ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 66 (August 2014)

EDITORIAL
CONFLICTE…
Conflictele din Ucraina lasă urme tot mai adânci în conştiinţa multor oameni, care, poate nu au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă acolo. Toate jocurile politice murdare au ca efect un dezastru total pe toate planurile. Cel mai mult au de suferit victimile colaterale, oamenii care s-au aflat în locul nepotrivit în momente de cumpănă. Întreaga poveste ruso-ucraineană pare a nu se mai sfârşi, dimpotrivă, devine din ce în ce mai intensă, aşa încât doar suferinţa şi disperarea dictează în acea zonă total năpăstuită.
Puterea şi interesele meschine scot la iveală răul cel mai aprig din oameni. Aceştia devin monştri, care distrug tot ce se află în calea victoriei lor. Nici urmă de milă, îndurare, compătimire, nici măcar privirile înduioşătoare ale copiilor nu-i impresionează pe aceşti criminali, care nu au niciun Dumnezeu.
Oamenii de pe întreg mapamondul arată acuzator către Putin, care nu prea ar avea de pierdut în urma acestui conflict. În toate apariţiile media, Putin şi-a menţinut poziţia fermă de lider absolut, susţinându-şi nevinovăţia în ceea ce priveşte tragedia aviatică recentă. Desigur că armele nucleare ale Ucrainei atrag marile puteri ca un magnet, iar Rusia nu poate pierde controlul lor.
Interes meschin sau pură întâmplare această tragedie? Şi până la urmă ce căuta un avion civil deasupra unei zone de conflict militar? Şi de ce un zbor dintre Olanda şi Malaezia trebuia să treacă pe deasupra Ucrainei? Să fi fost oare o întâmplare sau un plan bine pus la punct pentru o eventuală intervenţie NATO? Întrebările se pot dupa sau tripla, dar din moment ce tragedia s-a produs, orice comentariu este de prisos. E greu de înţeles cu două state cu tradiţie ortodoxă ajung să aibă o aşa dispună. Să fie oare noul occidentalism insuflat Ucrainei mai presus de interesele pan-ortodoxe aservite Moscovei?
Şi Rusia şi Ucraina au făcut parte din marele U.R.S.S. şi poate că nici acolo aşa-zisa unitate socialistă nu era un conglomerat pe cât s-ar fi vrut la Kremlin. Interesele economice se interpătrund cu cele politice şi militare deopotrivă atunci când vorbim de Rusia şi asta pentru că e greu unei naţii să accepte ideea că din Marea Rusie, ce cuprindea toare statele sovietice, la care se adăugau şi sateliţii socialişti din Europa de Est, astăzi nu a mai rămas decât ceea ce se vede pe hartă. Dar Rusia este şi aşa mare, e cel mai mare stat, iar acest lucru ţine să-l şi demonstreze – prin impunele, evident – întregii lumi.
Ucraina nu are note mari, cel puţin pentru România sub nicio formă, deşi presa noastră o „ţine în braţe”, iar preşedintele Băsescu chiar o compătimeşte. Nu putem uita cât rău a făcut românilor din teritoriile ocupate abuziv de sovietici din timpul celui de-al doilea război mondial. În sudul Basarabiei şi în nordul Bucovinei abia de mai auzi vorbindu-se româneşte, pentru că oamenii de prin acele locuri le este şi frică să spună că sunt români de fel. Frica a rămas perpetuată de le vechile regimuri, adică cele ale sovietelor, însă nici cele contemporane cu vremurile noastre nu sunt mai prejos. Ca să predai limba română în şcolile din teritoriile româneşti străbune ocupate de sovietici cu forţa e o adevărată sinucidere.
În schimb, în România, minorităţi de toate seminţiile găsesc condiţii de bunăstare, în unele cazuri mai mult decât facilităţi. Cu U.D.M.R. la guvernare, un partid finanţat şi susţinut cu bani grei din Budapesta şi nu numai, maghiarii din România, de la an la an nu mai contenesc din pretenţii, iar guvernele bucureştene, succedate, nu au încetat a le oferi şi da satisfacţii pentru noi şi aberante cereri.
Acum, pe firmamentul politicii româneşti a apărut primarul de Sibiu, acest Klaus Iohannis, finanţat şi el, cu toată gaşca de saşi din sudul Ardealului, de Germania merkelită, prin serviciile secrete, evident. Vizitele dese şi distincţiile primite pe la Berlin îndreptăţesc temerile, potrivit cărora, prezenţa acestuia la conducerea statului român ar fi pe placul Cancelariei. Nimic de mirare, pentru că nici Germania nu mai este ce era cândva, acum reeducată de englezi şi americani joacă interesele occidentale ca şi cum întreaga Uniune Europeană ar fi o Germanie întinsă, de multe ori confundată cu cel de-al patrulea Reich. Şi dacă vom gândi în profunzime o să constatăm că Germania este motorul acestei Uniuni, o uniune dobândită prin război ideologic şi economic, nu militar cum s-a încercat prin cele două războaie mondiale.
Revenind la Ucraina nu pot să nu amintesc că situaţia seamănă într-o oarecare măsură cu cea din fosta Iugoslavie de la începutul anilor ’90 şi ştim cu toţii cum s-a încheiat războiul din Balcanii de Vest. Să sperăm că scenariul nu se va repeta…!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 

 

INTERVIU
GHEORGHE ISTRATE - 70
Stimate domnule Gheorghe Istrate, de curând aţi împlinit şapte decenii de viaţă şi nu mai ştiu câte de poezie. Când aţi început să scrieţi?
Aşadar, de când am început să scriu? La început, am început să scriu pe plante: era o iarbă înaltă, care-şi despica floarea; eu aveam vreo 5-6 ani, şi ea îmi arăta exact când este ora 12. Miezul zilei, să-mi car văcuţa de pe viroagă şi să mergem la masă. Planta asta există şi acum, nu mai ştiu cum o cheamă, iar colegii copilăriei mele au murit cu toţii. Atunci am început să scriu (furasem alfabetul de pe cărţile pitoreşti – abecedare – ale surorilor mele mai mari) şi literele miroseau a iarba aia de 12, când mă întorceam acasă şi puteam să umblu în trăistuţele tustrelelor mele surori. Să ştiţi că alfabetul se învaţă foarte repede. Mai greu e fluviul lui de mai târziu. La început, am scris pe post-copertele cărţilor de poveşti (obicei pe care îl am şi astăzi). În ciclul II (clasele 5-7, după dicteul sovietic), la gramatică scriam versuri cu rimă şi ritm, integrându-mă în toate diatezele verbului cerut. Tot în acei ani, 12-13, m-am surprins că pot să scriu şi altfel, o poezie emblematică despre Bărăgan – imperiul fiinţei mele nesătule. Reţin doar prima strofă care l-a uluit pe Ion Gheorghe, oaspete de o noapte la mine, la Limpeziş:
Fântânile-s nevestele vădane
ce le sărută orice trecător,
cu oasele lor albe şi bălane
fac semne lungi în calea tuturor...
Poezia asta e inedită. Şi eu mă mir de unde mi-o fi venit şi de ce n-am publicat-o.
V-aţi născut în satul Limpeziş, judeţul Buzău. Este acesta un mirabilis locum care v-a inspirat şi volumul Limpeziş. Locul fiinţei (1997). Cât de important este locul naşterii pentru un scriitor?
Locul naşterii pentru un scriitor – şi pentru oricine – este matricea lui, semnul buricului lui şi al destinului său viitor. Eu m-am născut pe un rug, pe un hotar, între pogoane. Şi de atunci port pe piele o frunză de iarbă, de ceva anume vegetal, un deget umed al lui Dumnezeu, în numărătoarea lui pluriarhaică, pluri-milenară. O amprentă. Că s-a numit Limpeziş, nu e meritul meu – ci doar al întâmplării. Dar câte ascunzişuri nu are copilăria?
Câtă autobiografie există în cărţile dvs.?
Nu autobiografie – ci biografie. Întrebarea dvs. e mult mai subtilă decât răspunsul meu fugitiv. Autobiografia e un cuibar secret, fără oaspeţi. Biografia e deschisă, ca un salon de întâlniri, de conversaţii, cum îl definea Eminescu.
Creaţia dvs. se organizează în ritualuri, rituri, semne. Aţi urmat un program estetic pe filonul ancestral-păgân-creştin, sesizat de critica de specialitate?
La dracu’! Critica de specialitate, pre cum o pronunţaţi dvs., nu m-a descoperit nici până acum. Eu sunt un ilustru anonim, absent din ultimele dicţionare (sic!). Nelipsit, însă, din cel al lui Marian Popa – marele urmaş al genialului G. Călinescu. Mai departe, nu rămâne decât un trotuar literar... Program estetic? Nu, n-am avut, ci doar program-instinctiv. Mama mea era analfabetă, ca şi mama lui Panait Istrati (e). Dar dânsa mi-a adus în în casă prima carte, Poezii de M. Eminescu, fiindcă îi plăcea cum cântam (am voce!), împreună cu surioarele mele, romanţele lui M. Eminescu.
Eu am trăit mereu, adânc, în păgânitatea mea creştină. Clopotul satului, din subţioara casei noastre, era profetul, părintele Sfânt care mă reîncreştina prin repetatele morţi şi sfinţenii ale satului meu. Când părinţii se întorceau de la o înmormântare, cu un buchet de busuioc în mână, erau solemni şi tăcuţi, erau parcă în haine negre şi neguri văluroase curgeau pe pereţii casei noastre. Covrigul adus de ei îl piteam în gingia câinilor cu o frică uriaşă, întunecată, peste care se culcase gura marelui clopot obosit al bisericii din Limpeziş.
Volumul de debut Măştile somnului (1968), apărut în cunoscuta colecţie Luceafărul, a fost primit excelent şi a obţinut Medalia de argint din partea revistei Breve din Italia (Medalia de aur a fost primită de poetul Marin Sorescu). Ce impact a avut asupra dvs. acest succes timpuriu?
Succesul acela mi s-a părut artificial. Prelucrat de cineva. Dar de cine? Eu am stat mereu în spatele meu la pândă. Ştiam: succesele sunt temporare. Rădăcinile sunt totale şi nemincinoase. Eu am fost şi am rămas, mereu, un ţăran pe rădăcinile mele. Sub ele există un foc pe care doar oasele mele îl simt. În ultima vreme, doar pâlpâie... Dar tot rădăcini se numesc...
L-aţi cunoscut pe Tudor Arghezi, căruia i-aţi fost prezentat în 1963, la aniversarea maestrului, care v-a încurajat şi pe care l-aţi frecventat. V-a influenţat în vreun fel autorul Florilor de mucigai?
Tudor Arghezi e un capitol tulburător şi nedefinit încă în întreaga istorie a literaturii române. Eu am fost doar o mică bâzdâganie nimerită în acest altar, dar, căruia, curios, maestrul i-a dat o atenţie cuvenită. Pe scurt: luasem un Premiu I pe Armată (îmi satisfăceam – acesta era termenul oficial – stagiul militar la Constanţa), şi, brusc, am fost adus în Gara de Nord bucureşteană (eram soldat feroviar). Şi m-au luat N. Tăutu et &, şi m-au arătat lui T. Arghezi (aveam vreo 35-40 kg), încătărămat şi cu bocanci, ca pe o urâtanie talentată, pe care Arghezi a intuit-o precis. Rezemat de genunchii maestrului, am avut sentimentul instinctiv de a-i săruta mâna, semnal de care s-a ferit muscular. Dar m-a privit în ochi şi mi-a autografat o carte pe care o purtam în cufărul meu de soldat, împreună cu Labiş, Eminescu şi Esenin. Olteanul de deasupra norilor m-a intuit. Am făcut fotografii şi chiar un film. Anul următor, tot de 21 mai, 1964, l-am vizitat într-un ansamblu uriaş de personalităţi. Într-un final decent, declanşat de mine, m-a retras într-un ungher şi, după o dedicaţie uriaşă pe o cărticică a Domniei Sale, mi-a şoptit: D-le Istrate, veniţi, vă rog, cât mai des pe la mine, dar daţi-mi un telefon, fiindcă de broasca asta neagră depinde viaţa mea! Bea cafea şi bea tutun: otrava mea necesară – aşa mi-a zis.
Arghezi ca şi Eminescu au fost profeţii mei întru poezie. Asimilaţi pe dedesubt. Nu studiaţi! I-am lăsat să respire: ei în mine şi eu în ei, neprogramatic. Precum marile iubiri ce se întrepătrund. Şcoala adevărată a poeziei a venit ad-postem.
La Facultatea de Limba şi Literatura Română, aţi fost coleg şi uneori chiar prieten cu cei mai importanţi scriitori de azi. A fost o atmosferă care v-a stimulat?
Al. Piru, la una din întâlnirile noastre promoţionale, a spus răspicat: Dvs. aţi fost generaţia de aur a ultimilor ani. Şi i-a numit, începând cu Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, Gr. Hagiu, Gh. Pituţ, Gabriela Melinescu, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Dorin Tudoran, undeva, între ei, pitindu-mă şi pe mine. Şi mai sunt şi alte nume: Dorina şi Liviu Grăsoiu, Ion Mincă, Nicolae Baltag, Dorin Teodorescu (ucis imediat, de viaţă, cu un studiu editat postum, esenţial, unic, despre Poetica lui Ion Barbu, 1978), Tia Şerbănescu, Florentin Popescu, discreţii Ion şi Rodica Madoşa etc., etc.
Amfiteatrul Odobescu a fost o matrice naţională, pe care o spurcă, astăzi, nişte nume construite, avide pentru Premiul Nobel, care încă nu ştiu că acest premiu s-a transformat în cenuşă. Somn uşor... Mai important e premiul de la Trei-Ogrăzi (unde o fi aceea?).
Dar aţi audiat şi profesori iluştri, unul dintre aceştia fiind şi G. Călinescu. Ce impresie v-a lăsat divinul critic?
Divinul critic şi-a divinizat lectorii şi audienţii. El ştia cine este. Noi nu ştiam cine suntem. Acum ştim. El nu era un profesor. El era PROFESORUL. Ultimul lui curs a fost despre opera lui I. Creangă. Despre universalitatea acestui autor care se scufunda într-o putină cu sare, vară de vară, fiindcă suferea de epilepsie – şi dincolo de ea conversa cu Eminescu. Doamne, adună-mi minţile ca să cred că totul a fost adevărat!... Erau, acolo, convorbiri între Socrate şi Platon, şterse pe frunzele de toamnă din Ţicău. Unde s-o fi înregistrând Timpul şi sunetele lui pierdute?
Aţi cunoscut mari oameni de cultură, dar aţi dat mâna şi cu... Nicolae Ceauşescu...
Mâna lui Ceauşescu era flască şi negativă. Nu comunica. Era tovărăşească. Era precum o pătlăgică murată de Oltenia. Nu avea senzori uscaţi şi nici sonori. Ne-am cunoscut (în 5 persoane) la cutremurul din 4 martie 1977, adică în zorii zilei de 5 martie, la Facultatea de Medicină, unde se prăbuşise plafonul celebrei ei biblioteci. O adusese după el şi pe aia, iartă-mă, o bipedă incultă cu pantofi ascuţiţi, negri, ce se împiedicau în fiecare cuib de iarbă. Scena a fost lungă şi barbară, mi-ar trebui vreo 2-3 file s-o descriu. Poate cu altă ocazie.
Simptomatic: prin anii 1992, împreună cu Ulici, am stat în preajma monseniorului Corneliu Coposu, în sediul partidului lor. Alături de El (era în stânga mea), am trăit, realmente, sentimentul clar al înălţării, al exaltării şi al euristiei, aşa cum l-am mai avut doar în preajma lui Arghezi (îmi pierdusem duhul), Octav Onicescu, Al. Rosetti, Ştefan Odobleja. În faţa marilor fântâni, eterne, eu îmi pierd respiraţia.
Pe Ceauşescu (vreme de o oră), l-am citit cu sentimentul sec al prăbuşirii, al unei impersonalităţi, al unui nimic sfios ascuns sub fusta acelei bipede scabroase. În 1980, aveam să fiu şi eu acolo, la CC, în plenul USR, lângă Laurenţiu Fulga (Dinescu lângă Ceauşescu) – acolo unde a fost desfiinţată, pe loc, organizaţia PCR a USR, fiind realmente contrarevoluţionară. Putorile care au vorbit acolo (am stenografiat), ţi le voi developa cu altă ocazie. Acolo Ceauşescu era tern, mut şi când vorbea. Pentru el, intelectualitatea scriitoricească era duşmana dictaturii şi ideologiei comuniste. Am un carnet de peste 20 de pagini din ziua aceea, când Laurenţiu Fulga mi-a şoptit în ureche: Gata, Gheorghiţă, ne-a desfiinţat!
Deşi sunteţi perceput ca o persoană discretă, sfioasă, v-aţi implicat serios în evenimentele din ’89, făcând parte din grupul Dinescu de la Televiziune în zilele 22-23 decembrie, refuzând apoi titlul de Erou al Revoluţiei. De ce l-aţi refuzat?
Fusesem sechestrat de pe stradă de securitatea semnalată de blândul scriitor informator Vasile Băran, fiindcă îl alimentam pe disidentul M.D. După dialog, am fost eliberat. La evenimentul din dec. ’89, am fost un intervenient excitat. M-a purtat mulţimea în braţe peste gărduţul verde, până-n culoarul de trecere al TV-ului, studioul 4; acolo m-a întâmpinat Dinescu, cu ochii ex-holbaţi, de victorie, mi-a zis să nu plec; mi-am instalat ad-hoc, dintr-un instinct disciplinar, un pluton de pază cu 2 soldaţi, stânga-dreapta, la stud. 4 – şi comunicam cu Dinescu prin interfon. Prin uşa aia i-am pătruns pe I.P.F. Teoctist, şi pe Ion Iliescu (care se tot fofila: vreau să dau un telefon scurt, vreau să dau un telefon scurt.), până ce l-am smuls de mâna dreaptă şi l-am împins în studio. Atunci şi astfel l-aţi văzut pe primul preşedinte al României capitaliste cu hainele şifonate de mine.
Am părăsit turnul Televiziunii, spre seară, când ni s-a spus că s-a descoperit o bombă la subsol şi vom fi aruncaţi în aer (alarmă falsă). De acolo ne-am dus la USR şi-am propus o nouă conducere.
Am refuzat Titlul, fiindcă şi Dinescu l-a refuzat (el avea rezervele lui secrete, f.f.f. secrete). Eu eram un simplu iobag, dar n-am vrut să mă amestec cu ţiganii şi golanii. Adevăraţii eroi s-au retras în anonimat ori în postumitate. Câţiva, mulţi, au scăpat şi s-au furişat în interminabilele lor Parlamente şi supremaţii.
După ’89, aţi lucrat în presă, aţi iniţiat şi condus Curierul Românesc, revistă care din 30 decembrie ’89 s-a difuzat în 70 de ţări. Ce a însemnat pentru dvs. această publicaţie?
O gură de comunicare. Vorbeam prin porta-voce cu M. Eliade, cu ambii Ciorănescu (Alex şi George), cu Cioran (incomunicabil, dar atent), cu George Emil Palade, cu Eugen Ionescu...
Aţi susţinut mulţi autori, tineri sau mai în vârstă, aţi girat intrări în USR, aţi scris cronici despre cărţile confraţilor şi nu de puţine ori aţi făcut demersuri discrete şi eficiente atunci când a fost vorba de boală ori deces în rândul scriitorilor. Este vorba de generozitate, responsabilitate, solidaritate?
Tăcere. Totală tăcere.
Creaţia dvs. de până acum a fost încununată cu Premiul Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Române, cu Premiul Omnia la diverse festivaluri, cu numeroase, distincţii, diplome de excelenţă, din ţară şi din străinătate etc. Consideraţi că acestea certifică valoarea unei opere?
Nu!
Mă întorc la prima dvs. carte, Măştile somnului, care a fost întâmpinată entuziast, inclusiv de Nicolae Manolescu, criticul afirmând că sunteţi un poet excepţional, dar care vă omite în recenta sa Istorie critică... Unde greşeşte criticul?
Acolo, în el; în ghiveciul lui critic.
Aţi definit poetul: Poetul e lacrima lui Dumnezeu. Cum definiţi poezia?
Poezia este suspinul lui Iisus de pe cruce: Eli, Eli, lama, Sabachtami!
a consemnat, Victoria Milescu (Bucureşti)
 
 

 

CARTILE ZEIT

CONFESSIONS OF A LOSER, DE VASI IRIMIA, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012

Avem o carte aprinsă, nu numai la copertă, cât mai ales la firul acţiunii. Deloc plictisitoare, aduce o esenţă de aventură, de roman poliţist, unde personajele se mişcă repede, căutând soluţii de moment şi neapărat ajutor de la celelalte, creându-se astfel o strânsă legătură între ele, o stare de interdependenţă. Este o carte vie, cu puţine descrieri în planul locului de desfăşurare a acţiunii, dar cu multă culoare – chiar şi în limbaj – în ceea ce privesc personajele.
Compusă din 17 capitole, unele de-o pagină şi altele de zece şi chiar douăzeci, cursiv aranjate, când pe stânga, când pe dreapta, în funcţie de cum s-au încheiat ultimele rânduri ale capitolului precedent, cartea abundă în dialoguri, de la cele mai banale, de tipul: ce faci?, unde te duci?, până la cele complexe, ca de exemplu interviul din capitolul Un început dificil, cu trupa Fără, un exemplu de profesionalism ridicat la rang de artă, un capitol pentru care mulţi jurnalişti – nu numai de televiziune – au ce învăţa, de la pertinenţa cu care sunt puse întrebările la început, până la răsturnarea de situaţie de pe final, şi bulibăşeala improvizaţiilor celui care mediază, vădit depăşit de situaţie.
Îmi sunt dragi personajele - ca să zic aşa - cu nume populare şi sonore, la fel ca şi limbajul, care nu urcă spre elevare, dar nici nu dă în canalizarea lexicului. Mihai Angelo, Don Angelo, Lache Scamatoru, domnul Papa, Honorius, generalul Chiorescu, Apostol, Cristi informaticianul, Johnny, Luci Ferosu şi alţii, au darul vorbirii, al dialogului pertinent, nu ideatic sau existenţial, ci pur şi simplu au chef de vorbă: pe stradă, la restaurant, prin camere de hotel, mănăstire, tren, dar mai ales în studio şi neapărat în direct, de dragul senzaţionalului, devenit politică de redacţie.
Reţinem doar că, deşi vorbim de fapte şi personaje dintr-o carte, cu pretenţii de glumă, ca să fiu în asentimentul autorului, e, tocmai faptele şi personajele, cel puţin pe finalul cărţii tind să bată izbitor de mult cu realitatea din media şi sportul românesc şi mai ales cu ambiţiile unui anumit individ, cu pretenţii de persoană publică şi idei novatoare despre cum se mănâncă politica pe plaiurile mioritice.
Există o precipitare, o mişcare febrilă pe latitudine şi longitudine. Cartea în sine are savoare, e şi picantă, luxuriantă chiar, unele personaje sunt trimise fie în Statele Unite, fie prin Oceania, Amazon, pe la Paris chiar, dar şi în fundul peşterii, locul de baştină al mumiei care râde, un fel de intrigă sensibilă a lucrării, dar şi obiect de studiu şi dosar de anchetă pentru un şef de post dintr-o comună din România, personaj care ajunge celebru pe chestia asta, celebru în ale misterului…
Personaje sunt masculine, nu numai ca gen dar şi în ceea ce priveşte comportamentul. Există şi o excepţie, cea de la capitolul Un început promiţător, unde se vorbeşte cât se poate de deschis, de transparent, de ambiţiile unei autoare de carte, ce doreşte cu orice preţ, capabilă de sacrificiu, chiar şi renunţare la onoare, numai să-şi vadă cartea tipărită. Autorul nu o menajează, ci mai mult, o dezbracă de orice formă de inhibiţie, relevând astfel o realitate palpabilă, chiar dacă dezgustătoare, o realitate biologică, cu tentă comercială, de prost gust şi mai ales fotografiată la timpul prezent.
Nu este un ghiveci călugăresc, deşi asta doreşte autorul să inducă cititorului, lucru amintit pe coperta IV, nu pentru a-şi masca eventuale carenţe în ale scriiturii, ci din modestie şi respect pentru cei care scriu de-o viaţă, scriu… dar îşi lasă manuscrisele pe la duhovnici. Nu este o carte cu tentă religioasă aşa cum poate părea la un moment dat, chiar dacă autorul vorbeşte cu sfială, cu respect de cele sfinte, nu este o poveste despre nişteoameni simpli care şi-au găsit adăpostul şi liniştea sufletească în Casa Domnului, ci mai de grabă o radiografie a contrastelor ce completează cu vârf şi îndesat spaţiul mioritic, prea încărcat energetic de dorinţa asta oarbă a sacrificiului dusă până la absurd: abandonul soţiei bolnave, a căminului conjugal, pentru a merge la mănăstire, la stăruinţa unui frate călugăr mânat de interesele calităţii meseriei unui bărbat obişnuit, dintr-o localitate la fel de banală şi înnegrită de lipsuri aşa cum sunt mai toate comunele şi satele de pe la noi.
Cartea se termină brusc, are pe final o ruptură, de parcă şi autorului la un moment dat i s-a făcut lehamite de toată această istorioară, transmisă - repet - în direct, unde nici momentele de publicitate nu lasă cititorul să respire. Se termină brusc, ca şi cum – tot autorul – ar lăsa să se întrevadă – cine ştie – o continuare, dar despre care nu poate vorbi acum, pentru că nu cunoaşte feedback-ul, nu cunoaşte impactul la public.
Tragicomicul este prezent pe toată desfăşurarea acţiunii şi asta pentru că este o carte a tuturor contrastelor, evidenţiate în ordine cronologică, deşi - fără doar şi poate - cartea abundă în începuturi şi tocmai aceasta îi dă savoarea, condimentată prin subtitlu: opere complete.
Nu se cunoaşte motivaţia care a stat la baza apariţiei cărţii, deşi autorul o doreşte una cu circuit închis, numai pentru prieteni, dar, lucru cert este că avem de-a face cu o măiestrie, un stil aparte, mascat subtil şi modest ce nu apare în CV-ul lui Vasi Irimia, dar care se reflectă plenar în rândurile confesiunilor cu diagnostic predefinit. În carte veţi regăsi multă rugină, cu titlu sugestiv, rugina morală şi spirituală prin care trece societatea românească, mânată de postmodernism şi intenţii luciferice prezentate ca soluţii din afara graniţelor, dar şi de ilustrele căpetenii politice autohtone.
Deşi nu-şi doreşte să facă politică, Vasi Irimia, ca un păpuşar desăvârşit, trage sforile prin intermediul personajelor, dând soluţii anticriză, dovedindu-se astfel – (probabil) fără să vrea – un artizan cu profund caracter patriotic.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
GHIDUL RELAŢIEI DE CUPLU PE CARE ŢI-O DOREŞTI,
O CARTE DE ANCA MĂLUREANU DESPRE UN JOC ÎN DOI

Îmi plac filmele şi romanele de dragoste. Ca oricărei femei, de altfel. M-am hrănit ani la rând, în adolescenţă şi în tinereţe, cu poveşti de iubire romantice, câteodată, neverosimile şi siropoase, în jurul cărora am ţesut un vis: visul propriei mele istorii de amor. Asemenea eroinelor din cărţile citite şi filmele urmărite, mi-am imaginat că dragostea înseamnă o ea şi un el, care reuşesc să învingă orice oprelişti, orice prejudecăţi, orice vitregii ale soartei, totul în numele iubirii lor. Care iubire se finalizează cu căsătoria şi eventual, copii.
Şi astfel, pornind la drum cu un ideal nerealist, am ajuns să învăţ pe parcurs, că în viaţă, dragostea este adesea sinonimă cu dezamăgirea, dezechilibrul emoţional, eşecul, compromisul. Şi că trebuie să porţi o luptă cu tine însuţi pentru a putea să mergi mai departe şi să crezi în iubire, după ce ai fost înşelat, abandonat, decepţionat. Sau după ce la rândul tău, ai înşelat, ai abandonat şi ai decepţionat. Din păcate, atunci când te decizi să începi dragostea, de cele mai multe ori lucrurile nu vor continua ca în basme. Şi prea puţini din cei pe care îi cunoşti şi îţi sunt aproape îţi vor spune sincer, deschis, fără ocolişuri, că un cuplu şi o relaţie de cuplu nu se rezumă doar la a fi doi.
Ca să nu mai repeţi greşelile din trecut!
Sunteţi doi şi vreţi să vă trăiţi cu adevărat bine relaţia de cuplu! Pentru aceasta, aveţi amândoi nevoie de o călăuză, de un ghid. Iată de ce, îţi propun să citeşti „Ghidul relaţiei de cuplu pe care ţi-o doreşti”, o carte scrisă de Anca Mălureanu. Ideea acestui îndrumar pentru viaţa în doi a apărut „ca o suplinire a lipsei pe care eu am resimţit-o şi pe care e foarte posibil să o resimţi şi tu şi alţii la vârsta înfiripării primelor relaţii de iubire şi/sau a intrării în viaţa conjugală”, afirmă autoarea. „Dacă părinţii sau naşii nu sunt îndeajuns de în măsură să îndrume paşii tinerilor indrăgostiţi, sau comunicarea nu funcţionează corespunzător şi nu ştiu să se facă ascultaţi, dacă nu există un duhnovnic sau alt sfătuitor, m-aş bucura să ştiu că acest mic îndrumar, fără pretenţii de exhaustivitate, a putut să ajute fie un tânar la începutul căsniciei, fie un adult care a trăit experienţa dureroasă a despărţirii şi intenţionează să-şi refacă viaţa de pe un alt nivel de înţelegere, pentru a nu mai repeta greşelile anterioare”, continuă aceasta.
Greşeli?
A greşi este omeneşte. Şi chiar dacă ea şi el sunt de nişte ani buni împreună şi consideră că relaţia lor s-a rodat, încă mai greşesc. Azi, de exemplu, ea îl roagă să meargă să cumpere pâine. El se face că nu aude. Stă în faţa televizorului şi priveşte meciul. Ea ştie că nu este cazul să mai insiste. Aşa că, deşi nu s-a oprit până acum din treabă şi mai are încă multe de făcut, ea se îmbracă şi coboară după pâine. Când se întoarce, el este tot la televizor, aşteptând ca ea să pună masa. Este suficient un cuvânt de reproş din partea ei şi se dezlănţuie cearta.
În altă situaţie, el aduce banii în casă. Şi nu sunt puţini. Munceşte de dimineaţa până seara. Ea stă acasă. Îşi face programul aşa cum vrea. Se întâlneşte cu prietenele, merge la salonul de înfrumuseţare, colindă magazinele, ajunge acasă seară, odată cu el. Şi cu toate acestea, se simte nefericită. El nu poate să o înţeleagă, pentru că este toată ziua la muncă. Atunci când se întâlnesc, îşi dau seama că sunt doi străini. Nu au ce să îşi spună. Ea şi-a găsit între timp, pe altcineva. Şi îl compară pe el cu celălalt. Şi el ştie de celălalt. O aluzie venită de la el este scânteia ce aprinde focul şi face să iasă la lumină supărările mocnite.
Greşeală egal divorţ sau separare
„Din greşeală în greşeală, spre victoria finală”, acesta era unul din sloganurile ce ne devenise familiar, pe vremuri. Într-o relaţie de cuplu, o „victorie” de acest gen se traduce prin divorţ ori separare. Pas cu pas, o greşeală după alta, lipsa de comunicare şi de susţinere reciprocă, culpabilizarea, victimizarea, atacul la persoană, înţelegerea relaţiei ca pe un contract în care tu, jumătatea mea, ai obligaţia să îmi asiguri ceea ce cred că îmi lipseşte emoţional şi sufleteşte ca să mă simt ca în Paradis, o „listă de pretenţii”, la care de obicei, femeia renunţă mai uşor, trăind cu gândul că “orice e mai bun decât singurătatea” sau “nu poţi să le ai pe toate” ori “se poate şi mai rău”, iată ingredientele pentru destrămarea unei relaţii de cuplu. Şi uite-aşa, încet-încet, totul se finalizează cu: inimi frânte, răni ce durează până ajung să se cicatrizeze, nesiguranţă, durere, probleme, convingerea că nu poţi să treci cu buretele peste greşelile celuilalt ori peste propriile imperfecţiuni.
Desigur că multe dintre aceste greşeli îşi au izvorul în grijile şi poverile zilnice, care nefiind împărţite de ambii parteneri, duc la istovirea fizică şi psihică a aceluia dintre ei ce le poartă ca pe un jug, dar şi în lipsa banilor, în învinuiri reciproce, în faptul că nevoile unuia dintre parteneri sunt îndeplinite, în timp ce celalalt se sacrifică.
Nu cerşi iubire!
Fie că te-ai confruntat cu o situaţie llimită şi vrei să îţi refaci relaţia, fie că abia acum ţi-ai găsit sufletul pereche, „Ghidul relaţiei de cuplu pe care ţi-o doreşti” îţi va fi de folos. Căci te va ajuta să înţelegi că nu trebuie să demonstrezi nimănui că meriţi iubire şi nici să o cerşeşti. Că este suficient să te înţelegi, să te apreciezi, să te iubeşti şi să alegi bunătatea. Învăţarea şi practicarea acestor lucruri stau la baza unei relaţii de cuplu armonioase. Şi astfel, te vei obişnui să faci diferenţa dintre dragostea necondiţionată şi posesiune, ataşament şi dependenţă de celălalt. Şi vei putea „să experimentezi tot ce iţi aduce viaţa, cu toată disponibilitatea de a participa şi de a invăţa, păstrând mereu inima deschisă şi plină de iubire sau acceptare smerită.” Nu în ultimul rând, vei descoperi că dragostea nu trece neapărat şi întotdeauna, doar prin stomac.
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

ÎNDRĂGOSTIT DE DRAGOSTE: IOAN VASIU, „TÂRZIU ÎN CUVINTE[1]
Fără pretenţii de profunzimi poetice abisale (deşi există, în volumul spre cercetare, cel puţin un distih iconico-hieratic, de excepţie: „să ştii că-ntr-un târziu o să te rog/îngenuncheat precum un inorog” - cf. Să ştii..., p. 30), IOAN VASIU se înscrie, fără niciun dubiu, prin poezia sa, în zona eroticului teluric-apoteotic (cu năzuiri, rareori împlinite, de transcendere spre celest). Poezia izbutită a lui IOAN VASIU este cea cu rimă şi cu metru clasic – rareori, şi doar în al doilea micro-ciclu al volumului, întâlnim valori (relevante şi revelatorii), în cea cu vers liber şi alb.
Volumul este construit tripartit şi asimetric (precum asimetrici sunt şi coeficienţii axiologici ai poemelor celor trei părţi):
1-„Dulce şi amar” (conţinând 48 de poeme, cu valori estetice fluctuante, dar atingând cele mai multe „vârfuri de sarcină”, din volum);
2-„Iubind în şoaptă” (conţinând 44 de poeme scurte, amintind, vag şi în linii foarte generale, de principiile străvechii poezii tanka[2]: „izbânda/ nu e o batistă/ cu care să-ţi legi/la ochi/duşmanul”, dar nelipsind şi „adierile” de haiku[3]:”e iarnă, iubito/amintirile/îmi troienesc/drumul spre ziuă”);
3-Târziu în cuvinte” (conţinând 7 poeme, dintre care, valoric, doar primul, Dragoste, poate fi luat în serios... ba chiar depăşind o medie valorică a primelor două micro-cicluri ale volumului).
Pe alocuri, poemele lui IOAN VASIU comunică un amurg fiinţial, prin care s-ar confirma, doar foarte vag şi relativ, stereotipul uman/romantic, al eternităţii/eternizării Iubirii/Eros, prin Artă: „când voi muri va ninge cu petale/de trandafiri peste iubirea mea/şi va ploua cu lacrimile tale/peste ţărâna umedă şi grea// (...)când voi muri va bate-n catedrală/un clopot trist când vântu-abia adie/şi va rămâne casa noastră goală/ca un poem de dragoste târzie” – cf. Dragoste, p. 94. Mai curând, „casa noastră goală” devine, simetric, sintagma-semnificat (concept), pentru „poem de dragoste târzie” – deci, până şi Arta Ideală ar avea de suferit, prin „întârzierea în moarte” a Poetului. De aceea, putem concluziona şi asupra semnificaţiei transmise de titlul volumului: „Târziu în cuvinte” marchează şi transmite o stare de ostenită/epuizată amurgire, nu doar a fiinţei umane-Poet, ci marchează/transmite şi o stare de istovire şi declin al luminii aureolânde a Logos-ului, al şansei/potenţialului seducţiei taumaturgice, din cuvintele sale. Arta nu salvează/nu poate salva, din om, decât ceea ce a apucat el a fi/a exista – şi a transmis în „codul poetic” („o să mă pocăiesc aşa să ştii/ascuns într-un volum de poezii”, cf. Mă pocăiesc, p. 42). Arta nu eternizează, neapărat, Ideea/Arheul, ci retrovizează/retrospectează, secvenţial (dacă are ce şi dacă există forţă expresivă suficientă, în stih!), însăşi viaţa.
Deşi, parcă pentru a se contrazice, Poetul IOAN VASIU insistă, în două poeme de început ale primului microciclu, asupra inversării temporale, i-mediate, sub fascinaţia iubirii: „iubirea mea e-o calmă libelulă/ce-alunecă pe-un râu vijelios/spre o cascadă veşnic nesătulă/ce curge invers nu de sus în jos”, cf. Iubirea mea, p. 13 – precum şi: „când plângi şi râzi cu faţa spre apus/eşti ca o apă care curge-n sus”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15. Sunt semne, şi aici, mai curând, ale eternizării fiinţiale nu prin Artă, neapărat – ci, în primul rând, prin Erosul-ca-Trăire-Efectivă/Nemediată. Există, însă, la IOAN VASIU, şi poeme ale Medierii Erosului prin Logos: „ca o dovadă că încă exist/câte-un poem din când în când îţi scriu”, cf. Spre iarnă, p. 21.
Dincolo de tentative hieratizante, de echivalare a Iubirii cu Starea-de-Rugăciune (unele chiar izbutite: „visez mereu, adeseori visez/că te recit în şoaptă ca pe-un crez” – cf. Visez, p. 9 – sau: „e-atâta bucurie în fiecare vers/şi-atâta bucurie în fiece cuvânt/rămâne amintirea un curcubeu neşters/când răsăritul râde în ochii tăi răsfrânt” – cf. E-atâta frumuseţe, p. 11 ) – există teluricul, frust şi intens vitalist: „iubiri rostogolite pe răzor/iubiri care alină şi ne dor” – cf.  Iubiri, p. 33.
De aici, şi setea existenţială, exasperat-dioniysiacă, a lui IOAN VASIU, pusă sub semnul Sânului/Originaritate Maternal-Fiinţială, dar şi a Macului Hipnotico-Oniric:
1-când tandră şi timidă te dezbraci/eşti o câmpie cu cercei de maci”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15 – dar, mai ales, finalul poemului Lasă-mi, p. 29, cu inviazia oniric-hipnotică a macilor: „lasă-mi iubita mea un dor nebun/să-mi ţină de urât o zi întreagă/şi-un fluture pe-o creangă de alun/păzind holda de maci atât de dragă”. Fluturele, ca simbol al evanescenţei spiritual-celeste, se află în raport de complementaritate cu Libelula, simbol al eleganţei, graţiei şi mobilităţii subtil-surprinzătoare: „iubirea mea e-o calmă libelulă/ce-alunecă pe-un râu vijelios” (cf. Iubirea mea, p. 13), ajungând să facă joncţiunea funcţional-poetică şi cosmică, în liminaritate, cu Pasărea Măiastră („un murmur de chitară să îmi laşi/să umplu golul în fereastră /când de la orăştie pân' la iaşi / se pierde-n zbor o pasăre măiastră”, cf. Lasă-mi, p. 29 – „golul din fereastră” este însăşi Imaginea Mistic-Arheică a Iubitei-ca-Iubire!), cu Cântecul Demiurgic-Curcubeu, dar şi cu potenţe imprecaţionale, sugerând Schimbarea/re-crearea de lumi/Transcenderea („iubirea mea e-un cântec care cade/ca un blestem/e-un curcubeu ce râde cu ocheade/prin universul tău nemărginit”, cf. Iubirea mea, p. 13) şi cu Floarea-Hieraticul şi Hristicul Trandafir Resurecţional, şi, inclusiv, cu Fulgerul Jupiterian/Revelator al Frumuseţii, ca Stare de Graţie: „visez în floarea unui trandafir/prin ochii tăi îmi place să respir” – cf. Visez, p. 9 – dar şi: „când mă săruţi cu păru-ţi despletit/eşti ca un fulger care m-ar trăsni”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15; astfel, se ajunge chiar la simbolul mistic-solar/YANG al Cocorului Alchimic şi Hermetic, al Cocorului Exorcizator, simbol al cunoaşterii-recunoaşterii de sine, al vizionarismului vaticinar şi al spiritualizării/transgresării[4]: „îmi place să privesc prin ochiu tău/cum cârduri de cocori se pierd spre sud” (n.n.: sudul solarităţii apollinico-dionysiace), cf. Îmi place, p. 19;
2-să ştii că într-un vers vreau să m-ascund/cum mă ascund sub sânul tău rotund” (de fapt, combinaţie a emisferei vizibil-emergente a Sânului-Ispită Demiurgică/Divină cu emisfera imers-mistică, reversibilă, a Muntelui Cosmic/Meru şi a Izvorului Cosmic al Vitalităţii, tip Amaltheia - conducând la refacerea Sferei Androginic-Paradisiace, platoniciene!) -  cf. Să ştii..., p. 30. Iubita lui IOAN VASIU, prin Sfera Sânilor, este o Patrie a Umanităţii şi a Poeticităţii Demiurgice, prin simbolistica Strugurilor[5]: „Când sânii tăi  miros a struguri copţi/îţi sunt acelaşi credincios soldat”, cf. Credincios soldat, p. 61 (oarecum similar funcţional, la pagina 63, Îmi place: „îmi place să-ţi  fiu câine credincios/îmi place să m-ascund sub sânii tăi”).
Alteori, există sugestia (noi am zice: falsa/falsificata impresie) a păcatului/ispitei, prin Sânul Sinecdocal: „ca un copil rămas neînţărcat/mă uit la sfârcul tău ca la păcat”, cf. Păcat, p. 55.
Din păcate (dacă tot veni vorba de...”păcat”!), jocul imaginilor (dacă nu  e bine strunit!) - precum şi frenezia trăirilor nemediate corect, prin/de către Logos, derapează, facil (la IOAN VASIU, din fericire,  rareori...), din zona arheică, fie spre zona vulgarului penibil, pur şi simplu (nici măcar „aerisit”, liber şi barbar, de tip mironparaschivesc!): „mă pocăiesc sub părul tău şaten/cu mâna furişată-n sutien”, cf. Mă pocăiesc, p. 42, sau grosier, de-a dreptul: „iar gându-mi ticălos îşi face drum/spre sânii tăi rotunzi şi goi, cucoană”, cf. La fel de păcătos, p. 49. Până şi „furoul” ar putea să devină arheic, în definitiv - dar numai şi numai dacă se află, pe undeva, semne ale transcenderii semnificaţiei borborotice/„platitudinii placide”, cea golită de orice vigoare de zbor, spre Sferele Logos-ului Înalt-Demiurgic... – ...dar, din nefericire, aici, nu se află, nicăieri, astfel de semne, ci doar un aer de frondă sterilă: „maria/ca un vânt/strecurar/prin perdele/îşi etalează furoul/peste visele mele”, cf. Maria, p. 57.
Cu totul altfel „se vede”/transpare Poetul-Alchimist, în progresia mistică, savant elaborată, de la elementul „căldură” incipent-catalizatoare a Logos-ului,  la paradisiaca expresie a desăvârşirii procesului iniţiatic, întru Eros, „Lumină-întru-Logos” - din poemul Căldura ultimului vers, p. 71: „Creionu-i obosit de-atâta şters/Scriu la căldura ultimului ers//[...] Iubirea e un dans fără revers/ Scriu la lumina ultimului vers”.
...Eros-ul  lui IOAN VASIU este, uneori, în mod explicit, şansa soteriologică a Omului-Poet, şansa unui „exil” („de bunăvoie”!), dinspre lumea aceasta profană şi degenerată (chiar la nivel de „Sân Sacru”, ajuns...”Uger Bestial”!), lume detestabilă, alunecând, accelerat, spre/întru borboros-ul Anti-Logos („detest iubirile din interes/[…]detest eroul care stă ascuns/de test/detest politicienii care sug/la două ugere ce sunt de muls” – cf. nu foarte inspiratul poem Dispreţ, p. 25) – înspre O LUME REVELAT-TRANSCENSĂ/TRANSFIGURATĂ/RESURECŢIONALĂ, întru Vis-Visare (deci, întru Suprema şi Progresiva Cunoaştere Iniţiatică/Esoterică, la modul eminescian!): „în dragoste sunt ca un exilat/aş evada dar tot mai mult îmi place/mă simt precum un înger botezat/de Dumnezeul patimii sărace//în dragoste m-ascund ca un copil/sub poala mamei care-l protejează/[...] în dragoste sunt ca un exilat/ce-ar vrea să plece dar şi să rămână/iar dacă plec mă-ntorc neapărat/cu visul tău ţinându-mă de mână”, cf. Exilat de bunăvoie, p. 26.
...Acest Poet-Preot Paradoxal-Tannhäuser-ian al Venerei Silvatice („pădurene” şi „sălbatic-păgâne”, totdeodată!), IOAN VASIU, slujeşte, cu smerit-răzvrătită credinţă, atât la Altarul Iubitei, cât şi întru Efigia Mistică IUBIRE. Ca Poet, este foarte agreabil (deşi ameliorabil...chiar şi la nivel lexico-semantic!), cu soluţii de versificare uneori ingenioase (dar şi cu deficite metrico-ritmice, deseori!). Ca Preot al lui Venus, însă, este, în intenţie şi înflăcărare - desăvârşit!
Cartea sa (aparent un „Amurg al Zeilor Minori”/Ragnarökr ...Minorus”!) este un adevărat breviar ovidian al Iubirii, ca Stare-de-Trăire-Vitalistă, dar şi ca Şansă-Profund-Soteriologică, prin conjuncţia astrologică dintre Venera/Venus şi Jupiter-Demiurgul. Deşi IOAN VASIU  are (şi vrea să aibă!) mult din lejeritatea ingenioasă a lui George Topârceanu, de multe ori se autodepăşeşte, în mod salutar - şi, atunci, „printre fulgere şi zboruri temerare”, asistăm la un spectacol, de bună calitate (cvasi-wagneriano-tannhäuser-ian!), al unei improvizate ...Venere întru Titanomahie! O „Venus Impromptu”...” – „vasiuiană”!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 


[1]Ioan Vasiu, „Târziu în cuvinte”, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014.
[2]-Tanka este o poezie cu formă fixă din literatura japoneză, care constă din cinci unități cu o formă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7.
Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). Tanka e o formă de poezie mai veche decât haiku. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka.
[3]-Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradiţional japoneză, (limba japoneză fiind o limbă silabică), alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. Haiku-urile trebuie să conțină cel puțin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. Primul Simpozion internațional contemporan de haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociației de Haiku Modern, una din cele trei organizații importante din Japonia. La încheiere a fost dat publicității "Manifestul Haiku din Tokio - 1999", în șapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile tradiționale ale Haiku-ului , pentru ca acesta să se poată adapta la cultura fiecărui popor. Iată câteva dintre acestea:
-Cuvintele sezonale pot fi înlocuite cu "cuvinte-cheie", cu caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apă, fără legătură cu anotimpurile;
-Criteriul esențial pentru haiku va fi "originalitatea";
-Se vor folosi ritmul și sunetele carcteristice fiecărei limbi, pentru a scrie un haiku, care va putea avea o structură de 3 sau 4 versuri, de câte 4, 6 sau 8 silabe;
-O importanță deosebită le vor avea "cuvintele penetrante";
-Va fi necesar să se facă mai multe traduceri.
[4]-„Cocorul este la originea cuvântului DUMNEZEU, a cunoaşterii pe care omul o are despre Dumnezeu. (...)În anumite religii germanice, Cocorul avea un rol religios: era consacrat, viu sau în efigie, zeului care împlinea funcţii analoge cu cele ale lui Hermes” – cf. Alain Gheerbrant/Jea Chevalier, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Buc., 1994, vol. I, p. 343.
[5]-În Vechiul Testament, STRUGURII sunt simbol al Morţii şi al Nemuririi, concomitent!

DOSOFTEI: CA ROUA CE CURGE PE MUNTE...
Într-o vreme în care Biserica este în criză,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă, în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat-2014 (Director Constantin Marafet) - o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.
Două nume: Dosoftei şi Eminescu.
Eseul este unul la coliziunea dintre domenii, pendulează între literatură şi teologie, sub forţele istoriei.
Adrian Botez este un curajos...
Mulţi intelectuali iau în derâdere ritualul creştin, uită de valorile eterne, sunt interesaţi de nihilism, absurd, cinism, postmodernism, realitatea fără de realitate etc. Alţii se afundă în formalism sau în ritualul cel de toate zilele. Autorul nu este un desuet, este un pasionat care deranjează ierarhii şi restabileşte regulile normalului în literatura română. El consideră că această carte densă este o primă abordare stilistico-poetico-hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit Dosoftei.
Dosoftei, un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni), din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor: limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane, pentru un literat autentic.
Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat, din interior, limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei îl anunţă, astfel, pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia. Există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia), sau de Clément Marot (Franţa) - un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu, din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).
Sunt scoase, în peisajul teologic şi literar - viziunea, mistica, fantezia românului pasionat după adevărul lumii. Mentalul românesc capătă o dimensiune superioară, cuvinte intră în Templul sufletului românesc, devenind universale... Autorul cărţii este un curajos, face o reverenţă pentru cultura noastră, are o mare recunoştinţă pentru înaintaşii care au marcat istoria Moldovei şi a românilor. El arată limitele criticii literare româneşti, privind analiza Psaltirii în versuri, se delimitează de Călinescu, preia, sub o aspră cenzură, scrierile lui Nicolae Cartojan, sau ale altor critici. Deficitul de cultură teologică la criticii români este pus în evidenţă – astfel, unele consideraţii, considerate certe, sunt spulberate. Adrian Botez, însă, forţează nota, intră în mecanismele istoriei, tratează subiectul sub raport politico-istoric, înfruntă hăţişul noilor noţiuni de popor, naţiune - termeni care se cristalizau într-o Europă în fierbere, catolicismul şi protestantismul se duelau, evreii îşi impuneau doctrina în viaţa publică. Analiza sa este pasională şi dedicată, nu se delimitează prea clar de curentul ortodox (teologic) şi Biserica Ortodoxă - între calea dreaptă şi biserică (fie ea şi majoritară), există câteva diferenţe, diferenţe care au marcat istoria lumii, chiar prin războaie... Or, Duhul tutelar al lui Hristos nu duce la războaie, duce spre iubire, iar psalmul este expresia unei iubiri. Psalmii Davidieni îl învaţă pe credincios cum să se adreseze lui Dumnezeu, în aura Duhului Sfânt. Dosoftei, susţine Adrian Botez (şi are dreptate), a poetizat şi a încreştinat psalmii, dăruindu-i poporului român. Misiunea sa a fost realizată într-o formă nouă, demnă de geneza unui fenomen unic. S-a deschis cale dosofteiană spre Paradis! Misterul credinţei se relevă în textul vechi românesc, o „mireasmă” nouă adia în această scriere.
Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte-izvor. Se pun faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!
Pentru cititor, Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid - pentru autorul cărţii, Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.
Dosoftei a fost printre puţinii cărturari care au trăit în acel ev mediu complicat în România, deschizându-se spre Europa. El avea substanţă, avea putere. A creat un arhetip românesc al poeziei! Noi teme: universul în expansiune, cuvântul transformându-se în Logos în limba română, observă frumuseţea vieţii, lumea este dinamică, are fapte măreţe, în spatele a toate este Dumnezeu, verbul divin are putere de creaţie, îndeamnă la slăvire (laudă), psalmii pot vindeca spiritual, omul evită orbirea spirituală, se leapădă de boală, cunoaşterea este una vie, de viaţă, pe verticală şi pe orizontală, este pus în lumină elementul acvatic – uterul cosmic...
Adâncul mării pare locul unde se plămădeşte viaţa, chitul din adâncuri ca agent al lucrării divine. Leul lui David devine Lupul Valahic! Puterea lui Dumnezeu se manifestă vizibil, metafora şi dinamica creaţiei sunt prinse, de Dosoftei, în versuri fără egal, în acea vreme - şi actuale! Analiza lui Adrian Botez este aici profundă şi dă măreţie literaturii române. Criza umană este pusă bine în lumină, drama omului limitat răzbate din versurile vechi, în forme proaspete, noi chiar şi pentru cititorul modern.
Putem reţine câteva cuvinte din cartea dedicată bătrânului poet nou: „Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudinea  spiritului şi a sufletului  şi prin înmănuncherile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă, deplin-dinamică, întru slăvirea lui Dumnezeu, în chip de căutare a Sinei Cosmice, ca identitate Divină/ORIGINARĂ a omului”. Adrian Botez sintetizează şi îl încadrează pe Dosoftei în panteonul ortodox românesc, dar în pasiunea sa nu observă că şi unele manuale teologice ale altor culte fac trimitere la traducerea psalmilor, realizată de marele român, în secolul al XVII-lea, ca o etapă necesară în traducerea corectă a Bibliei. Cultura română este una a românilor, dincolo de diferenţele de viziune a teologilor.
Iată mesajul unui psalm:
1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!
2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.
3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez).  
Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:
  1. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998, ediţie realizată de AUREL GOCI.
  2. Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).
De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente:  o carte în carte, dominate, ambele, de Biblie!
Constantin Stancu (Rm. Sărat)
SPIRITUALITATE
FORŢA RUGĂCIUNII
Cuvântul rugăciune este tot mai des utilizat în limbajul cotidian, iar această realitate se datorează, poate, multelor întâmplări nefaste, pe care le întâlnesc oamenii la tot pasul. Fie că vorbim despre eşecuri în plan personal, fie că ne referim la calamităţile care lovesc Terra cu violenţă, toate aceste neplăceri împart lumea în două tabere: prima, cea a oamenilor care nu-şi pierd speranţa şi optimismul, în ciuda nenumăratelor probleme, pe care le au în viaţă, şi a doua, a celor descurajaţi, obosiţi să mai lupte cu ei înşişi, ori cu extremele naturii, care le-au distrus întreaga agoniseală şi i-au lăsat fără nimic.
Sensul profund al substantivului rugăciune se află în fiecare dintre noi, căci ruga nu este altceva decât graiul curat al sufletului, izvorul nesecat al binelui. Indiferent de situaţie, omul îşi îndreaptă ochii sufletului către cer, de unde crede că va afla un răspuns, ori că cineva îl va auzi şi îi va alina durerea. Înainte de a începe un proiect important, de a participa la un examen, de a merge într-un anumit loc, se invocă ajutorul divin, fără de care nimeni nu poate ajunge cu bine la destinaţia dorită. Cei care nu recunosc prezenţa divinităţii în sufletul şi în viaţa lor, nu-şi vor găsi nicicând liniştea şi vor trece prin diferite încercări, din care, probabil, nu vor mai ieşi teferi.
Spiritualitatea ortodoxă ne învaţă că suferinţa are menirea de a purifica fiinţa umană, sau de a-i pune la încercare voinţa, credinţa şi iubirea. Dumnezeu iubeşte fiecare om, fiecare vieţuitoare, nedorind să li se întâmple ceva rău. Pentru aceasta, le indică drumul care duce către mântuire, către o existenţă armonioasă şi luminoasă. Pe de altă parte, îi pune la încercare pe oamenii virtuoşi, vrând să le întărească şi mai mult credinţa, să-i desăvârşească. Aceştia nu-şi pierd speranţa, oricât de mult ar suferi, având încredinţarea că tot ceea ce li se întâmplă este pentru binele lor.
Rugăciunea presupune respectarea unor condiţii: eliberarea minţii de gânduri, o stare de linişte totală, o poziţie nu foarte confortabilă a trupului (de regulă, în genunchi), ochii pot fi deschişi sau închişi. De-a lungul timpului, sihaştrii sau alţi oameni bineplăcuţi Lui Dumnezeu, au dezvoltat anumite tehnici de rugăciune. Una dintre ele este folosită în fiecare zi de către călugări şi se numeşte rugăciunea minţii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Această rugă se rosteşte în gând, în fiecare clipă a existenţei, având o concentrare maximă. Cu timpul, ea devine una cu fiinţa rugătorului, asemenea sufletului şi trupului. Omul nu mai poate trăi fără rugăciune, respirând odată cu ea, eliberându-şi mintea şi inima de reziduuri imateriale şi apropiindu-se tot mai mult de Dumnezeu. Pacea şi liniştea pe care le oferă o rugăciune făcută corect nu pot fi comparate cu niciun alt beneficiu din lumea aceasta. Omul se regăseşte pe sine, trăieşte în permanenta apropiere a divinităţii, e conectat la dimensiunile superioare şi poate avea trăiri la care alţi semeni ai lui nu au acces. Cel care se roagă este paşnic, se află în bune relaţii cu toţi oamenii, încearcă, în permanenţă, să aplaneze conflictele şi stă cât mai departe de obiceiurile dăunătoare sufletului. Are chipul luminos, vorbeşte liniştit, calculat, nu se laudă cu absolut nimic şi nici nu aşteaptă vreo răsplată de la cineva pentru faptele bune pe care le face. Astfel de oameni sunt foarte puţini, poate pe cale de dispariţie, am zice, având în vedere priveliştile deloc plăcute, din viaţa cotidiană. Omenirea pare cu totul pervertită, supusă răului şi, cel mai trist e faptul că nici nu doreşte să se îndrepte. Oamenii nu mai caută adevărul, liniştea, nu se mai mulţumesc cu puţin, ci vor să fie cât mai bogaţi, dar material, nu spiritual. Nevoile disperate ale sufletului sunt ignorate cu bună ştiinţă, iar oamenii se avântă cu repeziciune către abisul fără întoarcere. Din când în când, conştiinţa unuia dintre noi se trezeşte ca dintr-un vis urât, regretând starea mizerabilă în care a ajuns. Dar totul durează extrem de puţin, căci grijile năvălesc cu forţă în viaţa noastră, răpindu-ne pacea şi puţina credinţă, care ne-au mai rămas undeva în adâncul sufletului. S-au înmulţit cazurile de bolnavi în rândul copiilor, iar părinţii acestora privesc neputincioşi în ochii lor inocenţi, ştiind că nu mai există nicio şansă de vindecare. Acum nu le-a rămas decât credinţa că Dumnezeu se va milostivi de aceştia şi le va reda sănătatea, pe care n-au ştiut să o preţuiască deloc atunci când au avut-o. Sunt nenumărate exemple de grav bolnavi şi în Biblie, şi în acele vremuri, apropiaţii acestora se întrebau dacă au păcătuit bolnavii sau părinţii. Ei bine, orice cauză are un efect. Se spune că păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor, care vor avea de înfruntat multe necazuri sub diferite forme. Atunci se nasc întrebările: De ce să sufere copiii din cauza faptelor rele, pe care le-au făcut părinţii lor? Unde mai este dreptatea? Ce vină au bieţii copii, că doar nu ei i-au îndemnat pe părinţi să săvârşească acele fapte regretabile? Răspunsul se află chiar mai aproape decât am crede. Suntem legaţi prin gene, le moştenim, dar, e adevărat, suntem liberi să acţionăm aşa cum vrem. Nu ne obligă nimeni să încălcăm legi, reguli sau regulamente. Noi facem rău cu bună ştiinţă. Bineînţeles că vom fi pedepsiţi de către justiţia omenească sau de către cea divină, mai devreme, sau când ne aşteprăm mai puţin. Copiii încearcă să copieze comportamentul părinţilor şi, neavând suficient discernământ, cad în capcanele vieţii. Cei mai virtuoşi dintre noi încearcă să le explice că s-au abătut de la calea cea dreaptă şi trebuie să-şi revină, până nu e prea târziu. Una dintre cele mai eficiente metode în acest sens este rugăciunea, care, săvârşită corect, îi poate reda persoanei aflate într-un impas, echilibrul pierdut. Prin rugăciune, omul redevine bun, îl lasă pe Dumnezeu să locuiască în sufletul său, şi, astfel, va fi tot mai aproape de împlinirea spirituală, la care a aspirat cândva.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
VACANŢA CELOR MICI… DE IERI ŞI DE AZI
Copilăria este inima tuturor vârstelor. (Lucian Blaga)
Cel mai aşteptat moment de pe parcursul unui an şcolar a fost, este şi va fi, fără indoială, vacanţa de vără. Pentru că tot suntem la mijlocul acesteia, ce ar fi să reflectăm preţ de câteva minute asupra acestui subiect... vacanţa... în special, vacanţa celor mici.
Presărată de mireasma fragilor, caiselor, cireşelor,  vacanţa de vară a fost pentru generaţii întregi un popas necesar de odihnă a sufletului, a minţii şi a trupului. Timpul este neiertător şi se scurge cu repeziciune, iar azi, noi, copii de ieri, privim cu nostalgie la cei de azi încercând să descoperim asemănări cu inocenta noastră copilărie. Din păcate, acestea sunt foarte puţine. Probabil vor dispărea definitiv, dacă nu ne trezim mai repede şi nu facem ceva.
Să ne mai mire ceea ce se intâmplă azi cu frumoasa copilărie?!... Nu ar trebui, pentru că într-o societate în continuă schimbare totul este înţeles altfel, chiar şi vârsta de aur.
O asemănare există totuşi... şi anume bucuria de pe feţele elevilor de la sfârşitul anului şcolar care a rămas neschimbată. Această bucurie este determinată de mult aşteptata vacanţă mare, urmând ca in toamnă aceştia să se reîntâlnească şi să povestească fiecare întâmplările de pe parcursul verii. Ce îşi povestesc însă?! Câţi mai îndăznesc să spună că au fost la ţară, că s-au jucat în curtea bunicilor?!... Foarte puţini, deoarece se simt jenaţi, inferiori. Pentru copiii de azi este jignitor să mergi la ţară. Azi, la modă sunt călătoriile, care,  cu cât sunt mai îndepărtate cu atât sporesc plăcerea de a fi scoase în evidenţă.
Iată cât de complicată a devenit copilăria azi! Mai există emoţiile specifice vârstei?!...
Imi amintesc cu drag şi nostalgie de jocurile copilăriei mele şi... nu numai ale mele. Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavostră, părinţi şi bunici, vă regăsiţi aici. Îmi vin în minte:  căţăratul în copaci după dude, mere şi cireşe, alergatul printre pomi, dar mai ales frumoasele jocuri specifice vârstei – Omul negru, Raţele şi vânatării, V-aţi ascunselea, Şotron  şi multe altele. Întrebând copiii de pe stradă  despre aceste jocuri, se uită miraţi la mine deoarece n-au auzit, nu ştiu nimic despre ele.
Constat, cu dezamăgire, că jocul lor este fără sens. Copiii au devenit parcă adulţi,  prea devreme însă. Din păcate, curtea bunicilor este doar o amintire a noastră, a adulţilor. Azi, copiii trebuie să ajungă pe litoral, dacă este cel străin, cu atât mai bine; azi, taberele şi excursiile sunt la modă si nu scăldatul, în zilele toride, in heleşteul de la marginea satului.
Să povestim azi unui copil că pentru noi era o plăcere să mergem în vacanţă la bunici, să îi ajutăm la culesul prunelor, la strânsul fânului, să duceam vitele la păscut, nu am reuşi să îi sensibilizăm absolut deloc. Dimpotrivă, am fi priviţi cu dispreţ, am părea mult inferiori lor. Noi, însă, ne amintim cu drag de acele clipe.
Azi, copiii nu pot fi despărţiţi de calculator, laptop, iphone etc.  Este mai bine acum?!... Nu.
Cine este vinovatul? Răspunsuri pot fi multe... Bine ar fi, însă, să încercăm să schimbăm noi ceva până nu este prea târziu. Când spun noi, mă refer la părinţi şi la cadre didactice, care, prin diverse proiecte, să găsim soluţii pentru petrecerea timpului liber, astfel încât copiii să simtă adevăratul parfum al copilăriei, să se simtă copii. Este destul timp şi pentru restul preocupărilor mai puţin adecvate acestei vârste.
Nu este niciodată prea târziu pentru a avea o copilărie fericită.

Simona Şerbu (Cireşu – Brăila)

 

 

REPERE...
CORBUL - O ALTĂ HIEROGLIFĂ A BIVALENTULUI ZALMOXIS
Simbolurile-ARHEI ale/ai cosmosului gândirii umane nu au deplină forţă, decât atunci când sunt, ca şi în Poezie, viguros ambigue/ambigui – adică, de fapt, deplin sintetice/sintetici (după „tipicul” hegel-ian: teză, antiteză, sinteză), conţinând, în acelaşi corpus ideatico-imagistic, şi o afirmaţie ipostazială, şi contrariul ei – transcense, ambele, într-o armonioasă re-ipostaziere superioară, într-o re-semantizare cosmică, de o amploare ameţitoare,  tinzând spre infinit! Numai aşa avem garanţia provenienţei lor divine şi, deci, a puterii lor de intervenţie divină, în favoarea noastră – a puterii lor de a exista în zona divină, de a acţiona, pentru tămăduirea mentalului şi Duhului nostru, în zona divină, de a „negocia” şi „media”, pentru ieşirea noastră, din capcana înţepenirii în unilateralitatea percepţiei cosmice, degenerate – şi pentru re-plasarea noastră în originarul divin, eliberat de orişice necesitate vulgară. Doar când Arheii ne oferă şansa trăirii, concomitente, în ambele lumi/cosmosuri (cel senzorial-pseudo-real şi cel divin-transcens, „intrat prin oglindă în mântuit azur”)  - ei/ARHEII îşi împlinesc, cu desăvârşire, funcţia soteriologică şi funcţia taumaturgico (miraculos vindecătoare de chtonian/terestricitate!)-vaticinaro-divină.
Cel puţin de vreun veac şi jumătate încoace, hieroglifa CORBULUI este dificil de descifrat, mai cu seamă în zona europo-atlantică (dar şi într-o destul de importantă parte din Asia: spre exemplu, în India, prin Mahabharata, unde corbii sunt socotiţi doar „mesagerii morţii”, sau în Laos, unde „apa spurcată de corbi nu mai poate fi folosită în ritual”  - cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, 1994, vol. I, p. 365): romanticii veacului al XIX-lea (şi, mai cu seamă, E.A. Poe, cu al său, poate prea celebru poem, „Corbul”...: „Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, /Lângă vorba ce-o rostise CORBUL NOPŢII, COBITOR – /CIOCLU CHEL, SPECTRAL, SINISTRU, BĂDĂRAN ŞI COBITOR /Vorba Never - Nevermore” – s.n.) au contribuit, din plin, la descifrarea acestui simbol aviar, în cheie (aproape) exclusiv negativă şi nocturnă: „pasăre de rău augur, pasărea neagră, care planează peste câmpurile de luptă, pentru a se îmbuiba cu hoituri[1].
Nu trebuie să uităm că, la această descifrare unilaterală, deci, greşită şi pauperizatoare (din punct de vedere semantic şi vindecător-taumaturgic!), a Arheului-CORB a contribuit, din plin, şi Vechiul Testament, prin mitul despre Potop şi Noe  (mai exact, prin stabilirea arbitrară a preeminenţei funcţiei solare a PORUMBELULUI  - purtător al „ramurii verzi de măslin”, asupra funcţiei funebre a CORBULUI  - suspicionat, deductiv, de cantonare, cu obstinare, în zona cadavrelor plutitoare – şi „blestemat de Noe, pentru că nu s-a întors la corabie, să vestească retragerea apelor, după potop. L-a blestemat să nu aibă cuib în care să poată trăi, să depună ouăle în  cuiburi străine, ca să i le clocească alte păsări, SĂ NU MAI FIE ALB, CI NEGRU, cum îi este inima, să fie de rău augur celor ce-l văd, să vestească vreme rea şi să fie necrofag” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, E.A.R.S.R., 1985, p. 531); de reţinut că, şi-n tradiţia biblică, se afirmă despre CORB că, la început, a fost alb-solar, şi că doar accidentul diluvial, prin Noe cel vindicativ, îi modifică şi culoarea, şi semantica solar-pirică:
6. Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe fereastra corăbiei pe care o făcuse
7. şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Şi ieşind acesta, nu s'a mai întors, până ce apele-au secat pe pământ.
8. Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele au scăzut de deasupra feţei pământului.
9. Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s'a întors la el în corabie; căci încă era apă pe toată faţa pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la el în corabie.
10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis porumbelul din corabie.
11. Şi porumbelul s'a întors la el spre seară; şi iată, avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa pământului”.
Această contradictorialitate semantic-funcţională a CORBULUI este remarcată şi de către etnografii şi etnologii români: „Simbolismul corbului la români este ÎNCĂRCAT DE CONTRADICŢII, pentru formă, culoare, funcţiunea atributele şi semnificaţiile ce i-au fost acordate. E când o pasăre mare (corbul), când una mică (cioara). În general e negru, rar sur şi foarte rar alb. Culoarea neagră e asemenea Haosului, înaintea creaţiei cosmosului, mediului germinativ al lumii; culoarea sură a a pământului ce poate fi fertilizat, iar culoarea albă a creaţiei, a naşterii şi renaşterii ” – Romulus Vulcănescu, idem, p. 530.
Şi în alchimie, se sugerează dualitatea funcţională a CORBULUI – dar cu accente mistic-ermetic-oculte, legate de misteriul renaşterii-ca-transfigurare/sublimare: „Alchimiştii au asociat întotdeauna faza putrefacţiei şi a materiei la negru cu un corb, numind-o CAP DE CORB. Ea este leproasă şi trebuie albită, spălând-o de şapte ori în apele Iordanului. Îmbibările, sublimările, distilările se fac de la sine numai cu ajutorul focului. Aşa se explică reprezentarea deosebit de frecventă a negrului volatil pe planşele vechilor tratate de ştiinţe ermetice” – cf. Dom Antoine-Joseph, Dictionnaire Mitho-hérmétique, Paris,  1787, reeditare Paris, 1936.
CAPUL DE CORB este Capul ambiguităţii (expirat-transcense!) a lui Harap-Alb – acel Cap FALS/PROFAN (non-iniţiat întru DEMIURGIA COSMICĂ!) - CAP care trebuie tăiat, spre a elibera energiile solare ale CAPULUI DE INIŢIAT-ÎMPĂRAT!
Contradictorialul, în stabilirea forţei de Duh a Arheilor,  nu este deloc minimalizator de semantică, ci, dimpotrivă, vesteşte o zonă de foarte intensă efervescenţă a semanticii, o zonă de foarte veche semantizare viguros-ambiguă!
Dar avem nevoie şi de suportul demonstrativ al dualităţii şi ambiguităţii - pentru a deveni credibili, în această epocă a celei mai incredibile profanări şi înjosiri/degradări, infectări a lumii cu pozitivism, cu materialism, cu anti-spiritualism şi, deci, cu un scepticism jenant-vulgarizator, împins până la imbecilizare exasperantă, până la aberaţie negativistă.
...Din fericire, mai avem (şi, relativ,  păstrăm!) şi mitologia/tradiţia dacico-zalmoxiană (în mod fals, disjunsă de mitologia greco-romană, în care, de fapt, toate ipostazele divine sunt împrumutate din Dacia sudică şi nordică!) – adică, mai exact, a familiei spiritual-fraterne GETO-GOTICE! Românii-daci şi irlandezii-celţi sunt singurele neamuri, din Europa, care mai păstrează, şi în veacul nostru (de uitare letală a identităţii spirituale!), simbolistica SOLARĂ şi PIRICĂ a CORBULUI – ca „Pasăre a Focului”!
În mitologia celtică, zeițele Badb și Morrigan, personificări ale războiului și regine ale fantomelor - apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de păsări – corbi (…) În mitologia nordică, cei doi corbi ai zeului Odin, Hugin și Munin ÎL ÎNȘTIINȚEAZĂ PE STĂPÂNUL LOR DESPRE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN LUME. Tot în mitologia celtică, corbul este un SIMBOL AL LUI LUG, ZEU OMNISCIENT, și asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă CELESTUL ȘI LUMINA, IAR PRIN CULOAREA SA REPREZINTĂ TERESTRUL ȘI TENEBRELE (…)Cuvântul celtic pentru corb este “bran”. El înseamnă PROTECŢIE, INIŢIERE ŞI VINDECARE, PRECUM ŞI PURTĂTOR DE ÎNTELEPCIUNE. Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică avea să sufere îngrozitor. Eroul Bran îl desemnează pe PĂSTRĂTORUL MEMORIEI ANCESTRALE, pe ÎNŢELEPTUL SUPREM. Asta cu atât mai mult cu cât CAPUL SĂU, RECIPIENT AL INTELIGENŢEI, a fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran. Adesea ANIMAL PROFETIC, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon (…). Corbii sunt şi tovarăşii lui Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. UNUL ESTE HUGINN, SPIRITUL, CELĂLALT ESTE MUNINN, MEMORIA. CEI DOI AR REPREZENTA PRINCIPIUL CREAŢIEI, SPRE DEOSEBIRE DE LUPII LUI ODIN, CARE AR FI PRINCIPIUL DISTRUGERII. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu-I informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi. MESAGERI AI ZEILOR, CU CAPACITATE PROFETICĂ, au un rol fundamental în practicile şamanice. În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN IPOSTAZA DE ZEU-CORB. Capacitatea lui Odin de a-şi trimite gândul şi mintea departe s-ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s-ar mai întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale zeităţii. Simbolismul corbului în lumea germanică include şi stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE) […].Şi grecii şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum. Este ANIMALUL SOLAR AL LUI APOLLO, DAR ÎL REGĂSIM ŞI PE LÂNGĂ ATHENA. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul pentru LOCVACITATEA ŞI ISTEŢIMEA SA. După Strabon, corbii sunt cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca MESAGERI AI ZEILOR, ÎNZESTRAŢI CU FUNCŢII PROFETICE “ – cf. Irina-Maria Manea, Istoria mitică a unui mesager divin, în historia.ro.
Şi, apoi: “În majoritatea credinţelor ce-l privesc, corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor în ultima lor călătorie, deoarece, fiind psihopomp, descoperă fără greş tainele întunericului. Aspectul lui pozitiv pare legat de credinţele popoarelor nomade, vânători şi pescari, pe când cel negativ se iveşte odată cu viaţa sedentară şi dezvoltarea agriculturii”– cf.Cătălin Stănculescu,art. Corbul – din lumină în întuneric, în mythologica.ro.
Da, iată ce se poate strânge, în domeniul „corvinesc”, dacă se analizează zona de Duh vest-celtică, dar şi aceea de centru şi est-europeană (traco-greco-romană): 
a-CORBUL este simbol al omniscienţei (“și asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul și lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul și tenebrele”). Cuvântul “CORB”,la celţi,  “înseamnă protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de întelepciune”,  dar simbolistica lui se amplifică şi modulează, devenind:
b-“păstrător al memoriei ancestrale, înţelept suprem”;
c-animal profetic”;
d-“tovarăş al lui Wotan”, în dublarea ipostazială: “unul este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria”. Mai departe, afirmaţiile sunt greşite: “Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii lui Odin, care ar fi principiul distrugerii”: nu, Lupul Fenrir/Lupul cu Pântece de Dragon, atât la celţi, cât şi la daci (adică, la marele popor geto-gotic!) este ipostază ambivalent-semantică, foarte apropiată de aceea a Lui Hristos: înghite lumea coruptă de întuneric, o supune taumaturgiei soteriologice în pântecele dragonic, după care o regurgitează mântuită/o redă funcţiei ei cosmice, deplin purificată! Ca urmare, noi considerăm că Lupul şi Corbul sunt DUBLĂ IPOSTAZIERE A ACELEIAŞI… DUBLE FUNCŢII MITO-DEMIURGICE!
e-tot dublu ipostazial: “mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică” – şi, foarte important, pentru demonstraţia noastră: “În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN IPOSTAZA DE ZEU-CORB”…De fapt, cum vom vedea şi mai jos - DOI CORBI! Unul al Luminii şi unul al Întunericului (Întuneric pregătitor al RESURECŢIEI!
f-“Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE)
g-La greci şi la romani (se zice!) este subliniat simbolismul pozitiv al Corbului (dar şi DUBLU IPOSTAZIAL!): “animalul solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena”. Totuşi, trebuie să remarcăm, încă  de pe acum, că nu poţi rosti numele lui Apollon/DIURNUL/SOLARUL, fără să-ţi vină pe buze, în mod automat, şi acela al lui Artemis/NOCTURNA/SELENARA
Ca şi în Vestul Europei, şi în zona estică se subliniază aspectele sapienţiale şi vaticinare ale Corbului: “locvacitate şi isteţime”  - precum şi, în ipostaza redublată (deocamdată, doar imaginar-iconic): “mesageri ai zeilor, înzestraţi cu funcţii profetice”!
h-…“animal psihopomp”.
De reţinut (pentru meditaţie…) şi afirmaţiile lui Cătălin Stănculescu, conţinând o încercare de motivaţie a apariţiei preeminenţei simbolosticii negative a CORBULUI, asupra celei positive (pe noi, de fapt, nu ne interesează nici una, nici alta, separat! - pentru că noi considerăm că UNA NU POATE EXISTA FĂRĂ CEALALTĂ, la modul Arheico-Mitologic!): datorită vânătorilor şi pescarilor, CORBUL ar avea ipostazierea pozitivă, iar sedentarii ar fi cei vinovaţi de amputarea CORBULUI, de ipostaza pozitivă şi trecerea pe “releul” exclusiv negativ…O teorie destul de slab întemeiată logic, având în vedere că lumina solară este necesară şi iubită/adorată, cel puţin la fel de intens (cât este de către vânători şi pescari) şi agricultorilor/de către agricultori!
…Să vedem, însă, cum este văzut CORBUL în zona pur dacică. Pentru a stabili profilul arheic al CORBULUI la daci, ne vom folosi de un interesant (deşi cam emfatic, în stil…) studiu (semnat, se pare, cu pseudonim: “Eliszar”), apărut atât într-o revistă basarabeană (Basarabia literară), din 6 noiembrie 2009, cât şi într-o revistă online, din România “îngrăniţată” (cersipamantromanesc.wordpress.com) – din care studiu vom selecta, destul de drastic şi de categoric:
Dacii au fost singurul popor  a căror credinţă depăşea marginile propriei ţări, cât şi marginile pământului. Credinţa lor a fost una universală. PE ACELEASI BASORELIEFURI MAI ÎNTÂLNIM  DOUĂ REPREZENTĂRI A CĂROR ÎNŢELEGERE APARŢINE DOAR INIŢIATILOR. ESTE VORBA DE PASĂREA PHOENIX, PE CARE MULŢI ISTORICI AU DESCRIS-O CA FIIND UN VULTUR. CEA DE A DOUA ESTE UN CORB. (…)PASĂREA PHOENIX REPREZENTA RENAŞTEREA SPIRITUALĂ A UNUI POPOR. Un monument extrem de important în acest sens îl reprezintă CELEBRUL TEZAUR DE LA PIETROASA, CĂRORA ISTORICII ROMÂNI, ÎN NEŞTIINŢA LOR SAU ÎN REAUA LOR CREDINŢĂ, I-AU SPUS <CLOŞCA CU PUII DE AUR>, CÂND, DE FAPT, EA REPREZINTĂ PASĂREA NEMURITOARE ŞI PUII SĂI, SIMBOL AL RENAŞTERII PERMANENTE A POPORULUI NOSTRU.
Iar cea de a doua pasăre (n.n.: noi credem că este, de fapt, aceeaşi PASĂRE A NEMURIRII, dublu ipostaziată!), CORBUL, ESTE ÎNTÂLNIT, MEREU, CA UN MESAGER ÎNTRE LUMEA CELOR VII ŞI LUMEA CELOR PLECAŢI DE AICI, DACII FIIND CONVINŞI CĂ NU EXISTĂ MOARTE, CI DOAR O TRECERE CĂTRE VIAŢA ADEVĂRATĂ. Să nu uităm că, după mai bine de 1000 de ani, CORBUL va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor, care a dat naţiunii române pe cel mai viteaz conducător de oşti, Iancu de Hunedoara”.
Şi, autorul revine, destul de straniu (aparent!), la… CEI DOI CAVALEREI DANUBIENI!
Cei doi Zamolxis, simbol al libertăţii. Una dintre cele mai misterioase religii cu rădăcini în Dacia preistorică şi a cărei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele mărturii existente sunt nişte basoreliefuri şi nişte monumente. În comparaţie cu alte monumente religioase, cele închinate cultului Danubian sunt turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor noştri aparţinea lui Zamolxis. Până la ora actual, monumentele conţin secvenţe cu un singur Cavaler, cu doi Cavaleri şi o Mare Zeiţă şi cu scena unui banchet sacru, oferit învingătorilor. După cum se ştie, dacii erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusă de romani, mai precis de coloniştii veniţi în Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de către învingători şi de către popoarele cucerite de ei. Romanii au făcut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia, pe diferite monumente. (…) Basoreliefurile în care apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă pe cei doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea creştinismului, arătând, totodată, şi dorinţa reîntregirii ţării” etc. etc. Şi, în fine: “Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă frigiană, căciula roşie, simbol al luptei pentru cucerirea libertăţii…etc. etc. Şi, în fine:
Neofiţii treceau probe de curaj şi mureau simbolic
Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca iniţiaţii nu consumau niciun fel de carne, ci doar peşte, aliment care purifica trupul, alungând demonii. Ne mai mirăm, oare, că dacii au fost creştinaţi atât de uşor de Apostolul Andrei, când aceştia posedau, înainte de venirea discipolului lui Iisus, toate elementele creştine?
Din păcate, la ora actuală nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor. Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă anumite teste, examenul final fiind dat în zona muntoasă, unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri, apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un dragon (balaur, în credinţele populare), urmată de sosirea unui Cavaler al Ordinului,  care învingea balaurul, simbol al răului (n.n. : paznic al misterelor sacrale, devenit simbol al Misterului Sacral Demiurgico-ResurecţionalETERN!) şi îl scotea din burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de însuşirile negative.
Ei învingeau întotdeauna. Mai mult, în rândurile danubienilor erau acceptaţi numai nobili. Şi asta nu dintr-o discriminare de rasă, ci pentru că meseria nobililor era războiul. Oamenii liberi munceau pământul şi doar în caz de primejdie veneau sub arme, pe când nobilii se pregăteau permanent în arta războiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita ţării, îi reprezenta pe cei mai buni războinici sşi pe marii preoţi, păstrători ai ritualurilor strămoşeşti. Şi nu intervenea într-o luptă decât atunci când era ameninţată însăşi integritatea ţării. Pentru că una din condiţiile de supravieţuire era anonimatul. Să nu uităm că, după mai bine de 13 secole, îi vom întâlni pe aceşti cavaleri, reorganizaţi sub Ordinul Dragonului, ordin a cărei paternitate şi-au însuşit-o maghiarii şi popoarele germanice, ordin din care au făcut parte toţi marii noştri domnitori, din toate cele trei ţări române” – cf. Eliszar, art. Cultul Cavalerilor Danubieni, în cersipamantromanesc.wordpress.com.(dar şi în Basarabia Literară, 6 noiembrie 2009).
Adevărat! Ordinul DRAGONULUI îi ocultează, de fapt (păstrându-le nobila sacralitate!), pe CEI DOI CAVALERI DANUBIENI/ZALMOXIENI! Deci, cade (în mod definitiv!) aşa-zisa “preeminenţă” a Luxemburgului, despre care se tot afirmă că i-a “alduit” cavaleri ai DRAGONULUI, pe voievozii noştri valahi (voievozi care se numeau “Drăculeşti”, încă dinante de a “umbla” pe la Luxemburg…![2]).
Păcat că autorul articolului (citat, selectiv, de noi) nu are o rigoare logică şi hermeneutică desăvârşită… -  altfel ar fi “legat” mult mai bine (până la…”suprem”!) simbolistica pusă în discuţie. Noi credem că, de fapt, Pasărea Nemuririi/PHOENIXUL este, de fapt, CORBUL! La fel, suntem convinşi că, în mitologia dacilor, Dubla Ipostaziere Zalmoxiană (CEI DOI CAVALERI DANUBIENI, unul cu faţa îndreptată, tip “Ianus bifrons”, către înainte-lumină-viitor [la modul VATICINAR], celălalt cu faţa îndreptată către înapoi-întuneric-trecut [la modul MNEZIC!] este reprezentată, de fapt, prin DOI CORBI! Simbol/simboluri al/ale VIGILENTEI  VEGHERI (de esenţă SACERDOTALĂ[3]!), ASUPRA PURITĂŢII ÎNALT-SACRALE, ASUPRA DESĂVÂRŞIRII “ELITEI CELEST ARHANGHELICE”, ÎN/PRIN  RĂZBOIUL CU DUHURILE RĂULUI (…prin alăturarea CELOR DOI CORBI/CELOR DOI CAVALERI DANUBIENI, se obţine o sinteză a Luminii şi a Întunericului, întru ETERNA DEMIURGIE COSMICĂ)!!!
Iar “roşia bonetă frigiană” nu trebuie tratată cu emfază patriotică, ci, mai curând, cu rigurozitate hermeneutică: ea/”roşia bonetă frigiană” nu simbolizează, neapărat, “lupta pentru cucerirea libertăţii- ci, pur şi simplu, PIRICUL/FOCUL RESURECŢIONAL!
Şi, da, CORBII RESURECŢIONALI (deci, şi APOTROPAICI!) ÎNVING TOTDEAUNA, EI SUNT ELITA SPIRITUALĂ/SACRALĂ CHTONIANO-CELESTĂ, pentru că, fiind CEI DOI CAVALERI ZALMOXIENI, iniţial - ei se transfigurează, în semantica lor intimă şi evolutivă spiritual, în HRISTOSUL SOLAR, “PHOENIX” AL NEMURIRII – care, la rândul său, este ARHEU AL AMBIVALENŢEI SEMANTIC-COSMICE, aşa cum îl pictează şi Nicolae Grigorescu, la Mânăstirea Zamfira: UN-HRISTOS-TOT-ANUL-ÎNTUNECAT, şi UN-HRISTOS-TOT-ANUL- LUMINAT! !
...De unde avem garanţia că strania biserică a Mânăstirii de la Corbii de Piatră[4] nu a fost ridicată pe locul unui TEMPLU ZALMOXIAN[5], al CELOR DOI CAVALERI ZALMOXIENI, pentru a nu se uita (pe de o parte) locul sacru, iar pe de altă parte, pentru a se marca evoluţia spirituală, desăvârşitoare, dinspre nivelul arhanghelic al lui Zalmoxis, spre cel Suprem Sacral, al Lui Hristos-Dumnezeu?!
...Vă mai amintiţi „Strigoii” Marelui Iniţiat, întru Neamul Românesc şi întru  Tracologie (de către însuşi Nicolae Densuşianu!) -  MIHAI EMINESCU?
Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel — de moarte - uitat , bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba 'n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .
Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb ş'un negru corb”.
...”Un alb ş'un  negru corb”...Subsemnatul a fost obsedat şi fascinat, o viaţă întreagă, de aceşti „DOI CORBI ÎNTR-UNUL! Vom vedea, mai jos, de ce socotim noi  că sunt „doi corbi ÎNTR-UNUL”.
...În toponimia zonei valahilor, există atâtea „toponimii ale CORBULUI”, încât ne şi  mirăm de ce nimeni nu s-a „scandalizat” şi „sesizat”: Corbu, comună în județul Constanța, Corbu, comună în județul Harghita, Corbu, comună în județul Olt, Corbu, comună în raionul Dondușeni, Republica Moldova, Corbu, sat în comuna Cătina, județul Buzău, Corbu, sat în în comuna Glodeanu-Siliștea, județul Buzău, sat în județul Harghita , reședința comunei cu același nume,  sat în în comuna Teslui, județul Olt, Corbu, sat în județul Vaslui, Corbu, sat în județul Vâlcea etc. – precum şi nume compuse: Corbu Nou, sat în județul Brăila, Corbu Vechi, sat în județul Brăila – precum şi nenumărate derivate: Corbeni, Corbeşti, Corbeanca, CorbiţaLunca Corbului, Corbii de Piatră, Corbii Ciungi…! Dar şi toponimii “corbiere”, cu rezonanţă slavă: Voroneţ (“vorona” înseamnă “corb”!), Vorona Podu Corbului, Vorona Ostrovu Corbului, Vorona Mare Corbi etc. etc. Precum şi (cum să uităm!) o familie de eroi valahi ardeleni, familie voievodală, princiară şi regală: CORVINEŞTII[6]!
 “CORBI” şi iarăşi “CORBI”! Avem senzaţia (şi nu credem că doar atât!) că o Românie întreagă stă sub semnul CORBULUI – pasăre-HIEROGLIFĂ a Celei mai Înalte Sacralităţi. Până şi PAJURA devine, în acet context şi din această perspectivă, un simbol “de mâna a doua”, sărăcit semantic! De aceea, muntenii trebuie să fie mândri când stema lor este tălmăcită în sensul CORBULUI CRUCIAT, iar nu (neapărat) al PAJUREI CRUCIATE! Ori, poate, PAJURA va fi fiind ipostaza diurnă/celestă a CORBULUI RESURECŢIONAL! Dar tot prea puţin este/ar fi…”DOI CORBI ÎNTR-UNUL” înseamnă DUBLU, din punct de vedere şi mitologico-arheic, şi heraldic! Cercetătorul GEORGE LIVIU TELEOACĂ ne sugerează, într-o scrisoare, cu bun argument, că, de fapt, Pajura/Acvila este, în realitate şi pentru împlinirea semanticii ei sacral-mitologice (în simbolistica europeană), BICEFALĂ/BIVALENTĂ, şi ea! – “de tipul yin-yang”!!!
…Noi am rămas pe gânduri, când, cu mulţi ani în urmă,  un amic ne-a spus că a copilărit la…”CORBII CIUNGI[7]! Cum, adică, să se cheme “corbi CIUNGI”? Ce, au mâini?
Apoi, treptat, ne-am dat seama că acest toponimic straniu vorbeşte despre nişte divinităţi antropomorfe – sau, mai exact, despre O SINGURĂ ZEITATE,  CU DUBLĂ IPOSTAZIERE (“DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!), dublu orientată funcţional, precum ne zice şi Eminescu: în loc de “alb şi negru corb”, aici se spunea despre “corbul de mâna dreaptă” şi “corbul de mâna stângă” (reuniţi în HIEROGLIFA-ZALMOXIS!)  – adică, “dreapta” însemnând “alb-lumină-zi”, iar “stânga” însemnând “negru-întuneric-noapte” (pentru că, da, HIEROGLIFA-ZALMOXIS NE LEAGĂ, EGAL, DE CHTONIAN, CÂT  ŞI DE CELEST!). Dar, fiind ei “ciungi”, acesta era  semnul transfigurării “mâinii” umane în…”ARIPĂ DIVINĂ”! (…cum se petrec  lucrurile cu orişice “dispariţie”, din câmpul senzorialului uman: ea devine “re-apariţie”, pe o treaptă categoric superioară spiritual: în câmpul supra-senzorial SPIRITUAL-DIVIN!).
 “Aripa Luminii” şi “Aripa Întunericului”, care va să zică!
…Şi, abia atunci, noi am făcut legătura, mental şi întru Duh, cu Zalmoxis, care se ipostaziază în hieroglifa CELOR DOI “DALBI PRIBEGI-GEMENI – zeităţile trace  APOLLON-Zeul Luminii Diurne  şi ARTEMIS-Zeiţa Luminii Nocturne!
 “DOI CORBI ÎNTR-UNUL” – Lumină şi Întuneric, reunite întru ETERNĂ DEMIURGIE!!!
Amintiţi-vă de lupta lui GREUCEANU cu “tat-al zmeilor[8] – când apare (s-ar zice!) un CORB (de fapt, sunt “DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!):
Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un corb, carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic, cu calul lui cu tot.
Zise şi Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l, îl băgă în pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi îi zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea (…). Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă dacă îi va spune, zise:
- În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptă.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.
Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare”.
De observat că (dincolo de europeneasca fixaţie/”modănecrofagă, a CORBULUI “CERNIT, stabilită printr-o tradiţie …“ciungă”!) -  există, de fapt, după schema funcţională vasilelovinesciană şi guénonistă (a lui penia/vs/poros  - adică, gol/vs/plin):
a-un CORB-POROS, care ADUCEun cioc de apă dulce”, lui Greuceanu – şi
b-un CORB-PENIA, care NU ADUCE   “un cioc de apă dulce”, “tatălui zmeilor”!
Şi nu este o simplă speculaţie de-a noastră, de tip sofistic! Ce anume era în joc, ce “miză” avea bătălia dintre Greuceanu şi zmei? Bivalenţa complementară/hierogamică şi cosmic-arheică: SOARELE şi LUNA! Adică, “miza” cosmic-arheică este Cuplul/BIVALENŢA LUMINICĂ: APOLLON şi  ARTEMIS, “DALBII GEMENI COSMICI”! Deci, CORBUL este Duhul celor “DOI GEMENI COSMICI” – care îl ajută pe Greuceanu SĂ REFACĂ SINTEZA COSMICĂ! Pentru că, în definitiv, ce şi câtă răsplată primeşte CORBUL, “aspirată”, pentru îngurgitare (şi viitoare regurgitare soteriologică!), “extrasă”, pentru lustraţia lumii, din karma lui Greuceanu? “TREI LEŞURI DE ZMEU ŞI TREI DE CAL” ! Pe de o parte – Treimea Funcţional-Sacrală:TEZĂ, ANTITEZĂ şi SUPREMA/COSMICA SINTEZĂ! Pe de altă parte, avem “trei leşuri de ZMEU” şi “trei leşuri de CAL”. CALUL este animal SOLAR şi PSIHOPOMP: “leşul calului” înseamnă ANULAREA/BLOCAREA TRECERII SPRE ALTCEVA! E rău? Nu, pentru că, în urma acestui veritabil “Armaghedon”/”zmeomahie” – s-a restaurat STAREA PARADISIACĂ (de Supremă Sinteză Cosmică!), deci nu mai este nevoie de trecere, undeva, spre ceva-altceva – căci este vorba despre ELIBERARE NU “SPRE”, CI “ÎNTRU” STAREA DIVINĂ! Iar “trei leşuri de ZMEU”? “Zmeul” este “cel de pe tărâmul celălalt”, dar nu tărâm celest, pentru că “se coboară”, eventual prin intermediul FÂNTÂNII! Descensionalul/STÂNGA (zmeu) este LUNAR/FUNEBRU, tot aşa cum ascensionalul/DREAPTA (Greuceanu) este SOLAR/RESURECŢIONAL – iar îngurgitarea lor de către CORBUL-DRAGON LUSTRANT-SOTERIOLOGIC nu doar că produce lustraţia lumii, ci şi reface (“DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!) Suprema Sinteză Cosmică: PARADISUL!
…Dubla funcţionalitate (şi iconicitate! – precum Cei Doi ŞERPI DE FOC/DRAGONI DE FOC alchimici, care se împletesc-luptă între ei şi, apoi, într-o apoteoză finală, îmbrăţişează, la modul demiurgic, CADUCEUL LUI HERMES!) este perceptibilă chiar în aceeaşi ipostaziere, aceea a lui Apollon: “După ce au petrecut trei ani în Carpaţi (n.n.: întru moarte şi ÎNVIERE!), Gemenii Divini (n.n.: Apollon şi Artemis) au părăsit STÂNA (n.n.: toposul paradisiac) de la Arsena (Râşnov) şi au trecut munţii (n.n.: ÎNĂLŢAREA LA CERURI!), închinându-se şi la ruinele templului lui Orfeu (<<Sfinxul >> şi <<Babele>>), precum şi la peştera (Ialomicioarei), unde se retrăsese cândva profetul (n.n.: Zalmoxis-“Doi CORBI Într-Unul!). (…) Ca să nu fie recunoscut, Apollon şi-a pus o glugă peste faţă, spre a nu i se vedea semnele de la căderea tragic din Stejar (n.n.: Copacul Răstignirii şi al Învierii Lui ZALMOXIS!). De atunci, zeului i s-a spus şi CHAR-NABUTAS (Domnul Nevăzut/Întunecat, Negru), sau CAP-NABOTAI (Chip/Cap Nevăzut/Ascuns/Mascat [n.n. Apollon îşi recuperează, pentru SUPREMA SINTEZĂ ALCHIMICĂ, numită “CAP-DE-CORB”/ÎNVIEREA CEA VEŞNICĂ, ÎN DUH - şi Chipul NOCTURN-SELENAR-GERMINATIV/”ARTEMIS”!!!]. (…) Astfel, oastea a pornit spre răsărit (n.n.: mişcare regresivă/”regressus ad uterum”/-recuperativă  de Stare PARADISIACĂ!) (…). În fruntea luptătorilor înaintau COPIII CERULUI/”DALBII PRIBEGI/DALBII GEMENI. De atunci, geţii i-au consacrat pe cei doi Zalmoxis ca zei ai războiului (n.n.: funcţia soteriologico-apotropaică/”exorcizatoare”!). Numele lor apare – sub forma ZOLMXES (sic!) – pe un vârf de lance, descoperit la Torcello, lângă Veneţia” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, p. 99).
…ZALMOXIS (hieroglifa lui: “CEI DOI CAVALERI DANUBIENI”/”DOI CORBI ÎNTR-UNUL”, sub semnul dublu funcţional al CORBULUI  - NOCTURN/GERMINATIV-(aparent) FUNEBRU ŞI DIURN-PIRIC/RESURECŢIONAL, EGAL!) – …ZALMOXIS,  vestitorul Lui Hristos -  Cel Alb şi Cel Negru, EGAL…”cu moarte pre moarte călcând, şi celor din mormânturi, VIAŢĂ ETERNĂ dăruindu-le” (…”dăruind” la modul soteriologic, restaurând/recuperând starea/sinteza/esenţa spiritual-paradisiacă/divină, a Omului…)!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1]- Cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant, ibidem.
[2]- „ORDINUL DRAGONULUI (în latină Societas Draconistrarum) a fost un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor, ce s-a instituit în zona centrală a Europei. A fost creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în principal pentru a proteja creștinătatea de amenințarea otomană. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat și voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind înnobilat în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui a fost șters de pe lista cavalerilor. În anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate” -  cf. wikipedia. După noi, este clar că Vlad al II-lea Dracul nu se simţea întru nimic obligat Vestului (în speţă, Luxemburgului…), pentru că el se ştia drept Cavaler Danubian/Zalmoxian/al Dragonului DACIC (…cu mult înainte de a exista “Ordinul Dragonului Luxemburghez”!), iar nu “cocoloşitor şi linguşitor” de jefuitori şi asasini  cavaleri teutoni…precum a fost şi cazul aşa-zişilor “cavaleri cruciaţi”, care şi-au aflat ca duşmani supremi nu pe otomani, ci pe …ORTODOCŞII DIN IMPERIUL BIZANTIN, pe care i-au măcelărit şi jefuit cu barbarie de nedescris!  - încă din 1095, dar, mai cu seamă, în debutul “Cruciadei” a IV-a: “În iunie 1203, cruciații au sosit la Bosfor lângă Constantinopol la bordul corăbiilor venețiene. Au debarcat și au făcut tabăra. După un atac naval și terestru, au cucerit Constantinopolul. Cruciații au cerut plata a 200 000 de mărci şi s-au retras așteptându-și banii. În ianuarie 1204, nobilii bizantini au ridicat obiecții la suma colosală și s-a ajuns la un asediu scurt în aprilie 1204. CRUCIAȚII AU RECUCERIT CAPITALĂ BIZANTINĂ ȘI L-AU JEFUIT CU VIOLENȚĂ. Venețienii au fondat Imperiul Latin de Constantinopol , care a existat timp de 60 de ani”!!!
[3]- „Mitologia ţărilor scandinaveNorvegia, Danemarca (Dacia), Finlanda, Suedia, atesate şi pe ansamblu cu numele de Dacia, inclusiv în documentele Vaticanului, pe un larg interval de timp între secolele  IV-XIV oferă alte mitonime care provin de la sacrul arhetip primordial Valah-Valah. Este suficient să amintim aici mitonimul Walhalla ca denumire pentru palatul paradisului ceresc germanic unde domnea zeul suprem Odhinn (a se citi Dokinn) şi ale cărui ajutoare erau Walkiriile împlinitoarele dorinţelor sale. Aici, a rămas neremarcat până astăzi faptul că pe poarta principală dinspre apus veghează ca expresie teologică a esenţei palatului simbolul reprezentat de imaginea CORBULUI şi a LUPULUI. Precizată fiind condiţia direcţională a privirii dinspre apus spre răsărit, care proiectează imaginea lupului şi a corbului pe Dacia de răsărit, tandemul celor două figuri explicitează alcătuirea stindardului dacic cu cap de lup, aşa cum apare şi pe columna lui Traian, unde penele sunt sugerate prin franjuri, dar mai ales aşa cum apare stindardul dacic pe recent publicatele imagini ale plăcuţelor de plumb de la Sinaia, unde sunt redate cu mare acurateţe penele şi chiar corpul de pasăre ataşate capului de lup.
În acest fel reunirea LUP-CORB specifică stindardului dacic reprezintă simbolul care se exprimă în cuvinte prin sintagma Volco-Black, ca ilustrare a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah. Citit şi Volco-Dlac, stindardul dacic cu cap de lup trebuie considerat SEMNUL HERALDIC al Marelui Dumnezeu, Întemeietorul lumii. Datorită marii sale vechimi sintagma teonimică arhetipală a mai cunoscut şi formele Vălcolac, Vărcolac sauVÂRCOLAC, aşa încât stindardul dacic ilustrând invariabil pe Întemeietorul lumii continuă să rămână semnul heraldic şi pentru VÂRCOLAC varianta utilizată astăzi, care datorită superficialităţii lexicologilor a fost înscrisă în dicţionare cu înţelesuri pe care nu le-a avut, de fapt, niciodată. Ca o prelungire a înţelesului său iniţial, la anul 1435 se înregistra forma Volcul sacerdotem, după ce forma Volco-dlac cunoscuse forma Volcol-dac. Rezultă de aici că ceea ce numim astăzi stindardul dacic a fost la origine semnul heraldic al marilor preoţi numiţi ca şi Zeul VOLCODLACI sau VOLCOLDACI şi apoi DACI. Ca dovadă şi astăzi în limba cehă VLKODLAC înseamnă CONDUCĂTOR, iar în ierarhia bisericească VLĂ-DICĂ desemnează cel mai înalt rang.
În bun acord şi cu alte date istorice, binomul heraldic Volk-Negru mai conduce şi la constatarea că majoritatea simbolurilor care includ culoarea neagră exprimă conştiinţa ascendenţei sacerdotal-dacice a celor care au creat sau au adoptat aceste simboluri. Ca exemplu, să amintim mai întâi numele lui Negru Vodă, descălicătorul Ţării Româneşti a cărui piatră de mormânt de la Curtea de Argeş conţine însemne ale centrul hiperborean dacic. Tot aici mai trebuie consemnat corbul din blazonul Corvinilor a căror origine dacică o afirmă Papa Pius al II-lea, dar şi istoricul ungur Bonifius care îi indică şi ginta numită maurovlahi, adică vlahii negri. Pornind de la asemenea exemple, considerăm că NEGRUL DACICVA TREBUI INCLUS ŞI EL ÎN LISTA SIMBOLURILOR HERALDICE, necesare pentru înţelegerea STEMELOR CU NEGRI sau cu CAPETE DE NEGRI, prezente în întreaga Europă medievală, mai ales că rebusuri heraldice cu negri au fost atribuite şi marilor clerici. De fapt, utilizarea culorii negre ca determinativ dacic a ajuns la noi , venind de la începuturile istoriei. Întruchipând întregul neam pelasgic Pelasgos ca erou civilizator este născut din negrul pământ pe un vârf de munte acolo unde pământului nu i se  poate spune negru decât dacă este dacic. Din acelaşi motiv, Marea Daciei de est se numeşte Marea Neagră, iar Dunărea, MAREA AXĂ DACICĂ , îşi sprijină celălalt capăt pe munţii Pădurea Neagră, care pe temeiul străvechii sale apartenenţe la universul dacic a purtat şi numele de HERCYNIA SILVA,  provenind de la rădăcina HERC, asociată arhetipului VILAH” – cf. cercetător George Liviu Teleoacă, Stindardul  dacic  sau  Heraldica  Strămoşului Vârcolac  Întemeietorul, în revista online Agero Stuttgart.
[4]-Cf. Maria Oprea, art. O enigmă a civilizaţiei dacice şi medievale: CORBII DE PIATRĂ: cel mai vechi lăcaş ortodox din România, în www.alar.ro. Dar şi: Dimitria Puchiu- specialist în bioterapie şi info-energetică, art. Triunghiul Iniţiatic: CETĂŢUIA, NĂMEŞTI, CORBII DE PIATRĂ – în www.travelinfinit.ro
[5]-Băiatul îmi arătă un caiet cu coperţi albastre, de plastic, în care sunt mai multe informaţii despre mânăstire. Aşa aflu cum, în 1512, monahia Magdalina, cu nume de mir Musa, proprietara moşiei de la Corbi, a reînfiinţat mânăstirea şi a închinat-o lui Neagoe Basarab. Cum aici a fost prima mânăstire de maici din Ţara Românească. Cum pictura e chiar mai veche, de prin veacul al XIV-lea, dar laăcaşul însuşi este mult mai baărân, căci cele două altare de piatră  trimit spre bisericile byzantine,  din secolul al X-lea, cu hram dublu, şi chiar spre bisericile rupestre din Cappadocia... Documentele nu se pot întoarce prea mult în timp, dar de bună seamă, aici a fost un loc sacru şi în perioada precreştină, CA DOVADĂ ALTARUL DACIC DIN CURTEA MÂNĂSTIRII” (s.n.) – cf. idem.
[6]- “Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb, care ţine în cioc un inel de aur. Atribuirea acestui simbol al familiei are o legendă. Se spune cã Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din Ţara Haţegului, pe nume Elisabeta. Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soţ pe unul din vitejii săi, Voicu, dăruindu-I, totodatã, şi un inel,  dar pentru copilul nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut, atunci când va creşte şi va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii, făcute de familia lui Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine a ştergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de strălucirea inelului, îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan de Hunedoara ia un arc şi săgeteazã corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală, povesteşte aceastã păţanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur în cioc.
De altfel, şi numele familiei provine din latinescul “Corvus”, care înseamnă “Corb”, o pasăre care simboliza cu totul altceva, în evul mediu, şi anume înţelepciunea şi longevitatea” – cf. site-ul Muzeului Castelului Corvinilor.
[7]-Există şi legende, în legătură cu originea acestei denumiri. În revista online Incertitudini, din 1 februarie 2010: „Se zice că, demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba de Vlad Țepeș - ar fi trecut, într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul aruncat pe spinarea unui dâmb. Crâșmărița - frumoasă foc! Ca toate crâșmărițele!  Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți. I-a cerut femeii să-l aștepte.  Credincioasă. Seară de seară. Cu lampa aprinsă. Într-o noapte de toamnă lipicioasă,  întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit  tropot de cal strunit. Nemâncat și obosit , Domnul a bătut în geam. Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți.  Și-au plătit scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate brațele . De la coate. Și aruncate corbilor.  În toate părtile. De atunci, cele două sate vecine se numesc CORBII CIUNGIȘi CORBII MARI” – dar şi în revista Familia, Anul XVIII, nr. 50, 1882, p. 602: „Tot tata ne spunea că, într-una din nopţi, când Vodă venise la jupâniţă, streja palatului, care era numi din locuitori din satul Corbii Mici, nu şciu ce i-ar fi făcut calului lui Vodă, căci când Vodă a plecat dimineţa la Târgovişte, şi când era aprope să intre în oraş, ar fi crepat calul şi cercetându-se pricina acestei întâmplări, s-ar fi dovedit că ea venea de la streja palatului din Corbii Ciungi, care nu şciu ce făcuseră calului. Atunci Vodă, care ţinea tot atât de mult la cal, ca şi la jupâniţa din palatul de la Corbii Ciungi, în superarea sa cea mare, pune de taie degetele de la amândoue mânile tuturor bărbaţilor din Corbii Mici şi în urma acestei întemplări, s-a numit satul nostru Corbii Ciungi”. Oricum, satul era legat de numele CORBULUI şi cu degetele bărbaţilor tăiate, şi cu ele tefere! Înseamnă că şi la Corbii Ciungi este posibil să fi existat un complex sacerdotal zalmoxian, cândva... demult, tare demult!
[8]-Petre Ispirescu, Prâslea cel Voinic şi merele de aur, EPL, Bucureşti, 1962, pp.135-136.

ARTA ZEN A MANAGEMENTULUI AFACERILOR
ÎN VIZIUNEA LUI KONUSUKE MATSUSHITA
„Dacă îţi propui un scop în viaţă şi depui eforturi constante pentru a-l atinge, atunci în mod sigur te vei dezvolta şi vei creşte. Repetă zilnic aceste eforturi până când scopul propus pătrunde atât de adânc în mintea ta încât devine propriu tău crezul. Având acest gând în minte, am elaborat Cele 7 Principii ale managementului afacerilor. În esenţa lor, acestea încorporează dorinţa mea profundă de a atinge orice gen de scop ce te provoacă prin intermediul unei abordări de acţiune „pas-cu-pas” în viaţa de zi cu zi.” (Konosuke Matsushita, 1935)
Cu o profundă admiraţie am citit aceste gânduri scrise de către Konosuke Matsushita, cel care în cursul anului 1918 a pus bazele companiei Matsushita Electric, care ulterior a devenit cunoscută sub numele de Panasonic. Viaţa sa plină de abnegaţie, perseverenţă şi spirit de sacrificiu a inspirat pe mulţi oameni de-a lungul timpului oferind perspectiva unui alt gen de afaceri decât cel bazat pe dorinţa de câştig şi pe lupta de a fi primul strivind pe ceilalţi. Acest lucru este cu atât mai neaşteptat, cu cât viaţa lui Konosuke Matsushita a fost marcată de spectrul sărăciei şi lipsurilor de tot felul, fapt pentru care nu a reuşit niciodată să parcurgă mai mult decât primele clase primare ale sistemului public de educaţie.
Însă fiind un spirit autodidact şi dovedind un profund simţ al evoluţiei tehnologiilor electrice şi electronice aflate la început în acea perioadă, Konosuke Matsushita a reuşit să inoveze acolo unde alţii, deşi aveau studiile de rigoare, eşuau şi să depăşească mentalitatea comodă şi birocratică a marilor corporaţii dornice doar de un câştig maxim cu eforturi minime. Încercând iarăşi-şi-iarăşi, eşuând şi luând-o de la capăt, riscând totul şi investind tot ce avea material şi uman, Konosuke Matsushita a oferit imaginea unui adevărat samurai modern, neataşat unui clan sau vreunui interes de grup, ci acţionând pentru bunăstarea generală şi pentru progresul său ca fiinţă umană responsabilă faţă de colectivitate şi universul înconjurător.
Ulterior, crezul său a fost exprimat sub forma a 7 principii scurte, similare celor din codul Bushido al samurailor anonimi, care ne oferă perspectiva unei abordări alternative a activităţilor de afaceri faţă de cea occidentală axată pragmatic, dar inuman, doar pe ideea de profit cu orice preţ. Esenţa gândirii sale, aşa cum este enunţată de fragmentul anterior, ne aminteşte că doar prin eforturi perseverente şi sistematice putem să evoluăm individual şi colectiv, că nu putem înainta dacă nu avem un scop nobil şi profund în viaţă. De fapt, un om de afaceri nu este altceva decât un războinic aflat în slujba colectivităţii din care face parte şi deopotrivă a umanităţii de care aparţine.
Obiectivul Fundamental al Managementului de Afaceri
„Recunoscând responsabilitatea noastră în calitate de agenţi economici, ne vom dedica progresului şi dezvoltării societăţii, precum şi bunăstării oamenilor prin intermediul activităţilor noastre de afaceri, contribuind astfel la creşterea calităţii vieţii la nivel mondial.”
Scopul pentru care un om de afaceri derulează activităţi comerciale nu are drept principal obiectiv numai dobândirea unui câştig maxim cu investiţii minime, ci deopotrivă se referă la oferirea unor servicii de calitate care să aducă bunăstare şi progres comunităţilor umane în contextul cărora evoluează.  Ulterior, cercul de interes al omului de afaceri trebuie să se extinde la nivelul întregii umanităţi, care sub o formă sau alta devine beneficiara acţiunilor pe care le întreprinde. Dacă doar interesele financiare sunt cele care conferă sens afacerilor sale, atunci acţiunile pe care el le generează nu vor avea un sens benefic, ci doar vor cauza probleme înlănţuite tot mai dificil de soluţionat. Scăderea calităţii vieţii în multe zone ale lumii se datorează tocmai unei abordări unilaterale din partea unor oameni de afaceri dezinteresaţi de semenii lor.
1. Contribuţia Socială
„Ne vom comporta în toate ocaziile în conformitate cu Obiectivul Fundamental al Managementului de Afaceri, îndeplinindu-ne cu fidelitate responsabilităţile pe care le avem în calitate de agenţi economici către comunităţile umane în mijlocul cărora ne desfăşuram activitatea.”
Orice om de afaceri are o anumită contribuţie socială pozitivă sau negativă în cadrul comunităţilor în mijlocul cărora îşi desfăşoară activitatea. Un aspect particular al gândirii Zen se referă la interdependenţa dintre toate fiinţele şi toate lucrurile. Astfel, orice acţiune desfăşurată asupra unei părţi va afecta în cele din urmă şi întregul, fiind vorba doar de timp până când faptul devine vizibil. Ignorarea contribuţiei sociale de către oamenii de afaceri generează perturbaţii negative ce afectează în cele din urmă chiar şi pe cei care le-au iniţiat. Nu de puţine ori, lăcomia agenţilor economici a generat nemulţumiri şi tulburări sociale care au condus ulterior la apariţia unor sisteme politice restrictive pentru derularea pe mai departe a afacerilor.
2. Cinstea şi Onestitatea
„Vom fi cinstiţi şi oneşti în cursul tuturor activităţilor de afaceri şi în viaţa personală. Nu contează cât de talentaţi sau cunoscători putem să fim, fără integritate personală nu vom merita respectul celorlalţi şi nici nu ne vom întări respectul de sine.”
Integritatea oamenilor de afaceri reprezintă o problemă sensibilă şi de regulă, se caută ascunderea aspectelor sensibile generate de încălcarea normelor de cinste şi onestitate în funcţie de interesele personale sau de grup. Însă, de fiecare dată când minciuna şi frauda sunt alese ca modalitate de dezvoltare a unei afaceri, spectrul întunecat al consecinţelor nu va întârzia. Pe de altă parte, respectul de sine nu poate să se dezvolte pentru o fiinţă umană dedată înşelării semenilor şi însuşirii de avantaje ce nu i se cuvin. Doar acţiunile cu motivaţie nobilă vor conduce la evoluţia unui om de afaceri către o persoană nobilă şi demnă de încredere, lucru obligatoriu în afaceri. Însă orice acţiune negativă pe care o comite se va răsfrânge în  cele din urmă şi asupra sa.
3. Cooperarea şi Spiritul de Echipă
„Ne vom uni capacităţile noastre pentru a ne îndeplini scopurile comune. Nu contează cât de talentaţi suntem la nivel individual, fără cooperare şi spirit de echipă vom fi o companie doar cu numele.”
Individualismul reprezintă un obstacol major în constituirea şi derularea unei afaceri. Ciocnirea de orgolii şi dorinţa de a conduce cu orice preţ vor ruina chiar şi cea mai prosperă corporaţie. Fiinţa umană este destinată să se dezvolte şi să evolueze în cadrul unui grup, adică a unei echipe, fie ea familie, şcoală sau loc de muncă. Doar prin unirea talentelor diferite se poate ajunge la performanţa întregului. În gândirea Zen se consideră că distincţia dintre individ şi ceilalţi este artificială, fiind mai degrabă o convenţie de limbaj decât o realitate. Talentele contopite ale multor persoane acţionând unitar vor aduce efecte mult mai ample decât însumarea capacităţilor individuale, dar lipsite de corelare. Competiţia trebuie înlocuită cu cooperarea, iar individualismul cu spiritul de echipă pentru a avea o afacere de succes.
4. Efortul Neobosit pentru Îmbunătăţire
„Vom căuta constant să ne îmbunătăţim capacitatea de a contribui la bunăstarea societăţii prin intermediul activităţilor de afaceri. Numai printr-un astfel de efort neobosit vom putea atinge Obiectivul Fundamental al Managementului de Afaceri şi să contribuim la realizarea unei păci şi prosperităţi fără sfârşit.”
Nu există vreo limită de creştere pentru fiinţa umană. Similar, orice afacere se poate derula la nesfârşit dacă ea respectă principiile armoniei universale. Dorinţele negative şi ignorarea bunăstării celor din jur reprezintă factori perturbatori ce afectează dezvoltarea celui care le propagă. Concepţia Zen despre lume şi viaţă accentuează importanţa cultivării armoniei între toate lucrurile şi stingerii conflictelor de orice fel. Pe de altă parte, îmbunătăţirea continuă nu se obţine fără un efort constant direcţionat către scopul final care nu poate fi altul decât pacea şi armonia pe pământ. Un om de afaceri este asemenea unui misionar aflat în slujba îmbunătăţirii vieţii pe pământ. El nu trăieşte pentru sine sau pentru satisfacerea plăcerilor egoiste, ci de fiecare dată se gândeşte în ce măsură acţiunile sale vor aduce un impact pozitiv asupra lumii în care trăim.
5. Amabilitatea şi Modestia
„În toate ocaziile vom manifesta cordialitate şi modestie respectând drepturile şi nevoile celorlalţi cu scopul de a întări relaţiile sociale şi de a îmbunătăţi calitatea vieţii în comunităţile noastre.”
Înălţarea de sine şi afişarea zgomotoasă a meritelor personale, chiar dacă ele există, reprezintă un afront faţă de ceilalţi şi o afirmare a unei superiorităţi lipsite de temei. Chiar dacă un om de afaceri este mai dotat într-o anumită direcţie faţă de ceilalţi, nu trebuie să uite vreodată că acest lucru îl datorează tuturor celor din jurul său, care sub o formă sau alta l-au orientat, l-au îndrumat şi l-au sprijinit. Nimeni nu se realizează doar prin sine. De fiecare dată există factori în jurul fiinţei umane care o ajută pe drumul progresului interior. De aici decurge amabilitatea faţă de orice semen, ba chiar faţă de orice fiinţă sau lucru. În sens opus, violenţa, chiar şi numai cea de limbaj, nu face altceva decât să distrugă şi să otrăvească relaţiile dintre oameni prin răspândirea seminţelor distrugerii. Calea adevărată presupune ca omul de afaceri să continue să rămână un adevărat „om între oameni” în toate circumstanţele vieţii.
6. Adaptabilitatea
„Ne vom adapta continuu gândirea şi comportamentul pentru a face faţă condiţiilor mereu schimbătoare din jurul nostru având grijă să acţionăm în armonie cu natura pentru a ne asigura progresul şi succesul în tot ceea ce realizăm.”
Universul în care trăim este dinamic şi supus unei transformări continue. Natura îşi schimbă mereu căile şi legile de manifestare. Nimeni nu poate să se dezvolte dacă nu este dispus să se schimbe neîntrerupt. Calea armoniei presupune o modificare continuă încât armonia să se menţină în cele mai diferite circumstanţe. Indiferent de obstacolele pe care le întâlneşte un om de afaceri, dacă va distinge oportunităţile ce i se deschid înainte, va putea să treacă mai departe cu succes. Rămânerea prelungită în anumite clişee de gândire şi tipare comportamentale nu pot genera decât stagnare. În concepţia Zen, fiinţa umană trebuie să fie flexibilă asemenea apei care poate lua orice fel de formă, dar fără a-şi schimba în vreun fel natura ei interioară. Astfel, adaptabilitatea îi oferă posibilitatea unui om de afaceri de a face faţă oricărui gen de circumstanţe prin care ar putea să treacă el sau corporaţia pe care o deţine.
7. Spiritul de Recunoştinţă
„Vom acţiona într-un spirit de recunoştinţă pentru toate lucrurile bune pe care le primim încrezători că această atitudine va deveni o sursă de nesfârşită de bucurie şi vitalitate care să ne întărească să depăşim orice gen de obstacole am întâlni pe calea vieţii.”
Omul de afaceri modern priveşte cu mândrie către sine pentru cât de multe a realizat, dar acest  lucru nu dovedeşte decât ignoranţă. Succesul pe care îl are se datorează unor factori nenumăraţi care l-au favorizat în marea competiţie cu scopul de a-i asigura mijloacele necesare pentru a manifesta o recunoştinţă pe măsură. În primul el datorează o atitudine de respect faţă de cei care i-au dat viaţă, l-au crescut şi l-au educat. Ulterior, ca om de afaceri, el a beneficiat de ajutorul multor persoane de la care a deprins arta de a conduce o activitate economică. Recunoştinţa îi oferă acum ocazia de a returna ceea ce a primit şi de a experimenta o bucurie lăuntrică dătătoare de vitalitate autentică. Orice succes în afaceri trebuie să aibă drept rezultat cultivarea recunoştinţei faţă de semeni şi faţă de mediul înconjurător. Nimeni nu trăieşte izolat în raport cu ceilalţi. Barierele sunt artificiale şi trebuie date la o parte. Astfel, deopotrivă afacerile şi persoana proprie vor prospera!
La Final de Articol
Viziunea lui Konosuke Matshushita asupra managementului afacerilor reprezintă o transpunere modernă a concepţiei Zen despre lume şi viaţă, precum şi o translatare a principiilor codului Bushido al războinicilor anonimi. Progresul micii sale afaceri din domeniul electricităţii, prin evoluţia ulterioară a companiei care mult timp i-a purtat numele, ne oferă posibilitatea de a proba adevărul principiilor pe care şi le-a asumat drept crez personal în viaţa de afaceri. Sunt sigur că exemplul său ar trebui să fie mult mai atent studiat şi luat în considerare de către cei care sunt oameni de afaceri, precum şi de către toţi cei implicaţi în vreun fel sau altul în managementul activităţilor de afaceri, fie ele publice sau private.
Octavian Lupu (Bucureşti)

O PĂRERE DE SCRIITOR...
Stăteam, acum un an, la căpătâiul unui amic, scriitor remarcabil (între pereţii camerei sale...) şi cam pesimist el, de felul lui. Tocmai împlinise, cu câteva zile în urmă, jumătate de secol de existenţă pe Terra...şi urma, foarte curând  (într- una din zilele care se tot îmbulzeau, dinspre viitor spre trecut, complet nesimţitoare...),  să „suporte consecinţele deciziei Divanului Divin” (întrucât suferea, cum teatral şi cu regal prost-gust  se exprimă ziariştii: „de o boală necruţătoare”). Nu se lamenta, ci doar comenta labirinturile vieţii înfruntate...
Eu îl ascultam, fireşte, cu detaşare nătângă, dar şi cu destulă neatenţie, ca unul dintre fraierii cei mulţi ai lumii, care cred (până nu-i contrazice realitatea)  că sunt nemuritori şi că doar cei care, întâmplător, mor, sunt...singurii cu adevărat muritori.
La un moment dat, amicul meu ajunge, tot comentând, sapienţial, aventurile fiinţiale... -  şi la un subiect de interes vag, pentru mine: ce trebuie să regrete un om, dintr-o viaţă.
-Şi tu (întreb eu), tu ce anume regreţi, dacă regreţi, cumva, ceva...?
-Da, fireşte că regret. Ca mai tot omul care ajunge aici, unde sunt eu, acum.
-Ce anume regreţi? – mă apucă pe mine, subit, curiozitatea.
-Anume...Anume, regret că mor acum.
-...Nu înţeleg...
-Dacă muream la, să zicem, 18-20 de ani, era bine. La fel, dacă aş fi murit la 99 de ani...
-Dar...tot nu înţeleg...
-Simplu ca „bună ziua”:  dacă muream de foarte tânăr, eram deplâns, cu lacrimi de crocodil, pentru „nădejdile care se puseseră în mine” - de fapt, mărinimoşii, fraternii noştri scriitori exprimându-şi, astfel, uşurarea, pentru că au scăpat de o potenţială concurenţă „feroce şi precoce”. La fel, dacă muream la o vârstă matusalemică: „fraţii” (atât puţinii „autentici” cu har, cât şi puzderia celor intraţi, în „breaslă”, cu buldozerul „dosarului betonat de <<cruciaţii cramei>>”, ori cu TIR-ul şi marafeţii!) şi-ar fi etalat aceleaşi lacrimi crocodileşti, dar cu altă sărătură într-însele: ar fi oftat de uşurare, tocmai din fundul bojocilor, pentru că, în sfârşit, rămâneau să se păruiască între „măreţiile” lor, disputându-şi, cu zelul unui nou început de lume, iluzoriul „tron al principelui” şi scăpând de apăsarea pe inimă a unui „precursor”... Pe când aşa, când mori ca mine, la mijloc de cale – ca un ageamiu, care parcă nici n-ar fi promis nimic, vreodată, dar nici nu ştie nimic întreg, despre timp, suflete, cutume ori vremuri... - nu-ţi sesizează „lipsa”, nici măcar cuierul din anticamera Uniunii...
...Nu m-am putut opri şi l-am întrerupt, intrigat şi revoltat:
-Chiar aşa o părere proastă ai tu, despre caracterul scriitorilor noştri, contemporani şi mai puţin contemporani?!
- Chiar aşa! – a fost răspunsul, scurt şi rezolut – după care amicul meu s-a închis într-o tăcere melancolică, până la dric...
a consemnat un alt scriitor, Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

LUMINA TIMPULUI REFLECTĂ ÎN OGLINDA CĂRŢII DE LÂNGĂ MINE
Calitatea cea mai de seamă a timpului, fluiditatea lui, îmi oferă perspective nebănuite de contemplare a realităţii în mijlocul căreia am apărut în urmă cu mai multe decenii. Chiar dacă segmentele sale se înfăţişează disparat în faţa memoriei, totuşi înţelesul profund al evenimentelor prin care am trecut se conturează tot mai clar pe măsură ce străbat învelişurile succesive de impresii şi emoţii felurite ce îmi perturbă obiectivitatea contemplării. Chipuri disparate, frânturi de peisaje şi tensiunea întâmplărilor vin asemenea unui vârtej asupra mea în clipele de răgaz, când încerc să stau liniştit în mijlocul năvalei vieţii.
În ce mă priveşte, când disting culorile amintirilor copilăriei, mă încearcă un abisal sentiment al nostalgiei faţă de realităţi ce ar fi putut decurge şi altfel decât ce s-a petrecut. Există anumite alegeri ce mi-au determinat parcursul ulterior pe care le reconsider periodic cu intenţia de a mă înţelege mai bine şi de a discerne dacă am procedat corect sau dimpotrivă, am mers în direcţia greşită. Şi nu sunt puţine sentimentele de părere de rău, cu un fundament real sau imaginar, ce mă atrag într-un vârtej al disperării din care cu greu pot să reintru în câmpul realităţii. Astfel, am înţeles că întoarcerea în trecut, chiar dacă reprezintă doar un simplu exerciţiu de imaginaţie, poate constitui o experienţă suficient de riscantă în lipsa unor repere sigure ancorate în concretul prezentului.
Cu titlu de exemplu, ales cumva la întâmplare, mă regăsesc adeseori plimbându-mă pe aleile cartierului în care am locuit cea mai mare parte în primii ani ai vieţii şi mă revăd cum privesc familiarele siluete dreptunghiulare ale blocurilor, formele foşnitoare ale copacilor plantaţi din loc în loc de-a lungul străzilor şi decoloratele magazine afectate de eroziunea anotimpurilor. Atmosfera de şantier mă învăluie imediat când încerc să mă deplasez prin acest oraş imaginar, un „Second Life” ce se reconstruieşte treptat în mintea mea cu atmosfera unui timp de mult apus.
Un edificiu special se profilează maiestuos şi înspăimântător din negura evocării când disting zecile de copii ce se înghesuiau mergând spre el sau venind dinspre scările sale sobre aruncate către marginea străzii. Cu imaginea unui prădător antedeluvian, clădirea Şcolii mi-a inspirat de la început o malefică teamă ce m-a urmărit mereu până la deplina absolvire de purgatoriul învăţării forţate sub supravegherea atentă a unor dascăli impersonali. Printr-un straniu joc al imaginaţiei, realitatea colorată din jur devine cenuşie, cu tonuri de alb şi negru, când intru pe teritoriul Şcolii şi încerc să îi ating pereţii coridoarelor reci şi întunecate.
Paradoxal, am iubit mult cartea şi studiul lucrărilor din cele mai variate domenii ale cunoaşterii în genul matematicii, fizicii, istoriei şi filozofiei. Cumva, am avut intuiţia că există o valoare intrinsecă în efortul nobil de înţelegere a lumii în care trăim. Dar Şcoala a reprezentat mereu pentru mine o caracatiţă cu douăsprezece tentacule menite să te prindă şi să te subjuge. De unde a pornit o astfel de viziune? Poate de la un alfabet învăţat sub durerea loviturilor aplicate pe vârful degetelor pentru fiecare greşeala făcută. Sau poate de la o tablă a înmulţirii rescrisă de zeci de ori ca pedeapsă pentru fiecare eroare de calcul. Sau poate de la orele de educaţie fizică, unde eram mereu ultimul în realizarea normelor sportive. Sau poate din orele de atelier în care am cărat o mulţime de fiare ruginite şi am săpat şanţuri în jurul şcolii. Nu ştiu precis, dar Şcoala a fost mereu edificiul bizar al cunoaşterii ignorante multiplicate în minţile nefericiţilor mei colegi de generaţie. Şi când privesc la feţele de copil ale celor care m-au însoţit în acea perioadă a vieţii, mă cuprinde din nou nostalgia şi părerea de rău că timpul a trecut prea repede, iar curgerea sa a fost ireversibilă prin consecinţele ce au urmat.
Dar trec mai departe, mă plimb pe străzile amintirii cu dezinvoltură şi mă izbesc de obstacolele ce mi-au marcat existenţa. Zgomotul basculantelor de mare tonaj şi praful de ciment al unei cariere intravilane mă învăluie într-o ceaţă fonică şi vizuală ce estompează alte detalii pe care doresc să le disting. Timpul fluid curge, îmi scapă printre degete, vrea să scape şi se disimulează asemenea unui şarpe ce se ascunde sub pământ într-un efort de a-mi ascunde lucrurile pe care trebuie să le zăresc din acea vreme.
Revăd masa la care citeam în fiecare seară cărţi pe care mi le alegeam cu grijă din librărie sau din biblioteca de cartier. Ele constituiau alternativa la programa şcolară pe care mă mărgineam să o parcurg la limita promovării decente. Cărţile mă atrăgeau prin puterea lor evocatoare ce sfida trecerea vremii. Dascălii mei erau acei autori necunoscuţi, de mult dispăruţi din realitatea vizibilă, dar care mă îndrumau mai direct şi mai precis decât cadrele didactice din regimentul Şcolii. Cu o libertate de alegere neîngrădită, parcurgeam cărţi de istorie, ştiinţă, filozofie şi geografie, alături de romane ce populau această lume a simbolurilor şi îi insuflau elementul vieţii.
Manualele şcolare, seci şi lipsite de atractivitate, se dădeau la o parte în faţa vibraţiei cuvintelor însufleţite de creatori autentici, dedicaţi şi pasionaţi ai cunoaşterii. Fiindcă dincolo de mlaştina reprezentărilor mediocre, am distins mereu oceanul ideilor de valoare ce strălucesc perpetuu nesupuse deşertăciunii timpului. Aşa am ajuns să îndrăgesc idealuri ce mi-au insuflat curaj şi putere în faţa prădătorilor de care a trebuit să depind vremelnic în anumite etape ale vieţii.
Cartea mi-a fost un refugiu faţă de Şcoală printr-un contrabalans al noţiunii de învăţare, care se poate realiza doar în prezenţa unor adevăraţi dascăli, capabili să observe omul din tine şi nu doar obiectul de care se servesc vremelnic în predarea unor noţiuni lipsite de viaţă. Iar Studiul mi-a fost bariera de rezistenţă în faţa Dictatului cunoştinţelor impuse de un sistem menit să suprime individualitatea şi gândirea liberă.
Dar de ce mi-au venit toate acestea în memorie? Nu pot să spun precis, însă undeva, în adâncul sufletului îmi dau seama că o mare parte a întunericului pe care l-am strâns şi cu care mă mai lupt încă s-a acumulat în perioada în care Şcoala şi Dictatul s-au aflat în conflict deschis într-un efort direcţionată să suprime Cartea şi Studiul din propria mea conştiinţă.
Ies acum din labirintul acelor vremuri pentru a cugeta detaşat la timpul care în trecerea sa nivelează totul sub paşii grăbiţi ai constructorilor de castele de nisip pe malul oceanului nemărginirii. Mă mărginesc să stau, să privesc şi să zâmbesc la toate aceste impresii trecute şi prezente pe măsură ce continui să citesc cu atenţie Cartea de lângă mine.
Octavian Lupu (Bucureşti)

FESTIVALUL INTERCULTURAL DE VARĂ ŞI
„HORA SATULUI ROMÂNESC” – STUTTGART, IULIE 2014
Stuttgart, capitala Baden-Württemberg, a fost gazda Festivalului Intercultural de vară în perioada 15-20 iulie 2014. În piaţa primăriei s-a susţinut un program folcloric de către reprezentanţii tuturor ţărilor care au emigranţi în Germania. Şi de data aceasta, ca în fiecare an, spiritul românesc, cântecul, jocul şi voia bună au fost cele mai apreciate pe scena Festivalului din Stuttgart.
Pe lângă Germania, ţara gazdă, alături de România, au mai participat şi reprezentanţi din China, Turcia, Mozambic, Brazilia, Italia, Grecia, Polonia, Croaţia, Columbia, Siebenbürger (asociaţia saşilor din toată lumea), India Africa Ungaria, Bulgaria şi alte ţări, aducând în faţa celor prezenţi, grupuri de dansatori şi cântăreţi, porturi, vestimentaţie şi specialităţi culinare specifice fiecarei naţionalităţi participante.
Timp de şase zile, în piaţa primăriei s-a putut face înconjurul lumii prin ochii şi sufletul celor prezenţi. Am asistat din poziţia de actori şi spectatori, deopotrivă, la spectacolul luminii lumii, un spectacol al păcii, armoniei şi bucuriei, jucat atât pe scenă, cât şi pe chipurile celor prezenţi la această manifestare a iubirii. Ţara noastră a fost prezentată de Forumul Român-German Stuttgart prin organizarea spectacolului de cântece şi jocuri româneşti care s-a desfăşurat sub genericul „Hora Satului“. La realizarea celui mai înalt, mai mândru şi mai frumos stand au contribuit voluntari care au reprezentat România atât pe scenă cât şi prin serviciile excelente şi profesionalismul care i-a încântat pe cei prezenţi. Mâncărurile tradiţionale au făcut deliciul publicului şi la propriu şi la figurat şi au adunat în jurul bucătăriei româneşti sute de „pofticioşi” de toate naţionalităţile. Mititeii, sărmăluţele, mămăliguţa cu brânză şi multe alte bunătăţi au fost asortate si servite cu un vin românesc sau o bere nemţească.
Pe scena din piaţa Primăriei, a urcat grupul de dansatori din Croaţia, după care a urmat România cu un grupaj de melodii şi dansuri populare. Solista care a incântat auzul cu vocea ei plăcută, nu a fost alta decât o mică domnişoară de 13 ani, Maria-Ines Păun. Născută în Spania şi domiciliată de curând în Germania, vocea Mariei-Ines Păun a răsunat cu putere pe scena festivalului impresionând întreaga audienţă. Am întrebat-o pe Maria-Ines Păun cine a învăţat-o să cânte atât de frumos melodiile populare în limba română şi mi-a marturisit: „Nu m-a învăţat nimeni. Am făcut asta, singură. Am vrut să aduc o bucurie românilor de la festival!“ Şi într-adevar artista în vârstă de numai 13 ani, a reuşit să mişte nu numai inimile românilor, ci ale tuturor celor prezenţi. Un moment emoţionant în care puteai observa chipurile oamenilor plecaţi de mulţi ani din România şi lacrimile care îşi croiau drum pe obrajii lor vibrând de sensibilitate la ascultarea tinerei interprete. Lacrimi de bucurie dar şi de dor de ţară. De asemenea, în cadrul suitei de manifestari, horele au adunat pe cei din mulţime la joc şi voie bună. Astfel că nu numai pe scenă s-a cântat şi dansat, dar şi in public, formându-se ad-hoc grupuri de dansatori.
Cum era şi de asteptat reacţia ascultătorilor a apărut fără întârziere. De menţionat starea de entuziasm a domnului Schmidt Kohl (59 de ani) din Stuttgart care a exclamat: „ Wunderbar! Wunderbar! Ohne worte! Die musik war echt schön. Es ist für erste mal wenn ich rumänische musik Höre! Und das Mädchen, war echt klasse“! (Minunat! Minunat! Fără cuvinte! Pentru prima oară ascult muzică românească. Iar fetiţa a fost extraordinară.)
Bineînţeles, că de la acest eveniment intercultural, nu a lipsit nici literatura, reviste, pliantele, fotografii şi calendare cu tot felul de imagini prin care publicul a putut să admire peisaje deosebit de frumoase din România. Deasemenea, printre exponatele de literatură română s-au aflat şi câteva numere ale revistei „Singur” cât şi volumul cu poezii a poetului Doru Ştefan Dăncuş intitulat „Întoarcerea poetului rătăcitor“. Televiziunile, mass-media şi presa au fost prezente încă din prima zi a festivalului şi până la încheierea acestuia. Astfel că şi cei care nu au putut, din anumite motive să fie prezenţi la festival, au putut urmări spectacolele prin intermediul canalelor de televiziune. Românii au demonstrat ca sunt un popor care ştie să traiască frumos, au demonstrat profesionalism prin organizarea excelentă, prin mâinile harnice ale bucătăreselor care au impresionat pe toţi cei prezenţi, prin cei care au simţit româneşte şi au lucrat voluntar punând România într-o nouă lumină.
Pe această cale, mulţumim organizatorului de la Forumul Român-German, domnului Florin Zaheu, alături de membrii şi prietenii Forumului. Prin dăruirea şi dragostea lor, au făcut să ne simţim noi românii, adevărate minuni în spectacolul luminii lumii.
Nu pot incheia decât spunând:
„Wunderbar! Minunat!“
Gabriela Janik (Stuttgart – Germania)
 
 
ATELIER

  CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)

1. Regretul este laptele bătut al căinţei.
2. Atât de mult regretă unii oameni nefăcutele, încât nu le mai rămâne timp să se căiască pentru cele făcute.
3. Filosofia este acea ispită a despicării firului în patru, cu ajutorul căreia omul şi-a ridicat nedumeririle şi îndoielile la rangul de artă cu pretenţii de ştiinţă.
4. Cel care se crede neştiutor are vocaţia înţelepciunii, pe când cel care se crede atotştiutor are vocaţia mărginirii.
5. Mult mai ştiutor este acel care ştie cu exactitate ce nu ştie, decât acela care ştie cu aproximaţie ceea ce ştie.
6. Un dascăl bun îşi îndeamnă elevii să lupte cu neştiutul, pe când unul slab îi sfătuieşte pe elevi să trăiască-n pace cu ştiutul.
7. Lăsând pe Dumnezeu să-l ajute, omul face dovada că nu-şi este sieşi duşman.
8. Când cineva suportă mai degrabă mânia lui Dumnezeu decât iubirea Sa, înseamnă c-a ieşit la plimbare pe bulevardul necredinţei.
9. Omul are nevoie de Dumnezeu în fiecare clipă a existenţei sale, iar Dumnezeu are nevoie de existenţa omului pentru a nu uita noţiunea de clipă.
10. A crede că omul L-a creat pe Dumnezeu este totuna cu a crede că eternitatea a fost zămislită de clipă.
11. Nu-i orb nevăzătorul care crede, ci atoatevăzătorul care nu crede.
12. Când omu-n necredinţă se-opinteşte, ea sporeşte; când Domnul necredinţei îi ajută, ea slăbeşte.
13. Ca oamenii să-şi poată trăi clipa, omenia este pretutindeni crucificată.
14. Dacă în continuare cei mai mulţi dintre creştini preferă pâine, iar nu cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu, ipocriţii se îndoapă cu sandvişul făcut din pâine unsă cu cuvântul Domnului.
15. Sufletul omului este puntea de legătură dintre neant şi veşnicie. Cum atâtea poveri s-au înghesuit de mii de ani pe ea, încă nehotărându-se în care parte să o ia, nu-i de mirare că puntea stă gata-gata să se prăbuşească.
16. Într-o lume a impermanenţei şi relativismului, prieteniile tind să devină duşmănii ireproşabil mascate, iar măştile duşmăniei sunt înlocuite cu cele ale prieteniei.
17. Mai poţi avea pretenţia să te suporte ceilalţi, când tot mai des eşti în situaţia să nu te suporţi pe tine însuţi?!
18. Prieteniile devin adevărate de-abia după ce se hrănesc cu amintiri.
19. Unii prieteni sunt admirabili atâta timp cât n-ai nevoie de ajutorul lor.
20. În majoritatea prieteniilor relaţiile de afecţiune funcţionează după următoarea schemă: unii se străduiesc să dea, pe când ceilalţi consideră ca de la sine înţeles nu doar să primească, ci şi să aştepte tot mai dese şi mai consistente dovezi de prietenie.
21. Când prieteniile ajung mai istovitoare ca duşmăniile declarate, interschimbabilitatea lor este doar o chestiune de timp.
22. Doar femeile ultrarafinate au capacitatea de-a coborî prietenia la nivelul robiei şi de-a ridica duşmănia la rangul de artă.
23. Fiind interesate în conţinut, prieteniile se străduiesc să fie dezinteresate măcar în formă.
24. Dacă întreaga viaţă omul crede că ştie ce înseamnă prietenia, la bătrâneţe el este convins că nu ştie cum arată ea la faţă.
25. Civilizaţia îl învaţă pe om cum faţa să-i arate prietenoasă, chiar dacă are inima câinoasă.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

ÎNCEPUTUL
Mă întreba, uneori, câte o persoană: „De ce v-aţi făcut profesoară? Şi încă de matematică…” Răspunsul nu poate fi dat în două cuvinte.
Să începem cu începutul! În Maramureş, se spune că viitorul copilului este hotărât în prima zi când este aşezat la masă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar părinţii mei spuneau că, pentru a ajunge la farfurie, m-au aşezat pe nişte cărţi mai voluminoase, puse pe scaun. Fiind învăţători, părinţii mei aveau în casă cărţi de pedagogie, manuale şcolare, un album de artă… Să-mi fi hotărât atunci viitorul? Nu prea cred.
Când aveam cinci ani, voiam să devin cântăreaţă de operetă. Văzusem, la Constanţa, opereta „Vânt de libertate” şi eram foarte încântată. Prin clasa a patra, mă lămurise cineva să merg la fabrica de brânză din Vişeu, ca ingineră. Prin clasa a şasea, spuneam că voi urma chimia alimentară. Dar nu m-a ţinut mult. În anii de liceu, voiam Arhitectură. Aveam oarecare reţinere în legătură cu desenul tehnic, cele câteva ore din clasele a opta şi a noua nu erau suficiente. M-am gândit că aş putea să evit lipsa exerciţiului, deci am trecut la alt vis: Politehnică, Maşini de calcul.
Profesorul cu care am susţinut proba la matematică la bacalaureat m-a întrebat ce planuri de viitor am. El mi-a explicat că, dacă tot îmi place mai mult matematica decât fizica, ar fi mai bine să urmez secţia Maşini de calcul la Facultatea de Matematică a Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj. Aş avea două avantaje: aş fi mai aproape de casă şi aş da admitere din geometrie, în loc două capitole din fizică, altele decât cele de la bacalaureat.
Matematica mi-a plăcut dintotdeauna. Am învăţat-o cu plăcere şi nu mi s-a părut grea. La această convingere au contribuit tatăl meu, care inventa jocuri logice şi de calcul, învăţătoarea mea din clasele mici, Maria Mihalca, prima dirigintă, doamna Cornelia Cădar, şi cea mai mare influenţă a avut-o doamna Laurenţia Boldor, profesoara de matematică şi diriginta din anii de liceu.
Studentă fiind, încă nu eram atrasa de ideea de a fi profesoară, chiar dacă am „exersat” conversaţia euristică pe colegii care veneau să le lămuresc anumite probleme, chiar dacă fratelui meu îi plăcea cum îi explicam ce e fulgerul, tunetul, circuitul apei… Mă bucuram când prietenii erau mulţumiţi de explicaţiile mele.
Profesoara Elisabeta Gan, cu care am învăţat limba română în clasa a cincea, a noua şi a zecea, m-a întâlnit în Cluj (ea, la reciclare, eu, în ultimul an). Ea mi-a spus: „Te văd profesoară. Laurenţia ar fi foarte bucuroasă!” Abia atunci am luat în serios această posibilitate.
Mi-a plăcut practica pedagogică pe care am făcut-o la Liceul George Coşbuc. Am avut atunci prilejul să predau la clasele de gimnaziu ale profesoarei îndrumătoare. Copiii erau curioşi şi mereu ne surprindeau cu câte o întrebare. Erau cuminţi, învăţau cât puteau. Am avut ocazia să predau la clase de recuperaţi, adică elevi cu dificultăţi de învăţare, şi mă bucuram de micile lor succese. Lucrul acesta mi-a prins foarte bine mai târziu, când au fost înfiinţate clasele acelea de „afiliaţi”, clase care ţineau de Şcoala generală, dar făceau materia claselor a noua şi a zecea, inclusiv o meserie, asemeni elevilor de liceu. În acea perioadă, în ţara noastră, învăţământul obligatoriu era de zece clase.
Am avut şi elevi care învăţau foarte bine, care au ajuns ingineri, profesori, medici sau muncitori cu înaltă calificare. În ciuda părerilor critice ale unor colegi sau părinţi, elevii spuneau că de la mine pot să înveţe toţi cei care vor cu adevărat să ştie. Nu am fost un zbir, dar nici foarte îngăduitoare n-am fost. Nu am obligat pe nimeni să înveţe numai materia pe care o predam, pentru că nici pe mine nu m-a obligat nimeni să învăţ. Am învăţat, pentru că mi-a plăcut să ştiu şi să pot face mai mult şi mai bine decât majoritatea colegilor mei. În mare măsură, am reuşit.
Cea mai mare mulţumire a mea e că, printre foştii mei elevi sunt şi profesori de matematică.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

RESPIRAŢIE GREOAIE
trecând prin veri cu zăpuşeli putride
las câte un adio sub fiece copac
ceasuri se-mpodobesc cu crisalide
stoluri de mierle văluresc sărac
 
condur umil la bal dumnezeiesc
am fost pierdut de zâne-n ghicitoare
să-mi aflu linişti în zadar trudesc:
oricând dintr-un răspuns sare-ntrebare
 
ape-ntârzie în oglinzi miracol
munţi horcăie regretele târzii
nici îngerii nu se-nveşmântă-oracol
 
iar Maica-şi caută mortul printre vii
...tragic plictis cu numele de soartă
îşi rupe cheia-n broasca de la poartă
 
ARMONII ŞI DIZARMONII
ai fost cu mine şi te-ai
oprit: nu m-ai mai
cunoscut – te-ai lăsat de privit – sau
ceva miraculos ţi-a
priit?
 
nu mai sunt miracole – decât
potrivirea perfectă a
entuziaştilor bolovani în
aiuritor spiralatele coaşte de
melci ale
arheilor – nu mai sunt
miracole – decât  vibraţia vesel alarmată a
copacilor – la intrarea lor  triumfală – în
peştera lui Aladin
 
oamenii îndoielnici nu – oamenii
îndoielnici nu se mai
potrivesc – cu nicio
cheie – la interzisa  - pentru ei
odaie a minunii
 
MESERIE
să tragi de somn – până când se
rupe: o meserie pe care
am învăţat-o – măcinând între
ele - pietrele de moară ale
amintirii
 
e o meserie pe care nimeni n-o caută – dar
pe care eu am descoperit-o – printre
înjurăturile sorţii
 
conştiincios şi
bolnăvicios de
treaz
 
ORICUM
orice ai face şi oricum ai
combina săracele podoabe-ale
lumii – viaţa trece – cu
insaţiabilă grabă – trece
precum perechile de înfometaţi
dansatori ai unui
bal – spre ademenirile
sufrageriei
 
nu intra în panică: oricum ai
gândit – oricum ai
croit melancolica stofă – e tot
bine – foarte bine – oricum – pentru că
nu te-ai oprit – şi trecând de
mohorâtele străji de prin
colţuri – te-ai îmbrăcat – fie şi pentru o
trecătoare seară – în
veşminte de rege
 
nu există om (de ştie el asta ori
ba  –  e cu totul altă poveste!) fără de
clipa în care trâmbiţele sună
încoronarea: apoi
toate se retrag – stoluri cuminţi – la
locul lor – iarăşi adânc vegheate de
mohorâtele străji de prin
colţuri
 
EPOPEEA UŞILOR
îmi aduc aminte de toate uşile
deschise – închise ori
trântite – din viaţa mea: le
recunosc – fiecăreia – scârţâitul
plânsul – supărarea ori
exasperarea: în dechiderea
închiderea sau trântirea de uşi există
ceva mult mai important chiar decât o
ceremonie – decât o naştere
respingere acceptare sau decât o
sinucidere: înseamnă decizia de a te
jupui singur de învelişul de foc al
păcatului – de a te
desprinde cu Duhul de
orişice deprindere  - de un străin
chinuitor dumnezeu – sau tocmai de a-L
regăsi – într-o dimineaţă de iarnă – în
odaia învăpăiată a
sărbătorii – pe
eternul – trudnicul peregrin al
sufletelor: Dumnezeu
 
nimic important cât o
răsucire a lunii ori
soarelui – cât o rotire înspre
culcuşul sacru al
vechii lor axe -  a
galaxiilor - dar şi
nimic de lepădat întru glod
ştergere ori uitare
 
trăieşte-ţi viaţa întru tâlc de
cotor şi
încheietură – întru miez de
rost şi firesc – exact aşa cum ţi-a
răsfoit-o – filă cu
filă – Moşneagul Viforelor din
Piscul de Munte: fără
împintenări – fără trâmbiţa încoronării – fără
horcăieli - dar şi fără sufocări de scenă ori
silnice sugrumări  - culise ale
zodiilor – ci
exact aşa cum – la răsfoirea
Cărţii din Munte – ţi s-au arătat -  ca-ntr-o
viscolită poveste a mărilor polare – închiderile
deschiderile sau
nesfârşit inimoase – ardent
dureroase - trântirile de
uşi
 
BALADA POETULUI  AMETIST
candeli de castani lumină
la fereşti de ceruri:
blând iscată dintre stele
Maica greu suspină
 
unde lacrimă căzut-a
se face grădină
din tăcere în tăcere
trece sfânt'  jivină
 
lacrimă de Inorog
liră de văpaie
arde peste lumi iubire
purpură de straie
 
sub coroane ard toţi merii
regii de ivòrii
în incendii şi în glorii
se mistui' puzderii
 
doar la coţ de rai un înger
pe lăută-şi plânge:
numai el vede-n lumi sânger
floarea cum se frânge
 
Maica-l mângâie şi-l scaldă
'n epopei de Crist:
e Poet de Iasomie
Tristul Ametist
 
FUGA DIN VITRINĂ
copaci prăfuiţi – cer
vechi ruginit – ca-ntr-un fund de
grădină: mereu m-aştept ca
toate să miroasă – din nou – a
stinghii putrezite de urină – în acest imens
closet rural – cosmic – părăsit de
nădejdi şi nevoi – şi de
vină
 
unde eşti – Doamne – de ce Te-ai
furişat şi înfundat cu totul  în îmbâcsitele
putrezitele fânuri – şi nu rămâi – măcar
încă un ceas – în luxoasa
luminoasa
luciferica vitrină?
 
ŢINUTURI NATALE
acolo sunt nori care mă-nfurie
acolo sunt veşti care dau de
pământ cu mine: acolo era un
leagăn de munţi – iar acum e un insidios
scaun de tortură: orişice vânt care bate dintr-acolo aduce cu el
secerişul bolilor de
viziune – orişice pădure albastră instaurează
livada ursuză şi mută a
morţii
 
acum îmi dau seama că am crescut în
cea mai barbară şatră a
veciilor – unde – printre focuri
nimeni nu m-a învăţat altceva decât
tăişul criminal al
cuvintelor
 
zadarnic încearcă acum filantropii – snobii
aştri celeşti – să facă o sală de bal – din
această brutală colonie
penitenciară: e ca şi cum ai încerca să faci un
paşnic orăşean – dintr-un
hirsut zeu al
zăvoarelor – stâncilor şi
izvoarelor
 
TRUBADURESCĂ
se-ntâmplă se-ntâmplă
la ore de cârpă
să vină varangii din nopţi
 
atunci când suspină
luna despină
şi când cavalerii sunt morţi
 
ning vremi şi amurguri
în stinsele burguri
când pierdem şi rege şi sorţi
 
heralzi de vitralii
îngân' saturnalii:
se-aşteaptă hulind preoţi copţi
 
în ciumi se desfată
fără de plată
toţi cioclii arzând negre torţi
 
trubaduri şi fecioare -
aicea se moare
mai des ca la-a' rimelor porţi
 
urgii vesperale
incendii astrale
daţi zvoană-n altarul de nopţi
 
şi scrieţi cu-aldine1
pe vânturi şi vine
o cronică-a cucilor docţi
 
IMPROMPTU
rânjet ploios pe chipul de-mprumut
al Marelui Judecător vexat:
l-am supărat prin speech-ul meu ţinut
la steaua care m-a persecutat
 
plodesc energic erezii  -  noi dogme
sub care-orbitele cabrează – trântind aştrii:
într-o explozie de linişti solilocve
heruvii se proclamă ars sihaştrii
 
nu mai accept nici frică – nici supuneri
impun în constelaţii alte spuneri
vreau să greşesc eroic epopeea
 
şi s-o impun la tron doar pe Medeea
...atâtea răzvrătiri – iubirea mea
încât mă mut mereu – din stea în stea!
 
ONORANTUL DUEL
plec să mă-ntâlnesc cu
moartea – nu mă-nsoţeşti?
vom  lua două revolvere – unul
mie – altul ţie – şi
când vom da de
ea – ne vom bate în
duel – pentru onoarea
primului descoperitor al
morţii – dintre noi
doi: întâlnire grabnică  - rabinică şi
uşoară
 
DECADENŢĂ UMANĂ
nobil ciuruc mânăstiresc – matroz de cer
te-ai chifligit de frică şi teroare:
tămâia nemuririi - nas de rinocer
ţi-a-ncovoiat – şi-ntre-omoplaţi răcoare
 
din mii de vii  - alunecând vecìi
în labirint îţi pierzi miros de rosturi
abrutizat de inutile posturi
contempli cărnuri flasc-liliecìi
 
şi răstignit şi deşelat – dăbălăzat
umbra-elefantului guşat – trapez ratat
eşti doar schilodul de serviciu al tăcerii
 
printre putridele caverne ale verii:
nu om cărunt – ci bisulfat de luturi
ajuns-a cel atunci născut de fluturi...
 
ELIBERAREA DE TREPTE
...ooof – Doamne – cât de greu se urcă
treptele astea – tot mai
greu şi tot mai abrupt – ce scrie pe
tăbliţa aia albastră de pe perete – ce
etaj o fi? – nu nu nu – nu se
poate – e adevărat că nu le-am prea ţinut eu
numărul şi sama – dar chiar
atâtea zeci de
etaje – nu-mi pot închipui - cine-şi bate joc de
noi – cu tăbliţele astea – nu
eu nu cred –  nu-mi aduc aminte să fi
petrecut eu cu piciorul atâtea zeci de... – nu se
poate – când şi cum – că nu mai ţin minte nici
etajele nici scările – d-apoi
fiecare treaptă – ...poate le-ai urcat etajele cu
ascensorul – nu-nu: ascensorul acela e
stricat – hă-hăăă – încă de la
căderea aceea – în
şerpi şi în praf şi în
oameni – şi-acuma
ce vrei -  de ce te-ai oprit şi stai
gură-cască – doar n-ai să-ţi faci casă
aici – că doar n-ai nicio treabă
aici – dar
unde am eu – de fapt
treabă – că
am şi uitat cu ce treabă voi fi venit eu să
urc sărăciile astea de etaje şi
trepte  – de mi-au
scos sufletul din mine – nu
ştiu – tu urcă şi
cine ştie – poate ai să-ţi amiteşti – urcând – de ce
urci – poate îţi aminteşti cu ce treabă
pe-aici – dar
ce-i aici – aici
aici este zona de
suire – dar dacă nu le sui treptele şi
scările cu luare-aminte – ci numai
numeri etajele – ai să vezi că
de fapt – le urci
invers – ca Sisif ai s-o tot iei de la
capăt mereu – dar unde e
capătul – he-heei – ai să vezi tu unde e – dar
spune-mi tu te rog – nu nu – nu pot să-ţi
spun - fiecare are capătul lui  personal – capătul
proprietate particulară cum ar
veni – nu
există două capete la fel – păi cine ţine sama
capetelor – cine stă să-mi numere mie
etajele şi să-mi judece
treptele şi scările – suişurile şi
coborâşurile – din
şarpe în om şi
înapoi – ştii ce
lasă tu întrebările şi
urcă – ai să ai vreme de
întrebat şi pe cine – atunci când şi
unde ţi se va spune c-ai ajuns (de fapt
nu-ţi va spune nimeni nimic- ci
vei şti
singur!) – dar de unde voi şti că am
ajuns – când nu mai ştiu nici măcar
eu – cu ce treabă am venit şi de unde am
venit (prin zona asta de care spui
tu – am şi uitat cum îi
zici – da „zona de suire”  - da) – ca să urc pustiile astea de
trepte şi scări şi
etaje - ...fă bine şi
taci – toţi întreabă şi
urcă – doar n-oi fi fiind tu mai cu
moţ – să numai întrebi – nu sunt – ştiu asta – dar...
...niciun dar – nimeni nu dăruieşte : totul  e pe
sudoare de şarpe şi
om (până se
gată) - îngemănat la
plată -  dar spune-mi măcar: cel care stă la capătul
capetelor e
om ori e
şarpe – de ce oare nu ştii să întrebi decât
prostii – de ce prostii – de ce? - pentru că
dincolo de om şi de
şarpe există atâtea şi atâtea
minunăţii – şi tu stai ca
prostul – şi te încontrezi aici cu mine – care
urc ca şi tine – nu - tu nu urci tu
pluteşti – bine – plutesc dacă
zici tu – dar cine eşti tu de urci sau
pluteşti – aici – cu mine şi pe lângă
mine – sunt îngerul tău – adică
oglinda ta de perete – aici la mijloc de miraj şi
deşert necesar  – şi nu mă mai bate la
cap şi nu tot da drumul la vorbe să
şuiere – că mă trage curentul la aripi – şi mă
înalţ deodată şi te las
între cer şi pământ – cu toate fricile şi cu toate
întrebările tale tâmpite – nu crezi că-i mai bine să te
laşi în voia treptelor ăstora
obligatorii – dacă tot vrei să
ajungi la ninsori şi la
minunea de dincolo de
şarpe şi om? – ba da
da – voi urca – m-ai făcut curios – o
minune zici – deci
o minune – da
aş vrea s-o văd şi eu – fii
sigur c-ai s-o vezi – altfel
nici nu urcai tu până
aici – doar că minunile şi cu
treptele merg împreună – oare sunt amândouă
nişte corvoade – ca-n
curtea puşcăriei? – vezi – ai şi început să-ţi
aduci aminte câte ceva
esenţial – da – curtea aia fără
nicio puşcărie - curtea aia cu
grădină – grădina aia mare şi deasă de
nu i se ştie capătul - unde te
jucai – spre ea urci şi cobori – acolo în
curtea aceea cu grădină de nespus şi
mare sunt toate
ghemele şi toate capetele – acolo în
poala bunicii stând pe prispă – ea toarce şi
tu te joci – te
joci până seara şi până
dincolo de seară (pentru că ţi-ai isprăvit toate
înfruptările tale de
copil lacom – vei fi sorbit tot
nectarul din potirele tuturor
florilor – şi vei face – tu asupra ta – semnul
crucii – învăţat de la bunica şi de la
bunicul – odată cu ascultarea toiului
fântânilor) - ...da
dincolo de seară – dincolo de orice
trepte şi scări – te
joci la picioarele – cât stâlpii cerului – ale bunicului care
îi ţine lampa bunicii  - pentru ca ea să
toarcă şi noaptea ca şi
ziua – să toarcă noaptea şi ziua şi
toate capetele şi toate ghemele să le
toarcă - iar tu
nu mai sari în joacă – ci
zbori de-a binelea – ca un spiriduş - din ghem în
ghem – din
luminiţă în
lumină - din constelaţie în
conluminaţie – până la poalele Teiului din
Toiul Văzduhului - de crăcile căruia îşi plutesc
zborul toate miriadele de petale şi de stele şi de
întrebări – petale şi stele de tot
felul – întrebări de
toată mâna: pentru că
la urma urmei – acolo până şi eu
îngerul tău – nu sunt decât
un fulg de nea topindu-se într-o largă palmă
deschisă – ca un crater de
imensă lumină – orbitoare
blândă lumină – a blânzilor orbi albilor
corbi - care au isprăvit de
urcat  - au isprăvit de rotit şi de
zburat orice
trepte – crater de imensă – orbitoare blândă
lumină în care vei fi absorbit şi tu deodată cu toate
stelele şi cu toate petalele întrebărilor – vei
uita acolo în imensul crater al
palmei luminii toate treptele şi toate
scările şi toate etajele – ba până şi
mireasma de grădină o vei socoti ca fiind doar o
aripă din
două – a luminii – o petală dintr-o
mie – a Trandafirului
...cât de frumos vorbeşti – îngere – hai
să mai urcăm un etaj – parcă am întinerit de când
vorbeşti tu – ia zi: nu crezi că – dacă tot ne-am împrietenit de
atâtea trepte şi scări şi etaje – ce le-am
urcat împreună – sumedenia asta amorfă de
trepte şi scări şi
etaje – nu crezi – zic - că ar fi oarecum
fair play (un gest amical - nu?...) să-mi mai împrumuţi
şi mie – aripile alea ale
tale – nu
pentru că dacă ţi-aş împrumuta
aripile – ai uita să mai urci – ai uita să mai întrebi şi
să mai chemi astfel luminile – şi ai rămâne – ca o
umbră – ca un
fraier – aici – între cer şi
pământ şi în aer – nelămurit şi
tălâmb – lasă că-i mai bine să faci totul
pe cinstite – dar tu îngere de ce pluteşti – în loc să urci ca
mine – eu nu urc – eu îţi amintesc
eu te însoţesc şi luminez pentru
tine – aaa – cum ar fi şi cum s-ar
spune adică tu te
sacrifici îţi sacrifici orele tale de zbor
liber – pentru un pârlit ca
mine – cam aşa ceva – dar nu te opri – nu te
opri – tu nu simţi
deja – cu fiecare pas urcat spre
plutirile mele – nu simţi că mireasma e
tot mai aproape – mireasma e tot mai corect pronunţată de
gura ta – în
Cuvântul cel Mare – de dincolo de adâncurile de fântână ale
traheii şi ale
orbecăirilor tale – ba
da – atunci
hai – până când
hai? – până ce te vei dezvăţa să mai numeri – până când te vei
dezvăţa să mai
simţi (trepte şi scări şi
etaje) – până când învăţând şi învăpăind
mireasma – îţi vei căpăta aripile tale de
lumină – cinstite şi fără de
întrebare şi vină
...şi-i voi vedea atunci pe
bunicul şi pe bunica – năzăriţi în cârca
luminii – da – îi vei
vedea - atunci
voi tăcea şi
voi sui – până când nici măcar gândul nu va mai
gândi – nu va mai
trebui să-mi spună
hai – pentru că nu voi mai avea la ce să mai
hai
 
...câtă mireasmă – ce
tăcere plină  - nici picioare nici mers nici
plutire nici aripi – nici vină - ci numai
lumină...
 
PLOD RĂZGÂIAT - OMUL
toate lucrurile se rotesc – neîncetat se
rotesc  (tăcute şi senine – ele înţeleg
taina – precum
fântânile adânci şi cuminţi!) – se rotesc fără
zăbavă – ace de busolă în căutarea
Nordului – mistic şi
promis
 
numai eu stau ţuţuroi la
mijloc – prăfuit dezolat
bosumflat – înţepenit încăpăţânat în
nemulţumirea mea
existenţială: plod răzgâiat
căruia i s-a refuzat acadeaua – toxică şi
banală
 
FARAON ÎN PIRAMIDĂ
între mine şi
moarte nu mai e nimeni: nici
mamă – nici tată – nici
moşi: doar eu şi
moartea: un duel fascinant – un
balet vechi cât
lumea – un dans cu figuri precise – în care
trebuie să respecţi întocmai legile
îngheţului – ale
nemişcării – ale
neamintirii: balul hieratic al
faraonilor cu faţa spre eterna lumină de
sus – şcoala de tăcere  sacră a
faraonilor – care-şi văd – prin
vârful piramidei – chipul
liniştit – savant odihnit – din oglinda îngrădinată a
cerului
 
INVERTIREA POETULUI
mintea-i e schiloadă – soarta vătămată
zgurile din stele i-au nins în priviri
o leprozerie – arta-i vinovată
cochetând cu diavoli printre trandafiri
 
uită să respire – năzuros din fire
râvneşte să-nchidă soarele-n cuţit
printre sinucideri şi cereşti delire
îşi găseşte vreme să pară smerit
 
spânzurat adesea între nori şi glie
între-otrăvi şi dorul de-a fi ipocrit
îşi contemplă crima – ba o şi răzgâie:
 
ieri deasupra prăzii a bocit cumplit
...scârbit – Domnul arde-n taină cu-o făclie
reţetele toate de demiurgie
 
DAMNARE PERVERSĂ
îşi boceşte crima
violează rima
brigand de-orice noapte
asasin prin şoapte
 
văpaia îl iartă
moartea e deşartă
Domnul salivează
de perversă-extază
 
toţi îngerii-s negri:
discută alegri
cu monstrul din vis
poet interzis
 
ceruri zădărâte
stele zăvorâte
clocesc apoftegme
printre ploi de flegme
 
mucegai de stei
verbe de ulei
răul de risipă
guiţă şi ţipă
 
...popă de păduri
ucizi ca să furi:
fură şi ucide
lumea de aspide
 
ROMANŢA UNUI MIC-BURGHEZ
n-am de gând a săvârşi nicio
crimă – deci
nu iubesc
 
cineva spune că ar vrea să fie
tâlhar de drumul mare – cu sufletul respirând
praful de puşcă al
libertăţii – iar eu nu sunt de acord cu această
opinie
 
am pulsul plicticos de
regulat – un puls împotmolit jalnic în
normalitate: deci
nu sunt îndrăgostit nici de
mine
 
aş vrea  - cred - să pot ucide – aş
vrea să nu fiu plantă penibil
târâtoare – aş vrea să-mi aud bătăile
pulsului tocmai în pieptul lui
Orion-Vânătorul  - sau în
corăbiile de fulger ale lui
Sirius Canopus sau măcar la curţile lui
Arcturus – dar
în realitate mă arde la stomac şi
mă mănâncă după ureche: aş bea
cel mult un ceai
îndulcit cu zaharină
 
nici măcar nu vreau să
mut mobila din loc: n-am făcut bine
nimănui – iar împotriva mea – tot ce-i mai
rău – ...şi ce dacă, ei?
 
copiii nu m-au chinuit: n-au
existat
 
în casă miroase cumplit a
praf – şi sângele din artere mi-a
mucegăit
 
viscolul nu-i de mine – iar
mâncarea nu are niciun
gust:  la fereastră nu e niciun
corb – de fapt
nici nu mă interesează existenţa
vreunei ferestre
 
...mă duc să caut în sertar nişte
bicarbonat
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

COPILĂRIE
ochiul meu de adult
te venereazã
ca pe un obiect de cult,
ca pe o razã de vis,
terestrul meu paradis…
 
Mi-eşti fericit liman,
la tine revin an de an,
ca sã scap de pribegie,
draga mea copilãrie…
 
Sub haina veche se adunã
spiculii din praf de lunã,
ca sã ţeasã-n borangic
lumea mea de copil mic…
 
Iute, gândul o ia ȋndãrãt
pe cãrãrile de-omãt,
vise şi doruri cãrunte
au pornit-o chiar în frunte
 
spre cãsuţa slab luminatã…
mama, în prag, mai aşteaptã,
tata ciopleşte amaruri,
sã scoatã din ele daruri…
 
Peste zãri rãscolitoare,
umbra lor, pe unde, oare,
sã-mi revãd copilãria
şi de-aproape veşnicia…
 
MISTER
Ceva din mine a tresãrit
când nimbul clipei te-a ivit,
mutând apusu-n rãsãrit,
apoi îndurerat a plâns,
coşmar de noapte m-a restrâns,
spunând cã nu vor mai fi ploi,
cã nu am exista nici noi,
ci doar destin peste-amândoi…
 
Pe urma ta s-a aplecat
ceva ce încã n-am aflat
şi clipele ce mã desfid
atât de vag şi de timid
sunt şi fricã, sunt pãrere,
sunt risipã şi durere.
 
Ceva subtil, fãrã motiv,
mai cântã-n glasu-i emotiv
pe-a lumii zare de eter
primãvãraticul mister…
 
PROIECŢIE
Din ce-aş fi putut sã fiu
mã revãd în strãveziu,
praf teluric, grea ţãrânã,
ocrotind în rãdãcinã
vlãstare rare,
flori de cactus
duse-n sus,
iarã eu voi fi apus
peste câte m-au rãpus…
 
ANTICIPAŢIE
Ȋntr-o bunã zi
vi le voi lãsa pe toate,
ochiul trist de albastru,
zâmbetul rãnit de moarte
destinu-mi ţintuit
şi clipa ce n-a mai venit…
 
Oare veţi şti cine am fost,
ȋmi veţi gãsi pe lume
vreun rost
sau vã va spune ceva
al meu nume?
 
Va consemna un scurt necrolog,
la câte nu se ştiu, epilog:
“S-a nãscut când nu trebuia
şi a plecat tot aşa,
ȋn ţinutã demodatã
şi cu un parfum ȋnvechit,
ȋn rest, nimic de dovedit…”
 
Stimaţi bãieţi,
dragi exegeţi,
sã nu cumva sã vã-nşelaţi
şi, contrariaţi, sã mã aflaţi,
ȋn ţinuta-mi demodatã,
peniţã parşiv strecuratã,
 
loc rãzleţ, mai pe margini,
opinie pe muchii de pagini,
zidire de-amurg
cu literã de foc sigilatã.
 
m-am furişat virtual
ca ȋntr-un pãgân ritual,
şi vã invit din aspru clişeu:
Vã rog zâmbiţi! Sunt eu!
 
Şi vi le las pe toate
pentru un anunţ
de micã publicitate:
“Plecatã-n lumile visate!!!”
Doina  Cherecheş (Alexandria)

 ÎN PIAŢA FLORESCU
Atunci m-ai strâns în braţe
în labirintul cu biciclete
la ṣcoala cu flori ṣi fantome
cu frunze uscate de Ziua Recoltei
 
M-ai sărutat lângă tractorul
din câmpul cu usturoi -
eram ascunṣi în ceaţă între
căminul cultural ṣi liceu
 
Focuri de artificii pe cer,
explozii, eroziuni astrale din
strigătul profei de la fereastra
clasei noastre de la primul etaj
 
Nu m-ai sărutat în Piaţa Florescu
din Bacăul bacovian - furtuna se balansa
în scrânciob, ploaia bătea
sacadat în tufe muribunde
 
Târziu, erai pe-un tandem la ṣoseaua
cu trafic nebun - eram într-o călătorie
spre nicăieri, la colţ - confuză! -
Străfulgeraţi cocorii plecau în toamnă
 
FLUTURI ŞI VISE
Erai un alt vis cu buze fantomă
în parcul cu havuz ṣi colivii solare
cu ascunse locuri de vânătoare
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu ochii albaṣtri
în alte lumi cu preeri fragmentate
măşti ṣi totem, cioplituri senzuale
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu trupul atletic
la distanţă m-ai iubit la Podul cu Lanţuri
vedenii de nopţi ṣi zile trecute pe web
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu haine de marcă
stingherit în patul din lemn ecologic
amintiri ṣcolare cu măşti de văpaie
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
Erai un alt vis cu maniere rebele
bani, muzici, arcuşuri, naiuri, lăute,
săgeţi, himere, alaiuri din pene
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
 
LA ŞAISPREZECE ANI
Mă chemi din oglinda cu vise -
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
ruginită de-atâta răsfăţ - în
croaziere pe corăbii albastre
 
În visul meu la ṣaisprezece ani
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
imagini dintr-o plimbare lunară
înţepenite grămadă într-un sărut
 
Etern, împletit, înserat în foi de vise
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
în arcuri peste dune mărunte,
fluent, prezent peste dune uriaşe
 
Tulburat mi-ai grăit din nisipuri
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
castele din vise ṣi abalone absconse
amândoi formă ṣi ţintă - tot una
 
Erai ibis conturat de frunze
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
descoperire lunară, stelară, solară
în visul meu la ṣaisprezece ani
 
Eram amândoi actori de himeră
te-am adorat sub mareea
de adjective albastre
te-am iubit la nebunie
dune mai mici, dune mai mari
tu încă acolo... eu încă aici...
 
PLOAIE CU POAME DE FULGER
Se face noapte în vis
în iatacul cu jar
şi saltimbanci pe pereţi
 
Se face noapte în vis
tu apari fermecat, zăpăcit
pe tapiseria grădinii
 
Se face noapte în vis
ţesători ne brodăm iubirea
pe-un tapet cu poame de fulger
 
UNDE EŞTI ACUM?
iarnă fără sfârşit, straturi
de devieri în vise albastre
peste lumea din casa bunicii
cu melci ṣi carusel ruginit
 
rulezi nisipul clepsidrei
pluteṣti în lacul cu
ascunzişuri, cu vise bizare
în cadre de fum şi de gheaţă
 
te petreci în canoe de vis
strămutat în islazuri formale
în furtuni sacre ṣi interdicţii
în tranzit eṣti cenuṣă ṣi fum -
 
LA SOARE-APUNE
Ce-a rămas din ce-a fost
eclipă peste oceanul din mine
eclipă peste oceanul din tine
lume la amurg în prognoză pe web
taifas sau furtună a celor rămaṣi
să nu se audă, să nu se vadă, să nu...
 
Ce-a rămas din ce-a fost
eclipă peste oceanul din mine
eclipă peste oceanul din tine
cheie ṣi simţiri prinse-n uṣă,
pe-un alt pământ, pe-un alt ocean
să nu se audă, să nu se vadă, să nu...
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

AURELIA
Primăvara la ţară se scurge repede şi cu îngrijorare formală. Chiar şi ţăranii, preocupaţi fiind de fătatul oilor şi de semănat, par a fi desprinşi de realitatea cotidiană, profitul muncii lor fiind unica grijă majoră. De când cu colectivizarea şi apoi cu ascensiunea înspre o democraţie originală[1], ei nu mai sunt ţăranii de altădată. Drept urmare, munca lor nu mai are legătură cu supravieţuirea şi nici cu respectul faţă de glie. Tot ceea ce fac, fac fie pentru că nu şi-au găsit un loc de muncă în alte unităţi lucrative (şomaj postdecembrist accentuat), fie pentru că şi-au dat seama că pământul poate fi un capital preţios (au descoperit şi apreciat, în felul lor cu tărie profundă, teoria rentei solului, specifică doar economiilor capitaliste).
Ca orice alt semen de-al lor, şi ţăranii şi-au dobândit şi însuşit educaţia la care au dreptul şi pe care o merită. Unii dintre ei păstrează (genetic) inteligenţa strămoşilor, adunată într-un câmp morfic plin de culoare şi lumină. Au, cu alte cuvinte, o atitudine şi un caracter care-i fac să strălucească. Alţii, mai puţin sârguincioşi, poartă în sângele lor amprenta slugărniciei pe care bunicii şi străbunicii, în vremuri trecute acum la tăcere, au dus-o pe umeri ca pe o cruce a vieţii. Niciodată ca pe o povară. De aceea s-au solidarizat vremurilor în copia lor maternală, fără adăogiri sau ştersături. Aceştia formează o majoritate periculoasă doar din punct de vedere electoral, pentru că se constituie într-o masă de manevră la îndemâna „baronilor locali[2]”, care se dau drept apărătorii lor. În fine, există şi o a treia categorie de ţărani, oameni care s-au opus vehement transformărilor în civilizaţie, categorie condamnată la o mediocritate prelungită. Această formă umană poartă în fibră amprenta nevinovăţiei, dar şi pe aceea a fericirii de a fi săraci în spirit. Spre deosebire de categoria ţăranului obedient, ei posedă, totuşi, cel puţin la nivel declarativ, conştiinţa evoluţiei şi chiar se chinuie să se împărtăşească în ea. Fiind lipsiţi de inteligenţa nativă, îşi caută etaloane în rândul unor suflete care nu li se potrivesc, aşa că tendinţa de a învăţa din experienţele altora, nu dă rezultate.
La un moment dat, mulţi dintre reprezentanţii acestei categorii au avut norocul să facă şi şcoală, poate la un nivel mai înalt decât le-au fost locurile. Societatea i-a acceptat şi în această postură, iar cadrele de partid şi de stat s-au grăbit să le ofere funcţii, pe care au reuşit să le păstreze mult timp după revoluţia din decembrie 1989. Pentru că întreaga lor fiinţă era plină de supuşenie, li s-au oferit locuri de conducere mărunte, în general, datorită nimicniciei conducătorilor mai mari decât ei, aceştia confundând mai mereu obedienţa cu respectul. Adevărat este doar faptul că ţăranii, astfel transformaţi, au încercat din răsputeri, dintr-un respect exagerat, să nu-şi dezamăgească şefii. La propria lor persoană, când era vorba de „domni”, nu se mai gândeau, pentru că în faţa ochilor semideschişi contau doar cei care-i ţineau în funcţie. Aşa s-a născut legenda ţăranului muncitor, o corcitură puerilă şi instabilă emoţional. Exemple? Iată-le:
S-a întâmplat în anul 1993. Ilie Motofelea era maistru de exploatare la Întreprinderea Forestieră de Exploatare şi Transport Bistriţa, Sectorul de Exploatare a Lemnului Anieş, Gestiunea Valea Mare. Aşa îi plăcea lui să răspundă, când era întrebat unde lucrează, ca la armată. Printr-un raport dat integral şi ordonat, înşiruind tot lanţul antreprenorial care l-a consacrat. În totalitate şi cu mândrie, cum ar fi făcut-o oricare altă persoană care s-ar fi aflat în locul lui. Obiceiul l-a învăţat pe vremea când îşi satisfăcea serviciul militar, la Unitatea Militară 01079 Vânători de Munte, din Miercurea Ciuc. Buni comandanţi a avut, Cel de Sus să-i aibă în pază! Deşi au trecut taman douăzeci şi doi de ani de la liberare, amintirile de atunci îi erau mereu proaspete în memorie.
Soarele amiezii, pe versantul pe care se aflau, încălzea binevoitor echipa de muncitori aşezată în pauză de masă, într-un loc aerisit şi bine luminat. Ca de obicei, Ilie stătea cocoţat pe o grămadă de arbori doborâţi şi adunaţi în sarcini pentru a fi duşi la drumul auto, pe locul cel mai de sus, ca să poată să-i cuprindă (aşa îi plăcea să se laude, adesea) pe toţi angajaţii aflaţi în subordinea lui. Ideea era, bănuiau muncitorii, de a ieşi el mai bine în evidenţă. Cu alte cuvinte, să se ştie cine era şeful. De când a ajuns maistru de exploatare a lemnului, Ilie nu a mai mâncat niciodată împreună cu muncitorii. Era un gest care-l făcea să fie mai deosebit decât ceilalţi, moştenit în mod evident de la şeful lui de sector, Grigore Creţu. Ca să-i treacă timpul mai uşor, a rupt o crenguţă de brad de pe verticilul cel mai apropiat, ca s-o facă bucăţele mici, mici, mici. Din ce în ce mai mici. În acelaşi timp, cu coada ochilor îşi contempla tăcut muncitorii care înşfăcau, cu poftă, din hrana rece adusă de acasă. Natura, absentă la mişcările lor, îşi torcea nestingherită veacul. Glasul fierăstraelor mecanice se stinsese de peste zece minute, aşa că liniştea vremurilor se adunase, parcă, toată la un loc, ca să împlinească dorinţa muntelui fără de început şi fără de sfârşit.
- Haideţi cu noi la cină, don’ maistru!
Invitaţia venise din partea lui Doniză Ureche, un muncitor aprig, aflat între două vârste, care acum mesteca de zor o bucată de pâine de casă, cu brânză şi slănină. Prin preajma locului, oamenii de teapa lor nu făceau deosebirea dintre prânz, cină şi ojână, aşa că cele trei expresii erau utilizate la întâmplare. În rostul lor rămânea doar intenţia, restul nu mai conta câtuşi de puţin.
- Haideţi cu noi la cină!, l-a îngânat Ilie, gesticulând uşor din cap şi din mâna în care încă mai ţinea crenguţa de brad, acum înjumătăţită. De unde ştii tu c-aş fi flămând sau că mi-ar fi poftă de mâncarea voastră?
- După cum te uiţi la noi, don’ maistru, îi răspunde, privindu-l fix, Doniză.
- Mă, voi nu ştiţi că şi prin alte părţi aşa se face, cum fac io. Adică şeful trebe să supravegheze subordonaţii chiar şi atunci când aceştia mănâncă. Ultimele cuvinte le-a exprimat silabisit şi uşor apăsat. Mai ales când mănâncă, pentru că şi atunci pot să păţească ceva rău, Doamne fereşte! a mai spus acesta după o scurtă pauză şi în timp ce îşi făcea o cruce deschisă pe tot pieptul, ca în timpul liturghiei de duminică, de la care nu lipsea aproape niciodată.
- Prin care părţi,  don’ maistru? Întrebarea a venit din gura lui Alexandru Văntău, care stătea cel mai aproape de Ilie Motofelea.
- De egzempluuuu, prin Satuu Maaare. Răspunsul, dat cu mădăreală, a fost pus pe note joase, în acord cu o înclinare uşoară a capului spre stânga.
Ionel Vârtic, un muncitor mic şi slab, căruia îi lipseau mai mulţi dinţi din faţă, s-a ridicat în picioare, a aşteptat până să-şi termine dumicatul din gură, apoi l-a întrebat tâmp, în vreme ce-şi căuta o poziţie mai confortabilă:
- Da’ de unde ştii, don’ maistru?
- Cum de unde ştiu? Doar nu-i o săptămână de când m-am întors de la fata mea.
- De la Aurelia?
- Da, de la Aurelia, că doar numai pe ea o am. Auzi, tu, de la Aurelia?, i-a replicat maistrul încercând, fără să reuşească, să-l imite pe muncitorul mic şi ştirb.
Toată lumea cunoştea acest amănunt, dar ştiau că i se înmoaie complet sufletul şefului lor, ori de câte ori i se rosteşte numele fetei lui. Aceasta absolvise în urmă cu doi ani Liceul Sanitar din Bistriţa şi, pentru că a avut rezultate bune la învăţătură, a fost repartizată taman la Spitalul Judeţean din Satu Mare. Ilie Motofelea a primit cu întristare vestea, dar mai apoi cu bucurie, pentru că respectul (obişnuia să se confeseze vecinilor şi rudelor mai apropiate) se câştigă mai uşor într-un loc străin, decât acasă la tine. Frumoasă cum era, a fost repede remarcată de însuşi directorul de spital, tânăra asistentă intrând spectaculos în graţiile acestuia. Mulţi, printre ei aflându-se atât personalul de la spital, dar şi muncitorii maistrului de exploatare a lemnului, bănuiau că Aurelia s-ar afla chiar în relaţii amoroase cu şeful de spital, altfel neputând să-şi explice cum de, într-un timp relativ scurt, a ajuns pe o poziţie atât de privilegiată. Pentru muncitori era clar că lucrurile chiar aşa stăteau, din poveştile maistrului care, de dragă ce-i era fata, nu avea oprelişti la cuvinte, ori de câte ori era adusă în discuţie.
- Şi ce mai e pe acolo, don’ maistru? Cum îs oameniiii... adicăăă... ce fel de suflet au? Tot ca mirenii de pe la noi?
- Ce mireni, mă, că io n-am mai auzit de aşa ceva. Şi-s mai umblat prin lume decât tine, poţi s-o ştii. Păi, cum să vă spun eu vouă? îşi continuă maistrul expunerea, după ce mai întâi i-a cuprins cu privirea pe toţi. Întotdeauna când începea un discurs de acet gen îşi dregea bine glasul, ca să pară mai impunător şi ca să fie mai bine auzit şi înţeles. N-am intrat bine în gara din Satu Mare, continuă acesta, că am şi zărit-o pe Aurelia pe peron. Nu era singură. Nuuuu, lângă ea stătea ţanţoş, ca un colonel de armată, chiar directorul de spital, şeful ei. Bun, i-am zis atunci nevestei mele, continuând să mă uit cu insistenţă la cei doi de pe peron, înseamnă că au venit cu maşina şi n-o să mai avem treabă cu trambalatul bagajelor prin curse. Vă vine să credeţi?, i-a întrebat lung, scrutându-i pe fiecare în parte, ca şi când ar fi aşteptat o confirmare firească din partea lor. A făcut o pauză, cât să-şi umple bine plămânii cu oxigen, apoi a continuat la fel de marcat de amintirile recente şi uşor enervat de lipsa de reacţie din partea muncitorilor: chiar aşa a fost. Directorul spitalului, adică şeful Aureluţei, de cum am ajuns la ei, ne-a îmbrăţişat pe amândoi, pe mine şi pe nevastă-mea, că doar, după cum v-am mai spus, nu eram singur. Apoi ne-a condus, cu maşina, la apartamentul Aureliei (închipuiţi-vă, are apartament cu trei camere, obţinut de la primărie, deşi e singură cuc), ne-a ajutat la bagaje, până la capăt şi, colac peste pupăză, ne-a dus şi pe la spital, ca să ne prezinte la toţi doctorii, colegii Aureliei.
- Păi ea e doar asistentă,  don’ maistru.
- Asistentă, asistentă, da ce, nu tot cu doctorii lucrează? Repede trebuie să spui şi tu ceva, că aşa te-o învăţat de acasă, să nu laşi omul să termine ce are de spus.
- Lasă-l, Bandurule, pe don’ maistru să ne povestească, de ce-l încurci? Te bagi şi tu ca musca-n lapte. Spuneţi, don’ maistru, că e interesant, ce ziceaţi c-aţi mai făcut?
Ilie Motofelea l-a mai săgetat cu o privire nervoasă pe Ion al Bandurului, apoi şi-a căutat o poziţe mai confortabilă pe buştenii pe care era aşezat, după care a continuat pe un ton cu o treaptă mai jos:
- Da, măi, după cum vă spuneam, ne-a prezentat la toţi doctorii prezenţi acolo. Aşa-ţi place mai mult? Întrebarea i-a fost adresată tot lui Ion al Bandurului, care acum l-a aprobat cu o înclinare a capului făcută ca la comandă. Apoi am aşteptat în biroul şefului până când el şi cu fata mea şi-au încheiat programul de lucru, cam pe la ora patru, că aşa lucrează ei. Deşi am crezut că vom merge acasă la Aurelia, că eram destul de obosiţi de pe drum, vă daţi seama, directorul de spital nici nu a vrut să audă. Ne-a condus direct la el acasă. Şi ce casă avea, uau, uau, uau! În timp ce le spunea acestea, îşi plimba capul în dreapta şi în stânga, afişându-şi mirarea pe întreaga lui faţă. Spera să fie mai convingător aşa. Nevasta directorului era plecată de o săptămână la o specializare în Elveţia, că şi ea era medic, dar la o altă clinică. Acasă ne-o aşteptat o slujnică de-a lui, grasă cam cât Vergiloaia lui Gavrilă al Barnei, dar tare de treabă. Şeful Aureliei tot lângă mine o stat şi ne-o servit, el personal, cu de toate, mâncare şi băutură, tot ce-am vrut noi. Apoi ne-o plimbat prin oraş, cu maşina şi ne-o dus şi la un film, la cinema (Doamne, ce frumos o putut fi, aşa ceva n-am mai văzut de când mama m-o făcut!), iar în final ne-o condus până la apartamentul Aureliei. Două zile, cât am stat în Satu Mare, aproape că nu s-o despărţit de noi. No, ce ziceţi, cum sunt oamenii de pe acolo?
- Foarte primitivi, don’ maistru, i-a răspuns Alexandru Teocului, care până atunci a tăcut chitic, iar acum mesteca cu gura deschisă, în timp ce-l privea, impresionat peste măsură, pe don’ maistru, şeful său. De mândru ce era pentru remarca ce-i venise instantaneu, râdea cu gura deschisă până la urechi.
Povestea maistrului i-a fascinat pe toţi. Acum aproape că-l vedeau şi mai important, şi mai deştept decât era, numai pentru că a avut ocazia să se scalde în primitivismul unor oameni înţelegători, după cum se chinuia să le explice maistrul. În simplitatea lor, muncitorii aproape că n-au remarcat că la baza bunătăţii directorului de spital se afla un interes ascuns şi meschin, la fel de mare precum satisfacţia lui Ilie Motofelea de a-şi vedea fata împlinită în profesie, indiferent de circumstanţe. Iar Soarele continua să le zâmbească cu sinceritate, în timp ce natura aproape că nu le sesiza prezenţa lor acolo.
Grigore Avram (Sângeorz Băi - Bistriţa Năsăud) 
[1] Concept al primului preşedinte postdecembrist
[2] Un alt concept al vremurilor de după anul de graţie 1989

FEMEIA – LUMINI ŞI UMBRE
Dacă femeia ar fi un pahar plin cu apă de izvor, atunci ea ar fi pe cale de dispariţie fiindcă însetaţii pământului ar sorbi-o dintr-o înghiţitură; dacă ar fi un fruct gustos, atunci ar fierbe în cazane, spre deliciul consumatorilor de dulceţuri şi băuturi alcoolice. Dar femeia nu este nici apă şi nici fruct care să potolească poftele gastronomice ale barbaţilor.
Întrebând un medic ginecolog ce e femeia, mi-a răspuns  zâmbind că este o „banalitate”. Am făcut ochii mari, mi-am stăpânit pe cât posibil pornirile năvalnice şi-am aşteptat ca un copil docil continuarea. Răspunsul era lesne de înţeles. Parcă-l şi auzeam: Alta! Alta! Alta îşi aştepta rândul ca trupul ei să fie măcelărit! Cu voia ei, evident! De, femeie, o banalitate!
Am întrebat apoi un pensionar în care încă mai mocneşte focul dragostei şi mi-a răspuns că poate fi o a doua viaţă, dar şi un sprijin la bătrâneţe! Sprijin, de parcă la tinereţe n-o fi fost!
M-am îndreptat apoi către un traficant de carne vie şi mi-a răspuns privindu-mă de sus: „Marfă, bani, ce altceva să însemne ?” Ştiam! De ce l-oi fi mai întrebat?
Şi mi-a răspuns şi un copil: „Mama!”, iar un elev din clasele primare mi-a spus răspicat: „Doamna”. E uşor de observat că nu am făcut trimitere nici la adolescenţii în care tropăie hormonii şi nici la bărbaţii tineri cărora le place mâncarea gustoasă, dar preferă înainte de toate  formele apetisante ale aceleia care-i zâmbeşte pe sub gene! Nu-i rău să-ţi fie foame de cea care te aşteaptă cu drag în pragul casei (şi nu numai)!
În fine, îndrăznesc să afirm că femeia este fiinţa plină de mister creată cu forţe  nebănuite, că este o „savoare amăruie” plină de seducţie, care, dacă îşi pune mintea, reuşeşte să-ngenuncheze şi cea mai puternică fiară. Este făcută să mângâie, dar şi să lovească, să clădească, dar şi să distrugă, să lumineze, dar şi să întunece, să-ncânte, dar mai ales să iubească. Felul în care femeia ştie să iubească este, fără îndoială, discutabil. Din păcate, cel mai des întâlnim genul de iubire pătimaş şi-n acelaşi timp nepretenţios: oferă mult, primeşte puţin. Se mulţumeşte adesea cu „firimituri” scăpate printre iţele marilor iubiri, doar din dorinţa de-a nu fi singură în gând şi-n simţiri. Îngăduie bărbatului multe scuze, uneori de slabă şi proastă factură, şi-i acceptă, cu mărinimie chiar, porniri egoiste. Exagerând în ofertă, îşi lasă adesea demnitatea călcată în picioare mai ales de speculanţii ocazionali, uitând de ea.
Trec ani mulţi şi grei, timp în care se amăgeşte, simulează plăceri, speră, aşteaptă, crede, se zbate şi se târăşte spre liman. Puţine sunt femeile care s-au născut cu o mare putere de apărare şi independenţă. Unele, spre bucuria lor, învaţă pe parcurs, ceea ce altele ştiu deja, că lumea se câştigă luptând şi, mai ales, iubind. Slujind acestor credinţe, devin adevărate cetăţi străjuite de ziduri groase şi porţi de fier ale căror lacăte se deschid apoi mai greu.
De multe ori am avut ciudata senzaţie că femeia a apărut pe pământ dintr-o răzbunare, purtând în drumul ei anevoios povara unei misiuni dificile. Controversată, dar plină de farmec (adesea nepus în valoare), merită să fie iubită cu mai multă responsabilitate. Bărbaţii ştiu că femeile deştepte sunt incomode şi-n locul lor preferă femeia-păpuşă pe care o manevrează uşor, fără prea multă bătaie de cap.
Dar, şi-ntr-un caz şi-n altul, femeia duce cu ea dorinţa de afecţiune, acceptând cu mai multă uşurinţă maternitatea, în timp ce bărbatul îşi poartă cu mândrie dinamismul, iar când aude de paternitate se simte adesea lezat şi-o ia ca pe-o agresiune, fiindcă libertatea sa este îngrădită.
Şi cine n-ar crede că femeia rămâne scânteia unui joc fără de care viaţa s-ar scurge ca apele unui râu liniştit care nu-ţi spune nimic? Puţină învolburare, niscaiva spumă, ieşire din matcă sunt doar câteva picanterii pe care viaţa le cere.
Cred, fără urmă de îndoială, că fiecare dintre noi este un bulgăre de pământ, modelat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în care s-a aruncat o mână de sentimente. În unii sentimentele au prins rădăcini şi au înflorit frumos, în alţii au murit înainte de vreme şi rămân la fel de terni ca pământul din care au fost plămădit.
Aşadar, să dăm femeii lumina de care are nevoie, s-o scăldăm în picuri de iubire şi s-o-mbrăcam în haina tinereţii fără bărtrâneţe, ajutând-o să-şi recâştige identitatea atunci când vânzătorii de iluzii le-o fură.
Să mulţumim, din când în când, femeilor care ne-au marcat existenţa într-un fel sau altul (nu doar în zilele marcate în calendar) şi să le fim sprijin în momente de cumpănă, dăruindu-le respect şi soare în priviri! Iar ca femeie ce mă aflu, dăruiesc un zâmbet prietenesc, acum în plină vară, acelora care au ştiut să iubească frumos şi adevărat macar o dată în viaţă! Cine nu a făcut-o până acum, nici nu ştie ce-a pierdut!
Angela Burtea (Brăila)

 
ATITUDINI
UN SCURT COMENTARIU LA “DEMOCRAŢIE”, DAR ŞI LA… VOLTAIRE ŞI LA HENRY DE MONTHERLANT
- fragment de corespondenţă -
...Stimate şi dragă Maestre C. L. -
…Da, aveţi dreptate, cred, în legătură cu o oarece sofistică a mea, fără de voie creată, în comentariul meu despre “democraţie”... - ...dar, totdeodată, eu cred (vă citez, mereu!) că "forma ei antinomică, demagogic impusă [n.mea: a democraţiei]" a tot fost "perfecţionată, întru pervertire" (n.mea: de data asta, sunt nevoit să mă autocitez!), în ultimii 300 de ani, de către cei care au "reuşit" performanţa celei mai adânci degenerări spirituale a Terrei! - atât de controversaţii si de ignoraţii ( de către vulg-"gloate"...cronicarii valahi, cei cam aroganţi, foloseau termenul de ..."prostime"!), totodată, iudeo-masoni, care-şi fac “lucrarea” lor anti-spirituală (FOARTE "discretă", ceva de speriat!... – atât de “discretă”, încât se vede, în fiece zi, de la orişice fereastră de om, dacă ar fi el/omul  normal…şi se vede în orice suflet de om anormalizat, din pricina climatului mondialisto-globalist iudeo-masonic, impus fie cu forţa fizico-economică, fie prin veninul unei persuasiuni neîncetate şi extrem-proteice, schimbând uluitor formele ofensive, de la…săpun/detergenţi/pastă de dinţi, şi până la televizor/calculator/Internet!) – “lucrare” diabolică, începută încă mult înainte de 1789.
...Am încercat, zilele astea, să-l recitesc, dintr-o toană stranie, pe Voltaire (care, ca şi Jean-Jaques Rousseau, este socotit "mintea care a pus în mişcare masele Revoluţiei Franceze"!). Vă rog să mă credeţi că, după nici zece pagini, mi s-a întors stomacul pe dos, de scârbă! “A PUS ÎN MIŞCARE MASELE REVOLUŢIEI FRANCEZE”…păi, dacă m-aţi întreba, azi, despre “fascinaţia” ideatic-voltaire-iană, v-aş zice, categoric, că n-ar trebui să pună în mişcare nici măcar …o curcă şchioapă!!
Este atât de străvezie demagogia lui Voltaire/Jean François-Marie Arouet (“spiritul cel mai înalt al epocii sale”) şi atât de vulgar-trivială ideatica lui atee/anti-spiritualistă, mai ales în Lettres philosophiques-1731 (dar la fel stau lucrurile şi în Le siècle de Louis XIV-1751, Traité sur la tolerance, sau în insuportabil de plicticoasa  “tragedieMahomet, sau în revoltătorul “poem eroi-comic”, din 1752, La Pucelle d'Orléans  etc. - …pot să facă oarecum excepţie cele două romane filosofice, Candide şi Zadig!), încât stau şi mă-ntreb, ca prostul: cum de au reuşit iudeo-masonii să ni-l impună pe Voltaire, de-a lungul veacurilor, în şcoala europeană şi americană (cel puţin!), ca fiind un "geniu străfulgerător"???!!!
Chiar atât de mult să ne fi tâmpit noi, cu toţii, "umanitatea" asta, încât să înghiţim toate "ideile fecalizate" ale iudeo-masonilor, şi să le zicem şi “bogdaproste”?! - …şi să  nu mai observăm, DELOC, găunoşenia hidoasă a acestor campioni ai minciunii şi ai deformării/caricaturizării realităţii?!
Nu pot uita afirmaţia olimpiană a lui Henry de Montherlant[1886-1975], care, în eseul "Haosul şi moartea", acuză S.U.A. (S.U.A.:"mama şi tatăl democraţiei modiale"… - … mai exact, Montherlant acuză expresia babilonică şi acţiunile de Moloh sângeros şi pervertitor de Duh, ale "primei şi celei mai mari victorii a Francmasonieriei", cum, cu nedisimulată mândrie, afirmă ei a fi fiind fondarea S.U.A. – când zic “ei”, de data asta, mă refer, în primul rând, la  Radu Comănescu şi Emilian Dobrescu, autorii "Istoriei Francmasoneriei", Tempus, Bucureşti, 1992 ...) - …deci, zicea/acuza  aşa, olimpianul Henry de Montherlant: "O singură naţiune a reuşit să micşoreze inteligenţa şi calitatea omului, de pe aproape toată suprafaţa a pământului - şi aceasta nu s-a mai văzut de la Facerea Lumii: ACUZ S.U.A. DE COMITERE DE CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII!".
…Poate că da, poate că ne-am tâmpit (mai ales noi, valahii, închinători pe la “licurici”, în loc de Hristos-Dumnezeu!), chiar nesperat de mult  ne-om fi tâmpit (“nesperat” pentru ei, pentru iudeo-masoni: până şi ei, iudeo-masonii, sunt sigur că rămân cu gura căscată, ce victorii zdrobitoare şi copilăresc de uşoare, obţin/au tot obţinut, în contra minţii şi sufletului nostru!)  – ŞI, ATUNCI, E DE RĂU CU NOI!!!
...Doamne, rugămu-ne Ţie: ajută-ne, smulge-ne din bezna păcatelor noastre, cele orbitoare de Duh, ocroteşte-ne şi călăuzeşte-ne, înspre Sfântă Lumina Ta!
Cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şi caldă prietenie,
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ROMÂNIA ŞI MOLDOVA ÎN EUROPA
Uniunea Europeană este o creaţie occidentală, de aceea ortodocşii  greci, bulgari şi nu ţn ultimul rând moldo-valahi, urmaşii Imperiului  Roman de Răsărit, a celui Otoman şi a celei de a treia Romă, Moscova,  au mari dificultăţi de adaptare. Transilvănenii, bănăţenii, ungurii,  croaţii, sloveni, etc. înţeleg raţiunea Sfântului Imperiu Roman de  Naţiune Germană pentru că au făcut parte din el.
Nu numai greco-ortodocşii în est, ci şi anglicanii în vest acceptă cu  greu o Europă Unită, care se vrea altceva decât civilizaţia  anglo-mozaică victorioasă în două războaie mondiale şi care este  impusă de 70 de ani mai ales Germaniei reeducată cu succes, dar totuşi  tratată şi controlată ca protectorat. Vezi afacerea de spionaj NSA, GSHQ, spionul SUA din BND şi interzicerea publicării cărţii Mein Kampf  a lui Adolf Hilter.
Ruşii, spre deosebire de anglo-saxoni, şi-au retras armata de ocupaţie din Germania, sperând probabil, în van, că SUA şi Marea Britanie vor  face la fel, dar asta nu-i împiedică să-i ameninţe mereu pe români, georgieni şi ucrainieni să nu se orienteze spre occident, să rămână  fidei Lagărului ortodox, Moscovei. Vezi Vocea Rusiei, situaţia din Ucraina de Est, Crimeea şi marele proiect Eurasia, care se vrea o alternativă la UE fără a avea însă puterea ei de convingere pe cale paşnică.
Şi din nou Europa e ameninţată din est şi vest, cu toate că nu are o armată nici pe departe comparabilă cu cea anglo-americană sau rusescă şi mai ales nu are nici cea mai mică intenţie belicoasă. Dar chiar şi în sânul ei sunt deosebiri de vederi. Englezii pragmatici vor economie de piaţă şi democraţie tip Wesminster peste tot şi au oroare de o administraţie continentală. Francezii cartezieni cred că un guvern supranaţional, unde ei ar conduce Clubul mediteranian, ar salva ceva din modelul lor de savoir-vivre. Germanii sunt în mod tradiţional mai aproape de modelul anglo-mozaic decât de cel francez, dar sunt obligaţi să facă mereu compromisuri, ca orice protectorat cu suveranitate limitată. Grecii refuză disciplina financiară, impozitarea occidentală.
Ortodocşii greci, bulgari şi moldo-valahi, prizonieri 500 de ani a celei mai stupide administraţii, cea turco-fanariotă, au fost eliberaţi în sec. al XIX-lea, dar de fapt au tranzitat de la periferia otomană la cea occidentală. Iată cum vede tranzitia I. C. Brătianu într-un memoriu adresat împăratului Napoleon III.: "Constituirea acestui stat român ar fi cea mai frumoasă cucerire, ce Franţa a făcut-o vreodată afară din teritoriul său. Armata statului român ar fi armata Franţei în Orient, porturile sale dela Marea Neagră şi de pe Dunăre ar fi antrepozitele comerţului francez, şi din cauza abondenţei lemnelor noastre de construcţie, aceste porturi ar fi tot odată şantierele marinei franceze; produsele brute ale acestor avute ţări ar alimenta cu avantagiu fabricele Franţei, care ar găsi în schimb un mare debit în aceleaşi ţări. În fine, Franţa va avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta ocazionează."
Statul român e pe linia celui francez şi în zilele noastre, preşedinţii ortodocşi moldo-valahi speră într-o Înaltă Poartă supranaţională, ori unde s-ar afla ea, dar care să le rezolve problemele socio-economice, de corupţie, clientelims, fanariotism etc. Modelul german, demascat recent de Armata Ortodocsă din Ucraina ca fascist, este perceput ca un corp străin în est. Confuzia intre instituţiile UE, decalajul de democraţie, faptul că Parlamentul  European nu are atribuţii similare cu cel naţional (până nu va exista o  naţiune europeană) sunt a tot prezente. Greu de spus, cât este o formă subtilă de rezistenţă în faţa necunscutului, a eternului hegemon şi  cât e propagandă antioccidentală motivată religios.
În ciuda tuturora, România a făcut în anii de apartenenţă la Europa un salt înainte remarcabil. Moldova merge pe aceeaşi cale. O reunificare într-o Europă Unită, care depaşeşte Marea Schismă din anul 1054, este mai mult decât oricând realizabilă. Sfâtul şi Marele Sinod Panortodox, care va avea loc în curând în Fanarul din Constantinopol / Istanbul va pleda pentru refacerea unităţii tuturor creştinilor, va clarifica şi ameliora situaţia ortodocşilor, mai cu seamă a celor din Europa şi va contribui ca ortodocşi de jure în UE, să se simtă acasă şi de facto.
Viorel Roman (Bremen – Germania)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii