ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 71 (Ianuarie 2015)

EDITORIAL
2015
“Începând cu Moş Nicolae şi până dincolo de Bobotează, în perioada sărbătorilor de iarnă oamenii sunt mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi şi fac gesturi minunate faţă de cei dragi şi nu numai. Fie ca această perioadă să vă…” bla, bla, bla…!!!
Cu fiecare idee a sărbătorilor de iarnă devenim foarte ipocriţi, zâmbind mai cu poftă faţă de cei din jur, urmând programatic scenariul responsabilităţilor pe care le avem în societate. Mimăm senzaţii atât de false, demne de cel mai perfid actor care, deşi a plecat de pe scenă, intrând bine în pielea personajului, se dedublează până în punctul în care, chiar crede şi el în fantasma scenariului.
Minciuni pe ritm de politică la TV intonăm ocultaţi de aburii levitaţiei repetiţiei cu care ne scufundăm an de an prin această glaciaţiune a diplomaţiei, a complezenţei, a educaţiei dusă în latura nenaturalului, a nefirescului, a minciunii. Ne zboară cerul pe fereastră când, în mod normal, ar fi trebuit să-l salvăm în suflet, acolo, curat, ferit de orice contact uman.
Cum ne-ar fi aceste zile departe de foşnetul semenilor? Greţos gând, nu? Ce să facem cu atât de multă sfinţenie, când ritmurile dansante ne aduc mirosul de coca al originilor aztece, în care omul se responsabiliza cu tocmai-ul acum petrecut mâine?
Minţim de la ultimul soldat, până la înaltul comandament al nesfârşitelor zile din decembriile vieţii şi descompunem respiraţia trandafirului mai roşu decât drapelul, pe care secera şi ciocanul ni-l aducea pe Moş Gerilă, ca dar al chezăşiei cu care ne minţeam conducătorul, ni-l minţeam pe „cel mai iubit fiu al poporului”, aşa cum şi el - prin întreg aparatul de stat - ne îndobitocea cu cincinalele societăţii multilateral dezvoltate, utopia, care avea să-i aducă sfârşitul tot în… decembrie, taman când creştinii galaxiei celebrează naşterea Fiului. Ce sacrilegiu mai mare pentru un popor ar fi să-şi omoare conducătorul în Crăciun? Iliescenismul, responsabilul paradigmei, cu siguranţă sărbătoreşte încă o dată pe masa pătată de sângele celor care şi-au dat viaţa, ca să-i ştie morţi pe ceauşişti. Cât de mincinos îţi poate fi zâmbetul, ştiind că decembrie este luna lumânărilor aprinse, întru martiriul celor ce nu şi-au insinuat dorinţa de a striga spre libertate? Prin gaura stemei decăzute de pe tricolor se hlizesc astăzi oamenii vorbitori ai aceleiaşi limbi, deloc zbârciţi de amintirile celor 25 decembrii lacome, picurate în clepsidra istoriei contemporane, o istorie ca o poveste cioroiană, dată în doze de cinci minute pe sticla plină de curent electric şi unde herţiene, mai abitir mincinoase ca în 1989.
Stâlpic în mers, privesc spre sinceritatea valurilor… Dacă ele ar avea puterea să spele ipocrizia, am putea scăpa de umbră, singura repetiţie cu care ne minţim a sărbători. Sub streaşina privirii, scrutez orizontul imaginar din amonte în aval, la km 170, punctul terminus al Dunării maritime. Îmi descalţ obiceiurile proaste şi păşesc pe reumatismul scoicilor amestecate cu nisipul de peste vara turiştilor, ce-şi ascundeau mucul de ţigată şi libresse-ul din slipul de peste zi, exact sub prosopul cu care se făceau una cu pământul din care s-au întrupat. Bronzolul pluteşte şi acum ca o mâzgă în valurile reci, la fel de reci precum sufletele decembriştilor.
Vibraţii de tot felul mi se preling de sus în jos, descărcându-se prin contactul cu umezeala nisipului, pe care însămânţez urmele tălpilor, într-un drum care nu duce spre niciun alt anotimp. Merg şi vorbesc în tăcerea mea, deloc singulară. Din când în când, mai nechează un pescăruş, mai înjură un albatros, pe substratul valorilor din răsăritul patriotismului şi dorului de bacovianismele, cu care ne vopsim şi acum literatura. Scâncesc dedesupturile unor versuri, dar le fac rapid cadou fluviului preţuitor de suveniruri ecologice, apă mai mincinoasă decât curiozitatea barjelor din tranzit, ce oferă - dincolo de hublouri – orizontul vieţii marinăreşti, cu sau fără drapel roşu, galben şi albastru la pavilion.
Minciuni din adâncuri se revarsă la picioarele-mi deloc obosite, minciuni care-mi piaptănă privirea ce înoată zăpăucă peste talazurile murdărite de albul spumei, în contradicţie flagrantă cu tapetul brun-verzui al culorii standard. Pictez în pixelii imaginaţiei soarele zgârcit sau, mai bine zis, scârbit de atât decembrie românesc, forţând draperiile frăgezite în norii rogvaiv-ului ariei semantice, la asorte cu masa lichidă aflată sub linia orizontului.
Din aceeaşi minciună apare şi banca, singurul sprijin al ideilor mele, pe care îmi desfăşor CNP-ul, ca nu cumva să uit că, şi în decembrie, tot o înşiruire de cifre sunt, „sentimentale” şi „calde” precum calota antarcticilor de la antipozi. Mă învelesc în pufoaica destinului, cu ochii la fel de holbaţi spre minciuna estică, făcând pasenţe cu amintiri ce nu-mi aparţin, iniţiind chiar şi nişte zaruri peste ţintarul lemnului băncii sub care picioarele-mi leagănă firicelele de nisip, adunate să-mi mintă în continuare vacanţa de vară, primitoare pe malul drept al apei, exact vizavi de oraş. Denumirea „Plaja Perla” aduce miros de mititei la grătar şi cântece patriotice, tot din acele timpuri când, după 23 August, oamenii de la oraşe şi sate sărbătoareau pe 30 Decembrie, Ziua Republicii.
Scot de la brâu pistolul, îl încarc cu mp3-uri şi ţinţesc în obsedantul 2014. Niciun recul în frecvenţele citizen band, doar şoferii de TIR-uri îşi îndulcesc înjurăturile la adresa drumarilor surprinşi ca într-un instantaneu de joasă speţă între faptă şi plată. Televizoarele, prin retrospectivele lor, încă mai amintesc de banner-ele electorale, din toamna intrată în istorie.
Melodiile defazate în graniţa naturală a ţării, nu au consistenţa radiaţiilor gândurilor lăsate pradă negativismului. Malul este inundat de zgomotele restaurantelor plutitoare şi a celor ce-şi trăiesc viaţa prin prisma dinţilor de la furculiţă. Ziua de mâine înseamnă o nouă luptă cu stomacul, din ce în ce mai neîncăpător, ca un aspirator veritabil de E-uri. Viaţa materială este ridicată la rang de religie, iar ianuarie 2015 nu are cum să reprezinte un nou cincinal, ci doar o simplă filă de calendar, dar şi scandenţa pentru o serie întreagă de utilităţi.
Gerul nopţilor şi zăpada vremurilor împletesc versul iambic al melodiilor compuse de la Gurvern, cu participarea extraordinară a celor de la Fondul Monetar Internaţional, traduşi în fapte prin politici fiscale cu inflexiuni isăresciene, chiar dacă dirijorul a solicitat modificarea Legii Învăţământului, cu sens retrograd pentru „doctorii de Catania”.
Ianuarie 2015 nu aduce viitorul promis acum 25 de ani. Este o sacoşă simplă, care merge spre piaţă, ca de acolo să facă returul către domiciliu. Acest traseu reprezintă idealul românului bulversat de cei 9% TVA la cărţi, motiv pentru care şi limba română a acumulat tendinţe de „gadget”, fără nicio noimă, înghiţind tot felul de termeni şi expresii englezite de „oamenii din presă”, buimăciţi de gândul că, cine ştie, poate cineva în Parlament ar putea genera o lege a neologismelor.
2015 este un an, după unii decisiv, fără însă a suplini cu judecăţi de valoare tendinţa spre tragic a termenului, iar după alţii, coada celorlalţi deja scurşi, de când clepsidra democraţiei a fost întoarsă în toată Europa Răsăriteană, de o mână dibace, dar care nu are nicio legătură cu Dumnezeu, deşi ni se tot insuflă acest lucru prin portavoci, acordate pe frecvenţe vestice.
Minciuna, ca şi coloană vertebrală a manipulării mondiale, nu are cum să evite România. Legi noi şi fapte cu meşteşug vor ţese scenariul devenit halucinant de ceva vreme, cu privire la însăşi existenţa noastră ca naţiune. Prostia, îmbrăcată în blugii rupţi ai democraţiei atlantice, se va da din nou în spectacol, iar politicienii, ca si simpli actori, vor face valuri pe televizoare, în drumul lor de la conace spre clădirile statului dâmboviţean, pe ruta ocolitoare din bulevardul altui spectacol, cel al luptei cu corupţia. Nimeni nu aminteşte de funcţia „reset” de care tot vorbesc prin rândurile mele de mai bine de cinci ani încoace. Nimeni nu are suficientul curaj să spună că e nevoie de o schimbare totală a tot ceea ce înseamnă termenul „politică” în româneşte. Evident, minciuna cu europenismul său, va fi în continuare paravanul după care, chiar din ianuarie, 2015 o să ungă sarabanda mediocrităţii şi a inculturii, ridicată la rang de normalitate.
Blestemul cuvântului „libertate”, rostit prin gaura de la tricolor, în ultimul decembrie ceauşist, încă nu s-a ridicat de peste noi. Istoria ne aminteşte de ropotul ovaţiilor plenarelor congreselor Partidului Comunist şi a Marii Adunări Naţionale, prezentul ne repetă că suntem o ţară membră UE şi NATO, iar dacă, din când în când mai apare câte o altercaţie la cozile secţiilor de votare, avem grijă să întrerupem transmisia, pentru că, nişte calupuri publicitare sunt mai bine primite de românii excesiv de consumatori, decât realitatea vremurilor zaharisite de siglele televiziunilor româneşti doar cu numele, pentru că acţionariatul nu a cunoscut sintagma „creştin” niciodată. Spectacolul ieftin asigură lipsa de reacţie civică, riposta pe care oamenii de rând o pot da în faţa regimurilor de orice fel. Pe seama unui fals patriotism, 2015 va fascina românul de rând, decăzut de la o lună la alta, ajuns în pragul corigenţei civice, naţionale, europene şi chiar umane. Din această perspectivă este aproape imposibil să vorbeşti despre un viitor demn, despre o coloană vertebrală catifelată de verbe la imperativ. Subiectul şi predicatul se scriu cu cerneală de la Bruxelles, tastele ecranului sunt controlate de la Washington, mause-ul are în permanenţă săgeata cu vârful orientat oblic, iar internetul, deşi se bate cu pumnii în piept că este liber, are cookie-urile arestate de servere a căror IP-uri nu ştiu ce-i aia intimitate.
Suportă cineva îndoiala? Poate 2015 o să fie altfel. Va fi altfel, dacă vom avea curajul să renunţăm – fie şi în gând – la minciună. Bobul de speranţă poate să încolţească numai dacă substratul intelectual are suficientă maturitate şi voinţă de acţiune.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
LUCA CIPOLLA – UN ITALIAN CE SE EXPRIMĂ FOARTE BINE ÎN ROMÂNEŞTE
Luca Cipolla s-a născut pe 17 nov. 1975 şi este angajat al unei societăţi a cărţilor de credit. Este cetăţean italian, locuieşte la Milano, dar activităţile profesionale l-au adus des în România. Pasiunea către scris, către versuri îşi are rădăcinile încă din adolescenţă, iar contactul cu România i-a mai scos în evidenţă încă o latură deosebită şi anume pe cea de traducător. Colaborează în prezent cu numeroase publicaţii literare de limbă română şi participă cu maxim interes la diverse competiţii literare.
Stimate d-le Luca Cipolla, pentru început aş dori să ne spuneţi dacă vorbim de un pseudonim literar, sau pur şi simplu acesta vă este numele.
Luca Cipolla este numele meu adevărat.
Am înţeles că încă din adolescenţă cochetaţi cu versurile. De unde această pornire, cine a fost persoana care a reusit să vă canalizeze energia creatoare către versuri?
N-a fost o personă; am început să scriu versuri cu primele iubiri şi dezamăgiri ale adolescenţei, cred că inspiraţia a ajuns natural din cauza sensibilităţii mele.
Aveţi o predilecţie către limba română. Numărul mare de colaborări cu publicaţii de limba română, precum şi multe din creaţiile dvs. Artistice sunt legate de această limbă. De unde a pornit înclinaţia?
Am călătorit mult în România şi am început să învăţ limba în regim autodidact; scriam deja poeziile şi le traduceam în limba franceză; când la Bucureşti m-am întâlnit din întâmplare cu dl. Ion Iancu Vale, directorul fondator al revistei Climate Literare. Am început să-i trimit nişte versuri de-ale mele şi să traduc toate poeziile în limba română. Aşa am căutat pe net adresele de e-mail din alte reviste  cărora le-am expediat texte.
Literatura italiană este una la fel de bogată ca şi cea română. Puteţi să ne spuneţi ce autori italieni vă sunt pe plac? Există un curent al literaturii italiene faţă de care să aveţi afinităţi?
Sunt mai multi autori italieni care îmi plac, printre aceştia aş dori să amintesc nişte poeţi din secolul al XX-lea, precum: Giuseppe Ungaretti, Sandro Penna, Cesare Pavese şi Alda Merini. Da, dar este vorba doar de o afinitate, poate mai clar putem vorbi despre un mix de ermetism şi modernism cu câteva aspecte ale doctrinei filosofice spiritiste.
Să vorbim un pic şi despre tematică. Ce anume abordaţi în versurile dvs, ce teme vă sunt pe plac?
Tematica depinde de inspiraţia pe care o am în câteva momente şi inspiraţia este ca o cascadă a stelelor căzătoare în cerul sufletului meu, un fel de lumină care se vede numai de câteva ori şi că trebuie să o prind şi să o traduc în versuri.
Dincolo de actul creator vă ocupaţi şi de traduceri. Ce ne puteţi spune şi despre această latură?
Traducerea a fost felul de a-i face cunoscute publicului român textele mele, deci are un rol important aşa cum îl are fidelitatea traducerii. De fapt iubesc mai mult să traduc din româneşte în limba italiană decât invers.
Cum îl putem defini pe prozatorul Luca Cipolla? Ce vă este mai dragă, poezia sau proza?
Cu siguranţă, mi-e mai dragă poezia, mă exprim mai bine prin versuri decât cu proza.
Pentru ca actul creator călăuzeşte sufletele înzestrate cu talent, iar talentul nu trebuie lăsat să doarmă, ce pregatiţi pentru viitor? Ce noutăţi editoriale aveţi pentru publicul avizat?
Voi scrie mai departe, voi scrie cât lumina îmi va dărui inspiraţia să scriu; noutăţile sunt legate de publicaţiile pe revistele literare, de traducerile poeţilor români şi de participări la câteva concursuri de poezie. Sper să am în viitor posibilitatea de a tipări o carte de poezii cu o editură serioasă şi cu o distribuire bună în Italia sau/şi România.
Relatia dvs. cu publicaţiile literare de limbă română este unaedificatoare. Aţi participat inclusiv la diverse competiţii, unde aţi şi fost premiat. Credeţi că poezia şi/sau proza dvs. are ceva special?
Nu, depinde din felul cu care reuşesc să reprezint senzaţiile mele, să exprim prin cuvinte lumina aceea care mă inspiră. Poezia este o fulgerare şi un mijloc.
Pentru final vă rog transmiteţi un mesaj cititorilor revistei ZEIT.
Aş dori în primul rând să-i salut cordial pe cititorii revistei Zeit şi nu doar să-i invit să citească revista şi literatura frumoasă cuprinsă înauntru, ci să devină şi ei poeţi în viaţă, indiferent de locul lor de muncă şi interese, căci poezia e încă un fel de a privi lumea, creaţia, viaţa, este iubirea şi lumina şi fiecare din noi poate fi poet.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
UN DEBUT PE DEPLIN ONEST: MEANDRE, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU[1]
A apărut, în literatura română, un nou poet (şi această apariţie se face, acum, in anno Domini 2012, în mod oficializat - demn, pe uşa din faţă, prin volum de debut!): CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU (director al unei deosebit de curajoase şi meritorii reviste, de literatură, cultură şi atitudine – revista ZEIT - Brăila).
Volumul MEANDRE (Editura ZEIT, 2012), bilingv (în franceză şi română – traduceri realizate de CAMELIA MARIA ANGHEL/SILVIA ANGHEL), este prefaţat de DUMITRU ANGHEL. Laudativ. Poate, oarecum excesiv-laudativ – entuziasmul scuzând doar parţial gongorismul unor afirmaţii ale prefaţatorului: Volumul de versuri MEANDRE reprezintă debutul editorial al poetului CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU, cu o lirică modernă, novatoare şi îndrăzneaţă, protejată de draperii grele de sensuri noi (…). Poetul îşi asumă, deliberat, riscul promovării unei poezii cu totul nouă, modern peste poate, virtual învingătoare şi cu aderenţă la un cititor (…) – fără rezerve şi profesional, promovează şi impune, în lirica românească de ultimă generaţie o tehnică poetică foarte nouă, cu accente cyber-poetry, manieră cunoscută doar în mediile literare din SUA şi Canada… etc. etc. etc…
Ai impresia că DUMITRU ANGHEL vorbeşte cel puţin despre Maiakovski, dacă nu de un neo -Arthur Rimbaud!
Nu, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu revoluţionează nimic şi pe nimeni, nu promovează (pe nimeni şi nimic) şi nu impune – nimic şi pe nimeni! Nici măcar lirica sa nu e protejată de draperii grele de sensuri noi. CĂTĂLIN MODOVEANU debutează. Atât. Cum o face, asta este altceva – şi ne propunem să analizăm fenomenul, fie şi pe scurt.
A DEBUTA – înseamnă a te pregăti şi a-ţi asuma să înfrunţi încercări letale, capcane seducătoare spre neant, spre orgolii sterpe, spre...tot ce te va apropia, treptat şi teribil-grav, secătuitor de forţe obişnuite şi sublim (întru ne-obişnuire/grea-obişnuire!), de Revelaţia Sinelui-Cel-Ocultat, de fanta cosmico-spirituală, prin care începi să vezi/recunoşti/identifici şi smulgi măştile oribile şi exaspera(n)te, ale aparenţelor unui fenomenal pervers şi pervertit, chiar şi/mai ales în inima Dumnezeirii Artei! Nu e nicidecum o sărbătoare, cum mai pare (chiar şi în aburii otrăviţi ai scepticismului sinucigaş, de azi!), pentru unii naivi... – ci este pregătirea lui Oedip, de a coborî, de viu, pe AXA LUMII, până la limita ultimă a OSIEI COSMICE - adică, în INFERN. Pentru a căpăta, apoi, în faza de iniţiere smerit-înţeleaptă, dreptul ascensional, de a asalta, în vârtejuri concentrice (în jurul aceleiaşi AXE/OSII, dar tentând sensul invers!), prometeic şi hristic (simultan!) - CERURILE.
…Noi nu agreăm acest soi de critică de întâmpinare, care se bazează pe etichetism, iar nu pe criteriile, severe şi mult mai convingător-relevante, ale ESTETICII. Din pricina acestor etichetişti, fără nicio bază în afirmaţiile lor, şi care măresc decibelii la trâmbiţă, fără să le-o ceară nimeni, avem de-a face, în literatura română contemporană, cu fenomenul, tot mai intens proliferant, al imposturii artistice. Al falsificării Zeului-Artă – deci, al trădării Sinei Cosmice noiciene.
…Norocul lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU (poate!) este că şi-a scris poemele înainte de a fi dat volumul spre prefaţare… Altfel, cine mai ştie, înregistram un nou rebut, în lumea literelor.
Din fericire, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu şi-a luat-o în cap, şi-a văzut de truda onestă la stihurile sale – şi, astfel, se poate înregistra, în literatura română, încă un debut poetic, DEPLIN ONORABIL.
Că nu totdeauna i-a ieşit ce şi-a propus… e firesc! Doar are, înaintea sa, dacă s-a decis să se sacrifice, integral (sau… cam pe-acolo!), pe altarul Euterpei – VIAŢA ÎNTREAGĂ! În definitiv, bănuim că titlul volumului (MEANDRE) conţine şi autoreflectarea conştiinţei artizanului-poet, care ne comunică, astfel, într-un singur cuvânt, o ars poetica integrală: actul poetic este compus (printre altele) şi din Încercările Labirintului!
Poetul debutant este merituos tocmai prin faptul că NU încearcă să revoluţioneze (s-ar prăbuşi, sub greutatea uriaşei răspunderi!) – ci îşi încearcă, doar, aripile. Poezia sa este una de experiment personal (harnic şi plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a subversiunii cuvintelor, întru posibila muzică!) – nicidecum unul …internaţional!
A încerca, într-un volum conţinând doar 65 de poeme, sute de hierogamii ale Logos-ului – da, acesta este un merit real şi pe deplin lăudabil!
Totul este, la CĂTĂLIN MOLDOVEANU, atât de proaspăt-onest, întru dilatarea pupilei, obsedată de amănuntul ne-semnificativ - întru inocenţa actului de auto-labirintizare! - încât i se pot/trebuie să i se poată ierta multe stângăcii!
Cum remarcă şi prefaţatorul (de data aceasta, în mod corect!), CĂTĂLIN MOLDOVEANU experimentează şi în domeniul structurii strofice: două strofe (o nonarie + o cvinarie), la care adaugă (cu efecte variabile, de la caz la caz, de la poem la poem) un vers final, intenţionat a fi concluziv. Uneori, este ceea ce s-a vrut - …alteori, finalul stih se rupe de corpus-ul poemului (cazurile din finalul poemelor: cf. Stare, Meduza, Sălcii, Pădure, Jderul, Economie, Peste buze-n setate… etc.)… şi, de câteva ori, chiar se autonomizează, precum Poemele într-un vers (Editura Cartea Românească, 1936), ale lui Ion Pillat (cf. Încremenire: simplificând verticala,  cf. Parcul lor…: La taina cuponului de pensie…, cf. Mutare: De dorul cititorului…, cf. Literă de lut: Şi s-a numit cuvânt… etc.). Sunt, e drept, şi poeme integral banale – cf. Banii…: Râd monedele de bancnote/Că în nimicnicia lor profană/Metalul din ele scos la mezat/Valorează mai mult decât/Plasticul cu fir metalizat (pentru economie editorială, am citat doar cvinaria – ceea ce nu schimbă, cu nimic, ratarea…) – dar, din fericire, astfel de cvasi-poeme sunt excepţii, în onestul volum al lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU!
Nu se justifică, semantic (decât rar şi cu totul aleatoriu!), punctele de suspensie, puse după majoritatea titlurilor: Cavernă…, Copacul şi melcul…, Culorile gri… Floarea de colţ…, La capăt…, Linii… -  etc. etc.
…Mai sus, însă, afirmam că Poetul debutant este plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a subversiunii cuvintelor, întru posibila muzică. Este un adevăr, demonstrat prin beţia de hierogamii, în lumea verbum-ului (uneori, captivarea este în lumea zeilor, alteori, în mlaştina delirului verbal): hematii pe terasa unei vene (cf. Evadare în interior), suburbiile conştiinţei (cf. Călifarul), pedante mişcări de translaţie (cf. Contemplare), frig ancestral (cf. Nesomn…), cadranul hidrografiei, delta nemuririi, răsăritul atlasului geografic (cf. Râul), mări veninoase (Cu ace…).
Destul de greu, dar DELOC IMPOSIBIL! -  putem desprinde chiar versuri întregi/grupaje de versuri, nesubminate de preţiozitate/pretenţiozitate (de felul: mal latifundiar, mlaştini prutiene – cf. Sălcii…, sau: pretenţii antropice – cf. Râul, sau efortul aristotelic – cf. Cavernă…), sau de expresii redundant-pleonastice (timpul varsă orologii – cf. Meduza) – versuri uimitor de tandre - rar (dar nu… inexistent!) cvasi-vizionare:
- Se iveşte o altă zăpadă/Verticalizată de jos în sus (cf. Ploaie);
- Din istorii cu turci şi haiduci/Rătăciţi fără cai şi potcoave (cf. Sălcii…);
- Nisipul se adună pixelat/La rezoluţie inferioară (cf. Electromagnetism);
- Prin basme în valuri de seară/La margini de lumi şi de existenţă/Unde claviaturi de orgi infinite/Eludau sentimente din suflete goale (cf. Nemurirea…);
- Afară se expugnau sentimente/La pieţe de gross, în baxuri cu verighete (cf. Stare…) etc.
...Poeme cu substanţă, pe alocuri, chiar cu neaşteptată vigoare, gen: „Cer decăzut ca oglinda/În albastrul de stânci/LA FEL DE ABSURDE ŞI GOLAŞE/PRECUM ROCILE CĂZUTE PE BRÂNCI.//ŞI REVĂRSATE CA MAREA…” (cf. Stâncile teşite). Sintagma “rocile căzute în brânci” surprinde, după cvasi-banala formulare “albastrul de stânci” - …sau după neclara, din punct de vedere cosmico-ideatic, comparaţie metaforizantă: Cer decăzut ca oglinda. OGLINDA, conform mitologiei asiatice, încifrează o simbolistică extrem de îmbietoare/ofertantă, prin profunzimea ei mistică: tărâm de hotar, al înfruntărilor şi biruinţelor succesive, ale lumii iluziei asupra iluziei lumii – şi viceversa…!
...Salutar, dar prea ostentativ, efortul de a transcende spre metaforă (se aude, parcă, un icnet, înainte de a se naşte peisajul selenaro-metaforic: Munţi imaginari/Din geografii/ascunse de lume/Fără definiţii geologice/Dorm sclipind prin atlase – cf. Stâncile teşite – saltul de la banala sintagmă geografii ascunse, la generozitatea cosmic-metaforică a sintagmei dorm sclipind prin atlase provoacă neîncredere (a lectorului) în potenţialul real al Poetului, cu toate că nu e DELOC cazul; sau, în alt fel: Sintagmă neprogramată/Într-o propoziţie lipsită de/Sensuri şi predicate/Adjectiv ascuns de vocabular/În noaptea sclipitoare, foaie albă/Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte/Prelungită pe degete/Banderole cu inspiraţie maximă – cf. Inspiraţie… - Poetului parcă i se face frică de reuşita personificant-metaforizantă Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte – şi eşuează în mediocritatea sub-metaforică Banderole cu inspiraţie maximă”).
Frisoanele curg peste umeri/Zguduie umbra paiaţei/Ascunde intimitatea momentului/Prelungită de lumânarea aprinsă/În eroarea torentului/Creaţiei… – cf. Inspiraţie.
Chiar şi eroarea torentului apare ca o forţare jenantă, în registru metaforic - după banalitatea sintagmatică Ascunde intimitatea momentului…!
….Unde nuanţe de stihuri/Împing precum taifunul/Pupa epavei cu propoziţii/Aduse din indiile gramaticii – cf. Nesomn. Indiile gramaticii este frumos spus (de-a dreptul mirific!) şi mistico-magic, metafizic sugerat – dar, când indiile gramaticii succed unei formulări cam siluite, ratate ca avânt interstelar (pupa epavei cu propoziţii) – atunci, se diminuează forţa de impact, asupra doritorului de aventuri metaforice, cititorul avizat.
Mâinile creierului (cf. Literă de lut) – nefericită alăturare de cuvinte: un creier cu mâini nu mai are nimic poetic, ci doar… proletar! La fel, prea simplisto-paşoptistă şi sintagma: câmpiile mesopotame (cf. idem). De ce mesopotame? Ca să rimeze cu ideograme?
Vorba lui nenea Iancu: Nu face pentru ca să… Sunt prea izbutite poemele, în general, pentru astfel de eclipse poetico-supralingvistice!
Interjecţii scabroase devine mult prea banal… - după superbele suburbii lexicale (metaforă mustind de rosturi şi tragedii metafizice ale Logos-ului contemporan, dar şi de ideatică steiner-iană şi guénon-iană)!
…Ceea ce, însă, determină o reacţie decisă, din partea noastră, este mult prea marele coeficient de narcisism al Poetului – care se îndrăgosteşte (febril şi delirant, precum fascinatul luciferico-faustic, dar aflat, încă, în zona penibilului exoteric: UCENICUL VRĂJITOR! - ceea ce produce, uneori, şi  redundanţele sus-menţionate!) de eprubetele combinaţiilor/hierogamiilor sale de cuvinte, dar… pierzând, cu totul, din vedere, PERSPECTIVELE COSMICE ALE PROPRIEI POEZII! Nu ajunge să vorbeşti de soare, lună şi stele, ca să creezi perspective cosmice. Trebuie să-ţi sacrifici cuvintele, pentru/întru CÂNTEC/ARMONIE TOTAL-ORFICĂ!
Degeaba vorbeşti de păsări planate - pentru a le încleia, apoi, divagant şi vagant, printre semantici obscur-labirintice, de felul cuiburilor din crengi peste crevase/Doar de fotografii amatori dibuite – cf. Drumeţie - …degeaba supralicitezi, chipurile, Muntele MERU, prin sintagme, de tipul potecile geografiilor endemice sau crestele semeţe ale radiaţiilor… dacă, apoi, înmlăştinezi, toate imaginile, în amănuntul grosier-material, orbitor de zbor, în Prakrti: melcii bocancilor în urcuş… sau în banalitatea străjuiesc văile mioritice!
Degeaba îţi faci curaj de verticalizare, întru perspectivă cosmic-demiurgică, prin luna care bate albul de pe taste/lovite-n pustie de degete oarbe – dacă toate eforturile astralizării sunt pierdute/epuizate în divagaţii şi sinusoidale imagistice care nu mai pot fi urmărite (meandrele, de obicei, nu ucid RÂUL, ci-l conformează!), ci devin îngreunătoare de aripi şi ocultante de zări şi eliberări spre globalizarea semanticii poemului: …corzile vocale ale harpei/acordă octave pe claviaturi/insomnia iluziei pe portative//notele adună la difuzare/simularea bifonică a partiturii… (cf. Sunete) - …şi unde, o, Doamne, mai este/rămâne LUNA, cu apanajul ei de …degete oarbe?!
CĂTĂLIN MOLDOVEANU ajunge la delir gongorizant de cuvinte, nu din infatuare, ci din curiozitate şi exces de încântare/auto-fermecare (cum am zis, mai sus: narcisiacă!), faţă de potenţele infinite ale Logos-ului descoperit, în etapele trudei sale. Dar aceasta înseamnă să nu ţii cont că, Poet fiind, eşti, implicit, un COMUNICATOR! Eşti NU persoană privată -  ci CĂLĂUZĂ A UMANITĂŢII. Sau, cel puţin, aşa s-ar cuveni să fii.
Concluzii:
1) Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU este una de tentaţie curajoasă, de avânt experimental viguros (cu puternice ambiţii şi, destul de des, cu reuşite pe măsură!) – avânt lingvistico-stelar şi lingvistico-chtonian, în egală măsură…. din păcate, pierzând, pe drum, luciditatea (dar şi avântul!) perspectivei.
2) Ar fi de dorit o mai mare RĂBDARE MEDITATIVĂ, APROFUNDARE LUCIDĂ A ESENŢELOR, CONSTANŢĂ ÎN CONSTRUCŢIE, CONTINUITATE SEMANTICĂ ŞI RITMICITATE, în elaborarea metaforelor şi alegoriilor – transformându-le în DRUM INIŢIATIC, iar nu în zări de… mlaştină!
3) …O ultimă alegaţie: Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU aşteaptă, cuminte şi cu un potenţial semantic remarcabil – maturizarea şi înţelepţirea iniţiatică, tranzitarea metanoică, dintr-un univers PERSONAL – în celălalt, cu largi perspective VIZIONAR-IMPERSONALE (…încă precar exploatate şi autorevelate, de către Poet)!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]-Cătălin Moldoveanu, MEANDRE, Editura ZEIT, Brăila, 2012.
 
REVERENTE CRITICE...
ÎNTRE FANTASTIC ŞI REAL – O CĂLĂTORIE A SPIRITULUI1
Am avut, ca şi în alte dăţi, ocazia de a citi (pe rând, pe fiecare) cele cinci povestiri, din cartea profesorului Adrian Botez, “Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri fantastice” şi pot să mărturisesc, acum, că impresia lăsată de povestirile adunate în volum e mai puternică: laolaltă, povestirile spun, parcă, mai mult, parcă altceva!
Să mă explic: în orice carte străbate, vrând-nevrând, intenţia de comunicare a autorului, gândul său tainic, cu privire la ceea ce are de spus. Iar profesorul Botez nu este un autor oarecare. În cele cinci povestiri, el amestecă într-atâta realul cu imaginarul, încât te întrebi, pe bună dreptate, dacă mai are vreo importanţă faptul că abatele a existat cu adevărat, sau e doar o plăsmuire, realizată cu meşteşug, de autor. Mai întâi, numele: are un parfum iberic tradiţional, autentic, imposibil de tăgăduit: Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara! Parcă şi vezi un zid, dintr-un castel de piatră, garnisit cu portretele, întunecate de negura anilor, ale bărboşilor şi mustăcioşilor înaintaşi. Pe urmă, amănuntele, unele istorice, care par de netăgăduit, localizările, în spaţiu şi în timp, conferind o impresie de autenticitate, greu de pus la îndoială. Apoi, poveştile! Atâta talent de narator i-a hărăzit creatorul său abatelui, că te intrebi, nedumerit, cine povesteşte? Autorul, pe care îl ştiu, sau aburoasa persoană a abatelui, poposit, parcă, din adâncimi de veac, înfăşurat într-o rasă ponosită de călugăr (franciscan, pe câte înţeleg), drept în faţa ta, ca să dea glas uimitoarelor întâmplări, care de care mai minunată. Mărturisesc, sincer, că eu nu văd  carne pe trupul abatelui, alta decât a autorului cărţii. El este, în carne şi oase, povestind, cu gura altcuiva, încă una din minunatele plăsmuiri care îi cutreieră mintea şi pe care, în neasemuita sa dărnicie, ni le împărtăşeşte.
Am citit, desigur, destule povestiri intitulate “fantastice”. Cele ale lui Eliade aduc în discuţie, aproape exclusiv, problematici foarte omeneşti. Relativitatea spaţiului şi timpului, precaritatea ideilor omeneşti despre posibilele  lumi şi, mai ales, despre cauză şi efect… -  în fine, nu despre asta e vorba acum. În povestirile, zgârcit drămuite, ale profesorului Botez, dansează, ca nişte adevărate iele, ideile! Îndrăzneţe, unele, altele aproape de erezie. Mi se năzare că le-aş fi desluşit, pe  câteva dintre ele.  Fin cunoscător al creştinismului, autorul aduce în discuţie mai multe decât lasă să se vadă fiecare povestire luată separat, transgresează spaţiul real, intră, plin de curaj, în lumea “ceealaltă”, nevăzută, “ceea lume”.
E zugrăvită moartea, altfel decât ne-am obişnuit (?), nu un schelet drapat în negru, cu o coasă pe umeri, metaforă palidă, scornită, parcă, de o minte prea simplistă, ci moartea  apare, în viziunea autorului, ca o femeie imposibil de seducătoare, răspândind o groaznică lumină pârjolitoare, indecentă aproape, care provoacă, într-adevăr, catastrofe teribile. “Experienţele” abatelui sunt prezentate cu un realism atât de izbitor, de viu, încât totul devine aproape cinematografic:
 “Tânărul se azvârli, cu trup şi suflet, ca-ntr-o adevărată explozie a fiinţei lui,  la pieptul iubitei celei imposibil de frumoase, cu plete-albe-de-flăcări, luminând oceanele universului tot”.
Dar descrierile! Abundenţa amănuntelor este aproape picturală, căci, acolo unde un povestitor neexperimentat ar “tuşa”, grăbit şi neatent, un soi de  caricatură,  Adrian Botez pictează cu lumină şi umbră, totodată, cu penelul aburos al metaforei în proză. Am amintit aici (fără să mai citez, spre a vă îmbia la lectură) portretul schivnicului din peşteră, din povestirea “Abatele, schivnicul şi diavolul”: “Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste - atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă”. 
Dar ultima povestire din volum -  “Abatele şi imaginea din oglindă” -  cea care mi-a pus din greu la încercare biata mea fiinţă creştină, nu îndeajuns de bună cunoscătoare întru ale credinţei, e “summa”, sau, daca vreţi, “culmine”, căci imaginează o imposibilă întâlnire cu însuşi Dumnezeu, unul bizar, parcă pus pe şotii, permiţându-şi să vorbească, aşa cum se exprimă autorul, “uşuratic despre începutul lumii”. Ideea unui Dumnezeu disperat că El nu mai are cui să se plângă, aşa de nouă şi de teribilă pentru mine, aproape că m-a îndemnat să nu mai citesc mai departe, ca să nu cad în păcatul ereziei. Ei bine, mărturisesc,  n-am putut răbda, am citit până la capăt, minunându-mă mult şi înţelegând mai puţin, căci pe unele cărări ale minţii autorului e greu de mers, fără călăuza temeinică a lecturilor ecleziastice.
Nu, hotărât lucru, nu vă mai spun nimic, prea palide sunt relatările mele, faţă de satisfacţia autentică a lecturii, faţă de bucuria de copil, ascultând basmele bunicilor, pe care vă invit s-o retrăiţi, citind. Lectură plăcută!
Octavian Constantinescu (Buzău)
 

[1]-Adrian Botez, Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri fantastice, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014.

LECŢII DE BALET LA TEMPLUL CU „TIGRIŞOR-SEMNIFICANŢI”
Marcel Turcu (născut în anul 1940, în Dacia, la Sânnicolaul Mare), licenţiat în filologie la Universitatea din Tibissiara > Timişoara (cea din anotimpul dascălilor de aur), dintotdeauna „absolut-Poet“, făcându-şi debutul / intrarea în Ţara Poemului cu volumul Farfuria sălbatică, din anul 1969, urmat, prin decenii, de altele, tot bun rod al decorticării şi conjugării paradoxurilor vremii / lumii din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al treilea – Tăcerile renului (1974), Levitaţie (1979), Voluptatea drumului (1980), Sublimarea pasiunilor (1988), Unchiul meu, Aerul ! (1996), Ningeniu (2002), Alaun (2003) etc. –, se reînfăţişează / „epifanizează“ cu câteva impresionante / „fulminante“ lecţii de balet între „tigrişori-semnificanţi“, prin Bietul templu (2012)*, nou volum de stihuri, pus la umbră de sintagmă-cometă-mitematică, fireşte, conectată lirico-semantic-sincretic, Turnului Babel, cel din înzorierea ens-ului prin Logos, cel din zorii omenirii / istoriilor întru bucuria marilor / distinşilor receptori de orizont metaforic, valah, nu otoman, cum ar crede grăbiţii din „capul Daciei“, adică din Cap-à-Dacia > Dochia, în ultimă instanţă, Capadochia.
Bietul templu – cel mai recent şi logosabil-turcian (supra) – „se deschide“ printr-un Cuvânt stânjenitor, în caligrafie strategică – şi cu data pusă de pana auctorială: septembrie 2012 –, pe care ne îngăduim a-l reproduce în „mini-întregul“ lui: «...se pare că autorul volumului de faţă ar fi prelevat „urme de ventuze în munţi“ atunci, în Dimineaţa magicienilor (v. şi romanul omonim al scriitorilor Louis Pawels şi Jaques Bergier – ed. Nemira, 2005, Bucureşti / p. 154)»; mai la vale, la o serie de poeme, apar mottouri / citate (cu nume de edituri) ca în droaia de reclame de la posturile de televiziune din ultimele două decenii, evident, dintr-o „dorinţă de căpiere a lumii de sticlă“ (şi întru parodierea „poeseismului“, ori a bolnavilor de „citatită“, de „globalizarită“ cultural-transfrontalieră etc.): «...foloseşti, încă, aceleaşi cuvinte oficiale“ / Desmond Morris – Zoomenirea – ed. Art, 2010. pag. 40» (la poemul Anarhie sacră, p. 12); «...aici e totul precum „e şi câinele care aleargă liber“ – Paul Klee (v. şi Ivonne Hasan – Paul Klee şi pictura modernă – Editura Meridiane, Bucureşti, 1999)» (la poemul Spectrime, p. 14); «Climatul nostru temperat este o binefacere, / pentru subtilitatea habitatului“ / Stephane Audegui: / Pétit éloge de la douceur – Editions Gallimard, 2007» (la poemul Auze ! – p. 15); «„Maghreb – geografie abstractă“ / Antonio Tabucchi: Timpul îmbătrâneşte încet – nuvele – Polirom, 2010» (la poemul 3, p. 16); «„Vorbuliţa asta – cidru – are fler“ / Philip Roth, Complexul lui Portnoy, / proză, Polirom, 2011» (la poemul Regal de linie, p. 17); «„...bucuria de a ţine, de a păstra omizi la seminar...“ / (George Orwell: – Cărţi sau ţigări – Editura Polirom, 2011)» (la poemul Portret în festaţie, p. 19) etc.
Precizăm pentru Bunul Receptor că turciana „prelevare de urme de ventuze“ montane, pawels-bergiere (supra), nu ţine de vreun soi de cosmopolitismită a poetului nostru, ci de o strategie interior-valahă, de îndepărtare a „inamicului universal-ventuzier“ de tezaurul naţional-ventuzier, exploatat cu măsură genială de Marin Sorescu într-o magic-neasemuită dramă a paradoxismului, «Răceala», nu «A treia ţeapă».
Şi, fireşte, dintre prelevatele „ventuze“ alpine, îngăduit să ne fie a pune sub lupa analizei noastre ars poetica din primul text al plachetei, Presbiţii, în care, arghezian-testamentara carte, treaptă întru Cunoaştere, „aşezată cu credinţă căpătâi“, salvatoarea „ramurii obscure, ieşită la lumină din pădure“ şi-nvârfuindu-se în „ciorchinul de negi“ al sempiternei dureri de fiinţare, devine – în viziunea marcelturciană – mai întâi, «baie publică aristocrată» (pentru ochii / orbitele receptorului, în spulberare, ori zimţuindu-se într-o „pluralitate de munte Ararat“, din margine de potop, pentru arca lui Noe) şi «raze de sare», nu de soare, carte pentru respiraţia rarefiat-alpină din priveliştea fiinţei platoniene, «inaccesibilă, totuşi» ramurii obscure din timpul poematic, expusă „hoţiei“ (instituţionalizate / majusculate: «Hoţia»), „jafului“, plagiatorilor – ca «relief tasat», «odihnitoare» (oximoronic / paradoxist: «precum asediul») –, cu autor «spoliat», în dinamica „şarpelui căruia i se zdrobeşte capul“, sau a „soţiei fulgului“, «fulga», dar persistând în dinamica ultimă, «fulgerul»; în secundul rând, tu, Înnăscut-Poetul / Autorul te neftineşti în «vertij, pătrunzând ecranul» (ecranul – substitut modern al priveliştii Fiinţei de la Platon), în plop înalt / însingurat-argheziano-bacovian, pendulând («levitând») şi devenind Timp («eşti ora !»), «firesc, nefiresc», «habitual», cu epifanii sub pecetea lui Eros, «vinerea, în preajma urii din calendar», a „derivării“ «aiurea», a aşteptării nordului-cristal («finlandez, granule») – cerebral / rece – până la ivirea vocalică, până la vocea-crom din trena abaţiei / mânăstirii pentru „şirul orbilor“ («vine-o voce-crom din / Abatrenă, pentru noi – // Presbiţii» – p. 9):
Baie publică aristocrată – cartea ! Treptat spulberate şi ararate – orbitele.
Razele de sare – o carte: aer rarefiat şi respirabilă;
inaccesibilă, totuşi, relief tasat, odihnitoare, precum asediul –
Hoţia calmă; în ordine – jaful !
Spolierea scriptorului, mişcările lui serpens, de fulgă,
Apoi fulgerul...
Ajungi vertij, pătrunzând ecranul;
Levitând – plop înalt – singur – eşti ora !
De câţiva ani, provenind cu toţii –
Firesc, nefiresc: habitual, derivam aiurea...
Soseam mereu vinerea, în preajma urii din calendar –
Derivam aiurea.
Aştept nordul: finlandez, granule; vine-o voce-crom din
Abatrenă, pentru noi –
Presbiţii...
Pentru receptorul neiniţiat în Poezie, pentru lectorul grăbit / „presbit“, pentru generaţiile „buricului aerisit şi Internet“, asediul / avalanşa de semnificanţi din textele marcelturciene – droaie de semnificanţi ce, potrivit esteticii paradoxismului, se realcătuieşte în semnificatul-Poezie (principiu neînţeles de rezervaţia de pelicani a criticii literare din România, ori de transatlanticii grobieni „neutrosofişti“ – rămaşi la nivelul culturii poetice gimnazial-staliniste – ce se vor şefi de „şcoală poetică planetară“) – se etichetează – injust – ca „zongoristică“, „gargară de cuvinte rare / inventate (suprarealiste)“ cu împroşcare-nor de sepie, mască / măscăricire etc., mai ales în textele „de rafinărie alpină“, „îndelung-elaborate“, în ultimă instanţă, „alambicate“ / „bijutierizate“ (cum rarissim mai descoperi în literatura universală din mileniul trecut / prezent), mai ales în poemele pseudo-epicizate: pentru că stilul lui Marcel Turcu înseamnă – ludic – şi antrenarea într-un original joc „de-a v-aţi ascunselea“ / „de-a şoarecele-semnificant şi pisica-semnificat“, ori „pisica-vocabulă“  etc., înseamnă şi „îndepărtarea“ majorităţii mărcilor lirice (din poem / „poeseu“) etc.
Şi mai în relieful poematic al plachetei de faţă, mai la vale, pe textele lui Marcel Turcu din Bietul templu, se cuvine să urmărim cu atenţie de ce eroul său profund-liric îşi pune măşti spre a se înfăţişa ca dintr-o „epica magna“, de ce falnicul, teluric-celestul Turn Babel al Comunicării Eului / Sinelui din vremuri de dinainte de potoape şi din antichitatea sumero- / asiro-babiloniană ajunge să fie – în era computerizată şi a avântării interplanetare a zborurilor – un templu „mărunt“, „ruinat“, „amărât“, biet etc.
Eroul poemelor lui Marcel Turcu de dincolo de ars poetica din Bietul templu, constată că – în capitala civilizaţiilor moderniste, în «Parisul perioadei subţiri: asimetric» (Orologiu sec, p. 10) – ferestrele „devotate tenebrelor / incomunicării“, Casele Scriitorilor, „în părelnicie acidă de chiparoşi“, «se metropolizau, corelând Europa» în zădărnicie, că domurile „se volatilizează“, că «oricine răsfoia pe oricine», încredinţându-ne că-n acel anotimp poematic „însoţea o înserare“, că „orologiul [...] sec ardea tenebrar“ – «stea măruntă, de buzunar»; mai constată că fulgii-s „doctorali“, pe când «ninge uriaş, vindecător de oameni», pe când «ninge mare şi ferm», pe când „litera se desprinde din tatuaj”, pe când «ninge-n secvenţe subtile de ren – / psihologic» (Doctorală, p. 11). Pentru el (eroul poematic): «una dintre certitudini se află / în templul din trenul spre „Sofia“» (Anarhie sacră, p 12), «ninge pentru substanţa meridianului» şi „dacă priveşte pe geam, în adâncuri“ mai crede «că totul / e Fanar», în vreme ce «careta reginei pare topită şi ea – / regina, însăşi» devine «moleculară» (Imperială, p. 13); «albia de râu [are] oglinzi şocate» şi «asemeni unei herghelii renascentiste [...] vin augurii...» (Spectrime, p. 14). El vede «cum urcă-n violenţă ursa, urşii... / la cascadă, / [unde] vin – republican – somonii, / oferindu-şi cu supunere / somonitatea...» (Auze ! – p. 15); mai vede: «Leviathan de ora 3» şi: «statului, grotesc, / interiorul ce stă !» (3,p. 16); ori «de trei ori Turn la noi şi Clopot şi / crucea colectivă», sau «Gibraltarul meu, Maria» (Cruce colectivă, p. 18). Nu pierde din vedere nici faptul că «bei raza sergenţilor de stradă», că «în facultate nu poţi trăda nimic», că «eşti liber» şi «ţi se permite să joci bumerangul» (Portret în festaţie, p. 19), că «nu e trup; nu e văd: e pontif selenar şi hornul ca o cină [de taină]» (Anarhisme, p 20), că «frumos şi pleşuv, călătorea / paharul cu apă...» (Lustrenie, p. 24), că «ploaia[-i] tărcată, Drumul Ceaiului – plantasmagoric...» (compus prin analogie cu fantasmagorie / fantasmagoric, din planta- „plantă“ + -[fanta]sm[ă]g- [dar şi cu inducţia lirico-semantic-sincretică: „fantasmă“ / „mag“] + suf. -orie / -oric]; Sensei, p. 25), că «o fereastră-bărbat, deschisă la fire, plutea în aval...» (Brod, p. 27), că «bate vântul [...], / adulmecând vicioze...» şi «Liniile orizontale, la Seurat, calmează...» (Vicioze, p. 28), că «Ulmul, templul Ulmiei – / Am ajuns în linia ulmului: / Ulmea !...» (nu „Culmea !“), dar şi faptul că erau «intemperii loiale Republicii» pe când ajungea «la linia ulmului – / Ulmea !» (Ahren, p. 30) etc.
Mai departe, prin sticleime (p. 32), prin «„Micul Robert“ / (Robert de poche)», „Robert-ul de buzunar“ (Heritage, p. 35), prin torsiune creştină (p. 43), prin fulgerum (p. 45), prin alge de mare şi sala de calm, eroul marcelturcian ajunge, desigur, la Turnul Vidrei, de la «nisipul fierbinte» al sinesteziilor, al „exilului studenţesc“, de la «plaja anonimă» cu «onoarea titrată a paiangului elastic», de la «triumful etatizat al caloriei negre», la «Mansarda prăbuşită: capacul de pian, / Pe care zac, / Alături de planta mea creştină, Pasiphlora: / 0 – destin la sol, 17 m – dumnezeie...» (p. 38) etc.  
____________________
* Marcel Turcu, Bietul Templu, poeme, Timişoara, Editura Mirton, 2012 (pagini A-5: 52; ISBN 978-973-52-1278-0).
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
 
SPIRITUALITATE
FILOSOFIA SĂRBĂTORILOR
Chiar din noiembrie, oamenii par cuprinşi de sărbătoare, şi fac tot ce le stă în putere pentru a avea orice pe masa de Crăciun şi de Anul Nou. Unii pleacă foarte departe de casă, spre destinaţii deosebite, vrând, parcă, să uite de ei înşişi şi de tot ceea ce s-a petrecut în 2014. Alţii, preferă să rămână în ţară, cu familia şi prietenii, bucurându-se de pomana porcului şi de frumoasele obiceiuri de sărbători. Unde este mai plăcut decât acasă? Totuşi, spun unii, că acasă este acolo unde te simţi bine. Este gândirea omului modern, capabil să se rupă de rădăcinile sale, să nu mai privească deloc înapoi, şi să trăiască după propriile lui reguli şi cutume. Orice ar însemna aceasta, pentru câţiva dintre semenii noştri, nu este tocmai bine. Oamenii care îşi conduc viaţa după valorile morale şi consideră că cel mai important este sufletul, ştiu că lucrurile materiale sunt efemere, la fel ca toate bucuriile nevinovate cu prilejul sărbătorilor.
A avea o masă îmbelşugată şi a sta acolo până când ţi se face rău de atâta mâncare şi băutură, este jalnic. În timp ce ne îmbuibăm cu de toate, milioane de oameni mor de foame, de frig, răpuşi de boli necruţătoare. Ei nu au avut parte în această viaţa de nici cel mai mic lux, fiindcă s-au născut săraci şi nu au reuşit să depăşească această situaţie deplorabilă, chiar dacă s-au străduit enorm. Eforturile lor au fost spulberate de fiecare dată, din motive personale, ori datorită unor factori externi, cum ar fi, anumite legi. Aici trăiesc oameni care se luptă cu sistemul sanitar, de exemplu, ca şi cum s-ar lupta cu morile de vânt. Mamele au copii bolnavi, iar tratamentele pentru însănătoşirea lor sunt atât de costisitoare, încât, chiar dacă şi-ar da şi viaţa, tot n-ar reuşi să le cumpere. În felul acesta, suferă cumplit, atât părinţii, cât şi ei, defavorizaţii acestei ţări europene. Ne mândrim cu faptul că suntem români şi facem parte din Uniunea Europeană şi din NATO, dar suntem săraci şi marginalizaţi de compatrioţii noştri, care ar trebui să ne poarte de grijă. Ei şi-au asumat responsabilitatea ţării acesteia, responsabilitatea cetăţenilor ei, dar nu prea le pasă de existenţa lor. Pot muri în sărăcia lor, căci nu au ce să le facă. Aşa este sistemul, bolnav, deci, nu există şanse de a scăpa cu viaţă.
În jurul nostru plutesc imagini strălucitoare, prin care, cineva, doreşte să ne inoculeze ideea că totul este în ordine, că nu există niciun pericol, că viaţa trebuie trăită cu intensitate, că putem face tot ce ne trece prin cap, deoarece suntem liberi, că putem fi atei, fiindcă nu se va întâmpla nimic şi, astfel,  nu va trebui să dăm socoteală pentru faptele noastre la apusul vieţii. Să fim îndrăzneţi, să nu ne temem de nimic, să punem în aplicare toate ideile geniale, să nu privim înapoi, să nu avem regrete, să fim optimişti în permanenţă! Iată crezul omului modern, crezul care aduce fericirea trecătoare, cea care se ofileşte şi piere la cea mai mică încercare spirituală. Astfel de oameni au o forţă interioară incredibilă, fiind cumva conectaţi la o sursă de energie ştiută numai de ei. Prin felul cum gândesc şi acţionează, demonstrează faptul că sunt imuni la orice fel de atac. Cumva, ar trebui să ne molipsim şi noi de optimismul lor infinit. Să facem cum spunea Sf. Vasile cel Mare: Să fim precum albinele, care culeg nectarul mai multor flori. Da, însă cum rămâne cu propriul nostru crez, cu propria identitate, cu valorile morale şi, mai ales, cu răspunsul, pe care va trebui să-l dăm atunci când vom păşi în eternitate, pentru toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre?
Iată, de pildă, cum trăiesc monahii: au renunţat la plăcerile trecătoare, abandonându-se rugăciunii şi meditaţiei. Am putea spune că nu au curajul să înfrunte viaţa, şi de aceea s-au izolat? Sau că, sunt prea slabi, ca să trăiască într-o societate dură? Ori că, în felul acesta îşi irosesc existenţa în van? Sau că, susţin un crez, care nu există decât în mintea lor? Chiar dacă ar fi aşa, aceasta este alegerea lor! Nimeni nu-i obigă să trăiască în singurătate. Cu toate acestea, viaţa lor este tihnită, dar deloc uşoară. Şi ei trebuie să înfrunte anumite încercări, greutăţi de tot felul, însă nu cedează, fiind convinşi că totul se petrece pentru întărirea lor spirituală.
Dacă ar fi posibil, poate că omul ar experimenta toate felurile de trăiri. Însă i-ar fi de folos? Să presupunem că cineva ar fi atât de longeviv, încât ar putea să trăiască şi ca mirean, apoi ca monah. Sau invers. Ce s-ar întâmpla? Cu ce s-ar alege la final? Ar reuşi să descopere adevărul suprem? Ar fi convins de acesta? Ar ajunge la cunoaşterea desăvârşită? Sau ar avea nevoie de-o veşnicie pentru a cunoaşte totul? Nimeni nu are vreun răspuns plauzibil! Aşa că, adevărul este învăluit în mister, iar omul rămâne doar cu o frântură din el, bucurându-se, în continuare, de sărbătorile, care îl înveselesc şi îl determină să trăiască liber, fără niciun resentiment.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
PRIVILEGIUL DE A PUTEA FI ORB
A fi orb în societatea de azi poate fi o condiţie sine qua non a fericii de moment?
De la an la an parcă apar tot mai multe probleme; am trecut de la “generaţii dezinteresate” la “generaţii slabe” la “generaţii nemotivate” şi tot asa. S-au încercat diferite abordări, poate poate va merge ceva şi vom reveni la vremurile de altă dată în care exista bun simţ. De parcă am putea întoarce timpul.
Nu merg lucrurile datorită profesorilor care se bârfesc între ei – discuţii de genul “dupa 40 de ani să nu pot ţine în frâu o clasă?! Eu am vechime, ştiu ce să fac. Doar cei tineri au probleme”. Să nu meargă lucrurile doar pentru că acum clasa parveniţilor, a tupeiştilor, este mai mare decât în trecut? Sau poate că foamea e mai mare, că trăim cu “pumnul în gură” într-o societate în care banul dictează? Sau să nu meargă pentru că astăzi nu mai sunt generaţiile care credeau că România este cea mai frumoasă şi mai bogată ţară din lume?
De ce nu merg totuşi lucrurile în sistem? Şi nu este nevoie să ne uitam doar la sistemul de învăţământ românesc, ci la întreg sistemul de trăi. Detaliile despre învăţământ apar din simplul fapt că e un subiect la care toţi se pricep.  Cu siguranţă că se pot gasi motive la fel de multe ca şi scuze.
Nu am trăit foarte multe şi nici n-am cunoscut foarte multe, dar am văzut suficient încât să pot afirma că atât timp cât noi educăm pentru clipa prezentă, lucrurile nu vor fi mai bune nici în România, implicit nici în sistemul de învăţământ.
Nu este alarmant faptul că la român speranţa chiar moare ultima şi că românul îşi găseşte întotdeauna resurse să creadă că într-o zi va fi mai bine? În ziua din care dimensiune? Nu vom afla poate niciodată. Trăim într-un prezent etern încercând să ne adaptăm la ziua de astăzi şi nu ne educăm copii pentru a face faţă unor meserii care nu s-au inventat, pentru a fi pregatiti pentru viitor. Ne limităm doar la azi şi acum. Vă amintiţi de adolescentul nemulţumit de sine care încearcă să se integreze într-un grup cu care simte că nu are prea multe în comun? Aşa şi România. Are oameni ca şi alte ţări, are plusuri şi minusuri ca toate celelalte ţări, dar are cel mai mare duşman pe care l-ar fi putut avea – pe sine, adică pe oamenii care locuiesc în ea şi care se tem. De ce sau de cine? Ne-o vor spune, poate, generaţiile ce vor urma. În prezentul nostru al tuturor, în prezentul etern ne mulţumim doar cu a ridica din umeri, a zâmbi uşor în colţul gurii şi a spune retoric  “asta e, ce să facem?!”
Carmen – Lidia Nistor (Brăila)
 
REPERE...
MEMORANDUM - 100 (1918-2018)
către statele și națiunile vecine României, toate statele lumii, O.N.U., U.E., N.A.T.O., organizațiilor nonguvernamentale ale românilor din întreaga lume, precum și către toți cei care gîndesc și simt românește
Fundaţia Academia DacoRomână ”T.D.C.” (A.D.R.) prin statutul său legal este o societate liberă constituită pentru studii şi cercetări în domeniul dacoromânisticii – ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile și inacțiunile naţiunii dacoromâne de la origini până în viitorii posibili și dezirabili –, pentru promovarea şi eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra comună, în ţară şi în lume. Ea are ca obiectiv strategic pregătirea spirituală a renaşterii întru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor temporale, europene şi universale contemporane. A.D.R. contribuie, independent de stat, la întărirea legăturilor dacoromânilor din ţară cu cei din afara frontierelor ţării şi acţionează pretutindeni pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii dacoromâneşti sub aspect etnic, cultural, lingvistic şi religios, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt în prezent.
În anul 2018 se vor împlini 100 de ani de la făurirea Statului Național Român unitar, al cărui teritoriu este indivizibil și inalienabil. Sub vremurile trecute privim în prezent spre vremurile viitoare cu speranță.
În actuala conjunctură internaţională, România şi Moldova au şanse istorice de a realiza reîntregirea istorică prin mobilizarea forţelor naționale sănătoase, astfel încât data de mai sus să nu fie comemorativă, ci un prilej de sărbătoare naţională. Acum, idealul Reîntregirii este aproape ca oricînd. Stă în puterea generaţiilor noastre împlinirea acestui ideal pe care 1 Decembrie 1918 l-a dăruit românilor. Membrii A.D.R., ca urmare a cercetărilor proprii de aproape un sfert de secol, susţin că organizaţiile cultural-științifice românești de pretutindeni înfăptuiesc reîntregirea spre a deveni ireversibilă. În acest sens, încă din 2011 a publicat documentul ”MANIFEST 2012” care se înfăptuiește pas cu pas de către forțele unioniste comune.
Academia DacoRomână T.D.C. se adresează membrilor şi simpatizanţilor organizaţiilor, precum şi persoanelor fizice iubitoare de patrie și de neam, cunoscătoare ale istoriei, culturii şi civilizaţiei strămoșilor noştri antlanto – pelasgo – ramano – latino – valaho – iliro - scito- sarmato – macedo – traco – geto - dacoromâni (pe scurt: dacoromâni) din Vechea Europă şi din întreaga lume acum, în săptămîna dintre 15 iunie - Ziua comemorării lui Mihai Eminescu - și ziua istorică de 22 iunie, cînd ostașii români au primit ordinul: Vă ordon, treceți Prutul!, cu prezentul document  pentru împlinirea idealului Reîntregirii DacoRomâniei, în așa fel încît de la 1 Decembrie 2018, în Europa, românii să nu se mai învecineze cu românii.
Astăzi, membrii Academiei DacoRomâne au presimțirea că națiunea și statul român sunt supuse unui proces de deznaționalizare forțată, de disoluție și dezmembrare teritorială, de lichidare a avuției naționale și a patrimoniului cultural național material și imaterial printr-un jaf cumplit, cum n-a mai fost niciodată în lume.   
Nimeni nu ne mai poate apăra, nimeni nu mai are obligația să ne apere dacă noi nu ne mai apărăm identitatea, patria și averea națională, resursele și patromoniul cultural, dacă ne dăm bătuți fără luptă, dacă acceptăm planurile criminale ale mai marilor lumii de azi.
Avem datoria sacră să apărăm și să reunim moștenirea culturală, teritoriul, vatra etnogenezei națiunii dacoromâne din vremea lui Burebista, statul și resursele pe care le avem de la începutul lumii.
Situația internaționala este similară cu premisele primului război mondial, iar marile puteri vor să se răfuiască pînă la capăt cu toate armele existente. Miroase a praf de pușcă, iar superputerile se sfidează și vor să se sfîșie reciproc în văzul lumii. Noi suntem la mijloc, cînd pradă și cînd scut, pentru unii și pentru alții, cu economia jefuită de U.E. și cu armata dezarmată de N.A.T.O., fără apărare și fără resurse, mai săraci ca niciodată pe această lume. Am căutat aliați și protectori strategici și am găsit stăpîni. Tot prin noi înșine vom izbîndi, cu înțelepciune, inteligență și diplomație.
În aceste condiții catastrofale pentru viitorul națiunii noastre care de peste 2000 de ani, la războaiele romano-dacice purtate de imperiul roman falimentar pentru aurul strămoșesc, nu ne mai revenim la înălțimea culturii și civilizației proprii, suntem în pragul desființării ca stat și ca neam în rîndul lumii. Nimic nu se înfăptuiește fără sacrificii. Cînd se vor liniști apele după furtună, România va fi Reîntregită dacă vom fi înțelepți, echilibrați și vom rezista capcanelor pe care istoria ni le sortește. Numai prin inteligență și diplomație vom învinge pentru a ne recîștiga locul nostru binemeritat între națiunile dezvoltate, fruntașe ale lumii. Lumea întreagă va înțelege că că DacoRomânia zamolsiană este nemuritoare. Avem un prieten sincer: China și, împreună cu ea, noi, dacii liberi vor fi nemuritori și biruitori.
Apreciem că în aceste vremuri tulburi avem datorii fără de care pierim și pe care trebuie să le ținem în veci:
Prima problemă este aceea a menținerii și apărării limbii române în România și Moldova ca state naționale în granițele recunoscute pe plan internațional cu limba oficială de stat: limba română – comoara cea mai de preț. Tot astfel, în toate comunitățile românilor din întreaga lume trebuie să obținem dreptul de a vorbi, gîndi și crea în limba maternă, ca drept fundamental și imprescriptibil de a fi român – dreptul vital al națiunii la această identitate eternă, alături de toate celelalte drepturi și libertăți ale omului la standarde europene și universale.
Pierderea limbii române înseamnă risipirea națiunii, a vectorului identității noastre, a tezaurului culturii și civilizației noastre, dispariția definitivă a dacoromânilor de pe acest Pămînt pe care numai unii vor să-și globalizeze numai valorile lor, împotriva noastră și a altora mai mici.
Acolo unde este limba română acolo este și România. Patria noastră este limba română și cîtă vreme va fi limba română vom avea o patrie;
A doua problemă este aceea a păstrării cu orice preț a statului, ca stat român, național unic și  unitar, suveran și independent, al cărui teritoriu trebuie să fie inalienabil, indivizibil. Pierderea lui, a suveranității deciziei naționale prin ocuparea acestuia de către un alt stat sau un nou imperiu înseamnă risipirea rapidă a națiunii, deznaționalizarea definitivă, forțată și irevocabilă a națiunii și înmormîntarea pe veci a culturii, tradițiilor și obiceiurilor noastre de a fi dacoromâni;
A treia problemă o constituie apărarea culturii, educației creativității naționale identitare dacoromânești prin redacoromânizarea perpetuă a noilor generații în spiritul tradițiilor strămoșești în mod ascendent și permanent;
A patra problema constă în asumarea dreaptei credințe din rădăcinile paleocreștine zamolsiene ca religie națională prin Biserica Națională DacoRomână Creștin-Ortodoxă și de renaștere a primei școli academice și teologice din lume, din vremea Daciei preistorice: Andronikon-ul zamolsian.
A cincea problemă este aceea a menținerii neîntrerupte a legăturilor de sînge, de limbă și cultură, de istorie și civilizație între românii din vetrele strămoșești din spațiul carpato-danubiano-pontic și cei din comunitățile de români din vecinătatea europeană, precum și între toate acestea și comunitățile de români compacte de pe toate continentele lumii. Acolo unde trăiesc românii acolo este dacoromânitatea noastră de zece ori milenară globalizată de la facerea lumii.
Numai împlinind aceste datorii sacre de a păstra mai întîi ceea ce avem vom izbîndi întru împlinirea cu orice preț, pînă la 1 decembrie 2018, a renașterii statului național român, unitar și unic, suveran și independent, a DacoRomâniei nemuritoare unite.
Pentru promovarea, păstrarea și consolidarea stării de înflorire a națiunii noastre, Academia DacoRomână susține înfăptuirea prin fapt și cuget, de către fiecare român din vatra strămoșească și din întreaga lume, de tot natul care simte și gîndește românește,  a celor 7 IDEALURI ale mişcării culturale dacoromânești pe care o reprezintă întru  identitatea naţională, astăzi:
1. Realizarea unei federaţii universale a organizaţiilor nonguvernamentale dacoromâneşti – FORUMUL ORGANIZAŢIILOR CULTURAL-ŞTIINŢIFICE DACOROMÂNEŞTI  –  F O C U S,   şi mai cu seamă de afirmare a năzuinţelor organizaţiilor românilor din întreaga lume într-un Parlament al dacoromânității. Avem nevoie de modelele reprezentate de Societatea Carpaţii şi iluştrii noştri înaintaşi, precum marele Nicolae Densuşianu, autor al monumentalei Biblii a dacoromânilor - Dacia Preistorică, modelul genialului voievod al limbii şi culturii dacoromâne, Mihai Eminescu, gînditorul care ne îndeamnă să dacizăm totul,  de marele spirit al cunoașterii Zamolse – întîiul nostru Iisus, de marele rege Burebista – întîiul Unificator al neamurilor strămoșilor noștri, urmat de Regalian și Mihai Viteazul – reîntregitori de țară, de enciclopedistul de geniu B.P. Hasdeu care s-a întrebat şi a dat răspunsul necesar, acela că n-au pierit dacii, precum şi modelele de înţelepciune ale marilor părinţi fondatori ai dacoromânisticii, precum preotul și istoricul Dumitru Bălaşa – primul președinte de onoare al Academiei DacoRomâne, de nemuritoarele simboluri ale luptei pentru libertate şi identitate și autohtonie naţională, pentru continuitate neîntreruptăîn vatra etnogenezei, de jertfa lui Decebal pentru dăinuire în vatra strămoşească, de martirul Constantin Brîncoveanu în respectul tradiţiilor şi obiceiurilor dreptei credințe moștenite de la înaintaşi.
Unirea în simţire, în cuget şi acţiune va accelera procesul de solidaritate şi de unitate naţională al acelora care simpatizează cu acest neînfrînt și uriaș curent cultural dacist, cu rădăcini multimilenare, care a devenit o mişcare istorică a dacilor liberi, o forţă spirituală și morală invincibilă în lumea contemporană.
2. Constituirea, pentru întîia dată în istoria României, a unei prime componente denumite SECŢIA DE DACOROMÂNISTICĂ în structura de cercetare a Academiei Române, cel mai înalt for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală al ţării, care reuneşte personalităţi consacrate din domeniile ştiinţei şi culturii, instituţie de interes public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale ştiinţei şi culturii, cu personalitate juridică de drept public şi independentă în lucrările sale de orice natură, din Bucuresti.
Există niponistică, iudaistică, germanistică, hungaristică etc., de ce n-ar exista şi dacoromânistică în inima forului suprem al culturii naţionale? Sediul dacoromânisticii este în Academia Română. Pentru aceasta trebuie să reunim şi să reconstituim colecţia de lucrări intitulat Biblioteca dacoromânească la Biblioteca Academiei Române, să continuăm împreună proiectele începute precum revista Studii şi cercetări de dacoromânistică, Enciclopedia Academiei DacoRomâne, Istoria DacoRomânilor, Dicţionarul etimologic al limbii dacoromâne, Gramatica limbii dacoromâne, alte lucrări care reprezintă adevărate repere fundamentale pentru istoria, cultura şi civilizaţia strămoşilor nostri.
Cultura este scutul eternităţii oricărei naţiuni.
3. Dacă istoria, cultura şi civilizaţia întru începuturi de la Dunăre, din Carpaţi şi de la Marea Neagră sunt dacoromâneşti, dacă limba noastră este dacoromână, dacă naţiunea noastră este dacoromână, atunci şi ACADEMIA ROMÂNĂ trebuie să se autodefinească ACADEMIA DACOROMÂNĂ.
Aşadar, va fi Academia DacoRomână, pentru că nu poate fi nici rromo-română, nici iudeo-română, nici islamo-română sau slavo-română, nici altfel.
Între Dacia și România este nici o deosebire, Dacia de atunci este România de azi, numai că este ceva mai mică – oamenii și granițele politice fiind sub vremuri, nu peste ele, și de aceea între Dacia și România nu încape nici măcar o liniuță de despărțire, scriindu-se legate, îngemănate pentru mileniile trecute și viitoare.
4. Biserica Ortodoxă Română, maica naţiunii dacoromâne este păstrătoarea tradiţiilor spirituale nemuritoare ale paleocreştinismului zamolsian dacoromânesc, izvorul din care s-a născut religia creştin-ortodoxă naţională. De aceea ea trebuie să devină BISERICA NAŢIONALĂ DACOROMÂNĂ CREȘTIN-ORTODOXĂ fiind mai întîi biserică naţională şi apoi dacoromână ca identitate, creștină drept credință și ortodoxă ca rit.
Astfel, ea a fost, este și va fi a dacoromânilor din DacoRomânia și din întreaga lume şi sub semnul lui Zamolse, întîiul nostru Iisus Christos, prin unificarea bisericilor surori creștin-ortodoxe și greco-catolice.
5. În aceste vremuri de pericole deosebit de grave şi de ameninţări făţişe la adresa unităţii naţionale, de dictate imperial pentru dezmembrare a ţării prin aşa-zise regionalizări şi descentralizări, în jurul  F O C U S este necesară unirea tuturor forţelor naţionale social-politice, cultural-ştiinţifice şi profesionale într-o organizaţie atotcuprinzătoare intitulată BLOCUL UNITĂŢII NAŢIUNII – B U N pentru desăvîrşirea revoluţiei de unitate naţională, sub semnul marelui voievod al limbii şi culturii dacoromâne, MIHAI EMINESCU, avînd ca organ de decizie dacist denumit Garda DacoRomână, avizat de către Senatul A.D.R.;
6. Ambele organizaţii reunite, F O C U S  şi B U N  trebuie să propună un proiect de Constituţie pentru DacoRomânia care, pe baza unui referendum naţional, atunci cînd condiţiile vor permite, să consacre REVENIREA LA DENUMIREA ŢĂRII DACIA, RUMANIA sau DACOROMÂNIA - ca etapă intermediară, astfel încît să ştie toată lumea că românii sunt vechii daci şi că proiectul dacic primordial a învins prin milenii, sub semnul marelui rege Burebista Unificatorul de neamuri;
7. Pentru împlinirea Programului de redacoromânizare şi de reinstaurare a valorilor zamolsiene ale dreptei credinţe creştin-ortodoxe, pentru redobîndirea componentei identitare originare, FOCUS  şi  BUN  au  nevoie de un vector politic al dacoromânităţii din întreaga lume, de un partid naţional autentic, cu o doctrină naţională. Propunem denumirea de PARTIDUL DACILOR LIBERI – D.L. ca vector al acțiunii, partid aflat în curs de organizare pentru înregistrare la instanțele competente, cu semnul Sfinxului din Bucegi și al steagului dacilor.  Iar noi, locului ne ținem, cum am fost așa rămînem…
* * *
În anul 2014, la 5 mai, s-au împlinit un număr de ani de la asasinarea marelui rege Burebista care a realizat primul idealul unității de neam – un mare simbol pentru visul națiunii din 2018. Pînă atunci, România trebuie să aibă un ansamblu monumental Burebista și garda sa în centrul capitalei țării, precum și în fiecare dintre marile centre în care trăiesc compact români.
Unirea se construieşte în inimi, cuget şi simţire românească, nu se face de la sine. În conjuncturi potrivnice ea cere sacrificii, atît singulare, cît și în proporţii de masă.
Prima premiză o constituie faptul că, anterior, naţiunea noastră a fost unificată de Burebista, ca urmare a unificării spirituale înfăptuite anterior acum peste 7500 de ani de Zamolse, dar și de Regalian.
Cei care au înfăptuit, fie şi pentru puţină vreme Unirea, precum Mihai Viteazul, au dat exemplu pentru refacerea Daciei mici sub Alexandru Ioan Cuza. Cei care au făurit România Mare interbelică – au fost o întreagă generație de mari patrioți.
A doua premiză o constituie forţa spirituală a naţiunii, care năzuieşte la unire ca ideal primordial, ca la o stare de normalitate. Mareşalul Ion Antonescu a refăcut cu demnitate graniţele la Răsărit, răpite prin pactul criminal sovieto-german, plătind cu jertfe uriaşe, inclusiv cu sacrificiu de sine, în conjunctura tragică reprezentată de Al Doilea Război Mondial.
A treia premiză porneşte de la realitatea istorică recunoscută de toţi, că românii încă se mai învecinează cu românii. Contextul politic european contemporan în plină evoluție constituie o perspectivă excepţională pentru unitatea dacoromânităţii.
Azi, pe teritoriul reunificat de marele rege Burebista curge iarăși sînge nevinovat, dincolo de Nistru și de Tisa. Oare cît sînge trebuie să mai jertfească dacoromânii pentru următoarea Reîntregire a României?
Reîntregirea trebuie să fie înfăptuită de către românii din afara graniţelor României de azi. Iniţiativa trebuie să pornească de la cei pe care vremurile vitrege i-au situat în afara graniţelor politice actuale împotriva voinţei lor, a naţiunii şi a statului. Acţiunile Reîntregirii trebuie duse de organismele societăţii civile libere, care se raportează la naţiune şi nu la stat ca entitate politică. România ca stat, la fel ca şi statele vecine, are alte probleme, mai grave sau mai puţin grave de soluţionat, în vreme de criză.
Revoluţia pentru desăvârşirea unităţii naţionale este singura revoluţie adevărată pe care naţiunea română o doreşte cu adevărat de la Burebista, mijlocul mileniului trecut și în prezent și o va împlini la momentul potrivit. Cu orice clipă pierdută, naţiunea se risipeşte, e dezrădăcinată şi înstrăinată.
Suntem încă o naţiune neunită, poate singura naţiune europeană, în afara naţiunii irlandeze, care nu şi-a împlinit unitatea naţională.
Noi credem că este datoria comunităților dacoromânești cu care ne învecinăm trebuie să vină acasă cît mai repede cu putință, împreună cu resursele umane, patrimoniul lor material, imaterial și spiritual, pînă nu vor fi deznaționalizate definitiv.
Strategiile trebuie să corespundă unor scenarii istorice care pot fi imaginate ca viitori posibili pentru a fi pregătiţi mereu cu noi căi, metode şi procedee adecvate scopului reîntregirii.
Este de dorit să obţinem reîntregirea fără să tragem un cartuş, fără să curgă nici o picătură de sânge românesc şi nici chiar străin.
Trebuie să avem răbdare, să consolidăm forţa spirituală, trezirea sentimentului naţional, cunoaşterea limbii, a istoriei, culturii şi civilizaţiei dacoromâneşti de la origini până în prezent.
Trebuie să realizăm un spaţiu economic comun, să ajutăm multilateral românii de peste granițele  noastre politice, să ajutăm la constituirea unui spaţiu juridic, ştiinţific, cultural, spiritual-creştin comun, să asigurăm libera circulaţie a capitalului, forţei de muncă, a ideilor şi presei de orice fel. Odată înfăptuite cele de mai sus, graniţele politice intraromâneşti nu mai sunt necesare, ele devenind, practic, spaţiu intern dacoromânesc, european și universal.
Fundaţia Academia DacoRomână T.D.C. susţine Renaşterea dacoromânească. O cale în forţă nu este agreată în contextul internaţional actual și, probabil, nici în viitor. Calea paşnică este cea mai potrivită, pentru ea trebuie să avem înțeleciunea și răbdarea, altfel mii, sute de mii, poate milioane de români ar pieri sau ar fi mutilaţi, schilodiți sufletește pentru totdeauna, ceea ce ar fi un sacrificiu nepermis de mare pentru o națiune ca a noastră.
Avem nevoie de idei, de gândire, acţiune calculată, de sacrificii şi tenacitate, de acţiune identitară, de măsuri pragmatice substanţiale, constante, susţinute şi decisive. România este la ora examenului identitar.
Nu putem face pauze, nu putem renunţa, nu putem da înapoi.
Fiecare om este un factor de unitate, de educaţie permanentă. Timpul lucrează pentru noi, iar noi nu trebuie să aşteptăm momentul potrivit. Trebuie să fim în stare să îl creăm. În lume mai sunt ţări care nu şi-au realizat idealul unificării: China, Coreea, ţările arabe, sud-americane, Irlanda etc. Ele pot fi aliaţii noştri diplomatici.
Un Partid al Dacilor Liberi –D.L. cu o doctrină națională autentică, de unitate națională, democrată, a fost fondat din inițiativa Senatului Academiei DacoRomâne și va fi, în curînd, înregistrat la Tribunalul Bucuresti. Acesta, pe baza unui Program de renaştere dacoromânească pe termen lung trebuie să acceadă democratic la putere pentru a duce la îndeplinire idealurile noastre de eternizare a valorilor temporale dacoromâneşti în epoca globalizării, conform năzuinţelor noastre de pace, prietenie şi colaborare internaţională, într-o lume mai bună şi mai dreaptă.
Dacă vom rata momentul care vine, până în 2018, naţiunea va mai avea probabil astfel de momente clare pentru desăvîrşirea idealului naţional deabia, poate, peste o sută de ani...
Chemăm toate forţele sănătoase ale dacoromânităţii la unitate pentru ca ANUL 2018 să reprezinte anul Reîntregirii naţiunii dacoromâne de pretutindeni, iar Memorandum 100 (1918-2018) să devină realitate!
Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît (Petru Rareș)
Veniţi cu noi, DacoRomânia va renaşte prin adevăr, dreptate, muncă şi credinţă!
SENATUL FUNDAŢIEI  ACADEMIA DACOROMÂNĂ “TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”
Deschidem lista de semnături: Geo Stroe, Aurel V. David, Mihai Prepeliţa, Constantin Mocanu, Vasile I. Zărnescu și dacii liberi...
FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA” (F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI TEMPUS, fondată de preşedintele fondator Geo Stroe (constituită la 23.11.1991 în Traian; dosar 751/PJ/1991 la Judecătoria sect.1), cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ – A.D.R. (continuatoare şi legatară unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică - INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a Societății cultural-stiințifice ”RENAȘTEREA DACIEI” din anii `40, a Cercului de studii DECENEU din anii `70), dosar nr. 34/PJ înregistrat la 24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992, reorganizată, ulterior, reorganizată în Academia Dacoromână la 9.05.1995; apoi, cu alte modificări în dosarul nr. 51/P.J./2003), pentru înfăptuirea Programului PROTEMDACOM-10 050 (2 050). Ca fundaţie, este  independentă de stat sau de partide politice, non-profit, are personalitate juridică de drept privat, de cercetare în domeniile  ştiinţei, culturii, artei şi  tehnicii, independentă în acţiunile ei. Ea se constituie ca o societate a oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi deviza:  “A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!” A.D.R. este autonomă în cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza: “Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!” Scopul A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră comună. Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale. Are cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN R035CECEB60443RON0354455,  Cod fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală Ialomiţa -„ASCULTIALOMIŢA”-  este o filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C., ca și alte filiale în țară și în străinătate.

FRUMOSUL NATURAL ŞI FRUMOSUL SPIRITUAL
Orice lucru frumos ne trezește involuntar încântarea simțurilor de fiecare dată când îl zărim. Cu atingerea diafană a impresiilor ce răsar prin contemplare, spiritul ni se trezește astfel la viață, iar întrebările primordiale apar iarăși în fața conștiinței mirate de miracolul existenței. Prin această atracție irezistibilă, adevărata artă, naturală sau creată de om, tinde să ne înnobileze și să ne ofere șansa renașterii și a unui nou început. Oare nu încercăm acest gen de trăiri de fiecare dată când privim desfășurarea semeață a munților peste albastrul orizont al cerului sau când simțim adierea blândă a vântului ce ne înfioară în prag de seară când stăm pe malul mării?
Cu toate acestea, frumusețea universului este doar o reflectare parțială a trăsăturilor de un farmec insondabil ale Marelui Creator. De fapt, nu există vreo pată de culoare, vreo frântură de armonie sau vreun cuvânt de inspirație care să nu își aibe orginea în veșnicia Sa. Și chiar dacă această legătură nu ni se pare evidentă de la început, printr-o contemplare atentă ea ne devine vizibilă asemenea unei intuiții călăuzitoare prin noianul de idei și impresii ce ne ascund adevărata natură a lucrurilor.
Printr-un joc cosmic în care se împletesc cele mai surprinzătoare forme, întreaga realitate ni se înfățișează ca o singură Operă ce are un singur Autor, în mare parte nevăzut personajelor pe care le-a plăsmuit în nesfârșita Sa imaginație. Cu toate acestea, El rămâne mereu prezent în derularea firului epic și prin întocmirea atentă a scenelor trecerii istoriei acestei lumi. Cu o fină intuiție, orice chip vorbitor, dintre care facem și noi parte, poate totuși percepe existența Autorului și să o identifice uneori ca o fină mișcare din spatele decorurilor ce se schimbă mereu sau alteori ca o morală a evenimentelor ce tocmai au trecut. Și astfel, orice personaj al Poveștii Lumii poate lua parte la scrierea dramei în care se află înglobat în fascinantul joc al cunoașterii și ignoranței sub spectrul aparenței și ascunderii.
Printr-un proces tainic, în cel care devine autor în completarea marii Opere se petrece o unire miraculoasă dintre frumosul natural și cel spiritual. Acesta reprezintă statutul unui artist autentic ce își dedică puterile minții și trupului progresului creației originare prin asimilarea frumosului spiritual în natura sa constitutivă, ce ulterior se revarsă printr-o expresivitate de excepție în modelarea realității înconjurătoare. Indiferent de profesie, un astfel de artist ajunge să contribuie benefic și creativ la îmbogățirea tezaurul Naturii. Și poate, în evul în care trăim, mai mult decât oricând, avem nevoie de astfel de personaje-autor, care să pregătească următorul mare salt al umanității.
În sens invers, unirea dintre spiritual și natural este atins prin metamorfozarea marelui Autor în Personajul central al întregii Povești cosmice. Prin acest tulburător fapt istoric, încărcat de un dramatism extrem, se atinge apogeul derulării acțiunii. Întruparea Creatorului în substanța Eroului venit să salveze personajele din textura unei istorii cu sfârșit cataclismic generează punctul central de conexiune în care frumosul spiritual devine natural, așa cum prin personajele-autor frumosul natural se transformă într-unul spiritual.
Dar ce poate fi intuit prin frumosul natural? Nimic altceva decât înfățișarea de poveste a lumii în care ne aflăm ce încântă ochii, aduce farmec auzului, înalță atingerea, înmiresmează mirosul și înnobilează gustul fiecărui personaj fie el om, animal sau vreo altă ființă. Frumosul natural se zămislește pe sine într-o prefacere continuă fără sfârșit urmând ritmurile ce i-au dat formă la începuturi și care îi sunt periodic amintite de sursa sa cosmică: frumosul spiritual. Prin aceasta înțelegem că tot ce subzistă natural reprezintă o întrupare a unui semn a cărui  semnificație se cere descifrată prin deopotriva lucrare a sentimentului și judecății.
Dar cum putem percepe frumosul spiritual? La ce anume se referă această stranie noțiune? Nu este greu să ne imaginăm acest frumos suprem decât ca un izvor al apei care curge, o sursă a oricărei forme de existență, o putere ce dinamizează mișcarea, o energie ce dă naștere materiei sau o idee ce se află la originea exprimării. Așa cum enunțul se manifestă prin înșiruirea unor cuvinte anume alese în acest scop, frumosul spiritual se percepe prin distingerea treptelor tonale ale frumuseții naturale ce alcătuiesc un fel de alfabet de comunicare cosmică a unor principii cu valoare universală.
Astfel, frumusețea naturală se află nemijlocit sub incidența semnului, în timp ce frumusețea spiritului sub cea a semnificației. Prima se concentrează pe limbaj, dar cealaltă se află sub incidența mesajului expus artistic pe înțelesul  emoției și rațiunii. Dar învățarea semnelor spectacolului naturii necesită o sensibilitate specială ce se dezvoltă printr-o atentă îndrumare a percepției către realitățile cu care intrăm în contact nemijlocit sau mediat. Această educare a simțurilor prin însușirea limbajului naturii se începe din zorii existenței terestre a fiecăruia dintre noi, când cu ochi de copil privim mirați spectacolul din jurul nostru și înregistrăm lipsiți de prejudecată lecții valoroase, pe care din nefericire le uităm mai târziu.
Dar toate aceste semne naturale vor genera note discordante și confuze în lipsa distingerii mesajului transmis prin ele. Este ca și cum am citi literele unui cuvânt fără să îi percepem unitatea de conținut și să îi înțelegem semnificația. Trăind într-o lume percepută doar la nivel superficial, existența noastră devine săracă și lipsită de noimă, iar noi trecem străini și călători prin universul ce ne înconjoară. Privind doar la litere ce se înfățișează asemenea unor rune tainice scrise de o civilizație dispărută, rămânem lipsiți de sensibilitate față de frumusețea naturii. Închiși în cuburi ale ignoranței sau urcați în turnul suficienței de de sine, tot acest spectacol grandios ne apare lipsit de înțeles, iar sufletul ni se usucă din lipsa farmecului de care are nevoie pentru a se dezvolta.
De aceea, trebuie să ajungem cumva la acea artă de a citi mesajul înscris în Opera Universală și de a înțelege părțile sale componente pe măsură ce parcurgem prin trăire și contemplare matricea desfășurării sale în spațiu și timp. Însă de îndată ce distingem sensul cuvintelor cosmice, iar ulterior al îmbinării lor în cadrul mesajului etern, începem să ieșim din umbra Iluziei ce ne înfășoară simțurile și ne ascunde realitatea grandioasă în care ne găsim. Și astfel, devenim conștienți de Tărâmul Iluziei ce se manifestă prin ignorarea, voită sau nu, a frumuseții naturii ce caută mereu să ne descopere înțelesurile adânci ale permanenței spiritului Marelui Autor. De fapt, prin toate aceastea înțelegem că frumosul natural își are obârșia în cel spiritual, care la rândul său reprezintă reflectarea Marelui Autor aflat la originea frumuseții tututor lucrurilor.
Iluzia ne răpește capacitatea de a ne bucura de viața pe care o  trăim și de a rămâne ignoranți la capitolul învățării alfabetului cosmic al existenței. Ea ne împiedică să vorbim limbajul universului și să ne însușim mesajul înscris în Marea Operă ale cărei personaje suntem. Descifrarea corectă a sensurilor înscrise în ea și citirea cu atenție a paginilor sale sunt deprinderi fundamentale în transformarea noastră ca artiști ce conlucrează armonios cu Marele Autor, fiindcă orice completare neconformă cu intenția Sa va fi în cele din urmă înlăturată. Și astfel, sub incidența mesajului Său pot fi înțelese și dezvoltate corect tot ceea ce denumim prin știință, religie sau artă, aceste trei fundamente ale conștiinței umane. Altfel, existența noastră efemeră rămâne lipsită de sens într-o lume înnecată în negura înșelătoare a Iluziei.
Octavian Lupu (București)

Sentimentul nu poate înfrânge rațiunea. Cel puțin aparent așa stau lucrurile. De multe ori în acest meci inegal simțirea se frânge sub apăsarea tirană a datoriei, interesului sau convenienței sociale. Însă în felul acesta, oamenii devin lipsiți de inimă și de pasiune trăind asemenea unor roboți programați să urmeze doar tipare prestabilite și nimic mai mult, spuse Darian în timp ce răsfoia filele unei cărți îngălbenite de vreme luată de pe raftul bibliotecii universității.
„De ce te lași pradă unor astfel de trăiri întunecate?” întrebă nedumerit  Elian, prietenul său din copilărie între timp coleg la aceeași facultate. „Există momente luminoase în care căldura sufletească ajunge să topească metalul rațiunii pure și să azvârle bolovanii acelei logici impuse prin convenție. Nu crezi acest lucru?” spuse Elian așteptând un răspuns.
Deodată, de undeva din difuzoarele dispuse discret în plafonul bibliotecii se auziră suficient de distinct cuvintele unei melodii cântate în limba engleză: „Vise făcute din amintiri, / Ca punți între tine și mine, / Sunt fețe din altă lume / Sub chipuri de bal mascat. // Sunt vise despre tine și mine, / Sunt punți ale destinului, / Sunt vise ca de copil, / La începutul vieții. // Sunt oglinzi ale amintirii, / Vise cu prieteni și dușmani, / Sau cu dorințe tainice / Desprinse din Eternitate.”
Darian tresări involuntar. Cuvintele atingeau corzi sensibile pe care nu putea să le stăpânească. Era ca  în acele vremuri când căuta cu febrilitatea femeia iubită și nu o găsea nicăieri. Bineînțeles, varianta de substitut își făcea apariția la tot pasul, dar Ea nu era printre ele niciodată. Aceste vise îl bântuiseră ani la rând în timpul nesfârșitelor ore de meditație nocturnă stând singur sub lumina lunii și fumând țigară după țigară până la ziuă. Balul mascat al lumii niciodată nu îi permisese să vadă ce se afla în spatele măștilor purtate voluntar sau nu pe coridoarele mari sau mici ale lumii.
Te gândești la ceva?” îl întrerupse Elian. „Uite, tocmai am găsit o carte despre dobândirea fericirii conform filozofiei antice grecești. Ce mă frapează este faptul că pentru Socrate fericirea se dobândește prin efort personal și nu este un dar al zeilor. Ce părere ai?” spuse mai departe întorcându-se către Darian în timp ce ținea în mână o carte voluminoasă înfățișând pe copertă bustul impunător al unui filozof antic.
Dar Darian o vedea în continuarea pe Ea, acea persoană fără chip și nume, cum îl privea când din spatele rafturilor de carte, când din dreptul ferestrei asemenea unei fantezii ce a prins realitate. „Oare chiar există?” se mărgini să se întrebe fără să aibă vreun răspuns. „Balul mascat al lumii prelungește senzația de vis ce nu se mai termină, ce doar tranzitează de la o formă fluidă la una solidă, care ulterior se topește din nou în cea fluidă și așa mai departe. Cum pot avea certitudinea că exist, că lucrurile sunt reale și că voi rămâne consecvent pe calea dobândirii acelui ceva numit fericire?”
Dar întorcându-se către Elian spuse: „Calea lui Socrate reflectă de fapt propria sa viziune axată pe spirite ce transcend materialitatea lumii acesteia. Nu știu dacă pentru el noțiunea de fericire a reprezentat altceva decât un mijloc în atingerea acestui obiectiv mistic al trecerii în eternitate.”  După aceea, înaintând către mijlocul bibliotecii și așezându-se la o masă de lectură continuă: „Pentru mine fericirea reprezintă ceva tangibil și trebuie să fie scopul suprem al acestei vieți. Dar rațiunea și convenția socială te vor deturna de fiecare dată încercând să schimbe definiția corectă, pe care chiar și un copil o poate intui.”
Elian se așeză și el la aceeași masă și îl privi pe Darian cu bunăvoință, dar fără să îi poată înțelege direct cuvintele. Întotdeauna îl admirase pentru rigoarea vorbirii și precizia detaliilor fixate acolo unde trebuie ca într-un tablou clasic în care nimic nu este lăsat la întâmplare. Fruntea sa înaltă deseori se încrunta sub greutatea cugetărilor profunde, care îl urmăreau mai tot timpul. Mâinile sale fine, ca de pianist, adăugau prin gestica lor putere la ceea ce afirma conferind gravitatea necesară sublinierii unor idei mai însemnate. Această seriozitate a lui Darian era ceva cu totul neobișnuit fiind o trăsătură caracteristică a sa încă din perioada adolescenței.
În timp ce alții de vârsta lor își începeau viața sentimentală și jocul schimbului de parteneri, Darian prefera să rămână în compania cărților din bibliotecă, ieșind doar pentru a se plimba singur sau cu Elian printr-un parc unde putea rămâne departe de tumultul celor din jur. Această maturitate precoce s-a continuat și în timpul facultății, când colegii de generație deja aveau adevărate aventuri mai mult sau mai puțin romantice, însă Darian continua să rămână dedicat cărților și studiului. Din când în când se părea că era dispus să încerce și el jocul dependenței sentimentale, dar de fiecare dată se retrăgea înainte ca lucrurile să devină cu adevărat serioase.
Cu toate acestea, Ea îl urmărea mai tot timpul și nu îi dădea pace, chiar și în momentele cele mai liniștite, așa cum erau acestea din sala de bibliotecă. Aplecat asupra unei cărți de arheologie, unde o mulțime de imagini ale statuilor antice îi treceau prin fața ochilor, avea impresia că Ea căuta să îi vorbească și să îl atingă cu fiecare filă. Era un joc al iluziei și imaginației de care cu greu putea să scape. Nici măcar lui Elian, bunul său prieten, nu îi spusese prea multe despre această sâcâială, aproape continuă, ce îl urmărea de ceva vreme încoace.
Dar cum poate fi tangibil ceea ce este iluzoriu?” îi răspunse Elian. „Știi bine că fericirea dispare de îndată ce o atingi, fiind un fel  de miraj care te atrage, dar se destramă la apropiere. Ea nu poate fi atinsă și reprezintă doar un ideal ce ne luminează viața. Ai cumva vreo altă viziune? Chiar sunt curios să aflu mai multe detalii!” adăugă cu entuziasm închizând cartea din fața sa și uitându-se atent la Darian.
Devenit brusc dispus să vorbească, Darian spuse: „Fericirea nu poate fi atinsă în exteriorul tău, ci doar în interiorul tău. Cei care caută să o dobândească pe calea exterioară se vor amăgi mereu, fiindcă ea se află în interior și acolo trebuie să fie concentrată urmărirea ei. Pe de altă parte, dacă o găsești în inima ta, cum se spune, atunci o vei găsi și în exterior, fiindcă surprinzător sau nu, fericirea are capacitatea de a se materializa de îndată ce ai identificat-o în propria ta lume. Ea va prinde un chip fizic, care te va urma mereu, cât timp păstrezi legătura interioară,” continuă el fără să se oprească.
Și există vreo metodă să nu o pierzi? Poți să rămâi cu Ea mereu?” întrebă Elian într-o manieră ce accentua cu un pronume personal noțiunea de fericirea ca făcând referință la o ființă.
Deloc surprins, Darian continuă: „Ea te va urmări mereu cât timp ești pe calea cea bună, dar de îndată ce o vei părăsi, Ea va dispărea. De fapt, este posibil să nu mai găsești niciodată cărarea fericirii dacă din neglijență, conformism social sau interes material o abandonezi voit. Pe de altă parte, există șansa ca într-o zi Ea să iasă din lumea ideilor și să ia chipul fizic al unei persoane la care nici nu te aștepți!”
Atunci se apropie Sofia, care ascultase fără să vrea toată această conversație fiind așezată la masa vecină și îl întrebă: „Dar cum va apărea fericirea în cazul unei persoane de sex feminin? Te întreb, fiindcă până acum ai aplicat toate aceste imagini doar la condiția voastră masculină,” continuă ea fiind curioasă de răspuns.
Simplu,” îi răspunse Darian fără să fie mirat de intervenția ei. „Fericirea pentru o fată se va manifesta ca un El care te urmărește și este alături de tine în cele mai neașteptate clipe, pentru ca la momentul potrivit să prindă chip în cineva pe care vei avea ocazia să îl întâlnești! Există o simetrie a căutării, fiindcă fericirea are o natură duală ce integrează deopotrivă elementul feminin și cel masculin. De fapt, nu există iubire autentică fără fericire și fericire adevărată fără prezența iubirii!” încheie Darian fără a mai oferi alte amănunte.
Însă cumva, printr-un joc al coincidenței, sau poate al predestinației, se auziră cuvintele finale ale melodiei ambientale, cum răsunară cu un glas abia șoptit pe culoarele pline de rafturi ale bibliotecii în timp ce picăturile de ploaie izbeau puternic în geamul ferestrelor: „Vise făcute din armonie / Și dorințe desprinse din realitate / De la începutul vieții / Se unesc luminos și lăuntric / Cu vise de dragoste amestecată cu lacrimi / Ce trăiesc la nesfârșit.”  Tresărind, Darian a prins vocea Ei, în timp ce Sonia înțelese imediat că El îi vorbea, iar Elian privindu-i se întrebă dacă nu cumva Ea și El s-au întâlnit chiar în fața lui în același elan al căutării.
Octavian Lupu (București)

O  SEARĂ DE NEUITAT – JOY OF THE SEASON!
Am putea spune, în aceste zile, că acolo unde nu este muzică, frumusețea este moartă. (Benjamin Disraeli)
În statul Carolina de Nord 9 decembrie a acestui an a fost o zi încă plină de culori fermecătoare ale naturii, zi oarecum pregătită de schimbare, de venirea frigului și a iernii. Întunericul serii apăruse grațios și melancolic. Nevoia de muzică, în special în aceste zile premergătoare sărbătoririi Nașterii Domnului, se simțea ca o certitudine a vieții noastre spirituale. Posibilitatea de a asimila o fărâmă din marile valori sonore ale culturii universale ne-a determinat să căutăm programe și să ne procurăm bilete pentru astfel de concerte.
La orele 19:30 ne îndreptam spre Duke Energy Ceter for the Performing Art (Centrul artelor performante) din orașul Raleigh, statul Carolina de Nord, pentru concertul Joy of the Season (Bucuria sezonului), obișnuit a se ține anual în preajma Sărbătorilor Crăciunului.
Programul a fost extrem de bogat, susținut de câteva coruri unite: Master Chorale, prescurtat NCMC (North Carolina Master Corale) alcătuită din 200 de voci – 65 soprane, 56 altiste, 33 tenori și 46 bași 46, Chamber Choir(Corul de Cameră) alcătuit din 20 tipuri de voci diferite, East Garner Magnet Middle School Chorus(Corul școlii medii de coruri), Orchestra Camerei formată din instrumente de suflat și de percuție care a inclus viori, violine, violoncel, contrabas, flaut, oboi, clarinet, fagot, corn francez, trompetă, harfă și pian.  La pian a cântat renumita pianistă Susan Mc Claskey Lohr. Au fost interpretate colinde, piese clasice și multe aranjamente, cu piese noi ale compozitorilor contemporani.
Concertul a fost dirijat de Directorul muzical Alfred E. Sturgis, la care am remarcat, ca și în anii trecuți, aceeași energie, talent și bună dispoziție, reușind, ca de fiecare dată, să ne emoționeze și să ne aducă bucuria în suflete.
Concertul a cuprins multe piese interpretate cu virtuozitate. Din prima parte menționez impresionanta piesă Ave Maria a lui Franz Schubert, piesă de cult catolică, devenită piesă muzicală de sine stătătoare,  interpretată de Corala și Corul de Cameră. Versiunea latină: Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum;/ benedicta tu in mulieribus,/ et benedictus fructus ventris tui, Jesus./ Sancta Maria, Mater Dei,/ ora pro nobis peccatoribus,/ nunc et in hora mortis nostrae. Amen. (Bucură-te Maria, cea plină de har, Domnul este cu tine,/ binecuvântată ești tu între femei,/ și binecuvântat este rodul pântecelui tău, Iisus. / Sfântă Maria, Maica lui Dumnezeu,/ roagă-te pentru noi păcătoșii,/ acum și în ceasul morții noastre. Amin.)Este  unul dintre liedurile lui scrise (compoziții muzicale cu caracter liric),  în engleză numit Ellen's Third Song, (Al treilea cântec al Elenei - Imn Fecioarei), devenit una din cele mai populare lucrări ale lui Schubert, reprodusă de un număr foarte mare de cântăreți sub titlul Ave Maria.
Cea de a doua piesă a lui Franz Schubert Magnificat in C major, D.486 - muzică sacră - a fost interpretată de Corală, cu cele trei părți ale sale – Allegro maestoso, Andante și Allegro vivace. Deosebit de impresionantă fiind Andantele, pe care soliștii Erica Jackson, Megan Gray, Dominic Go și James Goodnight l-au interpretat superb, emoționându-ne cu vocile lor, piesa terminându-se cu acel Allegro vivace: Gloria Patri, et Filio, et Spiritui Sancto:/ Sicut erat in principio, et nunc, et semper, et in saecula saeculorum./Amen. (Slavă Tatălui și Fiului și a Duhului Sfânt:/ Așa cum a fost la început, este acum, și cum va fi mereu, lumea fără de sfârșit./ Amin.)
Acestcompozitor austriac Franz Schubert (1797-1828), numit și poetul muzicii, în scurta sa viață a fost un exemplu de forță creatoare. Versurile care l-au inspirat pe muzician, au aparținut în general poeților romantici, el beneficiind de o sensibilitate de factură romantică. A scris peste 700 de lieduri, pe versuri de Müller, Goethe, Schiller, Heine și alți poeți, cvartele, piese religioase, piese corale, opere, simfonii. Superbe sunt Ave Maria și Serenada. Romanticul Franz Schubert a dorit să-și doarmă somnul de veci alături de mormântul lui Ludwig van Beethoven, pe care l-a venerat și în umbra căruia a trăit scurta sa viață. Poate de aceea a și scris cugetarea: Omul seamănă cu o minge cu care se joacă șansa și pasiunea. De abia după moartea sa au realizat cei rămași, adevăratul său geniu.
Înainte de pauză au cântat eleve ale școlii de muzică, printre care s-a auzit și vocea superbă a unei eleve, cu un ambitus - întinderea muzicală pusă la dispoziție de voce în respectivul context muzical - ieșit din comun. Tot în cadrul programului, una dintre piese interpretată de cor, a fost dirijată de un elev talentat al școlii. Impresionantă aceasta atenție și dragoste acordată tinerilor, viitorilor artiști, despre a căror viață și succes, probabil mulți dintre noi, nu vom mai putea ști!
În partea a doua a Concertului au fost executate alte piese cu diferite aranjamente, din care nu a lipsit Jingle Bells și în final Joy to the World executat de ansamblurile combinate. Concertul s-a bucurat de un real succes, primind binemeritatele aplauze îndelungi.
La plecarea din sala de Concerte, ne-a întâmpinat frigul nopții. Pe alei se plimba în tihnă vântul iernatic, tatonând spațiul prielnic pentru instalare. Pășeam fredonând în gând rugăciunea Ave Maria, executată maiestuos de Corală în limbajul universal al omenirii, cel al muzicii.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)
 
ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Poate că altădată se murea din prea multă dragoste. Nu și astăzi când formele ei paroxistice sunt stinse cu ura pragmatică a omului civilizat și manierat.
2. Inima este punctul de intersecție dintre verticala iubirii și orizontala urii.
3. O dragoste planificată, negustorie-i deghizată.
4. Dragostea nu-i vine de hac urii, ci doar o pune cu botul pe labe.
5. Dragostea și ura sunt recipientele referențiale ale clepsidrei umane. Depinde de fiecare dintre noi în ce poziție așezăm clepsidra pe firul vieții...
6. Dragostea nechibzuită nu face doi bani, ura chibzuită face toți banii.
7. Politețea – mulțumirea secretă a fondului ajuns sub papucul formei.
8. A nu te iubi pe tine însuți nu-i îndeajuns ca să-i iubești pe ceilalți.
9. Când te gândești la tine ne-ncetat, la neiubire tu te-ai condamnat.
10. Nu-i prost acela care face pe prostul, ci acela care se simte atât de bine în această stare încât o permanentizează.
11. La prost e nelipsită fudulia, tot astfel cum la bogătan e lăcomia.
12. Un prost cuminte-i suportabil, prostul țâfnos e detestabil.
13. Prostiile unuia cu scaun la cap sunt copii de țâță în comparație cu monștrii zămisliți de accesele de inteligență ale prostului.
14. Prostia șefului este ca o mană cerească pentru lingușeala subordonaților.
15. Decât cu prostul la profit, mai bine cu deșteptul la postit.
16. Prostia este singura maladie din cauza căreia suferă numai cei din jur.
17. Când numărul amicilor sporește, e semn că prietenia se-ofilește.
18. Prietenia – sentimentul care rămâne viu și activ mai degrabă prin dăruirea necuvântătoarelor decât prin cea a oamenilor.
19. Cu cât e mai amabil cineva, cu-atât e mai puțin dispus să dea.
20. A da din gură este mult mai lesne decât a da ceva de la tine.
21. Vorba multă nu-i spre sărăcia palavragiului, ci a acelora care-l bagă în seamă.
22. Pentru că un pierde-vară știe ca nimeni altul să piardă nu doar vara, corect ar fi să i se spună pierde-an.
23. De când lumea, scopul organizării sociale a fost acela ca tot mai mulți cetățeni să piardă și tot mai puțini dintre ei să câștige.
24. În orice economie de piață, raportul dintre cerere și ofertă reprezintă extrapolarea raportului obligatoriu dintre fraier și escroc.
25. Tot omul are capul între umeri, dar câți îl au pe umeri poți să-i numeri.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

OPERAŢIUNI MISTICE
în memoria mamei mele (bucovineanca!), dusă la îngeri pe 1 Decembrie 2014
am tăiat în Stânca Logos-ului – Poarta
cuvintelor: se scurg
turmă îngrozită a intestinelor – din
revelaţia peşterii spintecate
 
în dimineaţa agheasmei face
baie Sfântul Duh
 
a bătut la uşă Străina – şi
crivăţul – pe loc – a clădit patru
turnuri de pază – în jurul
mâhnirii
 
pe câmpii de gheaţă seceră
blestemate – duhuri
întârziate
 
nu mai am loc la masă – decât
pentru Muntele Potirului
 
nu mai am loc în privire – decât pentru
amintire
 
peste hotarul de ninsoare al
clopotelor – trece Regina: armatele
frigului au căpătat – în sfârşit – un rost şi o
dimineaţă în plus
 
să legăm toate
limbile – într-un
singur foc
 
de acum încolo – conjuraţia
stelelor a căpătat forma
cununii Ei
 
COLIND CIUDAT
mila Lui – mila Lui
dintre calde alelui...
stors din recile statui
untdelemn de flăcărui...
 
am scos spinul dintr-o seară:
stele - -nmiresmată ceară
cântă lumea cea flecară
...şi din toamnă – primăvară!
 
chiar de-i viscol pe afară
e iarnă cu flori de vară
ca să-ncepem iar şi iară
balul zânelor aprinse
baletând pe ouă ninse
 
...să nu ştergi slove-n oglinzi:
miez de noapte să aprinzi
demonul cu ochi sticlinzi
fie rob – dar să nu-l vinzi...
 
mila Lui – mila Lui
dintre calde alelui...
 
Demult – când…
demult – când erau ierni vechi şi
sfătoase – dormeam sub zăpezi precum
urşii…
era un acolo fără atunci: dintre
coastele pieptului – îmi
fulgerau ţurţurii de gheaţă ai
Fântânii Miracolelor
încremenite
 
pe atunci nu aveam nevoie de nicio
credinţă – pentru că debordam de
încredere: pur şi simplu – eram maestrul
balurilor zăpezii – eram cavaler
de onoare – fiecărui fulg
 
nu puteam nici atunci iubi – dar asta pentru că eram
cel mai iubit: dinaintea castelului meu – trăgeau
grele caleşti - ori
încotoşmănate sănii – trosnind de
zvârcolită – neliniştea tentaculelor de
sărbători – ale Femeii
 
n-am reţinut – firesc – niciun chip – ci doar
fierbinţeala – rostogolită precum buştenii spre jertfa
grătarelor de la mii de cămine…
 
şi – suveran – prăbuşeam peste
incendiile spontane - avalanşa
tinerei – superbei mele
lucidităţi – clarviziunii stelare
 
(căci – vă spun – numai cu stelele mai catadixeam să-mi
fac semne secrete – prin fulgere: ele
stelele – sunt – toate – de
neam – de ranguri tot mai înalte – cu cât
îngheaţă lumini mai deplin)
 
era atâta linişte – în catedrala
înaltului meu cântec de
singurătate – atotbiruitor
 
POPOR ŞI NEAM
morminte-nvăpăiate-s toţi martirii
nu lâncezesc la Dumnezeu în cer
timpului sunt toţi semnele citirii
nebunii doar şi-nchipuie că pier
 
popor valah – îţi vrei uitată firea:
ai poposit din Neamu-Ultimei Thule
de-acolo să înveţi din nou uimirea
curmi dangătul scheletic de pendule
 
cu zeii-mpărăţeşti naşterea lumii
eşti rădăcină munţilor şi culme
deci smulge-te odată clipei – spumii
 
smulge-te rumegărilor de turme
...vei fi doar ce Hristos cu tine-a vrut:
propriei slăbiciuni să nu-i fii scut
 
BIET FAUST
când frunzele de toamnă plâng pe vânturi
iar sufletul mi-era fereastră spartă
s-a fost oprit un inorog la poartă:
furtuni se curmă şi-aud cereşti cânturi
 
s-a fost întors Iubirea - -o credeam moartă
dar amintirea-aprinde noi parfumuri:
nu ştiu nicicând ce-mi este scris în soartă
când slovele de foc s-or stinge-n fumuri
 
dar clipa când în braţe Frumuseţea
o strâng ca pe un prunc de zeu zănatic
e-atât de vie – pentru-un bard lunatic:
 
valsează-extazul cu – plutind – tristeţea
...precum biet Faust strig: „opreşte – clipă!”
...îngerii mor: rămâne gust de-aripă
 
CONVORBIRE CU DUMNEZEU
sunt mulţi pe lume – frate Dumnezeu
care nu au pe nimeni şi nimic
şi printre ei mă aflu însumi eu:
vreo veste nu m-aşteaptă ori vreun plic
 
fără-aşteptare-i inutilă lumea
dar nu de oameni însetez în cuget:
un înger să-mi încoarde bine strunea
să-l învoieşti din raiu-Ţi fără zdruncet
 
nu ştiu de lumea-Ţi 'naltă va fi dreaptă:
mai vreau un cântec să înmoi sub munte
mai vreau s-adăst pe cea din urmă treaptă
 
o piatră să-nfierbânt cu-umilă-mi fruntea
...se-nghesuie într-una toţi să-Ţi ceară:
eu doar îţi pun pe stihuri a Ta seară!
 
SCHIZOFRENIA POETULUI
„-nu vreau s-ajung – pierdut – la balamuc!”
„-dar dacă – neferice – vei ajunge?
Poet eşti – axiomă de năuc
n-ai cine moartea pentru tin' s-alunge!”
 
„-să mor cu fruntea sus e-un rang regesc
nu vreau să mă-ngropaţi de viu în bolniţi
aş vrea cu sorii să mă sfătuiesc
pe toţi cei umiliţi să-i fac iar volnici!”
 
„-sărmane prinţ – Poet răznit în vise
vei fi scuipat – cu crucea-ngemănat
tu – voiajor din lume-n paradise
 
că tu exişti – deja e crunt păcat!
...mai bine orb spre zid bolboroseşte
în forum taci: pedeapsa pietrei creşte!”
 
DECIZIE
ştiind că Domnul scrie-n terfelog
orice-amănunt cu aer de paiaţă
m-am prins să-mi scriu eu propriul necrolog
să nu mă vândă proştii-n cor la piaţă!
 
sătul de bârfe de venin şi stele
de soartă iude panglicari zăbrele
mi-am fulgerat – pe pagina de carte
viaţă de Muză-a celor sfinte arte
 
ce va rămâne dintr-un vis de-amiază
va fi iubire,-extaz şi cânt eroic
iar cine-alege-va să nu mă crează
 
limbric s-ajungă-n târşul mezozoic!
...nu tot cercaţi lumina de se stinge
pe toţi cei orbi dracul în hău 'i-mpinge!
 
SOARE-N DECEMBRIE
soare-n decembrie: ban de
aur pe sicriul de brad al unui
cerşetor
 
o femeie splendidă traversează
strada: traficul monoton al
roboţilor nu se tulbură
deloc
 
încep să înţeleg de ce Dumnezeu se
pregăteşte să reseteze această
lume – molâie
ciucure de râie şi podidită
îmborţoşată de ochi morţi de
peşte: prea mult şi
des frecventat absurd tinde să
creeze dependenţă de
prostie: paralizie a divinelor
deşte - paralizie
cerebrală şi generală a
constelaţiilor
 
...oare dacă stomacul inimii s-a
deranjat – va veni şi rândul
purgaţiilor?
 
COLINDE FALSÂND
de fiecare dată când se
apropie Crăciunul – probabil din
pricina tot mai înverşunat
frigului lumii - melodiile
colindelor silabisite în
craniul ceasornicului din turnul
catedralei catolice – falsează
cumplit (o iau razna spre alte
melodii – de nici n-ai mai vrea să le
recunoşti) – încercând parcă şi
alte căi de sunet către
izvorul de Dumnezeu
 
dar niciodată aceste luxaţii de
sunete n-o nimeresc – nu se
potrivesc cu nimic cu nimeni – şi cad în
urechile noastre – greoi şi grotesc – ca nişte
păsări uriaşe de mare – cu aripi
enorme – tragic de ude şi
ucise  - prăbuşite de vântoasele cosmice: nicio
nădejde – nicio
nădejde – naşterea Domnului a fost lansată
greşit – dintr-un pântece
sfinţit în cu totul alt
pântece – descojit despodobit de orice
sfinţenie – şi cine ştie unde
răspunde acum Naşterea – în care anume dintre
nesfârşitele şiruri de
mătănii înfocate ale
constelaţiilor – rămase – toate – cu totul
înafara noastră
 
noi – etern umiliţii şi
neprimiţii de nicio poartă de
gospodar
 
...şi e frig – şi este tot mai
frig şi tot mai cumplită singurătate se toarnă precum
plumbul pe încovoiate spinările
noastre – Crăciunul se
aprinde undeva în stele – dar
complet înafara ştiinţei ori
nădejdii – scările de îngeri s-au
rupt – şi toţi îngerii au
căzut – s-au grămădit precum mormane de
steril şi de zgură şi muşcă pământul îngheţat
amestecat cu cenuşa tuturor
nenorocirilor noastre (trecute şi viitoare) – cu cenuşa
neîmplinirilor şi rătăcirilor noastre – fără leac de
sfârşit – fără amânare ori rost – şi
mai ales – fără vreun foc – încăpăţânat atârnat de
rama oglinzii de
zare: Dumnezeu a degerat în
post
 
...catedrala a rămas la locul ei – dar
ce folos de colinde – ce folos de
sonorele şi scrântitele
grinde: mă îngrozesc
gândind pe câţi
la ora aceasta – moartea din urmă îi
prinde
 
IMPERATIVE
mânaţi de griji – uităm de morţii gliei
de flacăra închisă-n noi de El
uităm că suntem ultimi paji soliei
spre Empireu – heralzi de timp şi ţel
 
încendiaţi cărările din stepe
şi spargeţi digul beznei din văzduhuri
nu ascultaţi de bârfele sirepe:
încoronaţi vecìi – smaralde duhuri
 
să prosternaţi la Tronul Frumuseţii:
să n-aibă amintirea gustul ceţii
Iubirea – tuturor Regină fie
 
l-altarul Ei să domolim urgia
...strămoşii mei – în clocot de lumină
stârnesc în mine profeţia crină
 
VAN GOGH STIHÌA
Van Gogh Stihìa a dat lege hoardei
rostogoleşte sorii grei ai ţărnei
împroaşcă ochiul cu veninul roadei
contururi constelează sfintei – cărnei!
 
neîncetat el predică în lume
de-s curioase florile să-l vadă
furtuna Lui Hristos s-aşterne-n strune:
din cei ce-ascultă – nimeni vrea să cadă
 
nu-i vremuire – viscol e de-extaze
iar chiparoşii toţi visează crinii
cosmos întors într-un albuş de vază:
 
e nehodina sfântă a luminii
...de-atâta zbucium către Dumnezeu
ne-aprindem toţi deodată şi mereu
 
ARCTIC
pojarul de zadar mi-a stins fiinţa
schelete de voinţă trag spre-abisuri
nimic din mine nu-şi mai dă silinţa
să dea vederii tainicele scrisuri
 
mă prăbuşesc colină cu colină
munte cu munte mă sfărâm izvoare
cu mine-orgolii nu se mai îmbină
odat' cu mine monarhia moare
 
sòrii treptat îşi recunosc fântâna
focul se-nţelepţeşte în lumină:
oricare patimă-şi vomită vina
 
umbre de sfinţi pe acest mal se-nchină
...am chinuit cu-atâta zbucium lira
dar cânt din sânge-şi arde arctic şira
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SCRISOARE CĂTRE UN COPIL MINUNAT
Dragă Leonea...  
Cine nu a cunoscut vreodată necazul, suferinţa sau durerea? Cine nu a cunoscut bucuria vieţii, fără de care nu am fi putut înainta şi depăşi obstacolele, care pun stăvilare în calea vieţii noastre?  
Ne doare sufletul pentru părinţii noştri bolnavi şi neajutoraţi, cu anii bătrâneţii lor apropiindu-se cu repeziciune de o vârstă, pe care noi înşine nu o dorim. Odată am fost şi noi copii, fără grija zilei de mâine, şi nu observam cum faţa părinţilor noştri devenea din ce în ce mai apăsată sub anii împovăraţi. Când am mai crescut, am văzut cu durere că acea faţă blândă şi tânără a devenit brăzdată de riduri şi îmbătrânită. Privim neputincioşi că nu putem da anii înapoi, nu le putem oferi o zi din viaţa noastră şi nici nu-i mai putem întineri şi însănătoşi.  
Vedem în jurul nostru tot mai multe persoane bolnave şi necăjite. Îi privim cu multă compasiune şi uneori suntem afectaţi de necazul lor. În diverse circumstanţe ale vieţii ne punem întrebarea: Doamne, de ce-i aşa? Şi, totuşi, fără Dumnezeu, care ne întinde mâna Sa, pentru a ne ajuta şi încuraja, nu am fi fost nimic. Fiinţa noastră s-ar fi pierdut în oceanul durerilor şi al lacrimilor, în descurajarea zilnică sau în noianul grijilor. Dar El ne întăreşte, să putem păşi peste obstacolele vieţii. Am fost creaţi într-un chip minunat, având cele mai superbe daruri, spre folosul nostru şi a celor din jur. Prin simţurile pe care Divinul Dumnezeu le-a pus în noi, putem pipăi şi mirosi. Auzim, gustăm, vorbim. Dar oare câţi dintre noi suntem conştienţi şi câţi Îi mulţumim pentru aceste daruri minunate?   
Când suntem trişti, când suntem necăjiţi, ne bucurăm să auzim vocea celor dragi nouă, care ne încurajează, ne mângâie şi ne bucură. Glasul copiilor noştri răsună ca şi clopoţeii de aur în preajma noastră, bucurându-ne auzul. Ne înveselim când, încă de la primul gângurit, copilul cunoaşte glasul mamei sale. Înainte de a rosti primul cuvânt, „Mama", am cunoscut vocea ei blândă şi caldă. Dar prin ce sentimente, tristeţi şi ce bucurii trece o mamă, când vocea ei nu poate exprima în cuvinte trăirile sufleteşti? Dacă nu poate auzi şi nu poate glăsui? Dacă nu se poate face auzită de cei dragi? Ce sentimente are o mamă, când copilul ei nu poate vorbi, nu poate auzi şi oricât ar încerca să-i cunoască tonalitatea vocii, tot nu reuşeşte?  
Am citit deseori durerea în ochii miilor de persoane pe străzi, orfelinate sau spitale, privindu-ne cu tristeţe, şi de multe ori, parcă nu îi înţelegem. O astfel de persoană am cunoscut în 1992, într-un sat-reşedinţă de comună din Ucraina. Localitatea se numeşte Utkonosovka, din raionul Ismail, aparţinând regiunii Odessa. Acolo am întâlnit o fetiţă de numai cinci anişori, care se juca liniştită în jurul casei părinteşti. Ochii albaştri şi mari exprimau blândeţe şi bucurie copilărească pe chipul frumos. Părul brunet şi ondulat îi încadra chipul, iar vârful năsucului cârn era mai tot timpul roşu.  
Am cunoscut-o pe Leonea, jucându-se afară cu păpuşica ei, printr-un limbaj numai de ea ştiut. Erau prietene. Poate cele mai bune prietene din lumea visurilor şi a copilăriei ei. De aceea, vorbeau într-un mod numai de ele două ştiut. În visul ei, păpuşa prindea contururi, revenind la viaţă doar pentru a-i ţine companie micuţei Leonea.  
Astăzi stau şi mă întreb, câţi ani au trecut de atunci? Şi cum a trecut prin vâltoarea vieţii? Mi-a plăcut această fetiţa şi am rămas impresionată de voinţa ei de a vorbi şi de a încerca să audă vocile celor dragi. Din păcate, Leonea a primit un diagnostic destul de frecvent copiilor de vârsta ei, hipoacuzia. Datorită acestei afecţiuni, disfuncţia auzului i-a perturbat şi gradul de dezvoltare a limbajului. De atunci, părinţii au mers la diferiţi medici, însă totul a fost în zadar. La fel şi lipsa banilor constituiau o problemă pentru aceea vreme. Fetiţa a crescut, a devenit o încântătoare mămică şi o frumoasă doamnă. Am revenit în ţară şi nu am mai întâlnit-o pe Leonea, nu ştiu cum a evoluat viaţa ei. A fost nevoită să păşească pe un drum atât de spinos în viaţă, dar ştiu că era o luptătoare feroce. Încă de la vârsta fragedă se lupta să se facă înţeleasă celor din jurul ei şi, la rândul ei, să poată înţelege. M-a impresionat aceasta fetiţă prin tenacitatea şi fermitatea ei, ceea ce m-a determinat să-i las pe noptieră câteva rânduri, pe care le-am scris cu aproximativ douăzeci de ani în urmă. O scrisoare lăsată pe noptiera acestei copile, dar scrisă pentru miile de copii, care se regăsesc în aceste rânduri:  
„Copilă dragă, când îţi scriu aceste rânduri, tu încă eşti micuţă, fără griji şi fără să cunoşti taina literelor. Dar când vei învăţa să citeşti şi să scrii, vei afla că ele sunt scrise de către o «leale» - tanti. (aşa cum îmi spui tu şi cum se spune pe la voi). O «leale» din România. O tanti care te-a privit şi căreia i-ai rămas adânc întipărită în suflet. Eşti un copil micuţ, cu chipul şi ochii senini, iar în sufletul tău curat porţi o taină. Nu cunosc adâncimile tainelor, pe care deseori vrei să le exprimi în cuvinte, dar neputinţa pune stăpânire pe tine. Deseori mă întreb, ce ascunzi în sufletul tău? Oare cui îi spui bucuria şi necazul copilăriei tale? Cum poţi să te exprimi mai bine? În limbajul ochilor tăi, sau al minţii, prin care ne transmiţi nouă, celor din jurul tău, atâta pace şi linişte, radiind de bucurie. Te-am cunoscut, te-am văzut, dar nu ştiu aproape nimic despre tine. Îmi doresc să te cunosc, să te înţeleg şi să împărţim împreună durerea şi bucuria sufletului tău. Să aflu taina despre care ochii tăi, de un albastru senin, povestesc necontenit. 
Porţi o taină în tine, o vrajă, am observat că nu am o clipă linişte dacă nu te văd o zi. Îmi doresc să te ţin în braţe şi să-ţi cânt tot felul de melodii, prin care inima ta să se bucure. Să-ţi şoptesc cât eşti de frumoasă, da, eşti frumoasă, copilă dragă! Pe chipul tău citesc blândeţe nedefinită, un surâs plăcut îţi încadrează chipul, în ciuda suferinţelor tale. Aş dori să rămâi întotdeauna o copilă mică, o micuţă zână din poveşti, aşa cum eşti acum. Aceasta a fost prima impresie pe care am avut-o, din clipa când ţi-am văzut căpşorul încadrat cu o coroniţă frumoasă, cu flori adunate din pădure şi împletită frumos. Mi-am dorit să rămâi doar o fetiţă, să nu cunoşti durerea, necazul ei în lume să nu îl porţi, să nu te cuprindă braţele mizeriei şi ale sărăciei acestei lumi. Îmi doresc să rămâi întotdeauna în fericirea copilăriei tale. Dar sunt conştientă că acestea sunt şi vor rămâne doar visuri. Pentru că viaţa are ciclul ei şi, deseori, îşi lasă amprenta pe fiecare fiinţa umană. Deseori, această amprentă este spre binecuvântarea sau spre răul unora dintre noi. Doresc să ai parte de binecuvântare, şi tu însăţi să devii o binecuvântare semenilor tăi. Eşti un copil deosebit, şi nu meriţi să suferi. Inimioara ta ascunde multe taine, şi totuşi ochii tăi vorbesc despre ele. Deseori, descopăr în adâncul ochilor tăi bucurie, linişte, dar şi tristeţe, iar uneori zbuciumul sufletului tău se revarsă asupra irisului tău de un albastru ca al cerului.
Aceste rânduri nu ţi le scriu pentru acum, ci pentru atunci când vei ajunge la vârsta, la care apar primii fiori ai dragostei şi când un băiat frumos îţi va răpi liniştea inimii. Pentru atunci îţi scriu aceste rânduri. Pe mine poate mă vei uita şi nu îţi vei mai aduce aminte de mine, sau poate o soartă tristă va pune capăt zilelor mele. Sau poate cine ştie, voi fi căsătorită şi voi avea un copil micuţ şi frumos, aşa cum eşti tu. Dar să nu uiţi că în fiecare copil şi în fiecare ochişori micuţi, voi vedea chipul tău şi îmi voi aminti cu drag de tine. Vei fi în fiecare bătaie de inimă, care se luptă din greu să treacă biruitoare peste orice stăvilar al vieţii. Indiferent dacă acest copil se află în case mari şi bogate, sau în mizeria vieţii de pe străzi sau orfelinate. Te voi regăsi în fiecare copil, care tânjeşte după dragostea şi mângâierea unei mâini tandre.
La vârsta adolescenţei tale, vei fi înconjurată poate de mulţi băieţi, dar tu să ai grijă! Să nu îţi dai inima oricui. Nu toţi şi nu oricine te merită. Nu oricine care îţi va şopti "Te iubesc!", te va iubi cu adevărat. Să te păstrezi curată pentru acel băiat, care într-o zi îţi va şopti că te va iubi aşa cum eşti tu. Chiar dacă nu vei auzi blândeţea vocii lui, el totuşi te va iubi. Chiar dacă nu vei putea mărturisi dragostea ta, el tot te va iubi. Va iubi întreaga ta fiinţă, nu doar frumuseţea angelică. Va spera alături de tine şi te va ocroti de tot ce ţi se va putea întâmpla rău. Dar până atunci, tu să ţii minte că „inima nu este o faţă de masă, să o aşterni înaintea fiecărui musafir". Rişti să fie pătată, iar petele inimii se curăţă foarte greu şi deseori rămân cicatrici. Păzeşte-ţi inima! Păzeşte-o de tot ce ţi se pare rău! Tu ai puterea de a decide şi alege dacă vrei să trăieşti o viaţă curată, după voia lui Dumnezeu sau nu. Decizia ta stă în puterea alegerii şi voinţei tale. Dar sfatul pe care ţi-l dau este să nu uiţi niciodată că tu ai fost creată să străluceşti, şi niciodată sa nu te târăşti în mediocritate. Eşti creată să zbori şi nu să cazi în genunchi. Doresc să rămâi un copil plăcut, să fii fericită şi să te gândeşti că părinţii tăi sunt cei ce te sprijină în orice problemă şi se roagă pentru tine zi şi noapte.
Să-l cauţi pe Dumnezeu din toată inima ta, să nu-L uiţi nicicând. Pune-ţi încrederea în Dumnezeu, căci El este singurul care te va ajuta şi te va ocroti. Numai pe El să-L alegi domn în viaţa ta şi numai la El sa alergi în clipele tale de cumpănă. Te asigur ca nu te va părăsi niciodată şi nu va înşela inima ta. Să-ţi iubeşti părinţii şi pe cei, care cu dragoste te înconjoară. Iar acum, îţi urez ca viaţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu să fie un drum presărat cu flori de binecuvântări cereşti pentru fiinţa ta!
Te iubesc, Leonea! Şi doresc să-ţi aduci aminte de această păpuşică pe care eu am numit-o... Marllene.
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen – Germania)

CÂMPIA
N-am  simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har  de un bătrân  meşter într-ale vorbelor plăcute auzului şi sufletului,  ori despre caii de noapte  care vin la râul domol care o străbate, toţi pintenaţi şi cu stea în frunte, la vremea întunericului spart de  o lună plină şi luminoasă, galbenă şi vârtoasă ca o mămăliga mare la ceaun. Stelele şi ele cu raze piezişe vizează jocul ielelor. Aceste seducătoare fete ale nopţii  îmbrăcate în voal alb transparent, sosite în trăsuri de foc  ori levitând prin aer pănă la marginea râului unde cântă şi îşi executa dansul  care nu trebuie auzite nici văzute pentru a scăpa de blestemul  năprasnic care duce la nebunie. Câmpia are apoi mirosul ei de pâine  şi mălai , aroma îmbietoare a ierburilor înalte şi coapte care foşnesc  şi umplu aerul cu o mirifică poezie a întinderii nesfârşite pe care fântâni cu ciutură însoţite de pâlcuri de sacâmi dau bineţe ochilor oricărui trecător ori lucrător înveşnicit în căutarea roadelor pământului. Drumuri înguste şi poteci o străbat dintr-o zare în alta, adieri de vânt molatic abia perceptibil prin mişcarea corolelor şi păsările ei miraculoase cu triluri care înoată prin tăcere e tot ce mă încîntă şi mă uimeşte. Nu mai vorbesc de  roua dimineţilor ca lacrimile viselor trăite prin care trec şoldanii atenţi şi sprinteni,  cântecul neîntrecutei ciocârlii şi pasul înalt al măreţelor dropii  cu atât de mulţi  duşmani. Şi apoi grânele, nesfârşite întinderi de galben copt care se văluresc în adierile vântului înserării ca la auzul unei simfonii fantastice, bucurându-se după o zi de arşiţă pătrunzătoare şi sete. Porumbul de înălţimea unui om  cu foile mari şi răsfirate căruia abia îi dau  mustăţile, foşneşte ademenitor  pe marginea drumului plin de praf şi ierburi uscate. Bătăile inimii îmi par nişte apăsări pe clapele unui pian vechi care absoarbe mirificele solfegii şi culori miraculoase ale amurgului.
Simt cum se zidesc în mine cuvintele  parcă şlefuite de vânturile care spulberă  zăpezile şi le troienesc peste şoselele iernii. Noaptea care se apropie mă găseşte împreună cu Ludmy, sosită ca o fata morgana,  pe cărarea dintre lanurile mirosind a pâine, pâine ce o frământa mama cu o ritualică şi ancestrală îndemânare.Nu peste multă vreme o s-o simţim aburindă în palmele noastre la masa veşniciei tărăneşti rotundă şi cu ferestrele deschise la oaspeţi. O să îndulcim în seara târzie toată dragostea noastră în ierburile înalte de pe marginea râului unde verdele lăcrimează pe marginea unui vis  şi o să împăturim în poeme gândurile care ne frământă şi se vor păstra în jurnalul vieţii. Pentru a nu fi cuprinşi de vraja nopţii care pare a privi spre munţi aşteptând o ploaie repede de lumină cerută de toată suflarea. Ne îndreptăm spre satul apropiat ca spre un templu al zidirii noastre unde ne aşteaptă o lume căzută în poveste , o lume din care se naşte  izvorul argintiu al unui neam care-l conduce  prin trudă în cântec şi peste veacuri. Câmpia rămâne în sufletul meu, respir prin ea, clopotele timpului anunţă prefacerile, ea hrăneşte din istorie un popor şi mai mult decât atât. Nimbul ei de grânar al unui continent pe care Dunărea o însoţeşte cu numele ei,  îmi dă speranţa unei noi iubiri a unei noi înfloriri pe care macii aşteaptă să o sărute cu surâsul dulce şi aromat al viitorului, pe care oamenii o poartă cu ei ca pe o foame de adevăr şi dreptate. Câmpia este o dragoste calmă  şi roditoare pe care munţii  aproape de care m-am născut, mă trimit să o sărut şi să o consider o mirifică destindere în sentimente pline şi dulci ca mierea şi întoarcerea cu inima plină de soare şi pâine. Ei, munţii şi dealurile de la poale mă iubesc la fel şi mă cheamă să le povestesc minunea fântânilor cu ciutură însoţie te pâlcuri de salcâmi şi cruci  care mai   însoţesc la răscruce de drumuri câmpia.
Nicolae Vălăreanu-Sârbu (Sibiu)

SFERTUL ACADEMIC
A trecut o vreme bună de când nu ne-am văzut. Lucram la şcoli diferite şi doar la cercul pedagogic ne întâlneam.
- Îţi aminteşti, Mioara, cum râdeam de tine când spuneai că dormi un sfert de oră?
- Să înţeleg că acum nu mai râzi?
- Abia acum văd câtă dreptate aveai. Într-un sfert de oră, te poţi odihni suficient pentru a mai putea lucra câteva ore…
- Decalajul este normal. Fiica ta e cu câţiva ani mai mică…
- Despre ce sfert de oră vorbiţi? Lămuriţi-mă, interveni Aurica.
- Spune-i tu, Mioara, că ştii mai bine cum e cu sfertul academic!
Sunt de acord să le  povestesc.
- Când erau fetele noastre mici, aveam ore şi de dimineaţă, dar şi la seral. Chiar şi sâmbăta ajungeam acasă după ora două. Uneori, eram foarte obosită. De aceea, le rugam pe fete să mă lase să dorm puţin. Nu era nevoie să facă linişte deplină, dar le ceream să nu trântească uşile, să nu intre în dormitor şi să mă trezească după un timp, în funcţie de situaţia concretă. Le aşezam ceasul pe masa din camera lor, le spuneam să mă trezească atunci când limba mare ajunge la numărul doisprezece sau, după caz, la trei, la şase... De obicei, fetele respectau condiţiile. Ştiau că trebuie să mă odihnesc, dacă vreau să îmi reuşească ceea ce trebuie să fac.
- Şi dormeai un sfert de oră? întrebă Aurica.
- Ei, un sfert de oră! Dormeam mai mult sau mai puţin… Depinde… Uneori, nu reuşeam să adorm. Mă gândeam la ceea ce urma să fac. Alteori, adormeam. Oricum, eram sigură că fetele mă vor anunţa când timpul planificat s-a scurs. Cele zece-cincisprezece minute erau de aur.
- Acum e rândul meu să constat că acel somn „furat” e foarte bun. Nu mai râd, dar atunci nu înţelegeam cum poţi să dormi un sfert de oră.
- Voi nu aţi auzit cum se odihnea Einstein? Se aşeza în fotoliul, care era pe o bucată de tablă, ţinând în mână o cheie. Îl fura somnul, dar se trezea la zgomotul produs de cheia pe care o scăpa atunci când aţipea. Odihna era suficientă pentru a se putea ocupa în continuare de problema la care lucra. Nu mă compar cu Einstein, compar doar situaţiile şi condiţiile. Poate e doar o poveste pusă pe seama lui Einstein, dar e interesantă şi are un sâmbure de adevăr ştiinţific.
- Ei, şi voi! Imediat ajungeţi a adevărul ştiinţific, la sfertul academic… Vă credeţi savanţi? Măi, ce idei aveţi!
- Lasă, Aurico, sunt amintiri din tinereţe! Când vom fi pensionare, vei veni şi ne vei spune tu cum e cu sfertul academic şi cu somnul furat! Să mergem, că începe şedinţa!
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

CHIAR EA..., ONOAREA
Sub podul nou, ce-nalță curcubeu
Peste minciunile din baltă,
Stă deprimată, așteptând mereu...
Onoarea, o doamnă voalată.
 
Pași... Albi, roșii, galbeni pași dansează,
Petale parfumate-n vânt...
Pași... Negri, tulburi pași vibrează
În pâcla deasă-a unui gând...
 
Tresare! Parcă recunoaște-un glas
Ce studiat credință jură!
Fata naivă se aprinde, pas
Șăgalnic sărutare-i fură.
 
Balta se umflă, podul zburător
Trădarea le aruncă-n valuri...
Ondină, scufundată în umor,
Fortuna îi poartă către maluri...
 
În  zare, albastră melopee
Înflorește ochii adânci, virili.
Vicleană, nebuna odisee
Le scutură onoarea în ciulini.
 
De-atunci cutreieră printre minciuni,
Din lac în baltă, disperată,
O doamnă care crede în minuni,
Chiar ea... Onoarea înșelată...
 
Ochiul perfid atrage neștiut
Onoarea, ingenua rebelă,
În partea lui de infinit...
Doar știi! Minciuna nu-i fidelă!
 
GÂNDURI FLORI
Pe boltă urcă luna plină,
Râd stelele, apele cântă ,
Ca unduirea astrelor senină,
Gândul poetului e rugă sfântă.
 
O forță nouă se revarsă,
Își lasă floarea metanoia.
Inima răului e arsă...
Sacrul lucid își rostuiește voia.
 
Tot  universu-ngenunchează
Să îți sărute fruntea, Gheea!
Noaptea de vrajă luminează
Tainele lumilor, poarta și cheia.
 
Sămânța timpului respiră
Liber și cald, a nemurire
Și în descântecul lumină
Pământul e o floare de iubire.
 
Om bun, ce doruri te îmbie?
Ce aripă neînfricată
Deschide calea spre trezie?
Puterea în virtute ți-e sculptată.
 
Te cheamă râuri de luceferi
Născuți în ordinea celestă,
Voința dreaptă să le aperi.
Clipa-i înțelepciune manifestă.
 
Culori, stele culori te poartă
Lin..., cascade vii în gânduri flori.
Doar înțelegerea ți-arată
Devenirea, o potecă-n trepte sori...
 
Piciorul ți-alunecă–napoi
Atras de șoaptele durerii ?
Capcană-i iluzia din noi...
Haosul moare în clipa căderii.
 
Ți-s ochii zâmbet în tăcere,
Flori, albastre flori de adevăr,
Ce dau cuvântului putere.
Noaptea luminii e torță-n fir de dor.
 
Din mii de vieți, în trudă strâns-am
Dezamăgiri, abuz și tină.
Însingurate clipe plâns-am
Visând, chemându-mi neamul de lumină.
 
O floare cântă mai aproape...
Ascunsă e în noi, în stele?
Îi simt atingerea pe pleoape,
Adie nou în gândurile mele...
 
Glasu-i, o zi în plină noapte,
Destramă vraja-n omenire.
Poetule, durute șoapte
Aprind în gânduri flori rug de iubire...
 
ZĂPEZILE ŞTRENGARE
Zăpezile se-aștern pe cale
Și ne sărută pașii...
Fulgii ușori, albe petale
Ne-mpodobesc poznașii...
 
Vântul aleargă pus pe glume
Să ne închidă ochii,
Stropind cu argintate spume
Stejarii, nucii, plopii.
 
În adierea lui hoinară
Dansează-a bucurie,
Îmbrățișează proaspăt, iară,
Pădurea din câmpie.
 
Poteca ninsă scânteiază
Cald, în râset de copil,
Raze de pace-nseninează
Cerul unui gând umil.
 
Crini albi zăpezile presară
În  suflet...! Alinare...!
Salcâmilor le așezară
Hlamide în vâltoare.
 
O  clipă, duhul alb cuprinde
Tiptil a lor chemare...
Steluțe în cunună prinde
Zăpezilor ștrengare...
Mioara Oprişan (Însurăţei – Brăila)

APĂ VIE…
(colind de Crăciun)
Astăzi s-a născut Stăpânul -
Cel din ceruri coborât,
Fiul cel din Preamărire
Dulce Jertfă S-a făcut.
 
Astăzi S-a născut Iisus-ul,
Domnul cel Dintâi în toate,
Ce cu patimă şi sânge
Poartă dar de Libertate.
 
Astăzi S-a născut Minunea -
Orbii să poată privi,
Surzii s-aibă mângâiere
Şi-n auz glas de copii.
 
Astăzi s-a născut Mesia,
Cel vestit din străvechime,
Să urce scară spre cer
Pentru-Alesul din mulţime.
 
Astăzi s-a născut Preabunul,
Slăvitul Mântuitor,
Să aducă pace în lume
Şi-un trecut cu… viitor.
 
Astăzi s-a născut Preasfântul,
Cerul ca de foc Îl cheamă -
Să-mplinească şi să fie
Prunc de Preacurată Mamă.
 
Astăzi cerul şi pământul,
Unite în rugăciune,
Fiului cel nou-născut
Îi aduc închinăciune.
 
Fulgii albi, din cer, se cern
Lin, peste rotund pământul,
Căci s-au pogorât întregi
Mântuirea şi Cuvântul.
 
Apele din a lor matcă,
Munţii cei înviforaţi,
Sunt acum, la ceas de seară,
Legaţi pe vecie, fraţi.
 
În Preasfântă zi de-Ajun,
Pelerini pornesc pe cale,
Să vestească peste zări
Dalbe flori, florile dalbe.
 
Clipa Marelui Ajun
Minunea să o vestească:
Tot sufletul primenit
Crăciunul să îl primească!
 
Ceas de sărbătoare Sfântă,
Cu-aromă de Copilărie,
Fie ca Bunul, Blândul Prunc
Să te transforme-n APĂ VIE!
Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)
 
ATITUDINI
MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR... FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE ALOGENI...!
(marginalii şi dezvăluiri în premieră)
Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate curvele morale se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.
...Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu capete de câine n-au făcut-o, n-au adus jaful la perfecţiune - cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!
...Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente magice (de magie neagră, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine...! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16:
Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale,  informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.
In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.
<<Va anuntam ca nu vom participa la acest vot, la acest articol, e un vot antinational si va asumati responsabilitatea ca cetatenii Romaniei sa nu stie ce inseamna istoria si geografia acestei tari>>, a explicat Eugen Nicolaescu.
Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca "in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana".
Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai ager la ochi, în această problemă gravă a României de azi:
Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.
Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petöfi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia - limba greaca si exemplele ar putea continua.
Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.
Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.
Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila...
* * *
…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor epocii de aur băsesciene (dar staţi să vedeţi şi să vă cruciţi, de ce va fi şi ce ne aşteaptă, în epoca de platinăklausjohannis-isto-minoritară!), juni educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că aşa trebuia de mult,aşa este europeneşte…:
Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari... atat.
Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema...
 - sau: Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si... toleranta.
Astfel de avortoni şi clone, scoşi/scoase de prin sticluţe şi eprubete, nici nu merită să trăiască prea mult, că infectează aerul României şi Terrei! Auzi, cetăţean UE!!! Dar Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, nu este cetăţean UE, măi, hârtie de turnesol?! Dar Boirebista şi ai lui, care stăpâneau Europa, cu care tot meliţezi din bucale, nu-şi întindea cetăţenia de la Marea Nordului până la Mediterana şi până dincolo de… middle europe?! Dar toţi voievozii noştri, Muşatini şi Basarabi, care erau supranumiţi (dar niciodată ajutaţi!) de papi, Campionii Creştinătăţii, nu numai că au fost cetăţeni ai Europei, ci TOCMAI EI AU FĂCUT POSIBILĂ SUPRAVIEŢUIREA CIVILIZAŢIEI EUROPENE!!! - întru acea spiritualitate terestră supremă, pe care Masoneria de la Strasbourg refuză s-o consemneze în Tratate (inclusiv în cel de la Lisabona, atât de disperat, în a fi semnat… de toţi trădătorii ţărilor pe care masonii i-au ales democratic, să le guverneze!): spiritualitatea creştină?!
…Şi relaţia dintre noi şi unguri/secui este de azi dimineaţă, de la ora şase jum'ate… sau sunt o mie de ani de despotism şi crimă maghiară, în Ardealul-Suflet Românesc?! Cum să acceptăm să-şi facă ei, în Ardealul nostru, Istoria şi Geografia, pe ungureşte?! Păi, a face Istoria pe ungureşte înseamnă, cum am auzit noi, cu urechile noastre (de la un propagandist iredentist maghiar, venit tocmai din Australia, aici, în Ploscuţenii Vrancei, cu populaţie majoritară de ceangăi, pentru a-i convinge că-s urmaşii, get-beget, ai lui… Attila!!!), să se ajungă la afirmaţia că Bogdan I, întemeietorul Moldovei Suverane1, a combătut oastea regelui Ungariei… cu unguri! Iar dacă le daţi voie ungurilor să ne facă Georgrafia pe ungureşte, atunci, nu doar că vom re-avea Koloszvar pentru Cluj-Napoca şi Temesvar, pentru Timişoara… - dar până şi Bucureştii vor deveni, cumva, ceva de genul BukarestLato, Bukarestben sau chiar … Örülnivar!!!
Oare chiar se uită de către decerebraţii noştri concetăţeni, cât dispreţ au avut maghiarii şi cât dor (peste orice măsură de înfocat!) de a ne stinge neamul (întru fiinţă şi Duh!), în Ardeal, până la primul război mondial… - şi după Diktatul de la Viena… - …şi dorul ăsta crâncen nu-i părăseşte, nici acum, o clipă, măcar?!2
…Noroc că mai vedem şi opinii suficient de lucide, ale păţiţilor (chiar dacă oleacă agramaţi, trăgându-li-se din  ciuma limbajului mesengeristic al calculatorului/Internetului…!), altfel am zice că scopul suprem şi ultim al UE a fost atins deja, noi ajungând o ţară de tălâmbi model şi mancurtizaţi perfect:
Astia nu stiu nici sa vorbeasca romaneste, darami-te sa mai studieze in alta limba. Nu-ti va spune niciodata "te rog", ci cel mult "kerlek". Stiu ce spun ca doar sunt din zona. Cat despre respectarea standardului legal privind denumirile in romana... praf in ochii lumii. Stiu ce spun ca nevasta-mea e profa de romana chiar in buricu' ungurimii. Ce credeti ca i-au zis la ultimele teste nationale, conationalii de etnie maghiara? De ce nu preda dupa manualul pentru minoritati? Limba si literatura romana predate dupa un manual editat la Budapesta sau in secuime, ca sa fim precisi. Credeti ca vor invata despre Eminescu, Blaga, Arghezi, Sadoveanu, Creanga sau Rebreanu? Fiti siguri ca nu asta veti gasi in manualele lor "acreditate". E mult prea greu... haideti sa-i ajutam, sa le facem viata mai usoara. Iar cand termina scoala si facultatea (tot in maghiara, ca romaneste nu mai stiu deloc) si ocupa posturile cheie din sanatate, invatamant si administratie, daca esti roman, stai la coada daca mai apuci. Asadar ce credeti ca se va preda la istoria si geografia Romaniei? Cine credeti ca le vor fi profesori si ce manuale vor folosi? Manualele minoritatilor in care apar adevaratele dezinformari si manipulari ale tinerilor etnici, predate tot de catre conationalii lor. Credeti ca vor spune adevarul despre tragediile de la Ip, Trasnea, Moisei, despre unirea sub Mihai Viteazul sau Marea Unire? Nici nu vor aminti sau vor rastalmaci evenimentele. Iar profii romani vor fi pusi pe liber pentru ca nu vor sti sa predea la nivelul "cerut de lege" in limba maghiara. Sa vezi atunci cum se vor bulversa catedrele.
Si apropo, stimabile, cum crezi ca-i vor spune (nu cum va scrie in manual) lui Stefan cel Mare? Nagy Pista? Ei, află că si ungurii au un Stefan, chiar mai mare decat al nostru. Si nu e decat un pas pana la a crea o confuzie, poate chiar dorita – precum şi o lămurire necesară, ca să ştim cum stăm, întru adevăr, cu drepturile colective, în Vestul-cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiinţării-noastre:
Desi sunt 4 milioane de arabo-berberi musulmani in Franta, istoria si geografia Frantei se preda in limba franceza, oriunde pe teritoriul francez. Inclusiv in departamentul Seine-St. Denis (echivalentul unui judet romanesc), unde 91% din populatie e de origine etnica straina, majoritar araba, berbera si africana (…) Placute bilingve nu exista in Marsilia, desi a fost o zona ocupata sute de ani de arabi si are 247.000 de locuitori de etnie araba sau kabila!
Istoria si geografia Germaniei nu se predau in limba turca in scolile publice germane, desi exista 3 milioane de turci si de kurzi turcofoni in Germania! Dupa luxemburghezi, portughezii sunt a doua etnie ca numar in Luxemburg, insa istoria, geografia sau orice alta materie, la scolile publice luxemburgheze nu se predau in portugheza.
* * *
…Există, însă, pe lângă trădătorii noştri din Parlament, Guvern şi Preşedinţie (dar şi din Academie, din aşa-zisa societate civilă, ptiu! – şi chiar din… bordeie, prin inconştienţa săracului manelist!!!), şi alţi binevoitori, râvnitori, de zor, de a ne face şi desface istoria. Şi geografia, pe cale de consecinţă…3
Şi asta, nu de azi, de ieri… Eminescu, cel care-i numea alogeni, pe re-făcătorii-mistificatorii ăştia de meserie (mai ales pe unii…!) – şi-i acuza de distrugerea accelerată a ţării, a şi fost atacat, ucis civil, iar apoi, asasinat de-a binelea… iar azi, lucrurile nu s-au schimbat DELOC (numai geniile/Spiritele Dumnezeieşti - precum Hristos, şi Eminescu! - pot fi ucise în mod repetat, cu fiecare păcat contra Sfântului Duh al Neamului!): Este vorba de un atac politic organizat la adresa celui mai mare poet al românilor. Iniţiatorul acestui atac este un perfect anonim, C. P. Bădescu, care recunoaşte fără ocolişuri că el a propus revizuirea operei lui Eminescu ca temă de dezbatere.
Este de domeniul incredibilului ca nişte scriitori, care nu au ajuns nici la călcâiul lui Eminescu, să-l foarfece într-un mod primitiv, cu agresivitate nedisimulată.
Dintr-un început am gândit că este o răzbunare de rataţi. Dar sextetul de articole inserate îmi dovedeşte ceva mult mai grav. Aşadar, ce deranjează în opera lui Eminescu grupul respectiv, ca să nu zic comandoul filosemit cu ingrediente ţigăneşti, compus din: C. P. Bădescu, I. D. Lefter, R. Rădulescu, Foarţă, Radu, Târtărescu, Bobe, Cornea, Preda? La care nu înţelegem ralierea lui Nicolae Manolescu.
Membrii grupului sus numit sunt deranjaţi nu atât de fondul estetic, ci de fondul social-politic al operei lui Eminescu, de actualitatea lui şi în zilele noastre.
C. P. Bădescu, în argumentul său debitează că poezia lui Eminescu nu-l încântă, că poetul pentru el nu există, că este ceva inert, ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart. Păi, şi Gioconda îi lasă reci pe unii, dar aceasta nu înseamnă că nu este operă de artă!
Abia la Zigu Ornea, cu toată ipocrizia sa, se vede clar. Zigu Ornea deconspiră totuşi complotul grupului filosemit, grup care a stat îndelung la taifas, distribuind fiecăruia lucrul pentru acasă. Abia la Zigu Ornea apare cauza acestei acţiuni concertate de blasfemiere a lui Eminescu ca poet naţional şi universal.
Eminescu, ca gazetar, a consemnat o stare de fapt din anii 1880, 1881, şi anume ...că pătura superpusă - avocaţi, funcţionari, politicieni, comercianţi şi alţii - este compusă din alogeni şi este străină de neam (cf. Leonida Lari-Iorga, Intervenţia parlamentară din 10 martie 1998).
…Dezvăluim, în premieră, conţinutul (evident, e vorba de secvenţe publicabile… că există, în textul ce-l avem în vedere, şi orori nepublicabile!) unei scrisori imunde, a evreului Cezar Lazarovici, din 8 martie 1990, trimisă din Tel Aviv (se poate verifica autenticitatea/realitatea existenţei ei, prin adresele electronice ro.altermedia.info, sau: cersipamantromanesc.wordpress.com) – şi adresată lui Faust Brădescu4, cel mai important ideolog (fireşte, după Codreanu!) al Mişcării Legionare/Legiunea Arhanghelului Mihail (Arhanghelul Spiritului), singura mişcare spirituală terestră, din epoca modernă, care a săvârşit metanoia (schimbarea/întoarcerea pe dos a sufletului, spre Lumina Lui Hristos!) a unei întregi generaţii, a Neamului Românesc, cum zicea Emil Cioran, în 1940: Într-o naţie de slugi, el (n.n.: Corneliu Zelea Codreanu) a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul.
Iată ce zice un reprezentant (turbat!) al binefăcătorilor noştri din ultimele două veacuri – turbatul anti-român neomiţând, Doamne fereşte, să ne blagoslovească, pe noi, românii, din trei în trei rânduri de scrisoare, cu apelativul porcilor (...probabil că medicul lui curant i-a interzis, precum musulmanilor, consumul de carne de râmător... care, he-heei, ce bună era, odată, în Valahia aia puturoasă!):
Măi Brădescule, tu nu eşti român, eşti ţigan şi, nu orice ţigan, un ţigan mahalagiu şi împuţit.
Nu ai nici ruşine şi nici bun simţ. Cum ai îndrăznit tu, măi dobitocule, să insulţi poporul ales al lui Dumnezeu, nu vezi că noi “evreii” stăpânim lumea, sau vrei să-ţi punem ca lui Le Pen, un ochi de sticlă? Ce ai crezut imbecilule, că dacă dispare Ceauşescu din România, noi nu avem pe altcineva să punem în locul lui şi vă lăsăm pe voi, haite fasciste să-i luaţi locul? ROMÂNIA ESTE GRĂDINA “EVREILOR” ŞI NOI VOM FĂURI ACOLO NOUL ISRAEL
(s.n.), aşa că să-ţi iasă din capul tău sec, că tu şi organizaţia ta naţionalistă “Garda de Fier” va mai ajunge vreodată la putere în România. NUMAI NOI “EVREII” SUNTEM ÎN MĂSURĂ SĂ DECIDEM CINE SĂ CONDUCĂ ROMÂNIA, PENTRU CĂ NOUĂ NE-A DAT DUMNEZEUL LUI ISRAEL ACEASTĂ PUTERE SUPREMĂ ASUPRA VOASTRĂ (s.n.). Voi românii nu sunteţi capabili de nimic, pentru că voi aveţi un creier atrofiat şi îmbibat de prostie, voi niciodată nu v’aţi putut autoconduce singuri (n.n.: ??!). Prof. Silviu Brucan, pe care voi îl urâţi de moarte pentrucă este “evreu”, a avut perfectă dreptate când a spus că în România trăiesc trei milioane de oameni deştepţi şi 20 de milioane de proşti. Cele trei milioane de deştepţi sunt “evreii”, ungurii, iugoslavii, ruşii şi alte naţii, iar cele 20 de milioane la care s-a referit Brucan, nu sunt altceva decât nişte fiinţe bipede, care-şi dau importanţă, spunând că sunt români (…) NOI (n.n.: evreii şi masonii) V-AM ADUS ÎN ŢARĂ UN MARE REGE, DINTR-O VENERABILĂ FAMILIE DE EVREI, DAR VOI NU AŢI MERITAT ACEASTĂ CINSTE. PORCILOR!
(…) Acum nu mai e niciun secret pentru nimeni, noi l-am pus pe Ceauşescu la cârma ţării şi tot noi l-am dat jos (…). I-a îndepărtat (n.n.: Ceauşescu, precum Stalin…) pe evrei de la putere şi i-a înlocuit cu membrii familiei, nişte olteni jegoşi şi păduchioşi, a refuzat să mai facă împrumuturi la băncile noastre şi intenţiona să facă în România un socialism naţional (…) Am aranjat să aruncăm cadavrele de la morga din Timişoara într-o groapă comună şi să spunem că acele cadavre au fost masacrate de securişti (…) Pe ai noştri îi vom scoate basma curată (…) şi-i vom acuza (n.n.: indescifrabil) le vor putrezi oasele în puşcărie, aşa cum le-au putrezit la mulţi idioţi utili de care ne-am folosit în trecut... Ştim că aţi încercat, bandiţilor, să profitaţi de situaţia din ţară şi aţi vrut să-i atrageţi pe securişti şi Armata Română de partea voastră, dar am avut noi grijă să aranjăm în aşa fel lucrurile, încât să fugă lumea de voi (…). Am aranjat împreună cu comuniştii o nouă dictatură şi tot noi i-am plătit pe indivizi care au spart geamuri, au devastate sinagoga din Oradea şi au comis acte de huliganism în numele vostru. În curând vom pune legi foarte aspre. Şi pentru a fi siguri că din naţia voastră nu se va mai naşte vreun diavol antisemit, vă vom şterge pe toţi românii de pe faţa pământului (…) Vom face din voi un popor de homosexuali şi lesbience (…) Le vom da mână liberă hoţilor şi miliardarilor şi-i vom ajuta pe unguri să vă spulbere, până şi copilul din burta mamei (s.n.:) (…). Niciun român nu va scăpa de mânia şi urgia lui Dumnezeu, care va vărsa sângele vostru, de slugi necredincioase şi păcătoase (…) Faceţi-vă pregătirile de prohod – şi semnează, cu infinită bunăvoinţă şi dezinvoltură : Cezar Lazarovici…( Z-ul semănând a s şerpesc).
…Păi, dacă ne-am lua după elegantul şi academicul domn Lazarovici, lucrurile cu istoria românilor se cam leagă:
1.şi cu ungurii… - vorbele d-lui Lazarovici seamănă, precum două picături de apă, cu cele ale dlui Dücso Csaba, din Nincs Kegyelem (Budapesta, 1939): Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare.
Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn!
În germene voi distruge acest neam de hoţi şi ticăloşi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naşte copil…
Voi suprima fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu! - …ceea ce înseamnă că se rezolvă enigma finalului de război al doilea mondial: ungurii, care chiar i-au ajutat zdravăn pe nazişti, să-i holocaustizeze pe eveii din Ungaria şi din Nordul Ardealului, câştigat de unguri cu hapca, prin Diktatul de la Viena… - nu sunt acuzaţi de Holocaust, pe când românii, care i-au scăpat cu viaţă pe evreii din România, nu doar că sunt acuzaţi, dar şi plătesc, ca VINOVAŢI DE HOLOCAUST, câte un milliard de dolari pe an… precum Germania, Elveţia şi Polonia! - …care va să zică, evreii îi ţin de sămânţă pe unguri, TOCMAI CA SĂ-I FOLOSEASCĂ ÎMPOTRIVA NOASTRĂ, până va dispărea şi pruncul din pântecul mamei lui de valah – de ce ne-ţi fi urând atâta, toţi ăştia, măi musiu? – probabil, pentru că le facem concurenţă, la capitolul popor ales… nu-i aşa?! -
2. şi cu cazul Ceauşescu, dar, mai ales, cu
3.soarta noastră de Neam, atent, mult prea atent supravegheată de alogenii ăştia speciali, de ne-au înfipt în spinare şi o dinastie regală (venerabilă – adică, ce mai, frişca masonilor!) evreiască…! – nouă, urmaşi ai voievozilor eroici şi martiri! - nidecum tranzacţionişti şi ucigaşi de Neam!
…Cât de atent este supravegheată soarta românilor, de către alogenii cu pricina (evident, nu ne referim la evrei, în genere, ci la unii dintre coreligionarii lor, ajunşi în Marea Finanţă Mondială), pentru ca nu cumva Neamul Românesc să scape cu viaţă! - …dau mărturie nişte rapoarte ale ale foştilor ofiţeri SRI, strânse sub titlul O ţară subjugată economic şi politic de concernele evreieşti - se pare că nu prea luate în serios de guvernanţii noştri de azi (prin aceste rapoarte devine mult mai evident de ce criza este mai cu foc în România şi de ce toţi ne vor prăbuşirea… alogenii speciali -…ÎN SPECIAL! -  cu jurămintele lor… din perciuni, bată-i vina!):
Mugur Isărescu a fost recrutat de către Concil Foreign Relations (CFR), în 1990. (…) CFR (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rotschild, susţinuţi de Morgan) a recrutat un număr semnificativ de specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor ce guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene. (…) Pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens război mediatic de dezinformare, în toate misiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificându-se prin ţări care aveau mari împrumuturi(…) – principala formă de control al unei ţări este cea financiară – specialitatea CFR.
Potrivit surselor, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, soluţia Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile CFR, a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale, ca politică monetară, şi o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex. Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de Oculta Financiară, Theodor Stolojan (…). În 1991, Theodor Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine scăpate de sub controlul şi manipularea Ocultei de la New York. Un alt aspect de menţionat îl constituie jocurile interbancare << premise şi încurajate>>, prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei (…). Faptul că Isărescu a fost recrutat de CFR poate fi susţinut de argumentul că niciodată, indiferent de forţa politică ajunsă la putere, el nu a fost schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale, cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu (…).
Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizează şi dirijează România de la cel mai înalt nivel este Mark Meyer, american de origine română (...). Firma sa Hertzfeld & Rubin a fost implicată în derularea a numeroase privatizări din România. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar şi al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urmă, uşa palatului prezidenţial era permanent deschisă evreilor Tom Lantos (n.n.:senator american, maghiaro-evreu! – vajnic luptător pentru „drepturile maghiarilor din România”...) şi Alfred Moses (n.n.: informaţia apare şi în Justiţiarul sibian, nr. 4 din 2010).
(...) În 2005, când preşedintele Traian Băsescu a efectuat prima sa vizită la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al şefului statului la o întâlnire particulară (s.n.). Meyer are firmă de avocatură în România – este cea care a obţinut pentru Dominic de Habsburg şi familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer e şi preşedintele Camerei de Comerţ Româno-Americane din New York. (...). Organizaţia a fost creată la Bucureşti în 1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alături de Meyer avându-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din România (n.n.: România şi-a clocit toţi şerpii la sân, şerpi care acum o devorează, gurmanzi, pe-ndelete!). (...) Deşi principal iniţiator al acţiunii, prin firma Herzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul românesc iniţiativa aparţine unui grup mai larg(...). A fost ocazia ca gruparea „Oamenii de Afaceri Americani” să trimită invitaţii companiilor americane evreieşti, şi nu numai, să profite din plin de ocazia de a cumpăra ieftin întreprinderile româneşti. Organizatorii secreţi (Hertzfeld &Rubin, adică Mark Meyer), pentru a fi mai convingători, s-au gândit să expună, ca garanţi, responsabilii economici din România, aşa că au fost plimbaţi de la Bucureşti la Chicago reprezentanţi ai Guvernului român, preşedinţi şi directori executivi ai celor mai influente bănci şi fonduri mutuale din România. (...) Mesajul transmis a fost următorul: Economia României este de vânzare, puteţi să vă exercitaţi dreptul în consecinţă, putem aranja privatizările. Cel mai convingător s-a străduit să fie Mircea Geoană, ambasador al României în SUA la acea dată. Geoană a făcut parte dintre studenţii privilegiaţi de înalţii ofiţeri ai fostei Securităţi(...). Generalul Pacepa, pe vremea când era şef-adjunct al spionajului românesc (DIE), a avizat favorabil numele lui Geoană Mircea, fiu al generalului Geoană, pentru a pleca la studii în SUA, în rândurile ambasadorilor prieteniei” (...). Desfăşurat la Hotel Hilton & Towers din Chicago, în perioada 29 sept.-3 nov. 1997, Forumul (la care participa tânărul Mircea Geoană) scotea, practic, economia României la mezat, în faţa unor mari bănci americane evreieşti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA. (...) În perioada 30 martie – 3 aprile 1998, în SUA, acţiunea Forumul s-a repetat spre a fi oferite afaceri în România la peste 200 de mari companii americane, în domeniul bancar şi în cel al pieţei de capital, industrie uşoară, materiale de construcţii, electronică, telecominicaţii, infrastrctură etc. De data asta, organizatorul anunţat era chiar de la vârful finanţelor americane evreieşti, AMROINVEST INC (baronii finanţelor mondiale, familia evreilor Rotschild) (...) dar regăsim şi firma Herzfeld & Rubin, deci pe Mark Meyer. (...) Ex-modelul Janine a fost năşită de Mircea Geoană, iar cumnatul acestuia din urmă, Ionuţ Costea, a funcţionat ca Secretar de Stat la Ministerul Finanţelor, în intervalul 1997-2000. Înclinaţia evreilor pentru posturi de televiziune româneşti este dovedită şi de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinsohn), Prima TV , B1 (publicul crede că e al fraţilor Păunescu: George Păunescu aparţine, însă, la B'nai B'rith, loja masonică pur evreiască!). (...) Mark Rich – magnat evreu cu cetăţenie americană, apropiat de Mosad. El s-a aflat în spatele firmei canadiene Gold Corporation, companie cu 80% acţionariat pestriţ, pe care îl controlează însă Rich (...) Ca urmare, zăcământul de la Roşia Montană urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Roşia Montană LTD în numai 15 ani, Statului Romn revenindu-i numai 2% din acestă exploatare (n.n.: deşi de otrăvit, otrăvesc pentru cel puţin 100 de ani, zone de multe sute de km, de urlă până şi ungurii, că le „arde” Tisa lor!).
(...) Yoav Stern, israelian, face şi el parte din grupul oamenilor din România ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul românesc (...). Un alt personaj este Motti Zisser, care controlează, alături de firma Control Centers, consorţiul Europa – Israel Group, companie importantă, la proprietatea căreia participă, din anul 2002, şi banda Leumi Le – Tel Aviv(...). Odată cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum câţiva ani, Motti Zisser a preluat şi subsidiara acesteia, firma israeliană Elscint, căreia i-a oprit activitatea, vânzându-i toate bunurile şi mijloacele de producţie (...). Totodată, ridică mall-uri, cum e cel din Timişoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firmă de stat românească, după care a revândut foarte scump o parte din suprafaţă chiar Primăriei oraşului. (...). În 1998, a dorit să preia privatizarea Hotelului Bucureşti (din Bucureşti...). (...) Eli Papouchado construia două mari centre comerciale, finanţat de Banca Internaţională cu domiciliul la Tel Aviv, este unic distribuitor în România al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piaţa Unirii, administrată de partenerul ei de afaceri, israelianul Eliashu Rasin, cu care mai deţine Hotelurile Opera şi Central, din Bucureşti.
(...) Tonya Halpern rezidează în România cu mulţi ani înainte de 1989, locuind la apatamentele Hotelului Bucureşti (pentru privatizarea căruia s-a şi implicat direct, alături de Alex Bittner), iar soţul ei, Moshe, specialist în tehnică aviatică (...), reprezintă în România Eastman Kodak, firma care, alături de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM şi multe bănci evreieşti americane, susţine şi activează pentru CFR! (...). Eliahu Rasin, născut la 24 noiembrie 1947, la Tel Aviv, în Israel (...) a dezvoltat în România o afacwere piramidală, a cărei bază o reprezintă o cutie poştală cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises LTD, înfiinţat în august 1997, cu care controlează mai multe firme din România (...). Deţine totodată Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a încredinţat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiţer în rezervă din Serviciile Secrete israeliene, născut la 3 iulie 1954, în Bucureşti. (...)
La Banca Leumi Le, sucursala din Londra, în contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost vărsată suma de 2, 92 milioane dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucureşti (...). În zona din centrul Capitalei, mai ales în zona Unirea, şi pe care le-a transformat în Business Center), Eliahu Rasin a avut drept clienţi firme şi instituţii precum ARDAF, IBERNA, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite România, Sharrom-Sharp etc. (...).
(...) Bernard Shraer, evreu de origine maghiară, fondator al băncii israeliene Leumi Le-Tel Aviv, după 1989, a început să-şi dezvolte afacerile preponderent în Ungaria, îndeosebi prin compania Danubius Hotels, unde era implicat şi Dan Fisher (...). În prezent, posedă peste 50 de hoteluri (...). Pentru a-şi extinde afacerile , în România – interesat îndeosebi de staţiunile din Transilvania (n.n.: măi, să fie, ce mai face dragostea de Ardeal, dintr-un evreu ungur!), a apelat şi la consultanţa lui Rudos Ernö (fost ambasador ungur la Bucureşti). (...) Aşadar, Shraer, ca şi Rudos Ernö, nu e străin de încercarea de preluare a Băncii Comerciale Române de către Banca Ungariei. (...).
(...)Rudos Ernö, cetăţean român cu dublă cetăţenie, maghiară şi britanică, fost ambasador al Ungariei (n.n.: cum se găsesc toţi şi se strâng, în ”cuibul de şerpi”, care a devenit România!) – face afaceri preponderent în România. Surse din sistemele de informaţii apreciază că originea sa reală este evreiască. (...) A fost arestat la Constanţa, pentru deţinere şi consum de droguri, împreună cu câţiva tineri români. Una dintre afacerile sale mari a fost cea cu Bell Helicopters-SUA, în tandem cu Elbit System-Israel (...). Mandler este ajutat de Decebal Traian Remeş, în afacerea Bell Helicopters-SUA, prin semnarea tuturor actelor. (...) Premierul Israelului, Ariel Sharon (cel anchetat pentru obţinerea de fonduri electorale, în cuantum de 1,5 milioane dolari), este amestecat, direct sau prin fiul său. (...) Fiul lui Sharon nu e străin de cazul Dacia Felix (Eurombank), precum şi Avital Benesh (preşedintele băncii), Fredy Robinson (proprietar principal al băncii) şi Liviu Mandler (fost preşedinte al băncii), Sorin Beraru/Samuel Bergovici etc. (...) Sorin Beraru e unul din cei mai mari infractori evrei care au operat în ţara noastră (Adrian Năstase nu e străin de acest caz). (...). Moshe Pesach e, de asemenea, partenerul de afaceri al lui Sorin Beraru-Bergovici. Traficant de arme, ce a acţionat pe teritoriul României, dimpreună cu Shimon Nahor (...). Israelienii din familia Ofer, cunoscuţi drept fraţii Ofer (David, Sami şi Iuli) – copii ai lui Josef Herscovici(acelaşi nume de familie ca şi Shimon Nahor) (...) David a fost şeful unui    Serviciu Secret israelian, Iuli a avut înclinaţie spre funcţiile publice, deţinând, mult timp, şi funcţia de CONSUL AL ROMÂNIEI LA TEL AVIV (n.n.: ăsta da, patriotism!) (...) – iar Sammy s-a concentrat asupra afacerilor. (...) Afacerile din România au fost demarate în ultimii ani de octogenarul Sammy Ofer, iar în prezent (n.n.: 2010!) sunt conduse de fiul său, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietară, alături de alte familii   evreieşti, precum Pritzker, din SUA, asupra multor companii de turism, ce oferă croaziere în toată lumea – peste 50 de itinerarii şi peste 140 de destinaţii (Caraibe, Bahamas, Bermude, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc. etc. – cu 14 vase moderne, vase de până la 164.800 tdw. Această companie administrează şi vasele altor firme evreieşti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. Sau cele 10 vase ale OP Holding LTD (n.n.: n-or găsi, rătăcită, printre vase, şi flota „expiată” de Băsescu?!). (...) Se bănuieşte prezenţa sa (Ofer...) activă şi masivă, deşi invizibilă, în proprietăţile din Constanţa, mai ales în port (n.n.: unde „şef” e Mircea Băsescu!) - unde presa nu poate scrie decât ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanţa a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat, Marin Voicu. (...) De multe ori, Eyal Ofer e mandatat de oficialităţile de la Cotroceni să reprezinte România în faţa forurilor internaţionale, încât el cunoaşte politica de culise a Guvernului romn mai bine decât...Guvernul! (...).
Dan Fisher, de cetăţenie română şi israelită, s-a numit şi Frâncu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a remarcat prin implicarea sa în recuperarea creanţelor României de la diverse state. Rolul lui Fisher se rezuma la a intemedia (cu mari comisioane) vânzarea acestor creanţe. Fisher a intermediat obţinerea de credite, pentru România, de la altă bancă evreiască americană, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat în afaceri de fostul secretar de stat de la Finanţe, Ionuţ Costea (...). Fostul şef al SIE, Cătălin Harnagea, ar fi cerut de la ofiţerii din subordine dosarele a 19 personalităţi politice, pentru a le discredita sau şantaja. În acest context, atunci când un om de afaceri nu cotizează la Fischer sau la AVAD, i se face imediat dosar penal. Are un Serviciu de interes personal, pentru a răsounde anumitor comenzi politice, lucru valabil şi azi, la Traian Băsescu (...). Hugo Weinstein apare în poziţii cheie, ca reprezentant al României: reprezentant al Camerei de Comerţ ARGUS, reprezentant al UZINEXPOERT, ce deţinea monopolul exportului şi importului României, în domeniul construcţiilor de maşini (...)”
...Păi, n-avea dreptate ăla care, după 1989, când îl întrebai „Unde mai sunt evrei în România, că nu-i mai văd?!” – arăta în sus, sus de to-o-o-oot...?!
...Să mai zică cineva, despre vreun aşa-zis „om politic” român, că ar putea fi nevinovat, când toată şerpăraia asta de interese israelito-româneşti (CU TOTUL TRANSPARTINICE!!!), în România, a funcţionat, pentru toţi cei „dedulciţi la putere”, precum un veritabil Maëlström: i-a sorbit, pe „coordonata” lăcomiei şi iresonsabilităţii/trădării naţionale, PE TOŢI! Niciun aşa-zis „om politic” român NU ESTE NEŞANTAJABIL!!! – DE ACEEA, DE LA MANDAT LA MANDAT (prezidenţial, senatorial, deputăţial...), SE ACOPERĂ UNII PE ALŢII, ŞI TOŢI – PE ISPITITORII LOR, AGENŢII DIN MAREA FINANŢĂ MONDIALĂ!!!
...Numai că mass media românească (cam toată!), în loc să-i demaşte pe trădători, ce credeţi că face?! ÎI ŞANTAJEAZĂ ŞI EA, PE BANI BUNI ŞI MULŢI! – ...şi uite cum lucrurile se scurg, egale cu ele înseşi, pe apa destinului greşit numit „mioritic” (de fapt, anti-mioritic şi anti-spiritualist/ANTI-CREŞTIN!) – şi „ne ia gaia”, pe toţi cei neiniţiaţi în „misterele” diverselor...”kabale”!!! Moartea noastră, a Neamului Românilor, însă, ce bine va aduce Terrei?! Probabil (cel puţin aşa se va pretinde!), „renovarea şi restaurarea poporului ales”...!
...Din păcate, acest „popor ales” nu mai este, de mult, ales de Dumnezeu, ci de luciferismul său narcisiac... Se tot amăgeşte, cu auto-alegerea... – pentru a împlini nişte misiuni anti-spirituale grave, pe care le menţionează (pentru cine, dacă toţi ne-am „zăluzit”?!) Apocalipsa lui Ioan! Aşa că Terra ar face bine să nu se uite indiferentă la stingerea, prin sugrumare ritualică, a României... - dar cine, pe Terra, şi-a mai păstrat minţile întregi? Nici măcar, sau, în primul rând...românii (poporul românilor fiind cel mai obosit dintre toate popoarele sărmanei nostre planete... – istovit total, de atâtea atacuri letale sau/şi paralizante, lansate de Anti-Hrist!!!) nu mai au pic de luciditate şi coerenţă în gândiri şi „simţiri”. Aproape că am devenit, din Fiii Divini ai Lui Zalmoxis/Lupul Fenrir-Învietorul-Purificatorul şi din Fii şi Fraţi ai Dumnezeului Creştin-Hristos-Lumina Lumii – nişte handicapaţi mental (numai bancurile mai sunt de noi...!), râzând într-aiurea, în loc să punem mâna pe celebrul BICI CRISTIC – şi să-i alungăm pe „zarafi” din Templul Tatălui Ceresc... - dar, în primul rând, PE TRĂDĂTORII DE ŢARĂ ROMÂNEASCĂ!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1] - Bogdan I, voievodul român din Maramureş, este considerat întemeitorul Moldovei suverane. În anul 1359, el decide  să treacă munţii în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Învinge oastea urmaşilor lui Sas şi alungă pe fiul acestuia, Băliţă (Balc). Bogdan scoate Moldova de sub tutela regelui Ungariei  şi stabileşte capitala  la Baia.
[2] - Maghiarizarea susţinută a sistemului educaţional din Ungaria a făcut ca numărul şcolilor în limbile minoritare să se micşoreze constant. Date din statisticile oficiale prezentate de statul maghiar la Conferinţa de pace de la Paris din 1919 arată discrepanţa dintre ponderea şcolilor maghiare şi cea a celorlaltor naţionalităţi:
 
 
Maghiare
 
 
Româneşti
 
 
Slovace
 
 
Germane
 
 
Sârbeşti
 
 
Rutene
 
 
Pondere in populaţia totală
 
 
54.5%
 
 
16.1%
 
 
10.7%
 
 
10.4%
 
 
2.5%
 
 
2.5%
 
Grădiniţe
2.219 (98%)
4
1
18
22
-
Şcoli elementare
14.014 (81%)
2.578
322
417
-
47
Licee de scurtă durata
652 (98%)
4
-
6
3
-
Licee reale
33 (92%)
1
-
2
-
-
Colegii pedagogice
83 (85%)
12
-
2
1
-
Licee teoretice de băieţi
172 (93%)
5
-
7
1
-
Licee teoretice de fete
50 (98%)
-
-
1
-
-
Şcoli economice
105 (100%)
-
-
-
-
-
Şcoli comerciale
65 (98%)
1
-
-
-
-
 [3] -Cf. art. România – a doua Palestină? - pe adresa electronică: www.dezvaluiri.go.ro
[4] - Faust Brădescu- nãscut în 1912 la Bucureşti, doctor în Drept, la Bucureşti, şi în filosofie politicã, la Paris. La terminarea rãzboiului, doreşte sã se întoarcã în ţarã, dar autoritãţile consulare îl sfãtuiesc sã rãmânã în Franţa. Dupã un an, este invitat de poliţia francezã sã pãrãseascã ţara, la cererea autoritãtilor româneşti. 1946, Faust Brãdescu se stabileşte în Brazilia. Înfiinţeazã Editura Dacia, sub egida cãreia editeazã studii consacrate problemelor româneşti. Activeazã ca profesor la Universitatea Pro Deo, din Rio de Janeiro, unde predã dreptul şi filosofia politicã. În 1971, se întoarce în Franţa, unde devine şeful secţiei de programare, studii şi documentare a Mişcãrii Legionare din exil. Colaborator apropiat al lui Horia Sima. Cu 48 de titluri publicate, dr. Faust Brãdescu este unul dintre cei mai prolifici analişti şi specialişti ai fenomenului legionar. S-a stins din viaţã în anul 2000.

PRIMUL PAS SPRE NORMALIZAREA ROMÂNIEI
Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat...
Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc...”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.
3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.
Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B. Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii