ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 73 (Martie 2015)

EDITORIAL
CARTEA, ÎN ACELAŞI RÂND CU ALCOOLUL ŞI ŢIGARETELE
Cu siguranţă, cei care au depăşit vârsta de 40 de ani îşi aduc cu nostalgie aminte că, una din puţinele bucurii ale copilăriei şi adolescenţei se referea la colecţionarea timbrelor. Existau pe vremea aceea, prin librării, clasoare de diferite dimensiuni, iar la Poştă, timbre la plicuri de diferite mărimi, atât româneşti, cât şi străine. Timbrele erau şi ele, la rândul său, împărţite pe dimensiuni, pe colecţii, ediţii aniversare, ediţii limitate, timbre ştampilate şi – cele cu adevărat valoroase pentru colecţionari – neştampilate. Era o pasiune strângerea acestor colţuri de hârtie, de obicei sub formă de patrulater, dar şi triunghi, pasiune, pentru că, în nevinovata copilărie făceam schimb între noi, copiii pasionaţi de strângerea minunatelor opere de artă în miniatură.
Nu ştiu dacă astăzi se mai găsesc la oficiile poştale plicuri cu timbre pentru colecţie şi nici dacă prin librării sau papetării clasoare, dar Traian Dobrinescu, distinsul deputat din listele PNL, împreună cu alt penelist, anume senatorul Varujan Vosganian, sigur duc dorul acelor vremuri. La banii domniilor lor, nu cred să nu-şi permită adevărate colecţii filatelice, chiar de excepţie pot spune, pentru că dincolo de orice pasiune există şi suportul material. Ei, probabil acest hobby a mers mai departe şi la gândul cum să mai stoarcă nişte bani din mediul privat, ca să-i direcţioneze spre găurile de stat, au pus la cale un proiect legislativ despre care presa centală şi nu numai, a tot scris în luna februarie, în alternanţă cu subiectele deja obişnuite, vizazi de afacerile cu bani publici, cu care aleşii neamului se îndeletniceau/îndeletnicesc.
Reacţiile nu au încetat să apară, şi, pe drept cuvânt, fiecare tabără a încercat să-şi susţină punctul de vedere. Iniţiatorii au adus în discuţie bugetul Uniunii Scriitorilor, niciodată suficient pentru nevoile unei vieţi normale din punct de vedere cultural. Din aceeaşi perspectivă, căutând exemplele prin ţările străine, sub aspect civilizat, deputatul mai sus menţionat a afirmat - luat serios la întrebări de presă – că, în general, cartea în Occident este supusă unui timbru cultural cuprins între 3 şi 6%. Pe de altă parte, asociaţiile editurilor, contestă şi argumentează faptul că şi TVA-ul de 9% este o povară, în situaţia în care vânzările de carte scad de la an la an. Acest lucru nu înseamnă că toate editurile din România sunt membre în asociaţii. Ca orice bussines, şi cartea este un produs comercial, ori, editarea, în ţara noastră, se confundă de cele mai multe ori cu tipărirea, distribuirea şi vânzarea de carte. Lucru absolut fals, şi din acest context apar şi divergenţele cu privire la noile forme de a impozita produsul editorial versus tipografic.
Revenind la aspectul politic, regret faptul că, tocmai un om de cultură, aşa cum îi place domnului Vosganian să se numească, ale cărui cărţi au fost traduse în numeroase limbi de pe mapamond (chiar şi turcă, deşi domnia sa este armean de origine), susţine un asemenea demers. Se pare că homo politicus a fost mai dominant decât hono lectio, iar senatorul l-a învins pe scriitor. Dar şi acesta este un aspect minor. Relevant e faptul că, între asociaţiile de editori şi asociaţiile de scriitori se duce o luptă, iar din când în când, bătăliile ajung şi în zona politicului. Dintre toate asociaţiile de scriitori, Uniunea Scriitorilor din România este văzută ca privileagiată, în sensul că e finanţată de la bugetul de stat. Asociaţiile editoriale reprezintă un cumul de societăţi comerciale private, iar cei 2% pe care îi datorează bugetului de stat din vânzarea cărţilor, se duc direct la Uniunea Scriitorilor, sau aşa ar trebui să se întâmple, conform Legii 35/1994. Pe lângă aceast 2%, mai există şi TVA-ul de nouă procente, către bugetul de stat, însă aici discuţia se poate lărgi şi spre tipografii, deoarece doar cărţile tipărite beneficiază de 9% TVA, pentru că cele în format electronic se impozitează cu 24 de procente, suma maximă a taxei pe valoare adăugată din România, până în prezent. Să tot „susţii” cartea electronică!!!
Tehnic vorbind, nimeni nu a putut preciza, nici iniţiatorii legii şi nici asociaţiile editoriale ori asociaţiile de scriitori sau cei de la Finanţe, cum să aplici un timbru cultural (timbru de carte), pe o lucrare online. Ştim bine că în România s-a dezvoltat – încet dar sigur – şi industria de e-book-uri, ori, cum să aplici o foiţă holografică pe ceva ce nu există fizic?
Nici sub aspectul tiparului nu erau clare lucrurile, adică pe rafturi cărţile ar fi arătat precum sticlele de băuturi alcoolice sau pachetele de ţigarete, cu timbrul acela lipit între copertele I şi IV? Destul de stranie iniţiativa legislativă din decembrie 2014, votată în procedură ascunsă şi care, din fericire, în februarie 2015, a fost respinsă de plenul Comisiei de Cultură din Camera Deputaţilor şi asta doar pentru faptul că s-a făcut atât de multă vâlvă în presă.
Ideea nu e deloc abandonată, este doar lăsată la sertar, pentru o altă legislatură, pentru timpuri când şi România se va alinia cultural la spaţiul european, pe care îl ocupă geografic şi politic. S-a luat o piatră de inimă şi editurilor, în special a celor mari, care îşi permit şi o distribuţie pe măsură. Logistic vorbind, retragerea tuturor cărţilor de la raft pentru timbrare ar fi înseamnat un efort financiar atât de mare, aproape frate cu falimentul.
Povestea timbrului pentru cultură se opreşte aici, pentru moment, dar lasă în urmă o serie întreagă de lacune. De ce această taxă a fost concepută doar pentru lucrări beletristice? Apoi termenul în sine naşte ambiguităţi, pentru că sub cupola sa „atotcuprinzătoare”, nu se raportează orice fel de carte. Să zicem un roman, scris de un autor celebru, se poate vinde în librării cu 25 lei, într-un tiraj de 1000 exemplare, în timp ce un curs de facultate, scris de un profesor universitar, se vinde cu 70 lei, la 300 studenţi anual. Romanul ar fi cuprins şi timbrul cultural, în timp ce lucrarea ştiinţifică a domnului profesor, nu ar fi avut parte de aşa ceva. Evident, domnul profesor nu este autor de beletristică, în consecinţă nu e scriitor şi nu poate fi membru în nicio afiliaţie de scriitori, privată sau de stat şi se bucură din plin prin vânzarea de carte, direct din librăria universităţii, reducând astfel costurile distribuţiei şi încasând – ca şi autor – o sumă de bani mai mare decât un scriitor, autor de beletristică, aşa cum îl vede legea.
Un alt aspect, deloc de neglijat, se referă la acei autori de carte, scriitori în deplinul drept al termenului, cu lucrări prolifice şi de valoare, dar a căror apartenenţă la o asociaţie scriitoricească este nulă. Evident, nu te numeşti romancier, nuvelist, poet, eseist, memorialist, doar dacă aderi la o uniune. Ar fi nedrept, total înjust în primul rând faţă de actul de creaţie în sine. De ce un astfel de autor de carte, apreciat chiar, să fie supus, prin intermediul editurii care-l publică, acestei taxe de cultură, bani care, aşa cum spunea proiectul de lege, urma să ajungă – ca şi cei deja 2% - către aceeaşi doar Uniune a Scriitorilor din România şi nu, măcar, şi către celelalte asociaţii private de profil din ţară? Practic, banii încasaţi de pe urma autorului, nu ar fi avut nimic în comun cu acesta, deşi el este creatorul actului literar – beletristic – cum tot insistă legea şi nu fabricantul produsului comercial numit carte. Editura, din efortul intelectual al acestui autor neafiliat la USR, finanţează doar pe cei care sunt membri USR, ori, aici vorbim cel puţin de discriminare, în primul rând faţă de acei autori care nu sunt afiliaţi, dar şi a celor care sunt membri în alte asociaţii, altele decât filialele Uniunii Scriitorilor din România. Cu alte cuvinte, scriitor „la stat”, înseamnă mai mult decât scriitor „la privat”, sau – după unii – scriitor eşti doar dacă faci parte din USR!
Situaţia nu este deloc simplă, iar apariţia unei asemenea legi ar fi generat o şi mai mare dispută între autorii de carte, între autori şi edituri, edituri şi librării, asociaţiile editurilor şi a celor de scriitori, în special faţă de cea de stat, care s-ar fi văzut singura favorizată, bună, cum s-ar zice, numai pentru unii. Ar fi de văzut faptul, câţi dintre politicienii care scriu sunt şi membri ai USR şi câţi dintre membrii conducerii USR sunt înregimentaţi politic, cu sau fără carnet de partid în buzunarul de la batistă.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU

FOTOGRAFIA CA ARTĂ ÎN VIZIUNEA ŞI ACTIVITATEA LUI IOSIF TRIF

Pe Iosif Trif l-am întâlnit la Brașov, văzându-i fotografiile expuse, în luna iunie, la ceainăria Ceai et caetera și am vorbit îndelung despre fotografie. Am vorbit despre acțiunea de a face fotografii, atât de la îndemână oricui - ca instantanee menite să reamintească peste timp, dar și despre fotografie ca artă și despre puterea ei de a transmite mesaje prin imaginile surprinse. Despre Iosif Trif am aflat mai multe citindu-i textele de pe blogul personal, iar despre activitatea sa am aflat și mai multe în interviul pe care mi l-a acordat. L-am bombardat cu întrebări și am primit răspunsuri despre arta fotografică.
Domnule Iosif Trif, de ce ați ales fotografia ca activitate?
Fotografiatul  a fost o preocupare a mea încă din copilărie și poate de aceea îmi este foarte greu să spun acum de ce.  A fost un timp o preocupare, conștient că îmi plăcea lucrul acesta dar inconștient că este un domeniu în care se poate activa full time. Vedeam  fotografia, televiziunea ca date de undeva. Eram mic. Apoi mi-am dat seama că și eu pot să fac fotografie sau film, ca aceasta lume îmi devine și mie accesibilă  și atunci s-a schimbat ceva. Am realizat că pot înregistra timpul la modul acela mai concret.
Pasiunea mea pentru artele dramatice și vizuale m-a determinat să dau la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, secția Cinematografie, Fotografie și Media, unde am reușit să intru și de unde mi-am luat licența de curând. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama care sunt subtilitățile acestui domeniu. Descoperind tot mai multe am devenit tot mai pasionat de ce înseamnă arta, media și relația acestora cu oamenii. E greu de trecut de la o pasiune doar pentru că la o pasiune motivată, dar cred că merită efortul. Știu însă că mai am multe de învățat, dar cred că în artă și în viață, în general, nu prea te oprești din învățat.
Ce este fotografia pentru dumneavoastră, ce loc ocupă ea în viața oamenilor?
Fotografia are până la urmă un rol dublu, fiind o tehnologie și o artă nouă. Tehnologia e nouă și arta e și mai nouă. Spun lucrul acesta pentru că la început s-a considerat că niciodată fotografia nu o să aibă alt rol decât de a documenta. Fotografiem o clădire ca apoi, după ce o demolăm, să știm cum arăta. După aceea oamenii și-au dat seama că se pot face mai multe. Dar părarea mea este că într-un fel putem să combinăm elementele acestea două: de a documenta dar și de a transmite un lucru cât se poate de universal. Eu am mai avut o expoziție și titlul era Trecutul viitorului. Am fost fascinat  de ideea asta de trecut și de viitor, a fost un fel de reacție a mea la faptul că acum e un trend, o modă, de a poza lucruri vechi și de a ignora lucrurile noi. Și atunci, gândul meu a fost legat de lucrurile vechi, că sunt vechi dar se raportează la alte lucruri noi. Este atât de elementar, numai că toată lumea încearcă să  elimine unele aspecte noi. Rar se fotografiază telefoane mobile noi, mulți fac poze cu raftul de cărți vechi al bunicii, de exemplu, dar într-un fel trebuie adăugată componenta în care a fost facută fotografia, faptul că a fost făcută în 2013. Adică, dacă a fost făcută în 2013 de ce să ne facem că nu a fost făcută în acest an? Acum când ne uitam la poze vechi zicem Ce tare era mașina aceea! , dubița hippy din anii 60. Pentru ei atunci a fost un lucru nou și faptul că ei n-au ignorat să o fotografieze ne-a dat nouă acum posibilitatea să ne gândim la cum era viața atunci.
Eu cred că trebuie să redai contextul în care a fost făcută fotografia. Contextul e ca un fel de învelișși esența e ceea ce am fotografiat de fapt acolo. Adică am fotografiat un sentiment, o senzație - e ca un sâmbure, ca un  miez și  contextul e ca un înveliș - în ce circumstanțe s-a întâmplat, ce a determinat acel eveniment.
Cum ați vrea să valorificați această pasiune de mic copil? V-ați pregătit, dar mai departe, ce vreți să faceți cu tot ce ați strâns până acum ca fotograf. Devine o activitate pentru a câștiga bani, este mai mult de atât, fiind o pasiune o transformați într-o modalitate de a exprima ceva lumii?
Cred că foarte puțini oameni vor răspunde: e clar biletul meu spre a câștiga bani. Nu cred că sunt trei oameni în lumea asta  care să zică lucrul acesta. Așa că, evident, pentru mine e mai mult ceva pe care îl fac pentru că vreau eu, vreau să transmit ceva. Mereu sunt lucruri noi, care se transformă  sau lucruri care au nevoie să fie reamintite. Faptul că mereu se întâmplă ceva nou, într-un contex nou duce la lucruri noi de zis. Desigur multe experiențe nu le-am împărtășit, tehologia s-a schimbat, situația noastră economică și socială s-a schimbat.
Ați făcut actorie. Se leagă actoria cu fotografia? Vă ajută actoria, faptul că explorați interiorul uman (prin adoptarea diferitelor roluri) să surprindeți ”ceva” emoțional într-o fotografie?
Cred că există clar o legătură între teatru și fotografie în sensul că teatrul este văzut foarte mult ca o operă dramatică, dar este de fapt și o operă vizuală, pentru că de fapt noi ne uităm la ceva și aceasta  transformă teatrul într-o artă vizuală. Un lucru foarte interesant de studiat este imaginea omului pe scenă comparată cu cea a omului în fotografie. Aici e interesant că legătura este într-un fel și diferența, că până la urmă eu în fotografie pot să aleg un unghi pentru a fotografia ceva, dar în teatru nu pot, în teatru pot numai să văd omul și faptul că omul este expresiv prin ceea ce face, că este deschis sau închis. Este tot o expresie și o experiență vizuală.
Când faceți fotografii? Aveți aparatul la dumneavoastră mereu sau vă stabiliți să faceți fotografii într-un anumit moment?
Uneori mă plimb cu scopul de a face fotografii. Eu nu sunt așa de mult adeptul instantaneelor, a instantaneelor negândite, ca să zic așa. Când îmi cere cineva să-i fac o poză  mă gândesc înainte cum aș vrea să-l pozez, dar vreau să surprind și o spontaneitate într-un fel calculată, adică vreau să-l surprind într-un context, pentru că altfel faci instantanee propriu-zise și totul devine doar o amintire a faptului că am fost acolo și că s-a întâmplat, devine o dovadă a prezenței cuiva într-un anumit loc. De aceea trebuie să mă gândesc la ceea ce vreau să fac, dacă vreau să fac poze cu omul acesta, cu obiectul acesta, cum vreau să le fac și de ce vreau să iasă așa. Desigur, de multe ori fac poze în contexte nepregătite, nu am ceva împotriva acestui fel de a fotografia, iar ceea ce îmi place când fac asta este că trebuie să iau repede decizii.
Ce vă place mai mult să fotografiați, oameni sau natură?
Cam tuturor le place să fotografieze oameni. Într-un fel sunt fascinat și eu de oameni, numai că fotografiez oamenii mult-mult mai greu și cel puțin eu am avut unele experiențe ciudate cu oameni. Oamenii sunt foarte reticenți  să fie fotografiați, mie așa mi se pare, nu vor să fie fotografiați, refuză.  Am făcut un experiment în facultate - ni s-a zis să mergem pe stradă să fotografiem sau să facem poze la cunoscuți. Eu eram nou la Cluj și nu știam pe nimeni, nici pe colegi nu-i cunoșteam prea bine. Mi s-a zis să merg pe stradă și să cer voie oamenilor să-i fotografiez. A mers cum a mers, însă am avut oameni care s-au pozat cu capul plecat. N-am înțeles atunci de ce m-au lăsat să fac o poză dacă nu vor să li se vadă chipul. Desigur că îmi place să fotografiez și natura, dar acolo e altceva. Natura este deschisă, iar mulți oameni nu mi se pare că sunt atât de deschiși, cu mine, cel puțin.
Eu cred că sociologic este foarte interesant de studiat cum reacționează oamenii în fața unui aparat de fotografiat.
Da, este o experiență foarte bună, numai că genul acesta de oameni,  care nu vor să pozeze  îmi par mai puțin interesanți decât cei care vor să pozeze. Începi să te întrebi de ce vor să fie fotografiați. În cazul celălalt, al oamenilor care nu vor să fie pozați, te întrebi de ce oamenii sunt închiși. Înțeleg faptul că nu vor să iasă prost. Înțeleg că sunt foarte mulți oameni care se gândesc că le vei folosi imaginea în cine știe ce scop malefic pe internet. Altora nu le place să pozeze pentru că au o părere proastă față de contextul lor sau față de cum arată. Și tocmai asta este interesant. E mult mai interesant de fotografiat o cameră care este dezordonată, cu lucrurile aruncate, decât o cameră ordonată, aranjată special pentru fotografie. Fotografia înseamnă capturarea imaginii și interesant este cum unii oamenii vor cu toată disperarea să rămână într-un anumit fel într-o fotografie.  
Cum s-a realizat expoziția recentă ”Lumea pentru începători”?
Am ales ca temă casa. Casa este pasul următor după ce ți-ai dat seama că exiști într-un context, pentru că acasă începe totul, casa este primul spațiu în care trăim, în care ne formăm. Mi se pare nepotrivit să încep să vorbesc despre lucruri care sunt prea departe de mine. Am văzut oameni încercând să facă tot felul de lucruri extrem de departe de ei și nu stiau cum să o facă. De aceea mi se pare foarte important să poți să vorbești despre lumea din jurul tău. Cred că trebuie să o luăm așa cum e, așa cum știința a cercetat întâi lumea mare, ca apoi să meargă spre atom, așa trebuie și fotograful să cunoască întâi lumea exterioară, ca apoi să meargă spre interior, spre suflet. Așa mi se pare mie, că mai întâi trebuie să înțelegi lumea de afară, din proxima ta apropiere, să înțelegi casa și valoarea simbolică a ei. Expoziția mea are fotografii din toate anotimpurile și într-un mod sau altul redau ideea  de căldură. Am surprins cam toate contextele:  zi, noapte, lumina, umbra; într-un fel sau altul cam totul este acolo.
Dacă ne referim la tehnică eu am încercat să trec de ceva foarte plat, lipsit de volum și foarte evident. De foarte multe ori se dă o rețetă de cum trebuie făcută o fotografie și am întâlnit de multe ori pe câte cineva care zicea că, dacă setezi aparatul la anumiți parametri și pozezi, vei obține o fotografie serioasă, pentru că așa se face. Mi se pare stupid să se dea o reteță pentru fotografiat.
E prost gândit faptul că se  oferă ca artă o fotografie realizată pe o formulă matematică și cred că asta nu încurajează foarte mult arta. Mie mi-a placut foarte mult să încerc, să descopăr ceva. Am improvizat un filtru, am combinat tehnici și nu am procesat aproape deloc imaginile.
Ce simțiți când faceți fotografii?
Simt stres. Până când mi se limpezește ideea. Am o idee, încerc să o transpun, uneori văd că nu-mi iese. E groaznic și după aceea. Însă, în final, iese și mă simt mult mai bine. E liniștitor când nu sunt constrâns de rezultat. Mie nu-mi place ideea de a trebui, m-am întâlnit foarte des cu acest trebuie și nu-mi place deloc. Mai ales în domeniul artistic, să spui că trebuie să faci așa ca să iasă bine; cred că este nerecomandat ca cineva să-i dicteze altcuiva cum să se exprime, ce să perceapă și ce să simtă.
Care sunt proiectele viitoare de fotografie?
Aș vrea să mai fac o expoziție, dar nu cred că foarte curând. Nu sunt genul care să scoată fotografii și să le expună oricum. Trebuie să-mi fie clar ce aleg să fotografiez, să le revăd, să analizez sensul pe care îl au pentru mine și ce sens au pentru alții. Vreau să fac fotografii care să zică ceva și altora, pentru cât mai mulți, să fie cât mai acceptate.
E interesant de văzut pe termen lung încotro se îndreaptă ideea de fotografie, în sensul că în ultimii 10 ani am văzut așa o transformare mare, iar proiectele mele pot să fie definite de evoluția fotografiei. Simbolul de face o fotografie s-a schimbat de la fotografiatul cu aparat foto, cu tefelonul și apoi cu tableta. Într-un fel faptul că fotografierea s-a schimbat ca tehnologie a schimbat și viziunea întregii omeniri față de fotografie. În primul rând s-a desacralizat imaginea. Inițial, imaginea avea rolul de a sacraliza și era un rol primordial. Pictura era singurul mod prin care puteai să cunoști pe cineva din trecut sau din lumea mare. Ulterior a apărut fotografia și omul avea două fotografii în toată viața și acestea aveau o valoare extrem de importantă pentru el. Astăzi, aproape oricine poate să facă mii de poze. Noi trebuie să descoperim, cred eu, valoarea în contextul acestei tehnologii, în care poți să faci mii de poze. Cultura noastră vizuală s-a schimbat. În acest contex, cred că ar trebui să re-învățăm să discernem între un lucru de valoare și un lucru de mai mică valoare și să creăm valoare.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. III, ROŞU ŞI VERDE,
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Noul volum al romanului de excepţie scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, care poartă numele Roşu şi Verde, răsare parcă din adâncuri ca o lumină imaterială, aducând cu ea valori fără de preţ, care vor bucura sufletele multor oameni, dornici de a percepe măcar un crâmpei de nevăzut. Nu este exagerat să precizăm că cel de-al III-lea volum al acestui roman reprezintă un izvor de apă vie, acelaşi din care marele Zamolxe a primit nemurirea. Textul pe care scriitorul Dragomir Dumitrache l-a conceput primind inspiraţia luminii nemuritoare, poartă în paginile sale puterea gândirii absolute, pe care doar fiinţele divine o au, şi o transmit acelora care se lasă purtaţi de aripile cunoaşterii către absolut. Ar fi greşit să apreciem că un volum va fi mai îndrăgit decât altul, şi totuşi, acesta din urmă are în sine o dulceaţă tainică, acoperită de un nimb care nu poate fi descris, datorită măreţiei extraordinare, care ne duce cu gândul la divinitate. Oricât am încerca să evidenţiem unicitatea acestei cărţi, cuvintele îşi pierd strălucirea înaintea ei. E ca şi cum ne-am afla în mijlocul unei lumini orbitoare, iar forţa ei ne-ar încorpora pe vecie. După lecturarea acestui text, oamenii vor simţi că existenţa lor nu a fost inutilă, că sunt favorizaţi să se afle printre cei care, scriitorul le oferă una dintre imensele bucurii spirituale, astfel încât să-şi poată ridica mintea spre cele mai înalte sfere ale cunoaşterii.
Autorul a ales pentru acest volum, titlul Roşu şi Verde, culori reprezentative ale vieţii, ale splendorii şi nemărginirii. Simbioza perfectă dintre hemoglobină şi clorofilă este un răspuns la întrebările pertinente ale ştiinţei referitoare la menţinerea vieţii pe pământ. Dacă Universul este susţinut de reînnoirea ciclică a vieţii, atunci entităţile vor avea o permanenţă fiinţială, tocmai datorită acestui ritm perfect, al acestui puls, pentru care exactitatea este un cuvânt vetust. Ne este greu să percepem infinitatea, să cuprindem cu mintea supremaţia divinităţii, dar putem cel puţin încerca să înţelegem că Universul este o multitudine de alte universuri, că nu suntem singurii locuitori ai acestuia, ori că, unii dintre noi posedă capacităţi senzitive deosebite, cu ajutorul cărora pot călători spre alte dimensiuni. Volumul ne permite să valsăm la braţul filosofiei, al metafizicii, bucurându-ne de minunile unei creaţii nemaivăzute, despre care nu ştiam prea multe, ori am preferat să adoptăm o poziţie neutră, din care doar să privim mersul special al acestora. Dragomir Dumitrache ne propune o drumeţie inedită spre lumi fabuloase, în care vom putea admira nestingheriţi minuni nebănuite. Aşa cum menţionează autorul, verdele şi roşul sunt culorile Raiului, iar din convieţuirea lor rezultă binele, frumuseţea fără margini a creaţiei, sufletul candid al celor care pot gusta din gingăşia eternităţii. În afară de impactul vizual plăcut al nuanţelor, se constată şi energia debordantă care emană din acestea, mai ales atunci când sunt împreună, ca un întreg indestructibil. Prin miile de nervuri ale plantelor curge viaţa, colorată în roşu, căci tot ce e verde renaşte fără încetare, cu o îndârjire nestăpânită, având puterea de a se strecura prin cele mai inaccesibile locuri, pentru a le picura seva continuităţii.
Vă amintiţi imaginea enigmatică de la finalul celui de-al doilea roman? Consider că un pictor poate reda excelent grandoarea momentului în care, într-o atmosferă apocaliptică, fulgerul preia supremaţia vieţii şi a morţii, ducând cu el departe, într-o lume sublimă, bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, urmele unor fapte cumplite, sau apreciabile. În acele clipe de uimire şi teroare, oamenii îi cer socoteală conştiinţei despre ceea ce a însemnat propria existenţă, vrând parcă să găsească un vinovat pentru toate eşecurile suferite într-un anumit răstimp. Regretele şi satisfacţia viselor împlinite se află acum într-o confruntare aprigă, pentru câştigarea autorităţii. Nimic nu mai contează, decât un răspuns favorabil, în faţa unei forţe care nu acceptă minciuna. Revenind la tabloul descris, rememorăm clipele de atunci, care au adus cu ele o oarecare mâhnire, deoarece eroina, cea pe care cititorii au îndrăgit-o atât de mult, pleacă odată cu teribilul vârtej, ce a măturat pământul într-o furie îngrozitoare. Până să ne dezmeticim, al doilea volum s-a şi încheiat, luând cu el misterul dispariţiei celei mai iubite fiinţe. De fapt, în acel haos total, nici nu am realizat că timpul ei aici a luat sfârşit. Un fior rece ne-a cuprins atunci, şi, pentru moment, am căzut în capcana păienjenişului încâlcit, pe care autorul o pregătise dinainte cu foarte mare grijă.
Scriitorul Dragomir Dumitrache transpune în acest volum întreaga splendoare fiinţială, prin înlănţuirea coerentă a faptelor, prin replicile mustind a înţelepciune românească a personajelor, prin informaţiile capitale, pe care le strecoară în filele cărţii cu o măiestrie unică. Mai mult decât atât, limbajul colocvial se împleteşte cu graiul dulce moldovenesc, conferindu-i romanului rafinament, aşezându-l în categoria celor mai valoroase cărţi şi Cuvântul înainte aminteşte de o teorie a începuturilor, când Universul s-a însufleţit, iar Timpul a luat pe umerii săi responsabilitatea contabilizării secundelor. Incomensurabila forţă a fulgerului a ales vivacitatea naturii, dăruind omenirii un ghid al vieţuirii veşnice, trasându-i calea spre desăvârşirea spirituală. Astfel, vieţuitoarele au înţeles că fiecare dintre ele are menirea şi importanţa sa, iar evoluţia lor depinde în totalitate de alegerea pe care o vor face la un moment dat. Nimeni nu va putea să renunţe la destinul pe care trebuie să-l împlinească, fiindcă aceasta ar însemna un dezechilibru fundamental, şi atunci va fi nevoie de intervenţii, care vor presupune sacrificii însemnate. Autorul crede în forţa celor două culori, roşu şi verde, în a căror esenţă se află secretul nemuririi, care vor veghea viitorul omenirii, asigurându-i permanenţa.
Elementul-surpriză de la începutul acestei cărţi îl reprezintă întoarcerea spectaculoasă a protagonistei şi a celor trei fii ai săi, într-un moment de răscruce, când omenirea aluneca spre abisul nimicirii. Într-un cadru fastuos, încărcat de mireasma amintirilor, Ioana reapare la fel de ciudat cum dispăruse, reluându-şi locul de cinste în familia pe care ea şi-o constituise dintr-o convingere neclintită. Trăise paisprezece ani în America, alături de cei trei băieţi şi avându-i aproape doar pe părinţii ei spirituali, care jucaseră un rol important în devenirea ei ca femeie-liană. Din nou, Dumnezeu a hotărât să trimită fiinţe unice, pentru a salva scânteia vieţii. A sosit momentul unei reînnoiri spirituale, astfel încât Universul să poată scrie un alt capitol al istoriei, în care să puncteze apariţia unor fiinţe excepţionale, pe care memoria să nu le uite nicicând. Oricât vom încerca să înţelegem măreţia acestor entităţi, nu vom reuşi decât să afişăm uimire şi admiraţie, fiindcă tot ce este singular, rămâne o enigmă, şi aşa trebuie să fie, întrucât misterul este cea mai frumoasă imagine a infinitului. Eroina se întoarce mai puternică, pentru a-şi încheia misiunea, numai că, de data aceasta, firul evenimentelor se desfăşoară mai rapid, grăbindu-se către o finalitate ce nu mai poate aştepta. Celelalte personaje îşi merită prezenţa în acest volum, fiind captivante prin însăşi personalitatea lor. Fiecare dintre ele posedă calităţi remarcabile, şi îşi joacă rolul cu o pricepere ireproşabilă. Bine aşezate, ca şi cum s-ar afla pe tabla de şah, îşi urmează drumul cu perseverenţă, dovedind ingeniozitate, inteligenţă şi curaj, în toate acţiunile la care participă. Dintre oamenii regimului comunist, mai rămăseseră câţiva, purtând cu ei aceleaşi ambiţii de îmbogăţire, urmând căile răului. Interesant este faptul că eroina i-a lăsat în viaţă, deşi, conform tiparului care ne-a fost prezentat, şi aceştia meritau să moară. Se pare că ei sunt pioni însemnaţi pe câmpul de luptă, iar sufletul lor mai păstrează scânteia generozităţii şi a milei. Cei mai aproape de sufletul protagonistei au dobândit o forţă interioară imensă, ca şi cum au fost creaţi să nu greşească deloc, fiind aleşii celei care va arăta omenirii calea către izbăvire. Deşi vulnerabili, ei îşi întăresc credinţa că nimic rău nu li se poate întâmpla, deoarece sunt ocrotiţi de fiinţa care le este mamă, prietenă, confidentă şi tot ce poate însemna un om minunat. Cei trei fii, au moştenit calităţile mamei, şi, deşi se află la vârsta adolescenţei, gândesc, se comportă şi acţionează ca nişte adulţi, fiind apreciaţi de toţi cei care îi cunosc direct sau tangenţial. De altfel, cititorii pot considera că aceştia s-au născut maturi, fiind convinşi că se află în faţa unui miracol al naturii. La celălalt pol, se situează oamenii întunericului, care prevăd eşec după eşec, datorită forţelor pe care le posedă cele patru creaturi. Tot ceea ce întreprind este dejucat în mod incredibil de către aceştia, şi până la urmă se conving de inutilitatea planurilor perfecte. Beneficiile democraţiei au fost atent studiate, iar oamenii au înţeles că e nevoie de pricepere, de spirit inovator, de calităţi care să schimbe faţa orânduielii trecute, în folosul personal, dar şi al semenilor. Ce-i drept, unii dintre cei obişnuiţi cu imense câştiguri materiale, au continuat şi acum să producă bani, prin aceleaşi mijloace mişeleşti, însă cu o oarecare rezervă, întrucât acum, până şi aerul pe care îl respirau dobândise însuşiri umane, şi fiecare fiinţă vie le urmărea mişcările, estompându-le elanul necurat şi aplicându-le pedepse pe măsura faptelor. Toate micile enigme ale acestei cărţi, sunt, de fapt, repere discrete pentru descoperirea unor taine străvechi, care au fost ascunse de către înaintaşii noştri în cele mai greu de pătruns locuri, cunoscute doar de ei şi păstrate cu sfinţenie peste veacuri. Oricâtă imaginaţie ar avea cineva, tot nu ar fi de ajuns pentru a concepe aşa ceva. De aceea, suntem uimiţi să aflăm că, poate nimic din ceea ce vedem nu este real, iar ceea ce am crezut că reprezintă doar fantezia unor minţi strălucite, este cât se poate de adevărat. Frapant, nu? Scriitorul ne invită într-o lume a nevăzutului, în care splendoarea este singura stăpână, iar cunoaşterea se lasă aprofundată. Ne poartă paşii gândului prin locuri inedite din ţara noastră, descriindu-le cu o acurateţe ireproşabilă, îndemnând la cugetare, dar mai ales, la dorinţa de a merge acolo, unde se spune că imaginaţia a depăşit limitele realului. A merge pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte este minunat şi nicidecum imposibil. Călătoriile în timp, cu ajutorul teleportării, par a fi acum înţelese, iar toate personajele stranii din poveştile şi basmele româneşti sunt din ce în ce mai familiare. Dacă sufletul, mintea şi inima au primit iniţierea dacilor, a zeilor care au vegheat în permanenţă pământul acesta plin de comori, atunci contopirea cu Universul devine o călătorie fascinantă. Dragomir Dumitrache îndeamnă cititorii să nu se teamă a pătrunde în templul nemuririi şi să guste din dulceaţa nepieritoare a tradiţiilor, care şi-au păstrat strălucirea de demult. Anumite pasaje descriptive din acest roman scot în evidenţă frumuseţea şi originalitatea obiceiurilor strămoşeşti, în cel mai mic detaliu, de la portul românesc autohton, la interiorul camerelor tipic ţărăneşti, în care lemnul şi alte materii ancestrale devin piese inestimabile pentru cei care vin din alte teritorii, unde toate acestea sunt adevărate bizarerii, dar minunate şi inestimabile. Dacă ne-am lăsa visele să colinde pe meleagurile încărcate de mireasma florilor şi a ierbii, udate cu apa veşnică a izvoarelor ce răsar năvalnice din creierul munţilor, dacă am asculta glasul stâncilor, al pădurilor, al vietăţilor, poate că ne vom aminte cu ce scop ne aflăm aici, pentru ce am fost creaţi şi ce moştenire am primit. Oamenii nu mai au timp să admire natura, să-i asculte gândurile, să mângâie frunzele ce caută liniştea, să prindă aripi de înger în zbor, să se bucure că vor rămâne aici, şi vor deveni lumini cereşti.
Cel de-al treilea volum al romanului Nume de cod: Viţa de Vie, Roşu şi Verde reprezintă o încununare a vieţii unui om, care şi-a închinat sufletul celor mai înalte valori spirituale. Numai cineva care cunoaşte sensul real al existenţei, precum şi importanţa trecutului, fiind în permanenţă preocupat de adevăr, reuşeşte să pătrundă în tainele cele mai subtile ale Universului, conectându-se la memoria ancestrală, devenind astfel un receptor extrem de redutabil. El însuşi, primeşte în dar admiraţia cititorilor săi, care se bucură nespus de mult că mai există scriitori ale căror suflete au primit atingerea îngerilor. Acest roman captează de la bun început, iar lecturarea lui se dovedeşte a fi extrem de vioaie, în dorinţa de a cuprinde totul. Autorul încearcă să le inducă oamenilor o stare benefică, o gândire pozitivă, invitându-i să guste din fructul vieţii. Astăzi, primim un dar inestimabil: dorinţa de a trăi! Aşa cum preciza autorul, noi, oamenii, suntem creaţi pentru a trăi, nu pentru a supravieţui, numai că, nu toţi ştiu care este secretul unei trăiri pline de încântare, de satisfacţie şi de împlinire:
Viitorul Universului-Terra în Roşu şi Verde.
Viitorul este clipa pe care o trăieşti.
Trăieşte şi vei cunoaşte viaţa în Roşu şi Verde!
Trăieşte!
Majoritatea consideră că drumul vieţii nu este numai un chin, ci şi o povară imposibil de purtat câteodată. Rostul existenţei noastre nu mai este cunoscut, şi nici nu mai prezintă interes, datorită asperităţilor întâlnite la orice pas, dar, mai ales, intervenţiilor malefice ale celor care folosesc puterea pentru a umili şi a supune inocenţa. În capitalism, totul se cumpără şi se vinde, totul are un preţ, iar cei puternici descoperă noi valenţe ale răului în fiecare zi, utilizând metode din ce în ce mai sofisticate pentru a obţine controlul absolut asupra tuturor. Oamenii nu mai pot lupta cu ei înşişi, fiind prea epuizaţi, având sufletul strivit de atacurile perfide ale inamicilor invizibili. Dragomir Dumitrache îndeamnă la trezire, invocând mii de motive pentru năzuinţa de a trăi cu adevărat. Ni se oferă soluţii pentru a ieşi din starea de hibernare şi de a primi lumina binefăcătoare a vieţii.
Cartea este străbătută de un glas profetic, ce anunţă vremuri dificile, pe care le vor traversa doar cei curajoşi, cei care nu vor refuza mana siderală venită din adâncuri, odată cu zâmbetul cuceritor al Ioanei. Regina e cea care protejează, dar voinţa se află tot în oameni. Totuşi, reuşeşte să influenţeze pozitiv gândirea şi acţiunile oamenilor, fiindcă ea însăşi este un exemplu de vieţuire corectă, crezând în forţa de schimbare comportamentală, precum şi în adoptarea unei mentalităţi condusă de principii morale. Viitorul nu e mort şi nu va fi, dacă vom opta pentru verticalitate, căci prin ea va străbate suflul divin. Libertatea există doar pentru cei care ştiu să-şi apere identitatea şi valorile strămoşeşti, iar înşelătorii se vor hrăni din propria lor lăcomie şi vor pieri odată cu ea pentru totdeauna. Cine a vrut să îngenuncheze acest popor, a fost nimicit de către mânia strămoşilor, atunci când cele mai însemnate comori ale neamului nostru au fost în pericol. Nimeni nu poate pleca din tărâmul regilor cu mâinile pătate de sânge şi cu intenţii teroriste, fără a fi pedepsit. Aşa s-a întâmplat cu persoanele ale căror acţiuni au vizat cucerirea spaţiului sacru şi însuşirea unor secrete străvechi, care le-ar fi adus faimă, uriaşe bogăţii materiale, ori chiar nemurirea. De aceea, elita mondială s-a decis să recurgă la orice este necesar pentru a obţine informaţiile preţioase. Mulţi oameni au considerat că trebuie să-şi vândă sufletul demonilor, ca să se îmbogăţească rapid şi fără efort. Este îngrozitor să ştim că orice se poate cumpăra, iar ofertanţii sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai evoluţiei spirituale. Desigur, duhul munţilor şi contraatacul Verzilor le-au zădărnicit planurile de fiecare dată, reducându-i la micimea binemeritată, ori trimiţându-i în neant. Ne încântă faptul că scriitorul promovează în acest volum tradiţiile româneşti în forma lor originală, evocă istoria înaintaşilor noştri prin numele celor mai importanţi dintre oameni, Burebista şi Decebal, care, prin simbolul binecunoscut, un lup cu trup de şarpe, sau un şarpe cu cap de lup, întâlnit în anumite regiuni sau cusut pe mantiile celor şapte prinţese dace, aduce în atenţie un subiect interesant, referitor la o lume subterană, la existenţa unor tuneluri, cândva populate, şi care acum au intrat în vizorul multor agenţii de spionaj internaţionale. Uluitoarea descoperire din munţi va rescrie istoria omenirii, iar cei care ne-au ascuns adevărul în tot acest timp, vor avea motive reale de îngrijorare. Trădătorii de ţară şi neam s-au aliat cu cei care ar plăti sume fabuloase pentru a intra în posesia marilor revelaţii, ştiind că teritoriul românesc reprezintă astăzi, mai mult decât oricând, un izvor de mană cerească. Ni se spune că, în descifrarea stindardului dacic stă secretul intrării şi supravieţuirii în tuneluri. Despre existenţa unor tuneluri în România, care ar avea corespondenţă cu altele de pe planeta noastră, s-a mai scris, şi niciodată nu au fost furnizate date exacte cu referire la gurile de intrare. Autorul prezintă câteva informaţii interesante cu privire la acestea, păstrând reticenţa celor care ştiu că nu e momentul unor astfel revelaţii, pentru care oamenii nu sunt pregătiţi spiritual şi mental. Cu farmecul obişnuit, scriitorul zugrăveşte un episod captivant, în care eroi ai acestui volum reuşesc să pătrundă în adâncurile de piatră ale munţilor, înfruntând materia neagră, întunecată, capcană pe care numai dacii o ştiau, şi din care foarte puţini au reuşit să evadeze. Aici, Dragomir Dumitrache a surprins câteva detalii şocante, pe care, citindu-le, ai impresia că, de fapt, te afli în acel loc, alături de personajele cărţii. Mintea unui om obişnuit nu poate înţelege cum este posibil ca nevăzutul să fie perceput de către cineva ca un simplu test de recunoaştere, ca şi cum acea materie invizibilă ar reprezenta o poartă prin care se poate intra sau ieşi în voie. Temerarii cu gânduri diabolice au fost absorbiţi de bezna iadului subteran, iar trufia lor s-a prăbuşit în abis, rămânând mărturie pentru cei care vor dori să cucerească o lume a titanilor. Anumite fenomene cosmice se petrec doar atunci când e momentul schimbării, când ceva de-o însemnătate fundamentală e pe cale să se desfăşoare, evenimente care îşi vor pune amprenta asupra existenţei. Astfel, se consideră că omenirea a ajuns într-un stadiu superior al degradării, fiind necesară o transformare esenţială, un fel de reînnoire spirituală, numită de unii trecere, clipă în care, se presupune că doar unii oameni vor reuşi să supravieţuiască, folosindu-se de buncăre construite special în acest scop. Scriitorul Dragomir Dumitrache conturează o astfel de imagine feerică, reuşind să trezească interesul cititorilor pentru latura paranormală a cunoaşterii. Existenţa extratereştrilor, a implicaţiilor serviciilor secrete în acţiuni ale armatei, dezvăluiri de senzaţie, dosarul negru, reţele de tuneluri de pe teritoriul ţării noastre şi nu numai, tehnologii ale viitorului, forţe suprafireşti, capabile să susţină viaţa sau să o elimine, arhitecturi bizare, zone încărcate energetic, vortex, Spirala Carpaţilor, Sfinxul, Crucea Eroilor, Altarul Lumii, Cetatea Viţei, Lumina Zeilor, Marea Trecere, şi multe altele, sunt coordonatele unor subiecte care domină conţinutul romanului. Şi dacă tot se insistă pe abordarea lor, înseamnă că suntem cumva aproape de adevăr, că ceea ce s-a discutat ori s-a scris până acum este începutul unei treziri din somnul în care am fost aruncaţi de către marile puteri, pentru a ne distrage atenţia de la adevăratele lor intenţii. Din toate acestea, aşezate într-un anumit unghi, rezultă un volum impresionant, căruia scriitorul i-a conferit originalitate şi grandoare. Toate cele patru fiinţe unice, Ioana şi tripleţii, reprezintă o formă a iubirii dumnezeieşti faţă de oamenii care, aflându-se într-un continuu război pentru dobândirea supremaţiei în lume, şi-au pierdut puritatea sufletească, şi s-au oprit pe marginea prăpastiei, exersând autodistrugerea. Dar oare, ce sunt, de fapt, aceşti oameni? Sunt sau nu oameni? De unde vin? Călătoria lor se opreşte în acest univers? Îi vom mai întâlni? Iată câteva întrebări, pe care oricare lector şi le poate adresa, reflectând îndelung asupra naturii acestor inedite fiinţe. Dacă pot să comunice cu plantele atât de facil, ce formă de inteligenţă să fie aceasta? Cât de stânjeniţi se simt oamenii, ştiind că cele mai intime gânduri ale lor sunt citite oricând? Cu atât mai mult, gândurile vor călători mai atent prin miile de spaţii şi nu se vor mai irosi în zadar pretutindeni, ştiind că cineva le va vedea şi le va cere socoteală pentru felul în care au ales să pătrundă unde vor. Atingerea acestor entităţi aduce, fie alinare, vindecare, viaţă, fie moarte, într-un perpetuu dans în verde şi roşu, demonstrându-le oamenilor că firul existenţei nu poate fi rupt, şi că toate vieţuitoarele trebuie să-şi urmeze drumul către lumină, primind forţa naturii şi binecuvântarea Cerului. Romanul este străbătut de nenumărate întâmplări care au ca finalitate salvarea oamenilor aflaţi în suferinţă, ori în pragul morţii. Toţi cei care au întâlnit Flacăra Verde au fost izbăviţi, poate pentru că aşa hotărâse divinitatea, considerând că viaţa lor nu se va încheia aici, şi vor trăi cu totul altfel decât până acum. Acţiunile prezentate sunt complexe, bine puse la punct, ceea ce denotă faptul că autorul are aptitudinile unui excelent romancier, care ştie că plasarea unor evenimente şi a unor personaje în anumite contexte, după un plan bine gândit, are ca finalitate o structură narativă admirabilă. Întâmplările se succed cu repeziciune, lăsând impresia de timp ajuns la limită, de misiune care se apropie de final, de ceva iminent, care a fost programat să se petreacă exact în această perioadă a istoriei.
Sfârşitul cărţii are în prim-plan nunta eroinei cu alesul sufletului, eveniment de amploare, mai ales pentru faptul că s-a desfăşurat pe Caraiman, la Crucea Eroilor, acolo unde zeii vin să ia lumină şi să ofere viaţă. Pregătită cu minuţiozitate, această nuntă pare a fi mai degrabă una cerească, sau desprinsă dintr-o poveste, întrucât realitatea este alta decât cea pe care o ştiam. S-a acordat o atenţie imensă detaliilor, adică locaţiei, invitaţilor, alegerii domnişoarelor de onoare. Acestea reprezintă o altă parte a enigmei acestei cărţi, fiindcă cele şapte prinţese cu sânge dac provin din zone diferite ale ţării noastre şi din familii care au respectat dintotdeauna tradiţiile strămoşeşti, în cele mai neînsemnate amănunte. Elementul definitoriu al acestor fete îl reprezintă mantiile şi diademele. În principal, aceste veşminte deţin secretul mult râvnit de către unii, adică simbolul dacic, aşezat într-un anumit fel pe spate, care, privit dintr-un anumit unghi şi de către cineva avizat, ar duce la descifrarea lui. Un rol fundamental l-ar avea dansul şerpesc celor şapte mantii într-un anumit moment. Aici, la Altarul Lumii, pe Cogaion, îşi unesc inimile în prezenţa duhului dacilor, cei doi oameni minunaţi, care primesc lumina Aurorei şi binecuvântarea munţilor, într-o clipă în care, Poarta Cerului s-a deschis pentru a le primi ruga. Aceleaşi culori au fost martore ale evenimentului tulburător, unindu-se într-o lumină imaculată şi pierind dincolo de nori. O altă piesă de rezistenţă a constituit-o rochia de mireasă a protagonistei, compusă doar din iederă, care a arătat lumii, încă o dată, perfecta simbioză dintre om şi natură: Ioana îmbrăcase o ingenioasă împletitură de liane de iederă, terminate într-o scurtă trenă care atingea podeaua. O liană, după ce s-a întărit într-o spirală în jurul gâtului, urca şi se înfăşura cu părul, într-o coroniţă cu frunze de iederă. Frunzele erau verzi, doar în dreptul inimii câteva s-au înroşit, probabil de emoţie.
Nu se precizează cât anume a durat reveria aceasta, dar oricum nu are importanţă, fiindcă timpul e perceput diferit de oameni, însă, imaginea descrisă, chiar dacă foarte scurtă, reprezintă un crâmpei din absolut, un vis real, o certitudine a nemuririi şi a existenţei unor puteri care ne copleşesc prin măreţie. Poate unii dintre cititori au aşteptat ca ultimele pagini ale volumului să le împărtăşească un miracol existenţial, ceva cu totul ieşit din comun, la care să mediteze profund, până când ar fi înţeles ceea ce au căutat întreaga viaţă. Dragomir Dumitrache preferă suspansul, mai ales că acest roman este el însuşi o minune a creaţiei, un monument de valori spirituale, un arbore adus parcă din grădina Edenului, din ale cărui roade gustăm acum pentru prima dată. Fiind o entitate singulară, cu un destin special, Ioana va părăsi acest spaţiu sfânt învăluită în mister, plecând, poate, către alte dimensiuni, unde forţa ei benefică va readuce echilibrul pierdut. Finalul este unul pe cât de reuşit, pe atât de original, deoarece nu anunţă o catastrofă, aşa cum poate au intuit unii, ci dimpotrivă, un fapt cât se poate de obişnuit, ceva ce trebuia să se întâmple, aşa cum este obiceiul la astfel de evenimente, şi anume faptul că, s-a furat mireasa. Şi totuşi, finalul cărţii este prea brusc, aceasta însemnând că romanul va continua, fapt ce va aduce o şi mai mare notorietate autorului, dar şi o bucurie nedefinită cititorilor, care, poate vor fi martorii unor revelaţii epocale. Ultimele cuvinte ale autorului se adresează direct celor care au alergat cu privirea, cu gândul şi cu inima printre rândurile acestui text:
„Ai citit ca un actor, când învaţă rolul? Căutând sensuri?
Dacă nu, mai citeşte o dată!
Ai îmbrăcat personajele, le-ai decorat viaţa, după imaginaţia ta?
Dacă nu, mai citeşte o dată!
Ai recunoscut personajele reale?
Dacă nu, priveşte mai atent în jurul tău!
Ai cunoscut locurile pe unde a trăit Ioana?
Dacă nu, mergi să le vezi!”
Îndemnul sincer al autorului de a păşi în tandem cu eroina pe meleagurile existenţei, este de reţinut, mai ales că oamenii vor fi oricum tentaţi, prin natura lor de fiinţe curioase, să simtă mirosul verde al plantelor atât de iubite, să admire casele acoperite de iederă şi străjuite de viţă, să atingă nisipul nemuritor al valurilor mării, ori, de ce nu, să caute locurile dominate de duhul strămoşilor, închinându-se munţilor străvechi şi apei dătătoare de viaţă fără moarte. A căuta adevărul prin ochii naturii, este o mare provocare, pe care mulţi o vor accepta cu siguranţă, sperând că astfel vor cunoaşte bucuria de a trăi, precum şi importanţa vieţii. Revin la conţinuturile poveştilor autohtone, pe care şi autorul le evocă, subliniind însemnătatea, frumuseţea şi valoarea lor fără margini, mai ales în descifrarea unor enigme de genul celor prezentate aici. Şi în acest roman, ochii reprezintă un element-cheie pentru înţelegerea puterilor supranaturale. Flacăra Verde din ochii Ioanei, ar fi, de fapt, lasere care pot vindeca, sau pot ucide într-o clipă. Tot astfel, în basme, anumite personaje posedă o asemenea armă, înzestrare, sau forţă, pe care o folosesc atunci când e absolut necesar. Mai mult, eroina este un doctor eminent, capabil să citească în ochii oamenilor bolile de care aceştia suferă. Se pare, aşadar, că ochii sunt o poartă care deschid alte dimensiuni, alte posibilităţi de explorare şi înţelegere a multiuniversului. Desigur, numai iniţiaţii pot atinge o astfel de performanţă, cei care sunt educaţi în acest sens, ori prin autocunoaştere şi disciplinare a minţii. Putem considera volumul Roşu şi Verde un ghid al renaşterii spirituale, o carte a enigmelor, un templu al ştiinţelor nonconvenţionale, la care oamenii au acces deplin. Puterea nemăsurată a informaţiei străpunge nimicul creat cu scopuri egoiste, lăsând loc reflecţiilor, discernământului, deschizând ferestre către lumi fantastice, în care visul este unica realitate incontestabilă. Prin acest volum, scriitorul aduce un omagiu cunoaşterii, înlăturând vălul nimicitor al ignoranţei din vieţile oamenilor, pentru care doar prezentul contează.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol III, Roşu şi Verde emană bucurie, uimire, încântare, prin însăşi existenţa lui, fiind un izvor de înţelepciune şi o chemare către infinit.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
ENKOMION - NICOLAE BREBAN `90
Poate că elogiul din partea cititorului care am rămas, am continuat şi am primit prin toate romanele Domniei sale, este mai puţin stingheritor ori susceptibil de ipocrizie, ca al unui om care scrie şi el, ori se referă critic la Omul Nicolae Breban. Un ceas de revedere, pe ecranul tv, în preziua aniversării a 90 de ani, a fost MAGIC, m-a reumplut de ceea ce te poate smulge din depresia propriei prezenţe un pic cioraniene, a ceea ce numesc parafrazic, şocul instantaneu prin Cuvinte foarte-vii,  al ACUM-ului. Fie-mi iertată preţiozitatea!
...Jovial, cu verva unei energii ce îngemăna braţele mereu în dreptul inimii, Seniorul a fost de neîntrerupt de mediatorul emisiunii, prin aceea că Dsa comunica o energie ce numai din patosul unui genial, prin naştere, trăire  şi educaţie, o splendidă Lecţie a demnităţii, necum minima moralia, ci proxima moralia. Mi-am amintit primele alegeri ale USR, la Universitate, când eram în stânga mentorului meu poetic, Ştefan Augustin Doinaş şi dl Breban, candidat la preşedinţie, formulase o soluţie patetic-pacifistă, a salvării noastre, ca entitate profesională naţională: vinderea câtorva tancuri şi armamanete, pentru a crea un fond suficient bugetului necesar.
Programul domniei sale, aidoma dizidentului revenit din Norvegia, Botez, avea să fie călcat în picioare pe holul etajului unu, iar „nucleul dur” al cărunţilor  membri dâmboviţeni cu şoşoni care cârcotea în antreu, pare-se, au votat „nu”... Răfuielile astfel surde, aveau să vină mai târziu, în balcanica tradiţie de anţărţ, din ungherele umede ale unor scrieri ca cele mateine, ori despre bubulii lui Zecharias Lichter, ori gropanilor eugenbarbieni şi atâtor alţii... După alegeri, vis-a-vis, la o terasă, am avut emoţia să-i întin mâna, era la masă cu Aura Christi ş.a., iar eu alături, cu Casian Maria Spiridon şi alţi ieşeni... o întâlnire frumoasă a fost şi cea de sub egida APLER, la Câmpina, unde maestrul a fost dispus să dialogheze boem, alături de noi, „lupii tineri”, cum ne numi luceferist N. D. Fruntelată,  Gabriel Chifu, Al. Pintescu, Paulina Popa, câţiva dragi câmpinei şi alţii. I-am făcut câteva fotografii şi l-am publicat în revista abia întemeiată... Nu ne-am mai întâlnit niciodată, ci doar prin cărţile dsale şi prin revista Contemporanul, nr. 30-33, august 2001, care mi-a oferit două pagini întregi, graţie Aurei: Ca imortele, de zuia sa,înşir titlurile, ştiind că  Semioticianul şi psihanalistul strălucit care ne este, va citi ikebanic, aşa cum le-a aranjat Aura Christi: Cântec, Mă visa cineva, Cunoaşterea prin poezie, Fascinaţia poeziei, Ceasornicarul Dominus Noster, Preinfarctul, Poesie,Poema regresiunilor, Va veni un poet, Structuri fisurate,  Nu pe pământ, Omul pe ţărmuri, Unde captate lângă ocean,  Ecuaţia Omega şi Unicitatea fraţilor. Îi promit că vor deschide un nou volum liric sub titlul Nepierdutele şi sper să aivă răbdarea de a le reciti la noptieră, dacă nu la lumina lunii pline, cum scriam eu atunci, când, la Hunedoara, ni se tăia curentul... Între cei pe care dl Breban mărturisea aseară că vor petrece rotunjita cifră. Dacă va adia un pic vântul a primăvară timpurie, la aşa vitalitate ce i-au dat Dumnezeu, fără a fi un „valmpir energetic”, voi ciocni cu mai îndreptăţiţii admiratori şi loiali, un pahar de... bere fără alcool... Iar aici scriu, LA MULŢI ANI, Maestre, La Mulţi Ani, mare scriitor român, al nostru! Vă mulţumim că aveţi răbdare, că Timpul cel etern-acum, mai are răbdare, spre a zidi, construi Opera, ci nu cum aţi greşit zicînd „m-am îngropat în romane”, sau „m-am adâncit în cărţi”... În imagine, una din fotografiile ce mi-a permis să le surprind cu un amărât de Smena, după o plimbare pe aleile unei clădiri oarecare...
Eugen Evu (Hunedoara)

MODALITĂŢI DE A CONVIEŢUI CU MOARTEA,
ÎNTRU VEŞNICIA ARTEI: TRILOGIA SONETISTICĂ
Dacă dezonorata critică (şi istorie!) literară valahă, de la-nceputul de veac XXI, şi-ar lua misiunea axiologică în serios (precum, de fapt şi de drept, nu şi-o ia!), doamna” cu pricina ar constata că Sonetul românesc are, azi, TREI CRAI-MAGI DE LA RĂSĂRIT – care-şi schimbă, între ei, tiara (ori coroana!), după plac şi în bună înţelegere – întru ARMONIA DEPLINĂ A „POESIEI”. Iar printre cei trei, fără vreo urmă de îndoială, hălăduieşte şi THEODOR RĂPAN.
Noua sa trilogie sonetistică, intitulată FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60+1 Iconosonete (abia al treilea volum, chiar înainte de Referinţele critice, îşi asumă pe acel UNU – evident, evocarea, în efigie parashabdică/întru Logos Originar, a Lui Dumnezeu!) –  aduce multe nunţi de sunete inedite, dar fixează, definitiv, şi constante ale poeziei theorăpaniene. Căci THEODOR RĂPAN este cel mai fidel şi smerit Preot al Sonetului Valah contemporan!
În definitiv, vorba lui Petru Solonaru, autorul „Androginului”: „Endecasilabul e sumă de hexar şi pentar” Adică, mediere şi nuntă între MARELE HIEROFANT – CINCI/QUINTA ETERNĂ, Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului/Litera Femeii şi a Religiei/Pentagrama Angelică sau Diabolică şi Îndrăgostitul/Săgeata Dragostei/Hexarul, Numărul Antagonismului şi al Libertăţii, Numărul Unirii, al Muncii, al Săptămânii Creaţiei Dumnezeieşti…
Temele sonetelor theorăpaniene rămân, în genere, aceleaşi cu cele din volumele anterioare – în primul rând, TRIADA SACRĂ: Iubirea, Femeia, „Poesia”  – în speţă, Sonetul-cel-Viu (THEODOR RĂPAN consideră, cu îndreptăţire, că Sonetul este cea mai înaltă expresie a înălţării Văpăii Poetico-Parashabdice, dinspre chilia Poetului, înspre divinitate: „Ori, şi mai bine, dă-mi duhovnicia/Cu care în chilie, pe răcoare,/Te voi slăvi: ofrandă – Poesia!” (cf. Sonetul XI, p. 25, vol. I) sau: „De dragul tău rescriu în gând Sonetul,/Nu curge sânge, corbii stau de-o parte,/Tu, dintr-un foc, vrei să ucizi Poetul?”  (cf. Sonetul XVI, p. 34, vol. I).
Deci, Nemurirea mijlocită – prin Iubire şi Artă: „O, Moarte, stai! Înaltul mă apasă,/Zălog îţi las Sonetul numai ţie,/Îmbracă-l în Lumina majestuoasă” (cf. Sonetul LV, p. 113, vol. III).
Pe deasupra de toate, fireşte – Dumnezeu. Dar un Dumnezeu care, acum, inspiră-creează, în trilogia de faţă, o triadă inedită, oarecum (oricum, o triadă cu mult „tuşeu” pe treptata de identificare a Femeii cu Moartea, nu atât în Duh antic: „N-am frică, Doamne! Toate-s petrecute...” (cf. Sonetul LXII, p. 117, vol. I) cât, preponderent, în Duh EROICO-DACICO-MIORITIC: „Un pas în gol! Căderea e suişul” (cf. Sonetul LX, p. 122, vol III)  sau: „Iartă-mă, Stăpâne, m-am fost Dumnezeu” (cf. Sonetul LIX, p. 121, vol. III): triada-tetradă VIAŢĂ-IUBIRE-MOARTE – implicit, POESIE!(„VIAŢĂ, IUBIRE, MOARTE – POESIE,/Le-am strâns la piept pe toate cu-ndurare,/Efemeridelor – rămâneţi mie!//Zadarnică de fu a mea-ncercare,/Iertare cer! Amin-ul va să fie/Un ultim semn trimis din Ursa Mare!” (cf. Sonetul LXI, p. 124, vol. III).
Graalul, Inorogul, Icar, Parnasul – sunt „accesoriile” curente, fireşti, ale Poetului, pus, acum, pe recapitulări şi evaluări-ipostazieri definitive, vis-à-vis de Eternitatea Divin-Artistică. Iar Poetul nu este dispus deloc să cedeze drepturile senioriale asupra EXISTENŢEI sale terestre, întru FRUMUSEŢE şi IUBIRE/POESIE– chiar dacă existenţa se dovedeşte binară, cu avers şi revers – Viaţă şi Moarte (El, Poetul, îşi asumă, hamletian, chiar categoria URÂTULUI întru IUBIRE, ba însăşi esenţa umilitoare a Morţii: CADAVRUL! ...propriul cadavru!!!): „«O, felix culpa!» Unde este Raiul?(...) Dar tu mă cerţi, îmi aminteşti de-o hârcă/Pe care o desfid, nu ai ce-mi face,/Spre eşafod mă duc pe mine-n cârcă!” (cf. Sonetul XLII, p. 86, vol. I).
Relaţia dintre Poetul Daco-Valah şi Moarte, ÎNSPRE NEMURIRE/„FĂRĂ-DE-MOARTE”, este modulată, în cele trei volume, cvasi-infinit, de către Hierofantul-Poet:
1. Victoria asupra Nopţii-Morţii/HECATE, prin Iubire, dar şi preluând Ipostaza Nebunului Diogenico-Filosofic, ba chiar şi a Nebunului Tarot-ian, pentru a depăşi chiar solaritatea albinelor/Fiicele Soarelui şi pentru a se înscrie în zona Muzicii Sferelor şi a Cântului Orfic, Restaurator Cosmic, al SIRENELOR/PARASHABDA ORIGINAR-PARADISIACĂ: „Beau vinul nopţii, palidă-i Hecate,/Să trec Olimpul nu pot fără tine,/Sărutul morţii vine pe albine (...) //Smintit rămân ca bravul Diogene,/Şi-mi pare rău, vor râde-n somn bufonii,/În timp ce-n vis mă vor jeli sirene” (cf. Sonetul XXII,  p. 46, vol. I) ;
2. Situarea, vaticinară, sub CORBII AMBIVALENŢI (simboluri funerare, dar şi pirico-zalmoxiene!)  – prin asumarea V.I.T.R.I.O.L.-ului Artei: „De dragul tău rescriu în gând Sonetul,/Nu curge sânge, corbii stau de-o parte,/Tu, dintr-un foc, vrei să ucizi Poetul?”  (cf. Sonetul XVI, p. 34, vol. I); rezultatul final este îngemănarea fiinţial-funcţională cu Hristos-Nazarineanul, cu Focul din Lemnul Dulgheriei Creaţiei Cosmico-Divine – prin CREDINŢĂ NEŞTIRBITĂ/NECLINTITĂ,asumându-şi potenţa supra-umană a PLUTIRII, adică o ipostază supra-apostolică, supra-petrinară: „Vai, în zadar voiam să fiu departe,/În mine se ascunde Nazaretul!/Plutind pe ape, dincolo de Moarte!”;
3. Alianţa cu Dumnezeu, întru vasalitatea faţă de Dumnezeu – având, însă, calitatea de Alchimist-Căutător-al-Sării/AUR (Arta Regală!), în speranţa Revelaţiei de după Nunta-cu-Moartea: „Frică îmi este doar de Tine, Doamne (...) /Un trup de foc ce-aşteaptă răstignirea!// (...) Şi sap la sarea ocnelor din mine/Sperând că într-o zi vedea-voi farul/Plătind peşin cu lacrimi şi suspine!” (cf. Sonetul XXXVI, p. 74, vol. I);
4. „Îmbătrânirea frumoasă”, dar exasperant-umilitoare, deviind către Duhul lui Dionysos: „Aşa îmbătrânesc frumos şi-n pace/De-mi vine să m-ascund într-o năpârcă/Sorbind tăcerile din boloboace...” – şi, în cele din urmă, asumarea yorick-iano-hamlet-iană („Spre eşafod mă duc pe mine-n cârcă!” (cf. Sonetul XLII, p. 86, vol. I);
5. Iscodirea, perpetuă, a ceea ce este „dincolo de ape” – dar cu refuzul „Pocalului” Anti-Graalic al Morţii – rămânând, însă, concomitent, sub semnul Martiriului („în calendarul firii”) şi al Fanteziei Inocente, Mitico-Demiurgice (şi auto-demiurgice: „Cămaşa destrămării nu ne-ncape!”)  –  chiar despărţit (poate!) de Iubită, trăind-eternizându-se întru IUBIRE: „Refuz pocalul Morţii, mi-e ruşine,/Rămân martir în calendarul firii...//Aşa voi mai afla de fluturi, zâne,/De inorogi şi dropii, de câmpie (...) Mărita mea, ce-i dincolo de ape?/Cămaşa destrămării nu ne-ncape!” (cf. Sonetul XXXVI, p. 74, vol II);
6. Mistică alianţă (temporară...!) cu Moartea (să-l „lase-n pace”!), faţă în faţă cu mult-amplificatele chinuri, distructive (chiar de AXĂ A FIINŢEI COSMICE/POMUL!), ale Iubirii, prin Iubita Capricioasă: „Pe ţeava puştii Moartea-ncet coboară,/Muşcă din măr şi-apoi mă lasă-n pace!//Lăcustă nesătulă e Iubirea,/Din cleştii ei întreg nu scapă omul;/Pierdută-n ierburi, spăimântoasă-i firea,/Omida învrăjbirii roade pomul!//Să mă ascund? O, nu! Departe-i cerul.../Păzeşte-mă! Nu risipi misterul!” (cf. Sonetul XLVIII, p. 98, vol. II);
7. Înfrăţire mistică, pentru vecie, cu Aştrii Veşniciei (tocmai poate părea paradoxal, dar nu e: să ne gîndim la Gorunul blagian!) la „Călătoarea” Moarte (deci, cu ADÂNC-CUNOSCĂTOAREA/INIŢIATA OFIDIANĂ – MOARTE ÎNTRU VECIA DESCĂTUŞĂRII SPRE LUMINA/VIAŢA SPIRITUAL-ORIGINARĂ) – prin Sacralitatea Soteriologică a SONETULUI (singura realitate mundană, în faţa căreia Moartea se închină, precum în faţa „VÂNTULUI” - PNEUMEI SACRE! – Moartea respectându-l şi pe cel care este PREOTUL MUNCII DEMIURGICO-SONETISTICE, HIEROFANT şi SCRIB al CRONICII AKASHA, al ARMONIILOR SIDERALO-PLATONICIENE: Cetit vei fi de vânt, nu de oricine…”): „Sonetul de din urmă-l scriu în grabă,/Ea e la uşă! Să-i deschid? Nu-i bine.../S-o las să intre? Ochii şi-i aţine/Spre inima-mi! Răstită, mă întreabă:// – Eşti gata? Fă-ţi desaga! Ia cu tine/Sonetele! Ai pus atâta zdroabă,/Încât de mergi cu ele la tarabă/Cetit vei fi de vânt, nu de oricine… // (…) Zadarnică de fu a mea-ncercare,/Iertare cer! AMIN-ul va să fie/Un ultim semn trimis din Ursa Mare!” (cf. Sonetul de din Urmă, adică Sonetul  LXI, p. 124, vol III).
Ar fi imposibil de numărat comorile lui Cresus – de aceea, nici nu avem, Doamne fereşte, ambiţia de a „eticheta” întreaga colecţie de bijuterii anastazice, a lui THEODOR RĂPAN. Cine ar încerca, ori doar visa la aşa ceva, în mod sigur, s-ar îmbolnăvi de „boala sonetului!”
Poate nici n-ar fi rea, acea boală. Dar, ca orişice Boală a Duhului, cere Maeştri Iniţiatici/INIŢIATORI. Şi noi nu suntem decât un „provocator” la descifrarea Scrisului Păsărilor pe Limpezimile Văzduhului, a Scrisului Peştilor Cristici, pe Apele Primordiale… Un soi de Kazimir Malevici al Poesiei Celei „FĂRĂ DE MOARTE”, care încercăm să descifrăm/descâlcim infinitul, dintre semnele finite. „Pătratul alb pe fond alb” – noi îl indicăm, îl sugerăm, îl „îmbiem” (cu ardoare de novice/catehumen, e drept!) doar iubitorilor de sacralitate, drept ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT A TOATE!
Ca şi SONETUL DIVIN, de altfel!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SLAVO ALMĂJAN - 75
Când Slavco Almăjan era un zeu-pitic,
deloc fălos,
ca-n poza de mai jos,
făr-a iubi-ngheţata cu fistic,
de-un zece mărţişor în moş-culoare,
fierbea tot labirintu-ntr-un ibric…
Dar, de când Almăjanu-i poet mare,
tot frige labirinturi în picioare –
dactili, peoni, des, iambii-magelani:
să ne trăieşti, Poete, LA MULŢI ANI…!
În primăvara celui de-al doilea an din deschiderea mileniului al III-lea de la naşterea lui Iisus Hristos, chiar în revista Lumina, din Panciova-Serbia (anul LV, nr. 4 / 2002, pp. 37 – 40), pentru întâia oară, şi, în toamna celui de-al cincilea an din acelaşi mileniu, pentru a doua oară, însă într-un capitol special, Auria etapă şi vârsta rotirii labirintului în necuvânt, din lucrarea noastră „recent de veche“, Generaţia resurecţiei poetice (Timişoara-Dacia, Ed. Augusta, 2005, pp. 415 – 418), relevam faptul că – în perimetrul / relieful creaţiei poetice a lui Slavco Almăjan (născut la 10 martie 1940, în localitatea Oreşaţ-Vârşeţ-Serbia, cu alese studii, între anii 1960 şi 1963, la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Novi Sad) – există două „vârste“ / „perioade“ („etape“):
prima-i etapa aurie, întinzându-se din anul debutului, 1968, an al publicării volumului de versuri, Pantomima za nedeljno popodne / „Pantomimă pentru o după-amiază de duminică“ („manuscris tradus şi publicat de autor în limba sârbă“, Novi Sad-Serbia, Matica Srpska, 1968), şi până în orizontul anului 1978, de dincoace de Liman trei, vârstă în care poetul se arată a fi preocupat mai ales de „îmblânzirea paradoxurilor“, de oximoronizarea lumii etc. (primă perioadă a interesantelor „reliefuri poetice“ din volumele: Bărbatul în stare lichidă, Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 1970; Casa deşertului, Panciova-Serbia, 1971; Vara cailor, «carte de proverbe poetice, experiment literar», Panciova-Serbia, Libertatea, 1974; Liman trei, Panciova-Serbia, Libertatea, 1976; etc.);
şi a doua-i etapa „antrenării“ paradoxiste a penelor / aripilor pentru „rotire“ / „ieşire“ din labirintizat-cosmicul-spaţiu,în mai toate „curcubeolările“ cu arcuri „fixate“ pe orizontul anului 1979 şi pe orizontul anului prezent.
La prima „curcubeolare“, eroul său poematic biruie „cutia-labirint“, prin subtilă „rostogolire“ / „rotire“, până se înregistrează „mutaţia punctului“, între „cele din arhipelag“, victorie atestată de volumele : Labirintul rotativ (Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 1983 ), Mutaţia punctului (Panciova, 1986), Poeme (Craiova-Dacia, Editura Scrisul Românesc, 1988 – infra, sigla: AlPo), Efectul contrastelor (Novi Sad / Panciova-Serbia, Ed. Libertatea, 1989), Călăreţul din Babilon (Tibissiara > Timişoara-Dacia, Editura Helicon, 1996), Post-restant în arhipelag (Panciova-Serbia, Ed. Libertatea, 1999) etc.
Dincoace de orizontul anului 2000, Slavco Almăjan intră în adevăratele mari „rafinării“ ale paradoxismului, când face să se ivească în teritoriul său poetic alte neasemuite reliefuri / „metareliefuri“ lirice, după cum se aduc incontestabile mărturii prin volumele : Ieşirea din clepsidră (Belgrad-Serbia, Editura Institutului pentru Manuale, 2000), Teiul spiral (Panciova-Serbia, Libertatea, 2002), Semnul oglinzii (Craiova-Dacia, Editura Scrisul Românesc, 2003) etc.
Secunda etapă a creaţiei poetice a lui Slavco Almăjan cuprinde şi recentul volum, Faptele imaginarului (Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 2005 – infra, sigla: AlFap).
Odată cu deplasarea labirintului, „faptele“, normal, au început să curgă pe Valea Anilor-Lumină, din orizontul anului 1979 încoace, înminunând Distinsul Receptor cu eclatante oximoronizări ale realului şi ale fundamentelor acestuia, Apă, Aer, Foc, Lemn / Eter şi Pământ – cu simetria dintre „tiparul valului [Apă] şi tiparul pustiului [Pământ / Foc]“, cu o fonetică de permite „limbaj-berbecului autojupuirea“, cu fiinţa „înspăimântat-preliterată“ în rotirea tot mai accelerată a labirintului, rotire „tulburătoare“ tăind vizibilitatea „treptelor“ / „scărilor“ spre a se naşte din „gândirea poetică „nenumărate“ inscripţii-Babel etc.:
El este tiparul valului şi tiparul pustiului
Proiectul sălbatic şi scribul uitării şi al memoriei
Răbdarea cosmică în fonetica ei abordând
                                                 schimbări de măşti
Şi se poate cu el comunica şi nu se poate comunica
Permite limbajului să-şi jupoaie berbecul // [...] //
 
Şi se roteşte şi se roteşte şi-şi măreşte rotirea
Prin nesfârşitul şi neauzitul care creşte
Şi răsună prin oase şi pietre // [...] //
 
Şi din această tulburătoare rotire
                                              nici nu i se văd scările
Ci numai proiectul său născut dintr-o gândire poetică
În nenumărate inscripţii poliglote
Atingând strălucirea şi ciudăţenia
(«Deplasarea labirintului» – AlPo, 51 sq.).
„Faptele“ erau „fixate“ chiar în nişte „texte, pe o pânză de păianjen“, e drept, mai rezistentă la fir decât firul de mătasă, chiar prin categorica neasemănare dintre rodul păsărilor şi otavă („fapt“  care face chiar triunghiul „să nu trăiască în ou“, ori cercul „să nu citească în gazon“), dintr-o copleşitoare policauzalitate :
Din cauza dedublării
Sau poate din cauza unui anti-discurs
rădăcina adormită în pământ
Nici nu aude fructul trezit de creangă
(«Imagini şi fenomene» – AlPo, 85).
Nu se poate spune că nenumărate „fapte ale imaginarului“ n-au fost păstrate cu străşnicie în arhivele labirintului, în perimetrul „tropismului“ din «duminica rece a mirării», unde vin «calul şi corbul serii», unde apa băută „se gândeşte la izvor“, unde «Vântul din rimă şi miezul de măr / Cuvântul şi gheaţa pătrund spre-adevăr» (Tropisme – AlPo, 89), unde «prin urechi şi prin albuşuri trece moartea ca tramvaiul» (Radiaţii AlPo, 90), unde «din silabe gigantice zimbrii coboară pe limba pietrelor» (Hârtie de filtru – AlPo, 91), unde şi eroul liric-paradoxist se duce să ia la întrebări elementele antinomice («De ce-aţi venit am vrut să-ntreb focul şi apa / trecuse vântul…» – Păianjenul de ceaţă, AlPo, 92), ori să observe cum «pătrunde întrebarea-n oase [ca şi] cum ar pătrunde noaptea-n dinte» şi cum vălătucii de ceaţă mângâie pântec de omăt:
Între tenebre şi lumină cuvântul urcă şi coboară
Retorica ninsoare anonimă
                                     atinge-n mers o căprioară
 
Pe pântecul zăpezii se mişcă lent calote mari de ceaţă
Tăcerea e clepsidră răsturnată cu stări
                                            excentrice de suprafaţă…
(«Poem rece» – AlPo, 93).
În structurarea „triadică“ a volumului Faptele imaginarului, ciclurile poematice sunt: Anotimpul crescătorilor de enigme(33 poeme), Fata Morgană cu portocală(29 poeme) şi Intruziuni (2 poeme).
Eroul liric paradoxist al lui Slavco Almăjan este un „lirosof“ (luăm termenul în accepţiunea marelui critic, Vl. Streinu), cu limbă „labirintizată“ pentru neiniţiatul în „ieşiri“ / „intrări“ orizontic-metaforice, un „lirosof“ ce îndeamnă interlocutorul să deschidă uşa din centrul câmpiei – ca privelişte a Fiinţei –, o sublimă uşă, poate, a unei simetrice „ieşiri prin cer“, graţie (a)testării unui „străvechi“ labirint rotativ, întrucât Crescătorul-de-Enigme pare a nu fi altul decât un Don Quijote – dinspre „vârful piramidei“, din „elită“ / „in-telighenţie“, din centrul ariei minoritarismului, mai mult ca sigur –, adresându-se fulgurant de sincer unui posibil ideal-receptor aidoma lui Sancho Panza – dinspre „baza piramidei sociale“:
Cum nu-nţelegi că rădăcina nu are nevoie de aripă
Şi nici de iluzia specifică a textului
Nu vezi că tot ceea ce se poate desprimăvăra
Are şi sfârşit
 
Crescătorul de enigme te măsoară
Din tălpi până-n creştet
Te pune la încercare te pune în cot
Leagă cartea de gard
Nici nu ştii că eşti la răscruci de drumuri
Nu vezi cum creşte timpul fatal în fiecare noapte
Cum descreşte timpul stilistic în fiecare dimineaţă
(AlFap, 40).
Eroul liric-paradoxist din textele lui Slavco Almăjan mai lasă a se crede că, într-adevăr, Crescătorul-de-Enigme îndeamnă mai tot dienocul (adică „din zori şi până-n noapte“) să afle un „răspuns la întrebările apelor şi pietrelor“, după cum Frumuseţea interoghează „văzutul şi nevăzutul“, simetric, chiar şi pe când «pasărea ar putea fi rădăcina aerului / şi fulgerul extrem de dur...» (Crescătorul de enigme).
Liric-paradoxistul erou al textelor lui Slavco Almăjan din Anotimpul crescătorilor de enigme se trezeşte într-un minunos albastru, «cu o nucă albastră pe masă», cu „scaunul albastru“, cu toate lucrurile din juru-i albastrefereastra, strada, valurile dilatate, câinele, mărul, ziua, trotuarul etc. (cf. «Albastru» – AlFap, 9), un albastru metamorfozându-se odată cu acţiunea, odată cu dinamica obiectelor din cosmosul cotidian, în verde, excepţie făcând numai vecina „ştiutoare de minuni“, „singura rămasă albastră“.
Liric-paradoxistul erou din textele lui Slavco Almăjan mai are capacitatea de a trece prin ziduri aidoma sfârtecătorului de pântece de chit din drama de întemeiere a paradoxismului, Iona, de Marin Sorescu (1968), fără a uita «că nimeni nu va mai avea răbdare» să-l scoată din cerc (v. Tainele dimineţiiAlFap, 12 sq.), în ciuda faptului că săgeata «încărcată de fulgere» (Alunecarea săgeţii dincolo de margineAlFap, 19) îi trece «prin desişuri, prin ape, prin insomnii», «în afara celor spuse şi nespuse», chiar dincolo de marginea / limita tragic-existenţială:
Dimineaţa este făcută din ziduri
Amurgul este făcut din ziduri
Nici nu ne dăm seama cum trecem prin ziduri
Şi cum ieşim din ziduri
 
Intrăm într-o bibliotecă de ziduri
Istoria este un zid
Fizica este un zid
Distanţa dintre mine şi tine este un zid // [...] //
 
Seninul şi tristeţea tac şi nu răspund la întrebări
Pasărea rupe un colţ din zidurile de ieri // [...] //
 
Cum aţi zidit sânul acela frumos de femeie
Nu cumva aţi zidit poemul fără de bătrâneţe
 
Tăcerea se retrage în gura lupului
Dulcea iarbă îşi scrie numele pe zidul înspăimântat
(«Poem cu ziduri» – AlFap, 11).
Liric-paradoxistul erou din „panoul central“ al textelor ciclului secund, Fata Morgana cu portocală, are capacitatea de a se releva şi în planurile „complementarităţii“, fie dintr-o câmpie cu patru roţi-orizonturi (cf. «Câmpia în roţi» – AlFap, 69 sq.), spre a se ascunde după un copac, cu «neliniştile şi tulburările verbului a exista», fie dintr-un anotimp cu tangent-lunecătoarea şi miraculoasa Săgeată de Argint (AlFap, 67 sq.), trecută «prin poemul virtual», căci are «misiune poetică» şi se arată «infidelă aerului, infidelă depărtărilor», «nefiind de partea legilor fizice», ca să iasă, până la urmă, chiar şi din poem, pentru că misiunea ei este de a duce, în ultimă instanţă, «parabola argintului prin aer».       
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)

MĂRTURISIREA
Carte lansată joi, 5 februarie 2015, la Casa Armatei, Focşani, care promite, încă de la primele pagini, a fi o naraţiune autentică. Şi prin chiar autenticitatea sa, interesantă, captivantă.
O tentă puternică de oralitate conferă limbajului naturaleţea şi savoarea, deloc ostentative, ci apăsat personalizate ale vorbitorilor. Mai degrabă ale naratorului. Pare a fi un grad zero al scriiturii care lasă mult loc poeticii. Fie direct, fie indirect:
„Smaranda lui Vârtej se are în dragoste cu Ionică Grindea”(s.n., p.17, op.cit.); „ s-a aruncat în faţa mea dintr-o bucată”( ibid.,p. 37); „m-am dat în vorbă că...” (idem., p. 23), cu toate inadvertenţele de „rigoare”: repetiţii, fraze terminate abrupt („la doi ani de la terminarea celor patru clase”, (idem, p. 34); „acela era locul unde se bucura tatăl cînd plecau.”, (idem, p.35); regionalisme: „ieşitoare”, p. 31; „chiloman”, „zăvod”, „canovăţ”, p.36, acorduri prin atracţie, descrieri plastice: „un nor gri liliachiu îşi tîra burta de plumb pe deasupra Căpăţînii” ( p. 38), „aerul sănătos şi soarele luminos de la ţară a crescut-o mai înaltă pentru vîrsta ei”, ( p. 39).
Portretul poetic (amintind litaniile Cîntării Cîntărilor or inocenţa adolescentină din dragostea mai degrabă platonică dintre Romeo şi Julieta) este de fapt un dublu portret, căci dacă frumoasa fată este în amănunt pictată, al povestitorului este dedus din dragostea mare pe care Smărăndiţa o nutreşte faţă de el. Cum altfel decît pentru moralitate, responsabilitate, demnitate! Căci nu aflăm care ar fi aspectele fizice ale atracţiei nemărginite care o determină pe fată să fie atît de îndrăzneaţă, să dorească, în ciuda interdicţiilor părinţilor şi tuturor suferinţelor, ca iubitul ei să fie tot numai al ei, să se simtă fericită chiar şi numai pentru că trece pe unde a trecut el or că respiră din aerul pe care l-a respirat şi el:
„Nu mă întreba! Dar îi iubesc chipul şi faptele lui, iubesc pămîntul (pe-sic!-n.n.) care-l calcă şi aerul (-pe-sic! n. n.) care-l respiră, precum orice obiect atins de el. Asta ţi-am spus-o ca să ştii şi să nu mă mai baţi la cap!” ( idem, p. 42).
Sau: „- Doamne, Doamne, îţi promit în faţa Ta că am să-l iubesc mult, mult de acum încolo, şopti ea, privind spre luna plină.
Apoi, mă prinse după gît şi, privindu-mă drept în faţă cu ochii ei albaştri, limpezi şi aproape aspri, fără să zîmbească, mai oftase o dată uşor şi completă: Promite-mi că de acum încolo vom fi numai unul şi nimic mai mult, apoi, speriată şi tulburată, a tăcut” ( idem, p. 44).
Şi: „- Calcă-ţi pe mîndrie şi vino de mă peţeşte. Iar dacă se vor opune, vom fugi ca Anicuţa lui Olăroiu şi cu acesta, am închide gura la ai mei şi satului.
- Sunt prea mîndru în sărăcia mea. Dar voi veni într-o seară să te peţesc singur, fără alte neamuri, după obicei.
Cînd ne-am despărţit, înnoptase demult, iar cînd am privit la cerul înstelat, constelaţia Rariţei domina cerul. Am ales steaua care scânteia cel mai puternic din coada ei şi am zis în gînd:” Aceasta este steaua mea şi am s-o urmăresc de câte ori o văd, în fiecare noapte”. După ce ne-am văzut în cimitir, simţeam un sentiment pe care nu-l mai trăisem niciodată. Lumea întreagă se împărţea în două părţi: de o parte ea, cu toată nădejdea, lumina şi fericirea noastră, de cealaltă parte tot ce nu era ea, cu toată tristeţea, deznădejdea şi întunericul vieţii.
Am fost beat zile întregi, când meditând la privirea de disperare din ochii ei şi hotărârea de a fi amîndoi numai unul, iar când mă uitam la oameni, toţi mi se păreau atât de păcătoşi şi netrebnici în comparaţie cu sentimentul acela de duioşie şi dragoste care mă cuprinsese”. (idem, p.46).
Comuna Dîmburi este un loc real ca şi personajele care-l populează, cu aceleaşi cutume ca mai peste tot: babele, beţivii, bîrfele, neamurile, curiozităţi de tot felul. Dar şi evenimente marcante pe fondul sfîrşitului celui de-al doilea război mondial şi regimul comunist abia instalat, turnători, securitate, cooperativizare, abuzuri.
Iubirea dintre un om sărac şi o fată de chiabur devine drama care se constituie în firul conducător al povestirii. Întîmplările sunt auntentice, personajele de asemeni. Prin ele, naratorul realizează istoricul satului şi împrejurimilor. Tehnica folosită este mise en abîme, adică povestire în povestire, medievală.
Dacă în Ultimul drum (anteriorul roman publicat) autorul „împrumută” vocea cailor transportaţi în tren către un abator străin, pe care-i lasă să spună fapte şi lucruri pe care ei le-au „ înregistrat”, trăind pe lîngă oameni cu metehnele lor, în Mărturisirea, acelaşi autor „redă” povestea adevărată a unui consătean, Ionică Grindei, devenit soţul Smărăndiţei Ştefanache, pe care-l recunoaşte într-un tîrziu, consătean internat în spitalul al cărui şef de secţie de chirurgie este; ca medic încercînd să convingă pe consăteanul bolnav să suporte o intervenţie chirurgicală menită să-i aline suferinţele şi să-i prelungească viaţa. Ascultă, episodic, în timpul gărzilor care-i mai lasă şi cîteva clipe de răgaz, drama aceastuia. Mărturisirea vinovăţiei lui; a faptului că a curmat viaţa tatălui iubitei lui, gest făcut aproape inconştient, pe care-l regretă şi a cărui povară îl macină necontenit. Ar fi vrut doar să „ dea o lecţie” chiaburului lacom şi neînduplecat, care-l umilise cînd avusese curajul să-i ceară mîna fetei lui, el, „ sărăntocul” satului. Drama care i-a marcat viaţa ia sfîrşit către finalul vieţii sale, Ionică Grindei spovedindu-se unui călugăr vîrstnic care-l sfătuieşte, impresionat de sincerul regret al celui ce face confesiunea, să mărturisească pe cît poate de des păcatul ca să primească Iertarea celui de Sus şi a semenilor. Îşi asumă destinul cu stoicism şi refuză intervenţia chirurgicală pentru că:
„- Cu inima tăiată în mii de dureri, când cuvintele îmi ard limba ca o otravă şi cu un adevărat jertfelnic în suflet, aştept Judecata de Apoi, când se închide cerul, se  deschide pământul, se vor sfărâma nişte lacăte, iar printre morţii reînviaţi va fi şi ea” (idem, p.220).
Parafrazînd, vom spune: „Stilul este omul”! Nu ştim unde începe şi unde se sfîrşeşte latura autobiografică. Nu o putem însă ignora, dat fiind amintitul stil, mai degrabă oral, care este amprenta povestirii însăşi şi, de ce nu, a notei autobiografice. Fie şi numai ca martor al celor narate.
Ca ultimă observaţie, constat, a cîta oară în cursul recenziilor din ultimii ani, că editurile nu dispun, din păcate, de un referent, sau lector, sau corector, spuneţi-i cum vreţi, care să verifice, corecteze, stilizeze un text care merită mai multă atenţie!
Virginia Bogdan (Focşani)
 

 

SPIRITUALITATE
ORA DE RELIGIE
În aceste zile, avem în faţă o situaţie dificilă: prigoana creştinilor. Desigur, am zice, istoria se repetă, căci, în primele secole creştine, adepţii învăţăturilor Lui Hristos erau urmăriţi, capturaţi, torturaţi şi ucişi, pentru că nu voiau să renunţe la idealurile lor sfinte. Astăzi, metodele sunt moderne şi subtile, dar scopul este acelaşi: distrugerea identităţii naţionale şi a sufletului. Cei care au pornit acest război, nişte indivizi fără Dumnezeu şi fără un scop înalt în viaţă, cred că sufletul poate fi năruit. Săracii de ei! Cât de naivi sunt! O fac pe deştepţii şi atotştiutorii, pozează în personalităţi renumite, par imperturbabili, răspund cu calm tuturor întrebărilor adresate de jurnalişti şi nu numai, susţinându-şi cauza mizerabilă, considerându-se nişte eroi indestructibili. Neruşinaţilor, cine vă credeţi, de ne reprezentaţi pe noi, cei majoritari ortodocşi, în propria ţară? Cine v-a dat dreptul să vorbiţi în numele a milioane de oameni, care v-au tolerat până acum, deşi nu meritaţi? Voi nu ne apăraţi drepturile, aşa cum susţineţi, ci vreţi să ni le luaţi! Sunteţi nişte fiare apocaliptice, care alergaţi cu disperare după victime, fiind în permanenţă avizi după suflete. Încearcaţi să smulgeţi din rădăcini tot ce are fiinţa umană mai curat, doar ca să vă plătiţi voi tributul diavolului. Cine v-a forţat să faceţi asta? Cine v-a ameninţat? De cine vă temeţi? Voi nu ştiţi că, doar de Dumnezeu trebuie să vă temeţi? Dacă v-aţi vândut sufletul demonilor, bineînţeles că nu vă pasă de nimic, dar va veni şi ziua judecăţii, când va trebui să daţi socoteală pentru tot răul pe care l-aţi făcut. Ar trebui să tremuraţi de frică în faţa Lui Dumnezeu, căci nimeni nu vă mai salva. Mai bine căiţi-vă acum, înainte să fie prea târziu!
Aşadar, credinţa, prin ora de religie este pusă la grea încercare. Părinţii care vor ca fiii şi fiicele lor să mai participe la ora de religie sunt nevoiţi că completeze o cerere tip cu acest scop. Ceilalţi, care nu doresc acest lucru, nu vor depune nicio cerere la şcoală, iar copiii lor nu vor învăţa religie. E absurd, nu? Religia face parte din trunchiul comun, deci este disciplină obligatorie. Conform Constituţiei, statul este obligat să le asigure elevilor dreptul la educaţie religioasă. Cu toate acestea, nişte neicanimeni, nişte fanfaroni, vor ca în locul orei de religie, să se predea altceva. De ce? Religia a făcut cuiva vreun rău? A îmbolnăvit pe cineva? I-a produs dureri de cap? Nu! Vă spun eu de ce faceţi aceste valuri: vreţi să ne distrugeţi sufletul şi să ne zdrobiţi fiinţa şi neamul românesc! Asta vreţi, de fapt! De ce nu recunoaşteţi? Loviţi cu mârşăvie în istoria acestui neam, doar-doar o să cădem precum muştele în plasele voastre infame. La comanda cui faceţi acest circ? Cine vă plăteşte cu bani grei? Ce vi s-a promis? Ce aţi plătit în schimb? Nu-i aşa că v-aţi vândut sufletul, de care oricum nu vă pasă, fiindcă sunteţi atei? Ba da, însă vă e frică să recunoaşteţi în faţa acestui popor, pentru că v-ar linşa! Cum e posibil ca un homosexual să ne vorbească despre valori morale şi religie? Remus Cernea a declarat că este homosexual, aşadar, cum îndrăzneşte măcar să pronunţe nişte vorbe care-i sunt străine? E curaj, sau prostie? Emil Moise, profesorul nemulţumit şi frustrat de propria-i persoană s-a aliat cu demonii, ca să distrugă idealurile unui popor întreg. Alt individ cu probleme! Mai bine aţi merge la preot, să vă spovediţi, căci e vai de voi! Voi auziţi ce spuneţi? Şi ştergeţi-vă rânjetele acelea de pe chip, căci sunteţi de tot râsul! Până şi copiii sunt indiferenţi la discursurile voastre de nimic! Degeaba ziceţi că sunteţi ce sunteţi, că aţi studiat nu ştiu ce, dacă nu ştiţi cât de important e sufletul! Chiar credeţi că veţi câştiga? Vai de capul vostru, chiar aveţi probleme mari! Trataţi-vă! Credinţa nu va dispărea, căci ea este sensul vieţii noastre. Voi sunteţi nimic înaintea Lui Dumezeu! Dacă ar vrea, aţi dispărea imediat de pe faţa pământului! Sunteţi lăsaţi să vă faceţi de râs cu brio! Cum ar zice românul: şi curcile vor râde de voi! Noi ştim să ne apărăm copiii de nişte fiare ca voi! Voi aveţi copii? Ştiţi care este rostul şi importanţa unei familii în societate? Tu cum să ştii, dacă eşti homosexual? Şi credeţi că ne vom lăsa copiii să fie îndrumaţi de voi? Chiar sunteţi de tot râsul! Mai bine închideţi-vă gura, căci sunteţi minoritari! Nu vă cunoaştem şi nici nu ne dorim să avem de-a face cu voi! Copiii noştri vor învăţa mai departe că Dumnezeu este Creatorul, Ziditorul şi Mântuitorul nostru. Vor învăţa să-şi respecte părinţii, semenii, să aibă milă de cei săraci, să-i ajute pe nevoiaşi, să ierte şi să se comporte frumos în orice împrejurare. Vor învăţa că Biserica e casa Lui Dumnezeu, că acolo se săvârşeşte Sfânta Liturghie, că Hristos se jertfeşte pentru noi în fiecare zi, că plânge pentru păcatele noastre, dar că aşteaptă să ne căim şi să trăim cinstit şi corect, respectând legea iubirii şi a iertării. Acestea vor învăţa copiii noştri la ora de religie şi suntem mândri că Dumnezeu e respectat şi în şcoală, e primit şi respectat oriunde. Icoanele sunt aşezate la loc de cinste, Sfintele Taine se vor săvârşi în continuare, iar noi toţi ne vom bucura de binecuvântarea Lui Dumnezeu. Ne vom împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, după ce ne vom mărturisi păcatele, căci este Postul Mare, şi ne vom învăţa şi copiii să facă acest lucru. Elevii vor fi duşi la biserică şi de către profesorii de religie, pentru a gusta şi a se convinge că „bun este Domnul”.
Deci, orientaţi-vă către altceva, căci adevăraţii credincioşi nu vor renunţa la sufletele lor. Datoria unor părinţi este să-şi educe copiii în spiritul credinţei, să le insufle de mici valorile morale, pentru a devini adulţi responsabili, cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu. Nimeni nu se teme de voi. Sunteţi nişte frunze ruginite. Veţi fi purtaţi de vântul de primăvară peste oceane, şi vă veţi pierde pentru totdeauna în apele învolburate ale vieţii. Credinţa va triumfa!
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
GENERAŢIA INTERNET
Persoanele care învaţă (formal sau informal) fac parte din categorii eterogene. Referitor la generaţiile active sau care sunt angajate în activităţi de instruire organizate (inclusiv în cadrul sistemului de învăţământ), se utilizează următoarea terminologie:
- generaţia X: include persoanele născute între anii 1965 şi 1980. Acestea sunt ambiţioase, optimiste, caută permanent echilibrul, apreciind foarte mult valorile tradiţionale şi siguranţa familială;
- generaţia Y: include indivizi născuţi între anii 1980 şi 1990, urmând generaţiei X. Aceştia împărtăşesc unele dintre valorile generaţiei X, dar se deosebesc prin faptul că investesc mai mult în educaţie. De asemenea, Internetul reprezintă pentru generaţia Y o modalitate importantă de comunicaţie, alături de telefoanele mobile;
- generaţia Z: este cea care urmează generaţiei Y, incluzând persoanele născute începând cu anul 1990. O serie de alte denumiri au fost utilizate pentru a se face referire la acest grup de populaţie: generaţia V (V de la virtual), generaţia C (C de la community, content, computer, click, creative, celebrity etc), generaţia Internet (sau Net, pe scurt), generaţia Google, noua generaţie tăcută etc. De multe ori, termenii generaţia C sau generaţia Internet se referă atât la generaţia Y cât şi la generaţia Z. Membrii aceste generaţii au drept caracteristică principală utilizarea tehnologiilor de comunicare moderne şi a celor multimedia (e.g., telefoane mobile, iPod-uri, Web-ul, mesageria instantanee).
O privire rapidă asupra caracteristicilor noii generaţii (i.e., generaţia Net) poate oferi informaţii despre cum învaţă persoanele care îi aparţin şi cum pot fi educate acestea. Astfel, pot fi identificate următoarele stiluri de învăţare:
- învăţare din experienţă: membrilor generaţiei Net le place să descopere lucruri noi, preferând învăţarea prin descoperire (uneori pe cont propriu), acceptând mai puţin să li se spună ce să facă sau să citească lucrări tipărite;
- învăţare vizuală: datorită ubicuităţii noilor tehnologii, membrii generaţiei Net se simt confortabil într-un cadru bogat în elemente media, televizorul şi calculatorul furnizându-le o bogată experinţă vizuală care are ca rezultat o apetenţă deosebită pentru receptarea informaţiilor în această manieră. Când doresc să obţină informaţii online, nu numai că vor folosi un motor de căutare (Google, nu-i aşa?), dar vor căuta materiale într-un număr mare de surse, folosind inclusiv feed-urile RSS la care sunt abonaţi;
- colaborarea: membrilor generaţiei Net le place în mod deosebit să lucreze în echipă, într-un mediu colaborativ, utilizând aplicaţii Web adecvate;
- atenţie de scurtă durată, sarcini multiple: în timp ce instrumentele de lucru bogate în elemente media tind să scurteze durata atenţiei membrilor generaţiei Internet, acestea le dau totuşi abilitatea de a rezolva sarcini multiple;
- edu-distracţia (edutainment): educaţia (education) încearcă să instruiască sau să socializeze persoanele prin includerea lecţiilor în forme familiare de distracţie/ petrecere a timpului liber (entertainment) – programe de televiziune, jocuri video şi pe computer, filme, muzică, situri Web, software multimedia.
Deşi – după cum s-a precizat – membrii generaţiei Net au o atenţie de scurtă durată şi o mai mică abilitate de a reflecta asupra unui subiect, acestea sunt înlocuite de însuşiri vizuale dezvoltate, de abilitatea de a se concentra simultan asupra mai multor medii şi de a monitoriza schimbările, precum şi de a face descoperiri prin inducţie. Conform lui Prensky, cu toate că aceste însuşiri cognitive pot să nu fie noi, combinarea şi intensitatea lor sunt. Avem o nouă generaţie, cu o combinaţie de însuşiri cognitive foarte diferită de cea a predecesorilor: nativii digital (Digital Natives). Datele furnizate de Prensky arată că nativii digital sunt online cel puţin 16 ore pe săptămână, 96% dintre aceştia sunt într-o reţea socială, iar fiecare dintre ei are în medie 56 de prieteni online.
Studenţii de astăzi au un set de abilităţi diferite de cele ale studenţilor din perioadele anterioare. Oblinger şi Oblinger caracterizează actuala generaţie de studenţi ca fiind familiarizată cu Internetul, preferând învăţarea experimentală, alegând să lucreze în echipe şi să interacţioneze în medii bogate în elemente multimedia (în opoziţie cu mediile sărace, bazate pe text), având preferinţă pentru structură şi mai puţin pentru ambiguitate. Aceasta este generaţia Internet.
Traian Anghel (Brăila)
 

 

REPERE...
ORFEU ATOTPUTERNICUL
Mitul lui Orfeu ne oferă multiple motive de meditaţie, dar şi multe întrebări rămase, până azi, fără de vreun răspuns.
S-o luăm cu răbdare, să-ncepem cu începutul.
Iată cum am reuşit să recompunem mitul despre Orfeu, din diverse surse (inclusiv, sau: mai cu seamă! - din “Metamorfozele” lui Ovidiu – lucrare poetico-mitologică deosebit de interesantă, pentru unele dintre răspunsurile pe care ni le propunem a le oferi cititorilor, în acest subcapitol preliminar, al lucrării de faţă!):
Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) este cel mai vestit cântăreţ, din mitologia grecească. A avut-o drept mamă pe muza Calliope, tatăl său fiind fie Apollo, fie Oeagrus, regele Traciei. Oricum, Apollo, cel mai de seamă muzician al lumii antice, l-a învăţat să cânte la liră, un instrument preferat atât de zeu, cât şi de Orfeu. Calliope şi surorile ei muze l-au instruit în arta vocală. Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze.
Izvoarele legendei afirmă, în mod repetat, originea tracică a lui Orfeu. Însăși arta cântului provenea în accepția vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește, în istoria dedicată patriei sale, Bithynica, din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ținuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică „per-/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al unei divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman, sub forma de "Heros equitans", a unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munților din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influența elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zeița Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zamolxis, acesta din urmă fiind numit și „Orfeul nordic”.
Orfeu a fost unul din argonauţii care l-au însoţit pe Jason (Iason), în căutarea lânii de aur, cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în lunga lor călătorie. Cel mai important rol al lui în <<Argonautica>> a fost cel de salvator al camarazilor săi, aflaţi în pericol de a fi vrăjiţi şi duşi spre moarte, de către sirene. Acordurile sale muzicale au fost atât de măiestre, încât le-au învins pe cele ale sirenelor (s.n.), argonauţii reuşind, astfel, să-şi continue incursiunea.

Povestea de dragoste a mitologicului bard a fost extrem de scurtă. Orfeu s-a îndrăgostit de o nimfă, pe nume Euridice/Evridike (<<ev>> înseamnă <<bun,-ă>>, iar <<dike>> înseamnă <<justiţie/dreptate>>: deci, Dreptatea cea Bună!). Potrivit lui Ovidiu, era o naiadă (o nimfă de apă), dar Vergiliu o descrie drept o driadă (o nimfă a copacilor). Căsătoria lor s-a încheiat atunci când un zeu pastoral, pe nume Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei, a urmărit-o pe Euridice. Pusă pe fugă, nimfa a călcat pe un şarpe, care a muşcat-o de gleznă, otrava acestuia provocându-i moartea.
Orfeu şi-a jelit soţia, dar nu s-a împăcat cu trecerea ei în Câmpiile Elizee, hotărându-se s-o aducă înapoi, de la Hades. A coborât, cu lira sa, în lumea subpământeană, iar cântecul său a fermecat auzul tuturor spiritelor de acolo. Chiar şi cei condamnaţi la o pedeapsa eternă (precum Sisyphus / Sisif şi Tantalus / Tantal) au uitat astfel de chinurile lor. Orfeu a traversat Styxul fără voia lui Charon, barcagiul morţii – se spune că Charon, fermecat de cântecul lui Orfeu, a lăsat vâsla din mână, şi Orfeu, cu dreapta, mângâia strunele lirei, iar cu stânga vâslea, pe apa Styxului. Cerberul cu trei capete i-a permis să treacă dincolo de porţile infernului, fără a încerca, în vreun fel, să-l oprească.
Muzica lui l-a vrăjit până şi pe Hades, stăpânul morţilor, care a ascultat-o alături de a sa soţie, Persephone / Persefona.
Iată cum descrie această întâlnire imposibilă însuşi Ovidiu, în <<Metamorfozele>> sale (trad. de N.A. Kun, Ed. Lider, Bucureşti, 2003):
<<Orfeu se apropie, cântând, de tronul lui Hades şi se înclină în faţa lui. Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii. Vrăjit de sunetele acelui cânt, până şi Tantal uită de chinurile pe care i le pricinuiseră foamea şi setea. Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.). Însăşi Hecate, zeiţa înfricoşătoare cu trei capete, îşi acoperi feţele cu mâinile, să nu i se vadă lacrimile din ochi. Chiar şi neînduratele Erinii fură mişcate de cântul lui Orfeu. Dar iată că strunele lirei de aur răsună tot mai slab, cântul lui Orfeu abia se mai aude, până ce piere cu totul, asemenea unui suspin de durere înăbuşit.
O tăcere adâncă se lăsă în jur. Zeul Hades o curmă, întrebându-l pe Orfeu ce-l îndemnase să vină  în împărăţia morţilor ş ice avea să-i ceară. Hades se legă cu jurământul neclintit al zeilor – pe apele râului Styx – că va împlini dorinţa minunatului cântăreţ. Orfeu îi răspunse astfel:
-O, puternice stăpânitor Hades, tu ne primeşti, pe noi, muritorii, în împărăţia ta, atunci când ni se sfârşesc zilele. N-am venit aici să văd grozăviile din împărăţia ta, nici ca să iau – precum a făcut Heracle – pe paznicul împărăţiei tale, pe Cerber cel cu trei capete[1]. Am venit să te rog să-mi dai înapoi pe Eurydice, soţia mea, s-o duc pe pământ. Redă-i, te rog, viaţa, căci vezi cât sufăr fără ea! Gândeşte-te, stăpâne, că de ţi-ar lua cineva pe soţia ta, Persefone, ai suferi şi tu, de bună seamă. Nu ţi-o cer pentru totdeauna pe Eurydice. Ea va veni iarăşi în împărăţia ta. Viaţa noastră e scurtă, mărite Hades. Îndură-te şi fă ca soţia mea Eurydice să soarbă iarăşi din bucuriile vieţii, căci a coborât atât de tânără în împărăţia ta!
Zeul Hades căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, îi răspunse lui Orfeu:
-Bine, Orfeu! Ţi-o voi da înapoi pe Eurydice. Du-o înapoi la viaţă, la lumina soarelui. Dar trebuie  să respecţi o condiţie: tu vei merge în urma zeului Hermes, care-ţi va arăta drumul, iar în spatele tău va veni Eurydice. Tot timpul cât vei merge prin împărăţia subpământeană n-ai voie să te uiţi înapoi. Ia aminte! Dacă vei privi în urmă, în aceeaşi clipă Eurydice se va întoarce pentru totdeauna în împărăţia mea.
Orfeu acceptă, nerăbdător să pornească înapoi. Hermes, cel iute ca gândul, aduse umbra Eurydicei. Orfeu o privi plin de fericire. Vru să îmbrăţişeze umbra soţiei sale, dar zeul Hermes îl opri, zicându-i:
- Orfeu, oare tu nu vezi că nu-i decât o umbră? Să ne grăbim, căci avem de străbătut un drum greu.
Plecară. În frunte păşea Hermes, după el venea Orfeu, iar în spatele acestuia – umbra Eurydicei. Părăsiră repede împărăţia lui Hades. Charon îi trecu în luntrea lui peste apele Styxului. Iată şi cărăruia care duce la suprafaţa pământului. Drumul e greu. Poteca urcă pieptiş, şi toată e presărată cu bolovani. În jur e întuneric. Silueta lui Hermes abia se conturează, înainte. Dar iată că în depărtare se zăreşte o geană de lumină. Acolo e ieşirea. De s-ar uita înapoi, Orfeu ar putea s-o vadă pe Eurydice. Dar vine ea, oare, într-adevăr, după el? N-a rămas cumva în împărăţia întunecată a sufletelor celor morţi? Poate a rămas în urmă, căci drumul este atât de greu! Dacă a rămas în urmă, e sortită să rătăcească veşnic în beznă. Orfeu îşi încetini paşii şi îşi încordă auzul, însă nu auzi nimic. Dar puteau fi, oare, auziţi paşii unei umbre neîntrupate? Orfeu era tot mai neliniştit, gândindu-se ce se va fi întâmplat cu Eurydice. Acum ar putea să vadă limpede umbea soţiei sale. În cele din urmă, uită de toate, se opri şi privi înapoi. Aproape de dânsul văzu umbra Eurydicei. Întinse mâinile spre ea, dar umbra se îndepărtă tot mai mult, până pieri în beznă. Ca o stană de piatră încremeni Orfeu, cuprins de deznădejde.
Îi fusese dat s-o vadă a doua oară pe Eurydice murind, iar vinovat de data asta era chiar el!
Orfeu rămase multă vreme ţintuit locului. Se părea că viaţa îl părăsise, că nu mai era decât o statuie de marmură. În sfârşit se mişcă, făcu un pas, încă unul şi porni înapoi, spre malurile întunecatului Styx. Era hotărât să meargă iarăşi la Hades, să-l roage din nou să i-o dea pe Eurydice.>>
Varianta lui Ovidiu este aceea a blocării lui Orfeu, de însuşi Charon, care refuză să-l mai treacă Styxul. Există, însă, varinte care vorbesc despre faptul că Orfeu ajunge, din nou, în faţa lui Hades, dar Hades îşi băgase, deja, degetele, adânc, în urechi, spre a nu se mai lăsa fermecat de muzica lui Orfeu.
În <<Georgicele>> lui Vergiliu, Proserpina (zeiţa romană corespunzătoare Persefonei) a fost cea care i-a redat-o lui Orfeu pe Euridice, impunându-i condiţia neîntoarcerii capului.

Când lui Orfeu i s-a interzis să intre în lumea subpământeană a doua oară, el nu ar fi avut încotro şi s-ar fi întors acasă. Potrivit lui Apollodorus, în acea perioadă a întemeiat Orfeu misterele lui Dionysos (Dionis), sau misterele orfice.
Se spune că vestitul cântăreţ şi-a găsit sfârşitul în Tracia. Aşezat pe o stâncă din mijlocul unei pajişti, dădea glas unor cântece triste, inspirate de pierderea lui Euridice. Menadele, preotesele zeului vinului, Dyonisos, i-au cerut, cu înfocare, dragoste. Altă variantă: i-au cerut să cânte o muzică veselă, orgiastică. Orfeu nu le-a făcut pe plac, le-a respins -  şi trupul i-a fost rupt în bucăţi, cu mâinile goale, de furioasele adepte ale lui Dionysos.
Muzele au plâns moartea lui Orfeu. Tot ele au adunat bucăţile din trupul lui şi le-au îngropat în Pieria, Macedonia. Constelatia "Îngenunchiatului" sau Engonasin (numită, în zilele noastre, constelaţia lui Hercule) îl reprezentă, în mitologia grecească, pe Orfeu, îngenunchiat - în vreme ce femeile trace îl atacau. Se spunea, de asemenea, că muzele i-au aşezat instrumentul preferat pe cer, sub forma constelaţiei Lira.
Ovidiu, în celebrele sale <<Metamorfoze>>,  îl consideră pe Apollo tatăl eroului și folosește în mare parte cam aceleași izvoare precum Vergiliu. Dar Ovidiu povestește legenda, în <<Metamorfozele>> din 43 î.Hr. - 18 d.Hr., mult mai amănunțit. De exemplu, umbra Euridicei e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe. Orfeu este caracterizat de hybris față de zeii subpământeni, cântul său devine demonic (s.n.). Ovidiu ia pe deasupra în considerare izvoarele orfismului precum și elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei (s.n.), după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc, deci, pe cântăreț, din pricina disprețului său pentru ele. Cântul lui Orfeu le învinge inițial atacurile, este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea zeului Dionis. Sfârșitul legendei e, însă, la Ovidiu, aproape împăciuitor, pentru că întrevede, după moartea lui Orfeu, o reunire a îndrăgostiților. De remarcat este faptul că în nici unul din izvoarele antice, care conțin în întregime legenda, nu e pomenit rolul lui Hermes, drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii, ca de la sine înțeles (s.n.). Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o constituie copia reliefului attic din sec. V  î.Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 și 48”.
În primul rând, este de discutat, în contextul tracismului orfic, ce semnificaţie au puterile orfice iniţiale: “Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze”.
“A îmblânzi animalele sălbatice” înseamnă, de fapt, a spiritualiza instinctele. Iar “a face pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze” – trebuie să însemne “a modifica, esenţial, prin forţa Duhului - lumea”. Pentru că şi Hristos Dumnezeu spune vorbe asemănătoare către  Petru şi către ceilalţi apostoli: “De veţi avea credinţacât un grăunte de muştar şi veţi spune muntelui se arunce in mare, se va arunca”. Deci, noi deduce că, de fapt, din şirul obiectual-semantic “pietre-copaci-munţi” contează totul – dar, mai cu seamă, munţii! Dacă “copacul” marchează, simbolic, “învierea de tip vegetal”, dacă pietrele sunt simbolul CREDINŢEI NESTRĂMUTATE ("Tu eşti Petru/Petras/PIATRA CREDINŢEI, şi pe tine îmi întemeiez Biserica”) – “munţii” reprezintă, în planul sacralităţii tradiţionale traco-dacice, căutarea, aflarea şi vegherea “gurilor de/către rai” – CĂILE MÂNTUIRII COSMICE!
Deci, în acest context, Orfeu este Însuşi Mântuitorul, izotopic semantic cu Zalmoxis-Hristos, tocmai prin forţa sa de Creare Armonică şi de Re-Armonizare a Întregului Cosmos!
…Aşa se explică motivul pentru care Charon şi Cerber acceptă dominaţia Cântecului. CÂNTECUL este, de fapt, motivaţia ontologică şi esenţa existenţială a Cosmosului. Adică, motivaţia destructurării hotarelor, contururilor-ca-rupturi-întru-discontinuitate: pentru prima oară, Cerber renunţă, prin puterea armoniei orfice, la trimitatea coruptă de moarte a capetelor sale: a venit un Veghetor mai mare decât el – Veghetorul Unităţii Lumii!
…Şi, totuşi, ORFEUL HRISTIC, deocamdată, în mod convenţional, trebuie să ţină seama de realitatea de după păcatul adamic (de observat similitudinea apariţiei morţii, pentru “jumătatea” sa rebel-dezandroginizată: Eurydice este muşcată de Şarpe, ca şi Eva, cea ispitită de Şarpe: ŞARPELE este simbol al Înţelepciunii/Tainelor Originare, dar şi al Vrajbei Cosmico-Formale! Cu Propensiuni Demiurgice…). Interesantă devine remarca lui Ovidiu, din Metamorfoze: “Euridice e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe”. Deci, Eurydice îşi amplifică funcţionalitatea, prin Muşcătura-de-Şarpe - devine un alter ego al lui Hephaistos, “a şchiopăta” înseamnă: câlcând cu un picior într-o lume, iar cu celălalt picior în cealaltă lume! Or, Hephaistos, după ce-şi împlineşte munca demoniac-subpământeană, în covălia sa, de sub vulcanul Etna - îşi şterge faţa şi şorţul şi se suie pe Olimp, unde, cu ajutorul apei Lethe-UITAREA (pe care o toarnă în pocalele fraţilor şi surorilor sale, zeii olimpieni, drept “nectar”!) - devine Zeul Suprem! Toţi zeii uită de ei înşişi, de identitatea lor divină! Hephaistos i se substituie, astfel, temporar - chiar lui ZEUS!
Revenind. Deocamdată, Orfeu trebuie să accepte tripartiţia lumilor: celestă, pământeană, subpământeană.
De aceea, coborârea la Hades are cea mai profundă semnificaţie, din tot mitul orfic. În primul rând, despre ce, oare, ar fi putut să-i cânte, Orfeu lui Hades, încât să-l fascineze pe acesta din urmă într-atât, încât să cvasi-renunţe la statulul său de Zeu-al-Întunericului Subpământean-Paznic al Câmpiei Umbrelor (care să-şi încalce fundamental statutul, eliberând, ca precedent autodesfiinţător, pentru sinele şi funcţionalitatea sa, împotrivitor faţă de Împărăţia/Puterea Morţii – o umbră:  pe Eurydice)?
Sunt demne de observant şi reacţiile colaterale fascinaţiei lui Hades, din Metamorfozele ovidiene: “Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.).” Şi Sisif, şi Danaidele se autoextrag, prin puterea Cântecului Orfic, din ABSURD – şi re-intră în RAŢIONALITATE-NORMALITATE! Sisif chiar “cade pe gânduri” – ceea ce munca sa absurdă, proiectată de Hades întru eternizare, nu-i permisese, până la auzirea Cântecului Orfic. La fel, Danaidele realizează zădărnicia unei trude absurde, a umplerii vidului absolut!
Ovidiu optează pentru un lamento al lui Orfeu şi pentru ideea impresionabilităţii cuplului Hades-Persefone: “Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii”.
Noi nu credem în această soluţie. Este imposibil să-l fascinezi pe câtumai Zeul Întunericului, cu siropozităţi şi prin înşirarea de evenimente strict personale, din existenţa lui Orfeu! În plus, este incredibil ca Hades, pus de Zeus să fie stăpân al unei zone cosmic întunecate, să fie încântat, sau, măcar, îngândurat şi emoţionat, de reamintirea unui statut inferior. Orice s-ar spune, Hades îl pizmuia pe “Stăpânul Stăpânilor”, pe fratele său olimpian, pe Celestul Zeu al Luminii Cosmice Integrale – Zeus. La fel, lui Persefone nu trebuia să i se aducă aminte, măcar din raţiuni diplomatice, de faptul că nu era decât, mereu, o jumătate alternativă, a unui hibrid divin: jumătate de an trebuia să stea în Întunericul Subpământean, iar o jumătate de an, doar, putea să stea alături de mama sa, Zeiţa Vegetaţiei, Demeter…
Atunci, care să fi fost conţinutul CÂNTECULUI ORFIC? Poate că trebuie să apelăm, din nou, la intuiţia lui Ovidiu, care, chiar dacă nu are un simţ al discernământului desăvârşit, simte, instinctiv, că lucrurile sunt mult mai complexe, când e vorba de înfruntarea unor forţe divine de prim rang: “Orfeu este caracterizat de hybris față de zeii subpământeni, cântul său devine DEMONIC (s.n.)”.
Aşa suntem convinşi şi noi că a procedat Orfeu! A cântat cântece de în-făimare, profund descriptivă, a forţelor întunericului! Hades asculta ceea ce, acum, i se oferea ca  descripţie explicit şi ditirambică – a ceeea ce, el însuşi, ca zeu, doar intuia, până atunci!
De aceea se spune, în unele variante ale mitului orfic, că Hades ar fi exclamat, de fiecare dată când Orfeu încerca să slăbească al său cântec: “Haide, Orfeu, te impor, cântă mai departe! Orişice răsplată îţi voi da, pentru cântecul tău, numai nu te opri din cântarea ta!” Deci, este evident că lui Hades i se dezvăluiau, abia acum, abisurile Mamei Geea şi ale ceea ce, mai târziu, se vor instituţionaliza, ca SUPREME MISTERII ELEUSINE! I se dezvăluiau Supremele Taine ale “Theogoniei” hesiodice!
…Dar, implicit, Orfeu devenea, prin dezvăluirea Misticii Întunericului Originar, al Germinaţiei şi al Învierii Hristice - Adevăratul Stăpân al lui Hades! Stăpân asupra Vieţii şi Morţii, ca şi Hristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Această etapă orfică se pare că ar coincide cu pogorârea lui Hristos în Infern, după Înviere – pentru a “călca moartea cu moarte”!
Drumul către suprafaţă/zona terestră nu l-a avut, în mod cert, pe Hermes, drept “călăuză”! Orfeu ştia drumul, deci “întoarcerea capului” nu înseamnă decât Rotirea/Revelarea  Cosmică a Cercului Puterii  Divine (“ROTIREACapului s-a făcut, deci, cu…360 de grade!)! Eurydice, departe de a-l părăsi pe Orfeu, devine cealaltă jumătate androginică a lui. Deci, prin “expediţia orfică” - se reface, de fapt, ANDROGINITATEA SACRĂ, PARADISIACĂ! Faptul că Orfeu se întoarce “LA TALPA LUMII/IADULUI” este certificat de însăşi ipostaza lui Hades, prezentă în unele varinte greceşti: Hades “cu degetele afundate în urechi”. “Degetele în urechi” formau, de fapt, o continuitate: AXA SURZENIEI TĂLPII  IADULUI!!!
Adică, devenise la fel de surd, precum TALPA IADULUI! “Talpa” este doar o indicaţie de parcurs: în medicina homeopată, talpa indică “scurgerile” energetice, dinspre diversele organe ale corpului, iar nu se instituie/substituie, ea însăşi,  organelor respective, ori  funcţionalităţii lor. Hades este anulat funcţional, sau, mai precis, este redus la dimensiunile sale reale: este un personaj re-devenit IREAL! Moartea este iluzie demoniacă, Orfeu-Cel-cu-Mască-Demoniacă l-a învins, ca şi Hristos, pe Eternul Duşman al Omului şi al Cosmosului Căzut – “Moartea! Din acest moment, diurnul substituie nocturnul: este momentul pe care Eminescu îl foloseşte, din plin, pentru imergenţa şi emergenţa GENIULUI său – pentru Demiurgia sa deplină/împlinită – din episodul DACIA (cf. Memento mori)!
…Cea ce urmează, este, deja, cunoscut, sub alte forme, cele evanghelice: Orfeu-Hristos, REANDROGINIZAT, se instaurează, alături de forţele dublu-funcţionale dionysiace, în Fruntea Universului, exorcizat de Marele Iluzionist-Hades. El va dezintegra Lumea Veche-Cuvântul Învechit/”Vechiul Testament” (“fără de coconi”, cum îi zice Sfântul DOSOFTEI!) – şi va instaura Învierea, va re-crea bazele Marii Călătorii de Restaurare Cosmică, întru Noul Cuvânt, Cel RE-DEMIURGIC/”Noul Testament(cel “cu coconi”!): Recuperarea Omului întru Paradis se va face/va deveni fucţională prin implicarea Lui efectivă! Adică, prin foirmula de autosacrificiu-autoimplicare sacrală, în Restaurarea Lumii/Re-Instasurarea Paradisului:  “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sân­gele Meu..." De aceea, acţiunea menadelor/MAINADELOR tracice nu este una ucigaşă, ci de împlinire a Ritualului Cosmic de RESTAURARE A RIFEULUI-ORFEULUI-MÂNTUITORUL HRISTOS-ÎMPĂRATUL/MONARHUL COSMIC!
În limbajul tracilor: “KOG-A-ION înseamnă CAPUL MAGNIFICULUI (…). Domnul Nopţii este echivalent cu KOGAION. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES-Dansatoarele Sacre îi tăiaseră capul, pe care, apoi, îl aruncaseră în râu. (…) Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – “A(l) lui ION; Magnificului. (…) Misterele orfice se celebrau noaptea. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, Capul Lui Orfeu, Domnul Nopţii (…). Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce, pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria. În vârful CRUCII se află un CAP, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM  KARA I”. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de COROANĂ. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o CRUCE. (…) Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a CALOIANULUI[2] (…). Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. grec. M-ORPHEOS, zeul viselor). Semizeul Somnului. Acest ION-IANA, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION-“Magnificul provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO[3] (…). Ca împărat ce a fost, lui Orfeu i-au fost consecrate animalele cu coarne (COROANĂ!). (…) Aşadar, lui ORFEU I s-a zis şi CERBUL şi în amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiţie getică a trimiterii unui sol curat la ceruri – “A-LEXAN-DROS”-“Cel Jertfit CERBULUI”. (…) Herodot nu ştia că această tradiţie era cu mai mult de două milenii anterioară naşterii pe pământ a lui Zalmoxis. (…) Pentru iniţiatul orfic, mai târziu zalmoxian, era foarte important ca, după moartea pământească, mergând în Paradis, să evite LUPUL-DE-PESTE-APĂ, care îl aşteaptă să-l tragă în Iad, lăcaşul morţilor. (…) [4]“.
…Deci, Zalmoxis şi Hristos, după întruparea lor, sunt asimilaţi de ORFEU. Mai mult, ORFEU RE-ANDROGINIZATUL trebuie să se nască sub două chipuri, unul Feminin, de tip YIN (Artemis), altul  Masculin, de tip YANG (Apollon) – “GEMENII DIVINI”. CELE DOUĂ CHIPURI COMPLEMENTARE SIMBOLIZEAZĂ ESENŢA DUBLĂ A LUI ORFEU-ZALMOXIS-HRISTOS:
NETIN-DAVA – “Cetatea Naşterii” – naştere de gemeni, băiat şi fată[5]. Legendele sacre ale geţilor spuneau că, după înălţarea Mariei la ceruri, copiii ei gemeni au fost adoptaţi de nobilul AISEPOS/Păstorul şi de soţia lui, BRITO-LAGIS/Divina Lupoaică, zisă şi Frumoasa Lupoaică: Apollon Lykios/LUPUL[6]. (…) Geţii, şi după ei grecii, îi numeau pe cei doi Zalmoxis: APOLLON/Albul şi ARTEMIS/Roşia. Mama lor era Fecioara Divină MARIAN/Magnifica[7].
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- A unsprezecea muncă, impusă de Eurystheus lui Heracles, este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus Heracles. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit cu umbra lui Meleager - căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira - cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfârșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reușit să-l stăpânească pe Cerberus și să-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât de înfricoșat încât s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi.
[2]-Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, Bucureşti, 1997,  p. 14-15.
[3]-Idem, p. 20.
[4]-Idem, p. 21-26.
[5]-Idem, p. 29.
[6]-Idem, p. 36.
[7]-Idem, p. 39.

ANTIDIGRESIUNI LA MOARTEA POST-MORTEM
Noi suntem fiinţa fractalică a lumii care transcende, dacă gândirea, (Cogito-ergo sum”) cea reprezentată în lut ars de celebra Pereche umană - a Primordiei de Gânditorul de la Hamangia,  operă anonimă  din milenii, pe care Brâncuşi avea să o regîndească, re-cugete, prin Geniala Cuminţenia Pământului... Cuminte în sens strict înseamnă cu gândire, raţional aşadar, Omul de la Marea Neagră fiind într-o poziţie de „repaos” meditativ, la „ţărmul lumii LUI,”. Veche, ci nu bătrână. Cum o  defini G. Călinescu, cu topate că el însuşi perora că este... grec!; cugetându-şi Fiinţa Pereche), ci nu aşa-zisa Nepereche.
Degenerativă a arhetipului, aşa cum stăruie – păsiho-obsesional, patologic!, tezele  nemernice despre Mihail Eminovici –escu), rebotezat la Budapesta de un Vulcan..., Vai, vicisitudinile Vremii, cum ar spune marele D. D. Roşca ori Ralea sau Blaga... Teoria „neperechii” este un concept Antiumanist, iar „seminţele” ei nocive au fost colportate delirant-obsesional, de unii biografi „fascinoizi” nu doar ai lui Eminescu – unicul „divin critic” fiind Călinescu, ca Gheroghe Tomozei - n-am scris fascistoizi!, biograful-disciplolog al trans-nistreanului Nichita Hristea Stănescu, ori liota de „exegeţi” mai degrabă parayitari-mistagogi, via Bogdan Petriceicu Haşdeu), v. Cogito şi Castelul de la Câmpina, ori monumentul funerar din Bucureşti... Liotă care avea să copleşească cunoaşterea Logică – revelatorie a marilor noastre Catedre universitare... Mai abitir, subspecia de implant din, deviaţioniste, un complot al marilor Umbre-Stihii-Bântuiri ideologice „roşu vericale”, v. Tezismul unor pretinşi – fariseici, cazoni cu firmane ca Radu Theodoru şi câţiva braşoveni d-antan: remember, Braşovul a fost rebotezat o vreme Oraşul Stalin! – Oneştii oraşul Gheorghe Gheorgiu-Dej, ş.cl./vai, prin valurile de emigraţii, antebelice şi mai recente, sămânţa acestui spurc dogmatrinici a fost zvânturată pe meridianele altor culturi, cu stigam pribegistă... Un exemplu acru este al implanturilor demagogice, pe continente, a Idolatriei ipocrite, a acelui Eminescu desculţ, numit de cinismul popular-naivist a lui Nicăpetre, dar şi în teritoriul încă al românilor - Eminescu mizerie... nu colac peste pupăză - Papagalul moldovalh, v. Ion Creangă, cu cuiburi de pupeze, cu al ei material de construcţie din excremente umane...
(În copilăria mea  de haţegan - eram fascinat de Rânducini, de cuiburile lor şi mai ales de semnificaţia lor, cuibărind pe sub streşinile... hermeneutice ale întregii mele scrieri poetice...).
Teoriile sub citate, ale geniului luciferic, „nemuritor şi rece”, şi „Spiritul adâncului” - v. Nicolae Labeş, au fost lămuritor revizuite de mine, mai ales după lecturile unor emigranţi, ca  Victor baron de Coroianu, Lungu, Germania, dar şi ale lui Bacovia, Ion Caraion (mort în exil), Gheorghe Grigurcu ş.a., ca să nu mai vorbim de Nicolae Iorga,  B. P. Haşdeu,  Nae Ionescu,  D. D. Roşca, Mihai Ralea, Blaga, Eliade, Barbilian,  P. P. Negulescu, Mircea Florian, Şcolii de la Sibiu, ori  protoroniştilor Edgar Papu, Iosif C-tin Drăgan, Napoleon Săvescu ş.c.l. -  dar şi ale unor Kant, Goethe, Marx, Heidegger, Jung, Haeckel, aveam a revizui, cum zic, noua paradeigmă - neo-barbară, dacă nu massonică - surescitată şi diabolic resuscitată „recent” de Şcoala de literatură a kakademiei via Ana Pauker-Vişinevski-Groza, parţial bulgarohtonul Ghe. Gheorgiu-Dej...
Născut în 1944, aveam să fiu permanent otrăvit de „cunoaşterea” in facto Stalinisto- Hitleristă) TOTUNA! de ai epocii Nina Cassian, A. Toma et liota, de Mîţu şi Bîţu aciuaţilor lui Pruteanu, via Ahaşveruş..., cultivată barbar de camelonismul salamandric! şi sinistrul mecanism dictatorial care ne-a măcinat prin veac existenţa, pretins diversionist a „supravieţuirii”, nu rareori a subvieţurii.
Iată câteva din scrisele lui D. D. Roşca, necum diogenic-cioranian, în afara ciclicelor conspiraţii induse mereu de alogeni, dar mereu în complicitatea nafastă a nemernicilor elitelor belite care, iată, activi-reactivi-agresivi, fac tontoroiul „cunoaşterii” fiinţei naţionale, sentenţioşi, cu toate idiosincraziile Lor, ce par, vorba lui Borges-Orbul, ale unei entităţi malefice universale, intercultural active, aidoma interconexiunilor neuronale!
Am numit acest binom al contrariilor-sado-massochist, un complex care străbate malefic veacurile, aici, în „cenuşa imperiilor”, vezi tataro-slavo-gotico-hunico-balgaro- HYSTRIONICE! Sorescu îi numeau la fel: sadomasochişti v. Descîntoteca, Singur printre poeţi, „Viziunea vizuinii”, „Pluita Meduzei” ş.a.
Am iubit din adolescenţă scrierile rare, exilate prin podurile strămoşilor, cu ale lor ascuţime intelectuală, farmec atractiv-emotiv, clarvizionarism revelatoriu, ci nu operele laşităţii troglodite- balcanoide, de tip Meşterul Manole, ori falsul ţiganului boierit, Vasile Alecsandri, cu a sa „Mioriţa”... cultizată. Mitopoetic, m-am înfruptat din Ispirescu, ci nu din Agîrbiceanu, Vlahuţă ori Arghezi...
Acele substraturi ale fiinţei românimii, uneori seismice, da, răbufnitoare energetic- eliberator, asimilate transcedental, ci nu antimetafizic, bre Nikita, necum M. N. Rusu, ori deliratul I. Gîf Deac and cohors, părăsiţi prin te miri ce metropole ale Occidentului! I. D. Sîrbu, avea un generic potrivit dilemei: „Lupul şi Catedrala!... Dar el insinua nu Lupus lupus, ci corcitura cu rabie, ori câinele lui Pavlov... Cer scuze pentru digresiuni, efect Coandă al regresiunilor în memoria mea cvasiafectivă, coparticipativă, cum se spune în teatru.
D. D. Roşca numea ceea ce şi eu am avut privilegiul cunoştriinţei multor filosofi şi scriitori de seamă, genul de comunicare-eminamente poetic, „Graţie cerebrală încântătoare!. La extremă, avui câţiva „ conregionali”, care-cum: imundul Dumitru Ghişe, dar şi enciclopedicul Romul Munteanu.
Oare de ce ne reconfortează  cel mai mirabil, acest scris de fiecare dimineaţă, mai mult decât cel al insomniacului din „mansarda” lui Cioran? Ori Mascarada lui Eugen Ionesco, ori recitibilele opera ale unor Augustin Buzura, Nicolae Breban, Djuvara sau Eugen Simion? Mie însumi îmi repet întrebarea, acum, la cei 70 de ani ai mei, cu siajul alor mei, din strămoşi. De ce nu Ţuţea, nici Liiceanu şi Ianoşi, de ce Pleşu, şi nu critpo-fripto-ciocoiştii-grozişti ceauşişti, din “implanturile” aşa-numitelor colonii, recte clone ale Strămutanţilor din tagma I. Budai Deleanu,  A. E. Baconsky, Păunescu, Dan C. Mihăilescu, Patapievici… Ceea ce nu uit este că Timpul din operă nu este acelaşi cu Marele Timp-An, al lui Rilke. Divinul se ascunde în operă, arătându-se, au spus paradoxiştii, via Niels Bohr. Sub ochii noştri, corect ar fi deasupra ochilor noştri, deoarece vedem imaginea răsturnat!, - ştiinţa - ceea ce pare halucinat, este de fapt al unei LOGICI cosmice: rezervaţia de zimbri de la Pădurea Silvaşului, Haţeg, susţine că “zimbrul trăieşte mai mult în captivitate”, ceea ce este fals!
…E un teritoriu aici, hibridizant, cu imense cohorte de mutanţi, via tataro-turco-slavo-bubuli, ugro-ostro-goţi, cîrcâzi şi ce vor mai fi.
O rezervaţie de zimbri care recent a fost atacată şi decimată de aşa-zisa “boală a limbii albastre! O rezervaţie de zâmbre! Păzea, că e aici Electromul, duşmanul Poetomului! Vechea nouă dilemă: suntem Robul-Roaba sau şi Fiul-Fecioara? Cele 12 zodii… ascund deja o a 13-a, s-a răsturnat Timpul lui Anunaki, Eonii Fractaliei? Să nu se mai sparie Gândul, seniori!… Dumnezeu-Unul erste incognoscibil şi deductibil, remember!
Eu, tu, dacă încă suntem, suntem din rădăcinile care continuă a ne hrăni freamătul devenirii, stră-stră-moşul, moşul şi părinţii mei!
Despre ce fel de românism mai poate fi vorba acum, în paradigma cu vierme propriu, Globalizării?
Addendum: L-am cunoscut pe Mihai Ungheanu, şi prin el, pe smeadul Paul Anghel, care, la un colocviu  internaţioinal „Scriitorii şi Patria”, la Salonul Roşu, Timişoara, m-a apostrofat public cum că aş fi un rebel antisistem, şi chiar eram! Lipsea amicul lui Gabriel Tîrnacop, dar erau acolo, martori clipei, şi securiştii generalului  Mortoiu, şi amicii Cornel Popescu, Doinas Uricariu, Valeriu Bârgău, iar în prezidiul onor Leul albastru D. R. Popescu, şi Cornel Ungureanu, şi Anghel Dumbrăveanu, Ion Arieşanu etc. comp. Mi s-a reproşat că „agit spiritele” ş.c.l.
Pseudo-geniul Paul Anghel era pe linia Ion Grecea, Nicihita, Martinovici ot Ploieşti ş.c.l. - iar nişte utecişti, din aria şcolii de partid Pestalozii, s-au petrecărit colţ cu Begheul cel canalizat, al aplatizaţilor, cum dixit Ion Pachia Tatomirescu. Am fost pedepsit a nu fi printer “listaţii” care au citit la Opera Timişoarei, de neuitat! Angel ne-a servit cu aiurelile despre “şapte inşi într-o căruţă”, “Motanul Grigore, Scrisorile de la Rahova, “Te Deum Griviţa”, “O clipă în China”… etc. De neatens, de neatens, dragă Nae Prelipceanu, de neuitat, de neuitat, dragilor.
Eugen Evu (Hunedoara)

PERISTILYUM ŞI HOLOPOEM (1966/2003)
Un fel de „radiografie“ cu laseri-metafore a întregului cosmic din care suntem parte, în sublimul spirit al Zalmoxianismului, este holopoemul (pe care-l vedeam într-un Peristyliumteoretico-liric – definiţie, „proiect de-arhitectură“, artă poetică, întru captatio benevolentiae, mai exact spus, o autoprefaţare lagrupajul de nouă poeme de la debutu-mi într-o revistă literară,bucurându-se de lumina tiparului, graţie lui Miron Radu Paraschivescu, în suplimentul literar, Povestea Vorbii, nr. 7, al mensualului Ramuri – Craiova, anul III, nr. 10 / 27, din 15 septembrie 1966, p. 14), imensul miraj al sevelor efervescente care traversează sufletul de la imperceptibil până la obiectivul grandios, de la atom la sistemul solar, de la sămânţă la plantă, de la gâlgâitul izvorului de munte la imensele scurgeri oceanice, de la substanţele întunericului la germenii luminii, de la căutarea inertă la descoperirea sacadată (ca să apelăm – chiar şi riscând a fi „amendat pentru autocitat“ – la „litera-document“ de-acum patru decenii– cf. PTPer, 14).
Prin holopoem(termen creat de I. P.-T. în limba pelasgă > valahă din elementele formante holo-, „întreg“ / „sacrul Întreg Cosmic“ şi -poem),în estetica paradoxismului, este desemnat poemul reflectării sacrului Întreg cosmic(Dumnezeu din dogma Zalmoxianismului)în partea-autor / eu poetic, parte ce-i dă dreptul de a participa la o ordine cosmică,bineînţeles, prin angajarea raportului filosofic-zalmoxian parte – întreg, în concordanţă şi cu principiile holografiei, ale holonului / integronului etc. (PTDelrc, 206 sq.).
Privită empiric, problema se prezintă astfel: dacă sacrul întreg cosmic – care este Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), adică Dumnezeul Daciei (Cogaionului / Sarmizegetusei) –, întreg din care suntem parte, se află în faţa unei unei oglinzi pe măsură, bineînţeles, conţinută în sine, reflectarea are loc „la cel mai înalt grad de fidelitate“; este „oglinda absolută“; eul poetic nu poate fi nicicând „oglinda“ pe măsura sacrului întreg cosmic, dar oglindă-parte este de vremece şi ens-ul se relevă drept parte; dacă „oglinda absolută“ în care se reflectă sacrul întreg cosmicse sparge în două părţi aproximativ egale, el, întregul cosmicse poate vedea în totalitatea sa şi într-una din jumătăţile de oglindă, cu o fidelitate chiar foarte apropiată de a „absolutei oglinzi“;dacă jumătatea de oglindă se împarte iar în două, se poate spune că întregul se poate reflecta cu bună fidelitate şi într-un sfert din „absoluta oglindă“; dacă sacrul întreg cosmic este infinit,desigur, şi eu, parte din acesta, ens-Dacul, am calitatea de a fi „infinit“ (parte din sacrul întreg cosmic fiind), cum, de altfel, şi reflectarea în oglinda-parte...
Pornind de aici, eul meu liric – în funcţie de calitatea granulelor părţii / oglinzii, înfuncţie de calitatea senzorilor din „dotarea biologică“ etc. – poate reflecta „fără frontiere“, oricând doreşte, într-un holopoem, sacrul întreg cosmic în uriaşele sale metamorfoze. Dar sacrul întreg cosmic este sălaşul universurilor, este existenţa totală; avem în vedere universul biologic (cel cu organisme vii), universul fizic (unde„se neglijează introdeschiderile şi prezenţa organismelor vii“), informaţionalul univers („cu organisme vii cu conştiinţă, producătoare de ştiinţă, tehnologie, artă / cultură“) etc.
O problemă specială ridică holopoemul dinspre integron – concept lansat de Fr. Jacob, sinonim holonului lui A. Koestler; filosoful M. Drăgănescu ne încredinţează că, potrivit conceptului de integron al lui Fr. Jacob, fiinţele vii se constituie «printr-o serie de împachetări; fiecare împachetare este un integron; viaţa se prezintă atunci sub forma unei ierarhii de integroni;am fi de acord cu un asemenea punct de vedere dacă fiecare integron ar reprezenta şi o integrarefenomenologică asiguratoare a unităţii şi continuităţii» (DILM, 333).
Integrarea fenomenologică asiguratoare a unităţii sacrului întreg cosmic era atât misiunea Mesagerului Celest cât şi nucleul dogmatic al Zalmoxianismului.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)

MARTIN HEIDEGGER ŞI KARL JASPERS –
ULTIMII MOHICANI AI MARII CUGETĂRI ÎNTR-O LUME CU SPIRITUL TOT MAI MIC
I. Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte
Din capul locului, ceea ce înseamnă deodată limpezirea titlului şi netezirea drumului  înţelegerii către miezul acestui text, mă văd silit să fac două precizări:
1) Înţeleg prin marea cugetare acel soi de abordare sistemică şi animată de tendinţa cunoaşterii totalizatoare, din care – potrivit diferenţierii lui R. Rorty – rezultă fie o filosofie predominant sistematizatoare, fie una predominant edificatoare, altfel spus o filosofie constructivă şi una critică, fapt care l-a determinat pe Lucian Blaga să-i împartă pe cugetătorii însemnaţi ai lumii în vizionari-constructivi (Thales, Spinoza, Leibniz, Hegel) şi analitici-critici (Socrate, David Hume, I. Kant, Edmund Husserl). Cu completarea că Platon şi Aristotel reprezintă asemenea piscuri ale cugetării umane, încât este de la sine înţeles că îşi au locul lor de onoare în ambele categorii de filosofi. Spre exemplificare, iată părerea avizată a strălucitului logician Alfred North Whitehead despre Platon: „Toată filosofia de după Platon constituie simple note de subsol la dialogurile sale”...
2) Cu spiritul lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cum par la prima vedere. Mai întâi că Biblia face o distincţie netă între suflet şi spirit. Pentru desemnarea sufletului se întrebuinţează termenul grecesc psyché şi ebraicul néphesh, iar pentru spirit se foloseşte grecescul pneúma, respectiv ebraicul rúach. Apoi că spiritul individual, colectiv şi universal i-a dat multă bătaie de cap lui Nikolai Berdiaev, acest adversar neîmpăcat al gândirii sistematice („Sistemele filosofice nu sunt nici posibile şi nici de dorit”, se apăra el), după unii filosof existenţialist, după alţii un mistic şi cam după toţi un romantic, dacă nu cu totul indecent (sic!), atunci cu totul străin de discursul filosofic impersonal.
Căci în Spirit şi Realitate el este de părere că spiritul nu trebuie confundat cu sufletul, întrucât spiritul aparţine unui plan diferit, mai bine spus unei alte realităţi. Spiritul nu doar că „se uneşte interior cu sufletul şi-l transfigurează” (Spiritul şi Libertatea), dar „În viziunea spiritualistă a lui Berdiaev, lumea, spaţiul şi timpul sunt creaţii ale spiritului şi nu desemnează decât stări ale lumii spirituale ( Ilie Gyurcsik în Studiu introductiv la cartea Sensul istoriei, Editura Polirom, 1996). Spiritul fiind pentru Berdiaev „o mişcare de îmbrăţişare”, Dumnezeu Însuşi este spirit, nicidecum substanţă.
Şi totuşi, se vor întreba unii, de unde graba de-a înghesui într-un singur text doi gânditori, când mult mai rezonabil şi mai cuviincios era să fie trataţi separat?
Iată de unde. Sunt întru totul de acord cu eminentul filosof şi cărturar P.P.Negulescu cum că „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulţumim să constatăm că avem atâtea filosofii diferite câţi cugetători, după vremuri, s-au îndeletnicit cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, fireşte, în felul său”.
De unde adevărul nu prea plăcut al celor două concluzii care se impun:
a) Faptul că filosofia nu are un corp de principii admise de toată lumea (obiect bine determinat, metodă riguros definită, legi clar stabilite), plus caracterul discutabil al absolut tuturor rezultatelor ei, duce cu necesitate la studiul fiecărui filosof în parte;
b) Dacă ştiinţele particulare pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric.
Doar prin găzduirea celor doi gânditori în interiorul aceluiaşi text, că doar au trăit în aceeaşi perioadă şi au scris în aceeaşi limbă (Heidegger ca profesor şi, pentru aproximativ un an, rector al Universităţii din Freiburg, Jaspers profesor la Universitatea din Heidelberg şi din 1948 la cea din Basel), aveam şansa să scot în evidenţă nu doar deosebirile asemănătorului concept Dasein (la Heidegger este aproape sinonim cu om, la Jaspers – subiectul vital) şi asemănarea abordărilor filosofice fundamentale (transcendenţă, timp, existenţă, iluminare, adevăr, libertate etc.) tratate în mod distinct, inclusiv punctele de contact cu filosofia nonsistemică a lui Berdiaev (Dumnezeu, spirit, libertate, apofatism etc.), ci şi faptul că prin ei amândoi se încheie un mod de filosofare, după cum suntem înştiinţaţi: Jaspers în textul Filosofia în viitor: „Totuşi, în viitor nu va fi posibilă o adevărată dezvoltare a filosofiei fără înţelegerea acestor doi mari gânditori (Kirkegaard şi Nietsche, nota mea, G.P.) până în profunzimea originilor. Căci în destrămarea propriei lor opere şi în sacrificiul propriei lor vieţi, ei ne-au dezvăluit ceva de neînlocuit.”; Heidegger în Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii: „Filosofia a ajuns la sfârşitul ei. Orice tentativă de  a mai gândi filosofic nu dă naştere decât la renaşteri epigonice cu diferite variaţiuni”, respectiv: „Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acum, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea”.
În paranteză fie spus, compatriotul nostru Emil Cioran, „acest sceptic de serviciu al unei lumi în declin”, cum obişnuia să-l alinte prietenul său Petre Ţuţea, nu acelaşi lucru îl avea în minte atunci când afirma că simte nevoia să se deparaziteze de filosofie?
De la Jeanne Hersch (cartea Mirarea filosofică, Editura Humanitas, 1994) aflăm noua formă în care trebuie să se pună mai departe problemele ce ţin de philosophia perennis: „Aşadar, o sarcină fundamentală a filosofiei în zilele noastre constă în a reflecta asupra metodelor şi conceptelor ştiinţelor care studiază natura sau omul. Trebuie ca filosofia să ajungă la o înţelegere a lor suficient de avansată ca să exercite o influenţă clarificatoare asupra modului în care ştiinţele se înţeleg ele înseşi, ca şi asupra ideii pe care şi-o fac despre ele nespecialiştii”.
Ori la acest capitol Jaspers stă mult mai bine decât Heidegger, ca unul care venea în filosofie din afară – la început câteva semestre de drept, apoi medicina şi prin ea psihiatria.
Tocmai de aceea afirmă tranşant în Filosofia în viitor: „Ştiinţa este o condiţie indispensabilă pentru filosofare”. Şi puţin mai departe: „Filosofia se leagă de ştiinţă şi gândeşte în mediul tuturor ştiinţelor. Fără puritatea adevărului ştiinţific, propriul ei adevăr este de fapt inaccesibil”. Pentru ca în scrierea Originea şi sensul istoriei să-i acuze pe unii filosofi moderni că „vorbesc despre ştiinţă ca şi cum ar cunoaşte-o” şi să deplângă faptul că „Până şi filosofi de talia lui Hegel ştiu prea puţin despre ştiinţă”.
Jeanne Hersch este de părere că „fondul cel mai autentic şi mai asiduu al gândirii lui Heidegger este mirarea filosofică: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” se întrebau cam în acelaşi timp Parmenide şi chinezii antici, o întrebare reluată care-l plasează pe filosoful german la polul opus celui în care se situează Henri Bergson, şi asta deoarece ea (întrebarea) nu vizează neantul ci fiinţa.
Plecând de la această întrebare, Heidegger ajunge la fiinţa fiinţării, sintagmă care are menirea să reveleze subtila distincţie dintre fiinţare şi fiinţă: fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât ca fiinţare!
De precizat, ne avertizează J. Hersch, cea care timp de un semestru a audiat cursurile lui Heidegger, că „fiinţa trebuie înţeleasă aici ca verb, nu ca substantiv”, fiinţarea dovedindu-şi prezenţa numai întrucât în fiinţă există un fel de acţiune.,
Dar, taman ca Sfântul Ioan al Crucii care cerea să fie dat totul la o parte ca să poată vedea, Heidegger constată că obiectivitatea constituie întotdeauna un obstacol în căutarea fiinţei. Drept aceea, problema cheie pentru gânditorul în discuţie era de-a şti ce se dezvăluie ca fiinţă dincolo de obiectivitate. Ori pentru asta avea mare şi stringentă nevoie de noi „unelte” care să vină în ajutorul raţiunii, ştiut fiind faptul că din triada observaţie-experiment-raţionament, filosoful întrebuinţează doar raţionamentul. Se simţea cu atât mai îndemnat la aşa ceva, cu cât un filosof de talia lui Henri Bergson resimţea fixitatea cuvintelor (el care gândea întregul într-o devenire fluidă) ca una din dificultăţile majore ale exprimării filosofice.
Iată de ce Heidegger, „dincolo de fiinţarea utilă care ascunde fiinţa” (J. Hersch), descoperă limba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu îndreptăţire se afirmă că până la el „păreau adormite în vocabularul grec sau german”.
Care este principala explicaţie a raportului atât de special al lui Heidegger cu limbajul, încât cugetările lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuinţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţiei şi care nu numai că „nu pot fi separate nicicum de mişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele” (J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele? Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de altă parte dinspre doi compatrioţi: poetul romantic Friedrich Hölderlin şi gânditorul în manieră artistică Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de presocratici.
Înarmat cu acest set redutabil de „unelte” puse la dispoziţia raţionamentului, fireşte că Heidegger a putut purcede la explorarea în manieră proprie a trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi timpul.
De ce adevărul? Pentru că, ne înştiinţează aceeaşi J.Hersch, „Întrebarea fundamentală cu privire la fiinţa fiinţării este, în alţi termeni, întrebarea cu privire la adevăr, şi ea este în fond singura pe care a vrut s-o pună Heidegger”. El formulează trei cerinţe în legătură cu adevărul: rigoarea gândirii, preocuparea pentru exprimare şi economia de limbaj.
Dar ce este existenţa, această categorie filosofică ce l-a preocupat pe Kirkegaard până la obsesie şi în legătură cu care atât Heidegger, cât şi Jaspers au elaborat (fiecare în stil personal) câte o filosofie, deşi, în ceea ce-i priveşte, au refuzat etichetele de existenţialişti?
Termenul existenţă este explicat de filosoful nostru prin rădăcina cuvântului existere, cu înţelesul de „a ieşi dincolo de...” Prin urmare, existenţa heideggeriană este o smulgere din obişnuit, adică din relaţia care camuflează întrebarea primordială cu privire la fiinţa fiinţării. Totodată, prin smulgere existenţa trezeşte posibilitatea, o categorie cu rol de prim rang în filosofia hideggeriană.
În concluzie, tot ce există conţine în sine posibilităţi, iar printre acestea esenţială este posibilitatea morţii sale, posibilitate devenită în final certitudine. Cu alte cuvinte, cel ce există îşi descoperă „fiinţa întru moarte”, adică tocmai ceea ce-i dă existentului posibilităţile sale. Altminteri, acesta ar aparţine în întregime fiinţării şi pentru el n-ar mai fi nici posibilităţi, nici existenţă.
Deşi scrisă în tinereţe (anul 1927), opera principală a lui Martin Heidegger este Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit), lucrare în care cele două categorii se raportează atât de strâns una la cealaltă, încât formează o unitate îmbucată.
Explicaţii suplimentare în legătură cu acest concubinaj filosofic ne oferă însuşi autorul în conferinţa Timp şi Fiinţă, conferinţă ţinută pe data de 31 ianuarie 1962 la Universitatea din Freiburg şi care, tradusă în româneşte, a apărut la Editura Humanitas (împreună cu scrierile Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii şi Drumul meu spre fenomenologie) în cartea intitulată Despre miza gândirii (miza gândirii – experienţa lucrului însuşi pe care ea îl gândeşte şi care nu se lasă exprimată printr-un cuvânt sau altul, ci prin limba în întregul ei).
N. B. Despre fenomenologie doar atât: Este filosofia lui Edmund Husserl, fostul profesor al lui Heidegger, prin care nu trebuie vizate lucrurile în lume, ci modul în care ne sunt date lucrurile ca fenomene. Fenomenologia, vasăzică, avea ca scop analiza activităţii conştiinţei intenţionale.
Din conferinţa Timp şi Fiinţă se desprind următoarele idei călăuzitoare:
a) ”Fiinţa înseamnă, încă de la începuturile gândirii occidental-europene şi până astăzi, ajungere-la-prezenţă”, care are rolul ontologic al liniuţei de unire dintre timp şi fiinţă;
b) ”Fiinţa şi timpul se determină reciproc, însă în aşa fel încât nici fiinţa nu poate fi numită drept ceva temporal, nici timpul drept ceva ce fiinţează”;
c) ”A lăsa să ajungă la prezenţă” înseamnă a scoate din ascundere, a aduce în deschis;
d) ”Timpul autentic este cel al oferirii luminatoare a ajungerii-la-prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”. Căci timpul înţeles ca o scurgere succesivă a „acum”-urilor (trecutul înseamnă „acum-nu-mai, prezentul este prezenţă, iar viitorul „acum-încă-nu”), timpul, deci, „nu e ceva făcut de om, omul nu e ceva făcut de timp. Nu există, aici, un <a face>. Există un <a da>, în sensul amintitei oferiri, care vine să lumineze deschiderea de spaţiu-timp”.
(Notă: La rândul lui Jaspers va vorbi de luminarea existenţei!)
Voi încheia această primă parte a eseului cu o constatare dacă nu şocantă, măcar surprinzătoare în legătură cu părerea Jeannei Hersch vizavi de omul şi filosoful Heidegger. Căci, deşi îl consideră „un filosof veritabil”, ea îi reproşează omului Heidegger „rătăcirea în mişcarea naţional-socialistă, când devine în 1933 rectorul noului regim, sub autoritatea căruia maestrul său Husserl este eliminat ca evreu din Universitate şi bibliotecă – Husserl, căruia îi dedicase lucrarea Fiinţă şi Timp în semn de respect şi prietenie”.
Iar ca filosof, susţine Hersch, în pofida unei lungi prietenii cu Heidegger, Jaspers „a perceput întotdeauna în gândirea sa un anumit vid, o inconsistenţă, o anemiere a responsabilităţii”.
II. Jaspers, omul de ştiinţă convertit în filosof
Venind în filosofie dinspre psihiatrie (în anul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919 Psihologia concepţiilor despre lume) şi apoi rămânând fidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, a trăit 86 de ani, lăsând în urmă o vastă operă filosofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a ticluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limită totul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despre totul”.
Cum în prima parte a prezentului eseu am făcut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru a scoate în evidenţă asemănările cu gândirea lui Heidegger, fie deosebirile dintre cei doi), în aceasta a doua parte voi căuta să înfăţişez ceea ce a făcut din el un cugetător referenţial în filosofia secolului XX şi, totodată, unul distinct şi de calibru în filosofia universală.
Trebuie spus că din cauza poziţiei filosofice adoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937 guvernul naţional-socialist i-a retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda în vreo universitate din Germania, fapt care îl va decide în 1948 să accepte invitaţia Universităţii din Basel (universitate unde predase şi Nietzsche), iar pe Jeanne Hersch o îndeamnă să sublinieze în studiul închinat filosofului că „Opera şi omul formează în cazul lui o unitate”.
Principala operă filosofică jasperiană, scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, la drept vorbind o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch – „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, posibila sa libertate în faţa transcendenţei”.
Întâlnim în această frază mai multe concepte: condiţie umană, lume, subiect gânditor, libertate şi transcendenţă, care împreună cu existenţa, adevărul, fiinţa, timpul, limbajul şi comunicarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gândirii jasperiene.
Mai repede sau mai târziu, prin nefericita condiţie sau zbatere umană înţelegem următoarele: Omul cată negăsind în al vieţii cerc gonind! Cam asta-i şi părerea scriitorului suedez Pär Lagerkvist în celebrul roman Piticul: „La ce folosesc aripile dacă nu avem voie să zburăm cu adevărat? Ne sunt povară în loc de slobozenie. Sunt grele, ne apasă. Le tragem după noi. În cele din urmă ne devin nesuferite. Şi simţim ca un fel de uşurare când îmblânzitorul de şoimi, plictisit de joaca lui crudă, ne trage scufia peste ochi şi ne scuteşte cu totul de a mai vedea ceva”.
Omul lui Jaspers este subiectul a cărui conştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă în mijlocul unei realităţi numită lume sau fiinţă. De ce fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie în obiect, adică se prezintă subiectului aşa cum este ea.
Aşa se face că subiectul gânditor, captiv pentru vecie în interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, ţinteşte cu disperare să cunoască o lume care pentru el nu va avea niciodată nici unitate şi nici totalitate, căci – concluzionează filosoful – cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă!
Este adevărat că prin efort şi străduinţă putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfel mărind raza cercului în care ne mişcăm. Dar nu putem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoarece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercarea de a cunoaşte.
Dar iată ce spune Jaspers despre condiţia umană în textul Originile filosofiei, după ce câteva rânduri mai sus numeşte situaţii-limită “situaţiile fundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein): trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt supus întâmplării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza condiţia noastră umană este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ce fiinţează în lume”.
Un alt concept nodal al filosofiei jasperiene este adevărul. În studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch, trebuie aici înţeles în sens kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are în vedere universitatea reală, ci modelul care ar trebui să stimuleze necontenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acel loc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevărului şi sensul transcendent al adevărului vizat de credinţa filosofică.
Prin urmare, universitatea în întregul ei fiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecum un instrument de propagandă, ea trebuie să se dedice cercetării fără compromisuri, căci nu are de dat socoteală decât în faţa raţiunii şi a criteriilor adevărului.
De unde, ne asigură gânditorul, rolul important ce revine comunicării autentice dintre două fiinţe omeneşti, comunicarea dobândind înţelesul de perspectivă comună înspre adevăr pentru cei care vorbesc şi cercetează împreună.
Iată de ce universitatea, acest loc deopotrivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământului, trebuie să ofere „posibilitatea unei comunicări autentice între profesori şi studenţi, ca şi între studenţi, şi – dacă se poate – între profesori”.
Dar suntem avertizaţi să nu confundăm comunicarea cu transmiterea. Transmiterea are loc atât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum o numeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!) şi la nivelul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la care transmiterea le permite oamenilor să-şi coordoneze activităţile în lumea în care-şi desfăşoară experienţa comună, în care până la urmă luptă pentru supravieţuire.
Comunicarea, însă, se face de la existenţă la existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cunoaşte decât convingeri, pe când conştiinţa în genere se ocupă de realităţi obiective. Cu completarea că aceste convingeri au sens şi sunt purtătoare de adevăr doar pentru existenţa în totală şi deplină libertate, căci impuse printr-o realitate constrângătoare, ele îşi pierd de îndată adevărul existenţial.
Convingerile prin care existenţa se leagă pe viaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decât în cadrul unui schimb în care libertatea, respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituie deodată un obstacol permanent şi o condiţie indispensabilă. Acest proces este numit de Jaspers luptă din iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nu urmăreşte victoria, ci adevărul pentru sine şi pentru celălalt.
La originea existenţei se află transcendenţa (Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportăm prin limbajul lucrurilor. Vasăzică, deşi transcendenţa nu poate fi arătată sau demonstrată, întrucât nimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct, totuşi, existenţa găseşte în realitatea empirică, mai precis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vorbesc despre transcendenţă şi pe care cugetătorul nostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” a transcendenţei.
Cu cifrurile lucrurile stau cam aşa:
1) Nimic nu este cifru, totul poate să fie cifru;
2) Cifrurile posibile sunt fără de număr;
3) Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar că elaborează cifruri ale transcendenţei, dar chiar le descifrează;
4) Pentru absolutul „lecturii” existenţiale, caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şi indispensabil în acelaşi timp.
Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei, Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu reprezintă transcendenţa: „Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şi pentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este necesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei, ascunsă, depărtată sau străină”.
Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spune în legătură cu acest concept: „Cuprinzătorul este, aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşi nu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui”. Pentru ca două pagini mai departe să ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilităţii cugetării existenţialiste: „Este suficient dacă voi menţiona că atunci când cuprinzătorul este conceput ca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dumnezeu) şi lume; atunci când este gândit ca ceea ce suntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică, conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”.
Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul în lume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şi că în omul empiric există acest senzaţional cifru: condiţia lui este simultan natură şi libertate! Cu precizarea că libertatea nu este posibilă decât prin natură.
Deoarece transcendenţa nu se află numai în libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare şi în natură, iată că ajungem la antinomia libertăţii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empiric.
Dasein-ul sau subiectul vital vrea să dureze în natură, iar existenţa doreşte absolutul. Cum ambele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iată cauza pentru care în lume există două forme de morală: una a măsurii, pentru care eşecul nu are nici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea, cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, consideră că totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifrul eşecului.
Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi în prima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul 1947. După ce pune în evidenţă paradoxul fundamental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întotdeauna un obiect de cercetare, în filosofie, datorită faptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşa ceva!) şi după ce ilustrează caracterul precar al filosofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nu este cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nu poate să demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers recunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile logice rămân indispensabile şi, ca atare, se supune consecvent lor, însă prelungeşte această gândire până la limitele ei, adică până acolo unde resursele intelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în „greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautologiilor, contradicţiilor şi cercurilor vicioase.
Dar Dumitru Ghişe şi George Purdea, semnatarii Prefeţei la Texte filosofice, carte apărută în anul 1986 la Editura Politică, nu sunt de acord cu maniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, în nota ştiută”, aşa că, neimpresionaţi de faima autorului, taxează Logica filosofică drept o agreabilă mediocritate: „(...) <logica> sa constituie o tratare existenţial-filosofică a câtorva categorii gnoseologice (adevăr, intelect, raţiune, judecăţi existenţiale şi evaluative etc.) prin raportarea lor continuă la problematica accederii la fiinţă şi la autenticitatea fiinţării proprii. Nu este, deci, de mirare că logica modernă nu i-a reţinut în niciun fel aportul şi că numele său nu figurează la indicele de nume al lucrărilor de specialitate”.
Optimismul lui Karl Jaspers în viitorul omenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei, principala lucrare de filosofia istoriei, el descoperind în istoria omenirii perioada axială, intervalul dintre anii 800-200 î.e.n., când gânditori din China, India, Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi independent, marile filosofii şi religii, astfel punându-se bazele gândirii sistematice întru dobândirea primei forme a conştiinţei de sine.
Precedată de epoca preistorică şi pregătită de epoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede că urme ale acelei antice axe spirituale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acest mod percepându-se semnele vagi şi nesigure ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina într-o nouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizată printr-un nivel superior al conştiinţei de sine şi, evident, printr-o mai înaltă conduită morală.
Prezentul pare a fi o cumpănă a vremurilor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nu-încă”, cu el închizându-se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de la el începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoria înţelegerii şi solidarizării universale.
Închei acest lung expozeu cu câteva cuvinte despre Psihopatologia generală, care – ne asigură J. Hersch – „a rămas o operă clasică, folosită încă şi astăzi”, lucrare în care K.Jaspers face o netă distincţie între psihologia explicativă (o stare psihică sau anumite tulburări psihice pot fi explicate atunci când se descoperă cauzele psihice sau fiziologice) şi psihologia comprehensivă (comportamentul unui subiect este înţeles atunci când se stabileşte o legătură între procesele lui psihice şi anumite motive).
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
CURAJ

Am fost întrebată odată: „De unde am curaj să spun unei persoane „Te iubesc?” Am stat și am privit uimită, chiar dacă cel care mi-a pus întrebarea se afla la mii de kilometri depărtare, auzindu-ne doar prin tehnologia modernă. Pe moment, rămăsesem fără grai. Apoi, gânditoare am răspuns: „Când trebuie să ai curaj să iubești, să spui vorbe frumoase, să apreciezi, sau să înjuri și să blestemi? Dacă pentru a înfăptui răul îți trebuie curaj, atunci, de ce nu aș avea curaj și pentru o vorbă frumoasă?”

Dacă pentru a spune cuiva „Te iubesc!” îmi trebuie curaj, am gândit în continuare... oare cât curaj ar trebui să aibă cei care urăsc? Cât curaj ar trebui să posede cei care fac răul, care ucid, mint, sunt răzbunători sau cei care își vând sufletele pentru a câștiga un ban necinstit? Personal, nu mi se pare ieșit din comun să spui cuiva „Te iubesc!” O vorbă bună, zâmbetul și îmbrățișarea vindecă orice persoană bolnavă sufletește.

„Nuuu, nu dragul meu prieten” - gândeam, „să iubești, nu îți trebuie curaj! Iubirea este un sentiment natural. Îl porți mereu în suflet. Trăiești cu și prin acest sentiment. Iubirea o ai tot timpul cu tine. Te însoțește din zorii zilei când te scoli, până când, obosit, îți pleci capul din nou pe pernă. Iubirea te însoțește în vis, și dimineața când te trezești este cu tine în gând. Ea dăinuie în inima ta și astfel, iubirea te însoțește pas cu pas pe cărarea vieții tale.”

Am fost creați din iubirea Tatălui Ceresc și trăim doar prin dragostea Sa. Ne-am născut din iubirea părinților noștri, chiar dacă sunt și persoane care nu pot spune același lucru. Totuși, trăim din iubire și cu iubire ne hrănim sufletul. Din ea ne „adăpăm” zilnic, fiind sursa energiei noastre interioare.

...Dar revin din nou la întrebarea pusă: „Cum poți să ai curaj să spui unei persoane „Te iubesc?”

„Wow”, mi-am zis. „Să ai curaj… curaj pentru așa ceva? Nu, dragul meu. Iubirea nu îți cere curaj. Ea cere doar voință. Voința ta este cea care face alegerea în viața ta personală. Aleg să iubesc!”

Și eu am ales. Am ales să iubesc persoanele dragi de lângă mine. Am ales să îmi iubesc confrații, care sunt departe de țară sau pe pământurile natale. Iubirea este o alegere puternică în urma voinței tale. Este alegerea conștiinței tale. Să am curaj ca să iubesc? Recunosc că mă frământă această întrebare și sunt încă nedumerită de persoana care mi-a pus-o, descoperind că în viața sa, nu a cunoscut profunzimea acestui sentiment nobil.

În naivitate și inocență mi-am spus: „De ce ar trebui cineva să spună: „Te iubesc!?” De ce mi-ar trebui curaj să spun unei persoane  de departe sau de aproape, chiar dacă am văzut-o vreodată sau nu în viața mea, dar cunoscându-i caracterul frumos, de ce să opresc pe buzele mele aceste cuvinte frumoase și dădătoare de viață?”

* * *

O mamă cu mai mulți copii, i-a spus cândva fiului ei mai mic: „Dacă îndrăznești să mă minți, să mă furi, să mă înșeli măcar o singură dată în viața ta, să nu îmi mai spui mamă cât timp mai trăiesc. De asemenea, dacă îndrăznești să lipsești de la școală măcar o singură oră nemotivat sau să devii leneş, să nu te mai aud vreodată în viață că îmi spui mamă!”

La prima vedere, la primul „citit printre rânduri”, par nişte vorbe destul de dure și puțin nedrept din partea mamei. Dar fiul, după o pauză îndelungată, cu glas încet a întrebat: „Mamă, cum poți să spui așa ceva? Eu sunt și voi rămâne fiul tău, indiferent ce s-ar întâmpla în viitor. De ce, mamă, spui așa lucruri triste?”

Atunci mama s-a uitat la fiul ei și cu lacrimi în ochi i-a răspuns: „Pentru că mi-am dorit atât de mult ca să te am... Și te-am iubit înainte să te naști. Te-am așteptat cu lacrimi de bucurie, și în suflet înălțam rugi necontenite să fim ocrotiți și să nu intervină complicații la nașterea ta. Mi-am făurit planuri și visam la ziua binecuvântată când te voi ține în brațe. Am surâs la primul tău gângurit. Am vărsat lacrimi de bucurie lgândul că într-o zi mă vei îmbrățișa... Apoi, într-o zi, medicii mi-au spus că s-ar putea să existe dificultăți punându-mă să aleg. Am fost nevoită să aleg între tine și mine. Între viață și moarte. Un singur pas greșit din partea mea, o singură neatenție, era destul să producă inevitabilul și să nu te mai am. Și am ales, fiule. Am ales să te am. Puteam să am o viață ușoară, fără responsabilități și scâncete de copii. Fără nopți albe, fără scutece și biberoane... Am avut prilejul să aleg între tine și o viață de lux. O viață liniștită... O carieră de vis. Dar, de dragul tău am renunțat la propria-mi libertate, doar pentru că te iubeam și te doream atât de mult încă înainte să te fi văzut. Da, ai dreptate, între noi a existat din totdeauna acea legătură ombilicală care ne-a legat pe viață. Și pentru că te-am iubit și te iubesc atât de mult, mi-am luat responsabilitatea să te educ în așa fel, încât oamenii când vor privi spre tine, să vadă chipul  și numele meu oglindit în educația ta. De aceea am dat tot ce am avut mai bun pentru a te educa, chiar dacă uneori resursele financiare nu erau mereu îndestulătoare. Mi-am dorit atât de mult ca cei care îți pronunță numele, să ți-l pronunțe cu mândrie și respect. De aceea, te-am învățat mereu să spui adevărul, să fii harnic și cinstit. Să iubești. Să nu asuprești pe cel sărac sau mai slab decât tine. Te-am învățat să respecți... iar dacă tu, fiul meu, ignori toată educația mea de dragul leneviei, a minciunii, de dragul unei vieții dezordonate, îți spun că mai bine ar fi să nu mă recunoști ca fiind mama ta. Eu nu te-am învățat  și nu te voi învăța niciodată să faci lucruri urâte. Dar dacă vreodată te vei hotărî să alegi nedreptatea, un comportament urât și necinstit, atunci, să mergi acolo unde vei învăța toate aceste lucruri urâte. Vei spune mamă persoanei care te va învață să minți, să furi, să ai un caracter imoral. Vei numi părinte pe cel a cărui educație o vei cinsti mai mult. Nu te-am educat să faci rău, dar vei „cinsti” pe cel care te va învața să faci răul. ”

Și astfel, mama cu tristețe în glas, vorbi fiului ei, iar discuția continuă între cei doi...

Am prețuit aceeastă mamă din tot sufletul meu și mi-am spus că trebuie să ai un curaj deosebit ca să îi spui propriului fiu cuvinte atât de dure. Mama din povestirea mea a avut un curaj deosebit, plin de încredere în propriile-i forțe interioare. Și pentru mine a fost și va rămâne o mamă model. Chiar dacă era conștientă de riscul că ar fi putut să își piardă fiul pentru totdeauna, ea a ales să discute ferm, cinstit și dur cu el. A ales calea adevărului, chiar dacă acesta durea și inima mamei tresălta în hohote de plâns. Ar fi putut evita această discuție dură dintre ea și fiul ei, și  oare, câți părinți nu ar face-o? Însă,  mama din povestire, și-a susținut mereu cu fermitate, principiile, încât copilul a crescut prețuind învățătura mamei sale.

Nu aș putea spune că mama din povestirea de mai sus și-a manipulat psihologic fiul, așa cum obișnuiesc să spună psihologii și asistenții sociali la ora actuală, ci probabil aceasta văzând că el este la vârsta rebeliunii și a neascultării, ea, mama, a încercat să pună câteva granițe în comportamentul copilului reamintindu-i de valoarea adevărată a virtuțiilor. O mamă trebuie să știe că mila și compasiunea excesivă nu dau rezultate bune în educația copiilor. Trebuie să ai o dragoste desăvârșită pentru copiii tăi, încât, chiar cu riscul de a-i pierde, să le trasezi valori morale în viață, să fii consecvent și ferm în tot ceea ce faci și spui.

Apreciez curajul acestor părinți, care, riscând să piardă tot ce au mai drag, se sacrifică trasând drumul copiilor spre culmile înalte ale vieții morale. Culmi împodobite de strălucirea virtuților. Acesta numesc eu curaj. Aceasta numesc dragoste adevărată. Și nu am înțeles niciodată persoanele care se uită mirate la mine și îmi spun: „cum ai curaj să spui cuiva „Te iubesc ?”

Iar răspunsul meu prompt nu întârzie să apară: „De ce mi-ar trebuie curaj să spun cuiva „Te iubesc?”

„Da, OK! Dar ai soț, copii, părinți...”

„Da, și? Cu atât mai mult îmi permit să spun simplu și sincer: „Te iubesc!”

Pentru că dragostea dintre semenii noștri este o dragoste poruncită de Însuși Creatorul. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! Recunosc cu durere că acest sentiment, aceste cuvinte nobile, în ultima vreme au căpătat o conotație cu totul aparte... Și deseori spunând „Te iubesc!”, unele persoane, se duc cu gândul la acele legături fizice, care în dragostea adevărată există doar între anumite granițe.

Am văzut sute de vieți ruinate din cauza lipsei de dragoste. Copilul înainte de a se naște, simte nevoia dragostei.  Copilul, în interiorul mamei sale, dă semne, mișcă, dorind parcă să spună: „Sunt aici! Iubește-mă!” Și se naște cu nevoia de a fi iubit.

La rândul său, simte mângăierea mamei și tresaltă la auzul vocii ei. În momentul nașterii, plânsul noului născut nu se liniștește decât la vocea blândă a mamei. În momentul primului plâns, tot personalul unui spital, asistenții și asistentele la nașterea sa, nu îl pot liniști pe noul născut. Dar în momentul când acesta aude vocea mamei lui, simte mângâierea sa, este pus la pieptul ei, dintr-o dată, se liniștește.  Vocea pe care a auzit-o atâte luni... mângâierea... dintr-o dată devin reale pentru el și se liniștește cuibărit la sânul mamei lui. Odată cu venirea sa în lume, simte dacă este dorit sau nu. El cunoaște climatul familiei în care urmează să se nască, pentru că, timp de 40 de sătămâni, în interiorul mamei, el a cunoscut vocea blândă sau dură a tatălui. Vocea caldă sau obosită a mamei. Stresul din familie, în același timp, se răsfrânge deseori asupra fătului nenăscut. Și astfel, când vine pe lume, se naște cu o parte din însușirile formate încă din perioada de concepție. Copilul simte dacă este dorit sau nu. Și astfel, personalitatea lui devine puternică sau slabă.

Cu această personalitate, puternică sau slabă,  se nasc și trăiesc apoi în anii tereștri. La un moment dat, din pricina multor dezamăgiri și a lipsei de dragoste, din pricina unui caracter slab, mulți tineri obosesc psihic în căutarea lor după împlinirea nevoilor psihice și sufletești. În fața unor cazuri extrem de grele, ne punem uneori întrebarea: „Ce i-a lipsit unui student strălucit, singurul copil din familie, ca să își pună capăt vieții?” sau „Ce i-a lipsit unui savant, unui om strălucit, împlinit pe toate planurile, să sfârșească în chinurile aspre ale sinuciderilor?”

Și de fiecare dată ne-am confruntat cu această nevoie interioară de a fi iubit, acceptat și prețuit. Nevoia psihică de a fi „cineva” și pentru care multe persoane nu au curajul să se destăinuie. O căutare zadarnică... crezând că dacă devin elevi străluciți, dacă au o carieră frumoasă, sau se afundă în băutură și droguri, vor umple golul sufletesc.

Puțini înțeleg că două cuvinte simple și spuse la vremea potrivită sunt ca un balsam pentru suflet. Două cuvinte cu o forță extraordinară pot schimba în totalitate viața cuiva.

„Te iubesc!” Atât de simplu, sincer și curat, aduce lumină pe chipul celui obosit de căutare, alină suferința unui suflet bolnav și dă „viață” copilului cu inima adormită între virtual și realitate. Am întâlnit persoane în vârstă, strigându-și la anii bătrâneții lor, mama. Și atunci am înțeles că mama este căutată și chemată cu mai multă ardoare în cele două etape ale vieții. La începutul și spre sfârșitul vieții noastre terestre.

Am întrebat anumite persoane în vârstă: „De ce vă chemați mama, care a trecut de mult timp în lumea celor drepți?”

„Pentru că acum, când realizăm că umbrele morții ne cuprind, când frica copleșește tot mai mult sufletul nostru, acum, când suntem în pragul părăsirii acestei vieți terestre, avem nevoie mai mult ca oricând de ființa cea mai iubită.  A sosit din nou timpul când avem cel mai mult nevoie de ea, ca pe vremea când erau doar niște țânci.”

„De ce?” am întrebat.

Ați cunoscut în viață diferite persoane importante. Ați trăit alături de un partener pe care l-ați iubit și v-a iubit. Ați crescut copii care vă iubesc, de ce tocmai acum, când aveți vârsta de 70, 80, 90 de ani, vă strigați mama tot mai des?”

„Pentru că dragostea mamei întrece dragostea oricărui partener. Pentru că nimeni nu îți înțelege suferința, încercările și zbaterile sufletești mai bine decât mama. Dragostea ei înțelege mai bine decât oricine cum te simți în momentele de singurătate și de frământare spirituală. Pentru că nimeni nu știe mai bine decât ea, cum te simți să închizi ochi neștiind dacă a doua zi te vei mai trezi sau nu. Și nimeni nu simte mai bine decât ea, câtă bucurie cuprinde sufletul, că a doua zi încă mai ai harul să vezi lumina zilei.  Nimeni nu știe mai bine decât ea ce înseamnă „teama umbrei morții”

Și astfel, am înțeles că trecerea pe care o ai din această viață contează foarte mult de relația pe care ai avut-o cu ființa care ți-a dat naștere și relația ta cu Creatorul. Însă, sunt persoane care nu pot spune același lucru și uneori trebuie să le dau dreptate.

Am întâlnit și persoane care nu au avut bucuria să își cunoască mama sau alții, și mai rău,  nu au simțit iubirea maternă. Însă mulți dintre aceștia l-au avut pe Dumnezeu în sufletul și gândul lor. Iar El a fost alături de ei până când, cu zâmbetul pe buze, au închis ochii pentru totdeauna „adormind” liniștiți în brațele Sale.

Lumea are nevoie de dragoste și înțelegere. Ar trebui să ne mirăm atunci când cineva este determinat să facă răul în viața sa. Aceasta trebuie să fie mirarea noastră și nicidecum să întrebăm cum poți avea curajul să spui cuiva „Te iubesc!”? Din cauza lipsei de iubire este atâta vulgaritate și răutate în lume, iar oamenii nu se mai respectă între ei. Dar deseori se produc confuzii din cauză că iubirea, de cele mai multe ori este înțeleasă greșit.

Adulterul nu este iubire. Mila, compasiunea excesivă, nu înseamna iubire... frica de a pierde pe cineva drag, nu este produsul iubirii curate iar dragostea adevărată nu face rău apropelui său, ci din contră, aceasta protejează identitatea și statutul persoanei respective.

Dragostea adevărată nu „împinge” partenerii în brațele altor persoane. Mi-a spus un pacient: „Draga mea, este adevărat că noi, prin comportamentul nostru, de multe ori ne „împingem” partenerii în căutarea altor persoane...” Și a trebuit să îi dau dreptate, punându-mi simpla întrebare: „Oare de câte ori, chiar noi, femeile, unele dintre noi, „mai vorbărețe” nu ne determinăm partenerii să „plece în lumea largă?”

Cine își iubește partenerul, familia, acela știe să facă distincție între dragostea curată - Agape și între celelalte tipuri de dragoste, fiecare tip de dragoste, având priorități în viața noastră. O înțelegere cât mai bună a acestor cuvinte „Te iubesc!” atât de simple, dar sincere, se află încă din leagănul familiei. Înțelegând ce înseamnă adevărata dragoste și fiind copleșiți de ea,  nu ne vom mai mira niciodată, ori de câte ori folosim această expresie „Te iubesc!”

Din contră, vom înțelege că fără aceste cuvinte, este imposibil să trăim în viața de zi cu zi. Fără magia dragostei, nu vom putea răzbate peste dificultățile vieții. Ea fiind sursa energiei vieții noastre interioare. Vindecarea sufletului și psihicului nostru. Dragostea este singurul medicament și singura metodă prescris ă pentru vindecarea bolilor sufletești.

Și închei spunând că „Dacă Dumnezeu ne-a dat aceasta putere, de ce să nu ne folosim de ea?” Atunci, lumea va deveni mai bună, copiii mai ascultători, partenerii mai iubitori și părinții mai înțelegători, folosind cât mai des „Te iubesc!” Nimănui nu îi va fi frică că te va pierde, dacă vei împărtăși aceste cuvinte celor din jurul tău, iar tu nu vei trăi cu frica că vei pierde pe cineva drag. „Te iubesc!” sunt cuvintele care pecetluiesc orice relatie,  îndiferent de gradul acesteia.

Ligia-Gabriela Janik (Aldingen – Germania)


CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Nu este-n lume vreun suiș să n-aibă și un coborâș.
2. Succesul de pe urma amețelii: Are parte de succes doar acela care știe cum să-și amețească semenii.
3. Legea acțiunii și reacțiunii: Doi politruci se atrag atâta timp cât amândoi respectă cutumele hoției și se resping când hoțul mai mare ajunge tâlhar.
4. Postulatul politrucului postdecembrist: Cum vulgu-i veșnic cârtitor, fă pentru tine cu mult spor!
5. Oricâte-n viață ceasuri vei strica, la urmă ceasul tot îți va suna.
6. Nu-i nimeni sfânt și nimeni drac, deși cei doi în inimi zac.
7. Tot mai des popii spun ceea ce nu vor să fac și fac ceea ce nu vor să spună.
8. Cine greșeala nu-și asumă, din indolență și-a făcut cutumă.
9. În bine răul eclozează ca larvele de fluturi într-o varză.
10. Oricine binele îl cată, chiar dacă-i rea calea urmată.
11. Oricâți tovarăși ai avea, tot singur mergi pe calea ta.
12. Cu cât calitatea drumurilor pe care mergi în viață este mai proastă, cu atât este mai bună calea vieții.
13. Din toate drumurile vieții, doar drumul inimii curate te duce la viață.
14. Dacă Roma este totuna cu inima omului, atunci da, toate drumurile duc la Roma.
15. Magistrala inimii – drumul fără sfârșit al inimilor care se jertfesc.
16. Apropierea fizică ajută la o mai bună cunoaștere a distanțelor spirituale.
17. Oamenii fără inimă sunt mai expuși la boli cardiovasculare decât oamenii care-și dăruiesc inima.
18. Cunoașterea-i înfăptuită prin recunoaștere cinstită.
19. Când ai puterea morală să recunoști valoarea dușmanului tău, propria ta valoare are numai de câștigat.
20. Principiul de bază al căpățânosului: Să aștepte de la alții ceea ce el nu poate să facă și să facă taman ceea ce nimeni nu se așteaptă.
21. Unii taie zilnic la piroane, deși în viața lor nu au pus mâna pe un piron.
22. Fără minciuni cu grijă poleite, toate politicile sunt falite.
23. Decalogul se bucură chiar și de respectul acelor inși cărora nici prin cap nu le trece să-i respecte poruncile.
24. Pentru ingrați uitarea face/cât în pustiu mana cerească –/cu ea-și acoperă obrazul,/ca el grosimea să-și sporească.
25. Singura eroare a Creației este omul. Intens preocupat să corecteze această eroare, Dumnezeu Se arată dispus să-l ierte pe om, cu toate că nu poate să uite ce I-a făcut acesta, pe când omul, vizibil indispus de felul cum a fost conceput, este tot mai aproape să-L dea uitării pe Dumnezeu.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

JURNALISTICĂ MODERNĂ
într-o gară
pustie aranjasem - rezolut - câteva
întrevederi (şi interviuri) urgente: prima şi
primul - cu patru jurnalişti ai
timpului trecut – plasaţi între
paranteze pătrate: [„o, nu
noi mai putem aştepta – oricât – eram doar în
eterna nesiguranţă a trecerii”]  - şi astfel – cine ştie pe
câtă vreme - de ei am scăpat
 
mai rămăseseră
lady Chatterley – un
necunoscut de buzunar şi
o fereastră de cenuşă – luminată de o
lumină mereu la fel de
necunoscută
 
dar lady Chatterley tocmai se
rătăcise – din nou – de iubitul ei
pădurar – se rătăcise
de pădure – în pădure (nici ea
săraca nu mai ştie prepoziţia exactă – pentru
întunericul pierzaniei!) – deci
 
să trecem la
necunoscutul de buzunar – ...dar
o, zei! – sacrébleu de jar! – haina mi-o uitasem într-o
cracă de stejar (din codrul de bezne al pierderilor
chatterley-ene!) – pe când îmi spionam
scumpa mea
proprie umbră -  prelungită libidinos de întârzierea
nefirească a soarelui printre noi – ca urmare
 
nici tu haină – nici tu
buzunar – nici
necunoscut – nici
nimic...
 
n-are a face  – voi trece măcar o dată prin
fereastra de cenuşă
vulcanică – luminat de o
lumină mereu la fel de
necunoscută – şi
gata
 
...iată ce înseamnă să fii expeditiv şi să profiţi de
cuceririle temporale ale
jurnalisticii moderne
 
CEAŢA ŞI POETUL
Motto: „eu nu-mi fac rost de griji – ci
griji de rost!” 
e-o ceaţă-atât de deasă – de nu se văd nici sfinţii
se zvârcolesc fantasme de orbi în agonie
demonii prind pe frunte coroane precum prinţii:
să fugi din om în bestii devine-o isterie
 
de ce să-ţi vezi durerea – când poţi ucide zeii?
de ce să fii martirul – când scânteie jungherul?
de ce să-ţi rişti regatu-n văpaie – precum leii
când poţi să fii măgarul ce-şi apără ungherul?
 
...e ceaţa mumă bună a laşităţii lumii
e lut ceresc în care cârtiţa propăşeşte!
de ce s-ar da năierul în largurile spumii
 
când poate să se-ngraşe de câte ori rânjeşte?
...Poetul nu s-ascunde – se sinucide-n mite:
un cimitir golgotic de lacrimi răstignite
 
BALUL IUBIRII DEMONICE
telegarii de zăpadă mi-au adus colo-n pridvor
doamnă de smarald şi nadă pentru vis şi pentru dor:
dintre pernele din troică a păşit pe al meu suflet
ca pe-un astru-al răstignirii îşi struneşte lira-umblet
 
doamnei de smarald altarul i-am pictat cu raze rare
mi-am înfipt crucea-adorării drept în inimă de Gral
rând pe rând eu sting în ceruri zodii reci – rodii bizare:
serafi negri – heruvi roşii sângerează-n culmi de bal
 
cavaleri sunt unicornii – lebede sfinţesc agheazma
iar regină a plutirii – doamna mea şi-al ei smarald
mă învaţă liturghia de iubiri a toată preajma
 
până ochii-mi plâng nu lacrimi – ci un sânge tot mai cald
...a iubi: recitativul asfinţind demonici ochii
când se răstignesc păunii pe-uragan regal de rochii
 
LA O MARGINE DE LUME
la o margine de lume – prin cetăţi de rugi de mure
pitulat în târzii stele – crai peste grădini mahmure
cer scăzut şi sfinţi de vineri învelesc în flori lehuze
întâlnesc în taină magii cu prorocitoare buze
 
la o margine de lume – grănicer de vise treze
singuratic prepuielnic socotesc albine-amieze
şi când seara cu răcoare-mi fulgeră pitic regatul
din păduri căzut de trude vine Crist să-mi ceară sfatul
 
fierb la marginea de gânduri tainele orânduirii
cari târziu dospi-vor chipuri – colo sus – lumii mâhnirii:
căci aici sub zarea verii pritocesc vinul luminii
pentru când în lumea mare iar vor năpădi ciulinii
 
de aici – din valea-uitată-a untdelemnului sfinţirii
cresc piticii rădăcina aştrilor dedaţi uimirii
cresc isteţi piticii lunii leac de alinare-a firii
şi iertări pentru toţi zeii ce-or deschide porţi privirii
 
e o lume-aici de ierburi ce-nfloresc muguri minunii
e o lume umilită – glasnică vrăjind cu-alunii:
nimeni nu o ia în seamă – toţi îşi uită azi străbunii
dar dinspre blajini spre ceruri se descătuşez colunii!
 
HRISTOS POETUL
n-a dulgherit şi n-a mâncat slănină
ci-i vizionar Poet – zidar al rănii:
a-nchipuit cu truda Lui senină
pe Omul-Munte – viscolind dihănii
 
izbânda Lui – mutând zări şi istorii
smulgând din pântec -  mirul de lumină
preschimbă crima în arcada florii:
schilodu-acum e flutur fără vină!
 
cultura leprei – cumpăna orbirii
prin cuvântare-s turnul de văzduh:
căci Golgota-i veninul nou-privirii
 
şi înflorirea cărnii în Sfânt Duh!
...de-asprimea Lui Hristos tocim păcatul
şi-I regăsim în Frumuseţe – sfatul!
 
TOCMAI  CÂND VAN GOGH SE PREGĂTEA...
...istoria a intrat în pauza de
masă – şi apoi a
adormit – tocmai când Van Gogh se pregătea să-şi
înceapă pictura: „ia uiteee...” – murmură el pe
gânduri – şi-l întrebă pe
soare: „ce să fac?” – „vino cu mine-ntr-o
floare” – spuse blând
soarele – şi aşa apărură pe
pânze – florile soarelui...
 
...a mai trudit Van Gogh o
vreme – la diamantele schimbătoare-ale
lunii – dar – dezorientat de asemenea
tangaj nebunesc al
ritmurilor cosmice – se dezgropă din
păduri – şi întrebă alarmat
păsările: „ce
să fac?” – şi pe loc îi dădură fâlfâindele aripi
răspuns – un răspuns care se auzi de dincolo de
freamătul perdelelor şi
pendulelor cerului: „apuc-o pe drumul de
stânci înalte – spre
paradis” – şi – ca prin farmec – îl orbiră
fulgerările îndrăgostite ale
văzduhului...
 
...apoi amurgi prin vecini şi Van Gogh nu-l
slăbea pe Dumnezeu: „preasfinte – ce să
fac?” – şi Dumnezeu îl linişti: „vino cu mine în
miezul de noapte al
chiparoşilor” – şi
deîndată pe pânze se aşternu
umbra morţii – Van Gogh
nedumerit – întrebă Moartea: „ce
să fac?” – şi Moartea îi răspunse
neîntârziat: „nu mai fă
nimic – deja ai făcut prea multe greşeli
elementare: ca să ţi le repari – desfă-ţi fiinţa în
mii de mierle – hămesite toate pe veci de
lumina oceanului grâu” – şi Van Gogh
încercă să se despartă de
sine – dar mierlele povesteau mult prea
repede şi strident minunile
întunericului şi ale
luminii – încât Van Gogh trebui să-şi trimită înainte - în
recunoaştere – printre
războinicii celeşti ai
auzului – urechea
cu care se ascultă între ei
aştrii – urechea - cu care
se ascultă-ntre ele cristalele negre-ale
pământurilor din
cer...
 
...toate cele şapte zile ale
creaţiei îi ocupaseră – într-un ritm îndârjit – toate
pânzele: mâhnit – fără
istorie şi cu pânzele strălucind orbitor de
lumini pe care nu le mai înţelegea – Van Gogh – fără
să mai întrebe pe nimeni nimic -  schimbă
direcţia cârmei corăbiei şi direcţia
vânturilor – schimbă direcţia tuturor
suflărilor şi direcţia tuturor
sufletelor  - şi înălţă toate
pânzele – către zenitul
necunoscutului...
 
...de atunci şi până astăzi – privind picturile
lumii – aşteptăm să se pogoare – cu toate maldărele de
revelaţii subsuoară – din Empireu
vocea roşcovană a
lămuririi zeieşti: poate că atunci se va trezi şi
istoria – ştergându-şi ochii cu
rouă de privighetori şi
plină de
Cuvânt – şi va
întreba – logic: „ce să
fac?
 
CREZUL POETULUI
nu privi bezna bocindă – nici călăi vicleni ai lumii:
priveşte la Dumnezeul revărsat în Arta Sfântă!
azi cetatea-i năpădită de dezlănţuiţi nebunii...
peste hoituri – peste tronuri – dansul ciumei se-nfierbântă!
 
nu te-ncrede-n vreo lumină – doar în focul din cuvinte:
în proorocirea limbii se vor prăbuşi ciclopii!
de-azi încolo carnea morţii să nu te mai înveşmânte
căci Hristos n-are nevoie nici de calp şi nici de còpii!
 
a venit pe drum de noapte să te-nduplece beţia
s-a deschis desfrâu-n pagini s-umple enciplopedia:
fulger fii şi arde-n stihuri toată-a lumii-obscenă carte
 
scrie-n slavă epopeea Frumuseţii dindeparte!
...plin Cuvântul să destrame idolii scorniţi de ceaţă
ca făclii vor arde laşii: Crist se vrea privit în faţă!
  
SFÂNTUL DE VINERI
lui Van Gogh
îţi mulţumesc pentru-ncăpăţânare
arzând pe pânză ca şi-n viaţă - -exasperat!
pe Dumnezeu îl culci în chiparoşi – curat
trezit Hristos – numeşti-l soare-n floare
 
pictezi cu-arterele deschise curcubeu
fierbi sânge pe pământ precum şi-n cer:
pe pânză-nghesui zeul lângă zeu
încât brusc raiu-ai vlăguit – apter!
 
înfometat şi mìzer sfânt de vineri
ai tâlhărit de rosturi universul
urechea ţi-ai desprins – s-asculte versul
 
care cutremură-n extaze aştri tineri
...iscat altar de sori care trudesc
îţi mulţumesc – Van Gogh – îţi mulţumesc
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

LICURICI
De prin Ardeal, de pe la noi
Vin licuricii în şuvoi
Cortegiu lung de lampadare
În noaptea singură, prea mare.
Mă cheamă să mă lumineze
Să-mi fie gândurile treze
Ca până-n zori când ne-ntâlnim
Să-mi pară lumea un chilim
Peste pământ scânteietor
De-atâta dor, de-atâta dor...
 
CASA PĂRINTEASCĂ
Pierdută în tăcere şi nemişcare,
Trăia şi răsufla ca înainte.
Razele lunii jucau închipuiri,
Feste ciudate şi pentru imaginaţia unui visător.
Cum stăteam pierdută în tăcere şi nemişcare
Puteam să jur că nu era goală,
Casa trăia şi răsufla la fel ca înainte.
Ferestrele erau luminate,
Perdelele fâlfâiau lin în noapte,
În bibliotecă uşa întredeschisă,
Uitaţi pe birou ochelarii mei,
Alături de vasul plin cu trandafiri tomnatici.
 
Un nor nevăzut până atunci
Acoperi luna, oprindu-se o clipă,
O mână întunecată înaintea unui chip.
Nălucirea pieri
Şi luminile ferestrelor se stinseră.
Aveam înaintea mea
Ziduri tăcute… fără suflet.
 
În vis, pe când norul acoperea luna,
Mă aflam departe
Şi aveam să mă trezesc în camera mea
Oftând, deschizând ochii
Mirându-mă de soarele strălucitor,
De cerul larg şi senin,
Atât de deosebit,
De dulcea lumină din visul meu
Rodica Elena Lupu (Bucureşti)

STUPORE
Si ritrasse per un istante
e si vide trafitto da un raggio
ad altezza di stomaco,
del timido poeta non restava nulla,
un muni lo invitò ad osservare
e a capire
e per rispetto, a tacere.
Si levò le scarpe
e il tappeto già aveva speso la sua forma:
sotto di lui tutto parve illusione,
le ore si disgregavano e diventavano sabbia,
quanti granelli o similgocce,
tutto era sparso nell'etere,
una clessidra rotta,
tutto era gioco, già, una prova,
gli attori si tolsero i costumi di scena
e lo spettacolo alla sua naturale conclusione
comunque da festeggiare,
né vincitori né vinti
soltanto..
 
STUPOARE
Se retrase pentru un moment
şi se văzu străpuns de o rază
la înălţimea stomacului,
nimic nu mai rămânea din poetul timid,
un muni l-invită să observe
şi să înțeleagă
şi din respect, să tacă.
Se descălță
şi covorul consumase deja forma lui:
sub el totul păru o iluzie,
orele se dezagregau şi deveneau nisip,
cât de mulți grăunți sau cvasi-picături,
totul se răspândise în eter,
o clepsidră spartă,
totul era joc, tocmai, o probă,
actorii îşi scoaseră costumele de scenă
şi spectacolul concluziei lui naturale
oricum de sărbătorit,
nici învingători nici învinşi
doar..
 
L’ULTIMA PROFEZIA (A PETER DEUNOV)
Non cadrà un capello dalla testa del giusto,
la schiena del gatto
rivolta a oriente,
fragole al desco
dell'ultima profezia
stravolta dal nonsense,
una scheggia di vetro
ora diamante
che saprà recare
effetto farfalla
il vento a favore,
setoso di sabbia.
 
ULTIMA PROFEŢIE (LUI PETER DEUNOV)
Nici un fir de păr nu va cădea din capul neprihăniților,
spatele pisicii
îndreptat spre orient,
căpșuni la masa
ale ultimei profeții
răsturnate de nonsens,
o schijă de sticlă
diamant acum
ce va ști aduce
efectul fluture
vântul favorabil,
mătăsos de nisip.
 
TERZO OCCHIO
E dal cancello entrava
polvere di gesso,
nuvole di luce all'ingresso,
pigne abbandonate sulla credenza
e da quest'ingombro
ricavo silenzio
e tutto pare adesso
libero dalla quarta dimensione..
fogli di quaderno a righe
volan dalla finestra
sopra un rigido platano;
soglie erbose
riportano al calore
d'una mano che s'allontana
e notte si scolora
dipinta dalla rosa
divina che accompagna all'uscita
dell'ultima illusione.
 
AL TREILEA OCHI
Și din gard intra
pulbere de ghips,
nori de lumină la intrare,
conuri de brad părăsite pe bufet
și de sarcina aceasta
obțin liniște
și totul arată acum
lipsit de dimensiunea a patra..
foi de caiet cu linii
zboară prin fereastră
peste un platan rigid;
praguri ierboase
readuc la căldura
unei mâini ce se îndepărtează
și noaptea se decolorează
pictată de trandafirul
divin care însoțeștela ieșirea
ultimei iluzii.
 
BLU
Palpitano i minuti
nel pomeriggio essudato,
fiori di cicoria
coloran l'aria
e secca nella gola
l'ultima goccia di vișinată.
Agata blu il cielo
che dalla stanza s'apre
e spiega il ruolo
che una vita ci diparte.
 
ALBASTRU
Palpitează minutele
în după-amiaza asudată,
flori de cicoare
colorează aerul
și se usucă în gât
ultima picătură de vișinată.
Agat albastru cerul
care din odaie se deschide
și explică rolul
care o viață ne desparte.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

VIZITA VIILOR
De la o anumită vârstă omul trebuie să se bucure şi să se-nchine că se trezeşte dimineaţa. Eu sunt un asemenea bucuros. Eu, soţul Telei Trucală de 40 de ani şi de 65 trăitor-vieţuitor, care sunt luat din scurt de aleasa inimii şi culeasa creierului:
- Ce mai faci, că e soarele sus?
- Ce-aș dori să fac zilnic, dar nu se poate decât în week-end...
- Adică?
- Sorb cafeaua americană și-nghit sandvișul de cuvinte dintre coperțile unei cărți.
- Nu puteai să spui, simplu, citesc? Și, mă rog, beau cafea.
- Ba da. Dar nu fac asta. Între a bea, sinonim cu a te adăpa, și a savura sinonim cu a simţi o plăcere eminamente omenească, e o mare diferență. Și între a citi – valorile contorilor de apă sau denumirea sărbătorii din calendar pe care, uneori, o vestește clopotul bisericuței de cartier – și a ronțăi cuvinte crocante ori a te delecta cu metafore aromate e o diferență ca între a lâncezi pe marginea unui bazin termal sau a pune trupul și spiritul la treabă în apele tămăduitoare.
- Ei, poftim! Și ce... mă rog... ronțăi, clefetești și înghiți tu din cartea aia, de-o găsești așa de savuroasă?
- Un sandviș sau dacă vrei un tapa spaniol că tot e vorba de un volum de povestiri latino americane.
- Mai bine ai mânca un sandviș adevărat, să nu bei... pardon... să nu sorbi sau... să nu savurezi cafeaua pe stomacul gol...
- Mâncarea... alimentele pline cu euri duc la obezitate, fac burtă...
- Dar cuvintele alea, frazele pline cu euri ideologice nu duc la obezitatea minții? Nu-ți fac capul mare și creierul buhăit?
- Ha, ha... Aș vrea eu să-mi umplu encefalul cu astfel de cunoștințe, idei, date, informații... Oricum, fără să vrei ai făcut o remarcă frumoasă: obezitatea creierului. Numai că abuzul de lectură, consumul exagerat de texte nu îngrașă, nu afectează ci tămăduiește neuronii.
- Haida, de! De-aia sunt pline spitalele de nebuni cu cititori de-ăștia iraționali, abuzivi, descreierați. Mâine, poimâine ai s-ajungi și tu să mergi pe drum și să vorbești singur, că nu-ți ajunge cititul. Mai te chinuie și preparatul de hrană de-asta din cuvinte pentru alți gurmanzi dispuși să... soarbă cu ochii asemenea oferte culinare pentru cerebel. Citești și scrii, altceva nu știi să faci și nici nu vrei să-nveți. Am înţeles c-ai terminat şi personajele din realitate şi ai de gând să treci la lumea cealaltă, să te ocupi de morţi!
- Ai auz bun, deşi te lauzi cu o hipoacuzie enervantă. Ce-ai mai vrea să fac altceva?
- Să produci bani.
- Păi...
- Pensia n-ajunge.
- Bine, dar...
- Nici un dar. Sau mai bine zis chiar de un dar, de mai multe daruri e vorba...
- Fii mai explicită.
- Lasă c-o să fie explicit, după amiază, fiu-tău...
- Vorbești de Costin?
- Da, de el și de nepotu-tău Matei, care-i fiul lui.
- Păi nu-s și, fiul, ca și nepotul, deopotrivă, și ai tăi?
- Or fi, dar eu nu mai am nici un ban. I-am consumat pe alimente și pe cheltuielile casei. Ce știm noi: citim, bem… scuze… savurăm cafeluță, mâncăm bănănuță și apoi ne delectăm: adică scriem. Scârțâim penița până seara, după care căutăm brânzica și lăpticul... pentru a savura… cina… Stăm cu nasul în calculator, ne uită Dumnezeu cântând sub duș sau privind pe fereastră și mai lăsăm și luminile aprinse cu orele. Toate astea costă...
- Asta era?! Despre acest adversativ era vorba?
- Ce vrei să spui?
- Ziceam de dar. Dar însă, cum se exprima fostul vecin, răposatul Birjă, de i-a rămas porecla Darînsă.
- De la răposatul şi adormitul rob al lui Dumnezeu, Viorel Birjă, doamna Zambilica – ajunsă madam Fiereanu acum, că doar știi că s-a recăsătorit cu matrapazlâcistul ăla care-a făcut învârtelile cu casele din Dobroești și, pentru că e prieten cu tartorul Ermolai Hoțeanu, n-a pățit nimic – a moștenit o avere imensă, iar el, săracul, că și uitai să-l pomenesc la biserică de Înălțarea Sfintei Cruci, putrezeşte printr-un cimitir de ţară.
- De unde știi că nu o să moștenești și tu așa ceva după moartea mea?
- Păi da, c-așa ai făcut mereu! Ce crezi că nu știu c-ascunzi bani? Că ai conturi, că alimentezi pe furiș clanul Tulea...
- Pe cine?!
- Nu te mai face că nu știi: pe mă-ta, pe soru-ta și pe nepoată-ta. Tanța, Domnica și Miliana. Hoașca, Musca și Mușița. Plus Viermele, că Musca mai are un prunc, fiindcă a fost vrednică, a ținut doi bărbați cu cununie și s-a-ntins cu alții, pe care doar Dumnezeu îi știe…
- Dumnezeu, da, dar vă că şi roaba Lui e la curent.
- Da, ştiu,eu şi toţi care vor şi nu vor. Că la asta s-a priceput surioara şi nepăţica ta…
- Avem exemple și-n arborele nostru genealogic, de la violata Frusina maica Doamnei K, respectiv a dumneavoastră, stimată doamnă din afara clanului împrumutat din literatura clasică, la corupătoarea de generali Modreni, precista de Obligați care te-a crescut și educat, distinsă doamnă Catela, care ai două perechi de părinţi, ambele trecute-n lumea umbrelor sumbre, cum zice nonsensul folosit dinadins...
- Să nu fii obraznic! Mai bine du-te și te spală c-ai împuțit apratamentul cu mirosul de transpiraţie și schimbă-ți rufele că acu sună musafirii și parc-o văd pe noru-ta Zizi cum strâmbă din nas, iar pe fi-tu Costin cum începe să pufăie ca mocăniţa de pe valea Izei.
Da, fiul meu, căruia, atunci când era mai mic decât fiul lui de acum, îi ziceam Cos, chiar Cos de alfa  ori direct Cosinus, iar mai încolo, când a devenit consumator de bani l-am poreclit, tot cu prima parte a numelui, dar mai lung: Cost. Colegii de joacă şi, acum, cei de serviciu, îi ziceau şi-i zic Costi ori Truculeţ.
- De unde știi c-or să vină în vizită ex-noru-mea și încă-fiu-meu? o întrebai pe consoarta mea justiţiară.
- Păi ce, tu  nu  știi? Nu te-a sunat domnul înaltul funcționar UE?
- Nu. Acum aflu.
- Foarte bine. Spală-te, schimbă-te și marcă banul, cum zicea Darînsă, că tot îl invocarăm.
- Care ban? Și de ce?
- Să-și cumpere Matei haine și rechizite că peste două săptămâni începe școala. Tu pe ce lume trăiești?
- Pe lumea cealaltă.
- Se vede. De-aia puți ca un cadavru.
Am sobit o înghițitură de cafea rece și am dispărut în baie. Când să ies, înfășurat cu prosopul, ca Eminescu în manta-i singurătății, în ușă dau peste Matei:
- Bunicule, ți-am văzut butt-ul. Să te bărbierești că ești plin de păr peste tot!
Râsete. Apoi, glasul Telei:
- Nu s-a tras bine din maimuță, Matei.
Alte râsete. Apoi tăcere și dondăneli. Apar și eu primenit și parfumat.
- Iar folosești sprayuri de-alea ieftine, tată? se strâmbă fiul meu şi progenitură a mamei sale.
- Lasă-l Costine. Dacă veneați mai devreme mirosea a... pâciuli. Adică a pâci.
- Ce e ăla pâci, mami?
- Să spună bunica.
- Îți explică bunicul, că el, în Valeaseacămberg, a avut capre pe care le ducea la pâciul tușă-si Leanca.
- Pâciul e un țap. Bărbatul caprei, dragul meu nepoțel, cum berbecul este soțul oiței sau mioriței, care are miel.
- Și acest pâci miroase a parfum?!
Râsete înnădite. Doamna educatoare Catela Trucală dă cu fasolea în muci:
- Da, miroase a pute, ca și camera de dezlegat rebus a lui bunicul, după ce-și face treaba mare acolo!
- Dar și tu miroși a pâci când ieși de la WC, bunico!
- Bravo... Frumos subiect de dialog găsirăm, iubită mamă și dragă tată, constată, corect, Costin cel cu preţ de... cost!
- Păi... iubită mamă a lui Matei și dragă tată al aceluiași nepoțel al meu, propun să-l schimbăm. Ce alizeu, mistral sau băltăreț v-aduc pe la noi?
- Alizeu, băltăreț, mistral, crivăț... sunt niște vânturi, mai puternice zise și vifore ori mai calme ca briza. Am precizat pentru tine, Matei, căci aşa face tata: foloseşte cuvinte rare, deşi ştie că unii dintre noi nu-s genii ca el.
- Ca briza de mare, mami? Ca aia de bătea la Marea Egee sau la Adriatica unde am fost cu voi, ori la Marea Neagră, unde am fost cu bunicii!
- Da. Așa. Acum lăsaţi-mă să-i răspund lui bunicul de ce l-am vizitat.
- De ce i-am vizitat, c-am venit la amândoi. Întâi să vedem ce mai fac, cum o mai duc, dacă sunt sănătoși... temporiză mama lui Matei.
- Tati, tati stai, dar tu ai spus în taxi deja că bunica nu e sănătoasă la cap, iar bunicul e bolnav la trup.
Hohote, reacții, comentarii. Bunica fiind la bucătărie n-a auzit remarca nepotului. Mai bine! Costin reia.
- Am venit în vizită, fiindcă vacanța e pe terminate și școlarii reîncep școala.
- Și tu, nepotul meu Brutus?
- Eu nu sunt... cum ai zis. Eu sunt elev Matei C. Trucală, clasa a II-a A.
- Și eu sunt fost elev Ștefan C. Trucală, clasa a XIII-a Z.
- Da, mami?
- Dacă așa zice bunicul, așa e.
- Păi mi-ați spus că litera dintre nume și prenume este inițala tatălui. Or tatăl lui bunicul nu e tati al meu!
Râsete, murmure, precizări.
- Tatăl meu și străbunic al tău, adică soțul mamaii Tanța din Valea Seacă s-a numit Constantin.
- Zis Cotonogul sau Costică Obădatul, dădu și cu mucii în fasole, bunica Atela, baroana de Obligați.
- Mamă... Matei dorea să vă spună ceva, să vă roage ceva... pe tine şi pe tata.
- Dar le-am spus deja: să ne daţi bani pentru haine, ghiozdan, adidași, cizme și rechizite.
- De ce? Mergeţi câteştrei la şcoală?!
- Nu. Doar eu merg.
- Tu ai zis să ne daţi. De fapt vrei doar tu!
- Da… Să-mi dai… daţi…
- Păi așa se cere?
- Dar cum, bunicule?
- Iei pistolul cu bile al lui taică-tu, mi-l pui în spinare și comanzi ca-n filme: Banii sau viața!
- Spune-i, mami lui bunicul că nu ne trebuie viața lui. Că-l lăsăm să trăiască mult ca să ne poată ajuta să creștem și noi și să învățăm carte ca el.
- Bine. Atunci vreau să cumpăr o poezie. Să-mi recite cineva o poezie mică și frumoasă.
- Eu nu recit că sunt în vacanță.
- Recit eu...
- Păi dacă recită bunica îi dau ei banii.
- Foarte bine, bunicule. Dă-i ei și să meargă cu mami și cu tati la supermarket să-mi cumpere ce trebuie. Hai, bunica, spune poezia!
- Cățeluș cu părul creț...
- Nu pe-asta că ne-nvață să fim mincinoși și hoți.
- Somnoroase păsărele...
- Nici asta că nu e seară.
- Doamne, Doamne, ceresc Tată...
- Asta nu e poezie, e rugăciune.
- Codrule, codruțule...
- Nu ... că nu suntem la țară. Și nici nu mai e bună, că pădurile au dispărut...
- E lung pământul, ba e lat...
- Hei, bunico, nu ai văzut că e rotund?... Doar tu mi-ai dat… Pământul Pământesc...
- A fost odată ca-n povești...
- Iar povești? M-am plictisit...
- L-ați văzut cumva pe Zdreanță?...
- Cel cu ochii de faianță... Știu... Dar și poezia asta ne învață să vorbim urât și se supără Doamne, Doamne.
- Mai am un singur dor...
- Hai că nici cu asta n-ai nimerit-o, mamă. Iar cu morți și îngropăciuni? Bine că Eminescu n-a scris și despre pomeni...
- Câți bani vă trebuie, copii? pun eu punctul pe amândoi i din finalul copiilor.
- Mulți, bunicule, fiindcă trebuie să-și ia și mami pantofi și tati geacă...
- Chiar așa mulți nu mai am, fiindcă...
- Fiindcă trebuie să mai dea și la clanul Tulea din Valeaseacănberg!
- Ce zice bunica, mami?
- Nu știu, mami. Bunicul știe.
- A vrut să spună că mai trebuie bani și pentru ea, că vine lăsata secului și pomenirea morților, iar întreținerea și supravegherea moștenirii de la Obligați costă.
- Tată, pierdem timpul cu subiecte arhibătătorite. Vorba colindătorilor: Ne dați, ori nu ne dați?
- Sau plecăm acas’ buzați?
- Nu e frumos ce-ai zis, mami! Cine te-a învățat?
- Mamaia de la Fagu.
- Bine... Iată. Vă dau câteva persoalități ale românilor: Trei  Caragiale, doi Blaga și un Eminescu.
- E bine, mami?
- Da. E o mie de lei! Pupă-l pe bunicul.
- Ura! Super.
- Pup-o și pe bunica...
- Hei, bunico, tu miroși a... cum ai zis adineauri?
- A tuci... A fum... A mâncare... încerc eu o eschivă.
- Nu, bunicule, nu a fum. Miroase a țap.
Râsete. Murmure. Pregătirea pentru decolare.
- Nu stați la masă?
- Nu. Mergem cu prietenii noștri la restaurantul La Mama...
- Bine, Matei. Distracție plăcută! zisei cu oarece strângere de inimă.
- Simțiți-vă bine! zise și Tela de parc-ar fi rostit „Dumnezeu să primească”.
Şi vizita s-a terminat, mă simt mai uşor, uşurat sufleteşte şi buzunăriceşte, drept care mă pot declara apt combatant să-mi exercit dreptul la înnădituri. Să-mi continui meditaţiile, să reâncălzesc ciorba epică inspirată de morţi şi muritori şi destinată muritorilor cititori.
Aseară, pe o bucată de hârtie, tocmai constatam că munceşti, trăieşti, te zbaţi şi apoi, pleci de unul singur. Cei rămaşi nu mai pot decât să se-ntrebe dacă merita şi să ia o hotărâre: mai suferă ori îţi urmează pilda.
Cam aşa gândesc mai toţi care participă la slujba preoţească săvârşită cu prilejul unei asemenea plecări. Eu chiar aşa gândesc cu ochii holbaţi la ceea ce se întâmplă şi cu ceilalţi ochi dindărătul ochilor stând de veghe şi luând aminte.
Aşezaţi în semicerc, în faţa sicriului defunctului, preoţii mi se par ca nişte canapele ridicate într-un hol când se face curăţenie. Odăjdiile dintre faldurile cărora ies cădelniţe şi lumânări aprinse, două într-o mână şi trei în cealaltă, parcă ar fi feţe de plapumă din iatacuri boiereşti. Moarte celebră, slujbă de lux. Textele, însă, rostite solemn şi sonor de gurile bărboase ale canapelelor mişcătoare, pe rând şi împreună, sunt aceleaşi: invocaţii către divinitate şi laude pentru răposat. Toţi morţii, cum se ştie, sunt demni de laudă. Afară de cei care renunţă de bună voie şi din proprie iniţiativă la lupta cu viaţa: sinucigaşii.
Asta-i problema problemelor: scurtimea vieții hărăzite în raport cu infinitatea celei de apoi despre care încearcă să aducă vorba sacerdoţii. Plus raportul dintre certitudinea primeia și probabilitatea celeilalte.
Viața de chin și vai a muritorului, raportată la „traiul” de huzur și plictis a mortului reprezintă preocuparea mea ca înnegritor de file de carte și de călător printre mormanele de țărână ale dușilor.
Zic mormane de lut sau brazde cu vegetație în mod generic, fiindcă mormnintele sunt, unele, adevărate cazemate, vile, palate, monumente, cavouri, mausolee. Plus că, unii aleg ca metodă a trecerii spre acolo, scrumirea, cenușa, crematoriul, arderea. „Că-i obicei din daci lăsat”, cum glăsuiesc vorbele unui cântec.
Sunt și pilde de ardere (pe rug) a condamnaților la moarte. Arderea de viu. S-a renunțat la ea, afară de cazurile când unii cărora le-a ajuns cuțitul răbdării la os sau cine știe ce microb la creier, își dau foc ori, pur și simplu, din neglijență, neștiință ori cu ajutor din afară, inclusiv bahic, iau foc. Astfel de victime pot supraviețui, dar numai oameni nu mai sunt, pot muri doar calcinați ori sufocați, așa încât tot trebuie îngropați sau, rare ori, pot dispărea amestecându-li-se cenușa prin restul de scrum care s-a produs din pricina incendiului ce i-a mistuit.
Arderea, ca soluție alternativă la înhumare, produsă în cuptoarele crematoriilor umane, de unde se recuperează (chipurile) și se depune în urna funerară reziduul uman amintitor al trecerii prin această lume, este aleasă mai ales de către certații cu religia, fiindcă reprezintă o procedură anticreștină, un obicei ce intră în contradicție cu axioma ortodoxă potrivit căreia „din pământ suntem și în pământ vom merge”!
Și-n urma incinerării se pot naște morminte, numai că în acele cămări nu vom găsi moaște, peste ani și ani, ci aceste obiecte ca niște trofee sportive, pe care sunt înscrise datele minime din certificatul de deces. Urne care, uneori, sunt chemate la urne. Voturi date de defuncţi. Ca să iasă la socoteală, să se aleagă în jilţ politic muritorul hărăzit.
Unor astfel de aleşi, urniţi  cu ajutorul electoratului defunct li s-ar cuveni pedeapsa cu ştreangul, scaunul electric, glonţul, injecţia letală sau, ca-n vremea lui Iisus şi-n vremea de azi a musulmanilor radicali: cu piatra. Acei politicieni ai falsului, înşelătoriei, minciunii trebuie lapidaţi. Nuanţez: ar trebui! Precizez: zic şi eu, scriitoriceşte, dar nu gândesc aşa, c-ar fi pe lângă lege. Şi nu-mi arde să fiu pedepsit, osândit, decapitat, scrumit, să devin materie primă pentru urnă, aşa cum a păţit colegul de la Sibiu, Spriţache.
În aripa Adâncata a porumbelului păcii cerești (cum îmi închipui eu că este vizualizat așezământul sufletelor cu trupurile în țărână), adică în cimitirul Călugărița nu-s îngropate urne. Toți locatarii din livada de cruci de sub coasta care-o ia la vale atunci când plouă abundent, sunt acolo în carne și oase. Mă rog, aproape toți, numai în oase.
În cealaltă aripă, din Obligați, adică în cimitirul Adunați, la rădăcina plantației de cruci sunt oseminte, dar și urne funerare. La oraș, deh, dacă se trăiește altfel se și moare în alt mod.
Fâl-fâl-ul acestor aripi (și așa inegale) duce porumbelul constituit din trupul meu (păgân) și al Telei (habodnic) spre înalturile de meditație și tribulații pe seama temei: devenirea pentru viața veșnică a muritorilor și revenirea printre noi a muriților în chip de amintiri, vise, închipuiri.
Că veni vorba de amintiri, s-a aliniat la start în memoria mea șubredă chipul bătrânei din Bușteni care, în fiecare sâmbătă, urca o costișă grea, până la cimitirul dintre brazi spre a dialoga cu soțul ei, colonelul împușcat de un caporal care avea necaz pe el fiindcă era drastic, așa cum mi-a povestit văduva, deși adevărul făcut public de autorități era altul; sâmbăta, femeia venea și cu o sticluță de oranjadă plină cu untdelemn pentru a umple candela pe care o aprindea cu răbdare și, după vreo jumătate de ceas cobora panta localității montane, mergând acasă. În urma ei, la cimitir sosea moș Martin, golea candela de ulei, se lingea pe bot și aștepta să vină o altă sâmbătă. N-aș fi crezut, dar cât timp m-am doctoricit într-un sanatoriu din localitatea montană, am văzut spectacolul din cimitir (și pe cel dat de femeie și pe cel jucat de urs) de două ori.
Când ai căta, chemarea cimitirelor, ca temă de consemnat între coperte de carte, este una mereu vie, actuală, inevitabilă. Patul vieții, în majoritatea cazurilor e și patul morții. Pe salteaua pe care am fost concepuți, de multe or ne dăm și duhul.
Și-n acest caz, dacă aș face haz de necaz și uz de aplecarea mea spre facil, aș zice că avem de-a face cu CC al PCR. Adicătelea cimitir sau crematoriu al plecaților către rai. Plecați către da, stim, dar dacă-s ajunși acolo nu mai știm. Raiul poate fi iad, chit că, mai înapoi, citând un student inventiv, am demonstrat că în lumea de dincolo există doar eden!
Am avut și eu ca boss, prilejul să fiu maestru de ceremonii sau numai participant, în cazuri de deces sonor. Păi, da, un șef (de direcție) din Interne (care a înglobat abuziv revista „independentă” Scutul Țării în structura sa, a fost blestemat, cum am mai spus, cu curaj, mânie proletară și martori, cu câteva ore înainte de a decola spre SUA, de către șeful (încă) al publicației respective, aducă eu, cam așa: „Vă doresc drum bun, astfel: să traversați Atlanticul cu bine, dar aproape de New York să cadă avionul, să moară toți de la bord, afară de dumneavoastră, care să supraviețuiți în apă până vă sfâșie rechinii!” Respectivul n-a pățit ceea ce i-am prezis în aer sau în apă, dar a fost victima unui accident de circulație pe uscat, în urma căruia, acasă, i s-a întors doar numele. Eu m-am ocupat de mitingul de doliu.
Un alt coleg, fost șef ajuns subordonat la aceeași revistă, a murit înghețat undeva în Bărăgan, unde plecase la o mândră. M-am ocupat de organizarea ceremoniei morturare în Bellu. Cel care i-a luat locul, un poet adus de mine, dar care a început niște săpături susținute politic de ministrul-deșeu și, practic, de chiulangii profitori din colectiv, tocmai contra mea, a beneficiat și el de un blestem asemănător. La ceremonia cernită din același Bellu n-am mai putut fi decât martor. Și al treilea care a deținut funcția aceea de adjunct a avut o soartă asemănătoare, dar știindu-se cu musca trădării pe pălărie, înainte de a-i roade cancerul și ultima bucățică vitală, s-a spovedit la mine cerându-și iertare ca unui sacerdot.
De aceea și de atunci spun că Dumnezeu se află în relație directă cu mine, avem un fir cu telefon roșu prin care comunicăm. E drept că nu-i cer des și nici cine știe ce favoruri.
Dar, despre morți, numai de bine. Iar în privința răufăcătorilor ce pot fi aduși pe drumul bun, ca-n cazul altui fost adjunct la „Scut”, Anghelache Troiță, care a supraviețuit accidentului din America, i-am comutat blestemul ca să-i văd comportamentul ulterior. N-am mai apucat: și eu și el am fost victime ale aceluiași gunoi de ministru. Acum, așteptăm ambii, cu plaivazul în mână, reîmpropietărirea. Cu pământ. În pământ. Să devenim proprietari într-un cimitir, măcar pe doi metri pătrați de suprafață cu alți doi metri cubi de adâncime. Proprietari de pământ cesionat. Situat într-o zonă cât mai centrală. În văzul celor ce străbat aleile-peroane din gara cu garnituri-morminte.
Cimitirul (un Bellu, un Sfânta Vineri, chiar un Străulești ori un Adunați) e ca un așezământ cultural: bibliotecă-muzeu, un fel de sculpturotecă în aer liber. Aer greu, îndoliat, închis, dar liber. Aer însuflețit. Ars cu lumânarea, aromat cu tămâia, înnobilat periodic cu cântări de-ngropăciune sau de pomenire acompaniate cu bocete ale regretului.
Mi-am propus, la fel ca la Paris și-n alte capitale unde un reper turistic îl reprezintă și o vizită făcută marilor nemuritori morți din perlașezuri, să iau la bani mărunți și șerbanvodă al nostru, măcar pentru a-i vizita pe scriitori, pe artiști și pe militari. Plaivaznicii și artiștii au, cât de cât, cartierele lor grupate în jurul unor Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Nichita, Preda, Labiș, Ulici, Ralea, Stancu, Nedelciu, Hagiu și, respectiv, în jurul unor Birlic, Amza, Dinică, Pintea, Dem, Ciubotărașu, Lucian, Millo, Iuliu Moldovan, Caragiu, Cozorici, Fotino, Pitiș... Şi academicienii au o alee a lor. Abia când a plecat Fănuş am constatat.
Militarii, boierii, bancherii, politicienii, oamenii de ştiinţă sunt risipiți peste tot. De obicei, aceste categorii umane – mai cu seamă cele de azi – umblă cu „domnul trif”. Fff, adică. Trei f: fals, fraudă și fofârlică. Un fel de facere de nimic funcționăresc. Sau un fel de a te ruga la desene și gablonzuri vândute în zona sfintelor lăcașuri, să te ajute Precista, Mântuitorul, dar să n-ai habar nici măcar ce înseamnă a mântui. Tela mea și mama sa dintâi sunt întruchiparea acestui demers prin care, amândouă, crezând că se pun bine cu Iisus pentru a le asigura trai pe vătrai în lumea de dincolo, s-au pus rău cu păcătoșii lor soți, pe care, văzând că nu-i pot aduce pe calea cea dreaptă (ortodoxia), i-au abătut și de pe cea care se aflau ignorându-le cerințele, dorințele, voințele casnice şi minime, ca nonconforme cu canoanele bisericești. Așa a ajuns Tilici să-njure toți sfinții și să-și facă nevoile în hrana rânduită pomenilor pentru morți. Așa am ajuns eu să-mi alarmez neuronii și să-mi grăbesc pulsul în efortul de a-mi periclita sănătatea și viața pentru a ocupa înainte de vreme locul de repaus hărăzit de consoartă lângă ţărâna alor ei, nu în mormântul alor mei, și a-i da prilejul zisei Doamnă K să-și exercite cu brio şi pentru mirarea ochilor lumii prerogativele de credincioasă cu proceduri (pomeni, acatiste, liturghii) abdatate.
Deşi lucrez la tastatură (semn că e necesar să fiu lăsat în pace) îi simt neliniştile, acolo, pe hol, după uşa cu oglinzi în loc de tablii. Ştiu şi ce-ar vrea să-mi spună Doamna K. Adică să mă certe pentru banii aruncaţi, pentru suma uriaşă dată fiului şi nepotului, în timp ce ea s-a zgârcit cât a putut şi n-a făcut decât opt punguliţe pentru a le împărţi de nu ştiu ce praznic, la mănăstirea Ghintuita.
fragment din viitorul roman Satul de sub sat, semnat Nicolae Rotaru (Bucureşti) 

ZORRO
- Lasă-mă! Dă-mi pace! Doamnă dirigintă, Viorel nu îmi dă pace!
Eram în dreptul ultimelor bănci. M-am întors spre cea care vorbea. Era Elena Baciu, o elevă slăbuţă, mică în comparaţie cu ceilalţi elevi. Se aşezase în prima bancă, pentru că voia să vadă mai bine tabla. Viorel era un băiat zdravăn, mai mare cu un an decât majoritatea celor din clasă. Nu fusese prea cuminte şi asta i-a atras o corigenţă pe toamnă şi chiar o repetenţie. Îi plăcea să necăjească fetele.
- Viorel, las-o pe colega ta să scrie! Tu ai terminat?
Mă uit în caietul lui. Scrisese de pe tablă, dar nu rezolvase exerciţiul.
- Nu ştiu să rezolv.
- Vom rezolva la tablă imediat.
Până la sfârşitul orei, mai erau câteva minute. Câţiva elevi au făcut exerciţii pe  tablă. S-au lămurit şi cei care n-au ştiut să rezolve singuri.
În pauză, m-am apropiat de Viorel:
- De ce nu eşti tu cuminte? Eşti zdravăn, sănătos, ai ochii ca ai lui Alain Delon…
- Cum, ca un cojoc?
- Chiar nu ştii cine e Alain Delon? Cine ştie?
Nu ştia nici unul dintre elevi. M-am gândit că e momentul să le spun.
- Alain Delon este unul dintre cei mai apreciaţi actori de film francezi. Are ochii albaştri ca ai lui Viorel, dar e înalt şi brunet. Când eram de vârsta voastră, vedeam toate filmele în care juca el, dar şi Jean Marais, Gerard Philipe, Louis de Funès…
- De ăsta am auzit, spune cineva din clasă.
- Am văzut în special filme de capă şi spadă…
- Ce-i aia?, întrebă, ca pentru el, Viorel.
- Eroii se luptau cu săbii şi salvau fete, îi pedepseau pe hoţi, pe ticăloşi…
- De unde vine numele artistului de care aţi vorbit?
- E numele lui adevărat. Pentru că purta un cojoc cu guler de blană, oamenii au dat cojocului numele după al actorului.
- Noi de ce nu vedem filme cu Alain Delon?
- De unde să ştiu eu? Pentru că nu le programează nimeni. Noi mergeam în fiecare săptămână la film. Cred că filmul „Zorro” l-am văzut la televizor. Filmul e cam de vârsta voastră.
Soneria ne anunţa că pauza s-a terminat.
Nu mult după ce am avut această dezbatere, Otto s-a apropiat de catedră. Avea un aer misterios.
- Doamna dirigintă, ne-am gândit să vă facem o surpriză.
- Încă una? Nu credeţi că au fost destule?
- De data asta, una frumoasă. Vă invităm la film. Am luat bilete la „Zorro”, la Patria, de la ora 5.
- Otto, e foarte frumos gestul vostru, dar nu cred că pot să merg. Sâmbăta am de lucru acasă. Văd că sunteţi dezamăgiţi. Nu vă supăraţi! Veţi avea şi alte ocazii…
- Noi credeam că vă bucuraţi…
- Mă bucur, dar am o idee. Ce-ar fi să o invitaţi pe Elena la film? S-ar bucura mult. Ştiţi că nu prea iese din casă. O rugaţi pe mama ei să o lase. Îi spuneţi că eu v-am trimis. După film, o conduceţi acasă!
- Bine, aşa vom face!        
Luni dimineaţa, Elena mă aştepta lângă uşa cabinetului:
- Doamna dirigintă, vă mulţumesc! Filmul a fost foarte frumos! Alain Delon are nişte ochi albaştri!...
- Mă bucur că aţi fost încântaţi. Câţi aţi fost la cinema?
- Aproape toţi. Au lipsit numai navetiştii, dar Viorel a fost la film. Vă spune chiar el, că tocmai vine.
Viorel nu vorbea mult, dar se vedea că era încântat. Din acel moment, nu am mai avut probleme de disciplină în care să fie implicat. De altfel, parcă toţi cei indisciplinaţi s-au mai potolit.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

AŞTEPTĂM RĂSĂRITUL
Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfăşura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regeşti şi se rânduiau în ritualul templierilor soarelui căutând cu ochii comorile ascunse sub râuri de argint unde flăcările jucau deasupra apelor  repezi care mâncau din maluri de smarald,  căzute în râpele  abrupte de rubin obosit. Păsări cu penaj pestriţ de culori vii purtau în cioc inelele timpului spiralat peste verdele crud acoperit de mărgăritarul de rouă al zorilor despletite peste frunzele şi florile încă netrezite din somnul ţesut, sub pleoapele zeilor căzuţi la datorie. Liniştea pusă la uscat se rodea pe sine şi se destrăma muşcată de viespile dintr-un roi înroşit, ce nu îmbrăţişa odihna şi se revărsa peste marginile răcoroase  în mătasea sângelui celui care scrie poeme.
La picioarele unei coloane fără sfârşit şi-au strâns aspiraţiile şi dorinţele sufletele unor veacuri care urcau şi coborau prin nobleţea omului de rând pe care nimeni nu l-a lăsat să vadă cum este lumina clară şi adevărată. S-a avut întotdeauna un scop nerostit, de a învolbura o mare fără corăbii, de a transforma raţia de libertate într-o fărâmă de pâine totdeauna dorită, niciodată destulă pentru foamea moştenită. Îmi vine să cred că şi cu viscole şi furtuni deasupra capului tot am fi răzbit mai mult decât cu nişte legi nedrepte care ne lovesc în fibra trupului şi fluierul picioarelor încât am devenit o turmă fără păstori ori cu păstori mai temuţi decât lupii. Nu se poate inventa nimic care să înalţe spiritul, simfonia pe care o ascultăm este cântată pe note amare iar crezul a îmbătrînit în speranţă. Şcoala în mare parte analfabetă scoate spirite golite de ideal iar cele care şi-au construit unul,  nu este realizabil în ţara lor.  Am luat forma paşilor de slugă de care ne îndepărtasem dar nu prea mult. Acum după ce am pierdut rezultatul muncii unei generaţii, alergăm şi de cele mai multe ori rătăcim pe drumuri cu fântâni otrăvite, nu putem ieşi din cercul în care ne-au închis străinii care ne-au cumpărat ieftin, cu şpagă.
Rasăritul pe care-l visăm se lasă aşteptat şi a intervenit delăsarea, scârba de a trăi într-o ţară aşa bogată şi frumoasă, săraci.   Unii puţini care ne-au spoliat ca  popor de avere vor să ne ungă ochii şi să ne ofere minime plăceri prezentându-ne curve la televizor, îşi închipuie că ne pun eşarfa pe ochi şi ne mângâie tristeţea cu deşertăciune. Nu, trebuie să ne regăsim în inima unui munte şi să erupem la momentul copt, încât să nu scape niciun sol purtător de întuneric şi să nu rămână nicio umbră ne inundată de lumină. Obida răbdării  coace fructul şi el va fi plin de seva demnităţii dincolo de orice democraţie de mucava. Avem încă credinţa că sufletul nu poate fi furat şi el ne poate trezi la realitate. Dacă acest pământ este dăruit cu har, trebuie să fie dăruit şi cu voinţă astfel încât nimeni să nu scape de judecata  aşteptată ce va deveni divină.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

ATUNCI
Atunci m-ai strâns în braţe
în labirintul cu biciclete
la ṣcoala generală-n fantome
cu frunze uscate la Ziua Recoltei
 
M-ai sărutat printre căpiţe
prin câmpul cu usturoi
eram ascunṣi în ceaţă între
căminul cultural ṣi ṣcoala primară
 
Focuri de artificii pe cer,
explozii, eroziuni astrale din
strigătul profei la fereastra
clasei noastre de la primul etaj
 
Nu m-ai sărutat în Piaţa Florescu
din Bacăul bacovian - furtuna se balansa
în scrânciob, ploaia bătea
grilajul cu tufe muribunde
 
Erai pe-un tandem la ṣoseaua
cu trafic nebun - eram într-o călătorie
spre nicăieri, la colţ - confuză! -
Străfulgeraţi cocorii plecau în toamnă
 
BAGATELE
Erai un alt vis cu buze fantomă
în parcul cu havuz ṣi colivii solare
cu ascunse locuri de vânătoare
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu ochii albaṣtri
în alte lumi cu preeri fragmentate
măşti ṣi totem, cioplituri senzuale
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu trupul atletic
la distanţă m-ai iubit la Podul cu Lanţuri
vedenii de nopţi ṣi zile trecute pe web
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu haine de marcă
stingherit în patul din lemn ecologic
amintiri ṣcolare cu măşti de văpaie
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu maniere rebele
bani, muzici, arcuşuri, naiuri, lăute,
săgeţi, himere, alaiuri din pene
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
LA ŞAISPREZECE ANI
Mă chemi din oglinda cu vise -
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
ruginită de-atâta răsfăţ - în
croaziere pe corăbii albastre
 
În visul meu la ṣaisprezece ani
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
imagini dintr-o plimbare lunară
înţepenite grămadă într-un sărut
 
Etern, împletit, înserat în foi de vise
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
în arcuri peste dune mărunte,
fluent, prezent peste dune uriaşe
 
Tulburat mi-ai grăit din nisipuri
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
castele din vise ṣi abalone absconse
amândoi forme ṣi ţintă - tot una
 
Erai ibis conturat de frunze
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
descoperire lunară, stelară, solară
în visul meu la ṣaisprezece ani
 
Eram amândoi actori de himeră
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
dune mai mici, dune mai mari
tu încă acolo... eu încă aici...
 
POAME DIN FULGER
Se face noapte în vis
în iatacul cu jar
şi saltimbanci pe pereţi
 
Se face noapte în vis
tu apari fermecat, zăpăcit
pe tapiseria grădinii
 
Se face noapte în vis
ţesători ne brodăm iubirea
din ce-a fost în iatac
 
ABSOLUT
iarnă fără sfârşit, straturi
de devieri în vise albastre
peste lumea din casa bunicii
cu melci ṣi carusel ruginit
 
rulezi nisipul clepsidrei
pluteṣti în lacul cu
ascunzişuri, cu vise bizare
în cadre din fum şi din gheaţă
 
te petreci în canoe de vis
strămutat în islazuri formale
în furtuni sacre ṣi interdicţii
în tranzit eṣti cenuṣă ṣi fum -
 
VIS
Ce-a rămas din ce-a fost
eclipă peste oceanul din mine
eclipă peste oceanul din tine
lume la amurg în prognoză pe web
taifas sau furtună a celor rămaṣi
să nu se audă, să nu se vadă, să nu...
 
 
Ce-a rămas din ce-a fost
eclipă peste oceanul din mine
eclipă peste oceanul din tine
cheie ṣi simţiri prinse-n uṣă,
pe-un alt pământ, pe-un alt ocean
să nu se audă, să nu se vadă, să nu...
 
FĂRĂ VÂSLE
ne-am iubit
la intrarea de la bloc
 
iubirea nostră
consumată în trenuri
cu navete albastre
 
ne-am iubit
într-o barcă fără vâsle
 
m-ai iubit în barca din nuiele
nebule ṣi magie sumară
furtună... fulgere... zbor.
 
ACTORI
Iubiţi alergam
atunci pe străzi
sufletul meu
sufletul tău
orbeam lumina
 
Arlechini urmăream
un joc de bagatelle
în gheaţăria
cu cioplituri lunare
a Domnului Bugan
 
Te văd ṣaman
în iatacul de taină
în ochii mei
te gust, te transform
în vis bizar.
 
HIMERE
M-ai făcut să mă dezleg de toate
când băteai darabana pe masa
din mahon a Doamnei Iulica
flori de timp, nisipuri ṣi prund,
 
Nu te mai văd prin Piaţa Centrală
din Bacăul cu artificii
cu bâlci la Podu Paloṣanu,
ṣi carnaval pe strada principală
 
Aluneci în oglinda Insulei,
pe cărţi poştale din alte lumi,
pui amprente pe orele mele
cioburi de vise, himere –
 
JE T’AIME
Je t’aime uttered the knight
Her dream in the woods
Sounds alive, darkness and rocks
Roundabout of streams
 
Je t’aime I reply in the dark
I sense shapes, shadows and dance
I am in a dream, junction of paths
Shall we run free amongst the trees?
 
Je t’aime we reply in wonder, in darkness
Our reflexion disappears in the thicket
Cubes of clouds, decomposition of stars
Brushes frozen in hesitation
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

A NEMURIRE
În crengi aplecate de rod
Se-ascund macii roșii din soare.
Stejarii tresaltă de cântec
În frunzele lor visătoare.
 
E valea încinsă de flăcări
Și aerul toarce ușor
Minunea apusului sacru,
Nostalgicul serii fior.
 
E-n razele blânde chemare,
În umbre un joc călător,
De tainice clipe amare
Etern îndulcite de dor.
 
Iar luna în vârf de mesteacăn
Își lasă argintu-n cuibar
Și-mbracă odată cu noaptea
Iubirea în voalul hoinar.
 
În pași de vânt legănați,
Pământul și cerul dansează
Și toate cuprinse în UNUL,
A nemurire vibrează.
 
LA NUNTA PRIMĂVERII
Zăpada zânelor  se-ascunde
În ochiuri fermecate de pădure,
Așteaptă-n dezmierdări fecunde
Descântecul iubirii să îl fure...
 
Se-nalță focuri vii pe dealuri,
Tânărul zeu în cântec se trezește,
Iubirea tremură în valuri,
Pe chipul florilor de fragă crește...
 
Pădure,proaspătă pădure!
Vin fete și băieți în căutare
De gingași ghiocei, să jure
Logodnă pe un an, c-o sărutare.
 
Drag, feciorul zeu, pornește-n zbor,
Adună pe la cuiburi călătoare.
În stoluri adie chipeș dor,
Din mângâierea razelor de soare.
 
O nuntă e întreaga fire!
În luminiș, cu flori de tămâioasă,
Zeul iubirii, Drag, e mire
Iar Draga, primăvara, e mireasă!
 
Ea poartă în cosițe ghiocei,
Pe ie sărutări de viorele.
Veșmântul lui flori sângerii,
Parfum de visătoare brebenele.
 
Fir alb de viață, roșu fir,
Înlănțuiți în vesela iubire...
Mijește o boare de zefir,
Natura freamătă buna vestire...
 
Faur descântă-n flori de fragă...
- Urâtul cu urâtul se dezbină,
Ca lumii să îi fie dragă
Făptura înnoită ce-o să vină!
 
MATERNITATE
Ți-s ochii, adiere, șoaptă,
Prin flori sălbatice, de șes,
Un abur cald de pâine coaptă
La vatra soarelui, în țest.
 
Ți-e zâmbetul  o plină vară,
Cu lanul greu și prunci dormind
La sânul voluptos de țară,
Alintul mamelor visând.
 
Din leagăn, cântul ți-e o strună
Cu doruri vechi, cu doruri noi,
Cât tine, mamă, prietenă bună!
Fluviu ce susură șuvoi...
 
Cu mâna aspră tu risipești
Necazul... Cu mâna aspră
Mângâind a rugă visul, crești
Tril de pasăre măiastră.
 
O pasăre ce-și cântă soarta
În liber zbor, neobosit...
Timpului meu deschide poarta
Spre revelatul infinit...
 
Lumină fremătând  viață,
Ascunsă în ochi  de floare,
Din palma mamei mă înalță
Mireasă junelui soare...
Mioara Oprișan (Însurăței - Brăila)

LITERELE ŞI DIRIGUITORUL
Ce situaţie! Fusesem chemată la apel. Apelul se făcea într-o sală micuţă, intimă aş putea spune, dar îmbâcsită de tutun. Încercam să ţin capul cât mai sus pentru a inspira din când în când câte-o gură de aer venită de nicăieri. Voiam să nu bag în seamă disconfortul în care încăpusem cu uşurinţă, încercând să răsfoiesc o carte. Dintr-odată, literele s-au împrăştiat în juru-mi. Cuvintele refuzau să se adune, fiindcă literele se jucau. Se săturaseră să stea cuminţi, îmbrăcând haina impusă de scriitor. Avem nevoie de puţină libertate, au strigat ele în cor.
Le-am privit nedumerită. Câtă forţă! mi-am zis. Cât curaj încape în ele!
- Tocilaro! a strigat cu putere un cuvânt dolofan. Ce nu-ţi convine? Avem nevoie de libertate. Ne-am săturat să stăm drepţi când tu ai chef de lectură. Acum e rândul nostru. Azi nu vrem să intrăm în hora ta! azi, nu! şi nici mâine! Auzi, ne-am săturat!
M-am uitat într-o parte, apoi în alta. Celelalte tăceau. Încercau să bată în retragere, apoi să vină uşor spre mine. Cu paşi mici, şovăielnici, dar veneau. Aveau un motiv anume pentru care erau nesigure în decizii.
- Hei, unde vă duceţi? Doar n-o să mă trădaţi tocmai acum! Nu, nu se poate. Avem dreptul la libertate. Trebuie să ne câştigăm un drept: dreptul libertăţii. Astăzi va fi ziua noastră liberă, strigă din  toată puterea cuvântul dolofan.
Aha, mi-am zis eu, acesta e şeful. Şeful răzvrătiţilor. Imediat am făcut câţiva paşi înapoi, m-am rezemat de dulapul plin de dosare şi mi-am ferit privirea de furia închipuitei  puteri. Am întins apoi mâna spre o revistă. Mi s-a părut frumos colorată şi am vrut să mă bucur de coloritul minunat al imaginilor dispuse cu rafinament în fiecare pagină, sperând să scap de gura Dolofanului. Am gândit cu mintea mea proastă că revolta lui se termină odată ce mă vede că-mi croiesc alt drum. Greşit!
Dintr-un colţ, o literă silfidă se mişca graţios de pe un picior pe altul. Îmbrăcată în rochie de borangic alb, ca o mireasă a primăverii, se juca cu pletele-i cârlionţate, mai mult să aibă o preocupare, decât să pară interesată de vocea diriguitorului. Câtă falsitate! Se vedea de la o poştă cât se victimiza, neştiind cât să dea pe-afară şi cât să se abţină.
Indignată, am continuat să privesc pe paginile revistei, în speranţa că îmi voi clăti retina într-un mod plăcut, uitând chiar şi de mine. Nici n-am apucat să zâmbesc frumuseţii care mi se deschidea altruist că Dolofanul îmi dădu peste mână, iar cuvintele se împrăştiară prin tot locul. Doar nişte imagini revoltate din cauza presiunii impuse, începuseră a se apăra.
- Cu noi nu-ţi merge! strigară ele. Noi avem alt statut, tu vezi-ţi de treaba ta şi lasă-ne în pace. Ştim bine care este menirea noastră. Cine îţi dă dreptul de a ne împovăra şi pe noi cu regulile tale?
- Cutezaţi a vă împotrivi dogmelor mele? Aţi uitat că eu şi surorile mele vă susţinem?  Nesocotitelor! Şi cât v-am apreciat! Voi sunteţi crema, sarea şi piperul, dar fără noi omenirea ar fi oarbă. Ce-ar fi o imagine fără cuvinte? Vă rog să vă aliniaţi, altminteri nu-i de joacă.
Resemnate, imaginile s-au adunat şi s-au aliniat din nou, chiar dacă unele din culori păliseră.
- Vreau să vă văd unite! spuse mieros diriguitorul. Vă adunaţi la apelul meu şi vă risipiţi, ca într-o vacanţă, tot la comanda mea.
Silfida începea să capete forţă sub o altă oblăduire. Îi venea în forţă şi cu greutate una mai bătrâioară, unsă cu mai multe alifii spre a rezista ispitelor de tot felul. Întărea spusele silfidei, ameninţând o biată literă apărută în context mai târziu. Nici celelate n-au săpat de ameninţările ei. De, greutate mare când puiul stă pe lângă lup!
Un semn de întrebare sparse gălăgia. Venit din lumea castelelor fărâmate de vremuri nestatornice, semnul privi mirat spre suratele lui. Părea că se metamorfozează, de parcă acum era întrebare, acum mirare, iar la urmă punct. Nu era nici de ieri, şi nici de azi prin sălile vaste ale cancelariilor, asemenea vânzătorilor de iluzii, iar rangul lui rămânea verde fiindcă deprinsese de la tinereţe meşteşugul datului din coate.
Punct şi de la capăt, altă poveste cu litere răzvrătite sau supuse, cu imagini de firmă şi cuvinte bombastice sau deşelate de atâta folosinţă, cu sonorităţi mioritice auzite pe la asfinţit de drum, dar niciodată pierdute pe drumurile tranziţiei româneşti.
Litere, cuvinte, imagini şi semne de punctuaţie asemănătoare oamenilor servili ori verticali. Alături de ele ne ducem veacul îmbrăcaţi în haina singurătăţii sau în alămuri, spre a rezista viforelor apărute la fiecare răscruce de drumuri.  Oare?
Angela Burtea (Brăila)
 
ATITUDINI
REVOLATA ORTODOXĂ 2015
Rusia, după marea vânzare din anii ‘90, se ridică sub Vladimir Putin din genunchi, nu mai acceptă o singură supraputere şi e în razboi cu vestul fascist. Grecia premierului Alexis Tsipras şi-a recâştigat demintatea, refuză colaborarea cu FMI, BCE, CE şi cere despăgubiri de război Germaniei. Premierul Victor Ponta nu semnează Acordul cu FMI.
Revolta ortodoxă e firească. După imensul eşec 1989, când lumea aştepta refacerea unităţii creştine, a urmat o perioadă de lehamite şi de promovare, fără tragere de inimă, a unităţii tehnico-economice mondialiste, fără Dumnezeu: modernizare (laică) fără occidentalizate (religioasă). Ăsta e mărul discordiei, ne asigură Putin, nu Ucraina.
Occidentalii, azi prizonierii unui laicism arogant, unei imagini deformate a islamului şi creştinismului sunt şi ei în derută, aşa că greco-pravoslavnicii profită de lipsa de unitate din lagărul catalicilor şi protestanţilor, adică a catolicilor care au trecut prin Reformă. Ei câştigă timp până la Marele şi Sfântul Sinod Panortodox de la Constantinopol, din 2016.
La începutul anilor ‘60, după ridicarea anatemei reciproce de către Patriarhul grec şi Papă urma să aibe loc un Sinod Panortodox (ultimul a avut loc în anul 787), simultan cu al doilea Conciliu de la Vatican. Sinodul n-a avut loc din cauza Lagarului comunist. În timp ce Conciliul a pus bazele destinderii, sfârşitului Razboiului Rece şi unităţii creştine.
Ce vor greco-pravoslavnicii? Un Imperiu de la Moscova la Muntenegru (A. Dugin), o Uniune Eurasiatică, un URSS fără Karl Marx şi izolarea, discriminarea Cortinei de Fier, dar care oricum ar genera “a la long” aceleaşi probleme socio-economice, care au dus la prăbuşirea Lagărului moscovit.
Occidentalii s-au luptat mereu pentru refacerea unităţii creştine şi salvarea creştinismului oriental ameninţat de Islam, cu sabia, cruciaţii, cu buna înţelegere a egalilor, la Conciuliul de la Florenţa 1437 (vezi Biserca unită cu Roma din Ardeal), mai recent cu generozitatea de la Conciliul Vatican II. Creştinismul respiră cu doi plămâni.
Tensiunile, urmare a lipsei de unitate creştină a dus la deformări grave şi în vest: ateism, modernism, materialism, naţionalism, fascism, socialism, naţional-socialism, consumerism. De aceia aşteptările de la Sinodul Panortodox sunt la fel de mari în vest şi est. Mai mult decât atât, civilizaţia creştină este model pentru întreaga lume.
Un mileniu de adversitate a creat însş un întreg catalog de prejudecăţi reciproce, care în aceste zile de criză, din Ucraina până în Grecia, reapar ca ciupercile după ploaie. Deja simpatia şi respectul pentru ortodocşi din anul 1989 e pe cale de disparţie, iar greco-ortodocşii, cetăţeni de categoria II, se văd din nou ameninţaţi de fantome fasciste.
Cum s-a ajuns aici? Imediat dupa Marea Schismă, în sec. XI-XIII. Revoluţia papală a pus bazele civilizaţiei occidentale actuale prin santificarea raţiunii: ratio, ştiinţa şi şcoala de la greci; dreptul, individualitatea şi proprietatea privată de la romani; ambele puse apoi ţn slujba eşatoligiei şi eticii Bibliei, sinteză străină ortodoxiei (H. J. Berman; P. Nero).
Occidentalii îl preamăresc pe Creator prin muncă (după protestanţi condiţia mântuirii), perfecţionarea condiţiilor de trai, ortodocşii cred că astfel El este mai degrabă trecut cu vederea şi trădat. Primii se uită de sus la mizeria materială din est, ortodocşii cred în superioritatea lor duhovnicească şi sobornicească (F. Dostoievski; A. Solgenitin).
După eşecul modernizării ţariste, început de ţarul Petru I, în sec. XX ortodoxo-comuniştii sperau că imitând revoluţia industrială, cu ajutorul unei dictaturi de dezvoltare, ajung din urmă şi chiar depăşeasc occidentul. Eludând însă Revoluţia papală, dialogul, unitatea cu Roma, totul s-a năruit, iar azi ortodocşii Putin, Tzipris, Ponta sunt dezorientaţi.
Ce-i de făcut? Lumea asteaptă ca Sinodul Panortodox să depăşească dezorientarea, revolta actuală prin refacerea unităţii, fără de care civilizaţia creştină, fractura dintre est şi vest, generează conflicte binecunoscute de la de Marea Schismă la Războiul Rece. Vezi criza de  astăzi din Ucraina, Moldova, Romania şi Grecia.
Istoria, fireşte, nu se repetă, nimeni nu mai vrea un război mai ales al creştinilor între ei, sau o imitare superficială a vestului, o modernizare fără occidentalizare, ca cea de după anul revoluţionar 1989. Dorinţa de refacere a unităţii creştine în era globalizării fără graniţe e mai puternică că niciodată. Suntem martorii debutului unei noi ere istorice?
Viorel Roman (Bremen – Germania)

CARE PE CARE SAU DESPRE ANGOASA ROMÂNILOR
(Portretul îndureratei doamne România postdecembristă)
Actuala stare a economiei româneşti este catastrofală. Nu ştiu cât îi îngrijorează pe guvernanţii de ieri, de azi şi (după cum merg lucrurile) de mâine. Pentru că ei oricum încasează lefuri grase şi beneficiază de multe alte avantaje normale pentru o situaţie dureros de anormală în ţară. (A dat cineva socoteală pentru enormele prejudicii cauzate din incompetenţă? Aşa o culpă nu este prevăzută în Cod Penal. Dacă nici marii tâlhari dovediţi şi întemniţaţi nu-şi tem averile dobândite necinstit...)
Şi toate astea în acordurile greţoase ale angajamentelor pentru binele celor mulţi şi al lozincilor de felul „Nimeni nu-i mai presus de lege”! Dar, vai mie, neumăratele cazuri de abuz şi corupţie din perioada postdecembristă (cunoscute de aproape toată suflarea şi de-abia în ultimul timp puse pe tapetul ruşinii de către oamenii legii), demonstrează adaptarea la mediu a acelor metehne fanariote, care au darul să ilustreze gradul de uzură morală al unei societăţi aflată în interminabilă tranziţie, mai bine spus derivă, de la concreteţea sterilizant-uniformizatoare a comunismului la luminiţa amăgitoare de la capătul tunelului postdecembrist.
Dacă prin democraţie (evident, nu cea originală) înţelegem respectul legilor şi supunerea tuturor cetăţenilor în faţa legilor încâlcite de care avem parte, asta nu înseamnă că poţi deveni cetăţean model doar cerându-le celorlalţi să le respecte, atunci când tu, aflat la butoane, ştii prea bine că respectul legilor se poartă doar pe alte meleaguri şi că teama de ele este obligatorie doar pentru cei care te-au propulsat.
Fireşte, una-i viaţa şi cu totul altceva teoria. Aşa că aleşii nu vor rata niciodată ocazia de a-şi etala cunoştinţele despre o democraţie complet diferită de a noastră, susţinând că ea funcţionează doar atunci când instrumentele de aplicare a legii îşi exercită autoritatea în toate straturile societăţii şi când toţi membrii acesteia, fără excepţie, acţionează în spiritul lor, că democraţia presupune un necontenit exerciţiu civic în vederea netezirii inevitabilelor asperităţi sociale şi că, indiscutabil, cadrul legislativ reprezintă sistemul nervos al neastâmpăratului organism social.
Cum nu este cazul  să ne facem iluzii în legătură cu democraţia din România şi cu existenţa statului de drept, nu trebuie nici să ne mire neîncrederea subtil-persiflantă a occidentalilor faţă de harababura dirijată şi întreţinută de întregul postdecembrism.
Mai grav este faptul că nici măcar diaspora (sau, mă rog, o bună parte a ei) nu poate fi lesne clintită dintr-un imobilism alimentat uneori cu neîncredere viscerală vizavi de grozăvia şi ridicolul realităţilor din ţară, alteori cu dispreţ îngăduitor împrumutat din mediile în care încearcă să se altoiască..
Dar dacă aleşii noştri sunt infinit mai îngrijoraţi de viitorul lor şi al clanului din care fac parte decât de viitorul României, politicienii şi investitorii occidentali se dovedesc de-o prudenţă agasantă în ceea ce priveşte foloasele politico-economice ale ţărilor lor, respectiv profitul societăţilor comerciale pe care le reprezintă. Cât au învăţat diplomaţii noştri din fermitatea onctuos-civilizată a străinilor ce-şi etalează zâmbetele direct proporţional cu scopul  urmărit, cât învăţăm noi toţi din legăturile cu străinii de toate culorile şi gabaritele?!...
De luat aminte că un american, un francez sau un neamţ se va revolta împotriva unor stări de lucruri din patria lui datorate erorilor guvernanţilor (nu fără temei se spune că eroarea politică este mai gravă decât crima) şi va şti prin votul dat la viitoarele alegeri să-i sancţioneze, dar niciodată nu-şi va face ţara troacă de porci, cam aşa cum se întâmplă pe la noi, unde alegătorii demonstrează cu exemplară regularitate că nu ştiu ce vor, pentru ca mai apoi, când nu mai este nimic de făcut, să înjure şi să-şi care pumni în cap, implorându-l pe Dumnezeu să le dea mintea românului de pe urmă. Occidentalii nu sunt naţionalişti, ci ultranaţionalişti – abili, civilizaţi şi necruţători în relaţiile cu străinii de la care n-au ce stoarce.
La noi este deosebit de activ principiul care pe care. Iar acest principiu este transpus în practică printr-un ansamblu de mijloace politice şi/sau economico-financiare, funcţie de poziţia celui în cauză şi de poliţele pe care le are de plătit. Prin urmare, disputa politică degenerează în bătălie pe viaţă şi pe moarte (fireşte, condimentată cu ameninţări, insulte şi înjurături), mai mereu penibilă şi totdeauna contraproductivă, astfel că instituţiile statului se transformă în teatre de răfuieli personale ori de partid, iar mulţimea tot mai pauperă a spectatorilor/telespectatorilor aplaudă pe unii dintre ei şi-i înjură pe ceilalţi, fără fidelitate în simpatii, că doar e democraţie, în vreme ce bogăţia naţională intră atât în buzunarele fără fund ale aleşilor, cât şi în conturile ticăloşilor din străinătate încârdăşiţi cu cei desemnaţi prin lege şi jurământ să gestioneze averea poporului român.
Iată că mai vechea noastră meteahnă – aceea de-a ieşi în faţă după ce ai fost scos pe uşa din dos, respectiv de-a înfige şişul în spatele semenului de altă credinţă sau orientare politică  (Dostoievski are în romanul Fraţii Karamazov memorabilul răspuns al bătrânului Karamazov, prototipul ticălosului. Cineva îl întreabă: „De ce-l urăşti pe cutare? Ţi-a făcut ceva?” „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut nimic, ce-i drept, în schimb eu i-am făcut o porcărie crasă, şi de-atunci nu mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc numai şi numai din pricina acelei porcării!”), o asemenea meteahnă duce fatalmente la ură şi atomizare socială şi provoacă un rău imens întregii naţiuni, treabă exploatată de cei ce urmăresc întreţinerea dihoniei între români şi menţinerea României la coada ţărilor din Uniunea Europeană.
Cu toate că până în prezent s-au împrumutat peste o sută de miliarde euro, întrucât grosul acestora a fost destinat consumului şi restul şutit (aproape nimic pentru investiţii, deşi este ştiut că fără investiţii economia moare), situaţia economică a României este în continuare alarmantă, tot mai mulţi români trăind de azi pe mâine din expediente, împăcaţi cu faptul că au cel mai scăzut nivel de trai din UE şi cu gândul că asta-i vrerea lui Dumnezeu.
Nu ştiu dacă o ţară întreagă merită să-i caute şi apoi să-i pună la zidul infamiei pe vinovaţi, în timp ce activităţile productive, atâtea câte au mai rămas, au serios de suferit de pe urma dezbaterilor politice şi a învârtelilor supranumite afaceri. Dar ştiu că există mai multe cauze principale care cu necesitate au generat actualul marasm.
1. Dezastrul din agricultură favorizat de lacunele Legii 18/91 şi de imensele pagube provocate prin desfiinţarea aberantă a fostelor Cooperative Agricole de Producţie (CAP) şi Întreprinderi Agricole de Stat (IAS), un dezastru care depăşeşte puterea minţilor normale, având în vedere că România posedă circa nouă milioane de hectare teren arabil, pământ bun de uns pe pâine, şi că între fruntariile sale trăiesc acuma doar 18 milioane de români. Deci o jumătate de hectar de teren arabil la o persoană, iar guvernele împrumută bani cu dobânzi consistente pentru a cumpăra peste 60% din alimentele de bază!
Furia devastatoare a foştilor membri CAP, ca şi jafurile comise şi niciodată recuperate măcar la nivelul preţurilor de atunci, toate au contribuit la dispariţia multor abuzuri anterioare şi la mascarea furtişagurilor foştilor mari mahări ai agriculturii socialiste.
La toate astea se adaugă descurajarea sistematică a particularilor prin incalificabila politică agrară promovată de toate guvernele postdecembriste: dobânzi uriaşe percepute de bănci în faza de început (unde ne sunt băncile agricole, că de filialele diverselor bănci străine te loveşti aproape la fiecare pas, cam aşa ca de farmacii?), ioc subvenţii din partea statului, când este ştiut că până şi fermierii americani beneficiază de subvenţii şi protecţie la achiziţionarea celor de trebuinţă şi la desfacerea produselor finite, de asemenea nu tu preţuri de achiziţie stimulative, nu tu seminţe, îngrăşăminte şi insecticide la preţuri avantajoase, nu tu combustibil fără accize şi maşini agricole livrate de stat în contrapartidă pentru campaniile agricole.
Este evident pentru oricine că, acordând atenţia cuvenită agriculturii (în curând, marile probleme ale omenirii nu vor fi crizele politice şi economico-financiare, ci apa, aerul şi alimentele!), alta era azi situaţia României, vasăzică nu ajungeam în postura deopotrivă ruşinoasă şi păgubitoare de mari importatori (cum spuneam, importăm pe bani împrumutaţi peste 60% din alimentele de bază), noi care în perioada interbelică eram grânarul Europei (hrăneam peste 100 de milioane de oameni), ci dimpotrivă, după acoperirea necesarului intern, ne-am fi creat însemnate disponibilităţi pentru export. Automat acest lucru ar fi antrenat o bună stabilitate a preţurilor (prin extensie a balanţei externe), totodată o bună parte din forţa de muncă disponibilizată de alte sectoare ale economiei ar fi fost absorbită în agricultură şi compartimentele conexe, evitându-se în acest fel competiţia preţuri-salarii şi tensiunile sociale aferente.
În general, preocuparea cetăţeanului este orientată obsesiv spre politică atunci când se confruntă cu necazuri, îndeosebi cu lipsuri şi dificultăţi în aprovizionare. Cum de marii strategi (sic!) ai tranziţiei au omis acest element esenţial din savantele lor programe?!
2. Politica financiar-monetară defectuoasă este cu certitudine o altă cauză majoră. La început colaterală mecanismului economic absolvit de orice control, mai apoi punând în funcţiune pârghii care ori că gripează maşinăria greoaie a economiei româneşti, ori că accentuează degringolada şi blochează iniţiativa particulară – numeroase taxe şi impozite supraponderale (cele mai multe din UE), generate de nevoia întreţinerii vastului aparat administrativ şi de control financiar (Administraţia Financiară, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.), ce acţionează concertat sau în paralel, dar – în pofida planului de amenzi cu mult depăşit – nereuşind să descurajeze tot mai frecventele acte de fraudă şi evaziune fiscală.
Acest uriaş efort financiar contribuie din plin la sporirea inflaţiei, cu întreg cortegiul de nenorociri sociale adiacente: scăderea nivelului de trai la grosul populaţiei, creşterea armatei de şomeri, adâncirea decalajului dintre pătura subţire a îmbogăţiţilor şi enorma masă a săracilor aflaţi la limita de subzistenţă, toate acestea constituindu-se în permanente semnale de alarmă pentru societatea românească a zilelor noastre, o societate aflată într-un primejdios dezechilibru după absorbţia clasei de mijloc în masa cetăţenilor încercaţi de sentimentul neputinţei împlinirii sociale.
Apropo de cheltuieli bugetare, iată două interesante paralele: La o populaţie de 18 milioane (plus cele circa patru milioane care-şi duc traiul în afara graniţelor), România îşi permite cu 50 de parlamentari peste numărul congresmenilor americani (populaţia SUA este de aproape 320 milioane), iar Guvernul României are vreo 27 de miniştri, în timp ce Germania cu populaţia ei de aproape cinci ori mai mare (83 de milioane), are doar 8 miniştri plus  cancelarul!
Inflaţia poate fi stăvilită prin acţiunea conjugată a trei factori: muncă de înalt nivel calitativ confirmată printr-un export dinamic, politică financiar-monetară înţeleaptă şi infuzie de capital. Fiecare din aceşti factori este pus la treabă prin intervenţia guvernului şi a pârghiilor sale de acţiune directă ori mediată. Dar dacă în cazul primului factor (cel mai important, de altminteri) şi a ultimului, intervenţia guvernului este intermediată (de cetăţenul conştient şi activ în cazul primului, de bunăvoinţa capricioasă a investitorului în cazul celuilalt), politica financiar-monetară constituie ansamblul pârghiilor pe care Executivul le pune în mişcare potrivit unei strategii, ce reflectă esenţa programului său de guvernare.
Intuind ce va urma, regretatul economist american de origine română Anghel Rugină, a propus o reformă monetară radicală: emiterea monedei de argint! În concepţia sa, acest lucru ar fi contribuit nemijlocit la procesul de acumulare şi economisire, astfel evitându-se eroziunea monedei naţionale.
Propunerea a fost respinsă în favoarea unui program de austeritate vertebrat pe o fiscalitate excesivă, oneroasă şi descurajantă...
Preocupat nu doar de critică, ci şi de aflarea unor căi pentru îndreptarea actualei stări de lucruri de la noi, citesc cu surprindere, dar şi cu mulţumire în Tribuna economică nr. 20/1994 în articolul Hong Kong: diminuarea fiscalităţii pe fondul unei dezvoltări susţinute cum „la 2 martie 1994, ministrul finanţelor a introdus noi concesii fiscale, menite să scutească populaţia în valoare de 7 miliarde dolari HK (905 milioane dolari SUA) în anul fiscal 1994/95”. În acest mod „420 mii angajaţi nu vor mai plăti impozit, iar alte 1,1 milioane angajaţi din totalul forţei de muncă de 2,8 milioane angajaţi vor plăti impozite mai mici”. În continuare se arată că „şi impozitul companiilor a fost redus cu un punct procentual, ajungând la numai 16,5%”. A mai fost redusă cu două treimi taxa de aeroport, de asemenea taxa de timbru pe vânzările de locuinţe valorând până la 3 milioane dolari HK. La toate astea se adaugă economiile făcute de guvern: În 1993/94 a cheltuit cu 3% mai puţin decât şi-a propus în buget, iar la capitolul investiţii cu 6% mai puţin!
Deci taman pe dos de cum au procedat şi continuă să procedeze guvernele noastre postdecembriste. Orice comentariu este de prisos.
3. Corupţia la toate nivelele reprezintă cauza cauzelor actualei degringolade economice. Ea ţine în egală măsură de influenţa cancerigenă a unui trecut cu importante ramificaţii în prezent şi viitor, precum şi de structura moral-spirituală a românului, devenită esenţialmente balcanică prin tripla influenţă orientală: otomană, fanarioto-grecească şi muscălească.
În mod normal, vicii ca luarea şi darea de mită, evaziunea fiscală sau deturnarea de fonduri ar trebui, dacă nu în întregime eliminate, măcar substanţial reduse şi apoi ţinute sub control prin elaborarea şi ferma aplicare a unor drastice legi anticorupţie. Fireşte, cu condiţia ca organele de emitere şi aplicare a actelor normative să fie întru totul democratice, adică mai prejos de lege, şi imune la microbul corupţiei. Dar ce te faci când corupţia este atât de înfloritoare, încât parlamentari, miniştri, primari, judecători, procurori şi poliţişti, individual sau în reţele de tip mafiot, eludează tot acuşi-acuşi legile întru atingerea unor interese personale sau de grup (clan), nu de puţine ori la comandă politică? În asemenea condiţii cum poate fi impusă autoritatea legilor şi cum poate fi cultivat respectul faţă de semeni, instituţii şi ordinea socială?
S-a ajuns pe la noi ca escrocul de mare calibru care scapă nepedepsit pentru potlogăriile făptuite, să fie apreciat. „Se descurcă, are cap!” exclamă cunoştinţele mai mult sau mai puţin invidoase pe îndemânarea şi neruşinarea respectivului ipochimen. Asta în timp ce găinarul este pedepsit cu străşnicie pentru o abatere minoră.
Sigur că până şi abaterea minoră de la legalitate trebuie sancţionată. Dar atunci când năvodul salubrizării sociale este astfel întocmit încât îi face scăpaţi pe rechini şi păstrează doar plevuşca, mă îndoiesc că într-un asemenea mod poate fi întronată legalitatea.
Mai rămâne cealaltă categorie de vicii (prostituţia, pedofilia, pederastia, hoţia, violul, consumul de droguri), care aşijderea contribuie la îmbolnăvirea corpului social. Extrem de periculos pentru echilibrul şi sănătatea familiei şi a organismului social mi se pare alcoolismul, ale cărui consecinţe sunt cu atât mai perfide, cu cât pedepsele vizează doar actele inconştiente sau semiconştiente ale consumatorului de alcool. Remediul este inseparabil legat de voinţa celui în cauză, cu un foarte necesar ajutor venit pe linia credinţei, familiei şi a mediului în care trăieşte, căci bufetele şi cârciumile îţi fac cu ochiul din sută în sută de metri.
Aceasta a doua categorie de vicii a devenit la noi o prezenţă din ce în ce mai îngrijorătoare, deopotrivă intensiv şi extensiv. Să fie ele doar un apendice lesne de extirpat, ori una din coordonatele pe care agonizează acea democraţie despre care Churchill afirma că este cea mai proastă formă de guvernământ? „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”.
În lupta necontenită împotriva acestui flagel cu efecte incalculabile, trebuie să primeze acţiunea de prevenire prin familie, educatori, factori medico-sanitari. Când cei în cauză (de foarte multe ori minori şi minore) ajung pe mâna poliţiei, se poate afirma că deja s-a constituit elementul infracţional, greu de stopat şi aproape imposibil de eradicat.
Iar în această perioadă de îngrijorătoare derivă a societăţii româneşti, când proliferează descompunerea familiilor, îndeosebi a acelor familii în care unul sau ambii părinţi trudesc în străinătate, şi când mijloacele de prevenire, ocrotire şi tratare sunt insuficiente, nu-i greu de prevăzut gravele probleme care ne pândesc, toate aceste derapaje fragilizând organismul greu încercat al României în sfertul de veac postdecembrist.
N.B. Coreea de Sud a izbutit  prin anii ʼ70 să ţină sub control corupţia doar cu ajutorul americanilor. După care ea a pornit ca din puşcă pe calea dezvoltării şi prosperităţii generalizate...
4. A patra cauză o consider Dezarticularea economiei româneşti.
De dragul reformei (la fel ca utopiile comuniste, să fie un alt ideal sinucigaş al românilor?) au fost sacrificate toate sferele importante de activitate (industrie, agricultură, transporturi navale şi feroviare etc.), fără a se pune altceva în loc, astfel că în imensele goluri apărute au înflorit nemunca, specula, corupţia, furtişagurile, impostura şi minciuna, în general toate formele de disoluţie moral-spirituală.
După cum se prezintă lucrurile, în 25 de ani încă n-am isprăvit cu reforma-genocid (economic, moral-cultural, de identitate, democratic), atâta timp cât se mai găseşte pe ici, pe colo prin părţile esenţiale câteva ceva de înşfăcat. Dar nimeni nu ştie când se va termina această tragicomică reformă a bătutei pe loc şi a învârtirii în cerc până la ameţeală, după cum nimeni nu ştie cum vor arăta avortonii acestei treceri de la comunismul atroce la postcomunismul feroce prin pohta ce-o pohteşte pentru pescuitul în apele tot mai tulburi ale statului.
Economiştii apuseni dau din umeri, iar foştii actuali economişti marxişti dau din colţ în colţ în căutarea unor soluţii acceptabile pentru această halimă postcomunistă ce ţine morţiş să i se spună capitalism, un „capitalism” care trăieşte şi prosperă din banii statului prin şpăgi, comisioane, licitaţii trucate şi lucrări de mântuială, într-un cuvânt prin tunuri de zeci şi zeci de milioane.
Dar occidentalii nu-şi fac probleme în ceea ce ne priveşte. Mai întâi că au încredere (sic!) în puterea noastră de supravieţuire, că doar am izbutit să scăpăm din infernul bolşevic în care am fost azvârliţi cu larga lor contribuţie. Apoi că încă nu reprezentăm un obiectiv de prim rang pentru interesele lor politico-economice şi strategico-militare, chiar dacă scutul american antirachetă de la Deveselu va fi în curând operaţional.
Acum ca şi altă dată, în pofida conflictelor din Ucraina, interesele imediate ale Europei occidentale, mai cu seamă ale Germaniei, se îndreaptă spre marea Rusie. De ce? Pentru că Rusia este elementul tampon dintre opulenţa vestică şi Orientul Îndepărtat în expansiune economică (a se vedea masiva penetrare a capitalului nipon în Statele Unite, dar şi insistenţa cu care China priveşte spre Europa), pentru că actuala civilizaţie apuseană se bizuie pe imensele resurse naturale ruseşti (îndeosebi petrol şi gaze naturale) şi pentru că Rusia reprezintă o importantă piaţă de desfacere pentru produsele finite occidentale.
Se subînţelege că situaţia economică a României nu se va redresa căutând vinovaţi în dreapta şi în stânga şi, după dibuirea lor, întemniţând pe unii dintre ei. Prejudiciul provocat de aceştia trebuie recuperat integral prin sechestrarea tuturor averilor dobândite pe căi necinstite!
Şi încă ceva. Înaintaşii noştri au stat „în calea tuturor răutăţilor” pentru a-şi apăra „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, astfel creându-le apusenilor posibilitatea să-şi edifice cultura şi civilizaţia, iar românii cu funcţii publice din zilele noastre nu-s capabili să exploateze la centimă însemnatele avantaje economice şi strategice pentru ţară şi popor ce decurg din ieşirea la Marea Neagră, din deţinerea cursului inferior al Dunării şi din aşezarea la întretăierea unor importante drumuri comerciale...
Este, trebuie s-o spunem, falsă afirmaţia că economia românească, aşa umilită cum se prezintă în clipa de faţă, nu posedă acele elemente care să-i asigure redresarea. În primul rând România deţine un relief armonios, cu bogăţii ale solului şi subsolului ce o situează pe un loc fruntaş în Europa (locul doi după calculele unor economişti). Pământul, deopotrivă obiect al muncii şi mijloc de muncă, este – şi trebuie să rămână! – nu doar cea mai generoasă sursă de hrană pentru locuitori, dar şi cea mai statornică legătură cu ţara, limba, străbunii, tradiţiile şi istoria multimilenară a locuitorilor de pe aceste meleaguri. (Cu toate astea, prin legislaţia noastră fără egal în Europa, circa 20% din pământul sfânt al ţării, deja a încăput în ghearele străinilor!)
Te uiţi în jur şi te minunezi cât este de neiubit din pricina nevalorificării acest pământ îndelung jinduit de alţii. Iar apele sunt pângărite şi pădurile decimate. De pildă, în pădurile din judeţele Covasna şi Harghita îşi face mendrele megaescrocul Verestoy Attila, senatorul udemerist poreclit Cherestoy Attila şi „groful defrişărilor”, încât te întrebi cu uimire: Cum naiba se face că acest sinistru răufăcător este lăsat să-şi savureze averea de nabab în viloiul de la Snagov?!
Desigur, grija faţă de aceşti factori vitali pentru om şi economie este în primul rând o sarcină cetăţenească (românii trebuie să înveţe cu mic cu mare să iubească şi să ocrotească natura!) şi abia atunci legile intransigente îşi vor dovedi eficienţa în lupta fără menajamente împotriva tâlharilor şi a profanatorilor mediului ambiant.
Din păcate, corupţia atotstăpânitoare încă îi mai apără de rigorile legii şi nu de puţine ori îi face scăpaţi pe mulţi dintre aceia care nu fură şi devastează chiar cu mâna lor – pădurari, brigadieri, ingineri, toţi aceştia îmbogăţindu-se cu neruşinare din avuţia poporului român, catastrofal administrată şi apărată de un stat ticăloşit până în măduva oaselor.
Pe căi întortocheate, pesemne că aceştia-i servesc (a se citi îi îmbogăţesc) şi pe puternicii zilei, marii democraţi care se spetesc pentru popor, fapt pentru care legea o lasă mai moale când ajunge în anticamera lor...
Un alt redutabil factor de producţie: România încă mai are forţă de muncă inteligentă, harnică şi bine pregătită! Aprecierea de care se bucură în străinătate specialiştii români plecaţi din ţară din diverse motive este cea mai concludentă dovadă în acest sens.
Există la noi o formidabilă rezervă de inteligenţă, demonstrată prin strălucitele rezultate obţinute de elevii români la olimpiadele internaţionale, precum şi de statistici („Pe plan mondial ponderea copiilor supradotaţi este de 2 la mie, iar la noi de 4 la mie”, afirma cu încredere şi mândrie marele inventator Iustin Capră). Din nefericire, acest preţios motor al dezvoltării noastre sociale este fie lăsat să vegeteze (mulţi copii supradotaţi se pierd), fie să se scurgă spre ţările puternic industrializate, de regulă SUA, Canada şi vestul Europei. A calculat cineva pierderile anuale înregistrate de România prin racolarea de către guvernele şi companiile occidentale a celor mai valoroşi absolvenţi ai facultăţilor de stat din România? Că americanii, de pildă, recunosc că prin atragerea forţei de muncă de înaltă calificare din ţări sărace ca România, înregistrează anual un profit net de câteva miliarde. Şi astfel ţările bogate devin şi mai bogate, iar ţările sărace tot mai sărace...
Două sunt căile imediate pentru reducerea simţitoare a hemoragiei de materie cenuşie românească:
a) Locuri de muncă (îndeosebi în cercetare) şi lefuri atractive pentru absolvenţii foarte înzestraţi ai facultăţilor de stat şi particulare;
b) Prin decanatele facultăţilor de stat, Ministerul Învăţământului să încheie contracte cu toţi studenţii, iar la absolvire, potrivit contractelor încheiate, ei să fie prin lege obligaţi să lucreze un anumit număr de ani în ţară (între 5 şi 10 ani, funcţie de perioada şcolarizării, cu sau fără masterat), până la recuperarea integrală a cheltuielilor făcute cu pregătirea lor. După care, fiecare este liber să aleagă: rămâne în ţară sau pleacă în străinătate. Fireşte, pentru asta este nevoie nu doar de un plan naţional de dezvoltare economico-socială, cu ajutorul căruia, măcar în facultăţile finanţate de la buget, să nu se mai lucreze pe stoc (un număr de absolvenţi cu mult mai mare decât sunt capabile să absoarbă sectoarele de activitate), ci, după reducerea şi ţinerea sub control a corupţiei, este mare şi urgentă nevoie de o reală relansare a economiei. Pentru că ceea ce spun statisticile şi guvernanţii despre creşterea economică, eufemistic vorbind se cheamă praf în ochii alegătorilor naivi, care, seduşi de greutatea cifrelor, realizează destul de târziu cum coşul zilnic devine din ce în ce mai uşor.
Economia românească poate fi repusă pe picioare într-un timp relativ scurt, deoarece există condiţii reale pentru aşa ceva: importante resurse ale solului şi subsolului, cadre calificate şi mână de lucru ieftină. Lipseşte capitalul pentru retehnologizare acolo unde este cazul şi pentru modernizarea în ritm mai alert a infrastructurii. Dar să nu uităm că Uniunea Europeană acordă credite în condiţii extrem de avantajoase pentru realizarea unor programe de anvergură. (Ehei, unde sunt miliardele de dolari ce trebuiau să fie încasaţi din creanţe?!)
Prin urmare, neajunsul cel mare este de ordin intern: lipsa de vrere şi destoinicie politică, respectiv absenţa unei politici economice coerente pentru toate sectoarele de activitate şi care să urmărească binele întregului popor, penuria de manageri corecţi şi dispuşi să ia taurul de coarne din pricina acelei metehne politico-ideologice de care am amintit mai sus, nemunca şi frauda generalizată. Câţi dintre factorii decizionali de la centru şi din teritoriu doresc cu adevărat un reviriment economic bazat pe libera iniţiativă şi câţi sunt pentru ape tulburi în care se poate pescui şi dribla, în care minciuna şi hoţia se îngraşă de la o zi la alta?...
5. Criza moral-spirituală este a cincea cauză principală a coşmarului românesc. Fiind cea mai persistentă şi subtilă, poate că trebuia s-o aşez în capul listei. Dar cauzele analizate nu au menirea să stabilească o ierarhie, ci un punct de vedere.
De ce-i atât de importantă această cauză? Deoarece ea reflectă cu fidelitate mentalitatea individului, năzuinţele şi căile urmate de acesta pentru a-şi satisface trebuinţele. Prin extensie, planul moral-spiritual al unei societăţi reprezintă barometrul sau media cultural-atitudinală a membrilor săi.
Decăderea economico-socială de azi este şi consecinţa decăderii moral-spirituale începută cu mult timp în urmă – perioada fanariotă după cei mai mulţi căutători ai adevărului gol-goluţ. Atunci, se zice, ar fi pornit pe toate fronturile asaltul putreziciunii fanarioto-otomane asupra majestăţii spirituale a poporului român. Iar în ultimii 70 de ani, tot ce a fost sfânt şi curat pentru duhul românesc plămădit în veacurile anterioare fanariotismului, totul a fost murdărit, schilodit, ba chiar ucis: Dumnezeu, oameni de omenie, valori materiale şi, mai ales, valori spirituale. Desigur că în perioada postdecembristă, comparativ cu cea bolşevică, s-a derulat un mult mai subtil proces de destrucţie prin minciună, hoţie, înşelăciune şi trădare făţişă, procedee adjudecate ca normale de politrucii postdecembrişti şi care cu necesitate au continuat avarierea fundamentelor moral-spirituale ale naţiei.
Goana după căpătuială şi afaceri curat murdare, vorba lui Pristanda, este zeul la care se închină tot mai mulţi români, ajunşi peste noapte nesimţitori şi ahtiaţi după câştiguri nemeritate.
Tot mai scumpă, cartea a ajuns astăzi un obiect de lux pentru omul dornic de cultură şi/sau informaţie. Aşa că, într-o lume în care omul este apreciat numai şi numai după cantitatea de bunuri dobândite legal sau ilegal (case, maşini, conturi, ţoale), nu-i de mirare că  îmbogăţiţii de ieri şi de azi, semianalfabeţi cu diplome, privesc chiorâş la carte şi cultură şi că pe autenticul şi mereu săracul intelectual îl tratează cu o condescendenţă dispreţuitoare.
Putem depăşi impasul moral-spiritual în care ne găsim doar meditând cât mai des la spusele lui Constantin Noica: „Dorim untul german sau cultura românească?” Căci, se ştie foarte bine, un popor rămâne în istorie graţie culturii sale...
Marele izvor de sănătate al poporului român este tot în sufletul curat, iubitor de Dumnezeu şi semeni, iar nu în lăzile cu comori „pe care le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii” (Matei 6/19).
Nu e un îndemn la inactivitate, cu atât mai mult cu cât românul, datorită ortodoxismului esenţialmente contemplativ, este predispus la meditaţie. Este o invitaţie la raţiune (Terenţiu spunea: „Fii absurd cu raţiune!”) şi iubire, singurele modalităţi eficace întru îndreptarea actualei stări de lucruri, ceea ce la urma-urmei înseamnă reamintirea, reînvăţarea şi, în final, revenirea la banala normalitate a măsurii şi bunului simţ, înţeleptele călăuze pe care morala nu pridideşte să le recomande indivizilor şi grupurilor sociale.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii