ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 67 (Septembrie 2014)

EDITORIAL
DESPRE „TABLETĂ”, NUMAI DE BINE!
Deşi nu se poate vorbi de o tăcere în adevăratul sens al cuvântului, în ultimele materiale publicate am rămas departe de ziare. Nu caut un motiv anume, ca pretext de dragul justificării, dar lehamitea de tot ceea ce mi se pare contemporan devine pur şi simplu boală.
Trăiesc efectiv nişte timpuri, pe care nici nu mi le puteam imagina în urmă cu 25 de ani, când, ca orice tânăr absolvent al loviturii de stat din decembrie 1989, avem cât de cât licărirea, speranţa… nu neapărat că vom ajunge pe lună, dar măcar decenţa traiului într-o scorbură a Europei, într-o pădure mondială absolut necesară şi firească după anii de avânt muncitoresc în care m-am născut.
Am prins amintiri şi din anii ’70 şi din ’80, mai cu seamă din deceniul opt, marcat de atât de multe lipsuri materiale şi privaţiuni. Însă tocmai ele, privaţiunile, au fost cele care au dat valoare tuturor celor ce ne erau interzise, iar lucrurilor acelea materiale, cele care erau, fireşte, cu atât mai mult.
…Am avut cu mine o tabletă, nu cine ştie ce, şi pentru că biroul e destul de aproape de Dunăre mi-am permis să fac câţiva paşi pe bucăţile dalelor de piatră, ce se scurg în oblic spre fluviala apei. Am mers desculţ paşi buni… priveam în urmă să-mi văd urmele, dar acestea dispăreau rapid la cea mai mică unduitură a apei, ce se termina la contactul cu piatra. Peisajul este la fel, Dunărea are darul de a curăţa de impurităţi aspectele cotidiene, iar cei ce-şi caută liniştea în briza fluvială sunt destui, semn că ceva, ceva s-a mai salvat din măreţia acestei urbe, ce purta până acum câteva decenii numele – emblematic, zic eu – Brăila.
Sunt şi câteva păsări de apă, albatroşi, pescăruşi, raţe sălbatice venite de nicăieri tocmai sub orizontul privirii mele, cu scopul vădit de a mă impresiona prin însăşi simplitatea prezenţei lor. Picioarele desculţe, înmuiate în reumatismul acvatic, îmi aduc aminte de valurile înspumate ale mării la capăt de noiembrie din calendarul anului trecut, când un drum la Calatis mi-a îngăduit, pentru câteva momente – cu pretenţii de imortalizare perenă – să zăbovesc alături de gălăgioşii albatroşi pe nisipul devenit covor de scoici. Acolo, orizontul nu este decât o linie între două imensităţi albastre şi ai senzaţia că te comprimi, că eşti atât de mic, încât întreaga existenţă poate avea dimensiunea unui bob de nisip, din miliardele de boabe de nisip, pe care apa le mângâie la nesfârşit, cu o grijă, cu o delicateţe, pe care numai natura o poate săvârşi.
Tableta e un accesoriu ce aminteşte că sunt în secolul XXI şi pentru că sunt cu tălpile goale am şi certitudinea că acest veac nu e chiar aşa de măreţ precum se vedea în anii `80, în revista „Cutezătorii”, publicaţie pe care orice pionier era obligat să o aibă în casă, la şcoală, în gând…
Pe cei 7” lumea devine cu adevărat nebună. Internetul - semnal eteric - conexiune cu febra informaţiei este o condiţie sine qua non, ca ecranul să se anime. Scriu semeţ în bara de căutare a unui „browser”, un cuvinţel simplu: cultura! Nu durează mult. Timpul, ridicat la puterea megabaiţilor, are străfulgerări de ordinul milisecundelor, dincolo de orice putere umană de a diseca electronic o împărţire atât de matematică în umbra unei clipiri.
Şi ce-mi spune căutarea? Zice cam aşa: www.cultura.ro. Simplu ca Bună ziua! Şi, în momentul următor, dau undă verde spre vizualizare a respectivului site. Nu am timp să mă gândesc ce surprize îmi poate ascunde, pentru că pagina se deschide foarte repede, fiind vorba, nici mai mult, nici mai puţin, decât site-ul oficial al Ministerului Culturii. Deşi suntem la început de toamnă, pe firmamentul paginii de start încă mai bântuie – precum portretul lui Ceauşescu prin subsolurile blocurilor, ori statuia lui Lenin prin parcurile din România – un banner cu Kelemen Hunor, acest „român” „iubitor” de limbă şi neam valah. El nu mai este de ceva vreme ministru, însă slugile care administează respectivul site, din prea multă supuşenie/zeloşenie, au uitat să-l adapteze, să-l aducă la zi, cum se spune.
Un clic nonşalant pe butonul „Conducere” şi dau cu ochii, imediat sub chelia hunoriană, de „cabinetul nr. 2”, adică de secretarul de stat Hegedus Csilla. Sigur că te ia cu sila, observând această inflaţie “românească” de „nume cu pretenţii”, care, mai mult ca sigur au avut grijă ca în perioada respectivului mandat să fi precupeţit toate „eforturile” întru dezvoltatea limbii şi culturii române. E greu de crezut asta, în CV-ul d-nei mai sus amintite este – culmea – trecută limba maghiară cu litere îngroşate, iar la alte limbi figurează româna, engleza şi germana. E bine, nu? Sigur că e bine, asta în comparaţie cu noul ministru, este vorba tot de o udemeristă, şefa femeilor udemeriste, tovarăşa Rozalia Biro, care ştie numai maghiară, iar limba română e trecută efectiv la limbi străine. Ruşine!
Nu i-am înţeles niciodată pe ceilalţi oameni, angajaţii acestui minister – cu mari pretenţii intelectuale, cele mai mari pretenţii – cum oare or putea accepta o aşa bătaie de joc? Cum se pot duce la serviciu cu o asemenea conştiinţă, sau, mai bine spus, cu o aşa lipsă de conştiinţă?
Dar… fără pretenţii, pentru că, revenind la site-ul ministerului – o să vă mire, dar aceasta este realitatea – a patra pe listă, de sus în jos, imediat după Hunor, Csilla şi Oprean Vasile (ultimul, ca şi Hegedus, cu titlu de secretar de stat), urmează d-na Alexandru Angela, muncitor calificat, apoi o serie de peste 100 persoane, printre care şi consilieri cu grad profesional superior şi inspectori. Nu am nimic cu d-na muncitor, sigur că prezenţa sa în instituţie este una onorantă, doar că poziţia pe care a fost cocoţată în lista - foarte stufoasă, de altfel - mi se pare cel puţin hilară, dacă nu chiar vădit atribuită de administratorul de site, cel care nu se grăbeşte să ne spună – oficial – care este rolul d-nei Rozalia prin respectiva instituţie. Cât despre această Biro Rozalia, presa are numai cuvinte „încurajatoare”, de la declaraţiile Cotroceniului, care spun răspicat că nu e persoana potrivită, până la atenţionările DNA-ului, ce o are în vizor de o bună bucată vreme, într-un dosar pentru conflicte de interese, de pe vremea când era viceprimar la Oradea.
În CV-urile celor două udemeriste nu am găsit nimic legat de cultura română, doar studii prin Ungaria… şi drumuri, multe drumuri pe acolo, doar că acestea nu se trec în CV, ci numai în notele informative!
Pe mâinile cui laşi, tu, măi, Ponta Naumovici/Mikey Mouse, singurul element distinctiv pozitiv al ţării în exterior care mai funcţionează după 1989 încoace? Dar la cât de jalnic eşti şi tu, chiar nu mă mai miră absolut nicio astfel de propunere/numire.
Tableta e un instrument modern, prin care oamenii acced rapid la informaţie, la divertisment, la corespondenţă etc. Face parte din ariergarda tinerilor, a celor născuţi în era capitalistă, a posesorilor de gadget-uri. La contrast cu picioarele scufundate în apa Dunării face notă discordantă cu peisajul. Este artificială, pesemne ca şi viaţa ce o trăim în aceste zile de început de toamnă, la fel de copiată ca şi celelalte din 2001 încoace, de la memorabilul 11 septembrie când s-a dat startul unor noi serii de conflicte pe glob, regizate cu aceeaşi precizie de serviciile secrete, întru menţinerea şi chiar lărgirea producţei de război.
Există şi informaţie externă pe internet, evident, nu de pe site-uri româneşti, deoarece presa centrală de la noi din ţară are o politică editorială şi financiară impusă de evrei. Nu poţi spune nimic la adresa lor, că imediat apare un CNA, sau nu ştiu ce organizaţie cu "stea", care să te acuze de antisemitism.
La începutul verii, luptele în Gaza au reînceput. Bucata de nisip, care pe bună dreptate se numeşte fâşie, situată în E Israelului şi NE peninsulei Sinai, adică a Egiptului, devine terenul de luptă între „terorişti”, adică civilii palestinieni, membrii luptătorilor Hamas, şi pe de altă parte, militarii israelieni, anunţă PressTV. Este ştiut faptul că evreii sunt susţinuţi de Londra şi Washington, în timp ce egiptenii de Moscova, însă nu poţi să umpli până la refuz canalele de ştiri cu informaţii din care să reiasă că acţiunile militare aduc rezolvarea. Şi ce demnitate poţi avea ca militar, lovind poziţii civile cu avioane, tancuri şi… mai nou, cu buldozere? Din presa „fâşiei” se aud – cel puţin prin internet – informaţii de genul: „Shelter Cluster[1] – Reconstrucţia în Gaza va dura cel puţin 20 de ani”. Articolul scoate la lumină un adevăr ştiut, dar care nu apare şi în presa occidentală. Numărul caselor grav avariate în rândul populaţiei palestiniene este în jur de 17000. Numărul celor care au nevoie grabnică de reparaţii se ridică la 5000, adică peste 75000 de suflete caută un adăpost.  “Aproape 2137 de palestinieni, majoritatea civili, inclusiv femei, copii și bătrâni, au fost uciși în 50 de zile de atac israelian asupra Fâșiei Gaza. În jur de 11000 de persoane au fost rănite. Tel Aviv spune că 69 de israelieni au fost uciși în conflict, dar Hamas susţine că numărul e mult mai mare.” De reţinut că în fiecare săptămână cel puţin doi copii palestinieni sunt ucişi de gloanţele soldaţilor israelieni; vestea vine de la Noam Chomsky, vocea dreptei din SUA.
Iranul este până în prezent singurul stat din lume, care a cerut în mod oficial, prin glasul ministrului de externe, ca liderii politici israelieni să fie judecaţi de instanţele internationale pentru crime de război. Păi, da, Iranul, ţara care nu a acceptat să-şi pună la dispoziţia SUA şi acoliţilor, resursele solulului şi ale subsolului. Aşteptaţi o poziţie similară şi din partea lui Titus Corlăţean? Nici vorbă! Statul român a fost penetrat până în maduvă de către interesele evreieşti.
Internetul, încă liber, dezvăluie în nenumărate feluri adevărul. Cu siguranţă că nici în această toamnă nu ne va ocoli, aducând în lumină jocurile politice de la Cotroceni, pentru că da, de ce să nu amintesc, este toamna prezidenţialelor, toamna dezvăluirilor, toamna când politicienii români au acest obicei, de a se turna între ei, doar, doar, fraierii cu votul se vor lăsa impresionaţi. Dincolo de sforile lor, presa centrală din România, prin patroni şi editori, vor face de aşa natură ca problemele spinoase ale societăţii să treacă pe locul doi, pentru că prezidenţialele sunt un spectacol ce aduce audienţă. Marile emisiuni şi râurile de articole vor fi întrerupte de publicitate comercială, inoculându-le în continuare românilor ideea că, tot ceea ce au câştigat din decembrie 1989 încoace este titulatura de consumator.
Consumaţi, dragilor, ori, de nu, închideţi televizorul, sau nu mai cumpăraţi ziarul! Internetul vă aşteaptă încă liber, dar, fiţi cu băgare de seamă! Nu e nevoie doar să cunoaşteţi adevărul, ci să şi treceţi la acţiuni civice…!!!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)


[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Shelter_Cluster

 

INTERVIU
ARIZONA ESTE UN LOC PE TABLA DE JOC A COPIILOR
- Scurt interviu cu SOFI OKSANEN, scriitoare proeminentă din Finlanda -
Sofi Oksanen, născută în 1977 în Finlanda, este considerată cea mai importantă nuvelistă, în viaţă, din Finlanda. Cărţile ei au fost traduse în 38 de limbi. A studiat dramaturgia la Academia de Teatru din Helsinki şi literatura la universitatea din oraşul natal, Jyväskylä. Prima ei carte, „Vacile lui Stalin” a scris-o în 2003, nuvelă care a propulsat-o pe scena literară a Finlandei. De asemenea a scris romanul „Purificare”, pentru a fi pus în scenă de către Teatrul Naţional Finlandez. Un an mai târziu a dezvoltat această lucrare, devenită bestseller în Europa. Înzestrată cu abilitatea nativă de-a povesti, Sofi a avut amabilitatea să-mi răspundă, în mod degajat, la câteva întrebări:
În momentul de faţă eşti în topul mai multor liste de bestseller din ţările nordice ale Europei, iar cărţile tale au fost remarcate de mass-media internaţională. Ai dobândit mai multe premii de anvergură, cum ar fi „The Finlandia Award” şi „Premiul Comitetului de Literatură” din ţările nordice, în 2012. În acelaşi timp, eşti cel mai tânăr autor care obţine astfel de premii. Care este cheia acestui succes?
Scrisul!
Ce limbă se vorbea în familia ta, tatăl tău fiind finlandez, iar mama estonă? Apropo, câte limbi cunoşti?
Finlandeza şi estona. Vorbesc limba engleză, de asemenea, puţină franceză şi suedeză şi pot să citesc ziarul în limba germană. Engleza, franceza şi germana le-am învăţat la şcoală. De asemenea, şi suedeza, care este obligatorie.
Am citit câteva statistici care dezvăluiau faptul că Finlanda are una dintre cele mai joase rate de emigrare din lume. Cum a fost să creşti într-o familie mixtă în Finlanda?
Atitudinea faţă de emigranţi diferă în diverse părţi ale ţării şi în diferite cercuri. Avem şi oameni toleranţi. Şi este total diferit să locuieşti în Helsinki, unde sunt mai mulţi emigranţi decât în alte părţi ale ţării. Findandezii nu sunt obişnuiţi cu finlandeza stâlcită, aşa că orice accent atrage atenţia.
Care este atitudinea finlandezilor faţă de educaţie?
Dacă nu provine de la şcolile finlandeze, nu este apreciată, în general. Prin urmare, pentru un emigrant este destul de dificil să obţină un job mai bun, chiar dacă vine din Statele Unite, Anglia sau alte ţări vest-europene.
Am aflat recent că romanele tale au fost traduse în 38 de limbi. Spune-mi, te rog, ceva despre prima ta carte, „Vacile lui Stalin”. Cât timp ţi-a luat să o scrii?
Mi-a luat doi ani să o scriu. Cartea este despre emigraţie în Finlanda, dubla identitate, a doua generaţie de emigranţi. De asemenea, este o nuvelă „post Gulag”.
Prin ce se diferenţiază ţările scandinave de celelalte ţări din Europa?
Ţările din Europa de Vest sunt diferite de cele din Europa de Est, aşa că se poate face o comparaţie între Scandinavia şi ţările est-europene şi Scandinavia şi ţările vest-europene. În Scandinavia, noi avem mare libertate de exprimare, nivel de corupţie scăzut, conştientizare a nevoii de protecţie a mediului înconjurător, iar nivelul de „egalitate” este mai mare decât în multe alte ţări.
Te rog acum să-mi spui câteva similitudini şi diferenţe între ţările scandinave.
Suedia, Norvegia şi Danemarca aparţin aceluiaşi grup lingvistic. Finlanda este ca o fiică vitregă a ţărilor nordice. Finlandeza este o limbă foarte diferită şi nu e o limbă oficială în Consiliul Nordic (spre deosebire de suedeză, norvegiană şi daneză). Cu toate acestea, împărtăşim aceleaşi valori, cum ar fi: nivel înalt de libertate de exprimare, egalitate etc.
Ce anume este unic în Finlanda şi la finlandezi? Ce locuri merită văzute în ţara ta?
Îmi place Helsinki, capitala ţării. Turiştii, de obicei aleg Lapland. De asemenea, unii turişti se bucură de faptul că avem patru anotimpuri.
Ce fel de cărţi citeşte de obicei omul de rând din Finlanda?
Cel mai mult romane. Multe romane pe teme istorice, mai mult de ficţiune decât non-fiction, şi mai mult scrise de autori indigeni decât de autori traduşi. Finlandezii citesc. Finlandezii vizitează bibliotecile mai mult decât orice altă naţionalitate din lume.
Ce anume presupune să devii un scriitor de succes?
Nu există nicio „cărare” pentru aceasta. Toţi autorii sunt diferiţi.
Ce state ai vizitat în Statele Unite? Ai vizitat Statul Marelui Canion? Ce anume îţi vine în minte când te gândeşti la Arizona?
Arizona este un loc pe tabla de joc a copiilor. Este foarte popular în Finlanda sau cel puţin a fost, când eram copil. Nu am vizitat Arizona, încă. Am vizitat New York City, Pittsburgh, Buffalo, Washington D. C. şi alte câteva oraşe.
Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români?
Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă „la greu”. Oamenii nu votează, pentru că găsesc că e inutil să voteze. Votul nu are nicio însemnătate. Doar 20% din populaţie a votat la ultimele alegerile prezidenţiale şi acel 20% este mult spus.
Interesul Sofiei Oksanen pentru ţările postcomuniste din Europa a început cu mulţi ani în urmă. Fiind jumătate finlandeză şi jumătate estonă, ea s-a situat undeva la graniţa dintre Vest şi Est. În anul 2009 a fost declarată „Persoana anului” în Estonia. Sofi Oksanen este, probabil, singura scriitoare din Vestul Europei care accentuează faptul că Europa de Vest nu înţelege istoria Europei de Est pentru că nu a experimentat anii de guvernare totalitară. Evidenţe incredibile despre acele timpuri odioase sunt descrise de către scriitoarea scandinavă în romanul ei de succes „Purificare”, care a apărut în aproape 40 de ţări.
Octavian D. Curpaş (Phoenix – Arizona)

  

CARTILE ZEIT
IUBIRILE INDRIS, DE LILIANA SPĂTARU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Cine poposeşte în teritoriul producţiilor lirice ale Lilianei Spătaru va trăi – fără rest – din risipa înseninărilor scripturale şi a unui vitalism filtrat de fiorul incurabil al unei „retorici” fluctuante între „expertiza” epică şi „contururile” nostalgiilor fiinţiale. Poeta, aflată acum în faţa celui de-al cincilea volum de versuri, după volumele Şi caut cale (Ed. Helicon, Timişoara, 2000), Existenţa cere drum (ediţie bilingvă română-italiană, Ed. Junimea, Iaşi, 2004), Şi mă ascund în semne (Ed. Porto-Franco, Galaţi, 2007), Indris (ediţie trilingvă română-spaniolă-franceză, Ed. Zeit, Brăila, 2008), adaugă acum un apendice celui de-al patrulea volum (Indris). Pentru că noul volum, ce-l încredinţează acum tiparului, se intitulează Iubirile indris şi e inspirat, ca şi volumul anterior (Indris), de poemele indriso ale scriitorului, profesor de limba şi literatura spaniolă, Isidro Iturat, promotorul acestei specii şi autorul 1ª  editie 2011,  a Antologiei internaţionale de indriso (1ª Antología Internacional de indrisos), în care sunt publicaţi, dacă-mi aduc bine aminte, şi doi poeţi români.
Mustind de tropi, de imagini şi de simboluri, de trăiri materne, peste vremelnicii şi freamătul existenţial, noul volum de versuri al Lilianei Spătaru adaugă încă un plus de vitalitate conţinuturilor afective, însoţind fragilitatea şi dimensiunea clipei cu „gravitaţia” stărilor: „Ninge. Ninge în sufletul meu / şi-abia mai port povara fulgilor de nea // tristeţea mi-e iubire / nici rugăciunea nu o mai cuprinde. // Ninge. Peste toate iubirile mele / se-aşterne-o linişte adâncă, albă / îmi tremură pe frunte şi ultima silabă // a fulgului topit, întru colinde.” (Ninge). În aceeaşi manieră, infuzia doctă a cenzurii cuvântului amprentează “umbra” eminesciană, într-un poem tulburător: „Îmi caut umbra. Seri cu lună mă cuprind / şi-mi e totuna de pot, au nu, să mă aprind / ori să mă sting în versul de-din-urmă. // Cuvântu-mi este gol. Căzut / lângă plopii făr’ de soţ... // Luceferi ning / pe-al lumii nimb.” (Indris, lui Eminescu). În Poem indris („Scrisoare despre privighetori / zăpezi nesfârşite, din zări, peste zări / şi despre iubire-ţi voi scrie... // Cuvintele-mi fi-vor toamne / îmi fi-vor cărări nesfârşite / peste care voi risipi // doar iubire.”) sentimentul întomnării cuvintelor pare a fi o spovedanie întru iubire, întru trecerea din zădărnicie în eternitatea iubirii.
Care ar fi aşadar „chipul” şi „peripeţiile” textului, întru iluminările şi iubirile fiinţei, dacă nu aceste fiinţări scripturale, himerice uneori, ale exersării infidelităţii, pentru o „absenţă” din lume? În Psihanaliza focului (Ed.Univers, Bucureşti, 2000, pp.82-83), , Gaston Bachelard aduce în instanţa noastră această tulburătoare observaţie: „Dacă focul este atât de înşelător, atât de ambiguu, orice psihanaliză a cunoaşterii obiective ar trebui să înceapă printr-o psihanaliză a intuiţiilor focului.” Aşadar, „intuiţia focului”, ar fi cea care îi oferă omului-creator harul întru artă şi nu „dibuirea semnificaţiilor” (Aurel Ion Brumaru). „Omul visând în faţa vetrei sale – spune Gaston Bachelard – este, dimpotrivă, omul profunzimilor şi omul unei deveniri. Sau, pentru a spune încă şi mai bine, focul îi dă omului care visează lecţia unei profunzimi ce are o devenire: flacăra iese din inima crengilor.” (Gaston Bachelard, op.cit., p.83). Aşadar, orice „ieşire”, în lucrarea spiritului, poartă această „amprentă” a focului lăuntric, a mistuirii întru regăsirea sinelui. Întru acestea, poezia Lilianei Spătaru apare în chipul „descântărilor” aievităţii, se lasă în slava rostirii, precum în acest tulburător poem intitulat Slavă („Slavă frumuseţii, apelor ce curg / munţilor a căror semeţii / par neclintite taine, ce-n amurg / ne-nbrăţişează-n poezii. // Slavă sărbătorilor fără de sfârşit / frumuseţilor trezite / de macii fără anotimp // de-mbrăţişarea lor în poezie.”), atestând capacitatea autoarei de a cuprinde „semnificaţiile” textuale ale focului rostitor. Un alt poem, memorabil, precum Necuprins („Spuneţi-mi voi ce-i bine pentru mine? / Eu, până-acum, socot că-i tânguială / tot ce-am parcurs // e doar o ceaţă ce-nconjoară // şi, dincolo de ea, nu ştiu / şi nu vom şti-o poate niciodată / genunile, de-or mai străbate // acest cuprins, în necuprins / de şoapte.”) atestă vocaţia, nemărturisită încă, a „înfăţişării” ontice a poetei. Toate acestea se vor arăta aşadar în chipul „consubstanţial” al expresiei, interogată cel mai adesea de subducţiile subconştientului necenzurat de tortura raţiunii. De aici, indelebile urme uitate în luminozitatea versului („O, nimeni, niciodată / nu-ţi va cuprinde cupa / din care ai sorbit // iubirea, ori păcatul / ori stranii revelaţii / te vor trezi // vei fi doar strigăt.” – Strigăt) vor adăsta în obsesivul laitmotiv al interogării.
Incontestabil, a glosa în perimetrul anxietăţilor artistice este ca şi cum te-ai erija într-o instanţă prevestitoare de necumpătări totalitariste. De aceea, zic, nu ştiu cât din observaţiile critice pot opera, fără a cădea în deriziune, întru percepţia empatică a travaliului şi a „dezvăluirilor” în text. Arta este o astfel de aşezare a spiritului, în incifrări, în care doar „oralitatea”, supravegheată de emitent, poate să redea lectorului un crâmpei din prevestirea în lume a îngăduinţelor harismatice. Semnificaţiile rămân la îndemâna lectorului, se vor desfăta, aşadar, doar în „dialog” cu acesta. Există în orice dezvăluire creatoare o revelare a însingurării / singurătăţii, dar şi obsesia, inerentă, a abstractizării limbajului poetic. Doar în interiorul acestor antinomice pulsiuni s-ar putea realiza o minimă acordare a ebuliţiei, din creuzetul artistic al emitentului, cu obsesia degradantă a exegezei. Iată cum, dominate de percepţia subliminală a subconştientului, „lăuntrul” şi „înafara” fiinţei fuzionează, iar conştiinţa, torturată de impactul cu raţiunea, se va răzvrăti, oferind o nouă arhitectură a fiinţării. Acum apare poezia şi e adoptată de lector doar din „fiinţarea” lingvistică, acea capacitate a emitentului de a opera cu tropii, cu „exegeza” metonimică, cu tehnica versificării (ritm, măsură, rimă, cadenţă, legături spondeice, renunţarea la folosirea abuzivă a conjuncţiilor copulative, cantabilitatea versificaţiei, etc., etc.), toate alcătuind acel „întreg” în care peripeţiile trăirii fiinţiale se aştern în text. Să urmărim toate acestea în poemul Primeşte-mă pădure („Primeşte-mă pădure, în ceasul cel de taină / al toamnei, ce-ţi pătrunde frunza / primeşte-mă şi nimeni n-o să ştie // câtă iubire-ţi port! // Primeşte-mă pădure, în fiecare toamnă / şi nimeni n-o să ştie, că în hora-ţi / îmi voi găsi sfârşitul, că am fugit din viaţă // şi-am încetat să fiu o amăgire.”), unde cantabilitatea versificaţiei, ritmul, măsura, cadenţa, „rupturile” spondeice, fuzionează, într-o fericită simbioză scripturală, pentru a fi adoptate de starea emoţională a lectorului. Multe poeme, precum Învăţ, Acolo, E tot ce ştiu, Iubire ruginie, Toamnă, Ninge, Lumi, Ego, Haiku, Rubayat şi altele, adaugă acestui nou volum restructurări metaforice scăldate în lumini originare, o diversitate binevenită a anxietăţilor resorbite din pulsul binefăcător al emoţiei şi al solitudinii, câteva remarcabile originări ale reliefului textual, prin epurarea balastului lexical. Este acesta un binevenit câştig al poeziei, în primul rând, şi, de ce nu, al autoarei, sau, şi mai concret, „o stare aurorală de infinită deschidere către existenţă şi deopotrivă către cuvânt” (regretatul Cezar Ivănescu, în prefaţa volumului Existenţa cere drum, Ed. Junimea, Iaşi, 2004)
Prezentarea aceasta se vrea a fi doar o enumerare a câtorva fragile observaţii asupra poeziei doamnei Liliana Spătaru din acest nou volum. Domnia Sa se află acum în plin proces de reîntregire a „viziunii” textuale, oferind, cu această nouă producţie, un simbolism nou, revigorant şi, de asemeni, convingător asupra „îmbrăţişărilor” noetice. Nimic nu poate să acopere mai bine elogiul, ori absorbţia incursiunii parabolice a textului în „derapajele lumii” (Aurel Ion Brumaru) decât oferta creaţiei, atunci când aceasta este pătrunsă de semnificaţii, de acurateţea lingvistică şi de profunzimile semantice. Sub acest aspect, noua carte de versuri a doamnei Liliana Spătaru câştigă un nepreţuit „suflu”, întru regăsirea sinei şi resuscitarea „vocaţiei” semantice a textului. Iată cum surprinde Maurice Blanchot, în exegeza Spaţiul literar (Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p.100), empatia dintre lucruri şi creaţie / creator: „Certitudinea ascunsă că acolo nu este decât un alt fel de a fi aici, când nu mai sunt numai în mine, ci în afară, lângă sinceritatea lucrurilor, mă aduce neîncetat către vederea lor, mă întoarce către ele pentru ca întoarcerea să se împlinească în mine. Într-un anumit chip, nu mă salvez mai puţin văzând lucrurile decât le salvez pe ele deschizându-le calea către invizibil.”; susţinându-şi observaţia cu aceste tulburătoare versuri din Rainer Maria Rilke: „Nu se află lucruri în care să nu mă găsesc, / Nu numai vocea mea cântă; totul răsună.” „Este cu neputinţă – se arată şi Roman Ingarden în Studii de estetică (Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p.229) – să-i fie date cuiva în mod concret anumite calităţi estetice ale valorii însăşi, de pildă frumosul, şi el să reacţioneze cu un răspuns emoţional contrar, de pildă cu silă şi dimpotrivă să-i placă urâtul.” Am exemplificat, în această prefaţă, din cei trei teoreticieni ai literaturii tocmai pentru a ilustra „substanţa” irepresivă a trăirii în actul creaţiei. Tocmai acest aspect „vital” al „arătării” în text este traiectoria pe care se înscrie poezia doamnei Liliana Spătaru, prezentându-se cu o nouă înfăţişare, recognoscibilă şi, deopotrivă, se arată a fi „chipul” învingător al sinelui auctorial.
Eugen Axinte (Braşov)
 
 
REVERENTE CRITICE...
A MERITA MINUNEA BASMELOR DOMNULUI AUTOR
Azi am meritat, prin cine ştie ce minune minunată, să pătrund într-un teritoriu ascuns. Atât de bine e ascuns de ochii lumii (“taman” acest teritoriu!), încât posesorul cheii nu mi-a îngăduit, deşi mi-e prieten bun, încă din negura anilor mei chinuiţi (hăt-înapoi, încolo, înspre cei douăzeci şi ceva, ai “studenţiei filologice”) - nu mi-a îngăduit, ziceam, niciodată, să intru. Cum se numeşte acest loc binecuvântat? E un spaţiu al marii şi micii magii, al faptelor mari şi al întâmplărilor banale, este chiar mintea şi imaginaţia prietenului meu, domnul Adrian Botez. Domnul Adrian Botez scrie, cu meşteşug, cu patimă, cu pricepere scriitoricească autentică, scrie cu acribie şi, chiar, cu un fel de încrâncenare - cărţi. Cărţi serioase, de hermeneutică, în care până şi eu, prietenul şi colegul său întru “filologhiseală”, aş fi în stare să mă pierd, prin multitudinea de semne şi simboluri. Poezii minunate, muzicale, pline de smalţul lucios-luminos al sufletului său frumos, dar şi poezii dure, crâncene, de obidă şi tristeţe, strunită-şi-nu-prea.
Când, însă, scrie basme mici, pentru oameni mari.. - sufletul prietenului meu se îmbracă în azurul cel mai pur, lasă de pe umeri hlamida cea gri a tristeţii şi suflă în goarna de sărbătoare. Zburdând zglobiu, prin poienile minţii, ale imaginaţiei - domnul Adrian Botez reuşeşte să adune nestemate de preţ: poveşti aşa de minunat ticluite, încât până şi cel mai posac cititor ar zâmbi, primenit, ca după o boare răcoroasă de primăvară.
 
Fericit că mi-a îngăduit, prin cine ştie ce întâmplare magică, să pătrund în lumea poveştilor sale, nu-mi rămâne decât să-i spun: “Îţi mulţumesc”! Şi să mă întreb, dacă mai era nevoie, de ce nu citeşte lumea de azi (zugrăvită, aşa cum e ea, în poveştile sale, de către “domnul Autor”!), mai des şi mai mult, din basmele pritocite, cu aşa măiestrie, de “domnul Autor”.
Poate că n-ar mai fi atâta de mare nevoie ca “domnul Autor”, în vituperantele sale diatribe poetico-jurnalistice, să-i certe pe stricătorii de patrie, pe nechibzuiţii de cârmuitori, grăbiţi să-şi îndese buzunarele şi burţile,  pe nemernicii îmbuibaţi din vânzarea, pe lucru de nimic, a Sufletului Neamului Valah.  Poate că, citind basmele domnului Autor, sufletele împietrite ale acelora s-ar mai înmuia, poate din ochii lor, vineţi de ură, s-ar revărsa lacrimi amare şi sincere, de părere de rău.
Sau, poate că, prins de vraja poveştii, am început, şi eu, să cred, cu adevărat, în puterea basmelor…
Octavian Constantinescu (Buzău)

O REUŞITĂ ÎNCERCARE  DE REABILITARE A LITERATURII ROMÂNE VECHI: CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ „DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU”[1]
Scrisă aşa cum este, cartea despre mitropolitul Dosoftei nici nu poate fi lăsată din mână, aproape ca un roman poliţist, datorită  minuţiozităţii şi tenacităţii de "şoricar", cu care autorul scormone după un adevăr ştiut de mulţi, dar acceptat de foarte puţini: poporul acesta are un destin supra-terestru, el este matricea, găoacea, cuibul din care au plecat alte limbi şi neamuri. Cea mai surprinzătoare ştire, care vine să întărească adevărul acesta, este faptul (net!) că, în India, 800.000 (opt sute de mii!) de persoane vorbesc o limbă cvasi-românească. Nu mai dau şi alte detalii. Iar Adrian Botez, cu competenţă, cu ardoare, cu dragoste de neam şi de ţară, izbuteşte să mai găsească un filon, doveditor al unui adevăr pe care nu mă simt obligat să-l demonstrez: suntem, aici, de mult mai multe mii de ani, decât s-ar crede, în minţile „erudiţilor de salon” - am influenţat lingvistic mai multe popoare, am fost creştini în duh, cu mult înaintea altora. Bâiguielile unora, sfertodocţi, sau, chiar, spre jalea mea, cercetători respectaţi, despre limba „rudimentară” (!!!), din scrierile lui Dosoftei, arată clar că noi singuri ne tăiem craca de sub picioare, las a mai pomeni pe alţii, străini, care au tot interesul să o facă. Aceasta delăsare, aceasta nepăsare, această "nobilă" indiferenţă mie îmi spun, în contrast cu părerile altora, altceva: nu este nesimţire, nu este nepăsare, este credinţa că orice ar zice şi ar face unii sau alţii, steaua acestui neam nu poate apune, căci ştiute sunt căile, adevărurile şi scopul suprem ale Creatorului.
Asemenea unui bogat care dăruieşte, cu nepăsare, în dreapta şi în stânga, tuturor, din ceea ce ştie că are cu prisosinţă, tot aşa şi acest neam al nostru, conştient, parcă, la nivelul mentalului colectiv, de „înaltul său destin astral”, de bogăţia spirituală imensă, le „dăruieşte” tuturor neamurilor de primprejur, libertatea de a spune şi face, împotriva sa, orice. Am primit, aici, pe toţi veneticii curgători dinspre pustele îndepărtate ale Asiei, i-am găzduit şi i-am ospătat pre toţi, cu asupra de măsură, conştienţi că nimic nu ni se poate întâmpla. Şi asemenea lui Eminescu, pare că spunem şi noi, încă o dată, şi încă o dată (de câte ori trebuie şi ne inspiră Hristosul Neamului!), „câţi veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ…” Şi asijderea va fi şi de acum încolo, pare să spuna autorul, cu o încredere aproape sinucigaşă. Oare nu din iubire Hristică, deplină şi desăvârşită, face neamul nostru atâta risipă de îngăduinţă?
Adrian Botez are meritul de a se fi aplecat, cu ştiinţa şi dragoste, asupra unei „zone” pe nedrept neglijate a literaturii române: perioada de început, când toate păreau amestecate şi neclădite, ca să ne limpezească şi să ne spele ochii de „negura” lăsata, cu şi fără de voie, de imixtiunile interesate să ne păgubească de ce avem mai scump, adevărata noastră identitate de neam. Nu le-ar mai ajuta bunul Dumnezeu, celor care nu mai prididesc cu „munca” lor de cârtiţe oarbe, să ne tot convingă a ne înstrăina şi ţară, şi Duh!
Adrian Botez reuşeşte, cu pricepere, să demonstreze  un adevăr care altora se pare că le-a scăpat: „tocmind” psaltirea cea „pre versuri”, Dosoftei nu numai că traduce un codex religios, ci face cu totul şi cu totul mai mult de atât, autohtonizează textul religios, îl adapteaza nevoilor, firii valahe şi profilului spiritual valah, îndulcind, parcă, textul iniţial, spre „mireasma de dulceaţă” a raiului:
“Deci, nu e tot atât de bună “stredea” (excesiv înjosită întru despiritualizare “glotaşă”!), pe cât este <<stridea>> (auzirea manifestării Logos-ului Dumnezeiesc! – e drept, aflată în compania grâului hristic şi a “oloiului-unt”, posibilă ipostaziere a mirungerii/”îngerească hrană”-HRĂNIRE ÎNTRU RECUNOAŞTERE A FIINŢEI DE DUH: <<Pâine din ceri, ÎNGEREASCĂ HRANĂ./Şi le-au trimis de saţâu merine,/Fărină de grâu cu unt în STRIDE>> - psalmul  77 , p. 150)…dar tot deplin bună (dar, în TĂCEREA SPORITĂ A ROSTIRII!) este <<mierea>>! Căci numai ea poate să se afle ACOLO, în zona extatică, în Chipul Mistic (deci, inefabil/inexprimabil, întru DEITATEA eckhart-iană: GOTHEIT-GRUND!): <<MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ>> (psalmul 140, p. 270)”.
Iată, deci, ce zice autorul lucrării de faţă, pentru a ne vădi, semantic şi mental-atitudinal, această “îndulcire” specific valahă, intuită şi purceasă, sublim-lămuritor, dinspre psalmistul Dosoftei:
“Noi adăugăm (la semnificaţiile alese şi specificate mai sus, ale verbului ”a scorni”) şi semnificaţiile de ”a se stârni, a se dezlănţui”, precum şi pe aceea de” a face să iasă din adăpost, a urni”. De ce? Pentru că Sfântul Dosoftei nu a dezlănţuit doar uraganul MARII POEZII VALAHE – ci a dezlănţuit, în el, Adevărul Revelaţiei HRISTICE, întru ORTODOXIE/CALEA CEA DREAPTĂ, SINGURĂ EA FIIND A MÂNTUIRII!!! N-a mai putut răbda DIZ-ARMONIA psaltic-davidiană, creată prin ipocrizie - şi s-a dezlănţuit întru LĂMURIREA (de la ”lamură”!) ADEVĂRULUI ARMONIC! N-a mai putut sta ascuns, în ”adăpostul” (oarecum camuflat şi, de multe ori, dovedit ca fiind pretextul culcuşirii laşe!), al traducătorului (”Eu nu zic nimic de la mine, nu daţi vina pe mine, eu repet ce a zis el, câtumai REGELE DAVID!”). ”Ba nu!” – va exclama, prin ”urzirea şi stârnirea” acestui PSALM EXPLOZIV, fără de nume, dar dăruind Valahimii, prin simplă ”plăsmuirea” sa, NUMELE CREATORULUI POEZIEI, ÎNTRU DUHUL ADEVĂRULUI ORTODOX POETIC! – ”Ba nu! – eu, Păstorul cel Bun al Turmei Revelat-VALAHE, consider că nici măcar regele David nu poate fi deasupra Celui care s-a intitulat <<CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA>>! Cât o fi el de rege, nu-i mai mult decât pulbere şi decât umbră…ba chiar mai puţin decât atât, atunci când nu se comportă cum pretinde el că-i este portul său de rege! Eu mă supun Împăratului Cerurilor, iar nu smintelilor şi ipocriziilor şi apucăturilor care duc la sminteală - şi sunt obligat, de Misiunea mea, să-i luminez pe valahi, iar nu să-i ţin în întunericul nedumeririi!”…”
Pare că autorul dezlănţuie, aici, un adevărat proces judiciar, menit să lămurească, tuturor, mai mult decât „buchea” psaltirii, ci Adevărul, cel dezbărat de orice alcătuire netrebnică şi defăimătoare de neam. Proces care nu este unul al învinuirii, ci unul al lămuririi, al alegerii adevărului de minciună:
“Se vede clar că, între regele David şi <<complicele>> său (după câte servicii îi face şi jură că-i va face lui David, am zice că Dumnezeul veterotestamentar este/devine, mai curând, agentul imobiliar al lui David şi face parte şi din servicile secrete israeliano-davidiene!) se produce o dublă înţelegere (prin semne grafice, dar, probabil, şi prin limbajul ochilor şi al trupului!) :
1-Prima înţelegere este una de tip ”promo”, de făurire a imaginii publice a lui David, aşa ca în alegerile ”democratice”, de azi (să facă daruri de pâine la săraci, săturându-i… -  să îmbrace preoţii ”în mântuire”, să tocmească ”lăudaci”,  de tip ţuţer: ”15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine. 16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie. 17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu”.
2-A doua înţelegere este una de tip militar-ofensiv  - şi aceasta, se vede treaba, este cauza iritării şi exploziei, stârnirii, dezlănţuirii, ieşirii din ”ascunziş” (”ascunzişul” simplului, chipurile, traducător, iar nu DEMIURG ORTODOX AL POEZIEI VALAHE!) – a lui Dosoftei : ” 18-Pe vrăjmaşii lui viu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”!
Păi cum, oameni buni?! Ia să auziţi ce ode aduce regele David păcii şi înfrăţirii, în psalmul 132, după ce, în psalmul 131, făcuse înţelegere cu ”Dumnezeul lui de  casă”, întru ”îmbrăcarea în ruşine a vrăjmaşilor” (de fapt, nimicirea şi robirea TUTUROR vrăjmaşilor Neamului lui Iuda! – adică, a triburilor băştinaşe, străvechi, pe acele pământuri, şi care nu prea agreau, încă de pe atunci, agresiunea tribului/triburilor lui Iuda!): ”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire! 2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui. 3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.
Cât de frumos se vorbeşte (tot în limba, cică, ”a treptelor”!), în psalmul 132, despre ”frăţia în unire” (că-i ”mireasmă frumoasă”, că-i ”ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”, că-i ”ca roua Ermonului”) – pe când în psalmul anterior şopocăia cu Dumnezeu, pe sub ferestrele non-ebraicilor, complotând grav de tot, împotriva oricărei ”frăţii” şi ”uniri”! Păi, se vede treaba că, una din două: ori regele David vorbeşte cu două voci şi cu două guri – ori că, atunci când vorbeşte el despre ”frăţie şi unire”, nu se referă nicicum la ”toţi oamenii de sub Cerul Lui Dumnezeu” – ci, EXCLUSIV, LA ”FRĂŢIA ŞI UNIREA” DINTRE EVREI!!! Toţi îi sunt duşmani lui David-regele, afară de cei dintr-un sânge (şi un interes!) cu el…din cele 12 triburi care se trag din Iuda!
Şi, atunci, îşi spune sfântul Mitropolit Dosoftei, <<VINE VREMEA LĂMURIRILOR>>!
Căci, nu-i aşa: ”Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi  pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”  (cf. Matei, 6, 24) - şi Sfântul Dosoftei nu putea să ”slujească” (adică, să accepte, tacit, ipocrizia!) şi psalmului 131, şi psalmului 132, de parcă n-ar fi văzut că unul conţine, ca atitudine spirituală, păreri şi atitudini opuse celuilalt! – …sau, cel puţin, aşa apărea, la o primă vedere.
Iar  lucrurile trebuiau limpezite, pentru omul simplu, ascultător cucernic şi onest smerit, în  biserică! Pentru că el, ”LIMPEZITORUL”, nu era oricine, ci Mitropolitul Moldovei! - şi nu avea dreptul să lase lucrurile tulburi, spre o eventuală sminteală a celor săraci cu Duhul (căci lor trebuia să le agonisească Împărăţia Cerului, nu altora!), pentru că el era PĂSTORUL CEL BUN!!!
În primul rând, să remarcăm că Dosoftei nu foloseşte, în traducerea sa, asupra psalmului 131, cuvântul misticii înnegurate ebraice: ”strălucire” (”va străluci sfinţenia mea”) – ci foloseşte o imagine cu simbolistică valahă, deschisă către cosmos, iar nu închisă între zidurile comploturilor ”davidiano-iehovite” – IMAGINEA POETICĂ ŞI HRISTICĂ A ÎNVIERII – ”floarea-înflorire”:”într-a mea svinţie să-nflorească”. În Psaltirea pseudo-davidiană a SFÂNTULUI   Dosoftei – a pătruns Duhul HRISTIC!!!
Apoi, să remarcăm ceea ce este de remarcat, având textul sub nas: Sfântul Dosoftei refuză să fie folosit, fie şi din postul de traducător, pentru un limbaj dublu, mai curând aparţinând de dipomaţia machivelică, decât de vreo teologie, oricare va fi fiind ea aceea. El, Sfântul Dosoftei, rosteşte, pe faţă, sus şi tare, care TREBUIE să fie ”breviarul oamenilor cinstiţi”, din întreaga lume (cum fusese numită, în Franţa, cartea lui Montaigne [1533 - 1592], ”ESEURI”, încă din veacul  al XVI-lea!): ” Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/'Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.
Din Dumnezeul răzbunător şi crunt al iudeilor -  spune profesorul Adrian Botez, cu dovezi palpabile, din textul psaltirii – Dosoftei alcătuieşte o altă imagine, a unui Hrist îndurător şi plin de iubire: “De aceea, Sfântul Dosoftei nu doar că nu va urma calea non-orfică a Psaltirii Davidiene, ci, mai mult, va căuta şi afla altă Cale – aceea BUNĂ, a Lui Hristos-Dumnezeu şi a ORFISMULUI  POETIC, -  pentru că Sfântul Dosoftei nu se mai adresa, acum, precum regele David, unui popor călcător de Lege a Luminii şi Iubirii, ci se adresa chiar CELUI MAI  IUBITOR DE ORFISM ŞI DE LUMINĂ, dintre popoarele/Neamurile Pământului!
Sfântul Dosoftei, aşa cum am zis şi mai sus, şi-a pus una şi bună în cap: să alcătuiască un manual poeticesc/orfic şi duhovnicesc, atractiv şi luminat de iubire de semeni (una, pentru că simplifică teologia, până la priceperea ei de către oamenii simpli, din norod – a doua, că aranjează, întru Înaltă Transfigurare Poetică,  vorbele valahilor! - care sunt vorbe din inima norodului valah smulse, iar nu cum se plânge, absurd, Sextil Puşcariu, că limba Psaltirii e plină ”mai ales cu multe neologisme”! – să vină, din mormânt, şi să ni le arate, şi nouă, pentru că vorbele lui Miron Costin cel ÎNŢELEPT rămân valabile, în veci de veci: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”[2] [83] ), pentru ca şi valahii să ştie a se ruga, cu Duh Frumos, către Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi: Iisus HRISTOS!!! Cum ziceam mai sus, Sfântul Dosoftei nu are alt scop, decât acela de a da Neamului Valah, CREŞTIN-ORTODOX  - o PSALTIRE VALAHĂ! – …nu ebraică, nu romano-catolică, nu <<kochanowskiană>>, nu <<clementmarotică>>!!!
PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR!  - şi…<<punctum>>!”
Ce vreţi mai „românesc” de atât? Care neam a mai fost, ca al nostru, creştin înainte de creştinare, îndurător, cu asupra de măsura, cu vrăjmaşii, pe care, în cel mai pur spirit creştinesc cu putinţă, să-i ospăteze din vase de aur, cu bucate de preţ?
Încrâncenarea cu care autorul încearcă să redea lumii adevărul literar şi artistic al operei mitropolitului Dosoftei  nu vine din încăpăţânare prostească, din pur spirit de frondă şi contradicţie oarbă, ci din profunda cunoaştere şi, mai ales, din iubire de neam şi limbă, din adânca trăire spiritual-românească şi, de ce ne-am ruşina a o spune: din Ortodoxie desăvârşită.
Adrian Botez spune toate astea, în cartea sa, pe lângă altele, mai multe, pe care eu n-oi fi putut sau nu voi fi ştiut să le văd. Scoţându-l pe Dosoftei din conul de umbră al proto-literaturii, autorul face un mare serviciu acestui neam, pe nedrept hulit: arată lumii că „au născut”, vorba altui începător în ale limbii neamului, „şi la Moldova, oameni”, adică intelectuali desăvârşiţi şi scriitori de talent, în limba românească adevărată, „tocmită”, cum ar veni, încă de pe atunci, iară nu „rudimentară” cum, spre ruşinea lor, o consideră alţi exegeţi. Am avut prilejul să constat, citind volumul domnului Adrian Botez, că se poate scrie alert, cu vervă şi aproape polemic, despre un subiect pe care alţii, numai cu mare îngăduinţă, l-ar putea considera incitant. Dar autorul ştie să presare cartea cu amănunte care fac lectura palpitantă şi captivantă, scoţând la iveală un Dosoftei mai mult chiar decât Poet (deşi Poetul Dosoftei este, cu adevărat, genial şi vestitor de „sumă de genii protectoare ale Neamului Valah – Eminescu!”: „Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE!”) - şi, mai presus de toate, Valah adevărat şi Creştin autentic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
Octavian Constantinescu (Buzău)

[1] - Adrian Botez, “DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU - prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit DOSOFTEI”, Ed. Rafet, Rm. Sârat, 2014.

O CARTE-STATUIE
Există cărţi-monumente. Dar iată şi o carte-statuie. E vorba de volumul „Românii din jurul României” de Vasile Şoimaru. Are 376 de pagini şi e o lucrare crescută pe verticală, precum Coloana Infinită a lui Constantin Brâncuşi. Despre tipăriturile deosebite, de regulă, se spune: o carte ca aceasta apare una la un an, sau una la zece ani, sau una la o sută de ani. Despre astă operă unică se poate afirma că asemenea cărţi apar o dată la două mii de ani. De ce? Albumul lui Vasile Şoimaru prezintă, pentru prima dată în istorie, mărturii scrise şi imagini fotografice despre marele popor al dacilor, despre care Herodot spunea că se întinde din munţii Moraviei şi până la apele Niprului. Această carte de circa 5 kilograme e o carte grea. În primul rând – de sensuri şi frumuseţi. Am mai putea-o denumi: un milion de kilometri într-o mie de imagini. Atâţia kilometri a făcut Vasile Şoimaru pentru a aduna cele o mie de imagini din carte. Alte câteva sute de mii de fotografii i-au rămas în afara acestei Enciclopedii a Daciei refăcute simbolic. Dacă Decebal ar putea-o răsfoi, şi-ar regăsi lesne ţara toată între filele ei. Precum arheologul care reconstituie după un os dinozaurul preistoric, Vasile Şoimaru reconstituie cu un peisaj, cu ruinele unei catedrale sau licăririle din privirile unor consângeni – o epocă, o ţară, un neam. Imaginile volumului respectiv sunt ca un comentariu la cartea de istorie. Această Cazanie a neamului românesc trebuie să fie predată în şcoală ca o anexă la manualul de istorie. Îl întreb pe Vasile: – Cum ai găsit subiectul? – Nu eu l-am găsit. El m-a găsit. Trebuia cineva să facă acest lucru. Îi sunt recunoscător Celui-de-Sus că m-a binecuvântat să-l realizez anume eu.
Vasile Şoimaru are un suflet care i se zbate ca apa-n vad. Când îl sun pe posesorul lui fără de astâmpăr, îmi răspunde ba de la Bitolia, ba de la Uzdin, ba de la Martanoșa, ba de la Cornova Italiei, locuri nu unde românii au fost risipiţi de intemperiile istoriei, ci – pe unde au mai rămas: rămăşiţe din vechiul Imperiu al Dacilor, care, la două mii de ani de la suprimarea lui de către romani şi barbari, mai dau semne a nu fi dispărut de tot. Răspândiţi în cele patru zări, ei se mai încăpăţânează să vorbească limba lor, să-şi păstreze tradiţiile, să ţină la vetrele moşilor şi strămoşilor de care nu s-au despărţit, ele fiind situate în chiar leagănul civilizaţiei multimilenare al acestora. Vasile Şoimaru a mers pe urmele lupilor daci. Formula: valah-voloh-volh-volk desemnează o posibilă ascendenţă a valahilor (românilor) identificaţi cu lupii, puşi pe drapelele Daciei. Sate ascunse în munţi sau pe şesuri ca nişte lupării. Femei cu ochi de lupoaice. Bărbaţi cu mers de lup pus la pândă. Copii cu hârjoneli de lupuşori, scoborâţi de pe steag dacic. Pe toate le surprinde Vasile Şoimaru. El reconstituie basme şi vise. Doruri şi nădejdi. Un reporter de la un post de radio bucureştean, aflând că basarabeanul Vasile Şoimaru vizitase câteva zeci de ţări, i-a pus acestuia ceva mai demult următoarea întrebare: – Ce ţară aţi mai dori să vedeţi, domnule Şoimaru, după ce aţi văzut, s-ar părea, toate ţările de pe glob? Cel întrebat a răspuns în felul următor: – Unica ţară pe care aş dori mult s-o văd se numeşte… Şi aici Vasile a făcut o pauză, ca mai apoi să adauge: – …România Mare. Pe ea încearcă s-o refacă cu aparatul său de fotografiat ilustrul călător şi om de cultură. A găsit localităţi, altădată româneşti, în care azi doar morţii din cimitire mai au nume româneşti. Celor mai mulţi dintre urmaşii lor li s-au furat numele, graiul, memoria. Se ştie: un popor care nu are memorie încetează să mai existe. Norocul nostru a fost limba română: cuvintele ei nu ne-au uitat. Acolo unde mai e vorbită limba noastră, memoria este vie. V. Şoimaru s-a deplasat unde a auzit că ni se mai vorbeşte graiul. Şi s-a găsit pe sine. În Ucraina de dincolo de Transnistria, între râurile Tiligul şi până dincolo de Bug, până în 1956 funcţionau circa 500 de şcoli româneşti. În acel an, acestea au fost închise delaolaltă. De ce? Argumentul a fost hilar: acestea îi românizau pe ucraineni şi ruşi. Dar – Basarabia a făcut parte din Rusia ţaristă 106 ani, iar din URSS – alţi vreo 50 de ani, şi nu le-a românizat. Dimpotrivă, ea s-a lăsat rusificată. Acolo unde nu s-a reuşit timp de sute de ani să fim asimilaţi, rusificaţi, deznaţionalizaţi a poposit Vasile Şoimaru. Toate satele de acolo îl cunosc pe Vasile. El le-a amintit limba noastră, le-a dus costume populare, cărţi, CD-uri cu melodii de-ale noastre şi de-ale lor. Nicolae Bobeică, sosit la lansarea albumului de la Martanoşa, sat de dincolo de Bug, care în 1956 mai avea 20 000 de români, îmi povesteşte: – Când l-am auzit pe Vasile Şoimaru vorbindu-ne în limba noastră la întâlnirea cu consătenii mei, tot satul a început să plângă. De bucuria de a auzi tot ce spune şi de durerea de a nu înţelege tot ce spune. În toate satele româneşti din teritoriul vast de la ţărmurile Mării Negre pe care Ecaterina a II-a îl botezase „Moldova Nouă”, pentru că în 1740 majoritatea locuitorilor de acolo vorbeau în „valahă”, azi şcolile sunt ruseşti. Şi moldovenii rusificaţi de acolo se vor cu Rusia. În localităţile unde mai există şcoli cu predare în limbile tătară, armeană, acestea se doresc în Ucraina. Iată ce n-a înţeles până azi puterea de la Kiev, că cei rusificaţi – ca şi minorităţile din Republica Moldova – se vor dori veşnic cu cei care i-au rusificat. Poate nu-i târziu ca politicienii din ţara vecină să revină la deciziile aberante ale celora de la 1956. Îl ştiu pe Vasile Şoimaru de mult (am fost colegi de parlament în câteva rânduri), dar nu l-am cunoscut deloc. Abia când a scos prima ediţie a cărţii „Românii din afara României” l-am cunoscut cu adevărat ca pe una dintre marile personalităţi ale Basarabiei, care nu se bate cu pumnul în piept că face, dar face şi face bine ceea ce face. Mă miră entuziasmul lui permanent şi faptul că pune mai presus de toate iubirile – dragostea de Neam. Vasile Şoimaru ar fi cel mai bun director al Departamentului Românilor de Pretutindeni, care sponsorizează la nimereală programe care n-au nici în clin, nici în mânecă cu promovarea identităţii româneşti, şi care, acum câţiva ani, era în căutare de români pe insulele Maldive, prin Singapore şi Noua Guinee, în loc să treacă Prutul, Tisa sau Siretul şi să-l ia drept călăuză pe Vasile Şoimaru, cel mai bun cunoscător al vetrelor româneşti din afara actualelor frontiere ale României. Când s-ar putea să dispărem, Doamne fereşte!, în gulagurile Uniunii Euroasiatice, care ia naştere în aceste zile, pe fundal de rafale de mitraliere în Ucraina de răsărit sau în globalizări negândite până la capăt, cartea lui Vasile Şoimaru va fi o mărturie şi o dovadă că am fost… Această carte e mai mult decât o carte. E un pomelnic al unui neam decimat. O mărturie. Şi un vis. E ca o catedrală ridicată pe ruinele unei catedrale care a fost. E ca o albie de râu cu apele mutate în alte albii, care aşteaptă nişte ploi să le umple. Când răsfoieşti volumul lui Şoimaru, simţi aer proaspăt ca stârnit de aripi de şoimi. Această carte e din viaţă şi moarte, e din nopţi şi din zile, Vasile, Vasile…
Nicolae Dabija (Chişinău) 

NU “HAICUISM”, CI O ANTOLOGIE PENTRU UN MAI DREPT CIRCUIT DE POEZIE
Fără a-şi fi propus a lansa în spaţiul cosmic al Lyrei un nou curent, „haihuismul“, volumul întâi al antologiei Poeme hai hui (2012)*, încorolând poeme semnate de „două duzini şi-ncă-patru“ de măiaştri condeieri – (în ordinea alfabetică, nu în cea trimiţător-e-mail-ată a materialelor solicitate de cele două edituri, Singur, din Târgovişte, şi Grinta, din Cluj-Napoca: a. „crezul poetic“ – derivat dintr-un răspuns la întrebarea „De ce scrieţi poezie...?“, b. notiţă / notă biobibliografică şi c. 10 – 15 poezii): Mihaela Roxana Boboc, Daniel Dăian, Ştefan Doru Dăncuş, Maria Dobrescu, Florin Dochia, Marian Dragomir, Eugen Evu, Ioan Vintilă Fintiş, Ana Maria Gîbu, Sorin Grecu, George Ioniţă, Vasile Luţai, Angela Nache Mamier, Dan Mureşan, Vali Niţu, Camelia Radu, Ion Scorobete, Adrian Suciu, Dan Şalapa, Ioan Dorel Todea, Marian Nicolae Tomi, Andrei Velea, Marilena Velicu şi Costel Zăgan –, ilustrează de fapt „starea lirică“ valahă (nu starea „de liră“, ori „haihue“) din România şi, s-ar putea spune, chiar din „diaspora românească“ trăitoare în Franţa (reprezentată de poeta, născută, nu făcută, Angela Nache Mamier). 
Din Cuvânt lămuritor de însoţire, de Gabriel Cojocaru, directorul Editurii Grinta, din Cluj-Napoca, aflăm că: «Apariţia acestui nou volum de poezie [...] este [...] un prilej de sărbătoare. Ceea ce am pornit împreună cu confratele Ştefan Doru Dăncuş, în 2010, tinde să primească firescul continuităţii, pentru că anul acesta [2013] antologia Poeme Hai Hui apare în două volume, cuprinzând creaţiile a peste 40 de scriitori români. [...] Spuneam cândva că una dintre marile probleme [...] este lipsa de comunicare. [...] Simplul fapt că autorii aceştia ajung să se cunoască între ei prin creaţiile lor înseamnă ceva..., pentru că, vorba lui Petre Ţuţea: Am o consolare – că în grandoarea istorică a poporului român, eu sunt o rotiţă invizibilă, dar sunt...» (p. 5).
Mai întâi, îngăduie-ni-se a spicui din acest volum o „septadă“ (nu de „războinici sub jurământ“..., ci) auriferă, de „crezuri“ polivalente din unghi lirico-semantic-sincretic, aducând mărturie că Poezia n-a dispărut (după dorinţa celor ce „au programat şi introdus excrementismul“ imediat după Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989, cu scopul de aneantizare a bogatei noastre poezii / literaturi, ştiut fiind faptul că orizontul cunoaşterii metaforice magnetizează şi duce pe noi coordonate orizontul cunoaşterii ştiinţifice, lărgind întotdeauna benefic sfera cunoaşterii unei naţiuni, cum cea pelasgă > valahă, una dintre cele mai vechi ale planetei).
Mihaela Roxana Boboc, ziditoare „între murus dacicus de poezie“, convinge, în primul rând (alfabetic) prin crezul său: «Scriu poezie atât timp cât simt că am ceva de spus într-o formă sensibilă. Poezia înseamnă pentru mine mesaj. Şi sensibilitate. De multe ori terapie. [...] Poetul simte, arde, transmite. Nu poţi fi „poet de ocazie“. Arderea trebuie să fie permanentă / completă. E cea mai grea luptă, a poetului cu sine însuşi.» (s. n., p. 7).
Un mare poet contemporan de lângă Cogaion-Hunedoara (adică din aria-nucleu a pelasgo[>valaho]-dacilor cu ştiinţa de a se face nemuritori), Eugen Evu (ca şi alţi mari purtători de sacră liră ai României din epoca resurecţiei şi a paradoxismului, 1960 / 1964 – 1989 / 2000, ce acut simţeau că-s trup-cretă scriindu-se până la pulverizare-n privelişe / zarişte pe tabla-cer), consideră că, într-adevăr, a (te) caligrafia ca fiinţă înseamnă trăire întru Poezie; şi – după opera-i făurită până în prezent – e îndreptăţit să spună că-i atlet al sfintei metafore: «până când ea [Sfânta, Eternizatoarea Poezie] mă va scrie pe mine» (p. 73).
Ioan Vintilă Fintiş este convins că va scrie poezie «până când îngerii îmi vor deschide poarta către Dumnezeu» (p. 85).
Vasile Luţai este convins că prin „arma“ Poeziei poate intra în Ţara Nemuritorilor; el crede că nemurirea rezidă în Poezie, mai exact spus, în epopţia întru Poezie, cum odinioară iniţiaţii / desăvârşiţii în Zalmoxianismul pelasgo(>valaho)-dacilor, devenit peste secole „Creştinism Cosmic“: «Cred că nu voi muri niciodată ! De aceea voi scrie până atunci. Cred că atunci voi începe veşnicia, o să fiu un scriitor desăvârşit. Numai eternitatea îşi poate aduce nemurirea. Or, în nemurire, găseşti desăvârşirea. Atunci eşti omul deplin...» (p.133).
Angela Nache Mamier îşi dedică viaţa Poeziei pentru că înnobilează lumea, pentru că-i garantează statutul de pasăre Phoenix; ea declară sincer: [Scriu...] «Din orgoliul de a fi citită, din slăbiciune, din durere, din singurătate, din iubirea de viaţă, din pasiune, din dorinţa de a schimba lumea, pentru vibraţia cuvintelor, emoţiilor, din dorinţa de a renaşte din propria-mi cenuşă...» (p. 141).
Cantemirian („divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea...“) şi, în acelaşi timp, sartrean (pro-jetându-şi poezia ca pe o [se]comunicare a însinelui, pentru-sinelui şi însinelui), Ion Scorobete scrie drept urmare a unui vis „benefic-de-straniu“, în care îşi vede spiritul / sufletul (ca un celebru cosmonaut valah, Dumitru Prunariu, în rachetă / capsulă, pe orbita pământului), în zenitul priveliştii – deci eliberat / desprins –, ca într-o „audienţă“ / „pledoarie“ în „peştera-trup“ („soma-sema“): «...se făcea că-mi surprindeam spiritul cum părăseşte trupul pentru a se reîncarna, o dedublare fizică, secvenţa finală fiind aceea în care mi-am văzut copia spre a intra cu acesta în dialog» (p. 185).
Drobetan-severineanul Dan Şalapa, vine cu toată filosofia în „coaja“ / „circumvoluţiunea“ Poeziei, de la antic-heladicul Parmenide până la pelasgul > valahul Noica, spre a declara cu cea mai mare îndreptăţire: «...Poezia e Una, ca şi Fiinţa, parmenidian vorbind...» (p. 201 sq.).
Lăsând la o parte atât biobibliografiile foarte „groase“ (de la Evu, Scorobete, Şalapa ş. a.), tot ceea ce se-nrăzăreşte în ele, cât şi pe cele „subţirele“ (fireşte, de la cei tineri: Boboc, Dăian, Gîbu, Mureşan ş. a.), dar cu încuibare de filomele, trecem la „informateria“ lirică a prezentului volum de texte declarate „hai-hui“, nu de haiku, fără a face analize de motive, macroteme, lireme etc., ci pentru a observa / urmări traseele pe care se elansează Eroul Poematic în privelişte, evident, la acei poeţi de „turnir“ şi de fiitorime, cu incontestabili / indiscutabili Pegaşi (crescuţi şi cumpăraţi la hergheliile de rasă preferat-făt-frumoasă, nu din cei furaţi „noaptea pe fulgerătură“). Aşadar, originalul Erou Poematic al antologiei „de poeme hai-hui“ îşi invită muza (între ale cărei buze «se naşte un colţ de copilărie» (p. 13), până «în valea cu păpădii» (într-o mică măsură speriată de declaraţia-i că ar vrea s-o îngroape «între zidurile poeziei»), spre a sufla (ambii) «lumină peste mestecenii suri», deoarece «în pasul poetului / nu există anotimp» (Mihaela Roxana Boboc, p. 9 sq.), întrebându-se câteodată, ca un veritabil extraterestru („canibalic“, nidecum), «ce gust are femeia», chiar dacă mai înainte cu o strofă îi spunea iubitei: «tu ai fost mereu femeia cu picioarele zidite în mare / un singur ochi drept / unde crescuseră două guri mici / ca să respire soarele cu pielea aruncată în sus / şi coapsele pline de zâmbet, muşcând din umeri / anotimpurile», chiar dacă mai la vale cu trei poeme exclamă: «cât de absurd îţi este, mamă, să fii omul / din care coboară alţi oameni...» (Daiel Dăian, p. 21 / 25); uneori este „profetizator“, în gura mare (dar nu chiar maiakovskian), ca într-o „scundă tavernă proletară“: «o să ajungem cu toţii pictaţi pe biserici, mâzgăliţi rapid / prin w.c.-uri publice, / o să fim uşor de recunoscut, uite-i, / o să strige căutătorii de muzee / (eu să simt înflorindu-mi în ochi volţii...) [...] / şi pe urmă calendarul, bălegarul limbilor pământului / foşgăitul hematiilor...» (Ştefan Doru Dăncuş, p. 31); poeta Maria Dobrescu îl roagă (pe Eroul Liric, bineînţeles) să-i găsească / „salveze“ un loc (în labirintul rotativ), orfeico-euridikean îndemnându-l să nu meargă «niciodată înapoi / prin labirint», ci să urmeze ariadnic, «spiralele scoicilor», călăuzitoare «pe drumul ticsit / de oasele / mireselor nealese», ori „de sare“ (p. 41); pe traseele sale cu uimitoare evenimente „dochiene“, i se amplică graţios cunoaşterea cu o muză-prinţesă ce «se naşte din spumă», mai frumoasă decât Venera botticelliană, având totodată şi nichitastănescian «pas de domnişoară / [ce] prinde clipa şi-o ucide / [ce] prinde spaţiul şi-l divide...», ori, fără a fi surprins cumva, mai constată că respectiva prinţesă «din ploaie venea», paşii ei fiind picături (nu picturi) «pe acoperişuri vechi», în vreme ce, «singur în cafenea / îngerul pe ziduri desena perechi de aripi virgine / ne-nvăţate la zbor»; e vorba de îngerul ce se metamorfoza şi în cocor «şi cădea fulgerat / într-un câmp violet» (Florin Dochia, p. 49 sq. / 55), mai iute decât bacovianul plumb din amurg. Eroul Liric – ce ştie că «viaţa şi moartea / rămân cele mai căutate mărci de credinţă / pe piaţa second-hand» –, circulând neregulamentar, chiar „cu viteza luminii“ (cât poate), este urmărit de poliţie spre a fi sancţionat prompt: «ieri m-a urmărit poliţia cu girofarul / dacă nu era gândul că am să crăp / n-aş fi oprit nici atunci / eram entuziasmat de întâlnirea / cu umbra strofei» (Marian Dragomir, p. 63 / 66), de unde se poate trage învăţătura că nu este bine să urci la volan, după ce ai consumat prozodie; chiar dacă se spune că fiecare erou piere pe limba sofismelor lui, Eroul Poematic-Haihuist consideră, sănătos, că «fără bine, / nu ar exista / răul», că «avem nevoie / mai mult [de] a iubi, / decât [de-] a fi iubiţi», dar toate astea, traversând lumile cu o frumoasă antipoetică (ce ne spune răspicat: «A trăi sentimentele / unei mulţimi / este a le prelua / cu ardere-n străvezimi / prin prea-arderea ta // Şi tot cerul răsună / lespede grea / pentru soare / fiind lună»), până ajungi în antinirvana: «Între cârtiţe şi astronomi / Unica dimensiune / Separă şi vede / Ceea ce numim / Raţiune», dacă nu cumva «Umbra rece / a soarelui trecut / te înjunghie / din spate / cu ţipăt de cuvânt nenăscut» (Eugen Evu, p. 76 sq.); acelaşi Haihuist-Erou, după ce frecventează cursul facultativ de cibernetică întru lucidă autoevaluare de „hard gri“, se distinge şi prin aburit-sticloase meditaţii (lirice, desigur): «între ce intră şi ce iese din inima mea / se conturează movila de gânduri / arse / precum la focul de grotă / al umbrei / fantomele lui Platon / schiţează fumul înţepător / al ideii de risipă / un dulce monstru acest travaliu / cu autoreglare / decojeşte seminţe de cânepă la ora / zero şi ceva timp / pentru ca treptat să nu-mi rămână  / nicio secundă / pe circumferinţa atât de îngustă / a hardului gri» (Ion Scorobete, p. 189); etc.
Desigur, şi astăzi, antologiile (nu „moda antologiilor“) se relevă a fi imperioase în spaţiul unei / unor literaturi numai dacă se constituie într-o „radiografie“ de mare fidelitate a fenomenului / stării poeziei (prozei, dramaturgiei, criticii), ori, mai exact spus, dacă (se) alcătuieşte într-o „secţiune de aur“ a filonului de cărţi de valoare estetic-literară indiscutabilă / incontestabilă.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
 
* Poeme hai hui – antologie de poezie, cu un „Cuvânt lămuritor de însoţire“, de Gabriel Cojocaru, Târgovişte / Cluj-Napoca, Ed. Singur / Grinta, 2012 (pagini A-5: 272; ISBN 978-973-126-412-7 / 978-606-8419-43-5).
  
 
SPIRITUALITATE

CALEA MÂNTUIRII

De-a lungul vieţii, ne întâlnim cu tot felul de situaţii plăcute sau teribile, şi din fiecare reţinem câte ceva. Se tot spune că omul învaţă din greşelile lui sau din ale altora. Desigur, doar dacă vrea, fiindcă nu i se înlătură nicicând liberul arbitru. Oamenii care au conştiinţa veşnic în alertă ştiu că nu trebuie să ignore nimic din ceea ce li se întâmplă, ori din ceea ce îi înconjoară, deoarece diferite circumstanţe pot conţine anumite mesaje care le sunt adresate, cu scopul de a-i avertiza, sau de a reţine ceva anume, pentru că le va fi util mai târziu. Dar simplul fapt de a trăi, necesită multă energie, şi câteodată suntem copleşiţi de mulţimea poverilor, pe care suntem nevoiţi să le ducem foarte mult timp. Toată această încărcătură reziduală conduce la uzarea psihicului, şi atunci, fiinţa umană are mare nevoie de o resetare, de fapt, de o purificare spirituală. În funcţie de educaţie, omul va merge atunci la psiholog sau la preot, ori la ambii, pentru a redobândi starea aceea de calm, pe care a pierdut-o pe drum.

Cu psihologul va discuta deschis, prezentându-i problemele care îl deranjează şi căutând soluţionarea lor imediată. După câteva şedinţe, poate că se va linişti, va înţelege unde a greşit şi ce trebuie să facă pentru a nu mai cădea într-o asemenea stare deplorabilă. Altul, va alege calea spirituală şi va merge cu sufletul deschis înainea lui Dumnezeu, avându-l pe duhovnic drept martor la cele ce va spune. Mărturisirea păcatelor sau Spovedania este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe, prin care, orice om, care îndeplineşte anumite condiţii specifice acestei taine, primeşte ietarea păcatelor şi ajutor pentru a merge mai departe, în viaţă, cu fruntea sus, nădăjduind la mântuire. Cel care se prezintă în faţa lui Dumnezeu trebuie să regrete din toată inima faptele rele pe care le-a făcut şi să dorească să nu le repete. Înainte de a veni la scaunul spovedaniei, se va ruga în liniştea camerei sale, pentru ca Dumnezeu să-i fie alături şi să-i dăruiască tot curajul de care are nevoie pentru a-i spune tot ce are pe suflet. Unele fapte sunt atât de abominabile, încât însuşi cel care le-a săvârşit se cutremură şi se teme cu adevărat de consecinţe. El trebuie să găsească puterea de a le mărturisi, chiar dacă pare imposibil, căci altfel va trăi cu povara lor întreaga viaţă şi chiar şi dincolo de ea.

Pentru început, este bine să-şi aleagă un preot duhovnic dintr-o biserică de mir, dar, mai târziu, ar fi bine să meargă şi la mănăstire, pentru a face acest lucru. Măcar o dată în viaţă. Spovedania făcută la mănăstire, în prezenţa lui Dumnezeu şi a părintelui călugăr, se aseamănă cu renaşterea. În momentul în care spovedania s-a încheiat, omul care se ridică de acolo devine altul, din punct de vedere spiritual. Căinţa pe care o simte în suflet, îi cuprinde întreaga fiinţă şi nu se mai poate opri din plâns. Regretă tot răul pe care l-a făcut din copilărie şi până-n prezent şi se miră de bunătatea infinită a lui Dumnezeu. Se miră că este încă viu, căci ar fi meritat să fi murit demult, datorită vieţuirii vinovate. Se ridică greu, dar simte că poate zbura, fiindcă e atât de uşor acum! Parcă a primit în dar aripi şi se pregăteşte să atingă cel mai înalt pisc spiritual din această lume. Nimic nu-i mai stă în cale, pricepe tot ce se întâmplă, chiar poate auzi gândurile şi e fericit. Acum a ajuns la apogeu, căci a simţit infinitatea divină acolo, în casa lui Dumnezeu. Într-o secundă, a zărit chipurile senine ale sfinţilor, care îl priveau mulţumiţi şi aveau braţele întinse, ca şi când l-ar fi invitat la un mare eveniment. Acum a cunoscut măreţia Maicii Domnului, pe care a privit-o de atâtea ori în icoane, dar pe care a ignorat-o şi mai mult. Şi totuşi, lacrimile nu mai contenesc. Picăturile căinţei se rostogolesc într-un iureş năvalnic, lăsând în urma lor un şuvoi fin şi cristalin, pentru îngerii care se află în urmă. Ei vor aduna în carafe nepreţuita apă, pe care o vor aşeza cu graţie la rădăcinile vieţii spirituale şi vor nota în cărţile lor toate gândurile de pocăinţă ale celui care acum a redevenit liber. Liber să meargă pe drumul vieţii, cel presărat cu flori multicolore, în care se adună tot nectarul nemuririi.

Deci, spovenania reprezintă poarta către veşnicie, căci, trecând cu vrednicie prin ea, sufletul îl poate vedea pe Dumnezeu, şi astfel, îi va fi apoi tot mai greu să se depărteze de El. Însă, această taină este urmată de o alta, Împărtăşania, Sf. Euharistie, hrana cerească, pe care o primeşte cel credincios, care şi-a spălat mulţimea păcatelor şi doreşte cu adevărat să-L primescă pe Hristos în sufletul său. Pâinea şi vinul de la Împărtăşanie, nu sunt altceva decât Trupul şi Sângele Lui Hristos, cel Unul născut, şi răstignit pe cruce. Materia pe care o vedem este uşor de îngurgitat, însă hrana divină este mai presus de orice. A-L primi de Fiul Lui Dumnezeu în sufletul nostru, este cea mai mare onoare şi bucurie, de care se poate împărtăşi un om în această viaţă. Dar, nu fără pregătirea dinainte, şi temeinică, nu superficială, aşa cum am fi tentaţi să credem. Cei care îndrăznesc să se apropie cu nevrednicie de Hristos, vor arde, căci niciunui om necurat nu i se permite aşa ceva. De pildă, dacă cineva nu şi-a mărturisit toate păcatele, şi totuşi, îndrăzneşte a primi Împărtăşania, atunci acela va fi aspru pedepsit de către pronia divină. Sfinţii Părinţi ne dau mii de pilde în acest sens, doar să înţelegem că Spovedania şi Euharistia nu sunt o joacă, ci se fac doar cu responsabilitate şi cu mare atenţie. Roadele celor două taine sunt nemărginite, ajutându-l pe cel care a redevenit credincios să-şi păstreze inocenţa sufletului şi să facă alegeri potrivite atunci când este cazul. Omul care menţine o legătură strânsă cu biserica este liniştit, împăcat cu sine şi cu semenii lui, încărcat cu energie pozitivă, şi nu va mai fi în stare să încalce cu uşurinţă poruncile dumnezeieşti. Dacă totuşi o va face, din diferite motive, cu sau fără voia lui, se va căi cu adevărat şi îşi va întoarce faţa către Dumnezeu, ştiind că numai astfel va fi liber şi împlinit. Aşa va fi aproape de îngerul păzitor şi de sfinţii, care s-au nevoit întreaga viaţă pentru a dobândi la finalul acesteia mântuirea. Asemenea exemple ne sunt de mare folos, iar literatura patristică devine indispensabilă în acest sens. Sfinţii au fost tot oameni, fără puteri supranaturale, dar cu o voinţă de fier şi cu o conştiinţă mereu trează. Atenţi la mişcările cele lăuntrice, au ştiut când să pună capăt unor intenţii rele, pentru a nu deveni patimi, căci lupta cu păcatul este acerbă, mai ales când acesta începe să prindă rădăcini în suflet. Suntem datori faţă de noi înşine, faţă de semeni şi de Dumnezeu. Trebuie să fim receptivi în permanenţă la schimbările din sufletul nostru şi să ne zidim propria mântuire cu răbdare şi devoţiune. Viaţa este un dar suprem, iar credinţa ne va ajuta să o menţinem curată. Spovedania este o cale sigură către mântuire, iar fără ea sufletul devine impur, trist şi vinovat.

Gina Moldoveanu (Brăila)

 

ÎNVĂŢĂMÂNT

PENTRU UN ÎNVĂŢĂMÂNT RELIGIOS CREŞTIN COMUNITAR.
DESPRE HANDICAPAŢII LA ÎNVĂŢĂTURĂ AI STATULUI

Noi n-am fost niciodată panicarzi (semnalând degenerescenţa spirituală românească şi terestră) şi, de fiecare dată aproape, am încercat să întrevedem, dacă nu chiar să oferim de-a dreptul, soluţii, pe care lucrarea dimpreună a Lui Dumnezeu şi a omului (teandria) nu trebuie să le lase la stadiul de utopii.
Toţi  ne plângem (şi pe bună dreptate!) că învăţământul românesc (ca şi cel mondial, de altfel), de când a fost separat de Biserică (prin comandă de la Loja Marelui Orient Francez, comandă executată prompt de domnitorul “provizoriu” Alexandru Ioan Cuza, cu tot atâta slugărnicie, cu câtă execută comenzile iudeo-masonice extern-internaţionaliste şi liberalii de azi…)  merge din prost în mai prost, că măsurile care se iau de către guvern atacă fibra tânără a naţiunii şi a neamului şi, atacând tineretul, atacă însuşi destinul naţional şi de neam - dar nimeni, din aşa-zisa “societate civilă”, nu mişcă un deget, nu oferă vreo soluţie pentru situaţia constatată - şi totul merge spre o situaţie intuibilă, dar faţă de care societatea adoptă, tot mai clar, poziţia fatalistă.
Toţi ne plângem acum, în loc să ne fi plâns odată cu reforma lui Cuza, din sec. al XIX-lea, prin care se laiciza învăţământul, în loc să ne întrebăm ce înseamnă învăţământul de stat - şi ce fel de stat este cel care cere laicizarea? Statul roman (ca toate statele moderne) este iudeo-masonizat - adică, este organizat şi structurat, infiltrate (până la “măduvă”) de antispiritualism, conform preceptelor iudeo-masonice. Proiectul iudeo-masonic mondial, care hotărăşte destinul tineretului şi învăţământului, cum ar vrea să hotărască destinul unei plante, falsificând istoria veche (rădăcina) şi siluind istoria nouă (fructele) - acest plan, care cuprinde, în primul rând, directive pentru conformarea unui tineret ateu şi amoral (supus “ETICII SITUAŢIONISTE”=”UN SISTEM ETIC CĂRUIA REGULILE MORALE NU-I MAI SUNT ABSOLUT OBLIGATORII, ŞI SE POT MODIFICA ÎN LUMINA UNOR SITUAŢII SPECIFICE” - sau, cum afirmă DOUGLAS GROTHIUS, în DEMASCÂND NOUA ERĂ, în rev. TIME, 7 dec. 1987, p. 72: ”Nu există absolut moral mai înalt decât propria ta zeificare. Esenţialul mişcării NEW AGE este o reţetă a anarhiei etice”) -  acest plan se numeşte, cum ştie toată lumea, NOUA ORDINE MONDIALĂ. GLOBALIZAREA.
Învăţământul, pretutindeni în lume (deci, şi în România), a devenit ÎNVĂŢĂMÂNT DE STAT. Iar învăţământul de stat (care, din sec. XVIII-XIX, a fost despărţit TOTAL de biserică/laicizat/secularizat - biserica creştină fiind cel mai mare duşman al iudeo-masonilor) este învăţământ iudeo-mason şi în folosul direct al iudeo-masonilor. Adică: ateu (sub masca tolerării unei ore de religie, strecurate, parcă prin “contrabandă”, în orar…), umanist, materialist, pozitivist-raţionalist, anti-familie, anti-naţiune, anti-istorie, anti-spiritualist. “ANTI” - tot ce este fundament umano-dumnezeiesc. UMANISMUL acestui învăţământ înseamnă negarea lui Dumnezeu şi nebunia de a-l înscăuna pe om ca Dumnezeu. Iar negarea lui Dumnezeu aduce, în capul fraged al copiilor noştri, de 200 de ani încoace, CONCEPŢIA EVOLUŢIONISTĂ (împotriva celei CREAŢIONISTE): copilul a învăţat că se trage din maimuţă, şi nu că e plămadă dumnezeiască. Este îndoctrinat (sub masca liberalismului de gândire) cu concepţia că universul e strict material, alcătuit din fărâme-atomi, fărâme-molecule etc. - este adus la stadiul înjosirii instinctuale, prin orele de educaţie sexuală  (incomparabil mai multe şi dese, şi interacţionate cu celelalte ore de curs, decât biata oră de religie, intrusă, silită la formalism), ore de educaţie sexuală care-l îndeamnă pe tânăr la desfrânare, toleranţă sexuală (indirect, i se face astfel propagandă apologetică, DE PARADĂ TRIUMFALĂ A SATANEI,  pro-“gay”, pro-lesbianism - pentru adoptarea sfruntării faţă de normalitatea sexuală, stabilită de Dumnezeu, şi alunecarea curioasă spre aberaţiile sancţionate de divinitate, prin distrugerea SODOMEI şi GOMOREI), în loc să-i pună frâul blând al bunei-cuviinţe şi să-l înveţe adevărul despre sexualitate, conform cu SFINTELE SCRIPTURI - şi să fie determinat tânărul să-şi respecte trupul şi spiritul, iar nu să le istovească libertin şi să le agreseze satanic-criminal (prin avorturile tinerelor de 12 ani...). Şi să-l înveţe pe tânăr nu despre prezervative, ci despre plămădirea umană întru Dumnezeu şi despre SFÂNTA FAMILIE, fără de care plămădirea din pântecul mamei este spre RĂU  -  RĂU de la care se trag toate bolile şi suferinţele omenirii (căci toate, în lume, au rădăcină spirituală), de atâtea sute de ani încoace, prin BOLILE VENERICE, DEGENERATIVE - şi prin pătrunderea, în altarul sfânt al pântecelui femeii - a MÂNIILOR şi DEZBINĂRILOR de trup luciferice (prin alungarea Duhului Sfânt al CURĂŢIEI): CANCERE, SIFILIS, SIDA etc. etc.
Iată ce prevăd PROTOCOALELE DE LA TORONTO, iunie 1967 (completări ale celebrelor PROTOCOALE ALE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI, “Biblia” Satanei iudeo-masonice - n.n.: înnoirea strategiei masonice se face din 20 în 20 de ani), aduse la cunoştinţa noastră, prin autosacrificiul suprem al ziaristului catolic canadian, SERGE MONASTE: ”Titlul documentului organizaţiei 6.6.6.: PANEM ET CIRCENSES (PÂINE ŞI CIRC). Scopul proiectului mondialist: GENOCIDUL VITALITĂŢII, ÎN FAVOAREA RENTABILITĂŢII OCULTE. (Selecţiuni): În acest sens (al creării unei aşa-zise CARTE A DREPTURILOR COPILULUI), trebuie să infiltrăm sistemul de educaţie al naţiunilor pentru a face să dispară, sub acoperirea “modernismului” şi “evoluţiei”, predarea religiei, a istoriei şi a educaţiei civice, diluându-le pe toate sub o avalanşă de experimente noi în mediul de învăţământ, acela al limbilor şi matematicilor (actualmente, al informaticii - 2002). În acest mod, îndepărtându-le tinerelor generaţii toate bazele şi toate frontierele morale, toate cunoştinţele despre trecut şi, prin urmare, orice formă de mândrie naţională, orice respect faţă de ceilalţi, orice putere prin cunoaşterea limbilor străine şi a ştiinţelor - deci, puterea asupra realităţii - vom contribui la fabricarea unui tineret în mare măsură predispus la toate formele de delincvenţă (...) Pentru a realiza dezintegrarea familiei, a sistemului de învăţământ, deci a societăţii în general, e primordial să se încurajeze libertatea sexuală, la toate eşaloanele societăţii (...) Trebuie să se reducă individul, deci masele, la obsesia de a-şi satisface instinctele primare, prin toate mijloacele posibile. Ştim că această etapă reprezintă punctul culminant în care întreaga societate va sfârşi prin a se surpa în sine însăşi (...) Această “eliberare sexuală” va reprezenta calea finală pe care vom avea posibilitatea de a face să dispară din “conştiinţa populară” orice referire la BINE şi RĂU. Prăbuşirea acestei bariere religioase şi morale ne va permite să realizăm procesul falsei ELIBERĂRI A OMULUI DE TRECUTUL SĂU, care, însă, în realitate, e o formă de sclavie care va fi profitabilă pentru Planurile Mondialiste pe care  urmărim să le punem în aplicare.”
Dar, oare, să nu existe nici o soluţie, nici o alternativă la răul învăţământului de stat? Adică, cei care vor să rămână instinctuali, să rămână în cadrul învăţământului de stat - dar cei care vor să rămână ori să devină creştini, să-şi păstreze în ei şi să-şi dezvolte forţele spiritului - să urmeze o altă cale de educaţie? Ba există, dar cu condiţia reabilitării spirituale, atât a Bisericii (instituţionale) Creştine, cât şi a laicatului (ne referim la sporirea conştientizării răspunderii faţă de sine a comunităţii creştine şi, prin consecuţie, organizarea ei mult mai bună, mai eficient-spirituală, mai energic-cristică - adică,  în  SPIRITUL LUI HRISTOS).
SUA este ”prima ţară din lume organizată de francmasonerie” (cf. Radu Comănescu şi Emilian Dobrescu - ISTORIA FRANCMASONERIEI, Tempus, 1992, Buc.). Este pământul pe care lupta contra lui LUCIFER este cea mai înverşunată şi mai disperată. Să nu mai privim SUA ca pe un “pământ al făgăduinţei şi al tuturor posibilităţilor”, al tuturor libertăţilor etc. - pentru că, în fapt, este pământul supremei ipocrizii şi violenţe satanice (priviţi doar sfidarea adusă sfinţenia vieţii omului: ”cea mai democratică ţară din lume”, “mama democraţiei moderne” - păstrează, nonşalant, pedeapsa cu moartea, iar moartea – dată de oamenii “judecăţii”, TOŢI supuşi erorii, ia, în SUA, cele mai cumplite forme!!! - moartea este dată condamnaţilor în cele mai barbare şi revoltătoare, sadice şi satanice modalităţi: scaunul electric, pe mânerele-braţe ale căruia se scurg creierii arşi şi lichefiaţi ai condamnatului, dacă nu cumva se ajunge la a-l arde de viu, pe un nevinovat serafic (a se viziona, în acest sens, capodopera lui Frank Darabont – “Culoarul morţii”/”The Green Mile”) - gazarea cu cianură, ca la Auschwitz etc. Să privim SUA ca pe zona ultimei limite a luptei creştinismului împotriva tenebrelor.
Ei bine, chiar şi în această zonă a disperării - comunităţile creştine autentice, chiar dacă, faţă de Ortodoxie, ele sunt considerate “eretice (comunităţi care erau programate de Guvernul SUA pentru amalgamul ultim: NU diferenţe de rasă, NU diferenţe de neam, NU diferenţe de religie, întru recuperarea Dreptei Credinţe etc. - ci doar şi numai NOUA ORDINE MONDIALĂ, NOVUS ORDO SECLORUM, scop înscris pe “dolarul nostru masonico-satanizat, cel de toate zilele” - adică o creatură artificială, suspectă, o mixtură biologică dubioasă, un hibrid degenerat, care să fie, prin lipsa lui totală de identitate-personalitate, optim de manevrat, spre o sclavie totală, o înrobire total îndobitocitoare, maşinalizatoare, paralizantă a voinţei, a forţei spirituale a fiinţei umane) s-au regrupat şi au spus (multe dintre ele) un NU energic, hotărât - dorinţei Guvernului SUA de a le “integra social” - de fapt, de a le dezintegra spiritual-uman şi a le transforma în roboţi umani, golemi, sclavi ieftini sau gratuiţi, material de experiment uman - neînchipuit mai vast decât cel din lagărele naziste. Şi, negând învăţământul de-spiritualizant de stat - au creat, prin forţa financiară unită a comunităţilor religioase - ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIVAT RELIGIOS.
Astfel, comunităţi catolice, lutherane, baptiste, evangheliste (noi ştim a face deosebirea între erezie şi „erezie” - între satanism [fie el şi mascat, sub aparenţe de „binefacere socială”!] şi necesitatea spirituală de re-îndumnezeire a urmaşilor noştri, întru HRISTOS!) - au refuzat învăţământul statului masonizat, prin care copiii lor erau învăţaţi să se supună nelegiuirii, să-şi repudieze familia, să-L nege pe Dumnezeu şi să se asimileze animalelor de montă - sau sodomiţilor şi gomoriţilor. Şcolile publice dizolvau creierele şi sufletele copiilor( care reprezentau adevăratul viitor al comunităţilor respective) - deci: JOS CU ŞCOLILE PUBLICE! - au spus “comunitarii” (membrii comunităţilor acestora religioase, curajoase şi responsabile faţă de viitorul umanităţii terestre). Şi membrii acestor comunităţi au angajat profesori neacreditaţi de ministerele Guvernului SUA (şi nici interesaţi de aceste acreditări, care n-ar fi acreditat decât ideea şi realitatea că erau despiritualizaţi, golemizaţi, deci total incapabili să salveze spiritual comunitatea religioasă respectivă) - Guvern care, prin vocea masonului JOHN DUNPHY, spune (cf. A.R. Epperson, NOUA ORDINE MONDIALĂ, Samizdat, 2002, p. 242):”Sala de clasă trebuie să devină şi va deveni o arenă de conflict între vechi şi nou - HOITUL ÎN PUTREFACŢIE AL CREŞTINISMULUI (s.n.), laolaltă cu toate relele şi mizeriile sale adiacente, şi noua credinţă (...) strălucitoare în făgăduielile ei(...)”.
Şi asta, pentru că tribunalele SUA (din fericire, unele sunt mai independente decât justiţia din alte “democraţii”), în faţa cărora s-a judecat cauza învăţământului comunitar religios (urgisit de Guvernul SUA) au avut curajul unic să recunoască faptul că: NU ŞTIU CE SCOP ARE ÎNVĂŢĂMÂNTUL (de stat) şi ÎNVĂŢĂTURA (din şcolile de stat)!!! “Ştiinţa pedagogică (definită ca arta sau ştiinţa profesorală) este ea însăşi plină de conflicte diferite şi contradictorii” - explică judecătorul de la Curtea de Apel.
Tribunalele nu ştiu, dar iudeo-masonii ştiu: ”Ştim, cu siguranţă, că scopul învăţământului este acela de a înlătura toate valorile religioase predate de părinţi”(cf. A.R. Epperson, NOUA ORDINE MONDIALĂ, p. 243). Aşa se face că “hrana spirituală oferită tuturor copiilor şi ţinerea pe loc a copilului inteligent pentru a-l învăţa au dus la apariţia unei naţiuni de elevi anxioşi şi şterşi.” Medicii au creat, în consecinţa acestui fenomen, “un domeniu complet nou de boli ale copilăriei (...) Copiii au ajuns să fie numiţi HANDICAPAŢI LA ÎNVĂŢĂTURĂ (s.n.)”.  Iată simptomele (selectiv) noii boli (op. cit., p. 244): ”A- Neatenţie: cel puţin 3 dintre următoarele:  exhibarea unor activităţi ca: neterminarea frecventă a ceea ce începe să facă, adesea pare să nu asculte, uşor de distras, are dificultăţi să se concentreze la lecţii sau la alte acţiuni care necesită o atenţie susţinută etc. B- Impulsivitate: cel puţin 3 dintre următoarele: exhibarea unui comportament ca: adesea acţionează  înainte de a gândi, transferuri excesive de la o activitate la alta etc. C- Hiperactivitate: cel puţin 2 din următoarele: exhibarea unui comportament ca: alergare şi căţărare în copaci excesivă, dificultatea de a sta nemişcat sau foială excesivă etc.”
Şcolile particulare religioase sunt în luptă, astfel, cu Guvernul iudeo-mason, care doreşte distrugerea tineretului, prin încazarmarea elevilor în şcoli de stat (mai mult, preconizează răpirea totală a copiilor, în cazarmele învăţământului de stat, ca urmare a strategiei de distrugere a familiei!”). Dar preoţii şi profesorii din Idaho, Nebraska, North Dakota etc. se bat pentru tineretul american, în numele lui Hristos - şi refuză autorizarea şcolilor religioase de către stat. Un pastor baptist afirmă: ”A ne supune (...) ar însemna să recunoaştem că statul e stăpân peste biserică” (op. cit., p. 245). Pastorul respectiv a fost condamnat pentru a fi violat  legea frecvenţei obligatorii la şcoală, în statul North Dakota şi pentru că şi-a înscris copiii la şcoala fundamentalistă organizată de el însuşi. Condamnarea nu i-a afectat lupta pentru non-sclavajul intelectual al tineretului.
Şi iată concluzia lui A.R. Epperson: ”Cei care sprijină educaţia publică trebuie să se teamă de acei părinţi care au hotărât să le ofere copiilor lor învăţământ particular, în America. Trebuie să tremure, văzând dezvoltarea şcolilor private şi a învăţământului la domiciliu. Sute de mii de copii scapă fără a fi învăţaţi ceea ce umaniştii/masonii/comuniştii/New Ager-ii vor să se predea în şcolile de stat. Unii copii învaţă valori religioase. Iar aşa ceva e inacceptabil pentru cei care cred în Noua Ordine Mondială.
…Considerăm (noi, un simplu creştin ortodox!) că ar fi timpul ca B.O.R. să se gândească serios: ÎL APĂRĂ PE HRISTOS - SAU CEDEAZĂ SATANEI? E timpul ca laicatul, comunităţile rurale şi urbane, deopotrivă, să înţeleagă: învăţământ de stat, în statul iudeo-masonizat românesc, aduce toate relele satanice: distrugerea sufletului copiilor şi tinerilor, prin necredinţă, prin lăcomie, disponibilitate spre şi chiar dorinţă de crimă, evitarea (şi, în final: extincţia!) SFINTEI FAMILII, în favoarea desfrâului etc., boli degenerative, ale spiritului şi trupului - finalul fiind îndobitocirea populaţiei viitoare a ţării. Noi, membrii comunităţii-laicat, de pe lângă şi din sânul B.O.R., ar trebui să ne hotărâm să creăm alternativa învăţământului religios comunitar, pentru a refuza, astfel, înregimentarea copiilor noştri în şcoli care ni-i asasinează spiritual, iar noi dăm (culmea!) bani grei, prin impozite, pentru această pruncucidere, pentru degradarea, biologică şi spirituală, a neamului - şi aneantizarea patriei. 
Dacă tot scoatem bani din buzunar, atunci s-o facem nu pentru răul nostru, al copiilor şi neamului - ci pentru întemeierea, pe lângă biserici şi mânăstiri - a şcolilor care să li-l reveleze copiilor noştri pe Hristos-Dumnezeu, să le reveleze faptul că sunt Fiii lui Dumnezeu – şi, deci, să ştie că au obligaţii atât faţă de Creatorul-Dumnezeu, cât şi faţă de familia în care s-au născut, faţă de neamul în mijlocul căruia şi prin care au căpătat fiinţă anume, Duh anume, cultură anume etc. Iar nu să afle că sunt rubedenii de sânge şi “duh” ale maimuţelor, reptilelor, şobolanilor - sau Dumnezeu mai ştie ale cui!
Întemeiere a şcolilor în care să fie crescut un tineret RE-ÎNDUMNEZEIT, sănătos, la suflet, minte şi trup - tineret căruia să nu ne temem a-i încredinţa soarta neamului şi ţării noastre!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

REPERE...
SCRISUL CA DESTIN - IMPRESII LEGATE DE POEZIA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ
Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.
Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” -  şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – ...atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu.
Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.
Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte goale?!... Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?...
Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!
Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:
“V-aţi gândit ca sunteţi cel mai mare poet contemporan?... Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers... Simt pământul respirând... Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse... Simt marea luptă a omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumezeu şi de puritate a unei generaţii şi a unui neam il simt...
Nu sunt cuvinte goale, ca un balast şi puse fără rost şi purtand titlu POEZIE aşa cum face o întreagă generaţie de scribălăi ce işi spun unul altuia poete. Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la dvs rugăciunea şi starea pură.
Da, uneori sunteţi prea profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu imi merge la suflet ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor izbucnind ca un vulcan din vers.
De exemplu poezia "Când scrii o carte" e şocanta pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi a mâinii dupa ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere... Imi încep scrisul cu o rugaciune şi îl sfârşesc cu o multumire catre cel ce mă inspiră.
În "Seara vorbesc cu fratele Hristos" mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi ungă rănile şi să le facă să înflorească...
 Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita Stănescu, ceva din Eminescu - ce acum este parte a aerului ce il respiram si face parte din fiinta noastra ca apa, e împărtăşania noastră cu vis - dar dincolo de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă... V-aţi hrănit cu spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs.” – şi acestea erau primele impresii după ce am citit puţin.
Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu:
Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,
Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,
in boschete sau direct din picioare
Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa Patrie,
Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre sani,/
Ale tale izvoarele de fecale!/
Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o bagam toti intre picioare,
Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie,  sa ne dam si noi drumul in tine!/
Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/
Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…” (cf.Mihail Gălăţanu - O noapte cu Patria) şi ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme şi înălţimi de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia şi-a regăsit aripile, a redevenit zbor!  A redevenit rană din suflet şi e scrisă cu sânge: “Prolog /cel ce întoarce pagina /rămâne pe amândouă /palmele – cu sânge”. Credinţa, căutarea unui sens al vieţii, dorul de Dumnezeu şi nostalgia absolutului, neputinţa, teamă – nu de moarte (“nu-i greu /şi-i atât de aproape să mori: /ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri”), ci de viaţă trăită fără rost şi fără a te fi ridicat vreodată la înalţimea a tot ceea ce a pus Creatorul în tine, mizeria lumii oglindită în vers – dar nu spre râia mocirloasă, din cuvintele tembele (e o blasfemie să le numesc poezie ) ale lui Gălăţanu, ci spre “florile răului” ale lui Baudelaire, sau “mucegaiurile” lui Arghezi - înfloreşte ca soră de slovă şi de durere, în versul fratelui meu de cuvânt, Adrian Botez.
Mereu e o căutare a lui Dumnezeu, cu care vrea să facă pace în poezia “Pax”, şi a sinelui, o nostalgie, până la lacrimă, a absolutului pierdut  - şi mi se pare că, prin poezie, are loc regăsirea, împăcarea, liniştea, măcar în parte. Poetul Adrian Botez e o îngemănare stranie şi sigur dureroasă, de dor de Iisus şi de a fi Don Quijote pe pământ. E crudă soarta de a fi răstignit între raiul poeziei (prin care cauţi Mântuitorul) şi rătăcirea prin lume, ca un om prăpădit cu o mârţoagă. Poete, nu fi trist de soarta ta! Gândeşte-te că se putea infinit mai rău: Ce te făceai dacă erai Mihail Gălăţanu?!...
Vezi acum, poete, ce mult te-a iubit Dumnezeu!?... Te văd în vers, te simt răstignit între coroană de spini şi moartea lumii şi nu pot decât să suspin şi să spun că şi eu ştiu cum este să fii ceva fără nume ce nimeni nu a mai fost: „Chemaţi visele la vorbitor/chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le/că eu – în adâncul temniţei – mor/să-şi caute – tot printre cei cu înspinată/coroană – stăpân:/ să uite/din mine – tot ce nu/am sângerat să rămân”.
Dincolo de zbucium şi de părăsire, dar o părăsire aleasă ca şi cale şi primită cu bucurie pentru a găsi Mântuitorul „nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit”, am găsit şi liniştea, pacea absolută a creatorului: „Meditaţii ramificatoare/daţi-mi un pat – o carte şi lumină:/ e mai mult decât lumea: este linişte/reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului/ *iată-mă iarăşi – până la brâu/ în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate/ sălbăticiunile capătă – pe piei ori/ între coarne – flacăra Crucii”. Are totul, deşi nu îşi doreşte mult. Un pat, o carte, lumină! Cu atât de puţin, singur, devine rege peste gânduri, peste cuvinte şi cu ele reclădeşte lumea. E în poezie totul: apa, cerul, lumină, credinţa, mântuirea, răstignirea, dorul, iubirea, şi poetul scrie cu patimă, cu furie - de parcă s-ar termina timpul şi el încă nu a terminat de născut lumea lui de cuvinte. Am lăcrimat citind un vers ce a stârnit în mine furtuni de neputinţă şi am înţeles durerea profundă a poetului vertical, drept, demn  - ce nu găseşte în jurul lui un singur om cu fruntea sus, ci doar moluşte ascunse în cochilii de suflet sterp: „O vreme/ oamenii vii au fugit/ în melci – au fugit/ în propriile minţi: nu mai vezi unul/ teafăr – cu fruntea sus /deci – nu mai are pentru cine fi zi”.  Pentru cine să mai răsară soarele, pentru cine să mai fie zi? Pentru cine să mai fie lumină?! Caut un OM! Caut un singur OM cu fruntea sus, ca pentru el să merite să fie zi!  - ţipă poetul, şi ţipătul lui de vers îmi împrăştie în trup, din unghii până în ochi şi din lacrimă până în şoapte, ace ascuţite de durere. Obsesiv, apare în poezie aripa, ca  organ vital ce leagă poetul cu cerul – dar, până la cer, mai întâi îl învaţă zborul. Şi iată şi disperarea tipică domnului Adrian Botez că aripa, miraculoasa aripă ce face din oameni îngeri, ar putea fi devorată de vermi ca oricare mădular:  “Aripa/ ostenită  - am lăsat aripa – în carne/ să se-ngroape: dintr-odată/ viermii –au cuprins-o – ca pe/ orice nevrednic mădular”. Rugăciunea care urmează e magistrală; poetul se roagă lui Dumnezeu să-i scoată aripa de sub prăduirea viermilor ca s-o poată iar închina cerului şi în felul acesta ea devine o axis mundi între om şi Creator. Sentimentul meu e că aripa ar fi sufletul omului ce trebuie să fie salvat de la distrugere, de la moarte. Un vers frate cu cel despre aripi este: „ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?” şi aici văd certitudinea că poetul se poate salva total dintre solzi, din carne, din putrezire  - şi să devină duh şi, în felul acesta, Dumnezeu nu va mai avea nimic de strivit, de descompus ca fiind materie; Poetul adevărat este numai Duh.
Poezia, harul  - nu vin  oricum şi la oricine. Cuvântul înfloreşte după ce “mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/ şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/ neştire” - deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cu demiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cu inima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţine de sacru -  sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: ”doar-doar Ţi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră de sunet/ din mine”.  Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunt o măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacă eu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, dar sigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. E destul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul ca să se atenueze puţin teama?!... A-ţi fi frică când scrii, că slova ta nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, am şi eu aceeaşi teamă - dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreo teamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi e nevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi de moartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele lui Gălăţanu sunt poezie.
Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindă ei scriind, căci scrisul este o cale  între poet şi Dumnezeu, nu între poet şi lume: „Ars poetica/  toate le avem de vorbit – eu şi Dumnezeu”, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborosite aiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii, şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte, ci se naşte miraculos când „în final – Dumnezeu/ somnoros – se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremure sub/ deget – fosforescent/ Literele”. Ce frumos! Ce înalt! Eu nu mai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintele mele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu - nimeni nu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şi ascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele de inspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritor normal, şi limitat, şi păcătos:  „orice pas:/ călcarea unui păcat: sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ se afundă – schelălăind – sub ţărână” pe care poetul o descrie  tot în „Ars poetica” sa şi îngempănarea celor două stări ale condiţiei umane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşi sunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul, noroiul şi azurul.
Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut busola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin  - şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:
Dur, inchizitorial, dar adevărat!
Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr: nu am spus "da" oricât am fost de flămândă, nu am spus "da" nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus "da" nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevarată si spiritul acestui pământ... nu am spus "da" niciodată, daca "da"-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şoparlele ce conduc astăzi visându-se igoane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă... Ei să inţeleagă că am fost împotriva valului când totul se demola... Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta...
Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!
Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nicialtul nu sunt vorbe goale, ci sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor - de scris citind: “Rugăciunea unui copil”:
Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta
Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…”
Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului meu, de toţi călcat - de sublimul vers al Mioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?... Ştiu, poete... Ştiu... Plânge pământul şi străbunii în tine plâng - şi nu te lasă să taci... Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.
…Normal că este prezentă şi “tema dragostei de natură” (…), ca la orice poet mare. "Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori" e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu ma mir ca ultimul vers este: "...renunţ să mai fiu eu"... - de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru „înalte sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de lumină - aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.
Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă mirat:  “de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/ când mângâiem  - îndelung
/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeii de lângă noi?” şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căuta raiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericirii completează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită, chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc peste case, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul: „De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadă peste case  -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, mai mult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toate câte-atingi  -  eu te-am slăvit!”
Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa - raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. “Măreţie are nu omul: suferinţa lui” - spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame, lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta  - înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vine iluminarea: „ nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt:„Venit-a ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei”.
Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: “Prigoană de doină”, „Cântecul cavalerilor rourei”, „Licornul”, “Doina ghiocului”, “Venit-a ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Este în ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimă de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai”.
Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar „profesionist”...M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic... Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am simţit toate astea - şi totuşi nu ştiu cum să închei... Am să las versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule... Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:
“Bilanţ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii
slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată
cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei
nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ
aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină  a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute
doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu”.
Luminiţa Aldea (Cornu Luncii – Suceava)

ACASĂ LA NICOLAE IORGA
Din Ploieşti până la Vălenii de Munte este o aruncătură de băţ, drum pe care îl parcurgi cu maşina cam într-un sfert de ceas. Aflat în vizită la fratele meu, într-o superbă zi de la sfârşitul lui septembrie, ne-am hotărât să o luăm pe Valea Teleajenului. Zis şi făcut. Am urcat în maşină şi iată-ne rulând în sus spre munţi pe o şosea surprinzător de bună şi de puţin circulată, comparativ cu Valea Prahovei. Trecem printre livezi cu pomi încărcaţi de rod şi prin aşezări de oameni cu stare, aşa cum lesne se poate deduce după aspectul îngrijit al caselor şi curţilor.
Ajunşi în Vălenii de Munte, fireşte că ne-am îndreptat paşii spre fostul conac al lui Nicolae Iorga, actualmente casă memorială şi muzeu, în urma donaţiei făcute statului roman de către urmaşii marelui istoric. Nici nu-i cu putinţă altminteri pentru străinul ajuns în această localitate, când ea este atât de îmbibată de spiritul şi personalitatea savantului: în parcul central se înalţă un bust nu prea reuşit al lui Iorga, iar peste drum fosta lui casă.
Deschidem poarta cu oarecare emoţie, aşa cum se întâmplă de regulă la intrarea într-o curte străină, şi ne angajăm pe aleea pietruită spre uşa de intrare în conacul-muzeu. Curtea, în pofida liniştii din jur, pare a fi încărcată de geniul vulcanic al savantului, graţie bustului cu mult mai izbutit decât cel din parc.
Ne ia în primire o ghidă şi astfel începe adorabilul nostru periplu prin casa spaţioasă a istoricului: birou, dormitor, sufragerie, camerele copiilor. E firesc să fie mare casa, ne spune ghida. Din cea de-a doua căsătorie, Nicolae Iorga a avut şapte copii. Aflăm că doamna Iorga a absolvit Universitatea din Budapesta şi că prin întreaga ei capacitate de muncă a contribuit din umbră la şlefuirea şi pregătirea pentru tipar a unei opere de-o vastitate ameţitoare – circa 30.000 de titluri! Cu scuzele de rigoare, eu îmi exprim neîncrederea că un om, fie el oricât de înzestrat, este în stare să scrie de unul singur o operă care depăşeşte cu mult dimensiunile unei biblioteci obişnuite. Ori, îmi precizez eu punctul de vedere, despre Iorga se ştie prea bine că, atunci când nu călătorea şi nu conferenţia peste tot în ţară şi mai peste tot în lume, el îşi împărţea timpul rămas între masa de lucru, catedra de la Universitate şi Parlament. Dar distinsa doamnă ţine să mă asigure că lucrurile stau taman aşa cum afirmase şi că marele nostru compatriot a reuşit un tur de creaţie eruptivă, care cu greu va putea fi egalat, chiar cu mijloacele electronice de tehnoredactare din zilele noastre. Mă declar întru totul de acord cu adevărul cuprins în propoziţia finală, ştiut fiind că doar oamenii cu har sunt capabili să emită idei, ce-şi află împlinirea în cadrul unui ansamblu superior de simţire şi gândire. Şi am mai adăugat: Uluitorul progres al uneltelor de muncă de tipul automatelor, nu duce cu necesitate la progresul moral-spiritual al făuritorilor lor, atâta timp cât omul tehnicizat al zilelor noastre se arată dispus să sacrifice înţelepciunea şi cumpătarea de dragul profitului, plăcerilor senzuale şi al comodităţii...
Totuşi, din simplă politeţe profesională, ori poate că luată de avântul conversaţiei, doamna acceptă să facă o firavă concesie în favoarea punctului meu de vedere: Da, este adevărat că Iorga şi-a dictat o bună parte din operă, în care scop avea angajate două secretare. De asemenea, mai avea avantajul tipăririi imediate a lucrărilor în tipografia de-aici de la Vălenii de Munte.
Din arborele genealogic al familiei Iorga, aflăm că pe linie paternă, istoricul se trage dintr-un modest avocat, mort la nici 40 de ani, şi că pe linie maternă el este un Arghiropol, adică grec get-beget! Pesemne că glasul sângelui (mai puţin semnificativ decât la iudei) l-a îndemnat să se aplece cu atâta pasiune şi temeinicie asupra istoriei Bizanţului. După cum se ştie, în acest prodigios demers Iorga a pornit de la ideea fundamentală cum că Imperiul Bizantin reprezintă sinteza a patru elemente: politic (Bizanţul este moştenitorul vechii Rome), cultural (continuatorul elenismul), religios (leagănul ortodoxiei) şi social ( întruchipează Orientul)…
Din mulţimea fotografiilor de pe pereţi desluşim că românismul de pretutindeni şi din totdeauna a fost axa pe care profesorul şi-a centrat tumultul întregii sale opere. Cauza României a urmărit-o neîncetat atât în calitate de deputat bătăios, cât şi ca profesor, fie că era invitat de renumite universităţi străine, fie că savantul simţea imboldul întăririi legăturilor cu comunităţile româneşti din Balcani şi de mai departe: Italia, Franţa, SUA.
...Apoi l-am cunoscut pe profesorul Bociocă, muzeograf principal. Seamănă la chip cu Nicolae Iorga, doar că nu este colosal nici în manifestări şi nici în conformaţia trupului. Am discutat cu domnia-sa despre greşelile săvârşite de savant în politică, greşeli care i-au provocat moartea, despre legionari, muscali şi politica actuală. L-am întrebat: Credeţi că dacă mai trăia, Iorga ar fi pactizat cu bolşevismul, aidoma altor intelectuali precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu ori Mihai Ralea? Mi-a răspuns prompt: Sunt sigur că nu! Prea era ostil bolşevismului. De altminteri, Uniunea Sovietică n-a figurat niciodată pe lista vizitelor sale peste hotare.
Pe Valea Teleajenului
M-am despărţit de noua mea cunoştinţă, profesorul Bocioacă, în faţa muzeului, promiţându-i că voi mai trece prin Vălenii de Munte pentru a continua dialogul început... (Din păcate, au trecut de-atunci câțiva ani și eu n-am izbutit să-mi respect promisiunea.) Apoi am urcat în maşină şi ne-am continuat drumul pe Teleajen în sus. Soarele tomnatec se dovedea deosebit de generos, azvârlind asupra pământului un adevărat potop de lumină şi căldură, în zare deja se profilau brâurile albăstrui ale munţilor, iar pădurile se tot îndeseau şi, prin covorul odihnitor al verdelui stropit cu pete de rugină, ofereau un adevărat festin ochilor avizi de culoare.
Am trecut prin mai multe aşezări şi deodată am avut în faţa ochilor aşezământul pe care-l căutam – mănăstirea Suzana. Aşezată foarte aproape de şosea, pe un tăpşan la care te duce un drum în pantă (el îmi amintea de drumul spre castelul Peleş), mănăstirea de maici Suzana este aidoma unui adorabil castel feudal. Dar zidul împrejmuitor şi poarta trainică din fier despart două lumi –  lumea vie de cea moartă, lumea spirituală de cea carnală -, două lumi de fapt inseparabil unite prin cordonul ombilical al credinţei, iubirii şi speranţei în mântuire, aşa cum inseparabil este trupul de suflet de-a lungul întregii noastre vieţi. Jur-împrejurul zidului se întind chiliile măicuţelor, camerele de găzduire, bucătăria şi celelalte dependinţe ale unei comunităţi ce-şi descoperă fericirea sa autarhică în claustrare şi neprihănire; în mijlocul acestui ansamblu arhitectonic se înalţă silueta zveltă a bisericii.
Poarta era deschisă, aşa că ne-am îndreptat paşii spre biserică. Un popas binevenit, atunci când sufletele împovărate de problemele cotidianului tot mai nesăţios, simt nevoia refacerii prin reculegere şi conglăsuire cu Absolutul. Apoi, cu sufletele înviorate după infuzia de linişte şi tărie din acest spaţiu de mare densitate spirituală, am vizitat încântătorul muzeu al mănăstirii, unde, alături de valoroase cărţi bisericeşti, pot fi admirate icoane de mare preţ, precum cea dăruită aşezământului de fostul patriarh Iustinian.
Ne-am continuat drumul spre mănăstirea de călugări Cheia, dar cu oarecare părere de rău, aşa cum îndeobşte te desparţi de cineva care ţi-a pătruns în suflet. Cheia, la fel ca Suzana, este aşezată foarte aproape de şoseaua principală. Un splendid drumeag flancat de molizi maiestuoşi, înlesneşte accesul cu maşina până la poarta mănăstirii. Dar dacă Suzana este o viguroasă mireasă a lui Hristos, mănăstirea Cheia îşi arată încă de la poartă semnele şubrezeniei, poate datorate bătrâneţii, poate unor carenţe de administrare: zidul împrejmuitor, turnul de la intrare şi biserica, toate îşi iţesc găurile şi jupuielile. Dar schele deja montate în jurul bisericii, constituie cea mai elocventă mărturie cum că problemele mănăstirii sunt abordate cu toată seriozitatea...
*
Pe drumul de întoarcere mi-am îndreptat gândul spre două chestiuni. Prima dintre ele, cea a locurilor de pelerinaj şi a gurilor de rai din această ţară, mi-a picurat în suflet multă nostalgie şi amărăciune. „Doamne, îmi spuneam, cât de puţin ne cunoaştem propria ţară! Ori, e evident pentru oricine că străinii vor putea fi atraşi nu prin kitsch-urile şi fandoselile arhitecturale de-acum, ci prin darurile Creatorului oglindite în tradiţii şi în natura neterfelită de om.”
Cât priveşte a doua chestiune – cea a influenţei exercitată de lăcaşurile de cult, ea s-a dovedit nespus de reconfortantă pentru sufletul meu cuprins de alean. „Pentru că, mă încurajam eu, nu-i cu putinţă altminteri, din moment ce credinţa autentică şi monahismul curat și dezinteresat material s-au dovedit din totdeauna a fi cele două rezervoare miraculoase care au alimentat specificul nostru românesc şi puterea noastră de-a rezista tuturor vitregiilor istoriei.”
Lucru valabil şi pentru alte popoare, după cum ne încredinţează Henryk Sienkiewicz în romanul Potopul: Războiul purtat împotriva suedezilor a luat o întorsătură favorabilă pentru polonezi din clipa în care invadatorii şi-au permis să atace centrul sacru al spiritualităţii poloneze – celebra mănăstire din Czestochowa închinată Sfintei Fecioare!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

GLASUL ROȚILOR ROSTOGOLITE PESTE FALIA TIMPULUI
Trenul se strecura pe firul văii pe măsură ce se afunda în întunericul nopţii ce tocmai începuse. Sunetul roţilor metalice călcând în cadenţă se auzea cum răsuna de-a lungul vagonului în timp ce admiram desfăşurarea maiestuoasă a asfinţitului. Cumva acel ceas de crepuscul mă îndemna să visez la timpuri care au fost sau care ar fi putut să fie. La graniţa dintre realitate şi imaginaţie se plăsmuiau cele mai stranii forme desprinse din arealul fantasticului, dar care dobândeau aspecte concrete de îndată ce te apropiai de ele. Şi astfel, am început să rememorez întâmplări ce păreau uitate în colţurile nebăgate de seamă ale memoriei.
Distingeam oraşul copilăriei mele, Braşovul, cum prindea chip aşa cum îl ştiam când îi admiram covorul de clădiri întretăiate cu străzi ce înconjura dealul Tâmpei. Din punctul cel mai înalt de observare, îmi plăcea să admir această înşiruire aparent ordonată de siluete multicolore ce trădau etapele succesive de dezvoltare a urbei. Cumva, originea medievală din partea veche a fostei cetăţi conferea un aer de nobleţe întregii aşezări pornind undeva de la poaelele acestui masiv stâncos. Dar asemenea curgerii unui fluviu în drumul său către şes, deschiderea construcţiilor ulterior adăugate acestei vetre de aşezare omenească te copleşea cu diversitatea stilurilor de epocă modernă de la sfârşit de secol XIX.
Amintirea epocii imperiale dăinuia prin planul bine schiţat al străzilor flancate de case înalte, frumos ornamentate, în stil habsburgic târziu şi cu elemente din scurta perioadă austro-ungară. Învăluind colinele Warthe şi Cetăţuia acest strat de clădiri, acum afectate de trecerea vremii, te făcea să te simţi undeva mai aproape de inima continentului european şi să uiţi de aşezarea la graniţa dintre Occident şi Orient a întregii aşezări. Somptuozitatea şi spiritul îndrăzneţ al acelei epoci rămânea însă consemnat pe feţele grave ale diferitelor planuri arhitecturale, care conturau cumva tendinţele vechiului burg săsesc numit Kronstadt.
Mai departe, se adăugau clădirile de factură interbelică mai compacte şi schematizate conform cu tendinţele acelei tumultoase perioade de prefacere reliefând cumva tranziţia către necunoscutul ce avea să vină nu peste mult timp. Mai simple, dar mai eficiente în privinţa realizării construcţiilor, aceste case şi blocuri ofereau un punct de convergenţă cu tendinţele manifestate la sud de Carpaţi cumva influenţate de gustul celor ce veneau de la Bucureşti. Burgul săsesc pălea, iar atmosfera imperială era dată uitării prin străzi întortocheate şi faţade nu tocmai bine armonizate ce semănau tot mai mult cu casele din Vechiul Regat. Şi aşa jumătate din arcul de deschidere al dealului Tâmpa se oprea cu o răsuflare menită să ofere răgazul necesar pentru tăvălăgul ce urma să vină nu peste multă vreme.
Aici amintirile mi se opreau preţ de mai multe clipe. Observam fiecare detaliu al aşezării cu pasiunea unui artist îndrăgostit de o capodoperă pe care cumva şi-ar fi dorit să o scape de cruzimea hoardelor barbare ce inevitabil trebuiau să apară de undeva de la Răsărit, dar şi din colţurile întunecate ale inimilor omeneşti. Acesta era Braşovul pe care îl iubeam şi în care mi-aş fi dorit să trăiesc. Fără suburbii impersonale şi fără mahalale în care să fie aruncate de-a valma destine şi suflete cu o neglijenţă lipsită de noimă asemenea mâlului zvârlit de un râu ce nu îşi mai găseşte matca.
Dar nu mă puteam opri aici, iar umbrele întunericului se întindeau tot mai mult peste întreaga zare în timp ce cuprindea munţii, pădurile şi tot ce era primprejur. Observam fumul, praful şi zgomotul construcţiilor ridicate la repezeală cu un elan demolator pe măsură ce se iveau marile cartiere muncitoreşti de două sau chiar trei ori mai întinse decât tot ce însemna Braşovul până la acea dată. Străzi extinse peste imense spaţii de teren agricol şi clădiri adăugate în ritm accelerat înconjurau cu repeziciune cealaltă parte a Tâmpei pe măsură ce se întindeau până departe în zare. Nenumărate fabrici şi platforme industriale erau paraşutate pe câmp pe măsură ce se adăugau numeroase blocuri de beton din cartierele „dormitor” ale noului oraş.
Vechea ordine era dată la o parte în timp ce ecourile noii ordânduiri se făceau simţite inclusiv prin schimbarea numelui oraşului devenit peste noapte un avanpost al imaginii marelui tătuc din stepele Asiei. Numele său gravat cu brazi pe  Tâmpa în chiar partea sa istorică, alături de statuia sa imensă, se dorea să schimbe memoria locurilor şi să disloce strălucirea trecutului. Cu un elan demn de o cauză mai bună, trecutul era aruncat la gunoi, oamenii erau deportaţi spre alte locuri, iar venetici de peste tot erau aduşi să schimbe definitiv identitatea acestei aşezări urbane.
Iar după tumultosul debut al perioadei roşii, a urmat explozia urbană şi industrială prin care Braşovul, deşi revenit la vechea denumire, totuşi a fost prefăcut într-un rezevor uman impresionant din care trebuiau să se nască oamenii noi, modelaţi după chipul unui stalinism asiatic ce se desfăşura bestial la scara întregii ţări. Privind de pe Tâmpa această parte recentă a aşezării puteam să disting discontinuitatea evidentă şi falia rupturii dintre epoci istorice diferite. Din păcate, în mijlocul acestui tumult m-am născut şi mi-am petrecut copilăria până la vârsta adolescenţei, când cu părere de rău am ales să plec mai departe către un orizont necunoscut.
Roţile trenului se auzeau cum se rostogoleau cadenţat de-a lungul şinelor de cale ferată. Trenul se scutura sub propria sa greutate ce trebuia să învingă înclinarea ce îl trăgea înapoi pe măsură ce se topea în adâncimile miazănoaptei. Timpul devenea tot mai fluid, iar imaginile celor două oraşe: Vechiul şi Noul Braşov se profilau tot mai clar în jocul proiecţiilor multiple răsfrânte printre grămezi de amintiri. Cu trupul am aparţinut Noului Braşov, dar cu sufletul mi-am dorit mereu să rămân alături de vechea urbe de care m-am simţit dintotdeauna legat.
Dar nimeni nu poate înţelege alchimia îmbinării gândurilor pe măsură ce ele se ridică asemenea aburului în răcoarea serii când stropii de ploaie zăbovesc puţin după o zi caniculară. Tot astfel, nimeni nu poate explica de ce mai avem nevoie să distingem sensurile ascunse ale unei perioade de multe apuse din propria viaţă. Poate raţiunea să ne ofere un răspuns la tensiunile prin care am trecut? Iraţionalul poate fi exprimat prin cuvinte care să îi dezvăluie sensul său ascuns? Greu de răspuns! Însă am învăţat să las toate aceste tensiuni să se exprime liber şi să le privesc asemenea unui spectator interesat doar de aspectul metaforic şi artistic. Părăsind scena plină de actori ce încearcă să iasă în evidenţă în absurdul joc al vieţii, am înţeles că paradoxurile lumii în care trăim sunt mai degrabă destinate contemplării şi mai puţin explicării, care indiferent de efort, va întârzia să vină asemenea aşteptării unui oaspete necunoscut ce nu va mai apărea vreodată.
Octavian Lupu (Bucureşti)

IL POLLAIOLO” – ELIBERATORUL ZBORURILOR
Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara s-a născut la Toledo(în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu același nume și făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid.  A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele,  precum şi regii Spaniei - nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere.
A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei,  încă de la 15 ani şi, ajuns fiind  la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo  trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz.
Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică  - nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate  căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea[1] şi beatificări care aşteaptă canonizarea[2]”. 
Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai 160528 ianuarie 1621): “Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo  - Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care  Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur. Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând. Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei[3] - Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Într-aceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate. Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat - pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze. Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! - pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria[4]. Când a apărut, cu masca lui cea roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere.
Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii - mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine. Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale -  nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…!
Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte  fulgere mici - aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc - scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… - …până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire.  Îşi înţeleseseră libertatea - şi-şi marcaseră, printr-un gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie...
Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate - au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini - decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) - cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti…
Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat…
Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 - şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <<cazului Il Pollaiolo>>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”.
…Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”.  O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican.
…La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 


[1]-A beatifica: a trece o persoană în categoria fericiților bisericii romano-catolice, aflați pe o treaptă inferioară sfinților.
[2] - A canoniza: a trece o persoană decedată în rândul sfinților.
 
[3]-Henric al IV-lea al Franţei a fost asasinat în 1610 (după încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de François Ravaillac).
[4]-Piazza della Signoria a fost creată în secolul al 13-lea şi a devenit cea mai importantă piaţă din Florenţa, datorită faptului că se afla în apropiere de Palazzo Vecchio şi Palatul Uffizi.
Originile acestei pieţe din Florenta pot fi găsite în secolul al 13-lea, când zona respectivă se găsea în proprietatea familiei Uberti, cea mai puternică familie din oraş, la acea vreme. Familia Uberti sprijinea gruparea ghibelinilor (o facţiune pro-imperială), în vreme ce opozanţii lor, familia Buondelmonti, îi sprijineau pe guelfi (facţiunea pro-papală). Cele două părţi s-au luptat pentru control, timp de mai multe secole la rând,, pâna când ghibelinii au avut întâietate. În 1266, după înfrângerea armatei imperial, în bătălia de la Benevento, guelfii i-au alungat pe membrii familiei Uberti şi toate proprieăţtile lor au fost confiscate şi distruse. Ca simbol al victoriei, rămăşiţele rezultate în urma distrugerilor nu au fost curăţate pentru mai bine de un deceniu, după care locul a devenit a piaţă publică. Atât Palazzo Vecchio, cât si Galeriile Uffizi, au fost construite tot pe fosta proprietate a familiei Uberti.
Construcţia unui sediu al conducerii oraşului a început la sfârşitul secolului al 13-lea. Terminat în 1322, a fost iniţial cunoscut sub numele de Palazzo Popolo, dar mai târziu a fost rebotezat, cu numele de Palazzo Vecchio. Din secolul al 14-lea, politicienii florentini au început să se adreseze poporului, din balcoanele de la Palazzo Vecchio, ceea ce a făcut ca cetăţenii Florenţei să se adune în piaţă, pentru evenimentele importante din viaţa politică a oraşului. Multe statui se pot găsi în Loggia dei Lanzi, o galerie în aer liber ce datează din secolul al 14-lea şi ce a fost construită, iniţial, pentru a oferi protecţie împotriva intemperiilor vremii, în timpul întâlnirilor şi evenimentelor publice. În 1583, acoperişul de la Loggia a fost transformat într-o terasă, legată de Palatul Uffizi, ceea ce permitea membrilor familiei Medici să asiste la evenimentele şi ceremoniile organizate în Piazza della Signoria.

BINELE TREBUIE SĂ FIE ȘI VOIT!
Deși binele este același pentru individ și pentru comunitate, totuși lucru mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și a păstra binele societății. (Aristotel)
Bineleeste clar recunoscut în poruncile date de divinitate. În necunoașterea sau ignorarea lor, este nevoie a se apela la moralitate, pentru a identifica corect binele. Bineleeste tot ce ne apropie de Divinitate  și este în interesul existenței noastre. „Binele este unul singur!” înțelegându-se claritatea și lipsa echivocului celor zece porunci divine, a șasea fiind: „Să nu ucizi!”.
Problema Binelui i-a preocupat pe mulți filozofi, oameni de cultură. Dacă facem o scurtă incursiune a problemei, în decursul vremurilor, fiindcă binelea dominat unele vremuri, dar au existat și perioade când acesta era ignorat, putem începe cu filozoful grec Socrate (470-399 î. d. H.) care considera că  a ști ce vrei, înseamnă a cunoaște bineleși realizarea lui duce la fericirea atât cea personală, cât și a comunității în care trăiești. Ignoranța deci ar fi mama răului și trebuie acordată importanță, în primul rând,  autocunoașterii. Referitor la sănătate, de exemplu, spunea că omului care se observă îi este greu să găsească un doctor care să priceapă mai bine ca el să-i caute de sănătate. Platon, discipolul lui Socrate, asemuia binele cu soarele, ca binele metafizic care-l cuprinde și pe cel moral. A ajunge la ideea de bine, însemna  a vedea lucrurile în lumina soarelui. Întrucât Dumnezeu a făcut o lume bună, principiul binelui îl identifica cu Dumnezeu. Ca și Socrate de altfel, presupunea că El este creator, că El creează binele prin gândire și iubire. Morala platonică este o morală metafizică: o acțiune bună, virtuoasă, participă la ideea binelui și a realiza binele înseamnă a participa la perfecția divină. Aristotel, elevul lui Platon,considera cămorala face parte din politică, adică din știință, scopul fiind bineleși fericirea individuală și socială, obținute prin acțiuni raționale. Ideile lui odată descoperite, au dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.
Mai târziu, filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că bineleeste ceea ce determină voința cu ajutorul rațiunii, deci nu din cauze subiective, ci obiective, adică din principii care sunt valabile pentru orice ființă rațională. Oamenii prin natura lor au o voinţă duală și din acest motiv este necesar ca morala să însemne obligare, şi orice acţiune întemeiată pe ea trebuie reprezentată ca o datorie ce urmează să fie făcută pentru ea însăşi, iar nu ca un procedeu plăcut pentru el însuşi şi urmărit pentru finalitatea sa. Spre deosebire de etica lui, filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral; prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi. Deși suntem încarcerați în formele exterioare de viață, cel mai cald și important sentiment, ne spune, trebuie să ne fie iubirea pentru viața noastră sufletească. Lumea e Voinţă şi Idee, voinţa fiind mai presus de Idee, ea stând nu numai la baza acțiunilor omului, ci determinând întreaga realitate: A voi înseamnă a suferi și cum a trăi este voința, orice viață este prin esență dureroasă. Și noi putem adăuga: din suferință se trag învățăminte și ele ne sunt de folos. Schopenhauer arată cum mari religii ale lumii i–au învățat pe oameni, contrar binelui, să disprețuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaiele sângeroase și-n cele mai îndepărtate cuceriri. O voință moderată care gândește realizarea binelui prin învățătură, cultură, o fire blândă, spunea Schopenhauer, sunt „daruri pe care nici rangul, nici avuția nu le pot înlocui”. Filozofia lui Schopenhauer cu viziunea sa idealistă, arătând că tot ceea ce există în lume devine expresie a voinţei și ea trebuie călăuzită spre bineleomenirii, spre fericire, a fost îmbrățișată de mulți alți filozofi și oameni ai literelor. Influența ideilor lui Schopenhauer o vom găsi în literatură, în operele lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann și alții, care au căutat să înțeleagă sufletul viu al omului și să separe binele de rău. Mark Twain îndemna: „Întotdeauna fă bine. Aceasta va mulțumi pe câțiva și va surprinde pe restul”.
Germanul Friedrich Nietzsche (1844-1900) ironiza bunătatea, binele,considerându-le false. Doar printr-o singură afirmație, ne putem da seama de concepția lui: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”. În concepția lui, mila, altruismul, iertarea, toate valorile umanitare legate de bine, bunătate, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate. Adevărata morală este, pentru el, o morală a durității. Morala creștină îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, față de morala stăpânilor, a celor care dictează. În realitate, spunem noi, creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că o acțiune de milă este mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism. La începutul secolului XX, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „voință de putere” în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta, se spune că a contribuit și sora lui Nietzsche, nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii, oarecum străine de gândirea filosofului.
Mulți alți filozofi s-au ocupat de problema bineluiși a bunătății necesare omului, precum filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) care considera că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului din lume și trebuie să lucrăm serios la evitarea lui. În lucrarea sa Morale des idées - forces, ajunge la concluzia că noi nu putem afirma cu siguranță că lumea este în opoziție cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală și că doar o singură conduită ne este permisă, aceea de a lucra ca și cum am socoti că triumful binelui moral nu este imposibil în lume, și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Pentru italianul idealist Benedetto Croce (1866-1952) frumosul, utilul și binelenu sunt opuse, ci doar distincte, opoziția întâlnindu-se doar în dialectica interioară a fiecăruia dintre momentele distincte: frumos-urât, adevăr-fals, util-dăunător, bine-rău. Omul este un întreg proces spiritual, el nu este niciodată ceva împlinit definitiv, el tinde spre desăvârșire, strădania lui trebuie apreciată și încurajată. Omul datorită voinței își exprimă alegerea și, spune el, „o acțiune utilă sau bună este o acțiune voită”. Interesantă mi s-a părut logica sa: „O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine”.
Binele, în viziunea filozofilor secolelor apropiate, a căpătat diferite înțelesuri, îndepărtându-se uneori de matca în care a fost așezat din începuturi. Încă venind în sprijinul binelui, filozoful francezEmmanuel Mounier (1905-1950), un creștin profund a cărei filozofie este bazată pe măreția și respectul datorat ființei umane, motiv pentru care filozofia sa s-a numit „personalism”, susținea că umanitatea nu poate progresa și nu se poate apăra de „Invazia inumanului” decât dacă va aspira la idealuri autentic umane. Comportamentul omului considera că trebuie să fie în conformitate cu spiritul moralei creștine, importanță dându-se ființei umane, spre a nu fi înjosită, înrobită, părăsită, izolată.
Existențialismul ateu are ca exponenți clasici pe germanul Martin Heidegger (1889-1976) și francezul Jean Paul-Sartre (1905-1980). Filozofia lui Sartre este răspândită în prezent în mai multe țări. Varianta atee nu mai consideră omul sfâșiat de contradicția dintre subiectivitatea sa și transcendentul divin, și susține un conflict permanent între om și lume. El definea iadul: „ceilalți, iată iadul”. Cu adevărat, dacă nu prețuim binele, trăim în condiții de groază, de veșnic război și în cest caz se justifică cruda lui afirmație, o lume fără valori, fără sens, o lume absurdă. O astfel de lume își pierde standardele  comportamentale, deci nu pot fi judecate acțiunile ca fiind „bune” sau „rele”. Un citat lămuritor în acest sens l-a dat scriitorul rus Feodor Dostoievsky (1821-1881) în cartea sa Frații Karamazov: „Fără Dumnezeu, totul e permis”, sau istoricul român al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), pentru care elementul esențial al condiției umane este simțul sacrului: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă”.  Și întreb, ne putem oare îndoi de inteligența minții care a creat această ordine pe care o vedem în jurul nostru, denumită „Inteligența cosmică” de către A. M. Aivanhov (1900-1986) – filozof și pedagog de origine bulgară, trăitor în Franța? Recomandarea lui era următoarea: „Fiecare trebuie să lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu condiția să nu o facă numai pentru sine însuși, ci pentru binele colectivității…”. Heidegger definea ființa umană mai mult prin structuri negative (starea de anonimat, frica, teama, grija, neantul) decât prin structuri pozitive (înțelegerea, libertatea). Emanciparea umană o concepea doar ca proces parțial și spiritual, iar nu ca realizare globală, inclusiv practic politică. Scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), în cartea sa Jurnalul fericirii se întreabă: „Existențialismul are dreptate ? Întocmai așa este viața cum o vede existențialismul, așa arată lumea când lipsesc naiva credință în Dumnezeu și iluziile moralei. Descrierea este cu totul neexagerată a existențialiștilor, numai soluția lor este greșită. Sau mai bine zis nu cunosc soluția: străpungerea zidului până la Iisus, mângâietorul. Și e de mirare: unii existențialiști au trecut prin închisori; cum de nu au găsit mijlocul de a trece prin ziduri ?” 
German-americanul Herbert Marcuse (1898-1978) susținea că principalii factori alienanți ai vremurilor noastre sunt: diviziunea tot mai specializată a muncii și factorul tehnologic, dar mai profund, raporturile economice și cele politice de aservire. Exponent al școlii neo-marxiste de la Frankfurt, înțelegea binele și ca „libertate sexuală. Ignora desigur logica lui Aristotel care considera că „doar naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăcere”.
Bernard –Henri Levi, intelectual și autor francez (n. în 1948), fondator al unei noi filozofii, admite că orice tip de societate, fie capitalistă, fie socialistă, este dominată de puterea politică (de Stăpân). Constată că proiectul socialist a eșuat în totalitarism, în barbarie. De aceea optează pentru o democrație burgheză, care deși imperfectă, permite totuși omului o anumită libertate, un „chip uman”. Menirea intelectualului ar fi aceea de a cultiva filozofia, arta și morala care ar putea să oprească tentația barbariei și a călăuzi societatea spre binele ei.
Un remarcabil eseist, critic literar, filozof al culturii și pedagog american născut în România (1940), susține într-un recent dialog că Forțele globalismului s-au dovedit exterioare și se exprimă, tot mai răspicat, prin forța brutală și decizii administrative. În esența sa, promovând cel mai obscur principiu cu putință, binele universal, un principiu fără conținut, fără obiect, fără valoare, globalismul ține de categoria celor imaginate de „negativitatea pură”. În „globalismul” deplin nu poate exista „înțelegere”, ar putea exista doar supunere și descompunere în uniformitate. Globalismul se va termina mai repede decât ne imaginăm”. Poate ar fi fost corect de despărțit „binele universal” de expresia „un principiu fără conținut”, el fiind dimpotrivă, plin de conținut, un principiu, iată, de care s-au ocupat nenumărați gânditori ai timpurilor trecute și continuă să fie un principiu necesar a sta la baza societății.
Dacă educația făcută pe diferite căi, și cultura  nu vor fi preocupările importante ale societății, dacă va continua mediocritatea morală-intelectuală existentă în secolul nostru, vom lăsa cale liberă fanatismului,definit ca un atașament exagerat pentru o convingere, o idee, bazat pe ură și răzbunare, marcat de obicei de incultură sau de rătăcire a minții omului și căruia i se adaugă totala intoleranță față de adversari. Filozoful, scriitorul român Lucian Blaga (1895-1961) spunea: „Fanatismul strică chiar și cele mai bogate inteligențe”. Scopul fanaticilor este crima, uciderea adversarului.
O dublă crimă aș spune, fiindcă ucizi omul de lângă tine, dar ucizi și omul din tine.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)
 
ATELIER

  CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)

1. Politica internaţională este preocupată în primul rând de descurajarea neprieteniilor dintre state şi abia pe urmă de încurajarea prieteniilor dintre ele.

2. Înţelegerea politică este bastardul rezultat în urma concubinajului diplomatic dintre vrerea celui mai puternic şi respectuoasa supunere a celui mai slab.

3. Când cineva începe să se laude cu faptele sale, înseamnă că nu toate faptele sunt spre lauda lui.

4. Mulţi oameni se străduiesc să dea uitării faptele bune ale semenilor, astfel eliberând spaţiul în vederea stocării şi neuitării întâmplărilor neplăcute.

5. Faptele sunt oglinda omului, chiar şi atunci când acesta se jenează să se privească în ea.

6. Drumul de la intenţii la fapte este atât de lung, încât nu-i de mirare că atâţia oameni recurg la diverse tertipuri pentru a-l scurta.

7. Democraţia nu-i face pe oameni mai corecţi şi mai cinstiţi, ci-i învaţă cum să scape cu faţa curată din năvodul salubrizării sociale.

8. Statul democratic este aidoma unui tren care circulă cu restricţii de viteză. Călătorii grăbiţi protestează împotriva întârzierilor care se tot acumulează, dar mai apoi râd şi se bucură că au ajuns cu bine la destinaţie.
9. Un stat este democratic până-n vârful unghiilor atunci când şi-a însuşit fără cusur ştiinţa de-a promite tot mai mult şi de-a face tot mai puţin.
10. A da ţine de conştiinţă şi educaţie, a lua ţine de instinct social şi neomenia democraţiei.
11. Doamne, ce greu este să fii om şi ce uşor să fii ceea ce eşti!
12. Progresul reprezintă suita de eşecuri prin care omul ajunge să creadă că-i cineva după ce nu mai crede în nimic.
13. Istoria umană este canalul scobit de om în timp, prin care zoaiele viitorului se scurg spre groapa de gunoi fără fund a trecutului.
14. Dacă şi neomenia are un scop, atunci el nu poate să fie decât acela de-a pune în evidenţă omenia.
15. Ocupate până peste cap cu feminitatea şi feminismul, femeile moderne nu mai au timp de fleacuri precum cinstea şi omenia.
16. Căsnicia – o instituţie muribundă, care se menţine în viaţă doar cu energiile eliberate prin destrămarea altor căsnicii.
17. Speranţele de salvare ale omului îşi trag seva din convingerea că, deşi limitat în intenţii, binele este nelimitat în potenţialitate, pe când răul este nelimitat în intenţii, dar cândva i s-au impus limite în potenţialitate.
18. Binele îşi are propria sa povară, pe care nu oricine este pregătit să o poarte cu cinste şi demnitate.
19. Căinţa individuală făcută la timp este cel mai bun leac împotriva căinţei generale.
20. Sensul de deplasare al rugăciunii este întotdeauna pe verticală, niciodată pe orizontală.
21. Verbul a ruga, împreună cu substantivul aferent rugăminte, au o încărcătură telurică şi un sens descendent, pe când reflexivul a se ruga şi substantivul rugăciune au o încărcătură celestă şi un sens ascendent.
22. Când ruga vine de la rugăciune, ea vizează nemărginitul şi trebuie să fie neîntreruptă, iar când vine de la rugăminte, ea vizează mărginitul şi e firesc să fie ocazională.
23. Vai de aceia care asaltaţi de rugăminţi, consideră că-i sub demnitatea lor să se mai roage!
24. Rugăciunea este cordonul ombilical prin care efemerul se nutreşte cu eternitate.
25. Întrucât rugăciunea are o singură rugăminte la cel care se roagă – şi anume ca acesta să-şi deschidă inima pentru primirea lui Dumnezeu, omul zilelor noastre consideră că i se cere un lucru atât de dificil, încât ori nu se mai roagă defel, ori o face în pripă şi de formă, ori se agaţă cu disperare de rugăciune doar în momentele când simte că-i pierdut. 
 
BALADA LICHELISMULUI PURSÂNGE

Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult

lichele vrednice-n urcare –

din bolșevism ne tragem seva

și vrem a sa restaurare.

 

Dar – lucru lesne de-nțeles –

nu-n orice chip, ci inspirat,

cum dialectica pretinde

în comunismul luminat

 

și cum unita Europă

de formă-i doar preocupată,

căci e știut că în esență

democrația ei e moartă.

 

(În confruntarea cu a noastră

democrație carpatină,

democrația apuseană

pare uzată și haínă...

 

 Corul lătrătorilor:

Deși sporește an de an

a datoriei grea povară,

putem oricând să dovedim

că nu-i vândută-ntreaga țară.)

 

Ni se impută lichelismul

din care am făcut o artă,

când statului încăpușat

noi i-am croit o altă soartă?

 

S-avem pardon, dar nu se spune

când rău-n trup e peste poate

de moartea își ascute coasa,

că numai cui pe cui se scoate?!...

 

Așa și noi. Din lichelism

făcut-am zale pentru țară,

ca-n socoteli să nu-ncurce

toți nepoftiții din afară.

 

Ba și mai și – clară dovadă

că statu-i bine cârmuit:

Pe băgăcioși îi mazilim,

iar chiorii-nvață ce să vadă!

 

Știind prea bine că-n istorii

se-amestecă bunul cu răul

cum însuși omu-i plămădit,

și-abia când sensu-n fapt istoric e zidit

divinul deget granițe trasează

între sublim și detestabil,

întreb atunci:

Ce-i de dorit,

ca alții pentru noi să facă

și, resemnați, fărâme să primim

de la festinul lor

peste atâtea veacuri arcuit,

ori să-ndrăznim

- nepricepuți dar cu elan –

căruța românească s-o mișcăm,

chiar de-o luăm pe-un drum cotit?...

 

Oricât de tare ne-ar durea

parte avem de tristul adevăr:

Au fost sfinți mii și vor mai fi,

dar nu ei trag istoria de păr!

 

Istoria umană-i dusă mai departe

- astfel plinind a timpului menire –

de-aceia toți ce-s torturați de-un scop

și nu se tem de-a vulgului cârtire.

 

Cum scopu-nalt se folosește

de mijloacele deocheate,

noi ne-nlțăm și ne menținem

prin lucrătură ca la carte:

 

Minciuni, trădări, sluj cât încape

și multe alte josnicii,

fără de care-i imposibil

lichea faimoasă să devii.

 

Le rabzi pe toate, totul trece

când te-ai ales cu vreun folos,

dar orice-ai face, mori lichea

chiar de-ai întors haina pe dos...

 

A NOASTRĂ LIMBĂ PREACURATĂ

De suntem respectați în lume

ca vrednic și distinct popor,

străbunei limbi să-i mulțumim

că ne-a hrănit cu al său dor.

 

Un dor întins cât țara toată

și mai departe mesager,

oriunde-n lume românismul

e dres cu sare și piper.

 

Doar graiul nostru românesc

- un grai de ceruri dăruit –

putea prin arta-nveșnicirii

să facă dorul aurit.

 

Și nu doar el. Atâtea vorbe

de-nțelepciune-ngreunate,

în alte limbi nu-și află soții

și-atunci rămân nemăritate.

 

Așa, de pildă, „Bună ziua” -

 salutul arhifolosit;

„Bună să-ți fie-a ta inimă”,

la noi răspunsu-a fost proptit

 

în coasta negrului mileniu

când am tăcut cu-nverșunare,

ca spiritul activ din obște

să-și împlineasc-a lui lucrare.

 

Cum limba-i vie și-nsetată,

firește că-ntr-un veac de veacuri

nu poate fi mereu aceeași,

ci musai este fecundată,

 

de alte limbi și alte graiuri

cu care-i soră sau vecină;

franceza-n ginta noastră este

sora mai mare din latină.

 

(Procesul azi se-nvederează

prin siluiri îngrozitoare –

ba țigănisme din manele,

ba anglicisme sfidătoare.)

 

Nu de grefări după ureche

în limba noastră-i trebuință,

cu-al ei belșug de sinonime

spre-o lesnicioasă folosință,

 

ci de-un respect necontentit

prin studiu plin de pasiune,

ca în gândire și vorbire

să nu dăm cinstea pe rușine.

 

Căci un român ce nu-și iubește

sau își pocește limba lui,

ridicol e și cam degeaba

 
BALADA POLITRUCULUI DE PAIE
Aveam de mic un fel de-a fi
prin care voia mi-o-mplineam –
din negru alb la țanc făceam,
imun la dreptul de-a roși.
 
La școală străluceam constant
doar la turnat și copiat...
Dar ce-mi păsa când mama-n mine
vedea un mare om de stat!
               
Măicuță scumpă,
gândul meu
se-ntoarnă către tine ne-ncetat
cum pasărea din depărtări
la cuibul ei revine an de an,
ca prin prinosul meu de mulțumiri
a-ncrederii regină să devii
pentru a ta răbdare c-un golan.
 
Ca să fac soarta să rodească
cum mamei i s-a revelat,
de-acel partid aveam nevoie
unde păcatu-i stimulat
 
c-o etică și un statut
ce trimit justul la plimbare –
povară de nesuportat
pentru intrușii-n cățărare.
 
(Căci ce-i morala? Paravanul
pentru nevolnicu-nchistat,
piatra de moară atârnată
de gâtul unei vreri fără rabat!...)
 
Și l-am găsit. Partidul-stat
- curat Eden pentru borfași –
unde minciuna și hoția
fac din nimicuri niște ași.
 
Dar pentru asta nu-i de-ajuns
ca să fii fruntea-ntre lichele.
Supunerea lingușitoare,
chiar de-i ca luna printre stele,
 
nevoie are de răbdare
să-și întăreasc-acel fior,
ca mai apoi, când timpu-i vine,
să se înalțe ca un sor
 
aducător de nelumină
pe un politic cer noros,
până ce altul îl umbrește
și traiu-n țară merge-n jos...
 
Nebun e-acela ce gândește
că în putere-i fericire!
Puterea-i fum și aparență
și-o prea târzie amăgire.
 
Cu-atât mai mult când ții morțiș
să pară totul democratic –
politica-i cu totul șuie
pentr-un popor tot mai apatic.
 
Măcar în bolșevismul tont
simțeai o bucurie din topor
când gloata turmentată aclama
partidul și al său conducător.
 
Pentru c-atunci nu exista
spre viitor decât o cale –
bine dresat, poporul resemnat
partidul îl urma agale.
 
(Firește că-n ascuns și-atunci
se murmura mereu-mereu,
furtună-ntr-un pahar cu apă
pentru regimul forte și ateu.)
 
Dar azi, în pluripartidism,
regimul fără frontiere
schimbat-a oaia în berbec
și politrucii-n hahalere,
 
mai bine spus oameni de paie
în slujba unor idealuri,
ce șanse au de împlinire
doar pentr-acei naivi de-a pururi...
 
De-aceea, nu e de mirare
că sunt profund duplicitari:
Dacă-n politică-s hoinari,
în bani găsesc o consolare!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureș)

AMINTIRI DESPRE ÎNCEPUT…
Numeroase sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia dintre noi. Imaginea primei învăţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe şcoala“.
Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că lucrăm în  „Şcoala cu 5 directori“.
Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii planificărilor.
A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei din  anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de  câte ori cineva făcea câte o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.
După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I au fost împărţiţi pe clase.
Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii care au obţinut cele mai bune rezultate. )
I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină îngrijorare, că n-am să-i  recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă cunoască ei.
Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că, dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş  mai fi rămas în învăţământ. Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea  atenţie.
Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul  Blajului, Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi, acomodarea.
Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la un careu. Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate cazuri pozitive şi negative din şcoală.
La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu se aştepta nimeni. Lucram la Liceul Industrial Nr. 1 şi directorul de atunci, Mircea Olariu, afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că unii profesori nu au ajuns la timp la ore în săptămâna care urma învoirii. Întâmplarea a făcut că lipseau unii colegi şi cei rămaşi în şcoală am făcut un orar provizoriu. La ora 12 eram în autobuzul care mă ducea la Blaj.
După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a trecut la activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul şef al clasei, a început  să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“.  Am început să râd.  „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat voie. Mi-a  spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte întâmplări din timpul şcolii.
Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să înşir prea multe. Dar pot să  precizezcă erau politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar  dacă nu-i cunoşteau de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa soarta lor.
Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“, „Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“, „Nepotul meu e student. A terminat la Colegiul Tehnic…” Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

BARCĂ FĂRĂ VÂSLE
ne-am iubit
la intrarea de la bloc
 
iubirea nostră
consumată în trenuri
cu navete albastre
 
ne-am iubit
într-o barcă fără vâsle
 
m-ai iubit în barca din nuiele
nebulă ṣi magie sumară
furtună... fulgere... zbor...
 
TRECERE
Iubiţi alergam
atunci pe străzi
sufletul meu
sufletul tău
orbeam lumina
 
Arlechini urmăream
un joc de bagatelle
în gheţăria
cu cioplituri lunare
a Domnului Bugan
 
Te văd ṣaman
în iatacul de taină
în ochii mei
te gust, te transform
în vis bizar.
 
de toate
 
LA DEAL, LA VALE…
M-ai făcut să mă dezleg de toate
când băteai darabana pe masa
din mahon a Doamnei Iulica
flori de timp, nisipuri ṣi prund,
 
Nu te mai văd prin Piaţa Centrală
în Bacăul cu artificii
cu bâlci la Podu Paloṣanu,
ṣi carnaval pe strada principală
 
Aluneci în oglinda Insulei,
pe cărţi poştale din alte lumi,
pui amprente pe orele mele
cioburi de vise, himere -
 
VĂPĂI
Să dănţuim acum
la mijloc adormiţi
în gospodăria Domnului Ion
găini, curci, vie ṣi pomi
 
Să dănţuim acum
în grădina Doamnei Elisa
suntem văpăi
luntre magică pe Râul Negel
 
Te caut printre văpăi
te văd ṣi nu te văd
în iatacul cu balcon
printre florile Doamnei Iulica
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

ONIRISM ŞI PROFETISM
am visat azi-noapte că
iubeam: era atât de
frumos – ca-ntr-un basm de
Andersen – apoi însă
m-am trezit – şi l-am
urât de moarte pe cel care m-a
alungat din acel
vis – trezindu-mă
 
fiecare zi – fiecare
ceas – cade ca un topor ucigaş – peste
mâinile mele – tot mai tremurător
neputincioase: inima mi-a
ars – chipul mi-a
ars – sunt doar scrumul unei
file pe care cineva tocmai desenase  – în
silă – caricatura dementă a unui
om – chinuindu-se – de fapt – să scrie cuvântul
„zeu” – apoi a azvârlit-o – exasperat – în
foc
 
în acest timp – cerul
vomită lumină – peste
cadavrul împuţit al
lumii
 
se aude  - scorojită – doar
vocea profetului mincinos: „toţi o să
murim – toţi o să murim – toţi
o să murim...”
 
într-o peşteră – dincolo de
autostradă – se naşte
proaspătă – o
stea
 
prefer să mor cu
ai mei – în acelaşi părintesc
mormânt – decât să mă
salvez într-un rece
abrupt  - vitreg
necunoscut
 
trebuie să posezi – în cel mai înalt
grad – iscusinţa şi
fascinaţia fluierarului din
Hamelin – pentru a câştiga – pe
deplin – încrederea
păsării paradisului
 
dincolo de cenuşi – dincolo de orice
infern – dincolo de
orice răsărit de lume – voi afla – din
nou – visul cel mai
frumos: mărul stufos înflorit al unei
iubiri
 
iubire a
mea pentru
cineva din vis – iubire a cuiva pentru
mine cel revenit în
paradis
 
AMENINŢARE
mai am cu tine multe răfuieli
cu mult datoare-mi eşti – lume spurcată:
să-mi dai 'napoi iubirea arestată
întoarce-m-oi din cereşti învoieli
 
puteam rescrie munţii cu-a mea liră
puteam s-adăp din sânge-mi toţi colunii:
mi-au furat harul hoţii şi păunii
iar inima-mi 'plinit-a o hegiră
 
din vii mânii îmi voi croi nou trupul
de la medine-ntoarce-oi calendarul:
voi jefui la rându-mi raiul – stupul
 
voi smulge peşterii şi inima-mi şi harul:
cu-aşa văpăi cumplite voi iubi
încât toţi furii lumii vor orbi!
 
ORFEU
să taci în măreţie sfânt cuvântul
să se boltească cer oricare gând:
nu risipi-n cenuşi sunet plăpând
nu-l înjosi – nu-l vătăma pământ!
 
când sfânt rosteşti e-naltă preoţie
munţi rânduieşti şi-nchipuieşti oceane:
în roua lumii care va să vie
stăpân păşeşti şi paznic de arcane
 
fulgerul vorbă se preschimbă-n tunet
delire se rotesc ameţitor:
cald izvorăsc din buzele pridvor
 
păduri de cântec – rugăciuni de chipuri:
aşa se nasc luminile de lume
prin poezia zeului din strune!
 
CUM APARE POEZIA
nu dai drumul la robinetul cu
poezie – când vrei tu: întâi
se strâng acolo în cer
sfinţii – şi fac o
şedinţă sau o consfătuire
ceva – în urma căreia se
hotărăşte dacă – ţinând seama că
păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu
îngeri nici fără de îngeri – nici cu
vreun codru – nici fără codru
aproape –  şi în
general – i s-a urât cu lumea de jos  - care
lume s-a smochinit „di tăt” - oare n-ar fi cu
cale („ba da, Preasfinte!”) – pentru a-l mai ţine
ocupat încă oleacă jos (aşa vorbesc sfinţii în rai – ei
înde ei – cu „di tăt” – cu
„oleacă” şi cu „şi vrei măi”) – şi ca să nu
ţâşnească el păcătosul – deodată în
sus – Doamne fereşte! – ca un meteor stricat la
minte şi montat pe invers – şi având în
vedere că în rai e acum
înghesuială mare şi se fac
de zor şi într-una (de când se ştie el
raiul rai!) – lucrări de restaurare – deci
păcătosul ăla ar trebui s-aştepte cam mult şi
degeaba la poarta raiului – aşa-aşa-
aşa – care va să zică – să se întredeschidă
oleacă poarta raiului – de către portarul de
serviciu („unde eşti sfinte
Petre? – ai auzit ce-am spus?” – „da-da-da – am
auzit – colega sfânt – am...da”) – revin: să se
întredeschidă poarta – ca
păcătosul ăla neurastenizat să
caşte gura cât şura – o
clipită numai  - la ce-i pe aici
frumos (adică – vreau să spun – numai pe unde
nu se mută mobila cerească în
colţul opus) – iar noi „tranc!” apoi - poarta i-o-nchidem în
nas – iar el  - păcătosul fără prea mulţi
creieri în
devlă  – cu ochii
sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către
pământ – şi să scrie
acolo jos – ce-a furat el chipurile cu ochiul aici
sus – pe când dormea
jos - buştean... – aşa-aşa-
aşa – („e bine măi?” – „da-da-da – cum de
nu – Preasfinţia Ta!”) – drept care s-a
încheiat prezentul proces
mut („semnaţi măi cu raza asta de la
mine – hai toţi odată!”) – şi
gata!
 
...şi Poezie s-a făcut!
 
BURLESCĂ MARTIROLOGICĂ
uite – luna asta
n-am să mai accept bocanci în gură şi nici
nu mai pun picătură de
otravă pe limbă – să văd
cum stau cu
valorile reale ale digestiei
martirajului?
 
DOINA COPACIULUI-VERB
foaie verde-n rugi de coastă
înflorit-a-n rai fereastră:
copaciul din ţara noastră
zburatu-s-a pe-o măiastră
până în povestea voastră:
Copaciul Hristos de Munte
coaroana-i sângeră-n frunte...
 
...scăpărăm şi scăpărăm
la miez de văzduh intrăm
la miezul de Dumnezeu
unde doarme Duhul greu
în valea fântânilor
pe vara păunilor
 
şi cântăm din stea în stea
bulgăraş din soartea mea
şi cântăm din brad în aştri
vădim  nimburi de sihaştri:
câtu-i lumea de ierboasă
preface gândul în coasă
câtu-i valea de sulfină
tocma-n munte e lumină
unde Maica tot suspină...
 
„-de ce suspini – Maică Sfântă
de ce-n pisc ţi-e vorba frântă?”
 
...a răspuns un glas uşure
din volbura de pădure
lacrimă de lacrimă
prefăcute-n patimă:
 
„-...un copaci s-a-nluminat
păsările au zburat
corbii s-au încrucişat
craca i s-a-ncenuşat
cenuşa s-a spulberat:
vorbele pe râu s-au dus
către-apus – tot către-apus...”
 
...a rămas doar o scânteie
fagure  de sfânt' femeie:
 
„...fiul meu – copaciul meu
fiul meu şi stihul meu
cheamă-ţi maica – cheamă-ţi fraţii
să-nlumine iar Curaţii
cheamă Duh de Mătrăgună
cuvintele se răzbună:
se răzbună în izvoare
să ardă mierea în floare
se răzbună-n cruci de vânturi
sare foc din miez de scânduri
se răzbună-n frunţi de munţi
de se-arată zei cărunţi...”
 
„-nu mai plânge – Maică-a Lumii:
arde-n pisc Stihia Strunii
şi pogoară drept din Lună
Rege Verb şi Zâna Bună...!”
 
...din plugari stihuitori
ard heruvii preste nori
brazii toţi şi-au pus cunună
...nu se plânge-n zbor de strună...
 
SE ADUCE PÂINE
cazanul sub presiune al
păsărilor – explodează în ţăndări
copacii: toate zdrenţele
albe – speranţele miresei
trezite – se agaţă şi
atârnă de – temerară
maşina care năvăleşte printre
cerurile răvăşite de o
nouă dimineaţă: se aduce
lumină – proaspătă
pâine – la
primăvara din colţ
 
HIMERA LIBERTĂŢII
între şase şi şapte
dimineaţa – Himera Vie a
Libertăţii măcelăreşte
frenetic – cu
abia trezite din teci – săbiile
fulgerelor – grija funebră a
ordinii
 
apoi – deodată
sughiţă şi dispare – strivită sub
cizmele grele ale
realităţii
 
FRAGMENT DE DES-CÂNTEC II
...cer şi cer
ienicer
vis de rinocer
 
lin de lin
sfânt venin
s-a aprins un spin
 
fierb la herb
regii Cerb
în zenit de verb
 
cununii
trei frânghii
răsărituri mii
 
în poveşti
se dau veşti:
fii superb când eşti
 
BUCURIA  CĂ AŞ  FI  PUTUT  FI  CEEA CE N-AM FOST
mă bucur mult de ce aş fi
putut fi – dar ştiu bine că n-am
fost – şi nici n-am să ajung a mai
fi – vreodată
 
mi-a înghiţit un balaur
copilăria (pe toată şi
din toate părţile vârâtă-învăluită-n gâtlejul cel
înfocat şi hulpav) – dar nu mi-a
înghiţit şi
mocnită – bucuria de a mă
închipui să fiu – ceea ce nu am putut fi şi
n-am fost niciodată – din pricina unei
întoarceri prea degrabă  - a cheii
ceasornicelor lumii
 
ÎNCURCĂTURI
nu-mi mai înţeleg nici
visele – aş dori vise cu
subtitrare: l-aş vrea pe
directorul cu visele – ceva mai
responsabil de ceea ce-mi trimite – ca să-nţeleg
dacă ele – visele - sunt ale Bunei Vestiri – sau
ale Celei Rele
 
...e penibil zău – până şi-n plutirea altor
lumi – să-ţi tot încurci stânga cu
dreapta
 
AM SĂ MĂ PLÂNG LA AMBASADĂ
am să mă duc la ambasada
pustiei – şi am să mă
plâng de zi şi de
noapte – de
elucubrantele retorici
lunare - de
privighetori şi de
şoapte
 
am să mă plâng – mai
ales – de o prea viforoasă
chitară – care pe valurile ei
umflate-nfocate – mă urcă – în
fiece vară – până în piscul zănaticei
zburatissimei cruci – şi
înapoi tot mă scapă-n
ocară – în viaţa
tuberculilor – iară şi
iară
 
SCURT CÂNTEC PENTRU ZEI ŞI FIINŢĂ
lui Charlie Chaplin
zei cărunţi – milogi de flori
cui mai daţi astăzi fiori?
peste vremi – printre ninsori
nu sunt oameni – nu sunt zori
 
rădăcini şi călători
voi sunteţi artişti – splendori
dar eu nu-s decât fiinţă
foame fără conştiinţă
 
AIURITA DIN POVESTE
-comedie neagră-
marţi vin morţii din vecini
joi doar doi strigoi cretini
vineri – zi de sărbătoare
pentru stafiile-n floare
 
sâmbăta duminica
mortul meu la moarta ta...
luni şi miercuri încercăm
cu candele ne-mbătăm
 
şi o fìridă căutăm
drumul înapoi s-aflăm:
toţi strigoii-s chercheliţi
numai beau – că n-au şi dinţi
 
strigoaica şi cu strigoiul
joacă-n voie tontoroiul
...săptămână de nebuni:
alungaţii din aluni
 
trepădează prin chilie
incendiind anarhie
...sfânt sihastrul se cruceşte
maţu-ntr-una-i ghiorăieşte:
 
de atâta sărbătoare
şi-a uitat rândul la soare!
...murmurat-aş murmura
dar mi-e că gaia m-a luà!
 
floricel de râncegai
trece-al beznelor alai
trece şi-n argint se-opreşte
aiurita din poveste!
 
ATÂT DE TRUDIT
atât de  trudit – atât de
trudit – peste orice întruchipare şi
măsură a trudei:  aş vrea să
dorm – dimpreună cu
stâncile – aş vrea să mor – dimpreună cu
copacii şi florile...
 
...atât de trudit – atât de
cosmic trudit...
 
FRAGMENT DE DES-CÂNTEC
...prin păduri – inorog
călăuz  - sfânt milog
analog
 
galaxii – epopei:
se ţes zmei
descântaţi între ei
 
rase -  lari - urşi stelari
se prăsesc
şi-s mai rari
 
idei vii - entelehii
boreal
cinci beţii
 
teandrii...
 
astrolog – inorog
ars de viu
în bârlog
 
PE-ATUNCI
pe-atunci purtau toţi sfinte nimb-pălării
picotea în amiezi levănţică
şi plozii şi zeii-mpărţeau jucării!
...în vrajbă se-nchide azi Dama de Pică...
 
valsul pe-atunci era muzică-n stele
otăvi şi trifoi – căpătâi al Fecioarei:
se putea – se putea făr' de rele
în hatul luminii – la capătul boarei...!
 
trădând colombine – vânând arlechinii
joc aţi stricat – pângărirăţi trist viaţa
rămânând cu-o nesfântă  - cu frântă paiaţa
 
momind şi-asmuţind din vecie rechinii!
...de ce vă tot ţineţi de torţile lunii
de ce-nsângeraţi toţi nebunii?
 
ARCAŞUL ŞI DIANA
Vânând argint prin codrii 'nalţi şi orbi,
Arcaşul s-a oprit într-o poiană:
Volburi de iasme şi furtuni de corbi
S-au tras în lături – răsărind Diană!
 
Zeiţei fulgerând priviri regine,
Din cucură-i ieşeau flori nicolete:
„De ce-mi calci codrii şi îmi schimbi destine,
De ce ucizi – când poţi să scrii sonete?”
 
„Nu ştiu – zeiţă – stihul să-l înstrun,
Nu ştiu iubi – ştiu doar să mă răzbun...”
Isteţ zâmbi zeiţa selenară
 
Şi-a tras din cucură săgeata ei de pară!
C-o floare nicoletă l-a străpuns:
Arcaşu,-ndat', prin stih, i-a dat răspuns!
 
SONETUL DE RĂMAS-BUN
Se adumbreşte seara, pe stratu-aprins de flori:
Sunt flori de nicolete – minunea cea smerită!
Hristos e Grădinarul ce, pogorât din nori,
Spre bună-noaptea lumii, a ars rouă sfinţită...
 
Sunt florile Iubirii, născute-n paradis –
Şi chiar în bezna firii-şi desăvârşesc altarul:
Preschimbă Frumuseţea-n aievea, ca-ntr-un scris –
Şi cheamă Învierii miracolul şi harul!
 
Sunt florile Nădejdii – prin care îngeri spun,
Spre lumea-ntunecată de-nfrângeri şi de chin:
„Nu-adio, nu adio! – ci, veşnic: RĂMAS BUN!”
 
...Hristos deschide,-alene, în Empireu, un scrin:
Şi-a pus deoparte,-o floare, spre mistică privire:
...Nici Domnul Însuşi – iată! – nu scapă de-ispitire!
 
SONETUL CĂTRE MARIA
Acolo unde, greu, aripa morţii
Se lasă peste mii de suferinţe,
Acolo unde-n zaruri se trag sorţii
Celor ieşiţi afară din putinţe,
 
Veghezi şi strângi hotarul înspre viaţă,
Izbind îngerii negri drept în faţă,
Marie din Spitalul Lui Hristos,
Marie-Maică, blândă-ntru Frumos!
 
Nădejdii născătoare, tu, Marie,
La căpătâi ne-aprinzi sfântă făclie:
Văpaia-alungă duhul de neant -
 
Ai convertit zadaru-n Crin Gigant!
...Da, boala cu numire-aşa savantă
Lumină-n şanţul palmei Raiul-Plantă!
 
RESEMNĂRI
Neoane furnicând istovitor
Dureri, mâhniri şi moarte de speranţe,
Boli galopând cinic pe coridor
Şi sânge – freamăt de-ambulanţe...
 
Harnica tuse dumică-n saloane,
Strivit e gând, sub antica putoare!
Infirmiere 'nalţă-ne-n baloane
Silnice picături de amânare!
 
Nimeni n-aşteaptă – toţi prefiră-oceane
De neputinţi, prin ochi şi-ncercănare...
La ce să speri, când, între-altar şi strane,
 
Toţi îngerii-s bolnavi de gălbinare?
...Târziu e tot – căzut şi osândit:
Ce-a fost cândva – acum este oprit!
 
SONETUL IUBIRII
Iubirea n-are vârstă, nici soroc,
Candelă-aprinsă, veşnic, printre îngeri,
Minune-a învierii – nu-i noroc:
Să arzi deplin! – în loc, greoi, să sângeri!
 
N-alegi  nimic – ci, pururi, eşti ales!
În straie scris, precum slava-n psaltire,
Vii, spre altar, înluminat, ca Mire,
Doar glas: n-ai urmă - pasu-ţi este şters!
 
Cine iubeşte, întru pătimire,
Vădeşte raiu-ntorşilor strămoşi:
O Evă şi-un Adam, în cercuire
 
De crâncenă văpaie – ard frumoşi!
...Dar nu te-ajută nicio cateheză
Să sfarmi, uimiri – smerita paranteză!
 
DOINA RUSIEI BINARE
cai de troică - zmei de iarnă
liniştile se aştearnă:
cai grumazuri lebede
drumuri tot mai veştede
 
caii trec prin cal troian
când părere când nou an
caii trec prin cal de chin
vis – istorii:  alpin vin
 
cal fugind în trei potcoave
Rusie numai zăbave
cal frate de rândunică
mare inimă şi mică
 
cal de-aramă cal de fum
degeaba atâta drum
cal venind din cer de miere
Rusie – -atâta durere
 
cal de-aramă cal de schimb
a trecut atâta timp
cai cu coame luminări
au trecut şi timp şi zări
 
zări de ceaţă şi suspin
Rusie – cai nu-ţi mai vin:
caii albi – caii de-amin
trec râul – se-nfig în spin...
 
CATRENE DE VARĂ
îmbolnăvit solstiţial
de prea multă lumină
mă vindec echinoxial
iubind aceeaşi zână
 
regină zorilor de zi
şi volbură păgână
stârneşti revolte-n galaxii
căci toţi te vor regină!
 
un zâmbet tămăduitor:
excursie în rai!
imperiile-atâta vor:
crăiasă pentru crai!
 
hoinari prin codri şi prin lege
ne-am întâlnit – polen şi floare:
de m-ai alege iarăşi rege
aş şti măcar de ce se moare...
 
zâmbetul ei – religie
chipul de mit – efigie!
s-a pogorât în lumea mea:
de-acuma am şi eu o stea!
 
fată lie-ciocârlie
şi frumoasă şi nurlie
preţuind – de-o vrea să vie –
cât o sfântă liturghie!
 
am cunoscut floarea savantă:
n-avea polen – n-avea nici spin
nici bucurie şi nici chin:
era a morţii variantă!
 
AIURARE DE CÂNTEC APOCALIPTIC
vântură corbii văzduhul
rugăciuni izvoare curg
codrii înţeleg Sfânt Duhul
înţeleptului amurg
 
sus pe crucea de la stână
răsări o stea păgână:
sânge picură-n lumină
cetinile aprind vină
 
cânt de fluier aiurează
pe margini de soartă
Hristos binecuvântează
şi deschide poartă:
 
sângerare-aş sângera
sângerare-aş sângerul
picurare-aş pìcura
picurare-aş pìcurul
la-nceput fu volbura
picurare-aş pìcura
volbura şi volburul
sângerare-aş sângerul
din volbură regi urca'
sângerul şi sângera
picurare-aş pìcurul
sângerare-aş sângera
sângerare-aş îngerul
îngerul şi sângerul
iscă-n lume treierul
îngerul şi greierul
cântecul şi lujerul...
 
DOINĂ TRĂGĂNATĂ DIN ARDEAL
norii să tot duc în turmă
dorul mândrei rău mă scurmă
să duc norii spre pustie
mândra nu mai vrea să vie
 
arde foc pe valuri multe
cine dorul să-mi asculte
arde foc de sară-n munţi
pân' la mândra-s multe punţi
 
punţile să surp sub cară
eu la mândra-s de ocară
punţile să surp de grijă
bate-n clopot altă spijă
 
pân' la mândra e o scară
cu trepte numa' de ceară
iar când bate soarele
tot îmi scap picioarele
 
şi când bate câte-un vânt
scara la mijloc s-o frânt
şi când cer o altă scară
vânturile mă doboară
 
bată focu-n ea de scară
că-mi face viaţa amară!
s-o topească Dumnezău
ca să nu o blàstăm eu!
 
ţâp-o Doamne jos în tău
că pe-acolo nu merg eu!
ţâp-o Doamne sus la cioară
om ce caină - să moară!
 
iar la mândra de acumă
meargă norii tot în turmă
că eu mi-oi uita urmà
şi mi-oi schimba şi stânà
 
...foicică de săcară
unde-i mândra de-astă vară?
o să-ntreb un cocostârc
mâne de-oi merge la târg
 
şi-o să-ntreb ş-o ciocârlie
dacă mândra vra să vie
n-o-ntreb pe privighetoare
cântă-n inemi de mă doare
 
poate doar la cuc să strig
primăvara mai pe frig
dintre paseri cucul numà
şăguieşte cu inema...
 
bată-l Dumnezău de cuc
zâce-ntr-una să mă duc!
cucul meu şi cuca ta:
un' să merg – când nu-i mândrà?
 
DOINĂ DE CUC
cucul inimă bătrână
cântă-n bradul de la stână
dar el de noroc nu-mi cântă
numai de inimă frântă
 
cucule de trei hotară
piară-ţi sămânţa să-ţi piară
c-ai cântat şi-ai tot cântat
până mândra m-a lăsat
 
şi de-as'-vară eu tot sui
sui în munte sui pe grui
dar degeabă mă tot sui:
mândra numa' nu-i şi nu-i
 
şi de-oi fi avut vreo vină
frunza-n codru se alină
şi de-o price-oi fi avut
inima mult m-a durut
 
cucule clonţ blestemat
eu de stână m-am lăsat
şi-am pornit în pribegie
din  moşie în moşie
 
şi-aşa mi-oi trece eu anii
din bejanii în bejanii
şi-oi ajunge-n toamnă grea
să-mi plinesc eu viaţa mea
 
numa-o mândră am avut
muntele ea a trecut
numa-o mândră am iubit
ca pe sfântul răsărit
 
am iubit şi-am cărunţit
norii m-au împrejmuit
am iubit ce n-a fost dat
umbra-n mine s-a lăsat
 
frunză verde mărăcine
soarele în brazi apune
nu mai am pe nime-n lume
n-am nici chip şi n-am nici nume
 
strejarii s-au scuturat
cărările s-au gătat
focu-n vatră mi se stânge
nime-n urmă nu mă plânge
 
frunzele trec spre-asfinţit
luminile s-au sfârşit
frunzele s-au aşternut
cucu-n codru a tăcut...
 
SUPREMA TAINĂ
nu se poate concepe o mai desăvârşită
dumnezeire decât
Omul
 
oameni: căderea Lui Dumnezeu din
Lumina Somnului – Uitare
Şerpuitoare şi
Deznădăjduirea orb învrăjbită cu
Sine-nsomnatul  - cel fascinant
Zvârcolit printre ierbi de-Amintire – Nădăjduirea în
Trezirea-Sine şi suirea înapoi întru
Taina-nfricoşată de Sine a
Sinelui  - cel
înstrăinat apoteotic şi
mut: Incendiator de miresme şi
iasme - Cântecul
 
mişcarea nemişcării: terorizanta
nelinişte foşnitoare a identităţii
oglinzilor
 
Sfântul Duh: scară de foc întru
Dumnezeu – prin care El se
scoboară-n Împătrita
Răstignire a
Chipului – apoi
se iarăşi ridică – din
nou – nou: Unu al Cincilea şi
Însuşi
 
Sfânta Treime: certitudinea desăvârşirii
Focului fără de Scară: fără de
capăt – Doina-n Rugăciune
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

STARE DE FAPT
N-am scris demult. Ceva n-a funcţionat cum trebuie. Ceva în larg era mort, era putred. Nisipuri mişcătoare fac zgomote tăinuite şi-acum, iar mersul meu părea împiedicat.
Trăiesc într-o lume plină de capricii, o lume plină de idei. Murdare idei. Ne plimbăm printre oameni, ne plimbăm printre noi, cei mulţi, şi ne furăm căciula unul altuia exact când lumina soarelui bate mai cu putere.
În văzul tuturor, lumea aceea pe care n-am bănuit-o niciodată, o lume bălăcărită, cu miros puternic de jeg, tăbăcită de-atâta prostituţie, sfidează poporul. Atât cât a mai rămas din el, fiindcă pe vremea copilăriei mele era mare şi puternic. Cine ştie, poate a fost doar o iluzie cu care m-au hrănit ai mei, căci tare mai erau cinstiţi, muncitori şi drepţi. Şi ei făceau parte din popor, poporul român.
Acum îi privesc intens pe cei de lângă mine, după care privesc în interiorul sufletului meu, apoi în interiorul corpului, exact aşa cum îmi cerea el odată, adică Andrei, prietenul meu de-o viaţă. Cred că am nevoie de-o introspecţie, ca-n vremea veche când doar chemarea lui mă trezea din amorţeală. Îmi cerea ca din când în când să mă scutur de mirosul otrăvitor al vorbelor auzite pe la colţ de drum, dar nu înainte de-a privi atent. Deştept om, Andrei ăsta al meu! Şi unde mai pun, că mă şi iubea. Iubire! Cine mai iubeşte în ziua de azi?
Privesc! Îi văd pe ei, pe  cei care stau la cârma corabiei. Uneori seamănă cu păpuşarii fabricaţi în culisele prăfuite ale scenelor improvizate, unde saltimbancii se prefăceau că-şi storc sudorile spre deliciul ieftin al privitorilor.
Alteori privesc şi ei peste bord, chiar dacă ochii sunt îndreptaţi mai mult spre interiorul corabiei, doar – doar vor surprinde pe cineva în fapt pentru a-şi pune în practică actul de supremaţie, sursă de hrană diabolică. Mizerabilă hrană!
Mi-e scârbă, o scârbă pe care doar viermii ce viermuiesc deasupra unui cadavru intrat în putrefacţie o pot provoca. Întorc capul să nu vomit. Mi-e groază să nu care cumva să înghit scuipatul care îmi încarcă gura. Aş vrea să-l arunc în faţa cuiva, dar mă abţin. Nu-mi stă-n fire, sunt fată subţire! Schimb la iuţeală linia de mers şi intru în prima toaletă. Îmi privesc întâi chipul în oglindă, am timp, apoi arunc scuipatul cremuit de-atâta aşteptare, în chiuveta ciobită şi soioasă. Nici chiuvete ca lumea nu avem!
Ridic capul şi privesc din nou spre oglindă. Tu eşti? îmi zic înciudată. Ce repede te moi! Proasto! Mai ceva ca Niculae Moromete când era bolnav de friguri.
Stai, bre, îmi sună o voce, că lumea nu se termină aici, mai e până departe!
Hm! Zâmbesc! Iaca treabă, zâmbesc! Bre! Şi-mi este atât de cunoscut acest apelativ! Îmi trec mâinile prin păr, apoi îmi mângâi obrajii înfierbântaţi. Îi răcoresc. Iau apa cu mâinile făcute căuş şi-o arunc cu mişcări repezi peste faţa mea schimonosită de-atâta durere şi scârbă. Trag nădejde, poate-poate m-oi trezi de-a binelea. Degeaba, degeaba nădăjduieşti, îmi spune cea din oglindă. Ai uitat pesemne că beţivul se trezeşte din băutură, dar prostul niciodată!
S-o crezi tu, îi răspund repezit, apoi mă retrag spre hol.
Pustiu! Nici ţipenie. Toată lumea munceşte. Fiecare la postul cui îl are! Şi ce de posturi, care mai de care mai calde şi mai incitante. Uneori sunt atât de fierbinţi încât se iese cu transpiraţii şi fibrilaţii. Fibrilaţii! Doamne, păzeşte-mă! Soacră-mea de fibrilaţii a murit! Şi era tânără săraca, mai tânără decât sunt eu acum!
Ies la aer. Trag cu nesaţ mireasma teilor. Îmi încarc plămânii, încercând să fac un exerciţiu corect de respiraţie. Îmi place şi repet figura. Deja e prea mult. O uşoară ameţeală îmi opreşte pornirea.
Mă opresc, apoi continui mersul. Sunt doar eu cu mine şi mi-e bine. Privesc în înaltul cerului şi zâmbesc celor pe care nu-i văd, dar îi simt. Le spun că totul este în ordine, că m-am obişnuit, dar ei nu mă cred, apoi le spun, pe cuvânt, că urmaşii mei se vor scălda în lapte şi miere, iar ei râd în hohote.
Angela Burtea (Brăila)

ÎNTOTDEAUNA SUNT AŞA DE SINCERĂ!
Motto: Pentru această... foarte simplă poveste pe care-ncep s-o depăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare. (Edgar Allan Poe, „Pisica neagră”)
Am aflat de curând că modelul de poşetă la care visam zi şi noapte pe când urma să împlinesc douăzeci de ani, poartă un nume franţuzesc: minaudiere. La vremea aceea, văzusem o singură dată o minaudiere, la o tânără profesoară de franceză, invitată ca şi mine, într-o seară caldă de sfârşit de august 1985, la aniversarea unei prietene comune. Proaspăt revenită de la Paris, aceasta purta o mică poşetă cu închizătoare şi rame metalice aurii şi feţele din goblen. Pe un fond albastru, de mătase, goblenul înfăţişa un băiat într-o atitudine meditativă, pescuind pe malul unei ape. În pantaloni bufanţi până la genunchi, bluză cu platcă şi pălărie canotier, micul pescar în picioarele goale dădea un aer elegant, capricios şi suav melancolic poşetei, făcând-o să semene cu o bagatelă costisitoare.
În ceea ce mă privea, poşeta îmi căzuse cu tronc din prima, iar gândul că nu aş mai putea trăi fără o minaudiere a început să mă chinuie. Înţelegeam că două obstacole majore mă despărţeau de a avea şi eu ceva asemănător - preţul şi locul de unde să fi obţinut o astfel de poşetă. Cu toate acestea, intram aproape zilnic în orice magazin şi raion de marochinărie, dar şi la Consignaţia, în căutarea mult râvnitei poşete. Ştiam că eventualitatea de a găsi ceea ce vroiam era inexistentă, dar nu mă dădeam bătută. Aşa că înainte de a părăsi prăvălia, întrebam vânzătoarea dacă nu cumva are idee de unde să cumpăr o minaudiere. Inutil să mai descriu uimirea cu care mă privea aceasta, când auzea ce doresc. Astfel, mi-a trecut vara.
Venise toamna şi de la 1 octombrie reluasem cursurile la Universitate. Timpul îmi era limitat acum, iar dezamăgirea că toată căutarea mea de până atunci se dovedise în zadar, devenise puternică. Poate de aceea, fără nici o logică, am pornit-o într-o după-amiază, după ore, nu spre casă, ca întotdeauna, ci către labirintul de străduţe întortocheate, cu case vechi şi grandioase, din inima oraşului. Mergeam fără un scop precis, într-o linişte clară, de seară de început de octombrie, când totul în natură începe să aibă parfumul şi forma amintirilor verii. În jur, nici ţipenie de om. De undeva, dintr-o curte, se simţea miros de frunze arse şi un fuior de fum se înălţa tremurând, către cer. Din loc în loc, şiragul caselor era neprevăzut întrerupt de câte un mic scuar sau de o biserică.
Am apucat-o pe o stradă pe care nu mai fusesem până atunci. După câteva case tip, în faţa mea a apărut ceva aproape supranatural. La parterul unui imobil cu etaj şi cariatide, se afla o vitrină luminată, în care, aşezate pe postamente îmbrăcate în catifea şi mătase, mă aşteptau să le admir, poşete pe care nu le-ai fi putut găsi nicăieri în oraş. În culori vii, îmbinate cu gust, având modele îndrăzneţe şi ornamente ce făceau deliciul oricărui privitor, acestea completau armonios obsesia mea pentru o minaudiere. Am înţeles imediat că ajunsesem la un magazin particular de poşete. Nu îmi păsa dacă poşetele pe care le priveam fuseseră confecţionate în România sau veniseră din străinătate. Erau reale şi exact aşa cum mi le închipuisem eu. Iată de ce, nu mi s-a părut neobişnuit, un lucru surprinzător: că nu mai întâlnisem până atunci, nicăieri în oraş, un asemenea magazin.
În acea seară, am rămas preţ de o jumătate de ceas în faţa vitrinei, studiind cu un interes plin de stimă, poşetele expuse. Am plecat apoi spre casă, cu sufletul plin de bucurie, cu o lumină scânteindu-mi în ochi, ştiind acum că văzusem într-adevăr, ceea ce chiar şi închipuirea mea cu anevoie putea crede că există. Era ca şi cum atinsesem nemărgirea, aşa că am decis să pornesc în explorarea ei. De fiecare dată când timpul îmi îngăduia, treceam după ore, pe la magazin. Nu intram niciodată şi niciodată nu zărisem măcar în treacăt, o vânzătoare sau un client înăuntru. Firmă, magazinul nu avea, iar preţurile nu apăreau nicăieri. Nu încape îndoială că vitrina era permanent înnoită de cineva, căci poşetele erau mereu altele. Cu toate acestea, nu se întâmplase nicicând ca lângă mine să se mai oprească şi altcineva să le contemple.
Preocupată de învăţătură şi de poşete, nu am băgat de seamă cât de repede au trecut octombrie şi noiembrie. În decembrie, cele trei săptămâni de cursuri care mai rămăseseră aproape că au zburat şi iată vacanţa bătându-mi la uşă!
În vacanţa de iarnă, am abandonat ruta către magazin. Tocmai de aceea, întâia zi de şcoală, 6 ianuarie 1986, a fost sublim înviorată de un scop precis: aveam să trec după ore, seara, pe la magazin, să mă pun la punct cu noutăţile sosite. La ora şase, după finalul cursurilor, mi-am tras nerăbdătoare canadiana pe mine, mi-am pus pe cap burlanul de lână, foarte la modă la vremea aceea, şi am plecat fără nici cea mai mică teamă de frig sau de gheaţă, către magazinul de poşete. Nu aveam idee în acel moment, de surpriza ce mă aştepta acolo!
6 ianuarie 1986, seara. Un ger de minus 15 grade, nămeţi ce îţi trezeau regretul că te încumetasei să ieşi din casă, străzile luminate doar de lună, eu, singură, preocupată să mă văd cât mai repede la magazinul de poşete... În sfârşit, iată-mă la magazin.
În vitrină, totul schimbat: dacă poşetele expuse până atunci arătau ca şi cum ar fi fost croite după acelaşi calapod, adică atractive şi interesante, dar gândite să acopere oarecum, o necesitate, cele de acum surprindeau prin lux, fiind complicat de simplu alcătuite. În mijlocul lor, luminată de un bec aşezat lateral, trona o minaudiere: cu închizătoare şi rame metalice aurii şi feţele din goblen, închipuind un mănunchi de panseluţe mov, pe un fond crem. Visul meu se împlinise! Ceea ce căutam de atâta timp se afla chiar în faţa mea! Neliniştile mele aveau să ia sfârşit! Eram în extaz şi mi se tăia respiraţia! Îmi tremura mâna când am apăsat clanţa, pentru a intra în magazin.
Clinchetul unui clopoţel ce s-a auzit când am deschis uşa, mi-a anunţat prezenţa. Cu toate acestea, înăuntru nu m-a întâmpinat nimeni. Am zăbovit un timp, privind rând pe rând, de aproape, poşetele. Apoi, am rămas nemişcată. Minutele se scurgeau unul după altul şi eu încremenisem, singură, în acea încăpere. Am reînceput să studiez poşetele. Liniştea devenea apăsătoare. Părea că mă aflam într-o casă nelocuită. Poate că ar fi fost mai bine să renunţ şi să vin altădată. Însă am rămas, în virtutea sfertului academic. La un moment dat, am remarcat o arcadă dăltuită în perete, mascată de o draperie roşie de catifea, lungă până în pământ. Într-un final, când începusem să simt că îndelunga aşteptare mă apropiase de epuizare, draperia de catifea s-a dat la o parte, lăsând să se vadă scările ce duceau la etaj. În faţa mea stătea un bărbat cam la 45 de ani, cu părul coliliu aranajat într-o frizură impecabilă, îmbrăcat în stilul sport elegant.
- Bună seara, mi  s-a adresat, indiferent. Ce doriţi?
- Bună seara, i-am răspuns, fericită că în sfârşit, mă luase cineva în seamă. Aş vrea să ştiu cât costă poşetele din vitrină.
Amabil şi glacial, acesta a început să risipească mirajul şi splendoarea pe care eu le imaginasem în jurul acelor poşete. Toate erau aduse din Occident şi aveau preţuri ce depăşeau cu mult posibilităţile oricui de a le cumpăra, nu doar pe ale mele. Ceva din farmecul fiecărei poşete dispărea, atunci când auzeam câţi bani face. Mă simţeam puţin nenorocită şi parcă torturată de cuvintele rostite de acel negustor. Fără să îmi dau seama, am băgat mâna în buzunarul canadienei şi am început să mă joc cu o monedă de cinci lei, rămasă acolo cine ştie de când.
- Şi aceasta?, am întrebat arătând spre poşeta cea mai importantă pentru mine.
Aceasta era desigur, cea mai scumpă. Venise chiar din Franţa. Şi din cauza asta costa patru mii de lei. Şi domnul îmi dădea toate amănuntele. Iar eu trebuia să înţeleg valoarea adevărată a unei minaudiere. Fără ştiu de ce, ascultându-l, mă simţeam nesigură şi puţin vinovată că mă aflam acolo şi parcă aş fi vrut să dispar, căci ceva mi se părea monstruos şi în acelaşi timp, fantastic în toată întâmplarea aceasta şi ... Clinchetul monedei de cinci lei, ce aterizase direct pe mozaicul de pe jos, când scosesem mâna din buzunar, m-a trezit la realitate şi i-a întrerupt discursul.
Privirile noastre s-au îndreptat către moneda ce alunecase la picioarele lui. Domnul s-a aplecat, a ridicat calm, moneda şi mi-a aşezat-o în palma deschisă. Apoi, cu un gest ce semăna cu o mângâiere, mi-a închis degetele asupra ei şi m-a întrebat, cu o uitătură iscoditoare:
- Întotdeauna eşti aşa de sinceră?
Un sentiment de revoltă s-a iscat în mine. Înţelegeam enormitatea situaţiei. Perindările mele pe la magazin, minutele petrecute în faţa vitrinei, drumul acesta în noapte, totul semăna cu o cursă din care în sfârşit, mă oprisem. De ce provocasem acest eveniment şi prin ce putere a gândului şi a emoţiei izvodisem apariţia unei minaudiere în acea vitrină? Mă întrebam de câte ori mă privise acel bărbat, dând târcoale vitrinei? Poate că ieşise în uşa magazinului, urmărindu-mă până dispăream? Ce gândise pe când mă observase fără ca eu să ştiu? Ce răbdare avusese să aştepte acest moment şi cum de putuse să prevadă că oricum, într-o zi, tot voi păşi în magazin? De ce se înnoia atât de des acea vitrină şi unde dispăreau poşetele? Le cumpăra cineva? Cine avea aşa de mulţi bani încât să îi cheltuiască pe astfel de poşete?
- Întotdeauna eşti aşa de sinceră?, a insistat el, repetând întrebarea.
Fără să îi răspund, mi-am luat la revedere şi am părăsit magazinul. Am mers încet până în capătul străzii, iar apoi, pentru că el nu mă mai putea vedea, am grăbit pasul, în ciuda zăpezii şi a întunericului. Când am ajuns în bulevard, m-am uitat la ceas. Trecuseră două ore de când plecasem de la cursuri.
Iată adevărul în detaliu, aşa cum îl voi păstra mereu în amintire, atunci când încerc să găsesc explicaţii pentru ceea ce s-a întâmplat. Ştiu acum că erau inofensive dorinţa şi preocuparea mea de a păstra legătura între mine şi acel magazin, iar o despărţire cât vacanţa de iarnă care tocmai se încheiase, mă făcea să vreau cu frenezie să revin acolo. Nu exista nici cea mai neînsemnată nepotrivire între poşetele expuse la magazinul pe care îl descoperisem din întâmplare, şi nevoia mea de spontaneitate şi de frumos. Încă mai păstrez în suflet această nevoie şi de aceea, în serile calde de sfârşit de august, mă gândesc mai mult ca oricând la o minaudiere. Aceasta înfăţişează un băiat în picioarele goale, pescuind într-o atitudine meditativă. Micul pescar poartă pantaloni bufanţi până la genunchi, bluză cu platcă şi pălărie canotier şi duce cu el un mister simplu şi straniu. Acela al unei bagatele costisitoare, pe care eu făcusem tot posibilul să o cumpăr cu o monedă de cinci lei, pe când urma să împlinesc douăzeci de ani.
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

DIN TĂCERILE SCHIMONOSITE ALE BUFNIŢEI
strânsese în dinți mai multe amurguri
decât ar fi încăput pe străzile orașului
unde se zăvorau câinii
de teama lătratului
 
se ascundea când într-un liliac
și-atunci umbra îi creștea cât peștera
aproape o înghițea nemiloasă
când într-un mers împiedicat de arici
cât mai lipit de ziduri
să nu se ciocnească de alții
 
pretutindeni se zvârcoleau urechi
ca niște frunze bântuite de toamnă
 
auzea scrâșnetul coborând în oase
ca un taur înjunghiat de un toreador
uneori pufnea
pe nas scotea gângănii
prin tălpi ofta orașele la care ani întregi visase
 
în arenă un singur spectator asista
la nașterea mirosind a poem
 
DINŢII CELEI MAI PERFECTE GEOMETRII
fără milă buzele au gustat beția de sub piele
un stol de vrăbii și cete de mânji se-ntrec
pe pajiște un anotimp răsfățat
de mireasma ciupercilor nebune face tumbe
 
căderea primului fruct din joacă
doare și moare ultimul fior nesupus
în dinții celei mai perfecte geometrii
sufletul e un abis
între o mie de chipuri întrupate din nimic
 
fericirea e singura în stare
să adune în pocale sângele scurs
până la verdele scheletului de lut înainte de a ști
câte stane de sare se vor sfărâmate sub pleoape
 
să învingă furia ploilor abătute în rămasul din noi
se frâng duminici pentru întruparea apelor
 
FĂRĂ A ŞTI CÂND VIAŢA S-A SCHIMBAT
nu știm ce este viața deși în dar primim ziua noastră
o trăim cu fiecare clipă îmbrăcată dimineața
ca spre seară s-o murim în somn
obosiți de-a ne juca aruncăm masca
în spectacolul lumii suntem un gol locuit de alt gol închipuit
după chipul și asemănarea noastră și a tuturor
 
niciodată mulțumiți rareori fericiți încercăm
hrănim deșertăciuni cu cinci pâini și doi pești
precum Iisus sperăm să îndestulăm foamea cu iertări și rugăciuni
niciodată pregătiți
 
două mâini trei degete împreunate ar fi de ajuns
prea ocupate pentru a sluji nu știu cui
ne trezim călare pe un munte de încercări
din care se înalță triumfător nimicul
fără hățuri
pășim pe aer
pe apă
pe suflet
uneori îndârjiți alteori cumpătați
uităm jocul rolul
exersăm mersul piticului
cu răbdarea dunelor de nisip
de-a suporta soarele și pasul cămilelor apăsat
pentru ca în final să ne luăm zborul spre alt miraj
lăsându-ne aripile înfipte într-o cruce
 
FRUCTELE GRĂDINII
destinului i se îngăduie să fie orice-
furie dezmierdare
cuțit ce sculptează adânc în arbore
ramuri și flori roșii în care soarele se scaldă
pentru a-și hrăni curcubeul
ascuns la capătul ploilor
 
viața însă este o veșnică sărbătoare
ea nu-și alege iile zodiile
îmbracă precum sufletul
golul de sens al cărnii
 
numai noi solitari neîmblânziți de lumină
alegem să fim stăpânii unui munte de orgolii
cu mâna întinsă refuzând mereu
 
PERPETUUM MOBILE
mă regăsesc zilnic în straiele morții
mai aprigă viața răcnește
cu gura plină de iertări
vrăbiile serii aleargă speriate
norii se scutură ușor
și nu am timp Doamne
nu am timp să mă plâng
nici să-mi plâng morțile
ori zbuciumul crud
 
miroase a rodii carne mea răscoaptă
și lăstăresc deasupra
zorii mei pierduți de atâtea ori
în neguri fără suflet
unde și-au făcut cuib cucii
 
fără pic de frunză de trifoi
mi-s dealurile unde am copilărit
și munții aceștia de strigoi
mă năruiesc mereu într-un iepure
din pieptul lui văd zborul
în voie prin păsări
Mihaela Aionesei (Tg. Secuiesc – Covasna)
 

 

ATITUDINI

LUMEA PRIVITĂ PRIN FUNDUL PAHARULUI

Că se consumă nepermis de mult alcool în România de azi, o ştie oricine. S-a băut pe rupte şi înainte vreme, de pildă înainte de Decembrie ’89… Măcar atunci s-au luat nişte măsuri prohibitive : interzicerea consumului de alcool în localuri înainte de ora 10, controale severe, amenzi usturătoare, mă rog, un set de măsuri coercitive care înfricoşau pe unii comercianţi (cei mărunţi şi fără relaţii), chiar dacă pentru consumatori – mai ales pentru cei dependenţi de alcool -, efectul acestor măsuri a fost aproape contrar celui scontat.
Foarte curios cum o parte însemnată dintre semenii noştri nu văd pădurea din cauza copacilor ! Altfel spus, dumnealor devin extrem de susceptibili la orice măsură de asanare socială, prin urmare, descoperind peste tot ofense la adresa personalităţii lor (sic !), iată că-şi utilizează dramul de energie întru exacerbarea ambiţiei îndărătnice şi nihiliste, iar nu pentru trezirea cuminţeniei harnice şi rodnice. Chiar nu se ştie că în America anilor treizeci – America liberă, democrată şi putredă de bogată -  a fost decretată prohibiţia alcoolului ?! (Drept este că taman în această perioadă s-a consumat pe ascuns mai mult alcool, făcut şi contrafăcut, decât înainte de prohibiţie, din cauza îndârjirii cetăţenilor ce se simţeau lezaţi în drepturile lor, şi graţie destoiniciei reţelelor mafiote, conduse de oameni atotputernici şi necruţători, de teapa celebrului Al Capone.) De asemenea, să fie pentru (unii) români complet neglijabil faptul că în mai toate ţările europene (dar nu numai în Europa) se caută modalităţi eficace (preponderent în plan moral), întru stăvilirea consumului exagerat de alcool, cauza atâtor şi atâtor boli neiertătoare, ori a celor mai multe accidente mortale de circulaţie şi de muncă?…
Ei bine, după părerea unora, evenimentele din Decembrie 1989 au avut menirea de-a reda românului libertatea atâta timp arestată de mijloacele de coerciţie comuniste, o libertate înţeleasă din păcate ca un libertinaj, adică fiecare să facă ce-l taie capul, nu tu legi, nu tu oprelişti morale, un ghiveci social în care musai se evidenţiază cel fără obraz ori cel cu coate tari. Aşa că pretutindeni în România posdecembristă s-au înmulţit la modul alarmant locurile de băut şi destrăbălare, aşa că oamenii descurcăreţi ai acestui neam urgisit s-au pus pe căpătuială (legală şi ilegală) şi pe petrecere. La tot colţul, hop ! o dugheană, centrele oraşelor gem de buticuri, cârciumioare şi felurite prăvălioare, comerţul românesc se sufocă de mulţimea privatizaţilor dubioşi şi a speculanţilor groşi de obraz (tuciuriu), iar omul de rând îşi îneacă aleanul izvodit de suprasarcina concurenţei, într-un pahar de băutură cu iz cosmopolit.
Acum, după atâtea scumpiri, ce va mai fi ?… După această întrebare retorică, fie-mi îngăduit să spun ce-ar trebui să fie. Să fie mai puţine localuri şi magherniţe împuţite unde se desfac băuturi alcoolice, multe dintre ele fiind mult departe de cerinţele minime de igienă pe care le incumbă un local decent: toalete igienice, chiuvete, săpun, feţe de mese şi pahare curate, curăţenie pretutindeni. La acest capitol - numărul de localuri ce revine la mia de locuitori - , Sighetu Marmaţiei deţine un trist record naţional. Dar nici alte multe localităţi din ţară şi judeţ nu au rămas de căruţă… Cum se poate stârpi epidemia de crâşme ? Simplu de tot. Primăriile n-ar trebui să elibereze ori să reînoiască cu atâta uşurinţă autorizaţiile de funcţionare ale tuturor solicitanţilor, oricât par, ba chiar se dovedesc aceştia de suspecţi ! Mai mult, chiar bunilor platnici şi celor ce înţeleg să respecte cu stricteţe regulile unui comerţ civilizat şi de bun gust, ar trebui să li se perceapă taxe suplimentare de funcţionare. În felul acesta, mulţi dintre crâşmarii în exerciţiu şi dintre cei în devenire, ar renunţa la planurile lor de natură etilică şi şi-ar îndrepta abilitatea spre sectoare mai puţin dăunătoare pentru sănătatea biologică şi morală a comunităţii. Negreşit că faptul acesta ar contribui într-un mod hotărâtor la o mai bună utilizare a energiilor care în clipa de faţă naufragiază ori chiar se îneacă în alcool, implicit la o mai bună pregătire a naţiunii române pentru îndeplinirea sarcinilor asumate în faţa străinilor şi, de ce nu, în faţa generaţiilor viitoare.
Să fi devenit România o ţară de consum, mai exact o ţară istovită şi unde se consumă pe rupte ?! Desigur, producţia fără consum este un nonsens. Dar nu la noi, unde se consumă mult mai mult decât se produce. România a devenit nu numai un partener puţin credibil, adică o piaţa periferică de desfacere a produselor străine de calitate îndoielnică, ci şi un depozit de deşeuri la cheremul indezirabililor interni şi externi.
Pentru onoarea şi demnitatea României de ieri, de azi şi de mâine, haideţi să privim realitatea cu ochiul limpede, iar nu prin drojdia alcoolului din pahar !
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ÎNCOTRO?
Când lumea cu civilizația ei absurdă a luat-o îngrijorător la vale, iar în această lume a nesimțirii și ticăloșiei România postdecembristă cu greu își mai trage sufletul, este firesc în aceste condiții nu doar să-i luăm la întrebări pe tâlharii cățărați la putere, ci mai ales ca fiecare dintre noi să se întrebe zi de zi și ceas de ceas: Doamne, încotro ne îndreptăm?
De-abia atunci banala întrebare adresată de circumstanță semenilor (aproape la fel de banală ca mult mai frecventa „Ce faci?”) va avea capacitatea să fecundeze conștiința și responsabilitatea fiecăruia, căci ea va activa toate acele componente care conferă farmec și vigoare unei micuțe dar profunde filosofii:
1) Componenta ontologică – va pune mai pregnant în evidență pe cei puțini care se străduiesc să existe și pe cei mulți care se dau de ceasul morții să trăiască tot mai bine;
2) Componenta morală – resortul divin din „Non multa sed multum” (Nu multe cantitativ, ci mult calitativ), respectiv „Non nova sed nove” (Nu lucruri noi, ci prezentate într-o formă nouă), care – din fericire – încă izbutește să contracareze ofensiva dezumanizantului dosit în „Trăiește-ți clipa” și „După noi, potopul!”, menținând speranța armoniei și omeniei în inimile mereu însetate de frumos și adevăr;
3) Componenta social-identitară prin care noi, toți, avem nemeritata șansă de-a face parte din marea familie umană și de-a ne împlini ca oameni prin credința statornică în Atoatefăcător, dar mai avem totodată obligația de-a fi membri demni și de nădejde ai poporului pe al cărui pământ ne-am născut și din a cărui ființă spirituală ne-am hrănit.
Din păcate, în acest ultim sfert de veac tot mai mulți dintre românii ieșiți din universul sterilizant al bolșevismului (firesc și justificat, generația tânără chiar într-o măsură mai mare!) au atât de puțin din ceea ce-i strict necesar pentru un cetățean vrednic, încât au ajuns simpli locuitori pe aceste meleaguri: își declină orice responsabilitate familială și/sau civică (unii dintre ei nici măcar nu se sinchisesc de spusele Apostolului Pavel – Cine nu muncește să nici nu mănânce, ci trăiesc din ciupit sau cerșit, mândri nevoie mare că se descurcă), supraviețuiesc din firimiturile căzute de la masa statului și, prin votul dat în schimb, așează minciuna, necinstea și impostura în capul mesei cu bucatele națiunii, iar când resursele locale se subțiază, ei se pornesc ba pe înjurat și cârtit, ba – cei trecuți prin ciur și dârmon – se pun pe șutit în țară sau în străinătate, și de cumva le surâde norocul, revin la vatra srămoșească cu buzunarele doldora, după care ține-te trai pe vătrai...
Dar nu, să nu creadă cineva că numai subanalfabeții cu obraz gros procedează în acest mod degradant. Dat mi-a fost cândva să aud un politruc semianalfabet, cu obraz tuciuriu și lanț de aur pe grumazu-i de taur, făcând următoarea afirmație stupefiantă doar pentru mine dintre toți cei prezenți la masă: „Mă doare-n cot de românism și celelalte marafeturi! Ce-mi pasă că-ntr-o bună zi Ardealul nu va mai intra în componența României? Mie să-mi fie bine...”
Astăzi, respectiva secătură este parlamentar din partea Partidului Social Democrat (PSD) și cu siguranță că în structura lui intimă (dacă o fi având vreuna) a rămas același. Ba mai mult, dacă grosul alegătorilor români nu schimbă pe viitor macazul opțiunii politice, ci continuă să-și vândă votul pe promisiuni abil ticluite sau pe avantaje materiale extrem de nocive pentru viitorul nației și al țării, atunci există posibilitatea ca acest ipochimen și alții asemeni lui sa fie realeși, iar răul și ticăloșia să-și arunce umbrele lor descurajante peste prezentul și viitorul României.
Căci, o fi posibilitatea soluția de rezervă a lui Dumnezeu, dar pentru oameni în general, pentru români în special, ea este într-atât de incontrolabilă din punct de vedere rațional, încât devine o adevărată sabie a lui Damocles, ținută de istoria poznașă și neiertătoare deasupra capetelor noastre, ale tuturor, nu doar deasupra căpățânilor micilor tirani și pungași cu ștaif.
P.S. Alegerile prezidențiale din toamna acestui an vor arăta dacă românii au dobândit nițică minte în acest sfert de secol de grea rușine pentru istoria națională și de cumplite încercări pentru atâția dintre ei.
Tocmai de aceea, pentru un minim echilibru politico-social în următorii cinci ani, votul românilor serios preocupați de soarta lor, a urmașilor și a țării lor trebuie să revină reprezentantului dreptei, care (sunt convins de-acuma) nu va fi nici pe departe omul providențial, dar îi va fi superior Pontaurului măcar prin aceea că nu va deveni marionetă în mâinile murdare ale așa-zișilor baroni, deci putem fi siguri că promulgarea legilor nu se va face la presiunea lor.
Altminteri, noi cu toții vom fi acuzați că – direct sau indirect, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient – am contribuit la revenirea în forță a baroniadei iliesciene, care nici vorbă să regrete relele făptuite cu bună-știință în trecut și în prezent. Măcar așa baronii vor avea ocazia să regrete dezastrul pe care nu-l vor putea desărvârși în viitorul apropiat prin trădare (vezi privatizările, Roșia Montana, fracturarea hidraulică), megafurtișaguri (vezi penalii din parlament, guvern și teritoriu), precum și prin programe temeinic întocmite pentru imbecilizarea în masă (vezi rezultatele elevilor și profesorilor la examene, presa aservită sau cultura românească dată pe mâna unei unguroaice, care susține sus și tare că în Oradea, grație măsurilor energice întreprinse de autorități, n-au mai rămas decât vreo doi-trei bipezi).
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureș)

CARTEA ÎN LIMBA ROMÂNĂ NU POATE TRECE PRUTUL?!?
La fiecare cap de locuitor în Republica Moldova revin câte 17 cărţi în limba rusă şi câte 2 în limba română
În atenţia domnilor: Nicolae TIMOFTI, preşedinte al Republicii Moldova; Iurie LEANCĂ, prim-ministru al Republicii Moldova; Igor CORMAN, preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova 
1. Acum nişte ani reveneam de la Bucureşti, unde-mi apăruse o carte.
La vama moldovenească vameşul mă întreabă grav: 
– Ce aveţi în geantă?
– Cărţi. 
– Vreau să le văd.
Deschid geanta. Ia o carte în mână, din cele vreo treizeci cu acelaşi titlu, şi o răsfoieşte. 
– Dar ştiţi că nu aveţi voie să introduceţi cărţile în ţară?
– Eu sunt autorul acestor cărţi, zic, dar vameşul mă pune imediat la punct: 
– Vă cred, dar dumneavoastră o să le vindeţi şi o să aveţi profit din ele. 
– Sunt exemplarele pe care mi le-a dat editura în loc de onorariu.
Funcţionarul aşază cartea deasupra celorlalte din geantă şi, cum îl văd un pic mai îmbunat, îi propun: 
– Să vă dau o carte…
Iau cartea şi-l întreb numele, ca să-i scriu pe ea şi câteva cuvinte. 
El ezită o clipă, apoi îmi spune: 
– Domnu’ Dabija, mai bine daţi-mi 50 de lei. 
Şocat de pragmatismul lui, spun: 
– I-o daţi atunci băiatului Dumneavoastră. Aveţi vreun copil?
– Am. Dar nici el nu citeşte. 
Adică va fi şi el vameş, când va creşte mare.
2. Au trecut de atunci mai mulţi ani şi aproape că uitasem întâmplarea din tren.  Anul trecut am avut mai multe întâlniri cu cititori în oraşe din România. Între altele vorbisem acolo şi despre faptul că bibliotecile din Republica Moldova nu au cărţi. 
La 23 de ani de la independenţă, bibliotecile satelor şi şcolilor noastre sunt pline cu carte sovietică. Nici elevii, dar nici profesorii, nu au cărţile care se predau în şcoală.  Ce să-i faci, ţară săracă!
3. La începutul anilor ’90 îmi telefonase un fost coleg de facultate, Gheorghe R. din Briceni. Mă întreabă:
– Tu ai citit „Baltagul” de Mihail Sadoveanu?
– L-am citit.
– Vin duminică la Chişinău şi am să te rog să mi-l povesteşti, că trebuie să-l predau elevilor, iar în tot raionul Briceni nu se află niciun exemplar de roman. 
Ne întâlnim şi, la un pahar de bere, îi povestesc colegului conţinutul celebrului roman sadovenian. Amicul conspectează tot ce-i spun. 
A doua zi secţia raională din Briceni desfăşoară un seminar pe tema „Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu”, avându-l ca raportor pe amicul meu. Acesta conducându-se de notiţele pe care şi le-a făcut, le povesteşte profesorilor de limba şi literatura română conţinutul cărţii. Profesorii, la rândul lor, îşi fac şi ei notiţe, după care pleacă, fiecare în şcoala lui, ca să le predea elevilor lucrarea inclusă în programă. Ulterior, elevii din raion au scris sute de compuneri, în care, aşa mi s-a povestit, la numele asasinului Bogza, s-a adăugat şi un prenume, care la Sadoveanu lipseşte: Geo Bogza, care este numele unui cunoscut clasic al literaturii române. 
Nici astăzi „Baltagul” n-a ajuns în bibliotecile şcolilor basarabene şi… Geo Bogza, celebrul scriitor, îl omoară şi acum pe Nichifor Lipan, fiind, la rândul lui, ucis cu baltagul de către fiul oierului, momente pe care elevii le povestesc şi atunci când ajung la „Cartea Oltului”.
4. Nimic nu s-a schimbat între timp. 
De ce?
Pentru că o lege aberantă interzice ca tot ce e carte românească să treacă Prutul.
Iar situaţia cărţii în Republica Moldova e mai mult decât tristă.
După mai bine de două decenii de stat independent, bibliotecile din republică sunt în continuare ruseşti.
Iată câteva date:
La fiecare cap de locuitor în Republica Moldova revin câte 17 cărţi în limba rusă şi câte 2 în limba română.
Din fondul total de carte, care constituia acum câţiva ani 17 milioane 477 000 de cărţi în limba română sunt: 7 milioane 543 000 de cărţi, adică 43,2%.
Iar dintre acestea din urmă doar 16% sunt tipărite în grafie latină, adică 471.437 de cărţi, nici măcar jumătate de milion. Câteva exemple pe raioane:
Fondul de carte cu grafie latină în raionul Teleneşti (cu populaţie românească de 91%) constituie 10%, iar în raionul Rezina (cu populaţie românească de 85%) e de numai 13,8%. 
Biblioteca Naţională a R. Moldova are doar 8% de carte românească.
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova – 10%.
Şi tot aşa. 
La întâlnirile pe care le-am avut la Cluj, Botoşani, Timişoara, Vatra Dornei am invocat nevoia noastră de carte. 
În toamna anului trecut le-am povestit despre această stare de lucruri şi prietenilor care mă invitaseră la Oradea. 
Sute de elevi şi studenţi, profesori, medici, ingineri, timp de mai multe luni au colectat „cărţi pentru Basarabia”. 
Şi iată că domnul Teodor David, vicepreşedinte al Asociaţiei „Vatra Românească” m-a anunţat la începutul lunii aprilie că a adunat 5230 de cărţi, pe care intenţionează să le doneze bibliotecilor din Republica Moldova.
5. Şi aici a început calvarul. 
Pentru a trece frontiera fiecare carte – Mihai Eminescu, Ion Creangă, Grigore Vieru, Mihail Sadoveanu, A. Puşkin (în română) etc. – urma a fi supusă unui adevărat purgatoriu.
Aflu că pentru a aduce câteva cărţi din România e necesară, ca şi pentru construcţia şoselei Chişinău-Bălţi, de o Hotărâre de Guvern. 
Umblu după semnăturile doamnelor Monica Babuc, ministrul Culturii, Maia Sandu, ministrul Educaţiei, Valentina Buliga, ministrul Muncii, care i-ar permite basmului „Punguţa cu doi bani” să treacă Prutul.
Sunt întrebat: cine e beneficiarul? 
– Copiii republicii. 
a) Una dintre primele condiţii care mi se înaintează este ca fiecare beneficiar (copil) să aibă cont în bancă. 
Convenim atunci cu dna Claudia Balaban ca hârtiile (zeci de documente aberante) să le perfectăm prin intermediul Secţiei Naţionale a Consiliului Internaţional al Cărţii pentru Copii (YBBI).
b) Mai întâi li se cere donatorilor o scrisoare cu aproximativ următorul conţinut: „Rog să admiteţi o donaţie de carte, cu greutatea de… kg în preţ de…”. Etc. 
c) Aici mai e necesară o altă scrisoare prin care noi, cei din Republica Moldova, urmează să acceptăm donaţia de carte. 
– De altfel? întreb. 
– Nu o lăsăm să intre în ţară, mi se răspunde. 
Ni s-au mai cerut: 
d) Descrierea fiecărei cărţi, care să conţină: 
1) Titlul
2) Numele autorului
3) Conţinutul cărţii expuse în rezumat (La „Capra cu trei iezi” cei care ne-au adus cărţile au scris o pagină: „Lucrarea e despre o capră-văduvă ce are trei iezi, care se confruntă cu lupul exploatator şi criminal în serie…”, etc. Şi tot aşa de 5230 de ori, câte cărţi conţine donaţia.
4) greutatea fiecărei cărţi;
5) preţul, evaluat în valută la cursul zilei de azi.
Mai urma să fie prezentate următoarele documente aberante: 
e) certificat sanitar, care să adeverească precum că zonele de unde au fost colectate cărţile „nu sunt bântuite de epidemii”. 
f) certificat sanitar, prin care Ministerul Sănătăţii de la noi confirmă că România nu e bântuită de holeră, ciumă şi alte boli periculoase pentru eventualul cititor moldovean.
i) adeverinţe cu adresele bibliotecilor din republică ce preiau donaţiile şi scrisorile de accept (fiecare în parte) ale acestora cu lista cărţilor pe care le acceptă; 
k) scrisori semnate de Monica Babuc, ministrul Culturii, Maia Sandu, ministrul Educaţiei, şi Valentina Buliga, ministrul Muncii, care confirmă că această donaţie „tranzitează” (!!!) Republica Moldova; 
l) concluzia Comisiei pentru ajutoarele umanitare de la Ministerul Muncii, după ce le prezinţi cele peste o mie de pagini de hârţoage, că ai voie să-i introduci în ţara lor pe M. Eminescu, I. Creangă şi pe alţi scriitori umiliţi de birocraţi;
Etc., etc., etc.
6. Am pierdut o lună de zile (de sănătate nu mai zic nimic) şi am perfectat documentele necesare. 
Cu ele m-am prezentat la vamă.
– Ce aveţi? mă întreabă un vameş plictisit. 
– Cărţi.
– Ce fel de cărţi? De joc?
– Nu, de citit.
– De câte kilograme?
– Ce? nu pricep eu.
– Cărţi de câte kilograme? mă întreabă dânsul, ca pe cineva care a căzut din lună.
Aici, la vamă, cartea e evaluată în kilograme şi litri. 
– Păi, ştiu eu…
– Apoi, să ştiţi. Cântăriţi fiecare carte şi să-mi spuneţi greutatea lor. Aşa e legea. 
– Sunt 5230 de cărţi. 
– Mie ce-mi pasă?! Asta e problema dumneavoastră. Şi să-mi indicaţi preţul fiecărei cărţi la zi, transformat în valută. 
– Păi sunt cărţi colectate de la donatori. Eminescu editat în 1965 costă 4 lei, aceeaşi carte editată în 1990, când în România a avut loc celebra inflaţie, costa 230.000 de lei.
– Căutaţi Monitoarele Oficiale ale României din anii respectivi şi faceţi evaluarea în euro la cursul zilei de azi. 
Telefonez la Bucureşti, Iaşi, Strasbourg, mi se trimit prin poşta electronică evaluările din toţi aceşti ani şi încep calculele:
– 316 de euro şi 14 eurocenţi, anunţ eu triumfător, după 4 zile de calcul, vama noastră.
– Deci, scrieţi în Declaraţie că introduceţi în ţară bunuri în valoare de 316 de euro şi 14 eurocenţi, cu o greutate de…
– 530 de kilograme şi 14 grame… 
Aici vameşul devine curios şi ia o carte la întâmplare din una dintre lăzi.
– Imi-nes-cu, citeşte el bucuros. Aista-i cel care a scris „Somnoroase păsărele”?
– Da, recunosc.
– Iaca la poezia asta am luat eu nota „2”. Imaginează-ţi, dacă pe atunci erau la vamă oameni ca mine şi nu lăsau cartea să intre în ţară, nu aveam eu atunci acea notă proastă, care să mă traumatizeze. Copiii trebuie ocrotiţi de orice fel de stresuri. 
– Desigur, cad eu de acord. 
– Ia spune-mi, cui îi mai trebuiesc cărţile? Iată eu n-am citit în viaţa mea nicio carte şi am ajuns om. Da’ cărţile prostesc poporul. Şi-s prea multe. Mai mulţi oameni sunt prostiţi de cărţi decât de lipsa lor, zău!
Nu polemizez, că n-are rost. Pentru că aşa, bănuiesc, crede întreg guvernul nostru, dacă acesta în patru ani de guvernare n-a putut aboli o lege comunistă, discriminatorie, antinaţională.
7. Acolo la vamă aflu că cei doi miniştri, M. Babuc şi V. Buliga, şi-au pus doar semnăturile, lipseau însă ştampilele ministerelor. Alerg din nou pe coridoarele acestor ministere. 
Tirul cu cărţi aşteptase în vamă o săptămână de zile. 
„Lasă, dragă, că ea, cartea, nu se strică”, mi-a spus optimist un funcţionar.
Atâta umilinţă şi batjocură n-am simţit niciodată în viaţa mea. Aş fi dat a lehamite din mână, dacă nu era vorba de nişte cărţi. 
Tot la vamă, între altele mi s-a spus, la ureche, că cele 10000 de titluri de carte pe care acum doi ani preşedintele Traian Băsescu le-a donat Republicii Moldova nici azi n-au trecut Prutul, din cauza lipsei ba a unui act, ba a altuia. Edituri, tipografii, şcoli, instituţii de învăţământ din România au încercat să doneze cărţi pentru bibliotecile noastre, dar au fost întoarse toate înapoi.
Ţara trebuie ocrotită de carte, niciuna nu trebuie să pătrundă în ţară.
– Dar ţigări, droguri, arme dacă aş fi avut, m-aţi fi lăsat să trec? îl întreb pe un vameş.
– Desigur, pentru că, din importul lor se plătesc taxe vamale, dar de la donaţia de carte nu. 
La vamă aflu că pentru a „devama” cărţile, şoferul tirului trebuie să prezinte dovada că el a plătit pentru transport, tot aici ai nevoie de un broker, care ar efectua brokerajul vamal. 
– Unde îl găsesc?
– Păi tot oraşul e plin cu brokeri.
Cu ajutorul unor prieteni, găsesc un broker care perfectează declaraţiile. Cu ele ne prezentăm la şeful turei, care urma să-şi pună semnătura sa importantă pe documentul final. 
Înaintea noastră aşteaptă un domn cu barba până la genunchi.
– Vă rog, îl imploră acela pe funcţionar, nu am decât nişte sticle cu „Perla Harghitei” şi mi se alterează apa, mi-a crescut barba în vamă, că stau aici de la potop.
Când ajung şi eu în dreptul şefului, acesta mă salută amabil:
– Află, domnule, că nimic nu lucrează în ţara asta afară de vamă. De aceea ea trebuie respectată. Apropo, cât e ora?
Mă uit la ceas:
– 11.59 de minute. 
– Şi câte secunde?
– 59.
– Ei, vedeţi! Veniţi peste o oră că a şi început pauza pentru masă. Pe care eu o stimez, şi aici nici primul-ministru nu mă poate obliga să-mi încalc regimul. 
După ora 13.00 şeful semnează.
Îmbunat, acesta mă preîntâmpină:
– Vedeţi să nu aveţi de furcă cu Corupţia. O să vină să daţi dare de seamă cum a fost repartizat fiecare exemplar de carte. Trebuie să aveţi document pentru fiecare dintre ele. Cui aţi dat-o, când, unde, şi de ce?!
8. Legea care îşi zice a ajutoarelor umanitare, în care a fost inclusă şi cartea, a fost elaborată în 2007 pentru doamna Taisia Voronin. 
Întrucât prima doamnă (comunistă) a ţării a preluat din 2000 până în 2009 toate ajutoarele umanitare sosite în Republica Moldova din SUA, Olanda, Franţa, Germania, de la capitalişti, ca să le repartizeze din partea soţului ei şi a partidului comuniştilor – şcolilor, satelor sărace etc., în calculele celora care au formulat-o nu intra repartizarea, în bibliotecile fără de cărţi, şi a volumelor semnate de Eminescu, Creangă, Alecsandri etc. 
Cartea trebuia oprită la Prut. 
Iar această lege n-a mai fost schimbată de atunci. 
9. Aflu stupefiat că legea aberantă contra cărţilor, care îngrădeşte accesul acestora dincoace de Prut, e aplicată şi de către vameşii şi grănicerii români. Cu vreo 6-7 ani în urmă, cunoscutul istoric Alexandru Furtună a fost ţinut arestat şi anchetat la vama din Leuşeni trei zile pentru „tentativa” de a trece o valiză de cărţi de specialitate în aşchia de ţară din stânga Prutului.
10. Niciun popor de pe glob, cred, nu luptă împotriva sa, împotriva cărţilor, a înţelepciunii, ca moldovenii. 
Imaginaţi-vă că olandezii sau finlandezii, sau lituanienii interzic pătrunderea pe teritoriul ţărilor lor a cărţilor editate în limbile olandeză, finlandeză, lituaniană ale clasicilor lor, a literaturii care lipseşte în şcoli, care ar judeca precum conducătorii moldovenilor: „Decât din România, mai bine deloc”.
Se creează impresia că moldovenii îşi urăsc cărţile în limba lor, urăsc clasicii studiaţi în şcoli şi fac tot posibilul ca nicio carte să nu ajungă la cititorul care o aşteaptă. 
Atâta timp cât Republica Moldova se va teme de cărţi, vom fi cea mai săracă ţară din Europa. 
Nu cred că ciracii lui Voronin au dreptate atunci când afirmă că noi avem nevoie de braţe de muncă, şi nu de oameni cu carte şi că ar trebui să închidem şcolile, că-s prea multe. 
Schimbaţi legea criminală, care ne doreşte, nu doar cei mai săraci, dar şi cei mai proşti din Europa, lăsaţi cartea să treacă Prutul, bibliotecile noastre sărace o aşteaptă, stimaţi guvernanţi!
11. Terminasem de scris acest articol, când îmi sună telefonul mobil: 
– Alo? Domnu’ Dabija. Vă salută Primăria municipiului Vatra Dornei. Am colectat de la locuitorii judeţului nostru câteva mii de cărţi pentru bibliotecile din Republica Moldova şi mâine dimineaţă vom fi cu tirul la vama de la Sculeni, unde vă aşteptăm să le preluaţi…
– …
Nicolae Dabija (Chişinău)

CIA ÎN GERMANIA
Anglo-americanii înregistrează toate telefoanele, e-mail-urile etc. din „satul global“ pentru lupta împotriva terorismului. Edward Snowden, un agent NSA idealist, crede că se sare peste cal, se lezează astfel drepturile fundamentale ale omului, aşa că a dezvăluit acţiunea de înregistrare a tuturora fără niciun avantaj material pentru el. 
Din contră e hăituit şi trăieşte în exil. Faptul că din ambasadele SUA şi Anglia la Berlin se ascultă telefoanele, chiar şi cel al d-nei Angela Merkel, cancelar federal, i-a nelinistit nu numai pe parlamentari, dar prinderea unui agent CIA în Serviciul de Informaţii Federale (BND e similar cu S.I.E.) va schimba paradigmele, mai ales ca BND-ul s-a mutat de la München într-o clădire nouă şi reprezentativă în capitala imperială.
Agentul BND/CIA este un handicapat. Pentru a fi politic corect instituţiile publice au o cotă de handicapaţi, femei etc. În ultimii doi ani el a vândut americanilor 218 documente cu 25.000 € şi s-a adresat în acest sens printr-un e-mail şi consulului rus de la München. Să nu fi ştiut el, ceea ce ştie deja toată lume, de dezvaluirile lui Snowden? Acum el e la interogatoriu, în puşcărie.
În vremea războiului rece atât STASI / KGB cât si BND / CIA erau echipe în lupta pe viaţă şi pe moarte dintre ortodoxo-comunism şi capitalismul occidental. Dacă un agent STASI, cum a fost de exemplu Günter Guillaume infiltrat în cancelaria lui Willy Brandt, era descoperit, consecintele erau dramatice. Arhitectul politicii de destindere, de deschidere spre est a trebuit să-şi dea demisia.
În vremea noastră postmodernă nu se mai pune problema unor consecinţe majore, pentru că triplul agent (dacă punem la socoteală şi oferta făcută ruşilor) este un produs al economiei de piaţă. Ironia sorţii face ca exact în acelaşi timp un agent american de bună credinţă să tragă un semnal de alarmă: pe lângă economia de piaţă există şi democraţie, norme şi valori occidentale intangibile.
Era de glorie a serviciilor secrete a fost războiul rece, care s-a terminat fără vărsare de sânge, mai mult datorită lor decât armatei sau diplomaţiei. Excepţie face România, unde dihonia dintre Ceauşescu / Securitate şi Gorbaciov/ KGB era să degenereze într-un război civil, dacă nu era generalul Iulian Vlad să-l dezamorseze, cu consecinţe dramatice pentru el personal.
Şi în vremea noastră, mai ales în domeniul serviciilor secrete, nimic nu-i aşa cum pare, transparent, aşa au fost ele create, aşa trebuie ele să activeze. În comisia parlamentară de la Berlin, la întrebarea adresată unui expert american, ce urmareşte NSA / CIA în Germania (?), raspunsul a fost dezarmant: ele caută să afle, cum gandeşte d-na Merkel? În curând vom afla şi cum gândeşte preşedintele Barack Obama?
Spionarea Germaniei. Spionarea economiei germane de către anglo-americani, desconspirată de agentul NSA Edward Snowden, ne readuce aminte de secole de conflict latent între Europa Centrală, continentală şi cultura anglo-mozaică, imperiul anglo-saxon, maritim. 1815 la Waterloo generalul Wellington câştiga bătălia, iar banchierul Rothschild o avere. Avântul Germaniei este dezavuat, spionat de strategii Amiralităţii britanice cu aceleaşi mijloace ca cele ale complexului militar-industrial anglo-saxon de azi 1905/8 agresiunea economico-financiară organizată la Londra – la acea vreme centru finanaciar şi de asigurări al lumii - a fost atât de dezastruosă pentru nemţi ca s-a ajuns la un razboi mondial, cu despăgubiri astronomice pentru Imperiul German II învins. 1938/9 se repeta scenariul de mai sus. Primul lord al Amiralităţii britanice Winston Churchill, “Partidul războinicilor” şi organizaţia Focus împing din nou, cu sprijinul Poloniei, Germania în războiul mondial II şi din nou nemţii pierd. Slavii sunt fireşte mereu de partea anglo-saxonilor protestanţi împotriva Europei romano-catolice.
1945 Imperiul German III învins n-a fost lichidat pentru ca despăgubirile de război erau incerte, aşa ca ele au fost amânate până la un Tratat de Pace, care nu s-a mai încheiat. Anglo-americanii au şi astăzi trupe şi centre de spionaj în Germania. Se vor retrage numai după Tratatul de Pace şi mai ales a plăţii despăgubirilor de război?
2013 Cat vor fi despăgubirile? Dacă grecii cer 160 miliarde euro şi romanii 20 de miliarde, cât vor anglo-franco-americanii şi ruşii? Vor germanii să plătească pentru conflictele generaţiilor de mult apuse, mai ales că acum este clar că vina nu este nici pe departe numai a celor învinşi? Istoria e scrisă de învingători, dar adevărul e altul…
Pentru cei care vor să cunoască detalii ale schiţei de mai sus, recomand scrierile prof. dr. Harald James, Princeton University şi dr. Stefan Scheil, Duncker & Humblot.
*
Spionarea Mexicului, Braziliei etc. de către USA e parte din doctrina Monroe, pe când cea a Frantei, Germaniei - Axa Euro-continentală - e deja Cyber-War după François Hollande, Angela Merkel şi ministrul ei al apărării  Thomas de Maizière. Toţi bănuiau că sunt ascultaţi, dar nu neapărat şi de aliaţii lor anglo-americani.
Aici nu-i vorba de terorism ci de lupta dintre blocul anglo-mozaic, euro-continental, Rusia şi China. UE e prima putere economică a lumii, urmată de USA, China şi Rusia. Din punct de vedere militar şi a perspectivelor de viitor raporturile sunt incerte, de aceea sunt ascultaţi conducătorii UE, Merkel, Hollande, de Maiziere etc.
Complexul militar-industrial anglo-mozaic e imbatabil, dar poate fi şi periferizat de celelate mari puteri şi pierde infaibilitatea morală. Anglia a ocupat o pătrime din teritoriul şi populaţia lumii în permanenţă în legitima apărare a dreptăţii. USA şi Israelul continuă  această tradiţie a superiorităţii morale absolute. Până când? Ascensiunea anglo-mozaică s-a bazat pe slăbiciunea lui Napoleon, Wilhelm II, Hitler şi mutării centrului lumii de la Paris-Berlin la Londra-Washington. Ce se întâmplă dacă euro rezistă şi centrul revine pe continent? O alianţă anglo-mozaică cu ruso-pravoslavnicii sau confucianiştii, fără a mai pomeni de islam, e improbabilă.
E posibilă o alianţă USA-UE autentică? Diferenţele dintre protestantism şi catolicism, civilizaţia maritimă şi cea continentală sunt greu de conciliat, mai ales că sute de ani au colaborat negativ. 
Razboaiele mondiale au fost provocate de avântul Germaniei, intolerabil pentru Londra, care a reusit mereu performaţa, ca si cu Napoleon, şi să-şi învingă adversarul şi să arunce vina asupra lui. Perfidious Albion! Informaţia este putere, dicton valabil mai ales în era Cyber-War-ului. În ce masură agresiunea informaţională anglo-americană împotriva UE,  Germaniei, Franţei nu va genera un Napoleon, Wilhelm II, Hitler putem fi siguri. Peace for our time!
*
Neîncrederea ţi neliniţtea crescândă din zilele noastre dintre oameni, state şi marile puteri sunt consecinţe ale eşecului refacerii unităţii creştine din anul de graţie 1989. Din fericire nu ne mai aşteaptă nici războaie mondiale între creştini, nici un Război Rece cu ortodocşi ca  în sec. XX. În secolul nostru Cyber War e la ordinea zilei.
Germania e liberă, democratică şi în UE/NATO. Dar există teama întemeiată că şi după redobândirea suveranităţii ea este obiectul unei agresiuni informaţionale pentru a nu deveni din nou un concurent economico-financiar intolerabil, situaţie care i-a forţat în 1914 şi 1939 pe strategii Amiralităţii britanice să declanşeze două războaie mondiale pentru a nu pierde controlul în Europa şi în lume. Şi au învins…
După război, Europa continentală a fost eliberată sau ocupată? De când s-a aflat că SUA & Anglia îi spionează pe toţi pentru a perpetua vechiea superioritate economico-financiară, credinţa în democraţia de tip Westminster, statul de drept, libertatea de exprimare anglo-americană se deteriorează. Antiamericanismul şi antisemitismul sunt din nou în atenţia institutelor de sondaj a opiniei publice.
Nici Gestapo, Stasi, Securitatea nu i-au salvat pe Adolf Hitler, Erik Honecker, Nicolae Ceauşescu, nici KGB-ul n-a oprit dezagregerea URSS-ului. Îl vor salva acum agenţii de la NSA, CIA pe Barack Obama? 
Richard Nixon a pierdut preşedenţia pentru spionarea unor adversari şi jurnalişti mărunţi dar incomozi, un fleac în comparaţie cu spionarea UE, Franţei, Germaniei, Spaniei, Italiei etc.
E clar că nu spionii decid soarta omenirii, ci interesele (1) axei euro-continentale romano-catolice, Paris-Berlin, (2) eurasiatice ruso-pravoslavnice, Moscova (3) sino-confucianiste, Peking şi nu în ultimul rând cele (4) maritime anglo-mozaice, Londra-Washington-Ierusalim. Aceste ultime capitale deţin în prezent superioritatea militară şi pot câstiga orice război. Însă pe cel mediatic l-au pierdut.
*
După învingerea Europei Centrale, NATO are misinea de a perpetua „dominaţia anglo-saxonilor pe continent, a-i ţine pe germani subalterni şi pe ruşi în afara Europei“. 1949, Lordul Ismay, primul secretar general al Organizaţiei, formulează foarte clar misiunea: "to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down."
Din nou învingători, după Războiul Rece anglo-americanii lupta cu al-Qaida pentru supremaţie, pace mondială şi după Mike Roger, preşedintele comisiei pentru servicii secrete din Camera deputaţilor, vest-europenii trebuie să rămână în continuare sub control, ruşii cam pe afară şi întreaga lume recunoscătore SUA.
Problema e că cea mai mare putere economică este Europa, nu America, şi în curând SUA va fi depăşită şi de China. Supremaţia mondială trebuie susţinută de economie, altfel anglo-saxonii protestanţi au soarta ruso-pravoslavnicilor. Aşa că America vrea să se unească economic cu Europa. Vor accepta UE dominaţia postbelică?
Martin Schulz, preşedintele Parlamentului european, spionat şi el de SUA, ca şi mai mulţi parlamentari germani încep să pună condiţii hegemenului postbelic cu toate că încă există trupe anglo-americane în UE. Ruşii nu-s un pericol, mâine dispare şi al-Qaida. Fără inamici cât timp va mai controla/sufoca USA continentul european?
Tot aşa cum nu Gavrilo Princip a declanşat războiul mondial, nu Edward Snowden a pus în mişcare plăcile tectonice ale marilor puteri: UE, USA, China, Rusia. Primul a vrut să se sinucidă, dar cianura era expirată, al doilea e fugar. Totuşi evenimentele mari sunt legate uneori de nume insignifiante ale unor destine tragice. Indiferent dacă Obama a ştiut sau nu ca Angea Merkel este spionată, el nu va avea soarta lui Nixon, dar sigur ca nu-i va mai entuziasma pe germani ca la investitura sa, a primului preşedinte de culoare al SUA. 
Va renunţa la Premiul Nobel pentru Pace?
*
Civilizaţia anglo-mozaică a ocupat 1/4 din populaţia, suprafaţa planetei. Azi numai Anglia şi fostele colonii USA, Canada, Australia, Noua Zeelandă nu se suspectează, ci impreună spionează totul, chiar şi pe papa de la Roma. Reacţia Europei romano-catolice, Rusiei  pravoslavnice, Chinei confucianiste şi Islamului e fireşte, negativă.
1900 americanul Alfred T. Mahan pleda pentru puterile maritime. Britanicul Halford Mackunder vede, după primul război mondial, Europa, Asia, Africa într-o mare insulă a lumii şi puterile maritime la periferie. Nordul şi centrul Asiei, pivot area; în acest spaţiu imens trăiesc 7/8 din populaţia lumii şi se află majoritatea resurselor minerale.
Asta explică lupta pe viaţă şi pe moarte a anglo-saxonilor cu sovieticii în anii 20 şi mai ales împotriva Axei Germano-Nipone în războiul mondial. Era absolut intolerabilă o victorie a acestora, cu atât mai puţin a Germaniei. Stalin reface totuşi Imperiul lui Ginghis Han, de la Berlin la Marea Japoniei, până când URSS-ul se destramă.
Geopoliticeanul american Nicolas Spykman descoperă importanţa rimland-ului, limesului care protejează centrul, pivot area - Scandinavia, Europa de Est, Turcia, Orientul Apropiat, India, Indochina, Korea, China de Est si Nord - şi unde au loc mai toate conflictele Războiului Rece până azi, Transnistria, Balcani, Liban, Siria etc.
Chiar dacă British Empire de azi (Anglia, USA) e şi mai puţin credibil după iniţierea a două războaie mondiale şi actualul Cyber War secret împotriva Europei, Berlinul depinde în continuare de occidentali. O alianţă continentală Merkel-Putin (ca Hitler-Stalin), a centrului  lumii, e un coşmar pentru civilizaţia maritimă anglo-americană. 1990, la reunificarea Germaniei premierul britanic Margareth Thatcher remarca „de două ori i-am invins, şi iară s-au ridicat!“ Dacă nu poţi învinge inamicul, aliazate cu el! Asta stă la baza celui mai important tratat comercial bilateral din istorie, UE-USA, încă neparafat. George Soros (Schwartz) & network vor ca Germania să părăsească EURO şi să destabilizeze Europa. De aceea e ascultat de Anglia şi USA mai ales telefonul d-nei Merkel.
*
Terminarea Războiului Rece şi reunificarea Germaniei s-a făcut la iniţiativa şi mai ales în interesul Rusiei. Împotriva intereselor Franţei şi mai ales a Angliei. Azi se trece prea uşor cu vederea că Stalin a fost primul care a pledat pentru refacerea Germaniei învinse şi diminiarea influenţei anglo-americanilor pe continent. E cunoscut că dacă anglo-franco-polono-americanii ar fi îngenunchiat al treilea Reich, Stalin ar fi intervenit în favoarea lui Hitler. Pactul Hitler-Stalin este o dovadă concretă în acest sens. Doctrinele capitalism, fascism, comunism, economie de piaţă etc. sunt detalii în eternul conflict generat de echilibrul de forţe a marilor puteri în Europa.
Suveranitatea Germaniei unite, axa Berlin-Paris, a permis crearea unui mare imperiu economic între ruşi şi anglo-americani. Din punct de vedre militar UE / Europa este o cantitate neglijabilă în comparaţie cu complexul militar-industrial anglo-saxon sau chiar cel rusesc. Vezi conflictele din Balcani, Africa de Nord şi Orientul Apropiat.
În acest echilibru fragil a intereselor marilor puteri în Europa continentală, civilizaţia maritimă anglo-mozaică, axa Washington-Londra-Ierusalim, nu poate accepa în niciun caz o reeditare a prieteniei ruso-germane, din vremea când al treilea Reich domina tot continentul ş era pe picior de război cu anglo-americanii.
Astazi Germania domnină din nou Europa, de aceea mai mult ca oricând o reeditare a spiritului antiatlantic, a Pactului Hitler-Stalin pluteşte în aer şi e din nou intolerabil, chiar dacă acestă colaborare paşnică ar avea loc democratic şi fără ambiţiile totalitare anti anglo-mozaice din secolul trecut. Doctrinele trec, interesele rămân.
O nouă axă Paris-Berlin-Moscova ar genera fără îndoială un conflict major în toata lume, tot aşa cum avântul Germaniei naţional-socialiste a fost casus belli, nu atacarea Poloniei de Hitler şi Stalin. În acest context spionarea anglo-americană a Germaniei şi azilul în Rusia a  agentului american Edward Snowden e poate mai uşor de înţeles.
*
Imensul eşec al refacerii unităţii creştine de la Vancuver la Vladivostoc de după 1989 generează conflicte între anglo-mozaici (Londra-Ierusalim-Washington), catolici (Berlin-Paris), ruşii ortodocşi, chinezii confucianişti, indienii hinduşi şi Islam. ONU, FMI, NATO, UNESCO etc. nu pot gestiona conflicte dacă până şi creştinii, 1/3 din populaţia lumii, nu-s uniţi. Liturghia după Sf. Petru este în centrul vieţii spirituale catolice, a Sf. Ioan la ortodocşi şi a Sf. Pavel la protestanţi. Ce-i de făcut? Stăm cu toţii pe un butoi cu pulbere. Nici în Lumea întâi, în NATO, nu-i încredere, după ce ştim cum anglo-mozaicii spionează toată lumea, inclusiv pe papa de la Roma. Germania a refuzat să urmeze USA în razboiul din Irak, împotriva Axei Răului (Siria, Irak, Afganistan, Iran, Tibet, Corea de Nord). Acum refuză şi supraveghierea de catre Londra-Washington. Are Angela Merkel statura cancelarului Gerhad Schröder?
Germania e un protectorat. Poziţia unor colonii la Limes, ca Romania şi Moldova, ce aparţineau duhovniceşte şi soborniceste de spaţiul pravoslavnic (Moscova) nu poate fi mai bună. Aşa că Biserica şi Armata se bucură la români de încredere, în timp ce democraţia de tip Westminster, FMI, NATO sunt privite cu mare neîncredere. Aparţin românii de lumea ortodoxă sau de cea occidentală? Stau ei în două luntre?
Statele din secolul trecut sunt subordonate, înlocuite acum de marile centre de putere religioase într-un permanent conflict latent, iar corporaţii internaţionale asigură de bine de rău cooperarea, coordonarea economico-financiară globală, şi ea în criză.
Starea de urgenţă generalizatp ca urmare a luptei contra terorismului fără ţară obligă neamurile - graniţele statelor naţionale se spiritualizează - să-şi redefinească alianţele şi strategiile de dezvoltare sau pur şi simplu de supravieţuire într-o lume pe cale de a deveni postdemocratică. Dispar statele laice, revin marile imperii religioase?
Viorel Roman (Bremen – Germania) 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii