ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 65 (Iulie 2014)

EDITORIAL
MUZICA TE TRANSPORTĂ „DINCOLO”…
Dincolo de orice asemănare cu viaţa pe care o trăim din plin la această vârstă, ceva intrinsec nouă ne aduce aminte de originile sacre ale sufletului. Şi din acest motiv ne permitem să fim dependenţi de ceva sublim, atât de necesar şi totodată nelipsit din cotidianul societăţii în care suntem nevoiţi să ne pierdem paşii. Dincolo de bezna urbanului, dincolo de acaparatoarele secvenţe muzicale oferite din plin de tramvai, autobuz sau de nu ştiu ce post de radio, se ascunde adevărata valoare, cea conferită stilului clasic. Un „intermezzo” pare ca decupat dintr-o revistă a minţii de a gândi cuvinte prin sunete, cu splendide inflexiuni digitale, pe portativul unei linii melodice de o unicitate orbitoare. Tinetii de astăzi au reuşit să contopească partitura clasică cu instrumente de ultimă generaţie, de aşa natură ca rezultatul să fie nu numai splendid ca şi specie, dar mai cu seamă prin faptul că astfel de încercări demonstrează că generaţiile de tineri, indiferent de nonconformism, au încă ideea de frumos artistic.
Nu este o muzică voalată de şoapte şi nici viitorul acela furat de ritmul electronic tip discotecă, ci este mai degrabă largul mării, oceanul cuprins în sunetul de ghioc al unei scoici cu ureche muzicală deosebită. Este un poem, unul pe portativ, piese inventate - probabil - după o noapte plină de amor zidit în întinsele plaje tahitiene, aproape invizibil de sensibil pentru un creier blazat, dar furtunos şi plin de lirica unor acorduri de o unduitoare sensibilitate. La ce mă refer? La muzica ambientală…
Să fie doar o întâmplare? Nu, cu siguranţă, nu!. Muzica este de fiecare dată pretextul pentru a reveni în locurile şi cu oamenii, care în felul lor au contribuit la prezentul cu care defilăm prin faţa atitudinilor ce ne manifestă fiinţa acum, în acest prezent mult prea acaparat de banal, de zgomot, de uzură…
Privesc cu nesaţ în imaginar, locurile pe unde paşii au ghidat cu modestia-i caracteristică muzicieni ai anilor `70, `80, chiar şi `90. Şi mi-am permis din nou să visez, că sunt şi eu un ochi prin obiectivul care a surprins fără zâmbet, departe de studioul de înregristrări, trăirile interioare ale lui Jean Michel Jarre, Klaus Schulze, Vangelis, Edgar Froese, Johannes Schmoelling etc.
Visul de peste drum nu este altceva decât năzuinţa spre care purcedem încă de la început. Ştim că în noi există muzică şi că prin muzică există şansa purificării. Probabil că cea mai percutantă amintire pe care o avem în comun din viaţa anterioară este tot o melodie, precum şi caseta magnetic sau discul de vinil, pe care le tot plimbam de la unul la altul, când la „x”, când la „y”, ca într-un hohot de paradis marginal, pentru trăiri diferite – ce-i drept – dar cu acelaşi scop nobil: de a ne impregna cu sunetele subliminale, aşa, ca pe o terapie, ca pe o meloterapie, într-o firească şi normală întâlnire, ca între trup şi suflet, locul unde – cred eu – că sălăşluieşte muzica...
Ritmul ambiental pică bine la căderea nopţii. Ne ajută să visăm color, să ne întoarcem printre amintirile care nu există. Tot ce ştim e că ne place, că ne face bine, că ne este necesară o pereche de căşti…
Nu poţi rătăci – ca suflet - fără numele acestor esenţe; ce ne-am face fără imaginaţie, sau, mai bine spus, cum ne-am mai sinucide fără ea? Muzica ambientală, pentru a rupe vraja irizantă a stelelor ce se pot distinge la fereastră, în miez de noapte, cufundaţi adânc în emblema melodică, doar, doar să nu mai auzim certurile, injuriile, văicărelile şi tot arsenalul dezumanizării ale unor timpuri ce ne vor marca existenţa, zgomote venite fie de la vecini, fie de la rude, ori aiurea, de la TV.
Ritmul ambiental nu este decât un tertip, o joacă cu timpul nuanţat de golurile unei existenţe robotice, un fel de… casă-serviciu şi serviciu-casă, un automatism frenetic, cu exactitate elveţiană, de parcă toată emisefera existenţială nu ne-ar fi decât o programatică mimare a raportării la ceea ce simbolic şi trist numim „viaţă cotidiană”. Muzica, veşnicul umăr, veşnicul chip prăfuit de nostalgii, dar şi izvor de nădejdi, cu parcuri şi biciclete, cu zâmbet ştrengar şi bătăi de inimă pentru fireşti emoţii, la adăpostul unor intenţii normale, fără scopuri, fără ţinte predefinite, o chemare la linişte ca şi necesitate, o toartă de cană ce se vrea umplută cu lichid călduţ de mâna claviaturi, o îmbrăţişare cu respect şi firească dorinţă de apropiere spre mal de mare, ori de altitudinea unei creste, acolo unde numai vulturii pot ajunge...
La ce sunt bune momentele de evadare interioară? Probabil că în viitorul unei alte reîncarnări timpul se va reduce doar la simboluri, pentru că fără imaginaţie nu suntem decât nişte bolnavi incurabili, plini de suferinţa surzeniei. Muzica ambientală ne înţelege şi ne poate trata… Între două stele spaţiul se rânduieşte matematic şi asta pentru că în adâncul sufletului ştim prea bine cine şi unde suntem, iar golul fizic se poate umple cu… metafizic!
Paradisul este unul, dar ochii cu care îl privim sunt diferiţi. E şi normal să fie aşa, viaţa nu ar mai avea farmec dacă ne-am raporta unii la alţii ca la nişte clone. Muzica – dovedit lucru – ascultată de mulţi este de foarte puţini înţeleasă. Sunt multe emoţii în ritmurile evadării din cotidian, multe gânduri spre care se poate privi, cu bucuria luminării în noapte, pentru a rupe vraja unui viitor apăsător de voalat. O muzică bună nu lasă loc decât repetiţiei… Ce rost ar mai avea cuvintele, când pianul în sine descompune propoziţia în cel mai gramatical sens cu putinţă?
Posibil ca după câteva minute sau ore bune de cufundare în abisuri ambientale să revenim „cu picioarele pe pământ” mult mai relaxaţi, pentru că, o spun cu toată încrederea, există profilaxie, reculegere şi vindecare prin muzică, fie ea şi generic denumită, ambientală…
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU

ÎN DIALOG CU ANGELA BURTEA

Stimată d-nă Angela Burtea, foarte mulţi oameni vă cunosc din perspectiva meseriei. Ce v-a plăcut cel mai mult în activitatea dvs.?
Adevărat, oamenii mă cunosc ca învăţător, deoarece aşa am intrat în scena vieţii. Modul în care am relaţionat cu elevii m-a atras cel mai mult. Am învăţat de la părinţi că trebuie să existe o disciplină în tot ceea ce faci, care trebuie respectată, indiferent de locul pe care îl ocupi, indiferent dacă te afli la masa de lucru sau pe terenul de sport. Dacă fiecare dintre noi ar conştientiza că un lucru bine făcut se realizează din convingeri şi nu din constrângeri, drumul nostru ar fi mult mai uşor de parcurs. Acest aspect încerc să-l imprim elevilor mei.
Vorbim de vocaţie către catedră, sau pur şi simplu a fost o meserie pe care aţi tratat-o ca atare?
Dacă am rezistat atâţia ani în sistemul de învăţământ, înseamnă că a fost şi este o vocaţie. Este meseria pe care mi-au ales-o părinţii mei, dar nu întâmplător. În copilărie, cel mai des, mă jucam de-a şcoala. În vremea aceea a fi învăţător însemna ceva. Acum, în învăţământ, pare să fie ca în fotbal, adică toată lumea se pricepe şi vine să dea lecţii. Este o nebunie să creadă cineva că poate face carieră cu adevărat dacă nu este unul dintre chemaţii lui Dumnezeu. Venit la catedră doar pentru salariu, prestaţia sa se va raporta doar la salariu. În meseria aceasta, dacă nu reuşeşti să ajungi la sufletul copilului, poţi pleca acasă şi să-ţi cauţi de muncă în altă parte. Pentru mine, elevii mei au fost cei mai frumoşi, cei mai buni şi cei mai disciplinaţi. I-am iubit, punându-mă în slujba lor, chiar şi-atunci când întâmplări mai puţin plăcute s-au strecurat printre cele minunate. Bucuria împlinirii mele de a fi învăţătoare vine negreşit şi de la foştii elevi care, deşi au părăsit de mult timp băncile ciclului primar, n-au uitat că eu am fost cea dintâi care le-a îndrumat paşii în taina scrisului şi cititului.
De unde pasiunea către scris? Este moştenire sau pur şi simplu a izvorât din propriile aspiraţii?
Nu e vorba de moştenire într-ale scrisului, dar îmi place să cred că am luat de la părinţii mei atât modul de a fi intransigentă uneori, dar şi sensibilitatea sufleteasă pe care nu mi-o o descoperă prea mulţi la prima înfăţişare. Ce-i drept, am simţit dintotdeauna că pot face şi altceva, pe lângă meseria de învăţător, dar n-am avut curaj. Am ştiut, însă, că într-o zi voi scrie. Trebuie să mărturisesc că a existat în viaţa mea o persoană care mi-a dat startul. Poate părea ciudat! Mulţi pot spune că nu se scrie la comandă, şi este adevărat, dar te poţi mobiliza şi programa să faci acest lucru dacă îl ai în sânge. Totul este să descoperi în tine filonul care duce către creaţie.
Vă atrage un gen literar anume, ori vă dedicaţi lucrărilor ştiinţifice?
Lucrările ştiinţifice presupun şi cercetare. Asta nu înseamnă că eu nu am cercetat adesea sufletele semenilor mei! Glumesc! Şi uneori glumesc serios! În general, mă atrage genul epic. Nu-mi displace nici cel liric sau chiar dramatic. Nu fac niciodată planuri minuţioase în ceea ce scriu. Scenariul se poate schimba oricând. Inspiraţia vine sau nu vine; ideile curg sau stagnează, iar mie îţi revine sarcina să le descifrezi taina. Cred că scriitorii şi poeţii au ciudăţeniile lor de care nu trebuie să se ascundă.
La modul general, ce transmit cărţile dvs.?
Iubire! La baza scrierilor mele stă iubirea aceea frumoasă, necosmetizată, în care eu cred cu tărie şi fără de care nu pot trăi. Nu are importanţă de unde vine şi către cine se duce. Este o boală incurabilă, moştenită. Cine nu ştie s-o găsească şi s-o înţeleagă în tot ceea ce scriu, inclusiv în activitatea mea de publicist, înseamnă că iubirea i-a jucat feste. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi-n iubire ar trebui să trăim. Unii dintre noi au percepţii greşite despre acest sentiment tocmai pentru că au fost frustraţi.
Aveţi autori ori lucrări care au stat la baza scrisului dvs.?
Nu neaparat. O carte poate să-ţi placă sau nu. Cred în compatibilitatea celui care scrie cu segmentul său de cititori. Există un stil pe care ţi-l formezi, care-ţi aparţine şi de ce nu, te reprezintă. Am pretenţia că scrierile mele se citesc uşor, dar nu sunt uşoare! O carte nu se naşte de pe o zi pe alta. Trebuie să fii împăcat cu tine, cu sufletul tău, cu mintea ta. Să ai un echilibru în toate. Altminteri, lumina scrisului, venită de undeva de departe, va fi umbrită de pornirile răului. Niciodată nu scrii singur. Există un înger păzitor care veghează asupra muncii tale. Nu-l vezi, da-i simţi prezenţa.
D-nă Angela Burtea, cum percepeţi viaţa prin prisma scrisului? Aveţi să faceţi - critic vorbind - vreun reproş autoarei de carte Angela Burtea?
Mai bogată! Viaţa mea este mai plină, am dat vieţii un alt sens, deşi nu întotdeauna mă simt confortabil în pielea mea. Scriind mi-am asumat şi responsabilităţi, dar şi riscuri. De fiecare dată încerc să iau în calcul atât aprecierile pozitive ale cititorilor, dar şi pornirile maliţioase ale unor confraţi. Reproşuri? Desigur! Întotdeauna este loc de mai bine! Recitindu-mă, realizez adesea că pe alocuri aş fi procedat altfel, dar am învăţat în timp, că a fi exagerat în exigenţă poţi renunţa la scris, ori eu nu-mi doresc asta. Uneori îmi reproşez că nu ştiu să-mi vând marfa.
Manifestaţi un interes constant revistei ZEIT. Care este mesajul către cititorii acestei publicaţii?
Îmi place munca în echipă, iar revista ZEIT nu este numai o revistă de cultură, ci şi de atitudine, oferind celor care au disponibilitate în a scrie o paletă largă de rubrici. Trebuie să recunosc că este o onoare pentru mine să fac parte din familia acestei publicaţii. Ce mesaj transmit cititorilor? Să fie selectivi în ceea ce citesc. Piaţa este plină cu tot felul de cărţi, ziare şi reviste care aduc de multe ori deservicii cititorului.
Din perspectiva editorialâ, ce planuri de viitor aveţi? Există vreo lucrare pe masa de lucru?
Dacă nu există pe masa de lucru, există în minte! De obicei nu-mi fac planuri, nici măcar editoriale. Am însă anumite ţinte la care trebuie să ajung. Acest lucru mă menţine în formă şi ştiu că zilele care vin, trec cu folos. Îmi rezerv plăcerea, ca la timpul potrivit, să fiţi printre primii care vor afla ce mai scoate pe piaţă învăţătoarea care scrie, aşa cum m-a numit cineva, cândva.
Dacă prin absurd aţi fi ministru al culturii, într-o ţară debusolată şi lamentabil supusă abandonului intelectual, care ar fi primele 3 măsuri pe care le-aţi lua?
Îmi vine să râd! Chiar este absurd! Ce, învăţătoarea-i marinar? Cum s-ajung eu ministrul culturii? Asta ar presupune ca eu să ştiu să înot foarte bine printre valurile înspumate şi tulburi ale ţării noastre, ori mie îmi este frică de apă. Ei, lăsând gluma la o parte şi intrând în jocul propus de dumneavoastră, evident că aş face nişte schimbări. Întâi aş face curat în sistem. Organigrama fiecărei instituţii ar fi îmbunătăţită nu prin crearea de noi posturi, ci oprind sau aducând oameni care au într-adevăr ceva de spus şi de făcut. Apoi aş pune accent pe valorizarea a tot ceea ce ţine de patrimoniul naţional. Scuturate de praf şi cu legenda la purtător pot deveni surse de bani, stopând astfel şi scoaterea lor la vânzare în mod abuziv şi nejustificat. Şi nu în ultimul rând, aş aloca sume considerabile fondului de carte, încercând să întorc poporul român către lectură şi încurajând în acelaşi timp pe cei dedicaţi scrisului. Şi totuşi, oricât de binevoitor ar fi un ministru în a schimba ceva, de unul singur nu poate, el este unul dintre marionetele păpuşarilor iscusiţi. Joci cu noi, eşti de-al nostru, nu joci, eşti liber!
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT
NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. II OCHIUL CICLONULUI, DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Cel de-al doilea volum al romanului scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, intitulat Ochiul ciclonului, înfăţişează aspecte memorabile ale proaspetei societăţi româneşti democratice, pe un fundal cel puţin straniu, de revoluţie absurdă politico-economică, în care demagogia, crimele şi degradarea morală sunt singurele stăpâne ale vieţii trăite sub teroare, chiar dacă libertatea se voia a fi adoptată de către toţi oamenii.
Acelaşi motto, Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, veghează începutul cărţii, dând startul unei curse lingvistice, aşa cum ne-a obişnuit autorul în primul volum. Valul nemilos al ciclonului mătură tot ce-i iese mai bun în cale, vrând parcă să răsădească sămânţa discordiei şi printre cei care mai speră că valorile spirituale nu au dispărut odată cu momentul ‘89, când întunericul a cuprins ţara noastră, iar călăii au secerat nenumărate vieţi, fără a sta pe gânduri, executând ordinele mişeleşti ale foştilor securişti avizi de putere.
Autorul acordă o foarte mare importanţă detaliilor, care împodobesc fiecare personaj, fiecare acţiune întreprinsă cu un scop bine definit, fiindcă nimic nu este lăsat în voia sorţii, dimpotrivă, e dirijat cu exactitate de către o forţă fără limite, o fiinţă inimaginabilă, pe care pronia divină o protejează, ca pe un vizionar nepereche. Unicitatea personajului feminin nu lasă loc niciunei contestări, deţinând forţa persuasiunii şi a independenţei, calităţi pe care numai un lider le posedă, numai că ea nu este un simplu conducător, ci o persoană care s-a născut pentru a determina imense transformări pe toate nivelurile existenţiale. Aş cuteza să subliniez că eroina este un demiurg, ce apare într-o etapă fundamentală a evoluţiei omenirii, purtând însemnele victoriei asupra răului, care a încercat să cucerească spaţiul acesta mioritic.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului, poartă amprenta unui scriitor înnăscut, înzestrat cu forţa tăioasă a verbului, cu o capacitate uimitoare de observaţie şi analiză, capabil să aducă textul la un nivel al fineţei lingvistice inegalabile, un maestru al dialogului impecabil, cu replici de-o acurateţe şi un umor debordante, menite să inducă cititorului o stare energetică benefică, determinându-l să-şi dorească implicarea totală în arta cuvântului şi în şirul de evenimente evocate cu atât de mult patos de către autor. Natura îşi menţine prezenţa în paginile romanului, ca cea care-l defineşte şi-l întregeşte, completând componentele fireşti ale scrisului într-un mod supranatural. Ea reprezintă esenţa textului, pe care Dragomir Dumitrache o extrage din însăşi seva cunoaşterii, din infinitul de dincolo de infinit, lăsând-o să guverneze peste minţile geniale sau banale, cele din urmă contopindu-se cu pământul sau văzduhul, părăsind această lume din care n-au învăţat nimic.
Volumul acesta curge uşor, venind în continuarea primei cărţi ca o sărbătoare a luminii, ca o bucurie a vieţii, în care binele îşi exercită drepturile absolute, dar strălucirea sa este umbrită de contaminarea oribilului, fără de care lumea nu şi-ar putea menţine echilibrul. Ipostazele răului sunt multiple, însă protagonista reuşeşte să le demaşte de fiecare dată, cu precizie de ceasornic. Aceasta dovedeşte încă o dată faptul că are o latură nepământeană, fiindcă nu dă greş niciodată, dar se lasă copleşită de emoţii şi sentimente fireşti, pe care nu şi le ascunde, astfel trădându-şi umanitatea. Atunci, ce fel de fiinţă este studenta la Medicină, capabilă să citească perfect gândurile oamenilor, să audă convorbiri de la distanţă, să vindece şi să ucidă cu privirea şi cu mâinile, dar, mai ales, să comunice neîntrerupt cu plantele, care îi sunt cele mai apropiate sufletului, şi care au construit în jurul ei o aură de protecţie, astfel încât să nu poate fi rănită sau eliminată? În istoria îndepărtată a omenirii se mai cunosc astfel de apariţii fabuloase, care au dispărut, poate pentru că aşa trebuia să se întâmple. Oamenii nu au fost capabili nici atunci să înţeleagă asemenea minuni, tratându-le cu reticenţă şi considerându-le periculoase pentru ceea ce însemna atunci evoluţia. Gândirea umană este, într-adevăr limitată, iar nivelul percepţiei, foarte scăzut. Dintre toţi, doar unii au prevăzut importanţa acestor fiinţe pentru viitorul omenirii, încercând să le protejeze cumva, dar nereuşind în totalitate. Vârful creaţiei dumnezeieşti încă nu se vede, forţa infinită păstrând surprize şi pentru alte perioade existenţiale, astfel încât, totul să fie perfect. Şi cum nimic nu este întâmplător, nici de această dată Dumnezeu nu se dezice, considerând că e momentul unei intervenţii speciale, pentru ca normalitatea să-şi urmeze cursul dinainte trasat. A sosit vremea când oamenii vor trăi sub imperiul uimirii, în faţa unei creaturi nemaivăzute, ce însumează nenumărate virtuţi inestimabile, pe care unii le-au crezut dispărute. Aceste calităţi sunt însoţite de o minte foarte ascuţită, încununată cu nobleţea filosofiei, ca şi cum ar avea o experienţă a vieţii considerabilă, când înţelepciunea nu-şi mai găseşte rival. Femeia-plantă este un exemplar rarisim, poate chiar singular, pe care Dumnezeu îl trimite oamenilor să le desluşească tainele Universului, să le ofere ajutor şi să-i ocrotească atunci când ameninţările le doboară încrederea în sine. Mii de pagini ar fi insuficiente pentru a descrie acest personaj, cunoscător al cunoaşterii, deţinător al unor forţe suprafireşti, aşa cum numai în basme se întâlnesc.
Având în vedere că romanul este unul fantastic, dar real, se pare că întreaga filosofie a textului se rezumă la această nouă revelaţie a secolului prezent. Ioana, cea care a primit iniţierea viţei, este susţinătoarea unei ştiinţe mai puţin abordate, bioenergia, dar nu numai atât, căci ea nu intră în categoria fiinţelor obişnuite, ci se desprinde uşor de pământesc, pentru a ajunge în planul metafizic, de unde veghează la armonia, care este pusă în pericol de către oamenii umbrelor. Venirea ei în acest spaţiu iubit de Dumnezeu reprezintă un imens avantaj pentru oamenii locurilor încărcate cu energie fără margini. Numai că, unii dintre ei nu realizează însemnătatea puterilor pe care omul-plantă le posedă, şi doresc să le cunoască şi să le folosească în scopuri distructive. Mai mult decât atât, nu pun deloc preţ pe simpla existenţă a unei asemenea fiinţe, vrând doar să obţină secretul forţei supreme, pentru a suprima tot ce stă în calea lor.
Dragomir Dumitrache aduce în atenţie importanţa justiţiei şi a corectitudinii în orice situaţie, mai ales atunci când mişeii vânează suflete curate, pe care vor să le pervertească, ori chiar să le extermine. De fapt, acestea sunt acţiuni demonice, pe care eroina le distruge de fiecare dată, având de partea ei toată clorofila existentă pe pământ, de la care îşi extrage forţa şi mărinimia. Dorinţa neîntreruptă de a salva cât mai multe vieţi inocente, reprezintă scopul pentru care a fost trimisă aici, reuşind să dejoace planurile clanurilor, ale politicienilor corupţi, care, după evenimentele din decembrie ’89 au deschis porţile unei nebuloase înfiorătoare, care s-a întins ca o plagă peste întreaga ţară, şi aşa supusă unor suplicii crunte. Dezordinea cauzată de întâmplările postdecembriste a generat noi oportunităţi de îmbogăţire frauduloasă, la care au sperat şefii partidelor, folosindu-se de mijloace machiavelice pentru a-şi înmulţi bunurile. Expresia a călca pe cadavre este cât se poate de adevărată în acest volum, căci toţi capii bandelor criminale au pus la cale acţiuni abominabile, pe care mintea unui simplu om refuză să le accepte.
Realitatea despre evenimentele sângeroase de atunci este una cât se poate de teribilă, la care, poate, nici n-am visat vreodată, cu atât mai puţin să o şi înţelegem. Şi, de fapt, ce e de înţeles? Cei care şi-au pătat mâinile cu sângele nevinovaţilor, au trăit ulterior liniştiţi şi fericiţi, cu unele excepţii, desigur, şi mă refer la cazurile de instanţă divină, când, femeia-liană a intervenit direct, pentru a-i trimite în lumea pe care au meritat-o: aceea a regretelor şi a singurătăţii. De acolo, nu-şi mai pot trimite veninul, pe care l-au plăsmuit cu minţile lor viclene, căci justiţiarul e pregătit oricând de contraatac şi nimeni nu-l poate lua prin surprindere. Acestor oameni li s-a acordat şansa de a trăi cu demnitate, însă lăcomia a fost mult mai puternică decât voinţa. Au forţat hotarul înţelegerii şi al generozităţii, uitând că şi binele are o limită a îngăduinţei, peste care nu poate trece. Numai cu exigenţă şi păstrarea unui echilibru, lumea adevărului nu va pieri. Umbra binefăcătoare a eroinei se întinde precum liana, căci ea este pretutindeni şi în toate, tot aşa cum Viaţa şi Moartea coexistă fără a se duela, ci acceptându-se şi completându-se, asemenea picăturilor de apă identice, a căror componenţă este una şi aceeaşi.
Scriitorul Dragomir Dumitrache înfăţişează fapte concrete, personaje reale, împrejurări fericite sau dezolante, dominate de figura excepţională a personajului principal, ce conferă textului originalitate şi splendoare literară. Şi, pentru că am adus în prim-plan realitatea, e timpul să creionăm subiectul acestui roman, unul fabulos, surprinzător, mai ales prin francheţea prezentării. Cititorul a aşteptat cu nerăbdare continuarea primului volum, căci a vrut să ştie dacă şi plantele ard. Constatarea că doar cele obişnuite sunt lăsate pradă focului, ne-a liniştit, şi am lăsat gândul să zboare mai departe printre filele cărţii. Aşadar, Ioana nu şi-a încheiat misiunea! Vom fi martorii unor dezvăluiri senzaţionale şi ai unor evenimente ieşite din comun, aşa cum am citit şi în volumul precedent, numai că, sigur autorul ne va hrăni mai mult, oferindu-ne subiecte asupra cărora vom avea timp să reflectăm.
Personajul revelator nu adoră singurătatea, aşa că, şi-a ales mulţi prieteni, pe care i-a avertizat să păstreze secretul puterii sale, în caz contrar, fiind nevoită să-i ucidă. Oamenii salvaţi de ea nu au număr, şi nici nu este necesar să-i contabilizăm, deoarece faptele bune trebuie să fie incomensurabile. Câteva cuvinte biblice, care au legătură cu ceea ce am prezentat, sună cam aşa: Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura! Deci, binele nu are limite, iar Ioana asta a vrut să le transmită apropiaţilor ei. Fiecare dintre noi trebuie să rămână printre oamenii buni! Putem clădi o lume frumoasă, având ca temelie dreptatea şi binele, numai că nu toţi gândesc aşa. Firea lucrurilor este duală şi e necesar şi un pic rău, pentru conştientizarea binelui. Tot astfel, omul, făptura aceasta cu suflet divin, deţine în sinea lui intenţia de a se abate de la calea cea dreaptă, doar pentru că e mai tentant să ocolească, decât să înfrunte obstacolele ce intervin în desăvârşirea sa. Pierderea unor fiinţe dragi, o mâhneşte, dar are puterea de a merge mai departe, fiindcă trebuie să-şi împlinească destinul. Se foloseşte de travesti pentru a-şi finaliza acţiunile şi nu îi displac apelativele, pe care inamicii săi i le-au dat: Moartea, Extraterestra, Baba, Justiţiarul... făcându-le cu isteţime jocul şi determinându-i să cadă în propria plasă. Abilităţile neobişnuite, pe care plantele i le-au transferat, reprezintă punctele ei forte, atuurile de care uzează pentru a-şi atinge scopul. Nici chiar cele mai antrenate trupe speciale nu o pot egala sau învinge, fiindcă modestia ei îi întăreşte forţa.
Titlul acestui volum, Ochiul ciclonului, este o reuşită figură de stil, ce ascunde marea îngrijorare a protagonistei faţă de evenimentele ce vor urma. Nu poate prevedea totul, de aceea rămâne printre fiinţele omeneşti, cuprinse de teama că mâine, o vijelie teribilă se va abate asupra întregii firi, şi va captura mii de suflete, care, până să se dezmeticească, vor pieri în necunoscut, şi poate că vor merge spre un tărâm al armoniei depline, unde nu va exista niciun crâmpei de nefericire. Liniştea profundă care domină la un moment dat, e prevestitoarea unor evenimente fără precedent, care necesită o pregătire sufletească deosebită. E ca şi cum cineva ştie că va muri peste puţin timp, dar tot mai speră că sfârşitul îi va fi cumva amânat, fiindcă ar mai avea ceva de făcut. Niciodată omul nu va fi pregătit pentru părăsirea acestei lumi trecătoare, tocmai pentru că destinul său este strâns legat de cei pe care îi iubeşte, iar despărţirea definitivă i-ar cauza o suferinţă mult mai mare decât moartea.
Ne impresionează grija pentru tot ce este verde, pentru cel mai delicat fir de iarbă, căci plantele reprezintă viitorul omenirii. Acest mesaj ne transmite scriitorul Dragomir Dumitrache, prin intermediul personajului său unicat. Cine nu-l va respecta, va fi nimicit, ori aspru pedepsit, astfel încât nu va uita nicicând că natura este o fiinţă vie, care poate da sau lua suflarea ce animă trupul. Există o legătură evidentă între mesajul cărţii şi preocupările autorului, cunoscut fiind faptul că dumnealui ştie cel mai bine cum vieţuiesc plantele, şi ce rol au ele în evoluţia planetei, prin însăşi natura profesiei sale. Dragomir Dumitrache îşi respectă formaţia profesională atât de mult, încât i-a dat acesteia un sens divin şi i-a construit un altfel de drum printre celelalte creaţii. Fapt inedit şi remarcabil, deoarece puţini oameni reuşesc să-şi înţeleagă menirea şi trăiesc doar în virtutea inerţiei, bucurându-se nemeritat de tot ceea ce-i înconjoară. Scriitorul iubeşte atât de mult natura, încât o personalizează, iar aceasta îi dăruieşte forţa de a percepe totul cu alţi ochi, unii în care sălăşluieşte puterea teribilă a fulgerului, ce disecă orice particulă a răului în mii de fărâme inutile, pe care le răspândeşte în toate colţurile lumii, spre a se topi şi a da naştere frumosului, binelui, dreptăţii. Ne sunt înfăţişate întâmplări groaznice, în care mai marii timpului de atunci au fost implicaţi în totalitate: prostituţie, trafic de arme, înşelătorii, taxă de protecţie şi multe altele, de care ne e foarte greu să ne amintim. Unii oameni ar face absolut orice pentru a se îmbogăţi, neţinând seama de repercusiuni şi nici de faptul că, totuşi, vor fi sancţionaţi mai devreme sau mai târziu. Unii dintre ei, conştientizează răul pe care-l fac, dar sunt prinşi într-o pânză de păianjen, din care nu mai pot scăpa decât murind, ceea ce se şi întâmplă. Valul de opresiuni continuă să distrugă totul în calea sa, iar oamenii sunt derutaţi, înşelaţi, răniţi, nemaiştiind în cine să creadă. Democraţia presupune libertate de exprimare, puterea de a acţiona fără nicio restricţie, dacă astfel nu este nimeni lezat. Totuşi, imediat după revoluţia din decembrie s-au încălcat multe legi, iar cei mai însetaţi de putere au profitat din plin pentru a câştiga bani murdari. Oare conştiinţa lor a fost atât de indiferentă, încât le-a permis să distrugă vieţi inocente, doar pentru a dobândi o bucurie efemeră?
Ioana încearcă să se redreseze spiritual, luând în sufletul ei durerea, care ar fi devastat pe oricine. Reintră în scenă, după o scurtă absenţă, când forţele ei benefico-distrugătoare ajung la apogeu. Îşi concentrează atenţia asupra criminalilor lumii noi, pe care îi elimină unul câte unul, într-un uragan înverşunat, împrăştiind groază şi teroare în rândul interlopilor rămaşi în viaţă, doar pentru că aşa a hotărât ea. Memoria nu uită, cu atât mai puţin Ioana, care a pierdut suflete dragi, dar a câştigat altele, cărora le încredinţează taina ei, fiind convinsă nu aceştia nu o vor divulga niciodată nimănui. Se spune că o lucrare sfântă impune sacrificii, şi poate că aceasta este explicaţia morţii celor mai inocenţi oameni. Totuşi, nici chiar protagonista nu poate prevedea întotdeauna viitorul, trăind momente când se teme cu adevărat de necunoscut.
Autorul acestei admirabile cărţi, Dragomir Dumitrache, duce către extrem subiectul romanului, dându-i o conotaţie mistică, datorită existenţei suprarealului în persoana şi în acţiunile eroinei. Îşi continuă demersul literar cu acelaşi stil original, plin de vâltoarea înţelepciunii, oferind cititorilor fragmente de introspecţie şi analiză, net superioare altor lucrări de gen. Ioana înţelege perfect care sunt câştigurile democraţiei şi, împreună cu amicii ei, pune la cale deschiderea unui restaurant, care va uimi prin strălucirea conferită de mulţimea plantelor existente acolo, între care, cum era şi firesc, tronează iedera. Ambientul, muzica, mâncarea, personalul, totul poartă amprenta femeii-liană, care, datorită aptitudinii de lider, reuşeşte să aducă în spaţiul acesta mirific mulţime de oameni, ce nu mai contenesc cu laudele la adresa iniţiatorilor acestui proiect. Dintre toate aspectele legate de casa-restaurant, dansul de liană al Ioanei este punctul forte al atmosferei de basm de aici. Dar lumea îşi urmează cursul ei, iar unii oameni nu-şi schimbă nicidecum obiceiurile. Alţi şefi ai bandelor criminale pun la cale distrugerea frumuseţii morale, înrobind suflete curate, pentru a-şi satisface nevoia de putere. Eroina, însă, este mereu cu un pas înaintea lor, zădărnicindu-le operaţiunile ce se voiau a fi perfecte, din punct de vedere organizatoric şi tehnic. Locurile de acţiune ale eroinei sunt Bucureşti, Constanţa, Poiana Braşov, Brăila…, aceste zone fiind cumva privilegiate, deoarece acum poartă amprenta binefăcătoare a unui om deosebit. Interesant este şi faptul că autorul le acordă ţiganilor un loc aparte în scrierea sa, şi această alegere mă determină să fac o legătură între capacităţile ieşite din comun ale Ioanei, şi filosofia acestor oameni atât de marginalizaţi în societate. Chiar şi ţiganii sunt fiinţe umane, iar unii dintre ei posedă forţe suprafireşti, moştenite din negura vremurilor arhetipale. Fiindu-le atât de aproape, Ioana a ales ca travesti o ţigancă, ştiind să se adapteze oricărei situaţii, asemenea unui cameleon veritabil.
Culoarea-regină este şi în acest volum, verdele, verdele ochilor Ioanei, ale hainelor ei, clorofila plantelor, lumina care vindecă şi ucide. Verdele-fulger, verdele-mamă, căci Eroina se pregăteşte să dea naştere unor tripleţi, în care toată lumea îşi pune speranţa. Dacă am înţelege sensul profund al acestei culori, poate că am trăi într-o lume mai bună, ştiind că nu avem dreptul să distrugem forţa vieţii. De fapt, scriitorul doreşte să evidenţieze faptul că lumina este deţinătoarea forţei, care, deşi dăruieşte viaţă, impune şi menţinerea ei, prin orice mijloace. Informaţia-cod străbate chiar şi cele mai înverşunate minţi, înverzindu-le gândurile, salvându-le de la o degradare ireversibilă. Chemarea vieţii este de nerefuzat, cerându-şi cu insistenţă drepturile, chiar şi acolo unde tenebrele predomină în totalitate. Doar la început a fost Cuvântul! Din Cuvânt, a răsărit lumina, iar din lumină, adevărul! Raportul lumină-întuneric, simbolizează Viaţa şi Moartea, trăite aşa cum fiecare om alege, însă omul-plantă cunoaşte urmările nefastei opţiuni şi încearcă să remedieze răul pe care fiinţele l-au creat din ignoranţă, neştiinţă sau din simpla dorinţă de a deţine controlul absolut în lume. Iată o iluzie la care omul visează neîncetat, şi într-o clipă de entuziasm demenţial îşi pierde umanitatea şi uită cine este şi pentru ce este.
Autorul ne poartă prin hăţişurile timpului, prezentându-ne un episod fatidic, ce a zguduit întreaga societate românească: mineriada. Totul a mers atât de departe, creându-se nenumărate diversiuni, pentru a distrage atenţia oamenilor de la adevăratele intenţii ale ticăloşilor de atunci, încât aproape că nu ştim exact ce s-a întâmplat. Minţile diabolice sunt capabile de asemenea orori, fiindcă acesta le este rostul, neavând conştiinţă, nepăsându-le de consecinţe. Pe unde trec ei, lasă în urmă doar mirosul morţii, al neputinţei şi al suferinţei. Unii dintre noi s-ar întreba cum de este cineva în stare să conceapă nişte planuri atât de infernale, care au ca scop exterminarea. Cât de viclean trebuie să fii, pentru a gândi că nimic nu-ţi poate sta în cale, nici chiar Dumnezeu? Oare cum de n-au fost nimiciţi pe loc, în timp ce derulau în minte aceste fapte de-o cruzime inimaginabilă? Cu adevărat, mintea umană este capabilă de mult mai mult decât cunoaştem! Dar toate acestea au un preţ imens, pe care îl plătesc, tocmai atunci când se aşteaptă cel mai puţin. Grozavă este psihologia criminalilor! Nu oricine o poate înţelege, dar scriitorul Dragomir Dumitrache intră în cele mai întunecate colţuri ale minţii lor, aducând la lumină şi cele mai perfide gânduri.
Finalul cărţii este răsunător, ceea ce-i conferă o şi mai mare valoare. Cei care fuseseră trimişi să ucidă, au fost ucişi de mânia necruţătoare a fulgerului, care a căzut asupra lor asemenea unei seceri care-şi caută firul ierbii. Vijelia a şters orice urmă a existenţei lor. Numai că, printre ei se aflau şi oameni inocenţi, ale căror suflete veghează acum de departe. Din tot acest amalgam de ADN-uri n-a mai rămas decât cenuşa oamenilor buni şi a celor răi. S-a mai încheiat un capitol al misiunii, pe care această fiinţă de excepţie o are de îndeplinit. Tabloul de apocalipsă este înfăţişat cu atenţia unui creator de idei strălucite, învăluind în mister acţiunea devastatoare a furtunii ciudate, care a luat cu ea suflete, dorinţe şi idealuri, ducându-le spre tărâmuri necunoscute. Efectele de lumină fulgerătoare aduc împreună cu ele o teamă inexplicabilă, întrebări împietrite pe buzele celor prezenţi, dar şi speranţa că răul va fi eliminat şi înlocuit cu cele mai înalte gânduri de evoluţie spirituală. E ca şi cum un cer nou şi un pământ nou se nasc din negura trecutului, lăsându-se populate de fiinţe agreabile, care deja visează că nimic înfiorător nu le va mai atinge.
Dragomir Dumitrache rămâne un vizionar de excepţie, a cărui creaţie va aduce literaturii şi nu numai, nenumărate beneficii. A ales un drum greu de urmat către infinit, calea unică a curajului, care sfidează răul, pentru a-şi îndeplini menirea. Atitudinea de învingător se regăseşte în paginile cărţii, prin acţiunile surprinzătoare la care participă cu toată fiinţa. Tonul promt, concis şi clar, defineşte un om de valoare, a cărui verticalitate nu poate fi pusă la îndoială. Toate personajele pozitive ilustrate cu fineţe, par a deţine secretul unui trai decent, încununat de-o înţelepciune venită din vremurile când strămoşii noştri se lăsau conduşi de forţa inegalabilă a lui Zamolxe.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului este o capodoperă literară, ca şi primul volum, deoarece deţine toate calităţile unui text acoperit de frumuseţea dezarmantă a creaţiei, cu minunile la care oamenii au fost martori, personaje a căror forţă interioară impune respect şi o naraţiune perfect închegată, care se îndreaptă lin către o finalitate impresionantă. Cu siguranţă, această carte va cuceri inimile cititorilor, mai ales prin subiectul ei inedit, care aduce un plus de noutate în viaţa monotonă a societăţii româneşti. Un text revoluţionar, incitant prin originalitatea ideilor, ce promovează adevărul, dreptatea, credinţa într-o lume purificată de malefic, în care să troneze dorinţa sinceră de a săvârşi binele. Va deschide ochii multor oameni, care vor înţelege că rostul lor aici este foarte bine gândit, definit, numai că e necesară şi voinţa pentru împlinirea lui. Dragomir Dumitrache este promotorul unui concept fenomenal, care va străbate multe meleaguri şi va lumina nenumărate minţi cuprinse de tenebre. Scopul acestei scrieri este unul divin, având în vedere ineditul informaţiilor şi mesajul comunicat. Desigur, mulţi se vor lăsa captaţi de firul celor prezentate şi poate se vor întreba dacă nu cumva textul ascunde un mare adevăr, care ar putea schimba în totalitate percepţia noastră despre viaţă şi moarte. Misterul este şi va rămâne mereu o atracţie irezistibilă în faţa timpului, indiferent de ipostazele pe care le va avea. Omul va încerca să depăşească mereu graniţa concretului şi să intre în contact cu alte entităţi, despre care ştie că există, dar nu le poate vedea cu ochii fizici. Se va încerca o percepere a lor, în plan spiritual, şi de ce nu, o metamorfozare, pentru a le înţelege trecerea prin spaţiul acesta. Romanul va stârni interesul multor iubitori ai inefabilului, care vor vedea în filele sale un mesaj pe care îl aşteaptă de mult, ştiind că va sosi momentul în care Universul îşi va dezvălui misterul, iar cunoaşterea va dobândi o altă conotaţie. Până la urmă, autorul este un salvator de suflete, un om minunat, un jucător perfecţionat în şcoala vieţii, care preferă filosofia cuvintelor încărcate cu duhul adevărului.
Cu siguranţă, ultimele cuvinte ale autorului din această carte vor aduce cu ele o şi mai mare curiozitate şi poate speranţa că oamenii vor trăi o revelaţie fără egal a momentului, mai ales că urmează un al treilea volum. Dacă primele două cuprind informaţii atât de tulburătoare, e posibil ca ultimul să reprezinte cheia spre o cunoaştere desăvârşită, sau cel puţin un indiciu al dobândirii acesteia. Îndemnul autorului din final deschide o poartă către necunoscut, o posibilitate de a pătrunde într-o lume neasemuit de frumoasă, pe care doar visul o poate vedea în imaginile nopţii. Dorinţa de a ne înscrie într-o cursă a ineditului, vine odată cu forţa de netăgăduit de a ajunge la capătul unui drum, pe care doar ni l-am imaginat, dar care, a prins contur odată cu subiectul acestui roman. Nimic nu este mai exaltant, decât să constaţi că există oameni pe care natura îi iubeşte atât de mult, încât le dăruieşte o parte a fiinţei sale, ştiind că doar ei pot duce în viitor speranţa vieţii! O lume verde, este o lume dumnezeiască, în care doar fiinţele cu suflet curat au loc. Oamenii care îi aduc naturii frumuseţea gândurilor şi faptelor lor, ca ofrandă a binelui, reprezintă nădejdea că nu totul e pierdut, şi că timpul va ierta neputinţa unora de a cădea în prăpastia răului, deoarece au crezut că pot deveni stăpânii a tot ce există. Cartea conţine antidotul morţii sufleteşti, panaceul despre care foarte mulţi au scris şi în care au crezut şi mai mulţi, harta echilibrului interior şi tot ceea ce a crezut vreodată un om că poate avea în această viaţă, pentru a-şi asigura o existenţă favorabilă.
Considerăm că acest volum se înscrie printre foarte puţine cărţi capabile să aducă lumii un imbold al trezirii dintr-un somn nefast, înainte de a fi prea târziu şi de a cădea pradă în totalitate răului, care a pus stăpânire peste tot ce este viu. Şi cum vremurile tulburi pe care le trăim ademenesc tot mai mulţi oameni către abisul nimicirii, era timpul ca cineva să le deschidă ochii minţii şi să-i readucă în lumea fiinţelor dumnezeieşti. Iată că, Dragomir Dumitrache reuşeşte să insufle cititorilor forţa renaşterii, printr-un crez personal, care deţine esenţa unei lumini nebănuite, ce cucereşte prin unicitate. Cei care vor simţi puterea acestei lumini, nu vor mai fi singuri, ci vor avea alături o forţă extraordinară, care-i va conduce către armonia şi pacea mult râvnite. Imperiul acesta inestimabil se află în fiinţa noastră, fiiind capabili să-l percepem doar urmând calea binelui.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
 
REVERENTE CRITICE...
IDENTITĂŢI ARTISTICE LA ROMAN
Suntem cu adevărat copiii gliei străvechi, ai unei Moldove, ai unei Românii, dar, mai mult ai unei citadine aşezări de teritoriul căreia suntem legaţi cu inima şi sufletul, această aşezare istorică, consemnată în documente de peste şase secole, fiind municipiul Roman, draga noastră Urbe muşatină.
La întretăierea drumurilor comerciale de pe Valea Şiretului, la confluenţa cu apele Moldovei, într-o zonă de circulaţie europeană a oamenilor, mărfurilor şi ideilor vremurilor, oraşul Roman a dat naştere unei pleiade de creatori plastici şi a fost gazda unor manifestări culturale de anvergură în întreg spaţiul românesc.
Busola geo-istorică a fost prezentă an de an, înfiptă adânc în această Poartă, nu a Sărutului, ci a „bietului" popor sub vremi.
Această aşezare muşatină a dăruit, în timp, culturii naţionale şi universale, constelaţii dense, ca cele din Calea Lactee, de mânuitori de spiritualitate.
Artişti plastici, personalităţi demiurgice în cascadă, pe care îi vom cunoaşte în paginile lucrării de faţă, Identităţi artistice la Roman, semnată de Minodora Ursachi - competent analist al artelor vizuale din urbea Romanului, creatoare a Muzeului de Artă Roman.
Autoarea sintetizează în chip strălucit calităţile de istoric al artei, estetician şi eseist, cât şi fericitele însuşiri de iniţiator, organizator şi deschizător de perspective ale judecării evaluativ-critice a tuturor lucrărilor plastice, personale şi ale şcolilor şi curentelor naţionale şi universale, astfel încât, fiecare operă de mai mică sau de mai amplă reprezentare îşi găseşte „locul natural într-un Univers de creaţie, felurit şi diversificat la maximum.
Calităţile reale ale Omului, Artistului şi Istoricului, se adună mirific, în fiinţa autoarei, într-o concordanţă sui-generis, aparte - cu multitudinea de criterii obiective, care împart lumea artei, moderne şi contemporane, pe deasupra judecăţilor subiective, atât de varii, multiple şi contradictorii.
Postura elevată şi complexă a omului de cultură, Minodora Ursachi, ridică, în manieră perenă, toate întreprinderile organizatorice, în orizontul de viitor al unui oraş, care urcă în trăinicie şi valoare.
Şi alte aşezări au conceput astfel de lucrări, fie într-o formă mai simplă, fie într-o formă mai academică: Iaşiul, Fălticeniul, Bârladul etc.
Dar aici la Roman s-a constituit un Miracol.
Să fie oare, faptul că aici s-a zămislit nu numai o confluenţă de ape ci şi de drumuri lungi, venite de departe şi duse mai departe?.. .Sau că pe aici se cunoştea a fi aceea prea binecuvântată Moldovă de Mijloc, ca medie echilibrată a tuturor durerilor şi venirilor de orişiunde?
Şi toate acestea, nu au fost numai bătătorite de copite de cai, ci din toţi veniţii vremurilor de atunci, văzând ,gura de rai" de aici, s-au oprit, au descălecat, au poposit, au dăruit şi au sfinţit locul...
O pleiadă de creatori pe care îi vom cunoaşte, păşind în universul cărţii de faţă, Identităţi artistice la Roman.
Sintagma românească, străveche: omul potrivit la locul potrivit, se instituie plenar în persoana criticului plastic Minodora Ursachi.
Editura Muşatinia editează astfel unul dintre cele mai ample dicţionare din domeniul artei plastice, publicat până acum la Roman.
Dorinţa de a cuprinde întreg domeniul artei romaşcane cât şi sinteza elementelor ce îi particularizează pe artiştii care au expus la Muzeul de Artă Roman ne conectează pe noi toţi, cei care citim această carte, la marele nucleu al artei universale.
Nu este mai mare bucurie decât de a picta şi de a dărui frumuseţe oamenilor.
Zborul unui artist, în permanentă confruntare cu el însuşi şi clipa de popas a acestui zbor ne este dăruit de o distinsă Doamnă a culturii romaşcane Minodora Ursachi - care scoate la lumină filoanele de aur ascunse de timp şi uitare din istoria artiştilor plastici care au poposit în cetatea urbei muşatine.
Emilia Ţuţuianu Dospinescu (Roman)

VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA - ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU           
 Motto: “Dumneata îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge mână de mână cu fericirea?” (Liviu Rebreanu  -  Adam şi Eva)
A-VIOLENŢA METAFIZICĂ - FORMĂ DE CUNOAŞTERE-ÎNŢELEGERE. CLIPA LUI DISMAS
Cine citeşte observaţiile lui G.Călinescu, din a sa Istorie a literaturii române1, despre violenţa fizică din romanele rebreniene şi, mai ales, sugestia criticului precum că Rebreanu ar fi incapabil să vadă lumea deasupra instinctualităţii gloatei  -  rămâne, probabil, surprins că, totuşi, “suveranul” Călinescu îi face romancierului o concesie: “Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”.2 De ce tocmai un apologet al violenţei să se instituie în creator al romanului românesc modern  -  când, slavă Domnului, de la Filimon la Sadoveanu şi de la “sburătorişti”, la dadaişti  -  avem destui autori romaneşti şi moderni, şi paşnici  -  în linia lui Balzac, ori Flaubert, ori Dickens, ori Proust, ori… Urmuz, cei atât de calini şi de paşnici?… ”Fără violenţă!”…
Romanul Adam şi Eva este scris suficient de devreme (1925  -  al treilea, după Ion-1920şiPădurea spânzuraţilor-1922), pentru a ne naşte  întrebarea legată de semnificaţia şi rostul violenţei din epicul rebrenian  -  şi a ne şi propune un răspuns la această întrebare.  La 6 dintre cele 7 personaje-întrupări ale Masculinului Călător prin Timp (Mahavira-indianul, Unamonu-egipteanul, Gungunum-sumero-akkadianul, Axius-romanul, Gaston Duhem-raţionalistul ateu republican francez  şi Toma Novac-românul anamnezei finale) le este distrus corpul fizic prin violenţă, chiar violenţă maximă, complet dezintegratoare a corporalităţii fizice, ţinând de arta sadismului ritualic (cazurile Mahavira şi Gungunum  -  orbiri, jupuiri ale trupului viu, eventrare, decapitare etc.). Singurul care moare   neviolent, aparent prin infarct (“o durere ascuţită i se înfipse în inimă, răsucindu-se adânc ca un cuţit”) este Hans-Adeodatus-medievalistul german milenarist.  Întrebarea se naşte spontan: de ce tocmai el ?
De observat că romanul conţine un Maestru Iniţiator în Absolut, pe Tudor Aleman3. Acesta îi atrage atenţia neofitului sceptic, Toma Novac4, asupra non-identităţii semantice, ba chiar opoziţiei mistice dintre a şti, a înţelege şi a fi fericit: “D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge mână în mână cu fericirea? (…) Dar ce are a face ştiinţa cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului?
Chiar acestea sunt întrebările, care pun sub SEMNUL SUSPICIUNII/Amăgirii/Iluziei – EPOCA GABRIELICĂ – şi răspunsurile, implicite, prin care se defineşte Epoca Trecerii Pragului Porţii „Necunoscutului” -  EPOCA VICTORIEI SPIRITULUI-EPOCA MIHAELICĂ!!!
Singurul personaj al romanului Adam şi Eva care, după ce află tainele Cărţii-Ştiinţă (“cartea cântecelor de vitejie şi iubire”), se leapădă de ea, chiar prin ardere: “aruncă în foc volumul cu file îngălbenite, legat în piele de capră sălbatică”(simbol al dârelor terestre amăgitoare-hipnotice, care-l leagă pe Hans  de ispita “sânilor aţâţători” ai Margaretei5 )   -  păstrând doar icoana Sfintei Marii-Singura Neamăgitoare -  şi care, o viaţă  întreagă, se bate, cu maximă violenţă de duh, pentru mântuirea sufletului, ca fericire a desprinderii de înjosirile cărnii  -  este medievalistul german Hans. Numai Hans, cel care îl vede clar pe Satan - şi cunoaşte suprema ispită, aceea a ambiguizării Mariei-Fecioara Cosmică, cu Satan-Magdalena Maria(dinainte de pocăire) are dreptul la eliberarea într-o a doua onomastică-identitate(conform normelor monahale)  -  cea întru divin: Adeodatus(Închinat-lui-Dumnezeu). Lupta lui Hans-Adeodatus este deplină, de o violenţă metafizică teribilă:
a-împotriva destinului numeric: a intrat în mânăstire sub semnul cifrei 136, opuse Paştelui: “La Paşti am împlinit treisprezece[ani]”  -  dar sub semnul Viziunii de Dumnezeu  -  ca şi alt Novice al Lumii  -  Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor  - , fapt care produce suprapunerea intrării în chilia abatelui, cu mantra sacră consacratoare de Războinic al lui Dumnezeu: “Benedictus qui venit in nomine Deus!”, producând spaima iniţiatică a Călugărului-cu-Cheile, dar şi identificarea, de către copilul ales de Dumnezeu, a  abatelui  -  cu Imaginea Sacră Protectoare Supremă: “Cu barba albă şi capul tuns, cu ochii înflăcăraţi de o lumină pioasă, părea un pustnic sfânt, rătăcit printre oameni. Hans, parcă l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, îi sărută mâna şi rosti rugătoar: -Tată…” De observat, iarăşi, identitatea de privire vizionară, peste obiectualitatea iluzorie a corporalităţii terestre, între copilul Hans-Adeodatus şi copilul Apostol Bologa: “-Dumnezeu vrea şi Sfânta Fecioară  -  răspunse copilul, cu o lumină mare în ochii limpezi”(Adam şi Eva-1925) ; “Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină:   - Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu!”(Pădurea spânzuraţilor-1922);
b-(în registru magic-simpatetic) cu arhiepiscopul Willegis, din Mainz  -  simbol al degenerării sacerdoţiului, prin acceptarea exclusivei identităţi umane terestre: “aştepta din moment în moment să se pornească o ploaie de foc şi pucioasă, care să nimicească cuibul nelegiuirii[palatul arhiepiscopal], precum au fost prăpădite odinioară Sodoma şi Gomora” - căci conştiinţa necesităţii Sfârşitului Ciclului Mundan şi a Judecăţii Divine, Lumea Mundană ca Început al  Sfâşitului   -  se impun ca Realitate Unică, în sufletul celui ales, Războinicului Spiritual-Călugăr, care nu acceptă să părăsească Axis Mundi-Crucea de Aur a Altarului (chiar dacă, precum Apostol Bologa, va rătăci mistic, prin Labirintul Iniţierii Depline-Lumea şi Sufletul Îndoit): “Toată lumea respiră uşurată şi se împrăştie. Adeodatus însă rămase în genunchi, în acelaşi loc, cu ochii la CRUCEA DE AUR de pe altar (s.n.), cu ghimpele dezamăgirii în inimă [marea ispită “modernă” a scepticismului…], aşteptând totuşi minunea”;
c-cu lumea exterioară a ruinelor(simbolizată prin Cetatea Romei), în care nu găseşte Muntele Sfânt-Gargano :”Ruinele din vremurile păgâne îl supărau ca nişte sfidări. Rătăci pe străzile fără viaţă, călăuzit de un călugăr care cunoştea bine Roma şi care(…)îi arătă uliţi întregi, pustii, părăginindu-se văzând cu ochii”;
d-cu oamenii lumii ruinelor: “războaie ce pustiesc în toate părţile, răspândind foametea, desfrâul şi moartea(…). Ajunse să nu-l mai asculte nici copiii, ba unii răutăcioşi asmuţeau câinii asupra lui, când voia să intre în ogradă cu vestea Domnului. Decepţiile nu-l descurajau. Îşi zicea că puterea Diavolului descătuşat e atât de mare că rătăceşte minţile cele mai agere”;
e-cu Cifrele (socoteşte Anii lui Dumnezeu-Vestea Adevărului   -  cu anii pământeşti…) şi cu Femeia-Ispită, ca Verb Fals : “<<O viaţă întreagă m-am luptat împotriva Satanei şi l-am biruit>>. <<O viaţă pierdută!>> îi fulgeră prin ascunzişurile minţii”. Iar însuşi Satan Arătat, consecutiv  viziunii ambiguizante Maria Sacră-Maria Păcatului Carnal, îi “strigă biruitor: -Pe Maria o cauţi, Hans? De ce n-ai căutat-o aievea până azi? Ţi-ai pierdut viaţa împotrivindu-te voinţelor mele, în loc să o urmăreşti numai pe ea! N-ai iubit niciodată, nefericitule, şi doar nimic nu-I mai preţios în lume ca iubirea femeii! Acum ai să mori şi simţi că ai trăit în zadar”. Demonul devenit Apostolul Iubirii…  -  teribil! Demonul Zadarului  -  insuportabil!
De fapt, contrar tuturor interpretărilor critice de până acum, noi suntem convinşi că Hans-Adeodatus este biruitor asupra Ispitei Carnale -  este ipostaza metempsihotică a Numărului Cinci, prin care toate celelalte ipostaze capătă mântuire şi împlinire: toate imaginile carnale ale iubirii trebuiau să se echilibreze prin Ipostaza Iubirii Suprem-Ideale: Maria. Ipostaza Marianică este ispita şi biruinţa ispitei, totodată  -  este victoria spirituală a Iubirii, în romanul rebrenian, în general, şi în romanul Adam şi Eva, în particular. Finalul părţii 5 marchează întâlnirea, în absolut, a Alesului Divin-Vizionarului, cu Femeia Cosmică  -  întru (în fine!) echilibrarea Imaginii Spirituale a Iubirii: Moartea şi “şoapta de iubire”, pentru Hans-Adeodatus, cel “prăbuşit cu faţa la pământ, cu icoana sfântă în braţe”  -  simbolizează aflarea, în ultima clipă a existenţei terestre, a echilibrului între pământ şi cer, între cele două naturi ale Omului-Modelat-după-Hristos-Dumnezeu. Simbolizează HIEROGAMIA (discret sau secret ascunsă în cartea rebreniană)  -  căci CINCI este “semn al unirii, număr nupţial(…)număr al centrului, al armoniei şi echilibrului. El va reprezenta, deci, cifra hierogamiilor, însoţirea principiului ceresc(3) cu cel pământesc al mamei(2)7” .
Muntele Sfânt-Gargano a fost aflat: el este Maria  -  Femeia Cosmică. De observat că Hans se naşte şi creşte sub autoritatea exclusivă şi absolută, tiranică, a Tatălui  -  deci păstrează, mistic, în suflet, nostalgia Mamei, ca Imagine a Paradisului Refuzat. Deci, în final, când buzele sale vor rosti numele “Maria”-Izbăvirea, iar nu “Margareta”-Ispita, se presupune că lui Hans-Adeodatus a regăsit Paradisul Permisiv. Fericirea  -  consecutivă (şi real-izată prin), după cum afirmă şi Tudor Aleman  -  suferinţei/suferinţa maxime/maximă, ajunsă pe muchia de cuţit a pierzaniei semantice a vieţii. Este condiţia lui Dismas  -  tâlharul de dreapta, pocăit pe cruce, în ultima clipă.
Ca urmare, violenţa continuă, spre/dinspre lume şi sine,  îndurată/oferită  de Hans-Adeodatus, reprezintă tocmai Şansa Salvării  -  Iniţierea întru Iubire-Cunoaştere-Înţelegere, ca Hotar al Infernului-Iluzie  -  spre Paradis. Iată, deci, ce numim noi VIOLENŢĂ METAFIZICĂ: violenţa iniţiatică, absolut necesară, precum NAŞTEREA-CA-VIOLENŢĂ-SMULGERE-DIN-INCREAT (naşterea fizică, dar, mai ales, a doua naştere, cea spirituală, prin labirintul iniţierii)  -  prin care omul accede la tainele sacre ale universului şi fiinţei-fiinţării.
Considerăm că trebuie privită cu luare-aminte şi povestirea 2, despre egipteanul Unamonu, care nu moare prin chinuri-chinuiri savante  -  ci prin săgetare, în preajma Iubirii Nevăzute: el, înainte de săgetare, vede statuia lui Hator-Zeiţa Voluptăţii, cea cu cap de pisică  -  dar buzele lui ţipă numele nevăzutei iubite Isit(de la Isis, zeiţa egipteană a misterului “căsătoriei, simbol al armoniei şi fidelităţii[…], zeiţă sapienţială, posedând arta magiei, a tămăduirii şi chiar pe cea a învierii din morţi”)8. Unamonu trăieşte, şi el, sub nostalgia mamei Merit, de care este despărţit, pentru a fi închinat templului lui Osiris-Masculinitatea Cosmic-Solară  -  dar, mai interesantă este ştiinţa-înţelegere a lui Unamonu (ca autoviolare spirituală), despre moarte-întrupare, urmărind, în spirit-gând(deci, iniţiindu-se în moarte, în viaţă fiind!), traseul sufletului tatălui său, în lumea cealaltă. Asistă la: a-pătrunderea sufletului în Casa lui Osiris; b-la cântărirea sufletului-inimă; c-la atitudinea favorabilă a zeiţei-soră-Lună Isis; d-la verdictul final al lui Osiris:”Biruitor să iasă răposatul ca să umble prin toate locurile, printre duhuri şi printre zei, iar paznicii porţilor Apusului deloc să nu-l oprească!” Iată de ce, prin suferinţa anticipată, a participării la fazele mistic-iniţiatice ale Spiritului Tatălui  -  Fiului i se permite SĂGETAREA, ca Fixare întru Nevăzutul Divin, cu propensiune spre regăsirea Maternului-Doi.
Dacă Hans-Adeodatus este străpuns de durerea inimii, Unamonu este străpuns de durerea gâtului:
a-inima  -  simbol al Centrului, Brahmapura(locuinţa lui Brahma, sau Tronul lui Dumnezeu, la creştini),
b-gâtul  -  simbol al intermediarităţii vitale, al comunicării sufletului cu trupul, “sediu al vieţii, al sufletului sau al frumuseţii”.9
Săgetare-Fixare în Absolutul Crucii Cosmice(Nirvana buddhistă), prin cele patru focuri de revolver, realizează abia Toma Novac  -  rezultanta în Absolut a traiectului labirintico-iniţiatic al metempsihozei, pusă sub semnul mistic 7 – al (Auto)Creaţiei, prin eliberarea de karmă. El devine, astfel, paredrul existenţial al Numelui său  -  al Logos-ului Nume Divin: Toma=Geamănul(lui Dumnezeu)10 şi Novacul-Titanul Cosmic, de tip prometeic, înlănţuit de Stânca Absolutului. El este Titanul Inimii  -  Săgetatul în Inimă  -  deci este şi sub simbolul (Auto)Sacrificiului – 4(5) -Crucea, şi sub simbolul Plenarităţii Divine  -  1. Evident că Androginitatea se desăvârşeşte sub semnul Eva-Viaţă, dar şi a Ilenei-Elena-Focul Cosmic Iluminator şi Constant(helàne=făclie, torţă, sau hèle=strălucirea soarelui).
Violenţa metafizică, între numerele-capitole-etape metempsihotice 2 - 5 - 7, din romanul Adam şi Eva, are trepte de manifestare spirituală evolutivă  -  deci se dovedeşte a fi indispensabilă iniţierii spirituale, ba chiar considerăm că, la Rebreanu, cel puţin, ea simbolizează însăşi iniţierea spirituală.
B-VIOLENŢA METAFIZICĂ  -  ŞANSA REVELAŢIEI IDENTITARE, A FUNCŢIEI SACRALE
Înainte de Adam şi Eva  -  a fost Ion (Ioannis=Dăruit de Dumnezeu, al lui Dumnezeu, devenit proprietate a Celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine; în plus, Hristos îi numea pe Ioan şi Iacob  -  “Fiii Tunetului”)11. Ion este violent asupra lui George şi Vasile, concurenţii săi sacrali la conducerea Lumii12  -  şi violator-fertilizator - asupra Anei  -  al cărei nume este legat de revărsarea milei-graţiei lui Dumnezeu. Să se observe că, fără moartea-autosuspendare a Anei, în grajd (echivalentul răstignirii), esenţa invizibilă şi funcţia sacră ale lui Ion n-ar fi fost revelate, iar fără viaţa Anei, Ion nu şi-ar fi simţit originea sa divină:
a-Ion-al-Horei Solare şi fiu al Mamei Geea - Anteu. Cel care, în deschiderea romanului, joacă la horă  -  trebuie să se bată şi cu Parul – substitut al Fulgerului, dar şi instrument de sondare a Styxului. Există două capitole succesive - Sărutarea şi Ştreangul. În primul, Ion se (re)cunoaşte, esenţial şi funcţional, ca fiu al Mamei Geea - Anteu. Chiar dacă se bănuise a avea o astfel de ascendenţă mitică, încă din capitolul intitulat sugestiv Zvârcolirea (întru căutarea de sine): “Suspină prelung, umilit, în faţa uriaşului (…). Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot pământul”  -  abia după ce (pe cuptorul-athanor) o stăpâneşte pe Ana, călăuză mitică spre Pământ  -  Ion conştientizează deplin identitatea sa funcţională anteică şi intră în relaţie ritualică hierogamică (mută şi sobră, dar întru SĂRBĂTOARE = definire a eului sacral, şi “într-o luni”=reîncadrându-se ciclului originar) - cu ascendentul său mitic, Muma Geea: “Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare , într-o luni. (…) Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor(…). Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…)Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori(…). Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui”. Ce să fie “balaurii îngrozitori”- decât simboluri ale necesităţii violenţei metafizice iniţiatice - care nu doar justifică, ci chiar explică bătăile, certurile şi violul, toate din partea lui Ion - ca faze ale unui război mistic pentru recucerirea identităţii sale sacrale?
b-Consecutiv Sărutului de recunoaştere sacral-identitară  -  este capitolul Ştreangul. În creştinism, Hristos este atârnat-ştrenguit pe/de  lemn.  Autosacrificiul Anei  dezlănţuie evenimente violente şi funeste, în fenomenal  -  care, însă, vor revela, în zona sacralului, funcţia anteică a lui Ion: eterna REGENERARE COSMICĂ, SUB SEMNUL VIOLENŢEI-URAGAN: “Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde, într-un uragan uriaş”. Uciderea ritualică(sacrificială-revelatoare-teofanică) a lui Ion de către “sluga” sa mitică, Gheorghe  -  se face sub semnul nopţii (simbol al misterelor eleusine  -  ţinând de Demeter şi Persephona, zeiţele fertilităţii mistice) - dar, mai ales, sub semnul CELOR TREI LOVITURI SFINŢITOARE-CONFIRMATOARE-CONSACRATOARE ale lui Gheorghe, transformat, din slugă anteică, în preot, care realizează teofania: unealta eleusină a sacrificiului este SAPA FERTILIZATOARE. Deci, Ion devine, prin revelare paradoxal-multiplicatoare - EI: Elohimii (iudaici) sau Cabirii (greceşti). La a treia lovitură, Ion îşi redobândeşte identitate şi funcţie sacral-transcensă, eliberată din chingile trupului :”Gheorghe lovi a treia oară, fără a-şi mai da seama unde…” - apoi, fiinţa sa recapătă unitatea prin metamorfozare: târându-se către AXIS MUNDI a satului - nucul bătrân - Ion se identifică deplin cu acesta, pierzând conştienţa corporală, şi redevenind geamăt de ramuri şi zvârcolire telurică: “…Sforţarea îl duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă”. Apoi, trece prin poarta întunericului vegetal: “Mai avea doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai zvârcoleau în trupul crâmpoţit…”. De-acum încolo, Ion=Axis Mundi Vegetală=Nucul Bătrân (Veşnic): punte între Pământ şi Cer - poartă către Cer şi Pământ. Din trunchiul şi sevele şi coroana împlinirii lui se vor naşte-înălţa şi cădea înapoi spre Pământ-Geea(cum s-au şi născut-murit-înviat, mereu!) - IONII-ŢĂRANII=CEI MULŢI UMILI (NĂSCUŢII ŞI STĂPÂNII HUMEI). Credem că această ipostază mundan-regeneratoare în eternitate “scuză” toate aşa-zisele violenţe ale romanului prim al “violenţei rebreniene”…
În linii mari, acelaşi mecanism ritualistico-mitologic ni se pare a funcţiona şi în cazul recunoscutei capodopere din 1932, romanul Răscoala. Ion este, acum, Petre Petre - pe de o parte, piatra inerţial-corporală - pe de alta, piatra rezistenţei spirituale şi a tainei alchimice:”În colţul cel mai întunecos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de PIATRĂ” – s.n.)  -  aflat, şi el, sub semnul lui Anteu:”Mâna lui Petre era grea şi aspră şi reavănă ca pământul”. Prin simpatetism, terranus-ţăranul şi moşierul (stăpânul Mocşei-tărâmul sacru), sacrificatorul şi sacrificatul - îşi revelează, prin moartea iniţiatică, morfologia spirituală similară, dacă nu chiar identică:
a-iată descrierea identităţii morfologice a lui Miron Iuga (yug, în sanscrită=unire-unificare), sacrificatul prin violenţă metafizică - dobândirea unei stări de unire-nedisociere funcţională semnificativă, între stăpânii de drept, comuni, în profunzimea lor spirituală, ai Mamei Geea (Ţăranul şi Autenticul Moşier - izotopii semantice ale Pământului-Geea şi, concomitent, zei ai vegetaţiei):” (…) Miron Iuga se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară (…). Îl călcau în picioare, apăsându-l şi FRĂMÂNTÂNDU-L CU PĂMÂNTUL ÎN CARE ÎŞI ÎNFIPSESE DIN VIAŢĂ TOATE RĂDĂCINILE”(s.n.);
b-iată şi revelarea structurii spirituale nedisociate, cu funcţie de Scară Cerească-punte divină, de la Dumnezeu, înapoi spre Om : Petre-Omul Pietrei Filosofale este Anteu, situat între Ouranos şi Geea  -  în faza finală a sacrificiului Ţăranului, pentru Dreptate (“oleacă de dreptate”, cum spune Crăişorul Horia-Hristosul Românilor, căruia divinitatea-Monarh Ascuns îi strigă din ceruri că “Dreptatea nu se cerşeşte!Dreptatea se cucereşte!”  - se cucereşte, evident, prin aceeaşi  violenţă metafizică, renăscătoare şi revelatoare a ESENŢEI FIINŢIALE; maiorul austriac le şi zice ofiţerilor, martori la martiriul lui Hristos-Horia, despre acesta:”Un om? Mai mult decât un om!”- adică este TOŢI-Neamul în UNU-Omul): în ultima clipă a vieţii terestre şi aparent anonime, Petre Petre, cel cu prenumele repetat ritualic, în loc de un nume  -  îşi geme-revelează interiorul funcţional, Sfântă Treime a Spiritului Ţărănesc: “-DUMNEZEUL…SOARELE…PĂMÂNTUL”(s.n.).
C-CRĂIŞORUL HORIA, GORILA : EPOPEEA MASCULINULUI ŞI REALITATEA LUI “ALTCEVA DECÂT”…
Bineînţeles că triumful activării artistice a violenţei metafizice, ca iniţiere a Spiritului Naţional, ca Spirit al Bărbatului Mistic, de această dată - se află în cele mai urgisite şi  cu obstinaţie(şi premeditare) dispreţuite ori uitate romane ale lui Rebreanu: Crăişorul Horia şi Gorila.
Străbătută de spirit epopeic şi baladesc, lucrarea rebreniană Crăişorul Horia n-a fost niciodată văzută decât ca tentativă ratată a epicului romanesc. Noi afirmăm că, dimpotrivă, trebuie văzută ca fiind demonstraţia artistică cea mai izbutită, a romanului românesc modern, de a descrie treptele evoluţiei spirituale ale unui neam, prin simbolul ei uman desăvârşit: Horia-Hora(Roata) Solară  - transformat în Hristosul cu Roată pe Cap:”Căprarul făcu(…)o coroană de nuiele, în formă de roată, pe care(…)o puse în capul lui Horia, strigând:-Uite craiul valahilor!”(mistic, duşmanii lui Horia-Hristos s-au contaminat de revelaţie!) . Noţiunea de Crăişor ascunde, în fapt, realitatea mitică şi mistică a Maestrului Spiritual al Neamului Românesc: Magul Zalmoxian. De observat că noţiunea de Crăişor ţine de un limbaj esoteric, pe care nu îndrăzneşte să-l folosească, la început, decât Femeia-de-la-Criştior (în traducere exoterică: lăcaşul ascuns al lui Hristos -  Rafaela de la Criştior era, ea însăşi, din neam de Crăişor: strănepoata voievodului Bour-Boariu, din herbul Moldovei Sfinte) -  izotopică semantic, în egală măsură, cu Muma Cosmică şi cu Fecioara Cosmică: Fecioara Cosmică întreabă”-Unde sunt crăişorii voştri?(…)Drum bun şi sănătate, crăişorule!” - pentru ca la finalul Epopeii Discernerii, tot ea, devenită Mumă Cosmică, să-l identifice mistic:”Da, el e…Crăişorul!” Abia după ce este iniţiat în spiritul lui ALTFEL DECÂT…, având în imaginea minţii Centrul Lumii-Viena, dar şi a Centrului Mistic-Golgota, al autosacrificiului total, desăvârşit, mântuitor - moşul Gavrilă Todea”de 80 de ani(…)a strigat [spre consacrare ritualică a Logos-ului]: -Tu să fii crăişorul nostru, Ursule13 şi să ne câştigi dreptatea întreagă, MĂCAR DE-AR FI SĂ NE OMOARE PE TOŢI!(s.n.)” Revelaţia iniţierii Neamului prin violenţă metafizică-treaptă de deşteptare a Spiritului Etnic îi este oferită de Războinicul-Grenadir(alter ego al Monarhului Ascuns) din Cetatea Împăratului-Viena(Centrul Iniţiator  -  de aceea, situat în zona ambiguităţii perpetue şi depline: niciodată nu se va şti precis dacă Horia a avut poruncile Împăratului-Monarhul Lumii, şi dacă da  -  ce conţineau acestea  -  formula esoterică a Monarhului Lumii, pentru începerea violenţei metafizice a discernerii de neam fiind: “Tut ihr das!  -  Faceţi voi treaba asta şi pe urmă lăsaţi pe mine!”):”- Nici popoarele să nu aştepte tot numai de la împăratul! Că şi împăratul e om14 şi face ce poate! Popoarele să mai puie mâna şi pe par [din nou, parul, solar-jupiterian şi thanathic] când nu mai merge altfel!Dreptatea trebuie cucerită ca o cetate!
Horia dezvoltă viziunea despre principiile yin şi yang, pasiv şi activ, în cosmosul Neamului Românesc:
a-în primă fază(cea istorică, refuzând revelaţia), Neamul este expresia inconştienţei-pasivităţii absolute, ignorând însăşi esenţa etnică: discernământul, ca spirit de identitate-autoidentificare, de respingere a gregarităţii etnice şi umane, de alcătuire întru ALTFEL DECÂT ALŢII  -  urmând: ŞI AŞA CUM TREBUIE SĂ FIM NOI. Dacă spiritul discernerii de neam lipseşte, însuşi neamul e în pericol de dispariţie, prin starea de SLUGĂ şi de STRĂIN ÎN PROPRIA ŢARĂ (de fapt, “străin” îşi spune tocmai cel care capătă începutul discernerii iniţiatice), prin stingere-deznaţionalizare: “Nouă totdeauna fapta ne-a lipsit. De aceea ne-au încălecat toţi veneticii, de am ajuns slugi şi străini în ţara noastră…” Pasivitate=stare de neant existenţial-etnic: ”Am primit mereu toate batjocurile pentru că ne-a fost frică de faptă(…)Până acum câţiva ani, oamenii nici măcar a se jelui nu îndrăzneau”.”
b- Evident, moartea sentimentului discernerii cosmice de neam - pentru Dumnezeu şi planul său uranic, nu este o tragedie  -  oricine/orice pasiv-yin poate fi înlocuit , prin oricine/orice purtător al principiului activ-yang:  ”Poporul care rabdă toate asupririle le merită”. În definitiv, yin-yang se complinesc demiurgic - dar taina cea mare e cum să fii yang-ul discernerii-conştientizării: FIINŢA! Discernerea cosmică de neam e numită cu numele DREPTĂŢII - simbol dublu, al în-fiinţării şi al re-echilibrării-re-armonizării cosmosului.  Căci expresia cea mai simplă a principiului activ, prin care se face discernerea-fiinţarea de neam - este DREPTATEA - prin care se neagă putrefacţia spirituală(yin-ul pasiv-feminin), având ca rezultat nu doar deznaţionalizarea, ci chiar gregaritatea non-umană, în satanicul întuneric, numit TEMNIŢĂ: “Până ne-or vedea tot plecaţi şi neputincioşi, domnii dreptate nu ne-or face, măcar să vie oricâte porunci de la împăratul!Şi oamenii, săracii, PUTREZESC prin temniţe!(s.n.)”.
A exista=BĂRBAT, Masculinitate, Spirit Activ, al DREPTĂŢII-discernerii. Dar principiul activ, la nivelul cosmo-etnic, este ca un flux cu traiectul diferit accelerat-conştientizat, căruia trebuie să i se păstreze CĂLĂUZA SPIRITUALĂ-VÂRF, CAPUL “REBELIEI - romanul propune două ipostaze ale Monarhului Ascuns: I-prima este cea oarecum exoterică, a lui Iosif al II-lea, - II-cealaltă este a Monarhului Absolut Esoteric  -  Hristosul Neamului Românesc: se păstrează în imaginea hieratică a ŢĂRANULUI-REGE, arhetip al Hristosului Român al Dreptăţii  -  din trupul căruia se împărtăşesc ceilalţi ţărani (pentru transsubstanţierea creştină, învierea din zguri a Neamului): “Avu  iarăşi visul de odinioară, cu căpitanul ţăranilor răzvrătiţi aşezat pe tron de fier înroşit, cu mirosul cărnii smulse din trupul lui cu cleşte înroşit în foc. Dar acuma, în locul căpitanului de demult se afla el însuşi, pe tronul roşu sfârâia chiar carnea lui şi mirosul de carne arsă îi gâdila nările. Se mira numai că nu simte nici o durere şi vru să strige cu glas izbânditor că nu-i pasă de tortură, că nu-l doare nimic…
c-Pentru că DREPTATE înseamnă REECHILIBRARE COSMICĂ, deci slujbă divină, Horia se simte erou mioritic-zalmoxian(moarte=viaţă-Înviere), fiinţă îndumnezeită, direct prin acceptarea Misiunii Violenţei Metafizice(prin care se dă identitate divină gregarului cenuşiu, se eliberează Domnul-Stăpânul-Craiul, BĂRBATUL COSMIC-NEAMUL, din sclavia pasivităţii-nonfiinţării): “Horia venise în realitate să se spovedească şi să se cuminece, ca şi când ar fi plecat la nuntă sau la război sau la un drum lung cu primejdii, de unde nu se poate şti dacă se va mai întoarce, şi când. În faţa preotului, însă, se simţi curat şi înălţat(…)” - iar în războiul metafizic-“rebelie” el e ARHANGHELUL, care conduce oastea angelică, oastea albă: “Apoi, peste capetele tuturor trecu scurt, aspru ca o săgeată de oţel, porunca crăişorului:-Hai, feciori! ŞI OASTEA ALBĂ SE URNI”(s.n.).
d- Momentul Crăişorului transformă calitativ starea de unitate: în loc de unitate în pasivitate autodistructivă  -  unitatea în activitate definitorie, DREPTATE, în registru umano-divin:”Suntem totdeauna uniţi în supunere şi umilinţă şi niciodată nu ne putem uni ca să cucerim dreptatea”.“Rebelia”-Războiul Metafizic (cu decapitări, schilodiri etc. a câtorva asupritori de profesie) al scoaterii din pasivitate-nonidentitate divino-umană Neamul - răspunde echilibrator unor acţiuni unilaterale, de până atunci(deşi, oarecum, în efigie, în sinecdocă - un strop la un butoi…  -  dar contează NU CANTITATEA DE ACŢIUNE, ci calitatea numită ACŢIUNE DE DIFERENŢIERE-DREPTATE-MASCULINIZARE-AFIRMARE DE NEAM):”Nu e sat în ţara asta unde să nu găseşti un sărman trup de iobagiu ba spânzurat, ba tras în ţeapă, ba frânt pe roată şi ciopârţit în bucăţi, spre a băga spaima în oameni şi a-i ţine pe vecie în jug ca pe vite [n.n.: vita este asimilată pământului-pasivitate feminină]”.
Ridicarea-“rebelie”a moţilor nu este nici cruzime, nici agresivitate - ci afirmare a Fiinţei, pe deasupra”batjocurii”=ignorarea Fiinţei-Fiinţării lor: “-Apoi dacă vine[colonelul austriac, care făcea promisiuni mincinoase, tergiversa negocierile, pentru a-i risipi şi nimici pe răsculaţi], bine de bine, iar dacă nu, ne-om bate şi cu cătanele şi nu ne-om lăsa batjocoriţi aşa de tare!”(s.n.)  - zice Cloşca, membru al Sfintei Treimi a Afirmării Fiinţei. “Aşa de tare” marchează percepţia mistică a limitelor vieţii şi morţii spirituale. Iar proclamaţia lui Horia pentru Geoagiu arată că un neam trebuie trezit-înfiinţat şi cu forţa, când îşi întârzie neiertat revelaţia Fiinţei, producând inutilă primejdie şi adormire pentru cei deja treji:”Care sat s-ar ispiti a nu veni sau din care casă n-ar veni la această poruncă, întorcându-se să i se aprindă casa. (…)Glumă nu vă paie. De nu îţi veni, ALŢII OR VENI LA VOI(s.n.)”. Aceşti alţii-venitori-revelatori ai Focului, deplasaţi către zona cenuşiului-nondiscernerii Fiinţei -  sunt din ORDINUL ANGELIC AL OŞTII ALBE - iniţiaţii în Masculinitatea Neamului Românilor Ardeleni..
e-Horia duce războiul lui Hristos - pentru reidentificarea Cosmosului-Neam Românesc: în mod magic, ROMÂN va deveni echivalentul semantic şi de facto al lui ORTODOX=OMUL CĂII DREPTE. Aceasta, în sensul identificării Calvarului Cristic, cu Calvarul Neamului Românilor Ardeleni  -  întru mântuire-înviere sincronică, atemporală. Iar arderea demonilor-îngeri căzuţi, cu biciul cristic-VIOLENŢA METAFIZICĂ, trebuie să-i re-metamorfozeze pe aceştia în îngeri înalţi. Opera Crăişorului nu este numai una de exorcizare, ci şi alchimică, de transmutare a metalelor-spirite înjosite, în AUR FILOSOFAL. O Apocalipsă (respectiv o Înviere) de Athanor. Şi Aurul Filosofal nu poate fi decât Neamul Cristic, Românii Ortodocşi-Drepţi-Masculini. Numele generic-alchimice sunt “unguri”, pentru metalele josnice-înjosite spiritual, prin NEDREPTATE PRACTICATĂ - respectiv “români”, adică “ortodocşi”, pentru metalele transfigurate înalt spiritual, prin suferinţa-ardere(numită CĂUTAREA DREPTĂŢII-MASCULINITĂŢII), în athanorul cosmic: “Nimenea să nu fie cruţat deloc, fără numai UNGURII CARE S-OR FACE ROMÂNI, botezându-se în legea şi credinţa creştinească[ortodoxă!]”. De observat cuplul  lege-credinţă: lege, împotriva dezordinii cosmice-nedreptate - dar împlinirea legii cosmice nu poate fi făcută decât prin ardere-credinţă-transcendere(prin transsubstanţierea BOTEZULUI şi NOII EUHARISTII COSMICE - GRIJANIA FIIND EMINAMENTE  SPIRITUALĂ: DREPTATEA!).
Regula lui „ALTCEVA DECÂT”…, ca regulă a dobândirii FIINŢĂRII PRIN IDENTIFICARE - este pusă în dezbatere, de data aceasta preponderent teoretică, în romanul psihologic-discursiv Gorila. Deci, departe de a fi doar un roman politic-realist al Cetăţii - Gorilaeste un roman profund filosofic şi psihologic, al teribilelor zvârcoliri de conştiinţă (nu doar la nivelul Dolinescu-Pahonţu-Ionescu, ci , mistic, la nivelul întregului neam-masculinitate românească). Crăişorul, din romanul Crăişorul Horia  -  devine Tineretul Român. Iar Demonul Pasivităţii Autodistructive este unul global: Politica Românească  -  aşa cum se face ea. Adică, stimulând urdorile anti-spirituale ale Neamului Românesc: Minciuna, Hoţia, Trădarea-Laşitatea. Nesfânta Treime a MLAŞTINII Materialiste. Ca şi în romanul-epopee a Ardealului Românesc-Masculin, avem şi aici împărţirea maniheistă între iniţiaţi (Monarhul Ascuns-Tineretul Român  -  studentul Ionescu nu e decât un surogat de hierofanie)  -  şi neiniţiaţi(politicienii, cei labili moral). Iniţiaţii ştiu să DISTINGĂ-DISCEARNĂ, printre sensurile cuvintelor  -  neiniţiaţii -  nu. De aici se naşte conflictul-Războiul Metafizic(Violenţa Metafizică, necesară rămânerii în IDENTITATE-MASCULINITATE ) - între:    
a-partizanii(mai curând nevăzuţi, decât văzuţi) ai lui Dolinescu(care trebuie judecat critic dincolo de conjuncturalul său antisemitism), cel care afirmă: “Nouă ne trebuie educaţie, nu politică!Trebuie smulse cu cleştele din suflete laşitatea trecutului, capul plecat(…). DINAMICII (s.n.) cei mici să înveţe carte, să muncească, să zidească o ţară nouă. Mai târziu, când lumea va avea în sânge dreptatea şi curăţenia, când va fi dobândit sentimentul demnităţii şi va fi uitat capul plecat, ATUNCI ŞI NUMAI ATUNCI POFTIŢI LA POLITICĂ(s.n.)!”  Şi continuă, pe acelaşi ton de vizionar exasperat:”Am făcut unirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar trebuie s-o şi păstrăm!(…)Poporul nostru nu mai are nici un ideal şi nu mai crede decât în burta plină(…). E bine?Cu idealul burţii pline credeţi dvs. că vom putea păstra unitatea neamului şi vom realiza cultura românească adevărată, care să dea un sens existenţei noastre?…(…). Ne-ar trebui cel puţin 3 generaţii de muncă aspră, de gospodărie exemplară, de uniune sacră, pentru a consolida aievea unirea. În loc de asta, ţara a fost împănată, până în cele mai mici sate, cu cluburi şi scandaluri, care au învrăjbit pe oameni şi mai ales au înrădăcinat credinţa că politica absolvă şi justifică tot. Să fii tâlhar, să fii orice, dacă eşti din partid, te acopăr!15(…) România e un imens câmp de jaf şi procopseală: politicianii înşişi fac toate sforţările ca să se acrediteze convingerea asta, fiindcă aşa, cei buni vor fierbe într-o oală cu cei răi(…)Politicianul spurcă pe ce pune mâna.(…). PREOCUPĂRILE IDEALE NUMAI CEI TINERI LE ÎMBRĂŢIŞEAZĂ ŞI LE TRĂIESC AIEVEA (s.n.). Numai ei sunt în stare să viseze şi să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi cântând imnul biruinţei. Pentru ei, comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentru eseiştii de azi, ci trăiri efective…Numai atunci neamul românesc va respira în sfârşit scăpat din îmbrăţişarea monstruoasă a gorilei politice!” Iată, din nou, ca şi în Crăişorul Horia, idealul coeziunii întru ACTIV-BINE-MASCULIN - împotriva coeziunii între PASIV-RĂU-FEMININ. Plinul Dreptăţii (Masculine) - contra golului Demagogiei (Feminine) - prin definiţie, desacralizantă a Logos-ului Demiurgic, deci nedreaptă-demonică,
b-şi cei care, premeditat, creează confuzia semantică a cosmosului, voind, astfel, să-l desacralizeze -  şi-i răspund apărătorului manifestărilor energiilor ideale ale Tineretului Român: “Adică, înlocuieşti o gorilă cu altă gorilă(…). Nu va mai fi gorilă, ci… un animal mai simpatic pentru imaginaţia mulţimii”. La care simbolul oportunismului şi labilităţii morale  -  Pahonţu, adaugă:”Politica nu se poate suprima. Poţi să-i schimbi numele(…), dar ea rămâne! E esenţa vieţii!” Ei bine, cei comozi spiritual (pasivi-feminini)  -  mai exact, cei interesaţi de rămânerea în inerţia materialistă, în egală măsură ucigaşă şi sinucigaşă spiritual - nu accept (procustian) să numească decât ceea ce sunt ei înşişi: o gorilă nu poate avea drept oponent-alter, decât TOT O GORILĂ! Din start, identitatea prin discernere spiritual (ALTCEVA DECÂT…) este respinsă, negată chiar ca existenţă! În stilul ţăranului care, văzând, la Grădina Zoologică, pentru prima oară în viaţa lui - girafa, spune categoric:”Aşa ceva nu există!
Faptul că spectacolul vizionat, obsesiv, de societatea bucureşteană a partizanilor POLITICII MLAŞTINII, este O scrisoare pierdută, spune, credem noi, totul, despre opinia auctorială (discretă, lizibilă doar printre rânduri) a romancierului-filosof Rebreanu…
Asupra celui care vine la poliţie, cu curajul răspunderii, cu asumarea integrală a răspunderii faptei-făptuirii, să mărturisească “rebelia” sa împotriva Trădării şi Minciunii(uciderea lui Pahonţu16)  -  tânărul student Ionescu17 - se dezlănţuie, cu totul disproporţionat, “vijelia” comisarului (un perfect Ipingescu-Pristanda  -  “curat neconstituţional, da' umflaţi-l!”), teribil de afectat de moartea unui ziarist imoral şi arivist crâncen:”-Cum, banditule, va să zică tu l-ai omorât ?(…)Paştele şi bisericile…”. Iar, pe de altă parte, ziarele, Camera şi Senatul - toate ştiau totul despre infidelităţile de tot felul, conjugale printre altele  -  şi despre divorţul jalnic al lui Pahonţu, dar stârnesc adevărate viscole de osanale evidenţiind moralitatea acestuia, şi cumplite diatribe împotriva unui prezumtiv complot anti-stat -  tocmai pentru a discredita şi paraliza complet orice încercare de “rebelie” contra unui stat putred-efeminat, mafiotic, cu miezul fals:”Toate ziarele, ca după un consemn, lăsau să se înţeleagă că ne aflăm în faţa unei vaste conspiraţii de răufăcători (…)că asasinarea lui Pahonţu , săvârşită de Ionescu, e opera unei complicităţi pe care justiţia trebuie s-o lămurească şi s-o sancţioneze cu ultima severitate(…)la Cameră, cât şi la Senat, s-a făcut elogiul regretatului Pahonţu, subliniindu-se(…)bunătatea şi cinstea omului(…).Vicarul încheie(…) cu o cuvântare(…)că mâna criminală a răpit(…) pe părintele unor copilaşi nevinovaţi, pe soţul unei femei iubite(vorbitorul nu ştia că Pahonţu îşi părăsise căminul)”…
D-CRUCEA, „DINAMICII”  ŞI REGRESIA SPRE ORIGINAR. “CUCERITORII” LUI REBREANU. LIRISMUL MITOLOGIC
O lectură atentă a romanelor lui Rebreanu lasă a se observa un amănunt semnificativ: unde este mediu urban - lipseşte simbolul CRUCE. CRUCEA apare doar în romanele despre SAT şi MASCULINITATE (evoluţie către masculinitate).  În romanul urban al autosacrificiului sacrificator, Amândoi, pentru nefericita Solomia(ţărancă, ajunsă servitoare la oraş  -  şi ucigaşă a stăpânilor ei cămătari-demonic-arghirofili, din dragoste disperată pentru iubitul ei Lixandru, care se stingea fără leac) apare doar un crucifix18 - urmat de invocarea, în celulă, a divinităţii (“-Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă şi iartă-mă!Doamne…”), înainte de sinuciderea teribilă, cu acul de păr: ”-A avut o poftă de moarte titanică!” - spune doctorul legist. Acest melanj de origine rurală şi comportament urban (bazat pe idealizarea valorilor moarte - banii) nu-l încântă prea mult pe intransigentul “senator” Rebreanu19.
Sugestive pentru frivolitatea , efeminarea existenţială şi corupţia spirituală pe care le întruchipează mediul urban - sunt replicile personajelor şi comentariile auctoriale, din romanul, strict citadin, Jar: “Pe omul modern, ameţit (s.n.) de civilizaţie, numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu…” Civilizaţia modernă este, deci, o “ameţeală”, o pierdere a sentimentului şi nevoii imperios-masculine a DISCERNERII-ÎNFIINŢARE DEMIURGICĂ. Este preludiul unei dulcege sinucideri spirituale, generale şi absurde - al cărei prolog a fost semnat de “prea inteligenta” Liana, cea mefientă atât faţă de creaţia divină (“Pe buzele ei VOPSITE dăinuia un surâs…”-s.n.), cât şi faţă de ritualul în-fiinţător:”Nimic…Sunt puţin emoţionată…Ceremoniile ASTEA…”-s.n. - dispreţuitorul  astea sugerând că totul, în societatea citadin-modernă,  nu e decât convenţie şi ipocrizie, trădând secarea totală, sinucigaşă, a spiritualităţii-atitudine-discernământ. Astfel, Cetatea Modernă debilitează atât de mult sensul vieţii şi morţii, încât sinuciderea Lianei cu somnifere (dezertarea, laşă, din viaţa reală), după ce se înjosise, îndelung şi penibil, faţă de cel ce-i înşelase sentimentele  -   capătă mai curând aura ironiei absurde, decât a tragismului.
Pentru re-spiritualizare, mediul citadin are nevoie de DINAMICII-zeităţile mistic-masculine, amintind, iarăşi, de Călăreţii Gemeni Zalmoxieni  şi de o Sfântă Treime Înfiinţătoare  -  despre care vorbeşte Dolinescu, în romanul Gorila: cel puţin trei generaţii de făpturi clar-hominide  -  regresate benefic-spiritual, către originaritatea MASCULINITĂŢII SPIRITUALE, manifestată prin DREPTATE, CURĂŢENIE, DEMNITATE.
Este şi motivul pentru care romanul Crăişorul Horia este dominat, obsesiv, de SIMBOLUL ŞI IMAGINEA CRUCII LUI HRISTOS: căutarea Dreptăţii-Reechilibrare cosmică, prin reiterarea Principiului Masculin, în Neamul Românesc  -  şi autosacrificiul de tip cristic, desăvârşit oferit şi atotizbăvitor, pentru relevarea eternă, în planul misticii existenţial-etnice, a obiectului luptei metafizice. “Oastea albă” este condusă, efectiv, de Principiul Masculin-Cristic  - căci în fruntea ei (avându-l pe Horia-Hristos prim şi drept-următor) este CRUCEA GALBENĂ-SOLARĂ, care porneşte poporul “rebeliei”-violenţei metafizice re-înfiinţătoare  -  către originea sa demiurgică, PRIMA ZI A CREAŢIEI: “Horia(…) pică într-o seară, fără veste, la casa lui Crişan, aducând şi o CRUCE GALBENĂ (s.n.) împodobită frumos, care să slujească drept steag în lupta ce are să pornească. ERA CHIAR ZI DE LUNI”( s.n.).
Originea Crucii Mari-Steag - este în Crucea-Simbol Esoteric (crucea densificată-condensată în nevăzutul nocturn al traistei lui Horia  -  iarăşi, simbol germinativ-spiritual), care poartă pe ea chipul însuşi Monarhului Lumii, Monarhului Ascuns  -  şi n-au dreptul s-o vadă decât iniţiaţii de taină:  “Cu mare băgare de seamă mai scoase din traistă o cruce mică aurită, cu chipul împăratului Iosif20 şi o carte sfântă în trei limbi, legată în piele roşie şi cu dungi de aur pese tot”. Este Cartea Destinului Lumii  -  sau Cartea Paradisului-Izbăvire-Împlinire  -  călăuză prin cele Trei Lumi. Prin izbânda martirică întru Cruce şi Cartea-Călăuză-prin-Lumile-Lui-Dumnezeu  -  Horia(Hristosul Neamului, dar şi Sinecdocă a Crucii-Roată!21) devine , în momentul suirii Golgotei (Roată Solară şi de Sânge) de la Alba Iulia, negrăbitul şi demnul confident al lui Dumnezeu-Altarul :”Sărută crucea, se închină, sărută şi mâna preotului şi zise : -Doamne, iartă-mă şi ajută-mă! Apoi urcă pe estradă fără şovăire, cu capul sus, liniştit, parc-ar fi mers la cuminecătură”. Iată-l pe Supraomul Benefic  -  Eroul-Sinecdocă a Neamului Înfiinţat-Remasculinizat: “Un om?…Mai mult decât un om!- zise maiorul cu ochii umezi”.
Ecouri ale acestei hierofanii din mai târziul Crăişor Horia se află şi în unele pasaje din romanul Ion. În evoluţia sa spirituală, Titu Herdelea22 ajunge şi la stadiul de vizionar. După ce vede şi aude ţipetele isterice ale învăţătorului ungur din şcoală:”Numai ungureşte!…Ungureşte!…Trebuie ungureşte!…Ungureşte!…”  -  Titu are două viziuni, ambele ţinând de violenţa metafizică, restauratoare a Masculinităţii Neamului Românesc:
a-prima este discursivă: “O cetate încercuită de o oştire desculţă!(…)Mulţimea noastră înaintează mereu…Zidurile lor meşteşugite se clatină şi se fărâmiţesc îndată ce le atinge suflarea vieţii noastre încătuşate…Stăpânii tremură în faţa slugilor!Slugile! Noi suntem slugile!Al lor este trecutul, al nostru este viitorul!…”  Aceeaşi “Cetate” a Blestemului Complacerii în Feminitate Opresivă, ca blocare în trecut-neînţelegere, obturare a sacralului  -  ca şi cetăţile din Crăişorul Horia (cu centrul în cetatea care TREBUIE să redevină, prin martirajul autosacrificial-cristc  -  ALBĂ: Alba Iulia);
b- a doua este un vis nocturn, “cu ochii mari, înlăcrimaţi”: „Iată-l în Cluj(…)Pretutindeni numai grai românesc…(…)Parcă toată lumea vorbeşte<<ca-n ţară>>!(…)Firmele magazinelor , străzile, şcolile, autorităţile…tot, tot e românesc…Statuia lui Matei Corvin zâmbeşte către trecători şi le zice: <<Aşa-i c-a venit ceasul dreptăţii?>>”. Martirul-Hristos Înviat este însuşi Logos-ul Românesc.  Iar identificarea Ceasului Învierii cu Ceasul Dreptăţii, ca manifestare plenară a violenţei metafizice restauratoare de Spirit este cea din Crăişorul Horia.
Dar mai există o a treia viziune, de data aceasta transferată, dinspre Titu Herdelea, asupra unui fost renegat român  -  “băiatul unui ţăran cărăuş din Armadia”  -  învăţătorul Zăgreanu, înfocat “ungurist”, pân-atunci - reconvertit la Logos Românesc şi(cum altfel?) la Ortodoxie=Calea Drept-Spirituală. În finalul romanului, Zăgreanu-Apostatul se căieşte, mut şi deplin, în faţa BISERICII BIRUITOARE ÎNTRU LUMINĂ şi a CRUCII-TROIŢĂ, lepădându-se de Satana-Râpa Trădării: ”La Râpele Dracului, bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor , se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa , parcă făcea un jurământ mare”. Ca şi reconvertitul Ursu Uibaru, din Crăişorul Horia, care, ulterior reconvertirii, se oferă deplin martiriului pentru Dreptatea Remasculinizatoare de Neam  -  şi Zăgreanu, după modelul evanghelic al lui Dismas-Tâlharul Pocăit, îşi identifică propriul CAP cu CAPUL BIRUITOR AL LUI HRISTOS-BISERICA.
Vom încheia cu două dintre cele mai cunoscute cazuri de reconvertire întru Masculinitatea Neamului: cazul Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor - şi cazul Puiu Faranga, din romanul Ciuleandra:
a- cazul Puiu Faranga trebuie văzut ca o reconvertire întru OM, prin regresie mitico-magică: dinspre frivolitatea criminală a societăţii-Cetăţii moderne, aritmice, ajunsă la infarct - spre originaritatea ritmică, spre Inima Cosmică a Neamului (violent-gâfâit metafizic) -  Logos şi Dans  - simbolizat prin dansul esenţial, vital românesc - Ciuleandra. Către tată, se aude discursul izmenit, în franceză   - a se vedea şi avertismentul auctorial, prin litere italice(discurs ca simbol al parodiei-existenţă a Cetăţii Moderne, cu adevărat alienat-dementă, care s-a înstrăinat  de Logos-ul Originar-Divin: “C'est Ciuleandra, Vous savez?(…)Et puis c'est très amusant…oui…très”) - dar Puiu MOARE, în sensul mitic  - adică renaşte întru NEOSTENEALA DIVINĂ, ca OM  -   din fosta Gorilă… -  recăpătând Ritmul Inimii-Centrului Cosmic, de care acum aparţine iar, integral, sub masca nebuniei sacre:”De alături, se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie găfâită, ca respiraţia unui bolnav pe moarte”;
b-cazul Apostol Bologa e mult mai complex, dar, în genere, cunoscut. Apostolul a fost, întâi, Apostat. Apostat faţă de Cruce şi Inocenţă. Şi-a trădat Viziunea-Misiunea  -  revelate în copilărie, în faţa Altarului: CRUCEA DE AUR, Crucea Luminii Izbăvitoare-Biruitoare: “(…)pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh(…)se deschise deodată cerul şi, dintr-o depărtare nesfârşită şi totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă…[din nou, obsesia Mumei Cosmice, alăturată, până la identificare, Originii Mântuitoare] Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile…Arătarea aceasta a durat numai o clipă şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască…
Voind să-şi sfideze destinul şi identitatea (este Fiul biblo-evanghelic, al lui Iosif şi al Mariei  - dar şi Fiul Logos-ului Neamului Românesc - trăgându-se din crăişori, din apropiaţi ai lui Horia, respectiv Avram Iancu!)-  ajuns adolescent, Bologa se ascunde de Dumnezeu sub uniforma de paradă a Războinicului Fals. Apoi, se ascunde de Logos-ul Divin, în spatele Falsului Logos - “datoria” faţă de criminali, faţă de ucigaşii războiului metafizic, prin perversul şi alienantul de esenţe război fizic. Dar “Dumnezeu nu doarme”, nici în cer şi nici în  om - şi, paradoxal, tocmai când să ucidă lumina fizică(a reflectorului rusesc) - lumina fizică se re-converteşte în lumină spirituală, interiorizată definitiv( sub semnul Fecioarei Cosmice): “boala de moarte”, care-l reconverteşte pe Puiu Faranga23: “În fundul sufletului, însă, simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare(…).În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. (…)Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima, ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatec şi neumblat(…). Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezişul soartei, decât  să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea…” Departe de “a se pune de-a curmezişul soartei” - abia acum Apostatul devine Apostol, confirmându-şi soarta, ca predestinare (reîntâlnim ideile metempsihotice din Adam şi Eva). Intrând în Casa Morţii (se logodeşte cu Fata Morţii, fata groparului Vidor), Apostol intră, de fapt, în labirintul re-iniţierii, de fapt, al re-naşterii spirituale-Învierii. De aceea, TREBUIE să trecă pe la poarta balaurului-demon, Paznicul Tainelor Divine  -  Deţinătorul Vergelei-Smicelei din Copacul Paradisului: locotenentul-grănicer simbolic Varga (calitativ ungur, precum cei supuşi botezului-reconvertirii, în Crăişorul Horia). Şi astfel, începe regresia către originarul autentic, spre identitatea cea adevărată  -  odiseea APOSTOLULUI-VESTITOR AL LUMINII (şi, implicit, ca în cazul lui Hans-Adeodatus ori Horia: vestirea Lumii Acesteia  - ca Început al Sfârşitului)  -  odiseea spiritului eliberat spre “strălucirea cerească” a Izbânzii-Învierii, a recuperării paradisiace - aducând aminte de Hritosul-Luciferul-Luceafărul eminescian, cel autosacrificat pentru izbânda cosmică a ANDROGINULUI SOLAR-PARADISIAC: “Drept în faţă, lucea tainic luceafărul , vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: - Primeşte, Doamne, pe robul tău Apostol… Apostol… Apostol…” De observat triada reconfirmării apostolice  -  aducând aminte de triada reconfirmării apostolice a fostului lepădat-apostat Petru, pe care Hristos îl obligă să-şi repete de trei ori DA-ul iubirii  -  după ce pronunţase de trei ori NU-ul apostaziei…
Personajele centrale ale romanelor lui Rebreanu nu sunt, neapărat, Fericiţii  -  ci Căutătorii. Şi, deseori, Aflătorii de Absolut-Adevăr. Cei care, o viaţă-existenţă întreagă, aparent, vagabondează - în ascuns, însă, se pregătesc pentru Revelaţia  -  care,  totdeauna (după calitatea râvnei  spirituale a fiecăruia), vine, ca la Dismas, în ultima clipă; alteori,  nu se-arată nimic. Unele dintre personajele rebreniene, Cavaleri ai Ultimei Clipe - pot fi numite Cuceritorii lui Rebreanu în Absolut  -  dar toţi, născuţi de Cetate ori Sat - devin Ţăranii-Iniţiaţii-Iluminaţii Ion e Napoleonul-Ţăran asupra Pământului, Horia este Robespierre-ul-Ţăran, orăşeanul Apostol devine Răstignitul-Ţăranul Luminii, orăşeanul Puiu Faranga devine Ţăranul-Dansator al Ritmului Cosmic; chiar Solomia devine, întrucâtva, Ţăranca-Dobânditoare a Uitării Nirvanice. Iar Toma Novac - redevine Novacul - Ţăranul-Titan  Cosmic al Iubirii: un Adeodatus al Mariei-Héléne - Muma Focului Cosmic.
Rebreanu, alături de autorul Baltagului, modifică radical datele scrierii şi citirii romanului românesc: de la Rebreanu-Sadoveanu încoace, nimic epic nu mai poate să rămână doar epic, dacă nu conţine şi germenii lirismului mitologic. Nimic nu mai este “poveste gratuită”  -  deci nu mai poate fi citită “liniştit”, dacă nu deţii cheile Cetăţii Sacre a Tuturor Poveştilor. A tuturor gândurilor şi râvnelor, nemăsurat de adânci, ale Omului. Cu alte cuvinte  -  romanul redevine Cartea Cărţilor  -  BIBLIA  -  în cel mai general şi profund sens. (De fapt, nimic nou sub soare: tot aşa erau construite epopeile antice şi medievale...). Iar cititorul este silit să se transfigureze într-un devot  -  mai domestic sau mai sălbatic, în funcţie de gradul său de Iniţiere Spirituală, într-o nouă epocă de evoluţie spirituală terestră: EPOCA MIHAELICĂ, a Schimbărilor Spirituale Radicale! Aceasta este, în opinia noastră, “modernitatea” autentică, de esenţă esoterică, de care poate fi “învinuit” Liviu Rebreanu. Dimpreună cu ceilalţi Doi Magi interbelici… Sadoveanu şi Mircea Eliade!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Cf. G. Călineacu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982(reed. 1941), p. 735: “Violurile bestiale, stâlcirile, sugrumările, evirarea, spânzurarea, împuşcarea sunt povestite cu atenţie. Asta înseamnă că scriitorul trăieşte mai ales impulsiunea instinctuală pe care o rotunjeşte epic, şi mai puţin prin stările de conştiinţă”  -  referirile sunt, în primul rând, la romanul Răscoala, dar implică şi pasaje din Crăişorul, Ciuleandra şi, mai cu seamă, Adam şi Eva. Mult mai aproape de adevăr  (adevărul demiurgiei epice rebreniene), chiar în raport cu romanul Răscoala,  ne apare Al. Săndulescu, în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu , Minerva, Buc., 1976, p. 69: “Liviu Rebreanu ne apare ca un Poseidon, sub al cărui trident, valurile mulţimii se înfurie şi se domolesc, făcând să se audă vuietul negru al adâncurilor abisale”; Al. Săndulescu este primul critic care intuieşte şi încearcă să expliciteze (Constantin Cubleşan, în Prefaţa la Ciuleandra-Jar-Amândoi, 1990, doar intuieşte: “o operă complexă, construită în ansamblu parcă după un anume plan de evoluţie minuţios întocmit”)la Rebreanu un macrosistem epic: “Dar Crăişorul e o piesă de neînlăturat în sistemul gândirii epice a scriitorului şi în cadrul viziunii sale de ansamblu”. Ne intrigă, în acest sens, faptul că Al. Săndulescu se limitează, în linii mari, la un sistem Ion-Crăişorul-Răscoala ( aducând doar nuanţări, prin Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra) respinge/omite total, din sistemul epic rebrenian, romanele Adam şi Eva şi  Gorila  -  îngustând serios arealul semanticii epice rebreniene.
[2] -Cf. G.Călinescu, op. cit, idem, p. 737.
[3] -Surprinzătoare similitudine onomastică, cu Iniţiatul lui Vasile Voiculescu, din povestirea Lostriţa  -  Aliman: A-Liman, cel fără liman, sau, mai exact, Cel Care Caută Limanul -  Neliniştitul În Căutarea Liniştii Supreme, Mistice.
[4] -Onomastica îl atemporalizează: Uriaşul-Gigant-Titan  -  Voinicul-Făt Frumos  -  dar sugerează, subtil, şi noviciatul.
[5] -Trimitere clară la Margareta Păcatului, Margareta Ispitei Cărturarului, din Faust al lui Goethe…
[6] -Cifra Demonului şi a Morţii.
[7] -Cf. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant,  Dicţionar de simboluri, vol. I, p. 310.
[8] -Cf. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Buc., 1983, p. 307.
[9] -Cf. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op. cit, vol. II, p. 99.
[10] -Dar, probabil, şi simbolul Geniului Neliniştit şi Răzvrătit-spre-Cunoaştere-Absolută  -  Geniul Pustiu(pustia este locul iniţierii şi revelaţiei absolute) , Titanul  eminescian.…
[11] -Tunetul este Glasul lui Dumnezeu şi Puterea lui Dumnezeu, Dreptatea şi Mânia lui; a se vedea atât ciudata dedicaţie finală a romanului Ion: “Celor mulţi umili”  -  fără virgulă! (deci, Ion poate fi pluralitatea Elohimilor , cu eficienţă asupra HUMEI- humilis  - sau Ion este…doi: dualitatea zalmoxiană, Gemenii Călăreţi ai Fulgerului Zalmoxian)  -  cât şi dezlănţuirea stihinică a “ionilor” din Răscoala;  Tunetul vesteşte o teofanie; Tunetul, ca şi Fulgerul, sunt simboluri ale fertilităţii; Tunetul şi Fulgerul se leagă de Marea Mumă mitică şi de primii Eroi Gemeni; Tunetul  şi Fulgerul sunt legaţi şi de făurăria lui Hephaistos-Vulcan  -  făuritori ai Noii Lumi, transcense.
[12] -Ghiorghios=lucrător al pământului, deci “slugă răzvrătită”, în raport cu Ion-Anteu  -  iar Vasileos-Basileios=rege, deci, probabil, un Maestru iniţiator, tip Spânu  -  din moment ce doar lupta cu Vasile îi revelează lui Ion  -  Pământul.
[13] -Într-adevăr, în ritualul zalmoxian (rămas în obiceiurile de iarnă româneşti), URSUL este simbolul REGALITĂŢII!
[14] -De fapt, doar jumătatea vizibil-exoterică a Monarhului Lumii  - cel cu dublă natură: umană şi divină.
[15] -Ni se pare nouă, sau ne sunt cunoscute ecourile acestor exasperate şi, deci, sincere amărăciuni…?
[16] -Însăşi onomastica vorbeşte concludent: pahonţ=soldat infanterist, din armata ţaristă (pahonţii erau renumiţi pentru atitudinea lor cumplit de prădalnică, din timpul războaielor).
[17] -De subliniat că gestul lui Ionescu(un singuratic, chinuit de idei şi viziuni) este unul venit dintr-o atitudine strict  individualistă, iar prietenii săi, ori logodnica, sau Dolinescu  -  habar n-au avut de decizia studentului în cauză  -  decizia de suprimare fizică a lui Pahonţu fiind, anterior, una confuză(“Gorila lubrică se pregăteşte de culcare, îşi zise Ionescu(…)O să ne răfuim noi altă dată!”)  -  iar cea definitivă fiind luată fără premeditare, în ultimul moment. De remarcat că însăşi soţia lui Pahonţu,Virginia, are revelaţia, prin oglindă, a gorilei din soţul ei: ”Mi s-a părut că văd un duşman fioros sau un tâlhar…” . Ironia sorţii face ca Pahonţu să fi avut teza de doctorat cu subiectul “crima politică” - făcând apologia acesteia…La propriul proces, Ionescu uimeşte prin “căldura glasului  lui, prin patima şi preciziunea cu care mărturisea(…)cu un fel de mândrie stranie, că moartea e totdeauna o pedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii(…)Numai la sfârşit, aruncându-şi ochii alături, lângă boxă, şi văzând o fetiţă care plângea, faţa i s-a mai îndulcit şi s-a înmuiat. -Asta e logodnica lui!şopti d-na Cornoiu”. Şi la interogatoriul prefectului, Ionescu declară răspicat:”N-am minţit niciodată - şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevărul, decât în libertate cu minciuna!
[18] -Cf. Ciuleandra, Jar, Amândoi  -  Dacia, Cluj, 1990, p. 414.
[19] -Ne referim la afirmaţia unui critic român, că lui Rebreanu îi lipsea numai toga, pentru a întruchipa un senator roman…
[20] -Iosif  -  simbolul eternului logodnic al Mariei Veşnic Fecioara , logodnic al Lumii Tatălui .
[21] -În definitiv, şi romanul Răscoala, prin “moderna” Roată a dinamismului istoriei - TRENUL (începutul şi sfârţitul romanului) -  sugerează autosacrificiul DINAMICILOR, pentru izbăvirea-masculinizarea Neamului…Grigore Iuga din final este simbolul masculinizatului mistic  -  în opoziţie cu existenţa-discurs inert, a etern-placentarului Rogojinaru. Cavalerii Albi există - la fel şi Vodă-Monarhul Ascuns, cel etern-favorabil ţăranilor…
[22] -Titu Herdelea este un alter ego vagant al lui Ion al Glanetaşului: Ion al Orfismului interior, Ion-Anteu, găsitor al Centrului Cosmico-Spiritual Identitar   -  îl are ca paredru profund uman, etern căutător şi ne-găsitor al Centrului Spiritual, pe Titu.
[23] -De observat că ambii, şi Faranga şi Apostol, aparţin, formal, mediului urban - dar Apostol este din Parva (cea mică!)-  trimitere către zicala biblică despre “cei din urmă, care vor fi cei dintâi”…Iar prin regresie mitic-spirituală, spre originile sacre, APOSTOL devine CRĂIŞOR! (prof. dr. Adrian Botez)

DE “GRAAL” ŞI CU BUCURIE MICROCANTITĂŢII DE ENERGIE RADIATĂ DIN CUVÂNT
După un debut editorial tardiv, la 52 de ani, mai exact spus, în ultimul an al mileniului secund de la naşterea lui Iisus Hristos, 2000, cu volumul de poezii (pe-a cărui copertă stă un titlu neinspirat, de epocă vlahuţian-brătesc-voineşteană), Prin lumile mele (Craiova, Editura Radical, ISBN 973-9253-71-7), aşadar, „depăşind cu un cincinal“ de aşteptare „vârsta-de-maturitate-etalon“ impusă genial-arghezian pentru intrarea cu carte în Ţara Poemului (la 47 de ani, prin Cuvinte potrivite, dar valabil pentru anul 1927, nu pentru 2000, cel cu ano-timpul „fără răbdare“ şi brownian-accelerat), Hrisant Achimescu (născut în aleasă zodie de Săgetător, la 13 decembrie 1948, în localitatea Poroina Mare / Mehedinţi, licenţiat, din 1972, al Facultăţii de Studii Economice – Universistatea din Craiova, după care avu o droaie de funcţii politice / economice „în querelle“ cu orizontul cunoaşterii metaforice: mai întâi, pe cea de director economic şi preşedinte de Cooperaţie Meşteşugărească Drobetană, înainte de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989; şi apoi – tot în Drobeta-Turnu Severin, ori în judeţul Mehedinţi – pe cele de preşedinte C. P. U. N., primar al municipiului, director general al Consiliului Judeţean, comisar-şef al Gărzii Financiare etc.) a mai publicat încă două volume de stihuiri – Sub semnul Săgetătorului (tot la Radical, ISBN 973-9253-98-9), în 2002, şi Riduri vechi, riduri noi (Drobeta-Turnu Severin, Editura Prier, ISBN 978-973-8189-81-2), în 2009, spre a se înfăţişa Distinsului Receptor de Poezie în anul 2012 (şi, în laboratorul nostru de „investigaţii radiologice“, mai încoace, doar în 10 florar 2014), ca pentru „un ultim punct cardinal“, cu al patrulea volum de poeme de părelnicie „tradiţional-de-modernistă“ întru „baletul“ de pe „lacul“ semnificat-semnificanţilor, Bucuria cuantică (Ecko Print, ISBN 978–606–8332–33–8)*, volum prin care – atât în dedicaţie (către Receptor) cât şi în mottoul de pe pagina a cincea – îşi declară ieşirea-i din trena esteticii expresionismului şi intrarea / „toboganizarea“ în / pe cea a paradoxismului aforistic / filosofard (ceea ce-i cam riscant, fiindcă „aforismita cronică“ duce dintotdeauna la înăbuşirea lirismului, ca în „majoritatea cazurilor non-majore“): «Dedic această carte: / fascinaţiei, stranietăţii, tulburătorului Neînţeles, imposibil / de-nţeles şi explicat cu logica şi limbajul unei realităţi guvernată / de legi deterministe: / soţiei de Acum, / femeii din Tot(deauna)»; şi, la umbrela unui motto cu „lovituri“ / „tangenţe“ într-un scut (auto)epigramatic: «Mi-am luat un punct / ca Arhimede / de dincolo de eul meu / şi transcendând / am dat de-un sine / un terţ ascuns / un Dumnezeu // şi-ncerc de-acum / o cale nouă / mişcare cuantică... / i-am zis / să redescopăr / mie / vouă / un timp-răstimp / un înţeles în ne-înţelesul / [...] / din necuprins».
Economistului / finanţistului Hrisant Achimescu (al cărui prenume, frecvent la greci, pentru că are semantica-i „sinapsă“ pe-o „floare de aur“, însă rarissim în Valahime, aud – „în certificarea telefonică“ a fidelului prieten de-o jumătate de secol, din rutiera intersecţie de la Filiaşi, ori din calea feroas-trifurcată a judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Dolj, generalul Ioan Giura – că, în „lucrarea“ graiului de-argint-viu din dotarea / zestrea cetăţenilor Drobetei Turnu Severin, municipiu unde poetu-şi are „rezidenţa-i de-o viaţă“, Hrisant s-a metamorfozat – fără -ant, Hris- dând în Criş, putând şi în Crist, dar nu fu cazul –, fireşte, în pelasgo- > valaho-dacul Crişu < Crissia, ceea ce mă obligă din această clipă de „radiologie“ ca la fel să-l numesc şi eu întru bucurie nemuritor-cogaionică şi cuantică, ba chiar să-l îndemn „public“ a-şi semna „râul“ cărţilor sale viitoare cu acest binecuvântat onomastic strămoşesc-autohton, susţinut şi de eternul din hidronim), aşadar, lui Crişu Hrisant Achimescu (omul cu al doilea Criş-prenume din literatura Valahimii, desigur, după al poetului / profesorului universitar doctor Crişu Dascălu, cel de la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara) nu-i amendez nici „gravidul“ gerunziu de dincoace de Eu şi de-Arhimede, „transcendând“, nici alte „maladii“ lexicologice / stilistice, ca, de pildă: cacofonita – „dedic această“ (p. 5 / v. şi citat, supra); „de urcă-coboară“ (p. 22); „e-n panteonul lui nimica / constanta care-mi face bine“ (p. 47); „mă-ntorc acasă“ (p. 69); „ce mai cochetează încă / cu un univers gestant“ (p. 70); etc. –, ligamentita – „în toposul-atopos eter invaginal“ (p. 7); „cu uruitul...“ (p. 28); etc. –, pleonasmita – „imensul mare“ (p. 10); „tocmesc cuvântul / [...] / şi vin cu litere cu semne“ (p. 27); „timpul unui timp suspans“ / „timpul Cronos timp cu ceas“ (p. 30); „un ceva să convingă / că vidul a fost gol (p. 54); etc. –, ori „scăpările-i“ în agramatită, nu în „licenţă“ – „mă curb cu-ntinsul“ (p. 24); „un tainic trans cuantonizând“ (p. 29); „aparţin dintr-u vechime“ (p. 85); m-ai surprins / n-odam iluzii / azi dezleg ce-am înodat“ (p. 65); etc. –, dar (toate acestea le las a fi fiind) de „condamnare la moarte“ a plagiator-licenţiaţilor / „doctoranzilor“ în ştiinţe umaniste (din ulimul sfert de secol), cu diplome / teze „euro-cumpărate“, a academicienilor „neostalinişti“, „fosilizaţi“ etc.,  a scriitorilor „profesionişti“, iviţi / „admişi“ dintre cei bolnavi de autorlâcită, a politicienilor / analiştilor „neopaukerişti“, tele-veşniciţi „pe sticlă“, a droaiei de „jurnalişti-manipulatori-lătrători-mancurţi-la-comandă, ori răspunzând „partidului“ / „mafiei“, „comandamentelor zilei“ etc.
Nu-l cert pe Crişu Hrisant Achimescu nici pentru versurile-i ieşite din „tivitura“ primei / ultimei strofe de la Glossă, de Mihai Eminescu, fără a mai aminti pe cele ieşite din „desantul“ poeziilor de-asalt „clasicizat-de-modernist-paradoxist“ al cărţilor „de val colegial de pe masă“, ale lui Damian Ureche, Mircea Dinescu («împachetat miros a zgură / până spre seară / gata plec / prin non local pe scurtătură / şi-am să-mi deschid un site / pe net // foarte curând / până spre-o toamnă / cu siguranţă voi fi lut...», p. 75), Spiridon Popescu ş. a., nici pentru înrămurările de stih din parnasianismul hermetic al Jocului secund (1930), de Ion Barbu, sau din expresionismul Poemelor luminii (1919) de Lucian Blaga, ori din Plumb (1916), de George Bacovia («verde crud», p. 17) ş. a. m. d., nici pentru prozodia „accidentată“ (dintotdeauna „în cârssie“ / „cârjă“), „voit / ne-voit-ratată“, dar nu ezit a-i aprecia „suflu-i întru zicere de excepţie“, zbaterea-i lirico-microcosmică şi mai puţin macrocosmic-lirică întru originalitate, „argintul viu“ al nenumăratelor versuri ivite, mai mult ca sigur, în seninătatea nopţilor cu vârcolacii mâncători de „lună plină“ din cerul de deasupra hidrocentralei de la Dunărea Drobetană, „înfurtunările“, „torenţialitatea“, „flux-refluxul“, ori, de cele mai multe ori, „ludicul debordant“, dinspre o propus-fermecătoare aventură / expansiune spaţio-temporal-stringuită a Eu-lui (Eroului Poematic) întru cunoaştere şi Cuvânt / Logos, chiar dacă ele se iţesc dintre periferiile dadaismului şi paradoxismului. 
Şi chiar dacă a pierdut „trenul“ generaţiei sale resurecţional-moderniste (crezându-se „transmodernist“ – vezi „viruşii“ prefixoidului trans din textele acestui volum, „viruşi“ trecuţi prin pseudo-hermetism barbian, dar căpătaţi direct de la Ion Popescu-Brădiceni, „cu frezii cu tot“, la distanţă de catharsis, în afara oricărui principiu estetic, pentru că atât trâmbiţatul postmodernism cât şi neozongorist-brădicenianul transmodernism, „netrâmbiţat decât de doi-trei“, creat „prin analogie“, doar „în urmă cu un deceniu“, sunt semnificanţi fără semnificaţi, „trans-cantitatea“ de îmbinări hrisant-achimesciene – căci prefixoidul trans este obsesiv-presărat pe mai toate paginile acestui volum –, în ultima instanţă a textului, nemaiîncurajând zâmbetul şi obosind, iritând Receptorul de Poezie: „văzduhul trans transfigurat“, p. 8; „cu-n trans virusator la zbor“, p. 10; „de zbor / de trans / transeterat“, p. 13; „un trans imens fară ieşire“, p. 29; „liber dar / la transviroze / definite pentru-a fi / funcţie de cum se vede / cancere sau inepţii“, p. 34, desigur, şi foarte „trans-Dan Barbilian / Ion Barbu“ spus; „o formă de sminteală / un trans cu-n trans pereche / o transorânduială / un început de streche“, p. 38; „transversez roiuri de stele“, p. 50; „transdilema-mi personală“, p. 82; „îi plăcea ca să transpară / înţelept“, p. 95; „transpersonal destin / [...] // transgres prin veac“, p. 101; „ce genune / te-ncearcă zi-de-zi un trans / ce transfuzează-n minte-ţi cuante“, p. 135; „transul formelor fetişuri / un virotic trans fatal / impregnat de preconştiinţe / [...] / servil cu transul infinit / din trans eter // trans formal postind a foame / o fisură-n infinit“, p. 160; etc.), Crişu Hrisant Achimescu – prin „opera“-i publicată până în prezent –  aparţine paradoxismului (reamintesc Distinsului Receptor de Critică, dar nu şi de fraze „cu fază lungă“ aidoma celor de faţă, că poate sări fără supărare / pierdere peste parantezele detaliator-hiperargumentatoare, evident, ţinându-se de propoziţia / propoziţiile-pivot, „spre a nu se pierde firul“), prin:
„decorticarea paradoxurilor“, oximoronizarea / paradoxizarea lumilor macrocosmice / microcosmice (într-o direcţie estetică în care se relevă originalele, inconfundabilele teritorii poetice ale lui Marcel Turcu, Eugen Evu ş. a. – cf. [pentru estetica paradoxismului] PTDelrc**, pp. 298 – 301 /  PTGrp***, pp. 229 – 452);
„marea revoltă“ a semnificanţilor împotriva semnificaţilor, cu „bucuria-i cuantică întreagă“, cu bogăţie lexicală etc.; dar nu „bogăţie lexicală“ extrasă fără noimă, „pe masa de abanos / brad“, din droaie de dicţionare de neologisme şi din cele peste 160 de stiluri funcţionale ale limbii: al ciberneticii / informaticii / matematicii / fizicii / chimiei / astrofiziciibit (p. 26; bit-ul desemnează [în informatică, metrologie, statistică] „unitatea de măsură pentru cantitatea de informaţie“), big bang[ul] (p. 158), boson (p. 39), constantă / constanta lui Max Planck (p. 40: «Plank-at»; p. 47: «constanta care-mi face bine // mă predispun...»; p. 100; «zona Plank» / «zidul Plank» / «între Plank şi quarc Ternar»), cuant[ă] / cuantică (p. 8, 14, 15, 35 et passim ; «recuantizez nimicul», p. 18; „cuant ascuns“ / „că-s cuant fără de sine“, pp. 23 / 24; «un cuant ce-a năpârlit», p. 26), emergenţă (p. 34), eter (pp. 10, 25 et passim), [extra]galactic (p. 55), foton (pp. 25, 34: «fotonii transhumanţi»; et passim), fractal («de teorii fractalii», p. 25; vocabula / adjectivul fractal desemnează „ceea ce ţine de o structură fractală – clasă de obiecte matematice, fizice, biologice, galactice etc., care nu poate fi studiată cu metodele clasice“; „în 1967, termenul a fost creat şi introdus în matematică de savantul francez Benoit B. Mandelbrot“; structurile fractale „se întîlnesc pretutindeni în natură, de la roiurile de galaxii la structurile orogenice, la reţelele hidrologice, la ramurile copacilor, la ramificaţiile bronhiilor / bronhiolelor, la fulgii de zăpadă etc., până la microcosmosul particulelor moleculare [...]; tehnica modernă de calcul stimulează cercetările privind aplicaţiile acestor structuri în ştiinţă, tehnică, artă etc.“), galactic (p. 11), heliu (p. 158), hologramă (p. 52), [h]omuncul[us] (p. 15), infinit / minusinfinit / plusinfinit (pp. 14, ... 160), quarc (pp. 20, 100), nucleu / nuclear (pp. 157, 158), string (pp. 7, 9, 10, 58 et passim; englezismul string vine din sintagma engleză String Theory / Teoria Corzii / Corzilor şi desemnează „lanţuri“ / „sfori“ / „corzi“ de particule elementare „tensionate“ / „excitate“ spre „a pluti în continuum-ul spaţiu – timp; «tensiunea string-urilor este dată de cantitatea 1/2πά, unde ά este pătratul lungimii string-urilor»; după alte dicţionare de specialitate aflăm că teoria string-urilor ţine de gravitaţia cuantică, atâta vreme cât «mărimea medie a unui string este aproximată ‘lungimii Planck’, egală cu aproximativ 10-33 cm.»; „formele de interacţiune a string-urilor dau / decid proprietăţile fizice ale unor particule elementare“) etc. –, al medicineibrancardier (p. 10), foetus (p. 29: «fotonii într-un timp foetus»), gutieră (pp. 10, 12), sinapsă (p. 39) etc. –, al biologiei / bionicii / biofiziciiacizi dezoxiribonucleici / ADN (p. 26), psihotron (pp. 10, 39) etc. –, al astrologiei mandală (p. 19), mantră (p. 35), şaman (p. 26), tantric (p. 41), yantră (pp. 35, 39) etc.; căci barbarismita, „sacra foame cosmopolit-lexicală“ fac să se piardă şi în acest volum de sub lupa noastră critică, desigur, în câteva cazuri, măsura întru catharsis; neologismele – sau vocabulele rare, căutate cu obstinaţie, din dorinţa de a fi neapărat „hermetic-barbian“ –, atunci când abundă, când nu mai sunt presărate în textul versificat „ca sarea în farfuria cu bucate“, încep „să canceri[geni]zeze“, „să anihileze“ Poezia, să ucidă „sacrul“ din metaforă / simbol, adică (rămânând în trena comparaţiei paremiologic-valahe) se metamorfozează (această abundenţă neologistică) într-o mare de sare vărsată în „blidul“ bietului Poem, cel autentic, de Horezu, cu ceramică smălţuită şi cu cocoş (adică hurezător) policrom în centrul cercului solar / zalmoxian-bazal.
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene – „roade“ ale unor «necorporale porniri ce şerpuiesc prin stringuri / texturi absconse ce vin de peste lumi / [...] / constructe explozive pentru mulţi nebuni // atomice lansări de hiroşime...» (p. 7) etc., evident, „necorporale porniri“, în ciuda faptului că şi foton de-ar fi, tot „corporal“ s-ar releva fotonul / lumina, căci tot ce-i în perimetrul cunoaşterii din cosmosul, din universul nostru cel de toate zilele, rămâne, în ultimă instanţă şi în primul rând, „pipăibil“ / „epidermatic“, „palpabil“ (cu / fără „scule“, adică „aparate-prelungiri-de-organe-de-simţ“ (fac precizarea spre a nu mi se impozita aserţiunea, nu de către Distinsul Nostru Receptor, ci de către „Marele Pelican-Academician“ din critica literară a României contemporane, „pelican“ căruia-i face mare plăcere să confunde „peştişorul de aur“ din basmul valah cu filoanele de platină ale Roşiei Montane din Apusenii de Dacia) –, liricul Eu / Eroul poematic (având, când trebuie şi când nu trebuie, impresionantul ochi de Ciclop înzestrat cu laseri) se aventurează „fără frontiere“ (câştig“ incontestabil, din direcţia geografiei parnasian-estetice până în „geografia galactic-lirică“ a paradoxismului, ori, mai „exact-spus“, potrivit noii / actualei estetici, până în infinirea macrocosmic-microcosmică), pe urme romantic-eminesciene, hyperionice, «de lumi făr’ de hotar / ce pot resuscita prin picături de rouă / [...] // fiind neînţelesuri înţelese» (ibid.), într-un «văz-huh al vrerii» (s. n., p. 8), în «foc molcom» şi în «sânge pân’ la cer», în «siberii-ncremenite» (cu speciala-i puşcă anti-ger: «îmi iau puşca să-mpuşc gerul / pân’ spre margine de Nistru / tânguiri până la Tisa / stringuri geruind sinistru // ne-nţeles...» – împuşcaţi în mămăligă, p. 9), «într-un eclectic / spaţiu-timp» (p. 11), cu „ozeneu“, ori cu „verde bicicletă-rablă“ (nu fabricată de vreun alt poet, ca, de pildă, Al. Macedonski, cel născut la patru ani tereştri după Eminescu), câteodată, „rebel“ / „ieşit“ «din cutume» (p. 14), împins chiar «de o tristeţe arogantă» (p. 12), bineînţeles, pe când e locuit (tot „arogant“) de «un demon cam perfid» (posedat, p. 13), „cu privirea-i hoaţă“ «prin cuante non locale» (când visez, p. 15), permiţându-şi, la petrecerea „materiei plângând“ a unchiului Bacovia, să tocmească «un verde / verde-crud», dar şi propriu-i «verde tărcat», dar tot cu gândul la «un roşu / hermeutic incitant / [... ce] / n-a fost nicicând neant» (predispun – hotărăsc, p. 16; am subliniat vocabula-i hermeutic – ce până acum n-a fost cuprinsă în vreun dicţionar iluministo-cihaciano-macriano-academico-nonproletkultist de limbă pelasgă > valahă – pentru a semnala Distinsului Receptor două situaţii semantice „spre alegere“: 1. roşul „propus“ de poetul economist-finanţist de faţă – însă cu zece ani mai mare decât celălalt poet, tot economist-finanţist, Varujan Vosganian „ce nu-i de faţă“ – este culoarea-hermeneutică, sau de exegeză a omenirii, din orizontul anilor 700000 / 500000, de când am aproximat la antropoid cuplarea aparatului fonator la creier, astfel devenind ens uman (cf. PTIR, I****, p. 29 sq.), peste / prin steagurile sângerii ale comunismului şi ale altor epoci „trecute-fix“, până în prezentul ce s-anunţă a fi „belicos-mondial“;2.în contextul poemului cu „tocmiri de verde crud“, roşul de-aici, din această paranteză-discuţie-lirică, s-ar putea iţi, adică s-ar putea „expune vederii pe furiş“, prin derivare de la numele zeului comerţului, zborului, hoţilor, Hermes, dar ar fi rezultat roşu hermesian, „greşeala“ fiind şi a culegătorului de manuscris-text / cuvânt neapărat pestriţ / policrom; în acest sens secund, Crişu Hrisant Achimescu, Eroul Poematic însuşi, «ajuns pe pisc», aduce un mesager fără însemne „drept martor“ şi, în acelaşi timp, „mărturisitor“: «şi-atunci când tind spre ne-nţelesuri / prin cuante-corzi ajuns pe pisc / în legătura mea cu Hermes / sunt inspirat / tăinui / nu risc» – p. 27); etc.
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Erou, surprinzător, ştie şi a doini „microcosmic-desăvârşit“, acompaniat cu foc de fluierele de soc / os ale Daciei (nu dintre „gasteropodele din Râpa Uvedenrode“): «jos în vale sub vâlcele / cuante reci / din rouă curg / (s-au desprins de pe smicele) / bem din ele / eu şi-un murg // [...] / verde crud / verde sălbatic / drumul soarelui prin crâng / s-a zburlit coama pe murgu / fornăie pe nas prelung // ochi căprui şi coamă deasă / brav îi murgul / nu mă plâng / eu nu-l las / el nu mă lasă / drumul pân’ la mândra-i lung» (doină, p. 17).    
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul poematic mai trece prin gări (danubiene, desigur, unde «se fluieră plecarea» chiar de «nu-i nimeni pe peron», nici măcar transparentul „Pepe“ de pe ligament), veghează apoi cantoanele, «c[u]antonizând» tainic, ori macazurile pe care trec „trenurile infernale“ (constatând, desigur, cu „bucurie cuantică“, potrivit titlului de volum, nu vreo c[u]antonică bucurie, deşi nici aceasta nu-i exclusă: «nu-i nimeni să rămână / prin gări / pe la c[u]antoane», sau, tot în perimetrul ceferist-liric: «surd şi mut / în geometria cu fractalii / un tainic trans cuantonizând», p. 28), ajunge (dar fără vreo înfiorare cosmic-hyperionică) în «timpul zero», un timp de «talmeş-balmeş», de-un «quarc top», apoi, în primul timp, «timp suspans» (nu „suspendat-prezidenţial“), care «a plecat să-şi ţese spaţiul» (p. 30), în „curbatul“ / „buclatul“ timp interior, până la a ceasurilor „obosire“ aducătoare de „miros de flori“ («las vederea din lăuntru-mi / să se curbe de ninsori» – las, p. 41), dar se trezeşte şi «fără idoli» (într-un de neevitat timp-doi ca de motor cu ardere internă), la umbra unui argintiu carpen (despre care nu poate fi vorba în textul achimesc de-aici, la o neatentă lectură de obosit receptor), arbore „tare“, „oţelit-fibros“, ce-i aduce în memorie celebrul îndemn horaţian, carpe diem (îndemn din două vocabule latineşti între care i-a scăpat un -n ciber-culegătorului, carpen diem – p. 32 –, numai că pe lângă zero-timpul, doar hyperionic-eminescian „atins“, cel de dinainte de Geneză, n-ar prea avea cu cine „clipa să-şi aleagă / culeagă / trăiască“), şi fără «defăimătorii critici» (ce «au un ceva de spus», p. 36), şi fără „minor / major-infinit-iubire“ (însă cu „amintirea-i de neşters“: «dar ce las / las din iubire / [...] / din agoniseala mea», p. 41 / «să revăd cum cade-n braţe-mi / infinitul mirosind // mirosind a fân de vară / înflorit proaspăt cosit / precum mândra dimineaţa / când mustea de-atât iubit // să revăd prin timp când mândra / avea sânii ridicaţi / formele forme sublime / aveau porii dilataţi», p. 42; sau în vibraţie psalmic-argheziană, ori cu „pituluşul“ / „de-a v-aţi ascunselea“ jumătăţilor androginice: «ţi-aş pitula prin sânge-mi paşii / eşarfa de la gât plutind / te-aş descompune-n mii de forme / ca să te pot gândi iubind // ce seamănă cerul cu tine ! / şi cât din tine pot fi eu ? / te-am inventat...» – femeie, p. 119; etc.), pe măsură ce capătă «slăbiciune la idee» (cea din gordianul nod) şi are «bucurie la lumină / la tot ce-i enigmatic / graal / senzaţia de piramidă» (p. 43), în măsura „iluminărilor“ din spin, (şi nu din „ghimpe“, ci din „impuls propriu de învârtire întâlnit la particulele elementare, la cuante“ / „moment cinetic propriu electronului şi altor particule elementare“), din graviton („ipotetică particulă considerată cuanta câmpului gravitaţional“) etc.: «meteorică prezenţă / spirit vedic / flux-reflux / cu materia de-o seamă / [...] // corzi închise / corzi deschise / spini multipli / gravitoni / poate exista prin sine / are-n graţii mii de sori» (p. 44).
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul poematic mai cunoaşte: un jalnic trans («consubstanţial cu transul / eului veşnic rănit», p. 45), învingerea vidului («prin vidul plin unde-am învins», p. 47; Coşbuc ar fi zis aici, mai mult ca sigur, furat de simetriile -vu- – -vi- / -vi- – -vu-: „prin vulturi vidul viu vuia“), lemurienii din holograme («se-ntorc lemurienii / din holograme stinse», p. 52), ninsoarea codificată a materiei şi a Eu-lui, „fără doar şi poate“, din punctul „înalt“, de întâlnire a paralelelor («şi-n punctu-nalt / materia şi eu-i / au nins codificat // au zăpezit eterul», p. 54), aventurarea dragonică (fără putinţa de-a aduce: «dovezi din biocâmpul meu / un cuant introspectiv», p. 57), raportul lirosofic dintre „starea de viu“ şi „starea de mort“ în gloso-formulă miron-radu-paraschivească („decât mort, tot viu mai bine“), dar nu dintre „cântice ţigăneşti“, ci dintr-un «vraf de cuante / prin diaspora fiinţării» (p. 58: «viu mi-e bine / mort mi-e greu» şi, prin comutativitate, «mort mi-e bine / viu mi-e greu»), oximoronizarea lumii de la „generalul“ aforistic, la un primar paremiologic-valahic paradoxism, sau la o „solie“ de sugestie cogaionică / zalmoxiană, chiar „intergalactică“ («să raportezi dezavantajul / la avantajul neştiut / nu-i totuşi vorbărie goală» – şi puţin poate fi mult, p. 63; cu focalizări de ars poetica: «...s-ar zice sunt o stare / un ceva nedefinit / un ermetic frig şi soare / un penal zâmbind la zid» – fundături, p. 65; ori de Eu spaţiat întru „respirarea“ punctelor cardinale: «eu cel ce e / şi jos şi sus / şi vest şi est / aşa şi-aşa», p. 67; în „cuantizare“ elegiac-eminesciană: «să retrăiesc tornade / prin seri de-odinioară / să stau pe esplanade / la ceai c-un faraon // [...] // s-arăt s-aduc dovezi / din cuantica ternară» – mai am un singur dor, p. 73; «sângele-mi forţa prin vene / trupul cuantei trunchi ceresc / trec din infinitul mare / în cel mic / amor lumesc» – amor lumesc, p. 76; «mesager intergalactic / în absurd abandonat / imaterial prin forme / un colaps la triplusalt» – ziua-n zori, p. 78; cu sentimentul tragicelor limite existenţiale: «şi copleşit / surprins de-ntinsul / pe unde ochii-mi c[u]antonau / muream trăiam [...] // să scap de limite vroiam» – transdilemă personală, p. 82; cu „dezlegare“ de titlu, de [auto]cuantizare bucuroasă: «două lumi şi doar o stare / bucuria de-a fi cuante / de-a pricepe doar fiinţare» – bucuria cuantică, p. 84; «des figurat de ceva vreme / în paradisu-mi verde crud / iubesc infirm / infirmiere / la timp prezent / la timp trecut // [...] // iubesc aproape cât cuprind / des-figurant / în formă nouă / cu bucuria de-a fi cuantă / la timp prezent / fără trecut» – des figurant, p. 124; etc.),
Neasemuit liric al microcosmosului, evident, elansându-se din „marsupiul“ macrocosmosului ca toţi ceilalţi poeţi ai lumii „c(u)antonate“, ori „ne-c(u)antonate“, mare suflet de poet „născut“, nu „făcut“ fiind, Crişu Hrisant Achimescu, mai mult ca sigur, pierzând „trenul“ tras (nu „trans“) de performante locomotive-Malaxa-cu-aburi (de Bucureşti), sau de locomotive-Diesel (de la Electroputere-Craiova), mai exact spus, „trenul“ valului său resurecţional-modernist-paradoxist, dovedeşte prin Bucuria cuantică (2014), irepresibilă bucurie,că are, totuşi, forţa şi, de-acum, prilejul, pe segment temporal de-nchidere de epocă liric-valahă, să-şi ajungă din urmă colegii întru aleasă liră şi, tot analogic-metaforic spus, chiar să urce ca într-un recent-inaugurat tren electric de Craiova / Bănie – Capitală / Bucureşti, adică „tren autentic-literar“, ocupând „un confortabil loc“ în literatura valahă din deschiderea mileniului al III-lea.     
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
__________________
*Hrisant Achimescu, Bucuria cuantică, poeme, Drobeta-Turnu Severin, Ecko Print (ISBN 978–606–8332–33–8), 2012 (pagini A-5: 168). Sigle: ** PTDelrc= Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003; ***PTGrp = Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005; **** PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001. 

UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA UNUI HAIJIAN VALAH
Vestitul autor de micropoeme-haiku – din Dacia (de România), până-n India, Australia şi Japonia (după un debut de haijin matur, chiar în autorizat-bucureşteana revistă a lui Florin Vasiliu, Haiku, nr. 2 / 1990, avându-şi roadele de-aproape un deceniu împetalate în primul său volum de „tristihuri creştine în spirit haiku“, Via Dolorosa – Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1998 –, debut editorial ce fu urmat de alte valoroase micropoeme-haiku „de direcţie zonală“, cu circuit asigurat şi în spaţiul anglofon: Faţa nevăzută a lunii / The Moon's Unseen Face– Bucureşti, Editura Semne, 2001; Arca lui Noe / Noah's Ark, Târgu-Mureş, Editura Ambasador, 2003; Ikebana, Bucureşti, Editura Orion, 2005; etc.) –, Vasile Moldovan (născut în aleasa zodie a Gemenilor, la 20 iunie 1949, în localitatea Şopteriu, din judeţul Bistriţa-Năsăud, cu copilărie, studii elementare şi gimnaziale, între anii 1956 şi 1963, pe meleagul natal, cu studii liceale la Teaca de Bistriţa-Năsăud, între anii 1963 şi 1966, încheiate / bacalaureate în anul şcolar 1966 – 1967, la Colegiul Militar Ştefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc, cu Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu absolvită în anul 1970, după care, între anii 1975 – 1979, frecventează cursurile Facultăţii de Jurnalistică – Universitatea din Bucureşti, încununându-le, în anii 1995 şi 1996, printr-un Curs Postuniversitar de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării, funcţionând până la pensionare ca jurnalist / publicist la gazetele militare Grănicerul şi Apărarea Patriei – revistă ce, după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, devine, potrivit modei anotimpurilor post-decembriste, Observatorul militar), surprinde Distinsul Receptor de proză, cu un interesant roman de factură istorică, Descăunarea (2014)*, ce stă sub un „polivalent“ motto paremiologic-valah (prin analogie / „substituţie“ după „etalonul“ lansat de marele scriitor poliedric, Dumitru Radu Popescu: din folcloricul circuit valahofon, Apa trece pietrele rămân, devine – la autorul primei capodopere romaneşti a paradoxismului, «F», din anul 1969, prin „substituţia“ pietre – bivoli, Apa trece bivolii rămân, ceea ce face să se iţească la haijin-romancierul din „radiografierea“ noastră, întru îmbogăţirea paremiologic-valahă de registru înalt / cult, dar printr-o dublă substituţie,  apă – domnie / domnii şi piatră / pietre – scaun / scaune-ale-regalităţii), Domniile trec / scaunele rămân–, roman a cărui acţiune – dinspre revoluţionarismul Paşoptist / re-Unionist al unor puternice personalităţi istorice de nobili eroi-masoni din Principatele Valahe al Daciei Nord-Dunărene (Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu ş. a.) „principate“ aflate între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice şi burgheze, Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic (redenumit, din 1867, Austro-Ungar) şi Imperiul Ţarist / Rus –, în temeiul unei acribioase documentări, reconstituie anotimpurile „unei vremi excepţionale“ pentru Valahimea de pe segmentul temporal marcat de anul 1849 (luna mai), al al exilului fruntaşilor revoluţionari-paşoptişti din Iaşi, al „desţărării“ a treisprezece lideri valahi ai «mişcării celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi» (p. 5, evident, în rememorarea, în „oglinda retrovizoare“ a eroului central), şi de anul 1866 (11 / 23 februarie), an al „loviturii de stat“ (cf. cap. Lovitura de palat , pp. 197 – 200), adică anul „descăunării“ / „abdicării“ şi al „exilării“ prim-conducătorului nostru de „stat modern“, Alexandru Ioan Cuza, făuritorul celei de-a VIII-a re-Uniri parţiale a Valahimii, de la 24 Ianuarie 1859 (mai exact spus, a re-Unirii Principatului Valah al Moldovei cu Principatul Valah al Munteniei, între hotarele anticei Dacii), în statul naţional al României, nu al Daciei, cum era firesc (pentru că „imperialii“ – ca dintotdeauna, „de la Roma citire“ – n-au permis ca statul nostru naţional să-şi poarte strămoşescul nume, Dacia, aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Cuza, Alecsandri ş. a., după cum atestă existenţa organului de presă pregătitor de re-Unire, Dacia literară, încă din 1840, şi nici Principatele Unite ale Valahilor, desigur, spre a nu se trezi conştiinţa naţional-valahă).
Admirabila „materie sensibilă“ a romanului istoric de factură „clasic-de-modernă“ (adică fără „analiză de tip proustian“, dar şi fără a cădea în „celebre fluvialităţi“, aidoma celei romantic-sadoveniene din «Fraţii Jderi», în trei volume apărute în anii 1935, 1936 şi 1942, ori a celei realist-camilpetresciene, din «Un om între oameni», în cinci volume, apărute între anii 1953 şi 1957, în ciuda proletkultismului stalinist-paukerist ce „a masacrat“ / „holocaustat“ excelenta intelectualitate / scriitorime din România, cea formată în epoca interbelică, spre a se impune „omul nou“, „comunistul“, homo sovieticus, în ultimă instanţă), Descăunarea, de Vasile Moldovan, se structurează cu „exactitate“ / „economie“ de haijin, după toate rigorile „omniscientei“ naratologii istoric-veridice, în douăzeci şi nouă de capitole, purtătoare de titluri sintetic-grăitoare: Desţărarea (cu „deschidere“ romanescă, prin gândurile din oglinda „retrovizoare“, „paşoptistă“, a eroului central, Alecu / Alexandru Ioan Cuza, polarizate de exilul de mai-1849, din Iaşi, a celor 13 lideri ai mişcării revoluţionar-burgheze, „hăituiţi“ de Agia lui Mihail / Mihalache Sturza, născut la Iaşi, în 24 aprilie 1794 – mort în 8 mai 1884, la Paris, fost „rege“ / „domn“ al statului medieval-valah al Moldovei, din aprilie 1834 şi până în iunie 1849: «Cum se învârte roata lumii ! Atât de repede încât nu-i mai vezi spiţele. [...] Era pe la începutul anului 1849. Visele îndrăzneţe ale căuzaşilor, din rândul cărora făcea parte şi Alecu, sfârşiseră într-un coşmar. Mişcarea celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi se stinsese ca un foc de paie. Treisprezece dintre animatorii mişcării s-au văzut nevoiţi să ia [...] cruntul drum al exilului, al desţărării»; celelalte „secvenţe“ de retrovizoare gânduri ţin de segmentul temporal în care eroul central, „coborând treptele Palatului Administrativ“, ca «nou pârcălab de Galaţi», fixează momentul sosirii în vestitul oraş dunărean a lui Grigore Alexandru Ghica / Grigore Ghica al V-lea, «cel din urmă domn al Moldovei» – p. 5 –, născut în Botoşani, în anul 1807 – mort în 24 august 1857, la Paris, fost  domn al Moldovei în două rânduri: mai 1849 – octombrie 1853 şi octombrie 1854 – 3 iunie 1856; vestita-i familie boieresc-fanariotă dăduse Valahimii «şapte domni, împreună cu cel de faţă» – p. 7; unul „dintre cei şapte“, Grigore Ghica al III-lea, a fost decapitat, la ordinul Porţii de Istambul, pentru că „a avut îndrăzneala de a deplânge în mod public“ vânzarea nordului Moldovei – provincia, adică dacica „ţară de râuri / munţi“, Bucovina, de către Imperiul Otoman, la „un preţ“ derizoriu, Imperiului Habsburgic; «cel care îi urma pe scaun [lui Mihail / Mihalache Sturza] se afla, iată, pe iahtul luxos, care urma să ridice peste două ceasuri ancora şi să se îndrepte, trecând pe una din gurile Dunării, spre Galaţi, unde avea să debarce cu numeroasa lui suită, la fel de avidă de tărire şi de bani, ca şi cea care fusese nevoită să se retragă...» – p. 6), Priveghiul (cu o „reînviere“ a atmosferei de „priveghi-petrecere“ cu cartofori-băutori, adică, în litera romanului, cu «jocul de cărţi, înjurături fără adresă, bârfă măruntă [...], ceşti de porţelan, chinezeşti, cu cafea aburindă, stacane din sticlă de Murano, pline cu vin de Bordeaux, scrumiere de argint, farfurii întinse, de porţelan franţuzesc, înflorate cu simţ artistic, doldora de gustări reci şi calde – totul semăna cu o petrecere deşănţată, nu cu un priveghi...» – p. 16 sq. –, din noaptea de 24 august 1857, a morţii lui Grigore Alexandru Ghica şi din ziua / noaptea de 25 august, de dinaintea înmormântării sale de la Paris, priveghi la care asistă şi Elena Cuza, cu aproape toate atributele „personajului catadioptru / reflector“: «În faţa reşedinţei prinţului, simţi că i se taie picioarele. Cineva arborase la poartă tricolorul românesc în bernă. Deci nu putea fi vorba de moartea doamnei Leroi. [...] În salonul larg şi luminos, Grigore Alexandru Ghica Vodă repausa pe o canapea Louis XIV. Aşa vroise distinsa văduvă.» – p. 15 sq.),  În audienţă la Napoleon (unde-i vorba despre celebrul medic militar francez stabilit în Valahime, Carol Davilla, ce – acompaniat de Elena Cuza – merge în audienţă la Versailles, la Napoleon al III-lea, cel ce „promulgă“, «prin înalt Decret, asimilarea Şcolii [...] de Medicină din Bucureşti cu şcolile secundare de medicină şi farmacie din Franţa», p. 28), Din nou acasă (capitol ce surprinde pe  Alecu / Alexandru Ioan Cuza, vizitându-şi, pe-o ploaie deasă, casa părintească, unde se mai afla doar bătrâna-i mamă, Sultana Cuza, pe care „o dureau grumajii“, tot uitându-se pe «drumul Galaţilor», tot sperând să-i vină odorul ca un „ghinerar“ «cu galoane-nflorate» – p. 34), Lecţia de anatomie (din care aflăm că «lui Alexandru îi făcea o deosebită plăcere să discute cu mama lui chestiuni politice; n-a avut parte să pună ţara la cale cu tatăl său; când trăia el, Alexandru era prea tânăr ca să-l intereseze asemenea treburi; [...] tâlcul politicii îl deprinsese la Paris; plecase hotărât să se întoarcă medic, dar lecţia de anatomie „pe viu“ [...] l-a dat gata» – p. 36; fiindcă „lecţia de anatomie“ se făcea „în realitate“, pe cadavru; şi Alecu „leşină“ – ceea ce-l determină să renunţe la Facultatea de Medicină şi să urmeze cursurile Facultăţii de Drept), Scara din vis (un vis al mamei, cu un Alecu / Alexandru voinic, ce încerca să ajungă la rodul din „creştetul“ marelui nuc bătrân de-acasă – Axis Mundi Dac-Vallahorum –, înnădind / „unind“ scara «de la podul casei» cu «scara de la fânar», urcând şi tot culegând nucile, dar, în ultimă instanţă, spre a ajunge la cele din vârf, cere ajutor mamei sale ca să-i aducă şi cea de-a treia scară – în sacră simbolistică întru re-Unirea celor trei Principate / State Evmezic-Valahe din Dacia Nord-Dunăreană, „vis“ aproape bimilenar al Pelasgimii > Valahimii din Dacia lui Burebista / Regalian), Voia Providenţei (e un capitol al ascensiunii eroului central pe treptele „uneori abrupte“, până-n vârful piramidei sociale, graţie vrerii Providenţei: 1. «făcuse politică în ’48 dintr-o pornire lăuntrică; fusese luat de valul revoluţiei»; 2. «întâlnirea cu totul întâmplătoare de la Istambul, a prinţului  Grigore Alexandru Ghica, a fost pesemne voia Providenţei; după instalarea în domnie, el i-a trimis mesager în taină cu sfatul să se întoarcă discret, fără zarvă, ca să nu atragă atenţia neprietenilor; şi de cum s-a întors, l-a repus imediat în drepturi; pentru început, în funcţii modeste şi mai depărtate de cetatea de scaun, ca să nu-l ia la ochi prigonitorii săi; după mazilirea domnitorului, Cuza vroise să renunţe la cariera administrativă»; despre Grigore Alexandru Ghica, documentele spun că ar fi cumpărat de la „imperiali“ tronul Moldovei, „pentru a doua oară“, prin octombrie 1854, cu un milion şapte sute cincizeci de mii de galbeni / franci de aur; la plecarea ex-„regelui“ / domnitorului din portul Galaţi, spre Paris, Grigore Alexandru Ghica a predat „în taină“ lui Alexandru Ioan Cuza «registrul cu prescripţiile pentru [re-]Unire» – p. 42 sq.; 3. «i-a surâs norocul; şi în dragoste, şi în carieră; [...] în numai şase luni, parcursese o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent [...] până la colonel» – p. 44), Balotajul (în „panoul central“ al acestui capitol, sunt pe cale de „auto-portretizare“ două personaje colective în mare înfruntare „electivă“; pe de o parte a „baricadei“, Partida Naţională, cu 33 de deputaţi, «al cărei cuvânt de ordine era [re-]Unirea», şi, de cealaltă parte, Tabăra „Statu-Quo“-ului,alcătuită din 22 deputaţi „oscilând electiv“ între Mihalache Sturdzace domnise în Moldova între anii 1834 – 1849, v. supra, fost domnitor ce, «pentru a-şi scoate fiul din cursa princiară [...], invocase faptul că beizadea Grigore slujise în armata otomană cu numele de Muhlis-Paşa, având gradul de general de divizie» – p. 45), Lovitura de teatru („fixează eroina-catadioptru“, Elena Cuza, «într-o seară de iarnă, în casele bătrâneşti ale familiei Rossetti Solescu din Iaşi»; recent întoarsă din Italia, «cu vaporul şi cu trenul» – pe tot drumul fiind însoţită de imaginea lui Garibaldi, „capul politic“ din Roma acelei vremi, ce-i atrăsese atenţia, îndeosebi prin aserţiunea «Aveţi, sunt sigur, un Garibaldi al dumneavoastră», p. 47 – Elena Cuza se arată mândră de soţul ei, pe care «dorea cu ardoare să-l vadă înălţat la rangul de hatman; cu acest gând, pare-se, aprinde «candelabrul cel mare, cu 12 braţe de argint», pentru fraţii rosetteşti şi pentru invitaţii lor la îmbelşugata cină; discuţiile de la masă sunt focalizate «pe un singur subiect [...]: cine urma să fie ales domn?»; Alexandru Ioan Cuza se arată plictisit de discuţia despre alegeri şi pleacă la teatru), Maratonul alegerilor (în „panoul central“ al acestui capitol se află scena electorală valah-moldavă cu o serie de puternice personalităţi politice ale anotimpurilor din „ajunul re-Unirii“: Vasile Alecsandri, Al. Beldiman, Lascăr Catargiu, Costache Negri, Constantin Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu, Petrache Mavrogheni, Lascăr Rosetti ş. a., între care şi N. Pisoschi, cel ce propune ca Alexandru Ioan Cuza să fie Domn), În culmea gloriei (este „capitol de punct culminant-romanesc“, „polifocalizat“ pe ceremonialul de învestire, pe discursul lui Kogălniceanu la înălţarea lui Alexandru Ioan Cuza în „tronul Moldovei lui Ştefan cel Mare“, pe discursul lui Cuza, pe inspectarea cazarmei de la Copou, pe epistola mitropolitului Nifon prin care Al. I. Cuza este anunţat că a fost ales şi domn al Munteniei [«Azi, 24 Ianuarie 1859, la şase ore seara, Adunarea Electivă din Valachia, procedând conform Constituţiei, a ales pe Alteţa Voastră, în unanimitate, ca Domn», p. 80], fiind invitat «să ia guvernarea Ţării», pe sosirea Delegaţiei din Muntenia, «alcătuită din Nicolae Golescu, C. A. Rosetti, Ioan Emanoil Florecu, Scarlat Cretzulescu, Barbu Slătineanu şi episcopul de Argeş» – p. 81 –, la Cabinetul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza; etc.), Valiza de lemn (e un capitol dedicat pregătirii voinicului Vasile Barbălată spre a se înrola în din armata naţională), Marşul forţat (oglindeşte „fuziunea“ celor două armate ale Principatelor Unite Valahe, Moldova şi Muntenia, într-o singură armată a statului modern al României: «Ordinul era limpede. Aveau de străbătut în marş forţat jumătate din Moldova şi un sfert din Muntenia», p. 103 sq.), Maiorul de protocol („urmăreşte“ inspecţia făcută de Alexandru Ioan Cuza, comandantul suprem al armatei României, «în tabăra de la Floreşti-Prahova», în obiectiv fiind «unităţile de elită»), Focul din tabără (e „consacrat“ stingerii realist-simbolice a unui puternic incendiu la tabăra militară din Floreşti-Prahova: «La trei zile după venirea Domnitorului în tabără», când «s-a dat alarma; nu alarma de exerciţiu, nici cea de luptă, ci una pentru stingerea incendiilor» – p. 123), Laxativul vienez (redă şi „o faţă nastratinească“ a medicului Armatei României, francezul Carol Davilla – ce convinge Instanţa Bucureşreană de la Tribunalul Mare să-l elibereze din lanţuri pe medicul acuzat pe nedrept de malpraxis, Fialla; deputatul Ioan Cantacuzino chemase la moşia-i pe medicul Fialla spre a-i trata «de constipaţie cronică» o rudă apropiată; medicul îi prescrie «apă laxativă vieneză»; «la scurt timp după ce a băut din laxativ, nepotul de văr de cuscru a dat ochii peste cap»; pentru judecarea medicului Fialla este chemat la Tribunal vestitul medic militar, Carol Davilla, şi i se înmânează drept „corp delict“ «un flacon golit pe jumătate» – p. 139 –, cu apa / laxativul vienez; Davilla examinează „flaconul“, «destupă apoi sticluţa», „o duce la nas, inspiră, îşi dă capul pe spate, duce flaconul la gură“ «şi cât ai zice peşte», „soarbe întregul conţinut“, întorcându-se şi spunând către „onorata instanţă“: «–Apă de Viena, domnilor. Apă laxativă. Priviţi la mine, n-am nici pe dracu !»; imediat după judecată, Carol Davilla se reîntoarce în Tabăra Militară de la Floreşti-Prahova), Manevră în dublă partidă (îşi îndreaptă „obiectivul“, în 22 august 1859, la Floreşti-Prahova, într-adevăr, asupra „manevrelor militare în dublă partidă“), În drum la Constantinopol (este capitolul consacrat pregătirii vizitei la Istambul, în capitala Imperiului Turc, a „regelui“ / „Domnului“  Alexandru Ioan Cuza al României, «în vederea recunoaşterii [sale şi a statului României] de către sultanul Abdul Medgid»; „dubla alegere“ a lui Al. I. Cuza la conducerea Principatelor Valahe, atât în Moldova cât şi în Muntenia, deranjase foarte tare pe imperialii de Istambul, pentru că şi aceste „principate“ fuseseră câteva secole sub dominaţie otomană» – p. 150; apoi „obiectivul romanesc se îndreaptă“ asupra călătoriei cu vaporul, de la Galaţi până în Bosfor şi primirii «pe care sultanul [Abdul Medgid Han] a făcut-o Domnului Cuza şi suitei sale [...], peste aşteptări» – p. 155), Răul de mare („eternizează“ mai întâi pe coala de hârtie ca spuma Mării Negre „uimirile“ / „reacţiile“ sergentului Vasile Barbălată, a camaradului său, Mihai Mailat ş. a., la „răul de mare“ care i-a încercat «pe corveta Balcan», la reîntoarcerea din Imperiul Otoman / Bosfor în România; apoi: vizita la Iaşi a lui Alexandru Ioan Cuza, discursul ţinut de Domnul României în faţa Adunării Guvernanţilor Moldovei etc.), Dragoste la prima vedere (relevă: profunda „iubire la prima vedere“ a medicului colonel, Caroll Davilla, faţă de tânăra Ana / Anica Racoviţă, nepoata prietenilor săi, fraţii Golescu; acceptarea de către Davilla, în vârstă de 33 de ani, a provocării la duel a unui locotenent, Apostolescu, în etate de 22 de ani, «un snob, un înfumurat; în loc să-i păstreze recunoştinţă pentru faptul că l-a tratat fără cusur, şi încă de-o boală lumească, o boală care nu face cinste nici măcar unui cavaler, darămite unui tânăr însurăţel, se apucase să curteze surorile de caritate; doar a încercat să-i atragă atenţia, că ţâfnosului pacient i-a sărit ţandăra.» – p. 172; pregătirea pentru duel a lui Davilla, luând în taină „lecţii de tras cu pistolul“; şi testamentul vestitului medic de dinainte de a se angaja într-un „secret duel al onoarei“), Duelul (priveşte „disputa de moarte“: Davilla – Apostolescu; «duelul a fost adjudecat» de Carol Davilla), Atentatul (se referă, între altele, la „moartea năpraznică“, „la împuşcarea în cap“ a primului-ministru» al României, Barbu Catargiu, la 8 iunie 1862), Lovitura de palat (acest capitol de „accelerare spre deznodământ“ reflectă „zâzania dintre regele / Domnul României, Alexandru Ioan Cuza şi Guvern“, din cauza «Proiectului Legii rurale depus pe banca Parlamentului în primăvara lui ’64» – p. 197 –, când «Mihail Kogălniceanu aruncă Decretul de Dizolvare pe masa preşedintelui Adunării Deputaţilor şi strigă cât îl ţinură puterile: „Domnilor, Adunarea e dizolvată!“» – p. 199), Plebiscitul (arată o „stare de spirit“ a voinţei Valahimii din tânăra Românie de după „dizolvarea Adunării Parlamentului“; rezultatele „plebiscitului“ sunt în favoarea Domnului României, Alexandru Ioan Cuza, anunţate sărbătoresc-naţional la Mitropolie, «spre sfârşitul zilei de 10 mai ’64» – p. 204), Singurătatea tronului (rămâne capitolul „însingurării lui Cuza“ mai ales, prin faptul că, «la 26 ianuarie 1865, Kogălniceanu îşi prezintă demisia», p. 212), Băi de plante (e un capitol în care se relevă faptul că, „profitându-se de plecarea „regelui“ / Domnului României pentru nişte băi de plante“, politicienii opoziţiei „reduse la tăcere“, „spionii sub acoperire“, ziariştii, negustorii şi alte categorii sociale „îşi fac de cap“; «primăria Bucureştilor interzisese tejghetarilor să-şi mai vândă produsele pe motive de sistematizare; ca răspuns la măsura autorităţilor, sute de comersanţi au luat cu asalt primăria, au spart uşile şi ferestrele şi au aruncat toată hârţogăria [ ...] în Dâmboviţa; generalul Emanoil Florescu n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să ordone fără crâcnire armatei să tragă în mulţime» – p. 213), Partida de pocher (în „limitele verosimilului“, înfăţişează eroul central jucând „un pătimaş-strategic pocher“ cu «grupul statuar» de cartofori „solemn-înconjurători“, în vreme ce, prin ferestrele „încăperii cu mese pentru jocuri de cărţi“, se aud împuşcături, mişcări „de gărzi“, de „brigăzi ale trădării“ etc.), Ultima noapte de dragoste (este „capitolul de deznodământ“ dedicat „ultimei nopţi de iubire“ dintre Alexandru Ioan Cuza şi prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, noapte în care «căpitanul Costiescu» şi un grup «de şase sau şapte bărbaţi în uniformă», „înarmaţi până-n dinţi“, la 23 februarie 1866, dau buzna în dormitorul din Palatul Domnesc, obligând pe Alexandru Ioan Cuza să semneze actul abdicării) şi Ieşirea de serviciu (fireşte, capitol „de închidere romanescă“, relevând „un prizonier“, Alexandru Ioan Cuza, scos din Palatul Domnesc pe uşa „amploiaţilor mărunţi şi a slugilor“, urcat apoi într-o berlină şi trimis în exil, chiar din statul modern întemeiat de el, România, după cum încă se mai ştie, în Heidelberg-Germania, unde şi-a aflat obştescul sfârşit la 15 mai 1873).
În „tipologia“ clasic-veridică din Descăunarea, de Vasile Moldovan, se disting atât personaje construite „filimoneşte“ (ca, de exemplu, nu noua „Veneră orientală“, cum ar fi zis, mai mult ca sigur, Nicolae Filimon, ci zeiţa-Afrodită / zeiţa-Venus de Bucureşti, ultima iubită a lui Alecu, prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, ori „tânâr-electrizanta“ Ana Racoviţă, adică „Anica doctorului Davilla“ ş. a.), dar şi în umbra de fidelitate a istoriei Valahimii (îndeosebi, cele „cu centrul constructiv-gravitaţional aflat sub celebre discursuri, ca, de pildă, eroul central, Alecu / Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri ş. a.), cât şi câteva „personaje-crochiuri“ în manieră călinesciană (ca „parizianca“ doamnă Leroi, o «mahalagioacă sadea» ş. a.).
Tipologic, „ex-regele“ / „ex-domnitorul“ valah, Grigore Alexandru Ghica, adică Grigore al V-lea Ghica (despre care istoria spune că, atât cât a ocupat tronul Moldovei, a convins că-i un adept al principiilor naţional-valahe, a încurajat cultura valahă, tipărind la Iaşi, în 1853, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, de Gheorghe Şincai, a dat prima lege a jandarmeriei valahe, a pregătit calea re-Unirii Valahimii din cele două principate ale Daciei Nord-Dunărene etc.), în ciuda faptului că, în „economia“ romanului Descăunarea, de Vasile Moldovan, este un „personaj episodic“, un „sinucigaş“ ce, între limitele-i tragic-existenţial-pariziene suportate mai bine de un deceniu («...fostul domnitor bătea în zadar drumurile Parisului: când la ambasadorul englez, când la consulul prusac, când la ambasadorul rus, când la cel austriac; doar va pune vreunul o vorbă bună pe lângă împărat ca să-l primească în audienţă: „Vreau să intervin pentru poporul meu, a cărui soartă ingrată se găseşte în mâinile marilor puteri...!“», p. 13) – spre „a se elibera“ demn din „labirintul“ celor trei imperii – recurge la „soluţia ultimă“, aceea de a-şi trage o „rafală de gloanţe în cap“, cu carabina din „panoplia-i regală“, împroşcându-şi «creierii domneşti» (p. 20) pe pereţii încăperii palatului său, aflat «nu departe de Paris», desigur, rămâne pentru Alexandru Ioan Cuza, poate, cel mai important purtător de peceţi providenţiale (supra).
Tipologic, văduvă îndurerată este doamna Leroi, „soţia de Paris“ pentru cei unsprezece ani ce-i mai avea de trăit „prinţul“ / „ex-domnitorul“ valah,  Grigore Alexandru Ghica; doamna Leroi îi „cenzurează“ soţului-prinţ «relaţiile cu conaţionalii săi; castelul ce-l deţinea prinţul, nu departe de Paris, fusese trecut pe numele ei; însuşi titlul proprietăţii se schimbase din Medin în Leroi» (p. 13); numai pentru atât nu poate fi considerată (după o modă ajunsă în ultimul deceniu şi pe la noi) drept exponent feminin al vânătorii „dianice“ de prinţi; însă– după cum ne încredinţează vocea auctorială dinspre un personaj aproape „reflector“ / „catadioptru“, Elena Rosetti / Cuza, cunoscătoare de seamă a lumii din palatele de pe lângă vestita catedrală Notre Dame –  doamna Leroi «avea renumele de mahalagioaică sadea» (ibid.).
Tipologic, emigrantul împământenit / căpătuit în Valahime este cel ce ajnge strălucitul medic-şef al „armatei lui Cuza“, Carol Davilla, bine individualizat, chiar de la intrarea-i în „vizorul romanesc vasilemoldovanian“, dinspre personajul catadiopru, Elena Cuza, încă din capitolul al III-lea, În audienţă la Napoleon, ca personaj înzestrat nu numai cu «lungi favoriţi [...ce „se mişcă“] spasmodic» (p. 23), ci şi cu o excepţional-categorică ştiinţă de a-şi atinge ţintele / obiectivele dinspre vârful piramidelor sociale (obţinând „decretul lui Napoleon al III-lea“ prin care Şcoala de Medicină din Bucureşti este recunoscută a fi de acelaşi rang cu cele franceze, din domeniu).
În ochii „rosetteşti“ ai Elenei Cuza, «potoliţi, inexpresivi, aidoma unor cărbuni stinşi», dar, câteodată, şi cu priviri oţelit-de-strălucitoare (ca atunci când Davilla îi vorbeşte „frumoasei doamne“ valahe, Elena, nu despre „obsesia-i de a nu putea să aibă copii cu Alecu / Alexandru“, ori despre „tratamentul parizian de fertilizare ce durează câteva luni“, ci despre posibila înălţare a lui Cuza până în vârful piramidei sociale, ca „rege“ / Domn, în locul lui Grigore al V-lea Ghica), Carol Davilla este «doctorul chipeş, dar cam încrezut, prea plin de sine, ca o halbă de bere peste marginile căreia se revarsă spuma» (p. 24; bună, plasticizant-revelatorie comparaţia aceasta, dar nu dinspre Doamna Elena, ci dinspre vocea auctorială). Personajul mai este înzestrat cu aleasă „înţelepciune balcanic-nastratinească“ şi cu mult umor curajos (ca la Tribunalul Mare din Bucureşti, când îşi salvează un coleg de breaslă acuzat pe nedrept de malpraxis cu laxativa „Apă de Viena“, supra), cu demnitate, cu înalt spirit justiţiar, cu onoare cavalerească, mergând până la duelare (cu locotenentul tânăr şi afemeiat, Apostolescu), cu ars amandi „la prima vedere“ (cu electrizantă iubire pentru tânăra valahă, Ana / Anica Racoviţă, nepoata de 19 ani a prietenilor lui, fraţii Golescu), cu aleasă grijă pentru „tot ceea ce lasă în urmă“ (acţionând chiar cu o „mioritic-testamentară“ urgenţă copleşitoare / generoasă, înainte de data stabilită pentru duel) etc.
Tipologic, prima Doamnă a Valahimii din România se relevă – „de la începutul şi până la sfârşitul romanesc“ – Elena Rosetti / Cuza, despre care „istoriile veridice“ (reflectate şi în romanul lui Vasile Moldovan) certifică faptul că avea o profund-aleasă educaţie valaho-germano-franceză, specifică boierescului neam-Rosetti, înrudit cu alte neamuri din care s-au ridicat „regi“ / „domni“ („voievozi“ / „domnitori“) ai Valahimii: neamul-Balş, neamul Cantacuzinilor, neamul Catargiu, neamul Sturzeştilor etc., că, încă din ajunul revoluţiilor burghezo-democratic-valahe, mai exact spus, „din anul 1846, l-a întâlnit pe Alecu / Alexandru Ioan Cuza, s-a îndrăgostit de el şi s-a căsătorit cu acesta“, că „mariajul celor doi a fost umbrit de sterpia Elenei ce n-a putut oferi un urmaş distinsului ei soţ“, ceea ce n-a împiedicat-o a-şi arăta un bogat suflet matern, revărsat asupra celor doi fii ai amantei-prinţese Maria Catargiu-Obrenovici, ambii fii, „rod al iubirii înfocate dintre Maria şi Alexandru Ioan Cuza“ etc. 
În economia epică din Descăunarea, de Vasile Moldovan, Elena Rosetti / Cuza dă impresia că are „statut de personaj-catadioptru“, adică de „personaj reflector“. În general, este nobil-distinsă, inteligentă, cu ambiţii bine temperate, ştie «să se facă plăcută celor din preajma sa» (p. 24), ori să câştige multe inimi, cunoaşte bine ritualurile arhaic-valahe (nerespectate întrutotul la priveghiul parizian al ex-domnitorului valah Grigore al V-lea Ghica, fapt ce o face nu neapărat să fie «ca o viperă gata de atac» – p. 24 –, ci să atragă pertinent atenţia, atât văduvei, doamna Leroi, ce s-arată «indiferentă [şi dând] din umeri», cât şi „feciorului de casă“ îmbrăcat necorespunzător: «Suntem la priveghi, nu la petrecere !! E o blasfemie ce faci dumneata !!!», p. 17); are sănătoase vederi politic-reunioniste pentru principatele valahe din Dacia; ştie să-şi atingă obiectivele / ţintele călătoriilor sale prin Europa Occidentală (ca în Italia, de pildă, unde, după ce vizitează «pas cu pas, însorita ţară», ţine «cu tot dinadinsul să-l vadă pe Garibaldi», deoarece are «ceea ce în epocă se numeşte cap politic»; cu prilejul întrevederii cu marele carbonar, Elena Rosetti – i «se prezentase cu numele de fată, [că] era de sorgine peninsulară» – are revelaţia unui astfel de revoluţionar-cap-unionist-valah; Garibaldi o îndeamnă să se reîntoarcă în Ţară, la Iaşi, spre a descoperi [fireşte, în Alecu / Alexandru Ioan Cuza] «un Garibaldi român», p. 48); atât la Iaşi cât şi în Bucureşti, prima Doamnă a Principatelor Valahe Reunite sub numele de România îşi îndeplineşte «cu sârg îndatoririle plăcute, dar nu puţine şi adesea obositoare» (p. 100).         
Parcă în „descendenţă tipologic-filimonescă“, veridică, în curs de „clasicizare“, apare şi în romanul Descăunarea, de Vasile Moldovan, după cum s-a mai spus (supra), nu o nouă „oriental-Vineră“, ci o zeiţă-Afrodită / zeiţă-Venus de Bucureşti, „prinţesa valahă“ Maria Catargiu – ce, prin căsătorie  cu un prinţ sârb, Mihail Obrenovici, devine Maria Catargiu-Obrenovici („rodul“ acestei căsătorii, Milan Obrenovici, se naşte la Mărăşeşti, în 22 august 1854; a fost domnitor / rege al Serbiei între anii 1868 şi 1886; se stinge din viaţă la 11 februarie 1901, la Viena.).
Vestit-ultima iubită a „regelui“ / Domnului Valahimii, prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici este „singura femeie în prezenţa căreia Alexandru Ioan Cuza se simte el însuşi“ [...]; are «trupul dumnezeiesc» (p. 242) în «forme mlădii şi gesturi molcome», măsurat de Alecu / Alexandru «cu buzele» şi „frământat cu palmele“, încât «îl ştia pe de rost; [...] părea al unei păpuşi...» (p 234); prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, «gustând din mărul oprit, îi dăruise Domnului doi fii şi, odată cu ei, fericirea şi grijile care umplu viaţa oricărui bărbat adevărat» (p. 242).
Regele / Domnul providenţial al Valahimii este Alexandru Ioan Cuza, eroul din panoul central: tânăr / student valah la Paris, „ultrasensibil“ la Lecţia de anatomie, abandonează „la timp“ Facultatea de Medicină şi urmează cursurile Facultăţii de Drept, descoperindu-şi vocaţia politică, rafinându-şi „zestrea ereditară“ în cercurile revoluţionar-paşoptist-franceze; demn, impunător, strateg, neînfricat cavaler, diplomat, charismatic, locuit de modestie şi de prudenţă, mai totdeauna, ştie să-şi atragă sprijinul / prietenia persoanelor politice / culturale influente (de la Grigore al V-lea Ghica şi Vasile Alecsandri, până la sultanul de Constantinopol > Istambul, Abdul Medgid), ori să-şi aleagă / cultive suita de elită camaraderească, „netrădătoare“, pe drumul regal / domnesc de pe Golgota Valahimii (Mihail Kogălniceanu, Rosetteştii ş. a.); este însoţit / binecuvântat de Providenţă, de Fortuna, atât în realizarea celei de-a VIII-a re-Uniri a Principatelor evmezic-Valahe, Moldova şi Muntenia, în statul modern al României, cât şi pe-o bună parte a duratei şederii sale în tronul de Bucureşti al Valahimii (după cum suntem încredinţaţi şi de romancier: «Între timp i-a surâs norocul. Şi în dragoste, şi în carieră. Tânăra soţie a unui bătrân caimacan l-a ajutat să urce în galop treptele ierarhiei militare. Reintegrat la 16 martie 1858 în armată ca sublocotenent, ataşat Statului Major, cinci săptămâni mai târziu, la 24 aprilie, era avansat din înaltă poruncă la gradul de locotenent. Peste numai patru zile, frumoasa care i-a adus ofisul de înaintare la gradul următor, îi pusese cu mâinile ei suave tresele de căpitan. A trei zi de Armindeni, aceeaşi frumoasă doamnă îi schimba epoleţii. Alexandru intra în corpul ofiţerilor superiori. rămâne un mister ce s-a întâmplat la Ministerul de Rezbel, însă la 20 august ale aceluiaşi an fu înălţat la gradul de colonel de lăncieri. Astfel, în numai şase luni, parcurse o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent, grad ce-l deţinuse, ca rezervist, aproape 20 de ani, până la colonel» – p. 44).
Pentru „regele“ / „Domnul“ României, Alexandru Ioan Cuza, „grijile“ Ţării / Poporului său Valah au stat mai totdeauna înaintea „grijilor“ de Casă Domnească, Rosettesc-Boierească; este, mai mult ca sigur, cel mai iubit „rege“ / „Domn“ al Pelasgimii > Valahimii din toate „istoriile“: «Cuza se plimbă călare, fără pază, pe străzile Capitalei, nu doar pe bulevardele din centru, ci şi pe uliţele din mahalale»(p. 202); este locuit de un înalt spirit justiţiar, mergând până la „prudenţa“ / „imprudenţa“ unei graţieri a politicienilor „lideri de rebeliuni“ de dincoace de Plebiscitul din 10 mai 1864, de dincoace de „însingurarea tronului“ şi de „băile-i de plante“: «Cum ajunse în Capitală, după ce se sfătui cu miniştrii săi, Domnul îi graţie pe toţi cei arestaţi din motive politice...» (p. 215).
Lucrarea malefică a politicilor duşmani-de-moarte ai „celui mai iubit“ dintre „regii“ / Domnii Valahimii în instituţiile prim-statului „rapid“ modernizat „europeneşte“, dar şi în cancelariile Europei Occidentale, mai exact-istoriceşte spus, „lucrarea Monstruoasei Coaliţii“ („lucrare“ dirijată / asistată din capitalele imperiilor de-atunci: Viena, Moscova, Istambul), dar şi „lucrarea“ permanentă a spionilor şi „scursorilor“ din cele trei imperii („bine mascaţi sub nume“ ca, de pildă, Valentineanu ş. a.) în cea mai importantă capitală de la Dunărea de Jos, Bucureşti, promovarea în posturi-cheie a unor „vechi imperiali“, trădători „specialişti“ ai Poporului Valah Nord-Dunărean, acceptarea unor străini ca „Bailot de Beyne, Cezar Librecht, Nicolae Pisoschi“ ş. a., „cartofori-de-gardă-domnească“, ori „militari-necartofori“, uşor de corupt, „jur-împrejuru-i“, chiar „între oamenii săi de încredere“, bazându-se numai „pe cuvânt de-onoare“, nu şi pe temeinică informare „de dosar“ – greşeală făcută şi de înaintaşul său, Mihai Viteazul, făuritorul celei de-a şaptea re-Uniri a trei Principate Valahe din Dacia Nord-Dunăreană, în orizontul anului 1600 – au dus şi la „căderea“ / „abdicarea“ lui Alexandru Ioan Cuza din tronul României, în 11 / 23 februarie 1866, „la ora 4 dimineaţa“, când „l-au luat prizonier“, din dormitor, de lângă iubita-i, prinţesa Maria Catargiu-Obreovici, şi l-au scos din Palatul Domnesc“, nu pe „intrarea principală“, ci prin „ieşirea de serviciu“: «„Este ieşirea de serviciu“, îl lămuri şeful escortei, căpitanul Costiescu. „Pe aici intră numai amploiaţii mărunţi şi slugile... Şi ies oameni ca dumneata.“ Arestatul se abţinu să răspundă. [...] După intrarea prizonierului în cupeu, căpitanul Costiescu urcă pe capră şi porunci scurt: „Mână birjar ...!“» (p. 245); de la Palatul Domnesc din Bucureşti, escorta îl duce pe Alexandru Ioan Cuza în tabăra militară de la Floreşti-Prahova: «Intrând în cancelaria companiei de grăniceri, Cuza se opri în faţă unui tablou masiv. „Tăierea capului lui Mihai Viteazul“, simţi nevoia să explice caporalul Talpă. „Văd şi eu“, spuse Cuza. Şi adăugă, în timp ce contempla tabloul, adresându-se tuturor: „Vedeţi cum a fost trădat acest brav domnitor? Aşa am fost trădat şi eu. Doar că eu mă aflu încă în viaţă.» (p. 251); primindu-şi „ultimul paşaport“ în cancelaria companiei de grăniceri a tabărei militare de la Floreşti-Prahova, este dus la graniţa României: «În urma trăsurii, bariera căzu ca o ghilotină» (p. 252).
Romanul istoric, Descăunarea (2014), de Vasile Moldovan, este o realizare de marcă a literaturii noastre din primul sfert de secol de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, prim-sfert de secol în care istoria Daciei-de-România a cam fost uitată şi există pericolul repetării acesteia ca pe segmentele ei cele mai sângeroase, prim-sfert de veac în care „globalizarea“ – prin neostalinişti / neopaukerişti – şi-a arătat lucrarea malefică, haotizând toate sistemele de fundament social – învăţământ, sănătate, economie / resurse etc. –, prin metode / mijloace mai diabolice decât cele staliniste / paukeriste din epoca proletcultismului comunist. E vreme / semn ca istoria Daciei / României să fie modern-de-bine cultivată în învăţământul nostru de toate gradele, făurind (prin grija ministerelor culturii şi învăţământului, conduse de cei mai capabili specialişti în aceste două domenii, nu de miniştri-veterinari, actori etc., „instalaţi în frunte, pe criterii politice“), poate, şi o indiscutabilă / incontestabil-europeană Şcoală Cinematografică Valahă, chiar luând „model de şcoală“ de la sud-coreeni, ori de la turcii de astăzi, care şi-au turnat istoria popoarelor pe care le reprezintă în lume, mai toată, în filme de cea mai înaltă valoare / competiţie, cu benefic-planetar circuit.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
____________________
*Vasile Moldovan, Descăunarea, roman, Bucureşti, Editura Societăţii Scriitorilor Români (ISBN 978–606–8412–12–2), 2014 (pagini A-5: 256).

DEZNODĂMÂNT CU LITERE DE TURNU BABEL
ŞI VECIE MARCANTĂ CU VENIN DE SAPIENŢAL ENS
Prim-văzător al „cuantelor de foame“ la nenumăraţii scribi din universul / cosmosul nostru cel de toate zilele, cel ce observă mai întâi că scribocraţia a produs nişte „mutaţii genetice în text“ (inclusiv în cel poetic), „mutaţii“ potrivit cărora „vocalele au dinţi“, consoanele-s înzestrate cu gheare lipicioase, cu aderenţă mai ales la „sub-harduita“ sticlă de tele-ecran, într-o alarmant-aneantizatoare măsură («zicerea înghite nezicerea» – SEtem, 27 –, ceea ce, după întemeietorul paradoxismului ontologic, însă pe alt nivel întru Logos, înseamnă: „cuvântul îngurgitează necuvântul“), este admirabilul poet bine temperat-paradoxist, Constantin Stancu (născut în zodia Scorpionului, la Haţeg-Dacia, în 2 brumar 1954, licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, în 1988, debutant, în toamna anului 1981, cu poezii publicate aproape „în acelaşi timp“ de revista Orizont din Timişoara şi de periodicul Braşovul literar şi artistic, cu debut editorial colectiv – prin ciclul de stihuri Fructul din fruct – în antologia Argonauţii, întocmită de Eugen Dorcescu, în urma concursului naţional pentru tinerii condeieri fără volum, organizat de Editura Facla, în 1988, membru al Uniunii Scriitorilor din 2009), a cărui operă lirică încorolează(între anii 1998 – 2014) volume de marcă „de refluxgeneraţionist val“ (sau de „Generation of the Deep Clearness“): Păsările plâng cu aripi (Timişoara, Editura Helicon, 1998), A privi cu ochii inimii – poemele roadelor (Hunedoara, Editura Polidava, 2002), Pomul cu scribi (Timişoara, Editura Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2012), Cu fantezia pe fantezie călcând (Sibiu, Editura Cenaclului de la Păltiniş, 2013), la care s-a adăugat, în prezentul florar, şi volumul de sub lupa noastră critică, Etemenanki – Ultima săptămână * (2014).
Critica literară – care a întâmpinat volumele de poeme publicate până acum de Constantin Stancu (supra), sau „ante-Etemenanki“, evident, dinspre valorile estetice incontestabile ale liricii contemporane – evidenţiază în „esenţialele buchetului“: «Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu [...] este „seninătatea în patimă“; este evident că poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de anvergură (precum Marii Orbi-Prooroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia / implicita poruncă divină a înţeles-o: calmul senin este o slăvire a lui Dumnezeu iar mâhnirea[-i] păcat !» (Adrian Botez, în revista Noua Provincia Corvina, 2009); «Poezia lui Constantin Stancu [...] are, drept strat semnificativ şi generativ-bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, non-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului [...], altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului...» (Eugen Dorcescu, în revista Reflex, nr. 1 – 6 / 2010 / Literatură şi ideologie, Editura Calameo, 2014); referitor la poezia lui Constantin Stancu a mai scris o serie de poeţi, critici, editori: Ladislau Daradici, Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Lorinczi Francisc-Mihai, Maria-Daniela Pănăzan ş. a.  
Vrednic-atentul poet ce poartă şi robă de critic, Adrian Botez, este deja autorul primei cronici, Fără de scribul-poet-în-revelaţie, nu există mântuire..., despre volumul de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), de Constantin Stancu, intrată în „planetarul circuit“ literar de prier-florar-2014, graţie câtorva reviste online de cultură – Starpress (ISSN 1844 – 7546), Armonia (din 14 aprilie 2014), Omniscop (Craiova, ISSN 2069 – 8674, 16 aprilie 2014) etc. – cronică din care reţinem pentru Distinsul Receptor de Poezie cele privitoare la stancian-etemenankiana structurare şi la vectorizare autentică în orizontul cunoaşterii metaforice: «Cartea lui Constantin Stancu (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect) are 64 de pagini, împărţite astfel: 1. Câteva cuvinte, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului etemenanki, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a roţii / rotirii / ciclicităţii implacabile, infinit-deschise, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-Raţională), Piscul semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul [...] – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică. [Etemenanki] Ultima săptămână este, de fapt, prima săptămână, eterna / originara săptămână, „temelia Creaţiei“, săptămâna cea mistic-„meree“, paradisiacă, fără măsurare, fără de ceas...; 2. un  argument – intitulat Memoria luminii; 3. şi patru părţi notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament / Crucii prin care geneticul (moştenirea genetică) este / va fi dominat(ă) de Spirit / al cincilea element al Crucii Umane): I. Turnul Babel (Flacăra verde şi câmpia Şinear); II. Semn într-o lume de fosfor (Septembrie cu ore moi); III. Ultima săptămână (Cauţi locul perfect: e ultima săptămână...); IV. Starea de veghe ([ce] conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic [...]). Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui Constantin Stancu pentru Scrib, pentru Construcţia Divină („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om-Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu). Turnul Babel, la Constantin Stancu, nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre, ci ca [...] Legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer / Originaritate [...]».
Deosebit de interesant este şi ceea ce scrie criticul Constantin Stancu – în epistola de „autorecomandare“ pusă între coperta celui de-al şaselea volum al său de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), şi prima-i pagină, cea cu autograful către subsemnatul, din plicul pe care l-am primit în 22 mai 2014 –, între altele, despre poetul Constantin Stancu: «Volumul de versuri redă limitele omului în faţa universului, vremurile pe care le trăim, cuvintele care s-au spus într-o săptămână din aprilie cu îngeri, memoria luminii şi uitarea cea de toate zilele, întoarcere la rigoarea primelor cuvinte şoptite şi [la] luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios. Din provincia mea de cuvinte...».
Imediat „lămuririi“ celor legate de „misterele“ din mitonimul / toponimul asiro- / sumero-babilonian, Etemenanki, răsărit în titlul de pe-o copertă de carte valah-lirică de azi, vom cerceta dacă nu cumva, cel de-al VI-lea volum de poeme al lui Constantin Stancu se comportă aidoma unei „rachete cosmice în trei trepte“ – în zborurile sale întru „cucerirea“ priveliştii de Poezie de pe rază de ciclopic telescop –, trepte desemnate în epistolă cu mult-magnetizator-fermecătoare „sintagme“: 1) cuvinte rostite / rostuite într-o săptămână de-april’ cu îngeri; 2) revenirea (celest-acvatic-primordială) la rigoarea primelor cuvinte şoptite întru „Geneză“; 3) luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios.
Poetul Constantin Stancu, cercetând „zariştea“ dintre „valaho-dacicul zigurat de aur de-acasă“, adică vârful Jidovu (din Munţii Metaliferi), cel foto-eternizat, din Zlatna bunicii (cf. coperta, supra / fotografia, infra), şi „ziguratul“ asiro-babilonian, Etemenanki, de la Tigru şi Eufrat (v. infra, fig. a şi b).
De la Etemenanki la Tor[i]da[va] > Turda. În „deschiderea“ volumului, Constantin Stancu întâmpină Distinsul Receptor cu Câteva cuvinte, într-adevăr-lămuritoare nu numai din punct de vedere lirico-semantic-sincretic, ci şi întru „fixarea“ unităţii de loc (arie şi relief de orizont metaforic) şi a unităţii de poematic timp. Simbolul părelnic-dominator de orizont metaforic, polivalent-misteriosul simbol din centrul „galaxiedric“ al textelor stanciene este Turnul Babel, „zigurat“ desemnat de sumerologi „cu aproximaţie cuneiformă“ dinspre limbile sumeriene / asiro-babiloniene, cu „intermedieri“ persane etc., prin mitonimul şi deopotrivă toponimul Etemenanki / E.temen.an.ki
(„bază“ la Câteva  cuvinteSEtem, 3 – şi la „poemul-cheie“, I. Turnul Babel – Flacăra verde şi câmpia Şinear… – SEtem, 9 sq.), „zigurat“ cu simbolul brumat de epoci cu potoape şi cu atlantide, extras în litera articolului lexicologic de poetul Constantin Stancu dintr-un Dicţionar biblic (de Oradea, 1995, p. 119): «Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer» – v. infra fig. a şi fig. b – / «Clădirea al cărei vârf este în cer», ori – în litera majorităţii dicţionarelor străine: «the name of the large temple tower in Babylon, also known as the Tower of Babel. Its Sumerian name E-temen-an-ki means...».
Cele patru „cardinale“ imagini pentru înţelegerea „simbolisticii polivalente“ a Turnului Babel / Etemenanki (cf. supra, fig. a, b, c, d), surprinzând „macheta centrului asiro-babilonian“ (a, b) în oglindirea arheologilor şi a arhitecţilor de astăzi, pe baza dezvelirii ruinelor dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de sub o „plapumă“ părelnic-etern-conservatoare a vestitei civilizaţii antice, în grosime de şaisprezece metri de nisip deşertic, dar surprinzând şi „zboruri“ ale Zeiţei-Gaie, divinitate celest-ascensională / descensională a morţii şi renvierii, „zboruri“ fixate de cele mai vechi „picturi“ rupestre şi arhaic-parietale cu păsări-zeităţi din Eurasia – mai exact, (c) din Dacia-România (Peştera Chindiei / Gaura Chindiei, de pe malul Dunării de la Pescari, în amonte de Orşova, din orizonturile cultural-rupestre al anilor 10 000 şi 8 000 î. H.) şi (d) dintr-un „templu“ mezolitico-neolitic din orizontul anului 7500 î. H. încoace, descoperit în Anatolia-Turcia (Catal Hüyük) – sunt reproduse pentru Distinsul Receptor din două motive:
1) pentru a-şi lega curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (a) şi de fotografia (v. supra) de pe coperta volumului de poeme  – având, nu întâmplător, în prim-plan, o parte dintr-un gard, alta dintr-o grădină din „spatele“ unei jumătăţi de case tradiţional-pelasge > valahe (a bunicii poetului, aflată în aria auriferă a Zlatnei, jud. Alba), şi, pe fundalul celest, în lumină bej-movie, central, „piramida“ / „ziguratul“ unui vârf de munte, Jidovu, din Carpaţii Apuseni-Metaliferi cu vestitul aur-de-Dacia, cu capacitate „inductiv-lirico-semantic-sincretică“ şi „proiecţie“ / „pro-jetare“ a Eroului poematic, nu în pelasg->valah-eternele Valea Galbenă şi Valea Plângerii, ci într-un „relief cu zigurat autohton-spiritual“; pentru „verosimilitatea conexiunii noastre“, Distinsul Receptor poate afla o incontestabilă „bază de date“ în două lucrări mai vechi ale noastre: Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti (Timişoara, Editura Aethicus, 1996 – capitolul Panorama civilizaţiei arhetipale asiro-babiloniene..., pp. 11 – 14) şi Istoria religiilor (Timişoara, Editura Aethicus, 2001; vol. I, Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic..., cap. Cultul craniului / capului, pp. 193 – 224); simbolica de pe copertă şi conţinutul poematic din volumul Etemenanki..., de Constantin Stancu, sugerează „babilonizarea“ lumii, indiferent dacă-i vorba de cea creştină, sau dacă-i de altă religie, indiferent că-i pornită din Pelasgimea > Valahimea bazinului dacic-sacrului fluviu al planetei, Dunărea (Donares > Dun-Ăre[s], „casa zelui războinicilor, Ares-thracul“), ori din Babilonimea dintre fluviile Tigru şi Eufrat;
2) pentru a-şi lega (peste ere / spaţii) curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (b) ce, în profil, nu-i altceva decât „capul Găii“, zeitate ascensională / descensională (supra, fig. c şi fig. d), cea care, după moarte, transportă întru reînviere la Tatăl-Cer cele două capete de soţie şi de soţ, de pereche „re-editând“ pe pământ perechea edenică; reînsufleţite, capetele „perechii“ soţie – soţ sunt readuse în această lume a templului Gaiei, Etemenanki (picturile rupestre, după cum s-a mai spus, supra, reprezentând înaripata zeiţă-Gaie, s-au conservat dintre orizonturile anilor 10 000 şi 8 175 î. H., în Peştera Chindiei din Clisura Dunării, comuna Pescari-Dacia / România, de-aici luându-şi sacrul zbor către alte spaţii culturale euro-asiatice, nu invers, mai întâi, în orizonturile unităţii culturale / civilizatorii, euro-central-balcano-anatoliene, Old European Civilization, după Marija Gimbutas, apoi, „la o săritură de iepure şchiop“, între fluviile etemankiene, Tigru şi Eufrat, ori, pe direcţia Dunărea de Jos / Dacia – Masagaetia – Caucaz – Moesopotamia Asiro- / Sumeriană).
În viziunea poetului, simbolul Etemenanki, guvernat de atotcuprinzător-cosmica memorie a luminii («Lumina îşi păstrează memoria, [...] / îşi aduce aminte de / începuturile lumii şi de obsesiile tale oranj sau mov, / de insomniile galbene în care se odihnesc gutui. // Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mâine [...] // Lumina cuprinde totul [...] // Lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu» – Argument / Memoria luminii – SEtem, 7), simbol [atot]cuprinzător, mai ales, de Patrie-Dacie-Creştin-Cosmică (graţie neuitării din şcolile „oralităţii culte“ ale Zalmoxianismului, graţie neuitării din fibrele fiinţării Pelasgului > Valahului), are o uimitoare polivalenţă lirico-semantic-sincretică alimentată de mustul, de sevele pământului pe care s-a născut întru fotonică nemurire; flacăra edenic-verde a Daciei are perenitate / eternitate ca de „grădină a Maicii Domnului“ (cum ne încredinţa în Bucureştii / România luminosului april-2009 şi Papa Ioan-Paul al II-lea), în vreme ce antic-edenica flacără verde din Câmpia Şinear, câmpia dintre Tigru şi Eufrat, a intrat în dunele deşertice, cu Turnul Babel cu tot.
Şi Dacia – partea din Dacia Nord-Dunăreană ce se numeşte România – este nedeşertizată încă în întregime, ca Şinear-Câmpia, dar rămâne ameninţată de „etemenankizare“ deoarece şi aici, pe pământul naşterii eroului poematic, „încurcatu-s-au limbile zidarilor de zigurat“, „limbi ale migratorilor, ale scursorilor imperiale etc.“ («unele capete mai clipesc [...] / altele vorbesc într-o limbă numai de ei ştiută» – SEtem, 9), deoarece şi aici, mai ales aici, în Dacia naşterii sale, „trădările de Neam / Patrie se ţin lanţ de-aproape 2000 de ani“, „religiile s-au ghiveciuit infernal“ etc. – chiar şi pe Valea Sarmisegetusei cercetată zilnic de ochii poetului din Haţeg.
Acuitatea percepţiei lirice a istoriei neamului său Pelasg > Valah, biblică percepţie dinspre „păgân-sângerosul dans al Salomeii“ («Până la urmă toate capetele / vor ajunge pe o tavă a Salomeii, / capetele bărbaţilor...»), dinspre dansul cu tava capetelor tăiate, este prezentă în „orice loc / timp“, şi în antichitatea asiro-babiloniană, şi în contemporaneitatea „programatic-haotizată“ de „clanuri“, de mafii etc., din România-i natală.
Bărbaţii – a se citi conducătorii de Ţară / Popor, „vârf-piramidalii“ – „nu ştiu nimic despre satanica dansatoare cu capete tăiate, puse pe tava thanatică“: «Unele capete mai clipesc din ochi obosiţi, / [...] / altele trupul şi-au pierdut la Torda, / unele memoria gri» (s. n. – SEtem, 9; „memoria gri“ de decodifică în „omeneasca memorie a materiei cenuşii“).
Distinsul Receptor ştie că pelasgo->valaho-dacic-anticul toponim,Toridava(„sacra cetate cu turn dac de veghe“), din centrul Daciei Nord-Dunărene, adică din Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal (sau din Transilvania, rebotezare incert-barbar-asemantică, adică „[ţinutul] de peste pădure / păduri“, că astfel vrut-au evmezicele imperii să numească din nou aria intracarpatică, prin „vitrege istorii“, unul dintre medievalele state valahe, azi „euroregiune“ din U. E., „rebotezare“ făcută de scribiistrăini de Pelasgime > Valahime întru diminuarea conştiinţei naţionale a încă marelui Popor Pelasg > Valah – a se reţine că vocabula scrib are frecvenţă „specială“ în textele stanciene), Toridava > Turidava, toponim devenit în evul mediu al Valahimii, Tordace, în lucrarea legilor fonetic-valahe (de „închidere“ a lui -o- în -u-), este astăzi Turda Daciei (de România).
Torda > Turda, se relevă, prin „memoria“ luminii poetului, chiar din istoria tragică a regelui („ales al Poporului“) / domnului („alesul“, sau „unsul“ Dumnezeului) Valahimii, Mihai Viteazul, cel trădat şi decapitat mişeleşte în noaptea armatei sale de eroi, cantonată în Câmpia Turzii, la 9 august 1601, pentru că, în ciuda imperiilor evmezice, în anul 1600 d. H., a făurit re-Unirea parţială a Valahimii din („ţările de râuri / munţi“, adică din) provinciile Daciei Nord-Dunărene (nu din Dacia Burebistană / Regaliană, despre a cărei parte dintre Dunăre, peste Peninsula Balcanică, peste Marea Thracică / Egee, peste Frigia Troiană etc., până în Capadochia / „capul Dochiei / Daciei“, adică despre Dacia Sud-Dunăreană, adică despre Pelasgimea > Valahimea sud-dunăreano-anatoliană, istoricii mancurţi, ori, cum s-ar zice cronicăreşte, istoricii „cu blană de iepure la spate“ tac mâlc, nu scriu vreun cuvânt).
Mihai Viteazu (regele – „alesul poporului“ / Domn – ori Domnitor, „unsul lui Dumnezeu“ – în Valahimea evmezică, născut în anul 1558, în Târgu-de-Floci / com. Giurgeni, provincia Muntenia-Dacia – mort pe frontul anti-imperial-habsburgic de la Turda, provincia Ardeal-Dacia, la 9 / 19 august 1601, Mihai Viteazu este desăvârşitorul, între anii 1599 şi 1601, al celei de-a VII-a re-Uniri parţiale a Daciei Nord-Dunărene; despre moartea lui Mihai Viteazu, „Istoria Românilor...“, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurscu – Bucureşti, Ed. Albatros, 1971, p. 380 – scrie: «„Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu ne spune Cronica Ţării Româneşti pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează“; ucigaşii îi tăiară capul...»; din acest adevăr istoric se iveşte şi stihul lui Constantin Stancu: „trupul şi-au pierdut la Torda“).
Dincoace de „versul Tordei“, mai în „valea textului poematic“, Distinsul Receptor găseşte „şnapse străvezii“ în realităţile noastre de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, în România „postrevoluţionar-decembrist-babilonizată“, în societatea / economia noastră „polidirecţional-haotizată“, ori „melodios-haotizată“ de bătrâni / tineri mancurţi-decidenţi / conducători neostalinişti / neopaukerişti, proletkultişti ş. a., încât îndureraţii din Valahime, ale căror lacrimi „cad în cer“, invocă „în deşertică şoaptă“, Etemenanki, Etemenanki: «Medicii au descoperit o tehnică de a transplanta / capetele obosite pe trupurile tinere, / aşa că se organizează periodic câte o revoluţie, / tineri curajoşi ies în stradă, în faţa tancurilor, / cu trupuri fragile de sticlă, / privesc glonţul în ochi, / [...] // Toţi cei pe trupuri tinere vorbesc între ei, / au congresul lor, biserica lor, / muzeul lor de tăvi de argint. // Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi i-a pus / să construiască Turnul Babel / şi de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu / tot mai sus, mai sus. // Unii ajung în vârf / şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei, / privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear, / lacrimile lor picură în cer / şi şoptesc: etemenanki, etemenanki...» (I. Turnul Babel / Flacăra verde şi câmpia Şinear... – SEtem, 9 sq.).
Convergenţă lirico-semantic-sincretică, temperat-modernist-paradoxistă, întru cele relevate mai sus, au mai toate poemele acestui volum al lui Constantin Stancu. Însă „Ariadna liricii stanciene“ – după cum s-a mai spus (supra) – mai are de acompaniat Distinsul Receptor de Poezie pe „trei meridiane“.
„Primul meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Cuvinte rostite / rostuite „într-o săptămână de-april’ cu îngeri“. După „distihuirea“ problemei fundamentale a planetei de azi – «Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele planetei / pentru un an se sfârşesc în luna septembrie.» (s. n.) –, accentul „înainte-cuvântătorului“ cade creştineşte, evidenţiind pentru Distinsul Receptor în ce constă ultima săptămână la care se face privire încă din titlu, dincoace de Etemenanki: «A existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a / lăsat lumii câteva principii [...] / Era în aprilie, după calendarul modern... / Glasul mieilor se auzea în cetate...», spre a „închide“ simetric şi sub semnul interogaţiei „sfârşitul resurselor planetei“: «Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru / fiecare din noi?» (SEtem, 5).
Amplul poem, Cauţi locul perfect: e ultima săptămână... (SEtem, 12 – 17), conjugă la un mod liric inconfundabil principiile lăsate de Iisus Hristos în „ultima săptămână“ întru „locuirea“ fiecărui ens de către acestea, dar nu în luminos april’, ci în luna răpciune, a Sfintei Marii; în ultima săptămână – suntem încredinţaţi de eroul poematic stancian –  trebuie să intri în cetate «ducând ziua pe umeri, / împins de vântul răsăritului», trebuie „să vorbeşti tare“, să calci «în picioare monezile de aur / pe care este imprimat chipul» de împărat / dictator, trebuie să stai «în trupul tău ca în Templu», spre a te metamorfoza în «tainică flacără, / [în] lujer de crin care arde...», apoi trebuie să ieşi din Templu spre a privi «la cei care cumpără adevărul, dragostea, dreptatea lor, libertatea lor, / conştiinţa cu bani de argint, / [la cei] care cred că ştiu preţul corect în piaţa de sclavi», ori la cei ce «îşi schimbă trupurile moarte în trupuri de aur»; în „ultima săptămână“ trebuie „să-ţi plăteşti impozitele“, să te rogi «în camera ta, închis ca-ntr-o celulă», spre a putea «iubi cerul senin, fără icoane, / mieii ducând diamante în gura lor neatinsă de iarba otrăvitoare»; mai trebuie învăţată de către fiecare dintre noi «tehnica subtilă a morţii», mai trebuie vizitată văduva locuitoare «pe-o monedă veche, ca-ntr-un palat, / întinsă pe cearşaful de argint al zilei», spre a constata că şi «cerul este umbra gândurilor / pe obsesia mineralelor», unde «începe polenul luminii», unde «s-a murit totul, / sub greutatea măslinilor / care poartă în coaja lor mesajul», spre a constata că şi «bibliotecile ca pântecul femeilor însărcinate, / pregătite[-s] să nască», în vreme ce poetul «aruncă substanţe / în dreapta cuvintelor şi / pregăteşte jarul».
„Al doilea meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Revenirea (celest-acvatic-primordială) la puterea / „rigoarea“ Cuvântului Întâi (adică întrupător de Geneză). Un loc aparte în economia acestui volum de poeme al lui Constantin Stancu îşi face şi mitul Cuvântului. Reamintim Distinsului Receptor că mitul Cuvântului primordial, al Unicei Limbi a Începuturilor, planetar în arhaitate, s-a conservat aproape „integral“ numai într-o arie spirituală laterală / izolată a planetei, aria Eschimoşilor Alaskani, însă „miteme de panou central“ s-au păstrat atât în spaţiul pelasgo->valaho-dac / thrac (dacoromân), cât şi în spaţiile culturale / civilizatorii, sumerian, ebraic – „esenţializat-hermetizat“, ca în Biblie (Evanghelia după Ioan: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul»), indian, chinez etc., spaţii unde se mai înrăzăresc „miteme“ din constelaţia Cuvântului primordial. Potrivit „mitului integral“ al Cuvântului Primordial, puterea de „Geneză“ / „Facere“ a vorbei din gura lui Dumnezeu s-a transmis primilor oameni încât semnificantul, în funcţie de „închipuirea“ rostitorului (şi închipuirea lucrului – după cum, de altfel, relevă şi William James – face respectivul lucru imaginat în timpul T-1 să fie ceva mai mult în „realitatea“ timpului T-2, adică respectivul lucru închipuit „este mai mult decât înainte de a fi imaginat“), deci semnificantul „se materializează“, devine „palpabil“ / „material“ semnificat – şi această „realitate“ din orizontul cunoaşterii metaforice nu poate servi decât în chip benefic lui homo creator. Potrivit paradoxismului ontologic al Logosului / Limbii, întâlnit mai întâi la Nichita Stănescu (autorul celebrului poem, Omul-Fantă, din volumul 11 elegii, apărut în anul 1966, dar şi al volumului Necuvintele, din 1969, necuvinte, adică „vorbele“ / „verbele“ Fant-Omului / Omului Fantă, cel alcătuit din „antimaterie“, evident, deloc „pe înţelesul“ pelicanilor-critici-literari proletkultişti / post-proletkultişti, sau neoproletkultişti, creatori / lansatori ai vocabulei peiorative la adresa-i, cea de „nichitisme“), Materia decurge din Cuvânt (am tot relevat acest adevăr istoric-literar din 1972 încoace şi-l mai rostesc „în puterea Cuvântului dintâi“, până când plesni-vor guşile doldora de peşti şi de batracieni ale majorităţii pelicanilor şi cocostârcilor-critici-de-poezie din Dacia de România, pentru că paradoxismul nu s-a născut în Americi, în Africa de Nord, ori altundeva, ci aici, în Sfânta Literatură Valahă).
La Constantin Stancu, mitemele Cuvântului se constelează într-un poliedric-original chip al bucuriei divine a catharsis-ului, cu „nimicul ce înmugureşte“, cu vocabule-„berline“ în care eroul poematic se poate plimba o noapte, ori o eternitate («Cuvinte locuite de călători, / doar pentru o noapte, / doar pentru o eternitate, / doar pentru o singurătate… // Spre munte, spre mare, / spre cuvânt sau precuvânt, / raiul începe cu un singur cuvânt, / dar cine să mai creadă că / nimicul înmugureşte?» – SEtem, 23), cu catedrale albastre, unde-i «profetul prefăcut în cuvânt» (SEtem, 29), cu un soi aparte de jertfă ana-manolică de zidire în Poem (căci «Poemul se destrăma în timp ce poetul îl scria, / cuvânt de cuvânt, / săreau în aureola zilei atomii, / celulele poemului, / [...] / Dă atenţie cuvintelor, îmi spunea necunoscutul din poem, / fii atent la cuvinte, / la restul materiei inteligente din poem…» – SEtem, 35), ori în istoria unei lumi ale cărei statui «plâng cu sfinţi», ale unei lumi cu edenică pereche – unde Ea «pune un cuvânt», El «pune un alt cuvânt» şi «Dumnezeu le uneşte cu sânge, / le zideşte cu sânge» (SEtem, 50), cu semnificanţi călători pe aripi de negru înfipte în gâturi sub care-s guşi cu pene roşii («cuvintele călătoresc pe aripi de rândunică, / ajung la urechile scribului şi / el sunete schimbă pe cuvinte / ca pe o tarabă în piaţa de flori...» – SEtem, 37), cu un soi aparte de cuvinte care nu se mai întrupează – fiecare în parte –, nici nu mai „lasă în urma lor un trup“, ca la Nichita Stănescu, după puterea dintâi a Cuvântului, ci, supoziţional / condiţional-optaviv, prudent, «puse cap la cap / ar putea forma un trup de carne» (SEtem, 21) etc.
„Al treilea meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Luciditatea“ ecriturii, „entropia“ şi „haosul melodios“. Nobleţe de „calm“ / „solar“ cogaionic are luciditatea ecriturii lui Constantin Stancu, de vreme ce vede poet-bărbatul drept rândunica de «duce în ciocul ei / săgeata otrăvită» şi «apoi se odihneşte / pe streaşina Templului», făcând «parte din ornamentele de aur ale cerului» (SEtem, 25). Dar ecritura nu înseamnă la acest poet doar „cuvinte puse cap-la-cap“, adică „potrivite cuvinte“, „formând un trup“, ci şi aspectul tehnic al compoziţiei adaptate la „muzica sferelor“, de unde şi circumscrierea / iţirea în texte a unui epitet, melodios, ce dintotdeauna se conectează armoniei cosmice.
Ars poetica stanciană relevă, în ultimă instanţă, «...un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / [...] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…» (SEtem, 28).
Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamofozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânlui eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…» (SEtem, 41), dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte...» (SEtem, 47).
Dar nu numai „melodios timp“ există, ci şi spaţiu melodios (spaţiu-capcană în care poetul mai respiră «prin poeme ca Iona în chitul său» – SEtem, 32 –, spaţiu de Fată Morgană etc.), „Turn Babel“, palat / labirint reverberant, camere melodioase, fără / cu Prinţ şi Scribi ce «aleargă pe coridoare lungi, strigă, / se cheamă unii pe alţii – / ecou labirintic într-un palat / în care s-au rătăcit mulţi. // Se opresc, brusc, uimiţi: / Prinţul este manuscrisul, / [...] // Prinţul ieşea din camerele melodioase, / ei, scribii, nu înţelegeau, / fiecare se străduia să-şi amintească / limba în care au rostit primele cuvinte, // prin arterele lor curge cerneala nemuririi, / plângeau cu lichide cuvinte… » (SEtem, 47); scribul – cel ce satisface «foamea de scribi din univers», cel cu umbra-i «pe cuvintele sale nescrise» –, în ultima instanţă a textului, se declară „monovalent-potenţial“: «Atât pot face: scriu textul / cu un stilet vechi pe tăbliţă de pământ uscat, / apoi textul mă înghite…» (SEtem, 27); cauza-i analfabetismul „polivalent-potenţial“, faptul că scrie «într-o vreme când nimeni nu citeşte» (SEtem, 43).
Fie poet, fie scrib, ori, în general, ens din orizontul cunoaşterii ştiinţifice / metaforice, întotdeauna «s-ar întoarce la Dumnezeu, / dar îl împiedică trupul», pentru că-ntotdeauna «îi scapă ceva important, / [şi] din cauza aceasta nu-şi vede umbra / pe mâinile lui Dumnezeu» (SEtem, 46).
Totuşi, poetul Constantin Stancu trebuie să se bucure etern, fiindcă în amiaza acestei duminici prime de cireşar eu văzui umbra volumului Etemenanki (Ultima săptămână) chiar între cei cinci fluturi de pe mâna dreaptă a lui Dumnezeu (citind).   
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
____
* Constantin Stancu, Etemenanki (Ultima săptămână), poeme, Sibiu, Editura CronoLogia (ISBN 978–606–93497–5–5), 2014 (siglă: SEtem).
** Această ultimă cronică de carte beletristică, pe care am întocmit-o astăzi, duminică, 1 iunie, 2014, în Dacia-mi strămoşească, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara, desigur, „închide“ – cibernetic vorbind –, după patru decenii şi jumătate, activitatea-mi / opera-mi de „critic literar de întâmpinare“, care, cu bunăvoinţa Zeilor din Litere, „s-a deschis“ în 1969 – tot cibernetic vorbind –, cu mai rar (nu „cu mărar“, cum, poate, s-o fi găsind vreun „grăbit-prezbit să creadă“, deoarece, pe-atunci, la numai patru ani de la marea explozie lirică valahă antiproletcultistă, funcţiona încă o „puternic-centralizată cenzură ceauşistă“), ori fără feedback, cu o „densă“ recenzie, Clamor de toamnă, publicată, graţie marelui jurnalist şi om de cultură, redactor-şef-adjunctul, Alexandru Firescu (Craiova, 1935, mai, 3 – 8 aprilie 2008, Sibiu), în ziarul Înainte (Craiova), nr. 7720, 26 decembrie 1969, p. 2. Pentru Distinsul Receptor dornic de un curcubeu „de litere“ între anii 1969 şi 2014, reproducem – ca „soclu“ / „subsol“ cronicii Deznodământ cu litere de Turn Babel şi vecie marcată cu venin de sapienţial ens – „densa“ mea recenzie la volumul-antologie de poezii „presărate într-o arie de trei decenii“ (1938 – 1968), Clamor, de Ion Potopin (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969).
Poetul romănăţeano-bucureştean, Ion Potopin (Dobrosloveni-Olt, 1916, septembrie, 2 – 10 mai 1998, Bucureşti), cu studii la Facultatea de Litere şi Filosofie – Universitatea din Bucureşti, întrerupte în 1941, de al doilea război mondial, apoi cu studii de teatrologie şi licenţiat, în 1959, al Institutului „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, studii încununate – în anul 1970 – de un doctorat în istoria teatrului, cu o interesantă teză, Dialectica eroului tragic, a debutat cu poezie, în periodicul Zorile Romanaţiului, în anul 1934, apoi, după a doua conflagraţie mondială, în 1946, îşi face şi debutul editorial cu Cartea rănilor, reunind versuri dintre anii 1934 – 1946. Parnasiana operă poetică a lui Ion Potopin, în afară de Cartea rănilor (1946) şi de Clamor (1969), mai încorolează volumele: Discobolul (1972), Murmurul statuilor(1974), Profil de ivoriu(1976), Poema română(1980), Maieutica luminii(1985) şi Drumul luminilor(1987); în „întregul operei tipărite“, se relevă şi monografia Gheorghe Lovendal (Bucureşti, Editura Meridiane, 1987).
Recenzia Clamor de toamnă, de Ion Pachia-Tatomirescu, publicată în ziarul Înainte (Craiova), anul XXVI, nr. 7720, 26 decembrie 1969, p. 2., prin care-şi face „debutul“ în critica literară:
Una dintre cele mai reprezentative cărţi semnate de Ion Potopin este Clamor. Apărută la Editura pentru Literatură (Bucureşti, 1969), cartea lui Ion Potopin este o substanţială selecţie lirică raportată cronosian la „tinereţea“ anului 1938 şi la „maturitatea“ poetică a lui 1968. E vorba  de o arie lirică de trei decenii în care se poate urmări „glasul“ poetului într-o frumoasă evoluţie.
În acest volum antologic, Ion Potopin pare să descindă din Arghezi («Într-o zi / de primăvară sau toamnă, / fără să ştiu ce-nseamnă, / jocul nu va mai fi» Elegie pentru ziua de-atunci), apoi, când vocea sa devine certă, se eliberează sub consemnul asociaţiei metaforice de o distinctă rezonanţă (Pădurea electrică), reuşind să traverseze moda poetică a vremii nu fără a-i fi dat un tribut considerabil.
Într-adevăr, până spre mijlocul vârstei sale poetice, Ion Potopin rămâne, poate, „un palid trubadur“ (Casa copilăriei). Apoi, la harpa-i bine acordată, bine inspirată, cântecele sale capătă ceva vechi, de baladă rostită pentru a ni se părea drumul mai scurt, ori clocotesc juvenil aidoma unui torent purificator. Găsim şi destule note de romanţă veche sau modernă (Ca lacrima fu clipa, Aş vrea un cântec..., O, crinul alb..., Numai extazul de-ar fi, M-ajunge pasul, Braţul tău, Mi-ai fost extaz etc.).
«Clamor»-ul lui Ion Potopin ne îndeamnă spre liniştea şi farmecul fructelor, la firea lucrurilor, la sublim. În ultimele poeme (Din totdeauna, Fără-de-ochi etc.), poetul conjugă în plan liric raportul dintre Fiinţă şi Neant, propunându-ne o ecuaţie dificilă, de factură existenţială, pe care n-o rezolvă. În poezia Din totdeauna, dedicată lui Al. Philippide, se încearcă descrierea unui spaţiu al legendei româneşti proiectat «sub iezerele galaxiei oarbe»; către finalul poemului, poetul cade (inexplicabil) «într-un exod damnat fără escală», în prolixitate. În Fără-de-ochi, poemul cel mai consistent din volum şi de o întindere considerabilă, poetul aduce în prim-plan pe Oedip (şi suita: Orpheu, Euridice, Athena, Antigona, Apollo) cu care dialoghează despre absoluta cognoscibilitate a lumii, tratând la modul „liric“ raportul individ – destin.
P. S. Şi din această „fereastră de tânăr / debutant critic-literar“, rog pe Distinsul Receptor ca, înainte de-a „ciber-închide-o“, să vectorizeze Curcubeul în Priveliştea Aproape-Semiseculară, evident, între anii-mi 1969 şi 2014. Şi-i mulţumesc anticipat...! (I. P.-T.)
 
 

 

SPIRITUALITATE
HRISTOS ŞI SUPREMA NECESITATE DIVINĂ
În cele de mai jos, vom expune un punct de vedere strict uman (şi consecutiv trăirii noastre de Duh, personale!), asupra „chestiunii divine”. Nu avem pretenţia că nu greşim (orice gând poate fi/se poate situa la limita blasfemiei, ba chiar dincolo de ea, dacă nu se depăşeşte pe sine, întru extază impersonală!), dar avem certitudinea sincerităţii liminare a credinţei noastre, în cele afirmate mai jos! Dar, în plus, avem şi certitudinea  funcţiei cosmice a Lui HRISTOS-DUMNEZEU – care este însăşi expresia SUPREMEI NECESITĂŢI DIVINE, de a ieşi din „discreţia excesivă” („discreţie”  care a compromis-o, parţial, în ochii umanităţii!) – şi A SE EXPLICA PE SINE, de a intra în comuniune cu propria creatură, într-un proces admirabil şi adorabil, de eliberare spirituală, prin abolirea „proprietăţii divine arbitrare”, şi instituirea „achiesării conştiente” a omului, la Legea Divină – omul re-trezit la Viaţa Duhului, prin posibilitatea/ŞANSA COSMICĂ de fraternizare cu Dumnezeul său.
...Mintea noastră, fatalmente limitată şi veşnic rebelă („luciferizată”!) dezvoltă (în legătură cu divinitatea-DEMIURGUL!) un raţionament total greşit (în „incipit”-ul său), dar asumat şi foarte frust şi aparent extrem-onest, atât în forma sa, cât şi în motivaţia sa. Iată-l:
-Singura dovadă a non-demenţei Lui Dumnezeu este ipostaza IISUS HRISTOS. Dacă această ipostază divină, IISUS HRISTOS, n-ar exista - am avea dreptul, noi, creaturile Lui Dumnezeu, să-L considerăm pe Dumnezeu-Demiurgul  (care ne apare drept un Dumnezeu Tăcut, excesiv de „discret”, în dezvăluirea motivaţiei demiurgiei Sale... - şi, aparent, egoist, dement şi complet indiferent, faţă de efectele tragice ale Creaţiei Sale!) o entitate iresponsabilă şi ilogică, tiranică şi sadic-capricioasă. Cine l-a rugat să facă Lumea? Nimeni. El a vrut-o. EXCLUSIV! Cine l-a rugat să-l facă pe Omul-Adam? Nimeni. El a vrut-o. EXCLUSIV!  Dumnezeu îl supune pe Adam la teste, de parcă Adam i-ar fi dator cu ceva...
NU, Adam nu-i este dator CU NIMIC, pentru că nu Adam şi-a cerut-rugat existenţa/fiinţarea! Şi, atunci, din moment ce Dumnezeu îşi permite să-l alunge pe Adam din Paradis şi să aducă suferinţa istoric-umană, imensă şi absurdă – omul este tentat să-L considere pe Dumnezeu un soi de „derbedeu divin” şi un tiran smintit şi sadic – şi să I se adreseze astfel: „Nimeni nu Te-a vrut, Doamne, pe nimeni nu ai întrebat când ai făcut un lucru sau altul, dar îţi permiţi să azvârli, neîncetat, o  suferinţă imensă, cosmică, infinită, asupra creaţiei tale, izvorâte nu dintr-o necesitate altruistă, ci dintr-un capriciu al Tău, inexplicabil, deci dement!
Dacă ar fi să-i credem pe evrei (dar nu avem absolut niciun motiv să-i credem!), care se consideră (fără nicio dovadă!) autorii Bibliei (în care NOUL TESTAMENT trebuie disjuns, categoric, de istoricitatea ebraică, din miezul VECHIULUI TESTAMENT! + doar Cartea Facerii şi Profeţii au legătură cu NOUL LEGĂMÂNT HRISTIC!), am avea de adăugat multe alte defecte divinităţii/Lui Dumnezeu: este părtinitor (în modul cel mai revoltător, mai crud şi mai lipsit de bun-simţ şi de logică!), este un „terorist cosmic, este o entitate cosmică pusă numai  pe rele, un bau-bau cosmic etc. etc. Dar evreii şi-au construit Dumnezeul „după chipul şi asemănarea lor” – deci, o astfel de creatură umano-golemică nu ne interesează.
...Dar, în momentul când Dumnezeu se întrupează şi devine IISUS HRISTOS, nu mai avem suportul acuzaţiilor de demenţă şi de iresponsabilitate cosmică, nu-L  mai putem blasfemia pe DEMIURG, fără mustrare de conştiinţă! IISUS HRISTOS vine în „poligonul de încercare” al Pământului Istoricităţii, şi trăieşte istoria omului, creată de Dumnezeu (aparent absurdă şi crudă!), alături de om. Cu omul dimpreună. Suferind mai mult decât toţi oamenii la un loc, pentru că este o entitate pură, nevinovată, plină de LUMINA ÎNŢELEPCIUNII ŞI A IUBIRII INCREDIBILE! Îţi taie răsuflarea, pur şi simplu, de admiraţie, cu toată mintea ta (re-adusă, de la sofism, la REALITATEA EXTATICĂ!) – dar şi cu toată inima, cu Duh cu tot!
HRISTOS este şi nu este identic cu Dumnezeu-Demiurgul: pe de o parte, este divinitate supremă, prin forţa spirituală cosmică, prin care anulează absurdul morţii şi, deci, absurdul suferinţei istoriei, care trece prin carnea şi prin Duhul omului. Dar, pe de altă parte, Hristos se delimitează de Dumnezeu-Demiurgul Tăcut/”Discret, prin faptul că-i neagă acestuia supremaţia „monopolistă” asupra sorţii umane: omul devine liber de orişice teroare divină, pentru că nu există mai cumplită teroare decât moartea, ca dispariţie, după o viaţă de suferinţă istorică absurdă, revoltătoare.
HRISTOS îl eliberează pe om de Dumnezeul Tăcerii şi al Vechii Închipuiri Tăcute-„Discrete. HRISTOS aduce o cu totul nouă faţă dumnezeiască: este Dumnezeul Înţelegerii şi al Compasiunii, al Fraternizării (PROFUND IUBITOARE ŞI DORNICĂ DE REVOLUŢIONARE SPIRITUALĂ A UMANITĂŢII!)  - Fraternizare cu Condiţia Absurdă a Omului!
HRISTOS este şi Dumnezeul Schimbării Radicale a Condiţiei Umane şi, deci, al Schimbării Radicale a SENSULUI Istoriei Căderii (Absurd-Revoltătoare!).
Iar Parashabda-Vibraţia Demiurgică, Întemeietoare de Lume, devine, cu adevărat, LOGOS/ORÂNDUIRE/ARMONIZARE A DUHULUI (în micro-cosmos şi în macro-cosmos!)! Logos al convingerii omului/conştiinţei umane, asupra teleologiei cosmico-benefice, Logos al persuasiunii omului, spre ameliorarea fiinţei sale, deformate şi degenerate spiritual, sub şocurile pervertitoare ale aparenţei de absurd, de ilogic, de cruzime cosmică etc.  (şocuri cauzate de excesiva „discreţie” a Dumnezeului Tăcut, care a creat, concomitent cu lumea – şi mefienţa în această demiurgie cosmică, în rosturile ei şi în altruismul ei!). Dintr-un om gata de a se transforma în BLASFEMIATOR DE DEMIURGIE şi în DEZERTOR DIN DEMIURGIE HRISTOS face un IUBITOR ATAŞAT-ADMIRATOR DE DEMIURGIE!
...HRISTOS este PRIMUL DUMNEZEU AL OMENIRII ISTORICE ŞI TRANSISTORICE, CARE-ŞI ASUMĂ CREAŢIA SA, CARE ŞI-O ÎNSOŢEŞTE, DEFINITIV FRATERN-RESPONSABVIL, ÎN ISTORIE!!! HRISTOS este, cu adevărat, demn de a fi adorat, ca divinitate a Luminii unei logici cosmice, ca Frate mai Mare şi Re-conformator de om şi de cosmos: HRISTOS este, acum, adevăratul Demiurg, pentru că HRISTOS îl cheamă pe om, ca FRATE, să participe, de la egal la egal şi în mod conştient, la Eliberarea de Spaima-Angoasa existenţială şi la înţelegrea altruismului Creaţiei Dumnezeieşti...Omul re-devine (prin fraternitatea cu HRISTOS) entitate divină, dar liberă de Demiurgul Tăcut/”Discret, nesupusă unor capricii egoist-demiurgice, ci iniţiat întru CONŞTIENTIZAREA MĂREŢIEI CREAŢIEI DUMNEZEIEŞTI! – ...şi, deci, re-iniţiat  în NECESITATEA RE-VENIRII ÎN PARADIS/MÂNTUIRII! Dar o „necesitate” autentică, o „necesitate” cu adevărat înţeleasă, asumată şi liber-consimţită! NECESITATE re-devenită (din „excesiv/tiranic divină”, în aparenţă!) – cu adevărat UMANO-DIVINĂ, ca în „vremurile de aur” ale umanităţii...!
Deci, HRISTOS re-face încrederea umană în LIBERUL ARBITRU, decis încă din  „regimul” PARADISIAC!
De fapt, HRISTOS, din punct de vedere strict uman, este Dumnezeul Adevărat, care îl mântuieşte (în cuprinsul unei retro-acţiuni spirituale!) pe Însuşi Dumnezeul „Impostor” – pe Dumnezeul Tăcut-„Discret”! În realitate, HRISTOS îl face TRADUCTIBIL-UMAN, pe Demiurgul Tăcut („Discret”...), în faţa creaturilor Sale: nu că omul ar pricepe totul, acum - dar omul ştie, acum, prin frăţia cu HRISTOS, că nu-i este ascuns NIMIC din Creaţie, ci că trebuie să-şi re-dezvolte EL/OMUL capacităţile spirituale (pe care omul le avea, în Paradis, ca androginitate Adam-Eva - şi datorită cărora nu s-a revoltat, împotriva deciziei divine, de „alungare”[-depărtare-prin-ocultare/orbire de Duh], de Altarul Misterelor Demiurgice!), pentru a se ridica, din nou, la sublimul Creaţiei Dumnezeieşti, la motivaţia profundă şi la tâlcurile măreţe şi altruiste, ale  CREAŢIEI DUMNEZEIEŞTI!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

DRUMUL CAPTIVANT AL REVERIEI
Călătoria fascinantă în lumea viselor reprezintă o modalitate de a evada din cotidian, sau, dimpotrivă, o altă dimensiune a realităţii fiecăruia dintre noi, pe care o explorăm ori de câte ori dorim. Orice om caută răspunsuri la anumite întrebări esenţiale despre existenţă, însă uneori nu găseşte niciunul. Cu toate acestea, căutarea continuă, insistând până în momentul aflării măcar a unora dintre ele. Visele oferă o ieşire din lumea obişnuită, cea în care, poate ne simţim uneori prizonieri, ori plictisiţi. Fiinţele umane sunt cu adevărat libere doar când se simt astfel. O importanţă deosebită o are mentalitatea, căci oamenii pot gândi pozitiv sau negativ, astfel având un trai armonios ori tumultos. Specialiştii sunt de părere că visele reflectă gândirea noastră, ele fiind răspunzătoare de informaţiile asimilate zilnic, de imaginile acumulate cu ştiinţă sau involuntar. Subconştientul reacţionează de fiecare dată când i se oferă ocazia, scoţând la lumină un păienzeniş se informaţii, care aşteaptă să fie decriptat. Poate că, prin intermediul viselor ne sunt transmise nişte mesaje, pe care ar trebui să le înţelegem, mai ales că multe dintre ele vin tocmai când am solicitat aşa ceva. Visele chiar ne sunt aproape, fac parte din fiinţa noastră, ne simţim bine atunci când trecem prin ele. Speciale cu adevărat sunt cele care ne determină să trăim intens clipe de bucurie, căci în acele momente ele sunt răspunsul mult aşteptat, ori calea prin intermediul căreia explorăm tărâmuri necunoscute, misterioase şi încărcate cu energie benefică. Astfel de vise ne ajută să trăim clipe minunate, căci ne permit să străbatem meleaguri nesfârşite, uneori chiar în zbor, reuşind astfel să admirăm frumuseţi nebănuite. În momentul trezirii, ele rămân umbra noastră, din care ne alimentăm imaginaţia, până la următoarea oprire în lumea aceasta de basm.
Mulţi oameni cu probleme emoţionale reuşesc să se detaşeze, cu ajutorul viselor, de tot ceea ce le creează o stare de inhibiţie sau disconfort. E chiar indicată această metotă a refulării prin vise, în special pentru cei instabili afectiv, astfel asigurându-li-se o aură de protecţie în calea propriilor temeri sau a factorilor externi de orice natură. Exprimarea libertăţii cu ajutorul viselor ajută pe fiecare individ să dobândească încredere în sine, în forţele proprii, revigorându-i fiinţa şi dându-i putere să treacă peste toate obstacolele, care i-ar umbri personalitatea şi i-ar afecta gândirea pozitivă. Oamenii au tendinţa de a-şi subestima gândirea şi de a trece în plan neutru toate posibilele acţiuni benefice pentru fortificarea spiritului. Aşadar, calea visului a fost şi va rămâne metoda prin care orice fiinţă îşi poate exprima, fără nicio restricţie, sentimentele, gândurile şi aspiraţiile. Dacă vom avea încredere în noi înşine, în faptul că putem realiza minuni cu forţa gândului, cu siguranţă vom fi liberi şi demni de admiraţie. Tot ceea ce contează este voinţa de a face ceea ce ne dorim, oricând, dacă ştim că ne este de folos. Nimic nu poate sta în drumul către îndeplinirea viselor, deoarece suntem fiinţe în care căror esenţă a fost picurată veşnicia, aşa că orice este posibil de realizat.
Gina Moldoveanu (Brăila)

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
DASCĂLUL DE IERI, DASCALUL DE AZI SAU DE MÂINE...
Marea artă a unui educator constă în cizelarea manierelor şi informarea minţii; el trebuie să sădească în elevul său bunele obiceiuri şi principiile virtuţii şi ale înţelepciunii. John Loke
Dacă în articolul anterior am adus în discuţie elevul de ieri şi de azi, ce ar fi să punctăm câteva trăsături ale dascălului?!... Cum a fost? Cum este ? Şi cum va fi?
Un mare filozof grec, Democrit, spunea:A creşte copii e un lucru riscant, căci reuşita depinde de multă trudă şi grijă, iar nereuşita întrece orice altă durere.
Octavian Goga a surprins foarte frumos, în trecut, chipul dascălului, arătând viaţa grea şi plină de umilinţă a acestuia: Dascălul nostru sătesc condamnat printr-o leafă neînsemnată la privaţiunile unui trai umilitor de modest, a săvârşit la măsuţa lui de brad cel mai frumos apostolat al muncii. Trudind multe ceasuri pe zi, sub tavanul unei căsuţe cu optzeci de suflete, a ostenit acest dascăl învăţându-i carte pe copiii oamenilor. După orele acestei meserii, care cu răsplata ei nu puteau îndestula foamea celor şapte guri de la casa lui, îşi aşeza bietul om surtucul de cheutoarea unei grinzi şi lua sapa ori grebla supunând şi la această muncă mâna care înainte cu o jumătate de ceas potrivea slovele pe tablă. Ascultând cu resemnare îndrumările mai marilor bisericeşti, atins câte o dată în mândria tagmei lui de pornirile maştere ale cutărui preot care îl lua straşnic pe sus, silit să-şi asigure bunăvoinţa părintelui protopop prin plocoane, care zdruncinau de-a binelea echilibrul lui de gospodar modest, supus privirii ascuţite a unui inspector ungur, cu aere de stăpân neîncrezător, acest dascăl a muncit înainte.
A fi profesor atunci sau acum înseamnă să vrei să dăruieşti tot ce ai mai bun celorlalţi, să-i ajuţi să crească, să devină cu adevărat oameni. Şi atunci, şi acum menirea dascălului a fost şi este aceeaşi - să creeze lumea de mâine.
A fi dascăl este o profesie responsabilă, deoarece aici nu ai voie să greşeşti. Cel care scrie, dacă a greşit, rupe foaia şi o  aruncă; croitorul, dacă a croit greşit o bluză, a stricat un metru de material, însă cel care a greşit cu un copil nenoroceşte un om care ar putea fi util societăţii.
Menirea noastră este să descoperim diamantul din fiecare elev, oricât de ascuns ar fi, şi să-i dăm strălucirea.
Consider că preocupările dascălilor sunt aceleaşi: îi învaţă pe copii importanţa muncii, cinstei, omeniei. Deosebirea este, însă, că înainte se promovau valori, iar azi sunt scoase în evidenţă mai mult nonvalorile.
Profesia de dascăl nu poate fi încredinţată oricui. Acesta nu este doar omul de la catedră, omul care face observaţii şi notează elevii. Dascălul este, în mod involuntar, modelul de viaţă, de echilibru şi responsabilitate. A fi un dascăl bun presupune să nu uităm că am fost cândva copii, să avem puterea să închidem ochii la micile greşeli şi să ne bucurăm de succesul elevilor noştri.
Îmi amintesc o caracterizare  făcută de cineva, tot un cadru didactic, unui dascăl, şi anume reda faptul că această meserie înglobează în ea mai multe profesii: medic, poliţist, artist, arhitect, sculptor, geolog, doctor de suflete. Cât adevăr!...
Azi suntem dascăli într-o societate în continuă schimbare, în care  multe persoane nu dau  doi bani pe şcoală, dar, atunci când cineva greşeşte, vina este a şcolii, a profesorului, deoarece nu l-a învăţat să facă diferenţa între bine şi rău.
Învăţământul actual este unul modern care presupune ca toate cadrele didactice să aibă acces la informaţii generoase. Deci, avem nevoie de internet, calculator sau laptop performante. Majoritatea cadrelor didactice, în momentul actual, are cunoştinţe necesare de a lucra la calculator, urmând cursuri de iniţiere, însă câte au un calculator performant? Ce cadru didactic îşi permite să renunţe la un salariu lunar pentru a-şi cumpăra un laptop necesar pentru activitatea la clasă?!... Se ştie că un învăţământ performant înseamnă un popor educat, bine pregătit profesional, capabil să se descurce oricând şi oriunde.
Toţi ne străduim să conducem generaţii de elevi, încercând să le oferim arme de luptă pentru a se descurca în orice situaţie din viaţă.
Simona Şerbu (Cireşu - Brăila)
 
 
REPERE...
CALEA RĂZBOINICULUI ANONIM (BUSHIDO) PE ÎNŢELESUL TUTUROR
În urmă cu mai multe zile am avut prilejul să cumpăr o carte ce expunea concis principiile de bază ale „Căii Războinicului” (Bushido). Cu interes am parcurs fiecare pagină citind cu atenţie diferitele reguli specifice mai multor şcoli de instruire în această filozofie de viaţă cu rădăcini seculare în Japonia. Surprinzător, indicaţiile se derulau succint, în secvenţă logică şi pe înţeles, dar aprofundarea lor presupunea o experienţă continuă mereu rafinată în contact cu realităţile concrete ale vieţii.
Diferită de codurile cavalerilor medievali din Europa, această „Cale a Războinicului” mi-a oferit prilejul adâncirii unei viziuni inedite prin accentul pus pe viaţa de zi cu zi în care se dezvoltă adevăratul luptător. În mod neaşteptat, adevărata sală de antrenament era constituită din întreaga experienţă a vieţii cu neaşteptatele şi sinuoasele ei transformări. În plus, am remarcat accentul pus pe interiorizarea luptei, ca o cale de explorare a universului prin evoluţia conştiinţei către noi trepte de realizare spirituală.
De aceea, am preluat şapte principii de bază şi am încercat în rândurile care urmează să le ofer o scurtă expunere în context european. Pe scurt, acestea sunt: judecată dreaptă, curaj, bunăvoinţă, amabilitate, corectitudine, demnitate şi loialitate. Această listă nu poate fi completă, dar ea exprimă acele elemente fundamentale pentru ce înseamnă să fii un adevărat războinic.
„Să distrugi, când este drept să distrugi; să loveşti, când este justificat să loveşti”
Aşa se enunţă principiul de bază al acţiunii corecte. Niciodată nu trebuie să cauţi cearta, controversa şi lupta. Nici nu este recomandat să bravezi şi să cauţi să te impui în faţa altora prin puterea şi aptitudinile tale. Un războinic se află întotdeauna în slujba unei cauze drepte şi intervine ca apărător al respectării dreptăţii. Într-un alt text de referinţă se spune că un luptător niciodată nu trebuie să atace primul, ci el trebuie să aştepte prima mişcare a celui ce intenţionează să îi fie adversar. Acest principiu exclude cruzimea şi actele de agresiune inutilă desfăşurate împotriva celor nevinovaţi.
„Să trăieşti când este drept să trăieşti; să te sacrifici, doar dacă este drept să te sacrifici”
Sacrificiul inutil trebuie evitat, ca dealtfel şi jertfirea pentru o cauză nedemnă fiindcă ele nu reprezintă respectarea standardului desăvârşirii. Dimpotrivă, dacă merită să trăieşti, atunci trebuie să cauţi acest lucru cu toată puterea ta. Un luptător nu este un ucigaş dornic de plăceri crude sau masochiste. De fapt, el este o persoană nobilă care iubeşte viaţa, fără însă să se ataşeze de ea dincolo de ceea ce este drept pentru sine şi ceilalţi. Aici se află adevărata sursă a curajului care nu poate fi înfrânt, fiindcă el se articulează pe o intenţie nobilă şi lipsită de egoism.
„Bunătatea supune orice opoziţie, aşa cum apa supune focul”
Bunătatea, dragostea, afecţiunea pentru ceilalţi, simpatia şi nobleţea sentimentelor sunt cele mai înalte atribute ale sufletului. Ele conferă consistenţă interioară pentru toate calităţile unui adevărat luptător. Niciodată el nu se va lăsa călăuzit de ură sau de interese egoiste şi nici nu va desconsidera pe altcineva, nici măcar pe adversari. De fapt, cel mai mare duşman se află în chiar interiorul sufletului şi de aceea, orice impuls spre violenţă, asemănător cu focul, trebuie să fie stins prin revărsarea bunătăţii în toate împrejurările vieţii şi faţă de orice om.
„Amabilitatea rafinată până la cea mai înaltă formă devine iubire”
Amabilitatea nu trebuie să izvorască din dorinţa de a evita să jigneşti pe cineva. Mai degrabă, ea reprezintă manifestarea simpatiei faţă de sentimentele celorlalţi. Orice formă de grosolănie trebuie exclusă cu desăvârşire indiferent de manifestarea ei. Prin rafinament succesiv, actele de amabilitate te conduc la o iubire plenară faţă de semeni şi la compasiune. Acest lucru te va motiva să acţionezi corect indiferent de împrejurare.
„Corectitudinea ce nu se manifestă evident devine imediat o minciună”
Corectitudinea trebuie să se manifeste în fiecare clipă a vieţii. Ascunderea lucrurilor, denaturarea lor şi minciuna dezonorează pe cel care merge pe Calea Războinicului. Cuvântul dat trebuie să fie respectat până la ultimele consecinţe, chiar dacă acest  lucru presupune sacrificii din partea ta. Niciodată nu este permis să promovezi minciuna şi să îţi induci în eroare semenii. Un adevărat luptător a învăţat să îşi subordoneze întreaga voinţă încât ea să reflecte pe deplin calea pe care el merge până la capăt.
„Lipsa demnităţii se aseamănă unei plăgi care în timp nu se micşorează, ci se măreşte”
Demnitatea presupune o vie conştientizare a valorii personale, indiferent de ce spun cei din jur. Ea dinamizează întreaga viaţă conferind sens şi dinamism dezvoltării personale pe drumul perfecţionării luptei împotriva întunericului, nedreptăţii şi minciunii. Un om lipsit de demnitate este slab prin excelenţă şi nu va putea să se ridice la adevărata împlinire pe care poate să o aibă în decursul acestei vieţi. Dinamismul promovării sau respingerii demnităţii se reflectă prin reducerea sau întinderea elementelor josnice de caracter, care în final ajung să fie vizibile pentru toţi.
„Sinceritatea în faţa conştiinţei te obligă să mergi până la capăt, indiferent de situaţie”
Spre deosebire de slugărnicie, loialitatea se referă la concordanţa faţă de propria ta conştiinţă ce te determină să acţionezi ferm şi până la capăt indiferent de afecţiuni sau consecinţe. Un luptător nu va acţiona din frică faţă de alţii sau din spirit constrângere, ci din convingerea că este dreaptă calea pe care merge şi justă în raport cu standardele adevărului. Fără a fi mituit de răsplată sau împins de frică, un luptător merge înainte acceptând preţul pe care trebuie să îl plătească pentru a deveni un adevărat războinic în lupta cu duşmanii interiori şi exteriori ai dreptăţii.
Calea Luptătorului Anonim
Acestea au fost doar câteva principii expuse sumar asupra unei filozofii de viaţă ce pune în umbră spiritul meschin al vremurilor pe care le trăim caracterizate de compromis, ipocrizie, minciună şi laşitate. Chiar dacă principiile Bushido au fost încălcate în Japonia de către cei care au provocat ultimele războaie mondiale, totuşi adevăraţii luptători din Ţara Soarelui Răsare nu au dispărut niciodată. Fără arme de luptă sau vestimentaţii bizare desprinse din evul mediu, luptătorii anonimi au adus prosperitate şi au reclădit ţara distrusă de un război pustiitor, cum niciodată nu a mai fost pe pământ. Cu siguranţă, că şi noi, românii, am avea nevoie de astfel de războinici anonimi care să apere judecata dreaptă, curajul, bunăvoinţa, amabilitatea, corectitudinea, demnitatea şi loialitatea. Te-ai gândit vreodată că un astfel de războinic ai putea să fii şi tu?
Octavian Lupu (Bucureşti)

ROSTUL GÂNDIRII
Subiectul acestor rânduri a fost inspirat de un dialog. Făceam niște supoziții cu privire la viitor și am fost acuzată că prea mă gândesc la viitor fără să trăiesc clipa prezentă. În acel moment m-am trezit ca dintr-un vis și am privit câinele din preajmă care avea între labele sale un os pe care-l rodea. Am exclamat: „Ce fericit este animalul! El nu gândește la ziua de mâine!” Scrie un eseu pe tema asta! mi-a replicat persoana respectivă. Și iată cum am alunecat spre Gândire, proces al cunoașterii pe care-l alăturăm senzațiilor, percepțiilor, reprezentărilor, memoriei, imaginației. „Gândirea este un act, un cutremur al nervilor” spunea Mihai Eminescu; o îndeletnicire doar a omului, una dintre puținele însușiri care ne diferențiază de celelalte regnuri. Ea presupune o dezvoltare intelectuală, capacitatea de a raționa, de a face legătura logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansele. Gândirea este specifică fiecărui om, deosebindu-se prin calitățile lui de înțelegere și acestea funcție de nivelul atins prin cultură și educație.
Cu ajutorul gândirii omul se perfecționează, sau cum s-ar spune își lucrează, își șlefuiește propriile idei și aceasta se realizează în societatea în care trăiește, ajutat fiind de ea, sau dimpotrivă, uneori bulversat, ori împiedicat, să gândească. Decelarea gândurilor ne aparține, deoarece ni se pot prezenta si lucruri deformate, întâmplări sau judecăți false, neadevăruri. Sofocle spunea: „Când un zeu îi pune omului gând rău, mai întâi îi rătăcește mintea”. M-am gândit că în acest mod se pot spăla creierele de ceea ce au bun și folositor în ele. Dirijându-ne gândirea pe căi greșite, se poate ajunge la înglobarea în „turmă” de care vorbea înțeleptul nostru Petre Țuțea. Mass-media din zilele noastre atâta timp cât dă dovadă de corectitudine și de neapartenență politică reușește să ne ajute, alteori reușește să ne încorporeze în acea „turmă” cu minți rătăcite. Norocul nostru este că o parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de „vermine” ale societății.
Gândirea reprezintă capacitatea de prelucrare a informațiilor din lumea exterioară, dar și a ideilor noastre. Nu în zadar spunea filozoful și scriitorul român Emil Cioran, la vremea sa: „Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup – să zdrenţuiască astfel viaţa, gândind-o până la capăt”. Printr-o bună gândire se realizează explicarea diferitelor cauze și se face trecerea de la senzații la judecăți superioare, întrucât  senzațiile reflectă însușiri concret intuitive accesibile simțurilor, pe când gândirea reflectă însușiri esențiale, adică exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil și definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene. „Gândirea trece dincolo de aparență la esență, dincolo de particular la general”, ne lămuresc psihologii și acestproces de cunoaștere superioară ne dă posibilitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, de a înțelege relațiilor logice dintre acestea, ne permite să trecem la rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic și practic, mai ales în momentele importante ale vieții, ale istoriei. Nu degeaba spune un proverb: „gândurile au o putere foarte mare, dar absența lor are una și mai mare”.
Gândirea este cel mai important dar al Creatorului cu care a înzestrat ființa umană,  transferându-i o energie care nu se pierde. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să gândim. El dorește să gândim frumos, sănătos și curat. Se revelează acelora ce gândesc și avem nevoie de stări de revelație. Pentru un părinte, de exemplu, nu există bucurie mai mare ca aceea de a-și vedea copilul cum se dezvoltă armonios, pe toate planurile, dar mai ales în gândire. Nu întotdeauna și nu toți avem această bucurie! Pentru conducătorul unui colectiv de muncă gândirea bună este în avantajul progresului. Dar atât copilul cât și omul matur  sunt supuși greșelilor și uneori nu se gândește nici frumos, nici bine și nici corect. Frumosul și binele se gândesc cu iubire, iar corectitudinea este cea care exclude greșelile, atunci când gândirea respectă legile logice.
Orice activitate - practică sau intelectuală - implică gândirea care se referă la real și la posibil. desfășurându-se în trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent și viitor, viitorul fiind prelungirea realității dincolo de limita ei. Astăzi se bate moneda mult pe gândirea așa zisă pozitivă în activitatea noastră, care presupune abordarea aspectelor vieţii într-un mod sănătos. Cu alte cuvinte să fii optimist. Dar poți? Sunt atâtea motive care nu favorizează acest aspect și omul cade în cealaltă latură, aceea a pesimismului, care de multe ori, este adevărat, poate dăuna sănătății, carierii. Realitatea vieții ne demonstrează până la urmă, că avem suișuri și coborâșuri ale sentimentelor, ale gândirii. Prin citirea Bibliei, ni se spune, putem adăuga „dospeala” la aluatul sufletului, care crește treptat și umple sufletul și îl face să-și înalțe gândirea, să adauge speranța. Pesimismul are însă şi partea lui prețioasă, au spus-o filozofii lumii antice şi o spun și psihologii lumii moderne, făcând arta „mai subtilă și mai mătăsoasă”.
Încă din antichitate se cunoștea că o gândire corectă se obține prin confruntarea raționamentelor contrare. Mai târziu, procesul de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii a fost denumit dialectică - arta de a ajunge la adevăr prin dialog - pentru înțelegere, ndirea trecând prin: teză, antiteză și sinteză. A fost metoda folosită de filozoful german, reprezentant al idealismului, G.W.F. Hegel (1770-1831), al cărui sistem a fost, mai târziu răstălmăcit, idealismul transformat în materialism, dialectica transformată în ideea luptei de clasă. Când a elaborat propria sa perspectivă asupra ideii, Hegel a avut în vedere concepţia platonică despre relaţia dintre idee şi realitate, cel puţin în sensul că ideea este adevărul lucrurilor, iar lucrurile sunt ceea ce sunt numai ca manifestări ale ideii; de asemenea, ideea hegeliană ca şi ideile platonice sunt de natura gândirii. Pentru el filozofia este „știința absolută a gândirii pure în concepte”, religiaeste „realizarea spiritului absolut în forma subiectivă a sentimentului și reprezentării”, iar rațiunea domină lumea: „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional”. Petre Țuțea vorbind despre omul perfect rațional, absorbit de logic, contrazicea într-un fel afirmația lui Hegel spunând că sistemul lui este lipsit de fecunditate, că omul psihologic este viu și fecund, chiar când este haotic”. Vremurile prezente, cred, că contestă și această afirmație, întrucât extrapolând, din punct de vedere politic democrațiile slabe, haotice, precum și cele aflate în tranziție infirmă, în bună parte, fecunditatea.
Au fost și alții care au comparat sistemul lui Hegel cu o arhitectură complicată și artificială de concepte. În „Introducere la cursul de istorie a filosofiei”, Hegel spune despre gândire că este activă numai din momentul ce ea se produce, formând substanța generală a Spiritului: „Și animalul trăiește și el împarte cu omul nevoi, sentimente etc., dar el are sentimente senzoriale, tendințe, dar nu are religie, știință, artă, fantezie, în toate acestea ideea fiind activă”. În altă lucrare a sa, vorbind despre Dumnezeu și istorie, ne amintește că adevărata modestie a omului constă în recunoașterea lui Dumnezeu în toate, în faptul de a-L onora în toate și în special pe scena istoriei universale: „Purtăm în noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. Dacă se revelează oamenilor, El se revelează acelora care gândesc. Dacă s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea.[…] Numai omul are religie, fiindcă gândește.[…] religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului.[…] Când omul cunoaște prin suflet, el oglindește realul, iar când rămâne în plasa simțurilor, plăsmuiește păreri. Rațiunea separă sufletul de lumea sensibilă”. Se ajunge până la urmă, spun, a invoca acel echilibru în gândire, la care trebuie să țină omul și omenirea în general, între rațiune și sentiment. Pentru Hegel, putem concluziona, filozofia este un sistem de gândire, iar noi putem adăuga: gândirea este filozofie. De aceea l-am și amintit. El gândește totul prin opoziții, practic contrazice ceea ce urmărește să expună, să convingă. Gândirea lui este convingătoare, deoarece prin departajarea, izolarea unor gânduri reușești să depășești incertitudinea, să crezi în ceea ce gândești și să înțelegi realitatea. Și este foarte important! Celebra frază a lui Anselm – teolog și filozof neoplatonist: „credință care caută înțelegere”. De câte ori exprimăm: „ Am credința că…”  adică mi-am format o convingere în urma unei gândiri. Fericitul Augustin într-una din scrisorile sale, specifică: „Dacă nu aveți credință, nu veți înțelege“ (Isaia, VII, 9). Aici distinge cele două lucruri, sfătuindu-ne să începem prin a crede, pentru a putea înțelege ceea ce credem. Rațiunea cere deci să fie precedată de credință…”.
Fiecare om, de la simplu cetățean până la conducător, are în viața sa un scop, după îndrăzneala și puterea credinței sale, care creează obiectul gândirii. Și iată, dintr-o dată se dorește lumea a fi schimbată și nu în bine ci în rău, cineva aruncă o umbră peste lumina existentă, întreținută cu mare efort, pe care am numit-o echilibrul acestei lumi.Un tiran acționează de cum îl taie capul, îi deposedează pe ucraineni de Crimeea. Toleranța este distrusă, își fac loc ura și încrâncenarea. În loc de bunăstare a populației, se gândește numai la profitul pe care spațiul îl poate aduce câtorva profitori. Amintesc cuvintele unui rege de-al nostru cu privire la schimburile de teritorii: „…Nu dai numai pământuri, ci și suflete…” În cazul Crimeii, nu s-a luat numai pământul, ci s-au luat și sufletele unor oameni. Tiranul continuă să terorizeze spațiile din jur, îşi formează uniunea euro-asiatică fără a se sfii şi fără teamă de vreo intervenţie militară occidentală. Cum să nu gândești la ziua de mâine când cea de astăzi apasă pe sonerie, avertizându-te, când mor atâția oameni, când demnitatea este călcată în picioare? Ajungi să amintești pericolul enunțat, cel al gândirii greșite. A forța nota, mergând cu gândirea și cu acțiunea pe un făgaș greșit, înseamnă a crea un pericol. Poate fi remediată greșeala? Va trebui totul regândit de la început? Se va recunoaște gândirea, acțiunea, strategia greșită? O strategie greșită, o acțiune subversivă poate duce la un mare dezechilibru, chiar la un dezastru. Cel care a greșit va trebui să-și recunoască greșeala. O va face?
Îmi amintesc de titlurile cărților lui Lenin, care circulau ca o anecdotă pe vremea studenției mele: „Ce-i de făcut?”, următoarea carte având titlul: „Un pas înainte și doi înapoi!”
Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)

CREDINŢA TREBUIE SĂ NE UNEASCĂ
Zilele acestea am citit articole și comentarii care m-au întristat. Până acum Biserica era criticată că rămâne în urma spiritului vremii, acum, că o ia prea înainte. Totul îi deranjează pe necredincioși, pe cei care dintr-un spirit de revoltă sau chiar ură, desconsideră religia și biserica și pe cei care o conduc. Petre Țuțea spunea: „… Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nici o legătură…”.      
Fără pic de condescendență, jurnaliști și comentatori atacă Biserica, vorbesc împotriva Religiei. Și știm că întotdeauna Bisericii, dar și preotului care ocupă un rol major în viața noastră, trebuie să li se acorde respectul. Cred că Dumnezeu este Cel care are dreptul să judece Biserica și preoții; orice preot poate greși, dar el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru binele și greșelile sale. Mă întreb de ce mai avem nevoie de Biserică, de preoți, de ce ne mai botezăm copiii, de ce ne înmormântăm creștinește părinții, dacă-i hulim? Fără să fim experți în teologie, ne dăm seama  că mergând la Biserică, ascultând slujbele și predicile, simţim că sufletele noastre se ataşează de Biserică, înțelegând și iubind Divinitatea. Părintele Ilie Cleopa, renumit trăitor al credinței ortodoxe, spunea: „După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amesteca la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos”.  
Biserica este „trupul tainic al Domnului” întemeiat de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat prin care oamenii ca mădulare participă în comun la viața dumnezeiască. „În biserică afli că exiști”, sunt vorbele atât de adevărate ale lui Petre Țuțea! Biserica îi unește pe toți cei botezați în Hristos, Biserica este „luptătoare”, se spune, pentru că membrii ei trebuie să „lupte” cu dușmanii eretici și schismatici.
Se construiește Catedrala Neamului și oamenii în loc să se bucure, critică. Dar, când s-a construit edificiul imens Casa Poporului, cea mai mare și cea mai scumpă clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, astăzi una dintre cele mai controversate construcții din România, atât în ceea ce privește rolul și utilitatea ei dar și ca aspect estetic, făcută cu prețul înfometării populației, demolându-se o întreagă zonă a capitalei pentru a-i face loc clădirii, nu a scris nimeni un cuvânt împotrivă. Unde ne-au fost „curajoșii”? Nu se putea, o să-mi spună cineva. Dar acum se poate? Și îi răspund cu cuvintele lui Nelson Mandela: „Când am ieșit pe ușa care mă purta spre libertate, am știut că dacă nu las ura și amărăciunea în spate, voi continua să fiu în închisoare”.
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a sfinţit şi inaugurat de curând, la Sărbătoarea Sfintei Treimi, noile studiouri ale Radioului şi Televiziunii TRINITAS din incinta Centrului Social-cultural. Au apărut imagini și critici referitor la gestul Patriarhului, de sfințire cu un „trafalet”, dar și pentru faptul că Patriarhia și-a „permis” să fie în pas cu vremurile, privind tehnica nou folosită a calculatoarelor. Reprezentanţii Patriarhiei Române au explicat că obiectul nu este un trafalet şi că acesta se foloseşte frecvent pentru a sfinţi încăperi înalte: „Nu este trafalet. Trafalet este pentru cei neiniţiaţi, cei care habar n-au în ce constă slujba de sfinţire şi ce se foloseşte la slujba de sfinţire. Este o tijă de aproximativ 2-3 metri, având în vedere faptul că sunt şi încăperi mai înalte şi care este folosită pentru a unge cu untdelemn sfinţit pereţii încăperii respective”, a trebuit să declare Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Cu adevărat, sunt printre calomniatori și persoane care „nu au habar”, adică nu cunosc modul și scopul unei astfel de sfințiri. Dar vorbesc, cu ură și amărăciune! Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, sau denaturând anumite gesturi, acțiuni ale Bisericii, inconștienții sau rău intenționații încearcă să deposedeze credincioșii de arma cea mai puternică în lupta naţională, deoarece Credința și iubirea de neam a unit poporul român de-a lungul vremurilor. Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu Motru spunea: „Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă”. Etimologic, cuvântul religie provine din latinescul religare (a pune împreună, a uni, a lega), iar credincioșii își iubesc semenii și îl iubesc pe Dumnezeu. Prin Credință am putea scăpa de dezbinarea care există între noi la ora actuală, de îndoiala pe care mulți dintre noi o poartă în suflete. Ne îndoim de credință, de învățăturile frumoase, ne îndoim de adevăr! Credința moare sub ochii noștri „…materialismul brutal îi ia locul” scria și Mihai Eminescu la vremea sa. Acum, parcă mai mult ca atunci. Tot ce se străduiește să facă Biserica în folosul sufletelor oamenilor, este răstălmăcit, blamat, neacceptat. Dacă se fac biserici mai încăpătoare pentru credincioși să se poată ruga în tihnă și să se concentreze asupra slujbelor și rugăciunilor, nu este bine! Iubim desigur bisericile mici – adevărate perle – construite în vremuri de demult, dar nu ne gândim că atunci oamenii erau mai puțini și că bisericile de astăzi vor să deschidă ușile tot mai multor credincioși, care, uneori, incomodați de înghesuiala din biserici, le frecventează din ce în ce mai puțin. Nu ne gândim că Religia face parte din cultură, că ea este o creangă din tulpina a unui arbore care include și arta și filozofia și știința. „Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”, „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți”, exclama românul nostru Petre Țuțea. Sunt și oameni care consideră că religia nu este de natură divină, precum Marx care în lucrarea sa Manifestul partidului comunist era părere că „Religia este opiul popoarelor” şi de aceeaşi orientare au fost şi alţii, printre care Engels, Lenin etc. Generalul și omul de stat american, devenit primul președinte al  Statelor Unite ale Americii spunea că „un popor fără religie nu poate fi condus decât cu tunurile”, făcând aluzie la lipsa conștiinței morale a unor popoare.
Una dintre manifestările vieții sufletești care are mare apropiere cu religia, este arta. Arta a fost întotdeauna nedespărțită de religie și s-a dezvoltat alături de ea, atingând culmi înalte. Mulți artiști au atribuit inspirației dumnezeiești frumusețea operelor de artă. Arhitectura, sculptura, muzica, pictura, poezia, literatura s-au dezvoltat în epocile de înflorire a religiei. Ideea de inspirație dumnezeiască este comună religiei și artei, iar fără inspirație nu poate fi cineva artist. De multe ori am citat cuvintele lui Petre Țuțea despre inspirație: „Inspirația se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”.
Religia și arta corespund aspirațiilor spre desăvârșire ale sufletului omenesc. Omul nu este satisfăcut numai din punct de vedere material, ci el are o sete de înalt, înaltul sufletului -  cunoașterea. Gândul lui zboară peste marginile timpului și spațiului, plutește într-o lume ideală în care-și găsește plenitudinea, deoarece și religia și arta au ca scop ultim aspirația la absolut. Religiile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvârșită și artiști mari s-au inspirat din religie; mulți artiști au fost religioși. Poeţi ca Ovidiu, Horaţiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori şi sculptori ca Leonardo da Vinci, Tiţian, Michelangelo, au fost oameni profund religioși. S-a spus şi s-a adeverit că arta care stă în slujba religiei, dobândeşte un plus de frumuseţe spirituală. Pe lângă asemănări sigur că sunt și deosebiri. Dintre acestea amintim că lumea transcendentă a religiei este o lume real-obiectivă, pe când lumea artei este imaginară; arta se adresează părții emotive a sufletului și scopul ei este atins dacă acțiunea de a crea sau contemplarea unei opere de artă produc sentimentul de mulțumire, fericire, dar acest sentiment este trecător, pe când  cel al religiei este nepieritor; religia are legătură cu concepția despre lume, o explică, pe când arta o redă și prilejuiește momente de graţie. Poezia, de exemplu, creează stări sufleteşti asemănătoare dacă nu chiar identice, cu starea de rugăciune, ca atare poetul nu poate fi imaginat în afara dimensiunii religioase. Au fost însă și excepții, dar ele nu au bucurat sufletele.
Religia este legată de morală, credința fiind aceea care realizează o practică morală în înfăptuirea de fapte „Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2:17). Religia pune la baza existenței ideea de Dumnezeu, iar morala ideea binelui și a dreptății. Întotdeauna morala a avut la bază principiile din învățătura religioasă. Ele duc omul spre desăvârșire. Religia și morala îl înalță pe om, din sfera materială în sfera sensibilității, în lumea valorilor adevărate, îl fac mai nobil, mai bun. De fapt religia și morala urmăresc fericirea omului. Și în religie și în morală există ideea de sancțiune, adică faptele bune trebuie răsplătite și cele rele pedepsite și în amândouă există ideea de libertate.
Religia este legată și de filozofie. Atunci când omul se întreabă despre rostul existenței sale, ajunge să filozofeze. Filozofia a preluat din religie ideile de „Dumnezeu”, „suflet”, „destin”, „lege”. Religia se exprimă în simboluri poetice și în termeni de personalitate mitică, filozofia preferă limbajul abstracțiunii, vorbind despre substanță, cauză, materie etc. Dar, diferențele părelnice ascund afinitatea interioară și substanțială dintre ele, la bază având conștiința. Marii filozofi ai lumii au căutat de fiecare dată să armonizeze pe cât posibil filozofia cu religia, întrucât filozofii au dorit și doresc în continuare cunoașterea adevărului și pentru aceasta au nevoie de religie care aspiră la descoperirea marile mistere ale lumii invizibile. Religia ne învață că Dumnezeu nu poate fi localizat în spațiu și temporal, fiindcă El nu aparține acestei lumi. Filozofii greci asemănau lumea noastră cu cea a simțurilor care își ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor, lume identificată mai târziu de alți filozofi (Plotin) ca fiind Dumnezeu însuși. Problemele în jurul cărora se mișca filozofia lui Plotin erau: Cum s-a născut lumea din „Unul” și cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.
Religia astăzi este din ce în ce mai legată și de știință, cunoașterea lumii fiind și obiectul științei. Nimic nu poate opri mersul cugetării. Filozoful român Ioan Petrovici (1882-1972) spunea că deși nu ne este îngăduit să trecem de anumite limite, putem să ne dăm seama că limitele noastre nu sunt și limitele lucrurilor, ceea ce „îngăduie pentru filozofie schițarea unei înfățișări ideale, indiferent de măsura în care aceasta se poate realiza” și că „știința nu pune pietre de hotar între cugetarea științifică și dreptul de a căuta absolutul în religie”. Sunt mulți oameni în zilele noastre cari nu mai cred decât în energia materială a lumii vizibile, dar  trebuie să înțelegem că viaţa e mai mult decât simplele noastre funcţiuni biologice.    
Ca atare religia, arta, morala și știinţa, trebuie să constituie un tot, ajungându-se astfel la armonie, să aibă acelaşi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Cei mai mari oameni de ştiinţă, Newton, Einstein Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul ştiinţific cât şi pe cel filozofic şi au fost animaţi de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observaţiei, al experimentului, al meditaţiei filozofice și al inspirației, având ca postament credinţa în lumea spirituală, divină.
Educația religioasă este una din problemele importante ale societății. Ea trebuie să înceapă încă din copilărie, deoarece copilul poate învăța deprinderile bune mai ușor în copilărie, ele constituind mai târziu o frumoasă obișnuință în viață. Credinţa este astfel purtată pentru toată viața în minte, în adâncul sufletului, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, care poate crea acea armonie mult visată.
Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)

VREAU SĂ DEVIN IUBIRE
Nu-mi plac festivităţile. Poate pentru că, în general, sunt lipsite de autenticitatea trăirilor creative. De solitudinea în care se aude Vocea Adevărului. Tulburate de formalisme.
Sufletul meu a fremătat a bucurie cînd am admirat-o pe Nadia Comăneci la exerciţiile de la bîrnă, pe podiumul de premiere, modestă, mulţumită. Or pe Ilie Năstase şi aşii trimişi fără clipire şi cu nonşalanţă! Sportul era sport, fair-play-ul la el acasă!
Anul acesta am fost invitată să particip la Festivalul de creaţie literară, Bogdania, decernarea premiilor la cea de-a treia ediţie, 2014, 14 iunie. Manifestarea a fost găzduită de Galeriile de artă, Focşani.
Am dat curs invitaţiei şi cu gîndul de a revedea cunoştinţe mai vechi, creatori şi promotori ai culturii. Între personalităţile prezente s-au aflat Cristian Petru Bălan, scriitor, venit din State, Gheorghe Stroia, editor, scriitor; acesta din urmă a surprins cu un dar oferit domnului Cristian Petru Bălan, o carte impresionantă nu numai prin aspect ( titlu imprimat cu foiţă de aur, ediţie princeps, 4 kilograme) ci şi prin originalitatea sa. Vechiul Testament adaptat pe versuri, autor Ioan Ciorca, Armonii culturale, 2013. Cartea este propusă pentru omologare la Guiness Book. Îi urăm succes!
Lista premianţilor este lungă. Între cei care au reuşit să fie prezenţi am aflat-o pe Irina Rapcea din Republica Moldova( menţiune secţiunea poezie), pe David Luceag, Rădăuţi( premiul III secţiunea proză), pe cîştigătoarea Marelui Premiu, Carmen Alexandra Buruiană, Colegiul Naţional Dorohoi, însoţită de tatăl ei, căruia i-a adus mulţumiri speciale şi ai cărui ochi înlăcrimaţi de bucurie m-au convins că arta este încă la mare preţuire iar discursurile sunt de prisos.
Dar surpriza mea cea mai însemnată a fost un copil(!?!), elev al Seminarului Teologic din Iaşi, Cătălin Acatrinei( premiul I secţiunea proză). „ Nu vreau să devin scriitor, nu vreau atît să devin preot, aşa cum am optat, aşa cum vocaţia mea mă îndeamnă, cît vreau să devin iubire!” Sper că voi fi reţinut corect spusele acestuia.
Ei bine, o lume întreagă aşteaptă! De cîte vieţi?! Să-şi recapete Cuvîntul Identitatea?! Un bob. Un bob care să răstoarne munţii de indiferenţă, de ignoranţă, de nepăsare, de minciună, de prefăcătorie, de meschinărie! Fi-va oare aşa? Un freamăt de bucurie şi o adiere de speranţă. Doar pentru unul singur şi lumea va fi salvată!
Atmosfera plăcută, cu acorduri muzicale, pian, chitară, voce, m-a făcut să constat că Bogdania începe să semene din ce în ce mai mult a festival al creaţiei! Şi că iniţiatorul său, col. în rez. ing. Ionel Marin, chiar merită felicitări, încurajări şi un parteneriat mai „vizibil” din partea instituţiilor care reprezintă, oficial, cultura! O manifestare care trebuie promovată, care ar trebui să beneficieze de programe promoţionale în care să fie cunoscut programul, precum şi toţi participanţii, nominalizaţi( interpreţii !).
Există uzanţe care trebuie respectate şi în lumea literelor şi artelor, între care meritul iniţiatorului care trebuie să ocupe primul loc în anunţuri, fie ele şi din presa locală! Altfel, se va primi „eticheta” de ...provincie! Şi nu este cazul! Prezenţa din aproape toată ţara (Suceava, Iaşi, Vaslui, Cluj) şi nu numai( Rep. Moldova a fost şi anul trecut pe lista premianţilor, dacă îmi amintesc bine!) dovedeşte anvergura concursului!
Noblesse oblige!
Virginia Bogdan (Focşani)
 

 

ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE
(Pilule fără efecte secundare)
1. Nu-i cere omului mai mult decât poate să dea, ci caută să-i dai mai mult decât speră el să primească.
2. A te încrede prea mult în semeni înseamnă să cauţi fericirea în dezamăgiri garantate, a nu te încrede deloc în semeni înseamnă să-ţi afli fericirea într-o amăgire înverşunată. Tragedia omului rezultă din dificultatea aflării căii de mijloc.
3. E mult mai greu să fii tu însuţi decât să fii cineva.
4. Tot încercând să fie altcineva, iar nu el însuşi, până la urmă a ajuns un nimeni.
5. Neputând dezlega tainele vieţii şi ale morţii, precum şi pe cea a necunoscutului de după moarte, omul s-a pus temeinic pe dezlegarea cuvintelor încrucişate ale Universului: timp, spaţiu, microunivers, macrounivers, mişcarea planetelor etc. De parcă i-ar folosi la ceva că de la Copernic încoace el ştie că nu Soarele se învârte în jurul Pământului!...Oricum n-a renunţat la expresiile care fac din Pământ buricul Universului, aşa că pentru el, marea minune a creaţiei (sic!), în continuare Soarele va răsări, se va ridica pe cer şi va apune.
6. Fiind diametral opusă bogăţiei exterioare, care se măsoară în bani, ar fi mult mai corect ca bogăţia lăuntrică să poarte numele de antibogăţie. Iar atunci când omul va conştientiza că doar ea îl face cu adevărat bogat, cea exterioară trebuie desemnată cu termenul de nebogăţie.
7. Umilinţa este premiul de excelenţă acordat de viaţă răbdării.
8. Nu mila este leacul indicat pentru tratarea deznădejdii.
9. Există un grăunte de cruzime într-o milă seacă şi prelungită.
10. Mult mai de preţ este mila negrăită decât cea zgomotos exprimată.
11. Nu totdeauna un zâmbet larg reuşeşte să ascundă pereţii crăpaţi şi scorojiţi ai sufletului.
12. Sunt atâţia semeni, de altminteri bine intenţionaţi, care nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori.
13. Decât otrava vorbelor mieroase ale ipocritului, mai bine securea grea a călăului.
14. Nimeni nu se dispreţuieşte într-un asemenea hal încât să ajungă să-şi iubească semenii mai mult ca pe sine însuşi.
15. Atât de ticăloşită este lumea, încât tare bine ar prinde o nouă venire a Omului, care să-i biciuiască până la sânge pe zarafii de azi. Numai că tot atunci este de presupus că ar putea-o păţi chiar mai urât decât la prima Lui venire...
16. Nu timpul are nevoie de existenţă, ci existenţa are nevoie de timp pentru delimitarea ei.
17. Până şi nonexistentul îşi are un timp al său de natură necurgătoare.
18. Fiecare om caută să înţeleagă timpul după modul cum îl percepe: favorabil sau nefavorabil, liniar sau circular.
19. Cauzele timpului fiind o taină imposibil de dezlegat, omul căutător îşi îndreaptă atenţia înspre efectele sale imprevizibile şi necruţătoare.
20. La ce i-ar folosi omului să cunoască timpul, dacă efectele lui oricum nu pot fi schimbate?!
21. Fiind captiv în plasa inexorabilă a timpului, omul îşi furnizează argumente specioase de genul Trăieşte-ţi clipa.
22. Nu timpul fuge după viu, ci viul îşi caută cu insistenţă sinucigaşă împlinirea în aspra mângâiere a timpului.
23. Dacă timpul este ca o apă fără sfârşit în întindere şi adâncime, nu-i de mirare că cei mai buni înotători se îneacă taman atunci când cred că au ajuns la liman.
24. Fiecare trăieşte cum îi dictează conştiinţa şi moare cum îi porunceşte destinul.
25. Oricât de puternică ar fi dragostea de viaţă, conştiinţa sfârşitului inevitabil îl obligă pe om să rămână cu picioarele pe pământ.
 
BALADA-NŢIGANIZĂRII NECURMATE
Oriunde ochii ți-i arunci
pe-ntinsul plaiul străbun,
dovezile de-nțigănire
au devenit un fapt comun.
 
Nu doar prin aprigi ciorditori
ce fac din furt o meserie,
ori prrin cohorte de milogi
cu diplome-n ticăloșie,
 
ci prin acel ceva distinct
ce-n nație s-a-nsinuat,
încât în spirit România
pare un țigănesc olat...
 
Și cum să fie altminteri
când legile-s de hoți făcute
ca mai apoi prin juzi corupți
sa fie astfel aplicate,
 
ca etnicii-n totalitate
- de-a valma romi, maghiari, evrei –
motiv să n-aibă să se plângă
că alții-s fruntea-ntre mișei?!
 
Postdecembrismul românesc
(o știm cu toții foarte bine)
s-a dovedit un Eldorado
doar pentru inși fără rușine.
 
Cum pielea oacheșă-i imună
la a rușinii ciupitură,
iată motivul pentru care
țiganii-n stambă se dădură
 
ca să pătrundă în palate
cu jug de aur la grumaz,
încredințați că toți monarhii
sunt ca ai lor – fără obraz!
 
Dar legăturile de clan
în șatră-s o așa putere,
încât un bulibașă trece
peste-mpărat și a lui vrere.
 
(Se ceartă politrucii noștri
și ca țiganii se înjură?
E altă șatră și-un alt cort,
dar cu năravuri pe măsură...)
 
Când țara toată-i pe butuci
și-n mîzgă-nțigănită dormitează
(manele, murdărie, mârlănie),
mirare nu-i c-atâți români
se duc în lume
se tot duc
cu aurul din minți și din simțiri,
ca omeneasca împlinire s-o cunoască
cu inimile-ades scăldate-n nostalgii.
 
Iar după ei, cete nomade
de puradei, pirande și lăieți,
ca faima României s-o sporească
prin fapte de descurcăreți,
 
convinși c-a lor menire-n lume
este să ceară și să să dea
doar fraierilor lovituri,
iar traiu-nseamnă a trișa.
 
Atâta doar că tot acuși
occidentalii democrați,
sătui de ei ni-i retrimit
în jegul lor încătușați,
 
ca mendrele să și le facă
până ce iar se vor roi,
ba chiar un stat să aibă-al lor
(Oltenia sau alt ținut)
sperând că-n el vor huzuri
ca-ntr-un Eden al șuților.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş) 

PORTRETUL UNEI MAME
În urmă cu zece zile, mai precis în 15.05.2014, am participat la un eveniment inedit (pentru mine): Prima expoziție de pictură a unui tânăr artist, Casian Pacatiuș, în vârstă de… aproape 4 ani!
Evenimentul s-a petrecut la Colegiul Național “C. D. Loga” din Timișoara, unde colegul meu, profesorul și artistul Sorin Scurtulescu, a organizat un vernisaj, pentru elevi, la ora 14,00 (cel la care am participat și eu) și altul, la ora 18,00, pentru publicul larg (aproximativ 70 de persoane, după spusele d-nei Director Mariea Ștefan).
Aveam ore până la 14,00, cu o clasa de-a XII-a, la etajul al doilea, acolo unde s-a organizat, pe culoar, un spațiu dedicat evenimentului (scaune, videoproiector, boxe, tablouri etc.). Ieșind din clasă, am dat nas în nas cu tatăl micului artist și l-am felicitat pentru reușita fiului său. Pe scări, urcau agale, mama și fiul. Simona Stoița este unul dintre puținii oameni care m-au impresionat profund în viață, prin modul extraordinar... de a iubi. De mână își ducea odorul scump, pe Casian, învins, la acel moment, de înălțimea și multitudinea scărilor din colegiul nostru.
Pe Simona am cunoscut-o cu ceva ani în urmă, în calitatea ei de organizator al concursului „Lectura... la doi pași”, din cadrul evenimentului “Caravana Gaudeamus”. Cu un zâmbet larg, cu răbdare și bună organizare, a coordonat admirabil și creativ, an de an, evoluția elevilor noștri, aducând, de la etapa națională a concursului, premii meritorii pentru județ. La toate activitățile la care am invitat-o ulterior, pe diverse tematici, a răspuns afirmativ, personal sau prin d-nul Ciprian Pop. Am simțit-o mereu aproape, și mereu pozitivă.
Cea mai mare bucurie a ei a fost vestea că va deveni mămică. Și nu oricum! Avea să aducă pe lume copilul omului pe care l-a iubit cel mai mult. Am întâlnit-o apoi înlăcrimată, nu o dată, când lucrurile nu au evoluat așa cum și-ar fi dorit o mamă și-o parteneră de viață, dar toate au trecut, și acum o vedeam vădit emoționată, strângând-și fiul de mână, ca și cum ea s-ar fi temut că se va pierde în mulțimea ce începuse să umple holul.
Casian era serios, sobru, prea sobru pentru un copil de nici 4 ani. Ușor obosit de nesfârșitul scărilor, mi-a acceptat, cu seninătate, prezența. S-a bucurat descoperindu-și tatăl, ce pusese în ordine toată sonorizarea pentru eveniment.
Am alergat într-un suflet să duc catalogul și să revin pentru vernisaj. Luasem, chiar în acea zi (fatalitate!), o combinație de medicamente, menită să-mi atenueze disconfortul articulațiilor, care, de la ploaie, nu mai voiau să mă asculte. M-am privit fugar în oglinda din baie... Nu doar mâinile și gleznele mi se umflaseră, ci întreaga față. Îmi venea să plâng. Dar nu era timp pentru așa ceva! Tot atunci îmi ținuse calea și o mămică. Voia să-i arăt catalogul, cu “isprăvile” recente ale fiului. Pffff!!! N-ai de ales… Trebuie să-ți păstrezi zâmbetul profesional și să fii pozitiv… ca și Simona, mămica de la etajul II.
Am ajuns, în sfârșit, la vernisajul pentru elevi! D-nul profesor Scurtulescu le explica celor de gimnaziu despre modul în care face combinațiile de culori Casian. Tânărul artist (ale cărui picioare nu atingeau nicidecum podeaua!) stătea serios și relaxat, pot zice, lângă mămica lui. Simona era elegantă, de-o eleganță clasică… costum, cămașă cu volane… Un zâmbet suav îi lumina fața. Nu cred că auzea nimic din ce se spune… Ochii ei priveau spre Sorin, dar nu-l vedeau.
“Cine e doamna de lângă copil?” mă întrebă discret d-na Directoare.
“E mama lui Casian, Simona Stoița!” îi răspunsei.
“Ea e vestita realizatoare a acelor emisiuni de cultură, de la radio?”
“Da!”
“Păi, și ăsta cu pantaloni de piele și plete e tatăl, nu?”
“Da!”
“Mă duc să vorbesc cu ea! Să o felicit pentru copil.”
D-na Directoare nu mai ezită. Ocoli ușor spațiul copiilor și ajunse la Simona. Nu știu ce i-a spus, dar ochii mamei nu mai putură să rabde povara lacrimilor. Plângea… De bucurie, de fericire… Își prinse din nou fiul de mână, cu acea grijă ocrotitoare și temătoare…
D-nul profesor proiectase lucrări de-ale lui Vasili Kandinski și de-ale lui Willem de Kooning, prezentând, în paralel, lucrările lui Casian.
“Încercăm, prin această expoziție, să repromovăm vehiculata idee că talentul și creativitatea sunt native, iar în momentul în care nu ai pe cineva să te încurajeze, și mă refer aici la părinți, ele se pot atrofia și pot chiar dispărea. Copilul, când mâzgălește ceva, de fapt, creează!”… spunea profesorul, iar ochii elevilor săi luceau, visând... Toți simțeau că ascund în ei mari artiști, nedescoperiți încă. Casian privea, cu aceeași seriozitate imperturbabilă.
Ce-o fi în suflețelul lui? mă gândeam.
Simona era... într-o lumea a ei. N-ai fi avut nicio șansă s-o readuci aici. Emoțiile ei, de mamă, erau mai puternice, pentru fiul ei, decât pentru orice emisiune ai fi pus-o s-o realizeze în direct.
Tatăl, ca și fiul, privea serios.
Da, aveau același mod de a privi... Doar lumina din ochii lui Casian era... a Simonei... Blajină, cuceritoare. Ce combinație... de nuanțe!
La final, copiii, ca și adulții...Unii, invidioși, au plecat grăbiți. Alții, plini de simpatie, au mai stat la discuții, cu micul artist. Cei mai entuziasmați, au făcut fotografii, cu el, cu lucrările lui.
“Vii și diseară?“ m-a întrebat mama.
“Desigur!” i-am răspuns, convinsă de ceea ce zic.
Și nu m-am dus...
Numai Dumnezeu știe de ce. Mă umflasem. Veniseră, de la 17,00 copiii la meditații...
Nu știu nici în zi de azi de ce am simțit așa. M-am tot autoanalizat... uite, de 10 zile. Cu umflatul... nu prea-mi pasă cum mă văd alții. Cu copiii de la meditații... puteam să-i reprogramez.
Am citit apoi, comentariile pro și contra acestei expoziții… și m-am îngrozit, m-am rușinat, ca om! Cum trebuie să te simți, ca mamă, când niște nevăzuți, necunoscuți, terfelesc bunele tale intenții, creațiile unul copil talentat care are deja în palmares Premiul I  la Concursul Național de Creație și Premiul II  la Concursul Internațional Discovery-Descoperă Lumea, Premiul I la Concursul Amintiri din copilărie?
“Simona e devastată! Nu se poate opri din plâns!” mi-a spus, a doua zi, colegul meu, Sorin.
Acum chiar m-am simțit mizerabil! Aș fi vrut să-i spun mamei Simona atâtea cuvinte frumoase, de laudă, metoritorii și adevărate, despre tot ce a reușit să facă pentru dezvoltarea atât de frumoasă a lui Casian… și nu i le-am spus.
De ce? De ce ajungem să fim atât de “neprietenoși” tocmai cu cei care ne-au fost mereu alături? Ce-i cu mine, cu noi, cu lumea noastră?
Azi noapte am găsit, după zece zile de frământări, un posibil răspuns… personal.
Cred că dragostea Simonei pentru fiul ei și greutățile prin care a trecut, ca să și-l păstreze alături, m-au făcut să regret toate sarcinile pe care le-am pierdut… voluntar sau accidental. Cine știe cărui artist i-am frânt zborul? Cine știe cui i-am luat șansa unui zâmbet? Cine știe cine mi-ar fi șters lacrimile acum?
Acesta este portretul unei mame: “o Simonă” care trece prin răutățile lumii, crezând, cu toată dragostea, în fiul său!
Și pentru că peste două zile micul artist chiar împlinește 4 ani, vreau să-i urez un sincer “La mulți ani!”, iar mamei Simona Stoița, multe și mari împliniri alături de Casian!
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

JOCUL CIFRELOR
sus de tot – din vârf de piramidă
Satan priveşte furnicarul lumii:
e bântuită sumbra lui hlamidă
de trăsnete  - schimbările furtunii
 
pionii s-au jertfit în alb şi negru joc
nebuni negociază cu ultimul noroc
din turnuri regii se aruncă-n vid
vădanele regine se-ascund în propriul rid
 
crispate-n hohot – beznele transpiră
din sânul lor cel sterp plodind lumină:
toţi cei ce cred că Lucifer dezbină
 
ascultă cântec ianus – din crucea de trifoi
...acum smerind cutremur – nu se miră:
pentru A FI  - unu se răstigneşte-n doi
 
ÎN RAI
în rai trage curentul – bate
lumina - vraişte!
pădurile de pe margini
nemărginite nu-ndrăznesc să lase vreo
umbră – doar străfulgerări
uimite
 
sfinţilor tolăniţi le este lene să se
ridice de la rădăcina copacilor tei – să-şi mai
tragă vreo aureolă ceva
peste ei
 
dar în rai nu poţi
răci – căci ard prea multe păpădii şi
lumânărele şi mere roşii – prin pomii
bine-crescuţi – înviaţi şi
vii
 
dispreţuind cultul smaraldelor
ierbi - trifoiul rege-ametist e un pic
trist – da-i trece
imediat – pentru că se simte – până la
a  zecea sferă de
foc – Singurul
Artist
 
libelula (calul dracului...) testează
terenul – zburând cu smucituri grozav de
intimidate – cu totul
noi -  din corolă în
pagubă şi
înapoi
 
...e atâta linişte încât
cresc străbunii din
pământ – recoltă după recoltă – către
cei patru sori – până la Noul
Legământ – şi apoi
s-au făcut -  toţi  - chiloşi
moşi-strămoşi (cu
caii trecând ca un
sfânt gând  - prin
pletele-n vânt ale Lui
Dumnezeu): cântec de
ninsori
 
...fân din rai – fân din
rai - nu căraţi la
serai?
 
...s-a făcut seară
împărătească: privighetorile aruncă – prin
văzduh – suliţe de raze mistice - către toţi
ne-cuminţii: toţi şerpii
să se facă iască
 
pe aici totul e doar
aur şi agheazmă – ba
vădit – ba într-ascuns – să-I fie
Domnului – totul
înaltă mireazmă
 
DESPRE DRAGOSTE
plicticoasă şi ploioasă – viaţa mea
a trecut de n-am ştiut-o – piază rea!
şapte piepturi – şapte inimi şi o stea:
nu-ndrăznit-am să-i închin lumina mea
 
hoinării printre ceţuri – năzăreli
în poiana Afroditei – doar cârteli:
şapte munţi prefăcui în bani mărunţi
feţi-frumoşii au ajuns acum cărunţi
 
câte ceruri – câte raiuri au rămas!
n-am urcat şi n-am crezut în sfântul vas
amânai trei poiene fără mal:
 
fiecare-n vârful ei avea Graal
...cine-ocol dă iubirii – s-a uscat
se scufundă sub uitări – blestemat
 
...fără-extaze – furtuni cosmice şi risc
n-ajungi sfânt – nici om – nici măcar vasilisc!
 
COMMEDIA DEL' ARTE
lumile se iscă  - umflă orice clipă
porunca luminii ajuns-a risipă!
bulele de aer farmă regi şi ziduri
orientul măştii - blufful fără riduri
 
un talcioc şi scenă neagră-a nebuniei:
se clonează chipul morţii - cununiei!
arlecchin' pictează galaxii de lacrimi
colombina-n spasmuri îşi sughite patimi
 
o cetate în răspăr – raze-improvizate
tragedia unui măr – şi dureri de spate:
tot se vinde în bulbuci iadului pe fugă
 
nimeni nu se sinchiseşte Hristul ce îndrugă
...ce-ar putea din fum şi farduri să rămână?
mască viaţa: vană orice săptămână!
 
...un Dulgher speteşte vorbe în nisipuri
sângele-i se varsă darnic peste... cipuri!
 
INDICAŢII PREŢIOASE PENTRU POEŢI
săraci şi singuri – unde-i fericirea?
grădini de rai sub scăfârlie – „niet” pitac!
poate m-o fi-ncercat vreun junghi de-i zic „iubirea”
dar când mă uit în pungă – tot un drac!
 
să tot încurci cu pana soarta lumii
croind nădejdi acolo unde-i spumă
să fii Poet – când n-ai nici banii strunii:
ca şi când morţii vrei să-nvii cu-o glumă!
 
fii orb de tot – nu doar în inspirare
ca să nu vezi Molohul covârşirii:
de-ai fi o varză pusă la murare
 
ai fi mult mai pe plac desăvârşirii
...sunt vremi acestea – drag Poet Sublim
când locul optim ţi-e în ţintirim!
 
HRISTOSUL MIT DE CONIFERE
heinizând prin zaţuri de iubire
lânced încerc tăişul de verbină
ascet crepuscularelor clavire
extaz ard cerul candelei despină
 
e-o mlădiere-n aer şi-n răcoare
e-aşa severitate-n candelabre
încât topit-am masca de cadavre
trist arlechin – icoană de pahare
 
grăbiţi: veninu-n guşă se scufunde
apoi prin limbă-n lume se despice
ard pe altare verb de haruspice
 
şi-o liră delirând licori imunde!
...o – rază de ambrozii melifere
eu sunt hristosul mit de conifere
 
ARGHEZIANĂ
ştii că vreau – înfierbântat şi în
taină  chiar mă
mândresc – năzuiesc din toate
colţurile fiinţei de tot – să-Ţi fiu prieten - frate sau
nepot - dar
nu pot: sunt încă acum doar o
chircitură – o ploioasă leşinătură de
om – zguduit de toate spaimele şi
nădejdile – orfan de
lumină – văduv de-o
întreagă săptămână – nărăvit la
nisipuri şi
dune – la
neînţelepciune – încercuit
biruit năruit de cea mai banală
furtună lăfăită pe ceruri şi-n
strună
 
sunt doar
umbra – proiectul abia întrevisat prin
eoni şi ere (pe când gadinile toate  - Copacul şi
Cristalul - abia se învăţau să tacă
sublim ori numai să
zbiere) - a ceea ce voi fi fost
cândva: pân-atuncea şi iară – mai
va
 
nu mă lua
prea tare: lasă-mă în ritmul ăsta bătrânesc - de
vals printre stele – lasă-mă în
apele mele – şi aşa tulburate
puhoaie de
lacrimi – umilite patimi – întru neputinţa de a
sta la portiţă după
treier - nepăsător ca un greier – de vorbă cu
Tine – ca şi cu
mine  - bâţâindu-mi picioarele
amândouă – deasupra de aştri şi
ouă – într-o continuă pendulare – măsurând astfel
vremea viscolului cel
mare  - până când
nu va mai fi nici amintire de
vreme – ci numai
Hristos  se va îmbrăţişa pe
Sine – cu toate cântecele de la
mine  - şi neclintit întru seninătate
îşi va degusta înalta-i lumină şi
singurătate – preistorică - numai
taborică
 
lasă-mă în firea mea de
nepricepere şi de
om - cât mai tragi Tu – printre stele – un
somn:  nu mă grăbi prea tare – pentru că
se poate să surzesc – să
orbesc – şi nu de uimire ori slavă – ci aşa
într-aiurea – precum o amărâtă de
babă – zgribulită printre
săracii cei mai săraci din pridvorul Tău
şi uitându-se – ca proasta – în sfântul ei
zgău
 
...şi – deh – am şi eu
încă – orgoliile mele: la sărbătoarea de
Frate – vreau să apar – ca
tot omul – îmbrăcat cu de
toate
 
ÎNGROPAREA TALANTULUI
s-a plodit din flăcări straiul meu de viaţă
cunoscut de Nessus – încercat de Hercul
dar numai prin bezne mi-am târât povaţă
cioplit om-văpaie – m-am sleit tubercul
 
nu de suferinţă – ci de umilinţă
se-ncovoaie vrejul firii de putinţă:
i-am plesnit lăuta coardă după coardă -
sceptrul meu molatic poticni în joardă
 
câtă socotinţă – vis de biruinţă
vor fi ursit îngeri scări de Bethlehem
dar firea beteagă nu şi-a dat silinţă
 
soarta stă chircită-n mucegăit ghem
...uscat înainte de-a-nflori-n văzduhul
chel de nervi – degeaba-ţi dete Hristos duhul...
 
PARADOXURI APOCALIPTICE
parfum rituos de fructe – galbeni aburi de iad
smaraldele din frunte se vestejesc şi cad:
grădina vie-mi umplu mii şerpi înmiresmaţi
demoni frumoşi ca visul se-ncântă seceraţi
 
e-o dulce nebunie-n sfârşitul orgiastic
Sybaris şi Gomora se-ngână-n mit sarcastic
fă-ţi din amurgul cosmic o nobilă cadână
în sânge frumuseţea să-şi ispăşească vină
 
păgână opulenţă din hoituri se îngraşă
pendula nimicirii – când sfântă când abraşă
ucide mirii-n nuntă pe crucea geografiei
 
se lăfăie Satana în noaptea-apostaziei
...polii-androginităţii-ntre ei efeb se schimbă:
de lene şi oroare – Hristos îşi uită limbă!
 
PUNCTE COSMICE DE VEDERE
când se cutremură - pământul
de fapt – face dragoste
secretă cu o stea – şi a ajuns la acel
extaz cosmic  - dincolo de care
nu mai există nici
oameni – nici viaţă nici
moarte ori prăbuşiri – nu mai
există nici măcar el
pământul: stăruie în
văzduh doar parfumul acelei
stele – mândră de
dăruirea ei şi care
cochetă – acum
acolo - murmurând un cântec de
raze - se priveşte – distrată  - în
oglinda micului cataclism de sub
ea
 
dar nu vede nimic – decât
amintirea acelui moment de
cutremurătoare
bucurie
 
LUCIFERISM ÎNFRÂNT
păduroase dealuri – încruntată seară
strălucind pe frunte mistică tiară:
a trecut o viaţă – a trecut şi-o vară
umilit de veacuri – făcut de ocară
 
nu vă cer hlamida să mi-o puneţi iară!
întru frumuseţe doar am ostenit
întru întrebare – răspicat de clară
dând de-a dura zeii – pe unde-am venit
 
hohotind prin ceruri – până mi-a tihnit!
ce să cer măririi? – singur m-am mărit
pân' ce focul stelei din frunte m-a fript
 
pân' ce lunecuşul aştrilor m-a frânt
şi în iadul firii m-a închis şi-nfrânt
...în pielea văpăii – cât îmi e de strâmt!
 
ACUM ŞI ATUNCI
nimic nu mai poate fi ca
înainte: m-am
născut
 
acum mă ocup cu
dividendele pe care le
împarte – excesiv de darnic
moartea
 
acum sunt un câştigător al
unui singur dezastru
incredibil
 
atunci când totul se va furişa spre
sfârşit – voi fi
cu totul altceva decât
cred
 
CE VREMURI CUMPLITE
în fiecare om  - apropiat de
tine – depărtat de
el - săruţi un
cadavru
 
ce vremuri cumplite: oamenii îndrăznesc să
moară – pe
capete şi peste
rând – uitând că au contractat datorii
enorme – către
stat şi particulari – nemaipunând la
socoteală zeii
lari
 
moartea nu este de
stat: trebuie să pleci
blamat – cu ea – cât mai departe posibil şi cât de
curând – iar
particulară o fi ea în gând – dar
se fandoseşte într-una – cu
principiile generale – cică înscrise într-ale
cosmosului anale
 
tâmpenii – de acord – dar n-ai ce-i
face unei entităţi atât de
aburoase şi
aburitoare de cord (nici ea
practic – în zilele cu soare – nu-i lămurită cu
statutul ei de nor: nu are
buletin de identitate – nici carte de
alegător: ea nu alege – dă
de-a dreptul – sfidând orice
lege)
 
...şi pe deasupra – exemplar
insolventă!
 
(şi insolubilă – că-ţi stă-n
gât!)
 
...aşa că  – încă o dată: ce
vremuri cumplite – pentru
oamenii care mai au scaun şi în-
cap
 
NELINIŞTI INUTILE
s-ajung' din urmă umbra ceasului secret
îşi istovesc isteric vlaga păsări şi copaci
în dârdâiri de epileptic duh ascet
îşi farmă forme-n gâlgâiri brotaci
 
un dionisiac război de broaşte
şi flămânziri de vâlve înjosite-n hoaşte:
cu cât se zbat – cu-atât se tulbur' ere
se-adună praful de prin voci şi-artere
 
nu mai goniţi prin arătări şi basme
din feţi-frumoşi au fost rămas doar iasme
să nu mai vreţi să fiţi ce aţi visat
 
voi resemnaţi-vă în semnături de stat
...nu mai ciopliţi la chip – nu murmuraţi:
îngrijorări habotnice nasc apostaţi
 
FÂLFÂIRE DE CORB
un corb trece-n zbor cernit spre pădure:
o va aprinde-n urgia văpăii
acolo-i e vatra înaltă-a odăii
...corbul rubinul e dus ca să fure!
 
e mult întuneric şi grea fâlfâire
iar gându-n incendii cumplite îmi arde
din febra pădurii s-adapă-nalt Mire
pogorât din tării şi vecìi salonarde
 
lumina vestirii e-n jarul din piatră
şi viaţa – ca moartea – îmi fost-a mulatră!
deschidu-se porţile-n cer prea uşor
 
să-mi arate amurg m-a răpit-a un nor:
nu am tălmaci - tălmăcire să-I dau
pentru tot ce făcut-am şi-acuma iar vreau
 
SINGURĂTATE ŞI MOARTE
singur – singur – singur: toată
viaţa am ţesut la înaltul zăbranic al
singurătăţii – precum Penelopa la
cel al fidelităţii
 
singurătate: numele poetic al
morţii
 
toată viaţa m-am obişnuit cu
moartea – toată
viaţa am păşit cu îndoielnicul pas al
morţii – cu ea alături – pas cu
pas îngânând-o - am păşit întru plutire prin
imperiul mistic al ţelului
tuturor  lumilor şi al tuturor
lucrurilor – în imperiul acestei
surori de crâncenă visare
cinstită – stearpă dar
fără iluzii: soră de
noapte a mea şi a
vieţii
 
LINIŞTILE ŞI NELINIŞTILE POETULUI
ce capcane-ai mai întins şi nu m-ai prins
în năvodul tău - bătrâne cusurgiu?
vânt stârnit din razne a pretins
ca să fie vieţii mele surugiu
 
din nămiezi pogoară moşii mei
cu dulame şi căciuli de-azur
anii mei obscuri trec codrii cei merei
păsări-îngeri mi se-aşează jur-prejur
 
n-am pe mine cer de sărbătoare
doar o zdreanţă murdărită de speranţă
orice trece-n fluture mă doare
speriat – îmi descânt soarta cu o stanţă
 
fierb văzduh -  pământul deopotrivă
apele se despletesc în triluri
simt că nu mai am nici gură nici salivă
vorba cântă-nvăpăiată în argiluri
 
nu daţi bani calicilor de rouă
nu-mpărţiţi nici cântecul în două:
vinul spumegă-n pocaluri nemurire
zeii grei de cap uită-a citire
 
s-a tras Dumnezeu mai la o parte
nu-ş' ce socoteşte-acol' cu dracul
e duminică în casă la săracul
tâlc cu tâlc nuntesc – iar orbi vin de departe
 
fiţi cu ochii pe pleiade-aprinse
nu vă daţi în prada ceasului de noapte:
ielele în horă joacă-ncinse
bufniţa grăieşte trează-n şoapte
 
nu cătaţi pricină omului cununii
nu pictaţi tablouri în pădure:
vine-o vreme când domnesc nebunii
vine ceas  Hristos să nu îndure
 
credeţi munţii numai din privire
tot aşa Poetul vă descântă
frate zeu să-mi ziceţi – daţi de ştire:
fluturi ning pe umeri –  crai se iau la trântă!
 
din tufişul serii  - Maica Sfântă
a ieşit cu turma liniştii în lună
roata nu se-nvârte – vorba-i iarăşi strună
mările-n extaze se frământă
 
ciorchini inorogii vin în empireu
se adună razele pe-altar
nu-l lăsaţi să-şi scape harfa pe Orfeu
respiraţia boltiţi-o tot mai rar!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PSICOSI
Lasciai lo zaino
ov'è il camino
e fissai un limbo di trascorsi,
lì i sogni eran reali
e la realtà una mia invenzione.
Il cherosene lento bruciava
la fiamma,
così come la logica d'un bimbo
non si capacita del carbone
a Natale
-        non senti niente
e la terra diventa pane
quando più non rifletti
il volto d'un senso nascosto.
 
PSIHOZĂ
Îmi lăsai rucsacul
unde e șemineul
și mă uitai fix la un limb de trecuturi,
acolo visele erau reale
și realitatea o invenție mea.
Kerosenul încet ardea
flacăra,
așa cum logica unui copil
nu înțelege cărbunele
de Crăciun
-        nu simți nimic
și pământul devine pâine
când nu mai reflectezi
chipul unui simț ascuns.
 
LAMPADINA
E pure esterno da un idioma italo-ghego,
sento la riva dell'Eire,
7 colpi sordi di fucile
ed un corpo trasmigrato
il mio
davanti a un muretto
sulla rogia vecia,
gente stupita,
lì ancora
nell'agonia dell'ultima notte,
lenti e cannocchiali,
quale età,
l'uomo nei pressi di Saturno e noi a contemplare,
a occhio nudo?
Due poli,
una sola resistenza,
ma è quella che ti nasce,
propaggine tra gli opposti
che genera la vita
e vita, sempre.
 
BEC
Și chiar străin de un idiom italo-gheg,
aud malul de Eire,
7 lovituri surde cu pușca
și un trup transmigrat
al meu
în fața unui zid mic
peste rogia vecia,
lumea surprinsă,
acolo din nou
în agonia ultimei nopți,
lentile și ocheane,
ce vârstă,
omul lângă Saturn și noi contemplând,
cu ochiul liber?
Doi poli,
o singură rezistență,
dar e cea care te naște,
butaș printre opusuri
ce generează viața
și tot viață.
 
DISSOCIAZIONE
Non risparmi dai ricordi
un campo di trifogli,
e quando pronunciano il tuo nome
le sillabe si dividono
oltre le regole dettate dalla metrica.
Mukunda ascolta muto
e ti parla dentro e non ti lascia solo
per due ore,
Lisa vi tace un canto
di sirena,
tre ore già commuove,
euforia, ore cinque,
da un cesto sinuoso come cobra;
guscio nella scatola
la mente pulsa e inietta
di sangue capillari
dall'occhio fisico
piangi lacrime d'inchiostro
e..
più remore non hai,
le mani nel silenzio scavan
tra dita d'incavi
evanescenze,
l'automatismo della legge universale,
i ritorni si allacciano
ad un punto di domanda.
Quale fogliolina posso coglier
adesso
dal tuo trifoglio?
 
DISOCIERE
Nu scutești din amintiri
un câmp cu trifoi,
și când îți pronunță numele
silabele se separă
dincolo de regulile impuse de metrică.
Mukunda ascultă mut
și-ţi vorbeşte înăuntru și nu te lasă singur
timp de două ore,
Lisa aici tace un cânt
de sirenă,
trei ore deja emoționează,
euforie, cinci ore,
dintr-un coş sinuos ca o cobră;
găoace în cutie
mintea pulsează şi injectează
cu sânge capilari
din ochiul fizic
plângi lacrimi de cerneală
şi..
rețineri nu mai ai,
mâinileîn tăcere sapă
prin degete de la scobituri
evanescențe,
automatismul legii universale,
revenirile se leagă de
un semn de întrebare.
Pe care foliolă o pot culege
acum
din trifoiul tău?
 
ABBANDONO
Scorron stranieri
Su teli viscosi,
Istanti come formiche
E parole mosche
Nel lento divenire
Del microcosmo assorto
Dove bene e male
Leniscon i sensi
E mietono ideali di vita nuova.
Il cuscino è un sasso
E la tua mente ha già
un amico nuovo
nella terra
che suda latte.
 
ABANDON
Trec străine
Peste pânze vâscoase,
Clipe ca furnici
Și cuvinte muște
Într-o devenire rară
A microcosmului absorbit
Unde bine și rău
Alină sensurile
Și seceră idealuri ale vieţii noi.
Perna e o piatră
Și mintea ta are deja
un nou prieten
în pământul
ce transpiră lapte.
Luca Cipolla (Milano, Italia)
 
 
   
ATITUDINI
CĂTRE NOI ŞI CĂTRE „EI”...!  FILMUL MASONICO-SATANIST „CORPUS CHRISTI
...De 2000 de ani, "ei" se întrec în hule şi crime inimaginabile, împotriva Lui Hristos-Dumnezeu şi a creştinilor/creştinismului.
Acum, au aflat un nou mijloc de a ne scuipa Dumnezeul şi Credinţa noastră în El: este vorba de un” film” (cică aşa ceva se poate numi “film”! – blasfemia  celui de toate cele batjocoritor, dar, mai cu seamă, de cele SUPREM SFINTE NOUĂ – se numeşte, oribil-sfidător: “Corpus Christi”! Da, cu numele Trupului Lui Hristos este numită infamia maximă a iudeo-masonilor, de acum!), prin care Mântuitorul nostru (şi al Lumii!) şi Sfinţii Săi Apostoli (precum şi discipolii lor!) sunt înfăţişaţi ca…o turmă de homosexuali[1]!!!
...Suntem creştin-ortodocşi şi români. Adică, oamenii cu cel mai înalt potenţial de CREDINŢĂ-SPIRITUALITATE, de pe planeta Terra E cazul să nu ne întreacă musulmanii[2], în apărarea Dumnezeului nostru, A PROPRIULUI NOSTRU DUMNEZEU! - pentru că numai EL-HRISTOSUL este Dumnezeul IUBIRII şi al MÂNTUIRII! Şi vom realiza acest deziderat de apărare, fie şi doar (acum!) prin interzicerea, extrem-energică (şi desăvârşit solidară!), a hulei/batjocurii şi a blasfemierii, asupra Lui Hristos-Dumnezeu, MÂNTUITORUL OMENIRII ŞI AL ÎNTREG-COSMOSULUI!!!  (blasfemierea din filmul-kitsch, aparţinând de cea mai murdară propagandă anti-creştină – “CORPUS CHRISTI”, care se pregăteşte a fi introdus şi în VALAHO-ROMÂNIA Sfântului ANDREI, Cel Întâi-Alesul, de către HRISTOS!!!).
NU! Noi nu-L răstignim pe HRISTOS – noi nu acceptăm să ne hulim şi răstignim Mântuitorul, pentru că aşa ni se dă ordin, dinafara creştinătăţii şi dinafara minimului bun-simţ!
Iudeo-masonii îi tot dau cu “toleranţa”!  - …dar cât şi cum şi până unde să mai fie posibil a vă mai răbda / tolera, pe voi, nenorociţilor de iudeo-masoni, care defecaţi pe sufletul şi pe Duhul nostru de Lumină Mântuitoare?!
...În mod logic (dar "ei" nu sunt şi nici nu prea pot fi logici, avându-l în minte pe Satana!) - HRISTOS ar trebui să fie şi Mântuitorul "lor"! Pentru unii (tare puţini!) dintre "ei" (cazul de Revelaţie Hristică al lui Nicole Steinhardt este arhi-cunoscut!), care au avut eroismul de a se lepăda de Cel Rău - Hristos chiar şi ESTE MÂNTUITORUL - şi aceia s-au eliberat, în Duh, şi s-au luminat! Şi au ieşit dintre ghilimele, spre Văzduhul de Raze!
Pentru iudeo-masoni, precum demonstrează şi acest “film”-manifest satanic ("Corpus Christi") - NU! Ei îl defăimează şi-L scuipă, şi azi... Dar iudeo-masonii sunt blestemaţi, pretutindeni, pe unde sunt OAMENI CU TREZVIE ÎN DUHUL LOR...!
..."Ţi s-a explicat că viaţa unui evreu, canalie sau nu, este sacră, nu?" (cf. André Soussan, "Octombrie II", Editura Artemis, Bucuresti, 1992).
...NU! Viaţa şi sufletul ORICĂRUI Om-Fiu al Lui Dumnezeu sunt la fel de sacre, precum acelea ale evreului! Şi chiar de nu vreţi să recunoasteţi şi să acţionaţi, în consecinţă - Hristos-Dumnezeul nostru, carele pre toţi Fiii Lui Dumnezeu/”Prietenii/Fraţii Săi” îi iubeşte[3]! - prin puterea sa, dar şi prin credinţa noastră, tot vă va arăta "Calea, Adevărul şi Viaţa" - cele REALE, iar nu cele inventate de luciferismul vostru blestemat!!! El vi le va arăta - dar să nu faceţi voi să fie zadarnic şi târziu înţelegerii voastre, cea blocată de rău (voi sunteţi, dintru început, cei mai încăpăţânaţi, întru întuneric!) - zadarnic şi târziu de înţeles (în adânc de Fiinţă-Fiinţare întru Duh!), pentru Mântuirea voastră (...de care voi vă bateţi joc, clipă de clipă, într-un mod sinucigaş şi sinistru, terifiant!). Mai târziu chiar decât pentru DISMAS-CEL-MÂNTUIT-ÎN-ULTIMA-CLIPĂ, prin Duhul-de-Cuvânt-Mărturisitor!
Pentru că Mântuirea nu se face/nu va fi făcută, de Bunul Hristos-Dumnezeu, pentru nimeni, niciodată  - CU SILA!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-Mergând dincolo de lipsa de respect, filmul “Corpus Christi” este pe cale să apară, în cinematografele din România, în  iunie sau august. Un film dezgustător,  prezentându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Apostoli şi discipoli - CA HOMOSEXUALI! Ca piesă de teatru (n.n.: regizorul grec Laertis Vasilioua scos “de la naftalina” oprobriului mondial piesa de teatru “Corpus Christi”, a scriitorului american, homosexual declarat, Terence Mcnally, care a fost scrisă în 1997), acest „scenariu” a fost jucat, deja, în  teatre, pentru o vreme. în latină. „Corpus Christi” înseamnă Trupul lui Hristos. Este o revoltătoare batjocură la adresa Domnului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos. dar noi putem produce o schimbare ! Să avem curajul să ne prezentăm, pe faţă, credinţa-  şi să oprim batjocura adresată împotriva Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. căci altfel, de ce am mai pretinde că suntem creştini?” – cf. PetitieOnline.net.
[2]- “Credinţă de nezdruncinat în Înviere a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor. Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea, în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi era secretar al Curţii. (…) Într-o Duminică, după ce se îmbrăcă aşa cum se îmbracă creştinii (n.n.: fusese  intrigat, de afirmaţiile minunate, despre Hristos, ale unei cadâne creştine, din casa lui!), plin de curiozitate şi cu multă pază, ca să nu fie recunoscut de către cei de aceeaşi credinţă cu el, merse la Biserica Ortodoxă, la Patriarhia Constantinopolei, ca să urmărească Sfânta Liturghie. Cum stătea el în biserică şi urmărea Sfânta Liturghie, cu multă uimire văzu pe preot când se îndrepta către Uşile Împărăteşti că era „tot scăldat în lumină şi ridicat de la pământ”, iar Patriarhul, de câte ori binecuvânta pe creştini, răspândea din degetele lui raze de lumină ce cădeau pe capetele lor. Dar ceea ce l-a zguduit cu adevărat era că acele raze luminau doar capetele creştinilor, nu-l luminau şi pe al său. Astfel şi-a dat seama că, într-adevăr, credinţa creştinilor este vie. Ieşind din biserică, atât fusese de mişcat de toate lucrurile minunate ce văzuse, încât credea că nu mai e vechiul Ahmed turcul, deoarece simţea înlăuntrul său o dulceaţă pentru Creştinism. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Însuşi Hristos l-a luminat şi el pricepu într-o clipită că El este TOTUL. După aceste minuni, Ahmed n-a mai vrut alte dovezi ca să creadă în Hristos şi să se lepede de Mahomed. (..) Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare. Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic. „Din sălbatică rădăcină, ca un trandafir bine-mirositor, înflorit-a cel slăvit” – cf. Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos, în revista “Liturgică şi misiologie ortodoxă” (traducere din limba greacă de monahul Gherontie Nica, din revista „Stylos Orthodoxis”, Mai 2009, Nr. 101. Articol apărut în nr. 16, din “Familia Ortodoxă”).
[3]-De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei, ci v-am numit prieteni şi fraţi, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am arătat. Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră va rămâne, că orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, să vă dea. Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIV, 7-17).

DESPRE IMPOSTURA “SAVANTĂ” ŞI DESPRE PLUTOCRAŢIA MONDIAL-MONDIALISTĂ
(fragmente de corespondenţă)
...A revoluţionat, pe naiba să-l ia (cu “teoria relativităţii” lui, cu tot! – …DUMNEZEIREA NU ESTE RELATIVĂ, ŞI NICI ADEVĂRUL DIVIN, ŞI NIMIC DIN CE PURCEDE DE LA HRISTOS-DUMNEZEU NU E RELATIV!!!), acest “musiuALBERT EINSTEIN! Citiţi-l pe prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE, româno-americanul de la Universitatea din New Mexico (contestatarul mondial numarul 1, al teoriilor einstein-iene, şi care-şi prezintă, în aceşti ani, demonstraţiile, de la Washington la Tokio, de la Beijing până la Moscova ori până la... Bora-Bora, fiind ascultat, cu luminată atenţie şi maxim respect!!!), şi nu încercaţi să fiţi mai presus de ceea ce v-a fost dat a fire! Să aveţi curajul ca, atunci când nu vă pricepeţi la un lucru, să vă recunoasteţi ignoranţa, şi să-i ascultaţi, cu luare-aminte, pe cei care ştiu despre ce este vorba, pentru că şi-au închinat viaţa, acelei cunoaşteri, acelui soi de cunoaştere...! Eu sunt atât de "ars", pe toate părţile, şi tot stau în loc şi ascult...până şi "repezelile" fără de nicio chibzuinţă, ale domniei voastre!!!
...În al doilea rând, să vedem, mai jos, cât de bun şi omenos era acest... “genial savant mondial”!
…În dimineaţa zilei de 7 august 1945 (deci, după 6 august 1945, data bombardării Hiroshimei!), acest impostor mondial şi criminal genocidic (el a fost “tartorulProiectului [NUCLEARO-MILITAR!!!] Manhattan”!  - deşi se pretinde, pe Internet, insidios şi persuasiv, că el/Einstein, “nu a avut nici un rol, direct sau personal, în fabricarea bombei nucleare” – da-da, păi, vă daţi seama, domnilor păpuşari şi escroci-mondiali,  că lumea oamenilor [cât vor fi fiind ei, oamenii ăştia, de “banali” la minte!], tot ar tresări, tare atentă şi cu oarece repulsie, când numele “geniului” vostru ar fi legat, în mod oficial, de … crima strigătoare la cer, de la Hiroshima şi Nagasaki!), aflat în SUA, ALBERT EINSTEIN (...cel care fura, în 1942, prin mâna membrilor unui desant al unei secţiuni SPECIALE a serviciilor secrete ale SUA ["Armata fantomelor"], dintr-o insulă din Croaţia, rezultatele scriptice ale muncii unui fizician, CU ADEVĂRAT GENIAL, istro-românul Nicolae/Nikola TESLEA - care, în vremea când era furat de opera sa de INVENTICĂ, inclusiv în domeniile nuclear şi energetic! - în  insula aceea din Croatzia, se refugiase tocmai la...New York  [foarte sărac, hărţuit  şi exasperat la culme, de “embargoul plutocraţiei mondiale”, pus asupra creierului său, fără să-i treacă prin cap de ce urma să se întâmple, pe meleagurile croate!]), pe când îşi bea cafeaua matinală, citea, în ziar, că la Hiroshima se estima că muriseră cca 60.000 de oameni  (...în realitate, se pare că, sub efectele apocaliptice ale lui "LITLE BOY", lansat, pe 6 august 1945, la 8 şi un sfert, din avionul "Enola Gay", pilotat de Paul Tibbets -  muriseră  cca 80.000 de oameni, iar 70.000 fuseseră răniţi grav, iradiaţi, deci, sortiţi morţii în chinuri infernale! – şi să nu mai punem la socoteală generaţiile ulterior-“hiroshimice”, în care, şi astăzi, se nasc copii cu afecţiuni terifiant-teratologice!!!). Pe când citea “bunul şi blândul EINSTEIN” articolul despre rezultatele bombei lui "magnifice" şi contempla fotografiile ruinelor Hiroshimei şi scheletele ambulante ale bieţilor CIVILI  japonezi, iradiaţi! - a fost auzit (de către cel care-i adusese cafeaua şi ziarul!) murmurând, printre dinţi: "Mda. Trebuie să schimbăm: punem mai mult plutoniu" - ...şi, aşa, a apărut şi a fost lansată bomba "FAT MAN"-Grăsunul (...cât de înfiorător de tandri sunt, uneori, criminalii demenţi!), asupra oraşului Nagasaki...
...Nu-i adevărat că fusese fixată Ţinta-Hiroshima, “înainte de 6 august 1945”: în acea dimineaţă de 6 august 1945, pilotul Paul Tibbets era exasperat din pricina plafonului omogen şi foarte gros, de nori, care nu-i permitea să vadă nimic, nicăieri, sub el (în jurnalul de bord scrie: “vizibilitate ZERO”!). Cu totul dezorientat, Tibbets s-a decis să se întoarcă la bază, deşi bomba din "pântecele" avionului îl teroriza, şi pe el... Dintr-odată, norii s-au rupt, şi, dedesubt, a apărut un oraş, pe care, ULTERIOR, Tibbets l-a identificat ca fiind Hiroshima!
...De ce a fost decis, de Dumnezeu, ca acest oraş să devină MARTIR? Probabil (se zice!), pentru că, prin secolul al XVII-lea, la Hiroshima fuseseră răstigniţi-martirizaţi, de către autorităţile imperiale japoneze de atunci - 300 de creştini...
Cine ştie! Eu zic că trebuie să fie, în asta, mai mult decât o legendă…!
…Eu nu-i urăsc pe evrei, Doamne păzeşte! Nu am nimic de-mpărţit, cu evreul cinstit şi amărât, pentru că este o victimă, ca şi mine, ca şi poporul meu! Victimă a chiar plutocraţiei poporului său: azi se ştie, prin curajul lui ROGER GARAUDY, că vina pentru lagărele DE MUNCĂ FORŢATĂ (nu neapărat de “gazare”!), de la Auschwitz, Dachau, Büchenwald etc. nu o are, în primul rând şi exclusiv, Hitler – ci o au ŞI plutocraţii evrei: EI i-au cerut lui Hitler, insistent şi persuasiv (nu avem vreme, acum, să amănunţim toate datele “trocurilor” […foarte interesante, şi care priveau şi România!] care s-au plănuit, la acea întâlnire!), să-i ajute să facă, la ei, ceea ce voia să facă Hitler în Europa (foarte probabil, şi în lume!): să obţină “RASA PURĂ/PURIFICATĂ” (deci, avem de-a face cu NAZISMUL SIONIST, înainte de cel…german! – a se citi şi VECHIUL TETAMENT, cu acele descrieri terifiante, ale genocidelor executate de vechii evrei, în perioada când “se stabileau” în Ţinutul Canaanului/”Pământul Făgăduit”! -…măi, măi, măi, cât de devotat lor şi cât de ascultător faţă de nevoile lor de briganzi era acel Yehova/Iahwe-Dumnezeul lor!!!) – …şi, deci, să facă bine Hitler şi să-i ajute, la purificarea asta! Ei vor închide ochii la arestările bieţilor evrei “sărăntoci, deci degeneraţi (…plutocraţia ebraică, şi azi, inculcă omenirii ideea că acela care-i sărac este, automat, UN DEGENERAT – deci, “la râpă cu el!) – iar Hitler să facă…restul!!!
Cine se face frate/soră cu PLUTOCRAŢII evrei, cine ia contact "sentimentalo-empathic" cu dispreţul şi ura lor, viscerală şi absurdă, împotriva creştinilor - îşi perverteşte, pentru toată viaţa lui, şi Duhul, şi creierul, ŞI INIMA!!! Ei, plutocraţii mondialo-mondialişti actuali, NEGUSTORII ŞI “ZARAFII/[CĂMĂTARII] TEMPLULUI”, vădiţi de HRISTOS, cu biciul! - stau la rădăcina răului şi crimelor din lumea noastră contemporană!
Asta nu înseamnă că noi am fi “cei buni”, dar înseamnă că răul lumii are, vorba cronicarului moldovean – “DUH DE ÎNCEPĂTURĂ”!
…Să ne rugăm, cu mare cutremurare, Lui Dumnezeu, să ne ferească de ispitirea celui rău şi de orbirea de moarte, prin păcatele noastre ne-recunoscute şi ne-alungate din Duh, cu Dreaptă şi Necontenită/Neînfricată Luptă!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

DILATAREA ÎN VID A SPAŢIULUI POLITIC ROMÂNESC, ASCENDENŢĂ AGRESIV-STALINISTĂ A PREMIERULUI ROMÂN ŞI, MEREU, OBSEDANTA PROBLEMĂ EVREIASCĂ!
- fragmente de corespondenţă -
…Vă rog să observaţi că, şi până sâmbătă, 31 Mai 2014, când “interimarul” lider PNL, CRIN ANTONESCU, a anunţat că renunţă nu doar la cursa pentru prezidenţiale, dar renunţă şi la interimatul conducerii PNL – şi, mai cu seamă, după această dată, se produce o adevărată (şi paradoxală!) “dilatare în vid” a spaţiului politic românesc (de o amploare cum nu am mai întâlnit, de la 1989, încoace!). A se produce o “gaură neagră”, în locul preşedintelui PNL, CRIN ANTONESCU, înseamnă că nici partidul însuşi, PNL-ul, nu urmează să aibă o soartă prea roză…şi, zău, nu sunt eu acela care să moară de grija liberalismului, “fătat” , în Europa, ca şi comunismul, de iudeo-masonerie, prin intermediarul macabru al Revoluţiei Franceze din 1789, deicidă şi genocidă!). Eu nu-i plâng de milă şi n-am cum să-l iubesc nici pe CRIN ANTONESCU însuşi, după ce a făcut acel Proiect de lege ANTI-LEGIONAR (“iniţiatorii legii: Antonescu George-Crin-Laurenţiu, senator PNL, Gerea Andrei-Dominic, deputat PNL, Scutaru Andrei-George, deputat PNL” – cf. FRONTPRESS) – respins, deocamdată, de Comisia Juridică a Senatului[1]! – …deja, presa patriotic-naţionalistă titrează (pe bună dreptate!): “Crin Antonescu – <<răsplătit>> de Congresul Mondial Evreiesc cu o invitaţie în SUA” – cf. Război întru cuvânt). Dar întrebarea este cu totul alta, şi nu ţine de afecte personale, ci ţine de modul cum ne raportăm la Istoria Românilor, la Patria Românilor şi la Neamul Valaho-Românesc: de fapt, PENTRU CINE se “lărgeşte/dilată” locul lăsat liber (“cu totul intempestiv”, ar zice unii, care nici nu au intuiţia vocii personajelor de pe scena politicii româneşti, şi nici nu citesc Justiţiarul  din Sibiu[2] – 21 februarie 2014!), de către CRIN ANTONESCU?
În aer se “insinuează”, cu tot mai multă pregnanţă, o duhoare tot mai pestilenţială, de trădare (finală…) a intereselor politice, dar, mai cu seamă, economice, ale României. Ceea ce se anunţa, undeva, într-un colţ de provincie, la Sibiu, începe să-şi arate colţii de fiară, ai unei realităţi ticăloase şi pidosnice, anti-naţionale: interesele iudeo-masonice ale U.E. şi ale Germaniei “Celui de-al Patrulea Reich” (de data aceasta, un “Reich” total  iudeo-masonizat  - acela construit de Angela Merkel!) domină, tot mai imperativ, interesul naţional valaho-românesc! Ceea ce părea o “poveste”, angoasantă şi apelpisită, dintr-un coşmar de noapte, devine o tot mai presantă şi terifiantă realitate: agentul Germaniei “merkel”-ite, KLAUS WERNER JOHANNIS, îşi face loc, cu o agresivitate grosolană, tot mai autoritar şi mai sfruntat, pe scena “politicii de vârf” a României!!! Unii spun că ar fi tot un “joc de glezne” al PSD şi o perdea de fum, sub/dincolo de care Ponta să-şi mărească şansele, în cursa pentru prezidenţiale, folosindu-se de complexul de îngrijorare, al populaţiei valaho-româneşti (atât de crunt încercate şi păţite/pătimite/”fripte”, cu străinii, de-a lungul istoriei ei nefericite!), faţă de această invazie străină zdrobitoare, de coloratură pur nazistă, din partea iudeo-masonilor U.E. şi a Germaniei “Merkel”-oaiei. Eu nu prea cred…mie mi-a rămas mintea la Justiţiarul sibian, din 21 februarie 2014.
...Mulţumesc pentru trimiterea materialului despre PONTA-NAMOVICI!  Selectez din materialul trimis de domnia voastră:
“(…) La  propunerea  consilierilor  sovietici  care  conduceau  pe  atunci  Romania , bunicul  lui  Ponta  este  trimis  la  studii  in  URSS.Acolo,  dupa  absolvirea  Academiei  Militare  ”Frunze”, revine  in  Bucuresti, este  avansat ”colonel cu  stea” unul  din  gradele  introduse  de  sovietici  dupa  ocupatia  militara  a  Romaniei si  desfiintat  in  1963. Proaspatul  colonel  Naumovici  este  incadrat  la D I A – Directia  de  Informatii  a  Armatei, care, in  acea  perioada,  era  condusa  de  general-locotenent  Serghei  Nicolau (pe  adevaratul  sau  nume Serghei  NIKONOV - nascut  la  22  septembrie  1905  in  Basarabia, pe  atunci ”gubernie  tarista”). NIKONOV  era  un  vechi  agent  al  NKVD-ului  cu  studii  la  Iasi, dar  este  exmatriculat  de  Universitate,  pentru ”activitate comunista” si  pleaca  sa-si  continue  studiile  la  Bruxelles. Aici  este  reperat  de  Siguranta  belgiana,  iar  Serghei  Nikonov  fuge  la  Marsilia,  unde  se  inscrie  in  Partidul  Comunist  Francez. Este  adus  de  sovietici  la  Bucuresti  si  devine  Director  General  al  SSI -ului, in  perioada  ianuarie  1947 – 1951. (SSI-ul  era, in  perioada  interbelica  si  pana  in  1951, SSIAR – Serviciul  Special  de  Informatii  al Armatei  Romane , restructurat  in  1940  cand  a  luat  denumirea  de  SSI – Serviciul Special  de  Informatii). Serghei  Nikonov  semneaza  practic  desfiintarea,  in  1951,  a  SSI-ului, cel  mai  redutabil  serviciu  de  informatii  si  contrainformatii  militare si  nu  numai  al  Romaniei  interbelice   si  care  a  si  reusit in  perioada  celui  de-al  Doilea Razboi Mondial  sa  produca  pierderi  grele  Armatei  Rosii  si  prin  infiltrarea a  sute  de  agenti  cu  statii  portabile de  emisie – receptie in  spatele  trupelor  sovietice, SSI-ul  a  procurat  informatiile  militare  atat de  necesare  Marelui  Stat  Major  al  Armatei  Romane  si  a  executat  sute  de  operatii  de  sabotaj  si  diversiune pe  teritoriul   URSS,  pana  departe,  in  Caucaz (…) Serghei  Nikonov,  alias  Serghei  Nikolau, devine,  intre 1951  si  martie  1954, Seful  Directiei  I de  Informatii  Externe  a  M.A.I.  Dar  si  aici  procedeaza  identic  ca  si  in cazul  SSI  - si  anume  desfiinteaza si  aceasta  directie  si  o  incorporeaza  in  Departamentul  Secuitatii  Statului , conform  indicatiilor  consilierilor sovietici  de  la  Bucuresti ( practice,  a  luat  Serviciul  de  spionaj  extern  si  l-a  inglobat in  Securitate… Adevarul  e ca  si  SSI-ul,  si  Directia I  de  Informatii  Externe erau  fostele servicii  romane, care  se  opusesera cu  succes  NKVD-ului  si  GRU,  in  perioada  interbelica  si  in  timpul  razboiului - si rusii  abia  asteptau  sa  le  desfiinteze. Plus  ca  SSI-ul  era  cel  care  a  inarmat  pe partizanii  din  Bucovina, Moldova si  Transilvania si  le-a  asigurat  arme , munitii  si  bani  gratie  carora  unii  partizani  au  rezistat  in  munti  pana  in  1955. Nu  toti  partizanii  lucrau pentru  SSI  ci  numai  sefii  acestor partizani  erau  ofiteri  sau  rezidenti  SSI. Dar  sa  revenim  la  Serghei  Nikonov. Din  martie  1954  si  pana in  26  noiembrie  1960  Nikonov  ocupa  functia de  Sef  al Directiei  Militare  a  Marelui  Stat  Major  al  Armatei. EXACT  IN  PERIODA  ASTA, COLONELUL  NAUMOVICI  DEVINE  MANA  DREAPTA  A  GENERALULUI  S. NIKONOV. Apoi, din  noiembrie 1960  si  pana in  decembrie  1963,  Nikonov  indelineste  functia de  Sef  al  Directiei  de Contol  din  Ministerul  Fortelor  Armate, unde  il  ia  si  pe  protejatul   sau, colonelul  Naumovici. In  decembrie  1963,  cei doi  sunt  scosi  la  pensie.  IN  ACEA  PERIOADA,  NICONOV  SI  NAUMOVICI  COLABORAU  EXCELENT  CU  GENERALUL-MAIOR  ALEXANDRU  SERGHEEVICI NICOLSCHI  DIN   DIRECTIA  GENERALA  A  SECURITATII  POPORULUI  (pe  adevaratul  nume,  Boris  GRUNBERG, vechi  agent  NKVD”,  condamnat  in  1941  la  munca  silnica  pe  viata,  pentru  crima de  spionaj in favoarea  URSS si  decedat  in  1992), DAR CEI  DOI  COLABORAU  EXCELENT  SI CU  CELEBRUL ”PANTIUSA”, general-locotenent  Ghe  PINTILIE ( pe  adevaratul  nume  Pantelei  Bodnarenko, nascut  la  Tiraspol,  la  09.11 . 1902 - si  decedat  la  Bucuresti, la  11 august 1985 , fost  ofiter  NKVD, la  Tiraspol  inca  din  1920 ) - care  devenise  Seful  Securitatii  Statului,  la  data  de  15 august  1948 ( Director  General al  Directiei  Generale  a  Securitatii  Poporului )” – sursa: www.rbnpress.info.
...Da, este adevărat şi verificat de mine, TOTUL, în legătură cu “descendenţa” iudaică şi extrem de agresiv-stalinistă, a acestui domn premier - Ponta-Naumovici (...am verificat prin mai mult de trei surse independente!). Ca şi în cazul lui BĂSESCU=BRAUNOVICI!!!
...Problema nu se pune la nivelul "născării" (...pentru că, aşa este, nimeni nu e vinovat şi nici nu are merite [...cel puţin, în concepţia creştină!], legate de cum şi unde se naşte!).
Ci, ştiţi foarte bine că românii (la fel ca şi TOATE popoarele Terrei!) au constatat, prin amara lor experienţă istorică, un lucru de netăgăduit: evreii (în special, plutocraţia şi rabinatul lor!) nu sunt fideli, NICIODATĂ, poporului care i-a primit, în sânul său...ci-şi "respectă", mereu, numai trufia lor şi complexul psihic de "popor ales" - şi, TOTDEAUNA (...eu vorbesc, aici, fireşte, mereu, de plutocaţia lor, nu de amarâţii lor!), uneltesc împotriva binefăcătorilor lor, fără absolut nicio mustrare de conştiinţă şi nerespectând, faţă de NE-EVREI/”GOIMI”, niciodată, vreun cuvânt dat, vreo înţelegere, ori vreo lege - atunci când interesul lor, meschin şi egoist este, cumva, în joc!!! Este celebru cazul bombardării navei “Liberty”, pe 8 iunie 1967 (navă aparţinând celor mai fidele slugi a Israelului – SUA, stat artificial, despre a cărui înfiinţare […e o poveste lungă, aici, chiar şi despre Columb şi …Santa Maria!], iudeo-masonii afirmă că reprezintă “prima mare victorie a Franc-Masoneriei” – cf. Istoria Franc-Masoneriei, de Radu Comânescu şi Emilian Dobrescu!)[3] – de către “prietenoşii fraţi” evrei, care au “confundat” (?!) o navă SUA cu… ”un cargou egiptean care transporta cai”!!!
...Priviţi ce şi câte ne fac ei, nouă, românilor (care i-am găzduit şi cocoloşit, mai bine si mai cald decât oricare alt popor din lume, din secolele XIV-XV, până la şantajul evreiesco-masonic, asupra Unirii Principatelor Române, exercitat de Isaac Crémieux, până la 1864, dar şi după 1864[4], dar şi în al primul şi al doilea război mondial… TOTDEAUNA, şi, mai cu seamă, TOTAL împotriva intereselor noastre vitale, de Stat şi de Popor[5]!)! Numai cu "holocaustul", câte belele şi năpaste pun ei peste capetele noastre! (…de altfel, istoria nerecunoştinţei lor faţă de valaho-români, trufaş-agresivă şi teribil de mincinoasă, este extrem de lungă...)! Poporul român nu ştie, dar statul nostru a pierdut, la Haga (…oare câţi dintre judecătorii de la Haga nu sunt evrei, pentru că la Nürnberg, cca 98%... ERAU!), procesul cu privire la "holocaustul românesc" (?!) - şi, anual, suntem condamnaţi să plătim, absolut revoltător şi nedrept, câte UN MILIARD DE EURO!
…Bunicii mei după mamă (ca şi mii de alţi ţărani valahi, din Bucovina!), au adăpostit, în pivniţa lor, de furia trupelor germane şi de detaşamentele SS, care decretaseră, asupra Bucovinei, jurisdicţie germană (…şi fuseseră atacate, aceste trupe germane, în mod laş şi foarte des, de către CIVILI EVREI, ÎNARMAŢI DE STALIN – …tot aşa cum fuseseră atacate şi trupele româneşti, în 1940, în Basarabia VALAHĂ[6]! – dar, atunci, spre ruşinea eternă a “regalităţii” evreieşti din România, ordinul de absolută non-reacţie, în retragerea din Basarabia-Bucovina, a Armatei Române, venise de la palat, de la regele-asasin, Carol al II-lea!) ! -  …zeci şi sute de evrei au adăpostit - ...salvându-le, astfel, viaţa! NICI MAI MULT, DAR NICI MAI PUŢIN!
Ei bine: niciunul dintre acei evrei, dar NICI UNUL (…măcar “de sămânţă”!), dintre cei salvaţi de bunicii mei şi de ceilalţi ţărani (din Voroneţ, Boureni, Mânăstirea Humorului, Vama, Ilişeşti, Valea Seacă, Mălini etc.!) - n-a venit, la procesele politice ale unchilor mei (şi ale celorlalţi ţărani, care le salvaseră viaţa - tineri-ţărani care fuseseră, întâi, în "Frăţiile de Cruce" şi, apoi, intraseră în Mişcarea Legionară a Sfântului Arhanghel MIHAIl/MIKAËL - …aşa, ca să se ştie cât de…”antisemiţi” erau legionarii ADEVĂRAŢI, domnule CRIN ANTONESCU!!!), să dea mărturii favorabile unchilor mei! DIMPOTRIVĂ, mulţi dintre ei/evreii salvaţi de ţăranii mei/noştri au devenit ACUZATORII  LOR PUBLICI (...apoi, şi gardieni şi torţionari oribili...până şi femeile-evreice, tip "Wolferiţa", fiica morarului evreu Wolfer, din Gura Humorului, care-i bătea, pe deţinuţii politici de după 1947, ba cu drugul de fier, ba cu creionul, peste testicule... !), "ÎN NUMELE PROLETARIATULUI ROMÂN VICTORIOS ŞI AL ŢĂRĂNIMII MUNCITOARE, din R.P.R."..."împotriva acestor şerpi veninoşi, criminali turbaţi şi sceleraţi, duşmani ai poporului român muncitor şi ai prieteniei româno-sovietice!"…
...Şi aceştia (...unchii mei, ca şi sute de alţi ţărani bucovineni, din satele de pe lângă Gura Humorului!) au fost condamnaţi, la temniţă exterminatorie, PE VIAŢĂ! Noroc că a venit anul 1964...Dar ce ne facem cu ÎNTREG comunismul stalinist, "fătat" tot de evrei şi adus, pe tancurile lui Stalin, în România, de mulţi dintre părinţii şi de multe dintre “rubedeniile” celor care, şi după/MAI ALES DUPĂ 1989, s-au căţărat la conducerea României?! Unul dintre unchii despre care vă zic, unchiul ALEXANDRU/SANDI BUCESCU,  un mare pictor bisericesc [urmaş direct al prietenului lui Eminescu, pictorul EPAMINONDA BUCEVSCHI], a fost azvârlit de pe schelele mânăstirii Ciolanu, pe care o picta, şi, astfel, asasinat mişeleşte, printr-un complot (…în după-amiaza asasinatului, pe seară, când a fost descoperit cadavrul zdrobit al unchiului SANDI, martorii din sat spun că nu era, la biserica în curs de a fi pictată,  NICIUN UCENIC-ZUGRAV!)... iar ceilalti unchi ai mei, după ieşirea din închisoare (deci, după 1964), erau chemaţi, săptămânal, până în 1978 (...când au fost eliminate din Securitate, de către Ceauşescu, "elementele evreieşti şi cele pro-sovietice"...aşa credea, cel puţin, Ceauşescu, la acea dată!), la sediul Securităţii din Bucureşti, pentru "interogatoriul de neuitare"... Adică, să nu uite, fie şi o clipă, "cine e jupânul"...
...Eh... Dumnezeu nu-i nici orb, nici surd, nici ciung: după toate ticăloasele uneltiri iudeo-masonice, le va veni, şi lor/evreilor (masoni şi ne-masoni…), vremea pocăinţei – şi asta, cât de curând!!! Şi nu doar eu zic aşa ceva, ci (pe lângă sute de europeni vizionari!), şi marele iluminat hinduist/sfânt indian, trecut la creştinism - “prea-onorabilul SUNDAR SINGH” (1889-1933)[7], care a venit, în 1906, şi la Bucureşti!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1]-„Comisia juridică a Senatului României a adoptat un raport de respingere a proiectului legislativ L724/2013, iniţiat de Crin Antonescu şi alţi doi lideri liberali, în vederea modificării OUG31/2002 în vederea incriminării penale a manifestărilor şi organizaţiilor cu caracter legionar” – cf.  FRONTPRESS, 2 iunie 2014.
“Raportul de respingere vine pe fondul emiterii ieri a unui aviz negativ de către Comisia de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, după repetate dezbateri şi amânări solicitate de ministerele de resort şi serviciile secrete, în scopul aprofundării obiecţiilor şi documentelor înaintate de Partidul <<Totul pentru Ţară>>, precum şi ca urmare a neconcordanţelor dintre prevederile proiectului de lege şi cele ale noului cod penal.
Departe de a putea spune că lupta s-a încheiat, avizul negativ al Comisiei de apărare şi raportul de respingere dat de Comisia juridică, reprezintă incontestabil o victorie importantă, prin faptul că ele vin să confirme încă o dată faptul că legionarii şi urmaşii lor au dreptul legal şi constituţional de a-şi promova convingerile politice. Mişcarea Legionară, reprezentată astăzi prin cei care şi-au sacrificat tinereţea şi viaţa pentru libertatea şi demnitatea poporului român, precum şi de continuatorii lor legitimi, reprezintă o realitate de necontestat a României de astăzi, reafirmându-şi legalitatea manifestărilor şi punctelor de vedere.
Contribuţiile, deseori mergând până la jertfa supremă, ale legionarilor din ţară şi din exil  la lupta împotriva totalitarismului comunist şi reinstaurarea în România a statului de drept, reprezintă o certitudine care nu poate fi contestată. Şi iată că autorităţile iau în seamă acest lucru, în ciuda presiunilor morale exercitate de anumite cercuri de extracţie marxistă, care nu fac decât să aducă deservicii stabilităţii şi normalităţii statului român.
Este totodată şi un act de dreptate şi de minimă consideraţie pentru memoria unor personalităţi de marcă ale culturii româneşti interbelice care au aderat la Mişcarea Legionară şi ale căror opere ar putea suferi grave intervenţii ale cenzurii penale în urma adoptării unui astfel de proiect legislativ.
Nu putem decât să felicităm pe toţi cei care au analizat cu obiectivitatea şi au luat decizii pe baza conştiinţei.
Victoria de la Senat aparţine tuturor celor care au sprijinit, într-un fel sau altul, demersurile oficiale sau mediatice al Partidului “Totul pentru Ţară”, în această perioadă grea în care presa, organizaţiile pentru drepturile omului şi instituţiile investite să apere legea au preferat să instituie un adevărat tabu în jurul acestui proiect de lege cu consecinţe dintre cele mai grave. Mulţumim celor care au răspuns invitaţiilor noastre la manifestări publice dar şi celor care, din timpul lor, au sacrificat sprijinindu-ne în amplele eforturi de sensibilizare şi informare a instituţiilor romîneşti şi din afara ţării cu privire la riscurile şi abuzurile presupuse de acest proiect de lege” – cf. WWW.TOTUL-PENTRU-TARA.RO.
[2]-„Sunt zvonuri ca inscrierea lui Klaus Iohannis in PNL, impunerea lui dupa doar cateva luni de la inscrierea in partid in functia de prim vicepresedinte in detrimentul altor lideri cu vechime in partid, precum si desemnarea lui in functia de ministru la MAI obligatoriu cu functia de vicepremier al Guvernului Ponta, face parte dintr-un plan gandit sa ii netezeasca primarului de nationalitate germana drumul catre o candidatura din partea PNL-ului la functia de presedinte al României.
De cativa ani circula zvonul ca, liderul actual al PNL, domnul Crin Antonescu, nu este agreat nici de Departamentul de Stat al SUA si de nici de cancelariile occidentale pentru functia de presedinte al Romaniei. SE PARE CA NU SUNT PUTINI CEI CARE IL SFATUIESC PE CRIN ANTONESCU SA SE RETRAGA DIN CURSA PENTRU COTROCENI, BINEINTELES DUPA CE I S-A TOT REPETAT CA NU VA FI SUSTINUT DE PSD LA ALEGERILE PREZIDENTIALE, PENTRU A-L PROPULSA PE KLAUS IOHANNIS CARE SE SPUNE CA ESTE ACCEPTAT DE TOTI LIDERII OCIDENTALI, IN SPECIAL DE PRIETENA ROMÂNIEI (n.n.: ???!!!), ANGELA MERKEL. Scenariul mai cuprinde consolidarea pozitiei de lider al PNL pentru Crin Antonescu daca Klaus Iohannis, candidatul liberalilor la alegerile prezidentiale ar iesi castigator” – cf. 5secunde.ro, 19 februarie 2014 (cu sublinierile mele!).
[3]- “Supravieţuitorii (n. mea: americani!) ai echipajului navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii rămaşi definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi, după cinci decenii, contra atacării lor criminale de către prietenii izraelieni, dar guvernul S.U.A. tace, în continuare, mâlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de evrei, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman, şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt în cartea lor <<LOBBY-UL IZRAELIAN ŞI POLITICA EXTERNĂ A STATELOR UNITE>> (Editura Antet, 2008)  - cf. colonel (r)Vasile I. Zărnescu, - în art. Holocaustul: gogoriţa diabolică (Postfaţă la cartea lui  Arthur Robert Butz: Înşelătoria secolului XX, pe altermedia.ro).
[4]- “Primul succes al ALIANŢEI ISRAELITE asupra românilor a fost răspunsul favorabil al domnitorului Al.I.Cuza, care în 1864 a declarat: "Guvernul va lua măsuri curente pentru emanciparea românilor de rit israelit". Mai mult, Cuza concesionează evreilor dreptul de a înfiinţa Banca României, cu dreptul de a emite monedă românească (a se vedea capitolul următor)”  - cf. Dosare secrete, privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii.
[5]- “Ţinem să se ştie de toată lumea că proiectul Israel în România nu este o idee nouă, recentă, ci constituie una dintre primele variante imaginate de strategii evreimii mondiale, la mijlocul secolului al XIX-lea, pentru viitorul stat al evreilor. Acel proiect, numit de istorici „Planul Cremieux-Peixotto” viza teritoriul României şi al provinciei Galiţia. După cum se ştie, în zilele noatre, evoluţia evenimentelor din Palestina contrazice previziunile celor care au fondat Israelul în 1948. E foarte probabil că din această cauză liderii evrei caută acum o soluţie alternativă sau, mai probabil, complementară pentru teritoriul actual al statului evreiesc. Strategia nouă pe care au conceput-o este mult mai elaborată şi mai insidioasă decât cea aplicată în Palestina şi urmăreşte anihilarea capacităţii românilor de a reacţiona în mod solidar şi coerent la această agresiune imundă, laşă, nedemnă, degradantă pentru condiţia umană. Agresiunea evreiască se bazează pe complicitatea criminală a liderilor politici, în frunte cu cei trei preşedinţi de după 1990, precum şi pe trădarea ziariştilor, a liderilor de opinie, îndeosebi a directorilor şi proprietarilor de mass-media, de ziare şi posturi radio-tv” – cf. Ion Coja,  Apelul Românilor, 16 iunie 2007.
[6]-Şi, în acest caz, nu am  nevoie de cărţi şi documente, ca martori – căci îi am pe tatăl meu şi pe zeci de ofiţeri români/camarazi de-ai tatei, pe care civilii evrei basarabeni i-au scuipat, le-au smuls epoleţii şi, pe unii, i-au împuşcat...!
[7]-... ROMÂNIA ARE O MISIUNE DUMNEZEIASCĂ DE REDRESARE SPIRITUALĂ, CE O VA FACE SĂ SE ÎNFĂŢIŞEZE CA UN VE­RITABIL MODEL DE URMAT ÎNTREGII UMANITĂŢI... spusele mele nu trebuie să vă determine a mă considera un fanatic, simpatizant al românilor, ce îşi imaginează hi­me­rice plăsmuiri, căci cea care mi-a inspirat aceste profeţii, fără putinţă de tăgadă, este Prea Sfânta Năs­că­toare a lui Iisus şi reamintesc că, din câte simt, lo­cul de cinste în ocrotirea României îl ocupă Maica Dom­nului şi apoi marile puteri cereşti, la toate acestea mai adăugându-se şi majoritatea sfinţilor din cer... (…). POPORUL EVREU VA FI APROAPE SINGURUL CARE SE VA OPUNE CU ÎNDÂRJIRE INFLUENTEI BINEFACATOARE CRESCÂNDE A POPORULUI ROMÂN CUNOSCATOR AL TAINELOR DUMNEZEIESTI, DAR ÎN FINALUL ACESTEI LUPTE SE VA CONVINGE CHIAR EL CA ADEVARUL SUSTINUT DE POPORUL ROMÂN ESTE UNA CU DUMNEZEU SI APOI NU VA MAI LUPTA ÎMPOTRIVA DIVINITATII” – cf. Profeţiile lui Sundar SINGH. pe esoterism.ro.

CÂTEVA RĂSPUNSURI, LA PROBLEME DE DUH CREŞTIN
- fragmente de corespondenţă -
Stimate şi dragă domnule G. D.,
Nu încape nicio supărare, Doamne fereşte! - toţi suntem oameni! - deci, toţi suntem supuşi greşelii şi păcatului!
Încercăm, tare greu ne nevoim, şi noi/fiecare dintre noi, să-l aflăm, printre beznele păcatelor noastre, pe HRISTOS- "Calea, Adevărul şi Viaţa"! Dar nu nimerim decât, mereu, în alte labirinturi, ale părerilor noastre (amestecate cu excesiva raţionalitate!)... pentru că, la noi, la toţi oamenii acestor vremuri, nu s-a lămurit, încă, influenţa Duhului Mihaelic(MIKAËL este Arhanghelul Spiritului  - şi determină Ultima Epocă Mihaelică: 1871+250 de ani), ci am rămas, CU TOŢII, întru împovărătoare sechele ale Epocii Arhanghelului Gabriel, Cel al Tehnicităţii/Raţionalităţii, împovărate fiind ele de zestrea ereditară/genetică, iar nu, preponderent, de Spiritul Biruitor (asupra zgurii unor moşteniri inutile, "de bruiaj" anti-spiritual!) şi de Acţiunea Revelatorie!
...Voi încerca, deci, în cele ce urmează, să-mi organizez opiniile mele, faţă de opiniile domniei voastre, într-un dialog, cu totul amical (şi, cât de cât, argumentat...):
1. Domnia voastră afirmaţi: “La matematică, învățam că un șir sau o funcție care tinde spe infinite, în unele condiții, și rezultatul e sau tinde la zero. Exagerând sau nu, putemvedea că de fapt monahismul tinde spre ceva negativ, căci accentul e pus pe izolare de societate (adesea a rămas însă doar teorie, că o face, dar adesea în sensuri negative), situație care implică și un fel de egoism (mă rezolv pe mine, las lumea să se descurce fără mine). (...) În Biblie găsim modelele posibile, demne de urmat, și de descifrat ce și cum e bine. Moise și Iisus (Domnul nostru Hristos) s-au retras în natură, s-au izolat pentru post și rugăciune, timp de 40 de zile. Atât. Pentru post și rugăciune. A medita poți oriunde. Nu trebuie mers prea depare. Moise și Iisus, aș zice că au fost și au rămas aceeași. S-au întărit, au simțit că așa trebuia să procedeze. De fapt Duhul i-a mânat. Însă a spune că monahismul e <<model de trăire sacră>>, cum afirmaţi dumneavoastră, E O EXAGERARE, UN NEADEVĂR CHIAR (s.mea). Ortodoxia și-a bătătorit această cale care e un moft de altă natură, nenecesar în economia lui Dumnezeu (Hristos). Argintul se lămurește în cuptor, ori călugărul e lipsit de temperatura în care Olarul îl poate prelucra cum voiește El. („Tigaia lămureşte argintul, iar cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile este Domnul.” Proverbe 17:3)”.
MONAHISMUL nu poate fi egoist, atâta vreme cât, atât în forma lui eremitică (de sihăstrire), cât şi în forma lui chinovială/cenobitică (de mânăstire cu chilii), el propune RUGĂCIUNEA FĂRĂ DE ÎNTRERUPERE ŞI FĂRĂ DE CONTENIRE, pentru MÂNTUIREA ÎNTREGII OMENIRI/"AŞCHIILE LUI ADAM"! Ce poate fi mai generos, decât a-ţi jerfi, într-un fel oarecum martiric, viaţa ta de pe Pământ, pentru Viaţa Mântuită a Întregii Omeniri?! Eu zic că, la modul ideal de s-ar desfăşura lucrarea monahală (în comunităţile monahale), nu ar avea asemănare, cu nicio alta formă de strădanie umană, întru Mântuirea cea altruistă, a UMANITĂŢII  ÎNTREGI - adică, atât cea din istorie, cât şi cea din transistoricitate (...despre care vorbesc începuturile biblice şi mitologiile lumii)! 
...Monahismul ortodox (vorbesc în general, PRINCIPIAL, chiar!) păstrează Tradiţia neîntinată. În mânăstirile bucovinene, Triada Duhului VECHI: Socrate, Platon si Aristotel - este zugrăvită, chiar la intrarea NAVEI!!! Deci, în MONAHISM, Tradiţia Spiritului este respectată deplin, întru Duh de Ecumenicitate AUTENTICĂ (...iar nu prin siluire a Duhului, cum vrea cezaricul Scaun de la Vatican!).
...Eu ştiu, personal! - Înalte Duhuri ARDENT - Rugătoare MONAHALE, pentru UMANITATE, în mânăstirile din Bucovina mea de baştină, pe care n-o părăsesc, cu Duhul, nicio clipă - iar cu trupul, îmi fac vreme şi cale, măcar o dată pe an...). Ştiţi, sunt sigur, şi domnia voastră, despre Înaltul Duh de lucrare al unor mari monahi (consideraţi, de popor, ca deja fiind sfinţi!), precum IUSTIN PÂRVU, ILIE CLEOPA, TEOFIL PĂRĂIAN, DUMITRU STĂNILOAE (n-a fost monah, în sensul clasic al cuvântului - dar, în ultimii lui ani de existenţă pământească, A DUS VIAŢĂ MONAHALĂ, pentru a traduce, din aramaică, Biblia!... n-a fost dat să-şi împlinească Misiunea!), ARSENIE PAPACIOC, ADRIAN FĂGEŢEANU etc. – precum şi înalta spiritualitate "revărsată", de la mormântul prislopean (din Haţeg) al Martirului ARSENIE BOCA, “cel mai mare duhovnic român al secolului XX”  (pe care Patriarhia, încă, nu a catadixit să-l sanctifice, în mod oficial… – dar oamenii simpli îl au în suflet, încă demult, ca sfânt!), precum şi de la atâtea şi atâtea alte locuri de pelerinaj creştin-româneşti...
Din păcate, da: nu îndestul de multe duhuri monahale se ridică, azi, la nivelul prescris de Sfinţii Întemeietori ai Monahismului (SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE [250-356], Întemeietorul monahismului eremitic, SFÂNTUL PAHOMIE [290-340], Întemeietorul monahismului chinovial, Sf. VASILE CEL MARE [329-379] şi SFÂNTUL CASSIAN [365-435 - din Scyhtia Minor (Dobrogea de azi!)] - întâiul desăvârşind regulile şi organizarea vieţii monahale, al doilea ducând monahismul, dinspre Orient, spre Occident...: “La Marsilia înființează două mânăstiri, una de călugări și alta de maici: Mănăstirea <<Sfântul Victor>> și Mănăstirea <<Sfântul Salvator>>. Organizează viața mănăstirească după modelul mânăstirilor din Orient, cu adaptările necesare locului”).
…Dar aceasta nu poate naşte decât o discuţie despre ameliorare, nicicum despre negarea Sublimei Funcţii a Monahismului, în general, şi a monahismului Valah, în special!
…Printre monahi sunt mai multi martiri, în Antichitatea târzie şi în Evul Mediu, precum şi "nebuni întru Hristos" (nepăsători la viaţa aceasta, limitată şi falsificată, prin simţuri/plăceri senzuale exacerbate, egoism, raţiune şi pragmatism, excesive,  fără de inimă - dar şi printr-un materialism şi mecanicism, aberante! - …şi fiind ei, totodată, năzuitori//Mărturisitori-fără-de-FRICĂ/PROCLAMATORI, printre batjocurile  şi printre ploile de scuipaţi ai gloatei, la/ai Împărăţia/Împărăţiei Cerească/Cereşti – Împărăţia de VEŞNICĂ ŞI AUTENTICĂ VIAŢĂ!) – decât în TOATĂ istoria de jertfe spirituale, a umanităţii non-monahale!
...Nu doar că monahismul a însemnat "organizarea [autojertfitoare!] a Mântuirii", dar NUMAI monahismului îi putem fi recunoscători, atât noi, valahii (poate, în primul rând, noi! – …pentru că noi, ortodocşii români, recunoaştem Tradiţia şi ştim ce să facem cu Tradiţia!), cât şi multe alte popoare (din Orientul europen şi până în Occidentul european extrem, în Portugalia, spre exemplu!), pentru PĂSTRAREA CULTURII NEAMULUI!!!
...Eu ştiu bine că au existat şi vini "globale", în Biserica Creştină, cu privire la slaba înţelegere a "inelelor" Tradiţiei... mă refer, în cazul concret, al valahilor, la legătura dintre Tradiţia Zalmoxiană şi cea HRISTICĂ! Dar aici, în Răsărit, HAR DOMNULUI! - nu a existat prigoana, absurdă şi asasină, din Occident! Dovadă vie stă convieţuirea cultului strămoşesc/"păgân", cu cel hristic (...dovadă şi convieţuire relative, e drept! - ...până îi va strălumina Hristos, din nou, pe unii Părinţi, să înţeleagă faptul că religiile nu sunt rupte una de alta, în timp, ci alcătuiesc o scara, un lanţ/o înlanţuire evolutivă, din punct de vedere spiritual! Spun "din nou", pentru că Hristos, prin pilda cu spălatul picioarelor Apostolilor, TOCMAI ACEST RESPECT, FAŢĂ DE RĂDĂCINI, ÎL CEREA... dar n-a fost înţeles întrutotul, după câte se vede, ci în destul de mică măsură...şi numai de câteva duhuri, cu totul înalte şi alese...!
...Deci, considerarea MONAHISMULUI drept “MODEL DE TRĂIRE SACRĂ” nu este nici “exagerare”, nici “moft”, cu atât mai puţin, un “neadevăr”! Da, după opinia mea fermă (la care vă rog să-mi îngăduiţi a nu renunţa!), MONAHISMUL poate fi (dacă îşi respectă propriile legi/reguli!), un “MODEL DE TRĂIRE ÎNTRU HRISTOS...!
…Mai este ceva. Prin 2003, când masono-templierul ADRIAN NĂSTASE (da, templierii au fost absorbiti de iudeo-masonerie, să se ştie asta, bine şi definitiv!) era premierul României şi ducea tratative cu iudeo-masoneria de la Bruxelles-Luxembourg-Strasbourg, pentru intrarea României în U.E. – i s-a spus, foarte categoric, în timpul negocierilor: “Da, veţi fi primiţi în U.E., dar cu o condiţie sine qua non: SĂ SCĂPAŢI DE <<CUIBURILE DE CIORI>>, DE PRIN PĂDURILE VOASTRE VALAHE!” Adică, să scape TOCMAI de Monahismul Valah! Se vede CLAR că străinilor, asasini şi briganzi, din Iudeo-Masoneria Albastră, le stă în gât Spiritualitatea Înaltă, Luminată şi Curată -  a Neamului Românesc!!!
Pentru că duşmanii de moarte ai României  nu sunt proşti (în primul rând!), ci sunt (înainte de toate!) diabolic de răi: ei ştiu bine de unde vine PUTEREA POPORULUI VALAHO-ROMÂN şi, deci, primejdia de stopare a prostirii (urmată, fireşte, de jefuirea şi asasinarea, nemiloasă!) a poporului valaho-român: DIN PARTEA LUMINII DUHULUI VALAH – …PUTERE A LUMINII care este prezervată, cu precădere (ştiu asta până şi iudeo-masonii!), în MONAHISMUL VALAHO-ROMÂNESC!!!
2. Domnia voastră spuneţi aşa: “Ortodoxia – Teoctist, Daniel - patriarhii nu trebuie să fie căsătoriți. E o exagerare, o condiție abuzivă care denotă lipsă de lumină, de iubire și de fidelitate față de Adevăr.
Apostolul Petru fusese căsătorit; se vorbește de vindecarea soacrei lui Petru (Marcu 1:29-30) 29 Is indata iesind ei din sinagoga, au venit in Casa lui Simon is a lui Andrei, cu Iacov is cu Ioan. 30 Iar soacra lui Simon zacea, prinsa de friguri, is indata I-au vorbit despre ea. - Valabilă observația pentru catolici, îndeosebi, dar excelentă pentru toți. Apostolul Pavel n-a fost căsătorit, Dar știm ce învățături a lăsat în această direcție. De ex 1 Corinteni 7. Dimpotrivă, căsătoria îl împlinește pe preot, pe orice om normal, ori, cum ar fi de dorit în frunte unul mai altfel decât omul normal, unul care nu e căsătorit (...). După câte știu eu: e corect a se scrie Isus sau Iisus – dar sigur, sunteți mai avizat s-o afirmați, într-un fel sau altul”.
…Dar Sfântul Apostol Pavel nu este un admirator necondiţionat al căsătoriei. El dă de înţeles că, dacă un cuplu nu-şi îndreaptă atenţia spre cele veşnice (… iar monahii TOCMAI ACEASTA FAC, deci ei chiar TREBUIE să păstreze votul castităţii, pentru că, altfel, al “rupe puntea continuă”, de rugăciune şi extază, înspre/întru Dumnezeu!) -  şi, deductiv, dacă nu-şi educă/iniţiază copilul în a-şi trăi viaţa întru Hristos-Mântuitorul Lumii, atunci mai bine să nu înceapă viaţa de căsnicie - pentru că NUMAI întru Hristos năzuind, adică, jinduind după Androginul Paradisiac Refăcut, poţi să înţelegi şi să trăieşti noimele vieţii pământeşti, poţi să nu risipeşti, ci să înmulţeşti forţele de Duh, necesare re-întoarcerii omului în Paradis/Rai, întru Mântuirea Cea Veşnică!):
a- ‘Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Nici fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi' (I Cor. 7:25-28)
b- 'Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece' (I Cor. 7:29-31).
c- 'Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte, nu păcătuieşte, căsătorească-se. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face. Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face' (I Cor. 7:35-38).
Celibatul (cel monahal, în primul rând!) ajută la unirea mai uşoară a sufletului şi Duhului, cu Dumnezeu - DAR NUMAI DACĂ AI CHEMARE SPRE AŞA O STARE  SPECIALĂ ŞI ÎNALTĂ, DE AUTOJERTFIRE ÎNTRU HRISTOS (…”chemarea” vădindu-se fie prin REVELAŢIE DUMNEZEIASCĂ, fie prin ÎNCERCAREA PUTERII DUHULUI NOVICELUI, DE CĂTRE STAREŢUL COMUNITĂŢII CHINOVIALE!),!!! (...în limba ebraică, "isus" [deci, cu un singur "i"] este numele asinului... - ...e drept că, în iniţierea creştină, se ştie că Dumnezeu este, mereu, binar funcţional...aşa cum l-a pictat Nicolae Grigorescu, la Mânăstirea Zamfira, pe Hristos, în dublă ipostază: pe un perete, este Hristos întunecat/negru TOT anul, pe celălalt perete, cel opus, este Hristos luminat/alb TOT anul: Hristosul de pe Cruce este acoperit de păcatele omenirii lumii, istorice şi transistorice, şi se identifică, aparent, cu Satana/"asinul" încărcat de povara întunericului, în acea ipostază... - ...iar Hristos Înviatul este Luminarea Lumii...!!!).
3. Domnia voastră luaţi un fragment din scrisoarea mea:
“…Chestiunea cu “liberul arbitru“, pe care tot o agită “viii“, este extrem de gingaşă! De fapt, lucrurile sunt stabilite, odată pentru vecie, prin actualitatea/actualizarea eternă a Legii/Legilor, a “dharmei“! Ne “dăm mari” că gândim, zicem şi facem cutare lucru…Nu-i chiar aşa: dacă n-ar fi funcţionat decizii cu totul superioare nouă (în faptul că EXISTĂM, iar nu că NU EXISTĂM... în faptul că existăm AŞA, şi nu ALTFEL – …da-da, noi, cei care acum DISCUTĂM, cam emfatici, despre cât de liberi în gândire suntem/am fi noi…) – …păi, puteam, foarte bine, să NU (MAI) FIM DIN CATEGORIA CELOR GÂNDITORI, şi nici măcar din aceea “A CELOR CARE CUVÂNTĂ” – dacă decizia suprem-invizibilă, dar palpabilă, prin noi/percepţia şi conştiinţa noastră – ERA ALTA!
…Oricât ne credem noi de “
vii” şi de teribili, nimic din ce gândim, facem şi spunem azi, nu este nou şi original, asumabil, cu trufie liminară, de către noi! – pentru că NU NOI NE-AM CREAT – deci, Logos-ul nu este al nostru, ci NOI funcţionăm şi existăm, graţie Lui! Chestiunea “slăvirii” divinităţii nu este o prostie, ci recunoaşterea gradului nostru de impersonalizare, întru divinitate (dar nu-i, neapărat, meritul nostru, cât parte dintr-un ameţitor Plan Divin!) – …doar că Dumnezeu “nu se uită în gura cuiva“, ci, mereu, este consecvent cu Legea/cu Sine Însuşi, pentru că El este LEGEA!
NU ştiu ce tineri sau mai puţin tineri pot să creadă că au “libertate religioasă“/sunt/îşi pot permite a fi “liberi [ÎNAFARA LUI DUMNEZEU! - şi] cugetători/liber-cugetători”, dar abia această aberaţie este toxică pentru ei! Practic, nu există decât aparenta libertate a gândurilor şi faptelor – de fapt, ele au fost predeterminate de gânduri şi fapte EXCLUSIV raportate la Lege – deci, fiecare gând/faptă îşi are, în sine însuşi/însăşi, mecanismul de “apreciere”, dar şi sancţiunea, în sensul de recunoaştere şi… “taxare”!
Legea pre-există, ÎN toate, PENTRU toate: fără de Lege nu s-ar roti nici stelele, nici electronii, şi lumea s-ar “chifligi”, aşa, deodată, “pe nepusă masă”, şi… ar dispărea, de parcă nici n-ar fi fost vreodată!!!
..şi faceţi o deducţie falsă, precum că eu aş socoti creştinismul ca fiind o doctrină fatalistă!
...Nici vorbă să admit, eu, fatalismul! Ortodoxia are un termen special, "teandrie" (THEOS este Dumnezeu si ANDROS este omul-bărbatul): viaţa şi soarta sunt împletiri ale voinţei/faptei umane cu Voinţa/Făptuirea Dumnezeiescă! Dar, pentru ca noi să nu greşim Calea şi să voim ceea ce ne-ar strica şi chiar ne-ar ucide Duhul! – şi, mai ales, pentru că tot mai mult tineret, din România, este stricat la Duh (de către părinţii neglijenţi, de către societatea tot mai strâmb aşezată, ba chiar de către unii profesori şi de către unii preoţi, care nu-s nici profesori şi nici preoţi adevăraţi, pentru că nici nu-şi fac misiunea de profesori şi de preoţi, şi nici nu se sinchisesc ei de DUMNEZEU-LEGEA şi de HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII, ci se arată cu totul nepăsători şi nu-şi activează alarma misionar-moral-spirituală, atunci când nişte copii/adolescenţi teribilişti se trufesc, ca orbii, precum că ei “gândesc liber” şi că ei “sunt atei” şi… ”însetaţi de originalitate absolută” , ba chiar că sunt “perfect originali”, şi, deci, că “nu au nevoie de niciun dumnezeu”! - adică, în traducere: SUNT PROŞTI CA NOAPTEA ŞI ORBI PRECUM CÂRTIŢA!) - …atunci am zis eu "să nu ne dăm mari", ŞI SĂ-L RUGĂM PE DUMNEZEU, PENTRU A NE AJUTA SĂ RĂZBATEM/RĂZBIM, PRIN BEZNA RĂTĂCIRILOR NOASTRE...!
4. Domnia voastră spuneţi aşa: “Să nu tot NE lăudăm că poporul român e mai binecuvântat ca altele – deși o cred și eu. Să nu NE credem mai aleși decât ale popoare – și eu simt că suntem mai binecuvântați. Dar nu e după Cuvânt, e după cum simțim. Fiecare copil simte că e cel mai iubit de mama sau de tata. Și așa e, fiecare e cel mai iubit, într-un fel. Eu, ca om, iubesc diferențiat, mai mult pe cei ce mă iubesc și pentru cei pentru care am afinități naturale (...) Vechiul Testament arată clar că Dumnezeu L-a ales pe Avraam, și sămânța lui, evreii, de a-i fi poporuil credincios prin care să se reveleze. Deci evreii sunt aleși, nu au nevoie de o purificare omenească. Dumnezeu e creatorul tuturor. El dorește să se facă de cunoscut prin Poporul Evreu ( Avraam, Isaaac, Iacov [Israel]) și, de la Rusalii, prin Biserica Sa, prin creștinii născuți din nou. A-i vorbi de rău pe evrei, nu e bine, căci suntem chemați a binecuvânta”.
Eu nu-i “vorbesc de rău” pe evrei (aşa, “la hurtă”!), ci constat adevăruri de Duh! – şi, deci, nu pot minţi!!!
Poporul român ESTE CEL ALES  (acum, în istoria cea nouă, de la frângerea ei bimilenară, de către Hristos, încoace!), iar nu poporul evreu. Poporul evreu A FOST ales, dar, prin NERECUNOAŞTEREA MÂNTUITORULUI (şi, în consecinţă, prin răstignirea Hristosului...), s-a dovedit nevrednic şi orb. De aceea, Sfântul Mitropolit DOSOFTEI ne invită, prin Psaltirea sa (de la 1673), să ne iniţiem întru "DUHUL CU CUCONI"/FERTIL SPIRITUAL, al NOULUI TESTAMENT, iar modelul cel “STÂRPIT DE  HARUL LUI DUMNEZEU”, "duhul cel fără de cuconi"/INFERTIL-BLOCAT SPIRITUAL, al Vechiului Testament, sa fie preluat doar prin ipostazele sale profetice, nu şi prin cele istorice!!!
...Şi, atunci... de aici începe (legat de Misiunea Neamului Valah şi de faptul că dacii ştiau, de la Zalmoxis, despre ÎNVIERE/MÂNTUIRE şi au făcut, astfel, foarte uşoară MISIUNEA DE LUMINARE-PRIN-ÎNCREŞTINARE, a SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI/”ÎNTÂIUL CHEMAT!) o demonstraţie prea lungă, pentru a fi scrisă într-un e-mail! -  ...dar Poezia lui EMINESCU şi lucrările lui NICOLAE DENSUŞIANU  - iar  azi, ale lui NAPOLEON SĂVESCU sau ADRIAN BUCURESCU etc. - sunt în linia pe care eu am dezvoltat-o, mai demult, şi, în ultima vreme, am strâns o parte dintre studiile mele, într-o cărticică, numită "Cazul DACIA...". Nu aş zice că, neapărat, m-am inspirat din Nicolae Densuşianu ori din Napoleon Săvescu (aş minţi, dacă aş afirma asta!), ci, mai corect ar fi să zic:  ei mi-au confirmat bănuielile, intuiţiile şi teoriile mele – şi, fireşte, ei au adăugat elemente noi, demonstrative, de mare importanţă.
5. "CAZUL EMINESCU" este, şi el, mult mai complicat decât pare, la prima vedere! Eminescu este un mare iniţiat terestru (INCLUSIV ÎN TRACOLOGIE, prin N. Densuşianu/"DACIA PREISTORICĂ" - despre care N. DENSUŞIANU lumea nu ştie că i-a fost, lui EMINESCU,  mult mai apropiat, decât chiar un alt INIŢIAT - ION CREANGĂ!...eu am o lucrare, "LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ", în care demonstrez acest lucru/iniţierea lui CREANGĂ/CARAGIALE/SLAVICI...pe vreo 600 de pagini) ...
…Iar EMINESCU este PRIMUL OM PĂMÂNTEAN, care a recepţionat influenţele Epocii Arhanghelului MIHAIL/MIKAËL (chiar odată cu primele "adieri" ale acestei "aripi arhanghelice"!!!). Ortodoxia, conform cu studiile Înalt-Preasfinţitului BARTOLOMEU ANANIA, dar urmând şi alte REVELAŢII, l-a numit "SFÂNT LAIC "... Dar asta nu rezolvă mare lucru: Biserica-de-Zid nu are cum şti ce decizii a luat Dumnezeu, în ce priveşte Ierarhiile Spiritual-CELESTE! - …or, din câte ştiu eu, EMINESCU a depăşit, cu Duhul său, demult, stadiul angelic, şi a acces la Cel Arhanghelic: ACEASTA (iar nu trăncănelile criticilor literari!) este Revelaţia care-l instituie "GENIU" (pentru ca, în esoterism, "GENIU" înseamnă, în primul rând, Duh Arhanghelic, care ocroteşte un Neam...or, Valahii au ca  ocrotitor pe ÎNSUŞI ARHANGHELUL MIKAËL/ARHANGHELUL SPIRITULUI, cu care EMINESCU se uneşte, în acţiunea sa! Şi nu degeaba, la 1927, CZC (Corneliu Zelea Codreanu, alt iniţiat în HRISTOS – în sensul complex şi complet: iniţiat în creştinism, dar şi în  tracism/zalmoxianism! - îşi va numi ŞCOALA DE ZBOR SPIRITUAL [...nu degeaba s-au numit "cuiburi", acele forme de organizare a reflectiei spirituale "legionare", conformate pentru LUPTA SPIRITUALA - SPRE ŞI INTRU LUMINĂ!] nu doar cu numele formei organizate a luptei îngerilor, împotriva demonilor ("legiunea ALBĂ", împotriva “leghionului NEGRU”!)!) ci şi cu numele Patronului ei CELEST: Mişcarea Spirituală/Legiunea "SFÂNTULUI ARHANGHEL MIHAIL"...).
...Poezia, dacă nu este Revelaţie Dumnezeiască, nu este NIMIC! La fel, dacă sunteţi interesat de această problemă, puteţi afla, pe internet, o altă carte de-a mea (derivată din cea mare, despre Eminescu: "Spirit şi Logos, în Poezia eminesciană" - ...de fapt, este ADDENDA acestei lucrări!): "MIC TRATAT DE POETICĂ".
...Nici Mircea Eliade nu este atât de uşor de expediat...El ŞTIE! Este iniţiat, în cuibul legionar AXA, din Bucureşti [ca şi Blaga, Petre Comarnescu, Mircea Vulcănescu etc.] (cuib unde se primea Iniţierea Supremă, întru Spiritualitatea Neamului Valaho-Românesc...să nu "trageţi nicio nădejde" (sic!): dacă v-aţi gândit, fie şi pentru o clipă, că Legiunea era o "lojă" masonică, aţi greşit amarnic! - legionarii sunt "supra-români", sunt SINGURII AUTENTICI  ŞI  DESĂVÂRSIŢI LUPTĂTORI ANTI-BOLŞEVICI  - şi sunt iniţiaţi întru Hristos şi Zalmoxis - ...şi, fireşte, întru Sacralitatea Neamului Valaho-Românesc!).
...Dacă sunteţi, cumva, interesat, cu adevărat, de aceste chestiuni, vă rog, tare frumos, să vă creaţi un răgaz, pentru a "cerceta" (mereu: când aveţi vreme!), site-ul meu, unde veţi afla cărţile mele despre aceşti Iniţiaţi VALAHI-CREŞTINI (...şi despre alţii, la fel de uimitori!): -www.adrianbotez.com
...Doamne,-ajută!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

REPUBLICA POPULARĂ A UCRAINEI SUBCARPATICE ŞI… ”BLEGOMANIA” (?!) GUVERNAMENTALO-SEREISTO-ROMÂNEASCĂ
Iată ce citim, într-un ziar online, Universul românesc:
În urma unui referendum, a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Subcarpatice, stat care dorește desprinderea de Ucraina, în a cărei parte de vest se află.  Mass-media europene au păstrat o tăcere profundă asupra acestui subiect. (…) Peter Gecko, prim-ministrul Republicii Ucraina Subcarpatică a declarat că dacă Guvernul de la Kiev nu va recunoaște independența noii Republici atunci prin efectele recentului Congres al Maghiarilor și al Rutenilor, Republica Ucrainei Subcarpatice își va declara independența. El spune:  ”Noi am organizat deja un referendum pentru autodeterminare și am construit  structurile noastre de putere. Cooperăm strâns cu Ungaria. În câteva zile vom demara o recunoaștere reciprocă între noi și republicile Lugansk și Donețk. Avem deja o Armată Naţională care este foarte bine echipată, cu toate categoriile de armament. Putem, în orice moment, să deschidem un front. (…)Deocamdată Procuratura Ucrainei ne-a dat în judecată pentru separatism. Noi considerăm că Ucraina de azi nu mai corespunde timpurilor moderne și trebuie să devină un stat federal, să ne lase să ne construim propriul viitor și propria autodeterminare.
În al doilea rând, ucrainienii ne-au distrus din punct de vedere economic, și pe noi, ungurii, și pe ruteni. Ne-au distrus afacerile, ne-au închis magazinele, ne-au furat prin fraudă și aranjamente toate întreprinderile și fermele pe care le-am avut pe timpul comunismului. O gașcă de bandiți economici au pus mâna pe toate resursele țării noastre. Apoi ne-au disponibilizat în masă, ne-au transformat pe toți în șomeri și ne-au aruncat în mizerie. Nu mai avem nici un viitor. Ne vrem țara înapoi.”(Подкарпатская Русь заявляет о своих правах za Юрий Кондратьев, Правда, 9.06 2014, международная жизнь).
Ministrul de Interne al Ucrainei, tinichigiul armean Arsen Avakov (n.n.: “cozi de topor” şi alogeni ticăloşi, infiltraţi până sus de tot, la conducerea ţărilor europene - sunt PESTE TOT!), nu suflă nici el o vorbuliță despre noul stat. Avakov  a publicat însă azi pe pagina lui din Facebook o notă intitulată ”Demnitate și lașitate” în care condamnă cu tărie gestul celor cîteva mii de militari ucrainieni care au dezertat din Armata Ucrainiană și s-au alăturat forțelor patriotice ruse din Donbass.Domnul ministru Avakov consideră că refuzul de a trage cu tunul în orașele și satele rusești și de a ucide cu mitralierele civilii ruși (inclusiv femei și copii) este pentru militarul ucrainian o dovadă de lașitate.
Să vedem dacă dl Avakov îi va trimite pe soldații ucrainieni să tragă cu tunurile și în orașele și satele maghiarilor din Ucraina Subcarpatică. Să vedem dacă domnia sa va scrie pe pagina sa din Facebook că militarul ucrainean va trebui  să-i omoare și pe civilii ruteni și  maghiari (inclusiv femei și copii)  cu aceeași hărnicie cu care îi omoară pe rușii din Est.
Probabil că, după sistemul de repere al dlui Avakov, militarul ucrainian va trebui să dea dovadă de multă ”demnitate”  și să omoare mulți civili în lunile următoare, când își vor declara independența republicile Odessa, Nikolaev, Harkov etc.
Deocamdată observ câteva lucruri absolut interesante, anume:
1. Mass-media europene (acelea libere) au tăcut mâlc în legătură cu declararea noii Republici Subcarpatice Maghiaro-Ruteană și nu au suflat un cuvințel în legătură cu ea.
2. Militarii ucrainieni au devenit peste noapte din ”cei mai săraci militari ai lumii” niște militari suspect de bine echipați cu de toate, inclusiv cu tancuri și rachete de ultim răcnet.  
3. Deși Ucraina ocupă abuziv și ilegal  50.000 (cincizeci de mii) de kilometri pătrați de pământ moldovenesc pe care taie și spânzură ca la ea acasă pe toți cei  ce gândesc și vorbesc moldovenește-românește, nici o voce de la București nu suflă nici un cuvințel. Dimpotrivă, pe posturile românești de televiziune apar niște mancurți jalnici de prin Odessa care spun la toți în românește  ce bine le este românilor acum cu stăpânirea ucrainiană și ce rău va fi dacă vin rușii peste ei. În cazul acesta (al ipoteticei ”veniri” a  rușilor) atunci va fi nenorocire, jale, prăpăd, ce mai!” – cf. Gh. Panaitescu, art. ÎN UCRAINA, DUPĂ DONEȚK ȘI LUGANSK, SE DESCHIDE UN AL TREILEA FRONT: REPUBLICA POPULARĂ A UCRAINEI SUBCARPATICE, în  Universul românesc, din 9 iunie 2014.
…Ia te uită-ia te uităăă! “Amicii” noştri unguri, “dând-o în bară” (temporar! – aşa zic ei!!!), cu Ardealul Românesc (în 15 Martie 1990), dar şi cu Voivodina-post-yugoslavă (pentru că sârbii…nu sunt români![1]), deşi au făcut-o pe nebunii, şi acolo, din toate puterile[2] – au decis să-şi impună nu “PUNCTUL de vedere” şi nici “LINIA de vedere”, ci chiar… ”SFERA DE PUTERE”, în Ucraina cea “mahalagească”, cea care este/a devenit, în urma evenimentelor (foarte stranii), din ultimele luni, un “sat fără câini”! Adică, şi-a cam venit la… ”origine”!
…Se pare (conform deducţiilor corecte ale lui Gh. Panaigtescu) că, între guvernanţii alogeni ai Ucrainei şi unguri există o complicitate mişelească: “Să vedem dacă dl Avakov îi va trimite pe soldații ucrainieni să tragă cu tunurile și în orașele și satele maghiarilor din Ucraina Subcarpatică. Să vedem dacă domnia sa va scrie pe pagina sa din Facebook că militarul ucrainean va trebui  să-i omoare și pe civilii ruteni și  maghiari (inclusiv femei și copii)  cu aceeași hărnicie cu care îi omoară pe rușii din Est”.
…“Noi” înseamnă, în noua republică “popularo-PETICOASĂneo-stalinistă (extrasă din “cârpitura” de Ucraină - “Mahala”!), de fapt, o singură etnie-vampir: UNGURII! Să nu citiţi altfel semi-adevărata formulare: “ucrainienii ne-au distrus din punct de vedere economic, și pe noi, ungurii, și pe ruteni”. “Rutean” este “numele care se dădea ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie”.Evident că ungurilor de la Budapesta nu le pasă de ruteni (nici cât negru sub unghie!), ci de (fireşte!) UNGURII SEMĂNAŢI, STRATEGIC, ÎN UCRAINA! Şi, fireşte, afirmaţia lui Peter Gecko, “primul-ministru al Republicii Ucraina Subcarpatică”, precum că “Avem deja o Armată Naţională care este foarte bine echipată, cu toate categoriile de armament este una perfect adevărată! Şi de ce n-ar fi, atâta vreme cât ungurii din Ardealul valaho-românesc (zonă în care există “sat”, dar “câinii satului “ sunt, mereu, fideli de-ai vecinilor - “căpuşari şi sunt şi chiompi, de se uită nu la averile satului român, ci la semnalele languroase ale…”licuricilor”, mânca-i-ar purecii, şi pe ei, de “câini chiompi”, dar şi pe ei, de “licurici”!) au deja, LA VEDERE, zdravene FORMAŢIUNI PARAMI LITARE, tot aşa, adică: “foarte bine echipate şi cu toate categoriile de armament (…”categorii” venite, semi-clandestin, prin VAMA BORŞ!)!!! Despre ele (despre formaţiunile astea paramilitare ungureşti!) noi am tot atenţionat, de ni s-a dus “gura la urechi”! - …dar ce să te faci cu nişte “câini” nu doar “chiompi”, dar şi ciudat de …surzi?! Măi-măi-măi, câţi handicapaţi morali  mai duce gloaba asta de stat valah, în spinarea ei ferfeniţită, de atâtea poveri, şi năpaste, şi grele batjocuri!!!
…Şi credem, totodată, că ar cam fi vremea să lăsăm de-o parte, noi, românii, aerele  astea de mimoze semicretine: “Nouă NU ne trebuie Basarabia…nouă NU ne trebuie Bucovina de Nord, nouă NUUU…NIMIC!
De când, cum şi de unde şi până unde au avut (şi continuă să aibă!) dreptul ucrainenii, la Maramureşul de Nord[3], la Basarabia de Sud, la Bucovina de Nord şi la Herţa?! Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia.
În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componența României. Apoi, cele trei teritorii au fost reocupate de către URSS în anul 1944 și integrate în componența RSS Ucrainene, conform organizării teritoriale făcute de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți.
ÎNCEPÂND DIN ANUL 1991, ÎNTREGUL TERITORIU AL BASARABIEI DE SUD ŞI AL REGIUNII CERNĂUȚI A DEVENIT PARTE COMPONENTĂ A UCRAINEI INDEPENDENTE” – cf. wikipedia.
Deci, în ce priveşte Basarabia de Sud, Bucovina de Nord şi Herţa, nu e vorba nici măcar de “dreptul săbiei” (pe care-l tot flutură “unguro-attiliştii-arpadiştii” …cimpanzeici!) un drept care, într-o modernitate cu un minimum de bun-simţ şi cu o “scânteie”, măcar, de  raţionalitate, ar fi tratat drept ceea ce este, cu adevărat: “DREPT DE URANGUTANI”!), ci este un CADOU OTRĂVIT, făcut Ucrainei, întâi de către Stalin-1940  - şi, apoi, după 1991 (după destrămarea URSS, prin evreul-agent C.I.A. – Mihail Gorbaciov!), de către iudeo-masonii care puseseră gabja pe “Maica Rusia”!
…Da, cât priveşte Maramureşul de Nord, avem de-a face cu o mică variaţiune…complexă: o mişelie cehoslovacă, în combinaţie istorică, din nou, cu un rapt horthyisto-unguresc şi, apoi, “cu Stalin şi ceata lui” de “generoşi dăruitori”, către “biata” Ucraină!
Aşa că, dacă mai stăm mult “în fereastră”, precum fecioara din basmul despre Barbă-Albastră, sau dacă mai întârziem mult întru somnie, precum o  “prinţesă din pădurea adormită”! – vă asigur că n-o să vină nicio “soră Ana” să ne salveze, n-o să vină niciun “prinţ îndrăgostit” să ne “ia în braţele-i drăgăstoase”, ci (cum altfel!) o să vină, mereu şi numai ei UNGURII (…cei “îndrăgostiţi” numai şi numai de fantoşa aia dementă a lor, numită “UNGARIA MARE”!)! Se vor întinde ungurii, mai mult ca sigur (hulpavi şi nesătui, cum îi ştim!), precum o caracatiţă, sub protecţia tăcerii (suspect de “discrete”!) a Uniunii Europene – din Maramureşul de Nord, până asupra Bucovinei de Nord şi Herţei!!!
Şi o să schimbe tălâmbii de valahi, nu neapărat cei din din Basarabia de Sud ( este posibil  ca aceştia să fie “vizaţi” [dacă este să ne gândim la “sferele de influenţă” viitoare] de către Rusia – “romanţe pentru mai târziu”!) - , dar, MAI MULT CA SIGUR, cei din Maramureşul de Nord, din Bucovina de Nord şi din Herţa - un stăpân-căpcăun, cu un alt stăpân-căpcăun şi mai “bine dezvoltat”, nu-i fie de deochi!
…Şi chiar vreţi, fraţi români, să nu mai scăpaţi de bici şi de înstrăinare? Voi, valahilor din burta “mahalalei” ucrainene, v-aţi pierdut chiar de tot identitatea, şi bunul-simţ comun, şi dorul de libertate?
…Şi chiar nu mai vreţi să scăpaţi de RUŞINEA TRĂDĂRII DE NEAM, voi, guvernanţi şi sereişti ai României îngrăniţate?!
…Acum vreo 20 de ani, noi, subsemnatul (…de o naivitate duhnind/trăsnind a prostie, se vede bine treaba!), în loc să năzuim a o lua la sănătoasa, spre Vest, am luat decizia să mergem spre…Est! Căci fraţii basarabeni, nu-i aşa, aveau nevoie de “apostoli români”, care să-i re-înveţe limba valahilor şi să-i trezească “din somnul cel de moarte”, al uitării românismului… nu-i aşa?  Ei, bine, NU-I! - şi nici n-a fost aşa:
a-pe de o parte, am constatat că românii din România îngrăniţată au căzut într-un “somn de moarte”, cel puţin tot atât de…letal, cât şi cei de dincolo de Prut (şi, deci, am contra-decis că misiunea de re-romnânizare trebuie făcută şi aici, “din Sătmar până-n Săcele”, şi din Adjud până-n… Aiud!), pe de alta
b-privind noi, atât de-a lungul anilor, cât, mai cu seamă, zilele astea, la Antena 3, am auzit că basarabenii din zona Odessa (…şi nu analfabeţii, ci chiar o profesoară, cu numele de Zinai(u)da Pinteac, mi se pare!) au convingerea că, sub ucraineni, se poate trăi “ghinişor”, dar dacă vor veni ruşii, “apoi, ne vor ucide până la unul”! Doamnă dragă, aşa este: ucrainenii nu v-au ucis decât până la…DOI! Nefericiţilor şi orbilor, care uitaţi cum UCRAINENII, IAR NU RUŞII, v-au scos, CU EXCAVATORUL, morţii din morminte (stră-unchiului subsemnatului, mare pictor bisericesc şi amic al Eminescului, Epaminonda Bucevschi/BUCESCU, ”găzduit” [“pentru vecie”, o fi zis el!] de ţintirimul Cernăuţilor, ucrainenii i-au scos, CU EXCAVATORUL, ciolanele, i le-au azvârlit pe apa Ceremuşului şi, în locul rămas gol, au pus un bolovan, cu litere chirilice săpate pe el, ca să se creadă că, în Bucovina de Nord, n-au fost valahi  NICI ÎN VIS!)…nefericiţilor şi orbilor, care uitaţi câţi dintre fiii şi nepoţii voştri au fost împuşcaţi, în plină stradă, NU DE RUŞI, CI DE UCRAINENI, pentru că îndrăzneau să apere SFÂNTA LIMBĂ ROMÂNEASCĂ (…întrebaţi-l, în acest sens, pe Maestrul şi Fierbintele/Nobilul Patriot – Poetul şi ziaristul  VASILE TĂRÂŢEANU!).
…Nu doream “să atentăm”, Doamne fereşte (creând un nou precedent, după Kosovo, Georgia, Crimeea etc.), la “suveranitatea de stat a Ucrainei”! Dar ACEASTĂ SUVERANITATE, AZI, NU MAI EXISTĂ! (…şi NU NOI suntem de vină, pentru dispariţia ei!!!) – iar  când se iveşte pericolul ca hălci din Ucraina să fie smulse de şacalii-unguri, de pe lături, NOI NU ACCEPTĂM CA FRAŢII ROMÂNI, DIN MARAMUREŞUL DE NORD, DIN BUCOVINA DE NORD ŞI DIN ŢINUTUL HERŢEI, SĂ TREACĂ, DE SUB CNUTUL UCRAINEAN, ÎNTRU RĂSTIGNIREA UNGUREASCĂ!!!
…Fireşte, i-am vrea şi pe cei din BASARABIA DE SUD mai dornici să scape de zdrenţele ucrainene, şi să redevină români…”întregi”, “îngrăniţaţi corect” şi conştienţi de IDENTITATEA LOR REALĂ, luptând pentru REDOBÂNDIREA IDENTITĂŢII LOR REALE, iar nu râvnind numai până la gradul de…”ghinişor” (adică, DE-ABIA-SUPRAVIEŢUIRE-VEGETALĂ)!!!
…“Blegomania” guvernanţilor de la Bucureşti pute (de-a dreptul!) a TRĂDARE DE PATRIE/NEAM/”NAŢIONALĂ! Noi, alături de clujeanul  prof. univ. dr. DAN BRUDAŞCU, de la Cluj, am propus, în mass-media şi pe Internetul anilor trecuţi, SANCŢIONAREA SPECIALĂ A TRĂDĂRII DE PATRIE/ NEAM/ “NAŢIONALE! – dar subsemnatul nu cerem  doar cu ex-patrierea/surghiunul vinovatului/vinovaţilor, cum doreşte dl prof. univ. dr. DAN BRUDAŞCU (pentru că, dacă se uită faptele de CRIMĂ ÎMPOTRIVA NEAMULUI – …şi românii au devenit, în ultimii 25 de  ani, MAEŞTRI AI UITĂRII! – …nemernicul cel doar surghiunit se întoarce, ŞI TRIUMFĂ, ŞI-ŞI CONTINUĂ/AMPLIFICĂ ACTELE  DE TRĂDARE!) – ci, în Duhul Hristosului Biciuitor al zarafilor – noi, subsemnatul, am propus excepţia PEDEPSEI CU MOARTEA, PENTRU TRĂDĂTORII/”ÎNJUNGHETORUL PE LA SPATE”,  DE NEAM ŞI DE ŢARĂ!!!
…Care va să zică: având în vedere că guvernanţii (PÂRÂŢI a fi români!) şi miliţiano-securisto-sereiştii români, care se ocupă de Zona de Est (în speţă, Ucraina şi RUSIA!) nu numai că nu şi-au făcut datoria introducerii de Duh VALAH, în zonele populate de valahi. din Ucraina  (…prin presiuni diplomatice, pentru apărarea şi sporirea numărului de şcoli în limbă română, pentru apărarea intereselor economice, cultural-spirituale şi religioase, ale zonelor populate de valahi, din moşi-strămoşi! -  … şi pentru introducerea de abecedare, cărţi de ISTORIE ADEVĂRATĂ ROMÂNEASCĂ etc.) - dar tac, “ca porcu-n păpuşoi”, în ce priveşte PERICOLUL DE ÎNSTRĂINARE COMPLETĂ A VALAHILOR, DE NEAMUL ROMÂNESC şi nici în ce priveşte PERICOLUL IMMINENT ALRAPTULUI UNGURESC, asupra zonelor valahe care, azi, încă sunt în cadrul acestui ZDRENŢĂROS GOLEM UCRAINEAN! Nu s-a făcut ABSOLUT NIMIC ESENŢIAL, la nivel prezidenţial, parlamentar, guvernamental. sereistic, pentru protejarea şi pregătirea moral-spirituală, culturală, religioasă, a acestor zone, pentru o (mai apropiată ori mai depărtată) viitoare integrare (absolut firească, spre plinirea Sfintei Dreptăţi Dumnezeieşti!), în GEOGRAFIA POLITICĂ ŞI SPIRITUALĂ ROMÂNEASCĂ!!!
Ca urmare, propunem Parlamentului României (dacă mai există, în el, măcar un fir de patriotism românesc!) votarea unei legi de CONDAMNARE LA MOARTE a vinovaţilor de TRĂDARE A INTERESELOR DE NEAM ŞI DE PATRIE  - iar poporului român ÎI CEREM, SUB CRÂNCEN JURĂMÂNT/LEGĂMÂNT, să păzească, precum “ochii din cap”, ca ACEASTĂ NECESARĂ LEGE SĂ SE ÎMPLINEASCĂ! Acum, mai cu seamă, cerem să fie judecaţi TOŢI acei cercopiteci de guvernanţi şi de sereişti care au tăcut vinovat, asupra drepturilor, inalienabile, ale fraţilor noştri români, de a nu fi “mingi de ping-pong” ale hachiţelor canibalice ungureşti, dar nici ale  cinismului Uniunii Europene (în frunte cu Germania!), prin care dizolvarea “mahalalei”-Ucraina a devenit posibilă!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi” …RUŞII “ sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!(…)
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” (…pentru uitătorii de Patrie, de Neam, de Limbă şi de Geniu al Logos-ului Neamului Românesc: sunt cuvintele Aminului-EMINESCU – din a sa Scrisoarea III…)
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- Un profesor de istorie sârb din Voivodina, aflat zilele trecute la Satu Mare, a transmis redacţiei o reacţie pe marginea articolului “Afront adus românilor pe bani europeni”, apărut în numărul din 4.12.2012 al Gazetei de Nord Vest. Reproducem integral textul transmis de profesorul sârb Miodrag Stanojevic:
“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi profesor de istorie în Novi Sad.  Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.
Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă:
- un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos… 
- un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)…
- un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje… 
Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat Transilvania aparţine Ungariei, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani. Acelaşi scenariu:
- ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie… Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern.
De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: “. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei
în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.
Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei. În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
- Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
- După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
- În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.
- În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul
Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.
- În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu:
“un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: săriţi oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă. Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră”- cf. tubeclip.wordpress.com
[2]- “Consiliul Naţional al Maghiarilor din Serbia a decis formarea unor "PATRULE LINGVISTICE" (n.n.: PE CÂND “PATRULE LINGVISTICE”, ŞI PRIN ROMÂNIA? – dar instituite de ROMÂNI, pentru apărara LIMBII ROMÂNEŞTI,  iar nu de MAGHIARI, întru apărarea “păsăreştii” lor ugro-finice!!!), care vor vizita cele 38 de colectivităţi din Voivodina, pentru a asigura respectarea directivelor privind utilizarea limbii maghiare, în mod official, în administraţia publică regională."Inspectorii vor verifica aplicarea tratamentului egal al limbilor oficiale în administraţiile locale", precizează organizaţia etnicilor maghiari. Legislaţia sârba prevede ca în instituţiile din Voivodina pot fi utilizate oficial limbile sârbă, ungară, românâ, slovacă, croată şi ruteană “ – cf. HotNews.ro.
[3]-„PÂNĂ ÎN 1920, MARAMUREŞUL A RĂMAS UNITAR ÎN PERIMETRUL TRANSILVANIEI,  cuprinzând 157 comune locuite în mare parte de români. Din 1 920 Maramureşul de la nord de Tisa (6873 km2) a intrat în componenta Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3381 km2 în stânga Tisei.(…) În toamna lui 1919 la alegerile parlamentare din România a participat întrega populaţie (şi ruteană) care şi-a ales deputaţi şi senatori şi de naţionalitate ruteană. La 13 decembrie 1919 Orestie Ilniczki reprezentant al rutenilor în Maramureş a făcut o declaraţie în faţa Adunării Deputaţilor în care îşi exprima ataşamentul fată de România. La începutul lui ianuarie 1919, trupele ucrainene ocupă Valea Tisei, Sighetul şi ţinutul din dreapta Vişeului , până din sus de Leordina. Armata română intervine la 16 ianuarie, când regimentul 14 din Roman trece Gutâiul şi la 17 ianuarie zdrobeşte trupele ucrainene, în lupta de la Cămara-Sighet  - şi controlează ambele maluri ale Tisei. Cu trupele bolşevice maghiare se duc lupte la Peri –30 martie şi Hust-3 mai. (…) România era dispusă chiar să organizeze un plebiscit în zone cu majoritate ruteană. Se spunea înainte de conferinţa de pace că ,,DACĂ NU S-AR ACORDA ROMÂNIEI ACEST MIC ŢINUT, EL VA FORMA O RANĂ VEŞNICĂ, UN IZVOR VEŞNIC DE CONFLICTE ÎNTRE ROMÂNIA ŞI CEHOSLOVACIA”. Însă nu a fost să fie al nostru Maramureşul de Nord, ci al cehoslovacilor. ÎN ETAPE, ÎN URMA ACTELOR DE LA 2 NOIEMBRIE 1938 ŞI 15 MARTIE 1939 UNGARIA VA ANEXA ÎNTREG TERITORIUL UCRAINEI SUBCARPATICE. DUPĂ RĂZBOI MARAMUREŞUL DE PESTE TISA A INTRAT ÎN COMPONENŢA URSS-ULUI, RESPECTIV ÎN REGIUNEA TRANSCARPATIA (CU CENTRUL LA UJGOROD) DIN CADRUL UCRAINEI, SITUAŢIE EXISTENTĂ ŞI AZI “.cf. VIOREL DOLHA – art. Împărţirea Maramureşului – o rană veşnică. Români uitaţi, în Universul românesc online.  
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii