! (pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică  - exterminatorie…) – poem de un patetism unic, care anunţă, profetic, Vremurile Martiriului Necesar (dimensiunea lui vaticinară e valabilă, funcţională  şi pentru timpul “democraţiei” masonice de azi…care aduce, se pare, semnele aceleiaşi “furtuni”-schimbări întru Duh – prin veac, se propagă aceeaşi chemare, spre revelaţii şi lupte, pentru Metanoia Neamului Românesc…): “Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !/ Şi, sus, sub lumina din urmă-a furtunii,/Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.
A îndurat chinuri cumplite, în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical.
O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281 – cf. wikipedia.
Cum afirmă un site monografic: “Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii“.
Din 1963, după eliberarea din închisoare (aproape orb…), a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
A trecut în veşnicie în anul 1975 (28.04).
La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat “oficial”, care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
Dar, conducându-l în drumul spre eternitate, aproape i-a fost, ca de obicei, camaradul Constantin Em. Bucescu – cel care-i ştia întreaga poezie pe de rost…şi care s-a întâlnit de sute de ori, după detenţia ambilor, cu Gyr, chiar acasă la acesta, în ciuda extrem de severei interdicţii a Securităţii, ca “proaspăt” eliberaţii să se vadă între ei…
*
În prezentul eseu, noi vom avea în vedere numai poemele “concentraţionare”, poemele de închisoare – adică, acele poezii scrise pe săpun sau, pur şi simplu, care au circulat oral, printre condamnaţi (după ce fuseseră “bătute Morse”, de către poet, în ţevile dintre etaje…) – unii dintre ei notându-le abia după ce au fost eliberaţi din temniţă (cum este cazul lui Dumitru  Cristea – cel care a făcut patru ani de “lanţuri”, după ispăşirea condamnării prime, cea de 25 de ani…, tocmai pentru că a scris şi păstrat versurile lui Gyr, memorate în închisoare) : I- Sângele temniţei – Balade, II- Stigmate, III- Poezia orală. Ele au fost publicate de Zaharia Marineasa, la Timişoara, în 1992, fiindu-i încredinţate acestuia de către fiica poetului, Simona Popa.
Poezia lui Gyr, ca şi cea a lui Arghezi, este una a vitalităţii paroxistice (“Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,/de dragul tău jertfesc eternitatea” – cf. II-Stigmate, Clipei), insuportabil de violentă, întru sonoritatea chinului cosmicizat – atotsfidătoare întru Lumina Amiezii – dincolo de care începe smerenia ultimă, aceea a amurgului mioritico-meditativ, al Nopţii Misterului Hristic şi a Tragediei Mântuitoare, a Rugăciunii întru Frăţia/Înfrăţirea Martiriului (“precum în cer, aşa şi…în temniţă”! – poziţia întemniţatului fiind cea a unui “Toma după Revelaţia Încrederii Hristice”!): “As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era  Christ!/ (…) A stat lângă mine pe rogojină: /- Pune-mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/parcă purtase lanţuri, cândva…(…) Când m-am trezit din grozava genună,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăieri…(…) – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/am găsit urmele cuielor Lui…”( cf. I- Sângele temniţei, As’ noapte, Iisus…).
Temniţa, la Radu Gyr, este simbolul Materiei Înjositoare, a Trupului Înjosit, ajuns povară Duhului…! Este necesară Revelaţia Azurului-Hristos, prin Revelaţia Golgotei-Martiriu, pentru ca Temniţa să-şi piardă puterile malefice…!
Răzvrătit, ostenit de moarte, Poetul refuză, deseori,  condiţia lui “imitatio Christi”: “Ia-Ţi înapoi grozava urgie (…)/Nu vreau să fiu asemenea Ţie,/ Nu vreau azurul să mă-nvenine,/nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (…) Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”“ (cf. II – Stigmate, Osândă) – dar, cu un poem înainte, recunoaşte că tocmai “necruţarea”, iniţierea/sfinţirea  prin martiriu, l-a întărit întru Duhul de Forţă: “Ce tare sunt, Doamne, ce  tare!/ Nu m-ai cruţat niciodată (…) /Dar din pieire şi disperare/zvâcnesc de fiece dată (…) şi ziua mea creşte din trântă,/fierbinte şi sfântă …//Tare sunt, Doamne, tare” (cf. II-Stigmate, Ce tare sunt, Doamne). Drumul de-ntâlnire, întru Dumnezeul Ortodoxiei, este, totdeauna,  MIJLOCUL dintre Cer şi Pământ, acolo unde Omul Recuperat pentru Rai şi Dumnezeul care i-a arătat/re-amintit, de pe Cruce, semnele recuperării paradisiace, îşi dau mâna, fratern: “Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?” (cf. II-Stigmate, Identitate).
1-…Întâi, a fost titanul neîmblânzit, de tip eminescian, dar mereu lucid, la modul luciferico-blagian şi hristico-melancolic, totdeodată – “cu semn de osândă pe frunte”(“Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/de-aş fi fost, în zănoagele crunte,/încă n-aş trece cu răni aşa mari,/cu semn de osândă pe frunte” – II-Stigmate, Calfă la diavol) : “Eu, cocoţat deasupra Europii,/ trist urinez pe propriu-mi dezastru” – cf. II-Stigmate, Tifle) – sau: “Nu cu brăţări la glezne goale, Viaţă,/nici dănţuind din pântec mi te-am vrut (…)//Căzut, n-am zăbovit în praf. Ca fiara,/ţâşnit-am mai turbat ca-n alte dăţi./Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:/ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara” (cf. II-Stigmate, Mândrie).
Da, o poezie aspră, “neţesălată”, de o vigoare înspăimântătoare a trăirii “la hotar”: Poetul (întemniţat de greul pângăritor al materiei) se zbate, cumplit, precum Făt-Frumos cel în luptă cu Zmeul oribil, pe care-l Zmeu îl va reda borboros-ului infernal, “în trepte” (“până la glezne, până la gât”) – cu o sete de viaţă titanescă se zbate şi frământă, între materialitateapietrei şi fierului şi beznei şi urâtului”, care îl invadează şi-l “suge”, îl “înfulecă”,  îl întemniţează silnic şi cumplit, împotriva voinţei sale – şi avântul cel sălbatic, spre Lumina Vieţii-Hristos – spre “soare”, spre “stepele de foc” ale Frumosului şi Libertăţii Divine, spre respiraţia cosmică a “năpraznicelor amieze”: “În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă  suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât (…) Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare,/de tine, sălbatece soare (…) aceste cântece în pielea goală,// şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,/s-alerge, să tropăie şi să necheze,/slobode, aspre, neţesălate deloc,/ ca nişte cârlane fugare în stepe de foc…” (cf. I- Sângele temniţei, Prefaţă la cântece din temniţă).
Ca şi Arghezi, aflat la jumătatea drumului “dintre credinţă şi tăgadă” (“Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere”), se lasă pradă ispitei, chiar în mijlocul iadului: “Uneori, dintre ziduri severe,/jefui, prin poarta de fier, printre gratii,/ o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere/cu gura mai roşie decât a muşcatii (…) când luna şoldul alb şi-l dezbracă”. Dar, spre deosebire de Arghezi şi având parte, împotriva voinţei sale, de experienţe de Duh mult mai grave şi mai profunde, în comparaţie cu Arghezi, îşi dă seama că ispitirea vine dinspre o zonă a “violului” voinţei cosmico-umane, că trăim, toţi, un Timp al Blestemului Cosmic şi, totodată,  al Ispăşirii-spre-Mântuire, încă tulbure ca tâlc şi modalitate de exprimare, dar necesară! – un “viol” exercitat atât de Omul-Brută a Străfundului, asupra intimităţii Întemniţatului în Materie, cât şi de Diavolul însuşi, asupra intimităţii Aştrilor Creaţiei Divine (“plopilor” li se descoperă valenţe satanice, prin uniformitatea lor rigidă, “comunistoidă”!): “Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte/ca din străfundul unei gropi,/ cum domnişoara lună scânceşte/siluită de plopi…” (cf. I- Sângele temniţei, Jind).
2-…Apoi, vine rândul Omului Meditativ, cel înaripat în Duh, spre căutarea Dumnezeului său, Dumnezeul Milei şi Plinului – dar şi Dumnezeu-Hristos-Fratele lui Dismas, întru suirea smerită şi tăcută,  a Golului Fiinţei Terestre/Istorice, pe Muntele Revelaţiei Golgotice (care conţine tot Dorul de Dumnezeu şi exclude orice Dor de Întoarcere Terestră!): “Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă…/Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei./ (…)Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte (…) //Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaş şi tălhar la răscruci (…) Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii (…) //Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,/ muşchiul tăcerii să mă înece,/furtunile dorului să dea îndărăt/ rupte din piatra mea rece” (cf. I-Sângele temniţei, Rugăciune din celulă).
Şi, în cele din urmă,  prin iniţierea întru MARTIRIU, nu se mai simte exclusiv “al lutului/argilă”, întemniţat în materia-trup, ci AL CERULUI/AZUR, AL ARIPII – ÎNTRU CHIPUL TATĂLUI-DUMNEZEU: ”Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă./Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău/de par dospit din cer nu din argilă.” (II-Stigmate, Identitate).
Tot chinul Temniţei, întreg Martiriul-Biruinţa întru Rănile Lui Hristos, întreg procesul de Metanoia, dus la desăvârşire, adică la Nădejdea Neamului Românesc Metafizic, de dincolo de aparenţele momentului-istorie, de dincolo de individ şi de poporul-istorie, ca iniţiere spre a învinge borboros-ul infernal, sunt concentrate şi transpuse în finalul apoteotic al poemului Întoarcerea din Cruciadă (cf. II-Stigmate, Întoarcerea din Cruciadă) – Poetul Vaticinar neferindu-se să dezvăluie drumul de la penibilul “geamăt/betegeală/poticneală/cârpeală jalnică/strâmbă”, semn al ratărilor iniţiatice dintru început: “Trist geme cornul/stinsei cruciade, /iar noi, betegi şi jalnici seniori,/ne poticnim sub platoşe schiloade,/în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –/baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade/ Ierusalimul altor aurora” – până la forţa vulcanico-stihinică a izbucnirii, inspirată,  ANISTORICĂ-ATEMPORALĂ/ASPAŢIALĂ, a apoteoticului vizionarism profetic – vizionarism care spulberă  toate ţesăturile iscusite şi perfide ale Marelui Iluzionist-Satana şi dezvăluie ceea ce ESTE ÎNTRU ADEVĂRUL FIINŢEI, dincolo de orice tortùri ale aparenţei – deci, în spiritul Noii Lumi, numită de Ioan al Apocalipsei Noul Ierusalim/”Strălucitorul Ierusalim: “Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,/peste doi ani, sau peste încă trei,/cu lănciile sus, în constelaţii,/cu platoşele evului în şei,/ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,/Ierusalime care nu ne vrei!/Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:/şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;/pe vechile morminte or să tune/noi cavaleri cu chip de heruvim,/şi ei sau alţii tot te vor supune,/strălucitorule Ierusalim!” – aceşti Noi Oameni, Re-Îndumnezeiţi, “cavaleri cu chip de heruvim”, dezvăluind, astfel, Categoriile Divine: ETERNITATEA şi DEFINITIVUL – adică, revelând Victoria Ireversibilă a Duhului Re-Îndumnezeit!
…Temniţa şi Martiriul devin, prin Radu Gyr, nu doar punctul de plecare al iniţierii (eventuale)  şi, respectiv, mijlocul iniţierii (eventuale)  – ci indicii clare şi IMPERATIVE ale Drumului Necesar dinspre Lut şi Lanţ (simboluri ale MATERIEI ÎNROBITOARE) – spre Azur şi Aripă (simboluri ale DUHULUI DUMNEZEIESC). Nimeni nu se poate mântui, întru Hristos (nu pentru “binele” său personal, ci întru Mântuirea Neamului Metafizic!), decât atunci când, după zona ispitirii (“mlaştina deznădejdii” şi “pădurea cu fiare sălbatice”…), urcă, transfigurând metanoic, Muntele Suferinţei – în Golgota Mântuirii: “Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.”
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SEMNIFICAŢIA SĂRBĂTORII PASCALE LA CREŞTINI
Începând cu prima zi a săptămânii în care Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, călare pe un măgăruș și până la înviererea Sa din morți, în mod tradițional, această săptămână a fost numită Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare a Paștilor. În această perioadă, ne aflăm în cea mai măreață, binecuvântată și cea mai minunată perioadă a anului, indiferent de programarea ei calendaristică sau de acceptarea ei între Marile Religii ale Lumii.
Au trecut aproape două mii de ani și an de an, ne aducem aminte că Domnul Iisus, întrupat de la Tatăl prin Fecioara Maria, a venit și a locuit printre oameni, s-a făcut Om ca să înțeleagă nevoile și problemele noastre, ca apoi, să fie răstignit pe o cruce, un stâlp de tortură, ca să aducă oamenilor, celor care cred în jertfa și învierea Lui, mântuirea.
Faptul că această sărbătoare nu a luat sfârșit până în zilele noastre sau nu s-a „pierdut” undeva în spațiu, dovedește clar că Iisus Cristos nu a fost vreun mit, invenție sau vreo teorie născocită de preoți sau agnosticii din aceea vreme, ci realitate.
Pentru iudei, sărbătoarea pascală are cu totul o altă semnificație, chiar dacă poartă în ea profeția morții și a înviereii Domnului Iisus.
Cu mii de ani în urmă, Dumnezeu, prin Moise,  a salvat poporul evreu din robia egipteană, după o perioadă de 430 de ani prin sacrificarea unui miel de parte bărbătească, fără cusur. Cu sângele mielului sacrificat, evreii ungeau ușiorii caselor pentru a fi recunoscute de îngerul Domnului care trecea pe lângă casele israeliților, stropite cu sânge, lovind în același timp casele egiptenilor.
Noaptea aceea a fost numită de către israeliți, Noaptea Salvării sau Sărbătoarea Pascală, sărbătoare în amintirea evenimentului dar și a animalului sacrificat, care prin sângele său a salvat familiile evreilor de la moarte.
O lecție împortantă pe care o avem cu toții de învățat de la sărbătoarea pascală a iudeilor, este că, ceea ce faci aproapelui tău, la rândul tău, la fel ți se va face.
Evreilor li s-au omorât întâii născuți de parte bărbătească, iar Dumnezeu a aplicat aceeași metodă poporului egiptean, omorând întâi născuți. Familiile egiptene au simțit aceeași durere pe care le-au provocat-o evreilor. Și ori de câte ori, neîndreptățim pe cineva, într-o zi vom simți și noi aceeași durere pe care o pricinuim semenilor noștri. Dar totodată, știm că există sângele unui „miel pascal”, nevinovat, care ne poate salva de la pedeapsă și moarte, atât timp cât vom sta ocrotirea acestuia.
Niciodată să nu crezi că vei fi scăpat de răul pe care îl faci altora. De aici și zicala românească: „cum faci, la fel ți se va face!”
Vei fi judecat, după cum ai judecat. Iar dacă ai avut milă pentru aproapele tău, dacă l-ai iertat când ți-a greșit, la rândul tău, în ziua judecății, vei fi judecat cu milă și iertat de faptele tale, prin sângele mielului pascal.
 
Sărbătoarea pascală la evrei, poartă amprenta salvării din robie de sub puterea egiptenilor. Acesta a fost primul Paște profetic din Biblie, pentru că mai târziu avea să vină pe lume Adevăratul Miel Pascal, trimis de Dumnezeu - Tatăl.
Perioada cuprinsă între Intrarea domnului Iisus în Ierusalim și Învierea Sa, se numește Săptămâna Patimilor și este plină de evenimente semnificate pentru creștinii din lumea întreagă.
În Sfânta Scriptură, în cartea apostolului Ioan 12: 1, citim: „Cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort și pe care îl înviase din morți”. Simțind că I se apropie Ceasul, Iisus a dorit să mai petreacă câteva zile în casa prietenilor săi, Maria, Marta și Lazăr. În timp ce era aici, Maria i-a uns picioarele cu mir de nard, un parfum mirositor de mare preț, ca un act al smereniei și al adorației ei pentru Fiul lui Dumnezeu.
Această manifestare plină de dragoste, a dovedit devotamentul Mariei, față de Iisus și bunăvoința de a-L sluji.
Ungerea lui Iisus de către Maria, era un act de mare sacrificiu deoarece mirul era foarte scump, dar ea știa că posibilitatea de a-și exprima devoțiunea față de El, va dispărea curând. Așa că, Maria s-a folosit de ocazia care s-a ivit atunci. Credincioșia ei în Domnul Iisus și devotamentul față de El, sunt exemplul cel mai înalt pe care îl dorește Dumnezeu în noi.
Din acest motiv, a spus Domnul Iisus că gestul ei de dragoste va fi spus oriunde se va propovădui Evanghelia. Gestul Mariei a fost expresia profundă a devotamentului și slujirii față de învățătorul ei. Exemplul Mariei ne învață că credincioșia creștinilor înseamnă mult mai mult decât a lucra pentru Hristos. Este în primul rând o slujire personală a Lui. Învățăm că devotamentul nostru sincer și iubirea noastră pentru Hristos, constituie cel mai prețios aspect al relației noastre cu El.
În ziua următoare, pentru că era sâmbătă, iar legea poporului evreu cerea ca ziua a șaptea, sâmbătă, să fie o zi de odihnă, rămânând în casa prietenilor săi din Betania, Domnul Iisus a petrecut ziua în mod tradițional, respectând ziua de Sabat. În prima zi a săptămânii, duminica, Iisus a călătorit spre Ierusalim călare pe un măgăruș. Când domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim, după cum era obiceiul poporului evreu, mulți credeau că Mesia va restabili pe Israel ca națiune și va domina peste popoarele din jurul Iudeii, în sens politic.
Nici până în ziua de astăzi, mulți iudei nu au înțeles că scopul venirii lui Iisus în lume, nu era ca să domnească peste vreo țară anume. Deși El își exprimase cu claritate scopul Său, zicând: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” și făcuse atâtea minuni printre ei.
Dezamăgiți, aceeași mulțime care îi strigase „osana!”, va striga mai târziu, „răstignește-l!” constantând că nu este Mesia pe care și-l dorise (oare, de câte ori nu suntem și noi dezamăgiți când planurile noastre nu sunt în concordanță cu cele divine?).
Domnul Iisus mergea călare spre Ierusalim... Prin intrarea Sa pe măgăruș, Iisus da mărturie public, că El este împăratul lui Israel și Mesia cel profețit de prorooci. Această intrare triumfală, a fost profețită cu mulți ani în urmă de către proroocul Zaharia 9:9. „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine. El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgăruș, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe”.
Intrarea smerită în Ierusalim, este un act simbolic menit să arate că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta și că El nu a venit să domnească asupra lumii prin forță și violență. Refuzul Său de a se compara cu un învingător militar dovedește că Împărăția Lui este spirituală. Dar noi? Lăsăm noi slava acestei lumi pământești pentru cea a lui Iisus sau negăm existența Mântuitorului pentru diferite ocazii și câștig personal?
A doua zi, luni, Domnul Iisus s-a intors la templu. Găsind curtea templului plină de negustori și schimbători de bani care realizau un mare câștig din schimbarea monedelor evreiești pe banii păgânilor, Isus i-a alungat biciuindu-i pe negustori și a răsturnat mesele lor pline cu mărfuri de negoț și monede.
Aceasta este a doua oară când Isus a intrat în Templu curățindu-l de necurăție. Cei ce poartă numele lui Iisus Cristos, trebuie să știe că fățărnicia, lăcomia, interesul personal, imoralitatea și necuviința în Casa lui Dumnezeu și în inimile noastre, va aduce judecata și dreapta lui indignare.
Hristos este Domnul Bisericii Sale și cere ca ea să fie o Casă de Rugăciune, un loc în care credincioșii să se întâlnească cu El, în devoțiune spirituală, rugăciune și închinare. De aceea, Casa lui Dumnezeu nu trebuie profanată, transformată în mijloc de propășire socială, de câștig bănesc sau divertisment. Inima noastră poate deveni o locuință pentru Duhul Sfânt cât timp în ea nu domnește imoralitatea, fățărnicia, interesul personal, necuviința sau alte lucruri care nu aduc cinste numelui Său. Ori de câte Casa lui Dumnezeu, (Biserica) și inima noaastră sunt folosite în  astfel de scopuri, atunci ele devin „o peșteră de tâlhari”.
De ce Iisus a ales să biciuiască neguțătorii în templul Său? Acest gest este urmat de o serie de motive.
- Cea mai mare grijă a lui Cristos este sfințirea noastră și sinceritatea plină de evlavie în Biserica Sa.
- Închinarea în Biserică trebuie să fie în „Duh și-n Adevăr”, deoarece Biserica este un loc al rugăciunii și al comunicării cu Dumnezeu. Iar El, nu se prezintă într-un loc unde se fac tot felul de tâlhării și mârșăvii profanând astfel Sfânta Sfintelor unde prezența Lui era simțită de către preoții din vechime.
Oare câți slujitori ai lui Dumnezeu și câți preoți mai pot spune în ziua de azi că simt prezența lui Dumnezeu în timpul slujirii?
- Cristos va osândi pe toți cei care folosesc Biserica, Evanghelia sau Împărăția Sa pentru câștig, slavă personală sau auto-promovare, indiferent din ce confesiune provin aceștia.
- Cristos dorește ca dragostea sinceră pentru Tatăl Ceresc și scopul Său mântuitor pentru oameni, să nască o dorință mistuitoare în inimile noastre pentru Casa și Împărăția Lui. Cu alte cuvinte, asemănarea noastră cu Cristos, implică intoleranță față de păcatul din Biserică și din viața noastră personală. În urma acestui act făcut de Iisus în Templul Său, mulțimea începuse să cârtească, căutând un motiv ca să-l pârască la  „mai Marilor Preoți”.
Ziua de marți, a fost ziua controverselor și a pildelor. Evanghelistul Ioan scrie: Într-una din aceste zile, când Isus învăța norodul în templu și propovăduind Evanghelia, au venit deodată la El, preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii” (Ioan 20:1).
Acești preoți, cărturari și bătrâni, au venit la Domnul Iisus ca să-L ispitească și să-I găsească vreo vină. Dar pentru că Iisus era sfânt, în el nu s-a putut găsi nicio vină. Aceștia, știind că este Fiul lui Dumnezeu și, pentru că nu vroiau să aibă pe cineva mai înțelept decât ei, și astfel să piardă influența poporului, au căutat un motiv ca să-l omoare.
În Ierusalim, Iisus a evitat capcanele întinse de preoți și de farisei. Dar în aceea zi, pe muntele care predomină Ierusalimul, Muntele Măslinilor, El a vorbit în pilde și a prevenit poporul de farisei. Fariseii erau oamenii care mărturiseau cu gura credința lor în Dumnezeu, dar în inimile lor nu simțeau nimic pentru El și mântuire. Tot pe Muntele Măslinilor, El a prevestit distrugerea Marelui Templu al lui Irod și a vorbit ucenicilor despre evenimentele viitoare și revenirea Sa. Domnul Iisus a spus ucenicilor: „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere, să scăpați de toate lucrurile acestea care se văd și să puteți sta în picioare înaintea Fiului Omului”.
Domnul Iisus a vrut să spună că cei care îl urmează pe Cristos, trebuie să se păzească de păcat și să se roage ca dragostea lor față de El și Biserică să nu se micșoreze. Astfel, vor putea primi har și putere pentru a înainta în credință. Doar prin credință și stăruință, vom putea scăpa de toate lucrurile îngrozitoare care vor veni în zilele din urmă, peste lume. Fariseii și preoții auzind aceste lucruri, au hotărât între ei să-L omoare pe Iisus, ademenind pe unul din ucenicii Lui. În ziua de miercuri, în timp ce Iisus se odihnea, în curtea Sinedriului (consiliul bisericesc), preoții stabileau cu Iuda Iscarioteanul, prețul trădării. Un preț de numai 30 de arginți.
În momentul de față, mă întreb: oare, pentru câți arginți, pentru câte lucruri pieritoare și nefolositoare, trădăm deseori pacea, dragostea și bunătatea lui Dumnezeu? Acești arginți pot deveni idoli în viața noastră, punând preț mai mult pe lucrurile pieritoare, ignorând Jertfa Mântuitorului și Învierea Sa.
Joi, pentru că a simțit că a sosit ceasul morții Sale, Iisus a vrut să servească ultima cină de Paști împreună cu toți ucenicii Săi.
În casa unui prieten, într-o cameră de la etaj, numită de evangheliști „camera de sus”, în timpul servirii Cinei, Iisus S-a pregătit pe Sine și pe ucenici pentru evenimentul morții Sale. Totodată, Iisus descoperă pe trădătorul Său, zicându-i: „Fiul omului, negreșit, se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela, prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el, să nu se fi născut”.
Iisus judecă și apreciază viața dintr-o perspectivă spirituală și veșnică. El spune că mai bine ar fi pentru cineva să nu se nască, decât să nu-L primească pe El ca Domn și Mântuitor, alegându-și singur să își petreacă veșnicia în Iad.
„După ce a spus Domnul Isus aceste cuvinte, ucenicii se uitau unii la alții și nu înțelegeau despre cine vorbește”. Este atât de interesant că, deși au umblat ca frații timp de trei ani și jumătate, ei nu au putut observa dublul rol pe care îl juca Iuda Iscarioteanul. Rolul de trădător al lui Iisus dar și ucenicul Său, mascându-și fățărnicia cu multă iscusință.
Unele persoanele care nu poartă in inimă teama față de Divinitate, au această capacitatea de a-și ascunde față de oameni, adevăratul caracter, înșelându-i pe cei din jurul său. Și încă un amănunt foarte important și de reținut minte: Iuda Iscarioteanul umblase împreună cu Cristos. Fusese prezent la minunile și predicile Sale, totuși, dragostea de bani și lăcomia, l-au împiedicat să vadă în Iisus Fiul Lui Dumenzeu.
Chiar și astăzi există în Biserică oameni din aceea care apar neprihăniți în ochii altora, dar în inima lor găsești multă răutate și fățărnicie. Prin aceasta, Iisus ne învață că nu mersul la Biserică, (deși este foarte important să te întâlnești cu Domnul în Casa Lui), nici ritualurile vreunui cult nu îți mântuie sufletul, dacă inima ta nu crede cu adevărat în El.
În seara de joi, Cristos a dat mesei de Paști, o nouă semnificație. Pâinea și Potirul au reprezentat trupul Său care avea să fie curând sacrificat și sângele său care avea să fie vărsat, astfel a instituit Legământul Cel Nou, Legământ făcut prin Insăși jertfa Sa.
Sângele lui Iisus Cristos a curs pentru noi ca să ne aducă iertarea păcatelor și mântuirea. Moartea Lui pe cruce a încheiat un nou legământ între Dumnezeu și toți aceia care îl primesc ca în viața lor persoanlă. Cei care se lasă de păcate și se întorc la Dumnezeu, prin credință în El, vor fi iertați și eliberați de sub puterea lui Satan. Aceia vor  primi o viață spirituală nouă, vor fi făcuți copii ai lui Dumnezeu, vor fi botezați în Numele Sfintei Treimi și vor avea trecere oricând înainte Lui pentru a primi milă, har, putere și ajutor în nevoi.
Dragostea Tatălui Ceresc pentru omenire, l-a împins până într-acolo, să își dea singurul Fiu ca să fie răstignit. Există multe religii în lumea întreagă și respectăm convingerea fiecărui om. Dar niciodată nu am auzit de o dragoste atât de mare, încât cineva să privească cu durere sfâșietoare cum fiul său moare în chinuri groaznice pentru salvarea unei vieți. În agonia morții, Cristos ar fi putut să coboare de pe cruce. Dar nu a coborât, tocmai ca noi astăzi să îi înțelegem dragostea-I minunată. Prețul neascultării noastre a fost plătit acolo, sus, la Calvar, prin vărsarea sângelui sfânt pe cruce. Ce facem noi astăzi, cinstim sângele Lui cel sfânt sau îl călcăm în picioare ignorându-l?
Bibliografie:
Sfânta Scriptură, traducere după Dumitru Cornilescu
Prelegeri de Teologie Sistematică de Henrz Clarence Thiessen
Dicționar Biblic, 1995, SMR. Biblia cu Explicații, SMR
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen – Germania)
 
 
ATELIER
BALADA GROŞILOR DE-OBRAZ
Făcurăm ochi pe vremea când
trăia numai pe sponci hoţia –
azi, prin abile sforării,
n-o mai încape România,
 
o bilă albă pentru noi
- cei care butonăm puterea –
că-n faţa legii-s toţi egali
acei ce ne urmează vrerea. 
Iar vrerea noastră-i ca o ploaie
peste câmpiile-nsetate:
Dup-osteneala pentru toţi,
vrem doar de pace s-avem parte!
 
Să fie oare mult prea mult
ce cerem unor foşti fârtaţi,
când ştim că creştinismu-ndeamnă
să ne iubim ca nişte fraţi?!
 
Iertare, strigă omenia
acasă pe-ăst picior de plai!
De vrei mişelnic să nu fii,
în cel căzut să nu mai dai...
 
Dar una-i mila-n teorie
şi alta realismul sec;
istoria ne dovedeşte
că omu-i crud, nu doar zevzec
 
al turmei spirit când stârneşte
instinctele în el spăsite
şi-abjecţia ţinută-n frâu
cu aforisme ipocrite.
 
Uitând ce-a fost, iată c-acum
suntem văzuţi ca nişte fiare,
românii-n păr sperând Edenul
după a noastră-ntemniţare.
 
Nebunilor, vă sumeţiţi
cu-al vostru crez bolborosit,
uitării dând destinu-n lume
cu care omu-i plămădit!
 
Aflaţi c-am fost predestinaţi
să cârmuim această ţară
şi faima ei să o sporim
chiar prin hoţie şi ocară,
 
cum voi sunteţi predestinaţi
aleşilor să vă supuneţi –
decât rebeli, mai bine-ar fi
de mămăligă să o puneţi...
 
Decembriada ce-a adus
poporului înfierbântat,
ştiut fiind că individul
de statul-malaxor e precedat?
 
Râvniţi averi pe care cică
le-am strâns pentru ai noşti urmaşi –
istoria-i va răsplăti
pe vrednici şi pe cârcotaşi.
 
Cu vrednicie am servit
o mică parte din popor,
acea grupare-n care intră
partide, clanuri şi ai lor.
 
De consecinţe nu ne temem,
suntem o forţă la răcoare
şi în curând un nou partid
pe scena românească va apare:
 
Partidul luptătorilor căliţi
în a culiselor dispute –
mucenici azi, dar hotărâţi
s-ajungem mâine iar în frunte!
 
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Obrazul gros cu multă cheltuială se ține, în speranța că odată și odată va fi și el subțire.
2. Ciocoiul – patrupedul care face tot ce neomenește este posibil pentru a intra în rândul antropoizilor.
3. Cumsecădenia – piatra unghiulară a caracterului unui om.
4. Fiecare cu caracterul lui, chiar și aceia care nu mai au caracter.
5. Nu se cade să-ți faci de lucru cu cineva despre care nimeni nu spune că ar fi un om cumsecade.
6. Caracterul de-i distins/din hâd face un fain ins,/iară dacă-i păcătos/nici frumosul nu-i frumos.
7. Când căpitan de navă e trufia, secund nu poate fi decât prostia.
8. De-abia un deal a biruit și muntele-i pare sfrijit.
9. Oricât de scund ar fi un munte, de sus privește dealu-n frunte.
10. În sinea lui orice deluț se vede-un munte mai micuț.
11. Etica este evanghelia socială pentru viața de-aici, morala este evanghelia spirituală pentru viața de-apoi.
12. După disponibilizarea moralei pentru rezultate din ce în ce mai slabe, conducerea comportamentului uman a fost încredințată eticii.
13. Etica (de pildă, etica socialistă) ține morțiș să salveze forma, în ciuda faptului că fondul a fost devastat cu premeditare.
14. De trai morala nu-i dorită, de existență-i păcălită.
15. Tot păcălind ce-n cale i-a picat, la urmă-n păcălici s-a transformat.
16. Să crezi că hoțu-i om cinstit/după ce legile driblează,/este totuna cu a crede/că-n lume cinstea guvernează.
17. Un zero așezat în fața/oricărei cifre-i de prisos –/în spatele cuiva și-n zecimale/el este de-un real folos./În viață însă nu-i la fel/ca-n universul matematic –/zerourile țin morțiș/să stea în față sistematic.
18. De nu-i cu moț, zero rămâne/un nimeni printre nulități,/căci rangul de barat revine/doar celor cu abilități,/precum tâlharul pricopsit,/ori mincinosul înrăit.
19. Viața merge înainte, deși tot mai mulți oameni bat pasul pe loc sau se învârt în cerc ca bezmeticii.
20. Condiția umană: Ca să poată supraviețui, umanul este obligat să accepte condițiile impuse de inuman.
21. Cenzura – adresa oficială prin care gândirea individuală este înștiințată în legătură  cu evoluția procesului de cugetare de la îndoielile răzgândirii la certitudinile negândirii.
22. Autocenzura – cântecul de leagăn pe care gândirea-l îngână ca să-și adoarmă mustrările de conștiință.
23. Cu cât un miel este mai blând/și suge de la două mame,/cu-atât mai dulce-i pentru lupul/ce suferă cumplit de foame.
24. La bine-s prieteni cu duiumul, la vremuri grele nu-i nici unul.
25. Un lup ajuns paznic la stână e musai moralist de prima mână.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

RECOMPENSA
În clasa a şasea, în clasa noastră au venit două fete: Maria, fiica unui activist de partid din Ruscova, şi Parasca, verişoara ei, de aceeaşi vârstă. La oraş se făcea mai multă carte ca la ţară. În plus, aveau ocazia să înveţe corect limba română.
Când aveam mai puţine ore, mergeam la fete să povestim. Locuiau în clădirea Comisariatului militar, în două camere. În curte era o fântână şi mi se părea interesant acel loc aflat în apropierea stadionului. Cu Parasca am încercat să vorbesc folosindu-mă de bruma de limbă rusă pe care o învăţasem în anul precedent. Am aflat că fetele vorbesc limba ucraineană, mai exact, sunt ruşte. Bănuiam că există o legătură între Ruscova şi naţionalitatea lor. M-au învăţat un cântec.
Cuvintele sunt aici:
“Ia şahtarocica sama,
Zvuti mene Marusia.
V mene ciornih briv nema,
Ta ia ne juriusia.
Şahtarocica, molodesenica,
V mene ciornih briv nema,
Ta ia ne juriusia.”
"Eu sunt mineriţă,
Numele meu este Maria.
Nu am sprâncene negre,
Şi nu suspin.
Mineriţă, tinerică,
Nu am sprâncene negre,
Şi nu suspin. "
Am înţeles, apelând la limba rusă, unde molodoi şahtior înseamnă tânăr miner, că e vorba de Marusia, o tânără mineriţă.
În acea vreme, se organizau grupe de întrajutorare. Din grupa mea făceau parte Victor Ulici, fiul unui activist de partid, Maria şi Parasca. Cu Victor fusesem colegă din primii ani de şcoală. Era mai neatent, se juca şi în timpul orelor, dar ştiam cum să vorbesc cu el. Cu fetele, trebuia să consum mai mult timp. Parasca era mai deschisă, răspundea şi întreba, când nu înţelegea cuvântul. Maria era tăcută, dar Parasca îi traducea şi îi explica, dacă era cazul.
Când aveam o temă grea, ne întâlneam în casa lui Victor, unde era mai mult spaţiu, şi rezolvam problemele.
Într-o zi, domnul profesor Grigore Pop ne-a dat ca temă să scriem o compunere care să se refere la Pietrosul Rodnei. Am discutat în clasă, dar nu era foarte uşor, cel puţin pentru colegii din grupa mea. Ne-am întâlnit toţi patru, am început să lucrăm. Eram preocupată ca lucrările colegilor mei să nu aibă acelaşi conţinut. Nu a fost simplu. În mare parte, cele trei compuneri erau făcute de mine.
Tema la geometrie a fost mai simplă, scriau acelaşi lucru.
Am ajuns acasă când se înserase. Nu mai aveam chef de teme. Am scris repede tema la geometrie, am învăţat la celelalte materii şi am uitat pur şi simplu de tema de la limba română.
Dimineaţă, când îmi făceam ghiozdanul, mi-am amintit de compunere. Nu mai aveam timp să scriu. Am scris un început, dar trebuia să fug. La şcoală, până când intrau profesorii în clasă, până când făceau prezenţa, scriam de zor la temă. Limba română aveam după pauza mare. Am avut noroc? Poate.
Profesorul a numit câţiva elevi să citească tema. Nu era încântat de ceea ce a auzit. Mi-a cerut şi mie să citesc. Am început cam timid, lucru sesizat şi de colegi. Unii ştiau că mi-am scris în recreaţii compunerea.
Profesorul se plimba prin clasă. Nu ştiam dacă mă ascultă sau nu. Când am spus: „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”,  profesorul s-a oprit şi am simţit că e atent. Am prins curaj şi am citit până la capăt. Am terminat într-un mod neaşteptat, cam abrupt.
- Asta a fost tot?
- Atât am scris.
Profesorul a deschis catalogul şi a repetat „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”. A făcut o pauză şi a spus:
- Pentru azi, ai un zece.
Şi, văzând nedumerirea elevilor, a continuat:
- Dacă, din vârful Pietrosului, ne-am uita seara spre Vişeu, am vedea oraşul nostru ca un muşuroi pe care s-au aşezat licurici… Mioara, cum ţi-a venit ideea asta? Este excepţională. Pentru asta şi cea pe care am spus-o înainte îţi dau nota. Nu pentru toată tema. Am considerat că pentru astfel de imagini pot să dau o recompensă.
- M-am gândit la tuburile de neon care luminează centrul oraşului…
În recreaţie, am văzut reacţia colegilor. Eram foarte bucuroasă că găsisem ceva demn de remarcat, după ce mi-am „stors creierii” cu o zi înainte.
(Maria Tirenescu – Cugir – Alba)

POETOMUL
„ eu sunt alpha şi omega”...
Fetişuri, moaşte, testamente, doruri
În frig, ca diamantele ucise
Manierismul morţii prin decoruri
Mereu căzute, orfeline-nchise
 
Prin dulci alcovuri, alchimii, haremuri
Manierism venind dinspre păduri,
Al chakrelor, ce-au înşeptit totemuri
Seducţii, fantasmagonii, arsuri
 
Pe-alburnul de resurse inumane
Autoreplicatul lumii algoritm
Acumul spaţiutimp spuzind nirvane
Ascunsul sieşi Fiindul prin Estimp
 
Fractalic cosmozeul ce-n Olimp
Căzu, în sus! Murim printre capcane
Să iarăşi- devenim, din Contratimp?
 
Al cărui dumnezeu îi duci războiul
Biet poeteom? A cui ne e planeta
Şi cine-i orb, orfeicul, moroiul
Ce-a măsluit, hazardul şi ruleta
 
Rusească-a prometeicului El
Cu vultur propriu, muritor rebel
Orgasmic Zero, Foameanopţii, Bel!?
 
Sauriuanul Saurid, Procleta?
Adio, Verb-Verbina! AlphaBeta!
Absurd ubicuu, alfomega, Zeta!
Eugen Evu (Hunedoara)

ÎNTRE MINE ŞI TINE – DOAMNE
nu cer nimic – nu vreau
nimic – din cele făgăduite: preadestulă
îmi este bucuria de a sta
în aceeaşi casă cu El
 
ce-mi trebuieşte mai mult decât
această mireasmă de
sfântă grădină? – ce-mi
poate folosi mai înalt decât
luminata Lui tăcere – cu care
mă înconjoară întru
a Sa vrere – precum cu
cel mai slăvit şi
bogat vestmânt – dezlegat de orişice
târguire ori jurământ?
 
ce-mi poate lipsi – când El este
leac împotriva oricăror sudori de
vise rele  - şi
sfeşnic al văpăii înţelepciunii îmi
este – în ceasurile
mele - atât de îngreunate-ntru
noapte?
 
în Tine locuiesc - Doamne: nu-Ţi cer
nimic – decât
să nu m-alungi
 
între mine şi Tine – Doamne
e un război de cuvinte-nceţate – iar nu de
frate cu frate - şi
o-mpăcare măreaţă de toamne. 
 
LA EL CHEAMĂ DOMNUL CA LA DNA...!
la El cheamă Domnul ca la DNA
unul câte unul ne dă la rindea:
creştem oglinzi în loc de picioare
pălării zvârlim în Stele Polare!
 
n-o să-i mai citim muntelui păduri
şi nici n-o să scriem pe vis de lemuri:
vom tăcea regate – sfinte armonii
stinge-vom în ceruri văpăi de domnii
 
dom'le procurore – nu mă-nnebuni:
vorbesc pentru păsări – pentru cine-o fi
vorbesc ca să tacă delatorii lunii
 
vorbesc de o crimă în dezgheţul strunii
...dom'le procurore – nu am avocaţi:
toţi – de la-nceputuri - suntem vinovaţi!
 
...la apus de soare-s răstignit de fraţi...
 
INUMANITATE
magii-şi împrumută reciproc duhori
putrezesc în ceruri foc şi hori de ciori
e vacuum de milă – astrală-ostilă:
înghite Hristosul greşit o pastilă
 
îngeri torizi se-ntâlnesc pe sub paturi
îşi imprimă zeii glasul lor de sfaturi
zeiţele-asudă parfum de reptilă
orişice sfinţenii – mormane de silă
 
necurmat am vomat umanitate
zgârie clistirul un soare la spate
povârnesc nebunii de-atâta minciună
 
plictisiţi de moarte corbii cască-n lună
...de-atâtea veninuri se iscă furtună
pe hoitul de rugă păianjeni s-adună
 
S-A FĂCUT DE MOARTE
duduie ceasuri pe margini de crater
Domnul nu ştie a zice nici „pater”
lincheşte-ţi trădarea – viril şi solemn
soare rânjeşte - râncezit untdelemn
 
unde ţi-e rindeaua – o – dulgher celest?
rumeguş de gânduri la nord şi la est:
lumina răsare peste voma-n floare
s-a făcut de moarte – s-a făcut răcoare
 
pun câinii pe tine – Dumnezeu al milei
toţi născuţii lumii din pântecul silei -
a bătut Bătrânul la poarta mirării
 
i se frânge frigul pe şira spinării
...nu-i cavalerìe – doar zăvozi turbaţi:
nu mai suflă-a oameni guşteri prosternaţi!
 
LA MOARTEA VISTIERULUI
vârtejuri de noroi – întregul cosmos!
din când în când – comete urinează
din când în când se-ntunecă de-amiază:
leşină tot mai des bătrânul Chronos!
 
o crimă-i lumea – dinspre pisc spre poale
oceanele de sânge urlă-astrale:
pe tronul cel din veci Cain veghează
că-i demiurg – lingăii-l fac să crează...
 
la ce să mai scrii cronici – o – Poete
la ce să-ncordezi lira cu sonete
când plozii-şi ronţăie candid părinţii
 
iar Lui Hristos nu-i dară încă dinţii?
...doar sfinte-arpegii scoate-n pripă cerul:
crescutul Cânt n-apuci: e mort Vistierul!
 
ÎNTRE MINE ŞI TINE
între mine şi tine: mari
scopuri – dezastre
incredibile
 
între mine şi
cel mai apropiat ţărm: stele – punţi
inaccesibile
 
cine să vrea – astfel – a trece prin
spatele decorurilor lumii?
 
gigantică umbră de
călugăr incendiază mareea
clopotelor – tainele
oceanului
 
VIN TOT VIN STIHII DE CIORI...
vin tot vin stihii de ciori peste biata ţară
nu mai vezi nici munţi nici flori de-atâta ocară:
cârâieli străine-ncap pe post de poruncă
neam şi limbă nu mai scap': la gunoi s-aruncă!
 
pe aici au fost odat' rai – nectar şi-ambrozii
pe aici lumini ningeau în poieni voivozii
ci acum se-nveninează sânge din cuvinte
iar apostolul Lui Crist plânge şi ne minte!
 
...până la nisip se-nchină teferi beduinii...
aici nu-i nimic preasfânt: latră pinguinii!
pe aici treceau cândva hoarda şi nechezul
 
dar din cer se pogorau Pajura şi Crezul!
...astăzi pân' şi Crinul Alb pâlpâie – pălitul:
pe la noi să treci de vrei ca să vezi Sfârşitul...!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PÂNĂ DINCOLO DE MARGINI
Prins între realitate şi vis,
pus în genunchi cu faţa la zidul plângerii
privesc prin el dincolo de timp
cum trec neobservat de ochiul judecător
prin flăcările cuvântului care mă ard.
Sufletul meu capătă aripi de înger,
trupul rămâne în lutul originar
şi nimicul din mine are pretenţii de fericire
prin păcatul cărnii din care muşcă pe furiş.
E un câine care-şi apără teritoriul şi stăpânii în orice condiţii,
moare pentru ei şi urlă de foame la lună,
renunţă la libertate pentru libertatea lor
fără să se lase păcălit.
Tu îi înţelegi iubirea
până dincolo de margini,
ori până unde pot eu să cred
că niciun om nu depăşeşte pragul umilinţei
şi părăseşte scena.
 
CU TOŢII RĂMÂNEM O PRADĂ
Nimic nu miroase a maternitate,
mai mult a naştere divină,
cuvântul rostit cu o gură flămândă
născare de lume înseamnă.
 
Mişcarea şi timpul în care totul există
se subsumează legilor
fără de sfârşit.
Cu toţii rămânem o pradă
să ne respire pământul.
 
Aproape de final ajungem într-o fază
de trecere în alta
cu tot atâta viaţă şi moarte
câţi zei încap într-unul singur
atotputernic.
 
Doamne, tu eşti acela
la care vin să mă mântui.
 
NIMENI NU MAI MOARE ÎN POVEŞTI
Să fie o apă limpede
din care să-mi astâmpăr setea,
să simt în genunchi puterea
care urcă muntele.
 
Pâna ce pădurile mă îmbie să trec
pentru că ne cunoaştem de copii,
potecile şerpuitoare
mă ocrotesc de şerpi
şi la venirea serii pe vai
stelele se plimbă pe deasupra
în caruţe trase de cai înaripaţi.
Nimeni nu mai moare în poveşti
scrise cu litere colorate.
 
Iar spre dimimeaţă ţipă cocoşii
despartirea,
toţi oamenii o să-şi amintească
cum se iubeau pe cetina verde
înnebuniţi de miros.
 
ACOLO UNDE SE TERMINĂ IUBIREA
Ne vom trimite mesaje,
nici nu ştiu daca le vom citi,
prin ele curge memoria noastra pe şanţuri
spre gândul ascuns al pamântului
ca o zi de tortură abandonată pe eşafod.
 
Nu ne mai întelegem în nicio limbă,
moartea se prabuşeşte printre noi,
ninge cu stele de gheaţă pe suflet
şi nu ne mai doare nimic.
 
Acolo unde se termina iubirea
din trup se desprinde teama,
îti fuge pamântul de sub picioare
de nu-l mai poţi ajunge.
 
Doar viaţa îşi va cauta drum
chiar dacă nimeni nu-l întrevede.
 
PORTRET ÎN OGLINDĂ
Pe un perete de sare ea se picta-n oglindă
în păr cu o diademă de stele
cu rubine în colţuri.
 
Avea doar lumini şi umbre
ca să estompeze culorile lucioase,
lini şi puncte de sprijin
pentru frumos.
 
O strălucire venea de niciunde
cât penelul aluneca,
de portretul se închega rebel
ca pe o scară la cer urcând.
 
Am văzut cum peste poate sideful
pune cîte un contur pe albastru
şi de pe aripi la fluturi
se presară magic praful pe cute.
Eu priveghez de uimire,
de totul îmi pare subţire
ca o pânză de mătase cu nuanţe
în care primăverile se contopesc,
fermecate păsările vin
să cânte.
 
După aceea începe să ningă
şi peretele de sare se topeşte.
 
MUŞCÂND PIELEA TRUPULUI
Tăcerea căutată-n loc de cuvinte
sedimentată peste umbrele copacilor
se umple cu transparenţă divină.
 
Din lichidul care-mi udă cerul gurii
strângerea în dinţi mă face să înghit respiraţia
în timp ce fac din mişcare un zid înalt
peste care îmi trec gândurile eliberate de logos
ca peste un furnicar scăpat din memorie.
Muşcând pielea trupului cald
clipă de clipă,
de carnea rămâne uscată şi înfometată,
în mânia sâmburelui care uită să încolţească
se naşte aşteptarea ultimului val.
 
Pe semne
voi aluneca în golul pretins
dintr-un dat cerut de rostul drumului
pe care am pornit
spre inima ta.
 
NICI NU-MI ÎNCHIPUI
Cu firescul zâmbetului tău hilar,
un iz de tandreţe obosită
pus pe cele câteva cuvinte de întâmpinare
îmi lasă impresia unei scurgeri prin vene
a unui lapte în loc de sânge.
 
Ca o noapte împăturită prea mult
mă simt dezvelit de ascunsul meu interior,
răzbun femeile care vor prea mult,
dau frâu liber odată cu ele
dorinţei de a mă pierde în ridicol
când nu mai pot gasi nicio scăpare
de ieşire din golul situaţiei
în care inima se zbate.
 
Nici nu-mi închipui
cum ai putut despături noaptea
să ma acoperi,
somnul meu si al tău
a fost îmblânzit de zei frumoşi,
nestatornici.
 
DOAR COPIII POT DEVENI ÎNGERI
Îngerul meu nu seamănă cu ceva cunoscut
mai degrabă aduce cu o desprindere de suflet,
o negare a existenţei pământene
devenit ocrotitor cu aceasta
mai mult decât o speranţă într-o formă nevăzută.
 
Dar ce poate fi mai întrupat decât visul apoteotic?
 
Sunt cel care mă închid în mecanismul inimii mele
şi funcţionez până la oprirea lui
punându-mă gaj oricărei greşeli de încredere.
Exersez într-o singurătate de ceas
fiecare bătaie a clipei care se scurge
şi nu fac nimic la întâmplare.
 
Mă împlinesc într-un univers în sine,
cu obişnuinţa mişcarii repetate
între pereţii timpului
unde doar copiii pot deveni îngeri.
 
NICIUN ZÂMBET NU-MI LASĂ BUCURIA DEPLINĂ
Sunt înapoia mea pe un drum cu hârtoape,
ce l mai mare-i griul din viaţa de iepure
care se sperie de propriile-i umbre,
functionez ca un ceas răsturnat pe masă.
Nu ştiu cât o să mai rămân de pază între pereţii
dintre numerele care se succed regulat,
să suport rotaţia tulburătoare de ace
care-mi scurtează zi de zi viaţa
şi aşa pusă la uscare pe funia timpului
pe care un vânt mai nenorocos o dă la pământ.
Niciun zâmbet nu-mi lasă bucuria deplină,
bătrâneţea mă strânge-n cataramele sale
ca o fiară care se laudă cu vânatul.
 
Cu gândurile fugărite pe luciul gheţii
mi se înghesuie frigul în iarna din oase,
Nopţile devin grote de singurătate
unde te chem să îmblânzim pe Dumnezeu.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

INTERMEDIARUL
Ei, cu acesta este o poveste veche. De numai 25 de ani, e drept, dar cert este că  a devenit efectiv un fenomen. Fără el nu se publică o carte, ba chiar este recenzentul gata oricând de a-ţi face serviciul să scrie o cronică meşteşugită, dacă nu chiar elogioasă... Ce mai, a devenit pe nesimţite indispensabil umilei noastre societăţi literare. Că lucrează invariabil cu editura X din urbea Z,  nu se bagă de seamă. Poate numai un cârcotaş ar putea să-i caute nod în papură acestui om cuviincios, bonom, amabil, gata oricând să sară în ajutorul «scriitorilor» dornici de afirmare. Pardon...’ Mnealui oferă clientului ce îi trebuie şi lucrează cu... materialul clientului. Este «onest», deci nu-i putem aduce nicio acuză. Ne pune însă pe gânduri faptul că lucrează invariabil cu aceeaşi editură. Şi am sesizat acest lucru la o recentă lansare de carte unde s-au lansat cinci cărţi (prolific românul, dom’le!), dintre care trei la editura amintită şi având drept postfaţă o recenzie semnată de acelaşi domn profesor dr. conferenţiar universitar... Să nu intri la idei când constaţi asemenea lucru!? Ba intri, căci îţi pui sufletul pe tavă în mâna unui impostor, a unui escroc, căci nu poate fi numit altfel un asemenea individ. Cum se face că nu a găsit nicio editură în oraşul nostru unde sunt pe puţin cinci  şi a trebuit să colaboreze musai cu o editură din oraşul în care şi-a terminat studiile!?  Nu bate la ochi? Ba da, bate, şi încă al dracului... Căci ‘mnealui este, practic, porta-vocea editurii X mascat, desigur, în amabilul profesor ce îţi perie orgoliul rănit de atâţia alţi colegi, care, din invidie nu te apreciază,  nu te înţeleg, ba te mai iau şi-n tărbacă atunci când citeşti în cenaclu. Iar tu, onest mâzgălitor, dornic de afirmare cu orice preţ, te laşi foarte uşor păcălit de «domnul profesor»,  fără a visa măcar că te afli, de fapt, în ghearele unui şarlatan de cea mai joasă speţă. Căci individul nu are alt rost în societatea noastră literară decât acela de a racola din rândul membrilor acesteia «scriitori». Pe bandă rulantă, dacă se poate... Căci editurile, SRL-uri apărute peste noapte ca ciupercile după ploaie, trebuie să facă profit ca să meargă mai departe. Şi nimeni altcineva n-a înţeles mai bine acest lucru decât umilul nostru coleg, intermediarul de serviciu al unui asemenea SRL. Că va fi având şi ‘mnealui partea, dacă nu chiar va fi fiind acţionar la o asemenea societate, asta e altă poveste. Doar e vorba de bani aici, de foarte mulţi bani. Câştigaţi cu sudoarea frunţii, nu!?
Luaţi aminte, dar’, amatori de glorie ieftină... S-ar putea să vă coste scump, foarte scump. Şi la propriu şi la figurat...!
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

PRIMĂVARĂ LĂCRĂMIOARĂ
Eu nu ţi-am fost decât, o primăvară,
Parfum de dor şi dragoste şi rouă
Ce te-au înnobilat întâia oară
C-un nume nou şi cu o haină nouă.
 
Eu nu ţi-am fost decât o primăvară
Prin zecile de primăveri tăcute
Şi am rămas o tristă lăcrămioară
Într-o grădină-a florilor pierdute.
 
Eu nu ţi-am fost decât o primăvară,
O lacrimă, sub raza vieţii tale
Ce-a aşezat-o sufletul, comoară
În trupul blând al dalbelor petale.
 
ÎN LUMEA IUBIRII
În lumea în care se naşte iubirea
Sunt numai parfumuri de roze.
Acolo vin fluturi să-şi clătească privirea
Cu iasomii, trandafiri, tuberoze.
 
În lumea în care se naşte iubirea
Sunt numai cuvinte de pluş.
Să mângâie suflete le este menirea,
S-alunece lin pe arcuş.
 
Şi lumea în care se naşte iubirea
E limpede apă şi-i aspru pârjol.
Făcută-i din inimi ce-şi duc fericirea,
Pământului, dându-i ocol.
 
SUNT PRIMĂVARA
Am palmele-nflorite cu narcise
Şi la urechi, cercei de ghiocei.
Sunt primăvara ce-nfloreşte vise,
Pe câmpuri unde zburdă miei!
 
Am inima-nroşită, un bujor
Şi rochia-nverzită prematur.
Sunt primăvara ta şi-a florilor
Şi liniştea venit-am să ţi-o fur!
 
Am ochii, scânteieri de stele noi
Şi sufletul deschis spre soare.
Sunt primăvara, darnică în ploi,
Mamă seminţei roditoare!
 
M-A PRIMIT LA PIEPTUL EI, PĂDUREA
M-a primit la pieptul ei, pădurea
Şi pe umeri, păsări mii mi-a pus.
Luminiş mi-a strecurat în suflet
Şi-am rămas, de dragoste pătruns.
 
Ea m-a legănat pe crengi de vise
Când cu frunze m-a împodobit
Şi-am simţit că mă ridic la ceruri
Când pădurea-n suflet m-a primit.
 
Şi-am găsit la ea, atâta vară,
Soare-n triluri, zumzet, clipocit
Şi-am iubit atunci, întâia oară,
Tot ce are viaţa de iubit:
 
Raza, floarea, drumul şi înaltul,
Râu lunatic ce ridică nori de vis,
Curcubeul, foşnetul, cântatul
Din pădurea vieţii-paradis.
 
DRAGOSTE DE MAI
Zâmbeşte soarele în bob de rouă
Şi-un curcubeu se leagănă voios.
Pe florile înmiresmate
Se odihneşte zborul tău duios.
 
Zâmbim şi noi şi-n ochii-ţi verzi
Ce oglindesc natura zgomotoasă
Poţi chiar şi liniştea să-ţi pierzi.
Scăldându-te în viaţa lor voioasă!
 
E-o primăvară plină de mister
Pe câmpuri, în livezi şi prin păduri.
Mă-mpodobesc cu flori de măr.
Tu, verde drag, iar inima îmi furi!
 
STROPI DE DRAGOSTE BĂLAIE
Trec prin parc de dimineaţă şi soarelui iar zâmbesc
Şi-n acest miraj de viaţă, nu pot să nu zăbovesc!
Liliacul dă în floare şi-un castan se pregăteşte
Pentru-a florilor ninsoare. Pasul nu se mai grăbeşte!
 
După ploaia din ajun, toate strălucesc acum!
O ciupercă albă toată, printre fire verzi înoată.
Prin mirosul de răşină, printre crengile de pin,
Veveriţe se strecoară uşurele ca un fulg!
 
Păpădia şi-a deschis iar bănuţul său aprins!
Vrăbiuţe gureşe ciugulesc un arbore,
Mierla cântă a-nviere şi a ,,bună revedere,,
Iar sticletele, pe-o creangă, jură că i-a picat dragă!
 
Stropi de rouă şi de ploaie, stropi de dragoste bălaie
Hrănesc firele de iarbă şi pe flori s-au prins în salbă.
Razele de dimineaţă se răsfaţă  pe verdeaţă
Şi-o înalţă voiniceşte-n ochii celui ce iubeşte.
 
POEM ÎN OGLINDĂ
Ploaia primăverii, iată, tot pământul îl îmbată!
Mai vioi respiră floarea când în stropi se cerne zarea.
Mult mai veselă-i chemarea şi mai dulce sărutarea!
Ochii tăi strălucitori, mult mai verzi răsar în zori!
-----------------------------------------------------------
Ochii tăi strălucitori, mult mai verzi răsar în zori!
Mult mai veselă-i chemarea şi mai dulce sărutarea.
Mai vioi respiră floarea când în stropi se cerne zarea.
Ploaia primăverii, iată, tot pământul îl îmbată!
 
BEŢIE DE PRIMĂVARĂ
Te-mbată de parfumul, florii de salcâm,
De albul ei ca tâmpla milenară!
Trimite-n dimineaţă al tău gând,
Scânteie din făclia de aseară!
 
Tăcerile s-or încălzi la soare
Şi ochii s-or clăti în verde pur.
S-o limpezi iubirea din izvoare
Şi-o floare va fi totul împrejur!
 
Arcuşul va-ncropi o melodie,
Vioara inimii o să tresalte
Şi visul, ca un puf de păpădie
Se va-nălţa pe notele înalte!
 
Te-mbată de parfumul, florii de salcâm,
De albul ei ca tâmpla milenară!
Trimite-n dimineaţă al tău gând,
Scânteie din făclia de aseară!
 
DRAGOSTE FRAGEDĂ
Peste verdele-n neştire plouă -lacrimi de iubire -
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară!
Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!
 
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară
Când zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte.
Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc
Şi obrajii-mi se roşesc c-au aflat cât te iubesc...
 
Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire...
Primăvara dă de ştire, vieţii, de a ei sosire
Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire
Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire!
 
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară,
Geana şi clipirea lor ca petala florilor,
Florilor de viorea care-mi ascund dragostea
Şi mă rog iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea!
 
Peste verdele-n neştire, plouă - lacrimi de iubire -
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară!
Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!
 
BUCURIA INIMII
Au înflorit caişii aşa cum visele-nfloresc
Şi simt o bucurie ce nu pot să o definesc!
E numai primăvara ce-n suflet mă inundă,
Lumina vieţii calmă, iubirea ce abundă.
 
Au înflorit caişii, inimii mele-i spun!
Narcise şi lalele îmi înfloresc în drum.
Tu, bucură-te iară, inimă iubitoare!
Rămâi în primăvară, cea mai frumoasă floare!
 
IUBIREA PRIMĂVERII
M-ai legănat pe braţe, te-am mângâiat pe suflet
Când mi-ai cântat tot dorul ce se revarsă-n flori.
Te-am legănat în vise, m-ai mângâiat pe creştet
Şi-n primăvara asta, tu iar îmi dai fiori!
 
M-a legănat zefirul ce l-ai trimis cu şoapte
Şi mi-a întins potirul miresmelor din ape...
Te-am mângâiat cu raza care-a irumpt din piept
Şi-ai înflorit la gândul, nopţilor în care te aştept...
 
UN BUJOR ŞI-O LĂCRĂMIOARĂ
Adapă-te, din lacrima-mi iubite!
Bujor să-ţi fie faţa, iar în zori
Şi, din atâtea gânduri risipite
Te-adună şi trăieşte printre flori!
 
Am să m-adăp din lacrima-ţi curată
Să văd de vei putea uita vreodată!
O viaţă am trăit, doar printre flori
Şi am iubit de zeci şi zeci de ori...
 
Sunt lăcrămioara albă, înflorită
Şi, de bujor, aş vrea să fiu iubită!
Şi am să fiu acum şi mai concisă:
Cunosc iubirea ta pentru narcisă!
 
Mai ştiu că-n fiecare primăvară,
Privirea altei flori ai căutat...
Eu sunt prea mică şi sunt rară
Şi, lacrimi, pentru tine am vărsat!
 
Ah, lăcrămioara mea dorită
Am în obraji prea mulţi bujori!
De-ai fi a mea, ai fi mai fericită
Şi cea mai răpitoare dintre flori!
 
UIMIRE
În poiana înflorită,
De fagi mândri străjuită,
Primăvara cântă-n strună,
Florilor de ,,ziua bună!’’
 
Şi-n pădurea fermecată,
Roua clipei din petale,
Curcubee mii arată
Şi-n privirea dumitale.
 
Pretutindeni e-armonie...
Verdele e-un împărat
Ce-a sosit cu veselie
Şi cu floare-ncoronat.
 
Primăverii-i este mire:
Cântă în privirea lui
Toată floarea câmpului,
Iar în ochii ei, uimire!
 
Din adâncuri, de lumină,
Legănată-n al lui cânt
Ivesc susur de izvoare,
Primăverii şipotind.
 
Din mireasma revărsată
Peste zări, cu dărnicie,
Blânda sărutare-a clipei,
Toate visele învie!
 
Şi-ntr-o rază împletită,
Cu a ochilor dorinţă,
Primăverii-ntotdeauna,
Verdele-i e năzuinţă.
 
TINEREŢE
O fărâmă de visare,
O clipită nedospită
Un mister desprins din soare,
Din a inimii ispită,
 
Răsărit plutind pe ape,
Un ecou din val în val
Surâsul vor să-mi adape
Precum visu-un ideal.
 
Din parfumul de pădure
Proaspătă, încremenită,
In savoarea cea de mure,
Simt guriţa ta iubită...
 
Şi-n cărarea şerpuită,
Raze blânde-n curcubeu
Impletesc şirag, aevea,
Cu iubire, pasul tău.
 
ROUA DRAGOSTEI DE VIAŢĂ
Eu te simt în raza blândă,
Primăvară parfumată!
Și-n dorinţa mea arzândă
Te presimt ca niciodată
Când în zori, pe-o adiere,
Calmă şi uşoară vii
Să creşti mugurii de miere,
Pomilor şi printre vii...
 
Străluceşti și porți în plete
Un noian de violete
Iar din galbene narcise
Împleteşti noaptea la vise!
Eu te am în suflet, fată!
Tu, mereu îmi înfloreşti
Floarea vieţii, parfumată
Cu idile şi poveşti!
 
Un bujor-aprins zâmbeşte
Unei dalbe lăcrămioare.
Faţa ta iar străluceşte
Lăcrimând de-atâta floare!
Roua dragostei de viaţă,
Tot preface-n nestemate
Şi mi-am dat cu ea pe faţă
Să fiu primăvară-n toate!
 
INIMĂ DE DIAMANT
Inimă de diamant,
Apărută din neant,
Plină eşti de strălucire!
Inimă, îmi eşti iubire!
 
Inimă de diamant,
Rană dulce din neant,
Plină eşti de bunătate!
Inimă, îmi eşti dreptate!
 
Inimă de diamant,
În arome de Levant
Fie-ţi cântecele line
Revărsate peste mine!
 
Nu sunt inimă de piatră!
Te iubesc cum niciodată
N-am iubit vreo inimioară,
Diamant de primăvară!
Ioana Voicilă Dobre (Bucureşti)

FINALUL
Ți-ai închis cartea, omule,
Cu ultimul cuvânt citit
Ai lăsat ploapele să cadă
Și să afunde adânc  până la suflet
Sensul lui și uitarea.
Gândul s-a dus departe
Dincolo de fraze absurd de bogate
În vieți, versuri și lacrimi.
N-ai lăsat în urma ta decât
Un suspin vlăguit de tristețe.
 
LUMEA
Lumea e îmbrăcată cu suflete  încercate
purtându-și frunțile plecate,
palmele le sunt aspre și umerii tociți.
Lumea,  când vrea, își râde la soare
toate trupurile  născocite
cu fețe pliate în mii de ochi
atotștiutori și pătrunzători.
Alteori lumea își plânge suspinele
Pornite din morți, din ruine sau frunze uscate.
Fiecare potecă  e o  coală de  papirus
cu însemne sângerânde și desene vii
spunâd istorii în variante multiple.
Însă lumea e plină de povești  adevărate,
de muzici și corpuri pătrunse
într-un dans continuu.
 
ÎN LOC DE ZĂDĂRNICIE
Dintr-un vânt de pustiire
S-a născut  frenetic gând
Ca o oază de vorbire
Din celula verde-arzând.
 
Și s-a dus în lumea oarbă
Să culeagă sens și fală
Să ajungă de îndată
La o ușă fără yală.
 
A oftat în mii de glasuri
Minți și inimi ferecate
Îmbiind în crude lacrimi
Să-și desfacă din lăcate.
 
Câte veacuri să mai treacă?
Câte vieți să se mai zbată?
 
RĂSPUNSURI
Mi-am epuizat întrebările
În încercarea de a prinde rădăcini.
Pământul alunecă continuu
Ca nisipul mării sub valuri.
Neobositul ritm al vieții cere tributul
Pentru umbra călătoare.
Surâsul rămâne blocat
Într-o fâșie de cer, legănând spațiul
Umplut de efemere umanități.
Răspunsurile se arată pe rând,
Ca-ntr-o paradă haotică, zgomotoasă
Filtrate de-o teribilă sită cu găuri mari.
Elisaveta Drăghici (Brăila)

E ATÂTA DOR...!
În răsăritul dimineții
Pământul grațios se-nchină,
Iar firea proaspătă așteaptă
Sărutul tandru de lumină.
 
Sfios se-nalță pulsul vieții
Din seva plantei în eter.
În nenăscute gânduri urcă
Un zbor de pasăre stingher.
 
Pe unda apei tremur lin
De cântec vesel se-nfiripă,
Iar câmpul tot e-nfiorat
De blânda zbatere de-aripă.
 
O ciocârlie se ridică
În fâlfâit rotund, spre soare
Și tremurând în trilu-i crește
Smerita ei îmbrățișare.
 
E-atâta dor în șoapta zilei
De raza caldă, aurie,
Că l-a-mpletit cu fir de vrajă
În cântul nesfârșit al vieții
Micuța pasăre zglobie.
 
E SEARA ÎNVIERII
O liniște ca de-nceput
Acoperă câmpia.
Se-aud salcâmii respirând
Și-o rugă-i toată glia.
 
Și om și gâză și copac
Așteaptă cu răbdare
Un strop curat de ploaie,
În strai de sărbătoare.
 
În seara Învierii,
Flori de salcâmi anină
De gânduri și de vise,
Cerând lumină lină.
 
O ploaie-n văluri calde
Și reci, vindecătoare,
Dezleagă-n aer dorul,
Priviri mântuitoare.
 
Și clopote anunță rar,
Să afle firea toată,
Că la sfârșit e început
De dragoste curată.
 
În noapte flăcări licăresc
Și-n oameni crește cerul.
Biserica înalță imn,
Își scaldă-n inimi corul.
 
Bărbați, copii și mame,
Cu glas înfiorat,
Rostesc cu toți a rugă:
- Hristos a inviat!
 
Doar singur El, Hristosul,
În june preschimbat,
Zâmbește cald prin ploaie,
Șoptește-ngândurat:
 
- Să nu se-ntâmple iară
Ca oamenii să țină
În inimi deschisă bucuria,
Iar Învierea să rămână-afară!
 
Iubirea Tatălui Ceresc
Și Voia Lui cea mare
Cuvântă-n astă seară:
- Hristos e viu în oameni!
Luați lumină de la soare!
 
PE CALEA CĂTRE EMAUS
S-a așternut un văl greu
Peste tot Ierusalimul...
S-a oprit soarele-n loc
Când pe cruce-a fost să vadă
Patima, groaza și chinul.
 
Abătuți erau pe calea
Spre Emaus, singuri ei
Și pierduți în negre gânduri
Căutau în fapte sensuri
Simeon și cu Cleopa, amândoi:
 
- Câtă ură! Și de unde
Cu tot răul s-a lăsat
Să ucidă mișelește
Pe Cel care în iubire
Sufletul ne-a vindecat?
 
Pui de năpârci, arhiereii
Apăsați de întuneric,
La moarte L-au osândit,
Câștigând astfel puterea:
Era tot ce și-au dorit!
 
- Cum să pironești Iubirea
Pe un lemn bătut în cruce?
Cum să umilești sălbatic
Adevărul și Lumina?
Pe Cel ce Viața aduce?
 
Iisus aspru i-a certat.
Le-a spus pe față, se știe:
- Nici voi nu puteți intra,
Nici pe alții nu lăsați
Să intre-n Împărăție!
 
Pe când discutau pe cale
Toate câte se-ntâmplară,
Un străin veni agale
Ca o rază, ca o boare
Și cei doi pace aflară.
 
Calm Simeon povesti
De la martori, de la îngeri
Până s-a făcut târziu,
Că, astăzi, a treia zi,
Minune: Iisus e viu!
 
Străinul ușor zâmbea:
- Cârtitori cu inima,
Nu așa trebuia oare,
Ca Hristos să pătimească
Și să intre-n slava Sa?
 
Ajungând ei la Emaus,
Însetați de adevăr,
Pe străin tare-au rugat:
- Hai, să facem un popas!
Rămâi cu noi, a-nserat!
 
Stând la masă, frângând pâinea
Iisus li s-a arătat.
- Doamne, El să fie oare?
I-au pipăit oase, carnea,
Erau tare tulburați!
 
Se gândeau: - Să fie duh?
Se gândeau și cercetau.
Așa au pipăit mâna
Și piciorul ce purtau
Urme proaspete de cuie.
 
Inima spunea: - E El!
Și-au văzut cu ochii lor
Cum Iisus înfometat
Pește fript și miere bună
Din fagure a mâncat.
 
Parcă le crescuse aripi...
Ardea inima în dor!
- Doamne, câtă alinare
Când Iisus Cel viu în trup,
Le da binecuvântare!
 
Și-nălțându-se la cer
Împăratul veacurilor
Ne-a lăsat făgăduința
Că tot vii suntem și noi
Urmând Tatălui Voința.
 
Iar de-atunci în căutare
Spre Emaus rătăcim,
Când prea surzi, ori orbi se pare...
Unde e Împărăția?
Doar în cer? Sau pe pământ?
 
Căci în rugă stăruind
Neîncetat, o să aflăm,
Doar smeriți și buni ca El,
Calea spre Împărăția
De pe pământ și din cer.
 
Cine și-a pierdut credința
Că Iisus acum e viu,
Cerceteze cu nădejde!
Să privească în oglindă,
Chiar... în conștiința lui!
Mioara Oprișan (Însurăței – Brăila)

DOR DE LUMINĂ
Ce-i viaţa fără tine, soare?
Fără Lumina cea dintâi,
Ce umple sufletele noastre
În sunet drag de ciocârlii.
 
Cu veri bogate-n ape limpezi
Şi creste-mpodobite-n nea,
Cu frunza toamnei arămie
Covor cu-aromă de cafea.
 
Ce-i viaţa fără tine, Doamne?
Fără Iubirea cea dintâi,
Ce-nalţă sufletele noastre
Cu mândra stea la căpătâi!
 
Cu primăvara-n braţe iară,
Şi zbor voios către înalt,
Cu lacrima iubirii noastre
Izvor de dor nestrămutat.
 
PRIMĂVARA
Mi-e dor de tine, primăvară,
Mi-e dor de plaiuri vechi şi dragi,
De loc scăldat în plină seară
De-alaiul frunzelor din fagi.
 
Acolo unde-şi ’nalţă-n soare
Pădurea crengile spre cer.
Acolo unde mă îmbată
Lumina-n care eu mai sper.
 
E locul meu şi-al mamei mele
Pe care n-am să-l uit nicicând,
Când mi-arăta cerul cu stele
Şi frunza-n codru fremătând.
 
Sunt locuri pline de-amintire,
De soare şi de ape-n vad,
Ce-adesea le treceam de mână
Prin ape tulburi să nu cad.
 
Mi-e dor de tine, primăvară,
Că-n tine este visul meu,
Al meu şi-al dragii mele mame
Altar al zilelor ce pier.
Angela Burtea (Brăila)
 
ATITUDINI
DEZASTRUL DESĂVÂRŞIT AL AGRICULTURII ROMÂNEŞTI ÎN GENERAL,
AL CELEI MARAMUREŞENE ÎN SPECIAL
Niciun petec de pământ din această ţară, deci nici din economia ei, nu a scăpat de furia devastatoare a pretinşilor reformatori postdecembrişti. Totul este răsturnat, aproape tot ce mişcă-n ţara asta a fost adus în pragul lichidării de bioterorismul tâlhăriei, trădării, nepăsării şi incompetenţei, pentru ca obştile viitorului să bage la scăfârlie că viaţa încă va fi posibilă pe aceste meleaguri, natura nefiind îmbolnăvită cu radiaţiile unor bombe de mii de ori mai nimicitoare ca cele încercate pe pielea Japoniei deja culcată la pământ, dacă – desigur – se ignoră efectele mult mai năucitoare ale interminabilei noastre zavere, care zaveră a înlocuit cu surle şi trîmbiţe televizate arhiştiutul bolşevism ruinător cu vag ştiutul prezent cancerigen, întru triumful dezastrului integral şi definitiv.
Cei care cunosc cât de cât Ţara Maramureşului şi istoria sa, ştiu că ea este un ţinut de legendă şi dor („Cine-o zis dorului dor,/N-ar putea dormi uşor,/Nici pe cergă, nici pe ţol,/Numai pe pământul gol”, spun uluitoarele versuri ale unui vechi cântec popular), cu oameni parcă ciopliţi din piatra munţilor în care-şi proptesc neatârnarea, dar cu sufletele îndulcite în mierea datinilor şi obiceiurilor pe care le înveşnicesc cu acul şi cu dalta atât în portul popular (cămăşi, zadii, gubiţe, cioareci, prosoape), cât şi în lemnul adorabilelor bisericuţe şi al porţilor monumentale.
De asemenea, mulţi ştiu (ceilalţi ar trebui să afle), cum că maramureşenii au fost din totdeauna neîntrecuţi pomicultori şi crescători de animale, ocupaţii care, în perioada interbelică, le-au dus faima peste mări şi ţări şi le-au adus binemeritat belşug în case.
Unde sunt producţiile anului 1938, producţii record realizate cu mijloacele mult mai rudimentare de la acea vreme, dar împlinite la gust prin stăruinţă şi dăruire? Ţăranii români de astăzi, atâţia câţi au mai rămas din generaţia în vârstă, privesc cu respect până şi la producţiile raportate de activiştii regimului bolşevic şi încet-încet, împinşi de la spate de progeniturile ce slugăresc în străinătate, s-au obişnuit să-şi cumpere toate cele din supermagazine, chit că pe galantarele pline ochi cu produse impecabil ambalate, rareori mai dau peste ceva românesc.
Căci, în acele vremuri de tristă amintire, chiar şi cel mai neprietenos petec de pământ era lucrat fie din dragoste atavică faţă de el, fie din teamă faţă de dispoziţiile venite de la centru de-a nu lăsa în paragină nicio palmă de teren arabil...
Nu discutăm aici modul cum era lucrat pământul (cu toată mecanizarea şi chimizarea de care documentele partidului-stat făceau atâta vâlvă), nici de felul cum erau îngrijite vitele la foarte multe cooperative agricole de producţie (ca la indieni, era important doar numărul lor), ori de modul iresponsabil în care era adunată, transportată, depozitată şi păzită recolta. Toate astea sunt bine cunoscute şi cred că nimeni nu are interesul să nege ori să ascundă faptul că răul în întreaga agricultură românească din zilele noastre de aici îşi trage seva. Pentru că vrând-nevrând trebuie să admitem legătura strânsă şi de durată dintre distorsiunea moral-spirituală a producătorilor şi cea economică operată de regimul comunist.
Negreşit că prima dată a apărut distorsiunea moral-spirituală prin primele detaşamente de bolşevici alogeni şi de activişti. Aceştia, prin ameninţări, bătăi, arestări şi crime, i-au obligat pe gospodarii sadea, numiţi chiaburi în planul de colectivizare, să adere la crezul lor politic de forjare a omului nou după modelul lui homo sovieticus, adică în timp să devină leneşi, hoţi şi mincinoşi. Într-un cuvânt, mentalitatea le-a fost profund distorsionată (la unii ireversibil), iar ei sau, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, ca să mă folosesc de inspirata expresie a scriitorului kirghiz Cinghiz Aitmatov, au devenit nişte veritabili mankurţi în lupta atroce pentru supravieţuire.
N.B. Iată ce mi-a povestit un venerabil şi distins intelectual din zonă despre planul de colectivizare şi metodele întrebuinţate de activişti pentru realizarea, ba chiar pentru depăşirea acestui plan: Ţăranii insensibili la insistenţele şi ameninţările activiştilor, erau mai întâi bătuţi, apoi legaţi de mâini şi aşezaţi pe un scaun în faţa mesei pe care se afla cererea lui de înscriere în colhozul românesc (viitoarea cooperativă agricolă de producţie). Menţionându-se în cerere că-i neştiutor de carte, pe nasul ţăranului îndărătnic se punea tuş, capul acestuia era aplecat de o gorilă deasupra cererii şi o altă gorilă îi aplica un pumn după ceafă, astfel că la contactul violent al nasului cu hârtia rezulta o pată de tuş asemănătoare cu amprenta degetului mare...
În raportul dintre elementele binomului distorsiunii, mult mai importantă şi mai periculoasă decât stabilirea primatului mi se pare a fi persistenţa schilodirii mentale şi sufleteşti. S-au împlinit 25 de ani de la Decembriadă şi viaţa grosului românilor este departe de a intra pe un făgaş normal, necum să ia un curs ascendent: de la o lună la alta, în pofida angajamentelor pe care şi le-au luat şi continuă să şi le ia aleşii, sărăcia, şomajul şi nesiguranţa zilei de mâine tind statornic spre cotele disperării, iar speranţa şi încrederea majorităţii românilor în şansa noastră de redresare, spre cele ale dezamăgirii depline.
Ce-i de făcut, în condiţiile în care agricultura românească este plânsă şi nu prea de oficiali pentru milioanele de hectare lăsate în paragină, dar este evident că-i dusă la groapă de resturile ţărănimii îmbătrânite, şi în condiţiile în care însăşi România a intrat în groapă cu multele miliarde împrumutate pentru cumpărarea alimentelor de bază? Căci la mijloc nu-i doar o banală manevră politică de felul panem et circenses, adică umplu maţul poporului şi-i ofer circ (cel mai adesea la televizor) pentru a mă lăsa să-mi fac mendrele, chipurile că în acest mod ticălos şi primitiv îl conduc. În joc este viitorul acestei naţii şi imaginea României, aşa cum este ea percepută de străini – drept o ţară înzestrată de Dumnezeu cu toate darurile Sale (România era numită Grădina Maicii Domnului de către papa Ioan Paul II), însă populată, dar mai ales condusă de nişte lichele care se zbat din răsputeri să o stoarcă de vlagă. Cândva, un oficial european făcea următoarea afirmaţie despre România, locuitorii şi conducătorii ei: „Aveţi o ţară atât de frumoasă şi bogată, încât oricât vă străduiţi nu puteţi s-o distrugeţi”...
Răul din minţi, prin urmare, este adevărata cauză a jalnicului paradox cu care se confruntă România şi care o aşază la coada ţărilor din Uniunea Europeană – atâţia oameni săraci într-o ţară încă aşa de bogată!
În aceste condiţii, în atenţia guvernanţilor ar trebui să stea politicile grabnice şi realiste pentru întinerirea forţei de muncă din agricultură prin înfiinţarea de cât mai multe microferme, fie prin investiţii autohtone (desigur, cu largul sprijin al Executivului, cam aşa cum au demarat japonezii în 1867 formidabila lor Restauraţie Meiji), fie prin atragerea investitorilor străini (dar îngreunând până la imposibil pentru străini procesul de cumpărare al pământului românesc!), fie – procedeul cel mai rentabil – urmând ambele căi.
Agricultura din Maramureşul Voievodal poate şi trebuie să fie pusă pe picioare prin protejarea livezilor care au mai rămas şi prin extinderea acestora, respectiv prin apariţia de noi ferme de animale (cornute, cabaline, ovine, porcine) şi a fabricilor pentru procesarea cărnii şi laptelui. În paralel trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea fondului genetic, astfel încât să crească numărul exemplarelor valoroase de lapte, carne, lână şi ouă, acţiune care trebuie condusă cu multă atenţie, altminteri se distruge fondul genetic al şeptelului autohton, fireşte, dacă acesta nu-i deja distrus (aşa ca în Apusul Europei) prin frecvenţa şi intensitatea încrucişărilor.
Precizez că la Sighetu Marmaţiei era cu ani în urmă, mai exact până la Decembriadă, o modernă Staţiune pentru Cercetarea şi Ameliorarea Rasei Brune, singura de acest tip din ţară şi, după părerea specialiştilor, unicat în Europa. Din păcate, aşa ca multe alte staţiuni pentru ameliorarea şi adaptarea soiurilor de plante şi a raselor de animale la condiţiile climaterice din ţara noastră, şi staţiunea sigheteană a fost mătrăşită de elanul devastator al „revoluţionarilor” puşi pe căpătuială...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ISLAMUL ŞI ORTODOXIA ANTE PORTAS
Integrarea greco-pravoslavnicilor in UE/NATO şi tratarea Rusiei ca o ţară secularizată, quasi occidentală cu stat de drept, economie de piaţă şi democraţie de tip Westminster sunt acum greşeli evidente pentru toată lumea, cu consecinţe negative, mai ales după falimentul financiar al Greciei şi războaiele asimetrice, hibride ale Federaţiei Ruse cu Georgia şi Ucraina.
Dupa 1964, războul rece religios dintre ortodocşi şi occidentali a intrat într-o fază de destindere după ridicarea anatemei la Ierusalim, de către patriarhul ecumenic din Constantinopol, Athenagoras şi papa Paul VI în vremea generosului Concilu de la Vatican II. Sinodul Panortodox n-a avut loc în acelaşi timp din cauza lagărului marxist-leninist. Disonanţele dintre Est şi Vest, eşecul perioadei de traziţie a ţărilor ortodoxo-comuniste sunt consecinţele.
Oricum dorinţa refacerii unităţii creştine era la fel de mare de amabele părţi ale Cortinei de Fier. Primăvara de la Praga, Solidariatea din Polonia ţi înţelepciunea şefului Statului şi  Bisericii ruse, Mihail Gorbaciov, au creat condiţiile terminării paşnice (cu excepţia Romaniei), într-o euforie generală, a războiului rece.
În occident teologia inclusivistă, la fel de utopică şi euforică precum elanul din răsăritul Europei, îi vede pe toţi pământeanii, creştini, pentru ca Mântuitorul s-a jertfit pentru toată lumea şi oricum necreştinii îşi îndreaptau speranţa, mai ales la acea vreme, spre lumea creştină unitară de la Vancouver la Vladivostok.
Karl Rahner, SJ, era purtătorul de cuvânt al Inclusivismului, un fel de imperialism creştin după profesorul de teologie fundamentală Joseph Ratzinger (papa Benedikt XVI), care atrăgea atenţia asupra lipsei de respect pentru Celălat şi necesitatea unui dialog atât în vederea unirii creştinilor, cât şi unul bazat pe egalitate şi respect reciproc cu celelate religii.
Islamul depăşeşte judaismul şi crestinismul, de aceea mahomedanii nu numai că nu aspira spre creştinism, ci sunt în stare să se arunce în aer pentru „ultima“ religie, simplă şi superioară celorlate, care au elemente mistice şi idolatrice. Ortodoxia are cam acelaşi sentiment de superioritate faţă de lumea occidentală în care raţiunea, contractul, individualitatea sunt sanctificate, aparent în defavoarea Atotputernicului.
Confruntarea ajunsă pe picior de război cu Islamul şi Ortodoxia i-a pus în mare dificultate pe creştinii occidentali, care speră încă în inclusivism creştin sau modern, secularizart. Dificultatea încetării stării de război, a unei concordii cu islamul este legată indisolubil mai ales de dihonia din lumea creştină, care va fi elementul crucial al Sfantului ţi Marele Sinod Panortodox – fixat pentru 2016.
Viorel Roman (Bremen – Germania)
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii