ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 7 (Septembrie 2009)

EDITORIAL

OBSESIA REFORMEI

De fiecare dată când începe toamna, momentul unui nou an şcolar, apar şi declaraţiile liderilor politici, menite fie să se răfuiească în continuare pe ideea de educaţie, sau invers, de a face pace cu profesorii. Astfel de mişcări politice sunt dese, nu originale precum politicienii de pe malul consolidat (de Ceauşescu) al Dâmboviţei, ci doar sunt dese. De remarcat ambiţia cu care ministrul Ecaterina Andronescu a însoţit personalul didactic din şcolile patriei, în acest concediu, la mai toate posturile de TV şi radio, tocmai pentru a le reaminti că pe statul de plată, tot consumatorii bugetului de stat sunt. Deşi nu pare o chestiune cu efect politic, pe plan social, dar mai ales psihic, tracasarea acestei categorii de bugetari se vrea una eficientă, de aşa natură ca măsurile politice abordate în Pactul Naţional pentru Educaţie, faţă de care preşedintele Băsescu are numai cuvinte de laudă, să poată fi puse în aplicaţie. Nu pot să afirm că în momentul de faţă se putea ceva mai bun pentru România, referindu-mă la pachetul de legi reunite sub denumirea de pact, dar termenul în sine atrage atenţia. Pact, adică vorbim de un conflict ce trebuie stins prin metode şi mijloace adecvate.

Nici mai vechiul ministru Marga nu are cuvinte de laudă la adresa Pactului propus de şeful statului, considerând măsura de reformă drept o aberaţie, cu referire concretă la capitolul care se referă la începerea perioadei de şcolarizare a copilului de la vârsta de cinci ani. Enunţul lui Andrei Marga se refulează politic, deoarece a sărit fără niciun drept de apel în apărarea doamnei Andronescu, încriminând faptul că propunerile legate de reforma în învăţământ sunt obligaţia ministerului de resort şi nu a preşedintelui statului. Dar Marga nu aminteşte de problemele de salarizare, precum şi de remunerarea performanţei cadrelor didactice, de pe timpul cât a fost la cârma destinelor profesionale a atâtor deţinători de diplome universitare.

Deşi actualul ministrul de resort a trecut la măsuri de reducere a personalului, preşedintele ţării vorbeşte de plata profesorilor în funcţie de performanţe, ca şi cum aceasta din urmă ţine neapărat de reducerea personalului şi de efectuare din toamna noului an şcolar, a mai puţine clase, dar cu un efectiv mai mare de elevi. Da, se poate vorbi de performanţă în momentul în care există bază materială, atunci când primăriile şi consiliile locale chiar se implică în reabilitarea rapidă a incintelor şi anexelor şcolare, ori la noi, parcă şi văd din nou gazetele pline de articole încriminatoare la adresa constructorilor care nu reuşesc să finalizeze lucrările contractate. Disoluţia dintre preşedintele Traian Băsescu şi ministrul Ecaterina Andronescu nu lasă loc niciunei forme de consens politic, cu repercusiuni majore în planul percepţiei opiniei publice, dar şi a clasei profesionale vizate în mod direct.

La toată această tevatură cu plata profesorilor în funcţie de performanţe se adaugă şi cuvintele lui Dinu Patriciu, devenit peste noapte mare analist în ale macroeconomiei, declaraţie de presă unde evidenţiază în mod echivoc şi fără niciun drept de apel, aşa, ca pentru salariaţii firmelor pe care le are în custodie, că este nevoie de 600.000 de concediaţi în rândul bugetarilor, lovind adică şi în personalul nedidactic. Da, performanţa celui de la catedră stă şi în măturatul clasei după ore, în udatul curţii şcolii, sau, de ce nu, în pauze, de toaletarea grupurilor sanitare. Şi ca totul să fie cât se poate de performant, îi rugăm, în rotaţie de data aceasta, tot pe profesori, să fie şi paznici de noapte.

Nu ştiu cât de multă înţelepciune a avut ilustrul gânditor al afacerilor cu petrol din nordul Africii de prin anii ’80, dar cifra de 600.000 nu reprezintă totalul unei eventuale disponibilizări, ci numărul oficial al românilor care nu-şi mai pot achita creditele bancare, iar suma datorată este de două ori mai mare faţă de cea raportată de BNR anul trecut. Câţi oare dintre aceşti restanţieri sunt profesori? O întrebare la care numai rapoartele Biroului de Credit pot confirma cu exactitate.

Mai este puţin timp până la începerea unui nou an şcolar, dar sunt mai mult ca sigur că entuziasmul a devenit un termen din dicţionarul cuvintelor lipsite de sensul prezentului, golit de orice formă de manifestare sufletească. Reînceperea şcolii nu este numai sezonul scumpirilor florilor, ci şi al unei lupte între dascăli, dincolo de zâmbetul camaraderesc, o luptă a supravieţuirii şi implementării în performanţa de care mai luminaţii patriei amintesc cu vehemenţă, subliniind-o ca pe o condiţie sine qua non în această veşnic perpetuă dilemă a învăţământului românesc.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

INTERVIU CU DINA CUVATA,

PREŞENDITELE UNIUNII PENTRU CULTURĂ A AROMÂNILOR DIN MACEDONIA


Visul tuturor poeţilor este ca poezia lor să renască, să se aşeze într-un curent artistic mai transparent, mai stabil, şi să dăinuie, în ciuda schimbărilor radicale, atât în literatură, cât şi în plan social. Consideraţi că în lipsa cititorilor de poezie, aceasta devine uitată, marginalizată?

De la bun început, vă mulţumesc pentru invitaţia la acest interviu. Eu nu cred că numărul cititorilor a căzut. Acum avem treabă cu situaţia, când ştim câţi sunt cititori, cititori efectivi. Poate că Republica Macedonia e o ţară tânără, independentă de aproape 20 de ani, şi cu funcţie de unitate federativă de 65 de ani în fosta Iugoslavie. Poporul din Macedonia se confruntă şi astăzi cu nerecunoaştere ca nume de stat, din partea Greciei şi ca nerecunoaştere ca limbă şi naţie din partea Bulgariei. Dar macedonenii se luptă, iar aici, în linia întâi, sunt poeţii. Poate că eu sunt prea optimist, dar în Macedonia, după toate câte se fac – festivaluri internaţionale de poezie, întâlniri, zile dedicate poeţilor etc., şi cât se publică, aş zice că în Macedonia, poezia e în prosperitate, chiar dacă sunt cititori mai puţini la număr.

Poeţii macedoneni se confruntă cu situaţii febrile, chinuite? Se poate vorbi de o poezie postmodernistă macedoneană?

De patruzeci de ani, Macedonia este centrul poeziei din lume, adică de la înfiinţarea Festivalului Internaţional Serile de poezie de la Struga. Nu există ţară de unde să nu fi venit poeţi, care au citit poezii, au lăsat, au dăruit cărţi de poezie, şi toate aceste au fost consumate de poeţi prin traducerile şi publicările în reviste şi în alte publicaţii de literatură. Premiul Cununa de aur al Festivalului a devenit cel mai renumit premiu din lume, iar unul dintre laureaţii Festivalului a fost şi Nichita Stănescu din România. Deci, Macedonia, adică poeţii, adică poezia macedoneană, nu rămâne în urmă cu nimic din ceea ce se întâmplă în planul poeziei.

Ce părere aveţi despre colaborarea cu poeţii brăileni, care au fost lansaţi cu o carte în Macedonia?

Anul trecut, la Festivalul Balcanica din Brăila, laureatul a fost domnul Risto Vasilevski, care a promis că va publica o carte cu trei poeţi brăileni. S-a stabilit ca să fie incluşi poeţii Nicolae Grigore Mărăşanu, Constantin Gherghinoiu şi Stere Bucovală. Materialul a fost tradus de mine, Dina Cuvata, iar Editura Arka din Smederevo, Serbia a publicat-o. Lansarea cărţii a avut loc la Scopje pe 27 de martie a.c., în sala Asociaţiei Scriitorilor din Macedonia. Atunci s-a stabilit o colaborare editorială mai amplă între poeţii din Macedonia şi cei din Brăila, în special traduceri. Mare parte dintre lucruri sunt finalizate, şi se aşteaptă că în zilele Festivalului Balcanica, din septembrie, să se facă şi lansarea celor trei cărţi. Între timp, la Scopje şi Prilep, în trei reviste, sunt publicate poezii ale câtorva poeţi din România. Toate traducerile, din română în macedoneană şi din macedoneană în română au fost făcute de mine, Dina Cuvata. Cele trei volume vor fi publicate de Editura Matiţa makedonsca, unde director este domnul Rade Silian, şi costurile uneia dintre cărţi vor fi suportate de Unia pentru cultură a aromânilor din Macedonia, unde sunt preşedinte. Ideea a fost acceptată, şi se pare că vor fi şi alte proiecte, în favoarea colaborării Macedonia - România, care, din păcate, de 20 de ani nu prea merge, pentru că din literatura română, dacă au fost publicate două cărţi la Scopje.

Sunt nenumărate greutăţi în ultimii ani. Ce planuri aţi reuşit să duceţi la bun sfârşit?

Adevărat este că m-am confruntat cu multe şi mari greutăţi, dar şi succesele au fost mari. Nu de pomană s-a spus că în război se văd vitejii. Am lucrat mult pe planul renaşterii naţionale a aromânilor din Macedonia, şi pe plan cultural şi editorial. Am înfiinţat Asociaţia Unia pentru cultură a aromânilor din Macedonia din 1997, iar în cadrul ei am iniţiat Biblioteca Naţională Aromână Constantin Belemace, cu multe ediţii, şi am publicat 80 de cărţi, din care multe sunt traduceri din literatura macedoneană şi universală. Am înfiinţat şi revista Grailu Armânescu, din care am reuşit să publicăm 42 de numere. Câteva dintre cărţile şi toate numerele revistei au fost publicate cu sprijin financiar şi de la Ministerul Culturii din Macedonia.

Vorbiţi-ne despre activitatea dvs. de traducător, şi despre proiectele pe care le aveţi în acest an.

Ca traducător, lucrez din anul 1985, deci cam 25 de ani şi până acum am tradus şi au fost publicate mai mult de 70 de cărţi. Până în 1993 am tradus mai multe cărţi din literatura română, dar au fost publicate 12, din care şi romanele Lumea în două zile de George Bălăiţă, Vânătoare regală de Dumitru Radu Popescu, Soldatul habsburgic de Nicolae Frânculescu, Farfurii zburătoare de Dumitru M. Ion, câteva cărţi de poezie, o carte cu eseuri despre literatura din Macedonia, şi o Antologie a poeziei moldovene de 7000 mii de versuri, din care 4600 au fost traduse de mine. Am tradus multe cărţi de literatura universală, din care voi aminti: Iliada şi Odiseea lui Homer, Şah-Namé (cronica şahilor) de Firdoùsi, Eneida lui Vergiliu, Divina Comedie a lui Dante Alighieri, Cântecul Nibelungilor, Biblia (Vechiul şi Noul Testament), etc. Am şi am publicat 15 cărţi din literatura din Macedonia, deci, cu toate aceste traduceri, am dovedit că limba aromână este cu adevărat o limbă ca şi toate celelalte, şi cu ea se poate exprima tot ce s-a exprimat în atâtea alte limbi. După o pauză de 15 ani, timp în care în Macedonia nu s-a făcut cam nimic, mă întorc la traducerea din literatura română în limba macedoneană. Cât va dura şi această fază, vom vedea. Eu cred în forţa poeţilor brăileni, şi mai mult, în faptul că unul dintre promotori este domnul Stere Bucovală, care este tot aromân ca şi mine, şi în forţa mea, şi dacă şi ei sunt cu adevărat puternici, vom face lucruri bune.

Cu domnul Marius Chelaru, cu care ne-am cunoscut numai câteva minute la Festivalul Balcanica de la Brăila din anul trecut, şi apoi am corespondat prin internet (uite încă o dovadă că Festivalul Balcanica poate să facă multe), am pus la cale şi cam totul e gata, să publicăm o Antologie a poeziei române şi aromâne (câte 12 poeţi, bilingvă).

Iarna şi primăvara, Unia pentru cultură a aromânilor din Macedonia în Biblioteca Naţională Aromână le-a publicat cărţile: Dr Nistor Bardu, Aromânii în context balcanic. Studii şi suplimente, a Iorgăndălu carte cu proză scurtă a scriitorului clasic aromân Vasili Papa-Ianuşi, Hram, iarăşi hram de Risto Vasilevski (în colaborare cu Editura Zeit din Brăila – iarăşi o nouă idee şi posibilitate), Bat clopotele, poezie bilingvă a mea şi Dicţionar macedonean-aromân (cu peste 600 de pagini), al meu. Îmi mai rămâne publicarea unei cărţi de poezie a domnului Todor Cealovski (bilingvă, macedoneană – aromână), precum şi publicarea unei cărţi cu poezie a mea, numai în limba aromână, care trebuie să apară în toamna aceasta.

Ce puteţi să ne spuneţi despre participarea dvs. la Festivalul Poeţilor din Balcani din luna septembrie, anul acesta, de la Brăila? Cu ce poeţi veţi veni?

Festivalul Balcanica este bine conceput, şi dacă vor reuşi să reziste organizatorii şi iniţiatorii, atunci se vor face lucruri bune. Manifestarea este un bun prilej de întâlnire a poeţilor din Balcani, să se cunoască între ei, şi mai marele efect va fi dacă se va reuşi să fie traduse cât mai multe cărţi în toate limbile. La manifestarea din septembrie din Macedonia vor fi patru poeţi, dintre care doi directori de la două edituri cu bogat program, Rade Silian şi Branco Ţvetcovski. Voi fi prezent şi eu şi ca traducător de cărţi, care vor fi lansate la festival, dar şi ca poet, care scriu în limba aromână, şi mă bucur că şi la Brăila va fi lansată o carte de-a mea de poezii, chiar dacă în România nu se recunoaşte existenţa unei alte limbi, cum e Limba Aromână. Norocul face că, în Republica Macedonia, noi, aromânii, suntem recunoscuţi ca minoritate, de aceea eu am voie să fiu trimis în numele Asociaţiei Scriitorilor din Macedonia, ca membru al ei, să particip la festivaluri internaţionale, dar de data aceasta voi fi şi intermediarul unei importante colaborări dintre literatura din Macedonia şi cea din România.


Violeta Craiu


 

CĂRŢILE ZEIT

CONCEPTE OPERAŢIONALE DE COMUNICARE ŞI TEORIE LITERARĂ PENTRU GIMNAZIU,

DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008


Lucrarea de faţă reprezintă un instrument de informare pentru toţi elevii de gimnaziu, care doresc să-şi consolideze cunoştinţele de comunicare şi teorie literară. În lipsa acestor concepte, lucrul la clasă, dar şi cel individual, va fi cu siguranţă dificil, iar despre obţinerea performanţei şcolare, nici nu se poate discuta.

Am avut în vedere programa şcolară, manualele, şi am constatat că elevii au nevoie de o lucrare simplă, care să le ofere noţiunile de comunicare şi de teorie literară, absolut necesare înţelegerii şi interpretării textelor.

E genul de carte pe care o vor răsfoi rapid, şi din care vor afla răspunsurile aşteptate.

Conceptele în discuţie sunt prezentate succint, tocmai pentru a fi mai uşor de reţinut. În prim-plan, se află cele referitoare la comunicare, deoarece aceasta este însăşi esenţa comuniunii.

Elevii trebuie să ştie concret în ce constă comunicarea, care sunt elementele acesteia, cum se realizează ea în situaţii diferite, ce este comunicarea monologată, ce implică aceasta, cum se face trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă.

Am scris despre cele trei genuri literare (liric, epic şi dramatic), despre operele pe care le includ, cu toate caracteristicile lor, întrucât, în redactarea compunerilor argumentative, e nevoie de cunoaşterea acestora.

Procedeele artistice ocupă un loc unic, ca şi valorile stilistice ale părţilor de vorbire, având în vedere accentul care se pune pe receptarea textului liric, în special la teză. Figurile de stil sunt multiple, variate şi complexe, iar manualele şcolare nu insistă asupra fundamentării lor, astfel încât, elevii sunt de mult ori în dificultate, atunci când trebuie să le recunoască în texte, dar mai ales, să le descifreze înţelesurile.

O mare atenţie am acordat elementelor de prozodie, precum şi mărcilor eului liric, dorind ca elevii să manifeste interes pentru creaţia literară proprie, care să le poarte imaginaţia către spaţii neexplorate încă.

De asemenea, şcolarii vor şti ce e un motto, care este importanţa lui într-un text, care sunt motivele literare, vor cunoaşte valoarea literaturii populare în contextul istoriei actuale, faptul că aceasta reprezintă pecetea spiritualităţii româneşti din timpuri străvechi.

Aşadar, prezenta carte, este un îndemn către studiu şi aprofundarea teoriei literare, în vederea dezvoltării personalităţii artistice a fiecărui elev.


Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

REMEMBER CU… MOV, ŞI NEMURIRE!

Despre prozatoarea brăileană Violeta Craiu-Cârjan auzim din când în când… zvonuri. Ultimul, este această proaspătă apariţie editorială, Anotimpuri în mov, carte apărută la Editura Edmunt în 2007. Nimic surprinzător. Cartea adună între copertele ei (mov) şapte proze scurte. Scrise într-o manieră relaxantă, romanţioasă, dar nu lipsită de un realism frust, autoarea, care ne-a obişnuit cu acest stil, concis, aproape dur, reuşeşte să-mi capteze atenţia. Nu pot să nu subliniez şi să notez cu bilă albă, cel puţin două din cele şapte povestiri. Acestea două depăşesc limita medie, autoarea realizând adevărate pagini literare. De-o încărcătură emoţională de excepţie Splendoarea magnoliilor albe reuneşte o temă banală cu o încărcătură poetică rafinată, bine dozată, emoţionantă, cum am subliniat. Polarităţile temei, înflorirea magnoliilor albe şi producerea unui teribil accident (provocat, aş spune), iată un conflict crud, dar atât de real, dă autoarei câştig de cauză din start. Înflorirea, urmărită ca un ritual al familiei, între unchi şi nepoată, ritual la care, în acea primăvară va participa şi cel ce-i stârnise adolescentei înmugurirea primei iubiri, va conduce spre acel act teribilist, spre apogeul naraţiunii, extrem de bine condus. Descrierea înfloririi, atingerea carnală şi mătăsoasă, catifelată a petalelor contrastează paradoxal cu mirosul uleiurilor şi benzinei, cu fiarele contorsionate, cu flăcările iadului dezlănţuit în noapte. Pasiunea năprasnică a puştiului ce-a vrut să-şi demonstreze bărbăţia, iată a sfârşit tragic. Fatala pasiune a condus la pierderea unei vieţi, implicit a iubiri (aici simbolizând mai mult decât atât). Paginile acestea sunt inima cărţii, esenţa ce dă valoare, notă maximă autoarei. Este motivul pentru care am punctat această proză. Cealaltă povestire, cea mai amplă, Păpuşica din Belgia este impresionantă prin subiect, constrcţie, dinamism. Siguranţa exprimării, cursivitatea şi uşurinţa cu care-şi construieşte autoarea subiectul sunt nu numai lăudabile, ci chiar demne de apreciere. Ar trebui să amintesc despre grafica şi coperta cărţii, realizate de Nicolae Einhorn. Să atrag atenţia asupra unei cărti bine scrisă, tensionată, carte ce merită interesul nostru. Despre Violeta Craiu şi Anotimpuri în mov, doar atât. Mai mult? Citiţi!

Dintr-un motiv lesne de dedus (politeţea) - m-am oprit în al doilea rând asupra versurilor prof. Virgil Lovin Trecând murirea-n nemurire. Aşa se numeşte volumul pe care mi-am propus să-l prezint în câteva cuvinte. Într-o prezentare grafică deosebită, volumul a văzut lumina tiparului la Editura Andrew, 2009. Cele aproape cincizeci de poezii sunt însoţite de grafică semnată de dna Virginia Georgescu Hossu (care semnează şi coperta, de-altfel). Parafrazând, e greu să defineşti poezia şi mai greu să vorbeşti despre ea, iată acest lucru îl subliniez. Cum gusturile nu se discută, din volum aş aminti câteva poezii care pentru mine au reprezentat esenţa poeziei. Este extraordinar cum poetul Virgil Lovin nu fuge, ba mai mult se autoironizează reamintindu-şi vârsta biologică ori de câte ori poate. Exprimare a eului conştient, poezia nu este deloc lipsită de sensibilitate, chiar dacă pe alocuri autoironia e prezentă. Poezie rimată (aproape în totalitate). Cu predilecţie existenţialistă, poezia este încărcată de trăiri profunde, descifrate. Colţii dimineţii rebele/îmi sfâşie noaptea. Sângele negru/se dizolvă în rouă/împrumutând nuanţe de ziuă/...colţii dimineţii/care muşcă din noapte/orbindu-mă/speriindu-mă/otrăvindu-mă cu speranţă/...mi-e linişte/ prea multă linişte. (poezia Ireversibilitate). Poezia nu face altceva decât o trecere în revistă senzorială a vieţii, aşa cum decurge: ireversibil. Versurile sunt covârşitoare. La fel de profunde, cu o mare încărcătură poetică, sunt şi cele cu destinaţie text muzical. Recomand această carte, ca pe una ce merită citită: Trecând murirea-n nemurire, iată acest lucru ni-l recomandă Virgil Lovin - poetul!

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

TESTAMENTUL DE CIOCOLATĂ, DE MARIAN COMAN

Cartea prozatorului Marian Coman este o structură epică, un comperaj de crochiuri epistolar - reportericeşti cu rol de titlu de capitol, ca un şocant Sturm und Drang de secol XXI, desenat cu o savantă simplitate. De fapt, încearcă forme noi de exprimare literară şi o face cu graţia şi insolenţa timidului, care-şi protejează sensibilitatea în exces prin sfidarea canoanelor de tot felul. Nici nu-şi impune un tipar, ci mai degrabă lasă frâu liber unei atitudini izvorâte din… fie ce-o fi decât din prudenţe de băiat bine crescut. A simţit că-i şade bine acest răsfăţ epic, că-l poate transforma în mod de comunicare şi formulă literară, alta decât cea consacrată, şI a plusat. Cartea lui Marian Coman se mai remarcă şi prin inedite formule de tehnoredactare datorate noilor tehnologii electronice de tipărire, faţă de mai vechile practici de culegere la linotip, ca ni]te fantezii de retro… modern, aşa cum făceau, cu mijloace modeste, diecii de cancelarie şi călugării copişti de la mănăstiri, unele erau migălite şi înflorate artistic cazanii, evangheliare şi liturghiere cu slove chirilice. Explicaţia s-ar afla în apetitul redactorului şef al cotidianului Obiectiv - Vocea Brăilei pentru… experimente, ca în cazul suplimentului săptămânal Literatura şi artele imaginarului, care i-a adus premiul ROMCON (Convenţia Naţională de SF) la secţiunea Mass-media în 2007, sau suplimentul Monitorul SF. Sub semnul imaginativului s-a aflat şi debutul său literar, în 1995, la Evenimentul şi-şi va păstra preferinţele tematice în antologiile România SF 2001 (Prologos, 2001), Quasar 001 (Media Tech, 2001), Noesis (Societatea Culturală Noesis, 2002, în format electronic), Liternet 2002, vol. 3 (Liternet, 2002, în format electronic), Alte lumi, alte legende (Media Tech, 2002) Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (Tritonic, 2006). Editorial, a publicat Nopţi albe, zile negre, la Tritonic, în 2006. Romanul Testamentul de ciocolată (editura Tritonic, Bucureşti, 2007) este o carte-şoc, scrisă cu convingerea că va atrage atenţia printr-o formulă nonconformistă, un lexic pe măsură, adică puţin deochiat pe alocuri, un epic alert şi o artă a portretului de excepţie, singurul compromis admis în linia melodică clasică: Avea ochi negri-tăciune Cala. Şi gene lungi, şi părul lins, întunecat. Şi pielea albă şi fără niciun rid, fără niciun por mai deschis decât trebuie, fără niciun coş rătăcit… Pe Cala o curtaseră toţi bărbaţii… Măcar în gând o curtaseră. Măcar în vis şi mângâiaseră sânii. Măcar în şoaptă o ceruseră în căsătorie… (pag. 35). Marian Coman a scris un roman de dragoste altfel decât înaintaşii, chiar cei mai iluştri şi cu locuri rezervate în manualele alternative, dar s-a dovedit un prozator de o serioasă potenţă narativă, stăpân pe arta conflictului epic, cu o frazare elegantă, fluentă şi convingătoare, pe care o… vinde la preţ de inflaţie semantică pe efecte provocate de speculaţii sinonimice de moment. Prozatorul îşi construieşte personajele, mai ales pe cele care gravitează în jurul Calei, controlate de o adrenalină în exces, sau de dependenţă la limita juridicului ori a unei morale de operetă, pentru că gesturile lor sunt motivate doar de impulsuri native. Există un echilibru între paroxistic şi bun simţ elementar în modul cum tratează conflictul dintre personaje, încât nu se ştie dacă un anume tip de ipocrizie este contrafăcut de autor sau ţine de buletinul genetic al eroilor. Este poate componenta epică cea mai vulnerabilă a stilului lui Marian Coman această rupere de responsabilităţile morale, etice, juridice ale personajelor sale, pe care le lasă să-şi plătească singure păcatele.

Testamentul de ciocolată are o scriitură atât de nouă, de modernă şi de insolită uneori, încât nici autorului nu-i vine să creadă că este… reală. Cartea are eleganţa sfidătoare a paradelor de modă pentru un sezon în avans, de teamă să nu prindă timpul reducerilor de preţuri. Marian Coman inovează introducând în formula clasică, cuminte şi consacrată a romanului elemente din mass-media, interviul; alteori face ferfeniţă gramatica elementară doar din dorinţa de a fi expresiv, convingător, autoritar în materie de flux ideatic: Ce uşor spun eu… m-a privit. Nu m-a privit. M-a fotografiat. M-a lovit cu privirea. M-a găurit. M-a sfredelit… (pag. 39). Descrie momente de delir erotic peste care nu stinge veioza unei decenţe de circumstanţă, are chiar scene de naturalism din literatura tabu a secolului XIX, într-un amalgam de darwinism şi vânătoare de vrăjitoare ori inchiziţie bigotă. Testamentul de ciocolată rămâne un modern şi incitant roman de dragoste iar punctual forte este personajul principal Cala, al cărui portret Marian Coman şi desenează în limoezimi boticelliene şi surâsuri misterioase şi pervers promiţătoare, ori de candoare de ţărăncuţă cu broboadă şi ie de arnici, variante antitetice expuse pe simeze lexicale de o puritate celestă. Portretul Calei este realizat magnific, în aquaforte: De frumoasă ce era, Cala plutea… rupea inimi… Câţi bărbaţi nu divorţaseră doar pentru că o văzuseră pe Cala… sub rochia sa aproape transparentă dansau forme care furau privirile, care ameţeau simţurile, care tulburau minţile… (pag. 36). Portretul acesta este un imn închinat eternului feminin, frumuseţii femeii, graţiei feminine, misterului feminităţii, păcatului ancestral al Evei muşcând din mărul tuturor plăcerilor şi al izgonirii din Rai. Testamentul de ciocolată este o carte cu o calitate extraordinară a scriiturii, pe o gamă în bemoli surprinzători de la suav la ridicol, de la angelic la grotesc, de la delicateţe la pervers, de la vigoare la confuz, de la echilibru la exces, de la rugăciune la hulă, de la tristeţe la bucurie…

Dumitru Anghel


SPIRITUALITATE

CURGEREA TIMPULUI

Clipele, particule efemere de existenţă omenească, se scurg în clepsidra universului, măsurând încontinuu succesiunea ireversibilă a fenomenelor şi a momentelor ce însoţesc trecerea noastră prin această lume. Sunt ca nişte scântei cu viaţă scurtă, ce dispar atât de repede unele după altele, de parcă nici n-ar fi fost... Aproape că nu reuşim să le percepem materialitatea în faptele noastre, că se şi pierd fără ca uneori să le înţelegem sensul în devenirea noastră fiinţială. Unde se duc?...

Ca într-o moară imensă a apelor timpului, clipele sunt sfărâmate, măcinate şi transformate într-o puzderie de iluzii şi speranţe, bucurii şi tristeţi, realizări şi eşecuri disipate, şi totuşi trăite în modul cel mai real.

Dintotdeauna oamenii s-au întrebat dacă există în această maşinărie a timpului un mecanism, care să faciliteze decantarea clipelor frumoase şi fericite, pentru a putea fi păstrate, însă, bineînţeles, că acest proces nu este posibil, întrucât în memorie ne rămân stocate toate momentele, indiferent de selecţia pe care noi am dori să o facem.

Timpul trece ireversibil, ca apele nestăvilite ale unui râu, ducând cu el clipele bune sau rele şi odată cu acestea viaţa noastră: Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate... scria Eminescu în versurile atât de cunoscute ale Glossei.

Însă, analizând această succesiune de evenimente, omul trebuie să ajungă la suprema întrebare, surprinsă de geniul creator eminescian într-o formulare memorabilă: Ce e rău şi ce e bine/Te întreabă şi socoate. Problematizând faptele el poate deveni mai înţelept şi mai atent cu modul cum îşi consumă timpul sau cum ştie să ridice clipa la o treaptă superioară a trăirii sale pământeşti.

Timpul vieţii noastre trebuie să aibă axa îndreptată spre eternitate şi numai atunci când se va întâlni cu timpul lui Dumnezeu, existenţa noastră va fi binecuvântată şi acele clipe nefericite vor căpăta un sens în devenirea şi desăvârşirea noastră.

Constatăm însă, că omul zilelor noastre fuge de nefericire şi îndepărtează suferinţa, căutând adesea confortul şi plăcerea, dar, în mod inevitabil, ajunge tot la suferinţă datorită singurătăţii, a înstrăinării semenilor unii de alţii şi a egoismului. Acestea sunt bolile spirituale ale societăţii secularizate în care trăim.

Mulţi semeni ai noştri, în special tinerii, cuprinşi de duhul apăsător al plictiselii, din cauza lipsei de preocupări frumoase şi de perspective, spun că nu ştiu ce să facă să-şi omoare timpul. Oare, poate fi omorât timpul? Nu, nici măcar în sens metaforic nu poate fi admisă această expresie, pentru că timpul este foarte preţios pentru viaţa noastră, cu atât mai mult cu cât ne raportăm la eternitate, el devine raza bunătăţii lui Dumnezeu coborâtă până la noi pentru a ne lumina clipa nefericită pe care ne-am creat-o prin păcat. Şi atunci, ce vom face dacă o vom ucide?

Clipa nefericirii şi a întristării nu trebuie nimicită, ci înveşnicită prin harul rugăciunii, al credinţei şi al faptelor bune. Toate obstacolele vieţii noastre, toate necazurile şi încercările trec mult mai uşor, dacă, atunci când suntem cuprinşi de durere, ne întoarcem privirile spre Dumnezeu şi, mai ales, dacă-L lăsăm şi pe El să privească la suferinţa noastră. Privirea Lui ridică împovărarea din sufletul nostru şi sfinţeşte clipa, transformând durerea în alinare şi tristeţea în bucurie.

Astfel poate trece viaţa noastră ca o curgere binecuvântată a anilor, în care clipele pot deveni scântei de fericire şi înălţare spre lumina sufletească a celor din jur şi prin ei spre lumina cea veşnică a dumnezeirii, spre Cel ce a promis că nu ne va părăsi niciodată: Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!


Steluţa Şerbănoiu (Buzău)


UTOPIA FERICIRII

Nu ştie bietul prunc ce haină este existenţa în care tocmai a intrat! Totuşi, simte apropierea iminentă a tristeţii şi deschide ochii plângând. De fapt, în adâncurile conştiinţei sale, o voce îi şopteşte că viaţa care i-a fost încredinţată nu este altceva decât un preludiu al morţii, al trecerii dincolo, către altceva... În acelaşi timp, făptura inocentă priveşte insistent lumina, mai aruncă frânturi de zâmbete, şi iar se mâhneşte. Fiecare zi este un război crunt cu sine şi cu ceilalţi, adumbrit de întrebări şi reflecţii lipsite de răspuns. Pericolul pândeşte avid, căutând cu ochii fioroşi gândurile vulnerabile, spre a le transforma în dezastru. O cumplită furtună se dezlănţuie în sufletul omului, acum perfect conştient de povara ce-i apasă existenţa. Infimele momente de acalmie se risipesc fulgerător în văzduh, luând cu ele paloarea fericirii. Oricum, nu există răgaz pentru clipele ce par a se fi născut doar pentru a produce iluzii. Beatitudinea este o minciună învăluită în culori pastel, ce induc o stare de bine, înşelătoare şi efemeră. Asemenea cometei, dispare la fel cum a venit. Nici urma nu i se mai zăreşte printre norii groşi de amărăciune, ce tronează nestingheriţi peste fruntea gânditoare şi ridată a celui condamnat la chin! Ţinta omului este sfârşitul, pe care îl aşteaptă resemnat, ştiind că altă cale de a părăsi tărâmul acesta, nu există. Focul sufletului îi devorează şi ultima fărâmă de vis, în care se refugiase ca să aţipească puţin. Urmărit fără încetare de suferinţă, lovit din toate părţile de cuvinte grele, nefericitul merge pe urmele acceptării, plecându-şi capul şi întrebându-se într-una, de ce? Fiecare picătură de apă e venin pur, firimiturile sunt pelin, astfel ţinându-şi trează conştiinţa, singurul sfetnic de nădejde. Roua inimii îi umezeşte chipul îmbătrânit prea timpuriu, înfigând pumnale neîndurătoare în sufletul vitregit de soartă. Treptat, se stinge şi ultimul zâmbet forţat, lăsând în urmă o amintire ce va pieri odată cu trupul redat pământului. Doar o clipă a durat existenţa aceasta, căci altfel ar fi fost insuportabilă! Spiritul mult prea lucid, a zădărnicit planurile perfide ale fericirii, plecând aşa cum a sosit: gânditor şi infernal de îndurerat. Tragedia vieţii şi-a lăsat cortina, iar aplauzele au întârziat să apară. Sala e plină de fantasme, ce rânjesc sfidător, instaurând teroarea şi declinul. Fiara inutilităţii se târăşte agale în mintea supusă finalului, răspândind întuneric şi deznădejde, consumând oxigenul salvator al vieţii. Neputinţa anulează graiul stins al fiinţei, oferindu-i nelinişti ancestrale, furii nemărginite şi lacrimi în cascade. Abia acum percepe înţelesul real al vieţii, care nu este nicidecum spaţiul fabulos unde poate curge lapte şi miere, ci prăpastia fără capăt şi speranţă, o continuă cădere în gol, un destin sfâşiat de maliţiozitate şi cruzime. Rostul suprem al vieţii e o necunoscută pe care încearcă s-o dezlege, dar în zadar, căci firul s-a rupt, şi abia acum va descifra enigma pe care şi-a imaginat-o în felurite moduri. Momentul adevărului e unic şi sfânt pentru fiecare, iar încrederea că dincolo de pragul morţii este viaţa însăşi, conduce omul către seninătate, chiar dacă nici aceasta nu-i alină zbuciumul. Intensitatea calvarului nimiceşte firavul suflet, aruncându-l într-o fatidică somnolenţă. Voinţa nu mai răspunde la niciun stimul, convinsă că toate eforturile nu-i vor aduce decât o falsă bucurie, ce nu va cunoaşte permanenţa. Valuri ucigătoare de scepticism uneltesc devastarea definitivă a unei minţi raţionale, măcinându-i pietatea şi firescul cugetului. Vuietul apăsător al vieţii îşi adună apele într-un vârtej monstruos, coborându-l într-o infinită gheenă, acoperindu-l cu negura nopţii amară.

Astfel şi-a dus povara vieţii omul fără vârstă, sclavul atâtor principii devenite în prezent vetuste, convins că binele şi puritatea sufletului, gândurile drepte şi sobre, îl vor urma dincolo de mormânt, şi vor fi martorii unei existenţe simple, născută din cupa suferinţei, chezaşă a veşniciei neînţeleasă, dar dominantă a Universurilor, pe care, poate, nu le va cunoaşte vreodată.


Gina Moldoveanu

VÂRSTA ÎNŢELEPCIUNII

Mulţi dintre semenii noştri cred în procesul reîncarnării. Unii vin cu argumente, susţinând existenţa acesteia, alţii spun că nu este altceva decât o blasfemie adusă dogmelor bisericeşti. Cunoscătorii sunt de părere că teza reîncarnării ar fi fost acceptată până în 553, când, din ordinul împăratului Justinian, a fost anatemizată la cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol. Aşadar, de atunci omenirea ştie că are la dispoziţie doar o viaţă, timp în care să trăiască după bunul plac, iar în cazul exagerării pe latura păcatului să aibă în vedere ridicarea acestuia prin îndreptarea către cele sfinte.

Dacă acest proces controversat poate rămâne pentru mulţi drept o ipoteză, cu siguranţă naşterea, vieţuirea şi moartea sunt o certitudine. Se spune că omul nu simte când se naşte, suferă că trebuie să moară şi uită să trăiască. Nimic mai adevărat şi dureros în acelaşi timp. Copilăria trece repede, tinereţea aşişderea, iar restul aproape că nu mai contează. Dominaţi de cele mai năstruşnice idei, suntem într-o continuă mişcare, nesimţind tăişul ascuţit al timpului care trece înfiorător de repede.

În viaţa sa, omul deţine un set de statute – prescrise sau achiziţionate – iar cel mai important, şi-n jurul căruia se desăvârşesc şi celelalte, este cel profesional. Cu acest statut defilează omul în viaţă şi-l ţine atât de strâns la piept încât uită de esenţa calităţii lui, aceea de a fi OM. Şi când intră in etapa pensionării, se-nvârte o vreme tot în jurul statutului profesional. Adesea, acest eveniment apare brusc în viaţa lor, fără să mai aibă timp să se pregătească, mental vorbind. Ca să nu mai amintim despre atitudinea nefastă a unora din preajma lui care, de cele mai multe ori, de-abia aşteaptă pensionarea acestuia.

Oprindu-mă la această etapă a pensionării, pe care mulţi o întrevăd ca pe-o odihnă meritată, s-a constatat că apare frecvent fenomenul de criză de identitate provocat uneori chiar de societate. Necazul porneşte şi de la faptul că persoanele implicate nu reuşesc să intre confortabil în noua haină şi continuă să se definească prin raportarea la trecut. Puţini sunt aceia care-şi vor declara noua identitate; ei vor continua mult timp să se prezinte sub numele meseriei practicate de-a lungul anilor: inginer, profesor, strungar. Conştient sau nu, se amăgesc cu un surogat al mândriei de altădată.

Din pricina carenţelor educative (şi nu numai), cei din jur îl vor privi ca pe un cetăţean de categoria a II-a, iar dacă bătrâneţea s-a instalat deja bine, acesta este asemănat cu o jucărie stricată de care nimeni nu mai are nevoie. Devalorizat, proaspătul pensionar începe să se simtă inutil şi se transformă fără vrerea sa, dintr-un om calculat şi echilibrat, într-un om cu o labilitate psihică vizibilă. Frecvent, începe să-ntrebe: Oare nimeni nu mai are nevoie de mine. Şi tot de atâtea ori i se răspunde: Nu, nu mai avem nevoie, eşti pensionar, eşti bătrân! S-a creat în ultima vreme o sinonimie între aceşti doi termeni frumoşi în esenţă, dar transformaţi în durere de însăşi actuala societate. Refuzul colectiv de a profita, măcar, din când în când de priceperea şi înţelepciunea pensionarului, îl determină pe acesta să intre într-un anonimat incurabil, într-o neputinţă sufletească, mai ales, devenind morocănos, cinic şi chiar agresiv. În graba noastră, în tendinţa de-a ne înălţa spre soare într-un timp cât mai scurt, ne împiedicăm de privirea întrebătoare a pensionarului sau de mersul său prea lent. Dar, căţi dintre noi ştim că viteza de deplasare pe stradă este adesea invers proporţională cu viteza de gândire? A o lua înainte la modul fizic, nu este sinonim cu a face bine un lucru.

Drama e una singură: a fost o vreme când statutul pensionarului era ridicat la loc de cinste, iar înaintarea lui în vârstă se traducea prin înţelepciune nemăsurabilă. Odată, acestora li se datora respect şi recunoştinţă din plin. Odată! Şi ce frumos era sărbătorit!

Aşadar, nimeni nu cere să facem clipă de clipă temenele acestei categorii sociale, dar un minim de bun simţ cred că nu e greu de dăruit. De aceea e necesar să ne pregătim din timp pentru pensionare, fiindcă noul statut se bazează pe alte repere sociale. Trebuie să învăţăm să ştim a pierde ce e de pierdut, iar atunci când vrem să ajungem în înalt, să ne întrebăm dacă astrul pământului va zâmbi la vederea noastră. Să ne cultivăm din timp ideea că a îmbătrâni e omenesc şi să nu luptăm împotriva firescului. Să gândim în perspectivă, să îndreptăm la timp măcar o parte din lucrurile regretabile ai căror martori suntem. A privi cu optimism spre următoarele etape ale vieţii, presupune a înţelege rostul vieţii: să faci ceva bun în folosul tău şi-a celorlalţi până în ultima clipă fără a aştepta întotdeauna recompense. Să menţinem la limita inferioară talerul balanţei în care stau rânduite dezamăgirile. El nu trebuie să depăşească greutatea speranţelor şi împlinirilor. Să nu murim social înainte de a muri biologic, suna deviza multor pensionari care au ştiut să-şi rostuiască cu îndemânare anii şi preocupările. Încerc să cred că o viaţă ne este de ajuns, fără să mai aşteptăm procesul reîncarnării pentru a ne izbăvi de cele lumeşti.

Mă înclin cu tot respectul în faţa acestor persoane a căror lumină şi căldură nu se vinde, ci doar se împrumută. Ideal ar fi să nu confundăm perioada pensionării cu bătrâneţea. Niciuna dintre ele nu ne va ocoli, dacă ne va fi îngăduit să petrecem cât mai mult timp în această efemeră existenţialitate, iar pentru asta ar trebui să mulţumim Divinităţii având la purtător un comportament cât mai civilizat. Ar fi bine ca fiecare dintre noi să înveţe că lumina ştiinţei şi a cunoaşterii nu vine numai din cărţi; puterea şi greutatea acestora au mai multă valoare când omul în sine poate fi valorizat la maxim.

Cineva spunea aşa: Dumnezeu a făcut o mare greşeală: a dat tinereţea pe mâna tinerilor! Cu zâmbetul de rigoare, întreb şi eu: să fie oare adevărat?


Angela Burtea


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

UITE CODUL… NU E CODUL!

De când partidele politice au semnat pactul naţional pentru educaţie în care s-a ajuns la concluzia că învăţământul este prioritate naţională, aşteptăm să se adopte şi codul educaţiei. Pentru cei care încă nu ştiu, este vorba despre războiul între codul Andronescu şi codul Miclea… este o bătălie a orgoliilor, nu a calităţii… prioritare sunt de fapt taberele din care fac parte cei doi, nimeni negândindu-se în esenţă la elevii, părinţii şi profesorii cărora le este destinat.

Să ne mai facem speranţe că la un moment dat va exista şi un nou statut al personalului didactic, neactualizat din vremuri demult apuse… nici vorbă!

S-a publicat spre dezbatere pentru o perioadă de două săptămâni codul educaţiei. Este o dezbatere reală? Nu. Nu se va ţine niciodată cont de părerile celor care sunt în sistem şi se luptă cu deficienţele existente… noi suntem parte neglijabilă… Pe de altă parte, cum se poate dezbate într-un timp atât de scurt o lege atât de importantă? Au intrat în criză de timp şi, ca de obicei, vor da o lege pe care o vor modifica şi completa ulterior prin nenumărate ordine şi ordonanţe.

Este bine ştiut că la data de 1 septembrie începe noul an şcolar şi pentru acest cod nu mai există timpul fizic pentru a fi adoptat. Şi tot la fel de bine se ştie că nu poţi să modifici o metodologie a unui examen naţional… fie el teză unică sau bacalureat… în timpul anului şcolar, urmând a se aplica abia peste un an. Dar la noi, la români, nu contează. Legile sunt doar pentru unii, legile sunt doar pentru cei mulţi şi slabi (ca să nu spun cuvinte mai grele). Pentru cei ce sunt la putere, orice lege există doar pentru a fi călcată în picioare, pentru a fi terfelită cu orice preţ de orice neavenit.

De ce oare precipitarea aceasta? Pentru lauri? Pentru statui? Nu!!! Este ambiţia unui preşedinte, căruia nu i-a mai rămas mult timp şi va intra în campanie electorală pentru un nou mandat şi are nevoie de gloanţe pentru mulţime.

Ar trebui să se calmeze, să se liniştească apele, să nu mai fie atâta înverşunare… Aşa cum am stat atâţia ani… nu o veni potopul dacă se mai întârzie încă unul… Într-un an este timp suficient pentru dezbateri, modificări şi negocieri şi cu sindicatele şi cu societatea civilă, pentru a da un cod al educaţiei cu adevărat viabil, astfel încât, dacă va veni un alt ministru al învăţământului, să nu mai fie necesar ca personalitatea acestuia să poruncească o nouă schimbare.

Aşa cum spuneam, începe noul an şcolar. Va trebui să elaborăm planificările pentru anul ce va să vină. Cum procedăm? Avem teze unice, nu avem… avem examen, nu avem… Ce facem? Predăm nişte planificări pentru a le schimba după ce va apărea codul? Schimbarea modificării… că doar suntem în ţara nimănui!

Ce vor face bieţii elevi din clasa a VIII-a? Au dat un an teze… anul acesta, vor mai da, sau nu? Am aşteptat o vară întreagă dar… nimic… deocamdată nu se ştie…

Doamna ministru ne şi pregăteşte o surpriză, un test de tip european. Cum arată acest test? Cine l-a văzut? În ce constă?

Nu ar fi oarecum firesc să se meargă încă un an cu tezele unice, bune-rele cum sunt, pentru a se pune în aplicare noile idei, pentru elevii care intră anul acesta în clasa a VII-a? Aşa, elevii care au susţinut deja teze unice şi sunt obişnuiţi cu ele, nu se vor mai simţi ca nişte mingiuţe de ping-pong pasate când într-un teren… când în altul. Nimeni nu se gândeşte la ei, la psihicul lor, la emoţiile ce îi năpădesc pe copiii puşi în faţa atâtor schimbări.

Chiar şi noi, profesorii, suntem derutaţi şi stăm într-o aşteptare nicidecum benefică.

Trag nădejde că în ceasul din urmă orgoliile se vor linişti şi toţi vor decide ce este cu adevărat bine pentru elevi, pentru profesori, pentru şcoală, şi nu în cele din urmă, pentru viitorul acestei biete ţări.

Neştiind ce se va întâmpla, închei pesimist citându-l pe Dante, care în Infernul (în care se află şi învăţământul românesc), spunea Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!


Veronica Bulf (Buzău)

SECOND LIFE ŞI UTILIZAREA SA ÎN SPAŢIUL EDUCAŢIONAL

La începutul mileniului al treilea, odată cu perfecţionarea graficii tridimensionale, au luat naştere o serie de lumi virtuale care oferă utilizatorilor un spaţiu de mişcare vast, în care aceştia pot face practic tot ceea ce îşi doresc.

O lume virtuală este un mediu simulat pe computer, care oferă utilizatorilor săi posibilitatea de a interacţiona prin intermediul unor avataruri. În mod obişnuit, avatarurile sunt reprezentări grafice bi- sau tridimensionale, fiind posibile şi formate alternative (auditive sau tactile).

Second Life (http://secondlife.com/) este o lume virtuală tridimensională, despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult, inclusiv în legătură cu posibilitatea de utilizare a acesteia în educaţie. Deşi este un joc, Second Life (în traducere, A doua viaţă) – creat de Linden Research, Inc. (http://lindenlab.com/), companie fondată în 1999 în San Francisco de Philip Rosedale – se dezvoltă rapid, pentru a permite interacţiuni sociale şi folosirea în exteriorul jocului a conţinutului creat de utilizator. Această lume virtuală are o economie proprie, bazată pe dolari Linden care pot fi schimbaţi pe dolari SUA (rata de schimb este L$270/US$1).

Motivele pentru care oamenii îşi creează conturi şi folosesc Second Life sunt variate: înscrierea în cluburi de dans, desfăşurarea unor afaceri care permit conversia câştigurilor în bani reali în afara jocului, utilizare în educaţie, cercetare academică, exprimare artistică etc (după Rachel Gollub, Second Life and Education).

Avatarurile care îi reprezintă pe utilizatori sunt în întregime personalizabili. Dialogurile dintre acestea se fac prin tastarea mesajelor, iar unele acţiuni care presupun mişcări speciale (e.g., dansul) sunt oferite în cluburi virtuale în care avatarului propriu i se transmit mişcările respective, pe cale digitală, de la proprietarul virtual al clubului. Astfel, la cumpărarea unui pian virtual, avatarul care se aşază la pian va şti imediat cum se cântă piesa respectivă! În general, orice obiect virtual achiziţionat îi conferă utilizatorului virtual capacitatea şi cunoştinţele pentru a-l folosi în mod corespunzător.

Multe firme importante au cumpărat terenuri virtuale Second Life şi au construit clădiri virtuale în care au deschis filiale virtuale în care îşi promovează produsele proprii. Un avatar care doreşte să cumpere un telefon mobil de un anumit tip îl poate achiziţiona folosind dolari Linden de la magazinul virtual al firmei care îl comercializează. Practic la orice filială virtuală poate fi accesată pagina Web reală a firmei, denumită Old fashion Web site (Sit Web de modă veche).

În ediţia din 8 iulie 2008 a ziarului The Wall Street Journal, a fost publicat articolul Avatarurile se teleportează afară din Second Life (Avatars Teleport Away From Second Life, http://blogs.wsj.com/biztech/2008/07/08/avatars-escape-second-life-leave-clothes-behind/) în care s-a relatat momentul în care câteva avataruri din Second Life au fost transferate într-o lume virtuală creată pe serverele IBM, acest eveniment fiind comparat cu primul pas pe Lună al omului (A small step for an avatar could turn out to be a giant leap for avatar-kind, Un mic pas pentru un avatar, un salt uriaş pentru avatarime).

Utilizarea principală a jocului Second Life în educaţie constă în organizarea unor clase virtuale. În acest sens, universităţile pot închiria sau cumpăra spaţiu în această lume virtuală. Ulterior, profesorii îşi vor invita studenţii pentru a se întâlni în Second Life. O serie de studenţi pot dezvolta lucrări care tratează diverse aspecte ale acestui mediu, inclusiv cele care privesc învăţarea. Predarea în Second Life are numeroase avantaje, dintre care pot fi menţionate:

· profesorii pot ilustra ceea ce predau prin metode vizuale şi verbale cu un minimum de efort;

· învăţarea la distanţă devine accesibilă deoarece studenţii se pot autentifica practic din oricare loc al planetei;

· limitările în ceea ce priveşte lăţimea de bandă disponibilă pot fi depăşite prin utilizarea unui mediu simplu, în care sunt folosite numai elementele necesare predării cursului.

Ca oricare instrument (foarte J) modern de lucru, Second Life determină reticenţe în ceea ce priveşte folosirea sa în domeniul educaţional. Cât de atractiv va deveni acesta pentru profesori în viitor? Ar fi hazardat să dăm acum un răspuns!


Traian Anghel


IMPORTANŢA EXERCIŢIILOR DE DEZGHEŢ

Fiecare nou început apare ca fiind mai mult sau mai puţin anevoios, elementul comun este mereu teama că nu ştim dacă vom reuşi. Pe lângă atitudinea pozitivă pe care elevii trebuie să o resimtă, contează şi cu ce vine, practic, profesorul ca să îi surprindă. Chiar şi noi, ca adulţi, ne plictisim la un curs sau la o prezentare ori de câte ori ni se pare că nu ne vorbeşte despre ceva concret, când nu ni se pare interesant, sau când nu vedem aplicabilitatea directă în viaţa de zi cu zi.

Astfel, în momentul în care interacţionăm cu o nouă clasă de elevi există un oarecare disconfort, atât din partea cadrului didactic, cât şi a elevilor. Necunoscându-se între ei, nu ştiu ce metode să abordeze, cum să vorbească, ce să facă, dacă pot râde sau nu, etc. Pentru a evita astfel de momente au apărut exerciţiile de dezgheţ. După cum le spune şi numele, mai mult decât sugestiv, ele au rolul de a dezgheţa atmosfera, a dărâma acei gheţari ai temerii de necunoscut.

Exerciţiile de dezgheţ se încadrează în seria de exerciţii activ-participative care stimulează audienţa şi sunt utilizaţi în cadrul întâlnirilor de tip team-building. Acest tip de exerciţii reprezintă o metodă de a deschide o conversaţie şi în cazul în care ne confruntăm cu o clasă de elevi.

Fiind ceva nou este firesc ca unii dintre participanţii la discuţie să se simtă oarecum stingheriţi pentru că nu ştiu ce anume trebuie să facă. Această abordare oferă posibilitatea de a vedea cine este spontan, cine se adaptează repede la necunoscut, cât de deschişi sunt elevii spre comunicare şi cât de repede se integrează în noi activităţi.

Exerciţiile ajută interlocutorii să se relaxeze şi să fie mai receptivi la activitatea desfăşurată şi mai deschişi în a îndrăzni să-si exprime părerile. Cu toţii avem păreri, principii, în care credem şi după care ne orientăm, dar nu toţi dintre noi au curajul să le prezinte sau să le susţină argumentativ în faţa unui colectiv. Exerciţiile vor genera sentimentul de deschidere, şi totodată de apartenenţă la grup. Lucrând la ceva împreună apare o legatură a grupului. Reiese că exerciţiile de dezgheţ nu oferă doar amuzament, ci au şi un scop constructiv. Fiind mai relaxaţi, membrii grupului vor da dovadă de mai multă deschidere spre a fi entuziasmaţi de ceea ce se petrece în clasă.

Dacă eram obişnuiţi ca profesorul să spună o glumă pentru a destinde atmosfera, astăzi se simte nevoia de ceva cu adevărat creativ. Diferite tipuri de exerciţii de dezgheţ îi încurajează pe participanţi să vorbească despre personalitatea lor sau să-şi cunoască partenerii de grup.

Secretul reuşitei acestor exerciţii constă în durata lor. Exerciţiile nu pot fi foarte lungi, pentru că astfel lecţiei propriu-zise i se va acorda mai puţin timp, iar scopul este de a anima elevii, de a le trezi interesul, şi în nici un caz de a diminua din importanţa lecţiei. Dar, exerciţiile nu pot fi nici prea scurte, deoarece se va crea senzaţia că a fost un exerciţiu superficial, iar scopul său nu va fi înţeles. Este de la sine înţeles că durata acestei metode depinde de mărimea grupului de interlocutori şi de durata de timp pe care o avem la dispoziţie. Astfel, pentru o clasă de 6 elevi se va folosi o durată diferită faţă de o clasă de 25 de elevi, când avem 50 de minute la dispoziţie.

Acest tip de exerciţii vizează:

· Să dărâme barierele dintre membrii grupului printr-o manieră participativă şi amuzantă;

· Să consolideze încrederea personală a membrilor;

· Să creeze o unitate, apartenenţă la grup;

· Să mărească pragul de toleranţă între membrii grupului.

Printre abilităţile ce vor fi practicate şi dezvoltate aici se numără:

· Comunicarea;

· Interacţiunea socială;

· Toleranţa;

· Spiritul de echipă.

Când sunteţi hotărât să utilizaţi exerciţiile de dezgheţ, trebuie să aveţi în vedere următoarele reguli:

· Organizare şi promptitudine – toate resursele ce vor fi folosite să fie la îndemână;

· Tipul de exerciţiu ales să fie adecvat vârstei grupului vizat;

· Formulaţi cerinţe cât mai simple;

· Nimeni nu trebuie forţat să participe la un asemenea joc;

· Exerciţiul ales să nu leze în nici un fel participanţii;

· Calculaţi cât mai exact timpul;

· Întotdeauna să existe un plan B - ca soluţie salvatoare în cazul în care exerciţiul nu a funcţionat.

Este recomandat ca exerciţiile de dezgheţ să fie utilizate ori de câte ori se simte nevoia. Atunci când intervine plictisul, când sunt probleme de comunicare soluţia salvatoare o oferă exerciţiul de dezgheţ.


Carmen - Lidia Nistor

AI CARTE, AI PARTE... DE...?

Se apropie un alt an şcolar. Pornim la un drum ce se vrea a fi nou şi diferit. Şi totuşi, parcă nicio urmă de speranţă că va fi mai bine nu mai există. Dacă alteori eram cu inima stânsă şi nu foarte încrezători în acest an, se ştie clar că avem aripile tăiate, că speranţele, visele sunt deja născute moarte. Realitatea actuală arată că a fi optimist este egal cu a fi visător.

Mulţi dintre noi am crescut sub imboldul proverbului ai carte, ai parte! Copii fiind, ni se spunea să învăţăm pentru că doar aşa vom avea tot ce ne dorim, un viitor frumos şi liniştit. Ne-am trezit însă, într-o realitate în care nu ne mai regăsim pe sine, în care nu ne mai înţelegem unul cu celălalt, în care nu ne găsim mulţumirea promisă în copilărie.

Dacă adulţii sunt bulversaţi datorită perioadei trăite, nu este normal şi firesc din punct de vedere psihologic ca şi copiii să resimtă criza existenţială la un nivel mult mai profund? Oarecum ironic ne amintim lumea poveştilor în care Ion Creangă spunea că cea mai frumoasă perioadă a vieţii este copilăria. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijorare.

Copiii zilelor noastre nu mai sunt, din păcate, aşa de naivi şi inocenţi cum le-ar plăcea adulţilor să creadă. Ei cresc văzând că afecţiunea se măsoară în bani. Ei văd cum părinţii căpşunari trimit bani acasă, cum colegul de clasă îşi poate satisface oricând toate capriciile şi chiar mai mult, sunt lăsaţi în grija bunicilor, care nu le ţin predici interminabile. Aici intervin psihologii care afirmă cu tărie că un copil are nevoie de dragoste şi nu de bani şi îndeamnă părinţii să nu mai plece la muncă în străinătate. Dar câţi dintre părinţii care câştigă salariul minim pe economie vin acasă dispuşi să se joace împreună cu copiii, sau câţi îşi manifestă deschis dragostea? Este cumva suficient pentru un copil să ştie că părintele este în camera cealaltă? Dacă părintele este acasă nu trebuie să-şi mai manifeste şi dragostea, este suficient să existe şi atât? Ne mai mirăm că elevii de astăzi nu mai sunt dornici să înveţe? Ce anume îi poate motiva pe copiii de astăzi pentru a continua să înveţe, când viaţa de zi cu zi arată lipsa acută de perspective? Ne mai mirăm atunci când vedem rapoartele cu abandon şcolar? La ce bun să mai înveţe, când toate au preţul lor? E chiar o întrebare aşa de absurdă, având în vedere circumstanţele vieţii cotidiene?

Şcoala reprezintă instituţia unde ei trebuie să meargă pentru că îi trimit părinţii, aici au ocazia de a se adapta societăţii, de a-şi face noi prieteni, de a-şi etala garderoba, de a se simţi importanţi. Pe de o parte, e lumea cărţilor, atât de ireală şi îndepărtată, unde totul este cinstit, unde binele câştigă întotdeauna, unde adevărul este cel mai important, iar pe de altă parte este viaţa reală, care promovează exact contrariul.

Violenţa din şcoli, absenteismul, labilitatea emoţională, abandonul şcolar, nevrozele, existenţa găştilor de cartier, reprezintă rezultatul clar că elevii de astăzi nu întrevăd perspectiva atât de promovată de zicala ai carte, ai parte...

Carmen - Lidia Nistor


 

REPERE...

CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU – PREFACERILE SPRE MODERNISM ALE BUCUREŞTIULUI (ultima parte)

Deşi elaborarea ei a reprezentat zece ani de muncă asiduă, această monografie s-a dovedit a fi şi cea mai controversată, stârnind dispute aprinse în aula instituţiei academice. Şcoala istorică românească s-a divizat, o parte, reprezentată de Nicolae Iorga, Ioan Bogdan, Dimitrie A. Sturdza, a criticat nedrept de aspru lucrarea propusă pentru premierea Academiei Române, considerând că are o exprimare afectată şi nu este suficient fondată pe documente. De cealaltă parte se aflau cei care şi-au exprimat elogiile: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Grigore Tocilescu şi A. D. Xenopol. Nicolae Iorga avea să-şi revizuiască părerile, apreciindu-l, din primele pagini ale monografiei sale bucureştene, pe G. I. Ionnescu-Gion pentru că s-a încumetat să prezinte toată înfăţişarea vieţii de odinioară, într-o întinsă lucrare luxoasă, cuprinzând multe ilustraţii preţioase, în general destul de bine alese. Într-adevăr, cartea fostului student la Paris şi Bruxelles, admirator al lui B. P. Haşdeu, preceptorul fiilor lui Alexandru I. Cuza, se impunea nu numai prin masivitatea şi eleganţa tipografică, cât şi prin vastitatea tematicii pe care şi-o propusese autorul. Un specialist universitar avea să afirme că monografia respectivă este piatra unghiulară în istoriografia Bucureştilor, având totuşi şi lipsuri, pe care noi le considerăm inerente.

Trei decenii mai târziu, avea să fie trimisă tiparului monografia lui Nicolae Iorga. Savantul se considera îndatorat să ofere capitalei un nou gen de monografie, deoarece el propusese şi susţinuse înfiinţarea Muzeului Bucureştilor, propunere aprobată de Consiliul municipal în iunie 1921. Inaugurarea instituţiei respective avea să se facă în Casa cu lanţuri de pe Calea Victoriei, la 22 noiembrie 1931, în prezenţa primului ministru, Nicolae Iorga, însoţit de miniştri, oameni politici şi de cultură. Istoria oraşului era risipită în vasta operă a istoricului. În 1939, municipalitatea publică Istoria Bucureştilor, în care autorul foloseşte generos patrimoniul instituţiei muzeale pe care o impusese, nu scrisă pe unitatea de măsură a secolelor, ci prin delimitarea marilor etape parcurse. Capitolul V este intitulat Curtea şi oraşul în luptă supt Constantin Brâncoveanu, perioadă pe care o aprecia ca anunţătoare a zorilor occidentalismului în Bucureşti. Volumul respectiv este una din operele majore ale marelui istoric. Monumentele zidite atunci sau refăcute în stilul brâncovenesc, vizitele soliei britanice din 1702, ale altor diplomaţi europeni, efervescenta viaţă culturală de la Curte dar şi la întâlnirile boiereşti, la Academia de la Sf. Sava sau Colţea, sunt considerate de autor dovezi convingătoare ale afirmării Evului modern românesc. Concluzii similare aveau să fie exprimate şi în marea monografie a istoricului C. C. Giurescu: Istoria Bucureştilor, care include un important capitol intitulat Bucureştii, mare centru economic şi cultural în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, având unul din subcapitole rezervat oraşului sub Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Dacă N. Iorga pune accentul pe cultură şi realizările arhitectonice, îndeosebi lăcaşe, pe care le redă şi într-o abundentă ilustraţie, C. C. Giurescu îngemănează factorul economic cu viaţa politică şi cea spirituală. În viziunea sa una din trăsăturile Bucureştilor de atunci este înflorirea culturală. În 1965 avea să apară monografia Capitalei datorată unui grup de specialişti la solicitarea Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti avându-l ca redactor responsabil pe Florian Georgescu.


Viorica Moldoveanu Sabie (Bucureşti)


CÂMPII ALBASTRE - REZERVAŢIA BIOSFEREI - DELTA DUNĂRII (1)

Dunărea, fluviu milenar, al doilea ca mărime în Europa, străbate ultimii 1073km pe teritoriul României îmbrăţişează Delta – cel mai tânăr pământ de pe bătrânul continent.

În 1991, mai mult de 50% din Delta Dunării este trecută pe lista moştenirilor lumii, existând aici rezervaţii naturale ce se caracterizează prin diversitatea şi originalitatea florei şi faunei. Peisaje deosebite se înfăţişează aidoma unor picturi uriaşe, unde un artist priceput a aşezat cu măiestrie paradisul păsărilor şi peştilor, împărăţia nuferilor, a stufului şi a sălciilor bătrâne, bătute de moreana, departe de lumea civilizată. Coloritul diversificat delimitează zone de o frumuseţe fantastică şi de interes ştiinţific.

Aflată la întretăierea paralelei 45° lat. N, cu meridianul 29 long. E, zonă relativ plină, având aspectul unui triunghi echilateral cu laturile de circa 80km lungime, Delta fascinează până în adâncul celor mai tainice simţiri fiind cea mai reprezentativă din Europa şi cea mai complexă.

Şi pentru ca trecerea dinspre lumea civilizată spre acest minunat paradis să nu se facă oricum, oraşul Tulcea deschide o poartă gigantică spre varietatea de comori naturale ascunse între ape, către aventurile deltane. Străjer neobosit, fluviul Dunărea se desparte în trei braţe, udându-i suprafaţa care creşte cu circa 42m an de an.

După unele statistici, cu o suprafaţă de 4170km², din care 3445km² numai pe teritoriul României, este a doua entitate deltaică ca suprafaţă din Europa, după delta fluviului Volga.

Delta Dunării s-a format într-un golf marin, care mai târziu s-a transformat într-un liman, evoluând împreună cu cele trei braţe Sf. Gheorghe, Sulina şi Chilia. Altitudinea Deltei se situează între 0,5-13m. Mlaştinile, lacurile, gârlele, canalele şi ostroavele ocupă partea de jos a terenurilor, cele inundabile, iar celelalte, neinundabile, care sunt singura formă de relief, sunt grindurile Letea, Caraorman, Stipoc şi Crasnicol.

Clima este continentală, fiind influenţată de vecinătatea mării şi de abundenţa apelor din interior. Sursa de apă o reprezintă cele patru braţe care se varsă în mare, Chilia, Sf Gheorghe, Sulina şi braţul Tulcea, pe o porţiune de doar 19km. Temperatura medie anuală este de 11oC, în iulie 24oC şi în septembrie 21oC; nebulozitate redusă cu precipitaţii reduse. Vara, umezeala aerului este de circa 60% din interior şi 70% din zona litorală.

Cât vezi cu ochii numai apă, ceea ce reprezintă 80% din suprafaţa Deltei. Privită din satelit, Delta pare un safir cu nuanţe de galben-auriu şi albastru-negru, ce străluceşte în bătaia soarelui, un amestec de pământ şi apă, invadat de vegetaţie unde cu greu poţi pătrunde.

Dezvoltarea unei faune diversificate şi formarea grindurilor, lacurilor, gârlelor şi terenurilor mlăştinoase a dus la naşterea unor ecosisteme unice.

Mlaştina este predominantă, ocupând aproape 70% din suprafaţa totală şi este formată mai ales din stufărişuri. Stuful, rogozul, papura, pipirigul şi numeroase alte specii se întâlnesc la tot pasul. Întinderea de ape facilitează dezvoltarea din abundenţă a plantelor acvatice. Pe solurile salinizate şi solonceacurile marine întâlnim vegetaţie de sărătură în proporţie de 6%. Specii ca Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti, ca dealtfel şi pădurile de plop, salcie frasin, arin, stejar, cresc pe grindurile fluviatile sau pe grindurile mari. Zăvoaiele se întâlnesc pe grindurile fluviatile joase care sunt inundate aproape tot timpul anului şi sunt formate din Salix alba, Salix fragilis. Pe grindurile mai înalte cresc Salix alba, Populas alba, Populas canescens.

Zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviale sunt foarte rar inundate, întâlnind aici specii de plop (Populas canescens, Populas alba) dar şi plopul negru hibrid, arţarul american şi frasinul de Pensylvania. Arinişul este un zăvoi întâlnit mai rar pe grindurile fluviale din delta maritimă. Toată această aglomerare de vegetaţie umbreşte întinderile de apă, ascunzând tainice potec, umblate doar de localnici si pescari cunoscători ai locurilor. Atenţi să nu se împiedice de plante agăţătoare cum ar fi viţa de vie sălbatică, Periploca graeca, vizitatorii din zona sau de oriunde înaintează spre inima deltei, către un paradis fantastic unde un spirit al nevăzutului îşi are sălaşul. Păduri ca Letea, Caraorman şi Erenciuc au fost declarate monumente ale naturii pentru arborii seculari, înalţi de peste 25m din specia stejarului brumăriu (Quercus pedunculliflora), ulmul, (Ulmus foliacea) frasinul (Fraxinus angustifolia), plopul alb şi plopul negru etc. Prin ferestrele de crengi deschise spre cer se întrezăreşte câte o lumină albăstruie, pădurea te acaparează în întregul ei, obligându-te să respiri cu ea, să te asemeni ei…

Vegetaţia pajiştilor de stepă nisipoasă ocupă o mică suprafaţă de circa 3% şi se întinde până în câmpiile marine Letea, Caraorman şi Sărăturile.

În plină arşiţă a verii, nu prea ai dori să explorezi pe un asemenea teren cu picioarele goale…

Vegetaţia acvatică din ghioluri, bălţi şi japşe ocupă din suprafaţa deltei doar 2%. În schimb, vegetaţia plutitoare este mai variată (Lemna minor – predominantă - Salvinia Natans, Spirodela polirrhiza, Nympoudes peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans.

Pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe ţărmurile marine active se întâlnesc tufişurile care ocupă doar 1%. În acest peisaj, lumina se amestecă cu întunericul, verdele crud se amestecă cu verdele negru şi cu multe alte culori de pe paleta unui pictor excentric. Timpul se pierde pe luciul apei sau prin vegetaţia ce ascunde fauna, un paradis fantastic.

Orintofauna Deltei cuprinde peste 325 de specii dintre care 70 extra europene şi 81% reprezintă avifauna României. Un număr de 170 de specii sunt clocitoare, 40 de specii sunt sedentare şi 130 de specii sunt migratoare. Doar 218 specii cuibăresc restul de peste o sută rămânând în deltă perioade de timp toamna, iarna şi primăvara. Păsările care vizitează delta sunt albe sau policrome şi provin din 5 zone diferite:

- din zona mediteraneană - stârcul, ţigănuşul, cormoranul, vulturul pleşuv, califul, pelicanul etc.;

- din zona europeană - păsările călătoare: privighetoarea de stuf, rândunelele de mare, vulturul pescar, vulturul codalb etc.;

- din zona siberiană - lebăda cântătoare, fundacul popular, cocorul;

- din perimetrul mongolic - vulturul pleşuv, şoimul;

- din perimetrul chinez - egreta, lebăda mută, raţa mandarin etc.

Ca un răspuns la o chemare ştiută, păsările vin aici an, de an animând malurile braţelor Dunării, căutând răcoarea pădurilor sau preferând vegetaţia zăvoaielor ferindu-se de vizitatori nepoftiţi. Păsările acvatice sunt cele mai numeroase. Peste 75 de specii au viaţa legată de prezenţa apei.

Se disting 5 tipuri ecologice principale: specii strâns legate de apă, strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani unele antide), specii de stufării, (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de ţărmuri (stârci, lopătari, ţigănuşi, unele antide), specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată continuate cu stufării (ralide), specii de ţărmuri marine (unele laride). Dintre aceste păsări unele apar frecvent în diferiţi biotopi. Speciile accesorii sunt cele care se integrează secundar în avifauna acvatică, devenind din ce în ce mai numeroase, pe măsura transformării ecosistemelor acvatice. În pădurile Letea şi Caraorman cuibăresc 64 de specii tipice avifaunei nemorale, silvii, mierle, cintezoi, măcăleandrul, gaia brună, acvila pitică, vulturul pescar, piţigoi. Fazanul a fost colonizat aici, dezvoltându-se rapid. În pajiştile de stepă nisipoasă pot fi întâlnite potârnichea, prepeliţa, ciocârlia, pasărea ogorului (Burchinus colchocus). Pe lângă gospodăriile localnicilor din deltă sunt frecvent întâlnite coloniile de cuibărit ale guguştiucului, vrabiei de casă, rândunicii, berzei, lăstunului.

Culorile mişcătoare cu pene se ciorovăiesc pe un spaţiu mic pentru cuibărit. Atracţia Deltei - aceste cuiburi cu ouă sau pui şi numărul mare de păsări gata oricând să-şi apere cuibul. Zgomotul infernal, atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de păsări care îşi hrănesc puii, transformă coloniile de păsări într-un rai al oricărui iubitor de natură. În Deltă sunt mai multe tipuri de colonii. Deosebită este colonia de pelicani cu regim de protecţie din zona Roşca Buhaiova, fiind cea mai mare din Europa şi constituind un exemplu de colonie mixtă.

Fraţii Sintenis au descoperit prima colonie de pelicani, în anul 1874, pe lacul Cuibeda. Considerată o pasăre dăunătoare, în anul 1926 au fost incendiate aceste colonii, numărul lor reducându-se simţitor. Pelicanii sunt păsări arhaice, rămase din era terţiară şi sunt strict protejaţi în Europa prin legea cinegetică, fiind declaraţi monumente ale naturii din anul 1955, aflându-se sub protecţia Convenţiei de la Berna - privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale. Pelicanul comun şi pelicanul creţ sunt păsări migratoare. Aceştia trăiesc pe plaur, iar puii pelicanului creţ sunt plumburii. Plaurul se desprinde de fundul bălţilor, transformându-se în insule plutitoare şi datorită curenţilor se deplasează pe suprafaţa apei. Vegetaţia plaurului este diferită de restul stufăriilor, oferind condiţii deosebite pentru cuibăritul coloniilor de pelicani. Accesul în zona acestor colonii se face cu autorizaţii speciale. Pe lângă pelicani mai sunt declarate monumente ale naturii egreta mare, egreta mică, califul roşu, vulturul codalb. Sunt în atenţie pentru a fi declarate monumente ale naturii, cocorul, şoimul dunărean şi pasărea ogorului.


Violeta Craiu


 

ATELIER

ANCORA

Să fii o ancoră,

Dar nu pe fundul mării,

Că nu se ştie, într-o zi,

Care nebun te va găsi

Şi te va scoate la lumină

Zicând:

- Ce straşnică rugină!



FINAL

Final de mai, inflorescenţe homosexuale,

La Bucureşti va fi Gay fest,

Jandarmi, un singular protest,

Incertitudini atitudinale.



Pentru o zi, Micul Paris

Devine biblia Sodomă,

Psihopatie autohtonă,

Când însuşi Dumnezeu e contrazis.



Surâzător, azi, răsfăţatul legii,

Îşi plimbă coarnele Satan.

Îl sprijină atent colegii



Să defileze pe ecran.

La Argeş, se frământă regii

Minoritari în subteran.



MUSEUM. TECUCI

Întreaga ta înfăţişare,

Perfect declinul economic

Îl etalează anatomic,

Fără soluţii viitoare.



Câteva pietre funerare

Şi cruci vreo câteva,

O amforă grena,

Debusolantă adunare.



Zid scorojit, concav,

Museum, veche strălucire...

Glasul intrusului gângav



Răsună a dezmoştenire

Luându-ţi , cu un aer grav,

Până şi dreptul la cinstire.


Aurel Scarlat (Buceşti - Galaţi)


 

ATITUDINI

MĂRUL CONCORDIEI DIN PĂRUL DISCORDIEI

Lăsa-ţi-o la naiba de guvernare, a exclamat de curând, agasat de nişte ziariste tinere, experimentatul politician Ion Iliescu.

A avut dreptate! Există şi alte lucruri mult mai importante decât guvernarea; de exemplu, viaţa liniştită a fiecăruia dintre noi, sănătatea, vara cu frumuseţile ei, care însă e pe ducă etc. Evident, dacă guvernul de largă coaliţie merge în pas de melc în direcţia asanării crizei, de nu ne-am gândi mai bine la altceva ?

Acum politicienii folosesc criza financiară ca pe o justificare obiectivă, de parcă nu ar putea să îi vină nimeni de hac, ci trebuie să o suportăm să îşi facă mendrele şi poate că va pleca de la sine, atunci când va dori ea.

Dar criza economică este folosită şi ca perdea de fum...

Noi, cei mulţi şi subţiri la buzunar să fim atenţi la criză, să o lăsăm să ne devoreze finanţele, iar ei, cei puţini şi sătui, să facă în continuare fel de fel de afaceri, în conflict de interese sau nu, să tragă tunuri imobiliare, să cheltuiască banul public în mod discreţionar etc. Criza este bună pentru a justifica restructurări de personal, şomaj, pentru a băga spaima în bugetari, ea justifică nepriceperea din administraţie, lipsa de viziune, lipsa de proiect.

Criza e un orizont ce trebuie depăşit, dar combatanţii nu ştiu de unde să înceapă, nici nu ştiu unde este linia frontului, dar nici vorbă de a-i restructura şi pe politicieni de ex., sau aparatul lor birocratic.

Când se vor introduce criterii de eficienţă şi în munca politicienilor, a partidelor? Fiindcă în douăzeci de ani nu au arătat vreo pricepere deosebită, nici vreun progres economic şi a început să bată la ochi.

Criza este foarte bună şi pentru campania electorală care urmează, ea se potriveşte de minune cu o campanie electorală. Criza este ea însăşi o campanie electorală, criza alege şi este aleasă, criza este tiranică, dar este şi democratică, criza este pentru cei mulţi, pe cei puţini îi ocoleşte, criza este în România la ea acasă; criza în România a început acum douăzeci de ani, nu anul acesta. Când au lansat americanii prezenta criză, România era serios crizată. Noi am reacţionat acum la noua criză, fiindcă aşa suntem noi, înghiţim pe nemestecate tot ce trimite Occidentul. Numai că Occidentul va ieşi repede din criză, noi nu!

Noi ne vom continua criza, o vom dezvolta, o vom încălzi la sân, vom fi dezbinaţi din cauza pluripartitismului, politicienii vor face clăbuci la gură şi noi, cei de pe margine, ne vom gândi cu tristeţe la cât de neputincios este statul, nu statul român, ci aparatul de stat, în general, în istoria omenirii. Vai ce fatalitate! Ce s-a ales de republica ateniană, ce s-a ales de democraţia grecilor antici şi de republica Romei Antice.

Mircea Eliade a spus: Românii sunt poporul care cheltuieşte cea mai multă energie în politică! Această decizie, se pare, a stat la baza renunţării sale de mai călca vreodată pe pământ românesc.

Înarmaţi-vă cu răbdare şi stoicism! În Romania, land of choise va fi criză mereu!


George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii