ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 72 (Februarie 2015)

EDITORIAL
NU MAI ŞTIU AL CÂTĂLEA MINISTRU
Românii, campioni europeni - de departe - la studii universitare şi postuniversitare, sătui de atât de multe titluri, caută acum să le dea înapoi. Pesemne nu există o lege prin care să le vândă, că altfel cu siguranţă ar fi existat o piaţă şi pentru aşa ceva. Precum tratatele Uniunii Europene, în care nu se găseşte nicio referire la statele care doresc să părăsească spaţiul comunitar, ci doar la cele care aderă, aşa şi în ţărişoara asta carpato-danubiano-pontică, nu există vreun stabiliment care să permită vreunui posesor de drept ştiinţific, să renunţe la titlu.
Pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie, anul trecut, avea să aducă după sine o serie întreagă de alte insuccese pentru premierul încă în exerciţiul funcţiunii. Printre acestea se numără şi cererea – de la hilar la bizar – de renunţare la doctoratul obţinut în 2003, devenit un motiv serios de dezbatere publică şi academică din timpul campaniei electorale. Judecând în toate pretenţiile intelectuale, nu găsim o logică întru renunţarea la un asemenea titlu şi nici istoria nu aduce în prim plan vreo altă poveste asemănătoare. Dar pentru că a venit de la primul ministru, modificarea, la sfârşitul lui 2014, prin Ordonanţă de Urgenţă a Legii învăţământului, a devenit realitate şi lasă loc – de acum încolo – oricăruia dintre posesorii de titluri ştiinţifice, să renunţe la acestea.
De ce nu s-a întâmplat asta până acum? Păi e simplu! Obţinerea doctoratului nu este o joacă, ci o activitate care implică foarte mult efort intelectual şi timp. De aceeaşi părere sunt toţi posesorii acestor titluri, referindu-mă la cei care şi le-au obţinut în urma unor teze marcă proprie, iar renunţarea lui Victor Ponta nu reprezintă altceva decât dovada elocventă a faptului că titlulul nu i-a revenit pe criterii de competenţă, ci doar pe influenţă politică.
Actualul Ministrul al Educației, Sorin Câmpeau, este bucuros nevoie mare de ordonanţă,  că mandatul îi conferă posibilitatea de a închide orice speculaţie pe tema aceasta, temă ajunsă aproape ordine de zi în presă, de când cu campania electorală mai sus amintită. Acum să te ţii val de cereri, prin care se solicită renunţarea la titlu…!?!
De la Alianța Națională a Organizațiilor Studențești (ANOSR), vine următoarea notă: "Studenţii sunt consternaţi de modul total nedemocratic şi lipsit de responsabilitate în care Guvernul alege să trateze sistemul educaţional din România, în contextul în care trecem prin al treilea an consecutiv în care este emisă o Ordonanţă de Urgenţă care modifică Legea Educaţiei Naţionale (după OUG 92/2012 - în vigoare de la 19 decembrie 2012 şi 117/2013 - în vigoare de la 30 decembrie 2013) la final de an, în timpul vacanţei de iarnă, fără o consultare prealabilă cu actorii din sistem.” E dureros să afli în ţărişoara asta avem studenţi consternaţi – şi nu numai unii, ci chiar toţi – cum aflăm din citatul de mai sus. Exagerarea devine un fapt cotidian, dacă e să privim la modul superficial, dar la modul cel mai serios e chiar motiv major de îngrijorare, pentru că, săracii stundenţi, tot ceea au acum în gând nu e decât să se alinieze acestui “al treilea an” şi imediat după obţinerea licenţei să meargă mai departe spre masterate şi doctorate, pe care, conform ordonanţei de Crăciun, să le poată retrage ulterior. Deşi sună mioritic, sacrificiul sună a munca lui Dorel, trasă în varianta intelectuală. Că Guvernul nu s-a consultat şi cu studenţii, chiar nu văd legătura. Aaaa… cu actualii candidaţi înscrişi la doctorate, daaa… dar asta e altceva. E ca şi cum ai vrea să modifici o chestie la clasa a IX-a şi-ţi sar pe cap ţâncii de la a V-a.
Dar nu aceasta e dezbaterea, ci ministerul. Acum câteva zile s-a făcut rocada. Sorin Câmpeanu i-a luat locul altui necunoscut şi anume Mihnea Costoiu. Acesta, prin grija deosebită cu care şi-a făcut datoria în epoca tabletelor şi a abecedarelor invizibile s-a prezentat la discursul de predare a mandatului cu ceauşismele de rigoare. "Am un mare regreut că nu am reuşit să fac Muzeul Ştiinţei. Pentru că nu este un muzeu în adevăratul sens al cuvântului, ci un muzeu interactiv care se adresează, deopotrivă, copiilor, elevilor şi studenţilor. Dar, în ceea ce priveşte învăţământul şi cercetarea, putem spune că progresele sunt majore". Nu de puţine ori am afirmat faptul că funcţia te tâmpeşte pur şi simplu. Dacă nu aş fi spus mai sus că vorbim de anonimul Mihnea Costoiu, cu siguranţă citatul ar fi părut scos din contextul unei persoane foarte responsabile, ministru într-o ţară cu adevărat europeană. Păi, bine, mă, Mihnea, ai un regret… pe care nu ştiu cine-l regretă! Dacă tu crezi că “progresele” învăţământului sunt atât de evidente, înseamnă că nici măcar nu mai are vreun sens să te zbaţi pentru abcedarele alea electronice. În ce ţară de pe planeta asta ai mai văzut tu să înceapă şcoala şi elevii să nu aibă manuale? Nu, nu căuta în Europa… e muncă inutilă, să fii sigur de asta. Mai cu seamă că nici în Africa, sau în zonele de conflict militar nu este aşa. România este o ţară atipică, de aceea se întâmplă astfel de chestii, unice pot spune. Că tu ai nişte probleme de “muzeu” e lesne de înţeles, dar mă doare lipsa de reacţie fermă a cadrelor didactice care au permis intrarea în unităţile de învăţământ a elevilor, chiar dacă ştiau că manualele nu sunt gata. Să-ţi exerciţi meseria fără obiectul muncii, îmi este greu să cred că e cu putinţă. Şi e dureros pentru cei ce se află la catedră din vocaţie, sau, în fine, zice-se din vocaţie, pentru că din moment ce mergi doar la serviciu şi crezi că responsabilitatea cu manualul e doar apanajul ministerului incompetent, atunci e clar că nu mai putem vorbi de aşa ceva.
Revenind la noul ministru, acesta a afirmat faptul că Religia, ca materie obligatorie în prezent, va deveni opţională din toamnă, imediat ce va începe noul an şcolar. În acest fel şcoala românească s-a aliniat ţărilor unde Dumnezeu este pe locul II, iar Darwin pe primul. Nu că ar fi o problemă spinoasă, dar derapajele şcolii româneşti sunt evidente, iar cum valorile morale creştine nu mai reprezintă o condiţie sine qua non pentru conducători de mai bine de jumătate de secol, de ce-ar mai fi şi pentru elevi!?! Dar am o întrebare, cine ştie, poate noul ministru va şti să răspundă la ea: unde vor fi elevii a căror opţiune este “nu religie”? Profesorii au datoria să fie la clase, cu cei ce vor să studieze, iar elevii ce nu vor dori ora de religie, unde se vor duce? În grija cui vor sta în acel interval de timp? Bine, e o întrebare pur tehnică a cărei rezolvare nu priveşte ministerul, ci tot pe pârliţii de directoraşi ai unităţilor de învăţământ. De şi-ar bate capul un ministru cu aşa ceva, în loc să se concentreze pe… muzeu!
Nu ar fi ceva ieşit din comun ca în locul profesorilor de religie şi a preoţilor care vor mai susţine încă un semestru această materie, să găsim poliţişti şi judecători, dornici să-şi exercite şi “calităţile” pedagogice, în aşa-numita materie Educaţie juridică. La ce val de violenţă verbală şi fizică există în prezent prin şcoala românească, nu ar fi de mirare şi aşa ceva. Oricum, mandatul lui Câmpeanu se anunţă de scurtă durată şi asta nu pentru că băiatul nu ar şti ce are de făcut, ci pentru că pur şi simplu a devenit o modă remanierea guvernamentală. După eşecul “roş-abilor” trandafiri, “gălbejiţii” liberari coc o nouă guvernare, ca pretext pentru buna înţelegere înce cele două mari instituţii ale statului: Parlament şi Preşedinţie. Să sperăm că la finele mandatului său, indiferent când se va întâmpla acest lucru, actualul mistru va fi în stare să afirme – fie şi ca o glumă – că în sfârşit, şcoala românească are abecedar. Restul problemelor, deja ţin de… “Muzeul Ştiinţei”!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 

 

INTERVIU
OAMENII SUNT CEI CARE CONSTRUIESC O SOCIETATE CARITABILĂ!
Teodora Ilie este o persoană cu un suflet mare și cu o dăruire pentru societate mai rar întâlnită. Este un model de urmat pentru tinerii de azi dar și unul de adoptat de către adulți.
Este președinte al Organizației pentru Copii și Adulți cu Nevoi Speciale TREBUIE! – filiala Brăila și am invitat-o să ne împărtășească opinii despre actul de a dărui, opinii care sunt veritabile lecții despre caritate.
Stimată doamnă, ce este caritatea din punctul dumneavoastră de vedere și ce forme îmbracă aceasta în societatea modernă?
Îmi place foarte mult felul în care Mircea Eliade definește caritatea, ca  o neobosită justificare a bucuriei existenței, legând, astfel,faptele bune realizate în beneficiul altora de starea de bucurie pe care o trăiești, tu, cel care oferi. Continuând cu vorbe înțelepte aș adăuga că atunci când cineva se află jos în lumea aceasta, un gram de ajutor face mai mult decât un kilogram de predică, așa cum spune  Edward George Bulwer-Lytton.
M-am gândit la aceste cuvinte deorece am observat că în România ultimilor 25 de ani predica, sub forma modernă a consilierii, a câștigat teren în fața acțiunii directe, în fața faptelor concrete. De exemplu, ce credeți că ar ajuta mai mult o familie care are în grijă o persoană adultă cu dizabilități intelectuale: un program de consiliere sau accesul direct la un serviciu social de integrare? Sute de milioane de euro, bani europeni, s-au cheltuit pe programe de consiliere! Mă întreb mereu câte centre de zi, câte unități sau locuințe protejate, câte cămine de bătrâni, câte școli, spitate sau grădinițe s-ar fi construit ?
Ca manifestare a ei, caritatea se traduce prin a dărui sau a ajuta pe celălalt. Dacă ar fi să abordăm problema în general, orice ajutor este bine venit, de la un zâmbet, o vorbă bună până la o faptă. Dar acestea sunt mici accente pentru a da o culoare vieții de zi cu zi. Pentru a schimba lucrurile e nevoie de mult mai mult. Te duci la o familie săracă, vezi că are foarte mulți copii, copii ce nu pot merge la școală, copii flămânzi. Preotul, le spune o vorbă bună. Învățătoarea le spune o poveste. Vecinii le dau o farfurie de mâncare. Unii le oferă un colet cu haine. Acestea sunt forme ale carității. Şi totuși, lucrurile de acest gen nu le schimbă viața  în bine pe termen lung. În caritate trebuie să colectezi de la mulți câte puțin, ca să obții schimbarea. Nu poți obliga pe un om care este foarte bogat să facă numai el acte de caritate, pentru că nu ar acoperi toate nevoile. Colecta trebuie să-i responsabilizeze pe toți deorece toată lumea poate dărui.
Noi, românii, așteptăm să vină cineva să facă o minune. Cei mai mulţi dintre noi consideră că ar trebui  să facă acte de caritate  cei cu bani, ONG-urile, străinii, să o facă cineva. Dar acțiunea trebuie să înceapă de la fiecare. Există o mare neîncredere, sădită de-a lungul anilor faţă de ONG-uri; că banii nu ajung acolo unde ar trebui, astfel încât,  foarte mulți oameni vin la Trebuie! și spun că vor să dea ei cu mâna lor câte ceva copiilor, să se asigure că este primit. Eu accept și această formă de caritate. Dar, mă întreb, după 18 ani de existență a Organizației Trebuie!, oare nu  am dovedit că dorim să oferim o viaţă mai bună copiilor noştri? Pe de altă parte, este bine că se întâmplă astfel de lucruri, este bine că oamenii vor să vadă ce facem.
Exemple ale carității în România sunt vizibile la nivelul bisericilor sub forma cantinelor sociale, ajutoarelor individuale care se duc către oamenii săraci. Mai există câteva servicii sociale în sprijinul bătrânilor sau copiilor fără părinți oferite de biserică. Dar eu cred că nu este suficient, eu cred că lucrurile se vor schimba în societate doar atunci când sistemul de asitență socială, cel educațional și cel de sănătate vor funcționa optim, iar caritatea va aduce o plusvaloare, peste ceea ce trebuie  să ofere sistemul. În momentul de față sistemul de servicii sociale nu funcționează la parametrii optimi. Noi suntem sub standardele de calitate. Nevoia este mult mai mare decât oferta de servicii sociale iar caritatea nu poate fi soluţia.
Ce rol joacă caritatea în lume? Cum ar arăta societatea fără actele de caritate din partea celorlalți? Există societăți care au o cultură a carității?
Caritatea a schimbat și schimbă lumea în bine. A schimbat destine de oameni dar și de comunități. Unii oameni se implică în acte de caritate pentru avantaje fiscale, alții pentru că așa simt. Eu mă consider fericită pentru că am cunoscut  oameni cu adevărat buni care fac fapte bune cu toată convingerea, care gândesc la binele celui de lângă ei și dimineața și la prânz și seara. Sunt oameni care știu să trăiască frumos și să construiască în jurul lor o lume frumoasă. I-am cunoscut atât în România cât şi în alte tări. Nici nu vă imaginați cât bine îți face doar un simplu dialog cu aceștia.
M-au schimbat foarte mult partenerii noștri din Germania. Oamenii pe care i-am întâlnit la Christophorus Werk sunt caritabili pur și simplu. Oamenii sunt cei care construiesc o societate caritabilă. Am văzut cum copiii  sunt  învățați să fie caritabili de mici. La evenimentele caritabile la care am participat am întâlnit familii întregi. Când directorul vine cu soția și cu toți cei 4 copii la un astfel de eveniment nu mai e nevoie să te întrebi de ce acolo se poate.
Eu cred în principiul că fiecare trebuie să contribuie cu puțin. Nu doar cei bogați trebuie să fie caritabili. Așa cum am spus-o și în mesajul evenimentului nostru caritabil, noi nu putem schimba singuri o lume dar putem schimba lumea cuiva – dacă acționăm, evident.
Dacă există societăți care au o cultură a carității ? Mă gândesc la Germania deorece cunosc modelul lor. Acolo, cu adevărat, oamenii sunt caritabili. Îi vezi, de la copii până la adulți, că vor să facă ceva pentru cineva. Sunt trei elemente care îi fac să devină caritabili: educația în școală, educația religioasă și modelele. La ei copii învață din școală că trebuie să dăruiască. De acolo pornește totul. Am fost la evenimente în Germania la care toate persoanele din bord veneau cu familiile lor. Copiii erau îndemnaţi să  pună bani în urnă. Anul acesta copiii angajaților au făcut colectă pentru TREBUIE!
Care sunt elementele specifice ale carității în Brăila, așa cum le-ați perceput de-a lungul activității dumneavoatră?
În Brăila bate o  inimă  a carității  care poate fi auzită doar de unii. Când vorbesc, în general, de spiritul trecut al  carității la Brăila mă gândesc automat la Nedelcu Chercea și cred că asta spune totul despre caritatea brăileană. Este în gena noastră dar cineva trebuie să o descopere. Poate o va face TREBUIE!, de ce nu? Evenimentul Magic de Crăciun a coagulat atâtea inimi caritabile încât am convingerea că există multă disponibilitate de a ajuta  în inima brăilenilor.
Ce îi motivează pe oameni către un act caritabil?
În primul rând există oameni buni la suflet, pur şi simplu. Aceştia oferă oricum. Săraci sau bogaţi, cu o  condiție mai modestă sau cu mulţi bani, ei dau pentru că așa sunt construiți. Sunt oameni care nu stau nici un pic pe gânduri când trebuie să ofere un ajutor, să aparticipe la o colectă, să trimită un sms - sunt oameni care o fac instantaneu, din inimă și nu se gândesc la ce se întâmplă după ce oferă. Sunt doar sensibili la problemele celorlalți. Sunt generoşi , nobili dar mai ales sunt  niște oameni frumoși.
Alții poate că au o experiență personală și simt că trebuie să facă ceva înțelegând să se alăture unor cauze. Apoi, mai există profesioniștii care reușesc să-i determine pe oameni, sau pe cei din companii să-și manifeste spiritul caritabil. La companii caritatea se numește responsabilitate socială - este de fapt  o formă de manifestare a carității,  profesionalizată.
Cine are nevoie de acte de caritate?
Toți. Unii mai mult, alții mai puțin, în diferite etape ale existenței lor. Și săracul și bogatul sunt egali în fața bolii, a necazurilor, a primejdiilor, a războiului. Viața m-a învățat că omul este o ființă extrem de fragilă. E important să înțelegem acest lucru și să acționăm în consecință pentru că omul este cea mai importantă resursă a unei comunități.
Cum putem dezvolta la cei din jur dorința de a se alătura celorlalți prin acte caritabile?
Nu știu… Mi-aș dori ca oamenii care ne conduc, oamenii publici, VIP-urile, media să ofere modele de caritate. Sunt profesor și constat că spiritul generozității, spiritul voluntariatului, al faptelor bune scade de la o generație la alta. Ar trebui să ne îngrijoreze acest lucru, pentru că banii sunt necesari dar nu reprezintă totul.  Trebuie să înțelegem, noi, ca adulți, și să-i învățăm pe copii că felul în care sunt cheltuiți banii e important în viață. Banii pot fi ascunși, depozitați sau  folosiți pentru fapte rele. Nu acești bani sunt valoroși, valoroși sunt doar banii care nasc binele în viața fiecăruia sau a comunității. 
Cred în puterea educației  în școală. Cred că pilonii ce susţin caritatea  sunt  școala, biserica și modelul oferit. Când o să văd un primar sau un senator că participă într-un scaun cu rotile la un marș al persoanelor cu dizabilități, încercând să simtă măcar o zi cât de greu este să treci de barierele spaţiului public neaccesibilizat, când o să văd că directorii de şcoli vor accepta fără rezerve un copil cu dizabilităţi în şcoală poate atunci toleranţa şi caritatea va fi prezentă în comunitate şi nu va fi nevoie să o dezvoltăm, iar lumea noastră sigur va fi mai bună pentru toţi
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
CASA UMBRELOR, DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012
A scrie şi a publica sunt două atitudini diferite. A scrie,  dezvăluie existenţa conştientă a unui  pact interior, recunoscut a priori ca for tutelar al unei lumi mişcătoare, scindate permanent de invocarea şi revocarea imaginii. Ficţiunea şi nonficţiunea, ambele în planul destrămării, împing, către exterior, vinile lor diferite, într-un efort comun de a se face înţelese. A scrie, este, prin urmare, nevoia de a stabili o măsură a spaţiului individual. Dacă lucrurile s-ar opri aici, am fi cu toţii captivi intr-o lume tăcută a unei naturi fără drepturi; captivitate, de altminteri, de o splendidă nobilitate.
A publica schimbă registrul asumării prin intrarea în spaţiul deschis al raportărilor. Infinite, înspăimântătoare. Un eu particular, traversând, inconştient, anarhica universalitate a eu-lui general.
Un expozeu al anteriorităţii cu efect în viitor, chiar dacă posterioritatea se manifestă, uneori, doar în întâmpinare. Asumarea unui astfel de proces, aproape incontrolabil, este o cutezanţă. O cutezanţă demarcată de presiunea imaginarului care pare sa flageleze discursul solitar până la o dureroasă  evacuare în patria revelării. A scrie şi a publica, două atitudini diferite, cu aceeaşi propensiune speculară: aceea de a estetiza vizibilitatea particulară, forţând limitele identitare, pana la iconizarea sa, cartea. 
Cartea este un adăpost subtil si perfid al definiţiilor identitare. Pactul pe care aceasta îl face cu autorul este muabil prin exteriorizare; dincolo de convenţiile teoretice dintre text, subtext si creatorul lor, exterioritatea, mediul de receptare, cu alte cuvinte, reprezintă autoritatea - insidios - primordială, aceluilalt.  Un celălalt preocupat in masură considerabilă  de aceleaşi dominante speculare, dar mult mai abil în manevrarea lor. Un celălalt avid de perfecţionarea propriilor sale priorităţi prin intermediul celor care se expun. Orizontul de aşteptare alceluilalt este într-o continuă şi neliniştitoare transformare. Un devorator complet al imaginii de sine prin însăşi iluzia sinelui oferită cu generozitate de un eu  asumat prin expoziţiune necondiţionată. Iată, de ce, suntem datori cu atenţie şi consideraţie pentru autor. Această instanţă fragilă şi perenă, în măsuri variate de alternanţa culturală. Acea alternanţă care se autoreprezintă prin propria sa refexie. O oglindă a oglinzii: imagine înfricoşătoare, prin infinitizare. O matrice. Un locus al mitologiilor identitare conflictuate de liberul arbitru.
Multele teorii pornite în căutarea autorilor, a textelor, provin din continua deconspirare a fiinţei creatoare, traversată de inconsecvențele eu-lui.  Nu ar  rămâne decât soluţia ficţionalităţii care să controleze cu propriie-i intervenții tipologice, dezbaterea cunoaşterii de sine. O incontrolabilă declinare a încercării de fi în non-existenţă.  Şi, paradoxal, din aceste conspiraţii  ale interiorităţii fantastice se naşte o lume organizată şi  plauzibilă. O axiologie a modelului  comun operei şi autorului, deopotrivă.
Modelul scrierilor de faţă este intelectualul. În jocul narativ, acţionează ca referent. Trăirile acestuia sunt discretizate de cheia subtilă a neliniştii metafizice, acea nelinişte opresivă a fiinţei culturale. Dincolo de aplecarea firească a  intelectualului către a scrie (desemnat ca autor), mai există impresia post-activă (a personajului) că traseul scriiturii este viciat de impuritatea inerpretării. O relație plină de favoritisme: personajele gândesc ceea ce autorul scrie.
Pe de o parte, existenţa, ca actant particular, este un mare donator de teme, pe de altă parte, ficţiunea are vocaţia de a transforma biografismul înfabulă. O tramă sapienţială cu prognostic moralizator, temperată de tăcere.
Intelectualul autorului Dumitru Barău, din volumul sugestiv intitulat Casa umbrelor,  este educat  să tacă. Un intelectual mai întâi oprimat şi mai  apoi resuscitat; un intelectual care nu mai are uzanţa confortului, nici pe cea a gulagului, dar care a rămas fixat în aspiraţia către un ideal.
Un ideal precumpănit de o dublă formație: cea a deposedării şcea a repunerii în drepturi.
O fiziologie a discontinuităţii  care recuperează - pentru lectori - o fiinţă neîncrezătoare.
De aici, imposibilitatea manifestărilor explozive; lumea în care se mişcă este, aparent, redusă la experiențe posibile. Sentimentele sunt gestionate cu moderație sau, chiar, deconectate de la sistemul realităţii, dintr-o  teamă subterană de a nu fi, din nou, deposedat. Când si când,intelectualul se lasă interpretat de omul simplu care, prin persistenţa unei radicalităţi fireşti, a scăpat cvasi-nealterat din prefacerile succesiunilor de regim (Navetistul, Moş Tănasă).  Personajul principal al acestei lumi  are un voluntarism solitar şi o perspectivă care se distrage idealitătii pe care o deține de drept,  din raţiuni prestabilite de memoria unei lumi subversive.
Din aceleaşi motive, intelectualul nu scrie, preferând să gândească sau să viseze.  Aruncat, din motive naturale, în mijlocul lumii (metaforizate pringară), intelectualul (avocatul Marius Robitu din pvestirea Într-o vară, într-o gară), este supus unor alte experiențe, care, deşi nu au forţă anihilatoare, au, totusi, maniera duplicitară a investigării.
Integrarea auctorităţii se face de multe ori în absentia. O absenţă conceptuală. Un abandon sofisticat printr-o impusă omisiune a cauzalităţii. Povestirile au o degenerescenţă temporală care suplineşte dinamica naratologică. Creatorul se izolează în spatele unui prag esenţial pe care îl face cunoscut în registre felurite: aşteptări, iluzii, temeri, convertite la o stabilă toleranţă faţă de text, personaj şi narator. Lumea acesta se vrea cunoscută; tăcerile sale convulsive descriu, cu destulă îngrijorare, un univers cu potenţial imploziv.
Casa umbrelor se poate converti într-un discurs metaforic despre umbră, poate chiar umbra jungiană onirică, întunecată a inconştientului individual, dar şi într-un discurs despre așteptare, ca element de legătură sensibilă între realităţile reprimate şi cele care încearcă să se redimensioneze, în căutarea luminii. Lumina poate veni din reconcilierea autorului cu textul şi cititorul acestuia, pentru o construcţie armonioasă comună, dincolo de tăceri.
Adelina Pop (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
DESCÂNTEC DE PLÂNS CU INIMA LA GURĂ
Volumul domnului Adrian Botez, “Cavalerii Apocapliptici: Psalmodieri în vârful muntelui”, nu este unul de poezie obişnuită. Spiritul ludic, bine temperat (un fel de râsu'-plânsu' mai “particular”), pare să-şi fi ocupat un loc bine meritat, în creaţia acestui autor original, aparte, cu un parfum aşa de particular, încât critica ar putea  numai cu greu să-l circumscrie unui “curent”, unei “tendinţe”, sau “şcoli” literare anume. Titlul volumului nu este peiorativ, aşa cum am fost tentat să cred, la prima luare de contact cu cartea, contaminat fiind eu de lecturi mai vechi (vezi Topârceanu, cu al său roman “Minunile Sfântului Sisoe”, unde putem citi, negru pe alb, “Şi iată, şi iată, pe vârful muntelui ne-am aşezat…”)  - ci el reprezintă un strigăt de alarmă, o prevestire a unor realităţi cu adevărat de apocalipsă, trecute, însă, printr-un filtru special, cu parfum uşor ludic, uşor autoironic, dezbărat de imprecaţie.
Volumul, alcătuit, în mare parte, din poezii cu formă fixă (sonete “clasic-italiene”: 4+4+3+3), conţine, însă, şi destule versuri/poeme fără rimă, dar pline de o muzicalitate de soi, cu care autorul ne-a obişnuit deja, ba chiar “balade”, pe care ai fi tentat să le consideri inspirate din versul popular, dacă n-ar fi cu totul şi cu totul altceva, anume spirit ludic auctorial, condensat în ziceri memorabile, sentinţe uşor de înghiţit şi de acceptat, în această formă, plină de invenţii semantice, de metafore absolut proaspete (vezi “Balada genurilor”):
“…lorderie lordereasă
hematomul de mireasă
amantlâcuri de mătasă
au căzut stele pe casă
am băut lumină grasă…”
Aşa cum a fost structurată, în patru mari capitole, respectiv: “I. Psalmodieri în vârful muntelui: Cavaler al soarelui privirii”, “II. Spital: Cavalerul, Moartea şi Diavolul”, “III. Leac frumuseţii: Cavaler Iubirii”  - şi, în fine, “IV – Doar Herald Focului” cartea nu este uşor de citit, solicitând nu numai auzul muzical, ci şi inima şi mintea lectorului, căci e adresată, simultan, tuturor acestor facultăţi umane. În mare parte, “concluziile” din sonete spun adevăruri dureros resimţite, tragic trăite, din greu plătite, de conştiinţa poetică, veşnic trează:
“un vârf de munte este pisc de cântec
de-aceea m-am oprit – oprindu-mi lume:
jertfesc minunea – pieptu-adânc mi-l sfârtec” 
(Psalmodieri în vârful muntelui)
Peste toată durerea lumii, resimţită, uneori, patetic - apare, însă, un fel de cântec ghiduş, schiţat numai, dar perfect detectabil, o luare în răspăr a propriei realităţi şi vieţi, a propriului destin de om lucid, într-o lume nebună şi debusolată. Autorul înfrânează, cât poate, această tendinţă, o reprimă, parcă, fără succes:
“PRICINAŞI
Îmi frec – cotul meu de
cotul Morţii – până ies
flăcări
cu aceste flăcări între noi
venim – eu şi Moartea
pricinaşi – să ne împace
Dumnezeu”
Uneori, însă, această joacă de-a lumea şi de-a desluşitul rostului Creaţiei capătă accente mai serioase, ca în “Ultimul ceai”, unde, după “mărturisirea” autorului, “am citit până la rădăcina cititului – am scris / până la rădăcina scrisului: şi ce s-a întâmplat – şi / oare ce s-a schimbat în cerurile – în zilele şi / nopţile şi-n înşiruirile acestei / lumi?”.
Îmblânzirea verbului poetic, domesticirea, îndulcirea lui, până la parabolă, apare, însă, cu atât mai pregnant, într-o poezie absolut remarcabilă, după părerea mea, dedicată de autor. în mod explicit, lui Marin Sorescu (căruia, însă, nu-i plăteşte niciun fel de tribut!) -  anume poemul “Era unul”, un fel de poveste a creării lumii, spusă, însă, ca un basm, ca o relatare a unei întâmplări banale, “de la mine din sat”.
Alteori, ghiduşia se manifestă în inventarea unor idei-metafore: “…gându-n lampă se termină…” (Baladă sanchie), ori a unor sonorităţi “cu totul osebite”, prin muzicalitatea desăvârşită, în cântec-joc: “… strai de plai verde de nai / însorite ploi de mai / strai de munte – strai de frunte / cu bucium de gânduri multe / strai de flori cu trei miori…”(Letopiseţ de primăvară).
Punctele cardinale ale acestor cântece şi jocuri rămân, însă, serioase, grave: Dumnezeu, Creaţia, Moartea, Suferinţa, Nordul (ca o prefigurare a Lui Hristos şi a Morţii/Transfigurare), Logos-ul, Golgota, Hristos, Marele Întuneric etcaetera etcaetera, căci penelurile cu care acest veritabil “pictor prin cuvinte” descrie lumea sunt multiple, paleta sa de verbe şi imagini, inepuizabilă. Neputinţa mea de a  descrie ar fi trebuit să mă oprească de la a comenta -  nu m-a putut opri, însă, bogăţia de sunete, lumini şi culori, dar şi de umbre şi cotloane, ale acestei adevărate lumi, descoperite nouă, cu farmec şi patimă, de către autor.
Ar fi, încă, foarte multe de spus, despre unele tendinţe aproape “eretice”, din punct de vedere social – “simţul enorm şi văzul monstruos”, asupra unor nedreptăţi “post-revoluţionare”, despre care e imposibil să taci, căci, nu-i aşa, vorba poetului pus, aici, în “judecată”:  “o viaţă întreagă m-am antrenat pentru / acest neant – somptuos şi / savant / în toiul luminii – neînţelegătoare omeniri / întregi refuză a se / arunca”(O viaţă întreagă). Mă opresc, însă, aici, îndemnându-vă, fără sfială, a citi, căci veţi descoperi, cu siguranţă, ceva care să vă placă, în mod deosebit, fiecăruia (oricât aţi fi de diferiţi de acest Poet, ca structură interioară!).
Octavian Constantinescu (Buzău)

EXISTENŢĂ ŞI NONEXISTENŢĂ
Variaţiuni pe tema centrală a povestirii “Abatele şi imaginea din oglindă”,
din vol. “Nălucirile abatelui Bernardo”
...Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire -  dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării, ca şi de sub toate tăcerile morilor pustiurilor arabe şi nababe, donquijoteşti, de tăcere frazată  – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege.
Existenţă şi Nonexistenţă – totdeodată! Nescrisă de nimeni anume  - şi scrisă în toate rotirile Cerului de Stele.
Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur - pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii - credinţa şi  dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.
Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.
Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru, înafara oricărei oglinzi ori oglindiri inversate.
M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo – şi plecat din portul Cadix, din Andaluzia), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el.  Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.
Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.
Nu de mult tăcuse Dismas, din mărturisire. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus - a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.
M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte,  m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială.
Nu Existenţă, nu Nonexistenţă.
Doar fulger.
El era fulgerul, iar nicidecum disperarea, nici perversă, osteneala  - şi nici uitarea. El este mijlocul lumii – şi doar de la el este îngăduită credinţa. Nu pacea şi nici, vreodată,-mpăcarea. Şi îngăduită este şi erezia uimirii căzute pe gânduri, egal. Şi, violentă şi pururi dinamică - distrugerea. Dar nu sunt îngăduite, la El, ticăloşia -  nu pidosnicia ucigaşă-a sofismelor, deci nu predarea către perversele năluciri ale morţii. Nu se îngăduie cartea amânătoare-ntru file, cartea cu două feţe-ale filei - ci doar Slova cea nimicitoare-n necruţarea luminii. Unica Slovă.
Însă Adevărul nu ucide crima. Toate crimele lenei şi oboselilor noastre viclene  - acum de-abia se-nfiripă şi-urmează.
...Doar mi-a dat mie (El, Centrul) sprijin de nădăjduire a vieţii adevărate. Şi miez al uitării de-uitare. Cât chin, cât nepotolit (de nimic şi de nimeni!) chin este în Tine, Dumnezeul uimirilor mele, care, precum călăii cei mai răi, mă sfâşie, mă împart către neuimirile semenilor mei – uitaţi, în astă lume, dumnezei...!
...Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege. Dar de-acum, în chilia şi-n cărţile mele, nu mai îngădui, nicicum, vreo lucire de-oglindă.
Existenţă, nonexistenţă – oglindă şi oglindire. Şi, mai ucigaşe decât ele – toate gândurile, de după extazele ratate!
*
...De acum încolo, buzele mele vor rosti tot mai puţine cuvinte, fără spasmele agonice ale vreunei imagini. Inima mea, singură, spre cer va năzui, poate oarbă, poate vizionară. Centrul cercului arhimedic mă fascinează – şi mă întăreşte, spre a nu mai fi eu – ci a fi desfiinţat, cu totul, întru El. 
...Văd, pe stradă, cum un sărman între sărmani mătură praful din uliţi – şi vin alături de el, şi-l ajut. Cu smerenie mă-aplec şi-i iau măturoiul dintre palme. Şi-i văd, atunci, rănile din palme, însângerate, şi mă închin către rănile cele-obsedante. Şi-i sărut palmele, şi mă-aplec, cu ultimă umilire, la picioarele lui. Sărmanul între sărmani mă scuipă şi mă loveşte peste buze, cu scârbă – şi-i mulţumesc, sincer şi uşor la suflet, cu buzele ţesute cu aţe de sânge...Este atât de bine şi de adânc răcoritor, cât un răgaz de respirare, între două preschimbări.
Da, ştiu că nu pot suporta decât trăinţa birnică spaimei şi setei de oarbă vecie, cu totul incertă minţii de om - dar temeinicită întru miezul de fierbinte, miezul cel cosmic măcelar şi sfânt foc. Adevărata trăinţă. Atât de miloasă, sfânt îndurată moarte către viaţă.
...M-au întrebat şi mă tot întreabă, din vreme în vreme, umbre de oameni , pe străzile largi şi de tot zgomotoase ale cetăţii, de ce nu mai vreau să hoinăresc prin păduri. Că doar tăcerea mea, spun ei, numai cu tăcerea pădurilor s-ar înţelege. Am surâs şi-am tăcut. Surâd şi tac. Am privit şi privesc, pe gânduri (când şi dacă pot), către pisc.
Spiritul îmi mai îngăduie trupul doar prin întovărăşirea mea, din săptămână în săptămână, cu sfânta ostie. Cu Sfântul Pisc. Gest de afecţiune şi uluire, faţă de El (...şi faţă de mine, dar tot mai rar mi-amintesc...).
Nu-mi mai trebuie şi nicicum nu-mi lipseşte carnea fraţilor mei buni – carnea dobitocului, fiarei sau ierburilor – ci doar o admir şi o meditez întru străluminare (având drept icoană - Cristalul!), cu luare-aminte, privind-o şi văzând-o (zâmbind eu de aşa sublimă-arătare!), în nesfârşitele ei preschimbări şi prefaceri şi transfigurări, dictate celest de formă, de loc şi de ceas. Dar de carnea de dumnezeu al piscului, tot mai înfometat sunt şi (se zice) arăt.
 ... Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege. Dar şi de la oglinzi.
Însă supliciile pustiurilor eu le-am folosit spre învăţare.
Înţelepţii, trejii şerpi ai deşertului mi-au fost tainic şi regal căpătâi, din prima mea noapte fără de mine...!
Rege fără coroană. Doar cu corolă. Câteodată (când nu sunt atent la filele cărţilor viclene!) - cu aureolă.
...Am învăţat şi ştiu, cu preţul desfiinţării – deci, al Învierii:
<<NU EXISTENŢĂ, NU NONEXISTENŢĂ.
DOAR FULGER>>”.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

IONUŢ CARAGEA – CER FĂRĂ SCĂRI/CIEL SANS ESCALIER
Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literar atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”.
Adrian Dinu Rachieru (Timişoara)
Dintr-un singur gând
este atâta poezie în jurul meu
încât niciodată nu voi avea timp să o scriu
tot ce văd, tot ce ating
sunt cuvinte pline de viaţă
iar foaia de hârtie
este cimitirul alb
în care îmi îngrop deseori
amintirile
este atâta poezie în jurul meu
încât pixul se împotriveşte să scrie
trebuie să moară ceva în mine
trebuie să pierd ceva la care
am ţinut foarte mult
voi ucide întreaga lume
dintr-un singur gând
îmi va curge o singură lacrimă
este atâta moarte în jurul meu
şi atât de multă viaţă
în această poezie!
 
Disconnect
şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
 
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
 
mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu sau pur şi simplu vorbărie
 
în timp ce poezia este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte
 
sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină
 
ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte, femeie
 
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază suflete
 
dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
 
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut
acolo unde te doare cel mai tare
să-ţi arăt cât de mult te iubesc
 
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care să mă spovedesc
 
Cer fără scări
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
 
şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de deasupra
 
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări
 
Inimă cu perucă
cuvintele sunt decoraţii obţinute
în războaiele minţii
şi fiecare-şi construieşte-o legendă
în jurul propriului nume
şi fiecare-şi dă întâlnire cu moartea
cel puţin o dată în viaţă
rupând o legătură romantică de lungă durată
cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte
şi ochii lui Dumnezeu care sunt peste tot
şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă
şi cauţi soluţii inovatoare
să te ascunzi mai bine în tine
până şi inima ta poartă perucă
până şi pentru călătoria din vise
ai nevoie de ghid
 
Niciodată nu luăm moartea în serios 
niciodată nu luăm moartea în serios
această prezenţă invizibilă
care ne locuieşte în fiecare clipă
 
oricât de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor
 
ajungem să credem că singura iubire
a fost să ne doară ceva
un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise
 
niciodată nu luăm moartea în serios
fiorul acela ce trece prin şira spinării
ca o cădere în gol în propriul vis
în clipa aceea când atingem pământul
şi totul se cutremură
chiar şi pământul dinlăuntru
 
mergem încolonaţi, oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
suntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru.
                                                                                
SPIRITUALITATE

VÂRSTA TRISTEŢII

Nivelul de trai din România scade tot mai mult, cu fiecare an care trece. Cu toate acestea, oamenii care ar trebui să vadă ceea ce se întâmplă cu cetăţenii liberi ai acestei ţări, parcă sunt orbi. Ce-i drept, din înălţimea scaunelor, pe care le-au ocupat cu mare efort, e greu să observe ce se petrece pe teritoriul ţării noastre. Parcă noi am fi la milioane de ani lumină distanţă de locul în care se află ei, astfel încât este imposibil să fim zăriţi. În fond, ce mai contează? Ne-am obişnuit să fim ignoraţi, să ni se spună că trebuie să avem răbdare, că vor creşte salariile, ca să ne putem educa proprii copii şi să avem un trai decent.

Dar de ce să vorbesc despre educaţie, dacă aceasta este una dintre problemele mici ale societăţii? Mai degrabă aş aduce în discuţie sărăcia cruntă, în care se află acest popor, necazul miilor de familii, care abia dacă au după ce bea apă. Privesc în ochii acelor copii, care nici nu ştiu ce este bucuria, şi mă cutremur! Ochii lor blânzi, sunt pierduţi în zare, acolo unde există o lume mai bună, doar pentru ei: lumea viselor. Doar atât au în viaţa aceasta: puterea de a visa, forţa de a crede că, undeva foarte departe de spaţiul unde locuiesc, există un tărâm fascinant, unde doar lumina caldă a divinităţii există, unde sunt şi ei ascultaţi, unde au jucării şi cele necesare traiului normal.

Copiii aceştia sunt mereu trişti, nici nu ştiu să zâmbească, fiindcă nu au niciun motiv. Sunt mai înţelepţi decât noi, gândesc mai limpede şi au un suflet minunat. Probabil că echilibrul lumii acesteia încă se mai păstrează datorită lor. Pentru ei, ne mai rabdă Dumnezeu! Cu fiecare suflare, aceşti copii emană puritate. Ce bine ar fi dacă ne-am molipsi şi noi! Unde ne-am pierdut inocenţa? Dar generozitatea? Dar toleranţa? Am devenit insensibili, răzbunători şi răi. Copiii nu au ce să mai înveţe de la noi, de aceea se cufundă în site-urile preferate, şi navighează acolo unde vor: cât mai departe de noi, care le înveninăm existenţa cu gânduri negative. Poveştile sunt pe cale de dispariţie, iar unii dintre copiii acestei generaţii, deloc puţini la număr, refuză să mai creadă în Moş Crăciun, în zâne, spiriduşi şi în alte personaje din basme. Acestea nu fac parte din viaţa lor. Ei au devenit ceea ce i-am învăţat: nişte roboţi, capabili să execute orice ordin. La şcoală, de pildă, au extrem de multe materii de studiu, cu o programă stufoasă şi sunt obligaţi să le înveţe, dar pentru ce? Chiar şi ei îşi dau seama că, multe dintre informaţii nu le vor folosi deloc în viaţă.

Ne-am piedut pe noi înşine, am pierdut încrederea copiilor noştri şi nu mai ştim ce să facem, încotro să ne îndreptăm. Ni se pare că orice direcţie are aceeaşi destinaţie: sărăcia. Odată cu ea, vin multe alte neajunsuri şi chiar moartea, însă cea din urmă nu ne poate oferi eliberarea din chingile în care am fost prinşi întreaga viaţă, ci, dimpotrivă, acuitizarea stării jalnice în care am ajuns. Mulţi oameni consideră că, a părăsi această lume este o mare uşurare, dar nu e deloc aşa. Depinde în ce stare spirituală plecăm dincolo. Dacă sufletul este încărcat de vină, nu ne vom afla liniştea nicicum. Mai bine ne-am strădui să aducem echilibru în viaţa personală, ca să răspândim armonie în jurul nostru. În felul acesta, copiii, cei care vor moşteni pământul, vor avea o viziune corectă asupra vieţii şi a ceea ce presupune ea. Absenţa unei direcţii spirituale din viaţa noastră aduce după sine multă mâhnire şi haos total. O viaţă organizată, aşezată, calmă, este o binecuvântare pentru noi şi semenii noştri. Credinţa şi nădejdea că, petrecând o vreme pe aceste meleaguri, în compania moralităţii, ne vor oferi un sfârşit liniştit şi fără teamă, parcă ne luminează mintea. De obicei, credincioşii veritabili se străduiesc să fie obiectivi, realişti, dar şi generoşi cu semenii lor aflaţi în necazuri. Măreţia faptelor bune le încununează viaţa şi le asigură o existenţă paşnică, în apropierea divinităţii. Cel care păstrează valorile morale ca pe ceva sfânt este bineplăcut lui Dumnezeu, dar şi de celilalţi oameni, care îl apreciază şi îl respectă ca pe o fiinţă rară. Din păcate, astfel de oameni sunt din ce în ce mai puţini, iar atunci când îi descoperim, când îi întâlnim, este o adevărată onoare. Prin ei, lumea întreagă se purifică, deoarece aceştia îşi îndreaptă rugăciunile fierbinţi către Dumnezeu, implorând ierarea noastră.

Gina Moldoveanu (Brăila)  

 

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
MINCIUNI PROFESORALE
...În România ultimilor 22 de ani, există/s-au format (ori, poate s-au reactivat?!) două categorii de profesori – extrem de dezechilibrate ca număr/pondere, în sistemul de învăţământ românesc:
I. prima, şi cea mai numeroasă (inimaginabil de numeroasă!) este aceea a profesorilor nu doar conformişti, ci lingăi sadea! De fapt - aşa-zişi „profesori” – pentru că ei nu instruiesc şi nu învaţă elevii, ci-i mint, cu neruşinare şi cu conştiinţa senină şi împăcată: „Şi ce dacă-i mint? Mă doare-n cot de derbedeii şi mucoşii ăştia: şi-aşa nu-i mai poate îndrepta nimeni! Eu respect Programa şcolară, mai ceva decât pe Dumnezeu: minte ea, mint şi eu! Şi ce dacă e absurdă, şi ce dacă deznaţionalizează? Las' că ştiu ăia de sus ce fac – ce, adică m-apuc eu să le dau lecţii, hă?! Asta e! Ce, să mă pun eu rău cu cei mari şi tari? Doamne, fereşte! Pe mine mă interesează să fiu bine văzut de Direcţiune (Doamne,-ajută! – poate ajung chiar eu director, dacă dau din cap, mereu, că „da”, sunt de acord cu politica de stat, de partid şi de... <<correctness political>>!), să fiu bine văzut de Inspectoratul Şcolar Judeţean, de MECTS... că, în definitiv, dacă nu curge, pică! Ce, parcă e de ici, de colo, măcar să iau, la fiecare patru ani, gradaţie de merit? Poate chiar să fiu numit...profesor emerit, să iau <<galoane>>, pe umeri: cavaler, ofiţer... trai, neneacă!!! Poa' să tot urle, în pustiu, ăştia, cu revendicările lor tâmpite – parcă îi ascultă cineva...! Eu sunt bine cu toţi ăia care trebuie (n.n.: evident, nu cu mine ori cu dumneata, ci cu cei care deţin puterea, în sistem, cu... ”dulăii” şi cu „leii”!), şi bine îmi vine de la toţi!
Această “faună” de lingăi şi de iude, care-şi zic, cu neruşinare, “profesori”, îndrăznesc, precum obrăznicătura de Caţavencu, să-şi pună mâna la inimă, să se smiorcăie, aşa, de “frunza frăsinelului”, oleacă (pentru a-i impresiona şi a-i anestezia pe proşti!) – …şi, apoi, cu pieptul umflat ca la curcani şi, cu mâna dreaptă petrecută peste reverul hainei lor tocite (…pentru că linguşitul profesoral nu aduce profituri comparabile, nici pe departe, cu cele din… energie, asfaltări, alumină sau borduri, spre pildă!), emit, cu gâlgâituri din guşă… CELE MAI STRAŞNICE MINCIUNI: MINCIUNILE “EX CATHEDRA”, MINCIUNILE PROFESORALE ŞI, CHIAR, ACADEMICE!!!
II. A doua categorie, extrem de firavă, este aceea a profesorilor care se pun rău cu cei “mari şi tari”, nu respectă Programa, ci Adevărul – şi chiar vor să aducă un picuş de firesc, în noianul de absurd, din sistemul şcolar românesc...! Aceştia, puţinii, cred că aproape orice elev este ameliorabil, cu condiţia să nu fie „operat” de conştiinţă şi de minimul bun-simţ – şi că nu se poate ca, odată intrat într-o clasă, cât de slabă va fi fiind ea, tu, professor/dascăl şi pedagog, să nu afli, printre fiii de plugari (cam analfabeţi, e drept!), şi copii/tineri curioşi, CHIAR VII!!! - ...poate că nu li s-a zis nimic, înainte, poate că nu le-a avut nimeni grija, nici părinţii (plecaţi pe coclauri, prin lume, pentru un ban în plus... ori divorţaţi ... - ....din motive economice, de obicei, dar şi din pricini de creştere a procentului de imoralitate, într-o societate condusă tocmai de către… Doamna Imoralitate!), nici învăţătorii ori profesorii n-au investit, în ei, încredere şi muncă, la timpul potrivit („De ce să te mai osteneşti, cu nişte handicapaţi, cu nişte golani şi cretini?”) ...”Dar nu e totul pierdut (…zic babalâcii ăştia idealişti şi creduli!), decât dacă suntem noi laşi, căcăcioşi... dacă vom capitula, fără condiţii, în faţa răului năvălitor, în continuă expansiune! Uite, ora de Religie nu mai e obligatorie... – cum altfel? – prin decizia MECTS, adică a unui individ, numit Daniel Funeriu, care nu-şi dă pe faţă nici bacalaureatul, d-apoi …credinţa! S-o fi închinând lui Michiduţă…!”
…Şi aceşti profesori… ”rebeli” (mulţi dintre ei, culmea, bătrâni-bătrâni! – şi atât de naivi...!) – nu se supun sistemului, nu „se dau” cu cei tari şi mari etc. – nu vor gradaţii de merit, cu orice preţ: cu preţul minciunii laşe, nesimţite şi gudurate... nu-şi numără banii din portofelul rupt, ci, seara, îşi fac bilanţul zilei: câte minţi au pornit/urnit din loc, cât de cât – fie şi... “potenţial”!
...Şi au de suferit, naivii ăştia, şi trebuie să dea note explicative, în faţa unor puţoi de inspectori, care le-ar putea fi nepoţi... Dar aceşti „extratereştri” nu acceptă nici minciuna, şi nu au de gând nici să lase absurdul şi supunerea oarbă să devină reguli de viaţă – pentru tineri şi maturi, deopotrivă! Aceşti indivizi „aerieni” formează o sectă extrem de periculoasă şi incomodă, pentru nişte guvernanţi cazarmagii, precum cei din zilele noastre – aşa că MECTS-ul face tot ce poate, ca să-i... elimine din sistem: mai un infarct (după atâta hărţuire…), mai un canceraş (după atâta inimă rea şi prigoană...)…Mai vedem noi!
...”SE REZOLVĂ, DRAGI TOVARĂŞI!” Adică, lasă că îi punem noi cu botul pe labe, sau... îi ajutăm să crape, cu mult înainte de pensie...!
...Ei bine, văd, pe adresa electronică www.prodiaspora.de– un articolaş, al unei doamne profesoare de Istorie, din Constanţa – doamna Gigi Stanciu: COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI LA COLEGIUL NAŢIONAL DE ARTE „REGINA MARIA” DIN CONSTANŢA.
Îl redăm, integral, mai jos (adaugăm faptul că, pe lângă text, profesoara cu pricina – şi ca domnia sa, probabil destui dascăli, asemeni la fire şi caracter cu domnia sa... – alcătuieşte un colaj, din desenele copiilor, legate de Holocaustul despre care le-a tot “spuso-minţit” profesoara, cu toată convingerea ei farisee, şmecheră şi teribil de oportunistă!):
Elevii claselor de arte plastice din liceul unde predau dispun de talent şi multă imaginaţie şi pentru că le place istoria şi sunt hipersensibili la tragediile umane în general şi la acelea din al doilea război mondial în special. Aceşti elevi talentaţi şi umani, mai umani poate decât şi-ar imagina cei pe care nu îi mai mişcă imaginile cutremurătoare ale inimaginabilului Holocaust, au realizat aceste desene şi creaţia în versuri pe care vi le prezentăm dumneavoastră, acelora care cunoaşteţi la fel de bine ca noi ce înseamnă să nu uiţi istoria recentă, cu toate faptele ei abominabile, căci dacă le uităm, s-ar putea să le repetăm.
În istoria Europei, actele din perioada „soluţiei finale” se înscriu ca pagini negre ce ar trebui iertate, dar nu uitate; în istoria României, pogromul de la Iaşi şi deportările ordonate de mareşalul Antonescu se înscriu pe aceeaşi linie, a unor acte de cruzime, de încălcare a drepturilor omului, de crime împotriva umanităţii, de genocid.
Poate părea nepotrivit să ceri unor copii de azi, care trăiesc în condiţii minunate, au tot ce le trebuie pentru a se dezvolta deplin, să înfăţişeze în desenele lor o lume trecută şi oribilă? Probabil că da, însă atunci când ideea vine de la ei, nu e impusă din afară, înseamnă că pe aceşti copii îi determină să se revolte şi să strige în modul lor propriu, artistic, acele grozăvii ale unui timp când istoria delira...
Literatura nu este străină de aceste acte barbare din plin secol al XX lea, elevii cunosc opere literare scrise de supravieţuitori ai Holocaustului, opere care sensibilizează sufletele tinerilor, nu le înăspresc şi nu le pietrifică. De aceea, neuitând, dar iertând, elevii comemorează în fiecare an Holocaustul, uciderea acelor nevinovaţi evrei, circa şase milioane, în lagărele naziste proiectate cu rigurozitate şi cinism de oamenii bolnavi ai Europei. Odihnescă-se în pace toţi aceşti nevinovaţi gazaţi şi arşi în cuptoarele de la  Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Belzec, Cheşmno, Maly Trostinet, Sobibór!!
Gigi Stanciu
profesoară de istorie
Constanţa, noiembrie 2011
...Elevii claselor de arte plastice din liceul unde predau dispun de talent şi multă imaginaţie şi pentru că le place istoria şi sunt hipersensibili la tragediile umane” Daaa, evident că numai la domnia voastră s-au strâns, toate talentele şi “imaginaţiile” şi sensibilităţile holocaustologice, din toată România! Monopol, ce mai! Iar domnia voastră faceţi, acolo, la Constanţa, o muncă titanică de a stimula aceste talente (…care bat înspre… geniu, ce să ne mai ascundem după deget munca de stârnire/stimulare, revelare şi formare a… Duhului proteic, cameleonic şi falsificator “elevesc”!) către… GIGANTICA, INCOMENSURABILA MINCIUNĂ!!!
…Sunteţi profesor de Istorie, stimată doamnă – şi, oare, nu simţiţi DOMNIA VOASTRĂ (nu copiii!) un pic de jenă, când scrieţi „la jurnal/gazeturi” (deci, ca să fie luat în seamă, de către „cei mari şi tari”, ceea ce scrieţi...cine ştie, s-o face de-o gradaţie de merit...!): „Aceşti elevi talentaţi şi umani, mai umani poate decât şi-ar imagina cei pe care nu îi mai mişcă imaginile cutremurătoare ale inimaginabilului Holocaust”...?! Adică, să nu fi aflat domnia voastră că, în întreaga istorie a umanităţii, au fost NUMAI „imagini cutremurătoare” – nu doar în cazul unor şmecheri de evrei, care, vorba coreligionarului lor, prof. dr. Norman Finkelstein (Industria holocaustului, Editura Antet), „este cea mai mare şi neruşinată afacere, din toată istoria”: unii evrei, din Mafia lor „ocultă”, au tras şi continuă să tragă profituri enorme, băneşti şi „de imagine”, dintr-o chestiune controversată – „Holocaustul” – ...de-au ajuns chiar ei, evreii, să tot schimbe cifrele, de pe placa de la Auschwitz... ajungând de la „şase milioane de victime”, la vreo... ”două sute de mii” (cel care i-a ponderat a fost tot un evreu, dar unul cu bun-simţ - evreul Jean Gabriel Cohn-Bendit, care scrie aşa: “Să luptăm pentru a fi distruse aceste camere de gazare ce sunt arătate turiştilor în lagăre, unde acum se ştie că nu au existat niciodată, deoarece ne asumăm riscul de a nu mai fi crezuţi nici despre ceea ce suntem siguri”), dar nu „arşi de vii”, ci doar victime (arse semitico-ritualic! – pentru că evreii refuză înhumarea!!!) ale subnutriţiei, ale murdăriei (…era înghesuială mare, ca în orice lagăr de concentrare, dragă doamnă: şi în România lui Antonescu, şi în România comuniştilor stalinişti... dar şi în lagărele din Olanda şi din sudul Franţei, unde au murit, de subnutriţie, peste un milion de germani… „concentraţi”!), ale tifosului exantematic (consecinţă a murdăriei şi înghesuielii: şi în refugiul din 1917, din Moldova, bunicul meu, după tată, a murit de tifos exantematic, şi nu cântărea, MORT, mai mult de ...25 de kile! – …taman ca scheletele multiplicate, prin trucaj fotografic, de B.B.C.!!!) – şi, din păcate, ale muncii grele (cu care nu prea sunt obişnuiţi evreii, neam de neamul lor de...”popor ales”!)
...Nu-i mai puţin adevărat că, la vremea lor, şi cartea Am fost medic la Auschwitz, şi Jurnalul Annei Frank  - apoi, pe jumătate, chiar şi filmul Lista lui Schindler  - m-au impresionat... (dar eu sunt profesor de Română, stimată doamnă, iar nu de Istorie – şi, deci, întârzierea în ignoranţă mi se poate ierta, măcar în parte!) - până am dibăcit escrocheria „publicitară”, afacerea „di granda” cu „Holocaustul”, speculaţia chinurilor sărăcimii evreieşti, de către coreligionarii lor (speculaţie aducătoare de multe, foarte multe miliarde de dolari, pentru „crema” Marii Finanţe Mondiale – şi aşezarea lumii creştine în genunchi, spre pocăinţă, generală şi  infinită!)... escrocheria protipendadei sionismului, a „poporului ales” ...N. Finkelstein afirmă că părinţilor săi, care au fost internaţi în lagărul de la Auschwitz, li s-au promis câteva mii de dolari, pe an, ca despăgubire morală (Germania, Elveşia, Polonia şi România au pierdut procese la Haga, fiind acuzate de…holocaust, şi, deci, plătesc, anual, fiecare dintre cele patru ţări “condamnate” (?!), câte UN MILIARD DE DOLARI!!!) – ..şi, “de facto”, li se ung ochii (părinţilor lui N. Finkelstein, cu câte… 13 dolari pe an… Unde or fi ceilalţi bani, ghici-ghicitoarea mea…?! - …având în vedere că, azi, nu mai sunt în viaţă decât câteva zeci de supravieţuitori din lagărele lui Hitler…???!!!
...Trebuie să înţelegem că dvs. vă “cutremuraţi” (şi ne cereţi şi nouă s-o facem!) doar… selectiv! De ce nu vă cutremuraţi de, să zicem, ce a ordonat evreul Harry S. Truman să se facă la Hiroshima şi la Nagasaki (pe 6 şi pe 9 august 1945) - ...acolo CHIAR A FOST HOLOCAUST=ARDERE DE TOT, prin efectele bombelor atomice!!! A avut loc, uneori, chiar... VAPORIZARE A TRUPURILOR UMANE!!!
...Dar, în definitiv, de ce nu vă cutremuraţi de „holocaustul” (punem ghilimele, pentru că nu totdeauna e vorba de „ardere de tot”! – ci de măcel şi genocid…DOAR!) făcut, chiar sub nasul domniei voastre (şi asta, zi de zi!) de înşişi evreii din Israel, asupra populaţiei palestiniano-arabe... dar, prin intermediarului mercenarilor oficiali ai israeliţilor, SUA, au „holocaustizat” (de-a dreptul, cu napalm!), între 1959 şi 1975, mii de sate, cu vietnamezi nevinovaţi, şi „holocaustizează”, azi, şi iraqieni, şi afghani, şi...?
...„Să nu uiţi istoria recentă, cu toate faptele ei abominabile, căci dacă le uităm, s-ar putea să le repetăm...” – ziceţi domnia voastră, la „gazeturi”, stimată doamnă profesoară de (...ghiciţi ce?) ...da, de Istorie!
...Dar, pentru Dumnezeu, de ce să dezgropăm morţii, iar şi iar? De ce să-i tot minţim pe copiii noştri, cu basme despre „evreul – ETERNA VICTIMĂ A ISTORIEI”?! Păi, dacă-i dezgropăm pe morţii evreilor  -  se ridică din mormânt toate neamurile pomenite în Vechiul Testament, şi aneantizate, prin genociduri (zice Cartea Sfântă, negru pe alb şi cu mândrie trufaşă!) de către poporul lui Israel…, se scoală din mormânt sutele de milioane de piei roşii şi sutele de milioane de negri, măcelăriţi de “stăpânii lumii”, de cei ce-şi zic azi S.U.A….şi Anglia… şi Spania, şi Portugalia, şi Franţa… - mă rog, toată “lumea bună”, din NATO şi UE… ”modelele” sacre ale democraţiei mondiale… Se scoală şi armenii, măcelăriţi, cu scop de exterminare, de turcii aspiranţi la UE… dar, mai ales, se scoală japonezii, despre care scriam, într-un articol din 2003, din revista CONTRAATAC – Adjud, Anul IV, nr. 11, p. 20:  Ministrul şi Holocaustul: “JAPONEZII – singurii din lume (n. mea: dacă n-ar trebui să-i punem la socoteală pe vietnamezii arşi cu napalm, în anii '60-'70, pe irakienii şi sârbii iradiaţi în anii '99-2003 - sârbilor, bombardaţi de Paştele ortodox, li se scria, de către americani, pe bombe: ”Paşte fericit!”) - care au fost arşi DE VII, în întregime, DE TOT (n. n: “holos+haustos”…), la Hiroshima şi Nagasaki, prin ordinul criminal al preşedintelui american Harry S. Trumann (…), de le-au rămas doar umbrele, <<fotografiate>> pe pereţii caselor…” Şi se scoală şi morţii palestinienilor nedreptăţiţi din 1948 (anul creării artificiale a Statului Israel)  -  situaţie despre care scrie americanul Thomas Nelson, în The puritans of Massachussets, Judaism, vol. XVI, nr. 2, 1967  -  tot negru pe alb: ”Forţa pumnului evreu, astăzi, vine de la mănuşa de oţel americană, care îl acoperă, şi de la dolarii cu care este căptuşită(…). Statul israelian nu poate fi format decât după un breviar al urii, drept unică motivaţie a tineretului său, a armatei sale, a întregului său popor (…). Armata israeliană invadează Libanul şi omoară acolo zeci de mii de oameni: operaţiunea se numeşte PACE ÎN GALILEEA(!!!)… În Israel, pentru a convinge că Palestina era un deşert înainte de înfiinţarea statului Israel, sute de sate (palestiniene) au fost rase de pe faţa pământului cu buldozerul, cu casele şi acareturile lor, cu cimitirele şi mormintele lor (…)”…
...Ministrul de Externe al Israelului, dna Tzipi Litvi, a comunicat, pe toate posturile de televiziune, în decembrie 2008, că „Israelul nu va înceta războiul, odată pornit, până când nu se va răzbuna pe toţi arabii palestinieni”.
…În definitiv, rabinatul şi-a făcut, în general, datoria, îndoctrinându-i pe israelieni pentru genocidul anti-arab, căci: „toţi arabii sunt terorişti”... Iată ce spun tinerii soldaţi israelieni (deja intraţi „în foc” sau aşteptând, cu nerăbdare, intrarea în măcel...) - despre „necesitatea extermininării arabilor palestinieni”:
„<<A venit momentul să-i ştergem de pe faţa pământului>>, a spune Elan, unul dintre tinerii israelieni care abia aşteptau comanda de atac (în cadrul Operaţiunii “Plumb întărit”…), înainte ca ofiţerul comandant să-i interzică să vorbească cu ziariştii.
<<Pentru mine e un festival pe care îl aşteptam de mult. Hamasul trebuie distrus şi acum ştiu că au venit şi trupe al-Qaida să-i ajute. Israelul face ce trebuie>>, ne spune, zâmbind, Noah, unul dintre tinerii sosiţi să privească în direct asaltul. În vârstă de 30 de ani, Noah şi i-a petrecut pe ultimii opt strângând în fiecare zi motive de ură împotriva Hamas. <<Numai în ultimii doi ani, la mai puţin de 100 de metri de casa mea au căzut 20 de Qassamuri. O vecină a murit şi alta a fost rănită. Cum să nu fiu fericit că au intrat cu tancurile peste ei? O să stau aici toată noaptea şi o să mă bucur de priveliştea asta!!!>> - ne spune tânărul în spatele căruia se văd rachetele brăzdând cerul şi explodând cu o forţă care zguduie pământul până la Kefar Azza, ultima localitate înaintea barajelor militare, situată la patru kilometri de Gaza City.
La fel ca majoritatea tinerilor israelieni, Noah şi-a satisfăcut stagiul militar de trei ani şi aşteaptă cu nerăbdare să fie chemat şi el la ordin să lupte împotriva Hamas. Va pleca la război hotărât să treacă peste orice scrupule pentru a distruge organizaţia cu care Israelul a ajuns la concluzia că nu mai poate comunica decât pe limba gloanţelor şi a rachetelor.
<<Îi tot aud pe europeni că sunt copii acolo. Da, sunt, dar Hamasul îi foloseşte ca scuturi ca să apere depozitele de armament. Voi omorî şi copii dacă trebuie, deşi îmi pare rău pentru ei. E uşor să plângi de mila lor de la 2.000 de kilometri, aşa cum fac politicienii europeni Voi omorî şi copii dacă trebuie, deşi îmi pare rău pentru ei. E uşor să plângi de mila lor de la 2.000 de kilometri, aşa cum fac politicienii europeni>>(s.n.), spune Noah, în timp ce se bucură cu prietenii lui de fiecare explozie pe care o aude” (cf. Evenimentul zilei, nr. 5408).
…Doamne-Dumnezeule, oare cât de multă îndoctrinare îţi trebuie, ca să ajungi să rosteşti, senin, astfel de vorbe? Dacă ne luăm după nazismul german (al anilor `30…), vreo 5-6 ani – dacă ne luăm după nazismul sionist (al anilor 2000…), doar vreo câteva luni (n.n.: căci, de câteva luni, Israelul pregătea măcelul  anului 2008, din Fâşia Gaza…!!!).
Doctorul Alzagzoug Zakie ne-a povestit cu vocea aproape acoperită de zgomotul bombardamentelor din fundal ce se întâmplă în Fâşie: <<Sunt foarte mulţi copii morţi. Nimeni nu înţelege ce caută şi pe cine vor să omoare de fapt soldaţii. Până acum, au tras în tot ce vedeau în faţa ochilor>> - [s.n.]” (cf. Evenimentul zilei, nr. 5408).
…Evident, dezinformarea este pricipala armă de îndoctrinare a rabinatului mozaic. Şi această îndoctrinare îi orbeşte, pe imensa majoritate a evreilor, cu privire la suferinţele şi moartea a zeci şi sute de mii de palestinieni, de-a lungul istoriei de măcel, din 1948, anul înfiinţării  (…“cu anasâna” cuirasatelor anglo-americane, subvenţionate de plutocraţia “cosmopolită” iudaică…) -  a statului Israel, neţinând cont de locuitorii palestinerni ai locurilor, SINGURII băştinaşi, de 2000 de ani…!!! - şi până azi!!! – …şi-i face caraghioşi şi revoltător de sensibili la rănirea uşoară/superficială, fie şi a unui singur evreu… - de parcă evreii ar fi, cu adevărat, RASĂ DE ZEI – iar ceilalţi locuitori ai Terrei ar fi, vorba împăratului roman Caligula – “VITE”!!!
...Dar pe morţii românilor, din lagărele comuniste, nu-i plângeţi deloc, stimată doamnă profesoară de Istorie? Sau aţi primit „indicaţii preţioase”, de la dl Funeriu, să-i faceţi uitaţi pe martirii noştri din închisorile bolşevico-staliniste...ba chiar „Experimentul Piteşti” – UNIC ÎN LUME, PRIN SADISMUL ŞI CINISMUL SĂU CRIMINAL...?! Ucrainienii din Bucovina de Nord au aruncat, pe apa Ceremuşului, osemintele stră-unchiului meu, Epaminonda Bucevschi/Bucescu (pictor bisericesc, român get-beget şi prieten bun cu Mihai Eminescu!), din cimitirul din Cernăuţi – şi i-au înlocuit crucea cu un bolovan scris cu litere chirilice, care pomenea de un cazac… (şi aşa au făcut în tot Cimitirul Central din Cernăuţi!), ca să nu se mai ştie că în Bucovina de Nord au trăit români… în veacul vecilor!!!
...Unchii mei tocmai ieşiseră, în 1964, din puşcăriile politice, în care putreziseră, fiecare, vreo 16 ani (după ce a fost pus în libertate, unchiul Sandi/Alexandru Bucescu, pictorul bisericesc, a fost asasinat, aruncat, cu capul în jos, de pe schelele bisericii pe care o picta, în judeţul Buzău). Ei mi-au înşirat, pe degete (şi, zău, le-ar fi trebuit multe zeci de mii de degete...!), numele camarazilor lor martirizaţi în lagărele şi închisorile staliniste, din România deceniilor şase şi începutul celui de-al şaptelea... Treptat, am auzit, de la părinţii mei şi de la unchii mei, apoi am citit şi în manualele şi cărţile mele, despre crimele EFECTIVE ŞI VERIFICABILE, CU DOSARUL ÎN MÂNĂ ŞI CU MARTORI OCULARI, CARE AU SUPRAVIEŢUIT, PRIN MINUNEA LUI DUMNEZEU, IAR NU PRIN MILA CĂLĂILOR (iar nu ...„imaginile”!), cu adevărat „cutremurătoare”, ale unor Anna Pauker/Robinsohn, Teohari Georgescu/Burach Tescovici, Iosif Chişinevschi/Jakob Broitman, Holban/Moscovich, Marcel Breslaşu//Mark Breslau,  Aurel Baranga/Ariel Leibovich, Alexandru Graur/ Alter Brauer, Mihai Roller etc.  etc. etc. Şi despre CDE (Comitetul Democrat Evreiesc)...
...Sunt originar din Bucovina de Sud, oraşul Gura Humorului. Pe strada unde am copilărit eu, în anii '50 (numită Ilie Moscovici  -  cum altfel?) n-a existat picior de antisemit. Ne jucam, cu drepturi egale la bucuria gălăgioasă  - şi, se vede treaba, acum se vede:  bucuria inconştientă! – ţânci de 5-6 ani, şi Mamciuc-Carpiuc-Hudeniuc, şi Goldman-Druckmann-Blumenstein, şi Weinkeller-Topfer-Stricknadel, şi Rotaru-Macovei-Botez… Dau mărturie că orice evreu, ucrainean, neamţ ori român se naşte om de treabă (în mod normal...). Cu condiţia să nu fi trecut prin mâinile rabinilor talmudişti, de la sinagogă… - …cei care-i urăsc “organic” pe creştini, şi otrăvesc, cu această ură rasială, sufletele nevinovate de copii/tineri evrei! Prima învăţătură rabinală, pentru copiii de evreu, este să-i urască de moarte pe “goimi”/spurcaţii de ne-evrei (şi nimeni nu se sesizează, vezi bine, la forurile internaţionale, dominate de “oculta” sionistă… - asupra acestei xenofobii şi discriminări etnice evreieşti turbate, prezente în orice lecţie TALMUDICĂ, de sinagogă: “Tob/v şebagoim harog!” – “Ucide-l pe cel mai bun dintre creştini!”).
...Încercaţi şi nu mai minţiţi, sau minţiţi cât mai puţin  - şi restrângeţi, cât vă stă în putere, aria de acţiune întru dezastru, spiritual şi moral, a ABSURDULUI, stimaţilor şi dragilor profesori/dascăli români! Încercaţi să nu transformaţi, prin tembelismul şi egoismul vostru atât de îngust şi sinistru – ŞCOALA ROMÂNEASCĂ, ÎN DUBLURA (...cu totul degradată, funcţional şi, mai ales, moral-spiritual -  şi complet înstrăinată de Neamul ROMÂNESC!) A SINAGOGII!
...”În istoria României, pogromul de la Iaşi şi deportările ordonate de mareşalul Antonescu se înscriu pe aceeaşi linie, a unor acte de cruzime, de încălcare a drepturilor omului, de crime împotriva umanităţii, de genocid”. Şi mai ziceţi, cu un patos atât de fals, de mi se pare c-o aud pe oportunist-stalinista mea învăţătoare, din anii '50-'60: „De aceea, neuitând, dar iertând, elevii comemorează în fiecare an Holocaustul, uciderea acelor nevinovaţi evrei, circa şase milioane, în lagărele naziste proiectate cu rigurozitate şi cinism de oamenii bolnavi ai Europei. Odihnescă-se în pace toţi aceşti nevinovaţi gazaţi şi arşi în cuptoarele de la Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Belzec, Cheşmno, Maly Trostinet, Sobibór!!”
...Dar unde şi în ce... să se odihnească morţii noştri, ai românilor (dacă “pacea” le este rezervată doar celor din “poporul ales”!)... ucişi de evreii care ne-au adus pe cap stalinisto-comunismul – de n-am scăpat de el nici în anii '70...prin profesori universitari, de tipul doamnei Puha ori al domnului Herşcovici???!!! Dar pentru noi, românii, de ce sunt mai importanţi morţii prezumtivi (şi, dacă prezumţia va ajunge să devină certitudine, TOCMAI PRIN POLITOLOGI EVREI, de tip GARAUDY, sau FINKELSTEIN, ori COHN-BENDIT... atunci, devine o măgărie universală, tot teatrul ăsta, de cel mai prost gust, care ne manipulează, egal, profesori şi elevi, tineri şi mature, ai planetei Terra - repetând „scena balconului” iubirii faţă de „victimele holocaustului”, de vreo... PATRU ORI PE AN, LA DATELE CELE MAI DIFERITE ŞI TERIBIL DE FISTICHIU ARGUMENTATE DE CĂTRE MECTS!) ai evreilor, decât martirii noştri proprii, din străvechimea traco-dacică, din Evul Mediu, din războaiele mondiale...???!!! Pământul nostru este îmbibat cu sânge de eroi şi martiri, la tot pasul - dar noi suntem somaţi (de forurile Ocultei Mondiale!) să-l uităm (sângele) şi să-i uităm (pe eroii şi martirii noştri sublimi) , şi să bocim, într-aiurea, morţii altora… cu bolovani la cap!
...Cât despre „pogromul de la Iaşi şi deportările ordonate de mareşalul Antonescu…” – haideţi mai bine să-l consultăm pe un om care chiar ştie ce spune şi spune ce ştie – un om care şi-a închinat viaţa demontării, riguros argumentative, a acestei uriaşe, revoltătoare minciuni – profesorul, istoricul şi scriitorul Ion Coja:
„Ion Antonescu: „Avem dovezi!”
DOMNULE FILDERMAN -
În două petiţii succesive îmi scriţi de “tragedia zguduitoare” şi mă “imploraţi” în cuvinte impresionante, reamintind de “conştiinţă” şi de “omenie” şi subliniind că sunteţi “dator” să apelaţi “la mine” şi “numai” la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.
Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură “este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei”.
Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţele celor umili şi fără apărare. Înţelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.
Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?
Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.
Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)
Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?
V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.
Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.
Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.
În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.
Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.
Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.
Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?
Te îngrozeşti? Te înduioşezi?
Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.
Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.
Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioşaţi-vă de cei ce merită.
Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă fac şi Dvs atâta rău.
MAREŞAL ANTONESCU
19.X.1941
Comentariu Ion Coja: Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria „fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părţi, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. În România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleşitoare a evreilor nu au fost afectaţi de legile aşa zis anti-semite, ceea ce a declanşat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuşi unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toţi evreii apatrizi, care nu aveau cetăţenie română şi despre care nu se putea şti cu ce intenţii, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de aceşti evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportaţi câteva sute de evrei comunişti sau ştiuţi a fi agenţi anglo-americani (spioni).
În principal, evreii duşi în Transnistria erau cei mai mulţi sub învinuirea colectivă de a fi săvârşit crime împotriva românilor, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, pe teritoriile ocupate de Armata Roşie. În măsura în care starea de război nu permitea derularea unor anchete juridice care să stabilească persoana vinovată de o crimă sau alta, iar tot ce se ştia era faptul că acele crime fuseseră săvârşite de nişte evrei, măsura minimă care se impunea era o pedeapsa colectivă: izolarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina în condiţii care să nu le permită reluarea activităţilor ostile faţă de români, faţă de armata română. Era o măsură juridic şi moral justificată de faptul că evreii nevinovaţi nu colaborau cu autorităţile pentru identificarea criminalilor.
Fireşte, probabil că cei mai mulţi evrei nu se făcuseră vinovaţi de crime sau activităţi anti-româneşti, iar cei mai mulţi dintre evreii vinovaţi fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarceraţi, ca nişte criminali, aşa cum mulţi dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau şi oameni nevinovaţi, au fost numai strămutaţi cu familia şi izolaţi, în localităţi şi locuinţe din care populaţia civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaţionale ale războiului.
Evreii duşi în Transnistria au fost cazaţi în locuinţe omeneşti, au avut o largă libertate de mişcare. Interdicţia impusă era să nu se intre în acele localităţi fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au „gestionat” înfometarea Ucrainei şi uciderea prin inaniţie a milioane de ţărani din Ucraina în anii 30. Se aud şi azi voci în Ucraina care le reproşează autorităţilor româneşti din Transnistria că i-au apărat şi protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria!
Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale faţă de România, faţă de români!
Evreii au fost lăsaţi să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiţii relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzaţi de genocid anti-evreiesc, de holocaust!
Este nu numai o minciună şi un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!
Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproşăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu nişte ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.
Sunt aşa de puţine vocile evreieşti care au spus adevărul!… Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula „exerciţiu de auto-guvernare”, formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportaţi (strămutaţi) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exerciţiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.
Evreii din România având, cum bine se ştie, un rol important în constituirea şi succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor ţară în Transnistria!
Se pare că Ion Antonescu a ştiut cu cine are de-a face… În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbeşte de mai multe ori despre dovezile pe care le are cu privire la crimele şi fărădelegile săvărşite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareşalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbeşte Antonescu?
Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noştri următoarea informaţie:
Cu gândul la discuţiile ce se vor purta la sfârşitul războiului, la tratativele şi negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareşalul Ion Antonescu a avut grijă să adune o bogată documentaţie privind „problema evreiască”. Sub acest titlu s-a adunat un vast şi explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conţineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu şi a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.
Aceste documente – mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător şi mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noştri, deşi ar avea cu prisosinţă material din care s-o întocmească, chiar şi fără documentele adunate de Ion Antonescu.
Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecinţele trădării de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive româneşti, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după „eliberarea” din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi documentele privitoare la evrei, şase lăzi dedicate „problemei evreieşti”. Chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: Problema evreiască.
Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul „demontării comunismului” de către urmaşii celor care îl montaseră în 1917, o delegaţie de specialişti din Israel, specialişti în Holocaust probabil, a mers la Moscova şi a tratat cu autorităţile soarta celor şase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare şi depozitare, başca eventualele remuşcări sovietice ori scrupule…
Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârşăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputinţa de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecţia acestui gest mai mare: a ruşilor sau a evreilor?
Probabil că nu vom şti niciodată detaliile acestei tranzacţii. Cunoaştem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzaţiile de genocid şi Holocaust, încununate cu recunoaşterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul aşa zis românesc! Dacă mai ţinem cont şi de prăpădul făcut în Arhivele româneşti după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman şi alţi demnitari vânzători de ţară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/şi distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în „problema evreiască”.
Minciuna nu are picioare lungi. Chiar şi fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăţia lui Ion Antonescu şi a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună neruşinată uşor de dovedit ca minciună. Căci – ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemţii au „finalizat” 6 milioane de destine evreieşti. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se ştie: au făcut săpun şi abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!
Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?
Din surse evreieşti autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalţi evrei, înfometaţi de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alţi evrei ucişi de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncaţi de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chişinău şi împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)
Da! În principal suntem acuzaţi fără documente, dar acuzaţiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârşit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă şi capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy şi-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act…
Aşadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondenţa sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autorităţile naţionale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.
Alte autorităţi, anti-naţionale, au permis sustragerea acestor documente şi transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înţelegeri la care aţi ajuns cu inamicul neamului românesc?!
Aceeaşi întrebare pentru guvernanţii de la Jerusalim: cu ce drept v-aţi însuşit documente din Arhiva Naţională a României? Simplul fapt că aţi ajuns la o înţelegere cu nişte devalizatori, nişte infractori, că aţi avut cu ce bani să plătiţi nişte funcţionari uşor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte şi evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuşi şi ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea şi demnitatea poporului român?!
Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăţiei românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzaţiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor. Până când?
Ne adresăm cititorilor acestui site pentru a le cere părerea: cum am putea ca noi, societatea românească, să intervenim pentru a normaliza situaţia măcar a acestor două depozite: Memoriile lui Wilhelm Filderman şi cele şase lăzi „târguite” de evrei la Moscova în 1991. Normalizarea, în acest caz, înseamnă readucerea în ţară a acestor documente şi publicarea lor neîntârziată!
Unde sunt dovezile? Dovezile au fost sustrase după 1990 şi dosite în Israel!)  
7 noiembrie 2011
Ion  Coja”
...De ce vreţi, cu orice preţ (şi vă vindeţi sufletul pe NIMIC, stimată doamnă profesoară! – pentru că o gradaţie de merit este o sumă infimă, în raport cu ce şi cât ar merita răsplătită munca, dacă este cinstită şi devotată, a unui DASCĂL! - …doar cât să ungă ochii proştilor şi ai celor „zărghiţi” de lipsuri, foame, umilinţe şi birocratisme tâmpitoare, fără număr!), ca, peste câţiva ani, să vă strige, pe stradă, actualii dvs. elevi: „Huooo! Mincinoaso!”...?!
...Nu uitaţi, stimaţi dascăli, că este un Dumnezeu deasupra noastră! Nu meritaţi să fiţi numiţi nu „profesori” – ci nici măcar „oameni”, dacă sluţiţi sufletele de copii, încredinţate domniilor voastre spre luminare!!!
...Nu uitaţi vorbele Lui Hristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?" (Matei 16:26).
...”Va câştiga lumea întreagă”…? Ehei, iudelor de două parale, iudelor tembele: nici măcar un salariu, cât de cât decent, nu câştigaţi, trădându-L (prin pompoasele şi jalnicele voastre MINCIUNI PROFESORALE!) pe Dumnezeu-Adevărul – şi, odată cu pierderea Lui Dumnezeu, urmează şi pierderea sufletului..., dragilor „confraţi”, trădători de Dumnezeu, de Ţară-Patrie şi de Neam, pe... NIMIC!!!
…MINCINOŞI PROFESORALO-ACADEMICI…!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
REPERE...
DACOROMÂNISTICA ŞI DACOROMÂNISMUL
proiecte axiologice fundamentale ale renaşterii naţiunii noastre
a. Dacoromânistica. Dacoromânistica este cunoscută ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi civilizaţia dacoromânilor (a atlanţilor, pelasgilor, ramanilor, etruscilor, latinilor, traco-geto-dacilor, ilirilor, sciţilor, sarmaților, goţilor, macedoromânilor, valahilor, românilor etc.) vieţuitori de peste zece milenii în vatra strămoşilor noştri.
În concepţia curentă termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, dac, începînd de la atlanţi, pelasgi, ramani, etrusci, latini, romani, traci, geto-daci, sciţi, sarmați, goţi, valahi cu extensiile lor binecunoscute. Consider că şi romanitatea este o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea, ori toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii veniți de dincolo de Volga), de la izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual prea mult pe românii de ieri, la nivel academic oficial, dar nevoia de identitate naţională în vremuri de criză creşte. Statul român, prin instituţiile sale emblematice este tributar concepţiei latiniste, romaniste. Deschiderile sunt făcute de cercetători independenţi, de unele dintre societăţile culturale ale societăţii civile care au diseminat unele idei care privesc ipoteza culturală dacică pe linia Densuşianu, Hasdeu, Eminescu şi ceilalţi.
Academia DacoRomână, ca instituţie independentă cu profil de cercetare ştiinţifică, a aprofundat ipoteza de lucru pornind de la românistică (Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, a fost denumirea iniţială, întemeiat la 1 Decembrie 1990 la sediul Societăţii Vatra Românească din Bucureşti, pînă în 1995 cînd s-a transformat în Academie DacoRomână. În paralel, Fundaţia Tempus constituită de subsemnatul în comuna Traian-Ialomiţa la 23 noiembrie 1991, cu care INPROROM  a fuzionat recent, devenind Fundaţia Academia DacoRomână TDC).
Ea cuprinde teoria dacoromânisticii (sau ideatica ei), metodologia, tehnologia acesteia, iar problematica este diferită de la un mileniu la altul, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Pe axa timpului, dacoromânistica însumează toată istoria, cultura şi civilizaţia naţiunii care apar în istorie în diferite ipostaze, în cazul nostru, cea dacoromână. Consider că naţiunea dacoromână a apărut de îndată ce teritoriul a fost ocupat de populaţia străveche statornică în vatra etnogenezei, vorbitoarea unei singure limbi, cea veche, originară, care a avut conştiinţa proprietăţii sale asupra locului de baştină, că este de aici, şi care s-a organizat politic într-un stat întemeiat pentru apărarea drepturilor istorice la identitate, continuitate, la o viaţă liberă şi independentă. Viaţa economică a fost organizată astfel încît naţiunea primă, matcă,  îşi asigura tot necesarul pentru un trai neîntrerupt pe acelaşi teritoriu, cu resurse proprii din resurse naturale specifice, cu unele obiceiuri şi tradiţii proprii aplicate constant, permanent şi de către toate generaţiile succesoare, neîntrerupt trăitoare pe aceste meleaguri. Dacă la alte naţiuni există niponistică, iudaistică, hungaristică, germanistică etc. şi specialişti în domeniu, la români nu pare să captiveze prea mult nici pe contemporani, dacoromânistica la nivel conceptual, formal academic nu apare distinctă. Nu sunt decît finanţări private, în jurul A.D.R. Statul nu încurajează oficial astfel de cercetări, încă. Cercetările trenează, deşi nevoia de identitate naţională în vremurile de criză de azi creşte exponenţial. Puţini cercetători rezistă, unii dintre cei cu care am pornit au trecut în alte tabere.
Cu mai mult timp în urmă am publicat lucrarea intitulată Ştiinţa dacoromânisticii pe întelesul tuturor. Mai jos voi prezenta cîteva aspecte de interes general privind dacoromânistica, azi. Ea reprezintă în România una dintre cele mai noi ştiinţe sociale. Unii cercetători afirmă că este o ştiinţă  fundamentală, tot aşa cum este ştiinţa matematicii, fizicii, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia noastră, pentru că, din punct de vedere naţional şi internaţional, fiecare naţiune, respectiv comunitate de naţiuni, decisă să pună în acord propriile valori îşi are sau îşi creează propria ei ştiinţă, a existenţei sale perene, unite. Ea este şi rămîne o ştiinţă socială şi, ca orice altă ştiinţă socială, dacoromânistica are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ea pune la dispoziţia societăţilor româneşti şi europene actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de, şi pentru naţiune, şi pentru europenitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul umanului, al omului concret, european, transpunerea lui „a şti” în „a face” şi a lui „a avea” în „a putea.” Dacoromânitatea, ca şi europenitatea, ca realităţi obiective, nu se pot importa, nici exporta precum o marfă, maşină sau o instalaţie oarecare.
Cred că locul dacoromânisticii se află la Academia Română, prin înfiinţarea unei secţii de cercetare în acest domeniu al cunoaşterii. Cu ceva timp în urmă, am trimis, oficial – eram cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române, o adresă scrisă cu antetul instituţiei Academia DacoRomână, către Academia Română cu propunerea de a se înfiinţa o secţie de dacoromânistică la Academia Română. Nici pînă acum nu am primit răspuns oficial, scris. Mai mult decît atît, în locul din registrul oficial în care era consemnat numărul de înregistrare apare numele unui coleg de la alt institut care cerea cu totul altceva, iar la rubrica observaţii se consemna răspunsul negativ. Pînă se vor clarifica toate cercetările, Fundaţia Academia DacoRomână continuă.
Ştiinţa dacoromânisticii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social-istorică, prin acţiuni concrete pe plan naţional şi internaţional.
Viitorul unor politici ştiinţifice naţionale şi europene depinde de alianţa politicilor naţionale şi europene cu ştiinţa dacoromânisticii şi a europenisticii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea politică a societăţii.
Obiectul de studiu al ştiinţei dacoromânisticii îl constituie fenomenul dacoromânesc, dacoromânitatea ca realitate socială, relaţiile sociale, politice, cultural-ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico-sociale trecute sau prezente folosite pentru promovarea valorilor creatoare româneşti. Tot astfel, descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii de conducere pentru prezervarea identităţii naţionale şi europene, de natură să asigure eternizarea valorilor naţionale şi europene, mai ales dacoromâneşti şi europene, perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului de conducere al societaţii româneşti şi europene şi a fiecărei naţiuni prin ea însăşi, dar racordate la promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa dacoromânisticii.
În sfera cercetărilor acestei ştiinţe sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate domeniile societăţii dacoromâneşti, în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt cele macro-social, mezo şi micro-social, cuprind întreaga dacoromânitate, tot ce-i românesc, din Europa şi din lume. Există o abordare globală a dacoromânisticii ca răspuns la provocările mondializării (globalizării, în limbajul convenţional A.D.R. - comterrizării) care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat de anumite forţe, faţă de care dacoromânitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume creaţie a  tuturor şi benefică tuturor. Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică europeană şi naţională, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca dacoromân, ca dacoromân european, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele ei în practică.
Scopul acestei ştiinţe este de a înarma dacoromânitatea, pe fiecare dacoromân, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice creatoare, necesare în vederea dezvoltării unei autoconduceri ştiinţifice în activitatea practică, de a fi contemporani mereu  cu propriul lor timp.
Dacoromânitatea este suportul, tot ea trebuie să fie garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor temporale dacoromâneşti în ţară şi în lume. Metoda de cercetare este o logică dialectică, elevată, bazată pe istoria reală şi pe raţiune, împreună cu metoda sociologică, combinate cu cea informaţională, sistemică, holistă. Nu sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care dacoromânistica are părţi comune. Mai apropiate sunt metoda cronologic-istorică-temporală, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare, cele comparative etc. Nu sunt excluse, însă, nici metodele bazate pe proferenţă, credinţă, pe  intuiţie, pe reprezentările transcendentale etc.
Părţile componente ale ştiinţei dacoromânisticii în componenţa conducerii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia.
Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social, ştiința dacoromânisticii avînd în vedere dacoromânitatea de pretudindeni - cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa dacoromânisticii în domeniul conducerii social-politice, statului şi dreptului - ca filosofie politică şi juridică a dacoromânităţii din România şi din fiecare dintre statele ai căror cetăţeni sunt cei de identitate dacoromână; axiologia dacoromânisticii creatoare de valori; dacoromânistica economică – în domeniul economic în care obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei întreprinderii sau unei ramuri economice, a unui grup de întreprinderii, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică). În domeniile culturii, al artelor, al tehnicii, al comunicării, al limbii dacoromâne, al sănătăţii se manifestă ca sociologie, psiho-sociologie, în plan tehnic, tehnologic, militar, folcloric, filozofic, religios, medical, al tradiţiilor, al mentalităţilor, obiceiurilor etc.
Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar dacoromânistica ar fi doar o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării comunităţii de naţiuni europene, inclusiv a naţiunii dacoromâne în plan istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii pe baza cărora se urmăreşte ca prin globalizare să se realizeze o conducere conştientă a comunităţii de naţiuni, iar extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (dacoromânistica de tip comterrist), exprimă conştiinţa ştiinţifică a lumii, adică a comunităţii naţiunilor libere ale lumii, pe Terra noastră  comună faţă de lumea care ne înconjoară în cheie dacoromânească.
Cercetările contemporane degajă, de aceea, noi discipline ale ştiinţei  dacoromânisticii, cum ar fi cele ale europenisticii, comterristicii (globalisticii), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale credinţelor religioase, ale comunităţilor naţionale europene, regionale, cele ale relaţiilor internaţionale, ale familiei, ale obştei locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, microgrupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor internaţionale etc.
Trăsăturile dacoromânisticii. Fiind o ştiinţă de largă anvergură, are legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi practicii contemporane pentru că prin aceasta se pun în valoare rezultatele cercetărilor, contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor.
Este o ştiinţă multidisciplinară (deoarece disciplinele care se întrepătrund contribuie la fundamentarea sa teoretică din diferite sectoare şi domenii ale vieţii sociale), dar are şi un caracter integrator (foloseşte integral teorii, metode şi tehnici ale altor ştiinţe şi discipline împreună cu cele proprii), coordonator (deoarece îşi subordonează şi foloseşte în scopuri de fundamentare şi eficacitate, activităţi practice specifice, discipline şi teorii, tehnici şi metode proprii şi ale altor ştiinţe), precum şi un rol cumulativ (adună şi prelucrează, ordonează într-o înlănţuire logică multe cunoştinţe, metode şi tehnici care realizează sinergia în supravieţuirea dacoromnităţii, comunităţii de naţiuni europene și ale lumii întregi), complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant şi prospectiv.
Despre izvoarele dacoromânisticii şi legăturile ei cu celelalte ştiinţe trebuie spus că pentru a putea fi recunoscut drept izvor al ştiinţei dacoromânisticii, această formă de exprimare trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: a) să statornicească reguli general-obligatorii pentru viitorul dacoromânităţii: b) să fie atît stabilite, cît şi recunoscute de conducătorii naţiunii şi/sau de către puterea de stat; c) să reflecte dacoromânitatea şi conducerea ei, să se refere la relaţiile de conducere ale dacoromânităţii, la valorile comune acestora; d) să fie scrise ori să reprezinte intuitiv, concret senzorial, simboluri identitare cu relevanţă naţională şi europeană, universală.
Principalele izvoare ale ştiinţei dacoromânisticii pot fi considerate istoria, ştiinţa conducerii, filozofia, economia politică, dreptul, ştiinţele sociale şi politice în general.
Ştiinţele cu care are legături strînse dacoromânistica sunt ştiinţa conducerii, ştiinţele politice, juridice, europenistica, ştiinţele economice, matematica, logica, filosofia, sociologia, psihologia, lingvistica, arheologia, teoria generală a sistemelor, informatica, ştiinţele tehnice, cibernetica, praxiologia, medicina, birotica, alte ştiinţe. Practic, nu există domeniu al cunoaşterii şi acţiunii cu care să nu aibă legături mai mult sau mai puţin importante ştiinţa dacoromânisticii.
Legăturile dacoromânisticii cu alte ştiinţe, aşa cum au fost ele puse în evidenţă de către izvoarele recunoscute pentru fiecare dintre ele, se menţin şi vor continua să se dezvolte ca urmare a interconexiunilor din cercetările efectuate de-a lungul timpului. Ele se evidenţiază în teoria dacoromânisticii.
Dintre izvoarele de importanţă deosebită se pot remarca: istoria universală, experienţa de supravieţuire în practica politică, militară, administrativă, socială, comunitară a oamenilor politici, de stat, a unor militari, a altor lideri sociali şi comunitară. Această experienţă de prezervare a memoriei naţionale, europene şi universale se fixează prin acte, documente, memorii, corespondenţă, alte înscrisuri.
Şcolile de dacoromânistică. Diferenţiate de fundamente teoretice unice referitoare la conceptele, principiile, metodele, tehnicile şi demersurile practice în acest domeniu al cunoaşterii, mişcările ştiinţifice s-au concretizat în diverse şcoli simultane, ori paralele sau incidente, uneori chiar contrare celor de conducere, care au permis în acelaşi timp unele reflecţii creatoare, utile, cum sunt: cea clasică, a relaţiilor umane, şcoala cantitativă, empirică  sau neoclasică, a sistemelor sociale, şcoala sistemică etc. Sunt de menţionat: şcoala cronicarilor (de la Rîm ne tragem, expresie care ar fi  posibil să se refere şi la Roma veche, cetatea ancestrală Roman din Moldova şi nu la Roma, capitala Imperiului Roman), şcoala ardeleană (romanistică) care acceptă oarecum dispariţia aproape completă a dacilor după războaiele romano-dacice şi rădăcinile pur romane ale românilor, şcoala eminesciană (care se centrează pe nobleţea valorilor strămoşeşti şi confirmă superioritatea civilizaţia dacilor: „Totul trebuie dacizat”), linia deschisă de B.P. Haşdeu (după comunicarea de răscruce „Pierit-au dacii?” B.P. Haşdeu a precizat că dacii nu au pierit, dar propaganda papală și papistaşii au lansat minciuna care domină încă în lingvistică: romanizarea dacilor care, de fapt, ar însemna catolicizarea ortodocşilor zamolsieni dacoromâni), şcoala românisticii (după care ar fi avut loc o sinteză daco-romană într-o proporţie discutabilă, prin romanizarea dacilor rezultînd românii de azi), şcoala ramanică (M.Vivekananda), după care ne tragem de la legendarul Ram ((B)(h)Ra(h)m), şcoala rumînilor (L.I.Cuejdean, după care rumînii sunt oamenii din Ţara rîurilor, a apelor), şcoala getică a lui Vasile Pîrvan (Getica) şi a Societăţii Getica (Gh.Gabriel), şcoala lui  Nicolae  Densuşianu - marcată de capodopera sa, Dacia preistorică, biblia dacoromânilor și a Academiei DacoRomâne, şcoala divină (Nicolae Miulescu), după care Dacia este Dakşa - Ţara zeilor, iar dacoromânii sunt descendenţi ai zeilor, şcoala tracică sau tracologică (după I.C.Drăgan - Noi, tracii), şcoala dacisticii a prof. univ. dr. Marin Giurescu, cofondator al Societății cultural-științifice ”Renașterea Daciei” din 1.11.1947 alături de acad. Simion Mehedinți și alți universitari la Sarmisegetuza, (a dacologiei, ca o continuare a problematicii Ligii pentru renaşterea Daciei – dr. N.Copoiu, care evocă periodic cultura vechilor daci la timpul trecut), şcoala geţilor (Tudor Diaconu, Ilie Stanciu, privind decodificarea scrierii geţilor, conform căreia geţii sunt întemeietorii scrisului întregii antichităţi), şcoala dacoromană (după care plămădeala naţiunii s-a constituit din daci şi romani, ”o sinteză” în proporţii aproximativ egale după „semi-romanizarea” dacilor sau ”semi-dacizarea” romanilor, care este altceva decît teoria şcolii dacoromâneşti), şcoala tuledaciei getoromâne (geţii fiind elita dacoromânilor, dacii fiind oamenii de rînd – de aici numele de geţi dat de greci elitei dacilor, iar numele de dac dat de romani, considerat, se pare, înjositor pentru dacoromâni). Unii datează şi decriptează în mire, unghiuri înţelepciunea mesajelor transmise dintre precesiile astronomice de pe cosoni de înaintemergătorii dacoromânilor, obiecte care nu ar fi monezi, ci cărţi de aur ale înţelepciunii simbolice, ca şi înscripţiile uriaşe de pe megaliţii din Carpaţi etc. (C.Velcescu). În jurul cercetătorului Constantin Bărbulescu gravitează şcoala atlanţilor în care Dacia este Atlantida - colonia zeilor şi pămîntul dacilor (a se vedea lucrarea cu acelaşi nume, Ed. Antet 2006, pornind de a Solon care afla, la 590 î.Chr., de la preoţii egipteni, slujitori ai templului din Sais, că pe la 9 590 î.Chr., o mare putere venită din altă lume se stabilise într-o insulă din Marea Atlantă situată la intrarea în strîmtoarea numită Coloanele lui Hercules - localizată de C. Bărbulescu la Porţile de Fier, pe Dunărea noastră de mijloc). Tot aici, în aceeaşi şcoală, independent de iniţiatorii ei,  cercetătorul Costel Eugen Popescu, prin lucrările Regatul Titanilor şi Descoperirea Atlantidei dezvoltă şi aprofundează idei şi argumente originale şi clare. Un filon cu totul aparte îl susține Gheorghe Şerbana, conform căruia, noi, dacoromânii, suntem urmaşii oamenilor uriaşi, ai giganţilor din Lumea Veche (pe care arheologii o cultează la ordin de mii de ani). De menţionat că tot mai multe relicve ale uriaşilor sunt descoperite pe teritoriul DacoRomâniei, iar scheletele - probă de uriaşi sunt sustrase pentru a face averi şi a atesta false origini pentru alte naţii care nu sunt descendentele lor, pentru simplu fapt că nu se găsesc pe teritoriul lor, ci în DacoRomânia). Mai adăugăm şcoala Daciei edenice, cu documente din biblioteca papală care susţine că aici, în DacoRomânia, este grădina Maicii Domnului, raiul biblic al lui Adam şi Eva, precum şi şcoala Romei vechi (D. Bălaşa, adevăratul promotor al înţelepciunii zamolsiene în renaşterea credinţei dacoromâneşti, întîiul preşedinte de onoare al Academiei DacoRomâne), după care dacoromânitatea şi europenitatea au descendenţa din cetatea înfiinţată pe vatra actuală a oraşului Roman din Moldova (sau Ramidava – cetatea dacică - după Ptolemeu), înfiinţată de Roman şi Vlahata din Veneţia de Sus (Făgăraş), unde cîţiva fruntaşi politici ai României Mari au încercat să mute capitala (între Braşov şi Făgăraş). Există alte multe aşa-zise „teorii” vădit antidacoromâneşti, de justificare a pretenţiilor de „descălecători” peste un teritoriu vid, ale unor urmaşi ai unor triburi migratoare, ai căror autori susţin, fără argumente ştiinţifice, pretenţii cum ar fi acelea că dacoromânii sunt formaţi şi apoi reveniţi din sudul Dunării, după ce ei au venit aici adică ungurii (neam ugro-finic asiatic), sau că românii sunt urmaşii ţiganilor, de unde şi denumirea ţării România, ţara rromilor, iar limba „romani” care nu e alta decît țigăneasca, a ţiganilor, ar fi limba românilor, sau că locuitorii de azi sunt urmaşii scursurilor Africii din legiunile romane. Roma, capitala Italiei, ar putea fi, astfel, confundată cu capitala rromilor. Mai apoi, s-a acreditat că românii ar fi născuţi din fanarioţi, balcanici, la sud de Dunăre  migrînd apoi în nordul ei şi în Carpaţi, tot un fel de ţigani ai Europei etc., fie că, sunt pur şi simplu, au apărut de nu se ştie unde, dar după ce au venit, cum ele însele recunosc, din Asia, şi după ce s-au format popoarele vecine astăzi dacoromânilor. Ideea de bază a acestor denigratori este că dacoromânii ar fi apărut după alte neamuri, ba chiar după alte naţiuni, falsificînd adevărul despre apariţia noastră şi cerşind astfel, nedemn, dreptul primului ocupant pe aceste pămînturi a etniei lor, arogîndu-şi priorităţi pentru valori pe care nu le-au creat şi care nu le aparţin. Aşa sunt răpite sau negate dacoromânilor evidenţa anteriorităţii lor originare, autohtonia şi continuitatea acestora pe teritoriul central-sud-est european  în Carpaţi şi pe Dunăre (Vechea Europă, Atlantida) – la Marea Neagră. Lupta de idei cu argumente ştiinţifice a şcolilor dacoromâneşti contra teoriilor antidacoromâneşti, precum sunt cele hungariste, panslaviste, otomane, sîrbe, ucrainiene, poloneze, italiene, franceze, germane, ruseşti, bulgăreşti, chiar romane reînviate, din vremea marelui Imperiu Roman, continuă de milenii și azi. Multe idei au revenit în mintea unor „europenişti” de aiurea, ca şi ale celor evrei, fără de patrie la acea vreme, care susţin că aici ar fi patria de rezervă pentru evrei, pregătind România judaică, prin susţinerea prezenţei evreilor aici din vremea dacilor, ba chiar dinaintea dacilor. Tot astfel, există şi ”teorii” ale ţiganilor – sprijiniţi pentru a crea diversiunea ”rrom”, teorii susţinute de cercuri evreieşti, slave, ungare şi anglo-saxone care îi folosesc ca spărgători, dizolvanți de naţiuni, folosind aproximativ aceleaşi „documente”. Susţinerile de mai sus nu fac decît să reunească, în esenţă, toate şcolile veritabile contra celor care urmăresc scoaterea dacoromânilor din istoria Europei, negarea drepturilor lor inalienabile, precum şi a contribuţiilor lor remarcabile la cultura europeană şi universală. După anul 1991, cînd a fost întemeiată Fundaţia Tempus, apoi 1995, cînd s-a constituit legal Academia DacoRomână, din Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică - INPROROM, azi Fundaţia Academia DacoRomână „Tempus DacoRomânia ComTerra” (prin contopirea celor două, la 9 mai 2008), a apărut şi şcoala dacoromânisticii contemporane. După aderarea României la Uniunea Europeană, se dezvoltă concomitent şcoala dacoromânisticii împreună cu cea a europenisticii (şcoala dacoromână a europenisticii).
Şcoala dacoromânisticii europene are drept fundamente următoarele teze şi idei de bază:
- dacoromânitatea ca europenitate şi valorile ei spirituale (credinţa zamolsiană, limba, scrisul, artele, filosofia, zodiile, măsurarea timpului, şcolile academice de înţelepciune), probe materiale (despre primele construcţii, tehnici şi tehnologii agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum  şi primele arme) au apărut  cu  mult  înainte  de 10 000 de ani în Europa Veche, spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei creatoare a strămoşilor autohtoni, a pelasgo-atlanto-ramano-latino-traco-geto-sarmato-scito-vlaho-dacoromânilor din centrul şi sud-estul european (vechea Europă), denumită pe scurt „europenitate”; roirile europenităţii, în fapt, ale dacoromânităţii pelasgico-ramanice, au dat naştere etruscilor, elino-grecilor, indienilor, macedoromânilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, sarmaților, ilirilor, romanilor, troienilor, bizantinilor, a unei însemnate părţi care a aparținut popoarelor migratoare din răsărit și care au ocupat Europa, teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar ulterior, prin extensie, a imperiilor europene în Americi, Australia, Oceania, Asia pînă în Filipine, China şi Japonia.
- naţiunea dacoromână este naţiune primordială europeană, cu spiritualitate proprie încă din vremea Hestiei și a lui Zamolse - întîiul unificator spiritual al valorilor precreştine dacoromâneşti de pe continentul european, întîiul Iisus al dacoromânilor, iar  statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică, preclasică, s-a constituit în perioada marelui rege Burebista - întîiul întregitor de ţară, care a reunit marea majoritate a formațiunilor prestatale dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, de fapt, al optulea mileniu dacoromânesc şi european. 
- influenţa romană, după ocuparea  a mai puțin de 10% din teritoriul Daciei, a fost  minoră, atît din punct de vedere lingvistic şi cultural, cît şi spiritual. Singurele efecte materiale majore au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman falimentar de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit, şi din punct de vedere militar. În fapt, Roma a fost fondată de troieni, urmaşii celor de la gurile Dunării de la Istria dobrogeană (Troia mamă) care au fondat Troia homerică; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Troia prima a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa, după marele potop din Marea Neagră, limba lui Adam și Eva vorbită de tata Noe. Din limba ancestrală pelasgo-dacă populară (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.), îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7 500 î.Chr. declanşat prin revărsarea apelor mediteraneene în Marea Neagră ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor, respectiv vărsarea apelor Dunării prin Coloanele lui Hercule (Cazane) spre Marea Neagră, după schimbarea cursului dinspre Marea Adriatică). Limba europeană cea mai cunoscută este dacoromâna care are drept fiică latina europeană ca limbă cultă care a dominat Evul Mediu european și care și de atunci și pînă azi a devenit limba ştiinţifică a Terrei - recunoscută universal. Limba pe care o vorbesc oamenii de azi de la ţară (țăranii, ciobanii de la munte, este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii române vii, vorbită în România de azi. Din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, limbă europeană a celei de-a şaptea puteri europene. În fond, dacoromânii sunt strămoşii tuturor popoarelor gintei latine, ai euroindienilor, latinitatea, romanitatea, fiind derivate ale pelasgo-ramano-dacoromânilor. Războinicii Daciei libere aliați cu răzvrătiții localnici au atacat legiunile romane din Dacia ocupată pînă le-au determinat să se retragă după 164 de ani. Soldaţii romani au rămas în tabere răspîndite în Dacia pe o suprafaţă de aprox. 10% din teritoriul Daciei (care la vremea aceea se întindea din nord, de la Baltica, la (unele părți precum Iliria, apoi Macedonia, erau în graniţele Imperiului Roman), Egeea şi Grecia, la sud, de la vest lacul Constanţa-Elveţia, Adriatica şi pînă la est, dincolo de pragurile Niprului, nordul Mării Negre și al Mării Caspice), adică în zona de unde se exploata aurul dacic, Banat, Munţii Apuseni şi teritoriul strict de apărare a minelor. Cînd sub Traian (Dio Casius: “să nu uităm ca Traian a fost un trac veritabil”) romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetusa n-au trebuit tălmaci (Nicolae Densuşianu), pentru că dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă. Nu demult, s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane pe baza vechimii cromozomiale şi s-a tras concluzia că prima femeie ar fi apărut în sud-estul Africii. Egiptul, urmînd ţărmul Mediteranei, pe vremea cînd Asia Mică era legată de Peninsula Balcanică, este foarte aproape de Europa. Prof. V. Gordon Childe (Universitatea din Oxford, Anglia), a delimitat pe o hartă leagănul arienilor în spaţiul carpato-dunărean în “The History of Civilization”, “The Aryans”, încă din anul 1993. Cercetătoarea americană Marija Gimbutas (Universitatea din Los Angeles, California), descrie spaţiul carpato-dunărean ca vatră a vechii Europe, de unde s-a născut Europa. Mai mult, prof. Leon E. Stover şi Bruce Kraig delimitează vechea Europă a mileniului V î.Chr., cu centrul în România (a se vedea “The Indo-European heritage” - Nelson-Hall Inc., Publishers, pag.25). Se demonstrează întîietatea şi vechimea dacoromânilor în Europa şi prin cercetările la nivel cromozomial, în mitocondrie, conform teoriei genomului, în acest spaţiu carpato-dunărean, cu aprox. 44 000 de ani au apărut primele 3 femei-Eve şi primul bărbat-Adam. Tot mai mulţi istorici confirmă faptul că roata, plugul, jugul, undiţa, căruţa (care a devenit simbolul ţăranului dacoromân), cu două, trei şi patru roţi. Căruțele apar pentru prima oară în istorie pe acelaşi teritoriu dacoromânesc, caii fiind nelipsiţi la muncă, dar şi la luptă. Primul mesaj scris din istoria omenirii este de la Tărtăria. Primele ferme agricole din Europa sunt tot aici localizate de pe la 6.500 î.Chr. (J. North, ”A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996). Naţiunea dacoromână este naţiunea matcă a Europei de azi, iar pelasgo-ramanii sunt strămoşii popoarelor latine. Codex Rohonczy, cronică dacoromânească, care prezintă scene laice şi religioase scrise de la dreapta la stînga şi de jos în sus este un document al continuităţii. Tăbliţele de la Sinaia, de sub Cogaion, sunt documente-cronici cu imagini, scene şi scrise pe tăbliţe de aur ale înţelepciunii zamolsiene, fragmente din Testamentul Zamolsian Dacoromân şi cronici care atestă Codul lui Zamolse. În bisericile vechi, cultul ortodox se săvîrşea în limba latină vulgară pînă prin secolele XII-XIII, cînd s-a trecut forțat la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă, limbi culte, artificiale ale vremii (care, la origine, sunt tot dacoromâne), dar cu timpul s-a revenit la limba veche, originală dacoromânească, atunci cînd au încetat forțajele istoriei. 
- identitatea dacoromână europeană exprimă în mod ştiinţific etnogeneza, dacoromânizarea, denumirea limbii contemporane, iar denumirea României şi Moldovei, după reîntregirea ţării în graniţele ei fireşti, ar trebui să fie DACOROMÂNIA, denumire nemuritoare ca şi spiritul ei viu, de zece ori milenar. În acest sens, a fost redactat şi expediat un set de adrese către Naţiunea Română, Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul României, Academia Română şi Institutul Cultural Român de către A.D.R. Au fost puse pe Internet, preluate de unele publicaţii, tipărite în Revistele Dacoromânităţii.  În ceea ce ne priveşte, în ultimul sfert al veacului trecut s-au constituit şi amplificat unele preocupări reunite în şcoala dacoromână de comterristică și care are drept fundamente teze-idei expuse mai jos. Terra este un sistem geo-bio-uman de o complexitate maximă, iar  valorile lui spirituale (credinţa, limba, scrisul, artele, filosofia, calendarele, hărţile, tehnica, şcolile de înţelepciune), probe materiale (despre măsurarea Terrei, sistemele de calcul folosite de diferite naţiuni prin construcţii, tehnici şi tehnologii, agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme care sunt, în felul lor, repere spaţio-temporale de referinţă) au  apărut  cu mult înainte de două milioane de ani şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei şi percepţiei temporal-spaţial comterriste a strămoşilor autohtoni din centrul şi sud–estul european (Vechea Europă), denumită pe scurt «începutul umanităţii, adică dacoromânitatea». Roirile umanităţii, cum este roirea atlanto-pelasgo-ramano-traco-dacoromână au dat naştere umanităţii care este unitară în diversitatea ei pe Terra (definită comunitar ca fiind a etruscilor, indienilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, macedonenilor, romanilor, bizantinilor, unei însemnate părţi a popoarelor migratoare din răsărit care au ocupat Europa şi teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Ulterior, prin extensia imperiilor europene în Americi, Australia, Asia europenitatea a fost prezentă pînă în Filipine şi ChinoJaponia. Conceptul COMTERRA în percepţia dacoromânilor s-a format spiritual încă din vremea lui Zamolse - întîiul unificator spiritual al valorilor temporale ancestrale precreştine dacoromâneşti, întîiul Iisus al dacoromânilor, întîiul comandor de timp, iar statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică s-a constituit de-a lungul Dunării şi munţiilor din dreapta şi din stînga ei, pînă la Marea Neagră şi în jurul acesteia, în perioada marelui rege Burebista - întîiul reîntregitor de ţară (din dinastia Yo a Ionilor). El reunește marea majoritate a statelor dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, al optulea mileniu dacoromânesc. Calendarul dacoromânilor este, în fond, cea mai importantă creaţie temporală a umanităţii. Din acest unghi de vedere, se consideră că Troia a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni ai lui Tros, iar  influenţele grecești și romane au fost minore, atît din punct de vedere temporal, lingvistic şi cultural, militar, cît şi spiritual, fiind ele însele derivate ale dacoromânității. Evident, romanii au avut o formidabilă maşină de război, dar cavaleria tracă - arma ei de şoc - era tracodacă, cea mai bună din lume. Singurele efecte temporal-spaţiale de stăpînire materială majoră au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a aurului, tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman – teritoriul cucerit - , de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit ulterior. În fapt temporal, Roma a fost fondată de troieni; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Alaric, autohton din Dobrogea dacoromână, l-a răzbunat pe Decebal şi  răspuns la distrugerea Sarmisegetuzei de către romani prin jefuirea şi umilirea Romei la 410 d.Chr. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba pelasgo-dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa pînă dincolo de granițele ei geografice; din limba (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) ancestrală pelasgo-dacă, populară, s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.) îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7 500 î.Chr. declanşat prin năvălirea apelor mediteraneene în Marea Neagră, ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor).  Cea mai cunoscută limbă a lumii, latina europeană cultă este derivată din limba pelasgo-dacă veche. Latina a dominat Evul Mediu şi domină şi azi ca limbă ştiinţifică a Terrei. Limba pe care o vorbesc oamenii de la ţară de azi este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii dacoromâne vii, vorbite în România şi Moldova de azi. Ştiinţific şi temporal vorbind, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, iar celelalte limbi ale gintei latine sunt derivate ale acesteia. După apariţia teoriei originii şi evoluţiei speciilor lansate de Charles Darwin, care a pus în evidenţă comunitatea sistemică de regn şi evoluţia în timp a comunităţilor şi influenţa intercomunitară de tip intergen animal şi om, intercondiţionările geografice şi biologice au fost dezvăluite raţional. Spaţiul pentru lanţul trofic apare evident oare şi în materia organizării colectivităţilor umane? Sclavagismul (dacii nu au cunoscut sclavia pînă nu au apărut romanii, cei care au supus în sclavie, prin foc şi sabie, aproape o lume întreagă sub militărosul lor imperiu), colonialismul, neocolonialismul contemporan etc., sînt forme de interferenţă ale proprietăţii fizice în spaţiul biologic-uman. Identitatea comterristă unică exprimă, în mod ştiinţific, etnogeneza, comterrizarea, denumirea proprie a actualei mondializări-globalizări, iar denumirea temporal-comterristă a României şi Moldovei trebuie să fie DACOROMÂNIA. Prin unitate şi continuitate spirituală, de limbă şi conştiinţă temporală, Europa este, de fapt, EURODACOROMÂNIA sau DACOROMÂNIA MARE.  Lumea în ansamblul ei ca lume este formată din comunitatea de naţiuni de pe Terra, ca suport geografic al ei. Terra ar trebui definită ştiinţific COMTERRA, Terra comună pentru toate naţiuni, pentru toţi oamenii care vieţuiesc pe ea, pentru cei care au fost, pentru toţi cei care sunt, precum şi pentru toţi cei care vor veni.
Finalitatea imediată a dacoromânisticii o constituie ridicarea conştiinţei de sine a fiecărui român la nivelul exigenţelor timpului contemporan pe continentul Europa. Scopul ei, pe termen lung, este unul asimptotic, de conservare a identităţii, independenţei, a continuităţii şi permanenţei dacoromânităţii prin acţiuni concrete, în lupta pentru eternizarea valorilor temporale proprii de pretutindeni.
Idealul ei coincide cu scopul dacoromânităţii şi se suprapune peste finalităţi realizabile: reîntregirea ţării în graniţele valorilor sale fireşti. Studii recente arată că ramanistica (de la legedarul Ram) sau pelasgica (de la legendarul Pelasgus) reprezintă pre-europenistica. Ea aparține vechilor ramani, pelasgi și urmaşii lor şi care demonstrează că Dunărea a fost vatră de cultură veche și civilizație înaintea Nilului, Tigrului şi Eufratului, Indului şi Gangelui, a Iordanului şi a Tibrului. Probabil şi a Fluviului Galben, însă pentru că nu s-au întreprins cercetări sistematice de tempologie în aceasta problemă nu mă pot pronunţa. Adică pe firul unui fluviu  ca vatră de civilizaţie străveche, ramanii (pelasgii) conform ramanisticii (pelasgicii) ar fi în fapt matca născătoare a strămoşilor eurodaci – toţi, de la ancestralul Ram se trag -, iar sumerieni, indienii, romanii, grecii, germanicii, slavii sunt fraţii celor de pe Dunăre şi din Carpaţi. Cea mai veche limbă, mai veche decît sanscrita - este pelasga (ramana) adică (daca veche sau predaca) exportată prin migraţia vorbitorilor ei spre băştinaşii de pe Ind (vezi Ramayana – care reprezintă epopeea roirii euroasiatice a ramanilor spre India), Gange, Tigru şi Eufrat (Sumer), Nil, Pad, Rin, Iordan, Tibru etc., - de aici şi scrierea cărţilor sfinte, inclusiv Biblia lui Moise al iudeilor (care a fost plămădită, la orizontul temporal, după Zamolse al dacoromânilor, folosind preceptele zamolsiene, ca descendent din triburile evreieşti, desprinse la rîndul lor din sumerieni, şi care au tot rădăcini pelasgice) şi din care a evoluat dacoromâna de  astăzi.
Dacistica începe cu Zamolse şi se  dezvoltă liber pînă la Burebista şi Decebal (contemporanul lui Traian - exponent al romanisticii – parte a europenisticii antice de factură occidentală, spre deosebire de Decebal care era exponent al europenisticii răsăritene, al dacisticii central sud-estice).
Romanistica este dacistică (adica ramanistica sau pelasgica) exportată, purtată de vechii pelasgo-ramani (de fapt, etruscii) plecaţi de pe teritoriul Pelasgiei dacice spre apus, pînă în Italia de azi. Peste ei s-au suprapus cei care au migrat, tot din Pelasgia dacică, spre sud, după ce au întemeiat Troia, prin legendarul Aeneas (vezi Eneida, apoi toată istoria şi cultura romană clasică pînă la Traian), apoi Roma, prin Romulus şi Remus. Dacistica exportată prin apus, devenită etruscica, peste care s-a suprapus cea purtată prin sud de la Troia, devenită eneistica legendară s-au reunit în continuitate devenind romanistică. Aceasta a intrat în conflict cu dacistica originală, dacistica-mamă, datorită intrării în faliment a Imperiului Roman care s-a salvat prin jefuirea zăcămintelor de aur și a tezaurului Daciei lui Decebal. Din impactul lor temporal ia naştere europenistica, o reîntoarcere a nepoţilor la izvoare, cu dacistica autohtonă a lui Decebal, dar numai pe o anumită parte, minoră, în Dacia, în raport cu întinderea demografica a valorilor dacilor dintre Mediterana-Adriatica, Baltica şi Caspica-Urali. Romanistica a beneficiat însă de o arie de răspîndire prin vectorul imperial roman pe întreg bazinul apusean, central, nordic şi sudic, estic mediteranean, cu extensii pînă în deşerturile nord-africane şi arabe, pînă în Caucaz (Armenia), Siria, Tigru şi Eufrat, Persia şi Asia centrală (Tibet) pe unde au călcat legiunile romane, dar şi în nord pînă în Britania, Danemarca şi pe Rin. De fapt, Dunărea şi Rinul, dinspre sud au fost văile lor naturale.
În Dacia liberă, zamolsiană, dacistica a continuat să înflorească independentă şi să reziste în fața romanisticii, de dincolo de malurile nordice ale celor două mari fluvii, Rin și Dunăre pînă la Baltica şi Caucaz. Impactul dintre dacistica autohtonă neocupată şi romanistica (a dacilor migratori mediteranieni, autonomizaţi) a avut loc, mai întîi în teritoriile fraţilor dacoromânilor din sudul Dunării de azi, traco-daco-istro-dalmato-ilirii, aromânii, macedoromânii, vlahii, apoi pe teritoriu vremelnic ocupat de romani în Dacia vreme de 164 de ani. În toată această perioadă, dacii liberi ai naţiunii deja constituite au exercitat permanente presiuni războinice şi culturale, iar valorile dacilor liberi au armonizat o sinteză nouă asupra spiritului dacoromânilor, ca un altoi imperial pe vechiul trunchi nobil dac decimilenar.
Nu este întîmplător amestecul lui Burebista în luptele pentru putere de la Roma şi nici avîntul eliberator al dacotracului Spartacus în vremea în care primului întregitor al dacoromânilor din Carpaţi repurta victorii unificatoare la nord de Dunăre. Perioada de confruntare pe tărîm politic, militar, al civilizaţiilor specifice, dar şi de ocupaţie (în fond, o reîntoarcere a romanilor la origini), a dat naştere dacoromanisticii pe teritoriul ocupat care, în continuitatea ei este, în fond, bizantinistica.
Filonul dacisticii libere, care a devenit europenistica de azi a continuat în teritoriul neocupat, cu unele influenţe din partea romanisticii în primul val (sinteza dintre etruscică şi eneistică) şi apoi în al doilea val a dacoromanisticii (devenită bizantinistică prin autonomizare, pînă la căderea Imperiului de la Constantinopol, adică pînă în anul 1453) prin dacoromâniile populare ale dacoromânilor liberi, prin elita boierilor şi a familiilor domnitoare de viţă veche. Totuşi, la vîrf a existat o luptă continuă între ramura bizantină, fanarioţii dacoromanizaţi pe de o  parte, şi dacoromânii liberi, boierii pămînteni din familiile dacoromâne domnitoare pînă în vremea domnilor pămînteni, pe de alta. Venirea unor principi europeni pe tronul României reprezintă influenţa eurodacoromană (adică a romanisticii din vest) asupra dacoromânilor din România proclamată oficial de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urma aproape un secol şi jumătate. A fost aleasă denumirea de România, deși majoritatea fruntașilor politici de atunci doreau denumirea de Dacia (vezi și Societatea Carpații), dar marile puteri ale vremii (Rusia vroia o Dacie, Viena vrea o Dacie numai că fiecare sub conducerea lor, nu o Dacie liberă!) se temeau să nu se unească și  teritoriile dacoromânești aflate deja sub stăpînirea lor, într-un stat dac liber și independent. Momentul României Reîntregite a fost idealul de veacuri al Daciei Unite.
După proclamarea republicii şi retragerea ruşilor veniţi ca urmare a ideologiei „celei de-a treia Rome şi ultime”, dar transformate în „comunism” pentru a acoperi substanţa imperială rusă, renaşte filonul dacoromânesc naţional în DacoRomânia. Pentru unii ar exista şi un subtil iz imperial care, pe alţi dacoromâni i-a pus în gardă pentru a nu se înstrăina filonul autentic al europenităţii răsăritene pe care îl reprezintă. Neo-europenistica ar putea fi europenistica influenţată de dacoromânitatea europeană actuală în expansiune, sub influenţa americanisticii. S.U.A., unica superputere a lumii contemporane încă, pînă la ascensiunea Chinei, după implozia controlată a U.R.S.S., exercită influenţa sa tot aşa cum a fost influenţată Europa de Imperiul Roman, cînd domina lumea apuseană, după ce a jefuit tezaurul dacilor din europenitatea răsăriteană.
Cît despre americanistică, în fapt, o sinteză a valorilor europenităţii exportate şi altoite pe trunchiul americanilor băştinaşi autentici (cîţi au mai supravieţuit genocidului practicat, din nefericire, şi de europeni care, prin imperiile create prin cucerirea tuturor continentelor Terrei), are, şi ea, influenţe serioase asupra europenisticii contemporane. Europenitatea încă mai „curge temporal” în matricea valorilor europenisticii de la începuturi, în ciuda atîtor influenţe, ocupări, autonomizări, după fiecare schimbare a raporturilor de forţe în zonă sau răsturnare de lider mondial ori continental, urmată implacabil de războaie locale şi mondiale. Aşadar, revenind la firul istoric, după retragerea forţată a romanilor din Dacia ocupată parţial şi doar militar, pe teritoriul ei liber, cît şi cel vremelnic ocupat va continua să evolueze dacoromânistica, de la identitatea veche a ţării Dacia, Valahia (de la pelasgian, belagin, blagh, vlagh – valah) la cea modernă de România (raman, rumon, rumân - român), spre cea de DacoRomânia (român din dac sau dac român, dacoromân). De fapt, războaiele romano-dacoromâne au început de cînd romanii au debarcat pe coasta dalmantă, în Balcani şi au culminat cu jefuirea aurului dacic şi distrugerea Sarmisegetuzei. Finalul militar este cunoscut dar Dacia a învins deoarece dacii au condus imperiul prin cei 44 de împăraţi dacoromani (Dacia restituta) dintre care Galer cel Bătrîn a proclamat Imperiul Dacic în locul celui roman, a înlocuit acvila romană cu lupul dacic în simbolistica stindardelor legiunilor (legiunile dacice își purtau lupul dacic drept stindard) şi a adus capitala în Balcani, mai aproape de Dacia, în Dacia, la Sirmium și Salonic apoi Constantinopol. De remarcat că arma de temut a romanilor o constituia cavaleria dacoromână, dacotracă, din care a provenit majoritatea conducătorilor politici romani. Constantin cel Mare, dacoromânul a adus Roma la Constantinopol, tot mai aproape de casă. Pe teritoriul de confluenţă romană şi dacică (defazat, în sudul şi nordul Dunării) evoluează însă europenistica în stil clasic. Pe teritoriul vestic, anterior ocupat de romani (Spania, Galia etc.) are loc procesul de europenizare prin imperiile carolingiene pînă la Sfîntul Imperiu Romano-German şi Sfînta Alianţa. Pe tot teritoriul dacic ocupat de romani are loc reunirea dintre dacoromânistica promovată de dacoromânii de la sud de Dunăre şi cei de la nord care, sub influenţa valorilor promovate de regele reîntregitor Regalian, nepotul lui Decebal, devine europenistica pe întreg teritoriul DacoRomâniei. Cînd dacoromânistica devine autonomă, după Regalian, şi se însuşeşte identitatea dacoromână, se naşte practic eurodacoromânistica de tip european sau dacoromânistica în forma clasică, redobîndind continuitatea de opt milenii.
Practic, în perioada împăraţilor dacoromâni, a aducerii Capitalei Europei la Constantinopol mai aproape în Dacia şi, în special, după reîntregirea DacoRomâniei de către Regalian, a lui Galer cel Bătrîn, dacoromânizînd romanitatea vestică în esenţa ei, precum şi a lui Galer cel Tînăr, pînă la căderea Constantinopolului, are loc procesul de reunire-întregire a valorilor originale, vechi, ale dacisticii în cele derivate ale romanisticii în tiparele actuale ale eurodacoromânisticii. Locuitorii din ţările central est-europene şi sud-balcanice sunt continuatorii de drept şi de spirit ale dacoromânilor ancestrali.
Dacoromânistica include, aşadar, trei componente: a) dacistica originală, b) dacoromanistica (sinteza dintre dacistica exportată ca etruscică şi ca troianistică homeriană– de la Troia fondată de pelasgo-ramanii de la gurile Dunării, devenita eneistică pentru Roma, apoi, devenită romanistică de la Roma lui Romulus şi Remus la cea a lui Traian) şi aceasta din urmă reunită, la rîndul ei cu dacistica originală din teritoriile pelasgo-dacice ocupate de romani la Dunăre, inclusiv pe teritoriul vremelnic ocupat (în Banat, Apuseni, Oltenia) şi c) românistică (adică dacistica din Dacia liberă care a rezistat chiar şi evului mediu în totalitatea lui, în ciuda marilor migraţii devastatoare din Asia, prin dacoromâniile populare, apoi prin statele valaho-moldo-transilvane şi după Unirea de la 1 Decembrie 1918, sub denumirea de România Mare, pînă azi în România şi Moldova, precum și comunitățile compacte de dacoromâni de dincolo de granițele politice ale acestor state dacoromânești).
Bizantinistica este o parte integrantă a dacoromânisticii, în haină bizantină, o sinteză dintre romanistică şi dacistică pe teritoriul de la sud de Dunăre ocupat şi rămas sub influenţa Bizanţului pînă la căderea sa, din 1453. A existat o perioadă în care dacoeuropenitatea de pe teritoriile libere ale DacoRomâniei şi dacoeuropenitatea de pe teritoriile Bizanţului (bizantinistica), atît de la sud de Dunăre, cît şi romanitatea din întreg Imperiul Roman de apus, apoi prin imperiile evului mediu european, au cooperat frăţeşte în faţa expansiunii triburilor asiatice apărute din centrul Asiei, prin Asia Mică sau din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Semnificativ este faptul că goții adică dacoromânii de la Dunărea de nord au roit năvălind în dacoromânitatea vestică, parcă pentru a răzbuna jaful imperial roman asupra dacoromânității matcă din Dacia clasică, antică.
Exponentele ale unui alt trunchi de cultură, cel asiatic, trunchiul chinez avînd, la bază cultura chineză (şi iradiantele sale central, sud şi est-asiatice, către Siberia, Coreea, Japonia, Vietnam și Indochina, precum şi cele mongole, turcice, arabe, ocupînd teritorii din apropiere sau în interiorul Europei, chiar imperii), ele au determinat evoluţii semnificative din punct de vedere politic şi cultural.
În opinia noastră, doar două trunchiuri sunt semnificative pentru cultura umanității cel eurodacoromânesc (care include și euroindianistica și cultura tibetană, cea africană, australiană, neozeelandeza și americană) și cel chinoasiatic care privește Asia centrală, popoarele Siberiei, Coreea, Japonia, Indochina etc.
Cultura mongolo-altaică turcică și tătară, ulterior arabă par a fi din trunchi distinct intermediar cu rădăcini central-asiatice cu contribuții importante la cultura universală. Tot atît de adevărat este că unele dintre catastrofele umanitare, jafurile fără precedent (de ex. căderea Constantinopolului, arderea Bibliotecii din Alexandria) şi, de multe ori, schimbări dramatice din punct de vedere genetic-ereditar, religios, lingvistic şi de comportament au influențat atît trunchiul chinez asiatic prin stăpînirea lor asupra Imperiului chinez de sute de ani, cît și trunchiul dacoromânesc cu stăpînirea tot de sute de ani a estului balcanic european.
În vremea lui Mihai-vodă Viteazul a fost posibilă pentru scurt timp reîntregirea DacoRomâniei. Aşadar, s-au produs mai multe reuniri între dacistica autohtonă şi romanistica exportată prin roire, pe de o parte, şi dacistica autohtonă şi romanistica modernă cu influenţe vest, est-europene, americane (ele însele derivate din europenismul medieval şi modern) şi altele, pe de altă parte, care, pe teritoriile ocupate de romani au devenit dacoromanistică, deoarece izvoarelor lor comune vin de peste 10 milenii. Pe scurt, dacistica şi-a urmat calea liberă, decimilenară, la nord de Dunăre, iar în teritoriile ocupate de romani ea a devenit dacoromanistică; redacizarea dacoromânilor readuce europenitatea unică a dacoromânilor de azi. Firul dacisticii originale se împleteşte, în timp, cu diverse variante ale sale, iniţial exportate, apoi întoarse ca bumerangul, după care firul reîmpletit devine mai bogat, cu  ramuri crescute pe întreg continentul şi chiar pe alte continente. De aceea, denumirea dacoromân este cu atît mai îndreptăţită cu cît totul provine din rădăcina dacă. Ea se adaugă percepţiei de azi de românitate, mai uşor de recunoscut, mai uşor de înţeles de către cei care, astfel, îşi văd originea decimilenară într-un singur cuvînt, pur şi simplu. Dacoromân – un cuvînt care face un arc peste timp: identitate, limbă, vechime, teritoriu, cultură, spiritualitate, credinţă zamolsiană. În istoria Europei am intrat cu războaiele romano-dacice, de acea etnonimul dac este dominant peste cele precedente și următoare. Dacă prin greci s-a intrat pașnic în istoria Europei și a lumii cu etnonimul get, cu romanii a fost o intrare sîngeroasă, consemnată în cronicile vremii peste timp documentată prin Columna lui Traian și Decebal care reprezintă primul film săpat în piatră dovadă prezentă și azi a unor lupte legendare, fratricide, ale strămoșilor noștri.
Acesta este temeiul imagologic pentru etnonimul dacoromân.
În Calendarul dacoromânilor în care ne aflăm în cel de-al treisprezecelea mileniu dacoromânesc, cu aceiaşi identitate în continuitate neîntreruptă este tot fenomenul temporal de dacoromânitate.
Tot convenţional, cuprins în fenomenul dacoromânitate pot fi denumiţi predaci acei atlanto-pelasgo-ramani de la începuturi pînă la 10 000 î.Chr., daci pe cei de la 10 000 pînă mijlocul mileniului I după Christos) şi dacoromâni de atunci, pînă astăzi şi în viitor.   Europenitatea prin dacoromânitate, pentru că în esență se suprapun, a devenit un focar de cultură de prim rang şi universal influenţînd istoria lumii de peste 10 000 de ani. Europenistica de azi, puternic universalizată, merită o recunoaştere pe măsura valorilor create şi promovate în istoria lumii, conform valorilor culturii şi civilizaţiei sale, pentru că exprimă esența dacoromânității. Ea include europenistica Vechii Europe (dacoromânistica răsăriteană ancestrală), dar și romanistica, germanistica, hispanistica, cultura Italiei, Franței, Angliei, Scoției, țărilor scandinavice etc.
Eurodacoromânistica este, de fapt, o nouă reunire a spiritului european de la Atlantic la Tibet inclusiv India, despărţit în: occidental, de mijloc şi de răsărit. Aici, în Europa, are loc un nou impact al dacoromânisticii cu europenistica Uniunii Europene care va continua din spaţiul României europene spre cel al Moldovei şi al dacoromânităţii comunităților noastre de pretutindeni.
Euroatlantistica face joncţiune între europenistică şi americanistica nord-americană (a nu se confunda Atlantida din Carpaţi cu America de Nord şi Oceanul Atlantic). În prima parte este originea, în a doua, denumirea luată de la originea ocultată. O impunere forţată ar rupe continuitatea elementului dacoromânesc autentic şi autohton şi ar complica însăşi existenţa dacoromanismului din vest. Statele, ca instrumente politice al europenităţii, pot fi absorbite parţial în U.E. ca Europă a naţiunilor (personal, am rezerve faţă de un suprastat, deşi perspectivele par deschise pentru toate variantele posibile), teritoriul locuit de europenitate se poate micşora sau mări, pot dispare generaţii, populaţii prin genocid, prin războaie etc., europenitatea şi valorile ei însă, niciodată.
Dispariţia statalităţii la naţiunile din Europa ar pune în pericol politic naţiunile europene. Europenii nu vor rezista fără stat naţional. Nu acest lucru ar dori Europa, poate alte naţiuni, neeuropene. Aşa-zisa renunţare liber consimţită la statul naţional nu ar fi decît o trădare făţişă a intereselor vitale ale europenităţii de către un grup de indivizi ajuns la putere prin minciună, violenţă, fraudă, corupere morală cu sprijin extraeuropean. Renunţarea la atributul esenţial al suveranităţii înseamnă încetarea existenţei acelui stat creat ca un veritabil scut de apărare al propriei naţiuni europene şi anti, ne-european, moartea spiritual-politică a acelei naţiuni care ar duce la slăbirea treptată a europenităţii, destrămarea, dezarmarea, dezmembrarea, dispariţia statului-națiune, dizolvarea fiinţei naţionale autentice într-un amalgam iluzoriu şi inert. Ar fi începutul sfîrşitului europenităţii, al fiecărei naţiuni europene.
Dreptul la dacoromânitate - component de spirit al dacoromânisticii face parte din jus cogens gentium ca valoare imperativă eternă, unică, inderogabilă, imprescriptibilă, supremă.   
Dacoromânistica poate fi percepută în mai multe ipostaze:
-ca religie străveche pentru că dacoromânii au crezut întodeauna în Zamolse, în nemurire, că sunt nemuritori - ori aceasta este esenţa religiilor lumii, a oricărei credințe. Zamolse este anterior lui Moise. Zamolse este Dumnezeul-fiu spiritual al DacoRomâniei, întîiul  Iisus al dacoromânilor, un prim-zeu al cunoașterii umanității. Christos însuşi a învăţat de la paleocreştinismul zamolsian. Textele sfinte au fost dezvoltate, traduse, transferate, captate, interpretate, transformate şi apoi exportate către alţii, cu alte sensuri şi pentru a sluji interese ale altor lideri care, prin viclenie şi-au însuşit acest tezaur ca fiind creaţia lor, în folosul lor. O naţiune fără Dumnezeu – ca patrie spirituală nu poate supravieţui ofensivei în planul spiritual şi material de azi al globalizării valorilor unei singure naţiuni (sau grup de națiuni dominante). Componenta creştină de sorginte zamolsiană este parte integrantă a identităţii europene, cu toate variantele sale, un spațiu spiritual creștin-zamolsian.
-ca istorie,  filosofie,  psihologie, psihologie socială  şi sociologie Ea va trebui să dăruiască europenităţii o Enciclopedie DacoRomână, un manual al bunului dacoromân, ca o cunoaștere în cheie zamolsiană a lumii în limba lui Zamolse.
-ca o Biserică Națională DacoRomână, întemeiată pe originea primordială a simbolurilor creştine. Scopul ei: reîntoarcerea la paleocreştinismul zamolsian monoteist şi re-europenizarea creştinismului de la obîrşia lui, la credinţa veche în nemurirea spirituală a omului ca om. O biserică universală este în esența ei antinaținonală pentru celelalte națiuni și pro-națională pentru națiunea mamă.
-ca ideologie a valorilor, reflectată în spiritualitatea liberă mitologică, într-o tablă a valorilor specifice europene, corespunzătoare nevoilor moral-culturale ale oamenilor din România. Carta europeană a drepturilor omului reflectă adevărata tablă a valorilor europene şi dacoromâneşti, ca factor unificator, ca numitor comun al naţiunilor şi indivizilor de pe continent. Toţi deţin în comun un set de valori pe care fiecare îl respectă şi îl apără în comun.
-ca istorie a fenomenului dacoromânesc - o istorie a predacilor, dacilor și dacoromânilor de la orizontul celor 10 000 de ani.
-ca o preistorie a dacoromânilor - un catalog al acţiunilor imemoriale ale pre-europenilor de acum 80 000 ani pînă la orizontul a 10 000 de ani, în contextul preistoriei universale, care ar pune în evidenţă priorităţile înaintemergătorilor;
-ca limbă – dacoromână; două limbi au influenţat în mod special Europa, latina şi greaca, ambele cu rădăcini euroindiene din Vechea Europă, adică din spaţiul carpato-dunărean, iar acum engleza, deşi dacoromâna a fost şi a rămas una dintre cele mai vechi limbi ale Europei, mama sanscritei, euroindienilor; cu un alfabet străvechi care a stat la baza celor cunoscute în Europa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu antic; de aici pelasga (ramanica), sanscrita, egipteana, latina ca descendente - extensii ale limbii dacoromâne, limba matcă europeană. Latina rămîne limba ştiinţifică a europenităţii şi chiar a lumii. Engleza şi chineza par a intra în globalizarea preconizată. Numai chineza rămîne cea mai vorbită limbă maternă de pe glob, iar spaniola crește în ritm accelerat.
- ca armă ideologică ea trebuie să ajute pe dacoromâni să recucerească locul pe care-l merită în concertul mondial de valori şi de idei ale lumii care să-i facă nu numai să creadă, ci chiar să asigure fiecărui european capacitatea de a realiza că este propriu stăpîn al timpului său, fără complexe sau limitări impuse de alţii.
Respingînd exclusivismul religios, fără a fi agresivi, doar militanţi pentru redeşteptare, dacoromânii au nevoie de o redacoromânizare naturală. Astfel, aici coexistă, alături de europenistica zamolsiană şi  celelalte credinţe.
În psihologie, dacoromânistica exprimă legile şi faptele psihice ce se manifestă prin procese trăsături, stări, caracteristici şi structuri psihice, cu dezvoltarea acestora în vederea înțelegerii și folosirii în practica formativă de ameliorare a naturii ființei umane; are în atenție comportamentele umane, structura motivațiilor care le animă, fiind multivalentă. Ea studiază caracteristicile psihice, le diferențiază la personalități sub aspectul organizării și investigațiilor psihice care le caracterizează. Ca psihologie aplicată ea ajută la utilizarea metodelor psihologice pentru soluționare multiplelor probleme ale  vieții  individuale și  colective - teste, tehnici, principii de evaluare în sistemului nostru de valori. Verticala psihologiei sociale se referă la influențele pe care le au societatea europeană în ansamblu și grupurile sociale asupra structurilor psihice și a dezvoltării lor la om, la vehicularea valorilor sociale, morale, culturale de mentalitate şi de receptivitate a progresului şi civilizației europene etc.
- ca o cosmologie: Ţara Havila, aşa cum este scris şi în Biblia evreiască, aici, în Europa, în Carpaţi a fost şi va rămîne buricul pămîntului, centrul universului uman, continentul primordial locuit. Este posibil ca alte civilizaţii, mai vechi, să fie găzduite de Europa şi chiar de alte continente. Deocamdată, după datele existente, Europa este şi rămîne leagănul culturii şi civilizaţiei contemporane.
Prin mitologia europeană născută în Carpați, preluată de greci din Dacia în panteonul lor, lumea, umanitatea ia contact cu cerul, cu galaxia, cu întreg colţul de univers. Poate fi imaginat mitologic ca loc originar al întregului univers spiritual uman.
- ca simbolistică, mitologie, tempologie - ştiinţă a timpului, ca ştiinţă şi artă a  conducerii.
În simbolistica veche, dacoromânii disting prin cultura veche dacoromânească: coloana infinitului, şarpele cu cap de lup dacoromân - zmeul, vulturul, balaurul, Făt-Frumos, Ileana Cosînzeana, simbolistica ancestrală ţărănească, Gînditorul de la Hamangia și soția sa, simbolul omului răstignit unic în universul infinit avînd în cap Terra (preluat de la secţia Tempus a Academiei DacoRomâne), Sfinxul dacoromânesc din Bucegi ca simbol al eternităţii luptei şi nemuririi dacoromâneşti, şlefuirea naturală a inteligenţei naţiunii şi ca semn al locului sfînt al Terrei (dacă în Egipt a fost construit de om, aici natura este cea care l-a construit şi ne-a dat semn magic al eternităţii al destinului nostru).
Adînca înţelepciune - va fi diseminată prin Enciclopedia DacoRomână, o carte de căpătîi a valorilor europene. Tăria ei constă în a restitui, a păstra aşa cum am fost, cum sunt, unici, adevărați şi drepţi, harnici şi înţelepţi, europeni, creatori de roiuri europene şi mondiale, de valori autonomizate.
Acţiunea dacoromână va exprima manifest fapta din punctul de vedere dacoromânesc şi european asupra problemelor globale ale lumii în care trăim, pentru eternizarea valorilor dacoromâneşti. Uniţi prin interese şi idei comune cu caracter naţional, dacoromânesc, european şi democratic, umanist şi comterrist, acţiunile în fapt pun pe primul plan, în mod simultan şi în concordanţă, atît interesul naţional dacoromânesc, cît şi interesul naţiunilor europene libere şi egale în drepturi şi obligaţii. Aceste interese coincid mereu cînd este vorba de soarta propriilor cetăţeni ca şi a națiunilor în faţa întregii europenităţi şi a umanităţii.
Calendarul dacoromânilor este conceput ca măsură a timpului încărcat cu sărbători şi comemorări, prin care se rememoreze valorile, purtătorii de înţelepciune, jertfele dacoromâneşti în istoria naţiunii, pe cei care au dăruit omenirii descoperiri, invenţii, inovaţi, idei şi creaţii noi. Este cunoscut că geţii au avut cel mai bun calendar, iar Dionisie Exiguu, născut pe meleagurile dacoromâneşti de la Marea Neagră, a reuşit să realizeze Calendarul universal actual.
Mitologia europeană, dacoromână va fi reconstruită, dezvoltată şi întemeiată pe universul actual de creaţie mitologică, modernizat.
Istoria dacoromânilor - carte de căpătîi a tot ceea ce înseamnă dacoromânitate în vatra strămoşilor - preistorie, istorie veche, antică, medievală, modernă şi contemporană este un catalog al acţiunilor și inacțiunilor istorice în contextul temporal universal. Vechii europeni şi cei de azi sînt, ca şi dacul şi românul, de fapt, ipostaze ale aceleiaşi naţiuni.
Dreptul dacoromânesc - ca matematică a vieții sociale vechi este mai vechi decît cel roman, este fondat pe legile belagine date de Hestia lui Zamolse - primul legislator al geților. Dreptul european – continental și anglo-saxon își au rădăcinile filosofice în acest drept vechi.
În domeniul esenţial identitar, dacoromânistica (alături de europenistică), va figura, probabil, nu peste mult timp, în programele aprobate de stat ca materie de examen la capacitate, bacalaureat şi la facultăţi, alături de matematică și limba dacoromână. Această materie ar trebui predată alături de celelalte materii şi necesită a fi introdusă ca materie de examen pentru obţinerea cetăţeniei române, iar europenistica drept reper pentru oricine vrea să obțină cetățenia europeană a unui stat membru U.E.
Senatul FADR”TDC” acordă titlul de doctor în dacoromânistică unor străluciţi creatori care studiază și cercetează teme recomandate în revista A.D.R. pentru a stimula şcoala de dacoromânistică în România, Moldova și comunitățile dacoromânești din întreaga lume. Doctorii în dacoromânistică au dreptul și obligația de a fi îndrumători de doctorate pentru atestarea în serii de cîte 7 personalităţi marcante, semnificative şi încurajarea cercetărilor în acest domeniu vital al conştiinţei naţionale temporale, al identitații și cunoașterii în general.
- ca sistem integrat, dacoromânistica promovează cele şapte valori ţintă ale eternităţii dacoromânităţii: 1. să cauţi adevărul şi să lupţi pentru a fi spus oamenilor; 2. să găseşti calea adevărului şi să lupţi pentru a ajuta şi pe ceilalţi să o folosească; 3. să creezi valorile timpului tău şi să lupţi pentru a fi promovate pentru contemporanii tăi; 4. să îmbogăţeşti simţirea omenească şi să lupţi pentru a face cît mai mulţi oameni fericiţi; 5. să înveţi 7 sihaştri tempusieni înțelepți întru Zamolse, 7 dacoromâni eminescieni şi 7 cavaleri luptători burebistani să cunoască şi să lupte pentru adevăr, dreptate, bine şi frumos, pentru eternizarea valorilor dacoromânității; 6. să fii exemplu pentru toţi şi să lupţi pentru a face viaţa curată, cinstită şi cumpătată, într-o lume mai bună şi mai dreaptă; 7. să fii capabil de sacrificiul suprem, dacă va fi nevoie, pentru eternizarea valorilor temporale ale dacoromânisticii, tempologiei, comterristicii și europenisticii, pentru fericirea aproapelui şi a celor ce vor veni, pentru naţiunea dacoromână, europenitate şi umanitate.  
Dacoromânistica  poate fi tratată ca: a) acţiune; b) activitate; c) şi ca proces de conducere.
Acţiunea de a dacoromâniza - reprezintă actul fizic sau intelectual exercitat de subiectul conducător asupra subiectului condus care este dacoromânitatea; este o acţiune majoră deoarece are ca obiect alte acţiuni (sau inacţiuni) pe care aceasta le stimulează, le interzice, le controlează sau le corectează.
Activitatea de dacoromânizare - cuprinde ansamblul de acte şi acţiuni conştiente de trezire a conştiinţei sau de promovare a voinţei dacoromânilor asupra identității unei comunități a dacoromânităţii. Ea poate fi definită astfel ca o funcţie de sistem determinată.
Privită ca proces - dacoromânistica se constituie dintr-un ansamblu în etape de activităţi exercitate de subiectul conducător şi cunoscător asupra subiectului condus (dacoromânitatea): a. de transformare a subiecţilor, în conformitate cu obiectivele şi scopurile dacoromânilor; b. elaborarea deciziilor şi ultima, c. munca organizatorică pentru aducerea lor la împlinire. Dacă privim procesul de conducere de la punctul de plecare la cel final distingem momentele acestuia: înţelegerea lui şi trecerea la executarea lui.
Ştiinţa dacoromânisticii dobîndeşte, de aceea, tot mai clar, pe drumul ei de la intuiţie, de la artă la ştiinţă şi de la ştiinţă la conştiinţă, un grad avansat de integrare a cunoştinţelor din alte ştiinţe, specializîndu-şi treptat propriul tezaur de cunoştinţe. Se poate aprecia că această ştiinţă sintetizează multe alte domenii ale ştiinţei fiindcă, în cele din urmă, de rezultatele aplicării acestora în practică, de modul în care îşi exercită dacoromânii rolul istoric, pot depinde domenii largi ale întregii vieţi sociale, după cum bine s-a înţeles din evenimentele de la sfîrşitul secolului trecut şi primul deceniu al celui de-al XXI-lea. Ca ştiinţă nouă, dacoromânistica şi-a cîştigat statutul de ştiinţă autonomă sub influenţa unor factori importanţi, cum sunt: interferenţa ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei cu creşterea interconexiunilor fenomenelor naţionale, europene şi internaţionale, accelerarea procesului de apropiere a naţiunilor, necesitatea valorificării mai rapide a materialului faptic acumulat pe plan naţional şi internaţional în practică de conducere a dacoromânității și europenității, progresele ştiinţelor noi şi clasice, apariţia şi dezvoltarea unor teorii, concepţii, doctrine şi idei controversate despre identitatea naţională etc.
Nu trebuie confundată ştiinţa dacoromânisticii cu practica unora care au afirmat-o doar, fără să o aplice „ca la carte” în viaţa naţiunii. Trăgînd învăţăminte atît din reuşitele, cît, mai ales, din greşelile unora dintre înaintaşi sau contemporani, se va putea evita ca dacoromânii, în viitor, să mai sufere consecinţele nefaste ale unor pseudo-ştiinţe în conducerea înțeleaptă a ideilor, stărilor, fenomenelor, proceselor și, în general, a viaţa dacoromânităţii.
b. Dacoromânismul. În 1936, marele prof. acad. C.Rădulescu - Motru  a publicat, în colecţia Biblioteca de filosofie românească, lucrarea Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi. După aproape trei sferturi de secol, putem reconstrui dacoromânismul pornind de la dacoromânistica lui Densuşianu, Hasdeu, Eminescu, a altor mari oameni de cultură ai României aflate în criză identitară indusă de o globalizare care se doreşte suprapunerea unei singure culturi, a unei singure filosofii, a unui singure table de valori, după unii, cea a iudaisticii universale. Românii au nevoie de o nouă spiritualitate care să scoată la lumină virtuţile unei naţiuni vechi, create de spiritualitatea Hestiei și a lui Zamolse, dinainte de vremea lui Burebista, care să corespundă şi să răspundă noilor provocări ale modernităţii contemporane, pornind de la o cunoaştere de sine mai profundă a celor 10 milenii de existenţă neîntreruptă în vatra strămoşească. Azi, se pune problema existenţei noastre ca naţiune versus globalizare. Va supravieţui naţiunea dacoromână acestei provocări care presupune a avea finalizare în crearea unui guvern mondial, a unor instituţii supra naţionale globale? Cu milioane şi milioane de conaţionali răspîndiţi în toată lumea, unii de bună voie, alţii de nevoie, după un loc de muncă rentabil, ori pur şi simplu, luîndu-şi traista în băţ şi plecînd aiurea în lume ca să trăiască, România va pierde sau va cîştiga din această provocare? Ce să facă statul român, ce să facă naţiunea noastră pentru a menţine omogenitatea în centrul ţării, în vatra strămoşească, să-şi ţină românimea alături lîngă vatră, să nu-şi lepede limba, identitatea, cultura, pămîntul, tradiţiile şi obiceiurile, datina, portul, dansul, credinţa şi spiritualitatea specifică în lumea largă şi să își mai îndeplinească şi idealul Reîntregirii în graniţele fireşti? Iată numai o parte din problemele vitale cu care se confruntă România de azi, cu visteria secătuită, îndatorată peste puteri prin manopere corupte, oculte ale unor indivizi fără scrupule, din ţară şi din străinătate, cu economia la pămînt şi cu proiecte aflate în derapaj, în întîrziere, fără perspective optimiste şi, mai ales, fără soluţii vitale viabile, absolut necesare. În acest timp de criză indusă, provocată, copleşitoare, cu fenomenul corupţie la cel mai înalt grad, de la cel mai mic funcţionar public pînă la primii magistraţi ai ţării, cine să gîndească, cine să aplice tratamentul necesar unei Românii sleite de puteri, secătuite de resurse, înstrăinată la ea acasă şi, mai ales, furată de proprii ei aleşi? Reducînd în cîteva cuvinte tabloul crizei națiunii am putea spune despre dacoromâni: neam învins, ne-am învins! În secolul trecut, mai întîi naţionalismul, apoi românismul au salvat unul după altul ceea ce s-a mai putut salva, renăscînd din propria cenușă, din dezastru istoric. Dar acum, în secolul XXI, ce ideologie, ce -ism ca ideologie sau –istică, drept ştiinţă mai poate salva România cu adevărat de la catastrofă? Să nu uităm nici naţionalismul, nici românismul acelor vremi, dar nici falimentul catastrofal al anului 1940. Cum ne-am salvat? Acum, spectrul unui nou 1940 pluteşte în aer. Şi nu este o glumă, o figură de stil, o spaimă indusă doar pentru a deveni mai interesanţi. Cine ştie bine situaţia României, starea Europei în contextul global, nu poate să nu se cutremure la conştientizarea adevărată a Stării Naţiunii Române de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă la mijlocul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI. Fiecare om care gîndeşte optimist consideră că, aşa cum am rezistat noi pînă acum, atîtea milenii, trebuie să rezistăm şi de acum încolo cel puţin pe atîta. Naţionalismul a fost cel care a făcut România Mare suverană şi recunoscută de naţiunile mari ale lumii. Ce va putea sta, oare, la baza dacoromânismului mileniului III? Avem nevoie de o cheie nouă ca armă a eternităţii noastre decimilenare, prezente şi mai ales viitoare.
Trebuie să ieşim din paseism, chiar şi din dacologie (ca stiinţa despre daci la modul trecut) şi să depăşim prezentul printr-o viziune multimilenară, nu numai milenară sau prin secole. Apare ca o necesitate istorică să ne imaginăm un set de principii, reguli, teorii, concepte, idei, simţăminte, angajamente, percepţii, credinţe, eresuri care să ne întărească moral, să ne fortifice, să ne ”mintă” (să ne amăgească frumos, dacă e nevoie, iar cîteodată este nevoie de un astfel de drog istoric), ca să trecem cu bine peste această uriaşă provocare – experiment la care este supusă România fără voia ei.
Lumea este în mare şi rapidă schimbare şi continuă să se schimbe sub ochii noştri mai repede decît putem pricepe fiecare dintre noi şi toţi împreună. Secolul  XXI va fi mişcat de o nouă spiritualitate, de un nou ideal şi de o nouă concepţie despre lume şi viaţă. Fiecare generaţie, fiecare secol are idealurile, eresurile şi aspiraţiile specifice oamenilor din vremurile noi. Trebuie să construim un viitor, o speranţă pentru toată dacoromânitatea de pretutindeni, nu numai din vatra strămoşească. Globalizarea ne-a prins sfîşiaţi, cu zidul Berlinului transmutat peste Prut. La Prut (sper, poate, în curînd, pe Nistru, deși am prefera pe Nipru, pe Don sau Volga, sau deloc, dincolo de Urali pînă la Pacific) se întîlnesc sisteme politico-militare diferite, Asia şi Europa, interese geopolitice şi modele culturale oarecum diferite, deşi Europa se întinde, teoretic, pînă la Urali şi Caspica. Un viitor pentru toţi dacoromânii cu care ne învecinăm ca dacoromâni, pentru că ei sunt tot ai noştri şi noi suntem și vom rămîne tot ai lor. Nu este vina lor că statul român, la acea vreme nu putut să suprapună graniţele politice peste cele etnice nici la nord, nici la est, nici la sud, nici la vest. 
Cum să rezistăm cu identitatea noastră, prin spirit, prin culturală, prin limbă, prin felul de a fi, dincolo de ziua de azi, de mîine? Românismul lui C. Radulescu-Motru este, a fost pentru secolul trecut. Dar românismul lui nu şi-a epuizat idealurile şi tezele odată cu secolul său. Unele sunt actuale, altele sunt depăşite. Este necesară o clarificare a celor împlinite şi a celor în curs de împlinire, ori depăşite de vreme. Spunea Rădulescu-Motru că spiritualitatea care a stăpînit gîndirea şi fapta românească, de dinaintea marelui război (adică primul război mondial!), a fost fără discuţie naţionalismul. Azi, naţionalismul altora este urît de marile puteri, acele puteri, de regulă, federale, dar şi de state-naţiuni puternice, ele fiind mai naţionaliste ca oricînd şi mai ales față de oricare naţiune mică şi mijlocie. În fond, naţionalist este cel care ţine la propria naţiune, care este patriot, adică ţine la patria lui. Patriotismul şi naţionalismul sunt aşadar fenomene care probează dragostea naţionalistului de propria naţiune, a patriotului de propria patrie. Europa s-a născut naţionalistă, cu state-naţiuni şi cetăţeni patrioţi - naţionalişti. Azi, dacă pronunţi numai cuvîntul naţional, ori naţionalist se sperie lumea bună a Europei occidentale categorisindu-te fascist ori extremist. Acolo, la ei, e voie să fii, să faci, nu numai să pronunţi aceste cuvinte. Uniunea Europeană se vrea acum antinaţională, unii o văd supranaţională în antinaţionalismul propus şi chiar sunt mulţi care o vor supranaţională. Estul european vede supranaţionalul în vest, ca şi cum ar fi două Europe, una, soră mai mare în vest şi alta, soră mai mică, în est. Estul n-ar voie, vestul este și acuză estul dacă vrea să fie ca el. Mulţi se întreabă, ce s-a integrat, cine s-a integrat în cine? S-au integrat naţiunile sau statele ca organisme politice ale unor naţiuni? În fond, se confundă naţiunile cu statele, intenţionat sau nu. Un stat supranaţional ar vrea o parte dintre făuritorii proiectului european să fie, dar nu şi pentru, peste naţiunile lor. Şi atunci, ce-i de făcut? Europa faţă de S.U.A? Culturile europene sunt distincte, primordiale, nu se amestecă, nu se pot compară cu modelul federal american. S.U.A. s-a născut altfel decît Europa, din Europa, însă. Dacă s-a proiectat astfel, finalitatea U.E. este nulă, existînd firav încă o vreme, apoi se va dizolva lent și sigur, sau brusc și sîngeros ca în războaiele mondiale precedente. Pare o comunitate de naţiuni distincte, care, în condiţiile geopolitice concrete, generate de presiunile nord-americane hegemoniste şi de riscurile şi ameninţările U.R.S.S. respectiv, ulterior, ale Federaţiei Ruse de la răsărit, s-a unit treptat pentru a-şi prezerva valorile naţionale, pentru a se apăra de agresorii geopolitici care sunt superputerile din vest și din est. A fost, o vreme, vorba de o entitate euroasiatică integratoare cu proiect de casă comună de la Atlantic la Vladivostock – iar Federația Rusă încearcă să transpună o himeră un proiect euroasiatic – adoptînd o stemă de vultur cu două capete unul spre Europa și altul spre Asia.  Rusia, ori este europeană, ori este asiatică, altfel este artificială. Ori se sfarmă în zeci de stătulețe această federație ca de altfel toate federațiile care oprimă națiunile cum s-a demonstrat de-a lungul istoriei, mai devreme sau mai tîrziu.
România a aderat la un club care a început să coaguleze în jurul unui proiect care pare, de ceva vreme, a nu mai fi al statelor suverane şi independente sau al naţiunilor libere şi suverane. De fapt, acest proiect este al statelor sau al naţiunilor? Eu mă pronunţ pentru o Europă a Naţiunilor Libere, Suverane şi Unite. Dar a susţine aşa ceva pare antieuropean pentru unii vest-europeni. Nu sunt pentru un supra stat al unei naţiuni asupra altor naţiuni sau al unor naţiuni din vest asupra altor naţiuni din est (și reciproca ar putea fi o iluzie). Orice cedare de suveranitate duce la dispariţia statului respectiv, cu consecinţe catastrofale pentru naţiunile în cauză, atît pentru cele aparţinătoare statului suprastat, cît şi pentru cele care rămîn fără stat, dar mai ales pentru cele din urmă. Topind independenţa şi suveranitatea statelor proprii într-o altă entitate suverană şi independentă se ucid statele naţionale pentru o himeră care este contra naţiunilor componente. Adică, renunţînd la identitatea naţională se obţine identitatea europeană? Oare nu este fosta U.R.S.S. redivivus? Nu este homo europeus tot un homo sovieticus? Şi ce limbă naţională va vorbi acesta? Şi ce cultură naţională va avea acesta? Un subiect de drept internaţional există în baza propriei suveranităţi. Dacă această suveranitate nu mai există, nu mai există statul, iar ceea ce se creează prin nefericita sintagmă de cedare a suveranităţii este o himeră care nu poate supravieţui chiar și sub presiunile geopolitice pe care le invocă unii din creatorii himerei lor. Uniunea Europeană nu se constituie prin cedarea suveranităţii, ci pe baza, în virtutea propriei lor suveranităţi ca statelor naţionale libere și independente și în temeiul acestora. Ele, suveranitățile, rămîn fundamentul, iar derivatul este Uniunea Europeană, nu invers, nu naţiunile sunt derivate ale identităţii europene. Şi apoi, cine a împuternicit statul român, de exemplu, să renunţe el, în numele naţiunii proprii, la suveranitate? Şefii de stat, demnitarii statelor europene au avut ei mandatul şi puterea temporală specială din partea propriilor lor naţiuni să semneze un astfel de Tratat de înmormîntare a statelor naţionale? Norocul nostru este că semnatarii români nu au consultat naţiunea prin referendum în această problema vitală pentru naţiunea noastră, ca să putem invoca ulterior, oricînd, dacă va fi nevoie, tocmai lipsa acestui lucru constituțional, fundamental ca supapă de ieșire din himeră. Nu cumva, tocmai de aceea nu au consultat? Noi nu dorim să ne dizolvăm naţiunea sau statul naţional într-o singură naţiune sau un singur stat european. Avem o națiune veche și un stat din vechime și ambele au înflorit, au renăscut, cu mari jertfe din neam în neam, din mileniu în mileniu, cu sînge și lacrimi, prin lupte, muncă și sudoare, cu inteligență diplomatică. Vrem să potenţăm acest proiect în care să se ia decizii în deplină cunoştinţă de cauză atît de state libere, cît şi de naţiuni libere, în virtutea propriilor noastre suveranităţi care nu pot fi cedate nimănui, niciodată, de nimeni. Oare Franţa şi Germania au construit U.E. ca să se dizolve în U.E. ca state şi sau naţiuni? Desigur, Nu! Ci doar pentru a-şi pune în valoare propriile lor valori naţionale, unice şi irepetabile. Cultura nu se integrează.
Şi, ca să folosesc cuvintele poetului, pentru ca toate acestea să poarte un nume, le-am denumit dacoromânism. Prin dacoromânism trebuie să înţelegem spiritul vremii în care trăim să ne adaptăm mediului internaţional existent ca să reuşim să eternizăm valorile temporale dacoromâneşti într-o lume liberă şi suverană, comterristă, a tuturor.
Ca doctrină politică națională - dacoromânismul, pe plan intern şi europenismul şi comterrismul pe plan extern: persoana, omul liber este centrul universului cunoscut, naţiunea liberă este patria spirituală a oamenilor liberi, iar lumea, comunitatea de naţiuni libere, independente, egale, în care persoanele sunt unice, irepetabile şi demne. Naţiunea şi democraţia – două valori fundamentale pentru uniunea de naţiuni libere. Naţiunile libere trăiesc împreună într-o comunitate bazată pe valori comune.
O lume întreagă cere ca europenitatea să fie recunoscută drept adevăratul leagăn al culturii şi civilizaţiei universale care aspiră a fi prima între egali. Dacoromânul a voit dintodeauna să fie stăpîn la el acasă, de nimeni să nu depindă, să trăiască în pace cu toţi şi cu toate naţiunile lumii şi, în primul rînd, cu cele vecine. În lumea asta e loc pentru toți, pentru toate națiunile. Nu demult era o lectură obligatorie pentru naţionalişti “Naţionalism şi antisemitism” de A.D. Xenopol. Se afirma că ”toate popoarele pămîntului tind spre întărirea propriei lor fiinţe şi această tendinţă firească a oricărei individualităţi de a-şi păstra felul ei de a fi, alcătuieşte ceea ce se numeşte tendinţa naţionalistă. Gradul în care această tendinţă este accentuată de deosebitele grupări de oameni, cari conduc soarta popoarelor, arată treptele în care ele se apropie mai mult sau mai puţin de naţionalismul raţional, singurul care poate duce la întărirea neamurilor. Întărirea naţională a unui popor nu se poate face de cît în măsură în care el se deosebeşte şi se emancipează de străini; prin urmare este învederat că naţionalismul va cuprinde în sine lupta contra elementelor străine ce tind a subjuga sau stăpîni pe orice tărîm un organism etnic. Dar, un popor ca şi un individ, neputînd trăi răzleţ, este de asemenea mai presus de orice îndoială că lupta aceasta nu poate fi o luptă de nimicire ce numai de subjugare a elementului apăsat, de absorbire a lui în elemente cotropitoare. Prin urmare, lupta trebuie să aibă o margine şi greutatea este de a se găsi în fiecare caz concret unde stă hotarul care despărţeşte folosul de primejdii. A se propaga deci orbeşte şi fără alegere ura contra străinului, fără a se ţine în seamă multe alte elemente înconjurătoare, este a se face naţionalism exagerat sau şovinism, iar nu naţionalism cumpătat şi înţelept, folositor neamului ce trebuie întărit.” Cam aceasta era percepţia vremii lui Xenopol. Este evident că elementele străine trebuie combătute şi pe cît se poate eliminate, cît timp ele periclitează existenţa naţională, iar atunci cînd ele contribuie a o întări, ele trebuie apropiate şi cultivate. Românii au avut de luptat cu popoarele străine pentru apărarea vieţei lor, mai mult, poate, decît orice alt neam pe pămînt. Trebuie totdeauna să avem ochii deschişi spre a surprinde momentul cînd înrîurirea binefăcătoare poate să se schimbe în potrivnică, iar atunci cînd ajungem la acea răspîntie, trebuie să oprim creşterea înrîuririi devenite daunătoare, pentru a contribui la apărarea fiinţei noastre. Idealul naţional al Românilor sau năzuinţele lui de înălţare şi de mîndrie a neamului nu se alipeşte de sufletul unor etnii conlocuitoare, care rămîn într-un cuvînt, în imensa lor majoritate un element străin de ţară, fără dor pentru ea, fără legături cu mentalitate poporului român. Menţinerea în organismul nostru a unui neam străin şi care vrea să rămînă străin, pe cînd toate celelalte elemente străine se integrează, constituie o primejdie naţională şi trebuie să ne gîndim cum s-o înlăturăm. El enunţa că pentru a scăpa de acest pericol nu ne rămîne decît calea îndoită de a asimila pe acei ce se pot asimila şi de a elimina pe ceilalţi. Cum să se ajungă la acest îndoit rezultat? Xenopol credea că ar trebui naturalizaţi cei care trebuie să cunoască desăvîrşit limba dacoromână, inclusiv şi mai ales celelalte etnii care sunt în gazdă pe teritoriul României de azi, istoria, geografia, cultura naţională a românilor şi care vor să muncească împreuna cu românii în vatra strămoșească. Deci, să cunoască dacoromânistica, pe dacoromâni la ei acasă. Mai spunea istoricul că înlăturarea sau îndemnarea străinilor să plece din România nu se face pe calea urii, care ar putea degenera în sălbăticie şi brutalitate, primitivism. Avem nevoie de legi, de măsuri de tot felul care să încurajeze pe Românii autohtoni şi pe toţi locuitorii de bună credinţa ai teritoriului românesc. În locul urii şi stînjenirii, obstrucţionării muncii străinilor e nevoie de stimularea, protecţia şi încurajarea egală a celor care muncesc cinstit în cadrul naţiunii noastre. Nu ura pentru străini este calea, ci dragostea faţă de toţi locuitorii României, nu prigonirea celor care s-au aşezat aici de veacuri, alături de cei care au fost de la începuturi. Dacoromânismul nu este împotriva cuiva, ci este numai pro-dacoromân și punctum. Acest lucru nu înseamnă toleranţa maximă, ci doar o acţiune pozitivă în locul unei acţiuni negative care nu ar duce nicăieri.
Ceea ce ne pune pe gînduri este faptul că unele naționalități nu își afirmă deschis naționalitatea. Oare de ce unii dintre evrei nu confirmă scris, nu declară la recensămînt faptul că sunt evrei? De ce ascund acest lucru? Eu dacă aș fi fost turc, ori țigan sau bulgar, aș fi recunoscut naționalitatea din care fac parte. Nu e vina nimănui că este de o naționalitate sau alta, așa ne-au făcut mamele noastre. Dar ascunderea naționalității arată perfidia, viclenia, gîndul ascuns. Acest lucru nu pot suferi, oricît de tolerant aș fi. Personal, am declarat la notar naționalitatea dacoromână, cetățenia dacoromână (română). Semnul meu de întrebare este pentru acele persoane, indivizi care ascund naționalitatea lor. De ce? Fiecare naţiune a avut momentele ei de isterie în istorie, în care datorită ameninţărilor deschise, riscului de a pierde vatra etnogenezei, a reacţionat sănătos şi normal pentru propria sa apărare, în legitimă apărare. Uneori, unii indivizi au exagerat. Națiunile, niciodată nu sunt vinovate în ansamblu, doar șefii, unii conducători, unii indivizi. Răspunderea penală este individuală, personală. Națiunile nu săvîrșesc infracțiuni, doar unii indivizi, din vîrf sau de la margine. Este posibil ca unii să facă asocieri, apropieri forţate între legionarism, naţionalism şovin sau fundamentalism, alte expresii istorice ale unor sentimente reale ale unei populaţii care se afla în legitimă apărare faţă de anumite realităţi bine cunoscute de oamenii de bună credinţă. Oare dacoromânitatea a tras concluziile reale, necesare şi obiective din ismele prin care a trecut anterior? Au fost acele isme îndeajuns de cunoscute şi s-au tras toate învăţămintele necesare astfel încît viitorul să meargă înainte doar cu părţile bune? Minciunile, falsurile istorice, acuzele gratuite, induse, impuse, ilogice, netemeinice, pot face ca istoria să se repete pe nesimţite, iar efectele stranii să se întoarcă precum un bumerang asupra naţiunii împotriva voinţei naţionale.
Responsabilitatea autorilor pentru studiile şi cercetările de dacoromânistică cu adevărat ştiinţifice este vitală pentru viitorul naţiunii noastre.
c. Dacoromânistica și dacoromânismul Ambele reprezintă două faţete ale unei singure realităţi istorice. Prima, reprezintă expresia teoretică, ansamblul de idei, concepţii, legi, legităţi, metodologii, metode şi tehnologii,  tehnici şi procede privind expresia conştiinţei de a fi a unei naţiuni cum este cea dacoromână, de la origini pînă în viitorii posibili şi dezirabili. A doua, constituie expresia reală, militantă, percepţia în acţiune a acestui tezaur de conştiinţa naţională a dacoromânităţii care ştie cine este, de unde vine şi încotro merge şi ce atitudini şi sentimente fireşti de apartenenţă are faţă de comunitate care îşi este sieşi suficientă pentru a exista de sine stătător ca naţiune liberă în rîndul lumii.
El ar putea fi expresia continuată a naţionalismului dinainte de primul război, ca şi a românismului dinaintea celui de-al doilea război mondial, dar la nivelul cerinţelor sfîrşitului mileniului trecut şi a începutului noului mileniu, înălţarea acelui sentiment naţional, pur, profund, care stă la baza identităţii acestei naţiuni vechi, care a plămădit Europa veche. Adevărul este că dacoromânismul uneşte naţiunile Europei prin rădăcinile aceleiaşi mătcii din care s-a născut Europa. El apropie pe vecinii României de trunchiul biologic dacoromânesc, pentru că toţi vecinii noştri s-au altoit pe aceste rădăcini pentru a revigora toată Europa împreună cu toţi, alături de dacoromâni. Sentimentul frăţietăţii se întăreşte sincer în dacoromânism, nu se înstrăinează. Desigur, orice exagerare, orice exclusivism sau teribilism de genul celui care se crede buricul pămîntului (chiar dacă este), toate orgoliile care s-ar aduna de aici, ies din sfera dacoromânismului cuminte, cumpătat, echilibrat şi înţelept. În fond, nu este vina nici unui om că s-a născut aşa şi nu altfel, că este român sau evreu, rus sau maghiar. Aşa a fost să fie. Nu trebuie să ne fie ruşine însă să afirmăm adevărul, să ne cunoaştem şi să recunoaştem public naţionalitatea care este în noi, în fiecare dintre noi. Acest lucru nu este de înţeles atunci cînd se ascunde naţionalitatea. Oare ea este ascunsă doar pentru ca la adăpostul ei să săvîrşească cineva fapte împotriva naţionalităţii la care se află în gazdă sau pentru că naţionalitatea gazdă persecută acea naţionalitate aflată în gazda? De aceea, creînd condiţii ca fiecare să afirme ceea ce este, nu facem decît să nu punem în minoritate o minoritate, o etnie sau alta, să nu inducem frică, reţinere din partea acestor naţionalităţi care trăiesc pe teritoriul unei naţiuni, fie mai mari sau mai mici, mai tolerante sau mai puțin tolerante.
Desigur, nu a trecut vremea naţiunii. Ea deabia acum se afirmă la jumătatea drumului dintre Europa şi Asia, şi, probabil, va face rondul întregii lumi, în sensul că de la graniţele răsăritene ale fostei U.R.S.S. – o închisoare a națiunilor ca și Imperiul Rus, ca și Federația Rusă, de la malurile estice ale Mediteranei, pînă la Antarctica, polul Nord, Vladivostok, Ceylon, Noua Zeelandă şi Hawaii, poate chiar pînă la Atlantic și de acolo pînă în centrul Europei, se vor afirma noi naţiuni. Naţiunile nu şi-au epuizat forţa lor creatoare. De aceea, nici dacoromânismul nu este perimat. El este tînăr și se afirmă în deplină libertate, în spiritul vremii. Nu poate fi îngrădit, este ca un vulcan şi demonstrează indubitabil că istoria a fost scrisă prost, prin omisiune, după nişte clişee imperiale impuse de unele conduceri ale unor naţiuni cu vîrfuri răzbunătoare, atipice, pentru a se justifica ori ascunde unele fapte, întîmplari şi realităţi trunchiate. Este evident că omul este aparţinător unei comunităţi care, la rîndul ei, se integrează într-o comunitate mai mare şi aşa pînă la o comunitate, singura pe Terra, de naţiuni libere şi independente, a lumii în care trăim. Totuşi, el este un unicat ca individ, ca şi naţiunea şi lumea din care provine. Identitatea sa în timp este una. La scara mondială a istoriei, naţiunile şi-au schimbat voit sau nevoit, periodic, identitatea, s-au transformat de-a lungul vremii, indivizii au trăit segmente din istoria unei naţiuni, generaţii după generaţii au susţinut, val după val, naţiunea pe care o vedem acum în jurul nostru. Percepţia individului la scara istoriei este parţială. Uneori, un individ nu ajunge la înălţimea identităţii propriei naţiuni. De aceea, este posibil ca el să nu conştientizeze cine este pe scara evoluţiei naţiunii din care, în mod obiectiv, face parte, iar în mod subiectiv să nu aibă această percepţie din diferite motive sau din cauza unor împrejurări potrivnice lui însuşi şi naţiunii sale, în ansamblu. Dar, așa cum semințele semînate răsar în condiții prielnice și naționalitatea încolțește și înflorește atunci cînd are condiții libere de afirmare. Numai dacă este libertate adevărată în lume, lumea se va umple de națiuni libere, adevărate.
Acolo unde dacoromânistica este conştiinţa naţională deplină în acţiune, acolo ea devine dacoromânism adevărat.
d. Problemantica dacoromânisticii și a dacoromânismului, azi  
În vremurile noastre, aşa cum confirmă şi viaţa, tematica cercetărilor trebuie să aibă în vedere lărgirea sferei teoriei dacoromânisticii, de la apariţia, evoluţia, importanţa şi necesitatea dacoromânisticii pentru dacoromânitate. E nevoie de cercetări şi de a stabili noi aspecte din istoria atlanţilor, a pelasgilor, ramanilor, sciţilor, geţilor, sarmaților, macedoromânilor, ilirilor, etruscilor, latinilor, romanilor, tracilor, dacilor, valahilor, a europenității, iar interpretarea acestor rezultate ale cercetărilor trebuie făcută din perspectivele dacoromânităţii, ale latinităţii, ale dacităţii, romanității, bizantinității etc.  ale europenităţii în ansamblu. Mai jos, vom puncta unele teme de mare interes naţional şi european.
Conceptul de dacoromânistică şi de dacoromânitate; esenţa, conţinutul şi sferele dacoromânisticii şi ale dacoromânităţii trebuie elaborate mai profund şi mai pe înţelesul omului de rînd. Asupra elementelor dacoromânităţii – populaţia, teritoriul, structura politică, cultura, limba naţională, spiritualitatea, instituţiile identitare, structura psiho-socio-morală, specificitatea etc. este nevoie de studii şi cercetări în colective interdiciplinare de specialişti de nivel academic.
Trăsăturile şi principiile dacoromânităţii necesită o mai bună evaluare din perspectiva globalizării şi în funcţie de rosturile unei naţiuni europene pentru acest secol. Legile dacoromânitaţii - continuitatea, permanenţa, unitatea, creativitatea, statornicia, limba, acţiunea, ca şi atributele dacoromânităţii şi ale conducerii ei – prevederea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul -necesită cercetări cu totul speciale. Este evident că sunt necesare studii aprofundate privind problemele de conducere remarcate de antici la neamurile noastre şi care sunt vizibile, mai ales azi, cînd toleranţa exagerată şi spiritul de prezervare naţională, mai bine spus risipa de resurse umane şi materiale, sunt laturi negative care afectează întreaga noastră existenţă. Virusul trădării naţionale, metaforic spus, în momente cheie ale existenţei noastre trebuie să fie foarte bine izolat prin cercetări speciale.
Toate racilele dacoromânităţii trebuie puse sub lupa cercetărilor. Nu numai părţile bune, ci mai ales cele rele trebuie foarte bine cunoscute și eliminate pe cît posibil, pentru a preveni tot ceea ce Sun-Ţî afirma că se constituie în planul de cucerire a unei naţiuni fără război. Forţa morală a naţiunii trebuie revigorată metodic, continuu, permament. Lipsa de unitate în acțiune, neînțelegerile în plan subiectiv și orgoliile nemăsurate, lipsa de disciplină în organizare și mai ales lașitatea, ori ambiția de a fi șef fără a avea meritele și calitățile necesare, invidia celor merituoși, toate duc la mari catastrofe în plan național. Cei 25 de ani de al decembrie 89 sunt merită studiați din acest unghi de vedere și urmate exemplele și soluțiile de eradicare a acestor racile tragice, inadmisibile în plan existențial.
Din perspectiva ştiinţei conducerii trebuie abordate sistemele de conducere ale dacoromânităţii; sistemul politic de-a lungul existenţei; sfatul celor buni şi bătrîni, regalitatea, domnitorul, republica, obştea dacoromânească, oamenii liberi, instituții medievale boierești, oastea cea mare, cutume specifice care dăinuie și care ne-au ținut pe harta lumii.
Procesul dacoromânizării este şi trebuie să facă obiectul de cercetare pentru marii filosofi şi educatori ai patriei. Temele genezei, a formării dacoromânităţii, inclusiv a naţiunii dacoromâne, dinainte de Burebista, din vremea Hestiei și a lui Zamolse, ca urmare a noilor date ale arheologiei, geneticii, altor ştiinţe conexe rămîn teme forte pentru multe generaţii de cercetători dacoromâni de acum încolo. Înca nu sunt scoase la iveală tăblițele cronicilor scrise pe plăci, monede de aur (in fond biblioteci nemuritoare) ale memoriei istorice. Constantele ei, constantele misiunilor civilizatoare (Sumer, Egipt, India, ramanii, macedonii, vest-europenii, nordicii, grecii, etruscii, troienii, romanii etc.) trebuie analizate împreună cu specialişti autohtoni şi străini pe baza unor planuri de cooperare de cercetare istorică serioasă, obiectivă.
Independenţa, statornicia, limba dacoromânească, religia naţională sunt alte teme care nu trebuie să lipsească niciodată din preocupările oamenilor de ştiinţa ai dacoromânilor. Momentul impactului Romei asupra Daciei, ca şi consecinţele războaielor romano-dace (pentru că romanii au vrut războiul pentru aurul dacic) necesită aprofundări din perspectiva păstrării identităţii naţionale în condiţiile noi ale globalizării. Aurul constituie încă un obiectiv al stăinilor în DacoRomânia. E un blestem etern? Nu putem să îl exploatăm în interesul națiunii?
Extensia valorilor dacoromânităţii în Europa, Asia, America, Africa, Australia mai recent în Antarctica trebuie reanalizate prin prisma tablei de valori actuale în plină globalizare. Impactul puterilor europene şi asiatice asupra dacoromânităţii poate fi constatat prin consecinţele acţiunilor tuturor triburilor migratoare care au trecut, s-au topit sau contopit, ori doar au influenţat (cum şi cît, în ce au constat contactele cu autohtonii, ce urme au lăsat în spirit, ori din punct de vedere material?) sau nici atît, cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt – cum spune poetul.
Unirile dacoromânităţii trebuie cercetate interdisciplinar în spiritul vremurilor şi credinţelor în care s-au petrecut şi, mai ales, ale vremurilor de azi, cînd trebuie să se repete. Momentul 2012, Momentul 2018, ca fereastre de timp oportun, ar putea să constituie un examen de acţiune practică, aplicaţii contemporane de dacoromânistică, împlinite punctual, pas cu pas, după modele vechi și mai noi. Războaielor mondiale trebuie văzute în cheia dacoromânisticii astfel încît să înţelegem istoria lor, la confluenţa cu istoria noastră, a celor aşezaţi în calea tuturor răutăţilor şi, mai ales, să vedem ce răutăţi geopolitice ni se pregătesc şi cum reuşim să ieşim din ele întăriţi, nu slăbiţi, cum să folosim oportunitățile obiective care se vor crea în viitor, în scurt timp, în acest sens.
Impactul Uniunii Europene asupra României şi al României asupra U.E. trebuie evaluat la rece. În fond, oare la un calcul al cîştigurilor şi al pierderilor, de cînd am distrus economia, am pus industria la pămînt şi agricultura în aer, iar armata a fost dezarmată, ce am obţinut, în schimb, de la U.E., pe termen scurt şi pe termen lung, dar mai ales pînă în ziua de azi? Bilanțul european este dezechilibrat văzînd cu ochii, se pare că am distrus mai mult decît am cîștigat, iar unii cred chiar că pe vremea rușilor am dus-o mai bine decit acum în U.E. –N.A.T.O.
Deosebit de delicate sunt relaţiiile (raporturile) de dacoromânizare, mai degraba de redacoromânizare, în special acolo unde deznaționalizarea a devenit rusificare, sîrbizare, bulgarizare, dar mai ales maghiarizare şi ucrainizare etc. care au acţionat profund dăunător faţă de spiritul naţional.
O anume reciprocitate ar putea fi invocată în raporturile noastre faţă de neamurile vecine sau situația etniile conlocuitoare ale vecinilor şi nu numai? Ar fi drept să acordăm numai tot aceleaşi drepturi pe care le oferă ele românilor de acolo? Nu este oare neproductiv modul de a acorda minorităților mai mult decît majorității dacoromânești la noi acasă, mai ales că la ele acasă minoritatea dacoromânească este oprimată?
Conceptul de subiect conducător şi cunoscător (colectiv, individual) trebuie definit în dacoromânistică, alături de atribuţiile, relaţiile (raporturile de conducere) formale, informale, de stat major, de informare, de autoritate ierarhică, de autoritate funcţională, de colaborare de subordonare, de cooperare, organizatorică, de muncă, raport de conducere. Conceptele de subiecte – părţi ale raportului de conducere, oameni sau şi organizaţii civice, politice, statale, alte organizaţii de tot felul şi mai ales nonguvernamenale necesită o nouă abordare. Subiect condus, subiect conducător şi dialectica lor într-o naţiune suverană, care nu are nevoie de conducere din afara ei, cu o societate suverană de oameni liberi.
Dreptul de (auto) conducere al naţiunii trebuie cercetat cu maximă atenţie şi determinare. Naţiunea nu şi-a epuizat rolul ei în actuala conjunctură. Mai mult decît atît, ea a înfloreşte continuu. Vremea ei nu a apus încă, nici măcar în apus unde se vrea o globalizare forţată, dar pentru alte naţiuni, de rangul doi și trei, nu pentru cele care vor să globalizeze pe altele. Drepturile naţiunilor şi drepturile omului trebuie echilibrate reciproc corelate și promovate simultan. Altfel, procesul de naștere și recunoaștere al unor noi națiuni nu ar avea sens. Probabil că valul de eliberări va ajunge din Orientul apropiat și mijlociu în centrul Asiei și de acolo mai departe, iar unele mari puteri fac jocurile de acest gen numai în interesul lor meschin, pentru a sclaviza, a coloniza și nu a elibera cu adevărat.
Subiect condus: Dacoromânitatea de la începuturi şi pînă în viitorii posibil şi dezirabili trebuie să fie adevărate teze de doctorat pentru supravieţuirea unei naţiuni libere. Tematicile privind Doctrine, strategii, politici, tactici, scenarii programe şi planuri pentru dacoromânitate trebuie să previzioneze orizonturile dacoromânităţii. Dacoromânismul fondat pe doctrina marelui doctrinar care a fost Mihai Eminescu trebuie să se afirme plenar. În fapt, Eminescu este şi doctrinarul dacoromânisticii. Ea este exprimată în forma poeziei, prozei şi publicisticii sale binecunoscute, îmbrăcată în haina eminesciană a artei poetice. El nu se opune europenismului dacă acesta constituie o doctrină a Europei naţiunilor europene libere şi independente, unite doctrinar, cultural, în care valorile sunt puse în comun, dar rămîn proprii identităţii naţionale. Astfel s-ar europeniza România mai bine, dar şi s-ar renaţionaliza Europa, în sensul că naţiunile nu s-ar dizolva în U.E., ci și-ar maximiza valorile în spaţiul comun economic, juridic, cultural, ştiinţific, artistic, pe un model cultural european armonizat, înclusiv spiritual, în jurul lui Zamolse. Cultura însa, nu se integrează. Cum să îl integrezi pe Eminescu cu Goethe, pe Dante cu Tolstoi, ori pe Shakespeare cu Cervantes? Ei sunt împreună Europa sau nu sunt deloc. Nici dacoromânistica nu se integrează cu alte -istici cunoscute. Asta nu înseamnă că învăţămîntul superior românesc nu trebuie să exprime trăsăturile şi caracteristicile dacoromânisticii comparate cu celelalte ştiinţe ale conştiinţei altor naţiuni. Spaţiul dacoromânesc, vatra etnogenezei, baştina, teritoriul, geografia fizică şi economică, spaţiul de roire, cel din afara graniţelor politice, teritoriile de pe Terra locuite de dacoromâni trebuie cercetate metru pătrat cu metru pătrat, sub toate aspectele solului, subsolului, resurselor umane şi materiale, naturale calitățile și istoria comunităților umane dacoromânești etc.
Timpul dacoromânesc, geologic, vegetal, animal, societal, mitic, istoric ca şi reperiodizarea istoriei dacoromâneşti pe criterii temeinice, universale, din unghiul dovezilor și cercetărilor noi, este şi rămîne în sarcina dacoromânisticii. Conştiinţa temporală care dă identitatea naţională pe această dimensiune asigură recunoaşterea arborelui genealogic al unei naţiuni de zece ori milenară, iar raportul dintre timp si identitate, la nivel naţiune și individ trebuie îndelung cercetat. În fond, fiecare individ are nevoie de propriul arbore genealogic. Unii europeni au, la nivel individual, evidenţa rădăcinilor chiar dincolo de evul mediu, heraldic spus, din preistorie simbolic și imagologic-spiritual.
Spiritul dacoromânesc, religios, credinţa zamolsiană, spiritul economic, filosofic, politic, de dreptate, tehnic, moral, literar, artistic, mistic, mitologic, aforistic, toate constituie teme inepuizabile de doctorat în dacoromânistică.
Naţiunea dacoromână - conceptul, cheia centrală a dacoromânisticii nu poate să fie niciodată epuizat ca obiect de studiu al conştiinţei naționale de-a lungul mileniilor. Tematica privind Subiectul conducător, colectiv, individual, părinţii naţiunii are în vedere redarea marilor figuri istorice ale dacoromânităţii în toată complexitatea existenţei lor sub aspect uman şi al deciziilor care au dăltuit destinul unei naţiuni. Atribuţii, funcţii, sarcini, postul, funcţia de conducere, status, profil, calităţile conducătorului, însuşirile, atitudinile, aptitudinile, tipuri de comportament, experienţa, capacitatea, talentul, vocaţia, autoritatea, responsabilitatea, prestigiu, personalitatea, pregătirea, specificul fiecăruia în funcţie de forma mentis a vremii în care a trăit şi a condus – pot fi obiecte de studiu şi cercetare pentru oamenii de acţiune de astăzi şi de mîine. Suveranii naţiunii dacoromâne şi Cronologia liderilor politici şi spirituali din cultura  dacoromânească ar trebui să constituie obiecte de studiu, teme-modele în scoli şi universităţi. Catedrele de dacoromânistică trebuie să funcţioneze la fiecare liceu şi universitate dacoromânească, în țară, precum şi în străinătate, acolo unde trăiesc şi muncesc dacoromâni, dacoromânofoni, dacoromânofili.
Dar, poate, cel mai important subiect de cercetare îl constituie Decizia – actul fundamental al dacoromânităţii. Definiţie, specific, atribuţii, funcţii, modele de decizii la anumite momente cruciale ale naţiunii de la Burebista la decembrie 1989 şi alte momente care stau să izbucnească azi sau mîine. Istoria noastră e un lanţ de decizii bune, rele, impuse, dispuse, nespuse, care ne-au însoţit destinul prin milenii. Deciziile trebuie suverane. Ele trebuie să le ia mereu dacoromânii după minte şi sufletul lor consultîndu-se cu etniile conlocuitoare. Decizia militară (comanda militară) este un act suveran care nu trebuie delegat niciodată nici măcar aliaților, oricare ar fi aceea.
Stilul de conducere, autoritar, autocratic, democratic-participativ, participativ–autoritar şi măsura în care acesta se potriveşte cu timpul şi tipul de conducător dacoromân oferă aplicaţii manageriale de mare fineţe în toate domeniile realităţii dacoromâneşti publice şi private, de la individ, familie, organizaţie, stat, naţiune, comunitate de naţiuni. Acestea poate duce o națiune în ruină. Timpul în conducerea dacoromânească este o temă delicată. Tempusianul – vizonarul zamolsian al naţiunii, dar şi potenţialul ştiinţific şi de acţiune dacoromânesc la răscruce de vremuri ar trebui să constituie preocupări academice specifice. Conceptul de sihastru - înţeleptul dacoromân, consilierul în ştiinţa dacoromânisticii, precum și cel de Cavaler luptător dacoromân burebistan – omul de acţiune al dacoromânităţii ar putea constitui repere-modele pentru a cumula în realitate acele calități și virtuți pe care să le dețină un om gînditor în acțiune sau un om de acțiune gînditor. Resursele dacoromânităţii care pot suferi în timp noi valențe, adaptări temporale, precum și noi utilizări, nu trebuie sa fie neglijate. Azi, bătăliile cele mari pe hărțile lumii se dau pentru asigurarea resurselor. Ce se întîmplă cu resursele umane, unele cu studii universitare, care pleacă la cules de căpşuni în occident? Ce fel de dacoromânitate reprezintă ei, ce valori rămîn, ce valori împrumută, ce valori exportă sau adaptează prin sublimare? Românii cresc ei orişiunde? Cine răspunde de educaţia dacoromânească a acestora, departe de țară? Dar a familiilor sacrificate, despărțite, a copiilor înstrăinați de părinți obligați să plece? Ce instituții trebuie create și susținute? Care este rolul femeilor dacoromâne în perpetuarea limbii dacoromâne, păstrarea tradiţiilor culturale, consolidarea familiilor, a felului de a fi specific şi al adaptării la noile condiții și perspective? Care este acum forma mentis a vremii peste tot şi mai ales în familia dacoromână? Familia are o importanţă uriaşă, rolul ei în educaţie este  definitoriu pentru că mereu cea mai importantă investiţie a dacoromânităţii o constituie omul. Femeia este eterna născătoare a națiunii mamă.
Principalele subiecte conduse. Statele şi organele lor, funcţii, atribuţii, ar putea figura printre temele vitale pentru că la dacoromâni problema cea mai grea o constituie conducerea. O cunoşteau şi cei din antichitate şi o recunoaştem și acum. Statul de drept şi dacoromânitatea, dictatura şi democraţia la români nu pot fi teme care să nu intereseze pe viitorii oameni politici ai ţării.   Instituţiile dacoromânităţii trebuie cercetate în spiritul vremurilor în care au apărut şi cînd redevin necesare.
Biserica naţională, ca mumă a identităţii naţionale, ca tezaur-rezervor de valori atemporale trebuie cercetată nu numai din afara ei, ci împreună cu înţelepţii clerului ortodox şi greco-catolic, biserici surori care ar trebui să se unifice cît mai curînd posibil, pînă nu este prea tîrziu. Nu trebuie neglijate nici celelalte culte, secte și orientări care există în cadrul dacoromânității, ori a unor neamuri conlocuitoare. Aici, problemele continuităţii zamolsiene şi creştine şi ale renaşterii bisericii naţionale în dreapta credinţă, ale strămoşilor, trebuie analizate cu smerenie şi mare grija pentru a nu crea probleme conflictuale în spiritualitatea noastră. Biserica noastră şi aşa are multe probleme, nu trebuie să-i inducem altele noi, trebuie să o ajutăm să se fortifice spiritual din punctul de vedere al dacoromânisticii, să treacă mai uşor şi fără ştirbiri de imagine, peste criza globală a religiilor, a bisericilor şi a credinţelor de tot felul. Biserica, înainte de a fi ortodoxă, trebuie să fie şi să rămînă naţională pentru că o naţiune nu supravieţuieşte fără credinţa ei naţională. Aşadar, ar trebui să devină Biserica Naţională DacoRomână a Dreptei Credinţe după reunificarea celor două biserici surori, așadar, Biserica Naţională DacoRomână Creștin-Zamolsiană. Acesta este doar un punct personal de vedere reieşit din dezbaterile pe această temă de a lungul celor aproape 25 de ani de activitate, sper, fără a fi considerată o blasfemie. Credinţele universale creează conflicte la nivel naţional, nu numai în propria națiune, ci și în alte națiuni care adoptă aceeași religie. De aceea zamolsianismul paleocreştin trebuie să revigoreze din interiorul națiunii dreapta credinţă dacoromânească. O religie universală este antinațională prin esența ei, tinzînd să se suprapună națiunii și suveranității ei. Dacoromânul s-a născut zamolsian şi a născut creştinismul pentru că între zamolsianism şi creştinism nu există conflict spiritual, este o continuitate temporală evidentă, dacă se estompează discret elementele grecizante şi grecizate, evreizate sau evreizante, catolicizate sau catolicizante din creştinism şi se centrează pe valorile de autohtonie, continuitate şi identitate ale credinţei adevărate strămoşeşti. Clasicii dacoromânisticii vechi au identificat contradicţii dintre creştinism şi dacoromânism pe fond, evidenţiind zamolsianismul creştin al dreptei credinţe naţionale ca un component identitar esenţial. Creştinismul de la noi se catolicizează în prezent subtil şi sigur, fiind indus de sus, trecînd de la monoteismul primordial la politeismul pulverizator. Pericolul trebuie studiat și îndepărtat chiar în Sfintul Sinod.
Economia naţională, societăţile comerciale, culturale, fundaţiile, sindicatele, asociaţiile profesionale, clasele informale, grupurile de interese, breslele, cluburile mestesugăreşti, societatea civilă, unităţile administativ-teritoriale, sate, comune, oraşe, municipii, judeţe, ţinuturi, provincii, ţările noastre istorice de pe valea unor ape curgătoare - toate oferă un cîmp de cercetare fără repaus şi fără sfîrşit.
Ordine disciplina, răspundere sunt concepte care trebuie reevaluate la nivelul exigenţelor mileniului nostru în care mari dezordini se prefigurează, dezordini mai mult induse decît deduse natural din evoluţii raţionale.  E drept că actuala dezordine va crea ordine, dar nu trebuie să fim indiferenți cine o face, împotriva cui sau în folosul cui!
Creativitate şi valoare constituie concepte centrale ale existenţei unei naţiuni libere şi suverane. Tabla de valori, aportul naţiunii noastre la plămădirea culturii, a ştiinţei şi artei, a tehnicii universale trebuie reliefate cu demnitate, tenacitate, fără a lăsa loc de ironii din partea unora care se cred buricul pămîntului (deși nu sunt) în cultură şi creativitate. Dialogul trebuie extins cu probe și argumente din interior. Există suficiente argumente pe care le putem folosi atît în trecut, cît și în prezent pentru viitor.
O temă excepţională pentru vitalitatea unei naţiuni care a supravieţuit zece milenii o constituie Autoconducerea naţiunii dacoromâne. În fond, suveranitatea națională include un astfel de concept şi identifică realităţi, deziderate şi aplicaţii recente. Care este de fapt girofarul natural care asigură națiunii echilibrul ei interior, sensul corect, mersul constant către idealul ei multimilenar?
Situaţiile excepţionale în viaţa naţiunii. Conceptul de situaţie excepţională constituie o nouă provocare pentru o cercetare ştiinţifică serioasă şi responsabilă. Fiindu-şi suficientă sie însăşi, naţiunea nu are altă variantă de supravieţuire decît să se salveze singură, din interior. A venit vremea, din nefericire, cînd unele naţiuni sunt puse sub semnul întrebării sub aspectul menirii şi existenţei lor. În fond, autosalvarea este cea care asigură răzbirea prin vremuri, peste vremuri a unei naţiuni matcă, generatoare de alte naţiuni surori, roite de aici, pe care s-au altoit naţiuni surori mai tinere.
Intuiţia ne spune că anumite centre de putere, anumite cabinete, în spatele ușilor închise, pregătesc experimental României ultimile sale clipe ca stat naţional, unitar, suveran şi independent, al cărui teritoriu este inalienabil şi indivizibil. De aceea, cercetările pe aceste teme trebuie urgentate şi publicate fără întîrziere. Salus populi suprema lex esto – va fi astăzi un principiu de care națiunile amenințate au nevoie vitală. De fapt, cine caută protecție în materie de securitate și apărare în afara propriei națiuni, sfîrșește prin a găsi stăpîni.
Puterea dacoromânilor pentru politologi şi pentru geopoliticienii noștri ar trebui să constituie repere ale existenţei într-o lume în care totul depinde de raportul de forţe.
Forţa dreptului naţional şi dreptul forţei naţionale în plan internaţional constituie o tema delicată în noul sistem de relaţii internaţionale în care comunitatea liberă de naţiuni libere este contrapusă cu imperii în cădere şi imperii în devenire. Decembrie 1989 şi evenimentele din Egipt sunt semnificative pentru o comparaţie obiectivă. Geopolitica arată că acele două imperii în cădere SUA şi Federaţia Rusă cooperează contra celorlalte două în urcare, U.E. şi China, respectiv celor emergente din BRICS, India, Brazilia, Mexic, Republica Sud Africană etc. Noi credem că lider mondial ca superputere va fi China, apoi U.E. dacă va învăța lecția națiunilor libere. Pînă acum doar China, cu care nu am avut niciodată conflicte, este singura prietenă sinceră a României, probabil și pentru faptul că noi am ajutat-o să iasă în lume la adevărata ei valoare, la momentul potrivit.
În domeniul metodologiei dacoromânisticii privind conducerea naţiunii se au în vedere: definiţia contemporană a metodologiei, care sunt metodele, regulile, procedeele şi corelaţiile dintre ele. Un grup de teme excepţional de important îl constituie metodele operative de conducere pe care le-au investigat recent mai mulţi cercetători contemporani. Un orizont inedit îl constituie punerea în lumină şi a altor metode de conducere, în epoca electronului, a sateliților, dronelor, a Internetului, a interceptărilor audiovideo, va reţelelor de socializare cu impact extraordinar de eficace, aşa cu s-a văzut în Moldova, în ţările arabe, în continuă evoluţie.
Referitor la temele care ţin de tehnologia dacoromânisticii, a conducerii naţiunii dacoromâne în conformitate cu preceptele dacoromânisticii, sunt necesare cercetări teoretice asupra definiţiilor ca atare a tehnologiei, a tehnicilor de conducere: modelarea, modelul, simularea, programarea, programul, alte tehnici foarte noi sau în curs de cercetare și aplicare. Asupra mijloacelor de conducere, ca şi a instrumentelor de conducere trebuie reflectat mai mult prin prisma previziunilor în era globalizării. Desigur, în mare parte, globalizarea sau comterrizarea (Terra comună, lumea în care trăim) sunt teme complexe şi delicate. Una sau mai multe naţiuni vor să îşi globalizeze propria identitate sau identităţile lor de acasă peste cele ale altor naţiuni.
Statul, Constituţia, Legea, Decretul, hotărîrea, moţiunea, rezoluţia, directiva, decizia, ordinul, sancţiunea, aprobarea, avizul, îndrumarea, recomandarea, indicaţia, evaluarea, aprecierea etc. sunt teme de cercetare permanente care asigură perenitatea unei naţiuni. Un spirit critic sever, independent, obiectiv şi necruţător trebuie să fie protejat de naţiune însăşi, prin mecanismele statului național. Nevoia de opoziție, liberă, de dialog, de variante alternative este vitală pentru lărgirea orizontului, a unghiurilor de vedere. O cultură politică, de conducere, de securitate și apărare, economică, militară, tehnică, educațională culturală are nevoie de critică cel puțin la fel de puternică precum cea aflată la putere. Fără critica severă cu argumente în spaţiul culturii naţionale se ajunge, iar la forma fără fond, la integrări aiurea spre nicăieri sau spre jertfirea unor personalităţi vizionare numai pentru că unii conducători simt o ameninţare personală din partea lor ori o anumită opoziţie. Jocul liber, democratic trebuie stimulat, întreținut, mai ales în vremuri grele ca acestea de azi. Nu există o națiune mare fără o opoziție multilaterală mare. Iar conducătorii trebuie să aibă elasticitatea, înțelepciunea și moderația necesară ca să înțeleagă că este pentru binele națiunii să fie sprijinită chiar de putere existența unei opoziție pregătită cu ideologie și doctrină adecvată vremurilor noi, mereu alternative, conform liniilor de forță din lumea contemporană. Rezistenţa prin cultură trebuie protejată cu orice preţ. Dacoromânistica trebuie să ofere reflecţii elaborate, severe din punct de vedere critic asupra stării naţiunii, sinteze care să fundamenteze deciziile pe care trebuie să le ia conducătorii dacoromânităţii la orice nivel, în orice loc, în orice timp, dar mai ales în vremuri tulburi, atipice, pline de surprize şi de capcane, aşa cum am avut mereu de a lungul zbuciumatei noastre istorii decimilenare. Și mai ales decizii sub presiunea timpului, în secolele și mileniile vitezei…
Cel mai important obiectiv de sinteză ar putea fi realizarea cît mai urgentă a Enciclopediei DacoRomâne ca proiect cultural fundamental al Academiei DacoRomâne (în curs de redactare în 10 volume). Totodată trebuie fie prioritar finalizat şi proiectul Testamentul Zamolsian DacoRomân ca reper spiritual pentru identitatea spirituală naţională a dacoromânităţii de pretutindeni. O Istorie a dacoromânilor, un Dicţionar etimologic al limbii dacoromâne, tratate de ştiinţa conducerii, europenistică, tempologie şi comterristică, alte lucrări de sinteză aşa cum este  O istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, un proiect cultural fundamental al Academiei DacoRomâne finalizat pînă acum de dr. Ion Rotaru şi publicat de Editura DacoRomână în ediţie definitivă, alături de Gramatica limbii traco-geto-dacilor cu dicţionar şi a Dicţionarului în 9 limbi, autor Ioan Olimpiu Luca, Provincia medievală Dacia din Europa nordică (George Pantecan).
Rolul dacoromânisticii ca tezaur de înţelepciune naţională, ideatic, metodologic, tehnologic şi spiritual va fi recunoscut, aşa cum Ştefan cel Mare şi Sfînt îl recunoştea în chilia sihastrului Sf. Daniil.
e. Problematica dacoromânisticii secolului XXI trebuie identificată cu prioritate pentru a evita surprizele care pun în dificultate naţiunile. Dacoromânistica trebuie inserată în concertul mondial al valorilor teoretice ale naţiunilor libere, suverane şi independente, comparată cu niponistica, germanistica, iudaistica, slavistica etc. Răspunsuri privind întrebări ca acestea: cum să supravieţuim dacoromâneşte în globalizarea secolului XXI, care va fi tabla de valori a dacoromânităţii oglindită în dacoromânistica mijlocului acestui secol, cum se înfăptuieşte idealul reîntregirii României, care sunt obligaţiile statului român pentru salvarea naţiunii, dar și ale națiunii pentru menținerea statului. Oare, cum se califică în istorie evenimentele din decembrie 1989 şi ce învăţăminte tragem din acestea pentru viitorime, care sunt cauzele, efectele şi căile proprii ale naţiunii noastre de ieşire din criza actuală, ce fel de reforme sunt necesare în România? Dar în Moldova? Cum să facem reîntregirea mai repede și mai bine? Ce idei, propuneri, măsuri sunt valabile, care să fie conţinutul lor în etapa actuală şi în perspectivă? Ce globalizăm şi ce nu? De ce nu se integrează cultura naţională? Cum să reintegrăm în națiunea mamă acele părți ale națiunii care au fost sub alte puteri, înstrăinate din cauze istorice? Sunt foarte multe de ce-uri şi aceste întrebări vor face ca această ştiinţă să rămînă vitală naţiunii în vremurile de restrişte în care trebuie să ne adaptăm şi să supravieţuim în mileniile ce vor veni. Noi cercetări trebuie întreprinse pentru a oferi soluţii armonioase între tradiţiile vitale ale dacoromânităţii şi modernizarea europeană vitală a României, privind integrarea şi suveranitatea reală, permanentă, a României. Europenizarea României şi naţionalizarea Europei (în sensul că este mai bine să trăim într-o Europă a Naţiunilor, decît într-un supra stat de tip imperial) sunt la ordinea zilei.
Spre o nouă Constituţie a DacoRomâniei; idei, propuneri şi soluţii constituie o temă centrală care frămîntă încă pe constituţionalişti,  pe juriştii şi politologi, în general, dar şi pe psiho-sociologii şi îndeosebi pe oamenii politici ai zilei.
Teme precum Dacoromânistica şi cultura civică – prezervarea identităţii şi suveranităţii naţionale, Educaţia patriotică, încotro? par a fi vitale pentru existenţa coloanei vertebrale a unei naţiuni, a statului naţional. Mai este o temă fără de care nu poate exista naţiunea: Armata. În slujba cui? Alte teme: E nevoie de o Gardă Naţională ca Oaste cea Mare? Doctrina naţională sau doctrina de alianţă? Ce provocări geopolitice există sau vor fi şi ce răspunsuri la pulsul geopolitic trebuie să aibă statul şi instituţiile sale de forţă? Care sînt elementele cheie ale stării naţiunii şi cum se prefigurează ele la început de mileniu? Criza şi identitate naţională ca temă apare mai actuală ca oricînd. Despre idealurile dacoromânităţii în secolul XXI nu s-a mai vorbit serios de multă vreme, cînd grija pentru ziua de mîine preocupă un număr tot mai mare de dacoromâni. Pe scurt, actualitatea unor teme precum Dacoromânistica şi soluţiile pentru ieşirea din criza globalizării, Constantele decimilenare ale  dacoromânisticii, Timp şi identitate pentru individ şi naţiune nu mai necesită nici o amînare.
Nu în ultimul rînd, trebuie spus că mitologia, mistica, viziunea legendară, toate fac parte din dacoromânistică. Este în firea națiunilor să își mitizeze eroii, zeii, oamenii de seamă, părinții națiunii, eroii-soldații necunoscuți căzuți pentru gloria și eternitatea națiunii. Să nu ne fie teamă să mitizăm, să înălțăm la ceruri, să hiperbolizăm pe oamenii de seamă ai națiunii, foști și prezenți, ori viitori. Să se teamă numai cei care sunt mitizați, ca nu cumva să-și piardă mințile și să comită greșeli fatale pentru națiune, asta este altceva și trebuie educație în acest sens pentru liderii tineri.
Însă a mitiza tot ce a fost frumos, ingenios, spectaculos, fundamental, definitoriu, tot ce s-a confundat cu spiritul național este un lucru firesc și se întîmpla la toate națiunile. Asta nu înseamnă că nu trebuie să cunoaștem adevărul despre ei. Atît adevărul adevărat, cît și mitul sînt parte a tezaurului, a patrimoniului cultural imaterial al oricărei națiuni. Și oamenii sînt ca și națiunile, și națiunile sînt ca oamenii, cu părți bune și părți rele, amestecate.
În final, trebuie să găsim un rost naţional tuturor strădaniilor membrilor Academiei DacoRomâne, să dăm sens, finalitate şi să stimulăm gîndirea creatoare, să integrăm toate cunoştinţele, toate cercetările în slujba naţiunii şi idealurilor ei, astăzi şi mîine, întotdeauna. Au fost vremuri cînd statul a lucrat împotriva propriei naţiuni pentru că alogeni sau stăpîni străini au impus decizii antinaţionale. Rare au fost momentele cînd naţiunea a fost în armonie cu propriul stat, iar statul a luat decizii în conformitate cu voinţa naţională liberă şi suverană a statului. Acele momente trebuie foarte bine studiate şi analizate pentru ca în conţinutul viitoarelor constituţii ale dacoromânităţii să fie inserate sintagme juridice constituţionale corespunzătoare ieşirilor inteligente din provocările multiple. Situaţia în care naţiunea dacoromână îşi pierde statul său propriu trebuie avută în vedere în perioada globalizării. Punem răul înainte în faţa stării naţiunii noastre de azi, pentru a conştientiza, identifica mereu ieşiri atipice şi a reproduce reinstaurarea statului naţional unic, unitar, suveran şi independent, al cărui teritoriu este inalienabil, netransmisibil şi indivizibil în viitor, prin orice vremuri. Situaţia în care o altă naţiune sau grup de naţiuni îşi proiectează mutarea în România, ca ţara de rezervă, constituie o altă ipoteză pentru care naţiunea noastră trebuie să fie pregătită cu riposta adecvată, îndelung studiată pentru a fi eficientă şi definitivă. Există indicii suficiente pentru a afirma că Israelul se pregătește să se mute în România, sub presiuni geopolitice evidente. Depinde de noi, cei de azi și de mîine să zădărnicim acest plan. Suntem o naţiune imprevizibilă, chiar şi pentru membrii ei. Schimbarea climei, alte fenomene care ţin de astronomie, geologie, meteorologie, accidente, cum ar fi ciocnirea planetei cu alte corpuri străine de sistemul solar, ori căderea unor asteroizi pe Terra, care ar produce dezastre multiple, pot constitui teme de reflecţie privind supravieţuirea unei naţiuni. Migraţia forţată la schimbarea bruscă de climă (glaciațiune, război atomic, catastrofe, calamități naturale), generată de condiţiile de mai sus, de conflicte armate sîngeroase, ar putea pune în pericol viaţa şi sănătatea naţiunii în vatra ei sedentară. Gestionarea unor conflicte interetnice, anumite stări de spirit induse din afară asupra etniilor care trăiesc pe teritoriul României, necesită cercetări responsabile pentru liniştea publică şi relaţiile internaţionale ale ţării. Sunt convins că dacoromânistica îşi va găsi locul şi rolul în inima, în gîndul şi simţirea dacoromânilor de azi şi a celor ce vor veni dintotdeauna. Ea se va apropia asimptotic de adevărul şi înţelepciunea unei naţiuni vechi, care, în baza instinctului natural,  sine qua non, propriu naţiunii ca întreg, a răzbit în mod firesc prin milenii întunecate şi sălbatice. Iar semnele vremurilor arată, oarecum, că lumea se întoarce inexplicabil, la mileniul întunecat pentru a ieşi la lumină după un ocol nedefinit. Conform menirii lor istorice, unele naţiuni primejduiesc viitorul nostru prin faptul că nu-şi pot îndeplini menirea lor (prin infiltrări, adversităţi, războaie atipice nedeclarate contra valorilor şi modului de viaţă românesc) decît nimicind sau slăbind continuu menirea naţiunii dacoromâne.
Dacoromânistica trebuie să ofere soluţii decidenţilor şi actanţilor naţionali pentru menţinerea, dezvoltarea şi înflorirea continuă  a naţiunii noastre.  Dacoromânistica trebuie, să asigure viitorul neamului nostru, eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti şi conştientizarea fiecărui dacoromân pentru a fi contemporan cu timpul sau.
Dacă dacoromânistică nu e, nimic nu e.
Geo Stroe (București)
Bibliografie:
1. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Semne, 2004.
2. C.Rădulescu – Motru, Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi,  Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1936, reeditare Editura Semne, 2008
3. Geo Stroe, Ştiinţa dacoromânisticii pe înţelesul tuturor, Ed. Tempus, Bucuresti, 2000
4. Izvoarele istoriei României, Fontes Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei, vol.I, Bucureşti, 1964, vol.II, Bucureşti, 1970.
5. Dumitru Bălaşa, Istoria DacoRomâniei sau Ţara Soarelui, Editura Tempus, Bucureşti, 2003
6. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994.
7. Nicolae Miulescu, Da.ksa God’s Country, Ed. Nagard, Veneţia, 1975.
8. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. şt.şi enciclopedică, Bucuresti,1986
9. Vladimir Hanga, Mari legiuitori al lumii, Ed. şt. şi enciclopedică,  Buc., 1977.
10. H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
11. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis, Ediţia a II-a, Ed. Miracol, Bucureşti, 1993.
12. Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
13. Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Ed. Dacoromână TDC, Bucureşti, 2004
14. Luca Ioan Olimpiu, Dacia va renaşte, Ed. Buna vestire, Beiuş, 2000
15. B. P. Haşdeu, Arhiva de manuscrise Haşdeu, mapa 2, manuscris 1.
16. Constantin Paşcu - Taşbuga, Graiul lui Zamolxis, Editura Paco, Bucureşti, 2004.
17. Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Ed.Tentant, 2002
18. Geo Stroe, Tempus. Ştiinţa timpului pe înţelesul tuturor, Ed.Tempus 2003
19. A. Nour, Cultul lui Zamolxis, Ed. Antet, 1999
20 Ioan Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacilor – muma a gramaticilor limbilor europene cu dicţionar, Editura DacoRomână, Bucureşti, 2010.
21. Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Arvin press, 2002, traducere Maria Crişan.
22. Geo Stroe, Ştiinţa conducerii. Europenistica pe înţelesul tuturor, Ed.Dacoromână TDC, Bucureşti, 2007
23. pr. Dumitru Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos, Ed. Cuget românesc, Craiova, 2000
24, Geo Stroe, DacoRomânia nemuritoare, Everlasting DacoRomania, legende şi realităţi, Ed. Tempus, 1999
25. Geo Stroe, Tempus. Codul lui Zamolse (fundamentul Testamentului Zamolsian DacoRomân), Editura Dacoromână, Bucuresti, 2007.
26. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989.
27. ***Enciclopedia Academiei DacoRomâne, coord. Geo Stroe, Editura DacoRomână TDC, București – 2014,  4 volume, 4.500 pagini
28 Studii și cercetări de dacoromânistică, revista Academiei DacoRomâne TDC, vol.1 (600 p), vol 2 (1100 p),
29 DacoRomânitatea, încotro, Geo Stroe, Ed. DacoRomâna, Bucuresti, 2013, 400p.
30 Provincia medievală Dacia din Europa Nordica, George Pantecan, Ed Dacoromână TDC, Buc.2012
31. Limba vorbită de Adam și Eva, Ilie Stanciu, Tudor Diaconu, vol 1,2, Brio Star, 1996

GLOBURI MULTICOLORE DE ZĂPADĂ DĂRUITE UNUI SUFLET DE COPIL
Zăpada cădea din cer și se așternea bogată pe pământ. Cu fiecare pas făcut simțeam că mă afund tot mai mult în nisipul alb ce scrâșnea sub călcătura pașilor mei. Totul în jur reflecta poleiala albă a cerului de decembrie în prag de an nou. Îmi venea să alerg și să înfrunt  fulgii de zăpadă ce îmi biciuiau cu obrăznicie fața. Așa am și făcut în cele din urmă, când decis să nu mă mai las dominat de plăsmuirea argintie a iernii, am repetat cadența pașilor grăbiți peste gheața depusă în timpul nopții făcând eforturi de acrobat ce se menține pe sârma îngustă ce leagă cele două tărâmuri sigure ale pilonilor de rezistență.
Și totul alerga în jurul meu, în timp ce aparent stăteam pe loc și contemplam clădirile, locurile, copacii și oamenii ce se clătinau în ritmul pașilor mei. Fulgii mă loveau tot mai puternic pe față și se depuneau abundent pe haine decorând un om de zăpadă mișcător prin tumultul potopului alb. Priveam fără să gândesc și admiram fără să raționez în vreun fel. Gândurile stăteau agățate în cuierul de la ușa cugetării, care uimită lăsase loc purei percepții a realității lucrurilor.
Dar oare era doar realitate în jurul meu? Nu cumva imaginația se juca prin mijlocul trăirilor generând noi plăsmuiri ce se combinau după regulile alchimiei necunoscute a sufletului? Unde mă opream eu și de unde începea natura? Care era limita de demarcație dintre cele două? Greu de răspuns! Zăpada care mă împiedica să alerg, frigul ce încerca să mă pătrundă cu îmbrățișarea sa de gheață și umezeala ce îmi încerca pe rând degetele de la mâini și de la picioare în ciuda îmbrăcămintei de protecție mă determinau să pierd noțiunea de frontieră dintre mine și univers.
Totul alerga în jurul meu, iar eu stăteam privind uimit risipa de mișcare a lucrurilor. De unde venea acea energie ce anima obiectele și însuflețea tresărirea  lor continuă ca sub bagheta unui dirijor nevăzut? Să fi fost doar lumina solară ascunsă în mișcarea maselor de aer aflate veșnic în confruntare, dar neavând niciodată un învingător pe termen lung? Să fi fost mai mult decât atât, mai precis o energie telurică similară gravitației ce ne ține în lanțuri și ne determină să ne luăm la trântă cu ea mereu? Dificil de răspuns! Dar șuierul vântului mă împiedica să îmi las gândurile să zburde mai departe pe tărâmului logicii lipsite de certitudine.
Pomii erau ninși cu beteala imaculată tăiată anume în cămările cerului de un maestru ce s-a jucat fără aibă prea multe reguli. Aici un fulg mai mare, dincolo altul mai mic. Forme neregulate, dar mereu unice, împletite doar pe baza asocierii lipsei de culoare. Fiindcă albul nu poate fi o culoare, ci reprezintă sinteza oricărei forme cromatice. Albul și negrul, aceste noțiuni lipsite de culoare, una în sensul cuprinderii și alta în cea a respingerii. De ce alb? De ce nu altă nuanță, sau măcar o culoare reprezentativă?
Mi-ar plăcea o ninsoarea albastră, urmată poate chiar de violet cu tentă de asfințit. Sau o zăpadă de culoare portocalie cu nuanțe roșiatice asemenea răsăritului de soare. Cum ar fi așa ceva? Ne-am lovi cu bulgări de culori diferite, iar întreaga zare ar fi cuprinsă de un curcubeu de culori ce ar conferi viață și dinamism asprului anotimp al amorțirii vieții. O zăpadă violetă spre seară, iar dimineața una portocalie, nu ar fi frumos?
Iar pomii, să fie plini de astfel de globuri de culoare care să îi transforme în arbori ornamentali făcând să nu mai fie necesară uciderea brazilor și împodobirea lor artificială cu podoabe create de om. Și atunci, iarna ar deveni cel mai frumos anotimp rivalizând cu splendoarea primăverii, maturitatea verii și amurgul toamnei. Iar în loc de beteala monotonă ce se revarsă spasmodic din cer, mi-ar plăcea să discern globuri multicolore, diafane și pufoase cum s-ar așterne pe locuri și oameni, priveliști și simțăminte, după regulile clare ale artei ce nu admite haosul, ci doar așezarea ordonată a elementelor.
Și dacă forma zăpezii ar fi nu numai globulară, ci cuprinzând și alte reprezentări geometrice în genul tetraedrului, piramidei, cubului, dodecaedrului și altele asemenea? Dacă întreaga familie de forme și-ar da întâlnirea sub pretextul ninsorii, atunci întreaga zare s-ar umple de armonie și frumos, iar noi am putea admira cea mai de seamă descătușare a geniului naturii. Da, ar fi o priveliște ce ne-ar umple de bucurie în fiecare zi și am aștepta cu drag sezonul rece  al frigiderului cosmic, deschis de data aceasta fanteziei creatoare și nu nimbului tern al albului universal.
Dar alerg mai departe printre fulgii de zăpadă. Văd crengile copacilor grele sub densul omăt și cerul de un alb lăptos ce nu se mai satură să arunce cu pietricele albe și cu steluțe minuscule, vizibile din păcate doar sub lupa microscopului. De ce să ascunzi ce este frumos? Există o teamă ca nu cumva să fim fermecați de orizontul ascuns al lucrurilor? De ce să călcăm cu nepăsare peste pietrele prețioase aflate la temelia realității din care temporar facem parte?
Dar sunetul vântului ce îmi șuieră prin dreptul urechilor mă determină să grăbesc pasul. Îmi șoptește ceva pe o limbă necunoscută. De unde să știu ce vrea el de la mine? Poate are să îmi spună taine adânci și vrea să îmi vorbească despre originea lucrurilor. Sau poate are intenția să îmi descopere viitorul ascuns în prezentul din jurul meu, dar pe care simțurile mele tocite nu îl mai pot discerne. Ce vrei să îmi spui tu, plăsmuire nevăzută, ce te joci pe lângă mine și îmi arunci șoapte pe care nu le pot înțelege? În ce sistem vocalic te exprimi? Sau care sunt semnele tale să le pot citi în întregime?
Dar el nu vrea să îmi spună, ci șuieră în continuare în graiul său, iar eu continui în al meu. Care dintre ele este mai bun în descrierea lucrurilor? Onomatopeea sau cuvântul articulat? Răcnetele nesincronizate sau silabele așezate pe portativul vorbirii? Greu de spus, fiindcă se aseamănă dilemei începutului oului sau al găinii. Cine este oul și cine este găina? Cel care șuieră sau cel care vorbește? Nu știu și nici nu încerc să dau vreun răspuns.
Acum simt mirosul de lemn ars ce se revarsă negru din coșurile caselor ce folosesc încă acest combustibil elementar abandonat de marea parte a lumii civilizate. Dar mai mult îmi place cărbunele arzând în vatră și aroma sa primordială răpită din adâncul muntelui. Îl simt cenușiu și proaspăt în palmă cum se sfărâmă discret cu urme de grafit înainte de a-l arunca în foc. Cu părere de rău îmi luam rămas bun de la bucățile de smoală solidificată, așa cum credeam pe vremuri, înainte de a fi adăugate în cuptorul ce prelua cu lăcomie orice fel de combustibil apt să ardă în pântecele sale.
Stomacul său nesățios ne hrănea ulterior cu căldură pe toți cei din casă, în timp ce afară iarna șuiera și ne încerca ferestrele zgâlțâind sticla și zugrăvind imagini fantastice din condensul zăpezii topite. Dar eu alerg în continuare, iar casa bunicii unde am văzut toate acestea rămâne în urmă. Fulgii mi se așează pe buze și simt gustul Brașovului în miez de iarnă, al acelei perdele dense de alb ce mă împresura mergând spre școală și mă determina să hoinăresc spre nicăieri în căutarea a ceea ce nu știam dar așteptam cu nerăbdare. Îmi doream să cresc, să devin om mare? Da și nu, fiindcă pentru mine copilăria avea o reprezentare completă. Da, mă gândeam să știu tot mai multe lucruri, dar în același timp să rămân copil în suflet, în percepție și în afecțiune.
Oamenii mari m-au speriat mereu prin schematismul gândirii și sărăcia registrului emoțional. Nu, nu doream să fiu un astfel de om mare. Chiar și acum, mă simt asemenea unui copil ce se minunează mereu de miracolul vieții și al existenței. De ce-urile acelei vârste mă urmăresc încă. Nu mă grăbesc să dau răspunsuri. Adulții le știu pe toate, dar eu sunt în continuare un ignorant în privința răspunsurilor definitive și al schemelor stabilite de gândire sau comportament.
Sunt un copil ce alergă prin zăpadă și se bucură de albul unei zile neașteptate după o noapte de încordare sub apăsarea entuziasmului de a fi, de a exista și de a trăi. Sunt un adolescent ce își trăiește iubirea de frumos în relație directă cu natura, fără să dea prea multă atenție celor din jur, prea preocupați de lucrurile concrete ale firii. Privesc și alerg prin zăpadă în ritmul știut doar de mine și de natura ce mă însoțește mereu.
Privesc și nu judec, mă uit și nu caut să sfărâm prin logică bulgării existenței. Iau lucrurile așa cum sunt, iar ele mă poartă asemenea unei corăbii pe talazurile învolburate ale timpului. Sunt același copil în exact același spațiu nemărginit al universului trăind mereu timpul sub forma sa prezentă. Gust mereu experiența vieții cu bucurie și nesaț la fel ca în prima zi a trecerii mele prin această lume. Și alerg, mereu alerg, fără să mă uit înapoi, fiindcă nu există decât un drum ce se strecoară printre oameni și lucruri jucându-se cu mine de peste patru decenii și sper că pentru încă multe altele asemenea de acum înainte.
Gata, am ajuns la destinația acestei dimineți și am intrat în clădirea secolului al XXI-lea. Dar privirea mea se întoarce spre omătul de afară, iar sunetul căderii zăpezii transformate în picuri de apă îmi desfată auzul. Sunt eu și totuși nu neapărat același. Privesc în oglindă și observ văile săpate de timp pe fața mea, dar știu că ele reprezintă doar o impresie de moment, fiindcă în spatele zâmbetului privirii mele se află un copil care se joacă în continuare în mijlocul jucăriilor mari și mici care îl înconjoară.
Octavian Lupu (București)

O INIMĂ PENTRU CEI CE SUNT CU NOI, DAR CARE TRĂIESC ÎN LUMEA LOR
„Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui". (Isaia 53:4)  
Pe doamna Müller Drude am cunoscut-o în luna februarie, într-un azil din Tuttlingen. La cei 83 de ani ai săi, doamna Müller este încă o femeie frumoasă, chipeşă dar cu urmele suferinţei întipărite pe chipul blând. Apropiindu-mă de patul ei, în ochii mari şi adânci, puteai citi tristeţe şi dezamăgire totală. Eram sigură că va înţelege ceea ce încercam să-i spun, dar nu a fost aşa. Se uita la mine cu ochi mari şi totuşi era absentă. Oare ce secret şi ce tristeţe se afla în spatele acestui chip îmbătrânit prea devreme? Oare voi afla vreodată tristeţea care îi măcinase sufletul de-a lungul anilor? Voi avea vreodată ocazia să-i aud tonalitatea vocii? Erau întrebări la care nu ştiam dacă voi primi vreodată răspuns.  
Camera şi patul erau locul unde, în ultimele luni îşi petrecea timpul fiind mobilizată şi neputându-se mişca, să vorbească, să mănânce sau să ducă singură paharul la gură. Fusese o femeie puternică, remarcabilă, recunoscută în lumea medicinei şi a farmaceuticii. Dar cine s-ar fi aşteptat ca tocmai ea să fie atinsă de o boală senilă numită Alzheimer şi Parkinson? La început, am întâmpinat diferite agresivităţi cronice din partea dânsei. Au urmat clipe de luptă sufletească şi deseori eram descurajată. Dar, în curând aveau să se arate primele semne de cooperare şi înţelegere între mine şi doamna Müller. Renunţând la sedativele ce o ţintuiau pe patul de suferinţă, cu înlocuirea terapiei adecvate şi cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, zilnic îi transmiteam gândire pozitivă, iar faţa ei crispată de durere se însenina. Bucuria mi-a fost imensă, când, după multe luni, zile şi chiar nopţi nedormite începuse să mă înţeleagă şi să coopereze motoric şi psihic. Dintr-o dată, în inima ei se născuse dorinţa de a trăi şi de a dialoga cu cei din jur.  
Într-o zi, intrând în camera dânsei, am auzit o voce venind din patul în care se afla: „Mă bucur că aţi venit, doamnă!". O bucurie fără de margini cuprinsese sufletul meu, nevenindu-mi să cred că cea care îmi vorbea, era însăşi doamna Müller. Avea un zâmbet frumos şi faţa îi strălucea. Ochii jucăuşi ca două mărgele se uitau cu recunoştinţă la mine. De atunci, am început un program intensiv, prin care lucram mult împreună. O voce slăbită de boală, dar suavă a continuat să silabisească cuvinte. Prin exerciţii logopedice, ajunsese să formeze fraze scurte, exprimându-şi dorinţele, care ani şi luni îi înăbuşise sufletul. Din camera ei de la azil, acum se află în mijlocul familiei sale bucurându-se de toată atenţia. De curând, această doamnă drăguţă a împlinit frumoasa vârsta de 83 de ani. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorinţa şi se află din nou în mijlocul familiei. Surprinzător este faptul că acordă o mare importanţă rugăciunii şi sufletului ei nemuritor. Mai mult decât atât, împreună cu medicii s-a stabilit că, doamna Müller nu mai are nevoie de medicamente antidepresive, renunţându-se definitiv la ele. Pe faţa sa crispată şi descurajată de durere uneori amestecată cu teama, acum e liniştite, pace. Nopţile, care erau adevărate coşmaruri, sunt în prezent tihnite.  
La fel ca şi doamna Müller, mulţi pacienţi din spitalele de psihiatrie şi azile suferă de cumplita demenţă. Mă uitam pe chipul pacienţilor şi mă întrebam: „Oare ce eşecuri ale vieţii i-au adus pe un drum fără de întoarcere?”. Citeai pe chipurile lor cum se perindau, rând pe rând, tot felul de resentimente: mânie, ură, descurajare, apoi dorinţa de a fi iubit, servit, şi pentru că deseori se simţeau lăsaţi deoparte, atrageau atenţia prin agresivitate sau strigăte stridente.
Trecând din cameră în cameră, am auzit parcă vocea celor condamnaţi să trăiască într-o lume paralelă, numai a lor, dar care are atâtea conexiuni cu lumea noastră. Ca într-un cor mut, vocile lor s-au unit şi se ridicau într-o spirală tremurătoare spre cer. „Am ajuns la vârsta când nu mai suntem stăpâni pe mâinile şi genunchii noştri. Simţim tremuratul mâinilor şi greu îl putem controla. Fără să vrem, vărsăm supa din lingură şi ne alunecă paharul din mâini. Am ajuns la vârsta uitării, ne simţim neajutoraţi, iar cuvintele ne devin incoerente. Deseori, aceste maladii specifice vârstei înaintate ne marginalizează de restul lumii şi ne etichetează ca fiind persoane cu dizabilităţi psihice. Ne marginalizează, tocmai în momentele când tânjim după dragostea, ocrotirea si protecţia voastră.” Am răsuflat adânc şi m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu, tocmai încearcă să îmi transmită ceva. Iată câteva din gândurile care s-au cristalizat: Trăim într-un secol, în care lumea este tot mai mult lovită şi rănită cu tot felul de boli. Dar durerea este şi mai mare, când cei dragi ai noştri suferă în tăcere, neputând să-şi exprime liber dorinţele, ce le macină gândul. Mă refer la cei care se confruntă cu „boli care nu sunt pomenite în cartea aceasta" după cum scrie în cartea Deuteronom: "ba încă, Domnul va aduce (...) toate felurile de boli şi de răni care nu sunt pomenite în cartea Legii acesteia" (Deut. 28:61.)
Sunt persoane care au fost diagnosticate cu boala Alzheimer, sau persoane depresive, bolnave de frică etc. Sunt persoane care suferă de aşa-numita boală a secolului: demenţa. Această boală nu este menţionată explicit în paginile Sfintelor Scripturi, dar întâlnim tot mai des persoane, care se luptă cu ea şi ne doare inima când vedem suferinţa acestor bolnavi. Ne abandonăm persoanele dragi, care au fost lovite de această boală a uitării - Alzheimer, chiar dacă nu într-un azil, totuşi nerăbdarea noastră şi lipsa de înţelegere faţă de ei îi fac să se simtă izolaţi, marginalizaţi. Pentru cei ce au fost diagnosticaţi cu Alzheimer, epilepsie, frică, depresie sau Parkinson, ştim că nu există metodă de vindecare şi tratament mai bun decât dragostea. Aceste persoane ştiu să facă deosebirea dintre dragostea adevărată şi cea falsă. Terapia făcută din toată inima şi îngrijirea lor cu toată dragostea sunt tratamentele care ridică persoana cu deficienţă mintală la rangul de rege, regină, prinţ, prinţesă. Le place să se lase răsfăţaţi de puţina dragoste care le este oferită, iar dacă cineva i-ar privi mai atent în ochi ar putea vedea cât de mult tânjesc după apreciere, cuvinte înălţătoare şi pline de încurajare.
Dragostea este singurul tratament, care luptă împotriva sedativelor şi care, pentru o perioadă mai scurtă sau lungă, îi ajută să-şi revină din lumea lor, pentru a fi recunoscători iubirii sincere pe care o ai faţă de ei. Este o bucurie nedescrisă când aceste persoane, care, deşi după standardele societăţii moderne sunt socotite rebuturi omeneşti, încep să vorbească, străduindu-se să-şi arate recunoştinţa pentru efortul pe care îl depui cu răbdare pentru ei. Nu doresc să intru în descrierea cauzelor şi efectelor demenţei, doresc doar să scriu despre ce poate face fiecare dintre noi care are contactat cu astfel de oameni:  
1. Tratează-i ca adulţi. Indiferent de starea psihică a pacientului, Biblia spune să cinstim şi să iubim pe toţi semenii noştri.  
2. Tratează-i ca pe nişte oameni normali, nefăcând nicio aluzie la suferinţa pe care o au.  
3. Lucrează cu ei ca şi cu oricare altă persoană. Lasă-i să facă lucrurile, pe care le mai stăpânesc şi le plac cel mai mult, renăscând încrederea în ei înşişi.  
4. Arată-le dragoste. Vorbeşte-le cu bunătate.
5. Arată-le prietenia ta sinceră şi încrederea ta în ei, încurajându-i în tot ceea ce fac. Chiar dacă nu reuşesc în lucrul lor, nu-i nimic. Cu răbdare pot încerca din nou.
6. Zâmbește! Zâmbește-le cu bunătate și răbdare.
Pacienţii cu boli psihice, de obicei nu au încredere în nimeni (nici măcar în ei înşişi), considerându-i pe cei din jur duşmanii lor. De aceea arată deseori agresivitate faţă de cei ce le sunt aproape. Dacă îi vei trata după aceste simptome agresive, niciodată nu vei reuşi să-i ajuţi spiritual şi moral. Majoritatea acestor persoane au suferit un şoc puternic în viaţă, un eşec, o durere imensă la nivelul psihicului, care au rămas nevindecate, iar cu vremea s-au cicatrizat, formând sechele sufleteşti. Consilierea neadecvată şi tratarea cu superficialitate a acestor răni sufleteşti netratate la timp, împing astfel de persoane ajunse în pragul disperării să-şi pună capăt zilelor sau să fie închişi pentru totdeauna într-un azil destinat persoanelor cu deficienţă mintală.  
Aceste consecinţe ale demenţei sunt arme cu care Satan atacă mintea şi sufletul omului. Deseori se întâmplă ca, datorită unor păcate ascunse şi nemărturisite, Satan să preia controlul asupra minţii lor, aducându-i în stare de inconştientă (starea de a nu mai şti ce se întâmplă în jurul lor, sau chiar cu ei înşişi), furându-le pacea şi liniştea lăuntrică, aducându-i în pragul disperării. Dar sunt veşti bune şi pentru aceste persoane. Dumnezeu dă o şansă fiecăruia, pentru că Evanghelia lui Hristos a fost adusă la orice făptură, de orice neam, şi orice seminţie, indiferent de limbă, cultură, studii, religie. În timp ce sedativele şi tratamentele adorm creierul pacientului, făcându-l inactiv, dragostea lui Dumnezeu prelucrează mintea bolnavului, făcându-l conştient că există un Dumnezeu, care Şi-a dat Fiul să moară răstignit pentru păcatul lor. Printr-o atitudine corectă şi prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu poţi ridica astfel de persoane şi poţi să le smulgi sufletul din locuinţa morţilor şi din ghearele lui Satan.
Deşi statisticile spun că cei mai mulţi dintre aceşti pacienţi sunt irecuperabili, Cuvântul lui Dumnezeu spune că Domnul Iisus a murit pentru fiecare persoană, indiferent de starea pe care o are. Dacă Dumnezeu poate vindeca cancerul şi poate ierta păcatul, pentru El nu este greu să vindece o persoană bolnavă psihic. De aceea, trebuie avută o mare grijă cu aceste persoane, deoarece nu ştim în ce moment Dumnezeu îi va conştientiza de prezenţa Lui în viaţa lor. Nu poţi şti dinainte momentul în care Dumnezeu le va oferi clipa de luciditate, pentru a-i sensibiliza la Cuvântul Său, şi inima lor va fi prelucrată de Duhul Sfânt şi predată Dumnezeului Celui Viu. Dintr-o persoană frământată sufleteşte şi psihic, vei vedea o persoană cu chipul blând, de pe care radiază pacea lui Dumnezeu. Dacă fiecare persoană, consilier, terapeut, psiholog, creştin, ar pătrunde în sufletul lor prin raza iubirii divine ar vedea cu uimire că, sub amprenta demenţei, există strigătul lor plin de durere. O durere imensă, o durere sufletească plină de disperare. Este mesajul pe care îl vezi în fiecare pacient, chiar dacă acesta nu poate vorbi: „Iubiţi-ne, respectaţi-ne şi trataţi-ne ca pe nişte fiinţe umane, create de acelaşi Dumnezeu, care v-a creat şi pe voi!".  
În fiecare persoană umană există dorinţa lăsată de Dumnezeu de a fi iubită, înţeleasă, respectată, tratată cu bunătate. Cu atât mai mult, în inima acestor persoane se zbate acest strigăt dureros „Scoateţi-ne de sub robia diavolului prin dragostea voastră!". Şi oare, nu aceasta este menirea noastră? Oare nu la aceasta am fost chemaţi? Să avem  dragoste unii faţă de alţii şi în smerenie să dăm întâietate unii altora! Să avem dragoste faţă de toţi oamenii şi să ne punem în slujba lui Dumnezeu, iubind necondiţionat aceste persoane care, la fel ca şi noi, sunt unice.
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen – Germania)
 
ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Cu adevărat remarcabil este doar acela care rămâne cu picioarele pe pământ, deși umblă cu capul în nori.
2. Bățoșenia – nefirescul verticalei pentru cineva obișnuit să se târască.
3. Legea progresului social: Tot mai mulți oameni fără coloană vertebrală pun umărul la vertebrarea societăților lor.
4. Oricât e cineva de mare, el pentru moarte-i ca oricare.
5. Pentru marile ambiții, puținătatea trupului este o gazdă mai primitoare decât corpolența.
6. Nici un om cuminte nu se grăbește spre cimitir, ci caută să amâne pe cât posibil inevitabilul, alegând calea cea mai lungă. Oricum toate drumurile vieții duc într-acolo...
7. Când spiritul e mare, stă pe-ale lui picioare și de la înălțime privește-n depărtare.
8. Statul – mașina de tocat destine, ca el și-ai lui s-o ducă bine.
9. Coloana de ți-i antrenată, ai promovarea garantată.
10. Nu poți pe toate să le ai – ori temenele faci și promovezi, ori șefilor cu tifla tu le dai.
11. Nimeni nu trece prin viață fără să lase în urmă ceva din esența lui. Birjarii, de pildă, au lăsat în urma lor înjurăturile...
12. În ce privește rafinamentul urii, nici cei mai înverșunați dușmani nu sunt în stare să se ridice la nivelul prietenilor.
13. De-abia când ai mulți prieteni nu duci lipsă nici de dușmani.
14. Dacă de atacurile dușmanilor cunoscuți te poți apăra de unul singur, de dușmănia unora dintre prieteni numai bunul Dumnezeu poate să te apere.
15. Trădarea – ultimul și cel mai fierbinte cartof pe care ți-l servesc prietenii, iar după asta n-ai decât să vomiți, să te dai cu capul de pereți și, dacă rămâi cu țeasta întreagă, să te închizi pentru totdeauna în tine.
16. În două situații nu ai parte de îndoieli sâcâitoare: Când ți se pare că știi totul sau când ești nul și-n cot te doare! Dar cum un om tobă de carte din toate știe câte-un pic, nu-și bate capul cu-ndoieli doar specialistul în...nimic.
17. Genunile Cosmosului sunt pentru oameni neglijabile în comparație cu genunile sufletului.
18. Într-un suflet mic doar abjecția este mare.
19. Elevația și abjecția – cele două extreme ale universului lăuntric, unde ba ți se taie suflarea din cauza înălțimii, ba rămâi fără suflet după căderea în hău.
20. Sufletul – cea mai mare necunoscută umană, care-i conferă omului privilegiul cunoașterii.
21. Cum să-i cunoști pe ceilalți, când nu-ți ajunge întreaga viață ca să te cunoști pe tine însuți?!
22. Doar sufletele înrudite pot fi de fleacuri învrăjbite.
23. Tot mai frecvent sub piele albă și curată dai de o inimă întunecată.
24. Cu cât femeia are piciorul mai mic, cu atât se zbate mai mult ca să trăiască pe picior mare.
25. Legea compensației: Când inima stăpânului este câinoasă, a câinelui e musai omenoasă.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CIOCOLATA
Într-o zi, Nicu Băcilă a venit cu o ciocolată mare, i-a desfăcut ambalajul şi a rupt-o în bucăţele.
- Vă rog să vă serviţi!
- Cu ce ocazie?
- Vă spun imediat! Serviţi-vă şi dumneavoastră, domnule director!
- E o zi specială?  
- Într-un fel, este. Îl ştiţi pe Goangă din clasa a cincea?
- Cine nu-l ştie?
- Îmi deranja zilnic orele. Am încercat să îl atenţionez, să îl cert, să îl pedepsesc…
- Şi nu a ţinut. Ştim cum este. Bine că nu lipseşte! Sora lui n-a terminat nici clasa a şasea…
- Într-o oră, i-am promis că îi dau o ciocolată mare, dacă stă cuminte trei ore consecutive. Toată clasa a aşteptat să vadă dacă mă ţin de cuvânt. În săptămâna care a trecut, Goangă a fost foarte cuminte. Nu a mai deranjat pe nimeni. Azi, am venit la şcoală cu ciocolata, am aşezat-o pe catedră, copiii au văzut-o şi l-au urmărit pe Goangă.
Colegele din cancelarie se priveau zâmbind. Intuiau ce a urmat.
- Azi, Goangă nu a stat nicio clipă locului. A vorbit, s-a foit, a scăpat pixul… Aşa că, de comun acord cu clasa, am stabilit că nu merită ciocolata. Este, deci, un eveniment.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

AN NOU
Pluteşte sărbătoarea într-un sfârşit de an
În visele de zei gândul ajunge-n fugă.
Se zămisleşte iarăşi de-acuma câte-un plan,
La masa-mpovărată, într-un abur de rugă.
Ruptă, tocmai de sus, floarea imaculată
Străluminează,-n joc de artificii, un final...
Gătită de bal vremea, din nou, se răsfaţă
În ger cu ochi de-argint şi blănuri de opal.
Un val de amintiri trece pe cumpăna-nnoptată!
Zăpada înşiră ace de gheaţă pe geam
Şi-n astă puritate clipa îngreunată
Naşte la miezul nopţii „miraculosul An”...
....................................................................
Într-o mare lumină de vis şi eresuri,
În clinchet de pahare şi exuberanţă
Se-nfaşă pruncul (cu mai multe înţelesuri)
Îmbrăţişat, fiind, de prea multă speranţă.
 
MĂRITE DOMN
Iarăşi şi,.. iar mă-ntorc cu faţa spre lună
Apoi, nedumerită descânt stele!
Gândind la poezia cea mai bună
Stau de vorbă cu Mihai în visele mele:
 
Trimite-ţi harul de geniu într-al nostru timp,
Te rog, Crai Nou, aleargă peste vremuri
Armonizând cuvântul în orice anotimp
Şi poezia în atâtea feluri.
 
Mărite Domn, noi te iubim şi-acum
Cum te-au iubit toţi oamenii de-altădată.
O, de te-ai întoarce te-am aştepta în drum
Stângaci, dar ţi-am deschide orice poartă.
 
La noi, coboară luceafăr sfânt şi drag,
Adu-ne limba dulce de Ipoteşti
Căci lumea noastră sare peste-al limbii prag,
Aruncă vorbe pe jumate româneşti…
 
Îmi pare că ţara rămâne mai săracă!
Gândul ne arde, iar - timpul e în somn -…
Mai scrie-ne un vers, de dor  să ne treacă
Noaptea când stelele ies “Mărite Domn”.
Lia Ruse (Laval, Monteal – Canada)

NEVERMORE
Trec zile cu ochi de aramă turnaţi
în uitarea de foc a amurgului
şi tremură-n gând
amintiri din cele neîntâmplate
pe rând
urcă aburi din ciunge visări
spre un cer de oţel
suflări pizmaşe de vânt
răscolind alte mări
niciodată aceleaşi, niciodată la fel
văd planete şi sori ameţind
mistuindu-se-n dor
scăpătând din orbite
niciodată aceleaşi, niciodată la fel
până când se aprind,
ard stinghere şi mor.
 
ÎNĂLŢAREA TĂCERII
De mult nu mai dorm
nopţile
Sub soare aprig sau nor străveziu
e la fel
acelaşi dangăt enorm
de clopot crăpat
Mi-ascund urechile de
mugetul mucoaselor isterizate
şi rabd vârtejul de chiote
Ce demon zănatec ne-ndeamnă
la spargerea sferelor
în timpane?
Ce nălucă pripită
ne bate cap în cap
şi ne împrăştie gândurile
ca pe nişte pungi de pioneze
aruncate din înălţimea tăcerii?
 
HEL
În ţipăt de glande barbare
punct uleios
lihnit după urgii
după sori rupţi în două
râncedă pâclă inertă şi surdă
afurisenie de braţ greu ucigaş
gingie ingrată de mort
ca un semn rău
cât o minte zdrobită
nu şi nicicum, niciodată
ca mai ieri, nici în gând
suntem toţi scamele aceluiaşi giulgiu
sub piciorul greu şi fierbinte
al unui văzduh argilos
Fără milă! Fără milă!
nemilos univers
pui vitreg şi crud al Tăvălugului
mă-ncearcă groaza că pasul
e cel mult făcut
pentru bătutul pe loc
 
PĂSĂRI CU ARIPI DE FIER
Trec păsări cu aripi de fier
peste câmpuri aprinse
mă tem să adorm
şi tremur şi ard
şi nu mă mai mistui
simt depărtări mute
ce nu mă cheamă
dar ştiu că trebuie mers
până la capătul firii
pe sub bolţi de cenuşă
până găsesc întunericul clipei
şi marginea hăului nepăsător
în adâncimea căruia scânteie
vârful de lance, ca un drum nemilos
pe care m-arunc, cu scrâşnet de dinţi
şi apun răsărituri întoarse
în vârf de lance, sângeriu clocot
culeg în pumn şi astfel mă duc
şi tristeţe mai mică decât
câmpuri aprinse de păsări cu aripi de fier
sângeriul meu ochi limpezit nu mai vede
 
MOARTEA VINE DANSÂND
Moartea vine dansând,
ridicând vârtejuri de frunze,
zăpăcind roiuri de fluturi
ca un vis viu
fără sorţi de trezire
Cu paşi eleganţi
în salturi şi piruete
împarte cununi de mătrăgună
Nicio muzică, niciun ritm
doar graţie pură de trăznet unduit
într-o cadenţă iraţională
Vei spune: „Nu!
aşa zboară fluturii,
aşa cad frunzele, fără de veste,
aşa cresc florile pe câmpuri,
după voia întâmplării”
dar peste toată muţenia surdă
împletită în vacarmul nostru
de făpturi gălăgioase
moartea vine dansând.
Cristian Zoicaş (Baia Mare)

DATORIA CEA DE OBŞTE
vreau să contribui şi eu la prosperitatea
raiului – daţi-vă la o
parte – să ajung în lumina
întregului
 
nu mă mulţumesc eu cu statutul de
stafie – ci vreau să înaintez în
grad şi în
lumină – până mă voi face remarcat de
Generalul Grădinar
 
sunt atât de multe de făcut şi prin
grădina aia părăginită – atât de
multe – că mă ia durerea de
cap – parcă nici n-aş mai îndrăzni să
trec pragul: dar
rudele mele – cele din
sămânţa neagră-voievodală – neamurile
mele – atât de ostenite de
flori – mă mustră – de dincolo de oglinzile
mărilor – pentru şovăiala-mi de
val: mi-e ruşine – mi-e
tare ruşine să le las să trudească – singure cu
Dumnezeu – prin dumbrăvile de sub
Muntele Lunii şi
Soarelui
 
...voi trece  - da – voi
trece - să-mi împlinesc – şi
acolo – datoria cea de obşte
 
STRĂINILOR DE DACIA
sleios străin obraznic – tontoroiul
îl joci peste strămoşul sfânt mormânt:
e joc de crimă jaf  - inimii sloiul
cu care-mi zgârii duhuri din pământ
 
tot Kogaionul l-ai trezit – smârdoare!
când mi-ai pocit limba din Soare şi Cuvânt:
mii tarabostes au ieşit din floare
sub hore calcă strâmbu-ţi legământ
 
opriţi din ceasuri – zeii-apasă-opinca:
din şarpe negru  - iscă trandafirii
străbunii-şi rostuiesc de zor tilinca
să cânte-mpărăteasca noimă-a firii
 
toţii Mirii Munţi în straie de lumină
vin cu Cereştile Mirese la Izvor:
aici sunt Soare Lună şi Stupină
iar sfinţii niciodată nu ne mor!
 
voi – venetici învăluiţi în bale
nu ne cunoaşteţi zeii – nici otrava:
deci nu veniţi orbeţi -  cu toată graba
curmaţi-vă spre noi a voastră cale!
 
prea gingaş sfânt pământu-i din vecie
să-ndure pas clocit nemernicie!
când zâne s-or desface din zvelt trunchi
vă veţi preface-n stârvuri de păduchi...
 
...voi – greş de borţi la raiul naiul:
retina tracă se trezeşte!
veţi arde-n aprige văpăi şi-n graiul
în cari Zalmoxis ziua povesteşte!
 
PEISAJ CU CIORI – IARNA
mulgând  la sânge costeliva zi
zburătăcesc pe mirişti slute ciori:
vor smulge te miri ce din zori în zori
zăbranic peste iarnă-or dezveli
 
apriga foame s-a dedat zăpezii
stomacul vid s-a-ncrâncenat pe zare
negru sughiţ de lipsă-n crucea-amiezii
se-aud croncăniturile amare
 
pe sub pământ îşi ascund bocet munţii
i-a scufundat mizeria din cer
de frig s-a spart aureola frunţii
 
brazii-s smeriţi în bezne de miner
...nici Dumnezeu nici înger nu coboară
până şi-n vis – psalmodiază-o cioară
 
MISTICE INFLUENŢE
câteva energice fâlfâiri din aripi de
fluture – acolo sus – printre
stele – şi
destinul unui om – al unor
istorii întregi ori chiar
eoni – s-a
împlinit
 
CÂND MĂ ÎNTÂLNESC CU LIMBA ROMÂNĂ
când mă întâlnesc cu
limba română – e ca şi cum m-aş întâlni cu
Dumnezeu: plâng precum munţii în
furtună – sufletul meu luminează până
departe – în adâncul – la rădăcina
fântânilor
 
mă întâlnesc cu însăşi
Sărbătoarea
 
îndemnul de vibraţie al limbii române – acolo
sus – în vârful copacului veciei – aprinde
fructul mântuirii: întâi îi ies acestuia - de sub
abdomenul silabelor – picioarele
baletând artificii miriapode – apoi – în
urmă – sunetul vocii sale de
fruct al minunii frazale coace şi
aprinde palatul Lui
Dumnezeu – aprinde
pădurile raiului – aprinde flori în
auz şi-n
lenile sfânt scrise de
albinelor văzduhului
 
limba română e cea în care Dumnezeu a făcut
Cele Patru Răsărituri – apoi pe
Adam Eva heruvii serafii  - iar la urmă a
râs – vesel ca un copil – aplecat peste
ghizdurile înalte ale
Întregii Creaţii
 
SFÂNTUL VALAH
sfânt miezul nopţii tace: e răcoros pe pajişti
şi îmi aprinde candeli în ochii de prieteni
s-au fost făcutbiserici în limpezimi de rarişti
un munte-ntregslujeşte cu-mpărăţii de jnepeni
 
cad stelele-n cristelniţi şi vântu-ngână psalmii
cu boli de nemurire se preamăreşte zarea
prin fagure de lună cu toţi smerim cărarea
se sting în palme ruguri şi vuiete de armii
 
alinul stinge jarişti – supune crini de soartă
(nu-ncepe nu sfârşeşte pe frunţile crăieşti!)
în miez de fruct al vinii a biruit o poartă:
 
de vrei frăţii cu mirul – spre crucea ta să creşti
...e-o Gòlgotă senină pe umerii cereşti
iar dinspre mântuire foşnesc alese veşti
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

REVELIONUL
Când spui Revelion, te gândeşti automat la petrecerea organizată de omenire la cumpăna dintre ani: Anul Nou ia locul Vechiului An. E o noapte specială, plină cu bucate alese, cu ţinute elegante, cu proiecte de viitor, cu încredere, cu bucurii şi exuberanţă. De,  este Revelionul! Dacă e petrecere, petrecere să fie, iar românul ştie să-şi lase grijile în urmă şi să ţină pasul cu voia bună!
M-am întrebat adesea care ar fi însuşirea de bază a poporului nostru. Inteligenţa! a ţâşnit un gând năstruşnic din creieraşul meu. De ce? întreabă grăbit un confrate. Fiindcă omul de lângă mine ştie să se adapteze, iar adaptabilitatea aparţine omului inteligent, răspund răspicat, sperând să mă şi priceapă.
Şi chiar de n-a fost un an îmbelşugat şi-a mai şchiopătat din când în când, românul îşi pune deoparte ceva mărunţiş pentru noaptea dintre ani. Iar de n-a făcut-o până atunci, tot se descurcă, iar prezenţa lui devine obligatorie. Important este să vrea!
Ţinuta vestimentară! îmi şopteşte un cârcotaş. Nu-i problemă! îi răspund peste umăr. Dorinţa de-a ieşi în lume, nu pune piedici. Românul e şi inventiv. Domnii tot la un pantalon şi-o cămaşă recurg, iar doamnele improvizează, dacă sponsorii sunt plecaţi. Scarlett O'Hara a rămas un model  de netăgăduit pentru multe dintre femei. Ei, ce dacă nu e româncă! La importuri suntem maeştri, iar personajul respectiv a făcut furori în toate timpurile. Merită să luăm în calcul acţiunile ei, măcar în momente de cumpănă.
Locaţia! Va fi oare confortabil? se aude sâsâit o altă nedumerire. O noapte! Ce contează o noapte! răspund pe-un ton înfuriat. Încercarea moarte n-are! Joci, ai o şansă! Nu joci, stai acasă în faţa televizorului ca un cerşetor, aşteptând un moment care să te remonteze la final de an. Trebuie riscat, iar românul ştie să rişte. Chiar şi-atunci când se frige puţin, tot nu se dă bătut. Până la urmă, ce pierde? A, nişte bani! Adevărat, când  şi-aşa sunt puţini, parcă nu-i a bună să-i arunci în buzunarele altora doar pentru satisfacerea unui moft! Dar dacă va fi bine? Aşa că, trebuie riscat, iar până la anul viitor vom mai chibzui.
Masa, masa festivă! Bucatele vor fi oare apetisante? răsună vocea unui Gigi- Contra. Mai e ceva? întreb pe de-a dreptul supărată. Oricum Revelionul vine după Crăciun. Important este să te distrezi, continui eu. Muzică să fie!
E, asta mai era: muzica! Muzica cum o fi? se aude sâsâitul de mai înainte. Eu vreau să dansez. Doar aşa s-o aşeza mâncarea, săltând în sus, în jos, la stânga şi la dreapta! Chiar nu vreau să rămână în farfurie vreo măslină, după ce mi-am sacrificat nişte economii. Şi-apoi, dansul ajută digestia. Ştii, nu vreau să intru în anul cel nou constipat.
Joci, nene, joci! strig din răsputeri. N-ai jucat toată viaţa ca pe sârmă, chiar şi-atunci când nu se auzea nici musca? Acum, de n-or fi lăutari pe pofta matale, o fi vreun DJ priceput, cât să împletească muzicile. Cârcotaş mai eşti, române! Asta tot de la inteligenţă ţi se trage!
* * *
Problema e rezolvată. Confratele meu depăşeşte toate nedumeririle şi inhibiţiile şi ajunge la Revelion. Intră ţanţoş, fiindcă aşa îi este felul, dă pe-afară de abilitate faţă de nevastă-sa şi ocupă cu o eleganţă desăvârşită locurile rezervate. Circumspet, priveşte în jur, să vadă care, cum, ce fel!
- A, uite şi familia Ivănescu! îi şopteşte la ureche nevasta, în timp ce se face că-l scutură uşor pe umăr. Stai, nu întoarce capul, insistă femeia.
Interesat, bărbatul începe a fremăta. Trebuie s-o vadă. Dintotdeauna îi plăcuse Ivăneasca.
Sunetul paharelor ciocnite răsună în acordul sunetelor muzicale. Lumea debordează de bucurie. Petrecerea e în toi. Farfuriile se golesc rând pe rând. 
- Ce faci, dragă, de ce nu mănânci tot? întreabă femeia.
- Nu pot, răspunde el surescitat. Nici aici nu-mi dai pace?
- Dă farfuria mai aproape, am o pungă în poşetă! Doar n-oi crede că las aici ceva!
Bărbatul îşi scoate batista. Îşi şterge broboanele de transpiraţie. Priveşte îndelung într-un colţ al sălii, apoi se ridică. Nevastă-sa cunoaşte lecţia. Toate viaţa a fost un simandicos. Dac-ar fi fost să se ia după el...
Bărbatul se-ndreaptă spre ieşire, îşi scoate o ţigară şi-ncearcă s-o aprindă. Bricheta e moartă. Cu privirea în jos, insistă. Nimic. Instantaneu, se-ntoarce. Ştie că nevasta e ajutor de nădejde. Nici n-apucă să facă primul pas că lumina străvezie a unei flăcări îi opreşte trecerea. Aprinde ţigara, trage cu putere şi împrăştie în rotocoale aproape perfecte fumul.
- Tot frumos ai rămas! răsună ca un clopoţel vocea doamnei de lângă el.
- Matilda! spuse cu voce strangulată bărbatul.
- Ssst! Taci, nu spune nimic. Ştiu că în seara asta sunt superbă, ştiu că mi-ai dus dorul, ştiu că ţi-ai jucat prost cartea în ultimul timp, ştiu, ştiu, ştiu, ştiu tot. Dar mai ştiu că în seara asta nu-mi scapi.
Tase intră în joc. Tăcea şi fuma. Avea un şarm aparte. Cu mâna stângă în buzunar, iar cu dreapta ţinea ţigara într-un anume fel. Dintr-odată păru nepăsător, deşi amintirile dădeau năvală. Ştia că în noaptea aceea nu-i va fi uşor şi trebuia să-şi joace rolul până la sfârşit! Matilda!
Femeia zâmbi, flutură o mişcare specială a genelor, şopti două vorbe şi dispăru, lăsând în urmă parfumul ei inconfundabil.  
În ring, perechile de dansatori fremătau în acordurile muzicii perfecte. În rând cu ei, Tase îşi strângea la piept consoarta, determinând-o să rezoneze odată cu el. Simţea mulţumirea femeii şi se felicita în sinea lui. Nu-şi ieşise din mână. La tinereţe era de nestăvilit. Asemenea unui torent, acoperea cu privirea-i seducătoare mulţimea, oriunde s-ar fi aflat. Eşua foarte rar, iar în seara asta musai trebuia să fie în formă.
Ultimele acorduri anunţau o pauză binemeritată, iar mâncarea aburindă de pe mese îi ademeni. Tase luă câteva îmbucături, se mişcă nervos pe scaun şi-şi anunţă nevasta că iese să ia o gură de aer, asigurând-o că e pe-aproape şi să nu-şi facă probleme. Femeia îi ştia meteahna. N-avea astâmpăr niciodată, iar astfel de petreceri n-au fost niciodată o prioritate pentru el. Doar ea părea mulţumită că ieşise la Revelion. El încerca să facă faţă situaţiei.
Tase se îndreptă spre ieşire, sub privirea iscoditoare a nevesti-sii, apoi o luă la stânga. La a doua uşă, răsuci uşor de butuc şi intră. Matilda clocotea. Sânii ei voluptoşi, privirea seducătoare  şi buzele-i cărnoase puseseră stăpânire pe Tase.
După un timp, bărbatul se-ntoarse în local. Ducea după el parfumul Matildei, iar mâinile lui erau pline de formele ucigătoare ale femeii care-i treziseră simţurile mai ceva ca la prima tinereţe. Păşea dezinvolt şi trăgea tacticos din ţigara aprinsă cu bricheta iubirii lui. Prin faţa sa, la doi paşi, trecu în mersu-i legănat Ivăneasca. Înclină uşor capul, salutând-o discret, iar farmecul femeii parcă pălise. Matilda rămânea Matilda. 
Îşi găsi nevasta prinsă într-o horă, îi zâmbi de la distanţă, apoi, ca orice bărbat de casă, se prinse şi el.
- Frumos Revelion! îi strigă Tase la ureche.
- Vezi? Şi nu voiai să mergi! răspunse femeia, tropotind cât să-i ajungă până la anul viitor. Auzi, dragă, ştii cine-i patroana?
- Cine-i? întrebă nedumerit Tase.
- Matilda dragă, aia care a vrut să ne despartă la tinereţe!
- Matilda? Nu ştiu despre cine vorbeşti răspunse bărbatul tot mai mirat.
- Ei, nu ştii! Ivăneasca mi-a spus. Aia ştie tot!
- Ivăneasca? Frumos Revelion! Mai venim şi la anul, zise Tase, intrând în jocul femeii.
- De-asta te iubesc eu pe tine!
- Mâncarea ţi-am pus-o la pungă. O mâncăm acasă, doar n-oi lăsa-o patroanei!
- Bravo! Bravo! De-asta te iubesc eu pe tine. N-am nicio grijă când sunt cu tine! Frumos Revelion!
Angela Burtea (Brăila)

ÎN BĂRĂGAN COLINDELE PORNIRĂ...
E satul tot o zarvă de cu noapte,
Dă-n clocot grâul fiert, cu miere,
În zornăitul nucilor, departe,
Freamătul vocilor cu neaua piere...
 
În Bărăgan colindele porniră
S-așeze în câmpie veste...
Iubirea Lui Iisus prin om respiră,
Zăpada curge ca-n poveste...
 
Doi țânci cu ochii galeși se proptiră
În pragul căsuței cu cerdac.
Din cântul lor, cu steaua, răsăriră
Fecioara și pruncul împărat.
 
Lumina sfântă strop cu strop pătrunde,
Candelă cu flori de busuioc,
În inimă curată se ascunde.
Li-s ochii umezi, urare de noroc...
 
Imaculată neaua se revarsă
Peste coline, peste sate...
Râd cozonacii rumeni de pe masă
Și merele-n arome coapte.
 
Țăranul își îneacă vorba aspră,
Ținând căciula-n mâini ascultă
Cântarea, floare roșie în glastră.
Troiene de zăpadă cresc pe luncă...
 
Îmbrățișează cu privirea câmpul,
Sărută brazda și se-nchină.
Belșug și mulțumire-i în colindul
Ce-l poartă cu Iisus de mână.
 
CÂND TIMPUL OBOSI...
Odată, când timpul obosi
De-atâta clemenţă, aşteptare,
Să desluşească a lor stare,
Pe la români un spirit se găsi.
 
Bigoţi, trudeau la o plăcere,
Ce îi dorea pe toţi îngenuncheaţi,
Ba deseori de spate aplecaţi...
Un obicei ? Doar o părere ?
 
Din ei au şi băgat de seamă
Cine îi stânjenea la-ngenuncheat...
L-au alungat din sine, l-au blamat,
Umil l-au ţintuit în ramă.
 
În loc, Egoul, mic împărat,
Măiestru fu pregătit să fure
Puterea dorinţelor obscure.
De mărginire... liber claustrat.
 
Cum mărginita înflorire
Oricare minte cucereşte parcă...
Şi minţile obscure încearcă
Să stăpânească-ntreaga fire...
 
Pun bunul-simţ în largi carafe,
Îl dau pe gât pahar, după pahar,
Beţie curge-n simţuri dulce-amar,
În cugete confuzie şi gafe...
 
Mila suprimă orice lege,
Celor certaţi cu munca-i adăpost.
Minciuna şi hoţia îşi fac rost
Când nepăsarea este rege.
 
În somn, conştiinţele uşor
Ţes indulgenţele, fir mătăsos...
Închid ca într-o nimfă, lunecos,
Viaţa... Abis, abis... în jurul lor.
 
Oamenii fluturi vor să zboare,
Străpung cu aripi forma plină.
Captivi, au frica de lumină
O dureroasă încercare...
 
Un Christ zâmbeşte trist din ramă...
Cei mulţi stau în voinţă-ncătuşaţi,
De pofte şi plăceri îngenuncheaţi,
Luptând cu propria lor teamă.
Mioara Oprişan (Însurăţei - Brăila)
 
ATITUDINI
FILOVRĂGEALA, FILOSOFIA ÎMPINSĂ DE MEDIOCRITATE PE CENTURA CUGETĂRII
Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”.
Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”. (Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul...”)
Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.
Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.
Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră:
1) Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.
Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.
Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii...
Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul  intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte...
Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot.
Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări...
N.B. Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.
Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016?
Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător...
2) Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?...
Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.
3) ”Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor...
Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.
Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.
Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:
a) Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;
b) Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.
4) Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui...Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)
Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.
Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!
Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii