ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 69 (Noiembrie 2014)

EDITORIAL
PRICOPIE DE LA ÎNVĂŢĂMÂNT
Îmi făcusem un obicei ca de fiecare dată când s-a produs schimbarea ministrului Învăţământului să pot creiona un mic portret. Remus Pricopie, PSD-ul de serviciu pe scaunul mai sus amintit, nu are cum să scape. Ideea e că din perspectivă politică acest minister, alături de cel al Sănătăţii, sunt clar cele mai prăpăstioase, iar cei ce se încumetă a le conduce, nu numai că îşi asumă răspunderea politică, dar şi protestul sindical şi al întregii bresle pe care o reprezintă. Hai să rectific aici un pic, „o parte a breslei” e mai potrivită pentru că printre medici, asistente, profesori şi educatori sunt destui membri ai partidului pontist.
Sătui de reforme, de minciuni şi promisiuni, sindicaliştii şi nu numai au deschis calea protestelor de fiecare dată când s-a ivit ocazia, însă 2014 a fost un an liniştit din perspectiva mişcărilor de stradă, a grevelor spontane, organizate etc. Să fie ministul Pricopie unul altfel? Da’ de unde! Înainte, adică pe timpurile andronesciene, sau cum le mai numea presa abramburistice, cu referire clară la d-na Ecaterina Andronescu, cele două compartimente educaţie şi cercetare erau comasate.
Recent – probabil pentru a atrage mai mulţi bani de la Guvern – s-a ajuns la formula ca cele două scaune ministeriale să fie independent gestionate. Cei doi oameni unşi miniştri sunt „crescuţi” şi „educaţi” în spirit tovărăşesc de d-na Andronescu, care îi foloseşte asemenea unei telecomenzi întru continuarea ideilor sale. D-na mai sus amintită nu a mai putut candida la şefia niciunui minister din cauza conflictului pe care îl are cu Agenţia Naţională de Integritate, care o acuză de faptul că în timpul mandatelor sale ocupa şi funcţia de rector la Politehnica din capitală, lucru care se va lăsa cu o condamnare, asta dacă nu mai luăm în calcul şi noul dosar în care se pare că este implicată până-n gât, cel cu licenţele de calculator. Am spus-o şi am s-o repet: de ce îi trebuia şcolii româneşti licenţe de Windows atât timp cât în întreaga lume există cele OpenOffice, adică cel puţin la fel de bune şi GRATIS pe deasupra? În fine, să revenim la oile noastre, era să zic la lupii noştri, dar ministrul Pricopie, cel puţin la zoologie stă cam prost, ca să nu mai vorbim de istorie. Pentru el întemeietorii Romei au fost alăptaţi de o vulpe, probabil cea din povestea cu ursul, ori din cea cu corbul, în fine, amănuntul a fost frumos exploatat de televiziunile româneşti, care l-au parodiat bine de tot pe Remus al Învăţământului.
Şi cum aşchia nu putea să sară departe de trunchi, ce putea să spună Pricopie în ultima sa intervenţie, adică pe 22 octombrie, la o reuniune cu profesorii din Braşov: că doreşte modificarea Legii 1/2011, cunoscută şi ca Legea Educaţiei, pe care o consideră dificilă. Şi mai spune tovarăşul ministru că după ce se mai sedimentează un pic spiritele în Parlament, după alegerile prezidenţiale din noiembrie, adică prin ianuarie 2015, ar vrea să înceapă ciocănitul la lege, însă – şi insistă aici – fără a perturba elevii, cadrele didactice şi părinţii. Acest lucru este imposibil, nene Pricopie. Orice schimbare survenită în timpul anului şcolar, nu are cum să nu-i afecteze.
Nu e nicio mirare în faptul că se doreşte – pentru a mia oară – modificarea legislativă a cadrului de organizare şi funcţionare din sistem şi este deja o obişnuinţă ca orice ministru ce poposeşte în această funcţie să se repete precum o bandă de magnetofon. Nu a contat partidul, nu a contat nimic; toţi cei care s-au perindat pe acest scaun au avut darul de a spune acelaşi lucru.
Un alt element fierbinte se referă la faptul că anul acesta, deschiderea anului şcolar pentru elevii din clasa I şi a II-a nu s-a soldat şi cu ridicarea manualelor din clase de către tinerii învăţăcei. Scandalul dintre editorii cu aviz CNCS şi însuşi ministerul care dă acest titlu – despre care am să scriu, pentru că mi se pare o discriminare flagrantă şi un amestec în activitatea editorială de către Ministerul Educaţiei – s-a ivit zâzania, aşa cum era lesne de anticipat. Contestaţiile şi discuţiile în contradictoriu fac şi până în prezent copiii să nu se bucure încă de respectivele manuale. Ba unde mai pui că se vor şi digitale. Într-o Românie a sărăciei, acolo unde corpurile de şcoală stau dărăpănate în multe din localităţi, iar problema este pasată când către Centru, când spre autorităţile locale, acolo unde profesorii şi elevii sunt nevoiţi să răzbată chiar pe jos distanţe considerabile, acolo unde frigul e la el acasă, pentru că lipsa unei coordonări riguroase, cumulată cu lipsa de răspunde fac ca elevii şi profesorii să tremure efectiv în timpul orelor de curs, vine un ministru măiastru, ce doreşte un alt scandal, unul electronic de data aceasta. El crede că numai în Bucureşti sunt şcoli, ori în municipiile reşedinţă de judeţ. Nu-mi aduc aminte să fi văzut un ministru postdecembrist care să caute cartea şi destinatarii ei prin cătunurile ţării. Cu siguranţă că şi-ar fi dat seama că diferenţa dintre urban şi rural este încă evidentă, că elevii de la sate, în special din zonele defavorizate social ale ţării au parte de o cu totul şi cu totul altă educaţie.
Cum oare să spui public că doreşti tablete în şcolile româneşti când acestea sunt dispozitive pur personale? Vrei, tovarăşe ministru, să spui că toţi elevii or să beneficieze de aşa ceva? Care să fie scopul, că nu există o asemenea „performanţă” nicăieri în Europa! Ori cauţi şi dumneata un nou „bum” în materie de afaceri cu statul, asta după proaspătul scandal – care sigur se va lăsa cu condamnări – vizavi de licenţele cu softul de operare? Posibil, pentru că, să fim serioşi, dacă o să ai impresia că toată lumea o să guste chestia asta, o să devii de-a dreptul ridicol. Păi şi profesorilor ce urmează să le mai dai? Tot o pomană eloctorală, aşa cum sunt cei aproximativ 150 euro promişi? Crezi că a ajuns şcoala românească la această performanţă, să se studieze în clase la tablete? Cred că filmele copilăriei ori zbârnâirea ideilor novatoare suflate subtil de „softista” Andronescu, or să-ţi cam încurce iţele. Nu de alta, dar rezultatele la Bacalaureatul din vara aceasta au fost, fără exagerare, de râsul curcilor. Într-o ţară civilizată te-ai fi ales şi dumneata cu o tabletă, dar în cap, din partea, fie a părinţilor, fie a colegilor de la Guvern.
Ministrul-tabletă visează frumos, dar ce este de condamnat e faptul că pe acolo pe unde vorbeşte întâlneşte mulţi aplaudaci şi astfel iseţului îi cresc corniţe. Vorbeşte şi de banii europeni, înfipţi prin nu ştiu ce proiecte, fără însă a aminti că sunt – şi o spun cu toată deschiderea – o mulţume de profesori care nici măcar nu ştiu a utiliza cum se cuvine computerul, iar atunci când se dovedesc apţi pentru o nu ştiu ce specializare, o fac doar de dragul unei diplome, a unui atestat, necesare la rându-i, pentru amărâta fişă de autoevaluare.
Ştii bine, nene Pricopie, vorba lui Iohannis, că profesorii sunt ghinionişti, dar dacă e să o zicem până la capăt, fac rectificarea cuvenită şi insist că „unii”, adică doar aceea care nu s-au lăsat schimonosiţi de cutuma idioţeniei şi prostiei prin „îmbogăţirea abilităţilor digitale” şi nici nu au devenit purtători ai carnetelor de partid. Sunt „ghinionişti” nu pentru că nu promovează copy/paste, ci cerneala şi stiloul, „ghinionişti” şi pentru că scriu pe tablă cu creta, nu cu stilusul pe toutchscreen, acolo pe unde până şi curentul electric este considerat musafir, prin satele acelea româneşti, uite de timp şi mai ales, de autorităţile internetiste. Şi dacă tot vorbirăm de manualele astea digitale, explică-te un pic, de ce toate cele de „Comunicare în Limba Română” încep cu „Deşteaptă-te române”? E vreun apropo subtil la adresa tinerei generaţii, prea „adormite” de emanaţiile de pe Cartoon Network, sau ai şi mata un fix, precum televiziunea publică, dimineaţa pe la ora 7?
Remus Pricopie este bun. Numele său nu are legătură cu niciun dosar de corupţie aflat pe planul de lucru al „buldozerului D.N.A.”, aşa cum plastic, dar cât se poate de elocvent s-a exprimat de curând, încă preşedintele Băsescu. Remus Pricopie nu are colesterolul şpăgilor şi nici nu transpiră atunci când nas în nas cu presa. Păi ce să-l întrebe, că oricum nu-l cunoaşte nimeni. Remus Pricopie este însă un vizionar. Prin luminoasele sale îndrumări, tinerele vlăstare ale patriei, alături de cadrele didactice, cu carnet roşu de partid, vor urma destinul implacabil digitalizat, pe care cu atât de mult profesionalism şi având intelectual actualul ministru îl oferă. Dar presa ce visează? Iată un titlu din România Liberă: „Educația în vremea lui Ponta: Copiii nu primesc manuale, părinţii sunt puşi să le cumpere”. Nu, nu e ficţiune şi nici secvenţe din alt mandat, nene tehnocrat. E de pe vremea matale, adică de acum, proaspăt, cum se zice. Şi în timp ce părinţii plătesc pentru ca tu să ai învăţământ gratuit garantat prin Constituţie ţi s-a mai copt şi ideea cu a treia sesiune pentru examenul de Bacalaureat. Mai bine dă-le o testare colegilor tăi din Guvern la ce materie vrei, la alegere, Limba şi Literatura Română, Istorie, Geografie etc şi ai să rămâi blocat de câte sesiuni va trebui să fabrici ca să-i treci clasa. Ei, stai liniştit, era o glumă, ca să ajungi demnitar în România nici măcar nu trebuie să ştii limba română, aviz colegilor tăi de la minorităţile „.hu”, dar şi valahilor cu ceafă lată şi conturi prin insule.
Tovarăşe ministru, sper că amintirile cravatei roşii cu tricolor, de pe vremea când ai fost pionier şi versurile: „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii/Vom face ce-am văzut cândva/Toate visele-ndrăzneţe/În fapte le vom preschimba…”, te vor călăuzi în cel mai pitoresc mod cu putinţă, de aşa natură ca milioanele de elevi, părinţi şi nu în ultimul rând, profesori, să aibă ce povesti peste ani, decenii chiar. Şi prima, dar prima referire la modificarea Legii Educaţiei să se refere la faptul că plagiatul, de orice natură, să fie aspru condamnat. Şi primul pe care tr rog să-l tragi la răspunde, să fie chiar cel care te-a cocoţat în scaunul acesta pe care – tot cu maximă sinceritate îţi spun – nu-l meriţi, fie şi din faptul că provii din cel mai penal partid şi guvern din câte a avut ţara asta de 25 de ani încoace.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
POVEŞTILE PENTRU COPII ALE DOAMNEI CARMEN MACOVEI
Doamnă Macovei, sunteţi cunoscută ca autoare de literatură pentru copii. Ce ne-aţi putea spune despre dumneavoastră?
De formaţie sunt inginer. Am terminat Facultatea de Tehnologie a Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici, în cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, în 1989. Fac parte din ultima serie de absolvenţi cu repartiţie guvernamentală, ultima serie de ingineri pregătiţi pentru a face ceva în lumea asta şi a căror aripi au fost frânte, ulterior, pentru că s-au închis multe fabrici pentru care noi eram formaţi. Când am revenit în Brăila, în 1990, am lucrat în învăţământ timp de 5 ani, mi-am dat definitivatul după care m-am reorientat profesional şi am obţinut o diplomă de master în ştiinţe administrative, specializându-mă pe achiziţii publice. Sunt expert în achizii publice şi fac parte din Asociaţia Specialiştilor în Achiziţii Publice din Romania. Pentru că structura mea este umanistă, am urmat şi Facultatea de Psihologie şi am specializare în psihoterapie.
Cum s-a născut dorinţa de a scrie literatură pentru copii?
Mai într-o joacă. Băiatul prietenilor mei era în clasa a treia şi stătea mult pe calculator. Era bun la matematică dar la literatură mai puţin. Motiv pentru care eu i-am propus un concurs: el să scrie o poveste şi eu una pentru el. Doream să-l stimulez să-şi dedice timpul şi literaturii, îmbinând utilul cu plăcutul. Şi astfel a apărut Aventurile lui Pufuleţ. Aventurile lui Pufuleţ a călătorit printre prieteni iar unii părinţii m-au bodogănit că le plăcea copiilor Pufuleţ şi trebuiau să le citească tot în fiecare seară.
În 2001 Editura Edmunt l-a care am rămas constantă, m-a încurajat, mi-a cerut tot ce am scris până atunci şi aşa a apărut prima carte Poveşti pentru copii şi nu numai. Ulterior, poveştile au venit, aşa, când şi când...
Spuneţi-ne despre activitatea scriitoricească.
Preocuparea de a scrie poveşti pentru copii a apărut mai serios în 2001, an în care am şi publicat prima carte, Poveşti pentru copii şi nu numai. De ce nu numai, pentru că eu scriu dar îi las pe părinţii sau bunicii sau fratele mai mare, ca printre rânduri, să se gândească la anumite lucruri. Nu vreau ca povestea să fi e o plictiseală pentru el, din contră, să fie ceva care să-l ajute pe părinte să dezvolte curiozitatea copilului prin discuţii. Sunt lăsate anumite lucruri pentru imaginaţia fiecăruia. Trasez eventual drumul lăsând ca amănuntele şi detaliile să şi le închipuie fiecare.
În anul 2002 apare Taina castelului îngheţat. Urmează în 2003 Crăiasa Dunării. M-aşi opri asupra acestei cărţi pentru că este o legendă în această poveste. Legenda Dunării, brand-urile Brăilei precum Chira Chiralina şi Terente, decurg într-o poveste cu alte poveşti ale Brăilei, cu ceea ce este specific zonei noastre. M-a preocupat ideea de a revigora Dunărea, de a găsi cheia pentru a păstra planeta şi a ne bucura mai multe generaţii. Am constatat că oamenii sunt puţin egoişti, vor ca ei să aibă şi numai ei, nu se gândesc că şi copii copiilor lor ar trebui să beneficieze de aceeaşi frumuseţe a Dunării, a pădurilor, a tot ce ne înconjoară. Şi spun în Crăiasa Dunării să întoarcem acest mecanism greşit al omenirii şi să readucem viaţa frumoasă pe pământ. În 2004 Crăiasa Dunării apare în ediţie bilingvă.
Spiriduşul de la paralela 45 apare în 2005, în ediţie bilingvă.
Nic cel mic, publicată în 2005, este o poveste de Crăciun şi Sfântul Nicolae, o împletire a celor două evenimente.
În 2008 public Tolba cu poveşti din care vă sugerez să citiţi Planeta albă şi planeta verde. Tolba cu poveşti este o colecţie revizuită a poveştilor anterioare la care se adaugă alte poveşti noi.
În 2009 apare Fulg de nea şi în 2010 Lăcrămioara.
Poveştile mele sunt scurte. De ce scriu poveşti scurte?... deoarece copii din ziua de azi nu mai au timp să citească, sunt captivaţi de jocuri pe internet, de televizor, nu mai au răbdarea necesară să citească o poveste. Chiar la cititorii mei observ că, aşa scurte cum sunt, ele necesită pentru ei un timp, nu iau povestea să o citească toată odată, citesc câteva pagini azi, câteva pagini mâine. Cititul a devenit o problemă mai delicată pentru noua generaţie.
În unele cărţi  şi mă refer la Fulg de nea şi Lăcrămioara, ilustraţia este asigurată de desene realizate de copii şi tineri de la Organizaţia TREBUIE Brăila. Având în vedere că organizaţia acordă sprijin social, cum s-a născut această îmbinare între literatură şi protecţie socială?
Cu Asociaţia TREBUIE sunt de mai mulţi ani în cotact. Am făcut şi fac încă voluntariat ca psihoterapeut pentru părinţii a căror copii au dizabilităţi. Cunoscându-i mai îndeaproape pe aceşti copii mi-am dat seama că ştiu să se bucure de viaţă mai bine decât noi.
Întotdeauna când am scris o poveste am avut o problemă legată de persoana care să redea desenul. A desena pentru copii e o problemă mai delicată, trebuie să găseşti chipurile potrivite, culorile, expresia feţelor. Desenul trebuie să redea şi textul, să bucure şi ochiul. Cunoscând copii de la TREBUIE le-am dat poveştile şi i-am lăsat singuri să deseneze. Am avut o surpriză plăcută că au redat textul în trei variante, iar desenele erau pline de optimism, de viaţă. Ceea ce transmit desenele lor este poate naivitate, ar spune unii artişti plastici, dar în naivitatea lor e atâta puritate, sinceritate şi lumină sufletească!
Cum aţi vedea un adult care nu a citit în viaţa lui o carte pentru copii?
Îmi place să cred că în fiecare este un copil care a avut nevoie de o poveste şi a avut nevoie să i se citească o poveste.  De ce avem nevoie de poveşti? Pentru că am cam pierdut şirul valorilor. Mesajul din cărţile mele este orientat către tot ceea ce este bun şi frumos în noi, către ceea ce trebuie să scoatem din fiecare şi nu să  le afundăm, aşa cum se întâmplă acum. Azi se merge pe o mare superficialitate şi pe lucruri pragmatice dar, de fapt, sufletul e cel care trebuie înnobilat.
Un om care nu a citit o poveste... cred că este ca un copac care nu are suficiente ramuri.
Care este cartea cea mai dragă dumneavoastră şi de ce?
Toate îmi sunt preferate, fiecare are farmecul ei. N-aş putea să spun că îmi place mai mult una sau alta. E adevărat că recomand Crăiasa Dunării nu numai pentru că vorbesc acolo despre legenda Dunării şi a Brăilei dar mi-ar place să o văd pusă în scenă. Vizualizarea acesteia ar fi mult mai rapidă pentru copii şi impactul ar fi mult mai puternic, dar nu am găsit doritori care să scrie scenariul după poveste.
Care sunt planurile de viitor în sfera creaţiilor literare? Lucraţi acum la o nouă carte?
Da, bineînţeles că pregătesc.
Ca planuri de viitor... îmi place să las lucrurile să curgă de la sine în sensul că mai aduc modificări la o poveste aşternută pe hârtie, dar nu umblu foarte mult în prima idee. Le las să vină cursiv, nu planific să scriu un număr de pagini pe zi... e în funcţie de comunicare, de personaje, de idei.
E adevărat că mă preocupă ideea de a scrie o carte pentru copii mai mari, pentru adolescenţi. Am remarcat o problemă la adolescenţii de acum, sunt mai dezorientaţi, au probleme de multe feluri, tentaţiile sunt foarte mari şi au cam pierdut orientarea dată de motivaţie. Aşi vrea să scriu ceva pentru ei.
În încheiere, ce aţi transmite cititorilor Revistei ZEIT?
Aşi sugera să nu fie ocolite cărţile pentru copii şi să nu ne raportăm numai la Fraţii Grimm, la Haryy Potter. Să căutăm şi alt gen de carte pentru copii, cea scrisă recent, pentru că are un farmec aparte. Desigur, îi avem pe scriitorii noştri, români, care scriu foarte frumos. Pe Ispirescu nu am mai auzit de mult pe cineva să-l promoveze sau pe Creangă sau pe Slavici. Avem povestitorii noştri, basmele noastre.
E o invitaţie la copilărie.

a consemnat, Elisaveta Drăghici

 

CARTILE ZEIT
ŞCOALA NONVIOLENŢEI. ÎNDRUMAR DE ACTIVITĂŢI ŞCOLARE ŞI EXTRAŞCOLARE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ABILITĂŢILOR DE VIAŢĂ ALE ELEVILOR, DE ELENA MATETOVICI, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010
Viaţa şcolară, cu toate eforturile care se fac prin educaţie, nu poate fi ferită de violenţă - fenomen viral, împotriva căruia este imperios necesar să acţionăm cu tact, cu înţelegere şi cu metodă, conştientizând complexitatea lui şi faptul că nu este un atribut şcolar, ci din păcate unul caracteristic fiinţei umane, în general. În şcoală apar frecvente cazuri de hărţuire, violenţă verbală şi violenţă fizică în rândul elevilor, care sunt din ce în ce mai greu de contracarat cu instrumentele şi metodele clasice utilizate în orice şcoală de-a lungul timpului până în prezent.
Temele suplimentare despre violenţă din cadrul orelor de dirigenţie, consilierea psihopedagogică individuală, şedinţele şi lectoratele cu părinţii, discuţiile cu invitaţi de la poliţie, acţiunile coercitive de genul mustrărilor, avertismentelor, amenzile, notele scăzute la purtare, eliminările, exmatriculările, transferul disciplinar, scoaterea în faţa clasei/careului, gazeta Aşa Da, aşa NU şi altele par a nu da roadele scontate iar profesorul şi şcoala rămân dezarmaţi în faţa fenomenului, plasându-se deseori în situaţii dificile, marcate de desuetitudine şi ineficienţă. Mulţi dintre noi, profesori, părinţi, elevi ne declarăm învinşi în faţa acestui fenomen şi perpetuăm nişte practici pseudoeducative care au rolul doar de a crea o falsă imagine a reuşitei în remedierea unor situaţii: elevii îşi cer scuze în faţa colegilor, profesorilor, se pun absenţe, se scad notele la purtare…şi suntem mulţumiţi că lucrurile s-au rezolvat… mergem liniştiţi acasă cu impresia că am făcut până la urmă tot ce depindea de noi. Instituţiile responsabile pentru reglementarea comportamentelor violente în societate şi comunitate: Şcoala, Poliţia, Primăria, Biserica, ONG-uri, asociaţii, centre specializate în domeniu au derulat în ultimii ani o multitudine de activităţi tip campanii de combatere a violenţei. Caracterul formal, lipsa motivării depline a celor implicaţi, perioadele prea scurte de derulare, lipsa unei legislaii care să vină în întâmpinarea acestor acţiuni, nefinalizarea cu rezultate măsurabile sau lipsa sustenabilităţii unor proiecte sunt câteva din motivele ineficienţei demersurilor instituţiilor mai sus amintite.
În final, motivul insuccesului pare a fi tocmai lipsa unei abordări inovative, faptul că de fiecare dată se repetă acţiuni şi folosirea aceloraşi mijloace învechite în timp ce societatea s-a transformat fundamental, populaţia şcolară de azi nu mai reacţionează la aceleaşi metode şi nu mai este motivată aşa cum se întâmpla în trecut. Schimbările de atitudine şi comportament, de apreciere a valorilor sociale se produc rapid şi sunt semnificative şi noi toţi trebuie să învăţăm să facem faţă acestor provocări.
Nevoia de a găsi un model viabil, un ghid al bunelor practici în acest domeniu m-a determinat să caut în cataloagele cursurilor, seminariilor, workshop-urilor internaţionale tematica adecvată temei de faţă. Am găsit şi am depus o aplicaţie pentru seminarul Reacţii la violenţa din viaţa de zi cu zi în societăţile democratice (organizat de British Council, în cadrul programului Consiliului Europei – Pestalozzi) care a avut loc între 1-5 decembrie 2008, la Londra.
Pe parcursul acestui seminar am audiat specialişti din domeniul educaţiei, psihologi, sociologi, poliţişti, pastori care au acest interes comun, de a lucra împreună în elaborarea, coordonarea şi perfecţionarea unor programe care să prevină violenţa şcolară.
Informaţii, idei, resurse prezentate în acest seminar au fost folosite ca punct de plecare în proiectul pe care l-am iniţiat în Şcoala nr. 22 din Brăila, în care pe parcursul unui semestru, pentru două clase a V-a, s-a derulat un program intens de activităţi inedite la care au contribuit pe lângă elevii claselor – diriginţii, profesorii mediatori, elevii mediatori, toţi profesorii Consiliilor claselor, consilierii psihopedagogici, specialişti psihologi din cadrul Poliţiei şi nu în ultimul rând părinţi şi bunici.
Proiectul numit Şcoala nonviolenţei s-a bucurat de un real interes din partea tuturor participanţilor şi a avut ca rezultat unanim acceptat şi verificat atenuarea comportamentelor violente în cele două grupuri de elevi. Eficienţa pachetului de activităţi derulate în cadrul acestui proiect a determinat profesorii diriginţi din Şcoala nr. 22, Brăila şi din Grupul Şcolar Industrial Anghel Saligny să îl solicite şi pentru anul şcolar 2009-2010.
Am convingerea ca acei profesori diriginţi care vor încerca aplicarea acestui pachet de activităţi – în întregime sau parţial, adaptat, transformat sau nu, vor savura bucuria şi interesul copiilor implicaţi dar şi a celorlalţi participanţi. Cum orice lucru este perfectibil, ideile de modificare sau amplificare, venite de la cei care vor testa acest program, ar putea să fie postate şi analizate pe un forum sau într-un grup de discuţii special creat.
Elena Matetovici (Brăila)

  

REVERENTE CRITICE...
N. N. NEGULESCU ŞI OGLINDA MISTERELOR
Pasionat de metafizică şi filosofia religiei, poetul N. N. Negulescu tratează în cartea Oglinda misterelor (Editura Betta, Bucureşti, 2014) problema fascinantă dar extrem de dificilă  a logos-ului religios. Poeziile sunt traduse în italiană de Luca Cioplla  iar prefata, postfaţa şi textul pe coperta IV aparţin Elenei Petrescu. Versiunea poetică în limba germană este întocmită de Astrid Tatar, supervizată de Christa Muller ce realizează şi traducerea pentru prefaţă şi postfată, iar traducerea pentru textul de pe coperta IV este făcută de Clothilde Capet. Este inspirată coperta suprarealistă a volumului ce aparţine lui Cezar Augustin Negulescu şi Alexandru Petrea. Prefaţa este semnată de Adrian Botez, iar postfaţa este scrisă de Eliza Roha. În prefaţa intitulată Antologia iniţiatului optimist, Adrian Botez, scrie despre portretul unui poet pasionat de eternul şi fascinantul miraj religios: ,, Avem în față poemele unui inițiat, care poartă numele de NICOLAE N. NEGULESCU – poeme strânse într-un florilegiu cu adevărat regal -  antologia de față” (p. 5). Poetul mărturiseşte că scrie pentru că este devorat de dorul de eternitate, iar inspiraţia îi vine de la dragostea pentru Dumenzeu.
,,De ce scriu? Din dorul de Eternitate şi tot zidesc din cuvinte o Biserică, la altarul căreia, Îl Slăvesc pe Dumnezeul meu” (Adrian Botez, ,,Interviu cu N. Negulescu”, în CONTRATAC, Anul XIII, nr. 29, noiembrie 2012). 
La rândul ei, Eliza, autorul postfeţei, arată că a citit şi a meditat  la tema metafizică a acestui volum: ,,Am citit şi recitit ANTOLOGIA metafizicianului rafinat N.N.Negulescu, pentru a ne intra în suflet şi în minte”  (p. 297) deoarece versurille se constituie a fi învăluite în aur.
,,Fiecare poemă este o picătură de aur topit, o picătură de diamante scânteietor, o picătură de lumină stelară, o picătură de mister nocturn, alai nuntesc ce ne-a deschis, ca oricărui cititor, porțile Universului în care hohotesc, dansează şi sărbătoresc miliardele de vise ale celor care au fost, sunt şi vor fi, prinzându-şi mâinile într-o horă a nesfârşirii, astfel că starea pe care o încercăm este inexprimabilă” (p. 297)
Lucrarea are trei parți cu titluri sugestive, adevărate metafore: I. HEPTAGRAMA ÎNSTELĂRII; II. CRUCEA SHEPIROTHICĂ; III. ZBORUL ÎNFLĂCĂRAT.
Prima parte, HEPTAGRAMA ÎNSTELĂRII, vorbeşte despre teme mereu actuale precum început, sărăcie, veşnicie, viitor, curgerea timpului, suflet, iubire sau cunoaştere.
În poezia care deschide volumul intitulată TEMELIE A PUTERII ÎNCEPUTURILOR, poetul este într-o dilemă existenţială şi se întreabă ce este el în viaţa timpului şi raportat la temelia puterii începutului.
,,Mă întreabă cugetătorii: “ce eşti tu în viața timpului?”/ Eu caut în mine/ tăcându-mi tăcerea/ naşterii dintr-înşii. (…) Marii Ierarhii/ îmi devin sferă a sunetului, / îmi devin sferă a culorilor,/ îmi devin temelie/ a puterii începuturilor” (p. 63)
În vremea consumistă actuală omul a devenit o marfă şi mulţi cred că bogăţia aduce fericire. Pornind de la constituţia fericirii din Predica de pe Munte (Matei 5, 1-48), poetul vorbeşte despre ,,imperiul bogatei sărăcii” (p. 66) care i-a dăruit cunoaşterea transcendentă: ,,necuprinderea;/ lumina în care se înrourează planetele,/ matca lumii pământene/ unde se topesc/ mările viului” (p. 66).
Contemplarea veşniciei divine îl călăuzeşte pe poet spre stele: ,,Un cuib de stele/ era fruntea/ sub care visam/ din vremi bătrâne/ la viața zeilor” (p. 78).
Într-o lume care se mişcă accelerat spre un viitor neprevăzut, este firească aplecarea poetului spre o lumea de mâine. Totuşi  durerea lumii nu poate fi alinată aici pe pământ, iar atunci poetul sensibil apealeză la zborul purificator: "Vedeți voi/ fii ai firii: / trebuie să zbor/ cu aripi de linişti/ deasupra durerilor pământului” (p.81).
Poetul este conştient că nu poate opri curgerea inevitabilă a timplui, iar atunci face o meditaţie metafizică pe această temă extrem de dramatică pentru viaţa umană: ,,Am timpul hrănit din carnea zăpezii/ cu picioarele lui de lumini/ ce-au aurit pământul./ El are fiice nopți/ el are fiice zile,/ încărcate de linişti/ încărcate de tristeți” (p. 84). Bieneînţeles că într-o meditaţie fizică nu putea lipsi dialogul cu sufletul, cu care poetul vorbeşte despre lacrimi şi tristeţe: ,,Spune-mi: ce îmi bate-n/ cuie/ lacrima pe unde/ suie/ inelele bradului” (p. 93).
Într-o antologie de poezie nu putea lipsi tema iubirii care trancende fiinţa umană, este vorba bineînţeles de dragostea divină: ,,Eu iubesc/ piramida fântânii/ sunetului/ prin care ne reflectă / Dumnezeu” (p. 102).
Pentru a avea acces la ispiraţie poetul are nevoie de logosul divin, iar atunci el caută cunoaşterea aflată ,,Templul/ măreției cuvintelor/ înafara timpului/ înafara temeliei/ materiei” (p. 108). Poetul este conştient că doar cunoaşterea divină este infinită: ,,De-aş mai şti că umbra veacului/ pe care merg/ izvorăşte din munții/ arşi în ascuns/ sub zvâcnirile/ de copite/ aruncându-mi înapoi/ urmele” (p. 120).
Partea a doua, CRUCEA SHEPIROTHICĂ, constituie o meditaţie despre filosofia creştină, iar atunci sunt dezbătute teme creştine precum: Dumnezeu Tatăl, creaţia, omul, Cristos, Biblia.            
Dumnezeu tatăl este cel care deschide porţile lumii: ,,Ochii înțelepciunii/ deschid porțile” (p. 147). El este cel care crează lumea din  nimic şi care face din om o culme a creaţiei sale: ,,`Amin, Amin, zic vouă!- copii planetar`/ Dintre marile vieți/ una e/ puntea curcubeului –/ şi vă aduc/ lumina ei nedezvelită “ (p. 147).  
Poetul nu uită că omul creat de Dunezeu este limitat şi că Dumnezeu Creatorul este nelimitat. Aşadar eul uman este limitat, iar atunci poetul înalţă o rugă către Creator: ,, Aripile, mi se fac mâini, Doamne/ după înălțarea visului –/şi zidesc pe ele/ din Focul Globului Imperial/ Biserica Caldeeană,/ şi Biserica Celtică,/ să le oglindesc/ în oglinda splendorii/ Noului Ierusalim” (p. 160).
Asemeni apostolilor din Noul Testament, poetul împărtăşeşte cititorilor vestea cea bună a Evangheliei (euvanghelion= veste bună, din greceşte).  Evanghelia are ca fundament kerigma creştină (kerigma = credinţă, din greceşte), adică: patima, moartea şi învierea lui Cristos pentru izvăvirea de păcat a întregii omeniri. Poetul retrăieşte durerea lui Isus Cristos pe Gologota: ,,Era în genunchii/ stâncilor/ o tânguire/ a meteorilor/ de ni se făcea/ viscol în auz/ pe fața speriată/ a Golgotei” (p. 165). Durerea îndurată de Isus Cristos pe cruce face ca sufletul poetului să fie contopit cu Evanghelia: ,,Unii zic că-mi zugrăvesc/ într-o Evanghelie sufletul;/ alții văd că-mi topesc/ razele viselor/ în cuptorul săpat/ sub pereții lacrimei” (p. 174).
Biblia este o scrisoare adresată de Dumnezeu Creatorul către credincioşii din toate timpurile. Pentru poet Cuvântului lui Dumnezeu este o primăvară care îi înseninează viaţa: ,,De-a dreapta,/ sărutu-mi flămânzit/ aprinde copacii/ pentru un rai primitor/ Doamne,/ este primăvară biblică!/ şi embrionii îngerilor/ luminoşi/ îmi vor sălăşlui inima” (p. 204).
Partea a treia, ZBORUL ÎNFLĂCĂRAT, pledează pentru frumuseţea zborului spiritual contemplate de ochii poetului. Sunt aici tratate teme precum adevăr, transcendenţă, vis, dragoste, lumină, spirtualitate, tristețe, univers, călătorie.
Ochii poetului contemplă lumina transcendentă: ,,Ascultați-mi ochii/ în care trăiesc/ ca o adiere/ desenată de razele/ absolutului din lucruri” (p. 233), iar cititorii sunt chemaţi să facă împreună cu poetul o călătorie spirituală spre izvorul universului: ,,N-ați îndura să vă spun/ mai luminat/ cum trec amintitor/ picături sonore/ prin ecoul ecourilor/ când creşte de dincolo/ de întâia coroană/ aura totului/ izvorând universuri” (p. 233).
Omul caută neîncetat adevărul. Inspirat de Psalmii Tretelor (119-133) rostiţi de credincioşii din Vechiul Testament în pelerinaj la Templul de la Ierusalim, poetul ,,trezit în adevăr” (p. 239) priveşte spre cerul lui Dumnezeu, deţinătorul Adevărului Suprem: ,, Mă uit la mine/ prin Luna/ dintre sprâncene/ care face-n Ceruri/ semne... / Ah, cum ne mai/ oglindim/ ea în eu şi-n noi/ sublime” (p. 239).
Poetul domiciliat în ,,casa poemului” (p. 245), ascultă cântecul serafic ,,fecioarei pasăre” (p. 245), iar apoi scrie despre visul focului  dragostei eterne: ,,Mută-mi casa poemului/ în Cerul Mării de Stele/ luminat cu Ochii Tăi/ ca în prima viață/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei pasăre/ cu urechea la Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern” (p. 245). Din nefericire strigătul tristețiii ajunge până în lumea viselor: ,,În lumea pământeană/ de tristeți/ a izbucnit în flăcări/ glasul visului/ orbindu-mi aripile” (p. 269).
Poetul este conştient că există ,,Împărăţia luminii” (p. 251) care aparţine lui Dumnezeu, iar pământul devine neîncăpător pentru gândurile transcendente: ,,Pe Pământul adus/ să-şi aleagă credința/ nu am loc/ de triburile gândurilor!/ Doamne,/ cum se mai ciocnesc/ înfrigurate umbrele” (p. 251).
Omul însetat de divinitate caută spiritualitatea, ilustrată de poet printr-o metaforă numită ,,Steaua Oului cosmic/ despletită pe apă” (p.  257). Acolo în lumea transcendentă poetul îl percepe pe Dumnezeu:  ,,Dumnezeu nu este ascuns/ în fiecare cuvânt zburător/ trăieşte o Lume a Lui/ de tăceri de geneză/ limpede” (p. 266).
Plin de curaj poetul îndraznește să se avânte într-un zbor spiritual prin Calea Lactee: ,,Nu poate îmbătrâni sufletul/ zboară prin flacăra/ fulgului de lumină/ caută-ntr-una/ cu stele până la brâu/ locul naşterii mele/ în Inima Căii Lactee” (p. 260).
Ultima poezie a antologiei, Lacrimi de diamant, vorbește de durerea de la facerea lumii până astăzi, durere care face să izvorască lacrimi de diamante din sufletul sensibil al poetului. Am plans cu degetele/ pe un munte de flăcări;/ cu Inima Cerului am plans/ pe facerea lumii./ O!, şi am plans, am tot plans/ (…)/ până ce fântânile pământului/ plângeau în plângerea mea/ cu lacrimi de diamante” (p. 228).
Adriana Mihaela Macsut (Bucureşti)

FRUSTRĂRI ALE SINELUI ÎN TOT MAI ÎNSINGURATA CĂLĂTORIE
În volumul de poeme, Vineri e ziua noastră de plâns (2013)*, de Dumitru Oprişor (cunoscut, mai ales, ca autor de admirabile reportaje şi de nuvele / povestiri ale patosului lucid), asistăm la nenumărate, categorice biruinţe ale eroului liric în faţa eroului epic, pe măsură ce frustrările Sinelui / Eului se constelează accelerat-intens în tot mai însingurata călătorie, sau „deplasare spre roşu“ a cosmosului cotidian. Firescul acestei certe „stări auctoriale“ – ars poetica – relevă pagini cu inconfundabile peceţi de autentic lirism oprişorian, fie dintr-o mai mare apropiere a micropoemului-haiku, de reverberaţie bacoviană însă – «De-o vreme / aud şi-n somn / cum ară singur timpul.» (Aud, p. 45) –, fie din interiorul unei „împaraleluiri a sinelui revoltat“, ca-ntr-un „binom“ / „distih“ decizional – «Sunt santinela tuturor şi a nimănui. / De mâine rătăcesc singur.» (Revolta sinelui – p. 41).
Înainte de a trece la „cercetarea“ călătoririlor de „odisee“ a Eroului / Eului Poetic oprişorian, trebuie să atragem atenţia asupra „teluric-celestului“ din dedicaţia acestui volum: Pentru Thea, / plus peticul meu de cer (p. 4), aşadar, grăindu-ni-se ca într-o zalmoxiană odă Sacrei Perechi (Luna – Soare-Tânăr / Cosânzeana – Făt-Frumos), Ea (o Dumnezeiţă / zână, ori Penelopă) – El (ca erou liric, „proprietar de Cer“, sau Ulysse).
El – eroul liric, oprişorianul Ulysse, în instanţa micropoemului: „mirele“ – îşi aminteşte gustul cosmic al nunţii / nuntirii cu Ea, „mireasa“, nu cea de la thraco-egeanul război de ţesut, ci frumoasa ce îşi coase curcubeu de volănaşele „înmiresite“: «În zori – / stinsă de uimire – / îţi coseai curcubeul / la poala rochiei / pe care ai purtat-o azi-noapte / când ai devenit femeie.» (Eram – p. 21).
„Extraordinare“ sunt toate evenimentele la care participă – mai mult, ori mai puţin – eroul liric oprişorian, în călătoria însingurată, care-i tensionează interogaţiile fundamentale: «Nu mai pot să-ncap, mamă, / în ziua de mâine, / [...] // De ce nu mai trece, mamă, / carul cu boi peste casa noastră?» (Reîntoarcere – p. 11); în edenicul cuplu, se înregistrează metamorfoze, „mutaţii genetice“: El şi Ea, înfrăţindu-se cu mărul, devin fraţi şi au, fireşte, interdicţia de a se mai iubi: «Mărul care te-a adoptat în copilărie, / iluzia ta dintâi, / mă caută insistent în vis. / De mâine nu ne mai putem iubi: / suntem fraţi buni cu mărul.» (Fraţi cu mărul – p. 14); oprişorianul erou poetic ne face şi o mărturisire „şocantă“ despre intrarea-i „calmă“ în sfera thanaticului, dincolo de capul de pod, «în marea noapte care vine» – potrivit arhicunoscutei metafore romantic-parnasian-macedonskiene dintr-un vers de rondel cu duioase roze, metaforă „mitraliată“ destul de sorescian-paradoxist aici: «Seara îmi las amintirile / la capăt de pod / şi intru în noapte / gol ca o puşcă ruginită.» (Stampă – p. 15); la solicitarea Ei (Mireasa / Iubita) de a visa fără încetare, ştie sări cu vipera întrebării: «Tu îmi ceri continuu să visez, / dar eu când mai exist ?», conştient fiind de faptul că „viaţa nu e vis“; ajunge – la colindarea uliţelor din burg, „strigând numele iubitei“ –, desigur, şi la adevărul că «străzile nu se rătăcesc niciodată.» (Sumă de tristeţi – p. 25); ziua din săptămână ce poartă numele Venerei, zeiţa iubirii, aflăm că nu-i chiar ca în titlul volumului (după cum se certifică puţin mai la vale, în pagina 58, că: «Doar în zi de vineri, / atunci, ca-ntr-o rugăciune, / pe strada învinşilor e zi de plâns.» – Vineri e ziua noastră de plâns), ci-i chiar o zi cu El-fluture-cu-două-lacrimi-fluturi-albaştri: «Astăzi în zori am trecut / printr-o intersecţie nedirijată / şi o femeie m-a privit cu ochii tăi. / Spre seară am aflat că traversase munţii / adusă în burg de zvonul că doar în zi de vineri / aici trăiesc fluturi albaştri. // Venise să le adune aripile.» (Fluturi albaştri – p. 28); incert este avertismentul de dincoace de orele vineriene petrecute cu colecţionara de fluturi albaştri de burg: «Sunt avertizat / solemn / că în noaptea de vineri / în inima femeilor / netrăite cu viaţa la zi / va fi lună plină.» (p. 30); şi, în ultimă instanţă, eroului liric oprişorian îi este semnalată naşterea unui urmaş, evident, printr-o stea-logostea, din zariştea fiinţării: «A mai răsărit o stea: / atârnă [...] de poala cerului – / semn pentru fiul nenăscut.» – Chemare pentru fiul meu.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
* Dumitru Oprişor, Vineri e ziua noastră de plâns, Timişoara, Editura Brumar, 2013 (pagini A-5: 76; ISBN 978-973-602-858-8)
 
SPIRITUALITATE
DATORII DE SUFLET
În spiritualitatea ortodoxă există o ramură a datoriilor creştineşti faţă de biserică şi de ţară. În ceea ce priveşte datoria faţă de biserică, oamenii au înţeles că trebuie să respecte această instituţie şi pe slujitorii ei, indiferent pe ce treaptă ierarhică s-ar situa. Biserica reprezintă locul, în care sufletul se simte la el acasă, avându-i alături pe sfinţi, pe îngeri şi pe Dumnezeu, care le ascultă rugile necontenite şi împart linişte şi dreptate. Gândurile se adună laolaltă aici, aflându-şi sensul, iar inima îşi plânge durerile, aşteptând clipa în care va primi un strop de bucurie şi alinare.
Cu atâtea rugăciuni înălţate spre ceruri, Sfinţii trebuie să fie mulţumiţi, amintindu-şi de momentele petrecute pe pământ, ca şi aceşti oameni, care vin acum în sfintele locaşuri, pentru a le cere toate lucrurile necesare existenţei. Şi unde putem dobândi rezolvarea problemelor noastre, decât în biserică? Cei care au o credinţă puternică şi adevărată, vor simţi cum ajutorul divin coboară în suflet, spre a le oferi puterea de a trece peste greutăţile şi încercările de tot felul. Cei care îşi deschid sufletul vor vedea că nu sunt singuri, că alături le stă chiar Dumnezeu, purtându-le povara vieţii. Ori, greutăţi sunt destule, unii oamenii fiind mai necăjiţi decât alţii, chiar foarte mâhniţi, iar cauzele sunt din cele mai variate. E trist şi dureros când o familie îşi pierde copilul, când un copil rămâne orfan, când un frate e despărţit de sora sa.
Dar Dumnezeu face ca toate necazurile să-şi diminueze intensitatea, dacă i se cere ajutorul. Trebuie doar să credem, să vrem şi să acţionăm la timp. De restul, se ocupă divinitatea, că doar Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă în traistă. Voinţa este cheia reuşitelor din viaţa noastră, iar credinţa este arma, pe care o folosim ori de câte ori e necesar.
Datoria faţă de ţară este la fel de importană, căci fiecare cetăţean trebuie să-şi iubească patria şi neamul din care provine. Această identitate o va menţine până la sfârşitul vieţii. Chiar dacă plecăm peste hotare, la muncă, tot români rămânem, iar dorul de ţară nu piere niciodată. Ar trebui să fim şi mândri că ne-am născut români, chiar dacă unii ne-au făcut de râs acolo unde s-au dus. Nouă de ce să ne fie ruşine că suntem români? Cu toate acestea, simţim o mare nemulţumire, mai ales acum, în preajma alegerilor prezidenţiale. Funcţia cea mai înaltă din stat impune o responsabilitate uriaşă, o loialitate neştirbită faţă de această ţară şi de locuitorii ei. Dar ceea ce se întâmplă în politica actuală, ne determină să nu mai avem încredere în oameni, cu atât mai puţin în cei care acced la funcţia supremă din stat. Românii sunt prea dezamăgiţi, prea nemulţumiţi şi sătui de viaţa amară pe care o au. Se gândesc cu groază că nu-şi vor putea ajuta copiii atunci când vor avea mare nevoie, deoarece pensiile lor vor fi prea mici şi, deci, insuficiente pentru nevoile de tot felul. Tinerii nu au locuri de muncă, sau dacă au, sunt prost plătiţi, astfel încât nu-şi permit luxul să aibă căldură în casele lor sărăcăcioase iarna, când gerul năpraznic le răpeşte viaţa fără milă. Copiii din familiile sărace tremură de frig şi se hrănesc foarte prost, deoarece părinţii lor nu au bani să le cumpere mâncare de calitate. Nici nu mai aduc în discuţie alimentele bio, pe care unii nu le-au gustat niciodată şi la care nici măcar nu pot visa. Mai mult, părinţii au plecat să muncească printre străini, lăsându-şi copiii în grija rudelor şi plângând zilnic de dorul lor. Vă imaginaţi măcar, stimaţi politicieni, cât de traumatizaţi sunt aceşti copii? Ştiţi că ei vor avea răni în suflet întreaga viaţă, datorită ignoranţei voastre? Dar de ce v-ar păsa de nişte amărâţi fără importanţă? Vă interesează doar câştigul personal şi viaţa de lux, pe care o duceţi pe spinarea acestor necăjiţi. Să vă fie ruşine, căci ne faceţi şi pe noi de râs! De ce trebuie să suferim noi, pentru că voi nu vreţi să luaţi deciziile corecte? Şi vreţi ca populaţia să vă voteze? Dacă aţi trăi în sărăcie, sau cu un salariu de mizerie, v-aţi mai duce la vot cu zâmbetul pe buze? Aţi tot încercat să ne convingeţi că sunteţi cei mai buni, că ne meritaţi votul, ne-aţi promis şi luna de pe cer, dar în zadar! Nu suntem proşti, nici orbi, nici surzi. Nu ne puteţi înşela, căci vă cunoaştem toate tertipurile şi măştile pe care le afişaţi în public, doar, doar, ne vom îndupleca, ne vom înduioşa şi vom merge la vot, pentru a vă oferi bunăstarea la care râvniţi cu atâta interes. Mizaţi cumva pe bunacredinţa noastră? Pe bunul nostru simţ şi pe simţul nostru patriotic? Vă înşelaţi! Nu suntem deloc naivi! Şi nu vom fi!
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
PREVENIREA ŞI COMBATEREA FENOMENULUI DE VIOLENŢĂ
Ce înseamnă să fii grădinar de suflete umane? E greu, e uşor? Cine poate răspunde fără să-şi asume responsabilitatea cuvântului? A vorbi din carte sau ca la carte e cel mai simplu. A coborî în mijlocul mulţimii şi a-ţi face drum printre cei care aşteaptă de la tine un semn, este mai greu. Doar experienţa adunată în timp îţi conferă dreptul de-a emite judecăţi de valoare, trecute prin travaliul muncii la catedră.
A lucra umăr la umăr cu elevul tău este ceva nobil, înălţător! El bâjbâie adesea prin tunelul necunoaşterii aşteptând de la tine lumina cunoaşterii.  Îl priveşti uneori cu reţinere sau bunăvoinţă, cu dispreţ sau amabilitate, dar niciodată nu trebuie să sădeşti în sufletul lui goliciunea sufletului tău. Privind în urma drumului meu parcurs prin hăţişurile învăţământului românesc, descopăr şi redescopăr sute de priviri blânde sau agresive şi tot atâtea zâmbete care aşteptau răspunsul cuvenit.
Se spune că nu există elevi dificili din naştere, dar există cu siguranţă capacitatea noastră de a-i trata ca pe nişte fiinţe hărăzite de Dumnezeu cu raţiune, cu sentimente şi voinţă. Continuând, putem afirma că nu există elevi iraţionali, însă există capacitatea noastră şi dorinţa de a le fi alături şi de a le înţelege punctul lor de vedere, care nu corespunde întotdeauna cu al nostru. Elevii au sentimentul că fac întotdeauna ceea ce este mai bine! Educatorul susţine sus şi tare că cel mai des aceştia nu fac ceea ce trebuie şi nici cum trebuie. Cine are dreptate? Cu siguranţă că fiecare deţine un adevăr al lui.
Într-una din zile am fost în vizită la o grădiniţă cu program prelungit. Am privit extaziată preşcolarii abia treziţi din somn. Delicaţi, frumoşi şi bine educaţi! Si-au împachetat frumos pijamalele, şi-au aranjat paturile, în care s-au odihnit si s-au aşezat într-o ordine desăvârşită la masă pentru a servi gustarea. M-am dus apoi cu gândul la elevii din ciclul primar. Învăţătorul stă alături de elevul său 4-5 ore. Citeşte, povesteşte, socoteşte, cântă, desenează şi se joacă. Şi aici par ca lucrurile să stea bine. Aflat în mijlocul elevilor lui, dascălul îi priveşte şi le supraveghează jocul. Din când în când apar conflicte. Cu tact pedagogic conflictul este aplanat. Îi simte pe cei care, temperamental, sunt mai agresivi şi-atunci încearcă să modeleze puţin caracterul. Ştie că acolo are şanse de reuşită, iar prin ajutorul dat corectează ceva. Până aici lucrurile par să fie frumoase şi plăcute! Şi totuşi, uşor-uşor se naşte întrebarea: De unde şi când apare violenţa?
Printr-un studiu intens realizat pe parcursul anilor de muncă didactică, nu mi-a fost greu să înţeleg că predispoziţiile spre violenţă există în fiecare om încă de la naştere, dar acestea pot fi educate. Cui revine acest rol? Desigur, familiei în primul rând, apoi şcolii şi, nu în ultimul rând, întregii societăţi. Datoria supremă de a interveni în educaţia copiilor este covârşitoare pentru noi toţi; atât pentru  părinţi cât şi pentru dascăli, dar şi pentru omul de pe stradă. Drumul devine anevoios şi copilul are de suferit atunci când între factorii implicaţi nu se realizează o simbioză perfectă. Am descoperit cu tristeţe, în rândul celor chemaţi să facă educaţie, carenţe în propria lor educaţie.
Şi totuşi, ce facem când disputele elevilor nasc adevărate conflicte? Elevii de gimnaziu intră aproape pe nesimţite în cercul vicios al agresivităţii, iar tabloul capătă un contur uriaş, trecând în sfera învăţământului liceal. Paleta diversificată a comportamentelor considerate dificile ne confirmă spusele: a) comportamentul impulsiv (dominant, insensibil, hotărât să controleze, hotărât să concureze, dar şi să câştige cu orice preţ); b) comportamentul inflexibil (lipsit de bunăvoinţa de a asculta idei noi, minţi închise şi rigide, înclinaţi să poarte ranchiună); c) comportament arogant (caută să capteze atenţia, pretenţios, afectat, îşi dă aere, egoist), d) comportament pasiv (aparent fără direcţie, lipsit de bunăvoinţa de a-şi lua angajamente, uneori chiar ezită să răspundă).
Nu întâmplător am enumerat aceste tipuri de comportament. Ele se regăsesc la tot pasul, atât în rândul celor mari cât şi în rândul celor mici. Este suficient să ne imaginăm că în fiecare  clasă ar exista doar câte un elev din fiecare categorie. Neputinţa de-a face faţă situaţiei duce la conflict. Nestins la timp conflictul atrage violenţa. Paşii sunt mici, siguri şi, mai ales, rapizi pentru a atingeperformanţa acesteia. Cum trebuie procedat sau cum am procedat eu de-a lungul carierei mele? Nimic mai simplu: m-am gândit adesea că elevul dificil s-ar putea să fie chiar copilul meu, cel de-acasă, iar judecata minţii mele a fost înlocuită cu judecata sufletului. Am încercat să fiu cât mai flexibilă şi să investesc timp şi efort pentru a-l asculta; să accept ideea că elevul meu a avut un motiv pentru comportamentul adoptat şi n-am ezitat să construiesc o relaţie cu el spre a ne fi mai bine la amândoi, dar şi celor din jurul nostru. Am descoperit cu uşurinţă că propriul meu comportament era un mijloc important de a acţiona.
E necesar să reamintim că formarea tinerilor trece obligatoriu prin identificarea cu modele exemplare. Întorcându-mă în timp, descopăr modele minunate care mi-au marcat existenţa în mod pozitiv, evident. Societatea actuală ce modele creează? Noi suntem produsul unei generaţii puternice, clădită pe reguli morale sănătoase, pe ideea că munca era existenţa, baza vieţii. Oare nu se impune să ne întrebăm de calitatea produsului nostru? Care sunt modelele oferite copiilor din lumea de azi? Modele controversate ce nasc monstruozităţi! Acesta ar fi răspunsul cel mai des auzit.
Pornind de la acest considerent se poate crede că problema violenţei din şcoli poate fi rezolvată exclusiv în şcoală prin măsuri represive, coercitive? Am văzut în anumite şcoli camere de luat vederi, jandarmii sunt prezenţi în toate unităţile şcolare, scăderea notei la purtare sau plata pagubelor materiale făcute nu mai constituie o noutate, dar nici un mod de-a vindeca, poate doar unul de a ameliora situaţia. Toate acestea sunt în firescul lucrurilor în societatea actuală. Concluzia este clară: atâta timp cât elevii continuă să trăiască într-o cultură a violenţei produsă de actuala societate, nimic nu poate fi schimbat. Se spune că  violenta este arma celor slabi (Mahatma Gandhi), dar unde sunt cei puternici care să-i ajute pe cei neputincioşi?
Înnăscută sau nu, aşa cum aprecia Sigismund Freud, agresivitatea există. Considerată un răspuns la frustrare (J.Dollard) sau un comportament social învăţat (A.Bandura), menţinerea acesteia într-un climat favorabil dezvoltării ei, nu va duce la nimic bun. Durerea cea mai mare apare când violenţa este generată de comportamentul necorespunzător al celor maturi, cei chemaţi într-ale educaţiei. Violenţa psihologică, cea fizică şi chiar cea socială îşi găsesc uneori pornirea tocmai de acolo de unde se aşteaptă mai puţin. Este cunoscut faptul că violenţa atrage violenţă. Cum remediem? Schimbându-ne mentalitatea! Oferindu-ne pe noi drept modele prin comportamentul nostru! Să ni-i facem prieteni şi nu duşmani pe cei care au nevoie de ajutorul nostru! La şcoală. elevul nu are nevoie doar de zeci de table încărcate cu reguli şi formule. El are şi un suflet de care profesorul uită adesea. Să înţelegem că fiecare copil vine la şcoală cu un bagaj genetic diferit de celălalt, că experienţa din cadrul familiei lui este o poveste unică ce-i aparţine cu prisosinţă, că educaţia nu-i una şi aceeaşi, că este mai uşor să aluneci pe panta eşecului şi-a deznădejdii decât să mergi pe drumul cel bun. Să înţelegem că incapacitatea unora de-a accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie constructivă îi face să recurgă la încercări de satisfacere a necesităţilor lor egoiste pe alte căi decât cele legale. Ei, prin comportamentul lor, au căile lor care le oferă un confort şi până la urmă şi un statut adesea necorespunzător unei vieţi morale şi creştine.
Fiind aproape de elevul tău, explorând inclusiv părţi din timpul  său liber, făcându-l să se simtă important în inima ta de dascăl, ajutându-l să aibă încredere în cuvânt şi confidenţialitate, acesta nu poate fi pierdut. Nu există copil rău, dar poate deveni dacă nu avem ochi şi pentru el. Curajul şi încrederea în forţele sale reprezintă punctul de plecare spre îndreptare. Câţi dintre noi nu ne-am câştigat stabilitatea tocmai prin încrederea cu care am fost investiţi de cei apropiaţi nouă?
Spun adesea părinţilor să lucreze asupra copiilor lor stimulându-le clipă de clipă inteligenţa emoţională. Este o formă de activare a unui comportament normal care nu aduce prejudicii nimănui., din contră, detensionează. Comunicarea şi comportamentul asertiv îşi găsesc locul între agresivitate şi pasivitate. Este o altă modalitate de a soluţiona problemele interpersonale, evidenţiind stima faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Asertivitatea se învaţă pe parcursul vieţii, fără a fi predată sub forma unei lecţii la clasă, iar elevii vor adopta comportamente demne, nu pline de umilinţă, doar dacă părinţii şi dascălii lor vor pune în practică drepturi ale asertivităţii.
 Am prezentat doar câteva aspecte, dintre cele esenţiale, pe care le-am aplicat de-a lungul anilor la catedră, iar relaţia mea cu elevii a fost întotdeauna mulţumitoare. Am învăţat să-mi fac prieteni şi dintre cei care aduceau neajunsuri colectivului, oferindu-le un loc şi o poziţie favorabilă printre ceilalţi; mi-am impus să nu fiu părtinitoare şi, mai ales,  să le dăruiesc iubirea mea de dascăl, dar şi de om.
Non-violenţa conduce la cea mai înaltă moralitate, care reprezintă ţinta evoluţiei, până nu ne oprim din rănirea tuturor fiinţelor vii, suntem încă sălbatici! (Thomas Alva Edison)
Angela Burtea (Brăila)
 
REPERE...
POEZIA POSTMODERNISTĂ ÎNTRE ILUZII ŞI DEZILUZII
Se spune, și pe bună dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și sensibilitate.
Totul este ca respectivul să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba, de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă îmboldiți...
Prin urmare, într-o țară așa ca România, unde toate merg ca pe roate chiar și acuma când șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală, ori intră-n politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i ”sărăcia, și nevoile, și neamul”, ori se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de ciocoi.
Mă rog, că se scrie pe rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și desăvârși menirea prin gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului.
Altele sunt neajunsurile cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără nici un chichirez. Este treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic dar au darul să-i irite pe cititori, încât redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i înștiințeze pe colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin poezie. De asemenea, este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să vadă pădurea emoției artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază unii pe alții până acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte ai poeziei românești contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma unor veritabili clasici, ei nu lipsesc din nici o antologie de acest gen, în pofida faptului că vreo câțiva – fără discuție, deosebit de importanți – își susțin pretențiile la nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de poezioare.
Dar - și asta nu este numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și intelectuali, ci și în aceea de personalități ale zonei!...
Și când te gândești că în recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei), în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului Vasile Iuga (de Săliște), străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales nenumărați și însemnați contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!
Da, dar cei mai firoscoși dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin  precizarea faptului că sunt neobosiți activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare) sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura și știința locală.
Pesemne că Vasile Iuga a urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate de bibliotecă.
Dar, de, nu poți fi personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume...
De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție.
Acuma să nu-și închipuie cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie. Nu, el este prezent pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: „Romanul este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru sau teatru fără limite, altfel spus un teatru metafizic sau terapeutic.
Nu știu cât de convins a fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o linie garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul menține o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și crezurile artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison.
Vrând parcă destinul să mă pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor hipermodern două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă ruga să le citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea ce însoțea coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au convins că eu aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul ascuns al cărților lui.
Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem.
Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!
Dovadă în acest sens este neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și generalilor...                                                          
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL
În cartea sa “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea”, despre care, deja, am vorbit (carte scrisă de-a lungul unei vieţi întregi, de peregrinări şi observări adânci a firii umane, dar apărută abia prin 1638 sau 1639, se pare) – nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara scria aşa, într-un rând (foarte aproape de finalul cărţii sale celei ponegrite, năpăstuite şi prigonite):
Drumeţul care se avântă prin munţii Abruzzi[1], riscă ori să fie victimă a tâlharilor (cei mai mulţi, ajunşi <<ladrones>>, cum le zic localnicii, din pricina sărăciei, piaza cea rea, care roade necruţătoare, ca o ciumă, Italia de Mijloc şi de Sud), sau victima nălucirilor mistice. M-am închinat, şi eu, cu luciditatea înfrântă, la biserica marelui castel spaniol, din orăşelul L'Aquila.
Pe vremea papei Celestin al V-lea[2], oraşul L'Aquila[3] (fiind construit pe locul unui lac secat, de parcă oamenii oraşului ar fi voit să caute, cu orişice preţ, sub glie, chiar şi cu preţul revelaţiei ultime, originile apelor de la-nceputurile lumii, spre a înţelege mai limpede cerul - a devenit unul dintre cele mai cutremurate pământuri ale Italiei!) a fost dăruit cu două lucruri de luat în seamă: întâi, cu o frumoasă şi tristă biserică - apoi, cu o sărbătoare paradoxală - <<La Perdonanza Celestiniana>> – <<Iertarea Celestină>> (care trebuia să însemne smerenie întru curăţia paradisiacă, dar trezeşte, mai curând, în oameni, dezmăţul). Multă trufie şi pompă deşarte, nicio credinţă care să înalţe ochii spre cerul de aici - un cer atât de intens albastru, încât, fără să vrei, privindu-l numai, cazi în genunchi, dacă nu eşti împietrit.
Munţi exasperaţi întru înalt, catifelele râului Aterno, neliniştile vălurite mistic ale mării Adriatice – dar, mai cu seamă, cer tragic. În rest, tâlhari sălbatici, înţepeniţi în cruzime (modul savant şi, fireşte, sofistic, de a rezolva problemele cerului de aici) - şi preoţi şi călugări, tălăzuiţi de întrebări fără de răspuns, împotriva cerului, şi de răspunsuri fără de urmări, întru dezvăluirea afundurilor de cer şi iluminatelor valuri de mare - amândouă cetele umane, deopotrivă hoinărind prin pustiul conştiinţei.
Am ales să mă înfund, singur ca de obicei, în munţi. Este singurul fel de a te împotrivi, eficient, sofismelor ipocrite şi deznădăjduite ale lumii căzute. Şi de a continua să-ţi visezi, cu fiecare stâncă urcată, nădejdea.
Se vestea, printre <<contadini>>, cum îşi zic, pe aici, ţăranii, că, într-o grotă a muntelui, s-ar afla paradisul de bezne al unui anahoret tare bătrân. Era mai bătrân (grăiau ei în dodii) decât timpul. Nu ieşise de acolo, din munţi şi din peşteră, niciodată, de când se ştiau ei şi moşii lor, pe pământ - parcă de la naşterea lumii încoace. Şi spuneau, pe la mesele cinei, că sihastrul ar fi fost atât de aproape de îngeri, încât mulţi îl vedeau, înspre amurg, zburând fără de aripi, precum o ceaţă cu chip, prin luminile aerului mătăsos. Şi, tocmai de aceea, de câteva săptămâni era, din nou, bolnav de moarte şi scârbit de lumea asta. Se spunea că zace în peştera lui, înconjurat de arhangheli, de serafi şi heruvi, şi de duioşia brutală a morţii.
Am suit mult, printre umbre de copaci şi am ajuns acolo unde nu rezistau la lumină decât jnepenii. Cât am umblat printre arbori, mereu mi se părea că sunt urmărit, furişat, de fiare umane rătăcite, setoase de sânge şi de Dumnezeu, dar neajutorate, şovăielnice. Am călcat şi urcat stânci întunecate, ca de pe lună. Şi am ajuns în dreptul intrării unei grote.
Nu greşisem mult, în părerile şi nălucirile simţurilor mele. Înaintea mea ajunseseră, la bătrânul schivnic, patru drumeţi, care deja tăiaseră, cu umerii, întunericul de la intrarea peşterii – scufundându-se, ca în moarte, în tăcerile adâncului ei.
Păşind, şi eu, dincolo de iluzie, am intrat în beznă. Întâi nu vedeam nimic, şi-mi tot frământam degetele transpirate şi palmele supraîncălzite - apoi începu să joace, în întuneric, lumina prepuielnică a unui foc adânc, de fund al unui abis revelator. La lumina flăcărilor lui întrebătoare, am zărit chipul pustnicului, care, cu adevărat, zăcea, întins pe o coastă, în partea cealaltă a focului.
Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste - atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă.
Vizitatorii care ajunseseră la pustnic înaintea mea nu mai erau, acum, învăluiţi în mantii, ci-şi desfăcuseră chipurile, larg, desăvârşit, spre cercetarea ochilor schivnicului. Erau patru. Trei stăteau împreună, găvozdiţi unu-ntr-altul, ca trei vite speriate de urletele tot mai apropiate ale lupului - iar al patrulea era singur, stingher.
Fireşte, nu îndrăzniseră să înainteze toţi deodată, nici măcar cei trei, care se vedea că sunt legaţi prin sânge - ci-l lăsaseră pe cel dintâi dintre ei trei să se târască în genunchi, până la marginea focului. De partea cealaltă a dansului luminii se aflau ochii cei imens deschişi ai cercetării, sau ai unui vis adevărat, bolnav şi înfrigurat. Drumeţul mişcat spre limita luminii era, de fapt, o tânără fată.
-Preasfinţite, îndură-te şi binecuvântează! – se auzi, din pământ, glasul ei melodios şi sfios. Am venit, aici, tocmai din Friuli, cu un frate al meu, oştean de vază, şi cu sora noastră, întoarsă din tristeţea mânăstirii. Sunt fiica ducelui…
-Ştiu cine eşti şi sunteţi toţi. Te du acasă şi mărită-te, cu grabă. Cel hărăzit ţie te aşteaptă.
-Dar părinţii mei nu-l vor… că-i sărac şi nu-i nobil…
-Dacă vrei să împlineşti două vieţi, du-te chiar acum şi fă ce trebuie, în acest ceas. Nu pot părinţii din lumea asta, de azi, să schimbe crugurile stelelor, dar pot, în schimb, clipa de fericire s-o dea otrăvii. Faci cum îţi zic – şi va fi mai bine, cu o lumină, în lume - …şi bătrânul îşi opri brusc grăirea, de parcă vorbele lui ar fi trecut, dintr-odată, în alt loc şi-n alt timp, ca dintr-o odaie într-alta.
Nemaiauzind vorba schivnicului, fata se trase, tot în genunchi (dar, parcă, mai umilită de cum venise…), înafara bătăii flăcărilor. În felul acesta, lăsă loc pasului trufaş al fratelui ei, care nu îngenunchease, ci mergea, ca spre o redută deja cucerită de soldaţii lui.
-Eu, părinte… - îşi drese vocea, cu evident efort de îndulcire falsă, tânărul.
-…Ieşi afară din peşteră, golane! – se auzi, deodată, în mod cu totul neaşteptat, glasul tunător (cât să prăbuşească pereţii grotei peste cei de faţă!), al celui ce părea că-şi stinsese toate puterile, în vorbele cele dinainte, grăite pentru fata cea mare a ducelui. Aerul peşterii de bezne se despărţea şi se-nmulţea, în triunghiuri tot mai ascuţite şi, parcă, tot mai luminos-arzătoare, zbătute amarnic, precum faldurii unei mări, şi reverberate la infinit.
…Se auziră nişte lipăituri sfioase, scrâşniri surde şi mărunte dărâmări de pietriş - iar cel trufaş dispăru, precum o felină mică şi jigărită, în beznă (într-o parte ori alta a locului), copleşit, ca de un ordin de general celest, de glasul schivnicului. Gândeam că, afară, îşi va regăsi sora mai mare (a cărei mişcare spre ieşirea din peşteră n-o auzisem). Ori, poate că nu.
…Fata cea mică, rămasă singură, faţă în faţă, cu flăcările trosnitoare ale focului, poate din pricina fricii, căzu, şi ea, în genunchi, târându-se, după pilda soră-sii, până la marginile suportabile ale luminii:
-Preasfinte, eu aş vrea să ştiu dacă mă voi mărita cu fiul…
Nu se auzi decât trosnetul înăbuşit şi continuu al focului. Fata îşi făcu, iarăşi, curaj:
-…Cu fiul contelui… - şi vocea i se frânse, iarăşi.
Niciun răspuns, din partea de dincolo de foc. Nedumerită şi înfricoşată, fata tăcu frânt şi se ghemui în propria-i tăcere.
…Aşa se scurse aproape un sfert de ceas. Poate. Eu stăteam în picioare, rezemat de o stâncă. În cele din urmă, frângându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele până la sânge, fata se ridică, umilită, şi se întoarse să plece. Atunci auzi, de dincolo de luminile focului:
-Străduieşte-te şi fii mai bună. Dar ştiu că e zadarnică fie şi încercarea, pentru cei slabi şi fără de vlaga hotărârii… - …şi fata se întoarse şi se pierdu, de tot, în beznă.
Nu ştiu, poate că a aflat, în cele din urmă, intrarea peşterii.
…Al patrulea hoinar venit şi oprit aici, în peşteră, ieşi de dincolo de umbra singurătăţii sale. În genunchi, parcă vorbind cu sine, zise, cu tristeţe:
-Am venit să văd dacă e adevărat că vezi. Am venit să întreb nu despre mine, ci despre lumea asta, preasfinţite. Dar văd că tu vezi numai ceea ce toţi văd, şi te interesezi mai curând de fleacuri, de zadarurile clipei, decât de veşnicie…
- Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci…iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…
…Eu n-am mai zăbovit. Ce nu înţelesesem cu ochii şi mintea, simţisem, cu lumina cea mare: inima.
Ieşit din grotă, umblând şi revenind în lumea zadarului şi larmei fără de minte şi folos, am auzit, după mulţi ani, că fata cea mare a ducelui din Friuli, măritată cu un meşteşugar din Pescara, era, de către oamenii săraci, cea mai iubită şi respectată dintre femeile provinciei. Iar copiii ei cei trei o însoţeau, din colibă în colibă, întru luminarea vieţilor oamenilor sărmani, fie şi cu o scânteiere a focului celui mai înalt - focul milei lui Crist. Fratele ei fusese ucis, într-o încăierare pentru muieri, dintr-o tavernă. Iar sora ei mai mică se întorsese în mânăstire, devenind, cu timpul, maica superioară a mânăstirii cu pricina.
…Nu l-am mai văzut, de atunci, pe schivnic, şi nici nu i-am mai întrebat, pe oamenii Abruzzilor, despre el. Când mă întorc, uneori, în Italia, rememorând locurile tâlcurilor vieţii mele - prefer să privesc cerul de deasupra munţilor, ori pe cel răsfrânt şi adâncit, fratern, în apele râului Aterno, sau în cele, încă mai mistice, ale Adriaticii. Pretutindeni, însă, aud plânsul diavolului.”
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Abruzzi sunt munți în centrul Italiei, în lanțul Apeninilor. Altitudinea maximă 2 914 m (vîrful Corno, în masivul Gran Sasso d'Italia). Sînt constituiţi din calcare și au numeroase forme carstice.
[2]-Papa Celestin al V-lea, pe numele laic Pietro Angelerio (n. 1215 – d. 19 mai 1296), a fost un papă al Romei. Este notabil pentru faptul că - făcând abstracție de papii din timpurile tulburi ale Schismei apusene - a fost ultimul suveran pontif, până la Benedict al XVI-lea, care a renunțat la funcția de conducător al Bisericii Catolice.
[3]-L'Aquila este capitala regiunii Abruzzo și al provinciei L'Aquila, din centrul Italiei, așezat în valea largă al rîului Aterno, în munții Abruzzi.

SINCERITATE, ADEVĂR ŞI MINCIUNĂ
Sinceritatea este temelia vieţii spirituale.Albert Schweitzer
Omul sincer beneficiază de calitatea francheții, a loialității. Este omul lipsit de ipocrizie. El este sincer cu sine și cu ceilalți, fiindcă nu poți fi sincer cu ceilalți, dacă nu ești sincer și împăcat cu tine însuți. Când minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine. Anton Pavlovici Cehov spunea că cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi”.
Unii consideră sinceritatea a fi o prostie. Și-atunci să ne întrebăm: este sinceritatea o calitate sau un defect? Este necesar să ne străduim a fi pe cât posibil sinceri? Sau este mai bine să ne învăluim în vălul negru al ipocriziei? Fiindcă dacă ar fi să dăm culoare sincerității, am spune că ea are culoarea albă, iar falsul, minciuna, ipocrizia - culoarea neagră.
A fi sincer înseamnă a grăi adevărul, înseamnă să existe o concordanță între gânduri, cuvinte şi fapte. Oamenii sinceri au fețele senine, privirea clară, te privesc direct în ochi, sunt oameni vii. Omul sincer este liniştit, netemător, împăcat cu sine, iar cei din preajma lui se simt bine. Oamenii mincinoși poartă măști pe chipul lor, își falsifică personalitatea, sunt veșnic agitați. William Shakespeare se întreba: „De ce nu-s oamenii aşa cum par?” Și continua: „Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni!”. 
Cei în necunoștință de cauză, nehotărâții, amestecă uneori adevărul cu minciuna, dau culoare gri adevărului, culoare neclară, amăgitoare, derutându-i pe cei din jur. Dar  spusele lor pot fi verificate și confirmate sau infirmate prin observație, prin experiență, prin demonstrație logică și oamenii pot fi aduși pe drumul bun, corect, dar pentru aceasta trebuie să existe, la ei, o cât de mică deschidere a sufletului spre adevăr. Comunicarea este necesară în relațiile dintre oameni pentru înțelegerea adevărului, pentru lumina lui, de multe ori în scopul elucidării unei probleme, sau de a ajuta pe cel ce se zbate în întuneric și nu poate ieși la lumină. Vorbim de adevărurile care ne înconjoară. Se mai întâmplă să spui adevărul și să nu fi crezut, fiindcă cel căruia i-l spui, judecă prin prisma propriilor lui păcate; el este un om obișnuit cu minciuna și desigur că este greu să accepte adevărul spus cu sinceritate, el este suspicios, te poate acuza pe tine de neadevăr, crezând  că astfel se debarasează de minciună..
Pragmaticul William James spunea: „O propoziție este adevărată dacă este utilă”. Poate ar trebui formulată invers, și anume: Dacă ceva este clar și util omului, înseamnă că el conține adevărul. Și pentru a constata utilitatea, trebuie folosită simțirea și rațiunea. Rațiunea va decide dacă acea destăinuire, acel adevăr trebuie exprimat sau trebuie reținut, eventual așteptat momentul adevărului, întrucât el poate să rănească uneori, sau să facă chiar mult rău celuilalt sau celorlalți. Dar, nici nu trebuie să ne trezim că facem confesiuni pe care nimeni nu le cere, mărturisind tot adevărul pe care-l știm, împovărându-l pe celălalt, obosindu-l. Se mai întâmplă să fii sincer fără să simți cât de mult ai plictisit sau l-ai zăpăcit pe celălalt. Dacă dai de un om înțelept, el poate fi politicos, te ascultă și nu reține nimic. Altul, îți întoarce spatele.
Dădeam cândva ca exemplu piesa „Rața sălbatică” a lui Henrik Ibsen, marele dramaturg norvegian al secolului al XIX-lea, a cărui operă a avut o însemnătate majoră pentru generaţiile care i-au urmat, inclusiv pentru generaţia secolului nostru, temele şi moralul operelor sale fiind valabile prin analiza profundă a psihologiei omului și a filozofiei vieții. Criticul de artă Petru Comarnescu l-a numit „uriașul Nordului, poetul icebergurilor, cântărețul serios și grav al ciocnirilor de conștiință, vizionarul viguros al ultimului romantism”, întrucât a fost preocupat de influenţa crizei moralităţii individului asupra societăţii, de adevăr și minciună, „încercând să trezească o umbră de idealism în noi”, comenta altcineva.
Ideea că omul are nevoie de minciună pentru a trăi, este, se poate spune, o axiomă pe care a supus-o dezbaterii în operele sale. Aidoma lui Nietzsche, considera că un adevăr absolut şi general valabil pentru toate persoanele nu există, pentru că timpul şi societatea împreună cu oamenii se schimbă, mentalităţile se schimbă, astfel înţelegerea lumii sau orice tip de înţelegere se schimbă; ceea ce a fost valabil timp de sute de ani poate să nu mai fie valabil şi astăzi, adevărul fiind într-o schimbare continuă. Această idee Ibsen a supus-o gândirii treptat, trecând-o prin mai multe piese de teatru, filozofia sa părea că se contrazice și totuși ea se lega și se definea prin adâncirea gândirii în următoarea piesă. Interesul său faţă de adevăr, de conceptul de adevăr s-a datorat comportamentului societăţii norvegiene din timpul său, el considerând că important este a se preocupa de revoluţionarea sufletului oamenilor. Concepţia lui despre libertate, de exemplu, ocupa un loc central în gândirea sa. Statul era ca o limită pentru individ, pentru el individul şi cetăţeanul fiind două concepte diferite; cetăţeanul - legat de regulile societăţii şi de politica statului, pe când individul - ceva interior, lăuntric, care-l face pe om, uman. Pentru înţelegerea lumii, a societăţii şi a omului, individul trebuie înțeles a fi mai mult decât un cetăţean care trăiește într-o societate, el luptându-se pentru a scăpa „din convenţionalismul obiectiv al ipocriziei” cu care este dotată societatea. În piesele sale dialogul, până la urmă, duce la încercarea și încurajarea omului de a fi mai bun şi de a deveni conştient de propria-i identitate ca individ, astfel omul putând să facă lumea mai bună.  
Cineva a sintetizat foarte bine cele două piese ale lui Ibsen: „În Nora avem un Ibsen răzvrătit - care iubeşte adevărul pentru adevăr şi pentru morala înaltă. În Raţa sălbatică avem un Ibsen domnesc - profund omenesc, care predică dreptul la viaţă al minciunii, atunci când această minciună este elementul vital al unor fiinţe”. Titlul folosit  „Rața”, semnifică pasărea, imaginea sufletului care scapă din trup, iar adjectivul „sălbatică” – întărește ideea de libertate, de nesupunere la normele materiei şi la limitările date de ipocrizia prin care sunt reglate mecanismele sociale. Personajele lui își pierd libertatea în momentul în care li se dezvăluie adevărul. În câteva cuvinte, în piesa Rața sălbatică, se pornește de la ideea că raţa trăieşte în cuplu, fiind simbolul fericirii conjugale; este vorba de o familie fericită pe cale să se destrame la aflarea adevărului ascuns până atunci, iar doctorul, prieten al familiei, încearcă să medieze folosind o formulă cinică: „Ascultă, domnule …, nu te mai servi de această vorbă pompoasă ideal, când noi, în vorbirea curentă îi zicem atât de minunat minciună... Dacă îi iei unui om obişnuit minciuna vieţii, îi iei în acelaşi timp şi fericirea”. Și în loc să re-înveţe zborul, raţa sălbatică a lui Ibsen, rănită, se cufundă în moarte…
Lectura piesei te pune mult pe gânduri: Trebuie spus și înfăptuit adevărul cu sinceritate, chiar dacă uneori preţul  plătit este mare? Nu era mai bine să nu fi existat acea destăinuire? „Rața sălbatică” nu-și putea trăi viața fără să cunoască adevărul? Sinceritatea dezvăluirii adevărului nu a făcut mai mult rău? Se aștepta cineva la reacția tinerei de a nu suporta adevărul și a alege sfârșitul vieții - sinuciderea?Nu este mult adevăr în aforismul:Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândeşti, ci a gândi tot ce spui”? Este necesar ca filtrul rațiunii să acționeze asupra simțămintelor?  Dar „Raţa sălbatică” a lui Ibsen nu exclude sinceritatea, adevărul, ea este, în principal, drama omului neputincios faţă-n faţă cu adevărul.
Filozoful și scriitorul francez Pierre Janet spunea, și aici se pot cantona întrebările, răspunzând: „Nu e întotdeauna bine să spunem tot ce avem pe inimă, dar să căutăm să n-avem pe inimă decât ceea ce am putea spune”. Și să mai avem în vedere spusele scriitorului francez Al. Dumas: Sinceritatea este singura bogăție a oamenilor care nu au nimic”. Sinceritatea înseamnă o inimă deschisă spre adevăr. Nu putem trăi în minciună! Sinceritatea trebuie să-l îmbogățească pe celălalt, nu să-l sărăcească sau, mai rău, să-l lovească. Iar omului i se cere să aibă puterea de a suporta adevărul ascuns și dintr-o dată dezvăluit, înfipt ca un cuțit în inimă. Concluzia este că firile slabe nu pot primi adevărul, el le tulbură. Curaj și înțelepciune îi trebuie și celui care dezvăluie adevărul, și, la fel, curaj și înțelepciune celui care primește adevărul în suflet. Dar, adevărul trebuie să triumfe! Există și remedii pentru rănile care ar putea fi produse în urma dezvăluirii adevărului. Dintre acestea, în primul rând, ar fi alegerea momentului mai puțin dureros al destăinuirii, iar dacă acest adevăr a îndurerat ființa, există posibilitatea de a cere iertare, de a încuraja ființa, dar … să nu fie prea târziu. Sentimentul iertării este nelimitat, el poate ocupa întregul suflet: „… ci până la șaptezeci de ori câte șapte!” să ierți. În fond, sinceritatea face parte din simplitatea vieții. Simțirea omului o dramatizează. Copiii sunt sinceri, chiar dacă ei fac cu greu distincție între real și imaginar alterând adevărul, ei totuși nu mint. Sufletele lor sunt curate și nevinovate, de aceea i-a iubit Hristos și i-a chemat la El. Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Cea de-a nouă poruncă este „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, adică să nu minți.
Politicienii, oamenii care fac politica în interesul țării, trebuie să fie sinceri? Peiorativ, se spune că sunt cei care fac din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale. Sigur că nu toți se înscriu în această formulă. Fac ei parte din categoria oamenilor duplicitari? Sau funcția le schimbă personalitatea? Politicienii zilelor noastre mai au idealurile politicienilor de altădată? Traseismul nu este fariseism? Putem pretinde de la un politician să fie sincer? Ar trebui! Dar, politica este numită de unii „arta ticăloşeniei”, tocmai fiindcă există întotdeauna motivaţia compromisului, a promisiunii și a neîmplinirii. Filozoful francez Paul Ricoeur (1913-2005) dădea o conotație pozitivă termenului de ideologie, reușind să argumenteze într-o manieră convingătoare că între ideologie și om, ca ființă socială, este o legătură greu de rupt. Atunci cum o rup cu atâta ușurință unii politicieni?  
Când filozoful și politicianul italian Giovanni Gentile(1875-1944) vorbea de „celălalt” din  noi, ne amintea că cel dintâi tribunal din vasta rețea de tribunale de pe pământ și din cer, în fața cărora suntem judecați din când în când și cărora le recunoaștem dreptul de a ne judeca, este „tribunalul ce se constituie în interiorul spiritului nostru”. El este liber și se frământă, cântărește continuu, pentru a lua o anumită decizie. „Chiar dacă am fi în stare să ne răzvrătim împotriva oricărei forme de disciplină socială, spunea Giovanni Gentile, va trebui să ne supunem acestei discipline intime a spiritului nostru”. Și spiritul nostru, pentru echilibrul ființei noastre, trebuie să beneficieze de sinceritate și înțelepciune. Idealismul lui Gentile punea în valoare adânca înțelepciune a filozofiei creștine: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”.  
Când politica se dovedește a fi haotică, este normal ca oamenii să aibă cumplite îndoieli, să devină suspicioși, pentru că ei au nevoie de adevăruri spuse cu sinceritate, pentru a înțelege și a pune umărul la ridicarea societății. De aceea, cred, că pentru reușită este nevoie în primul rând de sinceritate din partea alegătorilor, dar și a candidaților. Interesele țării trebuie gândite, înțelese, în acest moment important. Sinceritate înseamnă adevăr și adevărul însemnă verticalitate.    
Opusă sincerității este perfidia, o trăsătură de caracter manifestată prin minciună, cinism, răutate, viclenie, necinste (separate sau împreună toate), de multe ori în ciuda aparențelor binevoitoare. Și ele sunt folosite în zilele noastre drept arme de luptă dintre cele mai eficiente. Cu ele se poate distruge până și „o nație”, spunea Părintele arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013), vorbind despre „industria minciunii” a vremurilor noastre.
Și să ne ferim de politicienii care pot fi aproape de gândirea înverșunatului comunist Lenin, care pentru atingea scopul recomanda: Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună…”.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

PRIMII PAŞI ÎN LUMEA ILUZIEI
M-am născut în primăvara anului 1968 chiar în duminica Floriilor undeva, nu departe de Poarta Schei, din Brașov. Din cauza numărului mare de nașteri, saloanele maternității erau umplute până la refuz, fapt pentru care fuseseră plasate paturi de spitalizare până și în biblioteca unității medicale. Acolo, printre cărți, am avut ocazia să îmi petrec primele zile din călătoria mea prin această lume. Și poate nu întâmplător, cărțile aveau să exercite o fascinație specială asupra mea în anii care urmau să vină.
Acea primăvară era friguroasă, dar florile începuseră să își etaleze petalele în strălucirea tot mai puternică a soarelui. Într-un amestec de zăpadă și petece de iarbă înverzită anotimpul învierii îmi oferea șansa de a păși pe căile acestui univers cu o chemare tot mai puternică și o atracție irezistibilă. După o noapte de chin și suferință petrecută în maternitate, am apărut și eu o dată cu venirea dimineții. Poate din această cauză la lăsarea întunericului simt adeseori acea tensiune a nașterii și prefacerii ce se destramă de îndată ce soarele răsare pe bolta albastră a cerului.
Am iubit orașul Brașov de la început, chiar dacă impresiile au fost mereu amestecate în tonuri cenușii greu de separat în culorile fundamentale. Chiar și acum revăd nenumăratele străzi și alei din cartierul Steagul Roșu, acum numit Astra, pe care m-am plimbat la întâmplare sau am mers spre o anumită destinație, cel mai adesea spre casă sau spre școală. Cu alți copii mă jucam în fața blocului și revăd cu plăcere imaginea apartamentului în care am locuit undeva pe strada Neptun, nu departe de un pod ce făcea legătura cu comuna Zizin din apropiere.
În acele vremuri cartierul se afla în construcție și construcții noi apăreau neașteptat în tot locul. Ca un fel de desant aerian, macaralele plasau cu repeziciune plăcile de beton ce erau legate imediat în structuri de rezistență ce se înălțau luând chip de blocuri, magazine, școli, piețe sau dispensare. Acest elan al construcției m-a urmărit în toată acea perioadă când se dezvoltau întreprinderi de renume național și internațional. Și astfel, lumea Iluziei se popula în jurul meu cu obiecte felurite și deopotrivă cu oameni de toate felurile și din toate condițiile.
Fiindcă în fond, spectrul Iluziei s-a așternut pe toată acea lume în care am trăit în acea perioadă și ce a trecut nu poate să mai apară vreodată. Dar la acea dată nu conștientizam prea bine această prefacere a lumii din jurul meu și mă bucuram de fiecare clipă așa cum numai un copil o poate face. Deși aceste rânduri le scriu într-o zi de toamnă, imaginea primăverii în care m-am născut a rămas întipărită mereu cu prospețimea trăirii într-o lume mare și minunată.
Școala am urmat-o în mai multe locuri din oraș din cauza relativ frecventelor schimbări de domiciliu. Însă am avut colegi plini de viață și care m-au însoțit pe drumul primilor pași prin această lume. Cu majoritate dintre ei nu am avut ocazia să mă mai revăd, dar amintirea acelor vremuri a rămas vie pentru mine. Cumva interiorul meu a refuzat să dea uitării acele timpuri în opoziție cu Iluzia ce își schimba mereu forma într-un joc năucitor și greu de înțeles pe deplin. Fiindcă acei ani au fost în cele din urmă înghițiți de permanenta schimbare a lucrurilor și Iluzia a topit realitatea ce mă anima în acea perioadă.
Revăd drumul pe care îl făceam către școală și cel mai hazliu era să parcurgi străzi care fie aveau nume spațiale în genul: Saturn, Neptun sau Uranus fie de specii de păsări: Berzei, Rândunicii sau Cocorului. Aceste denumiri pitorești m-au amuzat mereu în acea perioadă și îmi forțau imaginația să mă gândesc la cauza care generase o astfel de asociere. Dar tot Iluzia era în spatele acestui joc, fiindcă în dansul ei perfect, logica dispare cu totul.
Disting profesorii care m-au îndrumat în acei ani ai copilăriei încercând să îmi transmită cunoștințe și valori despre lume și viață. Pe mulți dintre ei îi mai țin minte inclusiv după nume, pe alții însă Iluzia i-a absorbit chiar la modul real spre marea mea părere de rău. Fiindcă abia târziu m-am dezmeticit suficient pentru a aprecia acei ani când credeam în permanența realității în care mă aflam și în faptul că universul va menține acea stare de lucruri pentru totdeauna.
Acum, când realizez cât de frumoase au fost acele timpuri, mă cuprinde părerea de rău că nu am știut să prețuiesc mai bine acei ani trecători ai copilăriei. Fiindcă Iluzia nu știe nici de milă și nici de lipsa noastră de cunoștință; ea are regulile ei ce nu pot fi încălcate și mereu în urma noastră șterge urmele și generează înaintea noastră forme care să ne atragă și să ne distragă atenția de la frumusețea vieții pe care o trăim. Dar de unde să fi știut toate aceste lucruri când eram doar un copil? Acum știu, dar acele vremuri au trecut de mult și nu se vor mai întoarce.
Nu departe de acel apartament în care am stat cel mai mult de pe strada Neptun se afla calea ferată unde zilnic puteam vedea trenurile cum veneau sau plecau din Brașov. Mersul lor rapid și lipsit de ezitare mă inspira cu admirație și teamă. Nu știam că peste ani de zile urma să plec definitiv cu un astfel de tren și aveam să mă întorc tot mai rar în orașul care m-a modelat în prima parte a vieții. Dar Iluzia este neiertătoare. Acele vremuri au apus, iar astăzi dacă aș avea ocazia să revăd toate aceste meleaguri nu aș mai putea să discern ce anume a mai rămas din realitatea vieții pe care am trăit-o în acele locuri.
Cu toate acestea, relativ de curând am mers din nou pe strada primei părți a copilăriei mele și am ajuns în dreptul blocului în care mi-aș fi dorit să rămân dacă nu ar fi intervenit în mod nefericit divorțul părinților. Stând în fața intrării la scara ce ducea la apartamentul în care am locuit, mi-am adus aminte de cum mă jucam undeva în față, către stradă. Parcă aievea mă vedeam iarăși copil fiind și distingeam pe colegii mei de joacă. Spre surprinderea mea, chiar în clipele când eram adâncit în această meditație lăuntrică, mi-am auzit numele strigat de către niște copii ce treceau prin fața blocului. Am tresărit în momentul în care s-a produs acest lucru. Bineînțeles că nu era vorba de mine, ci despre un băiețel care purta întâmplător același nume, dar atunci am înțeles mai bine decât oricând că Iluzia nu a reușit să șteargă pe deplin amprenta lăsată de trecerea mea prin acele locuri.
Și cumva, trezit de această experiență, am început să mă revăd pe toate străzile și în toate apartamentele în care am locuit în Brașov. Era ca și cum amprentele lăsate de viața pe care am trăit-o nu puteau fi șterse de către Iluzia care caută să arunce în deșertăciune tot ceea ce omul realizează pe pământ. Și de acest lucru m-am bucurat, fiindcă primii mei pași în lumea Iluziei și tot ce a urmat nu vor putea fi niciodată șterși pe deplin, ci doar pentru o vreme ascunși vederii imediate, dar nu pentru totdeauna.
Lupta cu Iluzia a început acum peste patru decenii pentru mine, dar victoria ei este mereu temporară, chiar dacă pe moment ea pare că stăpânește lumea în care trăiesc. Privesc în jurul meu și observ urmele trecerii mele prin acest univers ce nu suportă o aceeași formă pentru mult timp. Cumva există o lege a firii ce supune vremelniciei tot ce există, dar dincolo de această putere malefică ce șterge locuri și oameni se descoperă o realitate ce nu poate fi distrusă, care în cele din urmă își va descoperi adevărata forță a nemuririi.
Octavian Lupu (București)

URME DE PAŞI SCRÂŞNITE PE ZGURĂ ROŞIE
Pista de alergare se întindea dreaptă înaintea mea. Aerul zăcea nemișcat și înăbușit pe suprafața roșiatică a zgurii de pe pistă. Totul se afla în așteptare. Clipele se dilatau grăbite în așteptarea semnalului de start în istovitoarea cursă de 2000 de metri ce se întindea înaintea privirii mele. Cerul se desfășura albastru deasupra mea în timp ce nori albi și pufoși se odihneau nemișcați pe suprafața sa. Când deodată se auzi vocea antrenorului  în tonuri clare și distincte: „Pe locuri... Fiți gata... Start!”
Ca un fulger a țâșnit colegul din dreapta mea pe lângă mine cu pași uriași ce ridicau praful în urma sa. Cel din stânga nu se lăsa mai prejos și căuta să nu scadă ritmul impus de cei care alergau deja în fruntea grupului. Și undeva, în a doua jumătate a plutonului, mă aflam și eu, cumva inconștient de pașii care urmau un ritm exterior stabilit de cei care se aflau în jurul meu. Mânat de dorința de a nu rămâne ultimul, smulgeam și cea mai de pe urmă fărâmă de energie de care eram capabil în timp ce respirația mi se accelera tot mai mult.
Contactul cu duritatea zgurii îmi provoca vibrații la fiecare atingere a solului din cauza unor teniși tociți de prea multă folosire. Dinții îmi clănțăneau în gură la fiecare impact cu suprafața de alergare fragmentând orice urmă de gând ce ar fi dorit să mă ia în stăpânire. Devenisem una cu propria mea respirație, devenită precipitată în căutarea oxigenului de care duceam tot mai mult lipsă.  Corpul suferea împreună cu mine în timp ce alergam și tot alergam cu o voință îndârjită de a nu rămâne în coada formației, care acum se întindea pe mai mult de 200 metri, depășind lungimea unei laturi de stadion.
Erau acum două grupuri distincte ce se evidențiau de-a lungul întregului spațiu de alergare, unul dispus în frunte, care pe turnantă se turtea brusc către culoarul cel mai apropiat de spațiul verde, și altul care grosolan se zbătea să țină pasul. Deodată am zărit unul din cele câteva citate motivaționale dispuse în dreapta pistei de alergare: „Ai izbutit? Continuă! Nu ai izbutit? Continuă! - Fridtjof Nansen”. În care dintre aceste două categorii mă aflam? Răspunsul părea ușor de dat privind la cei doi colegi ce se aflau în urma mea, pe măsură ce toți ceilalți mă depășiseră în linie dreaptă sau pe turnantă.
Chiar acum treceam din nou prin fața antrenorului, care ne striga: „Respirați ritmic! Nu abandonați și măriți ritmul!” Dar eu vedeam când roșu, când negru în fața ochilor. Aerul parcă nu îmi mai ajungea. O sfârșeală chinuitoare punea stăpânire pe mine, pe măsură ce picioarele îmi deveneau grele ca de plumb. Era un refuz general al corpului să îmi mai asculte comenzile, ceva ce părea să spună: „Gata! M-am săturat! Trage pe dreapta și asta este! Nu poți oricum să mergi mai departe!”
Dar știam că toate aceste gânduri nu aveau un temei real. Cu o anumită ocazie, ni se vorbise despre cele două praguri pe care trebuia să le depășim pentru a duce la capăt o cursă de rezistență. Astfel, exista un moment critic al pragului psihologic, când mintea refuza să mai dea curs voinței de a merge înainte prin lansarea unei perdele de gânduri defetiste cu o tentă evidentă de abandon. Acest lucru era neadevărat, dar percepția mi se deforma grotesc lăsându-mi impresia că sunt la capătul puterilor și că mă voi dezintegra dacă nu mă voi opri imediat.
În astfel de clipe trebuia să devii surd la aceste sugestii și să ignori durerea surdă amplificată de o percepție demobilizatoare. Valul de senzații dezgustătoare pe care îl simțeam după primul tur de stadion se potrivea acestui scenariu, dar depășea cu mult ceea ce îmi imaginasem. Totul era perfect de real: starea de slăbiciune, lipsa de aer, privirea încețoșată, glasul batjocoritor care îmi amintea mereu să mă opresc și greutatea mișcării picioarelor în menținerea ritmului de înaintare.
„Nu priviți în jos! Priviți mereu înainte! Și respirați amplu, respirați!” se mai auzea din urmă în timp ce mă înscriam în virajul arcului de cerc al turnantei din cel de-al doilea tur de stadion. Nu cedam și mă împotriveam neputinței. Îmi repetam mereu: „Poți! Poți să înaintezi! Ba mai mult, vei recupera poziția pierdută în plutonul de alergare! Nu ești mai slab decât ceilalți!” Și astfel, încet, dar sigur am început să depășesc pe rând pe colegii din fruntea grupului codaș al formației de alergare.
Iar linia dreaptă, iar turnanta și din nou linia dreaptă se desfășurau în urma mea. Durerea îmi trecuse și începeam să simt o senzație plăcută de răcoare pe măsură ce vântul începea să bată deopotrivă cu înaintarea mea. Îmi venea să sprintez  cu viteză, dar vocea antrenorului se auzi din nou: „Nu sprintați! Mențineți ritmul, dar măriți-l progresiv! Este alergare de rezistență, nu de viteză! Sprintați doar la sfârșit!”
Sfatul său veni la timp, fiindcă la începutul celui de-al treilea tur de stadion deja corpul începea să dârdâie din toate balamalele. Acum îmi aminteam de cel de-al doilea prag, cel fiziologic sau fizic, mult mai greu de depășit. Acesta era cumplit de real, fiindcă întregul organism se încorda cu o sforțare supremă să își adapteze resursele pentru un efort neașteptat de dificil. Abia acum începea adevărata luptă, pe măsură ce mă îndreptam către jumătatea distanței ce trebuia parcursă conform baremului de antrenament.
Știam că și acest prag reprezenta o amăgire, fiindcă resursele organismului erau mult mai mari decât tabloul sumbru pe care îl simțeam cu fiecare pas făcut înainte. Depășisem deja pe mulți colegi și mă apropiam de  grupul celor din frunte. Dar la fiecare respirație aveam senzația că vărs flăcări asemenea unui balaur. În abdomen sesizam junghiuri ciudate pe la mai toate organele interne. Transpirația curgea în valuri peste mine începând din creștetul capului și continuând pe tot corpul sub forma unor râuri dogoritoare ce lipeau tricoul și șortul de mine. Îmi venea să mă prăvălesc și să mă trântesc pe marginea  pistei, în timp ce fără să îmi dau seama intram în ritmul primului pluton de alergare, care într-un efort îndârjit fie se încolona pe turnantă, fie se răsfira pe linia dreaptă ce ne conducea către al patrulea tur de stadion.
„Măriți ritmul! Măriți ritmul!” se auzea cum ne striga antrenorul. Era esențial să ne încadrăm în baremul de cel mult 8 minute și jumătate pentru toată durata alergării. Mi se părea imposibil să recuperez din timpul pierdut, dar înaintam pe măsură ce îmi repetam: „Nu simt nicio durere! Nu simt nicio durere!” cu fiecare pas pe care îl făceam. Încă puțin, și eram la mijlocul plutonului din frunte, dar deja un grup mai restrâns se detașase și conducea întreaga formație. Între timp prinsesem din urmă pe alți colegi, care mai mult la pas, încercau să finalizeze măcar această cursă.
Imaginația îmi juca din nou feste. Distingeam evenimente dureroase emoțional din copilărie. Revedeam chipuri hâde și deformate ce se rânjeau la mine și îmi repetau cu voci felurite: „Nu este nimic de capul tău! Nu vei reuși! Ești slab și nu valorezi nimic!”, dar eu repetam mereu cu furie și turbat: „Nu-i adevărat! Veți vedea și vă voi dovedi contrariul! Pot mai mult decât par pentru alții! Sunt puternic și nu mă las bătut, chiar dacă trebuie să merg până la capăt!”
Călcam apăsat cu fiecare pas pe care îl făceam, de parcă aș fi dorit să întăresc cele spuse. „Voi  dovedi contrariul! Mereu voi dovedi contrariul!” îmi repetam spasmodic precum o mantră în care începeam să cred tot mai mult. Un fior de electricitate se revărsa în întregul corp zorind mereu ritmul. „Nu mă dau bătut! Nu mă dau bătut! Pot mai mult decât spun aparențele!” îmi ziceam în gând și pășeam tot mai repede cu o călcătură sălbatică pe zgura roșie a pistei.
Treceam pe lângă antrenor la începutul celui de-al cincilea și ultimul tur, în timp ce el ne striga: „Acum dați tot ce puteți din voi! Sunteți deja în barem, dar căutați să îl depășiți!” Ambiționați astfel, colegii mei parcă zburau deasupra covorului zgrunțuros. Dar nici eu nu mă lăsam mai prejos. Vocile batjocoritoare continuau, dar nu le mai dădeam atenție, în timp ce turnanta, linia dreaptă și iar turnanta se derulau ca prin vis urma mea. Vedeam sosirea la final de cursă, distingeam colegii ce rămâneau în urma mea pe ultimii 200 de metri. Dădeam tot ce puteam din mine în timp ce sprintam cu toată forța și furia de care eram capabil.
Zăream chipul fetelor care mă respinseră ca prieten al lor deși le iubisem cu respect și sinceritate. Distingeam batjocura adulților ce pe parcursul copilăriei m-au descurajat. Vedeam educatorii, învățătorii și profesorii,  care îmi ziceau deseori că nu se va alege nimic de mine. Observam rânjetele colegilor ce râdeau de mine din motive ridicole. Și cu o ură dusă la extrem măturam toate aceste impresii în timp ce lăsam în urma mea pe toți ceilalți alergători. Și cu un efort suprem prin care smulgeam și cea mai de pe urmă resursă fizică am reușit pe ultimii metri să depășesc pe cel care condusese mereu în cursă și să trec înaintea lui terminând pe primul loc!
Incredibil! Terminasem primul, deși în prima parte a cursei fusesem printre ultimii! Antrenorul era peste măsură de uimit: „Ai stofă de luptător, băiete!” îmi spuse scurt, dar cuprinzător distingând strălucirea unei priviri de admirație pe fața sa inflexibilă și aspră mai tot timpul. „Da, am stofă de luptător! Da, sunt un luptător ce merge până la capăt!” îmi repetam pe măsură ce parcurgeam la pas încă o tură de stadion savurând clipele de victorie și respirând aerul proaspăt al acelei dimineți de octombrie, ce se derula înaintea mea prin culori albastre, maronii, galbene și verzi deasupra unei pistei de zgură roșie ce scrâșnea sub urmele pașilor mei.
Octavian Lupu (București)
 

 

ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Fericirea socială este rezultatul acelei forme de conviețuire în care individul este tot mai încântat de el însuși și tot mai dezgustat de ceilalți.
2. Viciul - îndeletnicirea eminamente umană, din pricina căreia Dumnezeu a ajuns să regrete că l-a făcut pe om.
3. Nu se culcă pe-o ureche doar cine este într-o ureche...
4. Bunul simț - gresia cu care omul de lume își ascute coasa simțurilor.
5. N-ar mai fi nebunia de-acuma dacă oamenii ar consimți să fie proști de buni.
6. Nu poate să fie prost de bun decât acela care se bucură că inima lui a dat în mintea copiilor.
7. Pomul bunătății noaptea înflorește și ziua rodește.
8. Omul bun este omul binelui, pe când omul de bine este al bunurilor.
9. Bunătatea este mama bună a binelui și mama vitregă a bunurilor.
10. La omul bun toate-s plăcute, la omul rău sunt prefăcute.
11. Decât la câștig cu omul rău, mai bine la pierdere cu omul bun.
12. Până și nerozia omului bun este mai umană decât inteligența omului rău.
13. Toate vietățile urmează legea firii potrivit speciei din care fac parte, numai omul și-o corupe pe a lui.
14. Resemnarea – pustiul care ocupă sufletul după ce ultima speranță s-a sinucis din cauza singurătății.
15. Doar relația eu-El îl apropie pe om de esența lui, după ce toate relațiile interumane l-au îndepărtat de ea.
16. Smerenia este perpendiculara coborâtă din inima curată pe veșnicie.
17. Capul plecat este mult mai aproape de ceruri decât acela care se sumețește.
18. Renunță doar aceia care așteaptă altceva de la viață și se resemnează toți aceia care nu mai așteaptă nimic de la ea.
19. Preaplinul renunțarea îl sporește, cu resemnarea golul se hrănește.
20. Viața omului este un șir monoton și mărginit de fapte bune și mai puțin bune, care – funcție de calea urmată – converge cu necesitate fie spre plată, fie spre răsplată.
21. Nădăjduiesc să fie răsplătiți doar cei ce-ntreaga viață rău au fost plătiți.
22. Adevărata libertate purcede din robia inimii.
23. Nu moartea-n sine e cumplită, ci veșnicia ce urmează ne-nspăimântă.
24. Moartea este o scadență amânată, îndeosebi pentru aceia dintre semenii noștri care cred cu tărie că n-au datorii față de nimeni în timpul vieții.
25. Generozitatea – sămânța bună aruncată în solul efemerității pentru bucuria de-a gusta din recolta veșniciei. 
BALADA JERTFEI INUTILE
În lumea asta undeva
- pe-un picior de plai
unde de toate ai
de ştii cu ghearele s-apuci
şi raiu-n incisivi să-l duci –
trăia odată un popor,
nici leneş foarte, nici prea muncitor.
 
Căci darurile Sale Domnul
le-mparte cu atâta socoteală,
încât ce prisoseşte într-o parte,
de gol e cumpănit în media finală.
 
Şi-acest popor înţelepţit
de a răbdării aspră şcoală,
a dus-o greu, dar împăcat
cu-a sa istorie domoală,
 
în care doar şi-a apărat
cu-nverşunare la viaţă dreptul –
avea numai în ceruri datorii
şi s-a trezit dator vândut cu totul...
 
Atunci s-a dumerit deplin
că jertfa-i pentru hoţi doar floare la ureche
şi că un stat ticsit cu ticăloşi
nu poate fi decât tâlhar fără pereche.
 
Şi iarăşi el s-a-ncurajat
cu resemnarea sa de neclintit:
„E rău cu rău, dar şi mai rău
când răul neaoş este-nlocuit.
 
Decât un rău străin de noi,
mai bine unul cunoscut,
c-atuncea toate le vom duce
şi iar vom fi ca la-nceput!...”
 
BALADĂ PENTRU VIITOR
Suntem ai timpului captivi:
Trecutu-i pe vecie dus,
prezentu-n clipă-ntemniţat,
iar viitoru-i doar pe pozne pus!
 
Cu-atât mai mult când prin minciuni
prezentul hoţilor revine –
prin legi, ei celor mulţi impun
un viitor mort de ruşine...
 
Românii ştiu cu prisosinţă
ce-nseamnă să ajungi cobai
- ba pentru ruşi, ba pentru vestici –
şi naibii toate să le dai.
 
După jumatea-nrobitoare
de secol sovietizat,
când rosturi, ţeluri şi deprinderi
îndată peste cap s-au dat,
 
venit-a altă răsturnare
(pentru străini mană cerească)
şi-n mai puţin de-un sfert de veac
din România pitorească
 
ce-i fermeca pe-naintaşi,
ca prin minune au rămas
numai acele guri de rai
în seamă nebăgate de borfaşi.
 
În rest, doar munţi şi dealuri rase
prin zelul marilor tâlhari,
câmpii întinse pârlogite
şi-afaceri derulate de samsari.
 
Din când în când, pe drumuri proaste
mai treci prin sate-mpuţinate,
unde bătrânii daţi uitării
trăiesc gândindu-se la moarte...
 
Iar în oraşele doldora
de praf, maşini şi gălăgie,
doar mitocani şi feţe triste
ca în întreaga Românie.
 
Căci cum poţi fi binedispus
când românismul stă să moară
şi când atâţia demni români
îşi duc vieţile-ntr-o doară?!
 
Din paradox în paradox,
sărmana ţară cu de toate
este împinsă spre dezastru
de impostorii tari în coate.
 
Cu toate astea, cum se ştie
că nu mor caii când vor câinii,
nici România nu va face
la nesfârşit ce vor hainii.
 
Ei, hoardă de ciocoi şoldie
să-şi bată joc de-o ţară-ntreagă
şi-apoi, de nimeni deranjaţi,
caimacul vieţii să-l culeagă
 
ca leprele de activişti
şi asasinii-mbătrâniţi?
Nu-i drept ca toţi aceşti strigoi
s-ajungă-n iad nezăticniţi...
 
De-aceea, faţă de străbuni
şi de urmaşi suntem datori
să curăţăm odată ţara
de ticăloşi şi trădători!
 
PROBALADĂ
Plictisită şi-ofensată
de manelizarea-n forţă,
în cochilie de melc
s-a ascuns balada-torţă.
 
Doar din când în când ea-şi scoate
capul divin la lumină –
urletele o-ngrozesc,
în jur vede doar ruină...
 
Geaba-ncerc ca din găoace
să-şi răsară-nfiorarea,
îngânând un trist descântec
mai răscolitor ca marea:
 
„Vino iarăşi printre noi,
a simţirii-mpărăteasă,
fii zeiţa poeziei
şi în inimi fii acasă!
 
Mişcă-te ca altădată
de la mare pân’ la munte,
aburcând albastrul fluviu
pe a Rodnei naltă frunte.
 
Că de când te-ai pustnicit,
doar durere am prânzit
şi ruşine am cinat
scoşi cu ţara la mezat.”
 
Mi-a răspuns într-un târziu:
„Vrei să renunţ la izolare,
când e ştiut că primăvara
nu poate fi cazată într-o floare?
 
Va fi cândva. Dar pân-atunci
redeveniţi în inimi prunci,
căci doar murind viaţa toată,
în Domnul ea nu moare niciodată.
 
Iar eu,
voi cânta
şi m-oi bucura,
c-arzând în voi de când mă ştiu,
nestinsu-m-am în cerul viu.”
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

COMPLICITATE
Primăvara îşi făcea simţită prezenţa. Elevii, în special cei care veneau la şcoală doar pentru un atestat în meserie, erau atraşi mai mult de o plimbare, de un film. Când  rula un film bun, unii fugeau la matineu, la Clubul Muncitoresc.
Într-o zi, aveam oră cu o clasă de a zecea, profilul agroindustrial. (Să menţionez că nu a fost clasă cu acest profil în Cugir la care să nu fi predat măcar fizica.) Era linişte, elevii aveau de lucru.
Uşa se deschide şi, cerându-şi iertare, întră dirigintele clasei. Mă roagă să îi dau voie să caute un elev. În acest timp, intră încă un maistru şi secretarul organizaţiei de bază P. C. R. pe Grupul Şcolar.
În linişte, cei sosiţi trec printre bănci. Eu mă apropii de fereastra de lângă catedră, de unde privesc de obicei elevii. Din acel loc, văd tot ce se întâmplă în clasă. Îi privesc pe elevi, încerc să deduc scopul vizitei, dar nu pot fi sigură că am aflat motivul.
Dirigintele clasei rupe tăcerea:
- Să spuneţi repede cine a fost ieri dimineaţa, la unşpe, la Club, la film!
Linişte, nimeni nu mişcă.
- Aţi venit la sigur? Aveaţi indicii? întreb eu.
- Nu se poate să nu fi fost şi de aici careva! Mi-a spus cineva, şi dirigintele ridică un deget sugerând că e vorba de o persoană importantă, că elevii au fugit atunci când i-a întrebat în ce clasă sunt. Ştii că ăştia sunt primii la prostii!
- Căutaţi, dar trebuie să ne continuăm lecţia!
- Dacă aflaţi ceva, vă rog să îmi spuneţi!
Aprob aplecând capul. Musafirii ies. Se aude, în sfârşit, un oftat de relaxare.
- Făcăleţ, nu cumva te căutau pe tine?
- De unde ştiţi?
În clasă se aud şoapte.
- De ce credeţi că mă căutau pe mine?
- De la începutul orei, încerc să descopăr ce e schimbat la tine. De ce ţi-ai ras mustaţa?
Clasa izbucneşte în râs.
- Nu mă spuneţi!, zice Făcăleţ pe un ton rugător.
- Dacă nu te spun, ce avantaj am? Ce avantaj avem?
- Fac tot ce spuneţi!
- Chiar aşa? Uite, am o propunere: să răspunzi de liniştea la orele de fizică.
- Da’ ăştia nu mă ascultă!
- Să te asculte! De azi, e problema ta.
Când zumzetul pe care îl făceau elevii depăşea o limită, era suficient să mă uit la Făcăleţ, care urmărea tot ce spuneam, şi el le atrăgea atenţia. Doar o dată a trebuit să intervin pentru a restabili liniştea în clasă. Metoda a mers.
În vacanţa de vară, i-am povestit tatălui meu întâmplarea. El mi-a confirmat că în pedagogie scrie că, uneori, se poate obţine un rezultat bun pe o cale mai scurtă: un acord tacit între membrii unui colectiv.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

LĂCRĂMIOARE
M-am trezit de dimineaţă
Cu o lacrimă pe-obraz.
Lângă pat, ochii măicuţei
Străluceau ca un topaz.
 
Ce-ai păţit, fetiţa mamei?
Lăcrămioara, ce-i cu ea?
Ce-ai visat în pragul toamnei,
Floarea mea, lumina mea?
 
M-am văzut în curtea şcolii,
Spune-ncet copila sa,
Iar în hol, în pragul clasei,
Doamna mea mă aştepta.
 
M-am grăbit s-o iau nainte
Să ocup un loc al meu,
Şi-am deschis întâia carte
În zâmbet de curcubeu.
 
S-au lăsat din zbor pe umeri
Litere şi cifre mii,
Iar în joc venit-au fluturi
Şi dansau în jur zglobii.
 
Am intrat şi eu în horă,
Dar minunea dispăru...
 
De-asta plângi? întreabă mama
Ştergând lăcrămioara-ncet,
E un vis, e doar o glumă,
Dar în viitor va fi
Zborul tău către lumină,
Aripi îndreptate-n sus.
 
CU TINE, DOAMNE!
Cu tine, Doamne, urc pe trepte
Iar când cobor, în dreapta-mi eşti,
Tu eşti aproape, îmi dai de veste,
Când picuri semnele cereşti.
 
Lucrezi în taină-n orice lucru
Şi-aştepţi ca noi să ne-ndreptăm
Şi să ucidem tot ce-i monstru
Iar gândul bun să-l căutăm.
 
Suntem copii fără de minte
Sau poate prea neştiutori
Şi-ntindem mâinile spre tine
S-atingem veşnice comori.
 
Cu tine, Doamne, merg pe cale
Şi-ngenunchez din când în când,
Dar mâna-ţi caldă, protectoare,
M-ajută-n cuget şi nu plâng!
 
Mi-eşti pavăză din zori în noapte,
Doar eu să pot vedea oricând
Şi să-ţi aud povaţa-n şoapte
Ce nu-i de ieri pe-acest pământ!
Angela Burtea (Brăila)

UNA VITA SOLA
Sopra nuvole di gesso,
Īśvara mi regge dal sogno,
sono pura materia
oggi
ma sotto quale forma?
Ho guidato carri pieni di latta
o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba pesta,
la nebbia di māyā.
Ho fatto voto di silenzio,
ricordo
quando ancora energia sottile
leggevo le carte al mio futuro,
gioco questo ov'è difficile trovare
uno spiraglio.
Non importa più dove e quando
la mia statura proietti un'ombra..
 
DOAR O VIAŢĂ
Peste nori de ghips,
Īśvara mă stăpânește din vis,
sunt materia pură
astăzi
dar sub ce formă?
Am condus care pline de tinichea
sau poate le-am tras, respiraţia mea pe iarba strivită,
ceaţa mayei.
Am făcut jurământ de tăcere,
îmi amintesc
când încă o energie subtilă
ghiceam în cărţi viitorul meu,
jocul acesta unde e greu să vezi
luminiţa.
Nu mai contează unde și când
statura mea să proiecteze o umbră..
 
IMPERFETTA
Vagoli spersa
tra coni di ginepro
e semi di luna tersa;
l'aroma di gelsomino
carezza i tuoi capelli,
sembri quasi seria
nella timidezza
e la gente ti confonde,
bella ed imperfetta.
Taci nel sorriso
d'aurora boreale,
è nuova vita grazie a te.
 
IMPERFECTĂ
Colinzi pierdută
printre boabele de ienupăr
și seminţe de lună curată;
mireasma iasomiei
mângâie părul tău,
parcă ești cam serioasă
în timiditate
și lumea te confundă,
frumoaso și imperfectă.
Taci în surâsul
aurorei boreale,
e viaţă nouă datorită ţie.
 
SI È SOLI NELLA MALATTIA
Soli si è nella malattia,
c'è chi si diletta nel conto alla rovescia,
chi scommette
o fugge,
chi interpreta e sottolinea,
chi traduce
e racconta, novelli redattori..
e Dio veglia dall'alto,
sereno nel patto
siglato dall'uomo,
la morte che poi non esiste,
solo un nome
e
banale etichetta
da secoli applicata
sul diario del tempo
e quello dello spazio.
 
SUNTEM SINGURI ÎN BOALĂ
Singuri suntem în boală,
cine se delectează cu numărătoarea inversă,
cine pariază
ori fuge,
cine interpretează și subliniază,
cine traduce
și povestește, proaspeţi redactori..
și Dumnezeu veghează din înălțime,
senin în pactul
parafat de om,
moartea apoi ce nu există,
doar un nume
și
o etichetă banală
de secole aplicată
pe jurnalul timpului
și cel al spațiului.
 
MIGRAZIONI
E ti perdevi nella terra promessa,
fuggendo a sentieri
d'infinito
fra le corde dell'oud;
amavi i boschi
e le forme di meditazione,
pietra d'angolo
del tempio di Gerusalemme.
Con quale impeto cadesti a riva...
 
MIGRAŢIUNI
Și te pierdeai în țara făgăduinței,
fugind la căi
fără sfârșit
prin coardele oudului;
iubeai pădurile
și formele meditației,
piatră de temelie
a templului din Ierusalim.
Cu ce avânt ajunseși la mal...
 
L’ALTRA FINESTRA
Non potevo concepire,
erano lì - pausa - ad attendermi
nel modo loro d'insegnare
e scherzare.
Il vaso al davanzale
e che candore,
il sole non pareva mai esser tramontato.
Una pellicola
soffiata dal nontempo,
la polenta fumante sulla tavola imbandita
ed una festa, storia o lezione
da narrare
e imparare.
 
FEREASTRA CEALALTĂ
Nu puteam să înțeleg,
erau acolo - pauză - să mă așteaptă
în felul lor de predat
și de glumit.
Vaza pe pervaz
și ce candoare,
soarele nu părea niciodată să fi apus.
O peliculă
suflată de ne-timp,
mămăliga fumegând pe masa pregătită
și o serbare, istorie sau lecție
de povestit
și de învățat.
Luca Cipolla (Milano – Italia) 

GRANDMOTHER`S HOUSE
‘He would never go… never’from her thoughts, stencilled sturdily and bearing fruit any time she tried to pour light over the fissured world of her mother in an attempt to stir the few meagre images that were sifting the quick fingered leaves of the day.
The thought was echoing on as the fast train was slicing the path between the chopped peaks of the Blue Mountain. Arterial clasps of twisted rocks. The day was rustling with the short horizon and stamping thoughts were intruding her mind again and again, as if starched in the middle seat of the second-class compartment.
An unwanted spider web was springing out. Alone, she was returning from the reading of her mother’s will. She learnt from the solicitor whose chambers she had attended before eleven that her mother had left her the house built in the Dutch style.
Stencilled trees were galloping at the train window, nurturing the shivering light. The earth was sailing, slapping her with shadows. At short intervals, grazing cows pounced at the view, devouring the air.
She had walked to the house before taking the train back. She wanted to see it once again. It was a steep climb as the little town had been built on the slopes of a hill. The house was alone on the top of the hill engulfed by oak trees. The dusk was gulping its masonry. The contour of the end gable was gaining ground in the decaying light. Wild ivy patterned the tiles on top of the gable. The weather had gnawed at one of its chimneys. A window carved underneath the gable had its shutters closed.  A cherry tree was swaying its whispers blocking some of the view.
Saltimbaque trees were devouring the lead above and silhouettes of bushes were making shadows in the waters of the river, which was dividing the provincial town into two unequal halves. Silent barges were filling in the air with the waft of grilled meat and bread.
She walked away along the eaves of the water, while faint lights were being born on the other side of the river and willows were checking their thinness into the looking glass.
She made it to the railway station with a few minutes to spare. She could sense him. He was there waiting for her to come closer. He stared at herin the silence of the platform. She felt his eyes hurting inside her. Her lips kept themselves to themselves. Her thought did not attempt to move out.
Passengers boarded the train.
The intercity was gaining speed and images of the house with the Dutch gable were pirouetting in her mind like the disturbed sand of a desert storm. From the middle seat of the second-class compartment, the journey made her daydream… a young girl walking along blue sands built in little forts on the shore of the rusting river… jumping over rigid lumps of driftwood inserted into aprons of leaves… resting on the beaches of the river. 
Their Dutch house with the wrought-iron lamp holder in the shape of a laughing lizard stood taut amongst the sound of pig squeals and the odour of fresh manure.
She could see the drawing room with oak shutters that opened like the wings of a bird, the silent parquet flooring and the hand-printed wall paper. They were all there. The boudoir grand piano. The red japanned mirror with an exotic bird on top.  The handsome pike holding a tiny fish in its teeth, mounted amongst rocks and reeds in a bow-fronted glass case placed on the mantel place.  The wooden two-story dolls house with a cockerel weather vane. The expanded body of the old Jack-in-the-box that so frightened her when it erupted in colic from its hiding place.
From above the fireplace, a life-size painting of a young man dressed in blue and tennis shoes, who always seemed to follow her wherever she was in the drawing room.
She would tell her mother:
‘His eyes are following me, maman! I don’t like him! I want to go back to our other home!’
‘Nonsense darling!’ Would reply her mother as she would invariably walk into the pair of tub armchairs.
She would tell her mother of the rudimentary scales and arpeggios she could hear played on the grand piano of the drawing room, but her mother kept saying,
‘It’s your tinnitus playing you up again, darling!’
Or she would complain,
Maman, listen! I had nightmares last night! I felt heavy weights on my chest!
Her mother would look at her pensively and utter in her softest tone:
‘Nonsense darling! It’s nerves before your mock-exams! There’s a perfectly good explanation!
‘I want to go back to our home, maman! To my friends! I don’t want to live in this house!’
‘Darling, this is a period house, surrounded by an arboretum. It’s a rara avis! Just look at the view!’
At the summer solstice, she remembered, her mother had to work in the afternoon at the hospital pharmacy. She had come back from school. She could hear a trot diluted into the distance and the local flock of ravens flush over the mirror of the sky. She felt the mist break loose through the dense scaffold of the oak trees. She could see herself put the key in and press the brass handle.
Behind the door, she could about see the silhouette of a young man dressed in blue and tennis shoes, who seemed to look directly into her eyes.
She could see herself hold tight to her Hessian bag. She tried to scream, but no sounds came out of her mouth. She ran down the hill for her life. She stopped only at the police station.
There sheuttered ‘Help me, please!’ and she collapsed on a chair.
 ‘What seems to be the matter, Miss?’ Asked the sergeant on duty.
‘There is something going on inside our house.’
‘Your address, Miss?’
‘The gabled house!’
‘I thought it has been empty since I was a lad!’ the sergeant replied.
‘The man from the oil painting was at the door. When I opened it! We live alone, maman and I!’
They called her mother from the pharmacy. That evening, she refused point blank to return to the house. They stayed the night in the local hotel, where the receptionist was dressed in blue and wore tennis shoes.
She complained to her mother of having felt heavy weights on her chest during the night and how she struggled to extract herself from her sleep.
Her mother replied in her soft voice,
‘Nonsense darling! It’s only your adolescence’s insecurity!’
The following morning, they went to stay with relatives for a few days and she was packed to a girls’ boarding school.
‘He would never go… never’ not now anyway… The train was gulping her thoughts. Her head leaned on his left shoulder and her eyes closed drifting
Mariana Zavati Gardner (Norfolk - Anglia)

UITUCILOR ROMÂNIEI
n-aveau nici timp nici loc de rugăciune
dar Hrist li-era şi inimă şi faptă:
voivozi cu piscu-n fier şi-amărăciune
mâhnirea preschimbau în ţară dreaptă
 
o ţară de martiri şi răstigniţi:
fiece pas stârneşte gheizere de sânge -
o patrie a sfinţilor răniţi
a azimei durerii ce se frânge
 
zi după zi cinà Hristos de taină
şi ceas de ceas munţi se-ncruşeau sub iude
dar craii îmbrăcau a morţii haină
 
véghea-n altar sfărâma astre crude
...s-aveţi hodina valurilor mării
de-i veţi uita pe răstigniţii ţării!
 
SONETUL CHEMĂRII
îngenuncheaţi voivozilor altare
şi staţi în rugăciune ne-ncetată
aici e ţara lui „a fost odată”:
martirii sunt scuipaţi mereu cu-uitare
 
Măria Ta – Ştefane la hotară
recheamă-ţi sfinţii de la Alba Vale:
judeţi acestor vremuri de ocară
răzbunători – luminători de cale!
 
ne-am rătăcit – Măria Ta – prin aştri
pe sub pământ de cârtiţi hoinărim:
trezeşte-n bucium înţelepţi sihaştri
 
să pună capăt ăstui vicleim!
...înalţă ruguri pentru toţi valahii
şi primenire dă-i acestui timp de stàhii!
 
HOTĂRÂRE
înapoia mea este
marea: am trecut-o
 
în faţa mea este
muntele: îl voi
urca
 
nimic din ce-a fost de
spus – n-am
tăcut
 
nimic din ceea ce moartea mi-a zvârlit peste
gard – avertisment sau
veste-oarecare – nu am trecut cu
vederea
 
şi datorită mie este lumină în lume: Dumnezeu
mă simte alături – în mereu retuşata Lui
zi-ntâi a lumii
 
TOATE PĂSĂRILE
toate păsările se întorc în
ceruri: de-acolo au
venit
 
chiar şi aceea care – tot mai
obosită de lut – îşi zbate aripile în
pieptul meu
 
va urma curând – explozia de
lumină a zborului
comun: incomparabilă
feerie
 
SPĂLĂTORIE ŞI COAFURĂ DE TOAMNĂ
spălătoria toamnei: copacii
puşi la muiat – casele
atârnate la uscat – oameni
galbeni - storşi de ultima picătură de
vlagă
 
muncitorii spălătoriei: capete
lichide cu
părul coafat lichid – târând după ei - prin
imperiul murăturilor - bălţi imense şi
papuci imenşi – croiţi din
fleaşcă
 
în faţa ferestrelor mele – ude
leoarcă – în această baie comunală a Lui
Dumnezeu – o face vis-à-vis pe grozava (în
pielea goală şi cât mai
sus urcată de
întâmplările bezmetice-ale lumii) o firmă de
coafură a
fleştelor - luminată
electronic: „Estetique” – chiar
aşa – fără
„h” şi fără
„é” – scrisă adică în două
limbi şerpeşti şi în niciuna
anume: se şi văd
coada şi piciorul  - ridicate de
câini înaripaţi şi de
harpii – care se pregătesc tocmai să
urineze pe sus-zisa
firmă
 
dar  - poate
inexplicabil: n-o fac – sau cel
puţin – neexcretând cupid - la modul
lichid
 
nimeni nu ştie că
tocmai prin barbaria
analfabetismului frumuseţii a scăpat de
divine ghilotine anti
coafură - această
ciungă prelungă
firmă – infirmă - nefericită
recuzită pentru reclama
sfericei verze
murate pe bigudiuri: ciufulita
apocalipsă - refuzată la exportul
celest
 
e drept – a scăpat cam
într-o (c)ureche – şi
pustie de rost – după
terestrul
potop autumnal
 
...acum spălătoriile şi saloanele de
coaf
ură ară - cu
mucilagii anti-pară – pe unde-n
capete de capăt a fost aldat'
mură-vară: straie de
ceruri – mânjite  - fastuos - cu
înfloritul – deliciosul
rahat
 
SFÂRŞIT DE POVESTE
nimeni trăind n-a câştigat ceva
decât că-i creşte-o umbră din picioare:
înmărmurim – nu ne mai ştim cumva
dar nimeni nu mai strigă-aici că moare
 
depozite de pagube-ambulante
şi deziluzii umerii ne-apasă:
în loc să creştem aripări savante
ne scufundăm în fierberi de melasă
 
doar sfinţii din biserici lucesc lacrimi:
în demonismul nostru fără patimi
uscăm la focul plictiselii vaste
 
şi ochi şi mări şi sentimente caste:
trăim martìrii ca pe inaniţii
cuvintele-s pe ruguri – superstiţii
 
COLEGI DE FLORI AI LUI EMINESCU
suntem colegi de flori ai lui
Eminescu – înghiţind fără
ocol – în fiecare dimineaţă
aceeaşi porţie de aştri – pe
stomacul gol
 
suntem Hestas şi Dismas ai lui
Eminescu – legumind fiecare
golgotă cu tot mai multă
cutremurare – înnourare – într-o
mereu mai fastuos
împădurită stupină de cer
 
în mijlocul razelor se naşte – cu
timpul – o preafrumoasă
mare
 
căci albinele – alduite smaraldin – înfrunzite întru
Safir – îmbătrânite-n
Rubin - tocmai şi-au scos Făt-Frumosul din
slăvită enigmă – codrul
cuvintelor – în preumblare
zeiască – la
galateeană – galileeană
şoseaua din
ochiul de pasăre al
Sfântului Vin
 
ÎN AŞTEPTARE
aşteptăm – din veci – la vămi de paradis
am trecut prin viaţă – am trecut prin vis
iar acum pe buze mierea de lumină
e o pregustare: lumea Lui-stupină
 
păsări trec prin slavă – veşti întârziate
dar aici în ceruri veri sunt judecate...
să luăm aminte: gândul cel lăuat
pentru totdeauna – singur predicat!
 
nicio exclamare de acum încolo
doar un rid de raze din ce-a fost „acolo”:
nicio amintire – doar străfulgerare
 
ca îndemn fiinţei pentru văzduh tare:
e sublima artă – e suprema vază
o singură rimă – întreaga extază!
 
LUARE-AMINTE
în amurg târziu – la cap de secerat
nu spui nimănui că grâul nu-i de soi:
ce-a fost de făcut – ce-a fost de aşezat
s-a plinit: lui „unu” nu-i spui „doi”!
 
de te crezi acuma tu mai în putere
şi de simţi în frunte că îţi cresc trei stele
suflecă-ţi cămaşa – treci la căpistère:
nu spurca strămunca mânurilor mele!
 
e o rânduială-n lumea cea de raze
se alege raiul din atâtea frângeri:
numai Dumnezeu ne judecă extaze
 
El – din păsări albe – tot alege îngeri
...nu mustra văzduhul că ţi-a dat lumină
cum şi Răstignirii  -  nu-i   afla vreo vină!
 
ISPĂŞIRE
în grosolane cărnuri acum sângeri
sfidând pe salamandra înfocată
eşti surd grăirilor de păsări îngeri
nu vei cânta-n cristaluri niciodată
 
vuind – nunta metalelor s-a-nchis
pelerinajul florilor se-amână
te-au alungat rigorile din vis
peste primordii noaptea e stăpână
 
vor trece-n plumb tot alte manvantare
până-nţelege-vei privighetoarea
până-nvăţa-vei iar să-nalţi altare:
 
de rost slova-n nisip ţi-a şters-o marea...
...vei pribegi prin timpii ispăşirii
deşert fără de crin robeşti privirii
 
ROSTUIRE PE DOS
nori deşi pe mintea mea se-ncruntă
şi tot mai îngheţată-i Crucea Firii –
văzduh pământ foc apă nu se-nfruntă:
crima e sfânt liantul nimicirii
 
curge noroi prin vinele uimirii
abia-şi mai poartă fluturii solia:
călăii-au prăbuşit în sânge mirii
valsează peste lume nebunia
 
sfârşit de timp – asasinat de vise
m-au otrăvit copacii cu orbire:
cuvinte mor junghiate-n paradise
 
iar viaţa-i tot mai lentă răstignire
...în gândul de-a-L urma pe-Iisus Hristos
am rostuit făcutu-exact pe dos!
 
NECHIBZUIRE
nechibzuire – nume azi al lumii:
genii măcelărite pe zidire
şi pe gunoaie-ntinse-n răstignire –
iar demoni fojgăind – dau ritmul strunii!
 
în calendare sfinţi – călăii urcă!
limba Lui Hrist e bâiguială turcă:
cine-i mai prost – şef de popoare strigă
iar de-i pitic – doar are cataligă!
 
lingăii predică suiţi pe leşuri
cei fără inimi – dòctorii de corduri
cei înţelepţi – în temniţa de greşuri
 
iar cei viteji – crunt umiliţi la solduri...
...uitarea asta fără Dumnezeu
iscă-n deşerturi răgetul de leu!
 
TRADUCERI
El scrie de zor pe pagina lumii:
viziune şi fapte sunt slove-ntr-ales
dar ţipătul slovei şi sângele strunii
filistinii din noi le acopăr cu fes!
 
în coaşcă de melc ne chircim paradisul
stihia sublimă aflând - o-ngropăm
dresăm veşnicia – 'nadins tundem visul
pe Hrist şi Iubirea  - blegi câini îi legăm
 
zvârle-te-eroic în scrumul de slovă
te-nvie  pe creste tu - phoenixul scris
uimirii să-i stai neclintit doar la provă
 
şi doar epopei lumineze-ţi zapis
...din cuşti – semne-narmate cu migală
smulge-or stihii spre viaţa lor regală!
 
PLÂNG COPACII FRUNZĂ DUPĂ FRUNZĂ
plâng copacii frunză după frunză
îngeri plâng – cu mâinile uscate:
sunt ţărani din ceruri – cu dreptate
nu ştiu mâinile muncite un' s-ascunză!
 
dinspre cer -  lumină-i de tăcere:
s-au spălat de noi pilaţii din văzduh
şi plutim între durere şi părere
...colo-n rai mai scoate capul câte-un duh
 
acest bocet s-a făcut pădure
păsările tac şi-ncep s-asculte:
din pământ spre cer sunt dureri multe
 
minunând oceanele azure...
...a muri este-un alint de beizadè
care-i spune vieţii ce frumoasă e!
 
ELEGIA FRUNZEI
unde vă duceţi voi frunzelor
cumplit istovitelor jertfitelor   –  acum în urmă
răstignitelor pe masa de sub
troiţa răscrucii-amurginde – după ce aţi făcut
veşnic datornică   - orbitoare
lumină pe negrul pământ?
 
muncite arterele voastre de frunze (altădată
umflate – zvâcnind
toate - de nebuneştile pulsuri ale
nevăzutului) – uscate acum
artere – acum resemnat
înlemnite artere: prin aceste
artere-altădat'  se zbuciumau
veştile fântânilor şi
mările cerului - o - minunatele  - verzi-chinuitele voastre
artere – ca în zbor a trecut prin ele – cândva
toată vlaga ploilor logostelelor şi-a
cuminte-pământului – toată
lumina soarelui
lunii  -  a oceanicei
Ulalume  -  şi a
tot mai adâncitelor în constelaţii
mume
 
pentru fiecare frunză căzută la datorie (din solemn
Copacul  Vieţii şi Morţii şi a
Muncii căzută) – ar trebui – în semn de
pioasă-amintire – ocrotirea mormântului câte unei
stele anume -  fără de icoană-n atlase-astronomice ori
agonic nume
 
noapte bună – frunză bravă
noapte bună – îndârjit lucrătoare - luptătoare fanatică în Armia
Copacului Sfânt – din care
cad nopţile toate: pe
măsură ce cad – apoi toate-mpreună
heruvice nopţile se
proptesc de cer  -  temeinic  - cu umbritele aripi  - şi
desfac – astfel  - pentru noimă-lumină şi
vizionară stupină - petalele
Noii Dumnezeieşti
Înziliri
 
SE APROPIE
a trecut anotimpul
descompunerii promiscue – fojgăitoare întru
întunericuri pestilenţiale: se
apropie - se face simţit – deja
anotimpul recompunerii miraculoase – întru
perfecţiunea cristalizării divine - fulgerare: cristalizarea
rece – străluminată sever de
hiperboreele revelaţii
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 
  
ATITUDINI
POVARA ROMÂNISMULUI
Suntem români şi ar trebui ca-n orice timp şi-n orice loc să dovedim prin gândire, atitudine, vorbe şi fapte că suntem vrednici de acest nume, întrucât el ne conferă identitate, altfel spus poziţie clară şi indiscutabilă în istoria omenirii şi între semeni.
Mă rog, este lesne de presupus că aşa gândeau şi de asemenea sentimente înălţătoare se lăsau călăuziţi străbunii noştri de mai departe şi de mai aproape, adică toţi aceia care nu pregetau să fac scut din piepturile lor pentru a-şi apăra “sărăcia, şi nevoile, şi neamul”.
Căci, luptând pentru apărarea gliei străbune de poftele de înavuţire ale străinilor hrăpăreţi şi cruzi, ei cei mulţi demonstrau tuturor nepoftiţilor purtaţi de vânturile istoriei că – prin trudă şi continuitate – legăturile lor cu pământul dătător de hrană şi veşnică odihnă devin aidoma legăturilor indestructibile dintre o mamă iubitoare şi fiii săi preaplecaţi, idee generoasă pe care semeţii vulturi romani au sorbit-o din apele tulburi ale religiilor precreştine (osirianismul, isismul, mithraismul, metroacismul, dionisianismul, orfismul), pentru ca după îngenuncherea Daciei, păsările imperiale să o picure în sângele locuitorilor statornici de pe aceste meleaguri…
Dar iată că ne este dat să vedem cum românismul a ajuns o povară mult prea grea pentru majoritatea românilor din aceste vremuri de interminabilă tranziţie de la ceva monstruos prin consecvenţa cu care erau întrebuinţate de către vechiul regim mecanismele de nivelare şi sterilizare intelectuală, înspre ceva năucitor de amăgitor, precum luminiţa de la capătul tunelului, luminiţă care pe parcursul campaniei electorale are darul să însufleţească feţele hâite ale tuturor mâncătorilor de rahat şi să focalizeze speranţele alegătorilor, pentru ca îndată după ce s-au văzut cu sacii în căruţa scârţâitoare a puterii, guvernanţii să facă tot ce le stă în putinţă fie pentru îndepărtarea ei până la frontiera cu viitoarea campanie, fie pentru completa ei stingere. Căci taman acest unic şi mare adevăr îl conţine şi abecedarul democraţiei noastre postdecembriste atunci când glăsuieşte despre politicienii politruci şi despre faptele lor de pomină: Sint ut sunt aut non sint (Să fie toate cum sunt sau să nu mai fie).
Prea puţini români ai zilelor noastre au habar de faptul că, ne informează distinsul istoric Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, “România este singura ţară din Europa, în afară de ţările mici, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe limbă”, că în vechime prin limbă se înţelegea neam sau popor, respectiv că România (chiar acest nume ilustru ce găzduieşte în variantă nord-dunăreană numele eternei Rome), precum şi limba română s-au afirmat pînă la parametrii deplinei consacrări în lume printr-o suită de împrejurări favorabile care ţin mai degrabă de miracol decât de un noroc întâmplător.
Cu toate că Alexandre Dumas opinează în Cei patruzeci şi cinci că „Întâmplarea este soluţia de rezervă a lui Dumnezeu”, apreciez că este mult mai rezonabil să credem că degetul lui Dumnezeu a fost prezent atât la unirea Principatelor, cât şi în cei şapte ani de cârmuire ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Altminteri cum naiba să-ţi explici că puterile garante de la acea vreme sfârşeau prin a accepta tot ceea ce deja era gata înfăptuit pe teritoriul Principatelor: unirea, noul nume de România, trecerea anevoioasă la alfabetul latin, secularizarea averilor mănăstireşti etc.
Iar limba română la rândul ei s-a descotorosit de balastul grecismelor şi turcismelor, s-a îmbogăţit şi modernizat prin împrumuturi masive din franceză (grosul neologismelor), într-o măsură mult mai mică prin tranzitări şi împrumuturi din italină (altă limbă romanică foarte apropiată de română) sau direct din latină, pentru ca îndată după aceea prin operele marilor noştri artişti ai cuvântului (Eminescu în primul rând), ea să se impună în cultura europeană şi universală ca un formidabil vehicul al noii culturi române, o cultură caracterizată printr-un adorabil echilibru între tradiţie şi modernism.
Prin urmare, concluzionează Neagu Djuvara, marea cultura română a avut nevoie doar de două generaţii pentru a se racorda la cultura occidentală („Iată, ne spune istoricul, un fenomen care ţine de miracol!”), pe când marea cultură rusă – după occidentalizarea decretată de ţarul Petru cel Mare prin ucaz în anul 1700 – a trebuit să aştepte circa 120 de ani ca Puşkin să-şi afirme geniul în poezie şi cam 150 de ani ca Gogol, Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi să-şi scrie capodoperele…
Ocupaţi până peste cap ba cu afacerile (în general) suspecte din ţară, ba cu slugăritul în străinătate, românii nu catadicsesc să-şi mai bată capul cu fleacuri precum istoria României şi a limbii naţiei care i-a zămislit. De altminteri, ajunşi în străinătate din diverse motive şi pe diferite căi (cei puţini au fugit în timpul bolşevismului, grosul a plecat legal după Decembrie ’89), mulţi dintre românii strămutaţi se simt atât de confortabil în noile medii, încât nu numai că s-au hotărât să rămână până la moarte în ţările ce i-au adoptat, dar – fără a lua câtuşi de puţin aminte la exemplul multimilenar oferit de evrei, care rămân evrei oriunde ar vieţui în lumea asta largă – ei refuză să vorbească româneşte chiar de la a doua generaţie!
Drept este că nici guvernanţii postdecembrişti n-au depus eforturile trebuincioase pentru întărirea raporturilor dintre diaporă şi ţara-mamă. Măcar aşa ca pe la alte case fost comuniste (unguri, polonezi), unde relaţiile de acest gen se cultivă cu grijă şi dăruire de ani şi ani, ceea ce înseamnă de decenii. Dar cum românii ţin să fie originali în toate cele („în NATO unşi ca plătitori/ şi-n Europa manglitori…”), nu puteau să se dezmintă la acest gingaş capitol şi să procedeze altminteri de cum le dictează ceasul rău şi destinul lor poznaş.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DE CE VICTOR PONTA NU TREBUIE SĂ AJUNGĂ PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
Ca niciodată, în această campanie pentru prezidenţiale avem parte de-o adevărată inflaţie de candidaţi prin cei 14 concurenţi pentru funcţia supremă în stat (unii unşi cu toate alifiile, alţii dornici de aşa ceva şi cu toţii mai mult sau mai puţin penibili), fapt care demonstrează cu prisosinţă monumentalitatea ridicolului de pe aceste meleaguri.
Dar tot ca niciodată, nenumăraţi români sunt cumplit de dezorientaţi din pricina acestor catindaţi cu bube în căpăţâni şi, taman ca în Caragiale, se întreabă şi-i întreabă pe alţii: „Păi bine, neicusorule, dar eu cu cine votez?...”
Căci în sfertul de veac scurs, postdecembrismul s-a scremut pentru a scoate la lumină doar slujbaşi corupţi şi docili, astfel compromiţând însuşi conceptul de om de stat, precum şi pe acela de mare caracter românesc, nevrednică lucrare prin care se întăreşte zi de zi şi ceas de ceas convingerea celor cu scaun la cap că oamenii de stat ai României s-au stins odată cu Ionel I.C. Brătianu, iar marile şi intransigentele caractere româneşti odată cu mareşalul Ion Antonescu.
Dar una este neîncrederea (mai degrabă amuzantă decât îngrijorătoare) faţă de aventurierii din start fără cea mai mică şansă la funcţia mult râvnită (Dan Diaconescu, Corneliu Vadim Tudor, Hunor Kelemen, Mirel Mircea Amariţei, Zsolt Szilagyi ş.a.), însă necesari pentru diversificarea ghiveciului politic preparat după mai noile reţete mioritice, şi cu totul alta neîncrederea milioanelor de alegători vizavi de un măscărici ca Victor Ponta, care, după ce timp de doi ani şi jumătate a terfelit funcţia de premier al României prin incompetenţă crasă, necinste evidentă şi minciună sistematică, iată că acuma jinduieşte la cea mai înaltă funcţie în stat, astfel ca prin înşelăciune şi cârdăşie cu marii răufăcători interni şi externi să-şi poată desăvârşi opera de trădare faţă de ţara şi poporul care-l mai rabdă, când locul lui de drept şi de fapt (adică după faptele săvârşite) ar fi la mititica, chiar şi pentru aceea că, prin sondaje de opinie măsluite, el deja se se vede instalat la Cotroceni, pregătit să-şi ofenseze în continuare patria prin serviciile aduse tovarăşilor de ticăloşii.
Prin urmare, care sunt argumentele forte, bine ştiute nu doar de întrega suflare românească de aici şi de mai departe, pentru care Victor Ponta este contraindicat la funcţia de preşedinte al României, aşa cum – vorba lui Petre Ţuţea – sifilisul este contraindicat la cugetare?
1) Pentru că departe de a fi un om de stat, prin faptele lui de până acuma (joaca politică de-a alba-neagra, ceea ce-i totuna cu impostura şi şarlatania, falsuri de proporţii în CV-urile sale date publicităţii, hoţie intelectuală într-un plagiat cât roata carului), el confirmă ba că-i omul foarte potrivit să stea la răcoare, atunci când se zbate să-i convingă pe cei din jur că nu suferă de incurabile tulburări psihice (mitomania răsdovedită fiind purtătorul de drapel al acestora), ba că bietul de el merită să ajungă într-un onorabil aşezământ pentru săracii cu duhul, de îndată ce se va căi public şi, aidoma mentorului său Adrian Năstase, va începe să mediteze la deşărtăciunea goanei după vânt.
Victor Ponta om de stat? Păi omul de stat cugetă şi se mişcă în sistemul tridimensional Cinste Dreptate Personalitate, pe când ipochimenul despre care vorbim se simte ca peştele în apă doar în sistemul tridimensional Necinste Vulgaritate Laşitate.
2) Pentru că făcându-se de râs în atâtea rânduri ca prim ministru al României (ba prin incompetenţă – vezi memorabilă scenă cu MTO de la Cotroceni, ba prin declaraţii belicoase la adresa Uniunii Europene în zilele euforice de după suspendarea lui Traian Băsescu, urmate la scurt timp de scuzele cerşite oficialilor care au catadicsit să-l primească, ba prin fuga laşă de întâlnirea incomodă cu emisarul special al lui John Kerry, secretarul de stat al Statelor Unite, ba prin chinezăriile puse la cale, care au adus încă o bilă neagră României din partea Uniunii Europene, după ce în forul legislativ suprem al ţării drapelul acesteia a fost înlocuit cu cel al Chinei), deci, după ce s-a făcut sistematic de râs ca premier şi de fiecare dată a adus imense deservicii României pe o perioadă de timp nedeterminată, este lesne de presupus că se va compromite în maniera lui specifică şi ca preşedinte al României.
Ori ţara, în situaţia precară în care a fost adusă de toate cârmuirile postdecembriste, numai de aşa ceva nu are nevoie! Căci, o ştie oricine, în marea politică ezitările şi retractările sunt impardonabile stângăcii, din pricina cărora are de tras mult şi bine întreaga ţară, stângăciile (datorate fie inabilităţii, fie lipsei de experienţă) sunt totuna cu greşelile, iar greşelile sunt chiar mai grave decât crimele.
3) Pentru că Ponta este un mitoman, care suferă şi de dedublarea personalităţii, după cum susţin specialiştii! Ori o boală psihică este infinit mai primejdioasă pentru cei din jur decât o infirmitate sau o boală trupească, îndeosebi atunci când respectivul bolnav, aparent perfect sănătos, este învestit prin lege cu o mare putere. Fiind ascunsă şi netratată, boala se dezvoltă şi-şi arată perfidia devastatoare taman atunci când ţi-i lumea mai dragă, adică atunci când alegătorii păcăliţi au libertatea să se răcorească prin înjurături şi cârteli neputincioase, arătând din când în când cu degetul spre niscaiva conspiraţii oculte, de regulă masonice sau sioniste.
Fireşte, este deja prea târziu, căci pungaşii mari şi mici se văd cu folosul, iar cei mulţi şi săraci doar cu ponosul...
Iată cea mai bună dovadă în acest sens. Când era în opoziţie, Ponta clama cu fiecare ocazie că de va ajunge vreodată la guvernare, el – şi odată cu el P.S.D.-ul – nu va aduce U.D.M.R.-ul la guvernare şi nu va fi niciodată de acord cu proiectul Roşia Montana şi cu fracturarea hidraulică.
Am văzut cu toţii cum şi-a respectat angajamentele după ce s-a văzut prim ministru (românii intimidaţi în fel şi chip, iar secuii încurajaţi să-şi facă mendrele), nu că s-ar fi remarcat vreodată prin anumite însuşiri manageriale, ci fiindcă susţinut de monstruoasa alianţă USL, pur şi simplu l-a somat pe Traian Băsescu să-l numească premier după spectaculoasa cădere a efemerului guvern Ungureanu. Iar preşedintele n-a avut încotro, nu numai pentru că respectiva alianţă deţinea majoritatea parlamentară în urma trădărilor şi racolărilor, ci fiindcă îşi simţea serios ameninţată propria poziţie şi autoritate.
Nota 1: În pofida acestor argumente, poate că mulţi români vor spune: „Da, dar este tânăr şi sunt şanse să devină înţelept, adică să se dea pe brazdă. Pe de altă parte, este român ortodox de-al nostru, nu ca alde Klaus Iohannis...”
Fireşte, cu tinereţea sunt de acord. Dar să nu se uite că înţelepciunea nu-l va vizita nici acuma şi nici pe viitor pe un tânăr superficial şi îngâmfat, care ţine morţiş să pară ştiutor şi rezolut doar prin uriaşele lui disponibilităţi de impertinenţă şi miştocăreală golănească.
În altă ordine de idei, cred că ne-am lămurit cu toţii ce le poate capul tinerilor politruci de teapa lui Bogdan Olteanu sau Daniel Funeriu: în scurt timp au dovedit negru pe alb că ştiu să fie mai nocivi şi mai rău intenţionaţi decât înşişi maeştrii lor bolşevici...
Aşa şi Victor Ponta. Cât timp în spatele lui vor sta alde fosila bolşevică de Ion Iliescu, răufăcătorul de Adrian Năstase şi răspopitul de tata socru, nici vorbă ca înţelepciunea, cumpătarea şi bunul simţ să-i fie sfetnici în acţiunile întreprinse. Şi asta deoarece, în schimbul locului de faţadă cu care este răsplătit, el admite să fie mişelnica unealtă a celor mai antiromâneşti planuri.
Nu ţine vrăjeala nici cu eticheta de român ortodox, prin care Ponta şi ciracii lui nădăjduiesc să-l dea gata pe Klaus Iohannis, neamţul de religie luterană. Căci dacă Iohannis are demnitatea rasei din care provine şi mândria marilor înfăptuiri în mandatele sale de primar al Sibiului, Ponta se face luntre şi punte să-şi ascundă originile evreieşti: bunicul lui dinspre mamă s-a numit Naumovici (fireşte, mama lui s-a simţit mai în siguranţă la adăpostul fragmentului Naum din numele de familie), un evreu bolşevizat ajuns colonel de securitate şi prieten la toartă cu doi dintre cei mai fioroşi evrei neprieteni ai românilor – torţionarii generali de securitate Pantiuşa Bodnarenko şi Alexandru Nikolski. În paranteză fie spus, Pantiuşa până la moarte n-a izbutit să vorbească corect româneşte...
Să recunoaştem că decât un ortodoxism de faţadă, altfel spus impus de necesităţi politice, tot mai bun şi mai de apreciat este un luteranism din convingere. Că doar ambele credinţe au apărut în urma unor schisme, generate în momente diferite ale istoriei de conflicte ireconciliabile cu Vaticanul, şi că ambele sunt vânjoase altoiuri pe trunchiul bimilenar al creştinismului.
4) În sfârşit, dar nu în ultimul rând, pentru că Victor Ponta este un pungaş cu acte în regulă, fapt ilustrat atât de arhicunoscutul plagiat (o culpă trecută cu vederea de grosul românilor, nu şi de străini), cât şi de mai puţin cunoscuta afacere numită Dosarul Microsoft – EADS, o necurată trebuşoară internaţională, care – se zice – a provocat un prejudiciu de ordinul sutelor de milioane de euro şi o ditamai mită de circa 60 milioane euro, la a cărei derulare Victor Ponta, în calitate de preşedinte al Fundaţiei Secolul XXI, a pus zdravăn umărul în perioada 2001-2004, adică atunci când era şeful Corpului de Control al Premierului Adrian Năstase şi ministru delegat pentru Controlul Implementării Programelor de Finanţare Internaţională şi Urmărirea Aplicării Acquis-ului Comunitar în Guvernul PSD.
Nota 2: Pentru menţinerea unui minim echilibru social-politic, acuma când, prin încurajarea dezertărilor şi trădărilor (vezi abjecta trădare a lui Călin Popescu-Tăriceanu), PSD şi aliaţii săi conjuncturali deţin puterea legislativă şi executivă, românii trebuie să dovedească luciditate îmbinată cu maximă responsabilitate faţă de viitorul ţării lor, instalând la Cotroceni un preşedinte care vine din dreapta actualului eşichier politic. Altminteri, preşedintele va fi doar un simplu apendice al clanurilor mafiote din atotputernicul partid-stat (am numit PSD-ul), cu rolul deodată pernicios şi dezonorant de a promulga toate acele edicte care apără marii tâlhari ce-şi spun baroni.
Că doar nu de florile mărului, cu ceva timp în urmă Victor Ponta s-a solidarizat în văzul şi auzul întregii ţări cu toate aceste distinse lichele, întrebând cu o falsă candoare, plină ochi de sfidare: „Ce aveţi cu baronii din PSD?” După care a continuat să se lăfăie în scaunul de prim ministru, ca şi cum nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase...
În concluzie, cetăţeanul Victor Ponta nu este decât un aventurier şi un arivist fără scrupule, ale cărui însuşiri umane şi politice pot fi lesne cuprinse în cel mult două versuri cu iz haiducesc: „Nalt la stat şi nesimţire,/ mic la suflet şi gândire”.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CUMPĂNĂ FRÂNTĂ...
Evreii consideră că este normal să-i scuipe pe creştini pe străzile Ierusalimului, declară părintele Pierbattista Pizzaballa, custodele Vaticanului pentru locurile sfinte din Ierusalim.
Citat într-un interviu din ziarul Haaretz, după un nou incendiu şi vandalizarea unei mânăstiri a ordinului Trappist în Latrun, unde inscripţia “Iisus a fost o maimuţă” a fost mâzgâlită în evreieşte, Pizzaballa i-a atenţionat pe evrei asupra modului în care creştinii sunt trataţi în Israel.
În legătură cu vechea problemă a incidentelor în care evrei ortodocşi extremişti îi flegmează pe membrii clerului creştin, Pizzaballa a declarat: <<Când am venit în această ţară, mi s-a spus că trebuie să ştiu că, dacă umblu în sutană prin oraş [Ierusalim], oamenii mă vor scuipa şi să nu mă consider jignit, întrucât e normal>>.
Indiferent de cât de înaltă i-ar fi poziţia, orice preot care circulă prin oraş va fi, mai devreme sau mai târziu, scuipat şi înjurat de către VREUN STUDENT DE YESHIVA (ŞCOALA RELIGIOASĂ EVREIASCĂ) – s.n.
Pizzaballa, care trăieşte în Israel de 22 de ani, este şeful Ordinului Franciscan în Orientul Mijlociu. Ca şi custode, este una dintre figurile cele mai înalte ale Bisericii Catolice şi are în grijă custodia celor mai importante Locuri Sfinte ale creştinătăţii, inclusiv Biserica Sfântului Mormânt, pe care creştinii o consideră drept loc al crucificării şi al învierii lui Christos, precum şi Biserica Nativităţii, din Bethlehem.
După mai mult de douăzeci de ani aici, el spune că cunoşste zonele din Ierusalim unde există riscul de a fi scuipat, inclusiv zona Porţii Jaffa şi Cartierul Armenesc.
Actele de vandalism de săptămâna trecută, de la mânăstirea Latrun, sunt ultimele  dintr-o serie de atacuri asupra instituţiilor creştine.
În februarie, urmare a unor incidente în Ierusalim, Pizzaballa i-a scris Preşedintelui Shimon Peres că, în ultimii ani, el şi colegii lui au învăţat să ignore provocările, dar că acestea au escaladat până la un punct în care devin intolerabile.
(...)Ulterior scrisorii către Peres, animozitatea anti-creştină a apărut şi în Knesset (parlamentul israelian), după ce Biblii creştine au fost trimise membrilor acestuia, iar parlamentarul Michael Ben Ari a rupt o copie a Noului Testament, în faţa camerelor de luat vederi. <<A fost şocant>>, declară Pizzaballa. <<Dacă tu, ca evreu, vrei ca oamenii să te respecte, trebuie ca şi tu să-i respecţi pe ceilalţi. Sunt miliarde de creştini pentru care această carte este sfântă>>.
De asemenea, remarcă ceea ce el consideră a fi un răspuns slab, din partea sistemului politic şi a publicului, în general, la gestul lui Ben Ari, spunând că s-au limitat la a declara că Ben Ari nu avea nevoie să facă ceea ce a făcut. <<E o lipsă de sensibilitate>>, spune p[rintele. <<Un gest de o asemenea gravitate se petrece şi nimeni nu face nimic. Practic, se neagă existenţa noastră aici>>”. Sursa: FrontPress.ro, dar şi deveghepatriei, din 11 septembrie 2012.
Apoi: “Televiziune  din Israel: <<Să-l crucificăm, din nou, pe maimuţoiul de Iisus!>>.
România: <<Sunteţi un neam de criminali! Ion Antonescu a fost un criminal, scuipăm pe Sfinţii Închisorilor şi pe Corneliu Codreanu! Am intrat peste voi în ţară, călare pe tancurile sovietice şi acum sunteţi vinovaţi de holocaust!>>”  - cf. 20 octombrie 2014 de deveghepatriei.
…Nu, sfinte părinte Pizzaballa! Faptul  că politicienii lumii şi Biserica Creştină (fie ea Ortodoxă, fie Romano-Catolică) acceptă astfel de lucruri, ca pe o normalitate (sau, cel puţin, ca pe o fatalitate! – ba chiar le trece sub tăcere!!!), este o TRĂDARE A DUHULUI UMANO-DUMNEZEIESC! Este o mârşăvie.
Evreii consideră că este normal să-i scuipe pe creştini pe străzile Ierusalimului (…)<<Când am venit în această ţară, mi s-a spus că trebuie să ştiu că, dacă umblu în sutană prin oraş [Ierusalim], oamenii mă vor scuipa şi să nu mă consider jignit, întrucât e normal>>.
…Ce senin o spui, părinte! Păi, dacă, spre exemplu, în România (acuzată de bandiţii plutocraţi internaţionali, de un holocaust pe care savantul evreu Norman Finkelstein îl numeşte “Industria holocaustului”!), pe stradă, un rabin ar fi fost scuipat, nu în mod repetat, CI O SINGURĂ DATĂ (de un dement!)! – pe cerul patriei noastre ar apărea, INSTANTANEU, bombardierele SUA (care SUA se ştie că sunt, dintotdeauna, slugile şi călăii năimiţi ai Israelului – căci “SUA sunt cea mai mare victorie a Iudeo-Masoneriei” – cf. Istoria Francmasoneriei, de Radu Comănescu şi Emilian Dobrescu, 1995) – care ne-ar măcelări, “pe rudă, pe sămânţă”, pe toţi, până la unul! Nici măcar nu s-ar face, cumva, cercetări, “anchete DNA”…ci, dintr-odată, am fi declaraţi, tacit, de întreaga lume terestră, subjugată Viţelului de Aur: “BESTII ALE TERREI”! - fără drept de apel/recurs, fără nicio  prezumţie de nevinovăţie – “BESTII” care trebuie exterminate total şi cât mai degrabă! Aşa cum s-au pronunţat, în 1922 (deci, imediat după ciudata înfrângere a Puterilor Centrale, din 1918…!), la adresa germanilor, ministrul de externe german, Walter Rathenau, președintele Statelor Unite,Woodrow Wilson…(1).
Iar chestiunea “respectului reciproc” (<<Dacă tu, ca evreu, vrei ca oamenii să te respecte, trebuie ca şi tu să-i respecţi pe ceilalţi>>) este, te rog să mă ierţi, părinte Pizzaballa, pur şi simplu o prostie! Evreii plutocraţi nu respectă pe nimeni, de pe Terra. Cel mult, îi mituiesc zdravăn, pe unii slugoi, de la conducerea “naţiunilor” (termen iudeo-masonic!), pentru a-i reduce la tăcere şi a-i face complici (ori martori tăcuţi, “panseluţe mimozate”!), la toate monstruozităţilor făptuite de ei. Oriunde pe Terra, a te atinge de Yahwe, fie şi cu o floare (trebuie să recunosc că şi reacţia islamicilor, din 2006, faţă de imbecilitatea caricaturilor daneze, referitoare la Profetul Mahomed – a fost absolut normală!)(2) - înseamnă BLASFEMIE şi atrage nu arestări personale, ci represalii naţionale, din partea…”comunităţii internaţionale” (a se citi: “comunitatea plutocratică internaţională evreiască”!).
Cum vă permiteţi voi, nenorociţilor, să-l insultaţi pe cel care este nu doar Dumnezeul nostru, al creştinilor – ci şi Mântuitorul Lumii – deci, implicit, şi al vostru! – cu condiţia să abandonaţi poziţiile luciferizate şi caracteristice închinătorilor la Demonul Sângelui, Ihrinwe, mai curând decât la Dumnezeul-Demiurg! “Maimuţoi”, da? Ei, dacă El este “maimuţoi”, atunci voi înseamnă că nu puteţi fi/exista nici măcar la nivelul păduchilor, ori al larvelor!
…Despre ruperea Noului Testament, în plină sesiune a Knesset-ului/Parlamentului israelian, ce-aş putea zice? Aş putea zice că ai noştri conducători politici şi religioşi ori sunt nişte pişorcoşi, ori sunt nişte trădători sadea! La un astfel de gest oficial, SUA, dacă ar fi vorba de Parlamentul României (sau al oricărui stat-vasal! – în Parlamentul căruia, de faţă cu tot “natul”, vreun zăbăuc demnitar oficial ar face ferfeniţă Talmudul Rabinic, că-n el credeţi, voi, zarafilor lumii, mai dihai decât în oricare Dumnezeu!!!), ar reacţiona, cum am zis, cu bombardierele, pentru exterminare! Unde ne sunt, oare, NOUĂ, creştinilor, “bombardierele”? Pentru că nici posturile TV, nici ierarhii noştri bisericeşti nu ne-au informat despre acest gest suprem-blasfemiator, public, oficial sfidător, faţă de Dumnezeul nostru HRISTOS şi faţă de Noul Său Testament/Legământ cu omul! Eu, cel puţin, aş pune “bombardierele”, în primul rând, pe trădătorii noştri din interior – şi, abia apoi, aş mai vedea cum stau cu “muniţia şi armamentul din dotare”, pentru readucerea la raţiune (dacă mai este posibil aşa ceva, în raport cu gradul maxim de luciferizare criminală, al plutocraţiei mondiale!) a duşmanului, de-acum bine-ştiut, de 2.000 de ani încoace…!
…Şi eu nu citesc superficial niciun text! Am reţinut că locurile de maximă “scuipăciune” israelită sunt…şcolile/sionagogile rabinatului vostru turbat (de tip Yeshiva!). Da, rabinii voştri vor avea multe de “dat samă”, la Judecata din Urmă, pentru nenumăratele crime, deicide, genocide şi homicide, comise de evrei (unele crime ale tineretului evreu sunt comise, de fapt, de nişte “zombies”, căci tineretul “înrabinat” a devenit o simplă maşină de ucis, programată la sinagogă!).
…<<Sunteţi un neam de criminali! Ion Antonescu a fost un criminal, scuipăm pe Sfinţii Închisorilor şi pe Corneliu Codreanu! Am intrat peste voi în ţară, călare pe tancurile sovietice şi acum sunteţi vinovaţi de holocaust!>>” 
Dacă Ion Antonescu (cel care v-a scăpat cu viaţă, nesimţiţilor şi nerecunoscătorilor, din faţa comando-urilor SS naziste!), dacă trimisul Arhanghelului Spiritului/MIKAËL, Corneliu Zelea Codreanu (4) şi Sfinţii Închisorilor (…lui Valeriu GAFENCU aţi considerat că, prin presiuni internaţionaliste evreiesco-plutocratice, aveţi dreptul să-i smulgeţi aureola de pe frunte, şi chiar aşa credeţi că aţi făcut! – tot aşa credeţi că veţi putea să faceţi cu toţi martirii şi sfinţii Ortodoxiei Româneşti!)[5] - sunt, pentru voi, nişte “criminali” şi “scuipaţi” pe ei, atunci ce să mai zicem noi că ar fi toţi Karl Marx-ii voştri, toţi Ben Gurion-ii voştri, Menahem Begin-ii voştri, Ariel Sharon-ii voştri, Golda Meir-ele voastre etc. etc.:
a-“Poporul evreu în întregime va fi propriul său Mesia. Acesta va realiza dominaţia lumii prin dizolvarea altor rase … şi prin stabilirea unei republici mondiale în care evreii de pretutindeni vor exercita privilegiul de cetăţeni. În acestă Nouă Ordine Mondială copiii lui Israel… vor furniza toţi liderii, fără a întâlni opoziţie…“ (Karl Marx, intr-o scrisoare catre Baruch Levy, citata in Review de Paris, June 1, 1928, p. 574);
b-“RASA NOASTRA ESTE RASA STAPANITOARE. SUNTEM ZEI DIVINI PE ACEASTA PLANETA. SUNTEM DIFERITI DE CELELALTE RASE INFERIOARE, PRECUM ACESTEA SUNT DIFERITE DE INSECTE. DE FAPT, IN COMPARATIE CU RASA NOASTRA, CELELALTE RASE SUNT EXCREMENTE UMANE. DESTINUL NOSTRU ESTE DE A CONDUCE RASELE INFERIOARE. REGATUL NOSTRU PE PAMANT VA FI CONDUS DE LIDERII NOSTRI CU MANA DE FIER. MASELE NE VOR LINGE PICIOARELE SI NE VOR SERVI CA SI SCLAVI” (Menachem Begin, Prim-Ministru al Israelului intre 1977-1983);
c-In 1881, iudeo-francmasonul belgian Flerie scria: “Jos Răstignitul!… Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!”
d-Trebuie sa extirpăm lepra devorantă a creştinismului“, ţipa iudeo-masonul Gambeta;
e-Dr. Nahum Goldman, (1894-1982), presedinte al World Zionist Organization, avertiza in 1958 la World Jewish Conference in Geneva: „Un declin al puternicului curent anti-semitism sincer, ar putea constiutui un nou pericol pentru supravietuirea evreiasca. Disparitia anti-semitismului va avea efecte foarte negative asupra activitatii noastre”;
f-Jewish Chronicle, Londra, 4 aprilie 1919: „Conceptiile bolsevice sunt in majoritatea punctelor in armonie cu ideea de iudaism
La acea data, 477 din ceie 545 de oficialitati bolsevice erau evrei;
g- Henry Kissinger, 1974: “Depopularea trebuie sa fie cea mai mare prioritate a politicii externe pentru lumea a treia;
h-evreul J. Robert Oppenheimer (1904 – 1967), director al Manhattan Project, supranumit “tatal bombei atomice“ a depus eforturi deosebinte pentru realizarea ei la Los Alamos National Laboratory. In 1933 invata sanscrita si citeste Bhagavad Gita scrisa in limba de origine. Invatatura aceasta orientala avea sa-i devina filosofia vietii. Referitor la Trinity test (denumirea primei testari a unei explozii nucleare realizate pe teritoriul SUA pentru studierea grozaviei ce va fi la scurt timp lansata asupra civililor japonezi) Oppenheimer cita din Bhagavad Gita: “Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumuseţea celui puternic. Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor”;
i-Albert Pike (1809 – 1891), iudeo-mason, gradul 33 ritul scotian (rit pe care de fapt el l-a transformat dintr-o societate minuscula, la influenta enorma pe care o stim astazi) a formulat dogma divinităţii lui lucifer în “Morals and Dogma”: ”Lucifer, Zeul Luminii, lupta împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; da, Lucifer e Dumnezeu”;
j-  “Război de moarte creştinismului!” - răcnea iudeo-masonul Fr. Viviani;
k-“Ucideti germanii, oriunde ii veti gasi! Fiecare german este dusmanul nostru moral. Nu aveti mila de femei, de copii sau batrani! Omorati toti germanii – stergeti-i de pe fata pamantului!” (Llya Ehrenburg, Glaser, p. 111);
l-“Lupta împotriva Germaniei a fost dusă de luni de zile de fiecare comunitate evreiască, în fiecare conferinţă, în toate sindicatele şi de către fiecare evreu din lume. Există motive pentru a susţine că lupta noastră comună este de importanţă generală. Vom începe un război spiritual si material în întreaga lume contra Germaniei. Germania se luptă pentru a deveni, din nou, o mare naţiune, şi pentru a recupera teritoriile si coloniile pierdute. Dar interesele nostre evreieşti reclamă distrugerea completă a Germaniei…” (Valadimir Jabotinsky, in Mascha Rjetsch, ianuarie 1934);
m-“Spune-mi, o duc chiar asa de rau oamenii rai de pe pamantul asta, ei vaneaza si prind tot ce au chef sa manance! Ei nu sufera de indigestie, si nu-s pedepsiti de ceruri. Vreau ca Izraelul sa se inscrie in acel club, poate ca atunci omenirea va incepe sa se teama de noi, in fine, in loc sa le fie mila. Poate ca vor incepe sa tremure , sa le fie frica de nebunia noastra in loc sa ne admire nobletea! Lasa-i sa tremure ! Lasa-i sa ne cheme un stat nebun! Lasa-i sa inteleaga ca suntem o tara salbateca, periculoasa imprejurimilor noastre, anormala, ca am putea turba, ca am putea incepe cel de al 3-lea razboi mondial, pe neasteptate, sau ca intr-o zi am putea innebuni si da foc tuturor campurilor cu petrol din Asia Mica. Chiar daca imi demonstrezi ca actualul razboi este un razboi murdar, imoral, nu-mi pasa , vom incepe un alt razboi, vom ucide si vom distruge mai mult, si mai mult, si stii dece merita? Deoarece se pare ca acest razboi ne-a facut mai antipatici lumii necivilizate! Nu vom mai auzi acel nonsens despre unicitatea moralei iudaice . S-a terminat cu trancaneala ca un popor unic confera lumina natiunilor, s-a terminat cu unicitatea, nu mai este dulceata si lumina! La naiba!” Izraeli former Prime Minister Ariel Sharon”;
n-“Vom avea un guvernamant mondial, ca va place sau nu. Singura intrebare care ramane este daca acel guvernamant va fi atins prin cucerire sau prin consimtire” Bancherul evreu, Paul Warburg, 17 Febr 1950, pe cand depunea marturie in fata senatului SUA;
o-“Noi , evreii, suntem distrugatori si vom ramane distrugatori, nimic din ceea ce puteti face voi, vor satisface cerintele noastre si necesitatile noastre”. “You Gentiles”, de Maurice Samuels, pg 155;
p-“Un milion de arabi nu valoreaza o singura unghie a unui evreu” Rabbi Jakov Perrin, 27 Febr 1994, NY Times, February 28, 1994, pg 1;
q-“Am iesit afara, insotiti de Ben Gurion. Alon a repetat aceasta intrebare: ce e de facut cu populatia palestiniana. Ben Gurion a facut un semn cu mana care spunea: IMPINGE-I AFARA!” – cf. Iitzak Rabin, Rabin Memoirs, published in the New York Times, 23 October 1979; da, YTZHAAK RABIN, PE CARE EVREII L-AU ASASINAT, ÎN 4 NOIEMBRIE 1995, PENTRU POLITICA LUI DE PACE CU PALESTINIENII ARABI!!!;
r-“Trebuie sa folosim teroarea, asasinarea , intimidarea , confiscarea teritoriala si taierea tuturor serviciilor sociale pentru a epura in Galileea, toata populatia ei araba”. Izrael Kunik, The Kunik Memorandum;
s-“De fiecare data cand facem ceva, tu-mi spui mie ca America o sa faca asta si o sa faca ailalta, eu vreau sa-ti spun ceva foarte clar: nu te ingrijora ca America pune presiune asupra Izraelului, caci noi controlam America, si americanii o stiu!” Ariel Sharon oct 3, 2001, lui Perez, la Radio Izrael;
ş-“Trebuie sa ucidem toti palestinienii care nu se resemneaza la gandul de a trai aici ca sclavi”.
Gen Heilbronn, din comitetul pentru realegerea generalului Shlemelahad, primar al Tel Avivului, Oct 1983;
t-Ben Gurion avertizeaza in 1948: “Trebuie sa facem totul ca sa ne asiguram ca palestinienii nu se intorc niciodata, asigurandu-ne compatriotii zionisti ca palestinienii nu se vor intoarce niciodata la casele lor, deoarece cei batrani vor muri iar cei tineri vor uita”;
ţ-“Nu exista asa ceva care sa poarte numele de “palestinieni”, acestia n-au existat niciodata”!
Golda Mair, iunie 15, 1969;
u-“Cum sa returnam teritoriile ocupate: nu exista nimeni caruia sa le returnam!
Golda Mair, 8 martie 1969;
v-“Palestinienii ar trebui zdrobiti ca greierii, cu capetele zdrelite de bolovani si de ziduri” Izraeli prim ministru din acea vreme, catre colonistii evrei, NY Times, April 1, 1988;
w-“Palestinienii sunt bestii ce merg pe doua picioare” Menahem Begin, catre Knesset, in Amnon Kapeliuc, New Statesman, 25 June, 1982;
x-“Exista o mare prapastie intre noi, evreii, si dusmanii nostri. Nu doar la capitolul abilitati ci si in privinta moralei, culturii, sanctitatii vietii si a constiintei. Ei ne sunt vecini aici, dar, situati fiind la o distanta de cateva sute de metri de noi, ei par a fi oameni care nu tin de acest continent, de lumea noastra, ci de alta galaxie”. Izraeli President Moshe Katzav , the Jerusalem Post, 10 May, 2001;
y-George Soros, la Forumul Economic de la Davos, Elvetia, 27 Ian. 1995:Lumea are nevoie de o noua ordine mondiala si va avertizez ca urmeaza o perioada de puternica dezordine în întreaga lume“… La litera “z”, socotiţi că sunt mii şi milioane de alte afirmaţii la fel de violent-iresponsabil-luciferice, cu totul asemănătoare, în conţinut, celor citate de noi, mai sus…!
Surse multiple: Saccsiv's Weblog, www.stiricrestine.ro, www.facebook.com, http:/secretelezeilor.wordpress.com, gandul.info etc. etc.
…Eu ştiu că voi, complotiştilor lumii plutocrat-evreieşti, nu aveţi cum să învingeţi, având, de partea voastră, doar un biet arhanghel căzut. Eu ştiu, ca şi Nae Ionescu, că frământarea şi disperarea voastră metafizică şi transtemporală vin de la gândul: “Dar dacă, totuşi, cel asasinat de noi, pe Golgota, este Singurul Mântuitor Posibil?” Da, sunteţi atât de turbaţi de acest gând cumplit, încât, acum, singura voastră acţiune este cea violentă şi cretină: să mâzgâliţi, pe pereţi, blasfemii tâmpite, să scuipaţi, ca ultimii handicapaţi mentali ai lumii, să măcelăriţi, cu orbire, tot ce stă între voi şi Lumina (atât de crâncen-stingheritoare, pentru voi!) Lumii/HRISTOSULcadavrele asasinaţilor să fie zid între voi şi Adevărul Hristic! UNIC!
…Nu puteţi face mai mult decât să distrugeţi. Nu mai sunteţi, demult, nici măcar fiii lui Yahwe. V-aţi iluzionat, în mod tâmp, cu sprijinul/ocrotirea din partea… Marelui Iluzionist/SATANA! Până şi el/Satana se va lepăda de voi, în acel ultim ceas, ca de nişte gunoaie ce sunteţi… Pentru că, în primul rând, El/SATANA trebuie să-şi scape/salveze/mântuiască propriile lui aripi, pârlite de fulgerul Dumnezeiesc!!!
…Acelora dintre voi care încă mai aveţi rămăşiţe de conştiinţă, mă adresez, aici şi acum:
Faceţi supremul efort de a vă îmblânzi şi lumina sufletele voastre înspăimântate de moarte, faceţi efortul de a vă căi, de a lăsa din mână topoarele însângerate de asasinarea unor victime nevinovate, MARTIRI AI ADEVĂRULUI-HRISTOS! Nu există decât o singură MÂNTUIRE şi nu există decât un singur MÂNTUITOR! Plecaţi-vă, spăşiţi, nu cu încrâncenare de ucigaşi, plecaţi-vă în faţa Luminii Lui Măreţe şi BLÂNDE, ATOTIERTĂTOARE!!!
…Ascultaţi, măcar, de profeţii voştri veterotestamentari:
10.
Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei!
11.
Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi!
12.
Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!
13.
Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!
14.
Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!
15.
Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!
16.
Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!
17.
Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!
18.
Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.
19.
De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca.
20.
Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte.
21.
Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă şi plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plină de ucigaşi.
22.
Argintul tău s-a prefăcut în zgură şi vinul tău este amestecat cu apă;
23.
Mai-marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii; toţi iubesc darurile şi umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei”... – cf. Isaia, cap. 1, p. 675.
Căci ştiţi, şi voi, că Sfârşitul Acestei Lumi (în care aţi încercat doar să vă înşelaţi, cu puterea trecătoare a istoriei însângerate!) este teribil de aproape! Se zice că epoca numită de hinduşi Kali Yuga este de doar 432 de ani… Deci, din clipă în clipă se aşteaptă sunetul trâmbiţei finale, care, pentru nişte “specialişti în ticăloşie”, cum sunteţi voi, trebuie să fie unul îngrozitor!
…Nu mai amânaţi. Nu vă mai autoînşelaţi, la modul imbecil, cu “sprijinul extratereştrilor” şi cu “tratatele voastre secrete cu Dumnezeu” – pe care-l “trataţi” ca pe o slugă de casă, ca pe un lacheu personal! Aţi înjosit şi pângărit absolut tot ce aţi atins! E vremea să n-o mai faceţi pe proştii, şi să vă veniţi în fire!
…Dar, din păcate, aceleaşi vorbe, de mai sus, le adresez şi aşa-zişilor noştri “conducători” politici, de ei înşişi zişi “creştini”, precum şi acelora dintre  ierarhii Bisericii Lui HRISTOS, care, în mod laş şi descalificant, şi-au trădat şi-şi trădează, în continuare (cu o inconştienţă şi cu o iresponsabilitate demente!), atât “turma” umano-divină, cât şi pe Păstorul Suprem, al Cerului, Pământului şi al VEŞNICIEI!!!
…Nici voi, zarafilor lumii, dar nici trădătorii din sânul Ortodoxiei/Bisericii Lui HRISTOS – nu mai ştiţi să ţineţi cumpănă dreaptă, în Duhul vostru, pentru Drept Cuvântul-HRISTOS!
CUMPĂNA VOASTRĂ NU-I NUMAI STRÂMBĂ, CI CHIAR S-A FRÂNT DE TOT!
…Aşa că numai Unul Dumnezeu-HRISTOS vă mai poate scăpa de veşnicul întuneric, nesăbuiţilor, nebunilor şi orbilor ce sunteţi!!!
Adrian Botez (Adjud - Vrancea)
[1] – “Ațâțarea Germaniei nu a început cu acea declarație de război din 23 martie 1933. După sfârșitul Primului Război Mondial, blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hărtiile fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”. În 1922, evreul ajuns ministru de externe german, Walter Rathenau, instiga Franța la uciderea tuturor germanilor și colonizarea Germaniei cu populații străine” – cf.  secretelezeilor.wordpress.com
[2] “Cotidianul danez "Jyllands-Posten" a starnit furia intregii lumi musulmane si a iscat un imens scandal diplomatic intre Copenhaga si tarile arabe, dupa ce a publicat o serie de caricaturi reprezentandu-l pe profetul Mahomed. Cotidianul danez "Jyllands-Posten" a starnit furia intregii lumi musulmane si a iscat un imens scandal diplomatic intre Copenhaga si tarile arabe, dupa ce a publicat o serie de caricaturi reprezentandu-l pe profetul Mahomed. La patru luni dupa publicarea seriei de 12 caricaturi, dintre care unele creionandu-l pe profet in chip de terorist, mai multe state musulmane au solicitat Danemarcei sa-si ceara public scuze si sa previna repetarea unor astfel de incidente. (Religia islamica interzice, de altfel, orice reprezentare grafica a profetului Mohamed sau a lui Allah. Am putea reproduce caricatura respectiva. Consideram insa ca ea ar putea jigni o intreaga religie. Nici crestinilor nu le-ar placea o caricatura in care Iisus ar aprinde cu mana lui un rug al Inchizitiei. De aceea, ziarul Gandul a ales sa nu reproduca respectiva caricatura)”  - cf. gandul.ro, 29 octombrie 2014.
[3]- IHRINWE - “Domnul sângelui” este cel mai agresiv dintre demoni. Se crede că oamenii posedaţi de Irinwe sunt cei mai mari criminali ai omenirii, pofta sa de sânge fiind de nepotolit. Ucigaşii în serie, sadicii, dictatorii sângeroşi sunt consideraţi încarnări ale lui Irinwe sau trupuri intrate sub stăpânirea sa.
[4] Şef-rabinul David Şafran, după o discuţie de două ore cu CZC, la Casa Verde a Legiunii, spune că acesta/CZC s-a ridicat şi a zis: “Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, DAR AM ÎNVĂŢAT FĂRÂME DIN TAINA INFINITĂ A CREDINŢEI (s.mea). Eu n-am vrut SĂ PROVOC (s. mea) ură şi răzbunare. MI-E SUFLETUL CURAT (s. mea). Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă UN EVREU(s. mea) a fost lovit sau rănit ori jignit PE PLAN MORAL(s. mea), iartă-i pe RĂU FĂCĂTORI (s.mea). Ei nu-s decât oameni, poate chiar BUNI CREŞTINI (s. mea  -  n.mea: plus: atenţie!): NU PE OMUL  SUPERIOR  ÎNCERCĂM NOI SĂ-L ŞLEFUIM, CI PE OMUL-OM (s. mea)” – cf. LEGIONARII NOŞTRI, de ION COJA, Ed. Kogaion, în colaborare cu Fundaţia Culturală Buna Vestire  -  Buc., 1997, p. 123. Nota mea: Deci, tragem o concluzie provizorie: în cercurile esoterice ale LEGIUNII, gen AXA-Bucureşti, problema metafizică a semitismului fusese pusă, deja, sau de mult, în termenii ei corecţi şi finali  - termeni care excludeau total antisemitismul global, şi presupuneau o atitudine strict şi pur spiritual-metafizică, faţă de fenomenul în cauză.
[5] “In dupa amiaza aceasta lui Valeriu Gafencu, „Sfantul Inchisorilor”, i-a fost retrasa miseleste cetatenia de onoare la sedinta primariei din Targu Ocna.
Aproape toti, cu o singura exceptie, au votat impotriva lui Gafencu. Nu a existat nicio abtinere. La sedinta a participat un senator PSD.
Subiectul a fost trecut pe ordinea de zi abia la inceputul sedintei, desi nu era nicio urgenta care sa justifice aceasta procedura.
Nu au existat discutii, pe motiv ca subiectul fusese discutat deja pe larg in sedinta anterioara – cea in care doar opt votasera contra lui Gafencu.Va mai dura pana ce stirea va fi facuta publica pe siteul primariei Targu Ocna, ultimul comunicat postat tinand tocmai de pastrarea titlului de cetatean de onoare” – cf. www.cuvantul-ortodox.ro, din 21 iunie 2013.
"Promovarea ca simbol de către o instituţie publică a unei persoane care a fost membru activ în Mişcarea Legionară, grupare politică de extremă dreaptă, reprezintă o gravă abatere de la normele şi valorile democraţiei la care România a aderat odată cu integrarea la NATO şi UE", precizează reprezentanţii Institutului "Elie Wiesel", în comunicat” – cf. www.romanialibera.ro.

VICTOR PONTA – UN IMPOSTOR CARE ARE DE DAT SOCOTEALĂ
PENTRU FĂRĂDELEGILE COMISE
Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P.Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora - prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul  Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu...)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

VREMEA NEMERNICILOR
Ce baftă am mai avut cu un asemenea conducători! Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Măcar primii doi nu au avut tupeul bișnițarului politic. Întâlnit prin toate județele Republicii a III-a.
Te minunezi când îi auzi, de parcă nu am ști ce nemernici au fost, sunt și vor fi! Băsescu, o catastrofă pentru București (ca primar)! Un coșmar pentru România (ca ministru și „șef de stat”), pe care a scufundat-o în mocirla imoralității politice, jefuind-o la drumul mare.
Constantinescu, slab, slab, slab!
Iliescu, complice la nenumărate crime, a acoperit rețelelor mafiote, constituite în sânul FSN. În județe și la nivel național. Prin manevre staliniste șobolanii roșii au ocupat Stânga și Dreapta.
Lista marilor corupți s-a dat, de ani buni! De Uniunea Europeană și Unchiul Sam. Chiar și de unii jurnaliști români. Periodic, s-au transmis semnale! MCV-uri. Oficiale și pe diverse canale. Diplomatice. Sunt c am 300 de râtani penali. Între timp mai adăugându-se vreo două duzini!
Unii cred că Justiția acționează la indicațiile Demisului. Aiureli! Doar în anumite cazuri. Prin oamenii plantați cu grijă pe acolo. Acum, când încep să apară rezultatele corupției la poale de Carpați, „șeful” le-a preluat din zbor, lăsând impresia că de la el pleacă acțiunea de curățare a țării de marii corupți. În realitate, a pus, subtil, tot felul de piedici la destructurarea propriilor rețele mafiote. Împreună cu coabitantul său plagiator și șobolanii lui.
Biata țară abia mai răsuflă de atâta corupție!
O rușine a națiunii și a Uniunii Europene, „șeful de stat” (doar prin voia Curții Constituționale), are tupeul, la 18,30, trecute fix, să dea tot soiul de indicații. 
Pre
țioase! Mass media, aservită sau nu, preia, admirativ prostiile emise, le dezbate în ritm de fotbal sud-american, sufocând invitații opoziției, ignorând, premeditat, marile probleme ale țării!
Sărăcia, imoralitatea politică, educația aproape inexistentă, jaful din toate instituțiile, mârlănia promovată la ore de maximă audiență, starea jalnică a economiei, agricultura de ev mediu...
Demisul stabilește cu udreniana în spate, din ușa birtului sordid, că Johannis și Ponta sunt nepotriviți pentru a conduce România !?!
Păi, cine să conducă România? Domnișoara, fostă Cocoș, băgată în afaceri mafiote până în gât? ALRO, EADS, MICROSOFT, NANA... mafie transnațională, nenică! Nu chestii de doi parai!
Au tot sperat că-l potă șantaja pe Johannis, cu cele două „schelete” (adopțiile și casele). Ambele subțiri de tot!...
Ultima speranță a pesedeilor din Comitetul Central, cu aripa lor mascată PMP și de prin județe de a să scăpa de judecată este să lase impresia că Johannis e incompatibil! Păi, dacă era, lăsau ei o asemenea ocazie, uriașă, să nu-și producă efectele? Devastatoare! La fel și cu celălalt „schelet”, umflat cu pompa! 
De fapt, așa au tot făcut șobolanii roșii din 1990 încoace. Legi, care să le legalizeze / albească jafurile! Așa cum încerca, recent, rozaliul Hrebe să facă cu Șova! Sau să lanseze zvonuri, care de care mai aberante. Așa l-au executat pe atipicul Antonescu! Nu era șantajabil.
Și cu Johannis, Sistemul Cripto-Mafiot simte că nu prea mai ține figura! E prima dată, după 25 de ani, când există o șansă reală să scăpăm de ciuma roșie instalată, repet, și pe Stânga și pe Dreapta!
Întotdeauna am crezut în semne! În sensul descris, magistral, de Coelho! Anul ăsta s-au împlinit o sută de ani de la trecerea regelui Carol I în eternitate! Un neamț, care ne-a civilizat, modernizat și sub care ne-am cucerit Independența, pe care, nici în ziua de azi, postdecembriștii noștri „democrați” nu au declarat-o zi națională.
Adevărata noastră ZI NAȚIONALĂ!
Cu ai noștri, la vârf de țară, virusați pe capete, m-am lămurit! Voi merge pe mâna unui alt neamț, sas, născut în România. Deci, român! Există o șansă, e drept nu mare, de a o rupe cu Sistemul Cripto-Mafiot, continuator al comunismului de șandrama!
Măcar să ieșim din mocirla băsesciano-pontistă (fesenist-comunistă)!
O finală corectă ar fi, fără îndoială, Johannis - Tăriceanu. Sunt singurii care au demonstrat că se poate face, totuși, ceva! Din păcate, manechinul a făcut greșeala vieții lui părăsind PNL.
Mergeți la vot și să se împlinească voia ! Scăpăm de blestem!?!
ULTIMA ORĂ
Fie că va câștiga alegerile, fie că nu, Ponta tot va fi schimbat de la șefia PSD.
Văd că media întreabă cine i-a înregistrat pe Cocoșși Udrea?
Exact cei care i-au înregistrat și pe Traian Băsescu cu Udrea! 
Numai că nu s-au dat, încă, înregistrările. Toate la timpul lor!
Între timp, arestările la vârf continuă ! Pușcăriabilii se zbat a neputință.
Cică, un baron de  Iaşi , convocat la DNA, a  venit la Bucureşti cu trenul! 
Ca să mai câştige 5 zile. De libertate. Suedezii ne pot oferi un penitenciar nou-nouț. Dincolo de Cercul Polar! Mamă, ce serial aș face! La Piovra ar fi film de amatori.
Dom' regizor!!!!! Lasă După dealuri și alte filme de festival!
Motor!
N.B. Nu scriu tabletele în numele vreunui partid sau ong, ci în numele meu personal. Sunt publicate în reviste din Canada , SUA,  Australia, Noua Zeelandă și cu voia unora sau a SRI-ului și în România. Dă pe Google și convinge-te!
Toți cei care s-au simțit deranjați de tabletele de weekend sau mi-au solicitat scoaterea din banca de date au fost radiați fără nicio supărare. Alții au fost adăugați. La fel se întâmplă și pe contul meu de facebook.
Așa că nu văd cine să fie supărat, cum insinuează un anonim !
Treaba cu ouăle ce trebuie puse în coșuri diferite. Sfat inutil. Nu sunt mitică dâmbovițean, să mă orientez în funcție de cum bate vântul. Nu am făcut-o niciodată și nu o voi face tocmai acum. Ce am de spus, scriu!
În situația actuală nu văd altă soluție. Să nu-mi spui că toți sunt la fel!...
Un președinte tot trebuie să avem, dacă revenirea la Monarhie e, încă, departe!
Cum spune un prieten: 
Să fie bine, ca să le putem face pe toate!
Sergiu Găbureac (Bucureşti)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii