ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 70 (Decembrie 2014)

EDITORIAL
DUPĂ 25 DE ANI…
După toată povestea cu alegerile prezidenţiale din luna trecută, societatea civilă şi politicienii încearcă să tragă concluziile. E limpede că o aşa răsturnare de situaţie dintre turul I şi al II-lea nu s-a mai întâmplat în Europa şi cum la români de fiecare dată trebuie să fie ceva care să facă notă discordantă, nu ar trebui să mire pe nimeni.
Preşedintele a fost ales, cu sau fără internet, cu sau fără televiziuni de serviciu, lăsând la o parte întreaga maşinărie socialistă de propagandă, orice orgolii prost înţelese şi înfumurări de tot felul, oamenii de rând, cei a căror părere contează din cinci în cinci ani, pentru alegerea preşedintelui, au reuşit să schimbe orientarea politică. Urmează noi lupte; cu siguranţă Partidul Naţional Liberal, care nu are niciun merit în această reuşită a lui Klaus, va căuta cu orice preţ să schimbe lucrurile şi în Guvern.
În tabăra adversă, deşi luptele interne sunt evidente, dincolo de excluderile din ultimele zile, nu se întrevede niciun congres serios până în primăvară. Ponta a pierdut. Credibilitatea sa, chiar şi imaginea pe care o are ca şi premier, suferă. Urmaşii lui Ion Iliescu sunt în continuare dezbinaţi, aşa cum au fost în toată campania. Liberalii, după ce au spus adio USL, acum se văd – într-un fel – pe val şi vor cauta cu toate mijloacele să formeze o majoritate, sub aripa unei colaborări strânse între Preşedinţie şi Guvern.
E linişte, probabil şi pentru faptul că, la 25 de ani de la marea manipulare din decembrie 1989, nimic nu ar fi mai merituos decât… tăcerea! În tot aceşti ani ţara nu a găsit drumul spre Occident decât scriptic. Dezastrul economic, care a atras după sine un val al migraţiei forţei de muncă spre Vest, nu se întrevede a rezolvare. Nu există în prezent un program coerent al forţelor politice, indiferent de culoarea politică, pentru a stagna exodul românilor spre alte state. Nu există soluţii pentru ca economia românească să capete un suflu nou. Oamenii privesc spre noul preşedinte, de parcă ţara ar mai fi republică prezidenţială. Guvernul dă vina pe ministere, miniştrii pe consilieri, apoi toţi privesc spre bugetul încă neelaborat, iar bugetul spre euro.
Presa germană şi nu numai, laudă victoria etnicului, atât de mult, că nici măcar cancelarul nu a avut parte de o aşa suită de expresii pompoase. Oricum, aceeaşi presă vorbea de întâlnirile dintre Klaus şi Angela, pe timpul când acesta era primar la Sibiu. Apoi, ce au mai discutat ei în particular, se subînţelege. Nu doar simplul fapt că Iohannis este sas a reuşit să aducă atât de mulţi investitori din Germania şi Austria la Sibiu. Cu siguranţă că planurile Berlinului sunt clare pentru România. Joachim Gauck, preşedintele Germaniei, a fost primul lider din lume care l-a felicitat pe Iohannis, iar exemplul i-a fost urmat şi de alţi conducători din Europa civilizată. Apariţia atât de deasă şi pozitivă în presa vest-europeană a lui Klaus Iohannis, reprezintă mesajul, potrivit căruia, România este orientată cu faţa spre Apus.
Stânga a pierdut până la urmă, deşi numărul mare de votanţi în primul tur pentru Victor Ponta reprezintă mesajul clar că românii şi nu spun doar pensionarii, au încă viziunea “societăţii multilateral dezvoltate”, pe care Ion Iliescu a preluat-o de la Ceauşescu şi dus-o mai departe. Ponta şi camarila nu au încercat niciodată o Românie europeană, ci una asiatică. Modelul chinez, foarte bine asimilat în vizitele de lucru, au dat curaj PSD-ului să viseze pentru următorii ani, la o invazie a investiţiilor "roşii" în România, lucru care nu pare o soluţie pentru viziunea Comunităţii Europene, din care şi ţara noastră face parte şi, o repet, fără niciun merit din partea politicienilor.
25 de ani de la evenimentele sângeroase ale înlăturării lui Ceauşescu de la putere ar trebui să vină cu o “mea culpa” din partea artizanilor. Nu cred că Iliescu şi compania vor avea curajul, în nemernicia lor, să spună ADEVĂRUL despre cum au reuşit să pună mâna pe putere.
Pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, reprezintă o palmă pe care istoria o dă celor care s-au folosit de manipulare şi minciună, pentru a înlocui un regim cu altul. Ceauşescu a sărăcit poporul, Iliescu l-a vândut! Libertatea cuvântului şi dreptul de a emigra este oare tot ce şi-au dorit românii în acele zile de sânge amestecat cu răzbunare?
Era greu de privit peste 25 de atunci, când toată lumea nu dorea decât „jos călăul”, „jos comunismul”, „libertate”. Nu se spunea nimic de NATO, de UE, nimic despre democraţie în general. Încetul cu încetul, primele alegeri din mai 1990, avea să aducă în fruntea ţării tot neocomuniştii, pentru că alternativele nu prea erau. Raţiu, Coposu şi Câmpeanu erau prea palizi şi cu totul imposibil de digerat de către populaţia prea îndopată în „salamul cu soia”, pe care doar Iliescu ştia să-l servească maselor, alături de primele mişcări democratice postrevoluţionare, corturile lui Marian Munteanu peste care s-a abătut valul de mineri. Clasa muncitoare dorea în continuare puterea, conducerea FSN la fel. Ion Iliescu le-a mulţumit atunci minerilor pentru „corecţia” acordată „golanilor” de la Universitate şi iată-l bine merci, în continuare, preşedinte de onoare al PSD-ului, partid de care se leagă toate relele din ţara noastră din aşa-zişii ani de democraţie. Astfel am ajuns în 2014 să admitem ca pe o stare de sine stătătoare existenţa baronilor, a persoanelor influente, faţă de care a început vânătoarea, prin intermediul unei instituţii a statului, specializată tocmai în astfel de anchete. La început cu teamă, mişcările Direcţiei Naţionale Anticorupţie au devenit astăzi ştiri zilnice în presă, iar persoanele anchetate, dar mai ales faptele, să scandalizeze întreaga societate. Este şi aceasta o cauză pentru care românii au întors ştampila între turul I şi turul al II-lea. Asimilarea marilor corupţi şi condamnaţi cu PSD şi sateliţii acestui partid, adică UNPR şi PC, au reprezentat o altă cauză a răsturnării de situaţie.
Sosirea în fruntea ţării a acestei formaţiuni a adus pe scena politică oameni lipsiţi de orice pregătire politică, de foarte multe ori şi fără carieră profesională. Clientelismul şi lichelismul au născut lideri din oameni de nimic, foştii nomenclaturişti, ascunşi de furia mulţimii în luptele de stradă din decembrie 1989, au reapărut sub formă de investitori, oameni de afaceri şi, cum altfel, policieni. Unii au mers chiar mai departe. Cu banii obţinuţi prin metode şi scheme de foarte multe ori dincolo de limita legii, au cumpărat mult, cam tot ce se putea cumpăra în România. Inclusiv presa. Lozinca „aţi minţit poporul cu televizorul” nu este doar de faţadă. Sub aceste litere stă mărturie o manipulare fantastică, premeditată, iar acest lucru a fost foarte bine înţeles de cei care, cu orice preţ şi-au dorit puterea. Ziarele şi televiziunile, din ce în ce mai multe şi mai agresive şi-au făcut şi îşi fac în continuare datoria. Le-a răspuns, ca o contrapondere, să-i zicem, internetul. Acesta a reuşit să depăşească cu puterea sa, nu numai graniţele ţării, ci şi mentalităţile. Este clar că noile tehnologii, după care românii, asemenea unor copii, sunt foarte atraşi, au reuşit prin forţa acestei imense invenţii, cea mai mare din istoria omenirii, să schimbe nu numai o situaţie, ci, mai ales, să aducă o nouă schimbare în gândire. Exemplul celor din străinătate, dorinţa lor de mobilizare, a reprezentat un adevărat reper pentru cei din ţară, care nu s-au lăsat mai prejos şi au pus ştampila pe latura cealaltă a buletinului de vot.
După 25 de ani România este din nou prizoniera promisiunilor. Ţara va fi refăcută, oamenii de rând vor simţi schimbarea… Speranţa a rămas la aceleaşi cote ca atunci. De fiecare dată, cu fiecare campanie electrolară, politicienii aduc buchete de idei salvatoare, prezentând viitorul mult mai luminos decât îl vedea Ceauşescu. Multilateral dezvoltata societate nu este astăzi decât dezideratul unui apropo hilar, o utopie pe umbra căreia, totuşi, socialiştii au mizat în campanie. Generarea locurilor de muncă, creşterea nivelului de trai, politica externă rămân în continuare teme fundamentale pentru echipa care trebuie să reprezinte România. Indiferent dacă Parlamentul va fi bi sau unicameral, dacă va avea 300 sau 100 de membri, numai printr-o muncă în colectiv, bine legată între aparatele de stat, în special pe relaţia Parlament – Guvern – Preşedinţie, se va putea găsi şi drumul la care cei care au simţit şuieratul rece al gloanţelor lui decembrie `89, dar mai ales al celor ce şi-au dat viaţa, au năzuit că-l vom avea la câteva luni de la respectivele evenimente.
Dincolo de orice conjunctură externă România este în continuare România, iar Republica Moldova tot statul de la stânga Prutului. Nu am reuşit ca Germania reunificarea, ba din contră. Se poate merge oriunde cu buletinul prin Europa, doar la „fraţii” noştri cu paşaportul. De la graniţă eşti întâmpinat sovietic de grăniceri şi vameşi rusificaţi. Nu mai amintesc de cadoul pe care Adrian Severin l-a făcut cadou Ucrainei, cu Insula Şerpilor şi, mai grav, renunţând la teritoriile strămoşeşti din Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, de parcă ar fi fost ale sale. A existat un referendum pe tema aceasta? Eu nu am cunoştinţă...
La 25 de ani de la sângele vărsat nu avem curajul să ne slăvim aşa cum trebuie conducătii bravi. Mareşalul Antonescu, simbol al luptei împotriva bolşevismului este în continuare ţinut departe de onoruri, ba mai mult, considerat duşman, pentru că o şleahtă de slugoi şi-a permis să-l acuze de antisemitism.
Ruşinos e faptul că tot după 25 de ani mâncăm fructe şi legume de import, pentru că la noi nu se mai fac, că nu prea mai este nimic românesc prin ţară, poate doar năravurile. E ruşinoasă chiar lipsa de ruşine, pentru sunt destui cei care s-au „împăcat cu ideea”, acceptând-o ca atare.
Dar, uite că, din toate aceste minorităţi din ţară, românii nu au nimic de reproşat saşilor. Dintre ei vine Iohannis, cel care, prin votul liber exprimat, ajunge la Cotroceni cu drepturi depline, chiar pe 22 decembrie, nu ca să serbeze solstiţiul de iarnă, ci pentru a-şi lua în serios o mare răspundere pe care şi-a asumat-o, răspundere faţă de care românii de aici şi de pretutindeni au investit în noiembrie speranţele lor către o societate normală. Adaug aici şi încrederea pe care românii o au ca naţiune pentru germani, pentru nemţi cum spune omul simplu, către profilul acelui conducător care, vezi istoria, familia de hohenzollern aducea în Regatul României acel monarh care a reprezentat cu demnitate titlul ce i-a fost încredinţat. Probabil că în conştiinţa neamului încă mai vibrează reintregirea neamului, pentru înfăptuirea căreia acel rege român nu a ezitat să lupte chiar împotriva naţiei de unde se trăgea.
Nutresc speranţa că de data aceasta şi România va merge alături de Germania pe drumul său european, fără să mai repete acel 23 august, cu o stângă nu la putere, aşa cum este acum în Franţa - cu consecinţele de rigoare - ci doar în opoziţie. E bine să profităm de ocazia ce ni s-a ivit, aproape miraculos, dar ni s-a ivit, dând imbold mult necesarei schimbări.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila) 
 

 

INTERVIU
DESPRE ARTA NAIVĂ. INTERVIU CU ARTISTUL PLASTIC ADINA ŞTEFĂNESCU-BOBU
În luna aprilie a avut loc expoziția personală de artă naivă a artistului plastic Adina Ștefănescu-Bobu. Dorința de a cunoaște lucrări ale pictorilor brăileni și curiozitatea de a afla câte ceva despre arta naivă m-au determinat să fiu prezentă la această expoziție. Am descoperit o lume a culorilor care te îmbiau să zâmbești și să vezi lumea cu ochi optimiști. Fiind puțin cunoscut acest  gen de pictură, am cerut doamnei Adina Ștefănescu- Bobu să acorde un interviu în care să vorbim despre arta naivă.
Doamnă Adina Ștefănescu-Bobu ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră, când ați simțit că trebuie să pictați, că vă puteți exprima prin pictură?
Pentru mine pictura înseamnă să transmit strările mele sufletești care prind viață datorită culorilor.
Dorinta mea de a picta a început, să zicem, cam de la maturitate. Din timpul liceului am început să desenez, să pictez. După aceea am fost îndrumată de către caricaturistul Dumitru Ștefănescu Ștef care mi-a apreciat lucrările și care mi-a inspirit această dragoste de pictură. Dânsul m-a încurajat să particip la câteva expoziții colective. Am simțit că pot exprima prin desen și prin pictură stările interioare și gândurile mele.
Când termin un tablou e o bucurie, e o fericire, e ceva care nu se poate spune în cuvinte. Îl termin  și apoi îmi este greu când îl dau.
Care este traseul formării ca artist?
Am început cu iconografie, debutând în anul 1996, în București, unde am participat la o expoziție colectivă găzduită de Teatrul de Comedie. Până la această expoziție am lucrat acasă, am desenat. Am făcut Școala Populară de Artă din Brăila, specializarea pictură, promoția 2002 a profesorului Constantin Boer Dondos, după care, în particular am luat lecții de la domnul Dumitru Ștefănescu Ștef.
Înțeleg că ați avut o înclinație pentru pictură și desen și ulterior ați urmat un straseu al studiului.
Exact, în timpul școlii mi-am aprofundat unele cunoștinte. Începând cu iconografia, tot învățând alte lucruri, întâmplător am văzut tablouri făcute în artă naivă care mi-au plăcut foarte mult și m-au atras.  Îndrumarea caricaturistului Dumitru Ștefănescu Ștef, care pe lângă cariturile pe care le făcea, era pasionat și de picturile naive, m-a încurajat și mi-a dat un imbold să pot continua.
Am participat cu lucrări de artă naivă prima dată în 1998 la Pitești, unde este capitala artei naive. Au urmat apoi participări în cadrul expozițiilor colective în diferite orașe: Bacău, Alba Iulia, Iași, Curtea de Argeș, Brăila, Timișoara, Galați.
Colaborez cu redacția revistei de artă naivă ”Galeria naivă” editura CreArt. În această revistă sunt  lucruri foarte intersante despre vernisaje, despre activitatea pictorilor naivi. Pe coperțile revistei apar tablouri ale unor pictori consacrati .
Eu nu mă pot compara cu artiștii consacrați ai artei naïve, cu marii artiști naivi din țară, eu sunt la început de drum.
Care sunt temele preferate, ce vreți să subliniați prin picturile dumneavoastră?
Îmi plac locurile care îmi inspiră liniște sau  activitățile la țară. Îmi folosesc imaginația și redau astfel de locuri. 
Mărturisesc că mi-a placut ”La cules de mere”.
Da și mie. După ce l-am terminat nu am mai avut ce să modific la acest tablou. Mi-a plăcut și acela cu nunta.  La unele tablouri mai am ce să modific, să adaug pe parcurs, dar la acestea n-aș mai interveni.
Arta naivă este un mod liber de a te exprima și poți să faci orice, nu trebuie să ai studii riguroase de artă. Pictorul naiv crează liber, nu are un model, iar lucrarea pe care o realizează o face o singură dată și nu face în serie ca meșterii populari, care au un șablon. Arta naivă este mai mult inspirată din povești, din viața satului, din diferite întâmplări care parcă ne povestesc ceva și cine le privește are impresia că sunt ca niște file dintr-o carte.
Cum vedeți dumneavoastră pictura naivă în cadrul artelor, al picturii în special?
Pot să spun că acum pictura naivă  este primită, într-un fel, dar la început această pictură a fost numită artă primitivă și nu prea era agreată, fiind confundată cu creațiile meșterilor populari. Meșterii populari încercau să transmită, prin ceea ce făceau, tradițiile, pe când artistul naiv încearcă să redea trăiri sufletești ale lui. Acum a început să fie apreciată, atât național cât și internațional.
La Pitești, capitala artei naive și cel mai longeviv oraș care a susținut arta naivă, se organizează în fiecare an expoziții. Anul acesta, în octombrie va fi a 45-a ediție a expoziției naționale de artă naivă. Timp de 40 de ani directorul Centrului de conservare și promovare a culturii tradiționale, domnul Costin Alexandrescu, s-a luptat pentru arta naivă. Acum dânsul a ieșit la pensie, însă nu s-a despărțit ușor de arta naivă  iar ca un final al carierei, a scris o carte intitulată “Arta naivă în Argeș” în care a redat evoluția artei naive de la prima expoziție și până în prezent.
La noi, în Brăila, arta naivă nu este bine cunoscută. Pot să spun că în alte orașe precum Bacău, București, Pitești, Mureș (unde a apărut și prima publicație editorială de artă naivă, prin 1970) arta naivă se bucură în continuare de un număr de tineri care se formează, pentru că arta naivă este o formă de afirmare a individualității. Fiecare își face propria viziune; te pasionează ceva și pui acolo pe tablou o poveste, ce ți-a plăcut la țară sau scene din viață. Pictura este o pasiune de care nu poți să te lași. 
Din punctul meu de vedere arta naivă este creația celor pentru care arta e o terapie a creatorilor din impuls, a celor capabili de revelație sau doar ușor de încadrat în acțiuni programatice. Arta naiva este lumea artei brute sau singulare sau naive sau populare sau doar mai altfel.
Cum spunea pictorul Călin Tudor arta naivă internațională este mult mai avansată față de cea de la noi și s-a văzut acest lucru de la prima expoziție internațională organizată la București.  În cadrul acestor expoziții organizate din doi în doi ani, toamna, vin lucrări din Iugoslavia, Bulgaria, Republica Moldova și se poate vedea că acești pictori au alt stil, că au lucrări performante, ajunse la un alt nivel.
Prima expoziție de artă naivă la noi în țara a fost în 1968 la Pitești. S-au mai organizat evenimete expoziționale în Timișoara – Festivalul de Artă Naivă, în București – Salonul Internațional de artă naivă, Iași - Salonul de artă naivă ”Policarp Vacarciuc” și nu numai. Unele lucrări au fost achiziționate de Galeria de Artă din Pitești unde au participat artiști la expoziții; acum se pot găsi în galeria de artă a orașului.
Ca nume de pictori naivi consacrați aș menționa pe Nicolae Burca - Pitești, Ion Maric - Bacău, Catinca Popescu - Bacău, Gheorghe Ciobanu - Iași, Denisa Mihăilă, Mihai Dascălu - Oradea, Vasile Popovici - Reșița, Emil Pavelescu - București și alții.
Este reprezentată suficient pictura naivă în județul nostru?
Nu este reprezentată suficient și nici profesori nu avem pentru așa ceva. Dacă Centrul de creație ar încuraja, dacă ar fi încurajați  Gheorghe Dicu și  Dumitru Ștefănescu Ștef poate s-ar forma un cerc al artiștilor plastici și cred ar veni și elevi. Mai e mult, mai e drum de parcurs până să fie apreciată arta naivă la noi în oraș.
Expoziția mea din anul acesta este prima expoziție personală de artă naivă. Tablourile mele sunt create întro manieră personală după intuiția și talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu.
A mai expus lucrări pictorul Dumitru Ștefănescu în urmă cu câțiva ani în cadrul a două expoziții personale de pictură naivă.
Cum simtiți că este percepută pictura naivă de către publicul dumneavoastră?
Cei care ne vedeau pe la expoziții ne apreciau lucrările. Erau povești care schimbau starea vizitatorului și care îl purtau în acea lume a artei, în care imposibilul nu exista, în care totul era permis. Prin acele lucrări publicul se regăsea cel mai bine.
În încheiere, mulțumesc doamnei Adina Ștefănescu-Bobu și trebuie reținut că va participa anul acesta, în toamnă, la Salonul de artă naivă ”Policarp Vacarciuc” din Iași.
Îi dorim succes!
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT

CONCEPTE OPERAŢIONALE DE COMUNICARE ŞI TEORIE LITERARĂ PENTRU GIMNAZIU, DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2008

Lucrarea de faţă reprezintă un instrument de informare pentru toţi elevii de gimnaziu, care doresc să-şi consolideze cunoştinţele de comunicare şi teorie literară. În lipsa acestor concepte, lucrul la clasă, dar şi cel individual, va fi cu siguranţă dificil, iar despre obţinerea performanţei şcolare, nici nu se poate discuta.
Am avut în vedere programa şcolară, manualele, şi am constatat că elevii au nevoie de o lucrare simplă, care să le ofere noţiunile de comunicare şi de teorie literară, absolut necesare înţelegerii şi interpretării textelor.
E genul de carte pe care o vor răsfoi rapid, şi din care vor afla răspunsurile aşteptate.
Conceptele în discuţie sunt prezentate succint, tocmai pentru a fi mai uşor de reţinut. În prim-plan, se află cele referitoare la comunicare, deoarece aceasta este însăşi esenţa comuniunii.
Elevii trebuie să ştie concret în ce constă comunicarea, care sunt elementele acesteia, cum se realizează ea în situaţii diferite, ce este comunicarea monologată, ce implică aceasta, cum se face trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă.
Am scris despre cele trei genuri literare (liric, epic şi dramatic), despre operele pe care  le includ, cu toate caracteristicile lor, întrucât, în redactarea compunerilor argumentative, e nevoie de cunoaşterea acestora.
Procedeele artistice ocupă un loc unic, ca şi valorile stilistice ale părţilor de vorbire, având în vedere accentul care se pune pe receptarea textului liric, în special la teză. Figurile de stil sunt multiple, variate şi complexe, iar manualele şcolare nu insistă asupra fundamentării lor, astfel încât, elevii sunt de mult ori în dificultate, atunci când trebuie să le recunoască în texte, dar mai ales, să le descifreze înţelesurile.
O mare atenţie am acordat elementelor de prozodie, precum şi mărcilor eului liric, dorind ca elevii să manifeste interes pentru creaţia literară proprie, care să le poarte imaginaţia către spaţii neexplorate încă.
De asemenea, şcolarii vor şti ce e un moto, care este importanţa lui într-un text, care sunt motivele literare, vor cunoaşte valoarea literaturii populare în contextul istoriei actuale, faptul că aceasta reprezintă pecetea spiritualităţii româneşti din timpuri străvechi.
Aşadar, prezenta carte, este un îndemn către studiu şi aprofundarea teoriei literare, în vederea dezvoltării personalităţii artististice a fiecărui elev.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
SFEŞNIC ÎN RUGĂCIUNE, DE TRAIAN VASILCĂU
Ruga poetului Traian Vasilcău coboară în suflet şi îşi înalţă aripile către ceruri, unde îşi întâlneşte îngerii. Candoarea versurilor din volumul Sfeşnic în rugăciune este evidentă chiar din întâiul poem, iar autorul îşi lasă sufletul să colinde peste timpuri, unde va întâlni veşnicia creaţiei demiurgice. Gândul pur al poetului nu cunoaşte margini, nefiind supus decât voii divine, îmbrăţişând cu iubire cerul şi pământul, viaţa şi moartea. Minunile ce izvorăsc din infinita iubire a Lui Dumnezeu îl încântă pe cel care, lăsându-şi libere inima şi mintea, străbate încântătoare tărâmuri sfinte, create pentru bucuria omenirii. Versul suav se scaldă în raze de speranţă şi tăcere, fiind cuprins de lacrima celestă şi dus departe, în tăinuiri divine. Mesajul este deosebit, şi atinge universurile într-o secundă, răsărit fiind dintr-o gândire unică şi inocentă. Echilibrul creat prin cuvintele încărcate de mireasma desăvârşirii, se răspândeşte pretutindeni, aducând încântare şi o pace râvnită de veacuri. Imaginile care se derulează cu repeziciune, par a fi ţesute cu fire de vise şi taină, iar figurile de stil, ce îmbrăţişează sunetul cald al poemelor sunt uimitoare. Asemenea creaţii se întâlnesc o dată în viaţă, iar răsunetul lor ajunge până la Cel care, în infinita Sa iubire de oameni, oferă haruri nebănuite, spre încântarea inimii. Talazuri imense de frumuseţe artistică se desfăşoară înaintea ochilor noştri, ce rămân fermecaţi de nemuritoarele versuri angelice. Parcă întreg pământul se înveşmântează în mantia luminii necreate, transfigurându-se, precum fiinţele imateriale.
Mii de candele aprinse împodobesc sfintele cămări ale sufletului, iar serafimii îşi cântă doinele triste la umbra eternităţii, în timp ce universul însuşi stă să înflorească sub aripile lor jucăuşe. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a destăinui creaţia poetului Traian Vasilcău. Fiinţa cea mai dragă, mama, este adesea venerată, asemenea unei icoane desprinse din înaltul cerului: Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea/ Pe care s-o scriu îmbătrânit. Îţi tace sufletul, parc-ar zăcea/ În rochia de iarbă-nmormântat./ La templul lui, biet rob îngenungheat,/ Am poposit să-i spun că voi pleca.
Poemele sunt cântate asemenea unor psalmi biblici, regăsindu-şi identitatea în inima autorului, unde are să locuiască nestingherită divinitatea. Cea mai agreată melodie este tăcerea, căci ea naşte gânduri înalte, ce rămân de-a pururi în memoria tuturor.
Întregul volum vibrează de sfinţenie, păşind cadenţat, ca un înger, către infinitul din noi. Versurile par a conţine esenţa inconfundabilă a smereniei şi a loialităţii faţă de fiinţa supremă, pe care poetul o venerează fără încetare. Orice sunet, orice bătaie a inimii, orice tresăltare a sufletului, trimite către veşnicie. Autorul se confundă cu nemărginirea, care îl inspiră şi îl luminează. Virtuţile sale sunt mai presus de fire, iar gându-i nelumesc prinde aripi, atunci când urmează a fi rostit. Poetul este infinitul, este lumea însăşi, speranţa şi durerea tuturor. Cântul său măiastru zboară peste culmile nesfârşite ale candorii, metamorfozându-se în lacrimă şi floare.
De-a lungul acestui volum, poetul îşi creionează portretul, oferindu-l cititorilor drept scânteie de vis: Eu sunt doar fagurul tăcerii/ Din sfere spusă, de mister. Nici curat ca steaua nu-s/ Nici născut şi nici apus. Am fost trubadurul Tăcerii/ Şi am divorţat de tăceri. Sunt buciumaşul propriei sentinţe. Iubirea sacră de neam este aprins evidenţiaţă în volumul Sfeşnic în rugăciune, şi mai cu seamă în poemul Cântec pentru dacii noştri. Strămoşii cu nume unic încă trăiesc şi veghează printre noi, iar spiritul lor etern nu se va risipi nici chiar în vremurile cele mai vitrege: Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu/ Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu./ În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi/ Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.
Traian Vasilcău doineşte fără pereche, nelăsând la voia hazardului vreun cuvânt, aducându-l în locaşurile vieţii, ca dar pentru nemuritori. Orice suflet îşi deschide aripa către zenit, iar frunzele uitării gonesc speriate către abisuri, lăsând în urma lor crâmpeie de amintiri nelumeşti.
Sobrietatea versurilor ne încântă profund, căci în liniştea lor ne regăsim gândurile demult rătăcite în noianul de iluzii. Toate visele cristaline îşi predau ecourile divinităţii, iar omenirea devine o imensă lacrimă de foc. Nicicând poetul nu va fi uitat, căci însuşi stăpâneşte peste veacuri, iar flacăra plăpândă a lumânării devine acum heruvim.
Din când în când, autorul ne îmbie să gustăm din frumuseţea nepieritoare a naturii, mai ales în anotimpul ruginiu, când frunzele îşi croiesc drum printre stele, buciumând un cântec funerar, pentru cei cărora le-a sosit ceasul despărţirii de lumea aceasta deşartă: Frunză ce-ai fost cântec numa,/ Astăzi te cununi cu bruma/ Şi te spovedeşti în stea/ Şi adormi pe faţa mea. Sufletul poetului se aşterne peste întreg cuprinsul ţării, care îi va fi ecou în viitor, nepermiţând cuiva să lase în urmă glasu-i profetic. Nimeni nu va trece cu vederea un nume scris în stele cu litere de rouă. Am fi atât de trişti fără sensibilitatea versurilor, ce nu-şi găsesc liniştea decât în cămara sufletului!
Poemele sunt vii şi îşi trimit florile sufletului cald, avid de armonie şi lumină. Cuvintele curg în valuri, când liniştite, când năvalnice, umplând golurile din inima noastră. Cei care le vor primi în inimile lor se vor simţi mai bine, poate şi puţin trişti, fiindcă  se vor împărtăşi din experienţa de viaţă a poetului. Viaţa nu e tocmai o nesfârşită bucurie, iar uneori dorim să fim asemenea unor copii, lipsiţi de apăsătoarele întrebări existenţiale. Autorul încearcă să desluşească misterele acestei lumi, dar şi pe ale sale. E cuprins de o mâhninire ancestrală, însă ştie că are de îndeplinit o misiune, pentru care a ales calea cuvântului: Nesigur pe viaţă,/ Mi-s sigur pe moarte/ Şi dramele toate/ În care m-arunc, Rănescu-mi cântarea/ Unită cu zarea,/ Şi plânge-nserarea/ Cu glasu-mi de prunc. Singur pe lume/ Caut o stea./ Iartă-mă lume,/ Şi nu mă ierta.
Rugăciunea nu se sfârşeşte nicând, ea se amplifică pe măsură ce sufletul caută mai multe răspunsuri sau explicaţii pentru tot ceea ce se întâmplă. Invocarea divinităţii reprezintă punctul forte al vieţii, firul de speranţă care ne leagă ce sfinţenie. Poarta de intrare în veşnicie se află chiar în noi, acolo unde ne răgăsim libertatea şi liniştea. Toate dorinţele capitulează aici, iar inima se supune voii Lui Dumnezeu, cerând găzduire eternă. Cine suntem noi, decât praf de stele şi vânt, decât lacrimă şi rază în pământ? Nu merg, ci numai zbor din mare teamă/ Să nu omor cuvintele pe drum./ Venit din taina-Ţi, voi de bună seamă/ În taina-Ţi să rămân acum postum/ Şi când va trebui să plec din mine/ Să n-am unde migra decât în Tine.
Volumul de faţă reprezintă oglinda poetului Traian Vasilcău, ofranda pentru toţi cei care vor dori să se întoarcă în nemurire.
Gina Moldoveanu (Brăila)

O SAMĂ DE SCRIITORI
Volumul O SAMĂ  DE SCRIITORI, antologie de critică literară, editura Istros-Muzeul Brăilei, 2014, 500 pagini, cuprinde o nouă reverenţă pe care autorul, DUMITRU ANGHEL, o aduce unui număr de 114 scriitori. Autor a nenumărate cronici muzicale, cronici de teatru şi de film, recenzii de carte, eseuri, în presa brăileană şi în alte publicaţii din ţară şi străinătate, ca un martor înţelept, se îndreaptă cu o dragoste perpetuă către scrierile altor condeieri.
Este structurat pe 11 capitole, după apartenenţa geografică a celor prezentaţi, am putea spune, cu scriitori din Brăila (77), Bucureşti (12), Galaţi (7), Teleorman (5), Vrancea (4), Iaşi (3), Prahova (2), Constanţa (2), Satu-Mare şi din Arad (2), ultimul capitol cuprinde „Referinţe critice despre cărţile semnate de Dumitru Anghel”. Volumul începe cu un recurs la memoria culturală despre Fănuş Neagu, acest „Gargantua al literelor româneşti”, cum îl consideră autorul (tot despre acest mare scriitor brăilean, Dumitru Anghel spune: „Arborele genealogic al metaforei lui Fănuş Neagu îşi are rădăcinile în Letopiseţul lui Ion Neculce şi-şi întinde ramurile până la Humuleştii lui Ion Creangă şi Comorofca lui Panait Istrati”) şi se încheie cu Irina Anghel, o foarte tânără poetă aflată la graniţa unei adolescenţe înflorită de fiorul poeziei.
Domnul Dumitru Anghel acordă tot aceeaşi atenţie, asupra scriitorilor consacraţi, ori asupra celor ce tropotesc cu asiduitate la pragul definirii lor ca oameni de creaţie, cât şi asupra celor ce işi ridică sfios lujerele gândirii poetice. De aceea întâlnim nume absolut noi ca Irina Anghel şi Cristina Terente din Brăila, Denisa Lepădatu din Galaţi şi Marina Raluca Baciu din Vrancea. Fără a face partipri-uri  de vârstă sau de popularitate, autorul, admite conceptul că „Este loc pentru toată lumea în literatură” şi de aceea, cum spunea domnul profesor Viorel Coman „citeşte cu inima deschisă” fiecare volum nou apărut care-i atrage atenţia, căutând să afle forme ale frumosului literar exprimat de scriitorii mai mult sa mai puţin maturizaţi creator, încurajând demersul acestora, făcând genul de critică de întâmpinare, cu portrete excelente, într-o deschidere a sufletului spornică şi generoasă.
Referindu-se la scriitorii tineri, meritoriu este faptul că domnia sa trece cu fineţea ce îl caracterizează peste stângăciile inerente oricărui început, accentuează cu graţie reuşitele fiecărui condeier şi, ca un dirijor al unei orchestre pe care acest mare iubitor al muzicii ar fi fost dispus să o dirijeze dacă drumul vieţii sale s-ar fi rostuit altfel, ridică bagheta recenziei, a cronicii, la statutul de speranţă ce se înalţă pe ariile vreunei simfonii ce-i cântă în suflet. Ştie că unii dintre autorii acestor cărţi vor face mai mult…Vor izbândi!…
Prin critica sa  originală şi generoasă, plină de dăruire şi talent, cu o psihologie analitică bine precizată şi cu obiectivitate perfectă, asemenea unui grădinar îndrăgostit de florile scrisului, Dumitru Anghel hrăneşte universul cultural brăilean. Voi reda un citat preluat de la doamna Sanda Tănase: „Cărţile lui Dumitru Anghel alcătuiesc, privite în ansamblul lor, o operă unitară din care se înalţă, gravă şi melodioasă, vocea Brăilei. O voce inconfundabilă, uneori tăioasă ca şişul, aspră ca şmirghelul, dar şi o voce-mugur parfumat, voce vin-înmiresmat, voce-floare de salcâm, voce-dor de depărtări…”
Afirm că acest volum este, fără îndoială, o lucrare specială, pentru că forţa simţului critic, cu care autorul este dăruit, se împleteşte cu dulceaţa acceptării indulgente a căutărilor ezitante în care înoată cu multă îndrăzneală unii dintre tinerii autori prezentaţi. Este speranţa criticului că undeva, între răsadurile cultivate de aceştia cu unealta scrisului, pe coala albă, va răsări floarea albastră a creaţiei pure. Meritul incontestabil al domnului Dumitru Anghel este că, prin publicarea acestui volum, face referire asupra unor scriitori foarte cunoscuţi, alţii mai puţin, iar ceilalţi proaspăt intraţi în caruselul cuvintelor, tocmai pentru a se adresa, de fapt, în mod egal tuturor cititorilor, indiferent de calitatea lor mai mult sau mai puţin avizată, cu îndemnul subliminal către lectură. Ca şi cum ar spune: Citiţi, cunoaşteţi, alegeţi şi hotărâţi voi cine merită preţuirea voastră! 
 Lucia Pătraşcu (Brăila)

KAHUNA
Mariana V. Vârtosu este un fel de “expert” în profesia de scriitor.
Şi-a încercat peniţa şi chemarea în proză, poezie, publicistică, eseu lierar, cronică literară.
Trece de la un gen la altul cu uşurinţă, cel puţin aşa lasă impresia, ca orice talentat mînuitor al condeiului, deşi întreprinderea de a creiona personaje, dialoguri, personalităţi, un întreg univers or chiar mai multe universuri, nu este cel mai uşor lucru.
Uneori, personajele şi situaţiile sunt atît de aproape de realitatea cotidiană încît, eu, ca cititor, obişnuit cu alt gen de lecturi, resimt acut nevoia ca funcţia catarctică a scrierii să fie marcantă.
Este un motiv de curaj, de care M.V.V. nu duce lipsă, dimpotrivă, să întocmeşti o ediţie antologică auctorială.
Remarcabile sunt alegerile titlurilor pentru fiecare “ piesă” pe care M.V.V. o scrie. Fie proză, fie poem, fie publicistică. Titlul în sine fiind rezumatul textului, surpriza continuă cu nebănuite incursiuni( personaje, stări de fapte, situaţii inedite…)
Există pagini cu adevărat antologice în această carte, Caietele Kahunei, M. V. Vârtosu, Armonii culturale, Adjud, 2014
Şi pentru că tocmai am frunzărit de curînd o cronică semnată Nicolaie Manolescu despre virtutea educativă a lecturii- O tempora, o mores!- îmi voi permite să ies din tiparele vorbitului “despre”, generalizant, lăsînd să vorbească textul în sine; personajul adolescentei care a fost M.V.Vârtosu, adică viitoarea autoare a acestor pagini, pentru a sublinia odată în plus spiritul de observaţie care i-a călăuzit activitatea literară şi nu numai. (Fragmentul este cuprins în prefaţa cărţii amintite şi face parte din romanul jurnal Pe jumătate vestală, M.V. Vârtosu, Armonii culturale, 2013):
- E-te, mă, cine e...ziseră unii, făcîndu-şi semnul crucii. Sărăcia mijlocie a lu’ Costică-Americanu’.
Da şi io atunci... am coborît şi mai încet, tacticos, furînd cu coada ochiului mirarea proştilor mei de vecini. Care se ruşinau cu sărăcia lor, mai abitir decît cu prostia... Mi-am netezit tivul fustei, le-am aruncat o privire mîndră peste umăr şi-abia după-aceea am deschis poarta.
- Domnule vizitiu, i-am zis eu birjarului, adu-mi te rog, dumneata rochiile, să nu le dau pe jos, cît mă chinui să deschid poarta, am spus peste umăr, birjarului. Numindu-l „domn vizitiu” s-a şi coborît din trăsură cu rochiile pe braţe, numai zîmbet.
- Ce băbălău, bre mamaie...
- Aşa-s bărbaţii cînd aud vorbe mieroase- punctase Gena remarca Lăcrămioarei, fixîndu-l pe Jack.
Venisem acasă cu trăsura patroanei, trebuia să ştie toată strada. Să fac un pic de spectacol, altfel cum să se afle? Am trecut în fugă pe lîngă mama, care mă tot întreba ce se întîmplă, de ce am venit cu birja patroanei. Eram prea ocupată, nu i-am răspuns la întrebări. M-am repezit în cameră, am luat rochia de pe speteaza scaunului, am pus-o pe umeraşul dat de patroană şi am fugit înapoi, la trăsură.
- Vezi cum o aşezi, l-am atenţionat superior pe birjar, să nu se şifoneze, că pe dumneata dau vina. Orgoliul îmi dădea un curaj nebun.
- Ce-i aia orgoliu, mamaie? O întrerupse Smărăndiţa.
- E atunci cînd te crezi cine nu eşti.
- Ca şi voi, urecheatelor, le zise Jack, izbucnind în rîs. Vedetelor, orgolioaselor!
- Uite, mamaie, cum ne ziceeee...
Fără să intervină între ei, Gena continuă explicaţia în felul ei:
- Aşa mă simţeam eu atunci: cineva. Adică o persoană importantă, care venise cu trăsura acasă. O persoană care-şi permitea acest lucru. Adică, avea bani pentru acest lux. E bine să fii orgolios, Smărăndiţo, dar să ai motiv. Ca să înţelegi ce spun, uite cum vine treaba: dacă din trăsură ar fi coborît patroana şi ar fi avut comportamentul meu, mîndru, da, ea avea de ce. Era o persoană cu acest drept, prin poziţia ei în societate: era tînără, bogată, educată.
Lăsîndu-le să reflecteze asupra noţiunii de orgoliu, atît cît să înţeleagă despre ce era vorba, Gena reîncepu:
- După ce trăsura a plecat, am urmărit-o cu aroganţa stăpînei care dăduse liber birjarului, pînă a dat colţul străzii. Mi-am rotit ochii jur-împrejur, să mă vadă toţi că-i văzusem, după care am intrat în curte”(pp.11-12, op. cit.).
Punct de vedere auctorial “derrière”, atotştiutor, adică!
Virginia Bogdan (Focşani)
                                  
SPIRITUALITATE
BUCURIA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ
Cine nu-şi aminteşte fericirea din preajma sărbătorilor anotimpului rece, când aşteptam cu nerăbdare sosirea lui Moş Gerilă, faimosul bătrânel cu barba ca fuiorul şi ochişorii blânzi, asemenea unui spiriduş binevoitor? Ne pregăteam cum puteam, de la cel mai mic, până la cel mai mare, căci Moşul era pretenţios şi greu de mulţumit. Toţi copiii se străduiau să-l impresioneze prin cuminţenie, printr-un comportament exemplar acasă, la şcoală, pe stradă, pretutindeni, ştiind că răsplata va fi pe măsură. Colindele răsunau în casele tuturor, iar noi, copiii, eram bucuroşi când le cântam, mai ales împreună cu părinţii şi bunicii noştri. Bradul artificial era împodobit cu mare fast în Ajunul Crăciunului, iar de crengile sale atârnau mulţime de dulciuri. Nu erau atât de multe podoabe, atât de sofisticate şi de rafinate, ca acum, însă eram fericiţi şi mulţumiţi cu ceea ce aveam. Preţuiam fiecare sferă colorată, fiecare beteală strălucitoare şi bătrâna instalaţie electrică, cea care oferea sublimul pomului de Crăciun. Priveam fermecaţi printre crengile lui verzi, imaginându-ne poveşti de neuitat şi adormeam cu gândul la darurile, pe care aveam să le găsim dimineaţa la poalele sale. Nu făceam nazuri deloc, deoarece aveam încredere în Moş Crăciun, cel care le ştia pe toate, care era informat de spiriduşii lui despre fiecare copil în parte. În funcţie de meritele sale, copilul primea un dar potrivit vârstei şi dorinţelor lui. Chiar dacă acel cadou nu era tocmai ce ne-am dorit, nu ne supăram deloc, fiind convinşi că este exact ce am meritat. Credinţa în Moşul bun şi generos era atât de puternică, încât nu permiteam nimănui să ne zdruncine această încredere imensă.
Dar să nu uităm de Sfântul Nicolae, premergătorul lui Moş Crăciun, cel care are tolba plină cu dulciuri şi cu nuieluşe, pe care le împarte copiilor în noaptea de 6 decembrie, la fel în fiecare an, fără nicio schimbare sau întârziere. Ne lustruiam ghetuţele vechi sau noi cu mare sârguinţă şi speranţă, fiind convinşi că Moş Nicolae nu ne va ocoli şi va intra şi în casa noastră, pe gaura cheii, sau pe horn, ca să ne umple încălţămintea cu bunătăţi. Aceste minunate sărbători  îşi mai păstrează aroma de gutui coapte din trecut, pentru că ele sunt nemuritoare, asemenea basmelor noastre româneşti. Copiii sunt cei mai receptivi şi cei mai nerăbdători, având sufletul curat şi o deschidere sufletească fără de sfârşit pentru tot ce este rupt din rai. Ei încă mai cred că Dumnezeu coboară în casele şi în inimile lor, dăruindu-le veselie şi siguranţă. Ei ştiu că părinţii îi iubesc, îi preţuiesc şi se străduiesc să le ofere tot binele posibil. Toţi copiii ar trebui să fie fericiţi, măcar în această perioadă de vis, dar realitatea e atât de crudă! Milioane de copii din întreaga lume nu au nici măcar o ciocolată de Moş Nicolae sau de Crăciun, deoarece trăiesc într-o sărăcie lucie. Părinţii lor sunt neputincioşi, deşi muncesc pe brânci, pentru a le asigura cele necesare supravieţuirii. E trist, dar adevărat! Aceştia nu beneficiază de educaţie, de căldura unui cămin normal, pentru că s-au născut săraci. S-au maturizat prea repede şi gândesc asemenea unor adulţi, nefiind în stare să guste frumuseţea acestei vieţi. Pentru ei, simpla existenţă e o povară, cei mai mulţi fiind grav bolnavi, ţintuiţi la pat, sau neavând hăinuţe şi încălţăminte corespunzătoare, pentru a se juca  alături de alţi copii de vârsta lor. Din cauza lipsurilor materiale se jenează, stau departe de alţi copii, devin introvertiţi şi trişti. Îi recunoşti imediat, după privirea aceea goală şi lipsită de orice fărâmă de bucurie. Cum să ne bucurăm, când aceşti copii nu au ce să mănânce, nu au jucării şi alte bucurii specifice vârstei lor? Poate noi risipim alimentele, făcând mofturi şi aruncând ceea ce nu ne place, iar sărmanii aceştia scormonesc în gunoaie după firimituri pentru a supravieţui. Ne-am pierdut omenia, generozitatea, ni s-au împietrit inimile şi am devenit indiferenţi la necazurile semenilor noştri. Îi lăsăm în voia Lui Dumnezeu, iar noi nu facem nimic, pentru a le diminua suferinţa. Trecem pe lângă ei aproape zilnic, abia dacă îi privim, de teamă să nu ni se întipărească în conştiinţă tristeţea lor profundă, şi plecăm grăbiţi spre nicăieri, aşteptând să vină o nouă zi, să ne îndeplinim sarcinile obişnuite şi atât.
Sărbătorile îşi pierd farmecul şi frumuseţea, dacă nu suntem capabili să le oferim celor săraci un crâmpei din bucuria lor veşnică. Preţul fericirii nu este deloc mare, şi stă în puterea noastră să-l plătim. Ar trebui să fim urmaşii străbunilor noştri, cei cu inima de floare şi cu gânduri de lumină. Doar aşa mai putem supravieţui ca popor în această beznă fără de sfârşit.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
SOCIAL MEDIA
Social media este un termen utilizat pentru definirea unor activităţi diverse, care integrează tehnologie, interacţiune socială şi creaţie prin cuvinte (text), imagini, audio şi video. O parte dintre acestea sunt utilizate într-o măsură din ce în ce mai mare şi în învăţământ. Termenul social media se referă la genuri media online noi, caracterizate prin:
 participaresocial media încurajează contribuţia sau reacţia din partea oricui este interesat. Asttfel, se elimină practic linia de demarcaţie dintre media şi audienţă;
conectivitate – cele mai multe tipuri de social media se dezvoltă prin interconectarea lor, făcând posibilă includerea legăturilor către alte situri, resurse sau oameni;
conversaţie – în vreme ce media tradiţională (e.g., ziare, televiziune, cărţi, radio) este definită prin termenul broadcast (i.e., conţinut transmis şi distribuit unei audienţe), social media este văzută mai ales prin analogie cu o conversaţie în dublu sens (dialog);
deschidere – serviciile social media încurajează votarea, comentariile şi distribuirea informaţiei. Sunt destul de rare cazurile în care se pun piedici la accesarea şi folosirea liberă a conţinutului;
comunitatesocial media permite comunităţilor să se formeze rapid şi să comunice eficace, acestea împărtăşind interese comune (e.g., pasiunea pentru fotografie, probleme politice sau spectacole TV favorite).
Modelul de comunicaţie promovat de media tradiţională este monologul. Acesta este înlocuit, în social media, de dialog. Astfel, în cadrul noilor genuri media, comunicaţia (devenită bidirecţională) capătă caracteristicile dialogului: este transparentă, autentică şi dirijată de consumator. În mod obişnuit sunt utilizate următoarele genuri principale de aplicaţii social media: reţele sociale, bloguri, wiki-uri, podcast-uri, canale de ştiri (RSS şi Atom), comunităţi pentru organizarea şi partajarea unui anumit tip de conţinut (fotografii, video, legături), microblogging, chat, forumuri şi lumi virtuale (e.g., Second Life).
Conform Wikipedia, aplicaţiile social media se pot clasifica în următoarele categorii: comunicare (bloguri, microbloguri, reţele sociale, evenimente), colaborare (wiki-uri, situri pentru social bookmarking, situri sociale de ştiri, situri pentru exprimarea opiniilor), multimedia (partajare fotografii, partajare video, livecasting, partajare muzică) şi distracţie (lumi virtuale, jocuri online, partajare jocuri).
În 2009, situl Wikipedia includea peste 9 milioane de articole (dintre care peste 2 milioane în limba engleză), pe YouTube erau încărcate mai mult de 100 de milioane de video-clipuri (65 de mii de video-clipuri noi în fiecare zi), fuseseră create deja aproximativ 200 de milioane de bloguri, iar în Second Life existau circa 1,5 milioane de rezidenţi. Un studiu comparativ asupra utilizării instrumentelor de tip social media (vezi figura), arată că dintre utilizatorii de Internet: 83% au vizualizat secvenţe video, 73% au citit cel puţin un blog, 57% au utilizat o reţea socială, 43% şi-au creat propriul blog, 39% au subscris la cel puţin un feed (RSS/Atom), iar 22% au încărcat secvenţe video pe situri dedicate (e.g., pe YouTube).
 
Figura Utilizarea instrumentelor social media (sursa: Universal McCann)
Conform unui raport al IAB (Interactive Advertising Bureau), “În 2009, dacă nu eşti într-o reţea socială, nu eşti pe Internet.”
Se poate observa uşor că o mare parte dintre genurile/aplicaţiile de tip social media sunt şi instrumente Web 2.0, ceea ce înseamnă că există o zonă importantă de suprapunere a celor două concepte.
Traian Anghel (Brăila)
 
REPERE...
ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ
Am citit, apoi am răsfoit, de mai multe ori, prin ungherele ei cele mai întunecate şi enigmatice, una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara - „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” - considerată a fi ultima sa lucrare, din această viaţă. Şi iată ce am aflat scris, pe la mijlocul ei (trăiesc cu impresia, tot mai pronunţată, de fiecare dată când re-deschid cartea, că abatele, sau altcineva, la fel de exasperat şi scârbit, a smuls, dintre coperţi, mai multe file...există, în multe locuri din carte, motive de bănuială că pagini întregi au suportat nu doar efectul mâniilor exasperate, ci chiar stihia focului, căci se văd, peste vaste părţi ale textului, umbre adânci, ca de peşteră afumată – se simt, peste tot, în lucrarea abatelui, ca-ntr-o sufocare, adâncite, până la abis, lipsuri  - şi se simte, fără nicio îndoială, în nări, mirosul dulceag şi respingător al fumului, acrit de vreme):
„(...) Mi-am pierdut încrederea în tot mai multe dintre nălucirile lumii acesteia. Sunt tot mai exasperat că mi s-a dat greaua misiune, de către Creator, să trăiesc, în acest deşert al arătărilor vane.
...Într-o dimineaţă toledană (n-am la ştiinţă care anume dimineaţă, şi din care sens al àcelor ceasornicului, dimineaţă!), pe când părea (în amintirile mele de chilie) că ţineam în mână (cu vaga intenţie de a o folosi, cândva, la un eventual şi foarte incert viitor bărbierit) o oglindă rotundă, precum o lentilă de lupă – subit, luciul oglinzii mi-a explodat în obraz şi în ochi - în milioane de cioburi orbitoare, precum faţa unui lac imens, agresat de o cosmică furtună, cu totul aberantă, năpraznică – şi, dintr-odată, m-am trezit că stau, undeva, afară din chilia mea – rostogolit (printr-o lovitură cumplită, de nu ştiu unde venită), într-o iarbă săracă, năucit şi privind, de jos în sus, un foc din apropierile frăţeşti ale beznei.
M-am ridicat, gemând, din incertele urme de iarbă – şi, din pricina întunericului înverşunat, mi-am spus că sunt în toiul unei păduri. O pădure de măslini înalţi şi bătrâni, gândeam eu – dar, tot aşa de bine, şi mult mai firesc, dată fiind îmbeznarea, putea să fie de brazi. Ori vreo pădure, înverşunată de îndoieli, a unghiurilor chiliei mele...
Zării, dincolo de foc, chipul unui bărbat gânditor, zăbrelit de flăcări şi umbre. Părea destul de tânăr, dar nu din cale-afară. Când m-am apropiat de foc, cu o sete, tainică şi irepresibilă, de lumină, ca un fluture mare şi negru, am simţit fiori intenşi. Cu cât înaintam către flacără, cu atât îmi dădeam seama că, în loc de căldura văpăii, focul era doar o lumină, tot mai persuasivă, din care se răspândea, spre întunericuri, o boare plăcută şi răcoritoare, ca de înserare pe malurile râului Tajo. Dar, nu ştiu de ce, mintea mea mă tot contrazicea, şi îmi spunea că, de fapt, sunt undeva, în Grecia, sau în Iudeea... Aveam senzaţia stranie că simţurile mele nu s-au descojit, de tot – ci doar începeau a se lepăda de lutul meu. Şi că, dacă luturilor mele celor grosolane le vor cădea solzii simţurilor mele, voi putea fi martorul unor minuni, precum o naştere mistică.
Bărbatul din spatele focului ridică fruntea şi mă cercetă, cu ochii săi negri, blânzi şi frumoşi  - dar,  totuşi,  neliniştiţi şi îndureraţi – apoi mă salută:
-Ai ajuns când nu te-am chemat. Fii binevenit!
Eram nedumerit de lipsa de logică, aparentă, a spuselor sale. El mă linişti:
-Nu pune atâta preţ pe sunetul înşelător al cuvintelor de acum. Ele nu mai sunt ce au fost. Eu îi chem şi le chem, pe toţi şi pe toate, de la-nceputul lumii – dar ei, ori ele, nu vin, decât întâmplător, spre mine, şi numai atunci când li se năzare ceva, cum ţi s-a năzărit ţie, acum, că vei afla sprijin de lucrare, într-un luciu de oglindă.  
Nedumerit, l-am întrebat:
-Dar cine eşti tu, de vorbeşti, atât de uşuratic, despre-nceputul lumii? Şi de ce ar trebui să vină, cineva, cândva, către tine?
Bărbatul surâse, cu infinită blândeţe, ca de copil care este întrerupt, o clipă, din mijlocul jocului său fascinant:
-Pentru că eu i-am creat, pe toţi, deci şi pe tine.
Eram tot mai buimăcit de sensul tot mai răsucit al vorbelor. Adică cine era acesta – cumva...
-Da, Dumnezeu. De ce ţi-e frică să pronunţi Adevărul? Eu v-am creat, pe voi toţi, dumnezei. Voi nu sunteţi turmă, cum, din lene şi cu viclenie secretă vă tot place să fiţi numiţi. Voi sunteţi razele mele. Am crezut chiar că sunteţi scăparea şi nădăjduirea mea...
-Cine, noi? – am gâfâit eu (...ştiam că, dacă m-aş concentra şi aş vorbi dinadins şi cu multe cuvinte, aş vorbi într-aiurea!), simţind că mă sufoc.
-Oameni şi pietre, moluşte şi oameni, oameni şi plante... insecte şi oameni. Toţi. Toate. Eu însumi, adică... – am auzit glasul străinului de dincolo de foc - glas sacadat ca de trecerea, ritmică, a unor valuri de fluviu, peste sunetele vocii lui.
-...Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.
-De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (m-am născut, adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit reperabil de către ochii voştri cei atât de slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind agasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi acolo, între beznele grotei, am întâlnit, întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii. Da, am crezut, mai mult decât în orişice – în pace. Aşa am crezut, cu pace şi lină lumină de îngeri,  şi atunci când am spălat picioarele cele adânc rădăcinoase-ale apostolilor mei, celor atât de fermecător, cuceritor de nătângi, şi de curaţi şi de sinceri, în a lor nespălare, şi atât de scufundaţi în lucide lacuri de-eresuri şi-n existenţele cele fără de an ale lumii... Aşa am crezut, că nu va mai fi nevoie de credinţă, dacă este pace...
-Nu se poate! Tu eşti diavolul! – am strigat eu, în sfârşit (eliberat de un coşmar, mi se părea!), luminat de un gând care izbucnise la suprafaţa minţii mele, ca un vulcan noroios, în plină erupţie.
Bărbatul surâse iar, cu o dulce melancolie, parcă, în voce:
-Cât de repede vă lepădaţi voi de toate darurile mele...cât de leneşă vi s-a făcut cugetarea! Cât de repede scăpaţi, şi cu ce cuvânt universal valabil, întru înşelare, ca o cheie de hoţi, care desface toate broaştele uşilor secrete - dincolo de care uşi domnesc doar banalul, plictisul şi zadarul! – ...cât de convenţional şi ucigaş cuvântaţi, şi cât de onorabilă vă devine laşitatea criminală, atunci când vă cuprinde torpoarea voastră atât de profund umană, sulfuroasă şi puturoasă, atunci când refuzaţi efortul unui gând luminat şi înţelept, liniştit şi înţelept...
-Dar...
-...De parcă diavolul şi cu mine nu suntem una. De parcă Arhanghelul Luminii n-ar fi smuls din însăşi fiinţarea mea cea mai adâncă – dar pururi întors şi părinteşte-ocrotit! De parcă lumina s-ar fi putut face singură... De parcă chiar e nevoie să dai vina pe altul, când tu singur ai avut dragoste de moarte, când tu singur te-ai ucis, ucigând... Ucigând, în primul rând, de bună seamă, încrederea...
Şi, deodată, bărbatul se ridică, de dincolo de flăcări (ţâşni, mai degrabă, şi se umflă imens, întru umbră şi boltire, precum un teribil munte, smucit ameţitor din pământuri )- şi-şi suflecă mânecile straiului alb, de lumină. Îşi ridică palmele, spre înălţimea beznelor - şi eu zării, acolo, în palme, sfintele stigmate însângerate, ale lui Crist. Sângele, arzând roşu în lumina cea răcoroasă, gâlgâia şi şopotea, din rănile proaspete, scurgându-se, ca o străveche răşină, trezită din agonie, scurgându-se cu o furie exasperată, din rănile rupte iar şi deschise, şi picurând şi sfârâind, în focul cel veşnic:
-Pururi mă huliţi şi mă răstigniţi! – bubui vocea lui, schimbată acum într-o hăuire cosmică, de constelaţii adânci. Eu v-am născut fraţi şi dumnezei, iar voi vă nimiciţi şi vă înghiţiţi între voi, cu lăcomie şi cu o cruzime oarbă şi pustiitoare, pe care uitasem, deja, că tot eu v-am creat-o...!  Oameni pe oameni vă zvârcoliţi în sânge şi unduiţi în sânge – în sânge vă naşteţi şi întru sânge ucideţi - vă înghiţiţi, unii pe alţii, preschimbat, dar copilăreşte uşor de recunoscut în crimă: fiare pe fiare, oameni pe fiare, oameni ca fiare... înjunghiaţi şi mâncaţi, altar a toate fiindu-vă doar sfântul pântece - pretinzând că vă împărtăşiţi din mine, când, de fapt, eu am strigat, acolo sus, de pe Muntele de Noapte al Odihnei Ultime, că EU vreau a fire ultima jertfă însângerată... – iar dincolo de mine doar pâinea din veci se va mai alcătui, ca omenire şi dumnezeire, deodat', în jertfire-a luminii celei fără de curgere-ntru sânge! - ...şi, toţi, toţi, chiar voi toţi îngenunchiaţi, smerit, numai ca să ucideţi, numai ca să măcelăriţi, jalnic, iarba - şi să-mi sfărâmaţi, odios, Cristalul! Eu cui să mă plâng? Eu nu am cui să mă plâng, căci numai pentru voi am creat şi păstrat leacul plânsului – iar eu n-am păstrat nimic, pentru mine, din acest leac de pace, şi de liniştire, şi de dulce-mbeznată ne-amintire! Cel mai sfânt leac, plânsul...
Şi suspina înspăimântător, fără lacrimi,  deodată cu aberante constelaţii nevăzute, parcă -  smulgându-se beznelor, parcă zguduind temeliile beznei, cu mâinile acelea aprinse de incredibile dureri, mâini şi palme şiroind de hotărârea exasperată a sângelui răzvrătit către bezne, împotrivit şi beznei, precum împotrivit şi cerului bănuit a fi spre lumină:
-Criminali ipocriţi... nu credeam să arate atât de cumplit chipul meu...! Sângele meu este atât de hotărât – dar eternitatea mea arată atât de cumplit şovăielnică! De aceea a ieşit, totul, atât de prost, a ieşit tocmai pe dos decât am plănuit îndelung, în îndelungile mele exasperări de singurătate cosmică... Mila şi iubirea mea nesfârşită au vrut să vă calmeze, să vă mângâie de incredibila durere de a exista, unduind, parcă veşnic, prefaceri şi preschimbări şi transfigurări, fără de voia voastră! Cine să vă înţeleagă durerea fiinţării fără de voie, mai bine decât mine, blestematul de mine?! O, cât de mult v-am dorit, cât de cu luare-aminte v-am chibzuit, să-mi fiţi tovarăşi, cu care să îmblânzesc şi amăgesc beznele singurătăţii – şi cât de mult rău am izbutit să dezlănţuiesc, prin prostia mea, de a vă dărui, sub blestem, libertatea! – libertatea de a distruge, de a vă sinucide şi de a mă ucide, libertatea de a mă sufoca şi a vă sugruma sub batjocură şi ticăloşie, sub infinita voastră aplecare spre crâncen şi crimă! Nu mi-am dat seama... nu mi-am cunoscut, n-am avut oglindă supusă mie, ca să mă cunosc, iar voi aţi devenit, din prostia mea cosmică, cele mai strâmbe şi de nelecuit oglindiri ale mele...
Şi, cu o ultimă zvârcolire agonică:
-O, ce artist ratat, ce artă deşartă am răsărit, dintr-un desfrâu de iubire! Cât de strâmbă oglindă mi-am făurit...
...Un bubuit de tunet se stârni, din senin, şi orbìi, dintr-odată.
...Apoi parcă m-am trezit, tot dintr-odată - şi am constatat, placid, că,  fără să-mi fi dat seama, mă rostogolisem, dintre sângerările beznelor (exasperate de sângele atât de dramatic, dumnezeieşte de nechibzuit risipit!), înapoi, prin oglindă mea spartă, făcută ţăndări, în odaia chiliei. Auzeam, stând chircit de o febră ciudată, printre cioburi, stând jos, pe podea, strivit de năuceala celor pe care, se pare, le văzusem şi auzisem (la focul din pădurea grecească, ori, poate, iudaică...):
-Să moară călugărul cel eretic! Moarte abatelui! Moarte... moarte... moarte... moarte!
...După câteva săptămâni doar am putut fi scos, fără primejduirea vieţii, de către fidelii mei monahi, din spital – şi adus, din nou, spre atât de prefăcutele limpezimi ale lumii. Atmosfera din oraşul furtunii credinţei, iarăşi, se luminase, ca-ntotdeauna - se zicea.
Se pare că, în timp ce călătorisem (cum – nu ştiu!), în Grecia sau în Iudeea – de fapt, zguduit de febrele unei cumplite boli inexplicabile, eu predicasem, cu mintea rătăcită, din altarul ameţitoarei catedrale toledane, lucruri atât de tulburi şi nemaiauzite şi cu totul neîngăduite, încât cuvintele mele obscure răzvrătiseră, înspre secreta şi necontenita plăcere a crimei, mulţimile cele atât de prăfoase, ale dumnezeieştii turme cenuşii...
...De atunci, scăpat ca prin minune, de crima comună - paradoxurile nu m-au mai chemat spre ispita curiozităţii.
...De atunci, mă rog singur şi în tăcerea bolţilor - oriunde aflu boltire. Fiinţa meu nu are boltire, dar spiritul meu – da. Am spus, atunci, înspăimântat de cutremurele de deasupra puterilor mele:
<<Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu - nici într-o lume>>.
...Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege.
*
...Au trecut de la această atât de şovăielnică întâmplare, cu mare osteneală şi cu grea ruşinare-amintită, mulţi ani – poate peste zece, aşa cum se şi cuvine.
Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire - dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege. Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur - pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii - credinţa şi  dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.
Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.
Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru.
M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el.  Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.
Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.
Nu de mult tăcuse Dismas. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus - a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.
M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte,  m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială. Doar fulger.
El era fulgerul, iar nicidecum disperarea, nici perversă, osteneala - şi nici uitarea. El este mijlocul lumii – şi doar de la el este îngăduită credinţa. Nu pacea şi nici, vreodată,-mpăcarea. Şi îngăduită este şi erezia uimirii căzute pe gânduri, egal. Şi, violentă şi pururi dinamică - distrugerea. Dar nu sunt îngăduite, la El, ticăloşia - nu pidosnicia ucigaşă-a sofismelor, deci nu predarea către perversele năluciri ale morţii. Nu se îngăduie cartea amânătoare-ntru file, cartea cu două feţe-ale filei - ci doar Slova cea nimicitoare-n necruţarea luminii. Unica Slovă.
Însă Adevărul nu ucide crima. Toate crimele lenei şi oboselilor noastre viclene - acum de-abia se-nfiripă şi-urmează.
...Doar mi-a dat mie (El, Centrul) sprijin de nădăjduire a vieţii adevărate. Şi miez al uitării de-uitare. Cât chin, cât nepotolit (de nimic şi de nimeni!) chin este în Tine, Dumnezeul uimirilor mele, care, precum călăii cei mai răi, mă sfâşie, mă împart către neuimirile semenilor mei – uitaţi, în astă lume, dumnezei...!
... Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege. Dar de-acum, în chilia şi-n cărţile mele, nu mai îngădui, nicicum, vreo lucire de-oglindă.
*
...De acum încolo, buzele mele vor rosti tot mai puţine cuvinte, fără spasmele agonice ale vreunei imagini. Inima mea, singură, spre cer va năzui, poate oarbă, poate vizionară. Centrul cercului arhimedic mă fascinează – şi mă întăreşte, spre a nu mai fi eu – ci a fi desfiinţat, cu totul, întru El.  
...Văd, pe stradă, cum un sărman între sărmani mătură praful din uliţi – şi vin alături de el, şi-l ajut. Cu smerenie mă-aplec şi-i iau măturoiul dintre palme. Şi-i văd, atunci, rănile din palme, însângerate, şi mă închin către rănile cele-obsedante. Şi-i sărut palmele, şi mă-aplec, cu ultimă umilire, la picioarele lui. Sărmanul între sărmani mă scuipă şi mă loveşte peste buze, cu scârbă – şi-i mulţumesc, sincer şi uşor la suflet, cu buzele ţesute cu aţe de sânge... Este atât de bine şi de adânc răcoritor, cât un răgaz de respirare, între două preschimbări.
Da, ştiu că nu pot suporta decât trăinţa birnică spaimei şi setei de oarbă vecie, cu totul incertă minţii de om - dar temeinicită întru miezul de fierbinte, miezul cel cosmic măcelar şi sfânt foc. Adevărata trăinţă. Atât de miloasă, sfânt îndurată moarte către viaţă.
...M-au întrebat şi mă tot întreabă, din vreme în vreme, umbre de oameni, pe străzile largi şi de tot zgomotoase ale cetăţii, de ce nu mai vreau să hoinăresc prin păduri. Că doar tăcerea mea, spun ei, numai cu tăcerea pădurilor s-ar înţelege. Am surâs şi-am tăcut. Surâd şi tac. Am privit şi privesc, pe gânduri (când şi dacă pot), către pisc.
Spiritul îmi mai îngăduie trupul doar prin întovărăşirea mea, din săptămână în săptămână, cu sfânta ostie. Cu Sfântul Pisc. Gest de afecţiune şi uluire, faţă de El (...şi faţă de mine, dar tot mai rar mi-amintesc...).
Nu-mi mai trebuie şi nicicum nu-mi lipseşte carnea fraţilor mei buni – carnea dobitocului, fiarei sau ierburilor – ci doar o admir şi o meditez întru străluminare (având drept icoană - Cristalul!), cu luare-aminte, privind-o şi văzând-o (zâmbind eu de aşa sublimă-arătare!), în nesfârşitele ei preschimbări şi prefaceri şi transfigurări, dictate celest de formă, de loc şi de ceas. Dar de carnea de dumnezeu al piscului, tot mai înfometat sunt şi (se zice) arăt.
 ... Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

APOLINIC SAU DIONISIAC?
O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine. Benedetto Croce
Termenul Apolinic provine de la numele eladic al zeului Soare - Apollo și desemnează, conform dicționarelor, ordine, măsură și armonie, caracterizat fiind printr-o contemplare senină, detașată: „lucid, rațional, luminos, senin, echilibrat”. Termenul Dionisiac provine de la numele zeului pelasgo-trac al viei, vinurilor și orgiilor, Dionis (grecizat: Dionysos) fiind echivalentul roman al zeului Bacchus. Bine cunoscutele „serbări dionisiace” erau festivități romane ținute în cinstea lui Bacchus, denumite Bacchanalia, care urmăreau eliberarea de inhibiții și constrângeri sociale. Unele dicționare definesc termenul „dionisiac”: „spargerea echilibrului, lipsa de formă, răscolirea instinctelor” sau „stări paradoxale, bețiile, orgiile, violența domnind peste rațiune” etc.
Filozoful german Friederich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) a folosit ambii termeni și întrucât la gândirea lui mă voi raporta succint, amintesc că s-a născut într-o familie protestantă, neasumându-și valorile religioase ale familiei; s-a simțit veșnic un izolat, s-a declarat ateu și adversar al creștinismului. Considera că toate valorile supreme ale existenței ar fi inventate, inaccesibile omului, care își pierd voința de putere în timp, și astfel existența devine lipsită de sens. Cu această logică și-a făcut apariția nihilismul, una din temele sale centrale. Admitea că viața poate avea un sens, o orientare către ceva, doar cu condiția existenței voinței de putere, care îi poate determina finalitatea, conceptul de supra-om desemnând o necesitate în personalitatea umană.
Se considera „imoralist”,  în lucrarea „Dincolo de bine și de rău” morala fiind catalogată ca „o acțiune tiranică, împotriva naturii și de asemenea împotriva rațiunii”. Lumea o împărțea în casta stăpânilor și masa sclavilor, fiecare detestând-o pe cealaltă. Adevărul este că Nietzsche a fost un om bolnav și boala și-a pus amprenta asupra gândirii sale. Cu toate acestea, filozoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) recomanda să ne desprindem de gândirea că geniul trebuie să fie un om complet sănătos, vorbind totodată despre „un sâmbure morbid existent în personalitatea sa”, amintindu-și cum singur  recunoștea că „din boală a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o concepție despre lume optimistă”. Vorbim despre optimismul forțat, ca o reacție față de pesimismul schopenhaurian, după ce Schopenhauer îi făcuse inițierea în filozofie și Nietzsche fusese, la început, în admirația sa. Lui Nietzsche îi plăcea tot ceea ce vestea prezența puterii, îi displăcea și renega tot ceea ce trăda slăbiciune. În cartea  „Nietzsche Anticristul” pe care am citit-o cu un mare dezgust, scria: „Mila împiedică legea evoluției care este cea a selecției”. Gândirea sa contrasta izbitor cu cea a scriitorului german J. W. Goethe (1749-1832), care analizase dictonul „cunoaște-te pe tine însuți”, susținând că nu trebuie să-l interpretăm în sens ascetic, prin cugetare sau autocontemplare (cum a făcut-o Nietzsche), ci prin fapte: „Caută să-ți faci datoria și vei ști imediat ce e cu tine”.
Gândirea lui Nietzsche a fost în opoziție și cu cea a filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) care afirmase: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”, iar mai târziu,psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) exprima: „Moralitatea nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor, sau oricare alt instrument de cultură”.
De fapt, Nietzsche a fost inspirat, dintru început, de frumusețea culturii grecești, aceasta constituind punctul de plecare în gândirea sa și pe parcurs constituind un punct de comparație pentru tot ceea ce îl nemulțumea în cultura vremurilor în care trăia. Analizând tragedia antică, s-a cantonat pe antiteza între frumusețea apolinică și grandoarea destinului tragic dionisiac. Figura lui Dionysos are o semnificație importantă în filosofia sa, atribuindu-i o veșnică transformare și devenire, devenirea fiind expresia voinței de putere. Morala creștină bazată pe milă, ajutorare a substituit-o cu morala durității, morala stăpânilor, a celor care dictează, ca o morală a resentimentului celor mulți. Individualistă fiindu-i gândirea, considera că omul, în adâncul fiinţei sale, este o „fiinţă ratată”, un „animal bolnav”, pentru că nu-şi urmează instinctele, este ratat ca fiinţă liberă, deoarece conştiinţa sa falsifică voinţa de putere: „natura omului este himerică: el se dezbină pentru a construi un vis, o morală, o religie, pentru a-şi justifica existenţa în lume, inventează o lume, în asemenea lucruri stă măreţia şi înfrângerea sa”. Pentru Nietzsche principiul vieții nu era utilitatea și conservarea, cum susținea biologia darwinistă, ci creșterea puterii.
În lucrarea intitulată „Așa grăit-a Zarathustra” (profetul, coordonatorul religiei din Iranul arhaic și zeu) și-a cristalizat ideea imaginii supraomului, spunând că „Dumnezeu a murit!”, construind o filozofie cu un orizont anticreștin declarat, în care înlocuiește ființa Divină cu supraomul; în zadar încearcă unii să răstălmăcească spusele lui, susținând că moartea lui Dumnezeu ar însemna „moartea întregii lumi, proiectate ca fiind o lume suprasensibilă, a idealurilor, principala justificare a realității”.
Dionisiacul folosit de Nietzsche - starea explozivă a unui spirit - redă tocmai sugestia unui afect, echivalent în psihologie cu „impulsul” oscilant și haotic: extravertirea, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasă a formelor spirituale individuale. Apolinicul se dezvoltă la celălalt pol, introvertit și melancolic, influențat de lumina formelor frumoase, a soarelui și a aparenței. Sunt numite două stări modificate ale conștiinței, complementare – beția și visul - stări ale inspirației; artistul dionisiac se lasă convertit de pierdere de sine în jocul beției, celălalt – apolinicul -  acceptă jocul visului și-al contemplării. Formele de exteriorizare ale artei, muzica și poezia erau pentru el expresiile cele mai puternice ale creației, ale dionisiacului și apolinicului, ele putând pătrunde în adâncul ființei, metamorfozând, accentuând stările spirituale; cu ajutorul voinței fiind sporite puterea și plenitudinea de viață a personalității, omul devenind mai puternic ghidat de propriile legi create de sine însuși; cuvântul şi imaginea, ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodată mitul tragic în toată profunzimea lui, în lipsa lui Dionysos.
În cartea „Nașterea tragediei” mărturisește că cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, împreună cu termenii apolinic şi dionisiac sunt împrumutate de la grecii care nu-şi exprimau teoriile ezoterice profunde ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor, spre o mai ușoară și bună înțelegere pentru cele două zeităţi ale artei. Acest fapt dovedea că în universul grecilor exista un contrast uriaş, atât în origine, cât şi în finalitate, cearta dând naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase.Nietzsche era însă de altă părere, pentru el „Totul este haos”, adică lipsea ordinea, armonia, înțelepciunea și frumusețea. Aceasta nu-l împiedica să fie îndrăgostit de destin, oricum ar fi el, chiar o existență dionisiacă. Și, deoarece grecii socoteau visele mesaje ale zeilor, Nietzsche explica: „Pentru a înțelege mai bine acele două instincte, să ni le închipuim ca pe niște lumi estetice deosebite: a visului și a beţiei, fenomene fiziologice între care se poate observa un contrast analog aceluia dintre apolinic şi dionisiac.[…] Crede-mă că iluzia cea mai adevărată a omului i se dezvăluie numai în vis […] toată „divina comedie” a vieții cu al ei „Inferno” trec prin fața sa…”. În continuare Nietzsche vorbea în lucrarea respectivă despre exaltarea dionisiacă ce îl cuprinde pe om uneori, în special în timpul beției, spunând că sunt oameni care se feresc de aceste manifestări ca de niște „boli”, întărind ideea vrăjii spiritului dionisiac ce reînnoiește legătura dintre om și om, iar natura înstrăinată până atunci, își serbează împăcarea cu fiul ei rătăcit, Carul lui Dionysos nu în zadar fiind acoperit cu flori și coroane, sub jugul lui pășind tigrul și pantera. Supraomul cu întreaga cultură umană nu poate fi așa cum vroia Nietzsche - numai o creație de artă fără alt criteriu decât pasiunea sau frumusețea creației însăși -, ci umanitatea are nevoie de criteriul moral care să primeze asupra celui estetic și care trebuie să o însoțească pretutindeni, în toată existența sa.
Deși Nietzsche își manifesta aversiunea față de politică, conceptele folosite de „voința de putere” excesivă,(inspirată de Schopenhauer dar dusă la extrem)șisupraomul”- ca o derivată a primului concept - și care ia atitudine împotriva turmei impunând tuturor propria morală, au constituit sursa de inspirație a ideologiei și politicii naziste.
Sigur ca filozofiei lui Nietzsche i s-a răspuns în acest mod: Tot ce a fost creat în omenire, n-a fost creat ca un prestigiu al forței, ci ca o evidență a idealului; creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că mila este o acțiune mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism; sensul adânc al devenirii și creației ce fixează poziția omului în cosmos este tocmai de a descoperi tot mai adânc sensul noțiunii de umanitate, « a ceea ce este mai uman în om ». 
Și cu toate glasurile auzite, inspirate din filozofia lui Nietzsche, dar nu numai, voința omului de a-și îmbunătăți existența, înțelegerea rațională a limitei putinței, credința în existența și ajutorul Divinității există și vor exista, ele fiind „o înzestrare umană universală, capabilă să-i unească pe oameni, să-i emoționeze și să le ridice spiritul în sfere înalte”.
Unii se mai întreabă și astăzi, dacă filozofia lui Nietzsche, numit și „falsul profet”, cunoscându-i-se firea blândă, amabilă, având și o educație creștină, nu este cumva provenită dintr-o iubire răsturnată: „Dragostea nu dă naștere urii? Oare nu l-a atacat pe Wagner fiindcă l-a iubit? N-a atacat creștinismul fiindcă știa cât de adâncă este mila de oameni? Nu este filozofia sa numai o dramă a singurătății sale adânci?” Dar și a suferinței fizice?
Toți filozofii, în gândirea lor, pornesc de la sâmburele fericirii - căutat, gândit în diverse forme, voit să fie găsit și de multe ori pierdut. Cauzele pierderii au fost și continuă să fie adânc analizate.
Lumina zeului-soare Apollo, astăzi, pare umbrită de nori negri. Dar, cred, ca și mulți alții, că vom depăși această perioadă întunecată a timpului nostru; credința în frumusețea adevărului își va păstra puterea de a-i aduce pe oameni împreună, în mod demn, pentru un scop comun, „fie că acesta va fi unul moral sau unul de apărare”. Și nu poate fi altfel, deoarece omenirea a aspirat întotdeauna spre lumină, armonie și echilibru, omul bucurându-se de rațiunea dăruită de Divinitate, pentru a trăi în bucurie și comuniune, fructificând sentimentul dreptății și al iubirii.
Dorim, da, să construim un „Templul apolinic” - frumoasă exprimare a unui poet! - acesta fiind scopul luminos al vieții noastre, dar el nu poate fi construit folosind „pietre dionisiace”. El trebuie construit cu „pietre apolinice”. „Șantierul” trebuie curățat! Avem curajul și demnitatea să dăm la o parte „pietrele dionisiace”?
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

SECOLUL DECLINULUI INSPIRAŢIEI ARTISTICE
Inspirația artistică nu vine în orice împrejurare, ci are regulile ei după care decide să se înfățișeze înaintea ochilor minții. Prin plăsmuirile imaginației, ea face să vibreze coardele sensibilității lăuntrice cu reflexii ce transmit unde emoționale asemenea reverberațiilor dintr-o sală de concert. Și cum ar putea fi altfel? Fiindcă adevărata creativitate izvorăște din adâncimile insondabile ale ființei, mai precis din straturi de conștiință stratificate și pietrificate prin trecerea veacurilor de la o generație la alta. Ea se manifestă ca o energie telurică ce mișcă temeliile munților și dinamizează roata mereu în mișcare a gândurilor.
Astfel, vârtejul gândurilor asaltează continuu conștiința umană cu trăiri contradictorii, ce realizează o secționare interioară cauzatoare de suferință. O imagine revelatoare ne-o oferă filmul de desene animate „The Point”, sau „Punctul”, în momentul în care eroul principal, Oblio, îl întâlnește pe „Pointed Man”, sau „Omul Indicator”, din pădurea „Pointless Forest”, adică „Pădurea Fără Direcție”. La întrebarea lui Oblio asupra drumului pe care trebuie să îl urmeze, acesta îi răspunde indicând toate direcțiile posibile. Așa sunt și indicațiile conferite de izbucnirea necontrolată a gândurilor, care sub forma lor primitivă ne aruncă dintr-o parte în alta într-o confuzie de nedescris. Tot astfel apar și scrierile sau expunerile celor care nu au deprins disciplina fundamentală a comunicării limpezi și necontradictorii, care din nefericire abundă în marele bazar al Internetului. Poate nu întâmplător, Oblio în limba italiană înseamnă „uitare”, ce descrie starea de confuzie a gândirii nestructurate și lăsate la voia întâmplării.
Într-o manieră diferită, gândirea artistică se bazează pe o atentă ordonare a gândurilor ce se obține printr-un atent și delicat proces de selecție,  ce necesită un control fin al exprimării. Așa cum o mâzgăleală trasată pe o foaie de hârtie nu necesită un efort suplimentar celui de a lăsa creionul să alunece cum dorește, vorbirea necizelată murdărește deopotrivă pe autor și contemplator. Dar trasarea cu migală a unui desen presupune tehnică, rigoare și introducerea unui element rațional care să lege laolaltă întreaga exprimare. Așa ceva nu se poate obține la întâmplare și de aceea, nici inspirația artistică nu vine decât la cei care s-au pregătit temeinic în școala disciplinării trăirilor interioare.
Dar ca un armăsar lăsat să alerge în voia lui, exprimarea brutală, grosieră și invadată de neștiință ia cu asalt redutele bunului simț punând stăpânire pe individ și colectivitate. De aceea, fără existența unor artiști de valoare, cultura autentică ajunge să fie călcată în picioare sub copitele prostului gust, lucru ce devine un model și o pricină de mândrie pentru necunoscători. În astfel de etape istorice decadente umanitatea se diminuează în favoarea animalității, iar omul se abrutizează tot mai mult uitând de exprimările înalte ale limbajului și cugetării la care el poate ajunge. Și astfel, dezordinea ajunge să pună stăpânire pe gândirea noastră și să nu mai găsim dispoziția necesară cugetării raționale cu toate relele ce decurg.
O altă tendință este cea a copierii nesfârșite lipsite de discernământ. De fapt, trăim într-o epocă a transcrierii prin cele mai felurite metode în dauna creativității. Cultura „Facebook” ne-a obișnuit să preluăm și să dăm mai departe lucruri făcute de către alții. Nimic rău în acest lucru, dar din nefericire acest lucru conduce la o dependență ce tinde să înlocuiască efortul de a realiza lucruri noi, care să aducă un plus de valoare lumii în care trăim. Observ în fiecare zi defilarea știrilor de tot felul luate și aruncate mai departe, ca și cum destinatarii ar fi un fel de magazie în care sunt azvârlite sacoșe și cutii mai mult sau mai puțin folositoare. Copierea nu este rea în sine, dar dacă ea devine singurul răspuns în fața realității, ceva sigur nu este în regulă. Fără originalitate nu există progres și fără creativitate se ajunge la mersul în cerc sau chiar la bătutul pasului pe loc.
Mai departe, pe bursa de valori a lumii se tranzacționează articole lipsite de valoare la prețuri fabuloase pe măsură ce adevărații artiști dispar în bezna ignorării. Însă arta autentică își are originea într-o formă de atentă de meditație asupra naturii lucrurilor. Prin tatonarea formelor felurite sub care ni se înfățișează universul înconjurător, cugetarea se adâncește prin explorarea esențialului aflat dincolo de superficial și al permanentului ce depășește accidentalul. De exemplu, tatonând forma cuvintelor, scrierea artistică scoate la lumină limpezimea gândurilor lămurind și rafinând expresia până când aspectul exterior fuzionează cu cel interior, fondul ieșind la lumină asemenea izvorului ce vine cu putere din adâncuri. Și astfel, totul se umple de lumină și culoare pentru cel ce percepe lumea prețuind înfățișarea lucrurilor.
Lipsa de meditație se observă mereu prin superficialitatea comunicării, ce rămâne ancorată în faptul divers ridicat la rangul de eveniment. Cu un bubuitor „Breaking News” ecranele televizoarele sunt astfel umplute cu informații deformate și scoase din context, în timp ce auditoriul asistă captiv la derularea banalității. Cine mai are ulterior dispoziția de a explora cu răbdare frumusețea unei scrieri sau a unei expuneri destinate să încânte sufletul? De îndată ce etalonul valorii a fost aplatizat, conștiința nu mai poate să distingă lucrurile înălțătoare. Superficialitatea a învins în cele din urmă, iar concentrarea necesară receptării în adâncime a dispărut.
Și un alt factor cu impact nefast asupra creativității artistice este reprezentat de gândirea negativistă, care reține doar întunericul nopții și tonurile cenușii ale umbrei în miez de zi. Asemenea unei mocirle care își imobilizează victimele, puterea umbrei afectează percepția până la stingerea oricărei lumini capabile să dea la iveală realitatea așa cum este ea. Pe de altă parte, arta se naște din speranța lăuntrică a sensului ce transcende absurdul aparent al vieții fiind un demers îndrăzneț în dobândirea nemuririi. Noblețea acestui gest primordial conferă celui ce creează și celui ce privește o motivație lăuntrică de excepție, capabilă să străpungă norii îndoielii și neputinței. Iar brațul inspirației nu face altceva decât să dinamizeze energiile latente ale ființei umane și să le orienteze constructiv spre transformarea lumii în mijlocul căreia trăim.
Dar cine mai are timp și dispoziție pentru așa ceva? Cultura hipermarketului ne împinge înainte să consumăm spațiul și să irosim timpul în alergarea zilnică fără să băgăm de seamă că brațul tenebros al Iluziei distruge în urma noastră tot ce ne-am străduit să construim. Însă, dintre toate demersurile conștiinței, manifestarea artistică reprezintă cea mai greu de erodat structură creată de către umanitate. Astfel, există o dimensiune transcendentă ce subzistă în orice operă de valoare, care poate influența pozitiv gândirea umană chiar și în secolul XXI. Dar desprinderea de bazarul informațional necesită un efort similar ridicării din barbarie, iar depășirea superficialității se poate realiza numai printr-o strădanie civilizatoare asemănătoare trecerii de la primitivism la epoca modernă. Până atunci, sălbăticia cibernetică va continua să submineze valoare supremă a creativității autentice până când o altă Eră va apărea pe ruta de navigație a corabiei istoriei.
Octavian Lupu (București)
 
ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Lacrima recunoștinței este picătura de lapte din sfârcul umanității cu care se hrănește atotumanul.
2. Iată o altă dovadă a evoluției omului: A renunțat la incomoda cochilie de melc a omeniei sale originare pentru mult mai comoda piele de șarpe, de care lesne se descotorosește ori de câte ori i-o cer imperativele năpârlirii.
3. Omul civilizat promite și nu face, omul de omenie face și nu promite.
4. Cine știe să promită n-are timp să facă, cine știe că trebuie să facă n-are timp să promită.
5. Promisiunea bine ticluită, aproape-i treaba-nfăptuită.
6. Ca să fie convingătoare, promisiunea trebuie să se situeze la distanța optimă dintre minciună și adevăr.
7. Cuvintele meșteșugite în hrubele politicii sunt izvodite.
8. Campaniile electorale – perioadele de timp absolut trebuincioase într-o democrație, în care cetățenii sunt informați în legătură cu progresele înregistrate de arta care spune pentru urechile alegătorilor și face pentru binele aleșilor.
9. Natura fără oameni e desăvârșire, oamenii fără natură sunt numai amintire.
10. Dacă un erudit știe ce anume știe, înțeleptul știe ce anume nu știe.
11. Într-o minte sănătoasă răul se simte mult mai confortabil decât în una bolnavă.
12. Otrava injectată de putere, redusă-i prin voință la tăcere.
13. Puterea voinței este singura autoritate care impune respect voinței de putere.
14. Nu este puternic acela care izbutește să pună mâna pe putere, ci acela care are tăria morală să-și ia mâna de pe ea.
15. Spontani și jucăuși, copiii gustă din plin plăcerea jocului. Deveniți jucători pătimași, maturii – în goană după plăcerile jocului cu focul – caută și nu mai pot să găsească bucuria plăcerii simple și curate. Și astfel, din ce în ce mai dezgustați, mulți dintre ei ajung dezgustători.
16.Nimic nu-i la-ntâmplare în lumea asta mare, căci întâmplarea este parte dintr-o armonică eternitate.
17. Forța gravitațională a politicii acționează de jos în sus, fiind direct proporțională cu lingușirea și invers proporțională cu bunul simț.
18. Numitorul comun al carieriștilor este produsul dintre nesimțirea oarbă și ambiția surdă.
19. Legea progresului social: Are parte cel ce-mparte!
20. Cartoforul este împătimitul după cărți, care le apreciază valoarea prin filare.
21. Tot mai mulți joacă în cultură la cacealma...
22. Activiștii sunt acei aflători în treabă, care-și fac viața cu atât mai dulce cu cât izbutesc să amărască mai mult viețile altora.
23. Agitatorii sunt acele persoane aferate care se dau de ceasul morții fie ca lucrurile să rămână neschimbate, fie ca după schimbare să meargă mai prost ca înainte.
24. Culturnicul – ființa cu aspect uman, împuternicită din punct de vedere ideologic să facă în cultură trecerea de la calitate la cantitate.
25. Nomenclaturistul – în cam toate cazurile doar o jumătate de om, însă animat de convingerea intimă că-i un om și jumătate.
 
BALADA LUI PINTEA
Copil fiind
eu îmi doream s-ajung
ceea ce-n era nucleară
e de râsul curcilor:
mândru voinicel
tras prin inelul dorului
de cai, pistoale
şi-ndrăzneţe fapte
ascunse-n fund
de cuşme haiduceşti.
 
Liceu-odată isprăvit,
eu m-am gândit
că, Doamne, bine-ar fi
să mă specializez
în ceea ce visez.
 
Am colindat prin şcoli,
dar cum în ele se preda
doar cai verzi
pe pereţi,
ce ca-n istorii de demult
potcoavele şi le-au pierdut,
m-am hotărât pe dată
să iau calea codrului
unde-i Pintea cu ai lui.
 
Dintâi Măgoaj-am vizitat
şi cu trecutu-am conversat;
apoi,
duhul casei s-a ivit
şi în taină mi-a şoptit
că-n asaltul de la Baia,
bravul Pintea n-a muritu
doar oleacă a dormitu;
iar de-atunci şi pân-acum,
sălaş sigur şi-a aflat
pe pieptişul muntelui
în trunchiul molidului,
unde timpii stau la sfat.
 
BALADA LUI TUDOR
Tudorel cel hăcuit
şi-n fântână azvârlit
de niscaiva greci poltroni
ca Mihai de-ai săi valoni,
 
fii din nou ce-ai fost odată
pentru fraţi şi a ta ţară –
cu sărmanii pâine caldă,
cu ciocoii foc şi pară!
 
Floare de nu te-om uita
în uitarea-nfloritoare,
au nu ştii că orice-ar fi
un român verde nu moare,
 
ci el moartea o învinge
ca voinicii din poveşti?
Alţi panduri azi te aşteaptă
să-i conduci spre Bucureşti,
 
unde hoţii s-au prăsit
mai ceva ca-n vremea ta.
Ieşi din puţ şi fă-i să joace
jocul tău îndreptăţit,
 
cum a ţopăit Divanul
înţesat de grecotei,
de-au prins aripi la picioare
şi-a scăpat ţara de ei.
 
Chiar şi mort, tu ai rămas
Domnul Tudor pentru toţi,
încât turcii puşi pe gânduri
s-au lipsit de fanarioţi...
 
Însă după două veacuri
de istorie-nghiţite,
jegul din minţi şi năravuri
greu se lasă-ndepărtat,
chiar de Tudor şi Hercule
prin eforturi înfrăţite
ar face munca-mpreună –
primul cu sabia-n mână,
iar semizeul procedând
în instituţii rând pe rând,
cum grajdul rigăi l-a spălat
cu apa dintr-un curs schimbat.
 
BALADA LUI IANCU
O Românie fără-Ardeal
eroare-i de neconceput,
iar un Ardeal fărʼ de-Apuseni
era un monoton ţinut,
 
puţin tentant pentru străinii
purtaţi de nestatornicie,
ca rost istoric să-şi croiască
prin cotropiri şi silnicie.
 
Cu-atât mai bine dacă-s munţi
cu burţi de aur pline-pline,
unde de veacuri moţii sapă
să-ngraşe lipitori străine.
 
Căci munţii moţilor le-au dat
pe lângă crunta împilare,
un Horea la taifas cu împăratul
şi-un crăişor pe unguri de-a călare.
 
Ferecat în Apuseni
c-o armată de munteni,
Iancu, Craiul Munţilor,
dă cu tifla ungurilor
când aceştia-n draci atacă
şi el capul nu şi-l pleacă,
ci mai tare din caval
cântă-ntregului Ardeal.
 
Ba mai mult, în ofensivă
la Abrud şi Mărişel,
ungurii numai prin fugă
s-au văzut scăpaţi de el...
 
La un secol şi mai bine
după palma încasată,
ei încearcă busuiocul
să-l dreagă prin altă faptă –
 
o cumplită josnicie
mai de soi ca laşitatea:
Vor lui Iancu din istorii
să-i retragă calitatea
 
de erou între români,
român verde-ntre eroi!
Pentru asta necinstesc
veneraţia din noi
 
şi, conduşi înspre ridicol
de-o smintită răzbunare,
jubilează că-n efigii
Iancu-i spânzurat şi moare.
 
Dar aceşti hidoşi călăi
ce judecători se vor,
uită c-orice profanare
se-ntoarce-mpotriva lor.
 
Mai repede sau mai târziu
totu-n lume se plăteşte –
binele-i un cec în alb,
răul moartea o grăbeşte!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

O LECŢIE DEOSEBITĂ
Lunea, îmi desfăşuram activitatea în cabinetul în care lucra directorul liceului. De multe ori, în săliţa dintre cabinete, ne întâlneam colegii care predam matematică, aflam noutăţile, planificam activitatea în săptămâna care începea.
În prima zi de după vacanţa de primăvară, ne-am întâlnit la o şedinţă de catedră. Fiind vorba de o şedinţă scurtă, am rămas în picioare.
- Am fost la reciclare la Cluj, îşi începe prezentarea directorul Ioan Muntean. Printre altele… De ce nu luaţi loc?
- Pentru câteva minute?, întreb eu.
- Mioara, tu ai fost prietenă cu Marusceac...
- Ei, am fost prietenă, ripostez eu. Marusceac e maramureşean şi cred că e vorba de patriotism local. Răspundea, e drept, de reciclarea noastră. Andrei era un fel de şef de grupă şi am avut ocazia să vorbim şi neprotocolar. E un om comunicativ, chiar prietenos, nu numai cu cei din Maramureş.
- Mi-au spus colegii că a făcut pancreatită acută şi, în câteva zile, l-au operat, dar nu a rezistat…
M-am aşezat pe primul scaun. N-am spus nimic, dar mă întrebam cum e posibil ca într-un centru universitar, cu cei mai buni chirurgi din ţară, să se sfârşească un om în mai puţin de o săptămână.
Soneria m-a adus la realitate. Am luat catalogul şi am intrat în cabinet. Elevii mă aşteptau în linişte, tabla era ştearsă, geamul de lângă catedră era deschis, cum îmi plăcea mie.
Am luat creta şi am început să scriu: data, planul lecţiei, titlul… Nu spuneam nimic. Nu puteam să vorbesc.
Elevii au început să scrie. S-a întâmplat o dată, cu ceva timp în urmă, să scriu pe tablă toată lecţia lor la fizică, fără să vorbesc. Mă supăraseră şi, ca să fie linişte, eu nu am mai vorbit. La un moment dat, unii dintre elevi au sesizat că nu vorbesc, dar ştiau că tocmai ei mă supăraseră. O fată mi-a lăsat pe catedră un bilet: „Vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi! Pedepsiţi-i pe cei care au făcut gălăgie!”. Le-am spus elevilor că nu vreau să se mai întâmple să se certe la oră şi le-am explicat lecţia după ce erau scrise legile, desenate schiţele şi formulele. Concluziile le-am tras împreună.
De data aceasta, elevii ştiau că nu erau ei motivul supărării. Otto s-a ridicat şi, ca pentru el, a spus: „Io, mă, că nu vorbeşte!”. M-am întors spre clasă şi le-am spus doar: „Scrieţi tot, că vă explic după ce aveţi lecţia în caiete!”.
În timp ce scriam, îmi aminteam indicaţiile metodice pe care ni le dădea profesorul Marusceac. De aceea, am scris cât am putut de ordonat, sistematizat. De altfel, tema se preta: Mulţimea numerelor complexe. Din ceea ce era pe tablă, ar fi putut să înţeleagă şi un necunoscător al limbii române, dar care era la zi cu algebra numerelor reale.
După ce am scris ceea ce aveam în plan, m-am oprit lângă fereastră şi am aşteptat să termine toţi de copiat de pe tablă. Între timp, mi-a revenit vocea. Am luat arătătorul şi le-am explicat tot ceea ce trebuia. Toţi ochii erau îndreptaţi spre tablă. Unii au mai pus câte o întrebare şi le-am promis că în ora următoare, chiar după pauză, le voi da exemple. Vom lămuri tot ce trebuie.
În pauză, fetele au venit lângă mine şi m-au întrebat ce am. Abia atunci le-a putut spune ce se întâmplase. Vestea a fost prea neaşteptată. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aş fi crezut. Dar ce efect a avut vestea?!
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

POVESTEA UNEI VRĂBIUŢE
A fost odată o vrabiuţă care îşi îngrijea singură puişorii. În fiecare dimineaţă, înainte ca puii ei să se trezească, în răcoarea zilei, sau în arşiţa amiezii, vrăbiuţa zbura din loc în loc, să aducă hrană puilor ei. În căutarea după cele trebuincioase, desigur, nu lipseau nici riscurile. Drumul lung şi obositor pentru vrabiuţa fragilă era istovitor.
Odată, pe când zbura prin pădure, auzi deodată „poc!“ şi abia, abia scăpase, sărmana, de puşca vânătorului. În alte zile era urmărită de păsări mari de pradă. Acestea erau cele mai mari griji ale ei. Dar nu pentru ea se temea, ci pentru puişorii care rămâneau singuri în cuib. De multe ori, zbura departe, foarte departe, pe câmpuri unde ţăranii cultivau tot felul de grâne. Seminţele găsite pe ogor le aduna în ciocul ei mic, şi cu bucurie zbura înapoi la cuib.
Toamna îşi îndrepta privirile spre cer privind stolurile de păsări care plecau spre ţările calde. Tare ar fi vrut şi ea să poată zbura acolo unde iarna nu venea niciodată. Dorea să nu mai fie nevoită să îndure frigul şi gerul năpraznic al iernii. Însă puişorii erau încă mici şi nu învăţaseră să zboare. Era prea primejdios să pornească cu ei la un drum lung. Şi apoi, nu ar fi ajuns niciodată la ţintă. Iar ea nu se îndura să se despartă de ei nici în ruptul capului.
Dar mai era încă ceva în inima vrăbiuţei. Ea aparţinea locurilor natale. Se născuse pe pământurile noastre şi nu se îndura să plece în altă parte. Nu o atrăgea chemarea spre alte zări, ci spre locurile unde crescuse şi trăise. Aşa simţise mereu, de când se ştia, şi aşa va sfârşi. Aici, pe pământul natal unde îşi îngropase toţi strămoşii.
Puţine surate ale ei supravieţuiau peste iarnă şi nu de puţine ori găsea câte o pasăre îngheţată. Atunci, înspăimântată, se ruga lui Dumnezeu să o ajute, să nu cadă pradă  vremii năprasnice. Dorea să treacă iarna cât mai repede şi să înveţe puişorii să zboare. Acum erau nişte mogâldeţe micuţe, dar ştia că, în primăvară, îi va învăţa să zboare şi îşi vor căuta singuri hrana. Atunci, nu va mai fi nevoită să muncească din greu. Şi aşa, cu visul acesta, spera să vină vremuri mai bune şi pentru ea. Zilele treceau, rând pe rând, iar vrăbiuţa noastră, zi de zi, se avânta tot mai departe să găseaască de-ale gurii. Cea mai mare bucurie a ei era însă când puişorii ciripind deschideau ciocurile pentru a fi hrăniţi. Atunci, uita de orice oboseală, frig, arşiţă şi chiar de puşca vânătorului, care, nu de puţine ori era gata, gata să o atingă. În cuib uita şi de păsările răpitoare care dădeau târcoale puilor. Era bucuroasă că de fiecare dată îşi găsea puii sănătoşi şi în siguranţă.
Iarna trecuse şi, în sfârşit, primăvara începuse să-şi facă apariţia. Urmele zăpezilor se vedeau tot mai rar şi, ici-colo, pâlcuri de ghiocei şi toporaşi începuseră să răsară. Astfel, într-o zi călduroasă de primăvară, vrăbiuţa noastră şi-a scos puişorii din cuib pentru a le preda prima lecţie de zbor şi de căutarea hranei. Explică cu răbdare şi bunătate care seminţe erau bune de mâncat şi ce insecte pot să prindă pentru a-şi potoli foamea. Când găsea un viermişor, îi chema îndată la ea şi îl împărţea în părţi egale. În grija ei de mamă, dorea să facă tot ce-i stătea îm putinţă ca puii ei să se simtă bine şi să nu ducă lipsă de nimic.
Şi cu educaţia se chinuia sărmana vrăbiuţă. Nu era uşor să-i înveţe să zboare şi să-şi asigure mâncarea. Dar parcă era numai asta.... Puii trebuiau să „salute“ şi să respecte pasările care treceau în zbor pe lângă ei, sau care locuiau în cuiburi vecine. Ciripind, salutau păsările mai în vărstă. Apoi, cand se certau, ea intervenea cu duioşie ca să-i împace. Cu toată osteneala ei, zi de zi, puii nu voiau nicicum să asculte şi să înveţe.
Le plăcea confortul şi căldura cuibului. Vara nu le plăcea să zboare prin arşiţă, aşa că se adăposteau la umbra frunzelor. În zilele reci şi ploioase se îngrămădeau zgribuliţi în cuib. Până într-o zi, când mama obosise şi îşi pierduse răbdarea să tot vorbească cu ei şi să-i trimită la muncă. Aşa că, se hotărâse să se îngrijească mai departe de hrana zilnică, aşa cum o făcuse şi până atunci. Chiar dacă aceştia erau „băieţi mari“de acum, în ochii mamei rămăseseră tot nişte puişori neajutoraţi. Efortul mamei lor, pe zi ce trecea era tot mai mare, odată cu timpul, cerinţele lor crescuseră. Aveau nevoie de mai multă hrană.

Într-o zi, vrăbiuţa plecase, ca de obicei, să caute mâncare. Înfometaţi, puii se întrebau unde putea mama lor sa plece atât de departe, încât nu ajunsese încă. Trecuse şi amiaza şi vrăbiuţa încă nu sosise acasă. Spre seară, văzând că mama lor încă nu sosise, puii se hotărâseră să zboare în căutarea mamei lor, dar habar nu aveau care era traseul ei zilnic în căutarea hranei. Ei nu ştiau că mama lor nu se mulţumea cu fărâmiturile pe care le găsea în jurul cuibului şi pentru care păsările se certau între ele. Ea zbura departe, pe răzoare, acolo unde găsea hrană bună şi din belşug. Zilnic era nevoită să facă un efort uriaş, iar puterile începuseră să o părăsească. Simţea ea că ceva nu era bine cu sănătatea ei, dar nu prea voia să dea importanţă. Pentru ea, puii reprezentau absolut totul.
Astfel, puii au zburat şi au tot zburat până se înnoptase de-a binelea. Obosiţi şi flămânzi  coborâseră pe creanga unui copac să se odihnească. Însă somnul nu îi putea cuprinde. Le lipsea siguranţa cuibului şi grija mamei lor. Se uitaseră în jur, şi parcă mii de ochi haini dădeau târcoale sâ-i înhaţe. Deodată, un pui mai slăbuţ, de oboseală, neputându-şi ţine echilibrul, căzu din copac chiar la rădăcina acestuia. Căzuse peste o moviliţă şi pentru că nu putea deosebi ce este, ciripind îşi chemă fraţii. Aceştia, curioşi, se uitară atenţi şi înmărmuriseră. Acolo, la rădăcina copacului, în colbul de jos, mama lor odihnea somnul de veci. Era atât de slabă, iar zborurile lungi făcu ca inimioara ei micuţă să se oprească. Puii îşi priveau mama ca pentru prima dată. Se uitau la ea, parcă altfel. Era atât de slabă şi îmbătrânită... Oare când se schimbase mama lor... aşa dintr-o dată? Desigur, nu avuseseră timp să observe neputinţa ei. Erau atât de mulţumiţi încât mama devenise supereroul lor.
Ea putea trece peste orice obstacol să le aducă hrană şi să-i acopere cu aripile care le ţineau cald în timpul iernii. Nici când se întorcea acasă din drumul greu sau cu aripa frântă, nu băgaseră de seama. Acum, când s-a stins, dându-şi ultima suflare pentru ei, în agonia morţii, gândul ei se afla acolo, la puii ei, la căldura cuibului.
Desigur, vă întrebaţi dacă povestea vrăbiuţei este adevărată, sau nu, deoarece nu aţi auzit până acum poveste asemănătoare. Nu ştiu să vă spun dacă povestirea mea este adevărată, dar vă pot spune că ea seamănă foarte mult cu unii copii din zilele noastre. Vrăbiuţa din povestirea mea poate fi asemănată cu multe mame, care muncesc aleargând de dimineaţă până noaptea să aducă fericire în viaţa copiilor lor. Dar de multe ori, noi mamele, uităm că puişorii noştri au crescut şi nu mai sunt copiii mici, pe care să-i cocoloşim la piept.
Deseori, responsabilităţile copiilor sunt preluate tot de părinţi, şi astfel, copii cresc cu două mari griji în viaţă: computerul şi televizorul. Două mari nenorociri care, dacă nu sunt bine ţinute în frâu, vor altera mintea şi viaţa copilului. Dacă părinţii nu înţeleg că tocmai copiii lor trebuie să aibă şi ei responsabilităţi în viaţă încă din cei mai fragezi ani ai copilăriei, atunci aceştia vor creşte fără respectarea regulilor în viaţă. Nu trebuie să uite că respectarea responsabilităţilor şi munca îi ajută să devină oameni adevăraţi. Orele în număr cât mai mare petrecute în faţa televizorului şi a computerului anihilează echilibrul moral şi psihic cu care am fost înzestraţi.
Povestirea mea tristă despre vrăbiuţă ilustrează agonia unei mame sau a părinţilor şi nepăsarea copiilor, care sunt crescuţi fără nicio responsabilitate. Nu este de mirare că foarte mulţi elevi au note mici la şcoală, iar când ajung în viaţă devin frustraţi din orice detaliu neînsemnat al vieţii, ba chiar agresivi, sau depresivi. Munca corespunzătoare vârstei menţine sănătatea creierului, protejându-l de anumite gânduri neplăcute care-i dau târcoale.
Copii, nu uitați, așa este mama! Respectaţi-vă părinţii, respectaţi-vă mama, şi când veti ajunge mari veţi fi o binecuvântare pentru părinţii voştri, familie şi societatea în care trăiţi.
Ligia Gabriela Janik (Aldingen – Germania)

CASA MEA – PĂDUREA MEA
ca să mă pot desăvârşit ruga Dumnezeului
meu – s-ar cuveni să mă scufund în
desişul albastru al
codrilor – până la Cuvântul Poiană – scris cu
sfinte slovele Soarelui Taină: acolo
în templul cenobiţilor brazi – voi mai afla
mistică Lumina Ochiului Lup – precum şi
fierberea senină-a aghiasmei din
Potirul Coarnelor Cerb
 
doar acolo mi s-ar
îngădui îngenuncherea sub
patrafirul de fulger al
izvoarelor – doar acolo aş putea scoborî
treptele-abisului falnic – până la
Visul Hristos – alături de
zâne şi îngeri
 
casa mea – pădurea
mea – templul meu – sufletul
meu: nu mă mai părăsiţi nicicând
deşertului de gâlgâituri nămoloase-ale
umbrei junghiate de fraţi – nici
termitelor cuvinte – fojgăind
mărunt tocind Verbul - ascuţit
asasine-ntru hulă şi
vrajbă – deşertului de
forme clădite deasupra
patriei duhului meu: s-ar petrece atunci
jalnica sufocare şi-orbire – întru de mine părăsire
cernită-n pustiu locuire
 
casa mea – pădurea
mea – templul meu – sufletul
meu: sub patrafirul de fulger al
izvoarelor – sub privirea înalt
îndurată - întru veci înzeită a
Muntelui – voi împietri – cu ochii
larg deschişi – împlântaţi în
inima luminii – într-o fără de început ori
sfârşit mărturisire – ca şi zborul
încremenit alb – al porumbilor
slavei – năzuind şi aflând  - înspre
fulgerul de iarnă al
raiului
 
BALADA BOULUI DE RASĂ
plâng cu ploaie în stol vrăbii
vremea-i păduchioasă
se îneacă vraf corăbii
...dar e-un bou de rasă!
 
timpul scuturat de ceasuri
nu vrea – mai se lasă
slugile au două nasuri
...el e-un bou de rasă!
 
behăim europeana
limbă românoasă
vântul ne pleoşteşte pana
...dar e-un bou de rasă!
 
chiuim muşcând apusul
giulgiul ne apasă:
moartea-şi dă cu presupusul
...el e-un bou de rasă!
 
măi morţune măi borţune
viaţa ni-e zoioasă
şi am vrea lăutei strune
...dar e-un bou de rasă!
 
trage vânturi mapamondul
iarna-i grea şi grasă
noi prea ştim ce-nseamnă tontul
...el e-un bou de rasă!
 
şprahe doice pe la stână
mioarei nu-i pasă:
curge lâna spre lumină
...dar e-un bou de rasă!
 
bacii vechi – martiri voivozii
nu mai ştiu de masă:
cad stihii peste irozii...
...el e-un bou de rasă!
 
ain ţvai drai – Sfânta Treime
tremură miloasă
am uitat de românime
...dar e-un bou de rasă!
 
din icoane ies arhangheli
cu sabia scoasă:
cale dreaptă printre candeli
...el e-un bou de rasă!
 
măi român cu internete
îţi plouă în gură
ia de coarne bou nămete
bagă-ţi-l în şură!
 
...clinghi-linghi pe la poartă
va veni Crăciunul:
colindă bocind prin soartă:
oaspete-i Nebunul!
 
foaie-uscată de străini
putori turbate de câini!
cristal constituţie
damf de prostituţie!
 
mucii ne curg democratic
votu-i pân' la os:
scormoneşte în jăratic
frig de Făt-Frumos!
 
GRĂNICERUL
un biet român sunt – închinat:
îmi scriu icoane şi olat
şi limpede desfac pe cer
sufletul meu de grănicer
 
vecinul meu de-acum mă ştie
că frate-i sunt – îi sunt făclie
dar să nu-mi scuipe în pahar
momiţa să mi-o dea drept har
 
de vrea cu mine să trăiască
să fie-n limba românească
pe munţii mei se răstignească
şi cu voivozii vorovească
 
acest pământ şi neam sunt sfinte
cu Hrist doar avem legăminte:
pe-acei ce-mi tulbură izvoare
nebuni ce-mi spurcă vin şi-ogoare
nu eu – strămoşii-i scot din carte:
limba ca lege ne desparte!
 
străinilor de sfinţi martiri
străini de pajeri şi psaltiri
eu sfat le dau: plece departe
aici de nuntă nu au parte!
 
norocul în acest pământ
hrănit cu sânge drag şi sfânt
fulger hrănit – valah cuvânt
nu-i pentru ei – ci pentru mume:
pe ei nu-i nasc în chip ori nume!
 
TOAMNĂ APOCALIPTICĂ
cotcodăcesc alarme de maşini
bieţi maidanezi tot şchioapătă prin ploaie
lumea-a-nceput la capăt să se-nmoaie
iar de noroi copacii-s tot mai plini
 
ce să iubeşti în astă-apocalipsă
schiloadă şi leproasă cerşetoare
când navigăm umili din lipsă-n lipsă
iar morţii-i bat în geam la fiecare?
 
urangutani au urinat lumină
la gura peşterilor de pe stradă
e rană puroiată orice vină
 
e grea inima-n pieptu-ţi cât o ladă
...mormane de gunoi cosmic clădite
îmi cască-n sânge vastele-mi orbite
 
ARLECHINADĂ AUTUMNALĂ
în valuri de noroi se-neacă noaptea
cât de uscaţi sunt sfinţii din copaci
se-opreşte rugăciunea ca şi soartea
şi vrei să mori şi nu mai vrei să faci
 
orbii vampiri vomită peste gânduri
podoabele de beznă se alintă
chiar demonul s-a plictisit să mintă
ceasul din urmă a căzut pe scânduri
 
pe cruce Crist tresare printre clisme
cerşeşte răni şi picoteşte sânge
istoria vicleană nu se frânge
 
rugini martire iscă reumatisme
...ne-nconjur' capul negrele coroane
iar bufniţa adaugă cinci piroane
 
UN SFÂNT DE MÂNA A DOUA
după colţul casei mele îşi are sălaşul un
sfânt – rebegit şi chircit: aureola-i e tare
subţiratică şi de tot veştedă – şi-i stă
strâmb pe-o ureche – încât îi dă un aer – cum să
vă zic eu – cam de
milog – cam de
sfânt mai de mâna a doua
 
stă mereu în picioare – într-o cămăşuică de
lumină spălată şi răsspălată – puţin cocârjat şi
cu mâinile bălăngănind pe lângă
coastele-i ieşind prin piele – ca nişte doage
sănătoase ale unui sfrijit poloboc – cu vin
rămas nebăut de pe
vremea lui Pazvante Chiorul
 
nu-i un sfânt coborât din calendar – însă
îmi dau eu cu presupusul – nici nu a ieşit cu
totul din socoteala Lui Dumnezeu – pentru că
uneori – în miez de zi ori de
noapte – fulgeră aşa – din
senin – pe cer – şi
bolboroseşte abraş întru foc – aproape că-şi
pronunţă numele său cel
ascuns – cu care l-ar fi pecetluit Cel de Sus – la
plecarea lui din rai – cu
slujba de a-mi zugrăvi mie  - aici jos - casa – pe
dinăuntru şi pe dinafară - cu
uimiri scrise cu jumătate de gură şi cu multe
ciudăţenii de pus pe gânduri şi de
ţinut mintea acasă
 
de câte ori mă vede – sfântul meu de
mâna a doua se bucură
tare mult şi – de-acolo de unde
e – îmi şi cere câte ceva: nu mare lucru – dar
nu s-ar simţi sănătos şi sfânt şi
cu slujba împlinită – dacă nu mi-ar cere ceva: fie
să-i frec cu dero un pic
picioarele – slabe şi
ogârjite – ca de vrăbiuţă fosforescentă – fie să-i
dau două palme – ca să se simtă mai
clar – martir şi vioi – fie să-i
împrumut un gând de dimineaţă ori un vis de
noapte – că lui i s-a cam epuizat
stocul – mă rog
ceva tot scorneşte el ca să-mi ceară
 
şi – culmea – de fiecare dată reuşeşte să mă surprindă cu
milogelile lui – extrem de
diferite şi fără de
nicio asemănare între ele - de parcă deodată s-ar fi
măturat norii de pe un cer mohorât – şi aş descoperi
în văzduhul acum limpezit cristal – o
nouă – proaspătă  - dublă
constelaţie - aflată în luna de miere
 
şi niciodată nu mă împotrivesc ciudăţeniilor
lui – ci m-am obişnuit cu el şi chiar
mi-e drag – precum rândunica de sub streaşină: ştiu că
acolo – după tainic colţul casei mele – precis
mă întâmpină – la orice oră din zi şi din noapte – o
fărâmă de cer – pricinaş nărăvaş – o adorabilă
caricatură de minune – sau chiar
o jumătate bună de năzdrăvănie – de parcă
m-aş vedea pe mine însumi – dând cu sâcul din alte
galaxii – din alte dimensiuni cosmice – cum ar
fi – să zicem – dintr-o gospodărie mai săracă de-a Lui
Dumnezeu – nu chiar bine întemeiată – ba chiar
zdravăn zdruncinată: dar tot e-un
semn – suficient de clar şi
credibil – că pot exista – ehei! – chiar
acolo după colţul casei – zdrenţe curate de
rai – dovedind – modest dar
cu certitudine – că lumea nu se
termină aici – cu pocitaniile astea
păduchioase – plicticoase şi
atât de umilitor
terestre
 
SENTIMENTUL LUMINII
lumină – sfântă lumină din văzduh
pogoară-ţi fulgerul de îngeri în cămară
învaţă-mă iubirea iar şi iară
mustră-mi sfinţenia-amorţită-adânc în Duh
 
lumină şi potir – Curatul Graal:
mi-e frig de raze – sete mi-e de moarte
dar voi trăi rotind delir de bal
iar din chilia-mi izgoni-voi noapte
 
eu smuls voi fi de măcelarii lumii
din pielea mea zbârcită de mârţoagă -
dar asta-aşteaptă vinul: spărgând doagă
 
să se reverse sub lumina lunii
...ogorul vremii – împlinit arat:
curând voi sta cu Dumnezeu la sfat!
 
VIZIUNE DE CRONICĂ
cusuţi între pèticele de
sac ale timpului – facem toate-ale
totului – Roată – parte din
iad şi parte din
eternitate – totdeodată
 
duhnim – uimitor – a
dreptate
 
zilele se trag una din alta – 'ceea
fiică şi 'ceastălaltă
nepoată – şi nu-şi pot ieşi
niciodată la semnal – din
ADN-ul lor încrâncenat
primordial
 
racii se descarcă
singuri de cleşti – rămânând
curaţi – nişte
peşti
 
carenele toate se închină
către apus: pescarii
au pescuit tot ce
aveau de spus
 
ard nevăzutele
pânze pictate – de pe
nevăzute catarge de
culori: am ajuns ziua când
lumina se sparge întru îngerii
ocrotitori – şi când nici
nu mai este nevoie să mori
 
MINUNI  AMARE
mai largi şi-adânci sunt cerurile toamnei
abia vâsleşte corbul prin genuni
intraţi suntem în visurile Doamnei:
ne-mbie nefiinţa cu minuni
 
caterisiţi – copaci se unduiesc
bocind intrarea oarbă în oglindă
asasinate blânde săvârşesc
păgânii cavaleri – şi n-au osândă
 
iubiri târzii se împlinesc pe zare
bat ceas năuc orlogii dinspre lună
fac cruce piaza rea cu piaza bună
 
plata umilă-şi vede fiecare...
...nimeni pe lume nu-ndrăzneşte stridă
sus între aştri se-amărăşte-obidă
 
AMURG SUSPECT
soarele percheziţionează
copacii – nasu-i de
raze se afundă tot mai
adânc suspicios - în buzunarele lor
frunzoase
 
a rămas doar un simplu
mit – fâlfâit strâmb de
cocorii târzii – imaculata
cinste a naturii
 
GLORIE
în faţa porţii te opreşte-o clipă
şi dă onorul miilor de paşi
care-au trecut în nemurire duhul
dispreţuind pe-ai şovăielii laşi
 
e-un timp al cuvenitei sfinte glorii:
eroii vieţii pân' la cap trăite!
totul e faptă – nu betegi memorii
acum se scriu doar stele răsărite
 
nu vaiet: clopotele sărbătorii
ardică florile-n împărăţie
fiinţă plină-i doar ce va să fie
 
la fel cu-arhanghelii ce aprind norii
...Hristoase – binecuvântează harpa
ce-n stâlp uni din nou văzduh şi apa!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SCHIMBARE
Anotimpul se pierde
De la răsărit la apus
Furtuna sare prin câmpuri
Peste case, peste garduri
Peste oameni ṣi animale
 
Ziua se consumă în noapte
Fructe zăbovesc pe crengi
În livada cu paianjeni pe plase
Îngheţate în aer ṣi scoarţă
Tăcerea se ascunde-n anotimp
 
LA BĂLŢI
Bălţi cu nuferi
Cu bizoni graṣi
Acoperiţi de muṣte
Peste drumeag
Un du-te vino
De păsări migratoare
De căprioare speriate
De lupi acunṣi
În ierburi înalte
Aripi plutitoare
Pe termale albastre
Şamani deghizaţi
Prin stufăriṣ
Cautând nemirirea
În ape lunare
 
FANTASME
Fantome-n galop
Pe Câmpii Elizee
Peste haturi
Şoapte de aripi
Pixeli de timp
În ceaţa lunară
 
Fragmente de frunze
Crengi îngheţate
Ore pe ceasuri
Tremură-n vânt
Pete din vegetaţia
Anului ce-a fost
 
Roiuri de cuvinte
Nerostite la timpul trecut
Imagini distorsionate
Pe oglinda personală
Torente de corbi
Pe cerul de plumb
 
În oraṣul meu
Cu furtuni solare
Suflet virtual
Se ascunde
Sculptat în reliefuri
Din vise bizare
 
SALONUL DE VARĂ
Privea cu mâinele la piept
Realitatea în 3D, în Perspex,
În lemn, în bronz, în acrilic,
În plastic, fibre optice, ciment...
 
Încerca să afle sens
În tehnicile savante
Înainte de a afirma:
„Pot să fac mult mai bine!”
 
Expoziţia din vara aceea
Era ca începutul, mijlocul
Şi sfârṣitul unui cuib
De viespi de calitate
 
Nu afla sens în mintea ei
Bilingvă ṣi de alte talente
Când o lua razna printre
Capodoperile create pe numere
 
Întârzia acolo mestecând
Criticile superlative pe afiṣe
Enorme ṣi în catalogul expozitiei
Surfa fragmente de sensuri.
 
FURTUNA
Torente, peste câmpuri potop
Cereale distruse, canale vibrând
Ziua fermenta ca noaptea pe trecerea
De la Podul Paloṣanu cu farmacia,
Cu Moara de dincolo de Piaţă
 
Oraṣul de pe Râul Negel se trezea
Se agăţa nesigur de suburbiile
Lacustre - Furtuna, Walkyrie
Se dezlănţuia carusel neoprit
Starea vremii, un alt adevăr.
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia) 

NOAPTEA CÂT METAFIZICA IUBIRII
Lumina alunecă pe gleznele tale,
înfloreşte nuferi sub tălpi,
ochii privesc tăcuţi apa
peste care treci cu surâsul subţire
ca o trestie legănată de vânt.
 
Noaptea cât metafizica iubirii
îi pune pielea pe băţ întunericului,
bătut cu el cerul se scutură
de stele ninse, căzătoare.
 
Îţi cuprind cu mâinile, mijlocul
din care vrei să zbori ca o pasăre
înmiresmând văzduhul curbat
cu sunete de bucurie
nemaiauzite.
 
În lipsa ta niciun cântec nu voi auzi
doar aşteptare îngropată-n tăcere.
 
CUM SE RUPE RĂBDAREA
Într-o situaţie fără ieşire
nu are rost să intri,
stai mai bine picior peste picior şi fluieri a pagubă,
meditezi la masca pe care trebuie s-o porţi
şi aştepţi altă situaţie cu mai multe ieşiri.
Porneşti cu avânt soldăţesc la ordin
cu gândurile întoarse pe dos,
nemulţumit de propria stare
în care înoţi în gol.
Cu aşteptare întinsă peste măsură
răbdarea se rupe în bucăţi tăioase
şi unele cad în curtea vecinului.
Cu toţii ne rugăm să nu-i moară capra
brînza-i din laptele eco e la modă,
se şi exportă.
 
MĂ LAŞI FĂRĂ GLAS
Stau pe o canapea între pereţii tăi de dor
te aşezi lângă mine victimă-n suflet,
îmi spânzuri sentimetele de gât
până îmi termin cuvintele,
mă laşi fără glas
să te sorb din priviri.
 
Cu ochii închişi îmi pipăi iubirea
ca pe un cerc pe care-l simţi
în jurul inimii
fierbinte.
 
SUB UMBRE PE APE
O parte din mine s-a înzăpezit
şi caută sănii trase de vânt.
Anotimpul acesta din trup
soarbe-n inimă ochii soarelui,
cealaltă parte să înverzească de fluturi,
de-n lumină se crapă de ziuă,
îngroapă întunericul
sub umbre pe ape.
 
Doamne,
tu mă deszăpezeşti de dureri
mă acoperi cu bucuriile amiezii
când ceasurile se adâncesc o clipă
şi pornesc mai departe
c-un suspin din timpul prea grăbit.
 
FEMEIA MĂ LINIŞTEŞTE CU PACEA CUVINTELOR
Nimeni n-o să ne strige din moarte
şi ar fi păcat să credem
că noi înşine n-avem în memorie revelaţia
unei trăiri pline de riscul întâmplării nefaste.
 
Femeia mă linişteşte cu pacea cuvintelor
care alunecă în suflet, curajul împlinirii
până la vindecarea locului bolnav.
Dimineţile îndepărtează gândurile cenuşii
cu emoţia unor săruturi
înrourate pe buze.
 
Îmi pipăie libertatea cu al şaselea simţ,
surâde mişcată cu gesturi nevinovate
şi plină de intenţii posesive
îşi dezveleşte pielea netedă, rubinie
pe coapse,
pe şoldurile cărnoase
şi pune stăpânire pe nehotărârea mea
îndepărtându-mă cu dragoste tânără
de moarte.
 
O LUME LIPSITĂ DE IDENTITATE
Femeii pe care o ştiam sorbită la o cafea fierbinte
îi studiam sprâncenele,
în tăcerea confidenţială pe care o păstram fiecare
mă urmărea cu ochii aproape subordonaţi
unui gând aflat dincolo de ei,
nimicul din priviri se risipea ca puful de păpădie
pe trupul mângâiat de dorinţe topite-n cuvinte.
 
în peisajul din visele noastre
se nasc imaginile care-şi caută locul,
o lume lipsită de identitate
care se ondulează-n printre stâlpii infamiei
şi nu izbuteşte să se impună
ca o femeie apăsată de trăiri false
ce nu reuşeşte să păşească înainte.
 
Drumul spre orizontul îndepărtat
îşi vede în oglinda cerului norii negri
grindina care urmează să cadă
va limpezi scena pe care o să joace
actorii altui timp.
 
TRĂIRE DE POVESTE
Oameni semeţi păşeau sub pleoapa ochiului,
îşi înveseleau privirile înfometate cu femei tinere
care se preumblau pe drumul ce evada spre orizontul cenuşiu.
 
Se înegurau şi sufletele noastre pe măsura intrării în singurătate
de nu ne mai puteam iubi din ochi,
căutam resurse de speranţă poposite-n inimile calde
şi le înfloream pe prispa caselor în aşteptare.
 
Sângele se grăbea prin corp să nu-l fure timpul
şi visa la toamne pline de must dulce.
 
Mă înnebunea depărtarea de tine
şi căutam tot felul de soluţii de apropiere
ca şi cum n-ar mai avea niciun rost setea mea de iubire,
totul ar fi o poveste mângâiată pe cuvintele goale
fără deznodământul final al trăirii de poveste,
împreună până-n adânci bătrâneţi.
 
PE CORZI DE LUMINĂ
Prefac totul în tăcere
vorba în cuvânt ori semn
umbra în răcoare
 
dar tăcerea cine o ascultă
pe corzi de lumină
cântec,
ce se îngropă-n trup.
*
De ce nu te aud
cum treci
când pleci
 
de mă pătrund cu esenţa ta.
 
Prind aripi şi gheare de vultur
şi-mi aduci în palme
păsări de piatră
asemenea necuvintelor.
 
Mă adâncesc în uitare
dar nimic nu se poate pierde
din poemele înzidite în timp.
 
NĂLUCA ÎN PUSTĂ
Aidoma unor cai sălbatici în pustă
alerg prin câmpie
şi praful drumului şerpuitor mă însoţeşte.
 
O nălucă stranie pe cal ce una cu el sunt,
mă pierd printre lanuri unduitoare
încremenite-n dezmierd,
urnind întinderi de roade
îmi picură-n suflet decât bucuria.
 
Trec râul mulţumirii în care mă scăldam,
simt cum apa limpede
îmi lasă bogăţia pe umeri
şi curge mai departe prin mine cu peşti.
 
Îmblânzit de femeia-mi dorită, trupul acum
în sânge absoarbe lumina
ca nişte bobi de aur într-un potir
înconjurat de lumânări aprinse.
 
Îmi cresc în ochi rugii cu mure,
au negre sclipiri orbitoare
care pătrund şi-n fântâni,
de unde magic scot iubirea
ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,
dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd
rămâne tot ce-i mai adânc în ea.
 
Bea şi Dumnezeu odată cu mine,
din dragoste pentru oameni
fără de sfârşit, ca şi timpul
în care îmbătrânim însinguraţi şi trişti.
Nicolae Vălăreanu-Sârbu (Sibiu) 

CÂNTEC TOAMNEI
E toamnă! E toamnă şi-mi place, fiindcă e anotimpul meu, anotimpul naşterii, al visărilor şi marilor iubiri. Nu ştiu cum, dar toate minunile existenţei mele s-au aşternut cu blândeţe în anotimpul soarelui mângâietor şi-al frunzelor arămii, aruncându-mi petale de crizanteme şi trandafiri printre zilele care se scurgeau nemilos de repede.
Prin glasul vântului, molcom sau dojenitor, am auzit adesea strigătul toamnei, făcându-mă să-mi întorc privirea. Atunci am înţeles că mersul rapid nu-mi prieşte întotdeauna. Am încetinit pasul, crezând că lungesc clipele vieţii. Fals! Timpul trecea la fel, iar eu furam din frumuseţea lui şi strângeam la piept bucuriile care nu se repetau niciodată. Şi de se-ntâmpla să apară la orizont situaţii similare, nimic nu era ca prima dată. Încercam să înţeleg ceea ce părea de neînţeles.
Sufletul era acelaşi, doar lumina lui suferea anumite modificări. Şi inima era aceeaşi, doar ritmul bătăilor ei se schimba. Şi creierul era acelaşi, doar experienţa era alta.
M-am întrebat adesea dacă sufletul meu a trăit în armonie cu inima şi mintea. M-am înşelat adesea şi-am omorât puţin câte puţin din fiecare. Mi-am otrăvit sufletul cu prostia mea şi-a celor din jur, mi-am peticit inima cu neiubirea celor în care am crezut şi mi-am tulburat prea mult creierul cu nestatornicia oamenilor şi cu rapacitatea lor de-a acapara şi ceea ce nu le aparţinea.
Pe toate le traversam din iarnă până-n toamnă. Măcinată de anotimpuri, mă aşezam cu faţa la răsărit la fiecare început de septembrie şi strigam cu tărie şi maximă bucurie că „mă simt acasă”. Intram în casa anotimpului meu plină de entuziasm, sperând să-mi reglez toate conturile. Mă ştergeam pe preşul din pragul toamnei şi păşeam semeaţă pe covorul ei, atentă fiind să nu-l terfelesc. Eram convinsă de reuşită, iar pozitivismul îmi ieşea prin toţi porii. Până şi mersul îmi era ţanţoş, iar privirea cuprindea un orizont larg. Emiteam vibraţii pozitive, încărcate cu iubire şi primeam pe măsura darului meu.
Toamna, chiar şi-atunci când se scutura ca o codană capricioasă, îmi mângâia chipul cu frunze şi flori şi, din când în când, îmi limpezea obrazul cu lacrimile norilor, întru strălucire. I-am simţit puterea binefăcătoare fiindcă i-am permis. Bucuria cu care m-a întâmpinat în prima zi de noiembrie mi-a dat încredere. Ştiam că niciun părinte nu-şi chinuie copiii. Poate le încearcă puterile în forţă, dar niciodată nu-i distruge.
De aceea mă simţeam bine în braţele ei. Bogată şi mărinimoasă, mă alinta de fiecare dată, dăruindu-mi din preaplinul ei. Nu era cârcotaşă, fiindcă mă iubea, şi nici egoistă. Prietenoasă şi enigmatică, mi-a dăruit prieteni puţini, dar buni. Iubirea şi loialitatea lor m-au întreţinut şi susţinut, iar mersul meu devenea uşor şi sigur. Acum au rămas şi mai puţini din puţinii care erau. Dar n-am să plâng pentru absenţa lor, ci încerc să zâmbesc amintirii lor şi să le mulţumesc fiindcă am avut şansa de a-i simţi aproape de-atâtea şi-atâtea ori. 
Acum, în plină toamnă, salut zilele care vor veni, rugând-o să nu mă certe atunci când simt apăsarea norilor plumburii şi devin taciturnă, şi-i reamintesc cu plăcere că drumul vieţuirii îmi este scris în podoaba ei arămie şi-n soarele-i domol şi odihnitor.
Te iubesc, toamnă!
Angela Burtea (Brăila)
 
 

 

ATITUDINI
ROMÂNIA – ŢARA UNDE TOATE PREŢURILE SUNT ÎN CREŞTERE,
NUMAI PREŢUL OMULUI SCADE
Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.
Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: “Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav...”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman Craii de Curtea-Veche, respectiv dacă în Istoria românilor a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: „Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”
Iar acest „azi” de care pomeneşte P.P. Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa sa de creere a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă.
Nu-i greu de observat că, în pofida lustrului de prosperitate afişat cu ostentaţie de către îmbogăţiţii postdecembrişti, grosul românilor o duce cât se poate de rău, fapt care aşează România la coada ţărilor din Uniunea Europeană. Dar nu, să nu ne facem iluzii că această stare de lucruri se datorează în exclusivitate crizei mondiale şi că după depăşirea ei, noi românii o vom duce mult mai bine. Din următoarele motive:
1) Rolul ce revine politicului este întru totul exagerat, în condiţiile în care majoritatea oamenilor noştri politici, odată ajunşi la guvernare se dovedesc a fi ba incapabili până la întregirea dezastrului economiei naţionale, ba corupţi până în măduva oaselor. Dovezi în acest sens? Pe de o parte absenţa totală a unui plan anticriză şi apoi a unui plan coerent de dezvoltare naţională (se pare că noi aşteptăm ca celelalte ţări, după ieşirea lor din criză să ne tragă după ele), pe de altă parte valul de anchete şi arestări operate deocamdată în rândul unor ciocoi cu vechi state de serviciu în ale tâlhăriei și minciunii, pesemne în deplin acord cu faimoasa zisă prezidenţială: Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi!...
Căci în mult mai mare măsură ca pe alte meleaguri, starea de spirit românească reflectă raportul etică-politică aşa cum este el înfăţişat de către Aristotel în Etica nicomahică: Dacă etica stabileşte norma morală a individului, normă valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica, asigurându-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat! Ori cum etica danubiano-pontică are atâtea şi atâtea carenţe care-o fac faimoasă peste mări şi ţări, conform raportului ilustrat în paragraful anterior, politica dâmboviţeană nu poate avea decât chipul pe care i-l vedem.
2) După cum lăsam să se înţeleagă mai sus, criza românească înseamnă o împletire de componente (financiară, economică, politică, socială, de identitate, moral-spirituală), între care – prin vechime şi perfidiile ascunse – se detaşează componenta (criza) moral-spirituală.
Prin urmare, marea reformă a românilor, în legătură cu care s-a bătut şi continuă să se bată atâta monedă, trebuie să pornească din interior (de la mentalităţi, concepţii şi deprinderi) înspre exterior. De-abia atunci valoarea şi demnitatea umană vor fi repuse în drepturi, iar oamenii nu vor mai fi apreciaţi, în absenţa criteriilor morale, după cele extraprofesionale (diplome achiziţionate în condiţii suspecte, bani, relaţii), ci după indubitabile criterii profesionale, umane şi moral-spirituale. Căci, după cum just aprecia Henri Bergson, dacă până şi în cele mai avansate democraţii nu există criterii viabile pentru selecţia valorilor, cu toate că pe-aici se ştie prea bine că avuţia naţională înseamnă în principal materia cenuşie şi stocul de informaţii, dimpotrivă, în România s-a ajuns să fie căutat de către patroni omul ieftin, pentru care aceştia plătesc biruri mai mici la stat.
Iată de ce se impune, ca printr-o legislaţie adecvată, să fie schimbate actualele raporturi de neîncredere dintre individ şi stat în fructuoase raporturi bazate pe încredere şi colaborare, astfel încât absolventul de facultate, cu diploma luată în cele mai onorabile condiţii, să nu-şi mai tăgăduiască la angajare studiile superioare.
Tot aşa, de-abia când în agricultura românească vor fi statornicite altfel de relaţii între producătorii care-i mai avem şi stat, în calitatea acestuia de principal beneficiar şi procesator al produselor agricole (statul, adică, să pună la dispoziţia producătorilor seminţe de calitate şi inventar agricol, iar aceştia să se poată achita de datoriile contractate prin produsele realizate în conformitate cu cerinţele regionale, naţionale şi europene – iată, din nou, necesitatea planului judicios întocmit! -, produse care să fie achiziţionate de stat la preţuri stimulative pentru producătorii autohtoni), de-abia atunci România îşi va asigura necesarul de alimente pentru consumul intern (în momentul de faţă importăm circa 75 % din ele), precum şi importante disponibilităţi pentru export, şi tot atunci preţurile alimentelor nu vor avea o statornică tendinţă de creştere, iar românii pesemne că nu se vor mai călca în picioare, aruncându-se ca disperaţii asupra acelor produse, cărora – din motive de ei ştiute – proprietarii supermagazinelor decid la un moment dat să la scadă preţurile.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS WERNER JOHANNIS
Karl, din ramura romano-catolică a dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen, regele Carol I, a încheiat era domnitorilor greco-ortodocşi dependenţi de Sultanul turc şi patriarhul său grec, ca şi de Ţarul tuturor ruşilor şi protectorul tuturor ortodocşilor.
Johannis, catolic reformat, primarul municipiului Sibiu, încheie acum era preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi, care au dezamăgit, pentru că au ţinut poporul cu sfinţenie în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane (o formulare din perioada interbelică).
Partidul moldo-valah PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL urmează linia greco-pravoslavnică generatoare de conducatori orientali, care consideră statul ca fiind al lor. Ei, anturajul lor, nu se deosebesc astfel de o bandă de talhari obisnuiţi (Sf. Augustinus).
Iliescu a privatizat statul, Constantinescu şi Băsescu l-au folosit în interesul familiei. În Europa asemenea comportament e penal, în orient asta este normal şi se justifică cu ţeluri măreţe: Vrem o ţară strălucitoare ca soarele de pe cer; Soarele răsare la  Bucureşti; Sunt mandru că sunt român etc. Poate şi de aceea Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian cardinal Mureşan l-au binecuvântat spontan pe noul preşedinte. Vox Populi, Vox Dei! Dumnezeu lucrează şi prin străini după cum s-a văzut în razboiul de îndependenţă şi crearea Vechiului Regat şi în primul război mondial şi mai ales întregirea neamului în România Mare.
Pentru occidentalii Carol şi Ferdinand, romano-catolici, ca şi pentru Johannis, catolic reformat, interesul naţional primează. Emanciparea românilor nu este însă în interesul ruşilor, sârbilor, maghiarilor, grecilor, care după cum ştim din trecut, vor un ortodox moldo-valah clientelar, duplicitar, corupt şi mai ales antioccidental.
La români Ideea, Programul de emancipare naţională şi socială a fost  formulat de Şcoala Ardeleană, Biserica greco-catolică unită cu Roma, pe când Fapta statală aparţine ortodocşilor moldo-valahi sub regi romano-catolici, sprijiniţi de papa de la Roma. O sinteză a Ideii şi Faptei naţionale nu a avut încă loc, aşa că unirea cu Roma a eşuat. Rezultatul inevitabil e izolarea, dictatura şi mizeria orientală. În mod paradoxal regii catolicii au pus bazele Faptei statale moldo-valahe, dar după 1944, nu numai că sunt reorientate spre  Moscova, cu baioneta două mii de bisericii unite cu Roma, ci este plagiată şi Ideea Şcolii Ardelene. Modelul ortodox moldo-valah vrea să domine sociatatea românescă.
Politica bucureşteană, de a plagia Ideea naţională pe lângă Fapta statală, paralizează energia neamului, ajuns la sapă de lemn, cel mai sărac din Europa. Pentru că Şcoala Ardelenă e cunoascută pe lângă lichidarea, apoi marginalizarea Bisericii Unite cu Roma se practică şi  minciuna şi manipularea. Şi după aderarea la UE/NATO Ideea naţională a Şcolii Ardeleane e denaturată, discreditată că iluministă.
Johannis, a fost ales ca reprezentat al valorilor şi normelor ardelene, occidentale. El va trebui să le facă însă credibile şi peste Carpaţi, să realizeze un nou consens naţional, care să impiedice dezmembrarea ţării ca în Ucraina, unde estul şi vestul ţării sunt la fel de incompatibile ca în România. Vezi harta în culori a alegerilor din 2014, Ardealul şi Banatul, albastre, Moldova şi  Muntenia, numai roşii. O incompatibilitate ce bate la ochi şi nu mai  poate fi trecută cu vederea.
Dupa 500 de ani de administratie primitivă turco-fanariotă şi pravoslavnică, ortodocşii moldo-valahii au acum şansa istorică de a se elibera de trecut şi integra în civilizaţia occidentală, nu numai individual, cum fac azi trei milioane de ortodocşi, care muncesc şi  trăiesc în occident, ci în totalitate, ca naţiune.
Mai mult decât atât, sinteza dintre Ideea Şcolii Ardelene şi Fapta moldo-valahă permite reluarea dialogului cu Roma început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti în anul de graţie 1999. Pentru ca mimarea normelor şi valorilor occidenale ca în secolele trecute şi mai recent, după aderarea la UE/NATO, nu mai e credibilă, n-are nici o perspectivă.
Preşedintele Johannis, Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian cardinal Mureşan pot să taie acum nordul gordial şi să scoată poporul din groapa milenară a umilinţei, obedienţei şi mizeriei orientale, pentru că mai mult decât la alte neamuri, pentru români: Toate drumurile duc la Roma.
Viorel Roman (Bremen – Germania)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii