ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 68 (Octombrie 2014)

EDITORIAL
GUVERNELE LICENŢIATE
Deşi nu-mi stă în caracter să mă citez, de data aceasta fac o excepţie, pentru că şi subiectul de astăzi este unul deosebit, în toată complexitatea sa.
„Nu ştiu dacă există vreo ţară în care ministerul de resort luptă cu atât de multă înverşunare împotriva celor care ar trebui să le apere şi să le garanteze activitatea profesională. Zâmbetul zeflemist şi râsul bolnăvicios al miniştrilor afişat în relaţia cu sindicatele, dar mai ales în faţa presei, demonstrează o dată în plus că politica de la noi nu are nimic de-a face cu învăţământul, iar cei care stau acolo cocoţaţi pe scaunele ministeriale au cu totul şi cu totul alte mijloace şi scopuri de a aduce şi implementa o schimbare în bine a sistemului de învăţământ românesc, schimonosit de împrumuturile de idei colectate de prin alte ţări.”
Cam aşa scriam în urmă cu patru ani şi jumătate, tot într-un editorial al revistei de faţă, fără să bănui că există şi altfel de apucături. Se ştia în toată presa despre investii aiurea, dar ele vizau manualele alternative şi mai ales reabilitările pe hârtie ale corpurilor de şcoală. Se ştia şi de sălile de sport, dar la calculatoare nu cred să se fi gândit cineva. Această veste, ca multe altele, cum ne-am obişnuit în prag de alegeri, de orice fel de alegeri, atrage un nou semn de alarmă asupra fărădelegilor cu care clasa politică postdecembristă ne-a obişnuit, în mod ruşinos ne-a obişnuit şi, bineînţeles, scârbit, pur şi simplu. Ecaterina Andronescu, Valerian Vreme, Şerban Mihăilescu, Sandu Gabriel, Dan Nica, Adriana Ţicău, Daniel Funeriu, Alexandru Athanasiu şi Mihai Tănăsescu sunt protagoniştii unei viitoare anchete, asta numai dacă Senatul şi Camera Deputaţilor vor catadicsi să dea undă verde urmăririi penale. Ponta, aflat tocmai în ţara lui Bill Gates s-a declarat în favoarea justiţiei, afirmând însă că personajele pesediste din toată această poveste, nu ar fi sub nicio formă vinovate.
Şmecheria cu licenţa
O simplă căutare pe internet ne dumireşte cu privire la consturile acestor chestii, dar până una, alta, să vă explic în mare acest mecanism în care miniştrii enumeraţi mai sus au picat ca musca-n lapte. Am spus aşa pentru că un lucru e cert: unii habar nu aveau cum stă treaba cu calculatorul, iar alţii, chiar dacă ştiau, nu credeau că unealta de zi cu zi a omului modern se poate transforma într-un bumerang. Calculatorul, sau computerul, mai bine zis, este o maşinărie, cunoscută în lumea specialiştilor ca fiind componenta „hardware”, adică produsul propriu-zis, sub forma unei cutii metalice şi a monitorului, ori, mai nou, a laptop-ului sau tabletei. Pentru ca acest aparat să funcţioneze, are nevoie de cea de-a doua componentă, şi anume suportul „software”, adică programul de operare, interfaţa sub care toate aplicaţiile noastre să ruleze. Ei bine, licenţa Microsoft vizează tocmai asteptul folosirii sistemului de operare, precum şi a pachetului Office, suita cea mai des folosită pe calculatoare, pentru a edita texte, calcule tabelare, grafică animată, prezentări etc. Licenţele se comercializeză în câteva versiuni, cele mai importante fiind cea de bază, unde preţul se negociază la cantitate, precum şi versiunea OEM, adică licenţa de soft se vinde mai ieftin, cu condiţia achiziţionătii şi maşinăriei, adică şi componenta hardware. Ei şi cu licenţa OEM sau bază mai este o şmecherie, adică aceasta poate fi achiziţionată pe termen nedeterminat şi are un preţ anume, sau poate fi închiriată pentru o perioadă anume, iar preţul în acest caz, ar trebui să fie mai mic. Şi dacă tot am amintit de preţuri, în mod curent, acum pe piaţă, Windows 8, softul Microsoft aflat în vogă se vinde cu 500 lei, în timp ce un pachet Office pentru acasă, în jur la 600 lei, ambele preţuri incluzând TVA. Vorbim în mare, pentru că un lucru este cert, ministerele incriminate NU AVEAU VOIE să cumpere la aceste preţuri, deoarece acestea sunt pentru clienţii persoane fizice, adică cei ce cumpără la bucată şi nu zeci, sute, mii, cum e cazul şcolilor, de exemplu.
Ancheta FBI este una internaţională
Teodor Meleşcanu, care până de curând a fost şeful SIE, a declarat presei că serviciul ce-l avea în subordine nu are nicio contribuţie/legătură cu respectiva anchetă; aceasta pornind din SUA şi desfăşurându-se prin mai multe state din Europa, printre care şi ţara noastră. Desigur, ştim cu toţii că Fiscul american nu se joacă şi nu iartă nicio firmă atunci când vine vorba de fapte de corupţie, iar acest lucru ar trebui să tragă încă un semnal de alarmă asupra faptului că în România, acest fenomen este cronicizat, că nu există eşicher politic care să nu fie implicat în cazuri de corupţie. De ce trag americanii cu licenţele în noi? În primul rând pentru că este vorba de un prejudiciu ridicat. De aici – prin intermediul DNA – aflăm de firme şi conturi deschise prin paradisuri fiscale şi poate, încă o dată în plus, nici nu ne mai miră cum în declaraţiile de avere ale aleşilor neamului găsim atât de mult belşug.
Procedura firească
Procurorul general îi trimite Ministrului Justiţiei nota DNA prin care solicită ca persoanele învinuite să fie urmărite penal. Acuzaţiile sunt felurite: abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influență și spălare de bani, instigare la abuz în serviciu. Bomba a explodat în presă vineri, 26 septembrie, iar luni, pe 28 adică, aleşii neamului, senatorii şi deputaţii, printr-o covârşitoare şi ruşinoasă majoritate de voturi s-au pronunţat în favoarea lucrului în circumscripţii, începând cu 8 octombrie, ca urmare a alegerilor prezidenţiale din noiembrie. O mişcare strategică prin care să nu poată participa la întrunirea care să dea aviz favorabil urmăririi penale. După alegeri, Dumnezeu cu mila! Până atunci, posesorii de offshore să aibă timp suficient să spele urma mitei. Prejudiciul, aşa cum apare în presă e mare. În jur de 20 milioane dolari, din cei 54 milioane investiţi în această afacere, pentru că, de ce să nu o spunem, este o afacere.
Întrebare aproape fără rost
Acum 10 ani în urmă, calculatoarele, ca şi în prezent, erau echipate, tocmai în măsura desfiinţării monopolului deţinut de Microsoft pe piaţa sistemelor de operare, cu soft-uri de tip „open office”, adică licenţe gratuite în ceea ce priveşte folosirea. Mă refer în primul rând la suitele Linux, sub toate variantele sale, care, culmea, conţin din start şi pachetul de tip „office”, cel puţin la fel de bun ca şi cel de la Microsoft. De ce să se folosească în şcoli ceva care costă, când, cel puţin la fel de bine se poate utiliza varianta gratuită, despre care specialiştii au numai cuvinte de laudă, cel puţin în privinţa securităţii datelor. Câte lucruri nu s-ar fi putut face cu 54 milioane de dolari, bani cât s-au investit şi reinvestit în licenţele Windows, dacă în mod practic, la nivel naţional, toate calculatoarele Ministerului Educaţiei, mă refer inclusiv la cele din cabinetele de informatică pentru elevi, ar fi fost de la bun început echipate cu soft de tip open office. Dar oare, la cum să mai furi ceva sau de la ceva care este gratuit? Retorică întrebare, fireşte…
Declaraţiile cu care ne-am obişnuit
Învinuiţii, după o formulă deja consacrată, oferă presei un teatru ieftin, atât de penibil încât cred că şi lor le vine să râdă când îşi văd moaca pe ecran sau în ziare. De exemplu, fostul ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a afirmat pentru televiziune: „Habar nu am avut de toate aceste lucruri, am aflat de la televizor. Mi se par absolut înfiorător de grave aceste acuzații la adresa mea, eu care nu am cerut niciodată și nu am luat de la nimeni niciun ban.” O să vedem, doamna Andronescu... Cam la fel vorbea şi Voiculescu...
Mita a atins cifre colosale
Ancheta Direcţiei Naţionale Anticorupţie îl vizează şi pe fostul director general Microsoft România, Sorin Eftene, cât şi pe un secretar la Ministerul Comunicaţiilor, Ioan Cordoş. Alături de ei Claudiu Ionuț Florică, fostul director al Fujitsu Siemens Computers. Aici se vorbeşte de contracte derulate cu instituţii ale statului, în voloare totală de 1 miliard de euro. „Cele patru contracte sunt: două de licenţe de programe informatice Microsoft (FSC şi D-CON.NET), Sistemul Integrat pentru Securizarea Frontierelor (EADS) şi derularea Sistemului Educaţional Informatizat (Siveco). Afaceristul Claudiu Ionuț Florică (46 de ani), fostul director al Fujitsu Siemens Computers (FSC), apare în actele procurorilor DNA ca fiind rotița dintre firmele abonate la contractele publice și oficiali din Guvern. Numele lui Florică și al FSC apar în primele trei contracte, iar în cel de-al patrulea a fost doar competitor la licitație. Procurorii arată că în cazul contractului cu EADS, el a condiţionat managementului FSC plata unui comision de succes de 15% pentru firmele Gessa şi Profinet, „bani care reprezentau mita pentru persoanele din conducerea MAI și cabinetului primului - ministru””, am citiat din Evenimentul Zilei. Schema este simplă. Deja procurorii DNA s-au obişnuit cu acest gen de găinărie. Ce nu au înţeles însă implicaţii se referă la faptul că nu „o mână spală pe alta”, ci „ulciorul nu merge de multe ori la apă”! Să sperăm că Preşedinţia, Camera Deputaţilor, Senatul şi Parlamentul European nu vor obstrucţiona şi zădărnici eforturile justiţiei, prea des invocată în discursurile politicienilor, de la noi şi de aiurea.
Un fel de final
Alegerile prezidenţiale din noiembrie vor acapara prin spectacolul lor toată această tevatură. Nu ştiu dacă peste două luni se va mai gândi cineva la aşa ceva, ori, cine ştie, poate că personajele ministeriale de mai sus vor deveni protagonistele unor noi cazuri de corupţie. Până atunci, atât profesorii, cât şi elevii, dar mai ales opinia publică va mai da o „bilă neagră” politicii româneşti. Conform statisticilor, doar o pătrime dintre români se vor prezenta anul acesta la urne. Este şi acesta un vot de blam dat clasei conducătoare? E clar că oamenii nu mai au încredere în actul de conducere? Cu siguranţă, da!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
INTERVIU CU ANCA IACOB, AVOCAT ÎN PHOENIX, ARIZONA,
SPECIALIZAT ÎN „CRIMINAL DEFENSE”
Anca Iacob s-a născut şi a crescut în Bistriţa, iar în prezent locuieşte de opt ani, împreună cu soţul şi fiul ei, care a împlinit de curând un an, în Phoenix, Arizona, unde i s-au stabilit de altfel, şi fratele şi părinţii. A absolvit dreptul, este specialist în Criminal defense, Immigration, Bankruptcy şi Chapter 7 şi a reprezentat sute de cazuri în care inculpaţii se făceau vinovaţi de posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, frauda ori infracţiuni contra persoanei. S-a orientat mai mult spre family based immigration şi considera că datorită crizei economice, numărul cazurilor de backruptcy va creşte în fiecare lună. Deşi până acum a lucrat mai mult pentru români, intenţionează să îşi diversifice clientela şi cu persoane din alte naţionalităţi. Principiul după care se conduce în munca este onestitatea, mai ales că în relaţia client-avocat, spune Anca Iacob, nimic nu este mai important decât comunicarea, acesta fiind şi unul din motivele, pe lângă imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere, pentru care mai şi refuză unele solicitări. Îşi percepe onorariul în funcţie de complexitatea cazului şi recunoştinţa clientului este pentru ea cea mai mare recompensă, cu atât mai mult cu cât profesia pentru care s-a pregătit este o permanentă provocare intelectuală.
Dacă ar fi să schimbe ceva, Anca Iacob declara că şi-ar dori mai puţin stres, însă ce mai contează acest lucru, din moment ce face totul din pasiune, astfel ca satisfacţia pe care o are atunci când câştiga un caz este enormă. După părerea ei, greşeala nu face casă bună cu această profesie, iar atunci când vine vorba să le dea un sfat celor mai tineri în branşa, le recomanda networking-ul.
Aţi fost un copil care de mic avea simţul dreptăţii? Există în trecutul dumneavoastră „pre-universitar” ceva care să indice că aveaţi să vă hotărâţi pentru drept? De ce aţi ales totuşi, dreptul?
În cazul meu, cred că simţul dreptăţii s-a dezvoltat din copilărie şi s-a perpetuat de-a lungul timpului. Consider că întotdeauna am „simţit” că vreau să mă dedic acestei profesii, de aceea toate deciziile pre-universitare pe care le-am luat au pornit de aici. Am ales dreptul tocmai pentru că nu vedeam ce altceva aş fi putut face – nimic nu mă atrăgea mai mult.
În munca dvs. aveţi voie să greşiţi?
Cu toţii greşim, a greşi este omeneşte, dar în această meserie, prudenţa este imperativă.
Sunteţi căsătorită şi dacă da, când şi unde a avut loc acest eveniment? Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre soţul dvs.
Da, sunt căsătorită, tot cu un bistriţean, pe care l-am cunoscut însă, aici. Cosmin şi cu mine am spus „da” pe 31 decembrie, 2004, în Phoenix. După ce şi-a terminat MBA-ul, soţul meu s-a specializat în financial services.
În ce alte oraşe/state aţi mai locuit până să vă stabiliţi în Arizona şi în ce perioadă?
Înainte să venim în Arizona, am mai locuit doi ani şi jumătate în Tallahassee, Florida, unde am şi urmat de altfel, dreptul, la Florida State University College of Law.
Unde aţi făcut practica în timpul studiilor şi cu ce viziune asupra viitoarei profesii aţi ieşit de pe băncile facultăţii; credeţi că în cazul unui absolvent de drept, notele obţinute pe parcursul anilor de studii reflectă în mod clar tipul de activitate pe care o va desfăşura ca avocat?
Pe perioada studiilor am lucrat pentru mai multe organizaţii non-profit care ofereau servicii celor mai puţin privilegiaţi. Oricum, la absolvire nu ştiam încă spre ce mă voi îndrepta în carieră, ci doar ca pasul următor era să trec examenul de barou în Arizona, iar apoi să îmi caut un post. Pentru un proaspăt licenţiat, notele nu reflectă sub nici o formă opţiunea pe care o va face ca viitor avocat, întrucât aceasta depinde de o mulţime de alţi factori.
În ce ramură v-aţi specializat?
Imediat după ce am terminat studiile, am lucrat ca avocat din oficiu pentru Maricopa County – criminal defense.
De ce aţi decis să vă specializaţi în criminal defense şi care sunt cele mai frecvente cazuri pe care le reprezentaţi?
În ceea ce mă priveşte, se poate spune că am ajuns să mă specializez în „Criminal defense" mai mult printr-un joc al soartei. De când am început să profesez şi până acum, am reprezentat sute de persoane aflate în diferite situaţii – ar fi multe de enumerat, dar printre altele, aş aminti posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, fraudă, infracţiuni contra persoanei, etc.
Cum este să aperi inculpatul şi de ce credeţi că unui inculpat este mai bine să i se aplice pedeapsa minimă şi nu cea maximă, în cazul în care se dovedeşte că este vinovat?
Răspunsul nu este unul concret – depinde de situaţie. Uneori, ai cazuri foarte bune, în sensul că dovezile nu suporta acuzaţiile şi deci, poţi face foarte multe pentru client. Alteori însă, cazurile sunt mai dificile şi avocatul apărării are datoria să obţină cel mai bun rezultat, în funcţie de dovezile existente. Referitor la cea de a doua întrebare, trebuie să ştiţi că nu toţi inculpaţii merita o pedeapsă minimă. Câteodată, în cazul recidiviştilor, unde acuzaţiile au fost deja dovedite, este potrivită o pedeapsă mai aspră, însă nu trebuie neglijate nici diferitele aspecte ce ţin de situaţia inculpatului, cum ar fi cele socio-economice, intelectuale, psihologice, etc. Foarte mulţi dintre aceştia prezintă circumstanţe atenuante care în ansamblu, sunt cea mai bună explicaţie pentru comportamentul lor deviant. Iată de ce, din când în când, măsură care se impune nu este pedeaspa, ci mai degrabă rezolvarea acestor probleme.
Cum este să rămâi singur în apărarea celui vinovat?
Aşa cum am mai amintit, depinde de situaţie. Dacă ajungi să câştigi, satisfacţia este enormă. Alteori, deşi suntem datori să facem tot ce putem pentru client, nimeni şi nimic nu ne ajută, pentru că practic, toate dovezile sunt împotrivă.
Ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. în immigration şi care sunt cele mai frecvente cazuri cu care vă confruntaţi în acest domeniu?
Mi-am concentrat atenţia mai mult spre family based immigration, deşi am atins, desigur şi alte aspecte. Din păcate, immigration-ul fiind un subiect foarte dezbătut în ziua de azi, nu există prea multe şanse pentru cei ce vor să rămână legal în această ţară. În specialitatea mea, majoritatea cazurilor sunt cele care implică solicitările de rezidenţă permanentă (applications) din partea unuia dintre membri familiei pentru alt/alţi membru/membri ai familiei.
S-a întâmplat să reprezentaţi vreodată vreun emigrant care avea ordin de deportare din SUA? Mai există vreo şansă pentru asemenea persoane?
Sigur că am întâlnit şi astfel de situaţii şi de curând chiar am încheiat un proces de acest gen. Bineînţeles că mai exista unele şanse pentru persoanele ce se încadrează la anumite categorii de emigranţi, iar factorii care influenţează posibilitatea ca astfel de persoane să rămână sau nu în ţara sunt destul de numeroşi.
Am dori să ne spuneţi câteva cuvinte şi despre un alt domeniu în care aveţi specializare şi anume, despre banckruptcy. Care este procedura în Statele Unite pentru o persoană fizică aflată în incapacitate de plată, în ce măsură poate fi aceasta iertată de datorii, în ce condiţii şi cu ce consecinţe?
Datorită schimbării majore din 2005, orice persoană fizică poate să aplice pentru „iertarea” de datorii, însă condiţiile au devenit deja mai multe şi mai stricte. Desigur că datoriile respective pot fi stinse, pentru ca să nu uităm că există diferite tipuri de bankruptcy, care se aplică în funcţie de fiecare situaţie în parte. De exemplu, conform Chapter 7, în cazul unei persoane care ajunge la curtea federală şi se califica, este posibilă iertarea datoriilor, cu mici excepţii, însă standardele sunt diverse şi utilizarea lor depinde de circumstanţe.
Sunt uşor sau dificil de reprezentat în instanţă asemenea cazuri? Pe măsură ce criză economică avansează, cât de mare devine incidenţa unor astfel de procese? Ce gen de persoane sunt cele care ajung în asemenea situaţii?
Încă o dată, nu am un răspuns direct. Exista cazuri grele, unde pot să apară o serie de dificultăţi pe parcurs sau altele, care trec foarte repede şi uşor prin sistem, însă aşa cum vă puteţi imagina, datorită crizei economice, numărul lor va creşte în fiecare lună. Oricum, în această situaţie ajung persoane din toate paturile sociale pentru că repet, criză economică din prezent nu ţine cont de nici un fel de bariere sociale.
Puteţi să ne redaţi pe scurt, exeprienţa dvs. de până acum, ca avocat? Cine sunt posibilii dvs. clienţi/reclamanţi şi cum îi descoperiţi?
Deocamdată, marea majoritate a clienţilor mei sunt romani, însă intenţionez ca pe viitor să îmi diversific clientela, în sensul că aş dori ca persoanele care vor apela la serviciile mele să fie şi din alte naţionalităţi.
Joacă Internet-ul vreun rol în acest sens?
Desigur, şi încă unul foarte important, datorită faptului că tot mai multe persoane folosesc Internet-ul ca pe un instrument cu ajutorul căruia găsesc răspunsuri la întrebările pe care le au, indiferent de natura lor. Un procent destul de semnificativ din cei care mă contactează obţin coordonatele mele de pe Internet.
Pe ce se bazează în primul rând relaţia pe care o aveţi cu clienţii?
Vreau să cred că relaţia mea cu clienţii se bazează pe încredere şi îmi doresc în primul rând, ca toţi cei care mă contactează să descopere în mine şi un om cu care să poată să comunice.
Cum vă adunaţi informaţiile pentru cazurile la care lucraţi?
Depinde de tipul de informaţii. În general, clienţii ne furnizează informaţii cu caracter personal, însă dacă am nevoie de altfel de date, Internetul este de obicei, o sursă foarte bună şi desigur, la fel şi cărţile.
Obişnuiţi să refuzaţi anumiţi clienţi sau acceptaţi toate cazurile pentru care sunteţi solicitată?
Nu accept toate cazurile, sunt situaţii când o anumită relaţie profesională pur şi simplu nu poate sau nu ar trebui să existe, iar eu încerc să evit asemenea lucruri.
Ce anume înclină balanţa atunci când acceptaţi un caz şi din ce motiv refuzaţi alte cazuri?
Ori de câte ori accept un caz, factorul cheie este comunicarea între mine şi client, iar dacă pe altele le refuz, de vină sunt fie conflictul de interese, fie faptul că eu consider că nu pot să fac nimic în acea situaţie, fie lipsa de comunicare şi imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere.
Cum colaboraţi cu alţi avocaţi?
Depinde de împrejurări. De obicei, colaborez foarte bine cu colegii de breaslă, însă atunci când se întâmplă să ne situăm pe poziţii adverse, presiunea situaţiei schimba cursul obişnuit al lucrurilor.
Care este principiul după care vă conduceţi în profesia dvs.?
Onestitatea.
Aţi întâlnit oameni ai legii al căror principiu era să nu aibă nici un principiu?
Fără îndoială că am întâlnit, astfel de oameni există peste tot, indiferent de profesie sau de statutul lor social.
Apelaţi de obicei, la ajutorul tribunalulu, în cazurile pe care le aveţi de soluţionat?
În general, este de preferat ca soluţionarea unui caz sau a unei situaţii să se facă în afara tribunalului, dar acolo unde acest lucru devine imposibil, nu ai încotro şi trebuie să apelezi la o hotărâre judecătorească.
Vi s-a întâmplat să nu puteţi soluţiona un caz şi să vă trimiteţi clientul la o altă firmă de avocatură?
Ca avocat, nu poţi să faci absolut totul şi nici să soluţionezi orice tip de caz. Sunt de părere că trebuie să ne cunoaştem limitele, de aceea dacă un caz nu este de domeniul meu, încerc să îl pun în legătură pe cel care m-a contactat cu un avocat competent în domeniu.
Cum vedeţi cazurile de malpraxis în profesia dvs.?
Consider că asemenea situaţii sunt dăunătoare, de aceea ca avocat, trebuie să fii foarte conştiincios şi să tratezi cu seriozitate orice caz.
Cum vă percepeţi onorariul?
În general, îmi percep onorariul în funcţie de cât de complex este cazul la care lucrez.
Obişnuiţi să acceptaţi şi cazuri în care clientul nu vă poate achita onorariul cerut?
Da, pot să spun că fac foarte multe ore pro bono, ceea ce nu mă deranjează pentru că mă bucur să îi ajut şi pe cei care nu au posibilitatea materială de a-şi permite un avocat.
Care este cea mai mare recompensă în profesia dvs.?
Nimic nu se compara în această privinţă cu recunoştinţa clientului, atunci când este mulţumit de rezultatul obţinut.
Sunteţi o avocată scumpă în comparaţie cu alţi avocaţi?
Nu, nu consider că onorariile mele ar fi mari. De obicei, sunt rezonabile, cred eu, în comparaţie cu cele practicate de alţi avocaţi.
Consideraţi că fiecare caz este unic şi la fel fiecare delicvent?
Sunt convinsă că fiecare caz este unic, la fel şi fiecare delicvent. Fiecare caz este diferit şi trebuie tratat ca atare, de asemenea, fiecare delicvent are caracteristici deosebite, care joacă roluri diverse, ce trebuie scoase în evidenţă la momentul potrivit.
Sunteţi de părere că delicvenţii au, ca orice om de altfel, şi părţi bune, care din păcate, nu au fost suficient lucrate?
Cu toţii avem însuşiri bune şi rele – însă din păcate, majoritatea delicvenţilor au o experienţă de viaţă nu tocmai propice unei existenţe liniştite, care să urmeze un anumit curs, în funcţie de o serie de reguli şi norme.
Ce anume vi se pare cel mai periculos în profesia dvs.?
Nimic nu mi se pare mai periculos în această profesie decât greşeală.
André Malraux spunea că adevărul despre un om constă în principal, în ceea ce respectivul trece sub tăcere. Se probează această afirmaţie în practică juridică?
Poate că da, poate că nu. Ca avocaţi ai apărării nu ştim în ce măsură clienţii noştri ne ascund sau nu ceva, iar dacă fac acest lucru, este mai bine să nu ştim.
Se practică discriminarea în profesia dvs.?
Nu ştiu.
Este necesar ca tu, ca om al legii să fi suferit mai întâi, ca să îi poţi înţelege pe cei care devin victime sau cazurile de violenţă?
Mi-aţi pus o întrebare interesantă. După părerea mea, trebuie să dispui măcar de capacitatea de a te transpune într-o asemenea situaţie, dacă vrei să înţelegi anumite aspecte şi nuanţe ale unui caz.
Vă dezgustă delicvenţii sau dictatorii?
Vă daţi seama că am reprezentat foarte mulţi delicvenţi şi nu aş fi putut face acest lucru dacă m-ar fi dezgustat. În schimb, cu dictatorii este o altă poveste...
Dacă aţi fi fost chemată să îl apăraţi să spunem, pe Hitler, aţi fi acceptat provocarea? V-aţi dori să reprezentanţi în instanţă o vedetă, să zicem, pe Britney Spears?
Nu, nu cred că l-aş fi apărat pe Hitler, iar în privinţa lui Britney Spears trebuie să recunosc că nu am neapărat o dorinţă de genul acesta.
Există oameni în tagma dvs. cu care nu aţi dori să aveţi de-a face?
Sunt de părere că sunt oameni şi oameni în fiecare tagmă... Cu unii comunici într-un fel, cu alţii într-altul.
Este posibil să vă raportaţi la profesia dvs. ca la o permanentă provocare intelectuală?
Da, profesia pe care o practic este într-adevăr o permanentă provocare intelectuală, în special pentru că mereu apar lucruri şi situaţii noi, cu care nu ai mai avut ocazia să te confrunţi.
Ca avocat cu experienţă, ce recomandare le-aţi face celor care abia acum se apucă de treabă, în această branşă?
Cred că networking-ul este vital. Fără doar şi poate...
Ce v-aţi dori să schimbaţi în munca pe care o faceţi ?
Mi-aş dori mai puţin stres...
Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit în profesia dvs. şi cum l-aţi aplicat?
Cel pe care l-am dat şi eu, mai sus... Din păcate, nu am început să-l aplic decât mai târziu.
a consemnat, Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona, SUA)
 
 
 
 

 

CARTILE ZEIT
ÎN CALEA TIMPULUI. DESTĂINUIRI DE RODICA MOISE IANĂŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.
Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.
Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.
Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...
Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…
Cărarea vieţii i se conturează Rodicăi Ianăş doar în prezenţa iubirii. Dacă, la început, viaţa e cerută cu implorare divinităţii (Tristeţea are ochii mei…/Mai lasă-mi, Doamne, viaţa!), cu fiecare vers, înţelegem că ea se hrăneşte cu speranţa regăsirii, a trăirii plenare a sentimentului erotic, real sau oniric, ca împlinire sau proiecţie a sufletului feminin, însetat de dragoste.
El, bărbatul, umple viaţa femeii, într-un tainic legământ, dând sens vieţii ei:
De n-ai fi TU, ziua ar avea culoarea nopţii…,/Să construim un Rai în doi… spune, pasional şi definitiv, autoarea.
Ea se esenţializează, se depersonalizează… devine Femeia, nu mai e doar Rodica Ianăş. Şi tocmai în această ieşire din sine, spre esenţa sufletului feminin, rezidă farmecul şi puterea scriitoarei.
La vârsta bunicii să mai vorbeşti aşa despre iubirea-pasiune?… ar spune un lector de 20 de ani, citind: Mi-e dor de noi,/Cei care-am fost,/Cei care-am mai putea să fim!,/Am străbătut o viaţă ca să te găsesc,/Barcă…la mal!, Vreau să locuiesc în inima ta,/Să te aştept pe prispa casei…,/Să luăm iubirea în braţe/Şi viaţa de la-nceput!
Dacă începi să citeşti, timid şi neîncrezător, dar răbdător, rând cu rând, vei simţi cum lectura devine tot mai captivantă, că eşti atras într-un torent de văpaie, că farmecele îndrăgostitei te cuprind fără scăpare, ca un descântec.
La mijlocul volumului, închis ca într-o inimă, sălăşluieşte cel mai profund poem: Sunt la-nceput şi la sfârşit de drum./Spre care capăt să mă-ndrept?/Firesc ar fi s-o iau de la-nceput/Şi să amân sfârşitul cât mai mult./Se poate să fii tânăr când nu eşti?/Se poate să iubeşti când trebuie să mori?/Cine decide ce să faci, când viaţa ţi-e potrivnică de două ori?
Iubirea pierdută în tinereţe şi regăsită, după ani de tristeţe, pare să însenineze toamna vieţii: Hai să aprindem văpaia iubirii,/Să fim două torţe în noapte!,/Ne căutăm de-o viaţă/Şi ne găsim la final…,/Aş vrea ca dorul să devină faptă/Şi frunzele să stea la locul lor!,/Aş vrea să locuiesc în gândurile tale/Să ştiu că, în sfârşit, acasă am ajuns…
Câtă frumuseţe şi câtă exaltare! Câtă seninătate şi câtă dorinţă!
Indiferent de vârstă, sex, religie, grad de cultură, nu poţi să nu striveşti emoţii şi dorinţe alături de autoare. Speranţa pluteşte în versurile ei şi-n palmele tremurânde ale cititorului, care ţine evlavios cartea Domniei Sale, mărturie a unei inimi care nu şi-a pierdut tinereţea şi nici încrederea în oameni, în Dumnezeu şi în darul fiecărei zile.
După clipa de extaz, urmează, inevitabil, trista prăbuşire.
El, din motive neştiute, se îndepărtează… Doamne, de ce le dai oamenilor iubirea…, Dacă nu-i laşi să se stingă împreună?,/Nu cred în puterea ta de a străbate singur/Anii care ne despart…,/Oare de ce te-am iubit?/Nu ştiu.../Tu mai ştii?
Carte a sentimentelor zguduitoare, a experienţelor târzii, În calea timpului, readuce în atenţia noastră, spre final, toamna, ca anotimp interior şi exterior, ca leac de iubire: Norii au lacrimi în ochi./Soarele, prietenul lor de joacă,/S-a ascuns printre galaxii.,/La poarta sufletului meu nu-ncearcă nimeni să mai bată…/Am pierdut cheia./O voi mai găsi vreodată?,/Iubind, eu m-am pierdut pe mine…,/Am fost plecată într-o poveste fără sfârşit…,/Din lumea ei, de dincolo de soare,/Toamna s-a întors către noi…,/Am obosit să curgă Timpul peste mine…
Şi, totuşi, resursele sufletului feminin sunt inepuizabile. Învinsă de neiubire, speranţe deşarte, dar şi de timpul nemilos, Femeia Rodica Ianăş nu depune armele, ci găseşte, în sine, puterea alegerii înţelepte: Aleg să-mi reconstruiesc viaţa,/Să fiu Eu în fiecare zi!/Aleg să merg mai departe…/Aleg VIAŢA!
În înţelepciune găsesc cel mai deosebit dar al acestui volum.
Femeia care ştie să aştepte, să spere, să iubească şi să renunţe, chiar şi pentru o clipă, cred că va rămâne mereu, În calea timpului, o întâlnire de excepţie, atât pentru un bărbat, cât şi pentru o femeie, pentru un prieten nou sau de demult, pentru un cititor de acum sau de peste ani.
Mult succes, Rodica Ianăş, pe calea Poeziei… fără sfârşit!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
 
REVERENTE CRITICE...
PATRIA DE ÎNCERCARE A OMULUI ROMÂNESC DE PRETUTINDENI – LIMBA ROMÂNĂ
În ultimii ani, cu toate hârtoapele şi frecuşurile dintre scriitorimea românească, în general din cultura noastră, la toate palierele, avem fenomenul de bun augur al reaşezării pe criterii valorice, prioritar morale,- cu excepţii care întăresc regula,- al perisării prejudecăţii implantate prin veac, sau reactivabilă la răscrucile dramatice, că „nimeni nu e profet în satul lui”. Un editorial de dianinte de război, al revistei Cosinzeana, de la Orăştie, a marelui predecesor Sebastian Bornemisa, chiar elogia „gâlcevile” dintre scriitori, ca fiind emulative, separatoare şi decantatoare de esenţe, aidoma unui athanor.
In extenso, literaţii Limbii Române de pe meridiane, trăiesc acelaşi fenomen al reaşezării
polemic, fie înalt exegetic, prin marile campusuri culturale, edituri, cenacluri, reviste proprii, etc. Cum zice unul dintre cei mai remarcabili mentori ai scrisului românesc din Canada, Alexandru Cetăţeanu, ( Destine literare), - cei care au fost adoptaţi prin lume de ţările respective, îşi au o a doua patrie, uneori chiar mai puţin vitregă decât a fost cea a naşterii, în veac de răstrişte istorică, bunăoară Canada fiind pentru el şi valoroşii colaboratori asociaţi, o Patrie de încercare, parafrazând expresia „piatra de  încercare”...
Genericul global de „Ziua limbii Române” este emoţionat, pulsatoriu şi înnoitor pentru
Geniul Omului Românesc,- fiind raportabil la însuşi Misterul devenirii umanului în paradigmele sacrului reînălţător din profan (Mircea Eliade, Petru Culianu, Dumitru Constantin Dulcan ş.a.) – reconfirmînd ce scria Malraux, preluat şi de Nichita Stănescu: „Patria mea este limba mea”. Ne naştem în limba română, ne stingem în limba natală şi sperăm a învia aşa cum au legiferat Creatorul.
Eugen Evu (Hunedoara)

APRECIERI DEDICATE  CELOR  DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ:
“ONIRISM  ȘI  PROFETISM” ŞI “CUM APARE POEZIA”
Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire - în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să  trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă,  frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură.   Această scriere a mea (să-i zicem: o simplă recenzie, la versurile de sub titlul Onirism și profetism + Cum apare poezia) este o dovadă la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia, cât și semanticavocabulelor “onirism” și “profetism”, la prima privire eşti tentat să crezi că sub acest titlu au să se alunge nişte halucinaţii de tip bahico-alcoolic, iederile unui profetism deşucheat, ce înfășoară arbuștii unei jungle, sau prăpăstii apocaliptice… Nici vorbă de așa ceva. Altele, cu mult mai luminoase, înspre adevăr și viață, sunt procedeele  de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin, cu care operează, în strălucita sa imaginație, poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege, totuși, din labirintul imaginaţiei bucovineanului, născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte: cunoaște tare bine limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât, oricând, dă impresia a fi un… ardelean!
Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc şi aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurile poemei în discuție, cu noile versuri, de sub titlul Cum apare poezia - s-a realizat exact ceea ce și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final: talent hăruit  pentru luminarea căilor unei vieți omeneşti, prin cultură și educație,  iubire de Dumnezeu și aproapele, cel cu care conviețuiești! Dar  de fapt, dl. Adrian Botez și-a  statuat, cu mult timp înainte, poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus, ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație, cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată împotrivaprostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment, suntem pe calea cea bună, de a înțelege, în mare măsură, valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul  fără control și acoperire întru adevăr! Cu siguranță că și aceasta,face parte din profesiunea sa didactică: profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș”- Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță, atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa (de fapt, este ceva specific oamenilor de geniu), a lua asupra sa greșelile și nimicniciile, pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază, tocmai spre a le stârpi din viața publică, fără a crea neplăceri şi, nu în ultimul rând, pentru a se feri de invidii și de celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel, de cele mai multe ori, tocmai aceste genii rare, dar binefăcătoare,  ajung, îngenuncheaţi acelorași motive - martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu (așa cum îi place lui Botez a-l numi pe Marele său Bucovinean!).
Mărginându-mă la acele versuri de sub titlurile Onirism și profetism şi Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi aşezarea acesteia în haina lingvistică a verbului - bineînțeles, în stilul propriu poetului!
Prefer să mor cu
ai mei-în același părintesc
mormânt-decât să mă
salvez într-un rece
abrupt-vitreg
necunoscut”.
***
Dincolo de cenuși-dincolo de orice
infern-dincolo de
orice răsărit de lume-voi afla-din
nou-visul cel mai
frumos, mărul stufos înflorit al unei iubiri
iubire a
mea pentru
cineva din vis-iubire a cuiva pentru
mine cel revenit în
paradis”.
***
(Din poema ”Onirism și Profetism”)
Avem, în aceste versuri, o lirică atât de profund simțitoare, atât de încărcată în spirit patriotic şi ancorare în Neam și Familie, încât, citindu-le,  le simți  asemenea unei  întrebări de conştiință proprie: ”Oare nu sunt și eu la fel? Oare nu TREBUIE să fiu, şi eu, la fel?!
Experiența de-o viață, vasta cultură acumulată, îi dau autorului puterea de pătrundere în esențialele probleme ale vieții, istoriei prezente și antice, religiei dacice-ortodoxe, neobosit  cercetător și hermeneut. Am putea spune, fără a greși: un om de știință, deschizător de drum unui nou curent în cultura româneasacă, în care bunul simț și morala creștină desăvârșită  să domine școala și educația tinerelor generații!
Creând o parabolă, dinspre titlul poemei înspre versurile redate mai jos, vom observa că acestea devin mai puțin lirice și mai autentic sarcastic-critice!  Bisturiul doctorului doare – dar face bine, îi lecuieşte (sau, măcar îi face conştienţi de boală!) pe cei vătămaţi de vremuri şi veac!
La acest timp – cerul,
vomită lumină – peste
cadavrul împuțit al
lumii
se aude-scorojită- doar
vocea profetului mincinos: toți o să
murim – toți o să murim- toti
o să murim...
***
Dar nimic nu este anarhic, ba chiar am putea aminti aci despre ”efectul fluture”, care mai greu poate fi înțeles de mulți, deoarece, într-un haos care cuprinde lumea şi a tot cuprins-o, istoricește, există o perfecţiune dumnezeiască – o perfecţiune care zidește după legitățile divine, iar nu după profeţii mincinoși!  Dl. Adrian Botez știe a da versului său încărcătura ştiinței, ironizând veșnicele ”sfârșituri de lume”, de care se tot sperie umanitatea!  Iată ce ne spun următoarele versuri ale autorului:
Într-o peșteră – dincolo de
autostradă – se naște
proaspătă – o
Stea
***
Cred că se află în aceste câteva versuri cea mai exemplară metaforă  prin  care putem înțelege  ”autostrada”  - ca fiind acea cale largă  a deșertăciunilor și rătăcirilor oamenilor,  pe când ”dincolo de /autostradă, într-o peșteră, se naște/ proaspătă  o /stea” - sugerează reînvierea noastră prin HRISTOS – STEAUA LUMII!  Deci - nicidecum moartea lumii!
Autorul trebuie înțeles a fi un om de știință, de cultură, un cercetător hermeneut în ale literelor şi într-ale istorie valahe și universale. El nu face profeții, ci, documentat și pe bază de argument poetico-mitologice, reușește să surprindă cele mai dificile adevăruri - înspre care nu au mulți gânditori ai zilei chemările neostoite, spre a le pătrunde! În această ipostază, dl. Adrian, Botez capătă, în modul cel mai meritoriu, loc de frunte, în cultura și literatura românească!             
Bineînțeles, autorul nu se dezminte nici în alte direcții, cum ar fi, bunăoară, critica societății românești actuale, pe care o dorește din tot sufletul său, a fi îndreptată pe calea unei desăvârșite morale. DASCĂL ȘI POET, iată o sintagmă ce-l caracterizează  și ale cărei componente, în personalitatea domniei sale, se împletesc intr-o continuă muncă de educație, într-o efervescentă creație literară! Se revolt, deseori, împotriva imposturii și a miciunii, care bântuie lumea, nu se mulțumește (sau mai bine zis, nu se împacă nicicum!) cu servilismul unora, care se zice (EI zic!) că au îngenuncheat la statuia Zeiţei Poeziei, dar talentul lor se scurge, imund, dinspre zona intereselor, și, mai puțin dinspre acele idealuri sfinte ale artelor și muzei IUBIRII FRUMOSULUI DIN VIAȚĂ! Demnă de exemplificare devine poemul  Cum apare poezia”. Poezia nu se face oricum – sau, cum zice românul: “adunând snopuri și căpițe de ierburi uscate”! Autorul se dovedește a fi un critic colțuros, dar nu lipsit de un humor, bineințeles în stilul  propriu al domniei sale! Redăm mai jos mai multe versuri din poezia amintită:
Nu dai drumul la robinetul cu
poezie- când vrei tu: întâi
se strâng acolo în cer
sfinții – și fac o
ședință sau o consfătuire
ceva – în urma căreia se
hotărăste dacă – ținând seama că
păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu
îngeri nici fără îngeri – nici cu
vreun codru – nici fără codru
aproape – și în
general – s-a urât cu lumea de jos – care
lume s-a smochinit ”di tăt” – oare n-ar fi cu
cale(”ba da, Preasfinte!”)- pentru a-l mai ține
ocupat încă oleacă jos(așa vorbesc sfinții în rai – ei
înde ei – cu ”di tăt”-cu ”oleacă” și cu ”și vrei măi”)- și ca să nu
țâșnească el păcătosul – deodată în
sus- Doamne ferește!- ca un meteor stricat la
minte și montat pe invers – și având în
vedere că în rai e acum
înghesuială mare și se fac
de zor și întruna( de când se știe      el
raiul rai!)- lucrări de restaurare – deci
păcătosul ăla ar trebui s-aștepte cam mult și
degeaba la poarta raiului – așa-așa-
așa – care va să zică- să se întredeschidă
oleacă poarta raiului – de către portarul de
serviciu(”unde ești sfinte
Petre?-ai auzit ce-am spus?”- ”da-da-da- am
Auzit- colega sfânt-am... da”) revin: să se
Întredeschidă poarta – ca
păcătosul ăla neurastenizat să
caște gura cât o șură – o
clipită numai - la ce-i pe aici
frumos (adică – vreau să spun- numai pe unde
nu se mută mobila cerească în
colțul opus) – iar noi... ”tranc!” apoi – poarta i-o-nchidem în
nas – iar el – păcătosul făra prea mulți
creieri                în
devlă – cu ochii
sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către
pământ – și să scrie
acolo jos – cea furat el chipurile cu ochiul aici
sus – pe când dormea
jos – buștean – așa-așa-
așa – (”e bine măi? – da-da-da – cum de
nu – Preasfinția Ta!”) drept care s-a
încheiat prezentul proces
mut(semnați măi cu raza asta de la
mine – hai toți odată”) – și
gata!
...și Poezie s-a făcut!”
***
Îmi fac “mea culpa”, pentru că am prins, deja, a cita întreaga poemă a dlui Adrian Botez - dar o găsesc atât de legată, ca morală şi prezentare a situaţiei/stării poetice actuale, încât orice trunchiere ar duce la o  pierdere de unitate a temei, fapt care ar fi și mai supărător pentru mine!
Dacă unora li se pare greoaie poezia autorului, cu prea multe paranteze, cu trimiteri în vremi antice, sau zone celeste, întărindu-şi astfel argumentarea unui adevăr - în realitate, domnia sa nu face altceva decât să-şi foloseacă, la modul poetic, așa cum am mai spus,  erudiția sa de om cult şi, mai cu seamă, drept pâna la sacrificiu, în credința și conștiința sa! Acesta este omul și scriitorul despre a cărui gândire și imaginație creatoare vorbim!
Revenind la poema sa, găsim, în ea, ceva atât de adânc folclorico-sapienţial, încât graiul, gândirea și umorul popular vin  împreună, spre a mări înțelegera ideii. Dar, astfel, nu se pierde, ci dimpotrivă, apare la suprafață, cu tenacitate, acel sarcasm, uneori dureros, prin care se condamnă pseudo-onirismul și pseudo-profetismul unor “pârâţi” poeţi – care-şi  înfig, în sufletul cititorului naiv,  tentaculele viciilor nesănătoase, şi vorba autorului: ”poezie s-a făcut”, chit că nu mișcă vreo ureche de “judecător al artelor”, sau ochiul vreunui critic literar, dintre extrem de puţinii care mai operează, azi, cu criterii şi cântare drepte, întru aprecierea autenticei valori literare!
Fin observator al lumii şi Duhului uman (dar, el însuşi, fiind şi un pătrunzător analist al creaţiilor literare, în general!), dl Adrian Botez se dovedește a fi unul dintre acei critici ai artei si literaturii românești și universale, care, la modul cel mai  categoric, operează în direcția restabilirii ordinii și  rolului fundamental al educației și culturii, spre folosul generațiilor de tineri, de profesori si studenți, ce au să poarte, în timp și spațiu, Sfânt Stindardul Neamului și al Istoriei noastre  milenare și primare! Dorim Profesorului și Poetului ADRIAN BOTEZ multă sănătate și putere de muncă, întru continuarea minunatei sale activități!
Ioan Miclău Gepianul (Cringila - Australia)

CEL CARE ŞI-A ASUMAT SINGURĂTATEA PISCULUI ARHEIC:
TETRADELE
[1], DE PETRU SOLONARU
Cartea lui PETRU SOLONARU, Tetradele[2], este un bastion singuratic (doar foarte departe, în zare, se mai văd unul sau două turnuri...), în Poezia (sau „poesia”, cum doreşte autorul a scrie) românească de azi – dar şi a lumii artistice contemporane, în general. Poezia sa este una profund iniţiatică, alchimică, de exorcizare gnostică a Morţii (prin asumare!) - Moartea ca unealtă fundamentală a Marelui Iluzionist, din universul vizibil, aflat sub blestemul-iluzie al BINARULUI (Hieroglifa PAPESEI, Unitatea multiplicată prin ea însăşi)/a Binarităţii a Orice („Vremea androgină, cu-a-nvăţa murind,/adevăruri, două-în pustnicul fiind” – cf. Se învaţă moartea..., p. 16), deci, spune Sofistul Cosmic, şi al Ne-Fiinţei... (explicit: „Aurul alchimic într-un sterp cuibar/şi-a ascuns dispreţul: negru, alb, aprins” – cf. Se învaţă moartea, p. 16). De o spiritualitate atât de rarefiat-înaltă (creată întru obsesie iluminată şi, totodată, tortură/blestem a/l visului primordiilor/arheilor/entelehiilor!), atât de perfect-cristalică în formă, încât doar iniţiaţii vor vrea s-o citească, pentru că numai ei o pot înţelelege – şi numai ei se vor simţi mai puţin vinovaţi, faţă de limbă şi lege divină, pentru a îndrăzni să deschidă cartea lui PETRU SOLONARU, cu aplecare, râvnă şi folos, spre desluşirea de sine autentic terestru şi de bănuit Supra-Sine celest (Sinea noiciană!), ascuns sub rigoarea normelor de Duh şi a marilor arcane din calea transcenderii. ION BARBU ar putea, singurul, să-şi revendice „isprava/isprăvirea”, de tip demiurgic, a acestei „poesii”, în care LOGOS-ul se auto-creează şi se auto-răsfaţă – şi-ar revendica străvezimea şi, mai cu seamă, plodirea/plodul acesta („Un ou cu plod”) - „De foarte sus/Din polul plus/De unde glodul/Pământurilor n-a ajuns”  - dar în care roade “acel galben icusar, Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Şi ou şi lume. Te-înfioară/De ceasul, galben necesar...” (cf. PETRU SOLONARU: “Cel de nu anină în ispravă plod,/recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod” – Sapientul, p. 23).
În Prefaţa cărţii: Cele patru lumi ale poesiei (care nu putea fi scrisă decât de un alt iniţiat, pe măsura Poetului PETRU SOLONARU: LIVIU PENDEFUNDA) se spune, pe drept cuvânt: „A existat permanent nevoia, mai ales pentru profani, de o mediere, aşa cum întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. Petru Solonaru este un astfel de mesager, cărturar prin excelenţă, filosofia sa nefiind cu nimic mai presus, dar nici mai prejos, de a celor ce călătoresc în Olimp, prin Parnas, cu şanse reale de a bea cupa oferită de zei”.
Aşa este, doar că Poetul-Mediator PETRU SOLONARU nu prea mai are, în faţă, ambii termeni ai serenissimei medieri a Poetului/Vizionarului: lumea umano-terestră a ales să ţină capul în/sub borboros  - „uitând” sfidător (de fapt, pe sine se sfidează!), cu ostentaţie neghioabă, să mai privească, dincolo de mâl, înspre eter/aitheros-ul anticilor înţelepţi. Încăpăţânat înţepenit în Elada arhaic-iluminată pytagoreico-socratic, PETRU SOLONARU a stabilit, cu de la sine putere, nişte standarde filosofice şi de exprimare sofianică atât de ameţitoare (pentru bieţii năuci ai lui Kali Yuga), încât, spre profundul nostru regret, trebuie să spunem că va fi cam singur, atunci când „va bea cupa oferită de zei”. Extrem de rar ne-a fost dat să vedem o mai fanatică încrâncenare intelectuală, o mai extatică credinţă în lumina transcendentului – o lumină cu irizaţii care se opresc, cumva, în umanitate, nu mult după Evul Mediu. O astfel de atitudine de Duh, într-o lume cum este cea contemporană, desincronizată grav, în raport cu divinul, arheii şi extazele – te duce, automat, la necesitatea asumării unei enorme singurătăţi, de pisc spiritual  - asumare a unei arii enorme de vacuum intelectiv şi ontico-gnoseologic, jur-prejurul luminii tale războinice, întru Ideea Absolută şi Muzica Sferelor.
Această carte de excepţie a Poeziei române contemporane conţine 70 de poeme. Evident, numărul lor este stabilit la modul sacral-sacerdotal, unind, alchimic, dar nu şi realistic, Cerul-TREI cu Pământul-PATRU, întru o „PACE PARADOXALĂ”, ACEEA A FACERII/REFACERII/TRANSFIGURĂRII  CONTINUE (Septenarul Sacru, sub Hieroglifa ÎNVINGĂTORULUI) - pe care a „ratat-o”, temporar şi în aparenţă, până şi Dumnezeu-Hristos. Există, în cuprinsul paginilor cărţii, loc şi pentru TREI reproduceri picturale (lucrări ale lui ELLENY PENDEFUNDA) – care şi prin conţinutul lor hieratic, dar şi prin postarea lor strategică, în cadrul volumului, sugerează gândul ascuns al Poetului de a decide, EL ÎNSUŞI, Victoria Celestului şi auto-extracţia/auto-aspirarea borboros-ului din lume ( sub hieroglifa: TREI/LITERAGHIMELMAMA GENERATOARE-GENERAREA, Primul Mare Număr Sacru, Triunghiul lui Iehovah, Mercurul Înţelepţilor).  Poate şi o imergentă secţionare structurală a cărţii – înspre aceleaşi semnificaţii transcense şi îmbieri (din păcate, infertile pentru noi, din pricini de catastrofală şi neasumată/neconştientizată, de către noi, decădere de Duh), înspre „cupa extatică a zeilor”.
OMUL lui PETRU SOLONARU este (cu toate păcatele sale apocaliptice!) singura fiinţă intuitivă de mister, din Creaţie – deci, intuitivă şi în adoraţie iubitoare, aşteptător-„obârşiară” („nostalgică după Paradis”, ar zice Crainic...) de Creator, adică de Supra-Eu/viziune revelatoare de Supra-Eu: „numai omul, intuind mister,/demn de adorare-i ca un zeu presus (...)/Să contemple cerul în rugăciunar/e ursit iubirii ce aievea l-ar/ţese diademei celui Arhitect/oglindire sineşi, iar spre lume-altar”- cf. Omul, p. 5.
OMENIREA, deci, ca „pregustare” a Supra-Eului, se situează între parte-handicap tragic şi vis de întreg  - între LUMINĂ/ILUMINARE şi OCOL ISTORIC, între frământare-fără-de-saţ şi dor de pace/împăcare întru sine, între clipă şi nostalgia obsesivă de miraj (până întruchiparea paradoxală!) al veciei: „Minţile-omenirii luminate-apar/însă numai parte-s a primi drept har/cel puhoi de raze fără-întunecimi.../Multe s-or întoarce la obârşiar (n.n.: forma „obârşiar” are într-însa nu doar izvorul/izvorârea geografic-celestă, ci şi pedagogia veşniciei: conţine, în rezonanţa sa de nou-născut al LIMBII ROMÂNE, şi cuvântul „abecedar”! – la fel stând lucrurile şi cu „rugăciunar”: Demiurgul este, în primul rând, Învăţător-de[întru]-Demiurgie, pentru un ADAM PROIECTIV, care, se zice, a fost pus, în Paradis,  SĂ NUMEASCĂ, adică să se antreneze, întru EFICIENŢĂ/EFECTIVITATE-Alchimie/REGALA ARTĂ,  pentru substituirea, temporară sau cvasi-identitar-divină, a Demiurgului şi a formelor infinite ale demiurgiei Sale!)//ca pierdute pururi întru ţărm ce nu-i” – cf. Lumea ce visează, p. 30.
Pentru un demiurg, se pune problema de facere/refacere/modelare a LOGOS-ului, după nevoile Sale de construcţie. Apar creaţii ad-hoc (nu doar morfologice, ci, în primul rând sintactice, fireşte, de vreme ce Demiurgul este, în primul rând, ALCĂTUITORUL! – proiectiv şi efectiv, deodată: dar exemple nu putem da de sintaxă solonariană, pentru că ar trebui să cităm întreg volumul!!!), pentru luminarea din adâncul statuar al stâncii amorfe – de felul celor amintite, dar şi altele, adevărate noi sinteze alchimico-demiurgice: „apărunt” (n.n.: apărut+cărunt-la-modul-zeiesc, adică apărzt dintru/întru vecie înţeleaptă-drept echilibrată!), „pendular”, „întălmut” (n.n.: întâlnit întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-negrăire!), „arheian”, „rugăciunar” , „sfietor”,  „obârşiar”, „orând” (n.n.: şi „ordine”, şi „rânduială”/”rând”/”generare-generaţie-autogenerare – dar, cine ştie, poate şi „arendare” iniţiatică a Cosmosului-Forţă/Înaltă Ştiinţă-de/întru-Creaţie, către Om...?!) etc. Clisa dură a cuvintelor se transfigurează, prin Demiurgia Poetului, în Ceara Iluminatoare – întru Lumânare şi Paradis, EGAL! Nu degeaba PETRU SOLONARU nu rămâne doar la nivelul sanscrito-eminescianului „ta twam asi, tat aham asmi”: „Spre neasemuitul nineni şi nimic/fac asemănarea sinei: <<Eu sunt tu...>>” – cf. Eu sunt Tu..., p. 28 – , ci-L numeşte pe Demiurgul (situat, din punctul de vedere al evaluării damnat-umane, androginic-binariste - la crucea dintre „sacru şi zadar” - cf. Făclierul, p. 31) nu numai „Făclier”-ILUMINATOR ŞI INCEDIATOR AL CICLURILOR COSMICE/MANVANTARELOR[3]  („acelaşi, precum jos şi sus,/de la rădăcină până-n crengi ce nu-s”) - ci şi ARHITECT! Oarecum criptico-masonic („ei” zic: „Marele Arhitect”). dar îndreptăţit de propria-i viziune sapienţial-platonic-arhitecturală, asupra unei divinităţi „chelare”/A CHEILOR MAJORE ŞI A PANTACLULUI LUI SOLOMON  – „nesupus pieirii”, dar pretinzând, în toate, cântar/echilibru „dintre cauză şi efect”, din latenţa ascunderii în trupul-lut rezultând „simbolul resurect”/MIRACOLUL COSMIC AL ÎNVIERII: „Meditând în sine, fi-vom nouă, CHEI//spre eterna tihnă-a celui Arhitect” – cf. Făclierul, p. 31.
Operaţiunea arhitectural-divină este dublată (este ceva firesc, la un sacerdot fanatic al „poesis”-ului orfic!) de RIMA RARĂ, care stabileşte/dezvăluie/revelează legături subterane şi mistic celeste, absolut de nebănuit, între diversele întruchipări ale LOGOS-ului Demiurgic, de la Verbul Divin, dinamizator al Substanţei Proteiforme a Creaţiei – şi  până la substitutul emergent al GOT-ului meistereckhart-ian/Atoatecreatorul Dinamic/PRO-NUMELE - şi chiar până la lianţii PETALELOR COROLEI COSMICE, conjuncţii ori prepuse-prepoziţii (spre pildă: „ÎN VĂL/SĂ-L”, „GNOST/ROST”, „ŞI/A FI”, „COS/IROS”, SOTIR[n.n.:sotere”-mântuire!]/ŞIR, „NU-S/DISPUS”, „ERES/ÎNŢELES, „RĂU CE L-A/DEJA”, „LUI/NECUI”, „NU-S/PLUS”, „RĂSCURG/AMURG”, „VAS/MIRAS”, „CE-I/IDEI” etc. etc.).
OPERAŢIUNEA ALCHIMICĂ de exorcizare a Morţii şi luminare a Rădăcinii Adevărului se încheie chiar prin ultimul poem, Ursitoarea (p. 80):
Ca pământul umbrei ceru-i trecător.../Totuşi fiecare-în cerc pustiu când mor/stinse către centru-i nicăieri fiind,/n-au a înţelege că doar pururi zor//neclintit rămâne-alături de divin.../restul – nasc venire, naşterii revin - .../Unu-i să alerge; altele, pe rând,/au schimba himerei pieritorul chin...//Scrisă-i farsa aceasta de zeescul Gând/ca decurs el însuşi parte din orând./Nimeni nu-i să-l vadă, căci întru nimic/şi-a ţesut oglinda şi ce nu-i nicicând//trece ca acuma, iar ce-i azi în ieri/revărsare pare-a revărsa păreri./De la vis la lume şi întoarsă-în vis,/ursitoarea-i toarce şubrede tăceri...” .
URSITA este, de fapt, teandria ortodoxă.  „URSUL” războiului/”vrajbei demiurgice” pentru Creaţie, „înmânat”, ştafetar, visului-„pregustare” paradisiacă – pentru iniţierea întru DESĂVÂRŞIREA LEBEDEI-ŞARPE[4]/APOLLO şi ARTEMIS-GEMELARITATEA PRINCIPIULUI CENTRAL-ZALMOXIS/DALBII PRIBEGI („fluiditatea, visarea, emoţiile, intuiţia şi creativitatea” – alăturate, prin NUNTIRE ALCHIMICĂ, Înţelepciunii Sacrale: în limbajul sacral dacic – este identică alăturarea Lebădă-Şarpe de aceea LUP-ŞARPE: Imaginea Principiului, cât şi Imaginea Centrului Spiritual al Lumii).
 „Zorul” este nu doar graba iluziei istoriei, ci şi vestirea „zorilorREVELAŢIEI ULTIME! Deci, aceast limbaj aparent sibilinic al lui PETRU SOLONARU nu vrea a zice decât o vorbă a vechimii: „aşteaptă veghind, întru vindecarea de iluzie” . Şi Hristos-Dumnezeu recomandă, în primul rând, veghea, dacă vrei să vezi „zorii” de dincolo de orice „zorire”: RESURECŢIA – ca trezire a sinelui de dincolo de orice larmă şi de orişice vis/întruchipare părelnică („rodul avatarei dintre <<a nu>> şi-<<a fi>>” – cf. Un adânc îţi spune..., p. 35), dincolo de orişice „şubredă (n.n.: mereu întreruptă extază, prin „îngrijarea” istorică, al cărei absurd a stârnit elocvenţa unică a LOGOS-ului HRISTIC...![5]) tăcere”, întru sacra şi plina Tăcere Atotgrăitoare-Atotfertilă, Chip Revelat al Veşniciei.
...De fap, la fel de sibilinico-stăruitor, întru recomandarea pentru dobândirea „veşniciei”, prin ILUMINAREA ÎNŢELEPCIUNII, este şi GENIUL EMINESCIAN: „Viitorul şi trecutul /Sunt a filei două feţe, /Vede-n capăt începutul /Cine ştie să le-nveţe; /Tot ce-a fost ori o să fie /În prezent le-avem pe toate, /Dar de-a lor zădărnicie /TE ÎNTREABĂ ŞI SOCOATE”.
...De fapt, nimic nu va începe niciodată, DEOARECE TOTUL ESTE DEJA FĂCUT, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE DUMNEZEIASCĂ ! – cum bine subliniază tâlcul Rozei lui Paracelsus, nestemata iluminării iniţiatice luisborges-iene...!
...Niciodată n-am avut mai clară convingerea că orice stih se poate alcătui, pe sine însuşi, autonom, într-un titlu şi într-un POEM COSMIC – şi că a se da titlu poemelor este o muncă infertilă şi futilă! - precum am avut-o citindu-l pe PETRU SOLONARU, cel din TETRADELE. Nici măcar o singură clipă, la prima lecturare (dar nici la a doua!), n-am simţit nevoia ridicării privirii, spre titlul poemului, atât de „titular” era fiecare stih geometrico(„gheometrico-”)-astral, al alcătuirii poematic-cosmice solonariene. O vrajă (conţinută, rezonantic, în însăşi hieroglifa numelui autorului...) plutea peste pagina aparent albă/îngheţată, aşteptând frământări de gânduri s-o fertilizeze şi, deci, maculeze...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]-Petru Solonaru, Tetradele, Editura Contact internaţional, Iaşi, 2013.
[2]-LITERA DALETH: CUATERNARUL/CVADRATURA, Numărul Cercului Perfect, Crucea Filosofică, Focul Elementar al Înţelepţilor.
...Este în cartea lui PETRU SOLONARU ceva din perfecţiunea tragică şi demiurgică (EGAL!) a Luceafărului eminescian: Adeverirea lui 2 (diada) de către trei (triada) se face prin intermediul stabilităţii nevăzute: cuplul nu poate fi co-axial, deci resacralizat, cu Hyperion, dacă Hyperion nu ar fi El Însuşi, înafară de Sinele activ şi înăuntrul Sinelui Absolut: Marele şi Ocultul Proiectant-Arhitect, Demiurgos. În mod subtil, s-a ajuns la TETRADĂ (două cupluri, unul vizibil şi unul ocult, coaxiale): TETRAS-AŞEZAREA (HEFRáS), adică ceva stabil şi persistent (hedraís kai mónimos); patrulaterul sacru, SPIRALA CA PATRULATER SACRU; dinamica spiralei sacre, în care diadele (se)nasc reciproc: stabilitatea se obţine, paradoxal, prin veşnica revenire asupra Genezei.
[3]-„În teoria hindusã a ciclurilor cosmice, se numeste Kalpa dezvoltarea totalã a unei lumi, a unei stãri sau a unui grad al Existentei universale. FIECARE SUBDIVIZIUNE A UNUI KALPA POARTÃ NUMELE DE MANVANTARA. Fiecare Manvantara este o erã a lui Manu. Fiecare Kalpa conţine 15 Manvantara. Suntem în al şaptelea Manvantara al acestui Kalpa. Ideea de a considera istoria oamenilor ca fiind izolatã de restul manifestãrii este în exclusivitate o istorie modernã şi, categoric, opusã tuturor tradiţiilor, care afirmã, dimpotrivã, cã existã o corelaţie necesarã şi constantã, între planul cosmic şi planul uman.
Fiecare Manvantara este împãrţit în patru Yuga (Krita-Yuga, Satya-Yuga, Treta-Yuga, Kali-Yuga). Alte cicluri cuaternare: cele patru anotimpuri ale anului, cele patru sãptãmâni ale lunii, cele patru vârste ale vieţii omeneşti. În antichitatea greco-latinã se vorbea de patru vârste: de aur, de argint, de bronz şi de fier. Fiecare Yuga este marcatã de o degenerescenţã în raport cu cea care o precede. Fiecare Yuga este mai scurtã decât cea care a precedat-o (dupã modelul 10= 4 + 3 + 2 + 1). Suma 10 = 4 + 3 + 2 + 1 este numitã în hermetism problema inversã a <<cuadraturii cercului>>. Tetraktysul pitagorician 1 + 2 + 3 + 4 = 10 este numit în hermetismul occidental <<circulatura cuadrantului>>.Dacã durata exactã a unui Manvantara ar fi determinatã cu exactitudine, fiecare ar putea extrage deducţii permitând prevederea anumitor evenimente viitoare. Or, nici o tradiţie ortodoxã nu a încurajat vreodatã cercetãri prin intermediul cãrora cineva sã ajungã sã cunoascã viitorul într-o mãsurã mai mult sau mai puţin exactã, acest tip de cunoastere având mai multe inconveniente decât avantaje veritabile. DUPÃ SURSE HINDUSE, DURATA UNUI MANVANTARA ESTE DE 4320 (ADICÃ 360 X 12), REPARTIZATÃ ASTFEL: KRITA-YUGA – 1728, SATYA-YUGA – 1296, TRETA-YUGA – 864, KALI-YUGA – 432. ÎNSÃ SENSUL EXACT AL ACESTOR CIFRE RÃMÂNE OBSCUR. Baza principalã a perioadelor cosmice este durata de 25920 de ani, adicã perioada astronomicã a precesiunii echinoxurilor. [Conform definiţiei, precesiunea echinoxurilor este o miscare conicã foarte lentã efectuatã de axa de rotatie a Pãmântului în jurul unei poziţii medii, datorate atracţiei gravitaţionale a Soarelui si a Lunii asupra zonei ecuatoriale a planetei]. Deplasarea punctelor echinoxiale este de un grad la fiecare 72 de ani. Numãrul de 72 este un submultiplu al lui 4320 (72 x 60), iar 4320 este un submultiplu al lui 25920 (4320 x 6). Perioada <<anilor cosmic>> care apare în toate tradiţiile este jumãtatea precesiunii echinoxurilor: între 12000 si 13000 de ani (durata exactã fiind de 12960 de ani).Dincolo de cifre, ştim cã ne aflãm în Kali-Yuga, şi încã într-una din fazele cele mai avansate” – cf. René Guénon.
[4]-Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Or, lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de două turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion. Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe.
[5]-”Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu ca atât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi  pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic voua: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea ? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce va îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” - cf. Matei, 6, 22-23, p. 1105.
 
 
 

 

SPIRITUALITATE
FRICA DE DUMNEZEU
Sentimentul de teamă faţă de fiinţa divină există dintotdeauna. De fapt, avem impresia că primim, odată cu venirea noastră în lume, acest sentiment, care ne determină să fim oarecum rezervaţi, atunci când trebuie să acţionăm. Teama face parte din noi, este obstacolul pe care îl găsim în drumul nostru întreaga viaţă, obstacol care ne poate motiva, ori, dimpotrivă, ne poate inhiba. Frica de Dumnezeu implică un adevărat proces mental, care se activează ori de câte ori firea umană încearcă să-şi depăşească limitele normalităţii. Atunci când o valoare morală este în pericol de a fi încălcată, frica intervine asemenea unei stavile impenetrabile, atenţionând mintea că, trecerea dincolo de această graniţă va aduce cu ea suportarea consecinţelor. Propria noastră conştiinţă devine păzitorul de nădejde al regulilor morale de căpetenie, care trebuie respectate cu sfinţenie.
Perceperea divinităţii diferă de la individ la individ, şi astfel, frica va exista cu adevărat în mintea aceluia, ori nu. În Vechiul Testament, de pildă, Dumnezeu era înţeles ca fiinţa supremă, ce îi pedepsea aspru pe aceia care încălcau Decalogul. Cele 10 porunci, pe care Moise le-a primit direct de la Dumnezeu, reprezentau codul moral fundamental al oamenilor de atunci. Încălcarea lui însemna rea-voinţă şi aceste fapte rele se pedepseau extrem de aspru. Ca să nu mai spun de Legea Talionului: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, care însemna totul în acele vremuri. Judecata omenească era la fel de fermă şi de dură ca cea divină. Păcătoşii erau constrânşi în fel şi chip, astfel încât să nu mai greşească şi altă dată. Aşa aveau întipărită în conştiinţă frica de Dumnezeu, Cel care tuna şi fulgera cu pedepse asupra tuturor celor care păcătuiau. Fiecare poruncă dată lui Moise reprezenta indicele esenţial în viaţa fiecărui om. Abaterea, chiar şi foarte neînsemnată, de la vreo poruncă, aducea cu ea un noian de suplicii, aşa încât, cei în cauză, deveneau complet nefericiţi.
Pe de altă parte, în Noul Testament, aceeaşi divinitate este percepută altfel: un Dumnezeu al iubirii şi al iertării, Cel care se înduplecă dacă păcătosul regretă greşelile săvârşite; Cel care iartă păcatele făcute cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Conceptul de păcat este aprofundat acum, astfel încât doar simpla intenţie rea devine condamnabilă. Este uşor să greşim, dar ni se acordă şansa de îndreptare a vieţii, prin căinţă sinceră şi săvârşirea faptelor bune cu smerenie şi inimă curată. Dumnezeu este fiinţa corectă, dar şi generoasă, care, fiind înduioşat de adânca părere de rău a celui păcătos, îl iartă şi îl consideră din nou un fiu al său, având posibilitatea certă de a intra în împărăţia Sa, unde să vieţuiască alături de îngeri şi sfinţi. Mai mult, unii dintre păcătoşi pot deveni chiar sfinţi, printr-o vieţuire departe de păcat, în puritate, modestie şi iubire desăvârşită faţă de semeni şi de Dumnezeu. De altfel, o viaţă trăită după modelul Lui Hristos este bineplăcută de Dumnezeu, iar răsplata va fi pe măsură. Cei drepţi, care trăiesc în frică de Dumnezeu, respectând poruncile divine, omeneşti şi pe cele bisericeşti, se vor bucura de vederea divinităţii şi de un loc de cinste în raiul binecuvântării, nelipsindu-le ceva, fiind pe deplin fericiţi.
Aşadar, frica de Dumnezeu zideşte sufletul, îl fortifică şi îl ajută pe om să păşească pe un drum drept, avându-L în permanenţă pe Hristos alături, fiind ferit de tulburări şi de necajuri foarte grele. Un astfel de om este un model pozitiv, o persoană care pune mai presus de orice voia Lui Dumnezeu, şi nu pe a sa.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
PÂNĂ CÂND, BĂTRÂNE DASCĂL?
Iată o întrebare generală, dar eu vreau să mă refer la o problemă stringentă, care macină învăţământul românesc de foarte multă vreme, şi anume, pensionarea cadrelor didactice. Scriind aceste rânduri, îmi apare în colţul gurii un zâmbet, când zeflemitor, când amar. Nu ştiu dacă e cazul să mă bucur, ori să mă întristez în aceste clipe de creaţie şi linişte, după o zi infernală de muncă. La şcoală e cum ştiţi: zarvă, copii de vârstă preşcolară, care se îmbrâncesc pe holuri în pauze, ori se pârăsc în timpul orelor de curs, fiindcă aşa au fost obişnuiţi.
Actul didactic este o adevărată piatră de încercare la clasele primare. După două-trei ore la clasă cu doamna învăţătoare, vin şi eu, profesor cu viziuni mai largi, cu dorinţa de a le implementa micilor novici dorinţa de studiu şi cunoaştere, cu dorinţa sinceră de a-mi atinge obiectivele propuse pentru acea oră de curs, să tulbur cumva ambianţa obişnuită a acelei clase. Elanul meu didactic se mai diminuează, pe măsură ce parcurg etapele acelei lecţii. Bieţii de ei, încă mici şi inocenţi, cred că se află pe terenul de fotbal, ori acasă, unde se pot desfăşura cum vor.
Ceea ce mă înduioşează este naturaleţea comportamentului lor, faptul că nu au cunoscut încă armele disimulării şi se comportă firesc, aşa, ca pentru vârsta lor minunată. Rememorez zilele propriei copilării, când, la şcoală fiind, stăteam timidă în bancă, neîndrăznind să scot vreun sunet, ca nu cumva să o supăr pe doamna mea învăţătoare, pe care o respectam foarte mult, căci aşa fusesem învăţată acasă. Ascultam cu răbdare tot ceea ce ne spunea, apoi mergeam acasă şi îmi făceam temele. Eram un copil normal, dar moştenisem mult bun simţ de la părinţi, parcă prea mult, aşa încât aveam şi pentru alţii.
Timiditatea mea nu m-a ajutat prea mult, şi din cauza aceasta eram campioană la anonimat. Totuşi, anii au trecut cu bine, şi iată-mă, după o lungă perioadă de şcoală, la catedră, primind rolul de modelator al sufletelor, conştiinţei şi personalităţii elevilor mei. O sarcină grea, istovitoare, dar plăcută, care mi-a oferit multe bucurii. Timpul s-a aşternut vizibil în suflet, şi astăzi, după o perioadă considerabilă pe meterezele învăţământului, am început numărătoarea inversă. Conştientă fiind de trecerea ireversibilă a timpului, mă gândesc, cu teamă în inimă, la pensionare. E un paradox, deoarece nu ar trebui să-mi doresc ca timpul să treacă atât de repede, iar eu să fiu declarată oficial o altă pensionară, să îngroş astfel rândurile multor necăjiţi, plini de lipsuri materiale, purtând cu dificultate grija zilei prezente şi de mâine. Mi se pare că vârsta pentru pensionare nu este deloc acceptabilă. Totuşi, la 65 de ani, unui profesor nu-i stă prea bine la catedră. Va deveni un motiv de ridiculizare, iar elevii vor râde pe la spatele dascălului venerabil, considerând că nu mai are ce să facă acolo. Aşa şi este! Locul unui om aflat la această vârstă nu mai de demult în câmpul muncii, întrucât nu mai poate presta servicii de înaltă calitate. Vârsta înaintată îl împierdică să funcţioneze la capacitate maximă, aflându-se la limita pragului de uzură psihică şi fizică. De fapt, acest prag a cam fost depăşit. Astfel, abia răsuflând, cum mai poate un profesor să-şi îndeplinescă toate sarcinile cu brio? E strigător la cer! Gândiţi-vă că nivelul său de trai a fost oricum scăzut, a îndurat nenumărate lipsuri de-a lungul vieţii, iar acum a ajuns la un grad maxim de epuizare. Sau poate că scopul real al statului este ca pensionarii să nu mai apuce zile de odihnă, ci să plece în lumea de dincolo cât mai curând, astfel încât să nu  mai fie nevoie să le plătească absolut nimic. Foarte uşor se lipseşte de surplusul de oameni, care nu mai înseamnă pentru el decât o povară imposibil de dus. Deci, de ce să mai păstreze o povară? Ce foloase are de pe urma pensionarilor? Niciunul! E trist, că în societatea actuală nu mai există respect faţă de cei, care chiar au realizat ceva în viaţă, iar acum vor doar să-şi trăiască în linişte zilele care le-au mai rămas, până la ultima suflare. Aceste ultime zile sunt siliţi să le ducă într-o sărăcie cruntă şi în singurătate. Nu le mai rămâne decât respectul de sine, şi speranţa că vor afla dreptate măcar în cer. Aşadar, bătrâne dascăl, mai poţi să le ţii piept tinerilor din generaţia aceasta atât de tumultoasă? Nu cumva te vei pierde printre cei care nu-ţi vor aprecia eforturile intelectuale şi vor dori să dispari cât mai repede din raza lor vizuală? Deci, domnilor guvernanţi, nu credeţi că oamenii din popor merită să fie respectaţi cum se cuvine? E normal ca un profesor să iasă la pensie tocmai la 65 de ani, când  va deveni batjocura elevilor săi? Dar, de fapt, de ce să vă pese? Oricum nu prea aţi agreat învăţătura, iar învăţământul românesc a rămas doar o Cenuşăreasă rătăcită prin jungla acestei societăţi sălbatice. Bătrânii sunt reziduuri de care nimeni nu mai are nevoie, nu? Atunci, de ce să vă doară neputinţa lor? Ideea e că aceştia trebuie să moară cât mai repede, dacă se poate chiar în ziua când trebuie să se pensioneze, nu-i aşa? De ce să aruncaţi nişte bani unor oameni, care nu mai produc nimic? Nu e mai bine ca aceşti bani să intre în buzunarul vostru? Dar justiţia divină este nepărtinitoare, singura care le poate face dreptate acestor nefericiţi! Aşadar, să nu credeţi că veţi fi ocoliţi! Mai devreme, ori mai târziu, va trebui să daţi socoteală pentru legile aiurite şi total nepotrivite pe care le votaţi cu atâta nonşalanţă, de vă miraţi apoi şi voi de existenţa lor!     
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REPERE...
PATRIOTISM ŞI NAŢIONALISM
Vremurile noastre fac mult tam-tam pe marginea celor două noţiuni, de regulă aşezate într-un nemeritat raport de contrarietate: patriotismul – o însuşire pozitivă ce trebuie mereu adâncită şi dezvoltată (bunăoară ca la americani), naţionalismul – o trăsătură negativă, ori în cel mai bun caz parţial negativă. Oricum, o însuşire cu conotaţii politico-sociale neagreate pe la marile case democratice, motiv pentru care ea trebuie veştejită încă din faşă.
În ceea ce priveşte patriotismul, aici nu încap controverse, deoarece noţiunea reflectă o stare atitudinală sau cel puţin o aspiraţie, apreciată şi stimulată la cei care o deţin, ceilalţi fiind judecaţi în consecinţă (şi) după acest criteriu. Pentru că patriotismul reflectă chintesenţa sentimentelor faţă de ţara ta, faţă de neamul, tradiţiile şi reuşitele compatrioţilor tăi. Pe scurt, ea este mândria ce înoată în dragostea nestinsă faţă de poporul care te-a născut şi afirmat! Nu cred că există sentimente laice mai profunde decât patriotismul. Romanii considerau că-i o nespusă bucurie să mori pentru patria ta: Dulce et decorum est pro patria mori!
Din nefericire, acest frumos şi înălţător sentiment este tot mai neglijat, pe măsură ce omenirea, în speţă europenii, sunt din ce în ce mai preocupaţi de problemele integrării şi ale globalizării. Cât îi priveşte pe români, ei nu iau exemplul viu oferit de americani, nemţi sau francezi, ci au căutat – şi chiar au reuşit! – să se descotorosească de povara românismului, de îndată ce au ajuns înafara României şi s-au văzut integraţi (unii dintre ei doar toleraţi) în alte medii sociale, multe dintre ele de-a dreptul ostile ţării ce i-a născut.
Desigur, este necesară şi obligatorie operarea unei reale distincţii între sentimentele patriotice curate, sincere, duioase, respectiv cele patriotarde, de faţadă, afişate cu ostentaţie, vulgare, dospind de falsitate şi interese mârşave.
Naţionalismul este un sentiment şi o atitudine politico-socială care s-a cristalizat în bătăliile ideologice şi diplomatice, indispensabile pe tot parcursul consolidării, afirmării şi apărării naţiunilor create.
Cele două concepte – patriotismul şi naţionalismul – se presupun reciproc, iar toate rapturile teritoriale săvârşite de naţiunile mari şi trufaşe în dauna celor mici, n-au făcut decât să alimenteze sentimentele naţionale ale celor năpăstuiţi şi ultragiaţi. Dar iată că  până la urmă tot ei sunt acuzaţi de străinii necunoscători şi nesimţitori la durerile naţionale, că adică se fac vinovaţi de sentimentalisme desuete şi de o dragoste penibilă (sic!) vizavi de ţara, istoria şi tradiţiile lor. E clar, lumea pe care ne străduim să o construim, nu va avea ce face cu asemenea vestigii, căci ea va întruni toate caracteristicile unui vast ghetou civilizat, iar oamenii viitorului, fără mamă şi tată, fără ţară şi istorie, se vor mândri cu admirabilele lor însuşiri de roboţi eficient programaţi.
Însă o asemenea acuzaţie ca cea de mai sus se articulează pe două vicii de fond:
1. Când e vorba de patria şi neamul tău, nimic nu este exagerat! Mereu e prea puţin, căci după cum bine afirmă înţelepţii, „Tot ce este exagerat, devine insignifiant!” Ori măreţia şi valoarea morală a unui atare simţământ nobil, nu pot fi minimalizate sau terfelite prin aranjamente politice, cel mai adesea nefericite pentru popoarele mici şi mijlocii. Asemenea sentimente ţin de substanţa biosocială a cetăţenilor, alimentată din seva istoriei dătătoare de conştiinţa continuităţii traiului pe aceleaşi meleaguri.
2. Mai este un viciu de natură filologică. Pentru manifestări ce duc la învrăjbire şi ură între popoare şi rase, ori la conflicte interetnice, existau deja termeni consacraţi: şovinism, rasism, antisemitism, xenofobie. De ce era nevoie de încă un termen? Şi încă un termen obţinut după secătuirea lui de un conţinut vrednic de cea mai aleasă cinstire. Că doar naţionalismul reflectă dorinţa popoarelor de-a fi cineva în lume. Petre Ţuţea spunea: „Nemţii se cred buricul pământului, englezii două buricuri, iar francezii trei şi jumătate”.
Ei da, când naţionalismul îmbrăţişează formele radicale ale ultranaţionalismului, atunci da, el ajunge să violeze ideea de echilibru social pe arii extinse, prin urmare el trebuie respins ca ceva extrem de primejdios, altfel lesne se ajunge la excese precum cele comise în perioada de tristă amintire a Germaniei naziste.
Însă naţionalismul românesc nu este creaţia românilor de azi ori de ieri. El este creaţia evanghelistului nostru, inegalabilul Eminescu!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU TINERETUL ZILELOR NOASTRE?
 „Nu există cunoaștere înnăscută, pentru motivul că nu există copac care să iasă din pământ cu frunze și fructe.” (Voltaire)
A trecut mult timp de la cel de al doilea război mondial și unii tineri sunt impasibili la cuvântul război, alții vorbesc cu o anumită încântare, alții cu patimă. Puțini sunt cei îngrijorați. Este adevărat, timpul își așterne uitarea. Trecutul se uită repede și se învață prea puțin din greșelile lui. Atrocitățile războiului sunt date uitării sau nici nu au fost îndeajuns cunoscute, așa încât unii tineri văd acum în război o soluție pentru drama lor personală. În loc de a-și iubi țara în care s-au născut sau care îi hrănește, devin „scârbiți”, sau trădători, nu mai vor să fie ceea ce sunt de fapt – tinerii minunați, nădejdea țării respective.
Cred, că în rândul tineretului putem distinge mai multe categorii: unii care negăsindu-și un loc de muncă, și-au căutat de lucru în alte țări, acolo unde li s-a ivit posibilitatea și unde își duc munca cinstit, uneori cu dublu efort (nu vorbim despre cei care s-au dus nu pentru a munci, ci pentru a fura din munca altuia); unii care și-au definit din vreme scopul în viață și au o preocupare, și-au format o familie, își duc un trai destul de liniștit în țara lor, legați fiind de familie și anumite proprietăți; alții care caută preocupări excentrice și atunci când le găsesc, fără a gândi prea mult, își văd salvarea înrolându-se în formațiuni distrugătoare, supraevaluându-și propria persoană cu o mândrie patologică, nevrotică. Se văd eroi, își sacrifică viața pentru scopul descoperit – cel al răului în lume, al distrugerii. Amintesc spusele scriitorului francez Honoré de Balzac: Răutatea calculată este cea mai ascuţită dintre toate răutăţile. Și alții - mulți de altfel - cu dorința de a-și continua studiile, sub diferite forme. Pentru ultima categorie, dar nu numai, ar trebui pregătiți mai mulți profesori și mai multe centre de studiu, înțelegând minunata lor dorință de a se dărui studiului, adică de a-și lărgi orizontul cunoștințelor în timp. Benefice ar fi mai multe școli, mai mulți profesori, mai multe masterate, mai multe doctorate pentru tineri! Dacă nu pot ocupa atât de repede locuri de muncă, fiindcă ele se găsesc greu, nu ar fi mai bine decât să nu facă nimic sau să caute anturajuri bolnăvicioase sau droguri care să le întunece mințile, să aibă o activitate intelectuală care să le hrănească sufletele? Cu atât mai mult cu cât ei doresc a se cultiva. Nivelul de educație și de cultură trebuie să fie în creștere continuă. Am depășit cu mult vremurile când exista mentalitatea că la munca câmpului sau pentru cea a meșteșugarilor nu este nevoie de prea multă carte. Toți tinerii ar trebuie să se instruiască,  să aibă acest drept. Lor trebuie să li se acorde mai multă atenție și înțelegere.
De curând am auzit doi tineri discutând. Unul spunea că dorește să studieze mai departe, celălalt l-a luat în derâdere, spunându-i: „Să mai înveți? Ce prostie! Mie îmi trebuie bani, am să fac tot ce este posibil să am bani cât mai mulți și cât mai curând!” Iată, mi-am zis, doi tineri care gândesc diferit! Unul vrea să-și hrănească sufletul, celălalt trupul. Măcar celălalt să fi gândit: „Vreau să am bani ca să-mi pot permite să-mi hrănesc sufletul”. Dar nici vorbă de așa gândire! Iată, mi-am zis, sunt și tineri care nu cunosc adevăratul scop al vieții, nu sunt încă înzestrați cu prea multe cunoștințe, nu au experiența vieții. Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) atrăgea atenția: „neștiință avem cu duiumul”, dar inadmisibil este să fii ignorant, adică să nu știi ce trebuie să știi”.
În decizia tinerilor intervine personalitatea, cea care include un set de caracteristici mentale și care reflectă cum gândește, simte și acționează o persoană. În opinia psihologului francez Paul Fraissé (1911-1996), înainte de a defini personalitatea, trebuie să definim persoana, ea însemnând individul uman concret. Personalitatea este unică. Putem constata similitudini între oameni și cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinații de caracteristici care-i disting pe unii de ceilalți. Diferența dintre indivizi definește natura unică a  persoanei, influențează asupra modului în care persoana reacționează și interacționează cu ceilalți sau cu mediul. Personalitatea are la bază ereditatea, prin moștenirea genetică, dar este dezvoltată funcție de mediul, educația, cultura, experiența pe care omul o trăiește. Ereditatea poate fi șlefuită de-a lungul vieții, în mod favorabil sau defavorabil, precum o statuie - în scop frumos sau dizgrațios - și aceasta făcându-se în viața de familie, în contextul religiei și al grupurilor de oameni din care persoana face parte. Prin urmare mediul social - cultural joacă un rol important în formarea personalității. Despre personalitate se spune că este „tipul actual al dezvoltării speciei, în forma cea mai înaintată”, fapt pentru care este necesar a i se acorda o mare atenție.
Într-un eseu publicat de curând, spuneam că este necesar a se face educația și cultura tinerilor pe diferite căi și că, aceasta ar trebui să fie una dintre preocupările importante ale societății. Mi-ar plăcea să cred că va veni vremea unei noi perioade cu sete de cultură, când tinerii vor dori să se cultive și nu să se războiască, când privirile le vor fi curioase și nu ucigașe, când absolvenții unor școli vor putea cu ușurință a continua studiul pentru lărgirea orizontului educațional și cultural, a specializării ulterioare și a formării personalității umane. A investi în educație și cultură, înseamnă a gândi asupra viitorului omenirii. Educația din familie, dar și cea instituțională a fost neglijată o mare perioadă de timp, iar personalitatea și comportamentul au avut de suferit. Acest prejudiciu moral-social continuă, remarca cineva, prin vulgaritatea îmbrățișată în toate domeniile, ca o replică la sentimentele nobile, umanitare ale omului, existente încă.
Prin educație și cultură omul nu poate ajunge la disperare, nu poate avea sentimentul distrugător al răzbunării, ci i se vor deschide ochii asupra lumii, va învăța cum să folosească cele mai bune percepte morale și va descoperi calea bunelor preocupări, corespunzător aptitudinilor fiecăruia. În caz contrar, parte a tineretului de astăzi, destul de debusolat, va opta (a și optat!) pentru căile opuse binelui, căi ale răului – îndoctrinarea cu ură și răzbunare, necunoscând adevăratul scop al vieții, al lui și al omenirii, precum și strădania necesară împlinirii. Studiul, lectura ar veni în ajutorul formării cât mai rapide a personalității tinerilor, a principiilor corecte ale vieții și modelării ființei spre bine, scoaterii ei de sub influența răului. Cultura trezește conștiința, adică sentimentul responsabilității morale față de propria conduită. Un om fără cultură este un om cu suflet sărac.
Desigur nevoia de a ne cunoaște, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor și temerilor noastre este puternică la noi oamenii și deosebit de utilă. Este necesară cunoașterea nevoilor noastre și a le controla prin voință. Psihologul umanist american Abraham Maslow (1908-1970) a fost cel care a ierarhizat nevoile umane în forma unei piramide, la bază fiind nevoile primitive, în vârf  nevoile cognitive (de cunoaștere, înțelegere, explorare) și cele estetice (frumusețe, ordine, simetrie) arătând că nevoile cognitive nesatisfăcute se transformă în nevoi nevrotice, cu un stil de viață nesănătos. El spunea: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană, atunci vom îmbunătăți totul, și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale”.
Importantă devine studierea personalității atunci când privim omul ca ființă socială prin excelență, fiindcă omul trăiește printre alți oameni și astfel înțelegerea personalității devine un factor esențial atât în cunoașterea de sine, cât și în cunoașterea celorlalți. Psihologii spun că personalitățile pot fi comparate cunoscând în ce mod și în ce măsură forțele genetice și cele ambientale au interacționat pentru a determina structura și funcționarea actuală a personalității. Cert e că am ajuns să ne întrebăm: „cum este cu putință ce este”, catineri fanatici, la numai douăzeci de ani (aproximativ) să-și maltrateze cu bestialitate și să-și ucidă cu cruzime semenii? Care ar fi remediul și cum s-ar putea îndrepta aceste devieri ale personalității? De ce am avut până acum ochii închiși și nu am văzut pericolul? Iată că se confirmă concluziile filozofilor că „există, în chip straniu, răspunsuri care se produc înaintea întrebării”.
Sigur că viața s-a schimbat, că omul este obligat să se reorienteze pentru a supraviețui. Albert Toffler vorbea în cartea sa Șocul viitorului despre ideologii care pot fi considerate niște „largi fișiere mentale cu sertărașe, în așteptarea de noi date”. Omul lovit brusc de ceea ce el consideră a fi un rău copleșitor pentru el, până ce reușește să se orienteze, să vadă adevărul, trece printr-o puternică agitație și neliniște. Posibil ca tocmai această fază să fi fost speculată de anumiți indivizi născători ai unor ideologii care folosesc mijloace barbare, distrugând lumea. Sunt atrase persoane aflate „în criză”, care intră sub influența factorilor malefici, simțirea și judecata se pervertesc, se produce depersonalizarea.
Revin întrebând: Poate ar fi fost nevoie de mai mulți dascăli de calitate, de școli, de lecturi, pentru păstrarea sau alegerea unui stil sănătos de viață? Cât și câți au scris sau le-au vorbit tinerilor despre scara de valori care trebuie avută în viață? Care au fost modelele arătate? N-ar trebui adunată, strânsă, chemată, cum vreți să spunem, o elită care să reformuleze adevăratele valori necesare societății și să le dea în vileag, în vederea progresului societății? N-ar trebui ca oamenii care ne conduc să-și pună la lucru imaginația și rațiunea, să reflecteze asupra posibilităților, dar și limitelor omului, pentru a-l feri de atitudini excentrice, cele care ies din limitele obișnuitului? Ar trebui să gândească la viitorul nostru, la viitorul tinerilor astăzi fără ideal moral, fără loc de muncă, familie stabilă, fiindcă ei, tinerii, duc steagul vieții mai departe. Bolta lumii s-a mărit și este nevoie de mai multe coloane pe care să se sprijine, pentru a nu se nărui.
Părintele român Constantin Galeriu (1918-2003) invoca cuvintele lui Marcu Ascetul: „Trei sunt uriașii care ucid sufletul: uitarea, ignoranța și trândăvirea”. Să gândim asupra lor! Cert este că atunci când duci munca pe care o dorești, o accepți, trăiești în concret și iubire, iar când trândăvești trăiești în abstract și ură, întinzi cu ușurință mâna - răului.
Putem rămâne pasivi în fața primitivismului, a răului, a cruzimii, a bestialității? Când va reveni lumea la normalitate? Civilizația - produsul minții omului făcut cu mare efort - nu este permis a fi distrusă! Ar însemna un mare regres. O hotărâre trebuie luată. Istoricul și geograful grec Herodot (484 – 425 î. H.) spunea: „Chiar dacă în cale se ivește vreo piedică, valoarea unei hotărâri bune nu-i cu nimic zdrobită!”
Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)

ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA
Scrie abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, în ultima sa lucrare, prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun - „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”:
Călătoream prin Italia – singur cu Dumnezeu şi cu gândurile mele. Nu sufeream alai după mine, ca să nu-mi tulbur rugăciunea şi meditaţiile.
Poposisem, primăvara devreme, într-un sat (vârsta mea înaintată nu-mi mai îngăduie a-i ţine minte numele, acum), din binecuvântata provincie Emilia-Romagna[1], din nordul Italiei. La hanul unde trăsesem peste noapte, hangiul mi-a arătat mare cinstire, când a aflat cine sunt - dar, deîndată ce am coborât (din odaia de la primul cat, pe care mi-o dăduse spre odihnă), să-i cer a-mi face foc (pentru că vremea, noaptea, pe aici, este nefiresc de rece, aproape îngheţată) - am observat că are ceva pe suflet. Şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Îndată ce i-am spus ce doream, el s-a şi aplecat spre mine, cu o şoaptă răguşită, şi mi-a cerut îngăduinţă să-mi vorbească despre ceva tainic. Am întrebat dacă acel lucru nu suferă, cumva, amânare - şi răspunsul său, scurt, a fost că nu.
Era vorba despre salvarea unui suflet, care se pregătea de marea călătorie. Hangiul, om de inimă, se pare - găzduise, în ziua care trecuse, pe un biet pribeag, extrem de istovit şi cu aparenţă de cerşetor – iar acestuia, spre seară, i se făcuse tare rău. Trăgea să moară - şi l-a implorat pe hangiu să-i aducă, în cămăruţa umilă, unde fusese îngăduit, un preot, să se spovedească şi să primească, de va fi aflat vrednic, şi corpul Lui Crist. Am întrebat unde este omul - iar hangiul m-a şi condus, degrabă, cu un felinar, într-o cămăruţă nenorocită şi întunecoasă, din spatele hanului. Mi-a lăsat felinarul şi mi-a spus că el se duce să facă focul în camera mea.
M-am apropiat de un pat, ascuns, parcă, într-un colţ al odăii. Acolo zăcea, acoperit cu o zdreanţă nenorocită, un om - după toate semnele, în vârstă, dar nu atât de bătrân, cât, mai degrabă, îmbătrânit de mizerie şi de o istovire cumplită. Mâinile i se lungiseră, nefiresc de mult, ca nişte gheare iscoditoare, peste zdreanţa cu care era acoperit, şi degetele fremătau, din timp în timp, de parcă ar fi căutat ceva, fără de răgaz ori de linişte. Când mi-a desluşit chipul, în clarobscurul din odaie, şi sub lumina felinarului – şi când i-am spus şi cine sunt, doi ochi enormi s-au luminat, în desişul unei bărbi albe - atât de lungă, încât părea fantastică, revărsată din pat, până pe podele. Cu glas slab şi tremurător, m-a întrebat dacă-i îngădui să-şi spună încercările şi ticăloşiile vieţii, aşa cum ştia el mai bine. I-am răspuns afirmativ, şi m-am aşezat pe marginea patului, pregătit, cu o palmă sprijinită de bărbie, să-i ascult destăinuirile.
A început şovăielnic, dar, pe măsură ce povestea, ochii i se măreau şi mai mult, dacă cineva îşi poate închipui aşa ceva, despre nişte ochi aproape fără de margini, cu pupile reverberate cosmic, precum lacurile severe şi extatice din Alpi – iar vorba îi devenea tot mai puternică şi mai fermă, dar nu lipsită de intonaţiile stranii, ale bolnavilor de friguri.
Spre oarece mirare a mea, omul îmi spuse că era fiul cel mic al unui vestit conte, din Ferrara. Fratele lui mai mare, însă, după ce tatăl lor murise, îl alungase din castelul părintesc – şi, de atunci, devenise o adevărată minge a destinului. I se întâmplaseră atât de multe, într-o viaţă de aproape 60 de ani, încât nici el, măcar, nu mai dădea importanţă evenimentelor pestriţe, ţesute de un destin înflăcărat  - un destin în plin delir imaginativ. Am convenit, în sinea mea, că timpul scăpat din hăţuri şi supus fanteziilor sorţii nu reprezintă mare lucru, dacă-l scoţi din câteva matrici fundamentale, cum ar fi naşterea, iubirea, crima, ori propria-ţi moarte.
Iubise. Iubise mult şi amestecat, cum orice tânăr sănătos şi neliniştit. Şi ucisese, de câteva ori, când sângele aprins vădise văpăi neaşteptate şi jocul cuţitelor se înteţise, prin crâşme, odată cu fierberea sângelui. Dar dacă de crime se căia (cel puţin aşa mi-a dat senzaţia vagă), de iubirile cele multe nu-şi mai amintea aproape deloc. Aşa că şi-a dat seama (zicea el): de fapt, fusese vorba mai curând de vocea imperativă a instinctului de conservare şi de expresia nemulţumirilor sale, decât de adevărate şi înmulţite iubiri. De aceea, plictisit de povara nesuferită a tot mai aglomeratelor şi ilizibilelor evenimente ale vieţii sale şi bântuit de gândul sinuciderii, s-a îndreptat spre pustietăţi, înspre apele învolburate ale râului Po. Era ziua, după-amiază. De pe malul apei, însă, şi-a îndreptat ochii către câmpia, de un verde incredibil, linsă de undele râului. Şi, abia atunci, a luat aminte la ce se întâmpla, cu adevărat, înfara sa. Pe cer treceau nori, în turme dese – iar umbrele lor se răsfrângeau pe pământ şi peste ape, ca-ntr-un joc tainic al luminii şi îmbeznării. Deodată, această migraţie aleatorie a norilor încetă. Din fiecare umbră pământească, a fiecărui nor târât, hăt, pe cer - tânărul de atunci văzu cum se întrupează, aici, pe glia romagnolă, câte o lumină intensă, precum un fulger. Apoi, fiecare lumină orbitoare de fulger se potolea şi se modela, într-un corp scânteietor de înger. Sute de îngeri luminoşi împânzeau, astfel, în acel ceas mistic, pământul pajiştii care străjuia apele râului Po. Dar, ciudat, de cum se conturau pe pajişte, fiecare în parte şi toţi îngerii la un loc se aranjau ca nişte piese de şah înfocate, cabalistic dispuse, pe o tablă uriaşă, verde-ntunecată.
Îngerii, foarte curând, se îndreptară unul spre celălalt, radial, şi, mai întâi, formară o horă de văpăi. Apoi, în ritmul şi cu forma horei păstrată, se îndreptară către copacii dumbrăvii, care înconjura, extrem de răbdătoare şi îngăduitoare, dindeparte, atât apele râului, cât şi pajiştea de un verde-smaraldin. Şi tânărul îi auzi pe îngeri invocând ceva sau pe cineva – el nu înţelesese bine, pentru că vorbele îngerilor erau mai curând o dulce cântare, decât o clară articulare de vorbe. Invocaţia angelică îşi făcu efectul, însă, pentru că, de sub coaja celui mai înalt ulm al dumbrăvii, ieşi, întâi ca un abur molatic, apoi, tot mai bine şi clar vădindu-i-se mădularele şi chipul - o femeie cu pletele albe, revărsate peste umeri şi ajungându-i până la călcâie. Nu părea să fie foarte bătrână, dar chipul ei împietrit era, parcă, sculptat în marmură. Şi, deşi împietrirea chipului ei îi stârnea fiori tânărului, totuşi, îşi revelă faptul că trăsăturile feţei femeii erau de o frumuseţe stranie, unică în lume.
Tânărul de atunci, chiar dacă nu înţelegea descântecul  îngerilor, pricepu că femeia cea cu păr alb şi chip răpitor era moartea.
Şi, de cum pricepu acest lucru, se îndrăgosti de acea arătare cumplită şi vrăjită, aşa cum nu-şi închipuise el, vreodată, că ar fi fiind dragostea. Se zbăteau, ca de o furtună cumplită, corzile întinse a cântec mut ale sufletului său - îl dureau corzile sufletului, ca de o boală fără de leac şi-i părea, totul, atât de sufocant important, încât strunele inimii mai să i se rupă, într-un ultim acord, tragic şi maiestuos!
...Moartea cea fermecătoare dansa, cu o frenezie barbară, de multă vreme, de secole, parcă, în mijlocul horei îngerilor-flăcărui, şi, abia într-un târziu, se păru că-l observă, şi ea, la rândul ei, pe îndrăgostitul tânăr. Când băgă de seamă tânărul că a fost luat în seamă, moartea îi făcu un semn tainic, un semn care însemna să se azvârle, şi el, în văpăile horei, fără nicio amânare ori urmă de cugetare. Dar, în aceeaşi clipă în care tânărul se avântă spre miezul de horă, toţi îngerii de lumină se făcură, din nou, lumini violente de flăcări şi fulgere, iar deasupra lor şi a lumii, moartea deveni o flacără atât de înaltă şi izbucnit-pătimaşă, încât pajişte, dumbrabă şi ape – explodară, toate,  într-un incendiu cosmic, grandios la culme -  la culme cumplit!
Prima mişcare a tânărului a fost s-o ia la sănătoasa, unde i-or vedea ochii, ca să nu fie pârjolit de limbile de foc ale  incendiului iscat  - dar, dintr-odată, se opri: în mijlocul flăcărilor nimic nu ardea, ci se lumina şi-şi înălţa văpaia, ameţitor, înspre ceruri! Văzu, cu ochii lui, zeci şi sute de cerbi şi de ciute, zeci de lei, tigri, mii de fiare şi de lighioane, dansându-şi umbre de lumină tot mai înalte şi mai graţioase... La fel de zvelt baletau şi copacii, parcă înviaţi, precum şerpii de foc, ai dumbrăvii de ulmi. Era un adevărat balet al focului, întins peste întreg pământul şi suit cu totul în ceruri  – dar flăcările baletului nu ardeau, ci luminau, pământ şi cer, deopotrivă, cu flăcări graţioase şi aproape reci - pietrificată lumină, de atâta înaltă maiestate.
Dansatoarea primă şi cea mai extatică şi frenetică era moartea, fireşte! Albă, fascinant de albă, părea a fi un uriaş inorog în flăcări. În fruntea ei, în fruntea miraculosului inorog, chiar deasupra cornului celui alb, tot mai acuţit şi, parcă, tot mai fără de sfârşit (crescut şi mărit-împins, agresiv, în spaţii, cu fiece clipă!) - fulgera, de-ţi lua ochii, un smarald uriaş, de dimensiuni cum nici cea mai incredibilă nestemată a Golcondei[2] nu ar fi putut visa, măcar, să aibă ori să ajungă a dezvălui!
Tânărul se azvârli, cu trup şi suflet, ca-ntr-o adevărată explozie a fiinţei lui, la pieptul iubitei celei imposibil de frumoase, cu plete-albe-de-flăcări, luminând oceanele universului tot. Şi iubita sa funerară îl sărută atât de pătimaş şi de adânc în suflet, atât de afund îi sorbi sufletul, ca-ntr-o ritmică tălăzuire uriaşă - încât pe cer se arătară, dintr-odată, toţi aştrii văzduhului şi Empireului[3], deodată – şi aştrii văzduhului şi Empireului prinseră să se rotească, în mareele fluide ale acestui sărut fără de capăt, până ce bietul tânăr îşi pierdu cunoştinţa...
...Leşinat a stat nu se ştie câtă vreme. Vor fi trecut zile şi nopţi, poate veacuri multe. Nu ştia, şi nici nu era nimeni, în acele pustietăţi, care să-i spună cât şi cum zăcuse. S-a trezit din leşin, şi s-a târât până la apele râului Po, să încerce a se răcori şi a-şi limpezi gând, dintre ceţurile minţii vlăguite.  În oglinzile apei, însă, nu se mai recunoscu: îl privea, din tremurul undelor, un chip de moşneag, albit de vremuri vechi şi slăbit de orice putere. O umbră de lumină albă, însă, îl însoţea şi-l străbătea, tovarăşă – iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe  - ...umbra îl încolăcea, îl străpungea şi-l îngâna, în oglinzile apei, de parcă acolo, în oglinda miraculoasă, ar fi fost întâlniţi, de către puteri diavoleşti, doi copii, jucăuşi şi cruzi, care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă -  legică, barbară, tainică şi ucigaşă, precum sunt toate făptuirile lumii...
...Nu ştie cum a ajuns la han. Doar acum, când eu îmi  aplecasem, cu totul nesperat, chipul peste zdrenţele patului său, îşi dădea seama că este, încă, pe această lume, cu trupul...
Şi ce urmează scris, în cartea abatelui, este atât de uluitor şi de straniu, încât nu îndrăznim a cita, ci doar ne străduim a sugera, totul (printr-o tălmăcire voit aproximativă, din spaniola arhaică a textului), prin cuvinte cât mai palide şi mai cuviincioase:
În timp ce, tot mai scormonitor şi mai aţâţat  suna vocea bătrânului dintre zdrenţele patului, abatele zări, însă, ca prin ceaţă, cum se iţea (iscat dintre cărnurile bătrâne şi fleşcăite, fără de vlagă, ale celui din pat - iscat dintre straiele flenduroase ale străinului zăcând în pat) un fum fierbinte, arzător de fierbinte, care se alungea, lunecos şi criminal, spre pieptul şi spre chipul omului bisericii – şi fumul alcătuia, uluitor de repede şi periculos (în valuri şi-n vârtejuri năvalnice, de foc, precum veninul de viperă, prelins spre pieptul şi spre chipul şi ochii abatelui), întruchiparea unui alt trup de om, albicios şi fosforescent – un trup ieşit, cu sfruntare brutală, din primul, dar complet îngemănat cu primul. Acest al doilea trup era iscat şi ieşit din corpul bătrânului („iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe”) şi se desfăşura ameţitor, precum se desfăşoară umbra din trup -  ...acest al doilea corp, iscat din primul, era un corp de femeie, însă: cu sâni imenşi, ispititori, obsceni până la teroare... – ...un trup cu zvârcoliri de patimă pârjolitoare, de arşiţă pustiitoare. Parcă din pieptul bătrânului, cel cu dublă întruchipare, de moşneag şi de sirenă  ispititoare, ieşeau, acum, nu vorbe  - ci sunete pure – tot mai multe şi mai asurzitoare sunete dogoritoare, descântând-disparate, ba ciripitoare, ba parcă gemând-muginde, ameţitoare şi ucigaşe sunete... Şi erau sunete ale cântecului unei alte lumi, o lume de pojar inefabil -  misterioase şi fascinante sunete-vâlvătăi, care începură să-l încolăcească, pe bunul abate, cu şerpuirile lor de sirene ceţoase, înălbite de începuturile cele bătrâne şi scorţoşat-dogorite-ale lumii... Limbi de foc turbate, roşii şi albe - îngânări ciudate, tot mai ascuţit-şuierătoare, începură să se înalţe, începură să-i lingă faţa abatelui, cu tumorile şi leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit şi întru totul înrobitoare, prin fascinaţie...
Abatele abia avu vreme să se smulgă pe uşă, cu veşmintele smucite într-o dezordine indecentă şi de coşmar. În urma lui, se auzi hohotul triumfător al morţii...Şi iată cum îşi termìnă bunul abate ciudata şi obsedanta lui povestire:
Limbi de flăcări îmi interziseră, deodată, calea spre uşa hanului – dar, cu ultima disperare, m-am smuls lor şi m-am azvârlit în ucigaşa beznă... Pe laturile straiului meu negru, flăcările dogoritoare  fâlfâiau avântate, parcă-mi crescuseră aripi de aur. M-am azvârlit, cu avântul deznădejdii, de pe un dâmb de umbră şi de prundiş, din coasta hanului, rostogolindu-mă amarnic de repede, până ce am avut impresia că, în rotaţia mea, devenisem un uriaş fus învârtit nebuneşte, sfârâind de foc, fumegând şi luminând lumea, până în zări şi dincolo de zări, în lumile îngerilor văzduhului. Tot rostogolind, deodată cu mine, roata de foc a straielor mele, am ajuns jos, în iarba răcoroasă, de la poalele dâmbului. Am leşinat acolo, în iarba înaltă - am simţit, în nări, miros greţos, de fum acrit şi stătut... - ...şi nu mai ştiu nimic din ce s-a petrecut, în ceasurile următoare, cu adevărat.
...Hanul a ars din temelii, se zice, timp de aproape o săptămână încheiată. Pe mine m-au aflat, la răscruce de drumuri, mai mult mort decât viu, nişte ţărani. Când, mai târziu, i-am întrebat în ce fel şi-n ce hal m-au aflat, s-au codit a-mi zice multe. Abia după vreun ceas de flecăreală încordată (din partea mea), despre cu totul alte lucruri decât ciudata şi terifianta mea întâmplare - unul dintre ei, mult mai tânăr decât tovarăşii lui de drum şi cu ochi imenşi, s-a întors cu faţa spre mine, m-a privit drept în crucea ochilor şi mi-a spus, sacadat, ca-n delir, dar făcându-mi, viclean şi dulce, cu ochiul, precum ispititorul - că, în chiar momentul care a precedat aflarea trupului meu, de către ţărani, la răscrucea de drumuri - prin ceaţa deasă a unei dumbrăvi de pe coastă, s-a văzut un inorog în flăcări, gata să se topească printre faldurile văzduhurilor invizibile. Şi-n fruntea inorogului, ardea, cu văpăi reci şi atotcotropitoare, un smarald uriaş...
Ţăranii ceilalţi s-au grăbit să-i astupe tinerelului gura, cu palma, şi să-mi ceară, umil, iertăciune (mai să dea în genunchi!), pentru vorbirea în dodii a tovarăşului lor celui mai tânăr şi mai smintit.
...De atunci, de la acea întâmplare cu moşneagul cel fantast şi bizar, balaur cu două capete şi cu două trupuri într-unul, şi de la vorbele cele pripite şi enigmatice ale unui tânăr ţăran cu minţile tulburate – au trecut tare mulţi ani. Dar, tot mai des, de la o vreme încoace, am impresia că aş putea, în oricare ceas, să mă transform într-un abur alb şi învăpăiat de inorog, iar cutele frunţii mele se strâng, cu durere perfidă, tot mai des şi tot mai dur şi mai pietros-lunecos: deasupra ochilor, în crucea frunţii, mi se învolburează, tot mai des, o ceaţă de lumină verzuie şi rece, de parc-aş avea, pe frunte, un uriaş smarald...”.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- Emilia-Romagna este o regiune din nordul Italiei. Are aproape o formă de triunghi dreptunghic, fiind limitată de Marea Adriatică la Est, râul Po la nord  și de Apenini la sud. Emilia Romagna este una dintre cele mai bogate regiuni italiene și este în general privită și ca una dintre cele mai frumoase, pentru a trăi în ea. Cel mai important oraș este Bologna, un centru istoric, cultural și de distracție de importanță națională. Alte orașe importante sunt Parma, Piacenza, Reggio nell'Emilia, Modena, Rimini, Ferrara, Forlì și Ravenna.
[2]-GOLCONDA, vechi oraș și fortăreață în sudul  Indiei Centrale (Andhra Pradesh), la c. 9 km de Hyderābād. Capitală (1512-1687) a vechiului regat condus de dinastia Kutb Șah, unul dintre cele cinci regate musulmane din Deccan. Cucerit de Aurangzeb (1687-1688) și anexat Imperiului Marilor Moguli. Celebru datorită diamantelor ce se aflau în regiune.
[3]- EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde își aveau lăcașul zeii; reședința zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți.

 

ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Inconștiența este calea trasată pentru omenire de către unele dintre cele mai avansate conștiințe ale ei.
2. Fă politică dacă vrei să scapi de balastul numit conștiință!
3. Dumnezeu a făcut lumea din preaplinul dragostei Lui; politica preface lumea din preaplinul egoismului ei.
4. Eternitatea timpului arată depărtarea dintre Dumnezeu și om; eternitatea dragostei arată apropierea dintre ei.
5. Iubești cu adevărat animalele de-abia după ce ajungi să-i cunoști pe oameni.
6. Indiferența este perioada de șomaj a nesimțirii.
7. Oamenii iartă ceea ce nu pot să uite și uită ceea ce-i de neiertat.
8. Chiar și aceia care cred în ceea ce fac, nu pot să facă decât după cum cred alții.
9. Nici măcar o tonă de bunuri materiale nu trage la cântarul fericirii cât grăuntele de muștar al bunurilor spirituale.
10. Însemnele exterioare amăgesc, cele lăuntrice pe om îl definesc.
11. Nu din belșug se-nalță demnitatea, ci-n renunțare va cunoaște plinătatea.
12. Pe măsură ce demnitarul urcă pe scara socială, demnitatea lui coboară.
13. Demnitățile sunt pentru demnitari, nu pentru oameni demni.
14. Decât nedemn în bogăție, mai bine demn în sărăcie.
15. Toți oamenii trăiesc, dar numai unii dintre ei există.
16. Scara socială – locul de antrenament pentru târâturi și târâtoare.
17. Atenți doar la cățărat, carieriștii nu iau seama la faptul că pe scara socială coborârea se face numai prin cădere.
18. Căzăturile în urcare sunt cu mult mai respingătoare ca cele de după cădere.
19. Omul căzut provoacă milă, la căzături privești cu silă.
20. Mai lesne faci un om cuminte din unul fără minte, decât din cela care minte.
21. Un lucru-n pripă de-i făcut, e mult mai prost ca la-nceput.
22. E mult mai greu să te oprești decât prin viață să gonești.
23. Cumpătarea este cartea de identitate a modestiei.
24. Când te gândești doar la-ngrășat, tu însuți sufletul l-ai arestat.
25. Când sufletul e liniștit, cu fericirea el s-a logodit.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

BILA
La Grupul Şcolar, am predat în mai mulţi ani fizică decât matematică. Neavând înscrisă pe diplomă această specialitate, ţineam legătura cu colegii care predau numai fizică. Aflam noutăţile şi mă străduiam să includ, de câte ori aveam ocazia, în timpul lecţiilor, experienţe potrivite.
Periodic, în şcoală se aducea material didactic. Laboratorul de fizică a primit, între altele, o trusă pentru ilustrarea şi studiul mişcărilor mecanice.
În studiul mişcării sub acţiunea gravitaţiei am folosit montajul la o clasa de „afiliaţi”. În acea zi, erau puţini elevi. Experienţa era simplă. Se dădea drumul la o bilă şi se cronometra timpul în care bila parcurgea o distanţă stabilită anterior.
Am făcut o demonstraţie. Apoi, am discutat cu elevii. Am stabilit concluziile şi ne-a mai rămas timp. Elevii erau curioşi şi voiau să repete experienţa.
În ordinea din bănci, treceau la catedra, dădeau drumul bilei şi cronometrau. Trăgeau concluzia şi dădeau bila următorului. Toţi elevii erau în picioare, să vadă experienţa
Toate ar fi fost bune, dacă montajul nu ar fi fost solicitat prea mult. Venise rândul unui elev din banca a treia. A dat drumul bilei. Piedeca n-a oprit-o şi bila a lovit parchetul, dar nu s-a oprit. A început să se rostogolească şi a găsit un locşor prin care s-a strecurat sub catedră. Podiumul era vechi. Când am venit eu în Cugir l-am găsit acolo.
A început agitaţia. Unii erau dezamăgiţi că nu le-a venit rândul, alţii au sărit să recupereze bila. A trebuit să organizăm activitatea. Doi elevi au luat catedra şi au aşezat-o lângă uşă. Alţi doi elevi au ridicat podiumul. Un strigăt de uimire a pornit din grupul de fete. Atâta praf, gunoi, atâtea hârtii nu au crezut că pot fi adunate într-un spaţiu atât de mic. Bila nici nu se zărea.
O elevă a luat mătura, un băiat a luat făraşul… Bine că le-au găsit lângă uşă! Alt băiat a luat coşul de gunoi. Au adunat cu grijă să nu le scape din ochi bila. În sfârşit, au găsit-o!
Suna de ieşire când am reuşit să aranjăm sala de clasă. Am plecat cu bucuria că am făcut şi experienţa, dar şi curăţenie într-o clasă în care nu prea ţineam orele. Cei care nu au avut ocazia să participe efectiv la lecţie, aveau de ales între a fi dezamăgiţi sau amuzaţi de ocazia pe care ne-o oferise bila.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

TU DORMI ŞI MORI
tu dormi şi mori – cinchită pe-elegie:
va fi în univers ce n-a fost scris să fie –
şi printre rebeliuni de constelaţii
grozav mai ştiu eu a schimba punctuaţii
 
mi-e milă de iubire – cum cerşeşte
cum caută-anume cer – şi nu găseşte:
potop de corbi îmi croncăne murirea
a fi prohod li-e munţilor menirea
 
tu – piept boier ce-ngădui dilatarea
a Duh de om – până la zee marea –
de ce te târguieşti pentr-un suspin
 
de ce nu dăruieşti coroanei înc-un spin?
...aş vrea să plâng pe brâul lui Saturn
dar a sunat un ceas greşit în turn...
 
STRIGĂTUL VÂNZĂRII
mistice vrajbe-iscat-au vânt al toamnei
ce fost-a an – e agonie-a doamnei
vìneţii nori ard braţele nădejdii:
pustiu damnat şi arat de primejdii
 
exasperări în vacuum de-asfalturi
ciori decernând apocalipse calpe
biblii continuă-a ieşi din şpalturi
dar Duhul e-ncălţare pentru talpe
 
ţi-ai scos cuvânt uscat din dicţionar
apoi l-ai aruncat terorilor hârtiei:
de ce-i iubirea formă-a nebuniei
 
iar tu mă uiţi – mă ştergi din calendar?
...pe strada toamnei vând pepeni şi cuţite
iar strigătul vânzării trezeşte sumbre-ispite...
 
VENERA ŞI APOCALIPSA
femei-popice hrentuiesc văzduhul
asimetrii devin sfruntări de lege
din toată-alcătuirea iese duhul:
pe zebra străzii doar un câine trece
 
şi sufocaţi şi comprimaţi de urbe
oamenii-s umbre-n câmpuri elizee
arhitectura Lui stă să se surpe
sexul şi-orbirea: schingiuiri pe-alee
 
iubirea ta s-a spânzurat la poartă
paiaţele-o bocesc – hoinari pe uliţi
trec cei învinşi – incendiul numit soartă
 
ne luminează moartea ca pe-o artă
...vino spre mine – pasăre pe umăr:
n-aş vrea-n Apocalipsă pe Vènera s-o supăr!
 
ALTĂ ARĂTARE A LUI  ORFEU
un codru-ntreg de constelaţii
înclină Cerbul când se-adapă
din fulgere iscate-n apă:
coroana şi-o depune-n spaţii!
 
la ceas de noapte – curţi de îngeri
pogoară-se pe brazii-n şoapte:
tu – trecător Poet – să sângeri
la Împărat când vii – departe
 
e ceas de veghe şi de lună
când piaza rea şi piaza bună
menesc pe unde şi pe strună:
de stele viscole se-adună
 
acolo-n valea dintre munţi
lumina face-altar şi punţi:
Hristos şi Împăratul Cerb
sprijină-n frunţi acelaşi herb
 
şi la piciorul cel de plai
să-ngenunchezi – Poete-Crai:
din lira ta de nemurire
tu liberează mântuire
 
să cânţi – să cânţi fără oprire
amestecă oştiri de stele
cu a heruvilor oştire:
incendiu iscă-se-ntre ele
 
când arde-va întreg văzduh
adaugă alte două strune
la lira dintre munţi şi Duh:
noi luni şi sori pornesc minune!
 
...dar peste tot şi peste toate
domneşte-aceeaşi maiestate:
Cerb-Împărat – Hristosul Mire
cu vin de crin deschid potire!
 
sub a lui Hrist 'nalta Cetate
toate-nsetate de dreptate
înoată sfinte creaturi
împuţinate-n maţ şi guri
 
veni-va el – Cerbul-Orfeu
şi va plăti sângele-i – greu
făpturi întoarse-n Dumnezeu:
lumina ce se va-mpărţi
şi iarăşi Duh va înmulţi
 
văzduh aprins în rugăciune
uimind iubiri din două strune:
vădeşte dintre  rădăcini
Candelă-a viselor de crini
iscând pacea-ntre flori şi spini!
 
POETUL ŞI MOARTEA
m-am întâlnit cu
moartea – i-am dat „bună ziua”
politicos – şi am trecut mai
departe
 
„băi ăsta” – mă apostrofează ea – apucându-mă de
cot – „băi ăsta – n-ai uitat
nimic?”
 
„nu  – maestră dragă a sufletului
meu – nu cred să-mi fi scăpat
ceva...pe cineva...”
„ba da – pe mine” – mi-o tăie ea scurt şi
arţăgos
„o – nu – nicio clipă a vieţii
mele – maestră dragă – nicio clipă nu mi-ai
îngăduit să te uit” – psalmodiai eu – alene şi pe
gânduri
 
mulţumită oarecum de stresul produs
mie: „păi
aşa să fie: clipă de clipă - pregătit să fii
pentru mine - mire – să mă scoţi în
lume – călăuză
vie”
 
RESEMNARE
picioare murdare de
lut: adică
lutul picioarelor – lucrând în
avans – depăşind planul de făcut
chirpici uman – al Lui
Dumnezeu
 
n-ai cum să strici plăcerea – ori
sărbătoarea cuiva – când ea este (dinainte de
a fi noi minţiţi şi sfinţiţi) – deja
stricată
 
poţi – cel mult – să stârneşti
crispări absurde şi
mânii ipocrite: să bei din
gros – şi totodată a te ruga să nu mai
existe băutură
 
...dar  - în definitiv - nici n-ai altceva mai
bun şi mai decent de
făcut – decât
să te împaci cu Dumnezeu: totuşi
singurul mare designer - muzician şi consultant
fiinţial – autentic - din
univers
 
FILE RUPTE DIN CATASTIFUL UIMIRII
de dimineaţă – când mă
trezesc (alarmat şi cu armele uitate în
podul nopţii) – simt – prin pori şi prin
adâncitele vintre – că toţi îmi sunt
duşmani: vin toţi către mine – puşi
pe rele – năvălind dintr-o lumină mare şi
agresivă – plină de
oştiri fulgerânde – fumegânde şi
zăngăninde
 
până când să-mi dau seama că
n-am de-a face decât cu o biată
cireadă de dobitoace – alene
rumegânde – cu boturile
toate visând aproape
duios - aţintite către
umărul meu stâng - trece
ziua – amurgeşte universul – iar
Îngerii Domnului – înarmaţi cu
tăcerea-abisală – nu mă mai rabdă – ci-mi
rup fila cu arabescuri de
febre donquijoteşti – din
Catastiful Spitalicesc al
Uimirii
 
...al nimănui am fost ieri – al
nimănui renasc
azi
 
ONIRISM ŞI PROFETISM
am visat azi-noapte că
iubeam: era atât de
frumos – ca-ntr-un basm de
Andersen – apoi însă
m-am trezit – şi l-am
urât de moarte pe cel care m-a
alungat din acel
vis de iubire (nimicitor de
frumos!) - trezindu-mă
 
fiecare zi – fiecare
ceas – cade ca un topor ucigaş – peste
mâinile mele – tot mai tremurător
neputincioase: inima mi-a
ars – chipul mi-a
ars – sunt doar scrumul unei
file pe care cineva tocmai desenase  – în
silă – caricatura dementă a unui
om – chinuindu-se – de fapt – să scrie cuvântul
„zeu” – apoi a azvârlit-o – exasperat – în
foc
 
în acest timp – cerul
vomită lumină – peste
cadavrul împuţit al
lumii
 
se aude  - scorojită – doar
vocea profetului mincinos: „toţi o să
murim – toţi o să murim – toţi
o să murim...”
 
într-o peşteră – dincolo de
autostradă – se naşte
proaspătă – o
stea
 
prefer să mor cu
ai mei – în acelaşi părintesc
mormânt – decât să mă
salvez într-un rece
abrupt  - vitreg
necunoscut
 
trebuie să posezi – în cel mai înalt
grad – iscusinţa şi
fascinaţia fluierarului din
Hamelin – pentru a câştiga – pe
deplin – încrederea
păsării paradisului
 
dincolo de cenuşi – dincolo de orice
infern – dincolo de
orice răsărit de lume – voi afla – din
nou – visul cel mai
frumos: mărul stufos înflorit al unei
iubiri
 
iubire a
mea pentru
cineva din vis – iubire a cuiva pentru
mine cel revenit în
paradis
 
AMENINŢARE
mai am cu tine multe răfuieli
cu mult datoare-mi eşti – lume spurcată:
să-mi dai 'napoi iubirea arestată
întoarce-m-oi din cereşti învoieli
 
puteam rescrie munţii cu-a mea liră
puteam s-adăp din sânge-mi toţi colunii:
mi-au furat harul hoţii şi păunii
iar inima-mi 'plinit-a o hegiră
 
din vii mânii îmi voi croi nou trupul
de la medine-ntoarce-oi calendarul:
voi jefui la rându-mi raiul – stupul
 
voi smulge peşterii şi inima-mi şi harul:
cu-aşa văpăi cumplite voi iubi
încât toţi furii lumii vor orbi!
 
ORFEU
să taci în măreţie sfânt cuvântul
şi cer boltească-se oricare gând:
nu risipi-n cenuşi sunet plăpând
nu-l înjosi – nu-l vătăma pământ!
 
când sfânt rosteşti e-naltă preoţie
munţi rânduieşti şi-nchipuieşti oceane:
în roua lumii care va să vie
stăpân păşeşti şi paznic de arcane
 
fulgerul vorbă se preschimbă-n tunet
delire se rotesc ameţitor:
cald izvorăsc din buzele pridvor
 
păduri de cântec – rugăciuni de chipuri:
aşa se nasc luminile de lume
prin poezia zeului din strune!
 
CUM APARE POEZIA
nu dai drumul la robinetul cu
poezie – când vrei tu: întâi
se strâng acolo în cer
sfinţii – şi fac o
şedinţă sau o consfătuire
ceva – în urma căreia se
hotărăşte dacă – ţinând seama că
păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu
îngeri nici fără de îngeri – nici cu
vreun codru – nici fără codru
aproape –  şi în
general – i s-a urât cu lumea de jos  - care
lume s-a smochinit „di tăt” - oare n-ar fi cu
cale („ba da, Preasfinte!”) – pentru a-l mai ţine
ocupat încă oleacă jos (aşa vorbesc sfinţii în rai – ei
înde ei – cu „di tăt” – cu
„oleacă” şi cu „şi vrei măi”) – şi ca să nu
ţâşnească el păcătosul – deodată în
sus – Doamne fereşte! – ca un meteor stricat la
minte şi montat pe invers – şi având în
vedere că în rai e acum
înghesuială mare şi se fac
de zor şi într-una (de când se ştie el
raiul rai!) – lucrări de restaurare – deci
păcătosul ăla ar trebui s-aştepte cam mult şi
degeaba la poarta raiului – aşa-aşa-
aşa – care va să zică – să se întredeschidă
oleacă poarta raiului – de către portarul de
serviciu („unde eşti sfinte
Petre? – ai auzit ce-am spus?” – „da-da-da – am
auzit – colega sfânt – am...da”) – revin: să se
întredeschidă poarta – ca
păcătosul ăla neurastenizat să
caşte gura cât şura – o
clipită numai  - la ce-i pe aici
frumos (adică – vreau să spun – numai pe unde
nu se mută mobila cerească în
colţul opus) – iar noi „tranc!” apoi - poarta i-o-nchidem în
nas – iar el  - păcătosul fără prea mulţi
creieri în
devlă  – cu ochii
sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către
pământ – şi să scrie
acolo jos – ce-a furat el chipurile cu ochiul aici
sus – pe când dormea
jos - buştean... – aşa-aşa-
aşa – („e bine măi?” – „da-da-da – cum de
nu – Preasfinţia Ta!”) – drept care s-a
încheiat prezentul proces
mut („semnaţi măi cu raza asta de la
mine – hai toţi odată!”) – şi
gata!
 
...şi Poezie s-a făcut!
 
BURLESCĂ MARTIROLOGICĂ
uite – luna asta
n-am să mai accept bocanci în gură şi nici
nu mai pun picătură de
otravă pe limbă – să văd
cum stau cu
valorile reale ale digestiei
martirajului?
 
JUSTIŢIA TOAMNEI
câini cerşetori pe lângă restaurante...
unde-astă primăvară ardeau muguri
acum şuieră vântu-n foi uscate:
stol – grauri peste vii fără de struguri!
 
băţ făr' de vlagă-i tot ce era lujer
zdrenţe fantaste vaicără ogoare
în loc sceptrul păpuşii s-ardă-n soare!
praf explodează: Hrist ajuns-a slujer...
 
păduri orfane plâng mocnit spre-adâncuri
cumpăna galbenă s-ardică înspre cer:
pe toţi ne-acuză – procuror sever
 
iar Dumnezeu se ghemuieşte-n stâncuri -
se-aşteaptă fulger din orişicare pisc:
chiar mântuirea  - a devenit un risc!
 
APOCALIPSĂ
se sting blânde lumini din 'nalte steme:
făclii sunt oamenii ce ard în vechi păcate
văzduh se-aprinde-n vaier şi blesteme
munţii nu vădesc sfinţi: doar guri spurcate
 
boceşte Hrist – iar câinii-i urlă-n cale
se mistuie copacii în explozii
ne-mprumutăm şi ne ucidem bozii
o piaţă-a cărnii vii – şi numai jale
 
morţii nu-mi dau mormântul să m-ascund
setea de crimă varsă bale-amare
femeia naşte şarpele pe prund
 
pământu-a otrăvit ultima floare:
copil pe tată spintecă şi muşcă
iar sângele de mamă-i doar o duşcă...
 
MARELE ŞI BĂTRÂNUL CHILEAN
Marele şi Bătrânul Chilean era
respectat  şi cinstit  - în acel
orăşel de
graniţă - cât şi
Iisus Hristos: se spunea chiar că
atunci când va muri – nu trebuie decât să
aştepte cele trei zile
regulamentare – după care va
învia cuviincios şi-şi va
relua munca în biroul său de la
starea civilă: acolo – pe
pereţi – orele nu rezistau să se
ţină  - nici măcar de mobile ori de
lustra din tavan: se
scorojeau şi cădeau – precum
nisipul – peste ziarele pe care Chileanul le
întindea – cu metodă şi infinită grijă – pe
jos – ca nu care cumva să se piardă – Doamne
fereşte – ceva din ce era înscris în
inventarele sorţii – nici măcar vreo
literă din registrele cu
venirile şi plecările lumii – întru
mareea – minunat de
banal reglementată birocratic - a
vieţii
 
...au trecut de la aceste
discuţii şi bârfe calm râşnite (printre
lungi căscàturi binecuvântate) de gurile ştirbe ale
celor de pe hol – mii de ani – şi lumea nouă îl
vede şi azi – pe Marele Bătrân
Chilean – la eternul birou - cu o pasăre a
paradisului  - înfiptă după
urechea stângă (pe post de condei) – lucrând de
zor şi ştergându-şi – din când în
când – cu multă luare aminte – ochelarii legaţi – pe
după ambele urechi – cu
grosolană sârmă ori cu un fir de
mătase albastră (după caz şi
împrejurări) – şi nimic nu se schimbă – în
intestinele acestui imens organism al
digestiei perfect reglate – a faptelor şi
impozitelor pe
minunile din
fereastră
 
nimic nu se dereglează – atunci când
oamenii îşi văd – statornic şi
neclintit – de
credinţa lor prăfuită şi
sănătoasă: toţi primesc – zilnic – răvaşe de la
Dumnezeu – şi nimeni nu se miră şi nici nu
răspunde – cumva – la
ele: doar le transcrie – conştiincios şi cu o
sfântă şi drept cumpănită – riguroasă
plictiseală
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

EU ÎNCĂ MAI SUNT
Urc măsurând treptele vremii
până-mi ruginesc anii şi freacă,
de simt în oase clipele cum alunecă-n durere
şi-n genunchii moi se opintesc.

Nu ştiu
cât de acri sunt strugurii necopţi ai morţii
dar las să-i culeagă mierla neagră
pe care o iubesc şi-i caut cuib
în tufişurile tale de verdeaţă.

Doamne,
mi-ai pus stropi din lacrimile tale
în căuşul palmelor
ori bruma venită prea de timpuriu,
lasă totul ca pe o întâmplare
căzută de pe buza nopţii
şi îndepărtată de soare!

Eu încă mai sunt
în poezia sufletului tău
cuvântul în care te-ai întrupat
şi-l scriu.
 
NĂLUCA ÎN PUSTĂ
Aidoma unor cai sălbatici în pustă
alerg prin câmpie
şi praful drumului şerpuitor mă însoţeşte.

O nălucă stranie pe cal ce una cu el sunt,
mă pierd printre lanuri unduitoare
încremenite-n dezmierd,
urnind întinderi de roade
îmi picură-n suflet decât bucuria.

Trec râul mulţumirii în care mă scăldam,
simt cum apa limpede
îmi lasă bogăţia pe umeri
şi curge mai departe prin mine cu peşti.

Îmblânzit de femeia-mi dorită, trupul acum
în sânge absoarbe lumina
ca nişte bobi de aur într-un potir
înconjurat de lumânări aprinse.

Îmi cresc în ochi rugii cu mure,
au negre sclipiri orbitoare
care pătrund şi-n fântâni,
de unde magic scot iubirea
ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,
dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd
rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

Bea şi Dumnezeu odată cu mine,
din dragoste pentru oameni
fără de sfârşit, ca şi timpul
în care îmbătrânim însinguraţi şi trişti.
 
TU, CEA CU PICIOARELE PÂNĂ-N GÂT
Înalte şi subţiri îţi erau
picioarele,

de se ridicau până la gât
şi parcă în peniţă desenate
aveau pulpele şi coapsele-n palme.

Nurii îmi stăteau în ochi răbdători
puţin ascunşi şi rotunzi
ca marile mere coapte.

Cu privirea căzută din unghiuri,
că doar pe întuneric norocul îl pasc
învelindu-mă
în mantia în care-s plin de iubire
până ce se naşte în amândoi un alfabet
format numai din vocale.

Şi picioarele tale subţiri, nurii
tot mai aleargă.
 
ÎNTÂMPLARE DE DIMINEAŢĂ
Azi dimineaţă m-am trezit vorbind
despre sufletul meu de sticlă
prin care dacă vrei poţi vedea
porţile deschise spre cer
unde se întâmplă minuni.

După aceea,

am venit spre tine mimând
starea de extaz în care mă aflu
fără să ştiu de ce

până când am căzut în singurătate
şi ziua opacă se înfăşura
pe subţirele fir al gândului,

de lăcrimau întruna în mine
cuvinte cu miros de mosc.

Silabele respirau prin vocale
dulcele iz al poeziei.
 
AICI ŞI DINCOLO
Aici eşti unde n-ai fost niciodată
în miezul fără de glas al cuvintelor
unde se naşte nou născutul ţipând
lovit în vocale cu palma,
de ţipătul i se pierde în scâncet,
de fără de laptele dulce la sânul preaplin.

Se întrupează în fără de trupul metaforei
toată dragostea netăgăduită-n candoare,
de înviu printre oamenii vii
de la care învăţ ce nu-i de învăţat
până se lasă crepusculul în culori înşelătoare,
de nici nu-ţi închipui întunericul ce urmează.

Se rup norii în fără de ruperea vremii,
nimicul cu nimic nu se spală,
suflarea se pierde la ultima suflare
pe care cerul o primeşte întreagă.

Totul se scurge în valul fără întoarcere al lumii,
nimeni în nimeni nu se mai regăseşte,
carnea noastră din pământ, pământu-o va înţelege
şi-n fiinţa lui va fiinţa fără-ncetare.

Ne vom ivi pe un tărâm fără de limbă
şi vom iubi fără de semne,
de cine ştie în câţi ani lumină
vom reveni într-un foton în treacăt,
de unde vine totu-i stins...

Noaptea noastră e polară
mai albă decât albul zăpezii,
mai neagră decât negrul pământului,
dimineaţa va răsări un soare nou
mai luminos decât toate stelele universului.
 
CUM SE NAŞTE POEZIA
Nu tristeţea cu ochii de ceară
topiţi peste cuvinte
îmbracă haina poeziei,

ci mult mai mult decât răsăritul
ori apusul, amiezele înalte,
glasul ce poate înflori sunetele
până ele devin surâs ori lacrimă.

Sufletul se mângâie singur,
urcă pe clape şi apasă
de se naşte-n piept fiorul
ce nu se poate risipi prin vorbe.

Rămân sărac în iluzii
doar tăria am s-o zidesc în mine
într-un turn de fildeş
care iese afară din cer,

cum în pământ sămânţa încolţeşte,
se face spirală şi scrie
numele soarelui,

de timpul cade în genunchi
răsuflă uşurat
şi pleacă,

cu zborul tot mai grăbit,
să uite secunda
în ceasul de piatră.
 
RĂSĂRITUL
Când trecea călare pe cal
la răsăritul soarelui
pe câmpia cu întinderi nedesluşite,
era mai frumoasă decât dimineaţa
şi mai înrourată decât ierburile.

O priveam din adâncul
flămând

ştiind că doar norocoşii
mai cred în izbândă,
pe când ceilalţi îngroapă frustrarea
în fântâni surpate.

Iar dacă-n mine se nasc izvoare,
apa lor ţâşneşte din cer
lumina ce vine să-mi pună
cunună de dragoste,

făcându-mă părtaş
la nopţile ei
deluroase.
Nicolae Vălăreanu-Sârbu (Sibiu) 

PSICOSI
Lasciai lo zaino
ov'è il camino
e fissai un limbo di trascorsi,
lì i sogni eran reali
e la realtà una mia invenzione.
Il cherosene lento bruciava
la fiamma,
così come la logica d'un bimbo
non si capacita del carbone
a Natale
-  non senti niente
e la terra diventa pane
quando più non rifletti
il volto d'un senso nascosto.
 
PSIHOZĂ
Îmi lăsai rucsacul
unde e șemineul
și mă uitai fix la un limb de trecuturi,
acolo visele erau reale
și realitatea o invenție a mea.
Kerosenul încet ardea
flacăra,
așa cum logica unui copil
nu înțelege cărbunele
de Crăciun
-  nu simți nimic
și pământul devine pâine
când nu mai reflectezi
chipul unui simț ascuns.
 
LAMPADINA
E pure esterno da un idioma italo-ghego,
sento la riva dell'Eire,
7 colpi sordi di fucile
ed un corpo trasmigrato
il mio
davanti a un muretto
sulla rogia vecia,
gente stupita,
lì ancora
nell'agonia dell'ultima notte,
lenti e cannocchiali,
quale età,
l'uomo nei pressi di Saturno e noi a contemplare,
a occhio nudo?
Due poli,
una sola resistenza,
ma è quella che ti nasce,
propaggine tra gli opposti
che genera la vita
e vita, sempre.
 
VEIOZA
Și chiar străin de un idiom italo-gheg,
aud malul de Eire,
7 lovituri surde cu pușca
și un trup transmigrat
al meu
în fața unui zid mic
peste rogia vecia,
lumea surprinsă,
acolo din nou
în agonia ultimei nopți,
lentile și ocheane,
ce vârstă,
omul lângă Saturn și noi contemplând,
cu ochiul liber?
Doi poli,
o singură rezistență,
dar e cea care te naște,
butaș printre opusuri
ce generează viața
și tot viață.
 
DISSOCIAZIONE
Non risparmi dai ricordi
un campo di trifogli,
e quando pronunciano il tuo nome
le sillabe si dividono
oltre le regole dettate dalla metrica.
Mukunda ascolta muto
e ti parla dentro e non ti lascia solo
per due ore,
Lisa vi tace un canto
di sirena,
tre ore già commuove,
euforia, ore cinque,
da un cesto sinuoso come cobra;
guscio nella scatola
la mente pulsa e inietta
di sangue capillari
dall'occhio fisico
piangi lacrime d'inchiostro
e..
più remore non hai,
le mani nel silenzio scavan
tra dita d'incavi
evanescenze,
l'automatismo della legge universale,
i ritorni si allacciano
ad un punto di domanda.
Quale fogliolina posso coglier
adesso
dal tuo trifoglio?
 
DISOCIERE
Nu scutești din amintiri
un câmp cu trifoi,
și când îți pronunță numele
silabele se separă
dincolo de regulile impuse de metrică.
Mukunda ascultă mut
și-ţi vorbeşte înăuntru și nu te lasă singur
timp de două ore,
Lisa aici tace un cânt
de sirenă,
trei ore deja emoționează,
euforie, cinci ore,
dintr-un coş sinuos ca o cobră;
găoace în cutie
mintea pulsează şi injectează
cu sânge capilari
din ochiul fizic
plângi lacrimi de cerneală
şi..
rețineri nu mai ai,
mâinile în tăcere sapă
prin degete de la scobituri
evanescențe,
automatismul legii universale,
revenirile se leagă de
un semn de întrebare.
Pe care foliolă o pot culege
acum
din trifoiul tău?
 
ABBANDONO
Scorron stranieri
Su teli viscosi,
Istanti come formiche
E parole mosche
Nel lento divenire
Del microcosmo assorto
Dove bene e male
Leniscon i sensi
E mietono ideali di vita nuova.
Il cuscino è un sasso
E la tua mente ha già
un amico nuovo
nella terra
che suda latte.
 
ABANDON
Trec străine
Peste pânze vâscoase,
Clipe ca furnici
Și cuvinte muște
Într-o devenire rară
A microcosmului absorbit
Unde bine și rău
Alină sensurile
Și seceră idealuri ale vieţii noi.
Perna e o piatră
Și mintea ta are deja
un nou prieten
în pământul
ce transpiră lapte.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

BINEFĂCĂTORII ŞI POSOMORÂŢII

Uneori, drumurile oamenilor nu mai duc nicăieri. Debusolaţi, se închid într-o carapace monotonă şi vegetează. Privesc în gol, fără ca ceva anume să le mai atragă atenţia. Nu-i mai înţeleg pe cei din jurul lor nici când plâng şi nici când râd în hohote, nici când se iubesc şi nici când se ceartă. Nimic din toate acestea nu-i impresionează.
Sătui de drumul vieţii, întortocheat şi plin de grohotişuri, parcurg cu paşi mici şi lenţi restul traseului. Până când, nici ei nu ştiu! Nu se mai grăbesc de multă vreme. La ce bun, când soarele a ocolit voit calea lor, iar bezna a pătruns până-n suflet? Nici nu mai speră! La ce bun, când realitatea dură astupă crâmpeie de lumină?  Nici nu mai zâmbesc! La ce bun, când zâmbetul lor, oferit adesea gratuit, e împroşcat cu gesturi grosolane? Şi nici nu mai vorbesc! Tac. Tac şi oftează. La ce bun să-şi mai exprime opinia, când uşurinţa de-a călca în picioare virtuţi alese este cultivată cu sârg şi consecvenţă?
Merg cu privirea în pământ de parcă tot ar căuta ceva, trec pe lângă semenii lor răspunzând laconic şi rece dacă sunt apelaţi, închid repede uşa casei, fără a privi pe vizor când paşi puternici străbat teritoriul lor. La ce bun, când lumea lor, lumea de odinioară a murit?
Spre amabilitate, unii cu iniţiativă le propun să facă voluntariat spre a ieşi din anonimatul în care au intrat de bună voie (cred ei, binefăcătorii).
Voluntariat? răspund vădit iritaţi posomorâţii. Păi toată viaţa am făcut voluntariat şi nimeni n-a sesizat acest aspect, iar acum tot voluntariat facem. N-aţi înţeles tâlcul acestei denumiri? La noi e veche tradiţia, la alţii a ajuns mai târziu şi în loc s-o numească muncă patriotică au numit-o voluntariat. Nu vedeţi că e aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie? De ce-a schimbat-o? Să pară nouă, dar Măria noastră duce după ea amarul tinereţii. Într-o zi o să moară, fiindcă motoarele ei s-au stricat demult, iar cei care trag de ea în toate părţile se plâng că  n-au bani să le schimbe, ci doar le cârpesc, iar cârpeala nu ţine mult. Aşteaptă pesemne voluntari din alte orizonturi, unde cerul e mai senin, iar soarele nu arde şi nici nu pârjoleşte vreodată.
Uşor inflamaţi, binevoitorii continuă persuasiv, arătând cât de plăcut este să relaţionezi muncind alături de persoane exuberante pentru care acţiunile întreprinse n-au fost covârşitoare niciodată. Venite de departe, dau exemplu pozitiv întâi acolo unde motoarele Măriei autohtone sunt aproape ruginite, iar mişcările ei devint tot mai greoaie sau, dimpotrivă, exact acolo unde miza e mai mare. De, imaginea contează! A cui imagine? În niciun caz a posomorâţilor!
Dar posomorâţii nu cedează presiunilor, fiindcă aşa percep ei îndemnurile binevoitorilor şi, în cele din urmă, răspund: Ni se pare ruşinos ca împreună cu voluntarii rafinaţi să pătrundem în perimetrul satelor şi oraşelor şi să-ncepem să strângem gunoaiele localnicilor, când este obligaţia lor să-şi facă ordine atât în interior cât şi-n exterior! Ni se pare deplorabil să strângem bani pentru bătrânul ţăran care moare în casă de foame, atâta timp cât el a băut apă fiartă zeci de veri, în vremea înfloritoarelor C.A.P-uri, trudind pe pământul ţării pentru a hrăni un popor întreg. Nu voluntariatul rezolvă problema, ci aceia care fac cărţile jocului macabru pe care suntem obligaţi să-l dansăm în funcţie de muzica aleasă. Mulţi dintre pălmaşii de odinioară nu mai sunt. Oare se aşteaptă totala lor dispariţie ca bruma de bani să ajungă în alte conturi, numai la ei nu? Se face de ani de zile voluntariat prin spitale şi şcoli, iar organele în drept întocmesc dosare penale cu răsunet pentru a corija apucăturile unora, în timp ce elefanţii sunt ocoliţi cu bună ştiinţă. Oare se va găsi cineva vreodată să facă diferenţa între cel care munceşte pe sponci şi care este remunerat sănătos şi voluntarul pentru care  se mimează că este plătit?
Binefăcătorii scrâşnesc din dinţi. Scenariu trebuie schimbat, îşi spun ei.  Posomorâţiilor li se deschid ochii şi gurile şi nu-i bine. Trebuie să părem îngăduitori, plusând puţin câte puţin. Imaginea contează, altfel ni se clatină poziţiile pe post!
A cui imagine? În niciun caz a posomorâţilor. Şi uite-aşa drumurile muritorilor continuă, fiindcă moartea e una şi e aceeaşi pentru toţi. Separat sau laolaltă, binefăcătorii şi posomorâţii petrec pe pământ după cât le-a fost steaua de mare, iar la plecare spre înalt mulţi se vor văita din cauza pălăriei pe care au purtat-o în timpul vieţii. Datorită mărimii necorespunzătoare, unii vor striga după ajutor, fiindcă drumul va fi ceaţos, iar borul pălăriei le va îngreuna şi mai mult vederea.  Susţinătorii de pe pământ vor respecta tăcerea fiindcă acolo Dumnezeu te vrea singur.
Angela Burtea (Brăila)
  
 
 
ATITUDINI

ROMÂNII SE TRAG DIN... VULPE?!

În seara de 14 septembrie 2014, în cadrul emisiunii „Kilometrul 0 (de pe Digi24), moderată de doamna ELENA VIJULIE – dl Ministru REMUS PRICOPIE (reţineţi, vă rugăm: REMUS! + şi, tot aşa, a se reţine: ministru al MINISTERULUI EDUCAŢIEI!) a fost întrebat, în cadrul „testului de sinceritate”:

„-În ce oraș s-au născut Romulus și Remus?” – şi dl REMUS a dat antologicul răspuns:

Nu știu dacă s-au născut într-un oraș anume, pentru că ei au fost găsiți de cineva în pădure, într-un cuib, cred că vulpea nu era cetățean...”.

…De obicei, vulpea nu zboară, decât, probabil, în viziunea miniştrilor de la EDUCAŢIA VALAHILOR (toţi fiind incompetenţi, de un grad sau altul, din 1989 şi până azi!) – deci, vulpea nu are “cuib”, ci…”vizuină”. Cuib au mierla, sturzul, vrabia etc. Până şi propusa doamnă Biro (la Ministerul  CULTURII VALAHILOR!) credem a fi ştiut acest biet amănunt…

Dar nu această, să zicem: “inocentă ignoranţă”  ne-a oripilat, nu prin ea ne-am simţit jigniţi, până în adâncul sufletului. Am fost dezgustaţi de impostura şi de frivolitatea iresponsabilă a celor care se “gurguţă”, de 25 de ani, în a ne demonstra că învăţământul nu se poate face, în România, fără de “manuale digitale”, fără de “tăbliţe electronice” şi fără de alte VAXURI ELECTRONICE. Dar se poate face (demonstrează ei, cu tărie şi zi de zi, la televizor şi “pe teren”): FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ DE CARTE! – şi PRIN JIGNIREA, COTIDIANĂ, A NEAMULUI VALAHILOR!!!

Nu, domnilor şi doamnelor miniştri: nu din pricini de lipsă de “tăbliţă electronică” a insultat dl REMUS PRICOPIE Neamul Românesc, în seara de 14 septembrie 2014! Nu, ci dintr-o nepăsare absolut iresponsabilă, faţă de altceva decât “slănina politică” şi de îngenuncherea slugarnică la “Înalta Poartă a Mofturilor Uniunii Europene”!

Măcar pentru că numele său este REMUS – dl PRICOPIE ar fi putut să caute (şi să şi afle!), încă din studenţia sa (nu “strălucită”, ci… ”sticlindă”!), sursa onomasticii cu pricina (în modul cel mai simplist!), pe wikipedia:

ROMULUS și REMUS (771 î.Hr. - 5 iulie 717 î.Hr. Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie 753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiționali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendei înregistrate de către Plutarh și Livius, Romulus a servit ca primul Rege al Romei.

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locației viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea orașului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romane și Senatul roman, dar a și adus cetățeni în noul său oraș prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acțiune din care a rezultat mixtura sabinelor și romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii și popoare sub dominația Romei. După moartea sa, a fost zeificat ca zeul Quirinus, personaj divin al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Înainte de nașterea lor, bunicul lui Romulus și Remus, Numitor și fratele său Amulius au primit tronul lui Alba Longa la moartea tatălui lor. Numitor a primit puterile suverane ca drept al nașterii sale, în timp ce Amulius a primit trezoreria regală, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia. Însă din pricina faptului că Amulius deținea averea, având astfel mai multă putere decât fratele său, îl detronează pe Numitor. Speriat că fiica lui Numitor, Rhea Silvia, ar naște copii care într-o zi l-ar putea detrona ca rege, o forțează pe Rhea sa devina o virgină a lui Vesta, preoteasă jurată la celibat.

Însă, într-o seară, Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul lui Vesta și aceasta îi naște doi băieți gemeni de mărime și frumusețe remarcabile, numiți mai apoi Romulus și Remus. Amulius devine furios și o întemnițează pe Rhea, ordonând și moartea gemenilor prin înec. Însă servitorul căruia i-a fost încredințat ordinul de a ucide gemenii nu a putut face asta. I-a plasat pe cei doi într-un leagăn și l-a eliberat pe malurile fluviului Tibru. Râul, care era în inundație, s-a ridicat și a purtat, ușor, leagănul în care erau gemenii, în aval.

Romulus și Remus sunt salvați de către zeul râurilor, Tiberinus, care îi plasează pe Dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiți de către O LUPOAICĂ (sublinierea noastră!) și hrăniți de o ciocănitoare sub un smochin, două animale sacre pentru Marte. Romulus și Remus sunt apoi descoperiți de către Faustulus, un păstor al lui Amulius, care duce copiii la casa sa. Faustulus și soția sa, Acca Larentia, cresc băieții, ca și cum ar fi ai lor.

Iată şi o informaţie dintr-un ziar bucureştean:

Statuia Lupoaicei, LUPA CAPITOLINA - este o statuie din Bucureşti, monument istoric cu cod LMI-B-III-m-B-20029,  amplasată din 2010 pe Bd. I. C. Brătianu”.

Deci, dl Ministru PRICOPIE avea chiar sub nas, în Bucureşti (“Bd. I. C. Brătianu”), pe…”gazda”/”stepmother”  (oare doar atât?) a Gemenilor, precum şi imaginea metaforică a ORIGINII NEAMULUI VALAH: origine nu în Peninsula Italică, ci…ÎN LUP! Adică, în DACII-DAOI/POPOR AL LUPULUI/POPOR AL CĂII DREPTE!

Unul dintre chipurile hieroglifice ale zeului suprem al dacilor/daoi, ZALMOXIS - este LUPUL FENRIR/PURIFICATORUL şi MÂNTUITORUL LUMII (ca “umbră anticipatoare a întrupării soteriologice, pe Pământ,  a Lui HRISTOS-DUMNEZEU”!).

…Deci, Neamul Valahilor se trage din Gemenii LUPULUI-ZALMOXIS (APOLLON şi ARTEMIS) – iar nu din… VULPE!

…După câte băgăm noi de seamă, totuşi, dl Ministru REMUS PRICOPIE nu greşeşte întru totul: există specimene, rătăcite/pripăşite/pricop(s)ite, printre “Fiii Lupului”, care dau toate semnele a se fi trăgând din… VULPE!

Ne referim, evident, la politicienii şi trădătorii de ţară (SINONIM!) ai României contemporane! – ajunşi, vorba profeticului EMINESCU, “a ne face legi” şi ”a ne pune biruri”, “a ne vorbi filosofie”. Şi AMINUL Neamului Valahilor îi confirmă, pe alde “pricopii”/pricopsiţii jalnici, care ne cer, azi, învăţământ şi educaţie NU cu Duhul şi cu tot Sufletul şi cu toată puterea Minţii, date nouă de Bunul Dumnezeu  – ci  cu …VAXURI ELECTRONICE! -  în loc să pună mâna, ei înşişi, pe SFÂNTA CARTE “DE HÂRTIE” - CARTEA DE ISTORIE ŞI DE CREDINŢĂ, A NEAMULUI ROMÂNESC:

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie DE VULPE, ca în strane, şed pe locuri, Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...!”

…Deci, “DE VULPE”, da: aţi fi avut pefectă dreptate, domnule REMUS (“tătar”  - vorba lui Barbu Delavrancea…! - din “nobila hoardă” a UNIUNII IUDEO-MASONICO-EUROPENE!) - …dacă v-aţi fi referit, în mod strict, la “descendenţa” domniilor voastre – a “politrucilor” sărmanei Românii contemporane - Românie trădată, batjocorită, violată şi asasinată (întru Duh şi trup, totdeodată!), de către voi, “cozile de topor” ignare (dar, în locul culturii generale, a patriotismului şi a bunului-simţ, având cozi emergente de… VULPE!) – “cozi de topor” ale “Înaltei Porţi Europeano-Iudeo-Masonice…!!!                                                                                                      

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


REALITĂŢI, NĂZUINŢE ŞI PERSPECTIVE ROMÂNEŞTI
Nu mai e pentru nimeni nici un secret că România, aidoma unui cal atins de tignafes, de-abia îşi trage sufletul. Însă vremea romantismelor searbede a trecut de multişor. Aşa că guvernanţii noştri de ieri şi de azi, cu toţii atinşi de febra pragmatismului mai mult sau mai puţin tâlhăresc, nu au nici timpul şi nici dispoziţia politico-sentimentală să se înduioşeze de suferinţele mârţoagei care le-a fost dată în îngrijire de sorţii zarurilor democratice, ci dimpotrivă, prost furajată dacă nu se ia aminte la jăratecul de poveste al disputelor dintre grupuri şi palate, ea este îndemnată prin răcnete patriotice să o ţină tot într-o goană spre luminiţa de la capătul tunelului de tranziţie, chiar şi acum când, stoarsă de vlagă şi dezorientată până aproape de orbirea completă, biata de ea a ajuns să se învârtă în cerc.
La drept vorbind ce secrete or fi având românii, fără ca în prealabil ele să fie disecate şi dezasamblate, apoi reasamblate şi impecabil ambalate de către mulţimea nesfârşită a diverşilor specialişti ce se înşiruie ca mărgelele pe aţă de-a lungul axei Bruxelles-Londra-Washington?
Secrete militare nu pot să fie, pentru că de la intrarea României în NATO, astfel de marafeturi nu mai puteau fi lăsate în grija ministerului nostru de resort, care în compensaţie pentru ceea ce i s-a luat şi nu-i va mai fi dat niciodată înapoi, a primit alte însărcinări de mare răspundere: numărarea soldaţilor rămaşi în uz şi a uniformelor militare scoase din uz, paza obiectivelor militarizate şi a militarilor ce-şi iau lumea în cap cu puşca-n spinare, plătirea soldelor acelor militari ce-şi riscă pielea în diverse zone minate ale lumii şi a pensiilor ce le revin familiilor îndurerate după înhumarea cu onoruri militare a proaspeţilor eroi căzuţi la datorie etc, etc.
Secrete economice iarăşi nu pot fi, atâta timp cât industria românească este pe butuci, iar agricultura îşi devorează ultimii fii care au revoluţionat-o pînă la dispariţia ei aproape în întregime, aşa cum pe vremuri s-a întâmplat cu Remeş şi năzdrăvanii lui caltaboşi ministeriali, zămisliţi de cei mai celebri porci autohtoni.
Să fie secrete ştiinţifice? Posibil, dacă avem în vedere că de ceva timp, mai exact de la înmulţirea universităţilor ca ciupercile după ploaie, absolvenţii ies pe bandă rulantă, posesori ai unor diplome negociate şi plătite în mare secret, respectiv ai unor cunoştinţe rămase pe mai departe taine supărătoare pentru nevolnica lor vrere de-a şti. Alte secrete la acest capitol nu am ştire să mai fie, din moment ce autorităţile noastre se dovedesc neputincioase să stopeze enorma hemoragie de inteligenţă românească ce-i îmbogăţeşte pe cei putrezi de bogaţi, iar pe noi ne sărăceşte şi mai amarnic, şi din moment ce majoritatea românilor nu se sfiesc să afirme că întreaga ştiinţă a vieţii lor se rezumă la desluşirea şi aplicarea tuturor acelor mijloace, indiferent cât ar fi ele de murdare şi de certate cu legea, prin care ei ajung să se descurce, adică să devină robii acumulării şi ai unui consum tot mai agresiv.
Rezultă din cele spuse până în prezent că în societatea românească a zilelor noastre n-ar exista secrete? Ba da, există destule. Atâta doar că ele sunt fie la nivelul familiilor şi clanurilor, fie la nivelul partidelor. Îndeosebi într-un an electoral aşa ca anul de graţie 2014, secretele cu iz politic şi conţinut mafiot se înscriu statornic pe o curbă exponenţială, căci nu-i de ici de colo să te zbuciumi pentru adevăr folosindu-te de neadevăruri atrăgător ambalate, nici să faci caz de legalitate atunci când în propria-ţi ogradă zac mormane de ilegalităţi.
*
Aceasta fiind politica, nu doar pe la noi după cum ne încredinţează filosoful Julien Benda în cartea sa Trădarea cărturarilor apărută în anul 1927, iată de ce adevăraţii cărturari nu au voie să abdice de la menirea lor prin acceptarea jocului politic, altfel spus acceptând să organizeze ura. Căci, este de părere Benda, presa organizează ura de îndată ce ea a devenit instrument de cultivare a pasiunilor politice. Aflăm de la autor că ordinea firească a lucrurilor nu poate să se prezinte decât în felul următor: „Cărturarul, credincios menirii sale, condamnă realismul statelor; acestea, la fel de credincioase menirii lor, îl silesc să bea cucută. Grava anomalie a lumii moderne constă în faptul că realismul statelor nu mai este condamnat, ci susţinut de cărturari; fiindcă nu mai beau cucută.”
Pentru a ne informa care este realismul statului, Julien Benda îl citează pe teoreticianul german Treitschke, cel care timp de 20 de ani la Universitatea din Berlin a glorificat politica lui Otto von Bismarck, cel poreclit „cancelarul de fier”, şi care în cartea sa Politica (1899) făcea apologia raţiunii de stat în cuvinte de felul următor: „Dreptul este politica puterii bine înţeleasă”. (Istoria Germaniei de Jacques Droz).
Treitschke era convins că statului îi revin două funcţii importante: să facă dreptate şi să poarte război. Adept al politicii militariste dusă de Bismarck, Treitschke nu putea să nu facă precizarea: „Dar cu mult mai important este războiul”!
Grozăviile care au urmat doar la câţiva ani după publicarea cărţii Trădarea cărturarilor şi care au fost uimitor de bine prevăzute, ne arată câtă dreptate avea Julien Benda. În ceea ce-l priveşte pe Treitschke, el a apreciat corect doar în parte, şi anume în legătură cu funcţia statului de a face dreptate. Căci după cele două războaie mondiale şi imensele nenorociri provocate de ele, funcţia statelor de a purta războaie a cunoscut un neîncetat recul, locul ei fiind ocupat de funcţia pusă în slujba solidarităţii umane şi a păcii mondiale.
Că noua funcţie este privită cu totală încredere şi seriozitate de responsabilii cu destinele politice şi militare ale lumii (sau, mă rog, de o bună parte dintre ei), ne-o dovedesc nu doar relaţiile de profund angajament dintre statele aflate de atâtea şi atâtea ori în stare de război ( ex. cele dintre Germania şi Franţa), ci mai ales ne-o demonstrează apariţia marilor conglomerate politico-economice, gen Uniunea Europeană.
Dar faptul că de la încheierea celui de-al doilea război mondial n-a trecut nici măcar o zi fără ca undeva pe planeta noastră să nu se înregistreze vreun conflict armat, iarăşi este o tristă realitate care vorbeşte de la sine despre violenţele aşezate de om la baza istoriei sale în general, la baza istoriei mondiale şi contemporane în special, ca şi despre nevoia presantă de a rezolva litigiile dintre state doar pe cale diplomatică, înainte ca acestea să degenereze în conflicte militare. Procedând astfel, omul prezentului şi mai ales cel al viitorului va putea avea încredinţarea că stă în puterea lui să facă paşi însemnaţi pe calea regală ce duce înspre cel mai bun mod de viaţă, aşa cum este el schiţat de gânditorul britanic Bertrand Russell: „Viaţa ideală este cea inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere”.
*
Revenind la politica românească actuală, sigur că în cazul ei nu se pune problema de a-i atenţiona pe cărturari să nu abdice de la misiunea lor, fie datorită faptului că neîncrezători în politica promovată după Decembrie ’89, cei mai mulţi dintre ei s-au menţinut în expectativă, fie pentru că aceia dintre ei care se pregăteau să o practice, au dat repede înapoi de îndată ce s-a văzut cum erau bălăcăriţi şi terfeliţi toţi confraţii lor ce avuseseră curajul să ia taurul de coarne şi să înfiereze mentalităţile comuniste şi metodele securiste utilizate cu folos de vajnicii lachei ai fostului regim. Cum altfel, ca să o cităm pe Ioana Lupea de la Evenimentul zilei, se explică faptul că CNSAS (Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii) s-a transformat în Monitorul oficial al Securităţii, revenindu-i doar sarcina de a stabili dacă un dosar întocmit de Securitate se publică sau nu?
Dacă la aceasta se adaugă îngrijorarea stârnită în rândul cetăţenilor de noul val al scumpirilor la toate cele (produse şi servicii), scumpiri coroborate cu șomajul, tîlhăria, minciuna și inflaţia în creştere, şi dacă mai avem în vedere neîncrederea crescândă a românilor striviţi de nevoi în instituţiile statului şi în demnitarii de frunte ai României, dintre aceştia nelipsind scandalagiul de Traian Băsescu, trădătorul de Călin Popescu-Tăriceanu și desăvârșitul mincinos Ponta, respectiv un oarecare ministru compromis sau un altul necalificat, iată că ne pricopsim cu un lamentabil tablou al celor mai presante realităţi româneşti. Şi tot de-aici se vede că agenda trebuinţelor cetăţeneşti doar ce mai tangentează din când în când cu foarte încărcata agendă de lucru a politicienilor, care se dau de ceasul morții să fure pe rupte și apoi se fac luntre și punte să pară mai curați ca lacrima...
De aici decurg cu necesitate două concluzii deloc încurajatoare pentru speranţele cetăţeanului responsabil şi pentru liniştea ţării:
1) Constituţia României prezintă nişte lacune mai ceva ca cele mai primitoare golfuri ale oceanului planetar, încât preşedintele Băsescu, neputând rezista chemării primei şi unicei sale iubiri profesionale, tot acuşi-acuşi confundă cârma Cotroceniului cu cea a unei corăbii, care după ce efectuează cîteva manevre îndrăzneţe spre deliciul unora dintre privitori, mai apoi acostează în portul urât mirositor al superlegalităţii CC-ului;
2) Aproape întreaga suflare autohtonă este atât de conectată la mişmaşurile politice de pe aceste meleaguri ca şi cum ele ar fi evenimente de rang imperial ori mondial (cetăţenii de rând laolaltă cu jurnaliştii şi politicienii), încât prea puţini dintre români mai iau aminte că an de an reuniunea de la Davos se desfășoară la cote impresionante, dar fără urmă de participare românească! Lucrul acesta ar trebui să dea serios de gândit oficialilor români, ba chiar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale ar trebui să se lase cu demisii mai înainte de-a fi găbjiți de justiție pentru fărădelegi, căci la urma urmei aşa ceva se constituie în adevărata  oglindă a respectului de care se bucură politica unei ţări pe arena internaţională.
Cât priveşte năzuinţele, ei bine, la acest capitol nu avem a ne plânge, în pofida coeficientului tot mai consistent de apatie cu care românii înţeleg să contribuie la rezolvarea problemelor fundamentale ale țării lor, în acest chip eminamente nepatriotic creând nesperate șanse pentru impostură și...alogeni. La urma urmei nu cred că avem dreptul să-i judecăm  pe acei cetăţeni care, sătui până peste cap de minciunile şi fandoselile politicienilor circari, refuză cu obstinaţie să-şi exercite dreptul de vot. Dimpotrivă, după atâţia ani de bâlbâieli şi contraperformanţe, înclin să cred că ar fi binevenite anumite forme radicale de protest generalizat, ca de pilda neparticiparea în masă la urne, respectiv refuzul tuturor cetăţenilor de a-şi plăti taxele şi impozitele către un stat opresiv şi cu o reprezentare mai mult decât jenantă...
Greşesc cei care susţin că România nu se alege cu nici un folos de pe urma campaniilor electorale, ci doar cu pagubă şi regrete. Că doar atunci – mai abitir ca altădată – sunt actualizate şi clamate năzuinţele noastre, magistral orânduite şi spectaculos detaliate în interminabilele programe electorale, încât dacă s-ar găsi naivii care să se ia după ele, atunci ei ar descoperi că România va ajunge cât ai bate din palme o adevărată gură de rai, cu bogaţi ce-şi vor pune cenuşă în cap şi târfe intrate în şomaj pe perioadă nedeterminată. Desigur, cu condiţia ca făcătorii acestor minunate programe să fie votaţi masiv, pentru ca odată aleşi să-şi poată face mendrele profund nepatriotice...
Dar care sunt perspectivele reale ale României? Într-un anume fel ele pot fi comparate cu perspectivele Germaniei hitleriste de a câştiga războiul după debarcarea aliaţilor în Normandia. Fireşte, nu cele din mintea tulburată a lui Hitler, pentru că la el sumbra realitate a fost inconştient înlocuită până în zorii sinuciderii cu jocul captivant al autoamăgirii.
Însă cine vede cu propriii săi ochi şi judecă cu propria sa minte, n-are voie să se amăgească şi n-are cum să se înşele în legătură cu şansele României într-un viitor imposibil de precizat. Negreşit că aderarea noastră la Uniunea Europeană a fost în egală măsură un lucru înţelept şi dătător de speranţe pentru mult jinduita prosperitate generală. Atâta doar că nu întotdeauna ceea ce-i necesar este şi suficient. Iar dacă românii s-au arătat suficient de hotărâţi să facă acest pas necesar, tot ei de la acea dată nu mai dovedesc suficiente resurse fizice şi morale pentru îndeplinirea cu succes a angajamentelor asumate. Aşa că România este câțiva ani doar cu un picior în Uniunea Europeană, și după felul cum se mişcă lucrurile, are toate şansele să rămână un lung timp într-un picior, a se citi la periferia acestui uriaş conglomerat politico-economic.
Ar fi acest fapt o surpriză pentru cineva? Nicidecum, având în vedere că atât geografic cât şi istoric, România s-a evidenţiat drept un însemnat teritoriu al tranziţiei dinspre Est spre Vest şi viceversa. Indiscutabil că această caracteristică şi-a pus amprenta şi asupra locuitorilor respectivului teritoriu, ei realizând în amplul creuzet al propriei spiritualităţi o profundă şi statornică îmbinare între influenţele orientale şi cele occidentale, proces complex şi de durată din care a rezultat aliajul de mare preţ numit cultura română.
Cu toate că ea constituie trăsătura fundamental-definitorie a românilor, prin care aceştia nu doar că au simţit şi gândit româneşte, ci chiar au biruit marile încercări ale istoriei, precum oribilul experiment bolşevic, totuşi mai nou cultura are de făcut faţă asaltului celui mai perfid vrăjmaş cunoscut de ea până în clipa de faţă - indiferenţa românului devenit cosmopolit vizavi de matricea spirituală care l-a zămislit şi crescut, indiferenţă afişată sfidător prin preferinţele acestuia pentru producţiile tranzientului ori ale kitsch-ului!
Iată de ce îndrăznesc să afirm că mai degrabă cu un singur picior în Uniunea Europeană, oricât s-ar lungi această fază, dacă în acest mod am reuşi să ne întărim imaginea moral-spirituală, decât cu ambele picioare într-un deşert spiritual din acest colţ al Europei unite. Dar cum asemenea considerente nepragmatice nu au darul să-i frământe pe guvernanţii noştri şi nu intră nici cât negru sub unghie în vederile megapozitiviştilor europeni, tot mai bine cu ambele picioare în Uniune decât într-un singur picior aşa ca bărzoiul!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii