ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 64 (Iunie 2014)

EDITORIAL
ALCAÑIZ
Când România a aderat la spaţiul Uniunii Europe i s-a promis de către politicieni o soartă mai bună, în speţă un trai decent, acces la educaţie, sănătate, chiar şi o dezvoltare economică, în sensul bun al cuvântului. 2014 a adus cu sine alegerile europarlamentare, iar mascarada politică bine dirijată prin mass-media a adus şi în acest an roadele. Aceleaşi feţe, aceeaşi oameni, aceleaşi minciuni sfruntate au curs printre buzele ghiftuiţilor, a trădătorilor de neam şi de ţară. Şi pentru ce? Pentru binele personal, fireşte! Lumea a votat, unii, se înţelege... omul simplu, prea simplu ca să priceapă că participând la vot face jocul castei. Acelaşi partid comunist a strâns majoritatea, dovedind încă o dată că votanţii – nu toţi – repet, majoritatea, o fac în mod inconştient, mânaţi doar de exerciţiul utilizării ştampilei. Trandafii, strânşi bine în pumnul lui Naumovici Ponta, mai roşii ca niciodată, reliefează o realitate care ar trebui să dea de gândit...
Departe de toată această – mă tot repet, mascaradă – am descoperit zilele acestea Spania, o ţară aflată la capătul vestic al Europei, o ţară semideşertică, cel puţin în Teruel, o provincie din nord-estul continental al Peninsulei Iberice. Am poposit în Alcañiz, o localitate liniştită în apropiere de canionul Râului Ebru, vestitul râu la care mulţi pescari râvnesc să-l abordeze, râu foarte cunoscut pentru faptul că populaţia de somni şi crapi ce-o susţine în mod natural este atât de numeroasă. Alcañiz este un orăşel, dacă e să ne luăm după cei puţin peste 16000 locuitori ce-i are în prezent, dar care ştiu să-i dea şi să-i menţină viaţa. Nu am auzit şi nu am văzut pe nimeni vorbind tare, nu am auzit niciun claxon, nicio scârţâitură de roţi, ori muzică de prin autorismele ce circulau cât se poate de regulamentar, cu viteze modeste, pe străduţele medievale, cel puţin aşa sunt cele din centrul istoric.
Alcañiz este un localitate frumoasă şi noaptea, luminile stradale, liniştea şi oamenii dornici de o scurtă alergare în aer liber, întregeau o ambianţă urbană, la care se adăuga în mod exclusiv de o arhitectură formată din piatră şi fier forjat.
Deschid internetul, o pagină în limba română şi aflu că Antonescu Crin nu mai doreşte să candideze penru prezidenţiale. În Spania, cel puţin în Alcañiz nu am văzut la niciun grupaj de ştiri TV local vreo informaţie despre politicienii locului, ori ai ţării. Politica nu reprezintă interes decât în pragul alegerilor şi numai cu caracter moderat. Nimeni nu monopolizaează canalul, nimeni nu împarte bunuri şi alimente în ziua alegerilor, nimeni nu se scandalizează. În România spectacolul politic este deja o prezenţă aproape imposibil de ocolit pe canalele TV, cel puţin.
Alcañiz a avut parte de ploi, la modul propriu, fireşte. Acest fenomen este rar, zona fiind caracterizată printr-o ariditate excesivă. Pe culmile carstice, înroşite de soarele semisaharian, sunt cultivaţi pomii fructiferi, în special piersicile şi smochinele. Pomicultura este mecanizată; ici şi colo vezi câte un utilaj, semn că printre pomi se află şi sufletul celui ce-i îngrijeşte.
Îmi plac oamenii de aici, vorbesc puţin şi pe un ton blând. Sunt ospitalieri cu toată lumea, fără nicio discriminare. Am aflat că există şi o frumoasă comunitate românească aici, chiar şi o parohie... în ţară, Crin Antonescu, pe toate posturile TV de ştiri, anunţând ceea ce probabil se prefigurase de multă vreme. Părăsit de Tăriceanu, va trebui să-i lase locul lui Iohannis, pentru că neamţul se bucură de mai multă popularitate în rândul membrilor de partid.
Prezenţa slabă la votul pentru europarlamentare spune multe despre această mizeri pe bani publici. Nici nu are rost să mai calculăm ce s-ar fi putut face pentru noi toţi cu banii aruncaţi pentru bannerele stradale, afişe, promoţionale etc.
În Spania e linişte. Seara s-a lăsat încet peste vechea cetate din Alcañiz, pe cer distingându-se câţiva norişori. E chiar linişte, icomparabilă cu vreo localitate din România, fie şi la capitolul acesta.
Plec spre ţară cu o impresie deosebită faţă de această localitate, despre oamenii din trânsa. Sunt sigur că după primele ceasuri petrecute la reîntoarcerea pe Otopeni voi uita de toate acestea, făcând loc cu repeziciune nebuniei postdecembriste...
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
ÎN DIALOG CU VERONICA BALAJ
Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existenţa şi frumosul.
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană.
A avut fericita șansă de a fi autoarea timp de 15 ani - şi îi dorim şi pe mai departe - a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea şi cărora, firește, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultăţii de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început  încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la Bucureşti (1984-1986), apoi cursul de limbă şi civilizaţie franceză la  Universitatea din Neuchatel, Elveţia, în anul  2000, urmând un schimb de experienţă (stagiu) la France Culture, redacţia de la Radio France Internationale (1992),  Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulęme, Franţa (1994) etc.
Membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră în Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec, vicepreşedinte al Asociaţiei Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma.
Acordarea Premiului Internaţional pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) şi a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferită de Accademia Citta di Roma (2008), precum şi acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de către  Hertzel Hakak, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete bănăţene. 
În interviul ce urmează vă invit să descoperim valenţele creatoare ale poetei şi scriitoarei Veronica Balaj.
Doamna Veronica Balaj  sunteţi ,,o voce” care poate fi auzită de ani buni la Radio România, Timişoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în acelaşi timp vă exprimaţi şi în literatură, prin vocea interioară atunci când sunteţi doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreţi s-o treceţi pragul de la simpla comunicare, la artă. Dubla profesie vă conturează personalitatea. Eu vă propun o discuţie despre latura  scriitoricească fără să evităm jurnalistica pe care o profesaţi. Aţi semnat mai mult de 20 de volume de proză scurtă, romane şi poeme. O serie importantă fiind traduse în alte limbi. Aţi colindat lumea împreună cu ele având lansări la Viena, aproape anual, Franţa, (Paris şi Angouleme), Roma de câteva ori, de  asemeni la New York, în Elveţia unde aţi făcut şi studii, Canada, Ungaria, dar haideţi să riscăm  câteva popasuri! Să trimitem o  privire spre  debutul literar.
Prezenţa în volume a fost precedată de o sumedenie de reportaje literare  publicate în revista Orizont. Se adunaseră într-un teanc voluminos, primeam o temă de la scriitorul Ion Arieşanu, redactorul şef, iar eu mă documentam şi scriam despre diverse   realităţi ale momentului, cristalele artificiale care creşteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnică, despre plantele  culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru că,  fără să  bănuiască, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o frază.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibilă cu efect subtil, când a  citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o dată, de două ori, de mai multe ori, de către scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu să scriu literatură  nu cum voiam eu, recenzii de cărţi. Îi mulţumesc mereu.
Şi am pornit la drum. Cu proză scurtă. Cred că cea mai mare emoţie am avut-o când a apărut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum  aduceam o frântură  din  felul meu de-a  fi. Era ca şi când m-aş fi prezentat pe o mare scenă, de una singură,  în văzul lumii,  rostind  ceva de genul ,,aş vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-şi spună în gând ,,fă ce vrei, asumă-ţi  riscul!”. Şi mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (după normele vremii)  s-a întâmplat  în  primăvara lui 89. Titlul era cel puţin ciudat: În căutarea timpului prezent apărut la Editura Facla, Timişoara, condusă de scriitorul Ion Marin Almăjan. Titlul fusese impus, venit de la Bucureşti cred, cum de acolo veneau şi corecturile. Cum să cauţi timpul prezent? Doar nu e o entitate aflată în memoria noastră. Trece prin  noi, ne dizolvăm odată cu el, te ia în valul său, în fine, ar fi de discutat  despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poţi fi înafara timpului atât cât trăieşti. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitală şi editura timişoreană. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de răbdătoare! Acum, chiar mă mir, ştiindu-mă o vulcanică. Probabil mă  preocupau alte  întâmplări de viaţă... fapt este că, pe atunci, funcţiona  critica de întâmpinare şi s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care conţinea paginile unor începători. Era  cam mult. Chestiune de şansă.
Aţi pornit pe aceasta cale a creaţiei literare cu emoţie, cu insomnii, planuri, ambiţii proiectate pe lungă durată? Fraza   determinantă a trezit ceva latent care, oricum ar fi ieşit până la urmă, cândva, la iveală, spuneaţi. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeţi cuvântul?
Ca pe o forţă. Noi, oamenii arareori  ne oprim din vârtejul  zilnic să realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Şi gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersăm  în orice ocazie, şi  ni se pare atât de... firesc. Cuvântul este o armă la îndemâna noastră ca  fiinţe  privilegiate.
Un cuvânt poate preface starea de secetă încercată de cineva, în  ger şi ninsoare, poate fi sabie la purtător, poate fi împăcarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl foloseşte. Darămite pentru un scriitor care, fără cuvintele ajutătoare fanteziei şi gândului său n-ar putea  realiza nimic. Mi s-a întâmplat să fiu sub puterea unor cuvinte chiar în momente grele. Şi m-au ajutat. Să notez doar un îndemn al  maicii Evghenia, care văzându-mă plânsă, vânătă, albastră, disperată după plecarea soţului meu în veşnicii, mi-a spus oarecum  iritată, că nu înţeleg nimic din esenţa lumii: ,,Aveţi datoria să  vă bucuraţi de darul de viaţă care v-a fost dat, păstrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atenţionare. Aveam un dar şi nu ştiam să-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reproşul din lacrimă. Lacrima  este adesea un reproş. De aceea, cred că  scriitorul trebuie să vadă în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngăduit  să imagineze  o lume re-creată prin cuvinte trebuie să caute  sensuri noi, să îmbine mrejele  unui cuvânt cu ale altuia. În  formulă proprie. Altfel, nu e creaţie, nu e  particularitate. E un excurs asemeni marii creaţii, păstrând normele, distanţa şi limitele. Rămâne doar o comparaţie.
Trăiţi într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta  specială  ocazie) şi altele în literatură, create sau reale. Vi s-a întâmplat să vă inspire un personaj, un  scriitor din lumea reală, în aşa măsură încât să treacă în  prozele pe  care  le  scrieţi?
Încă nu. Scriitorii invitaţi la emisiunea Viaţa literară  alcătuiesc o lume aparte, de mărturii, aş putea să le transcriu cândva şi poate ar fi un colocviu ca o mare neliniştită. Sau, ar putea să semene cu o scenă unde fiecare îţi  prezintă rolul. Aici  intervine  vocea. Vocea umană este un alt  miraculos semn divin pe care-l  folosim fără să ne gândim măcar o clipă că este parte  integranta din fiinţa noastră. Nu aş vrea să  modific în nici un fel acea mică istorie de care vorbeam, acea mărturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse şi îşi are logica sa, ca şi cel al unei piese orchestrată de un regizor.
Dar ei rămân oricum personaje. Care vă pot impresiona. Dacă nu va inspiră, vă rămân totuşi în memorie. Un interviu, o  comunicare, lasă loc unor legături de gânduri, de trăiri, de fapte. Daţi-ne vă rog un exemplu..
Veronica Balaj: Cum  am  spus,  orice emisiune  culturală, desigur  şi  una despre  viaţa scriitoricească, aşa cum este cea la care ne referim,  este o mică istorie trăită la microfon, trimisă în eter, iar personajul scriitor  ştiind asta, ştiind că el comunică  în acel moment cu  mii şi  poate sute de mii de persoane, chiar când vorbeşte, mărturia sa  capătă valoare  de document. Document de viaţă.  Să-l amintesc în acest sens pe Nichita.
Fascinantul Nichita. Recunosc, nici până atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrăjit în adevăratul sens al cuvântului, un scriitor. Era  în  toamna anului când el urma să plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabără de creaţie de la Teremia Mare. Paşii săi  parcă  se lipeau de pământ, se dezlipeau cu greu.
L-am  dus  cu  maşina mea, o Dacie albă şi am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv că, necunoscând drumul, nefiind  vreun gard împrejmuitor, am crezut că acolo era locaţia unde ar fi trebuit să-l las pe Nichita. ,,Am greşit drumul, vă rog să mă scuzaţi”! am spus emoţionată. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, vă-nchipuiţi ce gafă ireparabilă credeam c-am făcut. Privirea lui Nichita care vrăjea pe oricine, s-a lăsat  blândă-albastră  peste mine şi a început să-mi explice cum vede el diferenţa dintre greşeală şi eroare. Mă salva întrucâtva din încurcătură. Apoi, a urmat interviul. A fost  fermecător. Fără  emfază. Fără grăbire. Mă întreb cum de-a acceptat fără să mă cunoască dinainte (mă prezentase acolo, într-o învălmăşeală iscată în jurul poetului,  redactorul de la TVR). Atât. Pentru greşeala mea şi pentru  zăpăceala mea sinceră, am primit de la Nichita flori. Cineva  s-a apropiat şi i le-a dăruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se dăruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâţia alţii (în  fonoteca radioului sunt stocate, salvate de  uitare sper eu, mai mult de 140  de interviuri cu scriitori de marcă din ţară şi din   diaspora). Grigor Vieru venise şi el  în Banat, tocmai la Făget, la o  amplă manifestare culturală unde urma să fie premiat. Modestia  vocii, lipsa de patimă, părea că  povesteşte  despre o altă persoană. Am scris undeva pe larg despre această întâlnire ca şi despre  convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, soţia poetului matematician Ion Barbu.
Unele interviuri au rămas neterminate  sau au fost mărturii ultime  pentru că moartea s-a grăbit să vină, aşa s-a întâmplat cu  Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu  prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche...
Este absolut minunat, este fascinant  să ştii că vocea la microfon încropeşte câte-o punte între mii şi mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentară. Afectivă uneori. Rezistenta vocii în  timp, dacă este salvată pe CD-uri azi, altă dată, pe  benzi magnetice,  face legătura  între  oameni şi vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vieţii literare la Radio România, Timişoara  s-ar putea scrie o carte.
Dintre  volumele  personale, tipărite până în prezent se leagă  desigur alte întâmplări. Aţi lansat cărţile în mai multe ţări:  Franţa, Belgia, Elveţia, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria, poate am uitat vreuna. Să ne imaginăm că v-am însoţit şi să rememorăm câteva momente de-atunci.
Fiecare  carte îşi are destinul ei. Am constatat de multe ori  fără să fac vreo filosofie din aceasta  realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma şi Nev York fără să prevăd asta şi fără să fac mari eforturi în acest sens. Pur şi simplu s-au legat nişte lucruri. Dar vă invit la prima lansare făcuta în străinătate. Se referă  la prima carte  tradusă în franceză (de către poeta Rodica Drăghincescu şi de care mă leagă o îndelungată prietenie), se intitula Ne tirez plus! şi prezenta  secvenţe din trăirile mele dar mai ales din scenele văzute pe viu în decembrie ’89 la Timişoara.
A fost editată în Namur şi prezentată la Bruxelles. În sala  impozantă numită La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpă, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timişoarei, el, care nu văzuse în realitate  nimic  din cele întâmplate la noi. Ştia  din  ziare  iar acum, din cartea mea. Regret că nu am păstrat  manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru  oraşul nostru. Atunci poate, s-au deschis nişte drumuri de ieşire în lume pe care încă nu le bănuiam. La  Paris, la Angouleme, (unde intram şi la radio să prezint  ştirile iar vremea, o prezentam şi  în limba română, pentru audienţă, exotism etc.) Ce  lume era atunci! parcă mai deschisă, ei bine, în Franţa cărţile se cumpără, iar mie nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva. Eu eram ameţită, exaltată de fericirea că sunt acolo, cu o carte semnată de mine, cred că era vorba de Paris sans moi, cu ilustraţii de Popa’S, el foarte cunoscut în Franţa. Volumele  vândute valorau cât valorau, nu mă interesa iar organizatorii au înţeles, cred, că m-ar jigni dacă mi-ar da banii, aşa că au pus  pe cineva mai apropiat mie să mă întrebe ce mi-aş  dori să cumpăr. I-am răspuns că mi-ar plăcea  un pulovăr de angora de mare fineţe. Asta am şi primit. Pe care n-am ştiut cum să-l spăl şi la apă caldă a ajuns potrivit pentru un copil de  şase ani şi tare m-am întristat, căci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la Bruxelles, nu  puteam ascunde că mă interesa vestimentaţia, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu  îmbrăcăminte.
Vreţi să vă imaginaţi că m-aţi însoţit la Neuchatel, în Elveţia? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studentă, am urmat  cu o bursă cursurile de limbă şi civilizaţie franceză. De-ar fi să  evoc asta, mi-ar trebui  timpul scrierii unei noi cărţi deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodată, Rio de Janeiro, din Lima, din  Iran, Australia. Erau doctoranzi în  filologie şi din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este să rămân în tonalitatea întrebării, aşa că mă opresc la momentul lansării  volumului meu, Le cafe  du  bouchiniste, apărut la Editura Vinea din Bucureşti  în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.
Sala de conferinţe a Universităţii din Neuchatel era tipic elveţiană. Sobră, elegantă, încăpătoare, impunătoare  cu toate  aparatele video  şi retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializaţi fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia să prezinte şi cartea de povestiri a unui autor helvet, tânăr debutant. Colegii mei de curs erau întrutotul pregătiţi să asculte, doar directorul universităţii se agita dând telefoane. Toata lumea era adunată. Lipsea numai  scriitorul elveţian. Aşa ceva!? În oraşul unde stă mărturie a punctualităţii elveţiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmplă.
Domnul scriitor a trimis un mesaj după vreo jumătate de oră că nu poate veni întrucât... are un meci. El fiind şi  profesor de sport. Am rămas eu singura persoană în atenţie deşi nu aşa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alţi invitaţi. La  fix, dar la fix, întâlnirea literară s-a încheiat. A fost de neuitat.
Spectaculoase au fost lansările de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiană de Marcella Marone  şi  prezentat într-o locaţie exact vis-a vis de  Columna lui Traian, cu o organizare minuţioasă încât i-am suspectat pe toţi că sunt nemţi şi nu fratelli nostri italieni. De dimineaţă era totul pregătit, inclusiv plăcuţele metalice cu numele noastre erau  fixate pe masă şi aparatele de filmat şi  cele de înregistrare   audio şi o impresionantă Carte de impresii unde urma  ca să semneze invitaţii (unii foarte înalţi în rang, de pildă Prim Judecătorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele  traducătoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred că e cazul să intru în amănunte dar măcar o frază trebuie să spun în semn de mulţumire şi admiraţie pentru cum au ştiut să  primească oaspete nu o persoana să zicem ci, o carte. Aşadar,  la plecare, mi s-a oferit un plic imens, în care se aflau CD-uri cu fotografiile realizate dar de necrezut, era şi o scrisoare pe o hârtie pufoasă ca sugativa de pe vremuri, colorată, cum văzusem eu cândva la un volum  într-o librărie pariziană. Şi ce cuprindea scrisoarea? Un şir de mulţumiri că le-am onorat invitaţia. Asta nu mi-aş fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu englez, unde tipicurile sunt nenumărate şi totuşi... De aceea  asta nu se uită şi luminează capitolul  întâlnirilor.
O altă lansare a avut loc tot la Roma, la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de  asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a întâmplat să primesc Premio intrenazionale ,,Don Luigi di Liegro”, o cronică  în Attualita di Roma şi Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul că am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale şi de cate ori merg la Roma, trec neapărat şi pe la radioul unde este redactor şef Pr. Luca, născut în satul lui Vasile Alecsandri. După cum vezi, o carte poate să te facă să pluteşti. Eu aşa simţeam atunci. Anecdotic, dacă tot mă însoţeşti, aş remarca, pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul său, când Pr. S. Hagi, fiind desemnat să mă însoţească la San Pietro, în  spaţiul acesteia, a găsit de cuviinţă să scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabină telefonică iar noi, de undeva de pe trotuarul opus, urmăream orice mişcare. În cabină intrau desigur mai mult turişti, dădeau la o parte cartea  de pe voluminosul tom al cărţii de telefon, cei mai mulţi  o  luau în mână şi o puneau la loc, noi aşteptam pe cineva s-o răsfoiască, ba chiar să o ia. Şi s-a întâmplat. După vreo jumătate de oră, un tânăr s-a hotărât să iasă cu ea sub braţ. Doamne ajută, asta şi aşteptam. Nu l-am urmărit să-i mulţumim că deveneam suspecţi, aşa că, i-am urat lectură plăcută!
Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodată ceva care să vă tulbure, să vă întoarcă planurile pe dos?
Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viaţa este mai ales pentru mine, mereu în balans, între  clipa  de lumină, de bucurie şi  lacrimă. Şi dezolare. Trec peste toate şi se vede, sunt întreagă la minte, zic le-am depăşit cu greu, cu zbatere, cu revoltă, nopţi nedormite şi din pricina unui cuvânt pus nelalocul lui pe care a trebuit să-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag  din familie, acolo este poticneala. Peste aşa un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despărţirea iremediabilă. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghiţă peste tristeţe. Nu sunt atât de puternică încât să pot trece peste acel soi de  zid sau parapet care marchează două lumi din  viaţa mea, atunci şi acum. Aşa că, am ales ducerea lor cu mine oriunde şi oricând, ca nu cumva să se dărâme peste fiinţa mea. Aşa pot deţine cumva controlul unui echilibru necesar în această balansare continuă între bine şi greu. Chiar zodia mea este  balanţă. Trebuia să respect şi să-mi caut echilibrul într-un fel propriu, să pot păşi  drept.
Scriitorul are nevoie de singurătate, jurnalistul mai puţin…
Singurătatea? Să nu o confundăm cu momentele când voit vrei să te izolezi pentru câteva ore şi să scrii. Adevărata singurătate e o pacoste. Singurătatea vine din interior. Pe mine mă caută prin toate ungherele casei, mi se agaţă de  umbra nopţilor, e parşivă, lipicioasă, versatilă, corosivă. Roade ca o rugină. Dar nu mă las  pradă ei. O frământ ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic şi se sufocă. În lume nu îndrăzneşte să-şi arate obrazul. Mă lasă liberă, dezinvoltă, să par precum  mă ştie lumea. Asta şi pentru că-mi place să comunic. Sunt prietenoasă până la naivitate. Cred  în ceilalţi.
Spuneaţi că vă supară şi un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastră nu doar o faptă. Care a fost cel mai recent caz?
Când am aflat că un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea şi căruia i-am acordat atenţia cuvenită unui  scriitor, mare mi-a fost mirarea să aud că mă cataloga drept îngâmfată. E superficial, regret, nu ştie să citească omul din  ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar ăsta, nu ştiu să-l gestionez aşa că, îl resping.
Aveţi prieteni  în lumea literară?
Da, minunaţi. Unii în apropiere, pe care-i văd mai des, alţii mai departe geografic, dar  importantă e  starea  vis-a vis de ei. Eu sunt de partea  prieteniei de cursă lungă.  Am  avut norocul  şi să  găsesc oameni  de calitate aleasă. Să dau un exemplu, o familie de jurnalişti francezi, pe care-i cunosc din 89 şi care, paisprezece ani la rând, 14 ani,  în special vara, au venit  în casa  mea câte o lună, primeau cheia şi erau  deja în mediul lor. Mă mândresc cu preţuirea unor  colegi  scriitori  dar şi jurnalişti. Nu-i numesc, poate nu le place să intre în atenţie. Doar pe Rodica Drăghincescu, recunoscuta poetă acum şi în Franţa şi Germania, o evoc pentru că gândim la fel şi nu se supără. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, până ce a plecat. Nici acum nu  pot spune că  s-a rupt prietenia. E doar  valea  depărtării.
Să încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a făcut-o cineva din lumea literară  a avut darul să vă bucure atât încât, să n-o uitaţi?
Îmi place nota luminoasă, eu sunt o optimistă, structural, uneori îmi spun că-i naivitate să tot vezi binele posibil, să speri şi să crezi în el, aşadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozavă definire a mea, aparţine scriitorului Ion Marin Almăjan, căruia-i mulţumesc şi pentru că îmi acordă preţuirea dumnealui. Şi m-a susţinut când îmi era foarte greu sufleteşte după plecarea lui Doni în veşnicii.
Ei bine, fraza suna aşa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza şi pe internet).
Vă mulţumesc pentru mărturii. Numai bine!
a consemnat, Emilia Ţuţuianu (Roman – Neamţ)
 
CARTILE ZEIT
SANCTUARUL ETERNITĂŢII, DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Folclorul românesc este un tezaur spiritual, provenind din veacurile dacice, proto-româneşti şi, mai apoi, româneşti, corolarul sufletesc intrinsec istoriei mărturisite şi nemărturisite a poporului. Amplele sale forme de manifestare, mai întâi orale şi, mult mai târziu scrise, sunt definitorii pentru evoluţia spirituală, dar şi materială a colectivităţilor româneşti, indiferent de aria lor geografică de existenţă.
Folclorul se mai numeşte şi înţelepciunea poporului, termenul provenind din limba engleză din cuvintele folk şi lore, fiind introdus de scriitorul englez Wiliam Thoms în anul 1840. Acesta a fost un cercetător al producţiilor populare orale şi al miturilor din aria de creaţie britanică, iar termenul a căpătat imediat o largă răspândire în cultura europeană care, îşi trăia atunci din plin romantismul sub toate formele lui artistice, orientându-se, printre altele, şi spre cunoaşterea şi valorificarea producţiilor literare şi muzicale ale spiritului rural colectiv şi anonim.
Literaţii care îşi recunoşteau apartenenţa la acest amplu curent, dominant în secolul al XIX-lea, erau şi pasionaţi culegători de poveşti populare, de cântece săteşti vocale, ori instrumentale. Ei călătoreau prin sate şi adunau de la înţelepţii locurilor poveşti, proverbe, istorioare cu specific local pe care, apoi, le publicau în revistele vremii, ori în cărţi, contribuind astfel decisiv la constituirea acestor creaţii tradiţionale într-un corp spiritual aparte, veridic şi necesar, al civilizaţiei europene.
Culegători celebri au existat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea în mai toate ţările europene, iar în privinţa ierarhiilor există părerea unanimă că cei mai valoroşi culegători de folclor şi totodată prelucrători şi publicişti sunt germanii Jacob şi Wilhelm Grimm. Celebrele lor personaje Alba ca Zăpada, Scufiţa Roşie, ori Hänsel şi Gretel au legănat copilăria multor generaţii.
În aria spirituală românească au existat culegători pasionaţi de înţelepciunea populară, de mituri şi proverbe, de cântece săteşti, a căror muncă excepţională a contribuit la intrarea în sfera literaturii şi a muzicii culte a multor mituri populare străvechi, basme, poveşti,  proverbe, snoave, ghicitori etc.
Generaţiile actuale datorează enorm unor culegători şi creatori ca Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Anton Pann, Ovid Densuşianu, Perpessicius ş.a. Fără munca lor altruistă ar fi intrat în uitare, ori s-ar fi pierdut pentru totdeauna mituri şi tradiţii populare dacice, proto-române şi chiar româneşti, iar cultura noastră ar fi fost mult mai săracă şi, probabil, lipsită de interes.
Gânditori precum Lucian Blaga, ori Mircea Eliade nu ar mai fi avut suportul spiritual pentru a da un conţinut naţional interpretărilor lor filosofice, care aşază poporul român pe picior de egalitate cu celelalte popoare civilizate ale Europei.
Pe baza studiilor sale de folclor, filosoful Lucian Blaga identifică matricea stilistică a culturii române în cultura populară: Să numim acest spaţiu‑matrice, înalt, indefinit ondulat şi înzestrat cu specificile accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic... Destinul aici nu e simţit nici ca o boltă apăsătoare, până la disperare, nici ca un cerc din care nu este scăpare... Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi se sfârşeşte pe plai.
Trebuie precizat că alături de conceptul nou introdus, de spaţiu mioritic, de descoperirea unor elemente abisale de la temelia dezvoltării culturii rurale, Lucian Blaga relevă şi misterul în care a evoluat în mii de ani spiritualitatea populară din spaţiul carpato-danubiano-pontic, până când a ajuns la stadiul actual de spirit popular omogen, de folclor şi, mai ales, de folclor cult.
În zilele noastre însă, în secolul al XXI-lea, în condiţii complet schimbate, spiritul popular românesc este supus unor agresiuni fără precedent, unor schimbări cu care nu s-a mai confruntat în istoria sa, dat fiind faptul că viaţa satului s-a schimbat din temelii. Satul românesc actual nu mai este cel tradiţional, patriarhal, cu rânduilelile sale transmise din generaţie în generaţie. Într-adevăr, mai sunt oaze care păstrează nealterate obiceiurile şi datinile străbune, dar viitorul lor este incert, perspectivele nu sunt unele de dezvoltare, ci mai degrabă de menţinere şi conservare la nivelul actual.
Un agresor serios este însuşi conceptul de globalizare a evoluţiei societăţii umane; el nu ţine cont de specificul naţional, popular, sau de ceea ce este autohton. Interese economico-financiare transnaţionale proiectează şi chiar acţionează pentru schimbarea conceptelor naţionale de graniţe de stat, de suveranitate naţională - care ar trebui restrânsă - şi a tuturor valorilor cu care suntem obişnuiţi şi în care trăim de sute de ani. Sub masca proclamării libertăţilor de orice fel, de conştiinţă, de mişcare liberă a persoanelor şi ideilor, există forţe în lume care îşi urmăresc, pas cu pas, interesele proprii, interese materiale, de acaparare a bogăţiilor naţiunilor pe care le invită de convenienţă la colaborare şi la liber schimb, scopul urmărit fiind altul, unul propriu, egoist. 
În acest complex de factori poluanţi de conştiinţă, în care cele mai recente cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei sunt folosite, în primul rând, în scop politic de dominare şi în vederea restrângerii libertăţilor individuale, am putea spune că a te dedica studiului înţelepciunii populare româneşti este un act intelectual de excepţie, este o faptă de iubire de patrie şi de limbă română.
Ceea ce prezintă în această carte doamna prof. Gina Moldoveanu este chintesenţa spiritului popular românesc adevărat, în manifestările lui cele mai variate şi  mai frumoase. Titlul cărţii sintetizează foarte bine faptul că ne aflăm în faţa unei comori spirituale româneşti, ne aflăm în faţa SANCTUARULUI ETERNITĂŢII.
În conţinutul lui găsim concepte populare şi personaje fantastice proprii simţirii neaoşe româneşti, citim despre raporturile dintre om şi divinitate, despre felul cum îşi manifestau strămoşii noştri credinţa în divinitate, despre felul cum au ştiut să o păstreze nealterată peste veacuri, pentru că, păstrându-şi neclintită credinţa în Dumnezeu, au putut să-şi conserve structurile lor materiale şi spirituale.
Eseul de faţă înfăţişează, în termeni originali şi pertinenţi, bazele credinţelor religioase şi evoluţia lor în actualul spaţiu de limbă română. Menţionarea zeului antic Zamolxis, cu toate atributele lui supraomeneşti, dar şi omeneşti, atestă faptul că dacii năzuiau, în credinţa lor, către o formă umană completă, către o împlinire umană cu un accent puternic pe scara spirituală, nu pe cea materială, accent care astăzi s-a pierdut. De pildă, să ne gândim cel puţin la convingerea dacilor că după moarte îl vor întâlni în tărâmul său pe zeul tutelar Zamolxis şi la bucuria cu care mergeau prin moarte în întâmpinarea lui. Această lipsă de teamă în faţa morţii îi făceau ca, în cadrul luptelor, destul de frecvente cu năvălitorii străini, să se bată cu mult curaj şi cu o dăruire fără seamăn. Faima capacităţii lor de asumare a riscului şi a sacrificiului în luptă l-a făcut pe părintele istoriei, Herodot, să rostească celebra frază, rămasă emblematică până astăzi, că dacii erau cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iar gândul doamnei profesoare Gina Moldoveanu vine să sublinieze în mod magistral că: Nemurirea, pentru care strămoşii noştri săvârşeau nenumărate sacrificii, nu mai reprezintă decât un cuvânt ieşit din uz, ori unul fără nicio rezonanţă.
Continuând să urmărim prin veacuri de trăire dacică şi, mai târziu proto-română, credinţa poporului în viaţa de apoi, mai fericită decât aceasta, constatăm că şi ciobanul din balada Mioriţa are o atitudine de acceptare a apropierii morţii, o trăire sufletească din care înţelegem că  privea moartea sa ca pe o nuntă. Deşi secolele au trecut, filonul de aur al credinţei populare în divinitate şi în viaţa de apoi se prezintă ca o constantă, care astăzi, în condiţiile sociale şi culturale date, cel puţin, ne uimeşte:
Iar tu de omor/ Să nu le spui lor/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă/ Că la nunta mea/ A căzut o stea/ Soarele şi Luna mi-au ţinut cununa/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi/…
Excepţională unitate a trăirii spirituale străbătând veacurile!
Seninătatea baciului moldovean în faţa morţii este remarcabilă, fascinează mintea oricărui muritor şi dăruieşte sufletului un crâmpei de speranţă în ceea ce priveşte existenţa umană, observă cu exactitate autoarea prezentului eseu în capitolul VI, intitulat Miturile esenţiale ale spiritualităţii româneşti.
Valenţele filosofice ale baladei sunt indiscutabile, profunzimile umane pe care le sondează, de asemenea. Nu avem decât să dăm crezare autoarei şi să rostim cu bucurie odată cu ea că ciobănaşul ar fi reprezentarea umană a soarelui, iar mama acestuia, a pământului. Vizibila şi puternica legătură dintre aceste două elemente cruciale favorizează ideea conform căreia Mioriţa ar ascunde profunde înţelesuri cosmogonice, descifrate de înţelepţii timpurilor primordiale şi actuale.
Ne mai surprind plăcut evocările şi explicaţiile care însoţesc eroii din basmele şi poveştile românilor, înalta lor moralitate, valoarea lor, de pildă, pentru timpurile confuze în care trăim. Autoarea menţionează şi descrie un întreg corpus de eroi de basm, de tradiţii şi sărbători populare foarte vii în conştiinţa milenară a poporului român, relevă sensurile filosofice, ori profund umane, cu care ne întâlnim în cazul fiecărui erou popular sau ipostază legendară.
Sunt foarte bine surprinse în definiţii ca de manual, aş putea spune, personaje de legendă, iar criteriul de bază al analizei este aici acela de nemuritor, ori muritor: zâna zânelor, ielele, cele trei ursitoare, ştima casei, zmeul nu pot fi decât eroi din alt tărâm veniţi în lumea noastră cu scopuri precise şi pentru a acţiona, fie în ajutorul omului, fie în defavoarea lui, în timp ce muritorii sunt personaje rodite din fantezia populară, colectivă, foarte aproape prin viaţa şi faptele lor, ori, cel puţin, prin năzuinţele lor, de omul simplu de la ţară, de românul curat şi adevărat de la şes sau de la munte: Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Împăratul Verde, Prâslea, Păcală etc.
Capitolul dedicat sărbătorilor populare este de-a dreptul captivant. El prezintă un număr mare de sărbători laice sau religioase de peste an, din care putem trage lesne concluzia că oamenii din popor ştiu să muncească, dar ştiu şi să trăiască cu voioşie. Unele sărbători cum ar fiMărţişorul,  sărbătoare a vestirii primăverii, a bucuriei în faţa reînvierii naturii, actuală şi astăzi, este veche de aproximativ două milenii, fiind transmisă de la romani, este exclusiv naţională, românească. Nicăieri în Europa nu se mai serbează de 1 Martie venirea primăverii prin daruri simbolice făcute de bărbaţi femeilor şi de membrii familiilor între ei.
Ghiocelul prins la reverul hainei cu fire de aţă de culoare roşie şi albă aduce multă bucurie, naşte prietenii sau împăcări între oameni.
Noaptea de Sânziene are o încărcătură magică aparte. Conform mentalului colectiv, în noaptea din ajun sunt posibile toate minunile, forţele misterioase benefice omului, dar şi cele malefice ajung la apogeu. Sânzienele transformă ierburi obişnuite în ierburi de leac, ce vindecă anumite boli ale oamenilor.
În toate zonele folclorice ale ţării, Colindele însoţesc multe sărbători colective, bineînţeles cu diferenţele specifice zonale. Comentariul dedicat acestora surprinde cele mai importante colinde, cum ar fi cele referitoare la peţirea fetelor de măritat, la muncile agricole, ori cele ce preamăresc Naşterea Domnului, Crăciunul. Pe bună dreptate, autoarea subliniază că sărbătoarea Crăciunului e sărbătoarea bucuriei şi cea mai frumoasă pentru copii, care îşi aşteaptă darurile de la  Moş Crăciun, cel care se strecoară pe gaura cheii sau pe hornul casei, ori în alte chipuri, pentru a lăsa daruri sub bradul minunat împodobit în ajun.
Pluguşorul şi Sorcova merită menţiuni speciale. Ele sunt colinde dedicate Anului Nou, sunt însoţite de veselie colectivă, de speranţe în recolte mari în viitor, de dorinţele de mai bine ale omului. Vechi de mii de ani, încă din societatea Romei antice, ele s-au transmis noilor generaţii fiindcă speranţa de mai bine este etern umană. Autoarea precizează că Pluguşorul nu este altceva decât un ritual agrar, ca multe altele deja prezentate, numai că acesta se săvârşeşte în ajunul Anului Nou, pentru a saluta trecerea dintre ani şi nu oricum, ci printr-o urare de spor şi belşug. Demult, cei care plecau la colindat, chiar erau însoţiţi de un plug tras de boi şi executau o brazdă în faţa casei vizitate, în care se aruncau seminţe, ca simbol al rodniciei pământului.
Dintr-o analiză atât de pertinentă a folclorului românesc nu putea să lipsească capitolul dedicat înţelepţilor satului, cei care gândeau mai profund, mai cu tâlc şi mai cu folos pentru toţi cei din jur.  
Capitolul IV, Savoarea cuvintelor înţelepte se referă la inteligenţa omului din popor, la proverbele şi pildele lor care, iniţial, au avut un autor, dar, cu timpul, au fost acceptate de colectivitate şi răspândite, dat fiind adevărul lor, iar autorul a rămas anonim. Autoarea surprinde tocmai această trecere benefică de la aportul individului la acceptarea lui de către colectivitate: Omul simplu din popor, fără prea multă ştiinţă de carte e capabil să înţeleagă sensul profund al lucrurilor, cărora s-a gândit să le acorde o formă uşor perceptibilă, enunţuri lipsite de sintaxa complicată a gramaticii contemporane, spre a fi pilde tuturor celor aflaţi într-un moment de răscruce. De aceea, nenumărate generaţii care s-au perindat de-a lungul vremurilor au găsit de cuviinţă să lase moştenire omenirii un tezaur minunat de aforisme, neîndestulător şi astăzi, ce aşteaptă mereu alte şi alte cuvinte de duh, menite să încânte sufletul şi mintea. Despre acestea, marele poet George Coşbuc, a scris ca fiind creaţia unor oameni din popor, persoane singulare şi a mulţimii  însăşi.
Autoarea enumeră o serie de proverbe izvorâte din experienţa omenească, utile oricui, iar în finalul capitolului explică cu sinceritate care este valoarea acestor proverbe şi zicători pentru noi cei care le luăm în primire, astăzi, ca pe o moştenire: Sunt necesare oricui aceste vorbe înţelepte, care vor stăpâni întotdeauna sufletul avid de cunoaştere şi dornic de a găsi răspunsul problemelor personale, într-o lume vitregă, în care suntem din ce în ce mai solitari. Cartea este şi rămâne unicul sfetnic de taină al omului, prieten fidel şi tăcut, capabil să asculte şi să ofere informaţii necondiţionat.
Misterele atemporale din Capitolul V vor trezi un mare interes printre cititori. Aici autoarea încearcă să dezlege anumite mistere ancestrale, existente în munţii noştri pe podişul Bucegilor şi în alte locuri încărcate de profunzimi existenţiale neînţelese încă. În acest capitol, realitatea vieţii cu care suntem obişnuiţi poate fi abandonată în faţa unor revelaţii neaşteptate despre tainele ascunse de trecerea mileniilor, dar şi de neclintirea munţilor.
Se spune că Zamolxis locuia într-o peşteră din muntele Kogaion, care se traduce Capul Magnificului. Nu departe de Sfinx şi Babele se află Peştera Ialomiţei, un cuceritor locaş al obscurului, împodobit cu stânci înfiorătoare, udate încontinuu cu apa sfinţită care izvorăşte din adâncurile acestor munţi. Peştera este un imens drum al purificării, un spaţiu în care sunt binecuvântaţi doar cei care ştiu să respecte măreţia metafizicului. În acest loc se află tunele nebănuite unde se crede că se ascundeau dacii în vreme de primejdie. Odată ce ai pătruns aici, te învăluie discret o minunată, dar înfricoşătoare privelişte, care îndeamnă la meditaţie şi atenţie pe tot parcursul ei. Nu departe de intrare se găseşte Grota lui Decebal.
Eseul profesoarei Gina Moldoveanu dezvăluie cititorilor aspecte fundamentale ale vieţii sociale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. În conţinut sunt analizate şi exemplificate laturi spirituale ale fiinţei omului aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, fiindcă omul românesc nu a migrat de nicăieri, ci numai aici s-a născut, a crescut şi a evoluat.
Sanctuarul eternităţii este o carte plină de înţelepciune, adevăr şi suflet românesc, este un izvor de învăţătură pentru tinere generaţii, dar şi o sursă de informaţii pentru cercetătorii preocupaţi de cultura şi spiritul poporului român în sinuoasa lui evoluţie.  
George Tătăruş (Bucureşti)
  
REVERENTE CRITICE...
VIZIUNE, INSPIRAŢIE, REVELAŢIE ÎN „SONETARUL” LUI THEODOR RĂPAN
Descătuşarea de sine, aceasta este simţirea  pe care o transmite citirea ultimei cărţi (a 17-a), a poetului Theodor RĂPAN, căci, catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, liric şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar putea să le mai provoace.
Oricât am încerca, nu-l putem „înregimenta” în nicio castă, el este un solitar, rezervat de grupările literare, retras într-o singurătate pe care timpul trăirii în Cuvânt i-o cere.
Pentru desprinderea coordonatelor noi pe care le propune poetul, trebuie să avem în faţă „un tablou” al stării creaţiei artistice contemporane, dar şi din toate timpurile.
Valoarea propriilor sale scrieri nu poate fi revelată şi relevată, dacă nu ne aplecăm cu minuţie asupra scrisului său.
Îmi asum, retoric, întrebarea: de ce critica literară întârzie să-i recunoască locul pe care valoarea Operei literare i-l conferă?!
Theodor RĂPAN (născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman)este poetul contemporan cu o activitate literară îndelungată. A debutat publicistic în 1970, în ziarul Teleormanul literar, cu poezia Euforie, iar editorial, în 1975, în Caietul debutanţilor, cu ciclul de poeme Hohotul Apelor, Editura „Albatros”. Au urmat: PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI, Editura „Cartea Românească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stănescu pe coperta a patra, 1986, AŞA CUM SUNT, Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989, HOTARUL DE FOC, Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991, LA UMBRA CUVÂNTULUI, Editura „Semne”, 1995, SCHIMBAREA LA FAŢĂ, Editura „Semne”, 2001, TAURUL LUI FALARISMĂRTURISITORUL – Jurnal de poet, Editura „Semne”, 2003, MUZEUL DE PĂSTRĂVISCRISORI DIN LAZARET, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004, POŞTALIONUL DE SEARĂFILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005, DINCOLO DE TĂCEREJurnal de poet, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009, DANSUL INOROGULUIELOGIUL MELANHOLIEI, Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010, EVANGHELIA INIMIIANOTIMPURI – Jurnal de poet, Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010, EVANGHELIA CERULUIZODII DE POET, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011, EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011, EVANGHELIA APOCALIPSEIEPIFANII, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012, TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII, Editura „Tipo Moldova”, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, 2013.
FIIND 365 + 1 Iconosonete, cu ilustraţii din CESARE RIPADELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA (Padova, 1625) este cel mai recent dar pe care Theodor Răpan i-l oferă iubitorului de poezie, grație Editurii „SEMNE”, Bucureşti, 2013, care a măiestrit un autentic album de artă”, prin grija inginerilor Sanda şi Ştefan DULU.
Lirică prin excelenţă, bogată în universul tematic, concesivă în idiosincraziile ei, cartea lui Theodor Răpan este rodul harului său poetic, conferind noutate şi specificitate Sonetului.
El readuce în faţa cititorului o specie literară cultivată, în mod deosebit, cu câteva sute de ani în urmă. Cu toate acestea, nimic nu este vetust. El valorifică particularităţile barocului, ale romantismului, dar şi pe cele ale clasicismului, manifestând o disponibilitate transfiguratorie excepţională.
Inovator în gândire şi în concepţie, prin sensibilitate, imaginaţie şi fascinaţia senzorialităţii, aduce într-un alt timp şi spaţiu Barocul!
Apartenenţa romantică e dată de temele şi motivele propuse, de structură, de alternarea planurilor, de limbaj şi expresivitate.
Din punct de vedere formal (versificaţia), vorbim, cu certitudine, despre elaborare şi eleganţă clasică.
Un motto sugestiv deschide cartea: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!”, al lui Nichita Stănescu, cel care, ascultându-i poeziile cu ani în urmă, depunea mărturie: „Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune semnate de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi n-am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan.Şi nu s-a înşelat!
Structurat după numărul lunilor (fiecare cu numele ei din calendarul popular), cu titluri, de cele mai multe ori, metafore-insolite, Sonetarul, (cum frumos îşi numeşte poetul constructul în colofon), se constituie într-un simbol autentic pentru Iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, apogeul ei fiind Poesia: I - GERAR – Taina lăuntrului; II - FĂURAR – Cămaşa lui Nessus; III - MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea; IV - PRIER – Pascalia; V - FLORAR – Sonete în aqua forte; VI – CIREŞAR – Lacrimi de bazileu; VII – CUPTOR – Ars amandi; VIII – GUSTAR – Fructul oprit; IX - RĂPCIUNE – Lampa lui Aladin; X – BRUMĂREL – Orb în lumină; XI - BRUMAR – Evlavii; XII - UNDREA – Acatistul iubirii; şi, cu izul întregirii cuaternare, SONETUL BISECT (CCCLXVI).
O sărbătoare a Sonetului este lectura (dar şi privirea) acestei cărți!
Cuvânt şi imagine, retorica purităţii şi a absolutului, gândul întrupat şi cel liber, iată, căile prin care Poetul leagă lumea materială de cea spirituală!
Primul sonet, autentică artă poetică, ne introduce în universul mirific, propunând o perspectivă atipică, ce surprinde prin reprezentarea metonimică a simţurilor: „Fiind ecou nespuselor cuvinte/ Port gând smerit de înzăuat iubirea,/ Pohtirea ochiului aduce ştirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte!// Dor nepereche-mi mistuie simţirea,/ Zarzării iernii îşi croiesc veşminte/ Şi mă-nlumin străfulgerând morminte/ Cu măşti de ierburi miruindu-mi firea.// Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună/ Cu gheara-ndurerată şi nebună/ Sub primele silabe translucide.// Şi scriu sonet după sonet întruna/ Sperând că lacrima, doar ea, străbuna/ Va-nmuguri tăcerea ce ucide…
Poetul – fiindecou nespuselor cuvinte” – intuieşte că importantă nu este materialitatea Creaţiei, ci esenţa ei spirituală. De pe această platformă se abordează problemele fundamentale ale condiţiei umane – de viaţă şi de moarte – în care, cel mai tulburător mi se pare a fi raportul dintre om şi Dumnezeu, dintre Creaţie/Poesie şi Creatorul/Poetul său: Să ne iubim! Apocalipsa vine/ Abia atunci când holdele, bogate,/ Se vor pleca de rod străluminate:/ Troiţelor din noi cin să se-nchine?// S-au stins demult foşnirile rotate,/ Pândarul Clipei suduie lavine,/ Înmărmurind tăcerea – ce ruşine!/ Din ciutura iubirii curg păcate!// Nu mă privi cu ochii depărtării,/ Jăraticul mai pâlpâie în vatră:/ Salvează-mă, nu mă lăsa pierzării!// La zid sunt pus! Turbaţii câini mă latră/ Sub greaua cruce, Doamne, a trădării/ Şi n-am curaj să pun mâna pe piatră!(CLXXXIV).
Drumul existenţial al poeziei, reconstruit în funcţie de rodul iluminărilor interioare, dobândeşte conotaţii singulare. Complexele structuri axiologice sunt mediate prin cele estetice şi, e cazul, cei în drept să descopere, prin actul critic, recunoașterea valorii!
„Poeţi, credeţi-mă, el este totul:/ Pare un demon? Cine să-l alerge?/ Fără de el Amor în cârje merge,/ Sub duhul lui mă simt eparhiotul!// Rege îmi e, îi târnosesc complotul,/ Mormântul suferinţei îl premerge,/ Din mintea lui fiorul nu se şterge,/ În sinea mea l-am poreclit „Despotul!”// Topesc cu lava neîncăpătoare/ Tăria gândului – pelinu-i dulce:/ De n-ar fi el, Iubirea sigur moare!// Aşa e, Tată, din căderi avântul/ Îşi trage setea, somnul vrea să-l culce:/ Necunoscutul schivnic e Cuvântul!” (CCCLXXXIV)
Citindu-l, vom recunoaşte în Theodor Răpan Pygmalion-ul îndrăgostit, asemenea lui Dumnezeu, care a făcut Creaţia din Iubire. Astfel, Poetul îşi propulsează starea în universalitate, pentru că îi află determinaţii valorice. Iubirea este pentru el  o dezirabilă terapie a sufletului, calea de rezistenţă a fiinţei interioare în faţa neantului. Iubirea devine adevărată, autentică doar dacă acţionează necondiţionat. Ea este tema fundamentală în jurul căreia grefează: Zeiţa… cu noaptea prinsă-n plete”,Visul visat”, „Eternitatea Clipei”, „Pielea veacului”, „Potirul Învierii”, „Celestul Sonet”, „Poetul-Mag”, „Despotul Timp”, „Statică tăcerea”, „Izvoarele iubirii”, „Povara închisorii”, „Calvarul dragostei apuse”, „Moartea… trează”, „Jertfelnic heruvim”, „Cuvintele-albine”…
Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!
Nicoleta Milea (Alexandria – Teleorman)

O AUTENTICĂ JERTFITOARE, PENTRU PĂSTRAREA
CANDORII COPILĂRIEI UMANITĂŢII:  OLIMPIA SAVA
Literatura pentru copii, la românii contemporani, ca şi industria valahă, vorba lui Caţavencu: „e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”.
Ne referim, fireşte, la acea literatură (pentru copii) de calitate superioară şi cu eficienţă spiritual-constructivă – iar nu la toate imbecilităţile impostoriale şi la toate nocivităţile anti-spirituale, impuse de secăturismul cronicizat, care domneşte, de ani buni (?!) de zile, în Ministerul Educaţiei (care EDUCAŢIE?!) – secăturism grav intoxicant spiritual, care îşi arată roadele otrăvite, în refuzul, CATEGORIC, al tot mai multor familii (din păcate, numai dintre cele cu standarde economico-financiare înalte, care-şi permit acest lucru!) de a-şi mai încredinţa propriii copii, învăţământului de stat! Lucru care, azi, se întâmplă, tot mai des, în ţările aşa-zis „civilizate” – din Europa, dar şi din SUA!
Iată, însă, că, dintr-o întâmplare fericită, am putut constata că mai există şi insule de normalitate şi graţie divină, în lumea plină de aburi infernali, a literaturii pentru copii. Excepţia descoperită de noi (e drept, cu sectoare care se pretează, în timp, la ameliorări substanţiale!) se află în zona de creaţie a OLIMPIEI SAVA,  o doamnă respectabilă, actualmente pensionară, dar care a fost cadru didactic atât la sat-comună, cât şi în şcolile generale ale municipiului Galaţi. Deci, este o persoană care nu-şi „suge din deget” scrierile, ci una care cunoaşte, de o viaţă, adevăratul mediu şcolăresc, în care cresc şi ar trebui să-şi dezvolte sufletul, intelectul, capacităţile imaginative etc. copiii valaho-românilor. O persoană care s-a confruntat cu nevoile reale ale acestor copii, care nevoi nu sunt legate, exclusiv, de televizor şi de Internet – ci, cu osebire, de Sfânta Carte!
Multe zeci de cărţi a tipărit această stimabilă doamnă – de la cele „eco-logice” (cf. Poezii eco-logice/Poèmes écho-logiques, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002, Eco-logice, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007 ), sau militând pentru „drepturile copilului”, pentru buna cunoaştere a organismului uman (cf. Corpul omenesc, Editura Bons Offices SRL, Chişinău, 2006), ori profilactice – cf. Despre SIDA să învăţăm, Editura Bons Offices SRL, Chişinău, 2002, sau Despre droguri, Editura Şcoala gălăţeană, Galaţi, 2005 (o parte dintre ele fiind bilingve... – ...dar nu acestea reprezintă culmea gloriei sale creatoare şi formatoare de cugete şi inimi sănătoase de copii ai valaho-românilor!), până la cele de colorat, implicând, simultan, şi latura cognitivă a şcolarilor  (cf. Desenăm şi colorăm, mamiferele-nvăţăm, Editura Olimpias, 2013, sau Hai la fructe de vânzare..., Editura Olimpias, Galaţi, 2009), un ingenios Alfabet jucăuş (Editura Olimpias, Galaţi, 2008), poezii pentru copii (cf. Şi căţeii...tot copii, Editura Olimpias, Galaţi, 2012, Este iarnă, Editura Olimpias, Galaţi, 2013, Pisicuţe răsfăţate, Editura Olimpias, Galaţi, 2012, Poezii foarte uşoare, pentru cei din grupa mare, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007, E toamnă iar, Editura Olimpias, Galaţi, 2012 etc. etc.), ba chiar şi teatru pentru copii (cf. O scenetă pentru fiecare, vol. I, II – Editura Olimpias, Galaţi, 2013).
Fireşte, fiecare carte are meritul şi rostul ei (dacă le are! – şi, în cazul OLIMPIEI SAVA, da, cu siguranţă le are!) – dar atenţia noastră a fost atrasă de trei cărţi oarecum deosebite (prin modul de abordare stilistică şi tematică), de cele menţionate mai sus. E vorba de 1-volumul de proză pentru copii Numai faptele vorbesc, Editura Olimpias, Galaţi, 2013 - de 2-volumul de poezii inspirate, e adevărat şi normal (pentru o autoare de literatură pentru copii!) de universul (totodată amuzant şi dramatic!) al copilăriei, dar exprimate nu doar pentru înţelesul copiilor, ci şi, mai cu seamă, al celor mari sau/şi foarte/mult prea mari, pentru a mai înţelege, în profunzimile ei abisale, ingenuitatea: Curcubee de vânzare, Editura Olimpias, Galaţi, 2009 – şi, mai cu seamă, 3-de un fel de sinaxar în versuri, impresionant de ingenuu (adică, chiar pe gustul sfinţilor noştri creştin-ortodocşi!): Sfinţi care au vieţuit pe Muntele Athos, Editura Olimpias, Galaţi, 2012.
Volumul de proză pentru copii, având ca motto un adagiu, de mare înţelepciune, al scriitorului armean Hacob Paronian (1843-1891): „Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, de vorbe: judecaţi după fapte şi veţi fi siguri că, de veţi căuta un sculptor, nu veţi da peste un tăietor de lemne” – conţine 46 de parabole/povestiri cu morală, despre importanţa existenţială a făptuirii. Animalele (ca-n fabulă!) sunt
a-„împovărate” cu racilele strict umane (e drept, valabile, axiologic, în toată istoria umanităţii! - dar, vai, mai cu seamă, în contemporaneitatea noastră, cea de tot degradată moral şi supusă, diabolic, lui Lucifer şi lui Pluto-Mamona!): „Căci distractivii ţapi bogaţi au încetat să o mai cheme la-ntâlniri, de la o vreme – dar mai apoi a înţeles că nu prea are de ales şi s-a întors la ied îndată. Dar iedul, ţap era acum – şi îşi luase de soţie o iadă, ce-a dorit să-i fie tovarăşă pe-al vieţii drum. Ieduţi şi iezi mai mulţi avea, o vilă mare şi-a făcut, cu toţi în ea de-au încăput; cu drag la capra lui privea” – cf. Iada cea fiţoasă, p. 13 –
b-dar şi aureolate de soluţii fiinţiale : „Cu penaju-i colorat, Pupăza s-a afişat şi, în faţă aşezată, premiul mare-a vrut să scoată[…]. O modestă păsărea, în concurs fiind şi ea, Ciocârlia se temea că penajul ce avea nu era deloc frumos. Dar cu glas melodios, ca de szus, din cer venit, repede a cucerit juriul şi pe spectatori. Parcă ar fi fost surori, şi Privighetoarea, cea prea modestă, le plăcea. Premiul mare au luat, mândre nefiind la stat. […] Întâmplarea dovedeşte că ne îmbrăcăm, fireşte, într-un strai cât mai frumos, dar aceasta-I mai prejos ca talentul înnăscut şi de tot ce am făcut” – cf. Nu haina este importantă, p. 31.
De observat că „meteahna” versificării nu dispare, la  OLIMPIA SAVA, nici măcar în textele acestor sus-zise „proze”!
Volumul de versuri Curcubee de vânzare, Editura Olimpias, Galaţi, 2009, va fi având, ca fundal al dramei intime a scriitoarei, paradisul candid al copilăriei unui fost (şi etern!) copil - dar ceea ce etalează, cu mare sfiiciune/delicateţe sfioasă, scriitoarea sunt mici tragedii personale, transpărând extrem de discret, de sub voalurile extatice, ale descripţionismului ingenuu al Paradisului Copilăriei. Spre deosebire de cărţile anterioare, unde autoarea se predase total mentalităţii infantil-candide, acum, în acest volum, îşi permite un lucru (şi lux...!) nemaiîncercat: devoalarea propriilor trăiri, a propriilor nelinişti, angoase şi dezamăgiri existenţiale, pe care, spre a nu o podidi plânsul, le drapează, în continuare, fără niciun răgaz (cât de supra-uman este acest efort, acest maraton al discreţiei!) în recuzita teatrului copilăriei, îmbogăţit cu ritmurile transcendente ale poeziei populare şi cu o anume mistică populară, asemănătoare unui halou tainic, extatic: „Trăiesc...Şi simt că mă-nfior,/Că mă cufund în drag şi dor./Aş vrea să ştiu că mă iubeşti,/Să sorb iubirea ta din ceşti” (cf. De dor şi drag, p. 28); sau mesajul, ca-ntr-o transă de spiritism, transmis unei Mame Cosmicizate („Mama nu mai e, să vină,/Cu privirea ei blajină/[…]/Caiere nenumărate/De-amintiri, ce i-au fost date/De pe vremuri, să le pună/Cu străbunii dimpreună” – p. 44): „Mi-e dor,/Măicuţă iubită,/Să te ating,/Fericită” (cf. Mi-e dor, p. 29). Sau (de data aceasta, în metrică de-a dreptul clasic-cultă!) adevărate elegii destinale, de felul celor conţinute de poemele „stelare” ale autoarei: Steluţă tristă (p. 30), Steaua mea (p. 31), Pe unde umbli, steaua mea? (p. 32): „Dar steaua mea nu o zăresc (...)/S-o fi ascuns pe undeva/Şi plânge, oare, supărată,/Să nu o vadă cineva?/Sau poate şade furişată//Într-un cotlon, să întâlnească,/Mai pe ascuns, o altă stea,/Ori, poate, numai s-o privească?.../Pe unde umbli, steaua mea?” (p. 32).
Numai scriitor de cărţi de copii să nu fii! Câtă refulare dramatică a propriei personalităţi, pentru a nu-i tulbura pe cei mici şi inocenţi, din visările lor post-paradisiace – dar şi cât dramatism ori chiar cvasi-tragism pâlpâie, martiric, sub cenuşa răstignirii propriilor sentimente, în favoarea Crucii Scrisului Vesel-Ludic, pentru cei prea mici, pentru sentimente atât de puternice şi pentru angoase atât de mari... Afirmăm, cu amărăciune (sporită de cunoaşterea, pe parcursul unei vieţi întregi, a sufletului uman!), din nou: Numai scriitor de cărţi de copii să nu fii!
OLIMPIA SAVA a renunţat (din motive numai de către domnia sa ştiute!) la o carieră de Poetă Autentică, „pentru cei mari” (carieră care se dovedeşte a fi fost -  prin talentul nativ-magmatic, revelat în volumul Curcubee de vânzare! -  MAI MULT DECÂT O PROBABILITATE!) - în favoarea scrierilor, pline de miez şi uriaş folos moral, pentru sănătoasa dezvoltare a sufletelor celor mici. Probabil, s-a dedicat/jerfit acestui martiraj, de o generozitate maximă (ale cărei riscuri interioare nici domnia sa nu le bănuia, probabil, la început!), spre a nu-şi pierde, ori chiar compromite, ingenuitatea şi calităţile luminoase ale copilului (pe care-l simţea zbătându-se să supravieţuiască!), din Duhul domniei sale. Pentru că va fi simţit-intuit că, în definitiv, o viaţă are preţ şi luminare numai în cazul în care se păstrează în zona nevinovăţiei şi purităţii originare!
...Probabil acesta va fi fost gândul (şi concluzia existenţială!) a OLIMPIEI SAVA şi în cazul cărţii de excepţie, care este Sfinţii care au vieţuit pe Muntele Athos, Editura Olimpias, Galaţi, 2012. Sunt 43 de sfinţi ale căror vieţi sunt rezumate, prin stih ferm şi profund adecvat temei hagiografice (dar într-un stil perfect potrivit cu înţelegerea receptorilor-copii!), de către autoarea cărţii. Îi regăsim, cu vieţi şi cu sfinte merite terestro-celeste, pe câţiva dintre acei imenşi, eroici sfinţi athoniţi, care au marcat şi viaţa monahala valahă – cum sunt: GRIGORIE PALAMA – 1296-1359 („Vorbesc /Scrierile că păstor/Demn a fost şi iubitor”), SILUAN ATONITUL – 1866-1938 („Chiar de Sfânta Născătoare,/A simţit dorinţă mare/Înspre Athos să pornească/Şi să se călugărească”), SFÂNTUL PAISIE VELICICOVSKI DE LA NEAMŢ – 1722-1794 („Mânăstirea a-nceput,/În al Neamţului ţinut.//Alte noi aşezăminte/Pe pământul Ţării Sfinte/Şi ceahlău-a-nconjurat/Tot cu obşti ce-a-nfiinţat”), SFÂNTUL CUVIOS IOAN CÂNTĂREŢUL, numit CUCUZEL – 1280-1360 (despre care vorbeşte şi Ion Creangă, oarecum persiflator, în Amintiri...: „Într-o zi, când a cântat/Acatistul dedicat/Născătoarei, a venit/Însăşi ea şi i-a vorbit”) etc. etc.
Versificarea OLIMPIEI SAVA, din acest volum,nu are pretenţii de Poezie (deşi există, în text, şi câteva briliante ale Duhului inspiraţiei stihuitoare!) – ci are ca scop unic înştiinţarea copiilor de valahi, în legătură cu sfinţenia pământului acestei mult hulite şi răstignite Europe ORTODOXE! Cartea începe chiar cu enumerarea „celor douăzeci de mânăstiri atonite”, pe care nici cei  mari (d-apoi pruncii născuţi în aceste vremuri ale victoriei temporare, pe Terra, a Anti-Hristului!) nu le ştiu: 1-Mânăstirea Marea Lavră; 2-Mânăstirea Vatopedi (unde se zice că a-nvăţat carte însuşi Sfântul Voievod al Moldaviei, ŞTEFAN CEL MARE!); 3-Mânăstirea Iviron; 4-Mânăstrirea Hilandar; 5-Mânăstirea Dionisiu; 6-Mânăstirea Cutlumus; 7-Mânăstirea Pantocrator (unde mari mununi se arată, azi, în aceste zile zbuciumate!); 8-Mânăstirea Xiropotamu; 9-Mânăstirea Zografu (unde hramul SFÂNTULUI GHEORGHE a fost decis prin minune dumnezeiască, iar, pe de altă parte, mânăstirea însăşi a fost dăruită, cu mare şi sfântă zestre, de mari voievozi valahi: de Ştefan cel Mare, de Radu cel Mare, de Petru Rareş, de Neagoe Basarab, de Alexandru Lăpuşneanul...!); 10- Mânăstirea Dochiariu;11-Mânăstirea Caracalu ; 12-Mânăstirea Filoteu; 13-Mânăstirea Simon Petras; 14-Mânăstirea Sfântul Pavel; 15-Mânăstirea Stavronikita; 16-Mânăstirea Xenofont; 17-Mânăstirea Grigoriu; 18-greu-încecata Mânăstire Esfigmenu/”Simane[“a tocat”, pentru că Însuşi Dumnezeu i-a fixat, prin bătaie de toacă din ceruri, locul de zidire!!] (numele de azi înseamnă „Strâmtorata” de munţii din jur – dar şi „strâmtorată” , cu mare prigonire, de către ierarhii cei blestemat-ecumenici, de la Constantinopolul de azi, pentru că are şi păstrează tâlcul întreg al zicerii celei vechi: „Ortodoxie sau moarte!” – şi pentru că interzice accesul femeilor, în incinta mânăstirii, ca şi la Sfântul Mormânt, din Ierusalim:Conflictul dintre Manastirea Esfigmenu, care se afla pe teritoriul republicii autonome de pe Muntele Athos din nordul Greciei, si Patriarhul de la Constantinopol, autoritatea caruia este recunoscuta de Muntele Athos, a inceput in anul 1965, motivul fiind intalnirea dintre Patriarhul Atenagoras cu Papa Ioan Paul al VI-lea, pe care calugarii au interpretat-o ca o indepartare de Ortodoxie. Ca urmare, monahii de la Esfigmenu refuza sa-l pomeneasca la Sfanta Liturghie pe Patriarhul ecumenic si nu-i mai recunosc autoritatea, ceea ce a dus la excomunicarea lor de catre patriarh. Pe zidul manastirii, calugarii au scos un steag, pe care sta scris: ORTODOXIE SAU MOARTE"! În anul 1972, călugării de la Mânăstirea Esfigmenu au arborat drapele negre, în semn de protest faţă de întâlnirea patriarhului Atenagoras I al Constantinopolului, cu papa Paul al VI-lea, din anul 1965, ocazie cu care cei doi au retras excomunicarea reciprocă, pronunţată cu ocazia Marii Schisme, din anul 1054.În decembrie 2002, Patriarhia de Constantinopol a dispus evacuarea călugărilor recalcitranţi, decizie contestată în faţa instanţelor elene, de călugării de la Esfigmenu. În noiembrie 2005, o curte de apel a constatat legalitatea deciziei Patriarhiei de Constantinopol. Evacuarea călugărilor excomunicaţi este în curs.Şeful procuror al Tribunalului din Tesalonic a trimis o scrisoare Ministrului de Externe al Greciei, în care informează că, PF Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, este jignit zilnic de călugării de la Esfigmenu, fiind numit "ecumenist şi căzut din dreapta credinţă". De asemenea, procurorul avertizează că acest fenomen se poate extinde şi în zone mai sensibile ale Sfântului Munte Athos. Procurorul îşi continuă scrisoarea, spunând că Statul trebuie să intervină în forţă, rapid şi eficient, pentru a rezolva această situaţie, expulzându-i pe cei care tulbură pacea. Aproximativ 600 de poliţişti au izolat Mânăstirea Esfigmenu, cu scopul de a îndepărta frăţia alcătuită aici din 90 de călugări. Călugării de la Mânăstirea Esfigmenu spun că Statul grec a dat undă verde pentru evacuarea lor forţată. Statul răspunde acestor acuzaţii, precizând că nu doreşte decât să urmeze hotărârile Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, care spune că trebuie îndepărtaţi călugării neascultători, dar nu cu forţa.
Stareţul Metodie spune: <<Călugării noştri nu se mai pot ruga în pace dacă nu acceptă vederile politice şi religioase ale patriarhului, care le tulbură conştiinţa. Patriarhul nu va admite niciun dialog. Alegem să devenim călugări ca să ne izolăm de căile lumii şi de politica zilelor noastre; să ne dedicăm viaţa rugăciunii pentru mântuirea noastră şi a umanităţii. Ce se întâmplă aici este înfiorător. Este o privire necenzurată în mecanismele interioare ale ierarhiei bisericii moderne şi în tacticile inconştiente, care violează însăşi esenţa creştinismului>>. […]Mânăstirea Esfigmenu se află într-o stare tulbure de mai bine de 30 de ani. Astfel, în octombrie 2005, le-au fost tăiate liniile telefonice, iar vaporul cu care ieşeau în larg, să pescuiască, a primit interdicţie pe termen nedefinit”cf. Teodor Danalache, Manastirea Esfigmenu, în revista online CrestinOrtodox.ro);19-Mânăstirea Sfântul Pantelimon; 20-Mânăstirea Constamonitu.
…În concluzie: scriitoarea OLIMPIA SAVA este nu doar unul dintre duhurile valahe, cu talent şi cu misiune luptătoare şi jertfitoare, pentru păstrarea candoarei COPILĂRIEI – dar este şi un Duh Valah Ortodox, activ şi eficient, prin simplitatea şi sinceritatea liminară a stilului său – în lupta care se duce-n prezent, în lume, pentru Adevărata Lumină Creştină a Duhului Uman.
Să-i dea Dumnezeu multă sănătate şi putere spirituală multă, pentru ca să-şi poată duce Crucea şi Misiunea, până la Bunul lor Sfârşit!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

IPOSTAZELE IUBIRII – DOUĂ CĂRŢI DE VAVILA POPOVICI
Nenumărate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe și complicate stări psiho-emoționale, pe care omul o suportă – preamărind-o și detestând-o în egală măsură – și pe care o numește cu două cuvinte: dragoste, iubire. Cuvinte care, deși folosite până la istovire, nu și-au pierdut nici înțelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic și blând mângâietor. Este adevărat că omul mai folosește și un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însă, omul i-a adăugat și o conotație mai puțin măgulitoare, care ține de o ipostază mai lumească a stării despre care vorbim. Mai puțin… lirică, cum s-ar mai putea spune, dacă vrem să ocolim o exprimare vulgară. Nu ar fi cazul…
Spun cei care se pricep mai bine și au cercetat fenomenul, cum să dragostea ar fi cea mai amplă, cea mai puternică și cea mai greu de analizat dintre stările pe care omul, de când a apărut el, le trăiește. Și, slavă Domnului, nu se poate plânge de… sărăcie, cel puțin în acest sens. Fără dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, ființa simțitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o viețuitoare ca toate celelalte. Prin urmare, se poate conchide că dragostea (iubirea) este cel mai prețios dar primit de om de la Dumnezeu. După cel al vieții în sine, se înțelege. Acest adevăr se desprinde și din paginile celor două recente cărți semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regăsește și în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanență în cazul distinsei autoare.
Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor șase interviuri din „Dialoguri îndrăgite” sunt, la fel ca și titlul cărții, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc și fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discuție: „Poezia – respirația lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihăiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobilă ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lăsat-o Elena Ceaușescu pe Vavila Popovici fără dreptul de a-și tipări propriul volum”, „Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România”. Este adevărat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei și patru sunt citate, rețineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lângă scrierea propriilor cărți, obișnuiește să le citească și pe ale altora. Ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar de ici, de colo…
Prin intermediul acestor dialoguri – mărturisiri întru sinceritate – Vavila Popovici se înfățișează partenerilor de discuție, dar mai ales cititorilor, în lumina cea adevărată. Echilibrul considerațiilor proprii asupra unora din componentele existenței umane și sinceritatea cu care se dezvăluie seamănă cu o oglindă în care își proiectează autoportretul în cuvinte – un spirit ales, o viață exemplară, o ființă profund sentimentală și drept gânditoare. Darul pe care cu generozitate ni-l oferă este în egală măsură este și ideatic.
În mărturisirile sale, scriitoarea nu ocolește propria biografie, dar nu apasă exagerat pe această pedală. Totuși, luând-o de la… facerea ei, ca ființă omenească, se dezvăluie: numele Vavila vine de la un sfânt mucenic, fost episcop al Antiohiei (237-253 d. H.) și a fost sugerat de bunica ei. Devenirea, adică soarta, destinul, capătă dimensiuni retrospective, care se înscriu în același echilibru rațional-sentimental ce o particularizează. Scriitoarea vede în trecerea omului prin timp ca pe o adaptare a lui, sau a ta, din mers, pe măsură ce-ți deslușești rostul și îți fixezi ținta. Cu alte cuvinte, destinul este un dat pe care ți-l dai. După ce, la 17 ani, a ales știința, inginerul chimist de mai târziu și-a descoperit limitele: „Mi-am dat seama că prelungirea ei, sau completarea, nu poate fi decât metafizica”. După ce a cochetat cu muzica și cu baletul, care nu s-au îndepărtat prea mult de preocupările preferate, s-a răsădit în literatură. Acolo a înflorit și a dat în rod. Ca și pomii din Argeșul în care a trăit o bună vreme.
Cel mai important subiect al dragostei scriitoarei, în această calitate, este reprezentat de cititor. Respectul față de acesta are dimensiuni nemăsurabile: „Sunt prietena lor (…) pentru că scriu pentru ei, le împărtășesc sentimentele mele, gândurile mele”. Reiese cu limpezime din cărțile sale, că, Vavila Popovici, respectându-și cititorii, pe sine se respectă; ea fiind chiar scrierile sale. De fapt și de drept, aceasta este altitudinea de conștiință a creatorului de frumos. Este pârghia care poate pune în mișcarea mintea și inima, înălțându-l pe om la menirea pe care Divinitatea i-a hărăzit-o.
Răspunzând întrebării „Ce este poetul?” Vavila Popovici nu oferă un răspuns cu iz de definiție. Dar face un portret realist: „Poeții sunt dominați de neliniști; sunt nefericiți și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetați și singuri; poeții sunt fluturi așezați pentru o clipă pe floarea vieții.” Parcă anume pentru a împlini acest portret, scriitoarea adaugă niște nuanțe noi, etern valabile, dar, mai ales, extrem de importante, îndeosebi în timpul și în realitățile noastre. Reiese, din spusele sale, că libertatea scriitorului se compune din două părți. Una: „…liberă în sensul (…) fructificării imaginației, al exprimării libere a ideilor”; alta: „îngrădirea se simte la publicarea și difuzarea celor scrise”. Păi, cum să nu fie așa, dacă săracul (sau bogatul) făcător de cărți trebuie să-și suporte singur cheltuielile de editare și de tipar? Dar, mai ales, cum să fie altfel, atâta vreme cât de difuzarea propriei scrieri tot el, bietul scriitor, trebuie să se ocupe? Cum să mai iasă scriitorul român peste hotare, când în țara lui nu se poate mișca, chiar dacă se afirmă sus și tare că libertatea este deplină. Parcă am citit în interviurile autoarei: „Haosul domnește pretutindeni!” De unde am tras concluzia că pe nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă. Pe la noi, nici chiar maidanezii… Simțindu-mă obligat să nu generalizez, fac cuvenita precizare: mai sunt și excepții!
După cum era și de așteptat, scriitoarea este solicitată să-și spună părerea și despre chestiunea culturii române în context european. Făcând remarca potrivit căreia „Integrarea europeană este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoială”, Vavila Popovici observă, pe bună dreptate, că „trebuie să știm să rămânem români, chiar dacă unii locuiesc temporar în alte țări”. Acest gând, exprimat cu elegantă reținere, mă îndeamnă pe mine să-l duc ceva mai departe și să afirm – ceea ce, de fapt, afirmă și mai-marii organismelor europene – că integrarea nu trebuie să însemne topirea propriei identități într-o entitate fără identitate. În acest caz, precum și în altele, părțile, cu valoarea și specificul lor,  se cuvine a da specific, valoare și identitate întregului.  
„EL și iubirea” – cea de a doua carte despre care doresc să scriu în continuare – este mai mult decât un omagiu adus sentimentului-stare de dragoste, în primul rând față de omul iubit. Este un monument, cioplit în cuvinte, sau, poate, o închinare, o rugă mărturisită în clipele cele înălțătoare ale singurătății. EL este simbolul permanenței în dragoste și în viață, viața dragoste însemnând. Cele două litere (mari) înseamnă întregul Univers, dragoste de țară, de părinți, de prieteni, de tezaurul tradițiilor culturale, religioase și istorice, de toate cele înconjurătoare, ce alcătuiesc decorul cu peisaje în care poetul este interpret principal. „Călătorim cu fericirea la braț / până când ea se desprinde / fără a noastră încuviințare. / Hotărâți ne continuăm drumul, / Călătorim mai departe…”
Prea de multe ori te gândesc!” mărturisește, la un moment dat, Vavila Popovici, după care constantă, într-o dialectică raportată la propriile simțăminte: „Iar tu vii cu chip nimbat / în razele unui apus de soare scăldat, / și pleci și iar vii, / nu știi nici tu ce vrei, / să pleci din nou sau să rămâi…” Speranța, însă, se insinuează în chip încurajator: „Poate plecarea va fi mai frumoasă, / va fi a noastră și nu a fiecăruia dintre noi!” În cele din urmă, se produce plecarea, dar nu „a noastră”, căci: „Am plecat, dragule, da am plecat! / Spre un nou pământ al planetei, / încălzit de-același soare.” (…) „De pe un continent, din țara mea frumoasă / cu un nume frumos – România, / am ajuns pe un alt continent…” (…) „Într-una din acele clipe te-am simțit / venind spre mine” (…) „ ne-am unit pe-acest pământ.” Cu toate că nu mă simt vrednic (nici chiar îndreptățit) să judec eu, îmi îngădui, totuși, să cred că iubirea cea adevărată aceasta este: indiferent de situația reală, partenerii rămân împreună întru viață și întru veșnicie.
În poezia din această carte, Vavila Popovici își aduce, cu duioșie, aminte de „Plânsul bătrânilor”, de „Plânsul mieilor”, își mărturisește niște „Regrete târzii”, pune în antiteză „Bine și răul”, meditează „Despre bogăție”, face și „Operații aritmetice”, își dezvăluie dorul „de iernile de-acasă”, dar și „Bucuria existenței”, întrebându-se, totuși: „Unde va ajunge sufletul?” În toate aceste poeme, dar și în celelalte, cititorul descoperă o sumă de întrebări, toate vizând chestiuni privind viața. Dar nu una lineară, oarecare, de zi cu zi, ci viața în straiul iubirii. Tot cititorul poate da și răspunsuri, în raport cu propria experiență de viață-iubire și cu viziunea personală. Doar poetul este, însă, în măsură să ofere răspunsuri tuturor nedumeririlor, doar el, „aprinzând cărbunii slovelor / și așteptând în tăcere / lumina dimineții la fereastră să-i bată.” Și mai descoperă poetul: „Doar sufletul” este peren, „Doar gândul rătăcitor”… „zburdă… flămând”, iar „Cioburile de cer”…, „mai sunt printre noi”.
O anume filosofie literară (sau literatură filosofică!) se desprinde din versurile cărții „EL și iubirea”, asigurând poemelor nu doar valoare estetică, ci și rațional-intelectuală, cititul printre rânduri devenind într-un fel și benefic și obligatoriu. Amintirea Lui este plantă perenă. Este ca o umbră de lumină, nici o clipă separată de ființa iubită. „Aripile ochilor tăi se zbăteau”… „ca spiritul să nu se rătăcească”. Cum, însă, dragostea nu e mereu un cer senin, se mai întâmplă și așa: „Ardeau făclii dojenitoare-n ochii tăi”. Sau: „Astăzi, amintirea s-a ascuns sub aripi / ce nu mai pot încerca zborul”, „Dorul ardea noaptea ca un cărbune nestins.” Și: „În zadar aștept răsăritul de soare, / obloanele norilor acoperă tot cerul, / speranța fără de lumină… moare.” Cu toate acestea:Și mergem mai departe”… „cât timp visul ne însoțește”.
Dincolo de nostalgiile, de amărăciunile, de dezamăgirile, chiar, uneori, de deznădejdile poetei, unda de speranță – alimentată și de EL – pâlpâie ca o bătaie de aripă a zborului fără contenire. „EL și iubirea rămân peste toate”. Iar peste și în toate se află iubirea Divină. EL este simbolul.   
Vasile Filip (Iaşi)

FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE:
ETEMENANKI (ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ)”, DE CONSTANTIN STANCU
A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI (Ultima săptămână), Editura CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN STANCU s-a „culcuşit” (cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale extrem de precise!) într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba de „etapele creaţei autorului” şi despre alte şabloane de exprimare stângace, asemenea celui de mai sus. La CONSTANTIN STANCU se poate vorbi despre câte vieţi REALE a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună tuturor oamenilor istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de proză editate, s-ar face vreo şapte vieţi...
Ceea ce am spus mai sus se constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a Cuvântului), într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul volum nu s-ar diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de ascultarea (până la urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor ele-nde ele născute („sui generis”) prefirându-se, ca boabele de mătănii, printre degetele Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare dintre volumele trecute / precedente era mărturie pentru o nouă maturitate/variantă de viaţă matură  a lui CONSTANTIN STANCU, acum este vorba despre ceva mai mult (sau, după unii, mai puţin...): acum, CONSTANTIN STANCU este nu un simplu scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial - ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale / metempsihozelor „în direct” – cât şi  magia transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit, în cele vreo şapte etape-vieţi - magie a transfigurărilor care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a rămas versatilă, ci Poezia lui CONSTANTIN STANCU anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante mundane, magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al jongleriei cu existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării morţii. Deci, trăim Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate excepţională, cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un veac al mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă, paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează /anihiliează personalităţile (cu o dibăcie ţinând de instinctul de conservare/perpetuare – perpetuare a vidului, ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”, devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne, cumva, izolate şi desolidarizate, în raport cu salvatorul  haitic al vidurilor  - şi să cadă pradă, Doamne fereşte! – unei invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care, până în ultima clipă a vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa, infernal-corozivă, exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute, paralitice...!).
Da, „cazul CONSTANTIN STANCU” este simptomatic, pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate să nu fie, cumva, depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă (generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”, alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). Ce comunism ante-decembrist?! Atunci, în comunismul naţionalist-ceauşist, se făcea cultură, se învăţa, în general, şi, mai cu seamă, se învăţa respectul faţă de genialitate (chit că erau decretaţi drept genii doar cei morţi! – ...dar, măcar, nu erau scoşi, din istorii şi din istorie, cu o sacră teroare de PLIN!  - toţi cei care au marcat, cu orbitele lor incandescente, veacurile de evoluţie spiritual-umană!). ACUM, în „democraţia nulităţilor”, se desfăşoară cele mai copleşitoare, zdrobitoare (anihilatoare de „diferenţe specifice” spirituale!) acţiuni, de cel mai curat şi nivelator tip comunist!
Domnii”-nulităţi (perfect încântaţi/încântate te de ei/ele înşişi/înseşi, de vidul lor perfect, până la a-şi inventa un cult personal, şi un templu al Vidului Spiritual, precum şi un ritual al jertfelor fumegânde pe altare – cei jertfiţi, ritmic, fiind tocmai cei aflaţi în flagrant delict şi, deci,  în mod definitiv vinovaţi, de a fi „îndrăgostiţi de PLIN”!) Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache nu doar că îi refuză, lui CONSTANTIN STANCU, un binemeritat premiu literar „Augustin Frăţilă”, pentru excelentul său roman  „PE MASA DE OPERAŢIE”, unicat de profunzime arhetipală, în proza română contemporană (doar Ştefan Bănulescu mai atinsese, în literatura română postbelică, acest nivel de etalare a Grădinii Arheilor!) – dar îşi permit atât necitirea celor 59 de romane puse în concurs (câştigătorul este fixat după numele lui de pe copertă şi după „legitimaţia” sa  de „cabalist”, indispensabilă, precum un cod de bare, pentru recunoaşterea apartenenţei sale, la cabala impotenţilor anti-spirituali - iar nu după creaţia lui! – ...exact cum spune Poetul nostru, în poemul său, Orbirea: „Scrie într-o vreme când nimeni nu mai citeşte,/orbirea este cea mai bună activitate” – cf. Orbirea, p. 43), cât şi umilirea, prin tăcere, din partea „orbilor non-homerici”, a celui care le solicită o motivaţie a alegerii/premierii: până şi cel mai crunt infractor are dreptul, din partea oricărui complet de judecată şi de justiţie, la MOTIVAŢIA SANCŢIONĂRII SALE! D-apoi un scriitor, prezumat ca non-infractor...Ţi se face o silă infinită!
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă - “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren, încât îşi poate permite, contrar uzanţelor epocii terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale, precum acestea:
Dacă filozofii, dacă teologii aceia,/dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit Dumnezeu,/de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de nevăzutele frontiere?//Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le împiedică aripile./Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă,/dar le este teamă de frigul din cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat,/apele rupte din coasta uscatului,din ţărmul dintâi...//Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...// Totdeauna îi scapă ceva important,/din cauza aceasta nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu...” (cf. Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi, fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod steril, absurd şi complet artificialo-iraţional, pentru a „evada” din sfera divină (sau, măcar, de a întârzia întoarcerea la originaritatea noastră sacrală!) – Creatorul ne are, permanent (precum orice pescar divin are, în puterea majei salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi penibil! -  „peştele” uman!) -  „umbra [omului/oamenilor], pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE, DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin!) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-RAŢIONALĂ), PISCUL semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul  („Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul modern.../Glasul mieilor se auzea în cetate, începuse vremea sărbătorii...//Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare din noi?//ETEMENANKI - <<Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer>>, sau : <<Clădirea al cărei vârf este în cer>> - în limba sumeriană –  Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 – Babel, turnul – <<poarta zeului>>”)  - chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică.
ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ” este, de fapt, PRIMA SĂPTĂMÂNĂ, ETERNA/ORIGINARA SĂPTĂMÂNĂ, „TEMELIA CREAŢIEI”, SĂPTĂMÂNA CEA MISTIC-„MEREE, paradisiacă, fără de măsurare, fără de ceas...;
2-un  Argument – intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament/al CRUCII , prin care geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima săptămână...”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate, Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului, Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta lui Picasso,  Amprenta, Uşi de sânge, Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig, Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună, Cărţile,  Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu sfinţi, Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum Vitae” foarte consistent -  şi cartea se încheie cu Referinţe critice absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui CONSTANTIN STANCU  pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu! Turnul Babel, la CONSTANTIN STANCU,  nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar legitimă, ci chiar LEGITIMATĂ, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer/Originaritate:  „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu/tot mai sus...//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki...” (cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear..., p. 10).
Pământul roşu” este, de fapt, traducerea, din ebraică, a numelui ADAM[1]. Omul este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator, şi Om - a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului! Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ, între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile grele” – cf. idem,p. 9 -  până când Factorul SALOMEEA îşi va inversa funcţionalitatea:va deveni, din factor distructiv - FACTOR RE-CONSTRUCTIV, prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM PROTOGONOS!
Medicii” (exponenţii Căii / Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (...)Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. idem, p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine (în viziunea revizuită a „discursului” anistoric/transistoric omului „păţit”  - în sensul de RE-INIŢIAT! -, resintetizator de Logos, deci redevenit/re-iniţiat întru RELIGIA LOGOS-ului!) – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII, întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ, a umanităţii-ca-lume!
Abia când vom înţelege ROSTUL RESINTETIZĂRII, întru Armonie, prin Logos Poetic, vom binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va redeveni Marele Preot al Lui Dumnezeu-ARMONIA SFERELOR COSMICE, ca infinite lumi-Logos-uri (uni-VERSURI!) posibile („se avântă noile universuri, plus infinitul” – cf. Calendare imperfecte, p. 19), „catedrale albastre” posibile-Logos-uri Divine, anti-cronide/anti-mnezice („Cartea veche în care au scris profeţii,/profetul prefăcut în cuvânt,/vocale în paharul regelui,/consoane pe scutul soldatului,/istorie umedă care se prelinge pe trupuri de bărbaţi,/pe trupuri de femei,/pe trupuri fragile de copil,//din memoria lor nu picură catedrale albastre...” – cf. Catedrale albastre, p. 29)!
Lacrimile „care picură ÎN CER” (deci, Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este atât de bun şi înţelegător, încât între El şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere semantică” asupra originarităţii cuvântului „OM”, iar nu teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru păcate fără de număr şi fără de nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre/în CER”: „PORŢILE CERULUI”! – care sunt ţinute, permanent, deschise spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! - şi vor semnifica, într-un viitor nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie Divină! – ceea ce poate situa soteriologicul în chiar clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a Semanticii Divine, întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL DIVIN, din care va ţâşni  - „ex nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică: „îmi spune artistul,/ nimicul se va sprijini pe o infinitate de cuvinte” – cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos Resemantizat/Resintetizat Divin, întru Unicul Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!) - REVENIREA LA SEMANTICA/RESEMANTIZAREA COMUNĂ, a Creatorului şi creatului. Şoapta ardent-năzuitoare spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki...” îşi va regăsi „ultima săptămână”, în sensul de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei ORIGINARE/ŞAPTE (fără de infinitele rotiri, în gol, ale „săptămânii istorice”!). Creaţie extrasă din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT, „ETEMENANKI - Ultima săptămână”), şi reintrodusă în mit, în Eternitatea Arheică a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE-divizare („noi doi şi cel de-al treilea, nevăzutul din cuib” – cf. Istorie, p. 18; „lumea se divide şi începe o nouă zi” – cf. Carnea prezenţelor, p. 40; doar DIVIZAREA-EUHARISTIE: „sau dacă plânge cu lacrimi verzi/ori se divide dimineaţa,/celulele lui se pot divide ca o pâine frântă”- cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 12 – este singurul paradox fiinţial-cosmic: DIVIZARE SPRE SUPREMA RESINTETIZARE existenţial-paradisiacă, aceea care-l face pe om „vecin cu Dumnezeu” – cf. Singurătatea codului genetic, p. 42), Ieşirea dinsingurătatea codului genetic” şi, deci, din exasperant de uscata „ştiinţă a trupescului”-formalului evidento-existenţial („nimic în plus, nimic în minus,/doar singurătatea codului genetic” - cf. Singurătatea codului genetic, p. 42; „nimic în plus, nimic în minus,/precum în codul genetic” – cf. Căutaţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 15)   - se va face, însă, conform Noului Testament/LEGĂMÂNT, acela al IUBIRII HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie a RESINTEZEI ADAMICE: El/Ea, Ea/El („ish/isha”) – „va veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor înalte,/mângâietor ca un animal carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
ARTISTUL este singura formă umană, din univers, care ştie/a învăţat (dar o „ştie/învaţă” prin MARTIRIU HRISTIC!) „lecţiaIeşirii-din-Istorie, prin Evadarea-întru-Arhei-Logos-uri (jertfita Ureche Atotvăzătoare/Paradoxală a Pictorului, Capul-ca-Sferă-Platoniciană, expresie a vizionarismului martiric: Capul lui Caravaggio, Oul lui Brâncuşi, Capul lui Mihai-Viteazul-de-la-Torda!)  - Logos-uri Re-sintetizate în Unicul Logos Divin/Grădina Arheilor-Paradisul: „Prin timp lasă urme:/ urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuşi” – cf. Memoria luminii, p. 7 – dar şi: „am zărit capul lui Mihai Viteazul/sau cineva ducându-şi crucea în spate/până în inima găurii negre...” – cf. Secretul, p. 48).
În Poezia valaho-românească actuală, CONSTANTIN STANCU este unul dintre cei mai fervenţi adepţi/afirmatori ai Sacralităţii Misiuniii Artistului (Poetului, cu prioritate, pentru că, prin „exerciţiul” mistico-martiric al Logos-ului, POETUL se află în cea mai „convenabilă”/apropiată „VECINĂTATE CU DUMNEZEU!). 
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT, ESENŢELE TRADIŢIEI  - dar încearcă, deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume Scrisul-LogosÎN-FLORIT”, să „schimbe sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori” („se trage din neam de scribi,/de aceea este scris,/sunt semne la vedere,/în carne, în os, pe pielea fragedă.../Toţi au ceva de spus,/dictează şi el scrie şi spun că-s cuvintele lor,/dar sunt ale părinţilor...[...] el schimbă sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori...” – cf. Taina scrisului, p. 37) -  POETUL devine LOCUITORUL şi „GHIDUL” nostru, spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI DIVINE/PARADISUL: „Prinţul ieşea din camerele melodioase,/ ei, scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia să-şi amintească/limba în care au rostit primele cuvinte (n.n.: întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca Neînţelegere Semantică, şi Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),// prin arterele lor curge cerneala nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte” (cf. Camere melodioase pentru scribi, p. 51). „Lichide cuvinte” înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea picăturilor /frânturi ale apei, înapoi, în CURGEREA ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS !
...Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri ai Graalului-LOGOS! Mai  mult decât a făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – ...dar vine vremea să şi pricepem (noi, pentru că el proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică, rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn : „mormintele se deschid /precum gura profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte profeţia, / profeţia intră în monedele de la Templu,/aruncate acolo de grădinar...” – cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI NOI! -  că, fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] - În ebraică, ADAM înseamnă "om". Poate fi derivat, însă, şi de la evreiescul “adam”, ce înseamnă "a fi roşu", cu referire la culoarea pielii umane, sau din asirianul “adamu”, ce înseamnă "a face", "a crea".

PARADOXURILE STILULUI ŞI SUFLETULUI FEMININ:
PĂCATUL NELINIŞTII /LE PÉCHÉ DE L’INQUIÉTUDE”, DE DANIELA GIFU1
Rar ne-a fost dat să citim o carte mai contradictorială (în Duh, se-nţelege!), decât aceea (bilingvă, în română şi în franceză! – este, acum o modă teribilă, în România, care nu te lasă a-ţi exprima gândurile, simplu şi cinstit, în limba-ţi natală şi…”punct!” -  ci această modă îţi dă ghes să crezi că locuitori din străine ţări, de pe mapamond,  îşi dau coate, care de care mai cu violenţă, în înghesuiala de a-ţi citi şi cunoaşte, pe nerăsuflate, mai ceva decât pe Sfânta Evanghelie, revelaţiile-ţi poetice!)  a DANIELEI GIFU: Păcatul neliniştii /Le péché de l’inquiétude. O  carte conţinând un continuu dialog al DRAGOSTEI, dintre Arheii EL şi EA. Sub semnul “seninătăţii/înţelepciunii” (cel puţin aşa se pretinde, prin titlul volumului! – pentru că dovezi ale patimii fără de pătimire abundă, în multe pagini ale volumului DANIELEI GIFU…), pentru că, fireşte, Hristos atenţionează că “neliniştea/neliniştirea/tulburarea întru Duh” este păcat: “Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi maânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea ? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, ţi Tatal vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi ? Luaţi seamă la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi  mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” – cf. Matei, 6, 22-23.
Prefaţa acestui volum de poezie aparţine Preacucernicului Părinte THEODOR DAMIAN /SUA: “SCRIIND CU SUFLETUL ÎN VIS – şi-i vom da acestuia cuvântul, în ce priveşte observaţiile asupra formei compoziţionale, atât a volumului, cât şi a poemelor, pentru că preotul THEODOR DAMIAN ştie ce spune: “Aşezarea capitolelor pe luni sugerează de asemenea curgerea anului, deci curgerea iubirii prin luni şi ani, şi cu aceasta creşterea continuă, ca cea a unui râu de la izvor la vărsare. Vag, formatul poemelor şi conceptul alcătuirii volumului (patru pagini pentru fiecare lună: primele trei având câte două poeme-coloane, El şi Ea, faţă-n faţă, ordinea se va schimba lună de lună, iar pagina a patra având doar o singură strofă-bloc), trimit către alcătuirea specială a tipului de poem-acatist (cu icoase şi condace pentru fiecare stare, tot douăsprezece, asemenea celor de aici), gen poetic în care, în literatura română contemporană, a excelat Valeriu Anania (vezi volumul File de acatist)” – cf. Prefaţa, p. 8.
Mai departe, însă, ne vom îngădui să facem noi înşine câteva observaţii de natură critică (Preasfinţitul Părinte THEODOR DAMIAN este de o eleganţă fără de cusur, dar, tocmai de aceea, îi este imposibil să rişte atitudini autentic critice, şi se mulţumeşte cu o retorică encomiastică relativă şi excesiv de poetică).
În primul rând, am observa că degeaba se marchează, de către Poetă, cu atâta meticulozitate conştiincioasă, numele lunilor anului, pentru că, în poezia DANIELEI GIFU, discursul protagoniştilor lirico-dramatici, “El-Ea”, nu se diferenţiază cu aproape nimic, cel din iulie, să zicem, faţă de cel din decembrie! “El” ori/şi “Ea” se simt la fel, bine sau rău, pe zăpuşeală, ori pe crivăţ şi ger – şi la fel grăiesc, cu aceleaşi cuvinte şi expresii generic-semantice. Poate doar “trandafirii de seră”, din Decembrie, evocaţi de Ea (cf. p. 94), să fie, cumva, un semn al primei luni de iarnă, dar cu Duhul comercial şi cu înclinaţiile/povârnirile spre artificial, ale societăţii umane, de azi, e puţin probabil…Deci, conştiincioasa numărare/enumerare a lunilor anului se dovedeşte, oarecum, futilă. Mai bine ar fi lăsat Poeta lunile în buna şi discreta lor desfăşurare legică, de sub mâna Domnului, Cel Care dă universului ritmuri fără de greş.
Ceea ce ne-a uimit şi ne uimeşte, însă, cu acevărat, este lipsa totală a ordinii de Duh, interioare, a unei Poete atât de ordonate cu lucrarea Lui. Mai precis, ne uimeşte alternarea stihurilor cu oarece încărcătură poetică, cu cele fie:
1- rarefiat-poetizate, fie
2-vidate de orişice Duh Poetic – alambicat construită fiind frazarea poetică, tocmai pentru a masca sterilitatea poetico-semantică.
Există, e foarte adevărat, unele sincere încercări de a afla Tărâmul Muzelor Euterpe şi Erato, încercări de forţare a mâinii zgârcite a inspiraţiei şi a revelaţiei poetice.
Exemplificăm (şi salutăm, totdeodată!) aceste tentative autentic-poetice, reuşite, ale DANIELEI GIFU:
a- “Martie - Ea
Târzie aflarea sublimului răsărit./ O fi o nouă înşelăciune dătătoare de mângâiere?/ Nu caut acum un răspuns. /Un somn viclean mă ademeneşte să te privez de sărutul de Noapte bună! /Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă furişez în braţele tale. /Mă abandonez alintului lor. Ne plimbăm, mână-n-mână, în vis” - cf. p. 22.
Plimbarea “mână-n mână” – este simbolul Eros-ului împărtăşit şi pregătirea pentru hierogamie, pentru restaurarea Androginului Paradisiac – “în vis”, de fapt, spre / înspre “eternul vis” (aşa cum afirmă Eminescu, în toată Poezia sa, dar şi cum exprimă posteminescianul filosof al religiilor şi prozator, Mircea Eliade, în 1969 - cu 80 de ani după reîntruparea Aminului în Luceafăr: “- Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez...Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.- Toţi visăm, spuse. AŞA ÎNCEPE. CA ÎNTR-UN VIS...”[ s.n.]  – cf. dialogul Gavril/Gavrilescu-Hildegard, din finalul nuvelei La ţigănci).
b- “Martie - El  - Revelator: două inimi pustiite, mocnind pe acordurile vântului Văii Plângerii Ierusalimului. O abundenţă de trăiri dureroase se succedau în mintea lor. Pe Crucea Iubirii ele îşi jură vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi… Să îmbătrânim căutând împreună împrimăvărarea” – p. 22.
Dimensiunea Autojertfitoare-Hristică a lui Eros Agapé este  dublată de acceptarea Morţii-ca-Euharistie-a-Învierii, sub Masca  Bătrâneţii /Îmbătrânirii-ca-Împrimăvărare.
c- “Iulie - Ea - O bucurie nemărginită bate în inimile noastre. /Între ele e doar mângâierea cerească. /Acum suntem definitiv contaminaţi. /Să alergăm împreună prin acest îndestulător univers” - cf. p. 58. 
Expresia curată, deplin poetică, a metanoiei, prin Iubire Hristică – între Inimile-Iubirea terestră şi Iubirea Lui Re-Androginizantă există un hotar, cu funcţie (firesc!) dublă, de a despărţi şi de a uni/împărtăşi: “mângâierea cerească”, tradusă, în termini tereştri: “definitivă contaminare”. Pentru că omul cel îmbolnăvit de rău nu mai poate face segregarea binelui de rău, a patimii ne-sacre de pătimirea sacral-soteriologică, şi numeşte verbul Iubirii Autojertfitoare şi pe cel al suferinţei cărnii, cu acelaşi termen, substantivizat (decăzut din verbalitate): “boală / îmbolnăvire”.
Frumos. Putem cupla aceste stihuri, la nivelul comentariului interior, cu un alt vers inspirat al DANIELEI GIFU – în care se subliniază atât de fragedul hotar dintre boala orbirii patimii (păcatul orb) şi boala orbirii-pătimirii, celesto-homerică, a inspiraţiei/răpirii la Dumnezeu: “Cât de orb este păcatul neliniştitului impuls trupesc!” – cf. p. 26.
Cât şi un întreg TRATAT DE ANGELOLOGIE HRISTICĂ, ortodoxă, cu tandreţe infinită (explicită şi implicită!)  - este concentrat în stihul “El - Poezia ochilor tăi este îndurătorul înger în chilia plângerii” – cf. p. 62.
d-Foarte frumos, revelator /“incitator” la transcendenţă,  şi dansul umano-hristic, întru mimetismul său angelic: “El -Acum la această povăţuitoare vârstă, /aş dansa cu tine neîntrerupt. /Braţele noastre s-ar preschimba în aripi de înger”, cf. p. 34.
e-Înainte de a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul, îmi prind mâinile la închinăciune” – p. 48. Cam banală (de prin veacul al XIX-lea, ante-eminesciană: Aminul ar fi folosit, plastic, ca şi Arghezi, mai târziu, “pipăirea”!) expresia “a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul” – dar sintagma “îmi prind mâinile la închinăciune” vibrează de autentic poetic - … şi, prin acest stih, parcă începea Poezia să se închine dimpreună cu Rugăciunea, dinaintea Lui (cum se şi cuvine!).
f- “Mai - El
Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării. /Ochii femeii dăruitoare, plini de lacrimi.Îngrijorare şi bucurie. /Dimineţile fără respiraţia ta uşoară şi odihnitoare îşi ascund strălucirea şi mângâierea luminii, /care cheamă trupul la desfătare, inima la vibrare şi cugetul la iscodire. /Nu ţi-am cerut să mă slobozi din strânsoarea braţelor tale...” – cf. 38.
Cu toată retorica excesivă şi sincopele de inspiraţie poetică, mai cu seamă din finalul poemului (“mângâierea luminii, /care cheamă trupul la desfătare, inima la vibrare şi cugetul la iscodire. /Nu ţi-am cerut să mă slobozi din strânsoarea braţelor tale”), Poezia păstrează încă, şi aici, ritm vital şi o undă de forţă poetic-expresivă. Dar, deja, o sintagmă precum “femeia dăruitoare”, în poezia erotică, trădează un îngrijorător deficit de inspiraţie/energie fulminant-divină…
Cu mult mai înalt erotico-poetic este un distih simplu al DANIELEI GIFU, precum: “El - Mâinile mele te cercetau cu mişcări şovăielnice de adolescent neiniţiat, pe COAPSA DESCOPERITĂ /DINCOLO DE AŞTEPTARE. /TE LEGĂNAI MAI FRUMOS DECÂT GÂNDUL” – cf. p.80 .
g-Iată, însă, deja, un text care, prin deficitul de logică interioară, anunţă textele cele sterile semantic: “Iunie - El
Tonurile piano ale ferigilor sărutate ştrengăreşte de dorul ce mă încearcă ademenesc cu şoaptele lor feciorelnice SUFERINZII (s.n.). Numai una este fără de pereche şi mi s-a dat să o cunosc. Mă cobor în adâncimea sufletului meu de teama neputinţei de a nu putea cuprinde tot. Născocesc pricini tuturor semnalelor ce-mi par tăinuite voit. Mă simt aievea, pe calea unde-ţi întrezăresc trecerea” – cf. p. 46.
Acesta este tot poemul. L-am reprodus integral nu pentru valoarea sa poetică, ci pentru a sublinia criza de idei-imagini, care marchează destul de des şi de îngrijorător, mare parte din volumul DANIELEI GIFU: pluralul substantivalo-gerunzial “suferinzii” începuse a suna bine în urechile cititorului,  ne aşteptam la dezvoltarea unei metafizici a hristicului şi a suferinţei cosmice, în exercitarea   Eros-ului…
Da 'de unde! După acea frază poetică întoarsă “pe după urechi” (“Tonurile piano+ ale ferigilor+ sărutate ştrengăreşte +de dorul +ce mă încearcă +ademenesc cu…” – o,  Doamne, parcă sunt serpentinele de pe Dealul Strigoaia!) - totul se sfârşeşte cu o “şmecherie din pălărie” – din partea “şmecherului lumii”, contra “şmecherilor lumii”: “Născocesc pricini tuturor semnalelor ce-mi par tăinuite voit”. Da-da, nu-s semne bune “şi-s tăinuite voit”, de către Poeta noastră…!
h-Şi începe, acum, (prea) lungul şir al veritabilelor mostre de “descordare” poetică, de dizarmonizare anti-poetică:
- “În lumina de amurg a iubirii ce se apropie ne vom înfrupta din plăcerile atingerilor. Vino, strecoară-te sub sânii mei! – răspund răsuflat” – cf. p. 46. Suntem atât de aproape de prozaism şi de chiar vulgaritate…
-“Un simţământ de uşurare/(…)E realitatea pe care doar sufletul o poate pătrunde” – cf.  26. Numai o reţetă farmaceutică poate fi mai plicticos de pretenţioasă, decât acest vers…
- “Ea - Mă las purtată de atingerea tăcută a gândurilor ce nu mai vor să fie deranjate de aspiraţiile vremelnice” - cf. p. 30.
Deranjate de aspiraţii vremelnice”…hmmm (precum poporul valah, în preajma alegerilor parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale!). Banalitate, trecută în registrul celei mai insalubre preţiozităţi şi pretenţiozităţi. “Interzis Poeţilor cu peste 18 ani vechime în Parnas”…! La fel ca şi un vers precum acesta: “El -Fără de tine am existat incomplet” (câtă noutate… “freşă”!) – cf. p. 32.
- “Sunt prinsă total, de bunăvoie, în mrejele dorinţei – cf. p. 40. Banalitate 100%, cu iscarea unor comentarii în subsidiar şi în surdină…o iertăm pe Poetă de actualizarea lor scriptică! Ca şi la pseudo-stihurile “Mi-e dor de liniştea nopţilor când priveam împreună”, cf. p. 48.
-Hotărât lucru, ceea ce exasperează mai mult decât invazia banalului, într-atâtea zone ale scrisului DANIELEI GIFU   - este etalarea unei pretenţiozităţi cvasi-snoabe, care distruge şi ultima urmă de simpatie şi interes, până şi în cei mai înfocaţi adepţi ai Poeziei sale (după sugestiile din Prefaţă ale dulcelui Părinte THEODOR DAMIAN, aceştia ar fi numeroşi şi fervenţi…), cu condiţia ca aceştia să fi aflat, între timp, ce este Poezia: “Ea  - Oraşele antice, o revitalizare perpetuă a spiritului meu. Acum sunt printre ruinele Cartaginei… Distrusă până la  temelie de romani, precum liniştea somnului meu. Venirea ta pare să vindece pricina tulburării. Aud până şi ecourile /îndoielilor inimii tale. Înainte de a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul, îmi prind mâinile la închinăciune temelie de romani, precum liniştea somnului meu. Venirea ta pare să vindece pricina tulburării. Aud până şi ecourile îndoielilor inimii tale” – cf. p. 48.
Ce rost va fi având poliloghia aceasta, cu Cartagina, atunci când jertfeşti pe altarul Euterpei? Numai ca să-ţi etalezi cunoştinţele de Istorie, cu “distrugerea până la  temelie de romani”?!– sub pretextul că şi inima ta a păţit-o la fel, din pricina unui oarecare “El”…?! Nimic nu “rimează”, în sufletul îndrăgostitei, cu tragedia neamului cartaginez şi a cetăţii lor “de scaun”, Zama…- şi, din păcate, astfel este pus în dezavantaj şi în umbră, un frumos distih de final  - distih pe care noi tocmai îl selectasem “cu acul”, pentru a-l admira, cu câteva aliniate mai sus: “Înainte de a-i spune /gândului să nu încerce să dibuie necunoscutul, îmi prind mâinile la închinăciune”. Păcat…
…Şi la fel se întâmplă în mult prea dese cazuri: “El -  Sub bolta cerească, care nu mă mai lasă să mă zbat sub greutatea plumburie de afecte. – cf. p. 57 (retorică deranjantă, prin sterilitatea ideilor şi plasticităţii! – iar “plumburiul afectelor” ar fi mai bună ca expresie pentru un curs de Psihologie, decât pentru angelologia poetică!), “Ea - Mă simt femeie. Iubesc”- cf. p. 56,El -Femeie, care-ai încins un suflet pribeag! Am luat aminte: iubirea mişcă şi munţii din loc. Suntem doi drumeţi care suim, mai greu, versanţii lor periculoşi, cu precădere la cunoaşterea angelică a extazului”  (mai lipseşte“…surorilor noastre de gintă latină, însă!”, din discursul farfuridian!) – cf. p. 68,  “El - Timpul lumesc moare, /hrănindu-ne fugar cu neostoită emoţie. /Clocot disperat ca un urlet în dansul inimilor noastre” – cf. p. 66  (cât de ciudat de subit-stângace şi cabotin-histrionică a devenit, dintr-odată, Poetesa “îndurătorului înger din chilia plângerii”…!) – sau: “Ea - Stăpânindu-mi spaima încerc să-mi /ordonez neliniştile. Venit în viaţa mea când /fusesem întoarsă spre /răsăritul originar, încerc să înţeleg îndărătul. Îmi pierd voit stăpânirea în mărturisirea aşteptatului. Gândul merge mai /departe pentru a se /lămuri dacă mă va ajuta să alunec peste lacrimile de altădată. /Curioase trăiri s-au /cuibărit între noi cu acceptul pe mai departe - cf. p. 76 (cât de greoaie şi labirintică este, aici, sintaxa celei care afirmase, în sprinteneli naturale, de stihuire adevărată: “Ea - O bucurie nemărginită bate în inimile noastre. /Între ele e doar mângâierea cerească. /Acum suntem definitiv contaminaţi…”)… - …la fel şi în Decembrie: “El -Ne regăsim într-o realitate deplină şi /concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel. Lecturăm o pagină ce ne dezvăluie treptat trăiri menite din răstimpuri. Urma /parcursului nostru ne însoţeşte alături de adierea vântului. /Uneori caldă. De cele mai multe ori, /geroasă” – cf. p. 90, sau: “Ea - Rămân în picioare la capătul patului, cu haina ta în mână, ridicată la nivelul sânilor. Te las să pleci?” – cf. p..96 (ce replică de roman erotic ieftin!) - exasperant de identic, TOTUL, cu spusele din luna “FĂURARULUI”: “Te-am aflat gătită de sărbătoarea iubirii fără de odihnă şi nu contenesc să-ţi privesc blândeţea dăruirii” – cf. p. 108, Atât de aproape acum, /m-ai învăluit cu totul în deplinătatea afectivă. /Te laud, rătăcitor buimac ce-am fost, /mulţumindu-ţi cucernic că ai avut înţelepciunea de a mă învăţa să-ţi port de grijă, /să te iubesc cu adevărat” – cf. p. 114 – încheind volumul cu un nou şi ultim fiasco sintagmatico-semantic: “Sunt cuprins de tine, la ultim târziu ceas!” – cf. p.114.
…Ce se întâmplă, oare, cu atâtea dintre poemele DANIELEI GIFU - şi ce se întâmplă cu mentalul poetic ale DANIELEI GIFU? De ce atâta inconstanţă şi inconsistenţă, “strigătoare la cer”?
Simplu: suficienţă de sine, lipsă de concentrare autojertfitoare, pentru fiecare stih şi vorbă dumnezeiască întru stih! Pentru Poeta DANIELA GIFU nu există Misiune Poetică, nu CURGE SÂNGE DIN CUVÂNT, nu există Necesitatea Auto-Jertfirii Poetice! Parcă ne-am afla, permanent, în tren, cu un muncitor veşnic grăbito-navetist, care ştie că, dacă “stăpânii/patronii” lui îl jecmănesc, este “dator” să-i păcălească, şi el, pe ei… şi, fireşte, se grăbeşte uşuratic, înttu facere/făptuire!
Numai că “stăpânul/patronul” Logos-ului nu este vreun ciocoi, vreun “rrrom”, slinos şi unsuros, al zilelor noastre, ci Însuşi Hristos, secondat de tracul Orfeu, Zeu şi Rege în Carpaţi!
…Şi, în faţa lor, vom da seamă câte stihuri proaste am scris! Topârceanu ştie asta…şi, probabil, în linia logicii paradoxale topârceniene, DANIELA GIFU tocmai se va fi pregătind, zilele acestea, să ia vreo “decoraţiune naţională”, ori vreun premiu academic: “Vezi, eu... cu toate că n-am dat/Lucrări mai vaste,/Am scris destule versuri proaste/Și totuși nu m-au decorat”… (cf. George Topârceanu – Bene merenti - Cu prilejul decorării dlui Ibrăileanu)
Lăsând la o parte gluma, pentru că avem de-a face cu o Poetă care, când face eforturi susţinute şi constante (dar cât de dureros de  rar le face!), se respectă, prin ceea ce scrie şi prin modul cum scrie.
DANIELA GIFU ar trebui să înlăture, cu răbdare, „păcatul” nu al „neliniştii”, cât, mai cu seamă, pe cel al GRABEI  FĂRĂ SPOR şi ROD - ...şi pe altul, care o încearcă des (un păcat tot mai vizibil, azi, la tot mai mulţi dintre Poeţii „sexului slab”! – deh, „paradoxurile stilului şi sufletului feminin” existenţial-terestru): pe cel al AUTOSUFICIENŢEI SUPERFICIALE! – în speranţa că va da, mereu şi numai, peste critici... ”cavaleri”, precum atât de/excesiv de elegantul preot din S.U.A., THEODOR DAMIAN – iar aceştia vor trata materialul poetic „la hurtă”, fără diferenţieri stânjenitoare, ci, chiar, ca arbitrajul „pe teren propriu”, în fotbal: cu un.... 5% PENTRU gazde, fie ce-o fi!!!
Dar eleganţa excesivă, în raport cu cochetăria cvasi-poetică (credem noi!), va fi fiind utilă pentru saloanele mondene, dar nu şi pentru critică. Nu-l ajuţi cu nimic, pe un Poet autentic,   dacă-l lauzi chiar şi atunci când nu e de lăudat, ci de îndreptat. Chiar dacă te va „înjura” (...cu ghilimele sau fără! - el/Poetul Autentic!!!) o vreme (poate şi o viaţă, după... „obraz”!) – atunci când, în sfâşit,  se va calma (iar un Poet autentic se calmează, până la urmă, pentru că îl cheamă transcendenţa, şi nu-şi poate permite să se încăpăţâneze, cochet şi fără de rost, la nesfârşit, în a nega evidenţele!) şi-şi va vedea, cu ochi „străini şi reci”, propria-i Poezie, va accepta că aceasta este susceptibilă nu doar de ameliorări şi îndreptări severe, ci, în special, de o „plivire”/selecţie, extrem de serioasă.
Cu Poezia nu se poate cocheta: ori o faci LA SUPERLATIVUL ABSOLUT, ori n-o faci! – ...ori îl slujeşti pe Hristos-Orfeu, ori nu! Cale de mijloc NU EXISTĂ, ÎN ARTĂ!!!
Nu de alta, dar la Scaunul de Judecată al Lui Dumnezeu, Poetul, oare, cu ce se va duce, dacă nu cu...Poezia sa? Şi va fi judecat, cu deplină Dreptate, după lucrarea sa...
În cazul DANIELEI GIFU, ar fi, pur şi simplu, păcat să-şi agonisească, pentru JUDECATA POEŢILOR, osândă dumnezeiască, atâta vreme cât talent are „cu carul”, slavă Domnului! Şi putinţă.
Numai... DORINŢĂ şi VOINŢĂ de PERFECŢIUNE ORFICĂ să mai „plinească”... şi lucrurile ei vor fi „fără de păcat”, şi nu va avea, în faţa Supremei şi Adevăratei Judecăţi -  nimic de-a face cu ...„neliniştea”...!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Daniela Gifu, Păcatul neliniştii /Le péché de l’inquiétude, Editura EIKON, Cluj-Napoca, str. Bucureşti, nr. 3A, 2012.

"NUNTA CUVINTELOR", O CAPODOPERĂ CARE POATE SCHIMBA IMPRESIA BRITANICILOR DESPRE VALOAREA CULTURII ROMÂNEŞTI
În fluviul vertiginos al scrierilor româneşti  contemporane, care curge cu impetuozitate şi cu valuri spumoase spre marele ocean al literaturii universale de astăzi, în apropierea punctului de deversare al acestor creaţii literare, la un moment dat, toate iau forma unei delte virtuale de titluri atrăgătoare, alcătuită dintr-o sumedenie de branşe care pot atrage atenţia pentru valoarea şi consistenţa lor, spre deosebire de miile de firicele de apă care rămân timide şi perisabile să băltească şi să se învârtească  pe loc pănă se evaporă. În categoria celor bogate în puterea valurilor literare sclipitoare eu am distins un volum de versuri cu predominanţă esoterică, "Nunta Cuvintelor", al cărui autor este un savant al împerecherilor fericte de idei şi cuvinte româneşti, un adevărat regizor de vocabule sonore, scriitorul craiovean Nicolae N. Negulescu, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, ARA.
Din capul locului, am constatat că scrierile dumnealui nu se mulţumesc doar să selecteze esenţe lexicale şi să le caracterizeze, ci frazele pe care le elaborează cu o spontaneitate surprinzătoare reuşesc să ajungă la limita superioară, să treacă de ea şi să atingă cu multă măestrie ceea ce este "dincolo de cuvânt şi gândire". Pare aceasta o enigmă? Uneori... Ba chiar adeseori. Iată un asemenea crez:  "Mi se spune/ să vorbesc cu degetele/ mâinilor aprinse/ tocmai bune/ să ardă frigul/ veacului înalt/ care-mi bate/ în inimă/ şi-n urechi/ cu acelaşi sânge: / Mi se spune:/  Uite.../ trece pe lângă case/ venind la tine/ pe jumătate gol..." (Mi se spune). Gnoza din versurile lui sunt, în realitate, o comunicare providenţială, cauzată de lumina spirituală din adâncul adâncurilor inimii noastre care-i suflă în pânzele versurilor adieri misterioase venite din metafizica Orientului mistic de care autorul este îndrăgostit până la contactul fizic cu el şi până într-acolo încât a reuşit să realizeze o policromă şi trepidantă "Nuntă a cuvintelor", de-a lungul întregului ei ceremonial creativ. De fapt este o surprinzătoare celebrare în versuri moderne care permit controlarea experienţei, vizualizarea ideilor: "Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/ Pământu-mi spune alergând:/ Până şi în aceste/ mari depărtări/ de culoarea amurgului/ sufletul tău exilat/ miroase-a stele!" (Sufletul exilat).
Toate versurile sculptate în idei plasticizante sunt nişte frumoase euritmii: "S-a aprins altarul stâncii/ din deschiderea adâncii/ miresme de curcubeu/ aurit în ochiul meu/ sfere, netezimi, spirale,/ sacre-mpărăţii astrale,/ meteori, punţi, galaxii,/ cresc prin ramii inimii." (Euritmii)
Autorul se dovedeşte un maestru iredutabil care reuşeşte să ne orienteze gândirea spre subtil, spre un spiritualism imanent, înstat de eternitate şi de altitudini pe cât de intangibile pe atât de irezistibile:"Mută-mi casa poemului/ în cerul mării de stele/ luminat cu ochii Tăi/ ca în prima viaţă/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei-pasăre/ cu urechea la Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern/ scufundat în focul/ care iasă înclinat/ din umbra lui/să se plimbe nevăzut/ prin lume."  (Vis etern)
Cuvintele nuntite, cu împerechieri absolut originale, dovedind o forţă de creaţie impresionantă, semnalizează "simpatii" rezistente dintre termeni care, priviţi superficial, nu par să aibă raportări definitorii între ei, însă acest lucru are mai puţină importanţă, întrucât este o participare neforţată între sunet şi sens, la un nivel accesibil de conştiinţă.
Nu o dată, autorul regretă faptul că noi oamenii nu ştim sau nu credem că am avea capacitatea reală de a absorbi tot pământul de gânduri, dar, oricum, ne rămâne dezideranţa şi inspiraţia, adevărata, unica inspiraţie, aceea a tărâmurilor hyperboreene, însă cunoaşterea nu mai depinde nicicum de autor, ci întru totul de cititor. Cauza ar fi aceea că fiecare cuvânt din cuvintele nuntite devine o plută navigând spre absolut, o forţă care ne direcţionează spre esenţa esenţelor (a cincea fiind ultima, chintesenţa): "Mai mult decât/ zvonul trupului viu/ sunt imaginile/ depărtării/ pe care le aprind/ cu luminile lacrimei/ să mă vindec/ de mine/ ars la suflet/ din toate părţile." (Quinta essentia)
Parcurgând cele 175 de pagini ale ediţiei trilingve şi comparând textul românesc cu traducerea lui excelentă în engleză şi franceză, rămânem profund impresionaţi de talentul exploziv al eruditului savant orientalist, rigizorul Nicolae N. Negulescu, care, în mod evident, ne-a îmbogăţit elasticitatea limbii literare române cu imagini surprinzător de inedite şi într-adevăr sublime. Cartea fiind dedicată Curţii Regale din Regatul Unit, sunt sigur că M.Sa Regina Elisabeta a II-a şi specialiştii în literatură de la Curtea Regală vor rămâne deosebit de surprinşi de puterea creativă a unui mare român care, pe această cale şi prin întreaga lui operă reuşeşte să schimbe impresia britanicilor xenofobi faţă de impetuozitatea creativă a naţiunii noastre, poetul Nicolae N. Negulescu, la ora actuală, fiind, cu siguranţă, cel mai potrivit să ne reprezinte.
Cristian Petru Bălan (Chicago – SUA)
 
 
SPIRITUALITATE
COPIII SUFERINŢEI
Oriunde am privi, ne lovim de imagini dezolante, care indică multă durere şi o lipsă acută a celor mai elementare bunuri pentru susţinerea existenţei. Societatea contemporană este cumva responsabilă pentru tot răul care ne înconjoară. Desfiinţarea locurilor de muncă a atras după sine un imens dezastru economic şi social. Nenumărate familii sunt în impas financiar din acest motiv sumbru, fără a spera că mai au vreo şansă de redresare. Traiul lor a devenit un chin continuu, ce pare a nu se mai sfârşi. Situaţia este aproape la fel, atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Oamenii de la sate nu mai au cu ce să-şi hrănească animalele, de pe urma cărora ar avea ce să mănânce, iar agricultura este muribundă. Foarte puţini şi-au adunat curajul şi au investit în pământul, de unde speră că vor face bani. Ajutoarele europene sunt viabile, dar nu toţi au acces la ele.
Fiecare se descurcă aşa cum poate, parcă dorind ca timpul să treacă mai repede, dar nu ştiu pentru ce anume. Urmând zicalei: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă! unii au încercat imposibilul şi au reuşit, dar alţii s-au lovit de obstacole de netrecut şi au rămas în urmă. Cei mai mulţi au copii de crescut, iar lipsa banilor îi determină să nu-i mai trimită la şcoală, că oricum nu au niciun viitor. Au văzut ei prea bine că tinerii de la oraş, absolvenţi a câte două facultăţi, nu au încă niciun loc de muncă şi trăiesc pe spinarea părinţilor. Alţii au luat drumul pribegiei, sperând că se vor întoarce cu bani şi îşi vor vedea visurile împlinite. Distanţa de casă şi dorul arzător le-au topit inimile, dar îndură în tăcere, pentru copiii lor. Şcolarii şi tinerii din licee nu prea mai vor să studieze, crezând că o vor face în zadar, deoarece statul român nu le asigură nici măcar un trai decent. Parcă trăim vremuri apocaliptice: dispar fabrici, uzine, combinate, societăţi comerciale, de parcă le înghite pământul şi odată cu ele dispare şi speranţa oamenilor.
Foarte curând aceste substantive comune vor fi date uitării, iar generaţiile ce vor veni, nu vor mai auzi de ele. Valorile umane trec în umbră, iar oamenii au ajuns să creadă că nu pot trăi dacă nu mint, nu înşală şi nu fac alte fapte reprobabile. Pe zi ce trece, totul se năruie, rămânând în urmă durere şi suferinţă. Oamenii bolnavi nu se pot trata, tot din cauza lipsei banilor, iar intervenţiile chirurgicale mai complicate, se pot face doar în alte ţări. De unde să plătească bieţii oameni toate aceste costuri? Astfel, pier copii inocenţi, în ochii cărora nu poţi citi decât tristeţe şi neputinţă. Se agaţă cu mânuţele lor firave de noi, cei care ar trebui să-i protejăm, dar, suntem neputincioşi. Oare cum vom mai putea trăi, după ce aceşti copii vor pleca de aici, luând cu ei sufletul nostru? De multe ori ne întrebăm pentru ce ne-am născut, de ce trebuie să îndurăm atâtea mâhniri şi lipsuri? Cel mai mult ne doare faptul că nu putem să-i ajutăm pe cei mai nevinovaţi dintre noi, iar viaţa lor se opreşte brusc, ca şi cum cineva le-ar fi retezat sufletul. Chinul pe care ei îl îndură este de neimaginat şi ne întrebăm de ce trebuie să treacă prin aşa ceva. Foarte mulţi copii sunt flămânzi, sărăcăcios îmbrăcaţi, neîngrijiţi, trişti şi tăcuţi. Îi vedem zilnic, trecem pe lângă ei, îi compătimim, şi atât. La atât se rezumă reacţia noastră de fiinţe omeneşti. Unii dintre ei se comportă urât, dar asta poate datorită familiei, care este în pragul sărăciei. Profesorii îi îndrumă către psiholog, dar şi acolo trebuie să plăteşti, şi apoi, cinstit vorbind, vorbele nu ţin de foame, nu te poţi înveşmânta cu ele şi nu poţi să cumperi cărţi şi rechizite şcolare astfel. Educaţia costă destul de mult, am putea zice, dar în zadar, nu-i aşa? Ce garanţie le putem oferi tinerilor absolvenţi de liceu sau de facultate? Sunt ei motivaţi să studieze profund, până la performanţă? Nu! Atunci, înseamnă că-i minţim şi ne minţim şi pe noi înşine. Totul nu e decât o iluzie că va fi bine!
Oamenii pleacă disperaţi după alte varinante de a ieşi din sărăcie, muncesc cu multă sârguinţă, până la epuizare, dar, constată că nu este suficient. Banii câştigaţi cu greu abia ajung pentru întreţinere, dar celelalte necesităţi, cu ce pot fi asigurate? Părinţii se gândesc cu mâhnire că nu-şi vor putea ajuta copiii, fiind pensionari. Îşi fac tot felul de calcule, dar rezultatul e cu minus. Tinerii se zbat între dorinţă şi neputinţă şi speră totuşi că cineva le va întinde, binevoitor, o mână de ajutor. Oare? Fiecare om luptă pentru propria supravieţuire şi nu-i mai rămâne timp să se gândească măcar la semenii lui. Astfel, atinge apogeul vieţii, lăsând în urmă doar o fărâmă de vis şi plecând cu gândul că nu a reuşit să realizeze nici măcar un sfert din ceea ce îşi propusese cândva.
Gina Modoveanu (Brăila)


ÎNVĂŢĂMÂNT
COPIII DE IERI, COPIII DE AZI. DAR COPIII DE MÂINE?
Copilăria este singurul paradis pierdut.
1 Iunie... Ziua Copilului – un prilej de a sărbători copilăria, de a oferi sprijin copiilor, de a-i aprecia şi iubi,  de a-i pregăti pentru un viitor fericit şi sănătos.
Copilăria pentru oricine reprezintă un tărâm de poveste, care începe nu se ştie când şi se termină, probabil, niciodată. Ştim doar că ne trezim, într-o bună zi, oameni mari şi ne amintim de ce făceam în urmă cu douăzeci de ani. Şi, totuşi, sesizăm o mare diferenţă între generaţiile anilor 80 şi cele de acum. Să spunem că ar fi şi firesc, având în vedere că lumea este într-o continuă schimbare. Azi, copiii sunt în pas cu tehnologia, dar oare mai înţeleg ei esenţa copilăriei, care este jocul, lipsa grijilor, visul şi tot ceea ce predispune mai mult la creativitate şi formarea unei gândiri autonome.
Copilăria, bazată pe jocuri şi jucării simple, uneori din sărăcie, în care se purta luptă cu zmeul cel rău şi prieteni adevăraţi erau consideraţi Harap-Alb şi Ileana Consânzeana, nu era oare mai frumoasă decât a copiilor de azi, petrecută printre amici virtuali, jocuri pe calculator şi desene animate încărcate de scene de groază cu monştrii şi personaje science-fiction?
Această lume de basm să zicem că se sfârşeşte acolo unde uliţa copilăriei nu îi mai poate urmări, nu îi mai poate ţine de mână – la pragul şcolii – acolo unde se încearcă clădirea viitorului, acolo unde se doreşte cucerirea unor vârfuri de neatins, acolo unde se doreşte să prindă viaţă cartea, acolo unde sufletul copiilor este aşezat pe altarul de lumină al cărţilor, lăsând clepsidra să-şi facă datoria. Aceasta este viaţa de elev.
Elevi... au  fost bunicii, părinţii noştri, elevi... am fost şi noi, iar acum unii avem datoria de a călăuzi paşii elevilor de azi. Dar cum erau elevii de ieri? Cum sunt elevii de azi? Cum vor fi cei de mâine? Întrebări pe care ni le punem şi încercăm să le găsim răspunsuri...
Elevii de ieri – copii stingheri, retraşi, cu palmele încrustate de muncă şi, totuşi, dornici să înveţe, curioşi să descopere filă cu filă Abecedarul şi să pătrundă în tainele matematicii. Pentru elevii de atunci carnetul era oglinda activităţii şcolare şi a conduitei, în care era reflectată atitudinea perseverentă faţă de învăţătură, comportarea corectă în şcoală şi societate. Pe atunci, elevul nu şi-ar fi permis să uite o zi uniforma şcolară, deoarece ar fi fost aspru pedepsit. Relaţia dintre profesor şi elev se baza pe respect, sinceritate şi bună înţelegere. După ce terminau cursurile, mulţi  elevi participau la munca obositoare de pe câmp. Temele erau făcute noaptea, la lumina palidă a lămpii, fără surse de inspiraţie. În ciuda acestor piedici, rezultatele nu ezitau să apară, munca elevilor fiind apreciată. Pe atunci, elevii îşi petreceau vacanţele la ţară, la bunici, iar în după-amiezele de vară toride, citeau Colţ Alb, La Medeleni, Cireşarii, Prinţ şi cerşetor şi alte cărţi potrivite cu vârsta.
Dar timpul zboară şi iată... o nouă generaţie... copiii de azi... elevii de azi... noi principii, noi viziuni, alte preocupări. Şcoala nu îi mai sperie, uniforma nu mai este o restricţie, fiecare... după bunul plac. Elevii s-au schimbat, au prins curaj, să spunem le-au crescut aripi. Pe mulţi, profesorii nu îi mai intimidează, adresările către aceştia fiind directe, mult mai sigure. Activităţile extraşcolare, azi, sunt numeroase, însă interesul pentru şcoală scade din ce în ce, mulţi fiind mânaţi de gândul distracţiei prin baruri, discoteci, din păcate, de la vârste destul de fragede.
Azi, tema de acasă se bazează, în mare parte, pe o simplă transcriere în caiet, sursele suplimentare de informaţie fiind numeroase.
Mai există, totuşi, şi elevi perseverenţi şi dornici de carte, de cunoaştere, care trec prin filiera sufletului spusele dascălului, iar rezultatele sunt numeroasele aprecieri de la concursuri şi olimpiade. Aceştia luptă să menţină neştirbit tonul cărţii. Dar câţi sunt aceştia?...
Ideal ar fi ca să putem împleti într-un întreg  puterea şi dorinţa de muncă a elevului de ieri cu posibilităţile elevului de azi – ar fi visul oricărui profesor.
Azi, lectura este în impas. Accesul la informaţie aflată doar la un click distanţă  constituie, în egală măsură, atât un avantaj, cât şi un dezavantaj.
Unul din aspectele negative întâlnite azi este şi nepăsarea părinţilor, care consideră că a trimite copilul la şcoală este singura lor datorie. Vina că un elev nu citeşte, că nu este preocupat de şcoală, este nu doar a profesorului care nu i-a descoperit elevului acel punct sensibil, ci şi a părintelui, care nu a mai deschis o carte de câţiva ani, care nu are preocupări să-i construiască propriului copil o imagine corectă asupra normalităţii, alta decât mall, TV, PC. Ar fi de preferat să fie una bazată pe lectură, concurs, competiţie.
Un alt aspect neplăcut azi, pe lângă schimbările din sistem, este lipsa disciplinei şi a pedepselor clare (nu mă refer la violenţa fizică).
Ştim cum au fost elevii de ieri, ştim cum sunt cei de azi, dar cum vor fi elevii de mâine? Nu ştim, dar putem să presupunem. Datorită tehnicii care avansează destul de repede, vor fi probabil manuale digitale, iar creionul şi caietul vor fi poveste. Temele vor fi pe tablete. Aşadar, elevii vor fi altfel, de la o generaţie la alta.
Elevul... copilul de ieri, de azi sau de mâine... a fost, este şi va fi un suflet, un destin, o chemare, mereu... altfel.
Simona Şerbu (Cireşu - Brăila)
 
 
REPERE...
CARACTERUL ŞI COMPORTAMENTUL
„Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine însuţi; dintr-o sută de bătălii, nu te vei expune nici unei primejdii” Sun Tzu  
Prin CARACTER înțelegem felul de a fi al unui individ, definit ca ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale și care se manifestă prin comportament - idei, atitudini și acțiuni. Caracterul este ereditar și în cele din urmă se însumează cu cel dobândit.
Caracterul este „o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei” care te prezintă oriunde, oricând și oricui. „Caracterul este ca un arbore și reputația este ca o umbră…” spunea Abraham Lincoln. Mai în amănunt: felul în care te îmbraci, felul în care îți alegi prietenii („Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești!”), felul în care te ții de cuvânt („Cuvintele sunt vocea inimii”), prin punctualitate - calitatea de a face lucrurile la timp („Punctualitatea este politețea regilor”), prin profunzimea gândurilor și seriozitatea lor („Tot ce există în mine ca seriozitate, provine din lumea copilăriei”), prin preferința față de lucruri și oameni de valoare, prin bunătate, gust și aprecierea frumuseții intelectuale, acea frumusețe care nu înseamnă a ști multe, ci a ști ceea ce trebuie și aici aș menționa părerea unora: „Mai bine caractere fără cultură decât cultură fără caracter”, prin comportamentul în familie, în biserică etc. Toate acestea determină caracterul pe care îl ai. Nu putem să ni-l ascundem, căci el iese la iveală. Toate vorbele, mișcările, faptele noastre ne trădează. Caracterul cu care ne naștem trebuie cizelat, dezvoltat cu ajutorul voinței și al rațiunii. Până la urmă „ești, ceea ce ai știut să-ți adaugi”.
Mai în glumă, mai în serios amintesc de faptul că am citit cândva despre o știință care ar fi apărut pe meleagurile noastre mioritice și care analiza concepția miticilor (persoane superficiale și neserioase) în legătură cu morala, politica și societatea. Dramaturgul Ion Luca Caragiale a analizat prin metode literare această concepție, a notat noțiunile cheie: flecăreala, lichelismul, ticăloșia, perfidia, înșelăciunea, aflarea în treabă, megalomania. Mă întreb: cât de mult s-a schimbat viziunea lui I. L. Caragiale în zilele noastre? Oare vrem să fim continuatori perseverenți ai acelor vremi? Ar fi trist!
COMPORTAMENTUL este modul în care ne exteriorizăm, cel care trădează caracterul, prin felul de a acționa în anumite situații. Cu timpul el devine conduită, purtare, un întreg ansamblul al reacțiilor oamenilor în anumite situații, la factorii de mediu. 
Termenul de comportament a început să fie folosit în psihologie de către psihologul francez Henri Pieron (1881-1964), fondator al psihologiei științifice, și de către psihologul american  J. B. Watson (1878-1958) în modelul psihologic numit Behaviorism, behaviour în engleză însemnând  comportament, purtare, maniere.
Există astăzi mulți oameni debusolați și ne trezim de multe ori că ne revoltăm spunând că trăim într-o lume nebună, nebună! Și nu este adevărat? Sesizăm de multe ori comportamente agresive care nu se găseau până atunci la persoana respectivă. Sau nu le descoperisem noi? Ca atare, comportamentul unor persoane, uneori, ne surprinde. „Nu m-am așteptat!” spunem atunci. Este adevărat, poți deveni agresiv datorită unor probleme psihice care pot apărea pe moment și care duc la o stare a agresivității, acest comportament putând fi tranzitoriu sau stabilizat pentru o perioada mai îndelungată, el ținând de autocontrol și de gravitatea problemei respective. Agresivitatea poate fi verbală sau fizică. Cea verbală se manifestă separat sau împreună cu cea fizică. De multe ori vorbele, declarațiile rănesc mai tare decât pumnul sau palma. Sau, din cauza vorbelor se ajunge și la pumn, dar astăzi pumnul este mult mai perfid administrat. Agresivitatea poate fi  iscată de o persoană căreia îi face plăcere să determine izbucnirea unui asemenea comportament, de cele mai multe ori fiind o persoană care practică ironia demonică, sau plină de orgoliu. Agresivitatea şi lipsa afecțiunii duc la accentuarea dorinţei de a face rău, persoana respectivă neluând în calcul preţul consecinţelor.
Prin observarea comportamentului, o metodă folosită mult în psihologie, se poate defini caracterul unei persoane. Datorită complexității, cunoaşterea unui individ bazată pe observaţie, implică în primul rând simțurile, presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate pe aceste căi este condiţionată de participarea gândirii. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raţionamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) se pătrunde dincolo de simțuri, se dezvăluie laturi noi, anterior necunoscute. Și aceasta deoarece există în fiecare om tendinţa de a căuta să pară într-o „lumină” bună,  sub anumite aspecte, ceva „mai mult” sau „mai altfel” decât este, mai inteligent, mai capabil, mai important etc. Această tendință duce la intensificarea voită a unor trăsături și la estomparea altora. Mai mult sau mai puţin conştient, fiecare om se comportă, nu numai în relaţiile cu ceilalţi oameni ci chiar faţă de sine, ca şi cum ar juca un „rol” pe scena vieții. Rezultatele sunt desigur diferite, „rolurile” - mai modeste sau mai complexe. Se consideră că dacă individul reacționează rapid, mai apropiat de limita spontaneității, el este mai „adevărat”, adică poza se suprapune realității, felului de a fi, caracterului. Cu toate acestea, spontaneitatea poate demasca rapid un caracter urât, poate fi o manifestare prostească, grotescă, atunci când gândul nu este trecut prin filtrul rațiunii, sau, este cauza unui scenariu improvizat spontan. Filtrul este obligatoriu pentru oamenii maturi, responsabili, în deosebi pentru lideri. Ei trebuie să-și cântărească vorbele, atitudinile, acțiunile. Cred că, poți uita în anumite momente că ești „rege”, dar nu trebuie să uiți niciodată să te porți „regește”!
Reiese de aici necesitatea ca observaţiile asupra comportamentului să fie mereu supuse analizei, cu scopul de a discerne ceea ce este adevărat de ceea ce reprezintă numai o aparenţă, dar și făcute în timp util. Aparenţele nu trebuie să fie desconsiderate, pentru că şi ele au o anumită valoare de cunoaştere. „Rolul” pe care, conştient sau nu, şi-l asumă unii oameni în relaţiile cu semenii lor, arată şi el destul de multe lucruri despre structura lor reală, poate demasca dintr-o dată trăsăturile urâte ale caracterului, ascunse până în acel moment.
Dacă vrem să ne schimbăm viața în bine, să trăim într-o societate echilibrată, cred că fiecare dintre noi ar trebui să vegheze asupra propriului comportament și deopotrivă asupra comportamentului conducătorilor care ne reprezintă, ca ei să nu se afle sub influența ambițiilor politice (proprii sau induse), făcute în detrimentul țării pe care o conduc. Un exemplu de comportament colectiv pozitiv, l-a dat, la vremea sa, psihologul, omul politic C. Rădulescu Motru (1868-1957) amintind în scrierile sale, că marii patrioți români din prima jumătate a secolului al XIX-lea ceruseră desființarea tuturor privilegiilor. Și au făcut-o nu din simpatie pentru ideile socialiste, de care erau total departe, ci pentru că „practica privilegiilor le era urâtă din instinct”. Am credința că este necesară încrederea în virtuțile neamului, care au fost și continuă să existe, camuflate astăzi cu oarecare timiditate, din pricina celor mulți ieșiți în față, cu comportament viciat.
Și pentru că suntem și buni și răi, balanța cântarului veșnic oscilând, acum parcă înclinând mai mult spre partea negativă a noastră, iar viața veșnic curgând, asupra cursului ei trebuie vegheat, cu judecata dreaptă a minții, ca viața să curgă asemeni unui râu din ce în ce mai limpede și mai curat, în matca sa trudită și statornicită de atâta vreme, pe care o numim Morală și care este susținută de Credință, convingerea religioasă fiind un factor decisiv în comportamentul omului. O societate trebuie clădită cu valori morale, pentru ca ea să poată rezista în timp.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

BLAJINII/ROHMANII/URICII ŞI „MEMENTO MORI”/”ODIN ŞI POETUL” - SAU:  OARE AR FI PUTUT SĂ MOARĂ ZALMOXIS?
I-OPINIILE BISERICII CREŞTIN-ORTODOXE
La 7-8 zile după Sfântul Paşte Ortodox (adică, duminica sau/şi lunea următoare, după Luminata Duminică a Paştelui Ortodox!) – există o sărbătoare stranie: „Paştele Blajinilor” i se spune.
Există, deci, în Tradiţia Ortodoxă (cât despre celelalte forme de creştinism european, din Occident, ele nu-şi înţeleg propria doctrină, d-apoi să li se mai ceară şi „respectarea Tradiţiei”?!) sud-est europeană (şi, în primul rând, la valaho-români!) o problemă extrem de interesantă: cine sunt „blajinii” – zişi şi „rohmani”, sau „urici”? Dar asupra acestei probleme, Biserica manifestă o discreţie destul de mare...Să (între)vedem, totuşi!
Părintele Ioan Herţa, paroh al bisericii <<Sfinţii Arhangheli>> din satul Slobozia Mare, Cahul, ne-a spus că Paştele Blajinilor este, în primul rând, sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi, Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în altele - după Săptămâna Luminată. De obicei, enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi.
Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui, "precum s-au dus mironosiţele la mormântul Mântuitorului nostru, cu miresme şi toate cele pregătite". "La fel, şi enoriaşii, în zilele de azi, vin la morminte, aprind candele pentru cei adormiţi, tămâind mormintele şi împărţind pomeni pentru amintirea lor", a spus preotul.
Creştinismul i-a "adoptat" pe Blajini, transformându-i într-o categorie aparte.
Tradiţia sărbătoririi Paştelui Morţilor este legată şi de numele Blajinilor, considerate fiinţe mitice. Potrivit site-ului crestin-ortodox.ro, credinţele despre blajini sunt multe şi contradictorii. SE SPUNE CĂ BLAJINII AR FI REPREZENTĂRI ALE OAMENILOR PRIMORDIALI SAU ALE STRĂMOŞILOR, CĂ EI AR FI LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ, DE ATUNCI, SUSŢIN STÂLPII DE SPRIJIN AI PĂMÂNTULUI. CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT, TRANSFORMÂNDU-I ÎNTR-O CATEGORIE APARTE. AU CALITĂŢI MORALE DEOSEBITE, PRECUM BUNĂTATEA, BLÂNDEŢEA ŞI SIMPLITATEA, CARE-I FAC ADEVĂRATE MODELE PENTRU OAMENI. EI SUNT FOARTE BUNI LA SUFLET, CREDINCIOŞI, BLÂNZI ŞI ÎNŢELEPŢI. SE CREDE CĂ BLAJINII SE BUCURĂ FOARTE MULT DE ACEASTĂ SĂRBĂTOARE ŞI DE LEGĂTURA DINTRE EI ŞI OAMENI, CARE SE MENŢINE PRIN INTERMEDIUL ACESTUI PRAZNIC” – cf. basarabeni.ro.
Sau: “Iată ce a spus despre Paştele Blajinilor părintele Valeriu Potoroacă, paroh al bisericii <<Sfântul Pantelemon>>, din Chişinău, într-un interviu acordat agenţiei Info-Prim Neo:<< Nu există nici o referinţă în Vechiul sau Noul Testament care ar trimite la vreun eveniment sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare. (…)Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe este ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte.
(…)Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe, este ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte”.
Nicolae Băieşu, doctor în filologie şi etnograf a spus astfel cu privire la originea cuvântului “blajin”, într-un articol publicat de săptămânalul  Timpul: <<Denumirea de blajin vine din slavonul BLAJENÎI - blând, bun, cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul între <<lumea asta>> şi <<lumea cealaltă>>, ori aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii descind din Set – unul din fiii lui Adam. Totodată, se crede că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi. SE HRĂNESC NUMAI CU FRUCTE. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile doar o dată pe an, timp de câteva zile la Paşti, când SE ÎMPERECHEAZĂ (PENTRU PROCREARE). Blajinii NU ŞTIU SĂ CALCULEZE TIMPUL, SĂ ŢINĂ SĂRBĂTORI. Semnul că a venit Paştele este SOSIREA PE APĂ (APA SÂMBETEI) A COJILOR DE OUĂ ROŞII PE CARE CREŞTINII LE ARUNCĂ PE UNDELE CURGĂTOARE ÎN VINEREA ORI SÂMBĂTA DIN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR>>.
Părintele Valeriu Potoroacă susţine, însă, astfel:<<Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare» >> / cf. revista Moldova creştină.
Sau: “Paştele Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este ziua în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care nu mai sunt printre noi. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în câmp. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană.
Paştele Blajinilor se sărbătoreşte în a opta zi după Paşti. Creştinii aduc bucuria Învierii lui Hristos, trăită în Săptămâna Luminată şi celor adormiţi. Pomenirea celor dragi care nu mai sunt vii trebuie să se facă cu bucurie.
Pentru Paştele Blajinilor se fac pregătiri din timp şi la cimitir şi acasă. Femeile vin la cimitir, curăţă buruienile uscate de pe morminte şi vopsesc crucile. Acasă roşesc iarăşi ouă, pentru <<Blajini>>.
Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp. Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se sprijină Pământul.
Dincolo însă de legende, mai trebui spus că blajinii au fost adoptaţi de creştinism pentru calităţile lor morale: buni, blânzi, simpli şi înţelepţi.
Paştele Blajinilor nu este însă doar o metaforă. În această zi se face praznic pentru cei plecaţi în lumea de Apoi, se depun ofrande pe morminte, se fac pomeni în cimitire, pentru că se spune că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor se pot bucura de mâncărurile pregătite de familii special pentru ei. Paştele Blajinilor mai este cunoscut şi ca Prohoadele, Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor cf. www.etno.ro.
Şi: “Paștele sau Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați, și anume a rudelor și prietenilor apropiați.
De obicei, Paștele Blajinilor se sărbătorește după 7 sau 8 zile de la Paștele propriu-zis, Duminica și Lunea respectiv.
Țara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni la o săptămână după Paștele creștin-ortodox este declarată ca fiind zi liberă” – cf. Wikipedia.
…Ce concluzii (parţiale, fireşte!) putem trage, în legătură cu atitudinea Bisericii Ortodoxe “de zid” (oficiale), faţă de aceşti “blajini”?
În primul rând (şi acesta este un merit foarte important, în raport cu ceea ce s-a întâmplat în Biserica Creştină Romano-Catolică, în veacuri nu demult trecute!), este de observat că Biserica Ortodoxă nu respinge, categoric, cultul “blajinilor” – ci-l impinge într-un soi de “surdină a discreţiei”. Nu-l respinge nu pentru că i-ar fi ei deosebit de simpatici  “blajinii”, ba se află şi preoţi care se cam “zburlesc”, cu destul parapon, la acest cult/la această Tradiţie (“Nu există nici o referinţă în Vechiul sau Noul Testament care ar trimite la vreun eveniment sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare” – zice preotul Valeriu Potoroacă), dar, se pare că nici nu-i dă mâna să-i ia de rău pe enoriaşi, pentru faptul că ţin această Tradiţie. Şi, după cum se vede clar, încearcă, prin diplomaţie, să împace şi capra, şi varza, făcând eforturi considerabile, de a-i “încreştina” pe “blajini”, aducându-i, cu binişorul, în preajma înţelesurilor şi tâlcuirilor din Sfintelor Scripturi Creştine (“Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare»”). Oricum, chiar dacă, vezi bine, constată, şi ea, marea ciudăţenie a acestor “blajini” (în raport cu dogma creştină) şi nepotrivirea lor, integral, cu  tipicul şi mentalitatea cultică creştin-ortodoxă  - le caută şi le află, într-o oarecare măsură, trăsături morale, prin care să împace dogma creştină şi cu Tradiţia “păgână” (“CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT, transformându-i într-o categorie aparte. au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blânzi şi înţelepţi. se crede că blajinii se bucură foarte mult de această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni, care se menţine prin intermediul acestui praznic”  ” – spune Părintele Ioan Herţa) şi să-i şi adopte (pe “blajini”) şi să-i integreze, oarecum, în acest tipic, în lumea duhovnicească creştină: “Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui, "PRECUM S-AU DUS MIRONOSIŢELE LA MORMÂNTUL MÂNTUITORULUI NOSTRU, CU MIRESME ŞI TOATE CELE PREGĂTITE" – sau: “(…) enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, ÎMPREUNĂ CU PREOTUL, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi”.
…Biserica Ortodoxă a convertit, oarecum, sărbătoarea “blajinilor/rohmanilor”, într-un cult al strămoşilor, cult al morţilor – ceea ce, în sine, nu e deloc rău: “Paştele Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este ziua în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care nu mai sunt printre noi. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în câmp. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană”.
Ceea ce-a făcut şi ce face Biserica Ortodoxă este un lucru bun, în esenţă. Imediat după aşa-zisa “cucerire romană” a Daciei (Marea/Suprema  Minciună a Istoriei noastre valaho-româneşti!), adică la începutul veacului doi, după Hristos - apăruseră, pe pământul Daciei, aşa-numitele “Collegia fabrorum”, grupări de iniţiaţi în Sacra Tradiţie Eternă – care lucrau pentru “împăcarea” celor două etape ale Duhului religios geto-dacic: etapa zalmoxiană şi etapa creştină – care ar fi însemnat, de fapt, aflarea şi dezvăluirea miezului de veşnicie şi de sacralitate, comun, din ambele  faze ale evoluţiei Duhului religios dacic. Nu avem date prea multe despre cum au evoluat lucrările acestor “Collegia fabrorum” – dar, ceea ce ştim sigur, este că ele nu şi-au încetat lucrarea lor de înaltă spiritualitate: în veacul al XIX-lea, Ion Creangă, care făcea parte dintr-o “sectă/organizaţie secretă de povestaşi” (ne spune Vasile Lovinescu) refuză să adapteze basmele sale, la creştinismul canonic (deşi el era dascăl şi diacon, pe la diverse biserici ortodoxe din Iaşi!), şi păstrează, în ele, elementele de Tradiţie Eternă şi Sacră, în aşa măsură, încât această Tradiţie poate fi studiată şi recuperată, parţial, chiar din basmele crengiene (ceea ce se şi străduieşte să facă, nu fără rezultate cu totul deosebite, esoteristul valaho-român Vasile Lovinescu, în lucrarea “Creangă şi Creanga de Aur”!).
E adevărat că Biserica Ortodoxă “de zid” (oficială) încearcă, mai curând, să asimileze şi să “topească”, fără prea multă cumpănire (şi fără prea multă înţelegere, “dar fără prea multe fasoane”, cum cred, unii preoţi mai mărginiţi spiritual, că chiar ar fi cazul!), elementele Tradiţiei  Zalmoxiene, în  Tradiţia Creştină - fără un discernământ prea rafinat şi fără o cunoaştere aprofundată şi luminată a adevăratelor “punţi”, care, cu adevărat, există şi leagă zalmoxianismul de creştinism (EXISTĂ ACESTE PUNŢI! - cu mult mai mult, chiar, decât îşi închipuie slujitorii altarului Lui Hristos-Mântuitorul Lumii!). Dar nici nu se poate afirma că ar fi existat, cândva, vreo prigonire a non-dogmaticei credinţe în “blajini”! Tot e ceva! – ba, chiar, Biserica Ortodoxă se poate institui, cu fruntea sus, în model de convieţuire spirituală şi de toleranţă, pentru bisericile occidentale, din care Sfânta Tradiţie a fost alungată brutal, sau distrusă cu totul! Nivelul Sacru se “răzbună”, în felul său “dharmic” (adică, printr-un mechanism, logic şi legic, de reacţiune spirituală, care apare ignoranţilor drept nivel punitiv: nu, ci singuri ne pedepsim, atunci când nu respectăm divinitatea din noi!).
…Din păcate, nouă nu ne sună deloc bine cuvântul “toleranţă”, atunci când este vorba de problemele Duhului: CEVA ORI ESTE ADEVĂRAT, ORI NU ESTE! Nu au nevoie de mila nimănui (preot sau mirean), nici Zalmoxis, cum nici Dumnezeu-Hristos!
II-OPINIILE SPECIALIŞTILOR ETNOGRAFI/ETNOLOGI
…Şi iată ce informaţii, cu totul deosebite de încercările “pacifiste” (iar nu profund înţelegătoare!) ale Bisericii Ortodoxe, aflăm, prin intermediul etnologilor şi etnografilor: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp. Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se sprijină Pământul” – cf. www.etno.ro.
…Dar este cazul, pentru a afla mai multe şi în mod mai corect, să mergem chiar la sursele de informaţie, ale celor ce lucrează la site-ul de etnologie şi etnografie valahă: în primul rând, la lucrarea lui ROMULUS VULCĂNEASCUMitologie română.
…Să vedem, deci, ce spun autenticii oamenii de specialitate, despre “blajini/rohmani/urici”:
III-ANTROPOGONIA. 5-URICII. Ultima specie umană, conform antropogoniei române, sunt URICII (numiţi uneori rohmani şi blajini), opuşi ca dimensiune şi ca fire uriaşilor: mici cât o şchioapă, buni, cinstiţi şi drepţi, ducând o viaţă de privaţiuni, de pustnici şi sfinţi. Deşi în parte coexist cu oamenii, ei sunt meniţi să înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor.
În folclorul mitic românesc, URICII sunt înfăţişaţi uneori ca primii oameni creaţi de Fărtaţi, dar lăsaţi în taină, undeva, ca rezervă a creaţiei. Ideea primogenităţii antropogonice a uricilor contrazice însă întreaga structură germinativă a antropogoniei române. Cum am constatat până în prezent,  creaţia mitică a oamenilor a fost experimentată în patru timpi mitici, prin patru spiţe umane: 1-CĂPCĂUNII, 2-URIAŞII, 3-OAMENII PROPRIU-ZIŞI şi 4-URICII. (…) În gigantomahie, oamenii şi URICII au sărit în ajutorul Fărtaţilor – oamenii luptând efectiv cu uriaşii, iar URICII reparând stricăciunile făcute de uriaşi, în cer şi pe pământ.În timp ce uriaşii începuseră să dărâme cerul, URICII reconstruiau în grabă stâlpii cerului, proptind cerul jur-împrejurul pământului (…) Fărtatul a dezlănţuit fulgere şi trăsnete şi un potop care i-a înecat aproape pe toţi uriaşii. Uriaşii care au scăpat de potop s-au zbătut de moarte, provocând cutremure groaznice, încât pământul s-a clătinat pe apele cosmic, gata să se scufunde. URICII, acum ajutaţi de Nefărtat, au început să construiască repede alţi stâlpi, pentru sprijinirea pământului, pe care i-au fixat PE SPINĂRILE A PATRU PEŞTI URIAŞI (n.n.: deja, Biserica Ortodox-Creştină putea să “ciulească urechea”, pentru că PEŞTELE este mitonimul esoteric al Lui Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii!). Aşa se face că uriaşii au pierit, în această luptă pornită de ei (…). Aşa se face că oamenii au pus stăpânire pe pământ, iar URICII s-au retras la marginea pământului, după stâlpii cerului, în Ostroavele Apei Sâmbetei. Aici floclorul mitic le menţionează încă prezenţa, în aşteptarea sorocului lor, când, după dispariţia spiţei oamenilor propriu-zişi, vor putea lua ei în stăpânire întregul pământ (…)Fărtatul îi ţine în rezervă pe URICI (s.n.), ca făpturi blajine, drepte şi cinstite, cu care va putea încheia seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE[s.n.] (…). URICII vor fi ultimele făpturi terestre. (…) Prin rădăcina UR- şi prin sufixul –IC, mitonimul UR-IC se opune mitonimicului UR-IAŞ şi, în consecinţă, subliniază contrastul dintre cele două mărimi astfel exprimate. Aceasta pentru că uriaşii intră, prin gigantismul lor, în peisajul încă neumanizat al macrocosmosului – şi invers, URICII, prin micimea lor, intră în peisajul umanizat al cosmosului redus la Terra. (…) Ce inseamnă la origine fiecare mitonim: URIC, ROHMAN şi BLAJIN? (…) Etimologia mitonimului URIC pare a fi mai puţin controversată. Mitonimul BLAJIN prezintă două ipoteze: una slavă şi una tracă. Ipoteza slavă se referă la termenul BLAJIN, care înseamnă EVLAVIOS. (…) Termenul de BLAJIN, deşi slav, este adoptat numai de românii din Moldova, slavii îl folosesc pe cel de ROHMAN. Ipoteza tracă a lui Constantin Daniel îi prezintă pe BLAJINI ca pe nişte HOMINES RELIGIOSI, sau ABIOI, cum îi descrie Homer în Iliada. (…)ABIOI sunt de origine traco-getică. Numele lor, dat de greci, A-BIOI, înseamnă <<CEI CE DUC VIAŢĂ  PAŞNICĂ, CIVILIZATĂ>> (A+BIOI: FĂRĂ FORŢĂ, FĂRĂ VIOLENŢĂ), deci oameni blajini. Istoricii greci îi considerau , pe ABIOI -  HIPERBOREENI (…). În aceste condiţii, Constantin Daniel susţine că ABIOII sunt traco-geţi, adică nord-dunăreni, carpatici. (…) În schimb, mitonimul ROHMAN e confruntat de mai multe ipoteze (…). Ipoteza lui Th. Speranţia îl derivă din apelativul ROMAN.  Ipoteza indiană a lui I. J. Hanuş: termenul ROHMAN e un fel de metateză a termenului BRAHMAN, adică OM SFÂNT. (…)Cea mai veridică, mai sugestivă şi inedită – ipoteza lui Gabriel Ştrempel (după ce trece în revistă 5 legende: 1-ROHMANI – un popor migrator nedeterminat etnic; 2-români care au fugit de popoarele migratoare, români colonizaţi peste mare, înainte de a fi creştini; 3-făpturi ce ţin de cultul morţilor; 4-făpturi mirifice create de huţuli şi, în fine, 5-urmaşii lui Sith/Seth, care trăiesc în preajma raiului pământesc) – analizează scrierea medievală CETANIA LUI SVETI ZOSIMA, tradus din limba rusă, în sec. XIII (…). Un călugăr Zosima i-a întâlnit peste apa Ermilisului – pe care el, ca fiinţă sfântă,  l-a gtecut pe <<punţi verzi>>, de ramuri - şi cum Ermilisul nu putea fi  trecut de nimeni, când i-a văzut, pe malul celălalt, pe oamenii mici şi goi, şi-a dat seama că are în faţa lui pe ROHMANI. Ei i-au zis că se trag din cetatea Ierusalimului – părintele lor, Rohman, era rege acolo (fiu al lui Asaf!) – dar după moartea lui Rohman s-a ridicat un împărat la Ierusalim, din alt neam şi care nu voiau să respecte poruncile prorocului Ieremia. Ca să nu se amestece cu ei şi cu cele rele, rohmanii au refuzat să se supună noii stăpâniri. Ca urmare, au fost azvârliţi în temniţă, de unde i-a tras de păr, afară, spre libertate, un înger – i-a eliberat să plece undeva unde să-şi poată respecta legile binelui. (…)
Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii mitice, aproape unanim acceptate de cercetători:
1-de PARTICIPANŢI INDIRECŢI LA COSMOGONIE, şi anume la întărirea cerului cu stâlpi de piatră scumpă furnizaţi de ei şi cu stâlpi tot din piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele cosmice. Stâlpii cereşti i-au aşezat la marginea cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară pământul de 3 ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpii pământului i-au fixat pe 4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice.
2-URICII AU GRIJĂ DE ÎNTREŢINEREA ACESTOR DOUĂ PERECHI DE STÂLPI “PÂNĂ LA COADA VEACULUI”, şi sunt consideraţi participanţi continui la soteriologia mitică, la salvarea specie umane, prin posture şi rugăciuni. Sunt consideraţi uneori semi-divinităţi, alteori homines religiosi.
3-URICII AJUTĂ SUFLETELE ÎN MAREA TRECERE., DE PE LUMEA ASTA PE LUMEA CEALALTĂ, zădărnicind toate piedicile puse în calea lor de Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa Morţilor).
Pentru aceste servicii aduse sufletelor morţilor, românii le-au dedicat un cult discret, într-o sărbătoare modestă: PAŞTELE BLAJINILOR/PAŞTELE ROHMANILOR – sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri şi practice, din care s-au păstrat numai relicve etnografice şi reminiscenţe folclorice: prima luni, după Duminica Tomei, care era, de fapt, Lunea Morţilor, consacrată pomenilor pascale (la români numai sâmbetele sunt închinate pomenii morţilor), a căpătt cu timpul numele de Paştele Morţilor. (…) Blajinii ajută constant pe oameni să fie buni şi drepţi, combătând escatologia lumii sau dispariţia lumii, provocată de răutatea, devenită între timp tot mai activă, a Nefărtatului pe pământ. Luptă împotriva marilor distrugeri, a cataclismelor universale, <<cutremure, diluvii, scufundarea lumii în apele cosmice, căderea cerului şi a astrelor pe pământ, întunecarea soarelui şi a lunii, incendiul cosmic sau îngheţarea lumii>>.  (…) Nu vor să încheie antropogonia cu ei, chiar dacă după ei ar veni <<o nouă primăvară cosmică>>” – Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5-Uricii, Ed. Academiei Române, Buc., 1987, pp. 260-264 .
...Evident, multe amănunte şi expresii din cartea lui ROMULUS VULCĂNESCU (în special, cea referitoare la „experimentul divin”) i-au „trezit la treabă” chiar pe „fanii” extraterestrismului! Dar au fost destui şi dintre amatorii  care şi-au adus aminte de Agartha şi de Shambala[1] (speculând spusele lui ROMULUS VULCĂNESCU în acest sens![2]), de Avalon[3] - precum şi despre vasta teorie a „pământului gol pe dinăuntru[4] - nelipsind, însă, şi interpretările mult mai profund esoterice, privind INSULA ŞERPILOR[5] şi DACIA-CENTRU SUPREM AL TRADIŢIEI TERESTRE (teoria bine documentată şi argumentată, a esoteristului român, VASILE LOVINESCU):
-„ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică.(…)Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” - spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrâni care mai ştiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia  - se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sfântului Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde acesta” – Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rozmarin, Buc., 1994. .
-“In mitofolclorul romanesc, Blajinii se numara printre cele mai curate fiinte, ducand o viata casta, aproape monahala. Sunt un soi de ingeri, luand parte la facerea lumii, si sustinand stalpii de sprijin ai Pamantului. Li se mai spune si Rohmani, Rogmani, Urici sau Oameni Rosii. Ei traiesc dincolo de lumea vazuta, pe Celalalt Taram, pe unde se varsa Apa Sambetei, in delta ei, pe Ostroavele Albe. Se spune ca, dupa Judecata de Apoi, ei vor reveni pe pamant, pe care il vor face ca un colt de Rai. Se mai spune ca Apa Sambetei ocoleste de trei ori pamantul, ca un sarpe facut de trei ori colac. Iar apoi intra in pamant si merge pana in iad si duce acolo sufletele celor rai. Asa e scris, ca sufletele pacatosilor sa se adune pe fata apelor, iar apele sa le duca spre Apa Sambetei. si de aceea e bine sa faci cruce si sa sufli peste apa din rauri, cand te scalzi, si sa sufli peste apa din donita si sa versi putin din ea, pana nu bei, ca sa fuga si sa se scurga sufletele pacatosilor, care s-au adunat pe fata apei.
Numele de Rohmani vine din limba traca, fiind atestat intr-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, talmacit prin "Domnul Luminii; Sfantul Luminos" (cf. rom. sant "sfant"; rumen; romanita "musetel"; albanezul sundoj "a domina"), intarit de antroponimul, de asemenea trac, Eurymenes, confirmand calitatile sub care se prezinta in mitofolclorul nostru.
Femeile si fetele lor sunt asa de frumoase incat, prin Bucovina, se spune despre o pamanteanca mai chipesa ca "este frumoasa ca o Rohmanita". Blajinii, respectiv Rohmanii, nu locuiesc in case ca noi, pentru ca ei nu au case, ci traiesc la umbra pomilor, umbla goi si se hranesc cu poame. Dupa moarte, merg de-a dreptul in Rai, unde petrec apoi laolalta cu ingerii si sfintii.
Prin unele sate din Bucovina se spune ca "Rohmanii sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună văile de cântecele lor melodioase". Blajinii se roaga permanent pentru noi, necerand nimic pentru ei. De aceea, romanii le sunt recunoscatori, consacrandu-le o mare sarbatoare populara, anume Pastele Blajinilor sau Pastele Rohmanilor, care se tine de obicei la o saptamana dupa Pastele ortodox. Ca sa le anunte Rohmanilor  evenimentul, oamenii trimit pe ape curgatoare, in Vinerea Mare sau in Sambata Pastelui, coji de oua inrosite si incondeiate. Plutind pe ape, cojile vor ajunge intr-o saptamana la Apa Sambetei, vestindu-i pe Blajini ca a venit vremea sa sarbatoreasca si ei Pastele. Acolo, pe Ostroavele Albe, cojile se fac iarasi oua intregi, cu care se hranesc Rohmanii, despre care se spune ca mananca foarte putin, un ou ajungandu-le la 12 dintre ei. Dupa datina, cojile de oua sunt aruncate in aple curgatoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei batrane.
Dupa ospat, Blajinii si Blajinele se dragostesc, ramanand impreuna intre 6 si 30 de zile. Apoi, pana la Pastele urmator postesc si duc o viata casta. De altfel, barbatii si femeile de acolo traiesc separat si se intalnesc o data pe an, la Pastele lor, cand se pot casatori. Copiii sunt crescuti de mame pana ce merg in picioare, dupa care baietii sunt crescuti de barbati iar fetele de femei.
Pentru pamanteni, Pastele Rohmanilor este si un prilej de pomenire a mortilor. In aceasta zi se pun bucate si flori pe morminte, se impart pomeni, se intind mese in cimitir, langa biserica sau in camp, la iarba verde, ramasitele fiind lasate acolo spre a se hrani cu ele sufletele mortilor, indeosebi ale celor care nu au avut parte de o inmormantare cum se cuvine. Se spune ca de Pastele Blajinilor sufletele mortilor sunt slobode si pot gusta din mancarurile pregatite chiar pentru ei si date de pomana. Inainte de aceasta sarbatoare se fac din vreme anumite pregatiri si la cimitir si acasa. Femeile cu copiii  vin la cimitir si curata buruienile de pe morminte, le aduna tarana la cele vechi si le oranduiesc frumos, precum vopsesc sau varuiesc crucile. Unii rasadesc pe morminte liliac sau stanjenei. Femeile au grija si de mormintele strainilor, morti sau gasiti morti, despre care se stie ca nu au pe nimeni care sa-i pomeneasca. Acasa, pe langa altele, rosesc si incondeiaza iarasi oua, pentru Blajini.
In ziua de Pastele Rohmanilor, fiecare femeie aduce cu ea un stergar strans la un capat si legat cu o lumanare. Aceste stergare se daruiesc preotului care citeste pomelnicele.Pastele Blajinilor se tine mai cu seama si pentru ferirea de dureri de picioare si de maini, precum si pentru rodirea tarinilor. Romanii ies prin lunci si dumbravi, unde se afla poieni ierboase, cu fel de fel de mancaruri si bauturi, cum ar fi: pasca, oua rosii si incondeiate, miei fripti, slanina, rachiu si vin. Apoi petrec toata ziua mancand, band si dansand. De aceea, la aceste petreceri sunt adusi si lautari.
Se crede ca firimiturile din mancaruri care cad, ca si rachiul sau vinul care se varsa nu sunt pierdute, ci aceia ucisi de hoti, cei impuscati, cei spanzurati, cei inecati, mananca si beau din ele si se infrupta si ei macar cu atat. Deci cu cat mai multe firimituri cad si cu cat mai multe picaturi se varsa, cu atat e mai bine si mai placut lui Dumnezeu” – cf. Adrian Bucurescu, art. Paştele Blajinilor, în România liberă, 23 aprilie 2009.
III-AFIRMAŢII EMINESCIENE, CLARE ŞI FERME!
...Am înşirat toate opiniile mai importante şi relevante (întâi pe cele ale unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Valaho-Române, apoi, pe cele ale specialiştilor etnologi/etnografi valaho-români), cu privire la aceşti misterioşi „BLAJINI/ROHMANI/URICI”. Dar, atunci, de ce n-am fi obligaţi, moral, să subliniem şi contribuţia INIŢIATULUI EMINESCU (l-a iniţiat, întru tracism, însuşi părintele modern al tracismului: NICOLAE DENSUŞIANU!), la dezlegarea marelui secret al acestor „semi-divinităţi” (căci aşa le zice şi le şi consideră ROMULUS VULCĂNESCU!)? Iată ce spune Eminescu în poemul postum Memento mori, dar şi în alt poem postum, Odin şi Poetul:
1-MEMENTO MORI:
Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,/Dintre stânce arcuite în gigantice portale/Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit ­/Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,/Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,/A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit (…)/Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,/Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale./Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;/Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,/În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere/Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios”.
2-ODIN ŞI POETUL:
-„ O, mare, mare înghețată, cum nu sunt/De tine-aproape să mă-nec în tine!/Tu mi-ai deschide-a tale porțialbastre,/Ai răcori durerea-mi înfocată/Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide/A tale-albastre hale și mărețe; Pe scări valuri coborând în ele,/Aș saluta cu aspra mea cântare/Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei. / „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",//Râzând Odin și ridicându-și cupa/M-ar saluta. ­ Și haina ceea lungă. Și albă creții ar arunca de neauă/Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt./ „Un scaun pentru bard" ­ și-n scaunul nalt. De piatră, cu sprijoanele lui nalte,/Eu m-aș simți că-s uriaș./Și zeii mângâind lungele barbe,/Nălțând privirea-n bolțile antice/Spre a-și aminti dulci suveniri,/M-ar asculta spunându-le de lumea/Cea de PITICI, ce viermuiește astăzi/Pe țărâna ce-au locuit-o ei(…)/Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă/Ridică cupa lui cu mied: ­ „Ascultă,/Nu mi-i ști spune ce mai face țara/Ce Dacia se numea ­ regatul meu?/Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,/Cu murii de granit, cu turnuri gote,/Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"/„Nicicum, o, Decebal. (…)/„(Poetul)Am răsărit din fundul Mărei Negre,/Ca un luceafăr am trecut prin lume,/În ceruri am privit și pe pământ/Și-am coborât la tine, mândre zeu,/Și la consorții tăi cei plini de glorii./De cântec este sufletul meu plin (…)/(Odin) ... Din cupa mea de aur bea auroră/S-între seninul blândei diminețe/În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci/Portalele nalte de la hale/Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri/De neauă albă, ca argint din Ophir, Cu bolți mai nalte decât însuși cerul./Acolo printr-acele lungi coloane/Suspendă lampe mari ca niște albe lune Ce împlu lumea visurilor mele/Cu o lumină dulce, albă, caldă./Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,/Cărările-s de pulbere mai albă/Ca-argintul cel de viu. ­ Un aer/Blând argintiu îți va îmfla tot părul,//Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul tău va lumina în noapte ­/Prin hale vei zări blândele-mi zâne,/Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos (…)/Și Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei ­ iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește Și surâzând își aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse/În negura secolilor trecuți".
...La Eminescu, „Apa Sâmbetei” este Marea Neagră. Pentru că Marea Neagră se instituie, la Eminescu, în Hotarul dintre Lumi – dar şi în TEMELIA MORAL-EXISTENŢIALĂ a UMANITĂŢII. POETUL devine un nou „SVETI ZOSIMA”, evocat de Romulus Vulcănescu (atunci când dezvoltă teoria lui G. Ştrempel!) – cu diferenţa că Poetul este, prin însuşi harul său divin (har legat de Logos-ul Demiurgic), un SEMI-INIŢIAT – care, deci, va trebui să suporte, din partea ZEITĂŢILOR ROHMANICE  - INIŢIEREA COMPLETĂ!
Dar Marea Neagră se instituie şi într-un loc de retragere şi de „conservare” a zeităţilor zalmoxiene ( „zeii vechi și mândri ai Valhalei” – Empireul getic şi cel gotic se confundă!), respinse de aşa-zişii „noi oameni”, în frunte cu slujitorii „noii” religii (pentru zalmoxieni, cei care ştiau despre ÎNVIERE, nu era nimic, esenţial, NOU – ci totul intra intra într-o continuitate sacrală, de profunzime!), cea creştină. De observat că zeii lui Odin-Zalmoxis/Decebal (regele DECEBAL, fiind DEPLIN INIŢIAT ZALMOXIAN, se identifică, sacral, cu ZALMOXIS!) nu oferă doar „servicii psihopompe” – ci-l re-modelează spiritual, pe cel care a ajuns la ei/Poetul (în urma unui gest, disperat şi categoric, de abstragere din lumea prea profund coruptă, moral-spiritual, de la Faţa Pământului  – urmat de adoptarea unei poziţii retrospective, faţă de spiritualitatea terestră!): îl re-învaţă elementul central al Tradiţiei: neofitul-Poet  să-şi re-dobândească FRUMUSEŢEA ARMONICĂ a SPIRITULUI. Căci numai Poetul, exponent al Logos-ului Umano-Divin, poate să intre în rezonanţă cu Antropogonicii Zei „submarini” (de fapt, trecuţi DINCOLO DE MAREA/APA SÂMBETEI! – dincolo de Styx, într-un fel de „limb al aşteptării”: să nu uităm ciudata, dar  plina de adevăr afirmaţie, în esenţa ei,  a lui ROMULUS VULCĂNESCU: „Fărtatul îi ţine în rezervă pe URICI, ca făpturi blajine, drepte şi cinstite, cu care va putea încheia seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE”).
Deci, conform iniţierii eminesciene:
1-URICII sunt, de fapt, ZEII DACICI!
2-Cum afirma şi Paul Barbăneagră, în serialul său celebru, Architecture et Géographie sacrée ("Arhitectură și geografie sacră") – zeii au fost, la început, reprezentaţi cu COZI DE ŞARPE (adică, aparţinând de RĂDĂCINA LUMII, de zona Tainelor/Misterelor Cosmogonice!); de aceea,  COADA DE PEŞTE/”I+CH+THEOS” A ROHMANILOR (“Rohmanii sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună văile de cântecele lor melodioase– cf. Adrian Bucurescu) trimite, în mod egal, la IISUS HRISTOS-“ICHTHEOS”, cât şi la idea de STĂPÂNITORI AI MISTERELOR DEMIURGIEI.  Înfăţişarea lor “sirenoidă” şi  “cântecele lor fascinant-melodioasenu fac decât să sublinieze, mai apăsat, apartenenţa lor la Tainele Oceanului Cosmic ORIGINAR “AMNIOTIC(factor pasiv, de amprentare demiurgică INFINITĂ!)  - PARADISUL – precum şi la CÂNTECUL DEMIURGIC ORIGINARFASCINANTA PARASHABDA/”VIBRAŢIA ORIGINARĂ”, DEMIURGICĂ !!!
3-Zalmoxis, dimpreună cu paredrul său „gotic” („ducii daci erau conducătorii goţilor”, afirmă Iordannes Gotul[6], în lucrarea sa fundamentală,  Getica!), Odin, aflaţi într-un ospăţ al luminii, dincolo de „valurile” Apei Sâmbetei/Mării Negre-HOTAR ÎNTRE LUMI – aşteaptă să le vină, din nou, rândul, în Istoria Evoluţiei Spirituale a Terrei, pentru a-şi afirma, explica şi impune normele lor moral-spirituale superioare (dintre care se desprinde, categoric, LEGEA FRUMUSEŢII ARMONICE  - care se exprimă prin DREPTATE, BUNĂTATE-ca-ÎNŢELEGERE SUPERIOARĂ şi prin ECHILIBRU SACRU EXISTENŢIAL).
4-Atlanţi sau nu, ZALMOXIS-ROHMANUL („Domnul Luminii; Sfântul Luminos") şi ai lui nu pot muri/dispărea, pentru că ei stau la TEMELIA LUMII VIITOARE – care va fi Lumea Armoniei/CÂNT.  Poetul „scufundat până la Temelia-Hotar al Sâmbetei” spune: De cântec este sufletul meu plin– iar Odin/Zalmoxis îl confirmă, dar îl şi amendează, prin afirmaţia că Autenticul Cântec/Logos Cosmogonico-Antropogonic nu poate fi cunoscut, în esenţa lui, decât după Iniţierea Deplină întru FRUMUSEŢE SACRALĂ „BLAJINO-ROHMANICĂ” – „blânde zâne” (n.n.: zeităţi): „Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul[7] tău va lumina în noapte ­/Prin hale vei zări blândele-mi zâne,/ȘI-ATUNCI SĂ CÂNȚI. VEI ȘTI CE E FRUMOS”.
5-Diferenţierea sufixionară a  lui ROMULUS VULCĂNESCU, legată de „ur-iaşi”, respectiv, de „ur-ici” , nu-şi are valabilitate şi relevanţă, în lumea sacră, atotrelativizatoare (a se observa că, în lumea zeilor, înseşi urcarea şi coborârea nu au sens – ci „înălţarea” şi „coborârea”” se identifică, întru  infinit şi eternitate: „[Zeii zalmoxieni]Se reped pe TREPTE NALTE și COBOR în sure hale”): ZEII-„BLAJINI/ROHMANI/URICI sunt entităţi calitativ-spirituale copleşitoare (pot fi, deci, EXTREM-CONDENSATE!), ele nu se măsoară, deci, cu metrul, ci sunt evidenţiabile prin efectul acţiunii lor co-demiurgice.  NANISMUL şi GIGANTISMUL sunt parametri MORALI, la Eminescu – dar sunt valabili, şi aceştia, numai pentru lumea „aceasta”, umano-desacralizată, din spaţio-temporalitatea istoriei (de)căzute, „viermuinde”: „M-ar asculta spunându-le de LUMEA/CEA DE PITICI, ce VIERMUIEȘTE ASTĂZI/PE ȚĂRÂNA ce-au locuit-o ei(…)”. Deci, ZEII au locuit în „lumea aceasta” – dar misiunea lor, de a prezerva rezultatele cosmogoniei şi ale antropogoniei, se va evidenţia într-un viitor nedefinibil, dar înscris în legea categoricului necesar. Ei/ZEII/”BLAJINII/ROHMANII/URICII sunt „blajini”, adică  nu urăsc nimic (nimic din ce-a fost - deci, cu atât mai puţin, din ce va fi, adică se va înscrie în parametrii spirituali ai Zodiei lor Moral-Spirituale: „Și Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei ­ iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește/Și surâzând își aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse/În negura secolilor trecuți" – „râsul” lui Odin şi „surâsul” celorlalţi zei zalmoxieni anuţă, deja, valenţele demiurgice şi re-demiurgice ale existenţei lor BLÂND-SFÂNT-AUTORITARE, la cârma universului!) – pentru că EI CUNOSC TOTUL, de la Facere şi până la...RELUAREA FACERII, SUB ZODIILE ROHMANICE – adică, AUTENTIC şi NECLINTIT SFINTE – conform teoriei lui Constantin Daniel, desprerohman-brahman!
IV-CONCLUZIILE NOASTRE...
...Deci, în persoana „BLAJINILOR/ROHMANILOR/URICILOR” nu avem de-a face doar cu „ABIOI”/”HOMINES RELIGIOSI, ci cu ZEI AUTENTICI! În cazul lui Eminescu, se afirmă, clar, că avem de-a face cu „ODIN”, ipostaza neo-lingvistică a VECHIULUI ÎNTEMEIETOR DE LUME - ZALMOXIS!
...Pentru cei care se mai întreabă (poate că şi dintre preoţii creştin-ortodocşi, de azi!), ce s-a întâmplat cu Zalmoxis şi ale lui zeităţi, în primul rând, cu dubla lui ipostaziere (Apollon-Cel ALB şi Artemis-Cea ROŞIE! – DALBII PRIBEGI”, PRIN COSMOSUL CREAT DE EI!)  - şi dacă este posibil ca ei, ZEII (în primul rând, ZALMOXIS!), să fi dispărut-„murit”  - răspunsul lui EMINESCU este unul cât se poate de ferm şi clar: NU!EI NICI N-AU MURIT, NICI N-AR FI PUTUT SĂ MOARĂ, pentru că au o MISIUNE SUPREM-COSMICĂ şi DEMIURGICĂ: ei aşteaptă sfârşitul istoriei noastre „căzute” (dar, totodată, ei fac tot posibilul ca Sfârşitul Lumii să nu fie unul violent, ci să se realizeze, steiner-ian, printr-o evoluţie, către un nou nivel spiritual, DEFINITIV SUPERIOR!) – pentru a-şi începe, ei înşişi, „mandatul oficial” de autoritate cosmică („mandat” care va consta în ridicarea şi menţinerea unei lumi a Bunătăţii şi a Luminii Dreptăţii! - ...astfel, Apocalipsa Ioanică va căpăta noi forme, termene şi sensuri).
...Adică, ar zice doctorul Rudolf Steiner, azi: se va ajunge la „STADIUL VULCAN”, în care cei BUNI-BLAJINI-PRO-SPIRITUALI vor prospera, vertiginos, întru Duh, iar cei RĂI-ANTISPIRITUALI se vor auto-elimina din lume, devenind, pur şi simplu...PROŞTI!!! Şi noi n-am zice că acele vremuri sunt prea departe, având în vedere gradul ameţitor de prostie, care se manifestă, azi, pe Terra; mai rămâne ca respectiva „prostie” să fie şi sancţionată, iar nu răsplătită...cu „atenţia şi  interesul opiniei publice” – cea  formată, evident, din grămezi enorme de gură-cască!
...Se pare că geto-dacii sunt, cu adevărat, poporul cel mai sfânt şi mai instruit spiritual, din cosmos – şi vor fi, din nou, Centrul Suprem al Tradiţiei Spirituale, pe Terra.
…Ceea ce ar însemna că, de fapt, “BLAJINII-ROHMANII-URICII” -  putem deveni şi NOI, dacă ne vom  iniţia în Tradiţia Zalmoxiano-Creştină!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- Acesta este numele general ce defineste lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile, capitala fiind Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet.
[2]- In cartea "Mitologia romana" Romulus Vulcanescu in capitolul "Pamantul muma" vorbeste despre lumea alba (in care traiesc oameni), din care fac parte si Ostroavele albe.
"Acesti urici locuiau la marginea lumii intr-un Ostrov alb sau in mai multe Ostroave albe din albia Apei Sambetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sambetei in conditiile cosmogonice ale ridicarii pamantului din apele primordiale. Ceea ce inseamna ca in conceptia mitica ostroavele simbolizeaza pamanturi neintinate, iesite in stare pura din Apa Sambetei, care la randul ei este o apa sacra, numai ca gradul ei de sacralitate tine de impuritatea ei progresiva in directia Iad. Dupa o legenda straveche, Apa Sambetei izvoraste dintre radacinile bradului cosmic si inconjoara pamantul de 7 sau 9 ori si se varsa in Iad. La izvoarele ei este pura si sus pe pamant e un panaceu universal. Pe masura ce inconjoara pamantul, gradul ei de puritate scade, iar cand intra in Iad clocoteste in flacari. De Pastele blajinilor, in unele sate, pe malurile apelor curgatoare se puneau in blide de lemn coji de oua, faramituri de cozonac si lumanarele carora li se dadea drumul pe apa, ca sa ajunga pe Apa Sambetei in Ostroavele Albe la rohmani sau blajini, ca sa serbeze si ei Pastele.. .....Uricii albi tineau multe posturi albe si se imbracau in alb, semn al puritatii lor sufletesti. ....La romani doliul alb pentru batrani (codalbi) s-a mentinut pana in vremea noastra in unele sate din Baragan si Carpatii estici."
„Maura Anghel despre Paştele Blajinilor
Paştele Blajinilor, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoşilor. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru.
BLAJINII (ROHMANII SAU RUGMANII) SÎNT REPREZENTĂRI MITICE ALE PRIMILOR OAMENI DE PE PĂMÎNT. SE SPUNE CĂ BLAJINII TRĂIESC SUB PĂMÎNT, PE TĂRÎMUL CELĂLALT, DINCOLO DE APA SÎMBETEI. SE SPUNE CĂ EI AU LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ SUSŢIN STÎLPII DE SPRIJIN AI PĂMÎNTULUI. IMAGINAŢI CA OAMENI BLONZI ŞI SOCOTIŢI URMAŞII LUI SET (AL TREILEA FIU AL LUI ADAM ŞI AL EVEI), BLAJINII DUC O VIAŢĂ CUVIOASĂ ŞI LIPSITĂ DE GRIJI, ÎNTEMEIATĂ PE VIRTUTE ŞI PE INCAPACITATEA DE A FACE RĂU. Bărbaţii se întîlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a procrea. Băieţii sînt crescuţi de mame pînă merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii. Blajinii sînt credincioşi, buni la suflet, blînzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe.
În popor se crede că locuiesc pe malurile unor rîuri mari sau lîngă ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald. Blajinii nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sînt anunţaţi de către oameni. Ei ştiu că este Paştele atunci cînd văd că sosesc pe Apa Sîmbetei coji de ou roşu aruncate special de gospodine pe ape în vinerea sau sîmbăta din Săptămîna Patimilor. Cînd văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele, iar oamenii prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în cimitir, lîngă biserică sau în cîmp, la iarbă verde.
Dupa cum am putut citi, dovezi despre existenta Agarthei sunt nenumarate, atat din vechime cat si din zilele noastre. (...)Doamne , ajuta ca aceste lucruri sa se intample cat mai repede !
[3]- “Numele Avalonului derivă din  celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri  fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi  devine cunoscător al  tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere  Avalonul este  identic cu  Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii.  Mai mult, el este identic  cu  Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene  în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate  la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea)”.
[4]- „Cele mai puternice orase subterane:
POSID – primul refugiu al atlantilor, cu intrare in zona Matto-Grosso, cu populatie de 1,3 milioane de locuitori;
SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare in Himalaya, 3,5 milioane locuitori;
RAMA – langa Jaipur, in India, 1 milion de locuitori;
SHINGWA – la granita dintre China si Mongolia, cu 1,5 milioane de locuitori;
TELOS – langa Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori. Orasele se afla la adancimi variind intre 1,5 si 2 mile sub scoarta terestra”.
[5]- Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pamânturi sfinte aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor.Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.
Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky:  “În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau “nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”
PREAFERICIŢII SAU BLAJINII ERAU URMAŞII ATLANŢILOR, CUNOSCUŢI ŞI SUB NUMELE DE RĂMĂNI. Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D. Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark. Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile. O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida? Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba.
Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau, de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în acelaşi mod?…
Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Alba) unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin parţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursiţelor de la Sinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinte extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată. 
[6]- Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia (mijlocul secolului VI).
A lăsat două lucrări cunoscute sub numele de Romana și De origine actibusque Getarum, pe scurt Getica. Pentru prima lucrare a folosit informații din istorici mai vechi, iar pentru a doua, o operă a lui Cassiodorus, azi pierdută.
7 -Talar n. haină neagră și lungă până la călcâie (purtată de preoți și călugări).

LIMBAJUL  DE DINCOLO DE CUVINTE
Un instrument muzical interior
Armonia cuvintelor generează nebănuite rezonanţe lăuntrice prin exprimarea lor. Astfel, asemenea atingerii coardelor unui instrument muzical ce produce sunete melodioase, vibraţii pline de emoţie se transmit de îndată ce pronunţi chiar şi cele mai elementare silabe. Cu o claritate de excepţie, reverberaţiile adăugate prin expresivitatea feţei şi gesturile trupului adaugă nuanţe simbolice profunde la orice fel de cuvânt rostit. La rândul lor, ele trezesc în cel care ascultă trăiri luminoase sau întunecate în funcţie de intenţia ta lăuntrică ce se trădează astfel fără putinţă de a fi ascunsă.
Aceste emoţii demască adevăratul conţinut al gândurilor ce se află în spatele cuvintelor şi dacă ai puţin simţ de observaţie, vei desluşi cu uşurinţă sinceritatea sau falsitatea celor exprimate. Prin vorbire tu vei semăna bunătatea sau răutatea în lumea în care trăieşti. Instrumentul muzical interior va emite tonuri de trâmbiţă apocaliptică însoţite de tunere şi fulgere, sau dimpotrivă, va exprima farmecul unui sunet de harpă ce inspiră blândeţe şi calm. Numai de tine depinde ce fel de instrument muzical alegi să-l găzduieşti în camera interioară a sufletului.
Limbajul nearticulat al copilului
Cu siguranţă că te fascinează privirea unui copil care încearcă să-şi transpună gândurile în cuvinte pe înţeles. Efortul său pare lipsit de noimă, fiindcă el nu poate încă să-şi articuleze cuvintele, dar emoţia pe care o transmite radiază din toată fiinţa sa ca nişte raze de soare. De aceea, mama recepţionează imediat ceea ce doreşte el să comunice, în timp ce o persoană străină nu percepe mare lucru, decât dacă posedă o anumită sensibilitate de a pătrunde dincolo de suprafaţa aparenţelor.
Similar, în fiecare om din jurul tău se află un copil care dincolo de cuvinte transmite ceea ce se află adânc săpat în straturile profunde ale sufletului. Şi de aceea, este suficient să distingi razele care pornesc din inimă şi transpar în jur prin limbajul nearticulat al tonului pentru a distinge ceea ce de fapt cineva doreşte să comunice. Un zâmbet oprit înainte de capăt, asemenea unei linii ce se întrerupe brusc, dezvăluie imediat tristeţea ce se află în spatele ei. Un simplu clipit din ochi poate să indice nesinceritatea celor spuse. Iar o schimbare bruscă a trăsăturilor feţei grăieşte instantaneu despre greutatea de a menţine un timp îndelungat o anumită mască.
Limbajul păpuşii daruma
La fel de bine, te poţi gândi că te afli în Japonia şi vezi pentru prima dată o păpuşă Daruma. Specificul ei constă în faptul că oricum ar cădea, ea se ridică înapoi în poziţia verticală. Practic, este imposibil să o faci să stea în poziţie orizontală fiindcă ea revine de fiecare dată încălcând aparent legea gravitaţiei. Povestea vine din vremuri străvechi şi ilustrează relatarea mitică a vieţii fondatorului budismului Zen cunoscut sub numele de Bodhidharma. Acest sfânt al religiei budiste a dovedit o perseverenţă ieşită din comun, păpuşa în cauză ilustrând caracterul său de neclintit, mai precis acea capacitate de a reveni de fiecare dată pe Calea cea Dreaptă indiferent de împrejurări.
Nu întâmplător, ochii lipsiţi de sprâncene ai păpuşii te privesc cu o hotărâre de nezdruncinat, dorind să îţi transmită îndemnul de a nu abandona niciodată să mergi înainte pe calea vieţii. Această stranie păpuşă fără picioare te cheamă de fiecare dată să rămâi vertical, chiar dacă aparent orice sprijin a dispărut. Şi nu întâmplător, ea a fost asociată cu îndeplinirea dorinţelor exprimate la început de an ca o garanţie a împlinirii lor. De fapt, şovăiala, lipsa de perseverenţă şi lipsa de voinţă sunt cei mai mari duşmani pe drumul împlinirii destinului tău. De aceea, păpuşa Daruma îţi va spune de fiecare dată să nu te laşi bătut niciodată.
Puterea unui simplu proverb
Şi dacă vei rămâne pentru mai mult timp în „Ţara Soarelui Răsare”, în mod sigur cineva îţi va spune despre proverbul „De şapte ori cazi şi de opt ori te ridici”. Acest gând profund semnifică dinamica progresului oricărui luptător pe drumul către perfecţiune. Astfel, pentru un iniţiat, căderea de şapte ori echivalează cu o prăbuşire extremă sau cu o situaţie aparent fără ieşire. Nu întâmplător, samuraii erau antrenaţi în condiţii extreme pentru a face faţă situaţiilor de excepţie care puteau să apară în acele vremuri tulburi ale istoriei medievale japoneze.
Pe de altă parte, simbolistica budistă a cifrei opt se asociază ferm cu învăţătura „Nobilei Căi”, care face referinţă la opt fundamente cheie ce trebuie perfecţionate continuu. Chiar dacă nu erai un războinic, totuşi o luptă spirituală stătea înaintea ta solicitând pe deplin: percepţia, intenţia, trăirea, vorbirea, acţiunea, perseverenţa, sensibilitatea şi conştiinţa. O listă cam lungă, nu-i aşa? Dar există o logică profundă în enumerarea lor fiindcă la început se află percepţia, sau vederea lucrurilor. Ulterior, ea generează intenţiile şi dorinţele ascunse ale inimii, de care nu ai imediat cunoştinţă.
Mai departe, asemenea pârâului care devine râu în curgerea sa, intenţiile declanşează trăiri de care în parte începi să devii conştient, ce se vor concretiza în scurt timp prin cuvinte şi acţiuni. Dar lucrurile nu se opresc aici, însă devin mult mai condiţionate şi mai pline de rafinament. Pe măsură ce avansează aceste trăiri primordiale, ele încep să cheme marea putere a voinţei manifestate prin perseverenţă. Concomitent se adaugă candoarea sensibilităţii, fără de care voinţa rămâne ca un schelet de oţel lipsit de ornamente. Iar pe toţi aceşti piloni se aşează grandios într-o descoperire supremă conştiinţa a ceea ce eşti cu adevărat, adică identitatea ta autentică ce îţi dezvăluie locul tău în univers.
Şi astfel, orice cădere, chiar şi de şapte ori, nu reprezintă o pierdere a războiului vieţii cât timp mai există posibilitatea celei de-a opta ridicări în planul profund al conştiinţei.
Zidire sau distrugere prin cuvânt
De aceea, cuvintele tale rezonează profund în jurul tău şi sunt pline de viaţă. Ele pot da naştere, dar tot ele pot ucide prin violenţa limbajului sau prin subînţelesuri otrăvite, ce se disimulează în spatele oricărui gen de retorică distructivă. Astfel, lumea devine mai rea sau mai bună în funcţie de utilizarea diferitelor registre de exprimare. Prin demagogie ziua se întunecă chiar dacă soarele se află pe bolta cerească. Prin înjurături şi vulgaritate atmosfera se umple de o pâclă densă, chiar dacă peisajul din jur reflectă curcubeul paradisului.
Dar frumuseţea şi stilul vorbirii conferă mereu bucurie în mijlocul încercărilor dramatice. De câte ori de-a lungul istoriei nu au existat oameni plini de nobleţe şi curaj care au îmbărbătat societatea din jurul lor în timp ce ea părea că se prăbuşeşte? Asemenea unui combatant care ştie să-şi susţină moral camarazii, cuvintele tale pot genera chiar acum o forţă cu un impact emoţional capabil să-i ridice pe cei trântiţi la pământ de nedreptatea luptei vieţii. De ce nu ar merita să încerci şi tu o astfel de cale?
Octavian Lupu (Bucureşti)
 
 

 

ATELIER
CUVINTEN-CUMINŢITE VIII
(Pilule fără efecte secundare)
1. Supliciul la care a fost supus Mântuitorul, ne demonstrează fără putinţă de tăgadă că Pământul încă nu-i pregătit să-i găzduiască pe nemuritori.
2. Tocmai pentru că în fiecare zi moare câte un pic, omul cu adevărat chibzuit se pregăteşte din timp să treacă pragul care separă efemeritatea de eternitate.
3. Mai mult decât moartea, pe om îl sperie tăcerea veşniciei ce-l va absorbi.
4. Atâta se istoveşte în lupta cu viaţa, încât nu-i de mirare că omul ajunge o pradă uşoară pentru moarte.
5. Sumbră perspectivă dacă-n lumea de-apoi, lungă cât eternitatea, nu vei putea scăpa de cei cu care tare ţi s-a urât în scurta viaţă de pe Pământ.
6. Sunt destui din aceia care-şi fac zilele plăcute doar atunci când altora izbutesc să le facă zile fripte.
7. Geometria vieţii se schimbă odată cu vârsta: Tinereţea este euclidiană (viaţa şi moartea sunt pentru ea două linii paralele care se întâlnesc la infinit), maturitatea îşi drămuieşte forţele după axiomele geometriei neeuclidiene, iar bătrâneţea moţăie pe postulatele relativităţii.
8. Pe măsură ce îmbătrâneşte, omul îşi îndreaptă speranţele spre lumea de dincolo, fapt care-i creează aura de înţelept împăcat cu destinul inevitabil.
9. Înţelepciunea este starea de armonie spirituală care-l duce pe om până-n vecinătatea modelului gândit de Creator.
10. Atât de mult s-a zbătut să-şi sporească preţul social, încât s-a trezit că nu mai are valoare umană.
11. Pragmatismul – acea banalitate ridicată la rangul de filosofie, care-i nefericeşte crunt pe cei ce au uitat să mai viseze şi care nu-nceteză să promită fericirea de-o clipă celor ce se vor strădui să-şi uite visele.
12. Mitologia este religia neîncrezătoare a visătorului, iar religia este visul în plină desfăşurare al credinciosului.
13. Omul modern îşi are propriile sale mitologii, faţă de care odraslele sale îşi manifestă dispreţul lor suveran.
14. Cu atâta respect se discută pe marginea Decalogului, încât grosul omenirii consideră că ajunge asta şi că respectul nu trebuie dus până la aplicarea celor zece porunci în viaţa de zi cu zi.
15. Este mult mai uşor să înveţi ce ai de făcut decât să faci ceea ce ai învăţat.
16. Într-atât s-a scîrbit de toţi şi de toate, încât omul modern a inventat distracţia cu acţiunile umanitare.
17. Dacă morala este forţa Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forţat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel.
18. Decât o javră hrăpăreaţă, mai bine leu făr’ de viaţă.
19. Totdeauna ai parte de dezamăgiri în raporturile cu semenii, niciodată în raporturile statornicite cu divinitatea.
20. Dacă Dumnezeu ar vrea cât poate, oamenii n-ar putea nici măcar să gândească ceea ce El nu vrea.
21. Omul înregistrează cele mai de preţ biruinţe nu în lupta cu semenii, ci cu sine însuşi.
22. A fi religios este o modă, a fi credincios este o trebuinţă. Cum credinţa-i anevoioasă, oamenii preferă calea lesnicioasă a modei impusă de preoţi.
23. Mult mai de preţ ca muntele trufiei e bobul de muştar al credincioşiei.
24. Din modestia nesilită valoarea iese pârguită.
25. Să moară omu-i trebuinţă, iar să trăiască-i nevoinţă.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

ROSTUL CUVINTELOR
Niciodată n-o să fie demodat să-i spui persoanei dragi... o șoaptă de iubire.
Se ivesc zorile peste Oradea. Niciunde cerul nu-i mai senin precum e în locul în care te simți iubit! De la etajul IX, lumea se vede altfel! Toate “micile mizerii” sunt cu adevărat reduse, la o scară... insignifiantă. Lumina se strecoară firavă peste coline...Ochiul somnoros al zilei clipește sfios, acompaniat de un dulce sforărit... ca de copil răcit... al lui L.
Nu mă întorc... privesc în continuare pe geam și surâd. Dacă m-aș apropia de patul în care-și țese visele, n-aș răbda tentației și l-aș săruta... poate... I-aș grăbi trezirea, și are atâta nevoie de odihnă. Și eu, de liniște.
Aseară, am citit pe facebook, despre „potopul” ce se abate asupra bărbaților în zilele ce vor urma: Valentine’s Day, 1 Martie, 8 Martie… Mesajul era însoțit de o poză cu doi indivizi... care se consolau, după votcă, cu niște beri. Chiar așa... valoarea iubirii se număra în sticle de bere și pahare de tărie... la care ar trebui să renunțe.
Ce lume! O lume în care trăim... vrând-nevrând.
Implicați direct sau tangențial în viețile noastre, astfel de oameni sunt... la un pas de bibliotecile și cinematografele (“pepiniere de dorințe și proiecții idilice”) și poveștile idealizate, de timp, ale tuturor femeilor... care ne-au deformat perceperea realității.
Toate ne dorim o floare, o ieșire la un restaurant elegant, rafinat... o ținută șic, o freză la modă, un parfum delicat etc. Sunt și bărbați romantici... care organizează astfel de întâlniri (majoritatea celor din această categorie sunt niște afemeiați de mare clasă, dar le trecem cu vederea acest “amănunt”, mai ales în aceste zile, pentru că cei “serioși, familiști” sunt, de obicei seci și destul de zgârciți). Toate vrem să trăim “marea poveste”!
Mă gândesc la casa mea... de la Timișoara. Când am plecat, m-am ciocnit nas în nas cu una din blondele lui Andy. Era trasă la pardesiu de piele albă, cizme albastre, buze și unghii roșii... I-am ținut ușa larg deschisă, ca să încapă cu plasele... caserole cu fel de fel de mâncăruri... o sticlă de vin... Pe vremuri, le aducea el cu mașina. Uneori, le aștepta jos, la intrarea în bloc. Altădată, descuia ușa, când apăreau (se auzea de la mine cum învârte cheia-n broască). Acum, le lasă să urce... și să aștepte la ușă, până-și termină el țigara, pe balcon. Ele așteaptă cuminți, ca niște pudeli bine dresați.
“Eu, cu L., sunt încă la faza în care vine după mine, cu mașina. Mai am timp!“
Mă bucur de acestă idee și mustăcesc. Așa or face toți?
“Câți ani ai? 37? 38?... ca doar n-ai 40! – îmi zisese deunăzi Andy, văzând că dădeam dezaprobator din cap.”
”Acușica fac 46!”, i-am zis râzând cu gura până la urechi. L-am considerat cel mai frumos sau mai calculat compliment din ultima vreme. Tocmai de aceea, pentru prima dată, invitația lui L. (care are 37 de ani!) nu mi s-a mai părut “compromițătoare”.
E “grav” dacă vrei să fii iubit? Dacă vrei să iubești?... dincolo de normele sociale general acceptate?
Fericirea și nefericirea se află în noi, în gândul nostru! În inima noastră! În concepțiile pe care le adoptăm sau la care aderăm din varii motive.
E ultima zi de vacanță...
Soarele se oglindește îndrăzneț pe chipul meu. Închid ochii, ca să-i fac plăcerea... de a domina câteva clipe!
L. îmi atinge încet umărul, ca să nu mă sperie.
Nu l-am auzit când s-a ridicat din așternut.
“Spune tu de nu-i mai frumoasă Oradea ca Roma? Uite ce coline se răsfață-n verdele ochilor tăi!”
Cu L. am încercat să scriu un text. El un rând, eu unul. E un cameleon stilistic! Ar putea imita felul oricui de-a scrie ( limbaj, frazare, viziune).
Și-acum râd mocnit. Mă imită, continuând felul meu de a visa, cu ochii deschiși…” în epitete și comparații… de la Mircești!” (Mă pastilează, de multe ori, dar ne corectăm și ne completăm fericit… în ce redactăm fiecare). El are nerv, eu am o ortografie mai bună!
Fără alte vorbe, pune ibricul la fiert. Amândoi suntem conservatori. Deși avem cafetieră, ne preparăm ceaiul/cafeaua la ibric. Măsoară apa, cu precizia unui farmacist. O cană mare, pentru ceaiul lui, o cană mică, pentru cafeaua mea. Îmi place mult acest moment, acestă idee… fierbe apa împreună, apoi, o parte o toarnă peste plantele lui, de ceai, iar restul devine o minunată cafea… pentru mine. Așa suntem și noi… avem multe plăceri/idei comune, dar și particularități/scopuri/idealuri diferite.
E un bărbat frumos, înalt, delicat, care se mișcă cu grația unui balerin. Are ochii mărunți, ca o veveriță zglobie, freza mereu ciufulită... și o colecție de halate matinale. Azi poartă un halat de culoarea alunei, cu un guler de mătase, o nuanță mai închisă. Deși stă la bloc, a păstrat eleganța unui moșier scăpătat...
Niciodată n-am înțeles pasiunea lui pentru... o dolofană ștearsă, ușor neglijentă, ca mine. Nimeni nu m-a tratat ca pe o regină, așa ca el. Fiecare vizită, e o poveste!
Aroma cafelei mele umple încăperea. Ceaiul lui nuanțează fericit acest răsfăț olfactiv.
“Acum înțelegi cât de bine te potrivești acestui loc… din inima mea?”
Șoapta lui e atât de apropiată, încât îi simt mișcarea buzelor pe lobul urechii.
Suntem doar noi doi și ne vorbim în taină… ca și cum pereții ne-ar vrăjmăși… ne-ar fura din profunzimea sentimentelor.
Vibrez ca o adolescentă…
Pentru doi oameni care au ales cuvântul ca mijloc de existență (el jurnalist, eu profesoară de limba română), vorbele nu-s doar vorbe! Sunt părți de suflet materializate în cuvânt!
Da, măi… și brusc îmi vine-n minte imaginea cu nenorociții ăia, înecați în spaime, votcă și bere… că vine “potopul”… cu Valentine’s Day, 1 Martie, 8 Martie…
“Luați-le niște cuvinte, măi, băieți... că nu costă nimic!... și v-ați făcut datoria!” – îmi venea să le strig petrecăreților.
Surâd și-l prind pragmatic pe L. de urechiușele ascunse-n freza ciufulită și-l sărut cu foc!
“Ia să mai lăsăm cuvintele...”
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

IUBIREA NECONDIŢIONATĂ
Iubirii necondiționate i se răspunde cu o iubire și mai mare!”
Mereu am fost învățați că părinții ne iubesc necondiționat... că noi ne vom iubi copiii necondiționat... că Dumnezeu ne iubește necondiționat... iar dacă viața ne mai oferă și alte asemenea exemple, suntem, cu adevărat, niște norocoși.
Mi-am amintit mereu aceste vorbe, fără a putea preciza vreodată cine/când le-a spus. Pur și simplu mi-au plăcut... și am crezut în ele... încă mai cred!
Gândind așa, egocentric... n-am fost un copil iubit “necondiționat” de părinți/de mama (n-am fost băiat, semănam prea mult cu tata, am venit pe lume cu Decretul, în ’68). Copii personali nu am… Despre iubirea Lui D-zeu, pot spune că am parcurs un drum greu și lung... cu multe revolte, căderi și binecuvântări. Cu răbdare, Tatăl ne culege din rătăciri, pe fiecare, la vremea lui.
Vorbind azi cu un bun și drag prieten din Australia, am recunoscut că doar planul profesional mi-a fost până acum așa cum mi-am dorit. Pe plan personal, sunt... un dezastru (în sensul clasic / tradițional al familiei românești): n-am soț, n-am copii!
Și, totuși, nu sunt o nefericită! Dimpotrivă! Mi-a dovedit-o viața, în fiecare zi!
Vă dau, ca exemplu, doar o împrejurare: ziua mea de naștere, din acest an.
Iar febră, iar fără voce, alt concediu medical… M-am săturat eu de mine!
Mă sunase o mămică: “moartă-coaptă” să ajung vineri la școală!
M-am dus… Petrecerea-surpriză, de ziua mea, organizată de elevii mei!
Sincer, îmi doream măcar un “La mulți ani!”… că eu le cânt tuturor. Dar ei s-au întrecut! Acum, vizualizând în liniște pozele, remarc detaliile. Atunci, îmi vâjâiau urechile de emoții, fața îmi ardea, mâinile îmi erau umede. Vârsta nu aduce cu sine temperarea trăirilor.
Când am intrat în clasă, toți erau în semicerc, în fața mea, și mi-au cântat “La mulți ani!”. Pe tablă îmi scriseseră “Vă iubim mult!” M-am uitat și la pozele de anul trecut… Atunci îmi scriseseră “Vă iubim!”și au pictat pereții albi, imaculați ai clasei, cu palmele lor colorate, ca la reclama de la ciocolata “Merci”. Eeeeee! A apărut acest “mult”, care, sincer, m-a lăsat fără cuvinte.
Dacă atunci au pictat, acum au organizat un scurt program artistic (dans... de toate felurile, cu un grup de 6-8 dansatoare... depindea de melodie). Cât timp am servit tort și suc, șampanie fără alcool, se auzea, în surdină “De ziua ta, ziua ta… ziua taaaaa, / Eu îți ofer dragostea, dragostea…“
Chiar am fost fericită! Încă sunt și acum, când retrăiesc, povestindu-vă, acele clipe.
Mai dureros a fost însă acasă… unde au revenit febra și durerile musculare… sporite de impasul financiar în care mă aflam, fără să știu de ce.
“La mulți ani, draga mea!” sunau unchi, mătuși, verișori…
Mă simțeam săracă, bolnavă și neputincioasă… am plâns până târziu, în noapte. Ce-am făcut cu banii? Nu pricepeam. Trebuia să am… un fond sănătos.
A doua zi m-am trezit hotărâtă să schimb această stare.
Luni, o colegă a recunoscut că-i intraseră de două săptămâni niște drepturi salariale de-ale mele. Ea sesizase surplusul de bani, dar colegele o sfătuiseră ba să-i cheltuie, să se bucure de ei, ba altele o convinseseră că cineva plânge după ei…
Deși nu e voie, “cineva”, de la o filială bancară, i-a făcut extras de cont… pe numele meu! Așa s-a văzut că mie nu-mi alimentaseră contul.
Alți bani, din practica studenților, nu-mi intraseră din ianuarie… că fosta noastră secretară-șefă, preocupată de demisie și plecare… n-a avut timp… decât în ultima ei zi de job… după două luni de la evenimente, să-mi facă ordinul de plată. Bine și acum!
Reîmprospătată financiar, mi-am sărbătorit, cu adevărat ziua de naștere, după o săptămână! Acasă la verișorul meu, specializat în petreceri, am trăit cele mai minunate și așteptate clipe. Eram toți: verișori, prieteni foarte apropiați. Meniul… de vis! Poveștile… demne de un nou “Decameron”!
M-am reîntors acasă, hotărâtă să fiu mult mai atentă la veniturile mele. Dacă nu din alte motive, uite de-asta... că m-au privat, chiar de ziua mea, de șansa de-a mă sărbători cu toți cei dragi.
Norocul meu a fost că niciunul dintre invitați n-a fost supărat/ofensat că i-am chemat... după o săptămână!
“Iubirii necondiționate i se răspunde cu o iubire și mai mare!” Nici acum nu știu cine a zis... dar știu că e adevărat.
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

FLORILE DE LILIAC
candele de liliac – îmbuibări de flori
ard episcopal văpăi – violeţii nori
abia moţăie salut când vântoase trec
numai soarelui-i zâmbesc: vremii nu se plec'
 
cu atâta boierie tufe se sumeţ
umilind pe câte-un înger – sărman cântăreţ
asta-i lumea – ăsta-i preţul vieţilor ce curg
unora nu le ajunge un singur amurg
 
oamenii-şi caută norocul în mareea florii
dar în ceruri e tăcere – se aprind păstorii:
verii cosmici -  preaţâfnoşii – călători în stele!
 
...urci cobori sau bei miresme – nimeni nu te-ntreabă
rămâi pururi singuratic – altfel decât ele
tragi nădejdi: măcar Hristosul să-ţi afle vreo treabă...
 
ÎN LOC DE SMARALD
pribegind prin crânguri de mătăsuri verzi
miresmat de vânturi rourat de lună
nu te temi regatul în priviri să-l pierzi:
cânţi zânelor rele ce-ţi şopti cea bună
 
zboară-atâţia îngeri – păsări prorocesc
în perfecte-armònii – Dumnezeu falsează:
arabesc de dansuri ielele-nserează
miez de-apoteoze prinţii părăsesc
 
toţi suntem copacii copleşiţi de lire
toţi ne naştem astăzi dincolo de fire
fără zi ori noapte – fără nimicire
 
în loc de Smaraldul – Sacrele Safire
...de atâta cântec aştrii se îmbată
se încurcă-n zodii Lebădă Curată
 
CÂNTEC POETO-CAVALERESC
să fii vie – să fii artă
să nu intri-n nicio soartă
să nu mai baţi pe la poartă:
declinând în Trandafiri
să încerci şi măşti – şi firi
 
m-am născut şi-am stârnit mume
sughiţând s-a scris o lume
marea s-a-nghiţit în spume:
nu e lună – nu e soare
e lacrimă şi dogoare
 
nu mă-nvaţă nimeni carte
Dumnezeu plânge-ntr-o parte
biet maestru – biete arte:
dar în partea dinspre mine
vine somnul şi e bine
 
cartea morţii am şters toată
s-a stârnit în aştri zloată
sihaştri în vis s-arată:
sus în Turla Empireu
cântă cucul cântec greu
 
cavaleri – aici veniţi
poeţi rari şi miri smeriţi
fiţi răniţi şi fiţi cumpliţi:
slovele-n stihuri s-au şters
rămâne Ultimul Vers
 
ning luminile-vocale
şi e frig în catedrale
iată munţi fără de vale:
nălucesc consoane-n iarnă
ce a fost – acum se farmă
 
şi deasupra de potire
şopoteşte noua fire
serafi se-opresc să se mire:
Duh de Sânge Luminat
magi spre Nord s-au închinat
 
APUS DE SOARE
Marele Egiptean – scăldat de
glorii -  ovaţionat de subtile
lumini – trece cotropitor
un hotar devenit
inutil
 
UNIVERS ÎN JURUL COZII
primăvară pleoştită – suferă de
gastrită şi de
rahitism - cu un picior în
veşnicul prag şi cu celălalt – înafară de
orişice anotimp
 
păsările cântă total
dezordonat – pe sărite: sar din ramuri de
copaci ţăndări de
aştri – sparţi cu
ciocanul - odată cu vaza de
smarald  – din sufrageria lui
Dumnezeu
 
sub perdelele groase de
nori – se aud excesele deşucheat-erotice ale
zborului de cocori
 
tot universul e pregătit  - de
veacuri - să dea
mită – în speranţa că va schimba
ursita şi mersul
istoriei – precum şi sârma şi bobii la
sită - dar mituitul cel încă
nemituit  -  refuză cu
încăpăţânare să se arate
darnicilor escroci - toţi infinit
lacomi - cu priviri
stângi – spumegaţi la gură şi
nătângi
 
univers rotit în jurul
cozii – univers în care speră şi
se dau de ceasul
morţii - toţi
nerozii – toţi irozii şi
magii
 
vidul se copiază şi
răscopiază – fără energia
creaţiei şi invenţiei – la
nesfârşit: îţi voi trimite – cât de
curând – o
copie a îmbrăţişărilor noastre de acum o vreme
nevremuită - nicicând şi
niciunde îmbrăţişate – doar conştiincios
după furtunatice valsuri de
viduri – copiate
 
necruţătoare – sărbătoare a
înfrângerilor - puse la
dungă şi cu maximă pedanterie
pliate
 
...şi uite aşa – într-un haos perfect
dizarmonic – zi după
zi – continuă surogatul de
viaţă a lumii: cangrenata zare i-a fost
amputată – la fel interzisă i-a fost şi
sarea din bucate – s-a
împuţit de-atâtea boli - dar
mai cu seamă – nimeni nu dă
semn ori seamă: spânzurat de-un cui
pe jumătate ieşit din uz din auz şi din
perete – atârnă
universul în ramă – dar pe cel fără de
seamăn - nimeni nu-l mai ia
în seamă
 
...ce-i cu greva asta totală a cuvintelor şi
planetelor – cele altădată jucând pe degete
soarta luminii şi a
fetelor?
 
CÂTE MADAME BOVARY
câte madame Bovary pe
centimetru pătrat! – nu Flaubert a
smuls-o din baia ei cu
săruri amare – ci noi
nu suntem în stare să fim corecţi cu
femeia şi  - mai ales – cu
mormanele ei de aripi
rupte – strivite – schilodite de atâta
aşteptare: aşteptarea a mereu roşii semne de
recunoaştere – semnale imperioase şi
categorice din
partea vigorii celor responsabili cu
intratul trenurilor în
gară - din partea celor care i-au
spus să aibă încredere oarbă în
ceasul cu cuc din crucile albe-ale
cerului
 
şi toate astea vin din covăseala
cărţilor şi din expirarea termenului de garanţie al
sufletelor  - al măştilor şi
cuvintelor
 
...madame Bovary – semnalul meu de
alarmă când - superbă - naivitatea sparge coaja
oului cu
ciocul – şi se trezeşte în plină
viermănoasă mahala
cosmică
 
ZORI
cazan sub incredibilă presiune – fierbând mii de
glasuri – mii de vieţi zvâcniri şi
tânjiri după zboruri – fierbând de o tot mai de nestăpânit
foame – metafizică
foame - foame-ndreptată - cu barbară
lihnire gheare şi colţi - cu milioane de
pofte şi ghesuri şi-nfrângeri - spre
toate unghiurile lumii – ca spre-o
cerească izbăvire – în toiul de
crimă
 
toţi copacii ard
secret – în pripiri şi explozii de
cumplit' superbie - cu mult
înainte de a răsări soarele: veghea măririi monstruos se
dilată între policandrele crengilor pline de
cuiburi în
flăcări
 
e dimineaţă – s-au uriaş inflamat
zorii – gata-gata să-şi crape
vederile de atâta privire - de atâta
viziune şi vis fără saţ şi
incendii bolnave-n  păgână credinţă: îşi riscă
minţile cel ce
contestă
 
NU E A BUNĂ
urgii şi ceţuri hoinăresc demente
printre lumini şi lumile urgente
se face seară-n revărsat de zori
cocorii se izbesc de lună şi dau chiori
 
nu e a bună crâncena vântoasă
ţipând cu glas de huhurez vâscoasă
felii de stele-mi împănară mintea
aur s-a fost albit visând argintea
 
strigoaie zi se întâlni cu noapte
nu se salută nu rostesc nici şoapte:
de ce ai dat celest orfelinat
 
pe ligavi aştrii vâslind disperat?
... muzicianul surd şi ciung transpiră:
în neputinţa-i toate îl inspiră
 
AMURG
iubiri catifelând 'nalt glăsuirea lumii
suind în străluciri solara epopee
precum deschide-se corola dumnezee
când drept deasupra ei stâlpesc colunii
 
nu pe maidan – nu-n bunget e Graalul:
e-aici – în faţa noastră de-ospeţie
noi înşine – iubind cu bucurie
ne îmbrăcăm în Crist – lepădând halul
 
e cântec – e iubire – rug de har:
de ce să cauţi cu dinadins sisifici căi?
de ce scobind păcate – să-ntorci văi?
 
îngenunchezi la poala simfoniei-munte
iar lângă fruntea-ţi simţi o altă frunte:
e Crist – în ochi îţi caută magicul său dar
 
INCENDIUL PĂDURII
ceasul păsărilor ascute cuţite
drepte – în vârfuri de pomi: pe care
iudă vor tăia?
 
Hristos – livid gânditor – abureşte noi
văzduhuri şi zări - printre
lăstari
 
suspină: El ştie
 
oare mai puternică decât Mila – e
Legea?
 
Hristos dă foc pădurii – cu tot cu
copaci – Lege şi
păsări
 
incendiul atotcotropitor al
Iubirii
 
NORI, COPACI  MILIARDARI  ŞI  LEGI
se strâng norii – cu gând să m-alunge de la
faţa luminii
 
nu ştiu când vor ajunge atât de mânioşi
norii – încât răcnetul lor să mă-ngroape
din nou – în
vizuină
 
deocamdată – asist la baletul dement al
copacilor – dispuşi să facă
orice – întru vină - numai să fie lăsaţi cu
traiul – neştirbit - în
rădăcină
 
dau – sărmani cerşetori miliardari - din
neputincioasele lor mâini - pleoştite şi
groaznic mototolite
verde: da - sunt gata să renunţe - pe
nimic şi pe nenumărate – la nesfârşite
mormanele comorilor
atât de meticulos înmulţite şi atât de
frivol frunzărite
 
curând va fi beznă – curând
lumea va fi năpădită de
noroase – legile
văzduhului
 
aici – pe pământ – stăruiesc doar
vaierele celor care s-au crezut – o clipă
netulburaţi – atotputernici
stăpâni
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 BUNICII MELE
(Emiliei Pricop şi Ecaterinei Voicilă)
În ziua în care ai plecat,
acum un sfert de veac,
lumina lui mărţisor a devenit rece
şi-n ziua aceea a fost toamnă tristă.
Te văd aevea, cu broboada groasă,
din catifea maronie, pe cap
ce-ţi acoperea jumătate din trup.
Devenisei atât de mică, o copilă…
Tu însă, rămâi icoana copilăriei mele
care venea de la biserică,
atât de senină încât,
fiecare gând te mângâia, bunico!
Nu ţi-am spus niciodată, cât te iubesc,
cu panerul tău împletit de meşter,
şi căniţele tale de moşi
împodobite cu cireşe şi prune uscate,
cu străchinile tale mereu pline,
şi mâinile tale, mereu dăruinde!
Azi, m-am întors în timp,
îngerul meu!
Am văzut iar lădiţa ta din lemn
cu zahăr cubic, covrigi, mere şi nuci,
comoara rămasă, balsam pentru suflet.
În ea strecor acum,
recunoştinţa mea, bunico!
 
CASA BĂTRÂNEASCĂ
Casa e puternică,
aproape că îi seamănă Neguţei.
În hol m-a atras şemineul
cu hornul din colţ.
Îmi aminteşte de bunica şi de copilărie.
Totul e verde,
uşile cu praguri late,
ferestrele cu pervazul plin de flori
şi podina din drugi mari de lemn.
Ce bine îmi este aici!
Aproape că o simt pe bunica,
aproape că mă simt în anii şaizeci…
Iubesc casa asta
şi o vreau pentru sufletul meu!
Bătrâna e mulţumită,
că o va cumpăra cineva
care să-i păstreze vii, amintirile
iar eu sunt fericită că, în toate încăperile,
,,îmi văd” bunicii, unchii şi mătuşile,
părinţii tineri.
Bine v-am regăsit, dragii mei!
 
MUGURI NOI
Am bătut la poarta sufletului tău
într-o dimineaţă de mătase albastră.
Aveai, prinsă la reverul
zâmbetului iradiant, iubirea.
Am cerut apă din izvorul grădinii tale
într-o amiază cu arşiţă.
Aveam gura însetată, mâinile tremurânde
şi ochii strălucind a speranţă.
Am vestit amândoi, primăvara,
împrăştiind ceaţa grădinii-comoară,
legănând mugurii plini de viaţă
într-o îmbrăţişare de îngeri,
cu aripile eterne.
 
PENTRU NOI
Pentru noi voi opri timpul
şi ploaia voi aduce, 
dăruindu-i deşertului 
păduri tropicale!
Pentru noi,
nimic nu-i prea mult,
pentru visele tale!
Pentru noi,
izvoare limpezi 
din adâncuri voi scoate
să-ţi înviorezi faţa,
în răsărit!
Pentru noi,
sălaş de alge, în suflet, 
iubirii i-am clădit!
Pentru noi,
fructe exotice
voi culege în panere,
cu grijă aşezându-le.
Pentru noi,
din dulceaţa lor, 
viaţă nouă vom creşte,
sub soare, împlinind-o!
 
AMINTIRI DIN... VIITOR
Pe drum,
viitorul m-a primit
în braţele sale.
 
Bucuria întâlnirii
înflorea pretutindeni
nuferi.
 
Poveştile tale
cu iz de mânăstire
îmi linişteau bătăile inimii.
 
A urmat sărutul pecete,
dulce izvor,
aprigă sete.
 
Însuşi Dumnezeu
ne-a mângâiat creştetele,
mulţumit.
 
FLOAREA DE COLŢ
Când ai pierdut aproape totul
s-a căscat o prăpastie uriaşă şi,
brusc, îmbătrânit, ai fi vrut să mori.
Urma să descoperi că,
având viaţă, ai totul...
Ca să trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş
pe culmea durerii,
unde floarea de colţ te aştepta.
Văzând-o numai, sufletul ţi-a renăscut!
Ioana Voicilă Dobre (Bucureşti)

CUGETĂRI – MONOLOGUL ALCOOLULUI
Sunt cel mai de preţ mărgăritar al lumii! Pentru că:
Fără mine, nimeni şi nimic nu poate exista!
Eu sunt cel mai mare criminal din istorie!
Am ucis mai mulţi oameni decât toate războaiele lumii.
Am transformat pe oameni în brute.
Am adus nefericirea în milioane de cămine.
I-am adus pe mulţi tineri promiţători la nivelul unor epave deznădăjduite.
Am rostogolit la vale mulţimi nevinovate,
I-am distrus pe cei slabi şi i-am slăbit pe cei tari.
I-am înnebunit pe cei înţelepţi şi i-am transformat pe cei nebuni în bufonii lumii.
Cei nevinovaţi şi neînsemnaţi îmi cad lesne pradă.
Soţia părăsită mă cunoaşte bine şi nu le sunt străin copiilor ce mor de foame.
Părinţii ce şi-au coborât în mormânt copiii, mi-au simţit muşcătura.
Am despărţit părinţi de copii, mame de fiicele lor, soţ de soţie şi frate de soră,
Am adus dezbinare în orice casă care mi-a lăsat cheia în uşă.
Am adus dezastrul lumii întregi.
Am doborât pe regi, împăraţi şi mi-am bătut joc de cei sărmani.
Am flămânzit milioane de copii şi am distrus sufletele părinţilor.
Am ruinat milioane şi nesăţios mă arunc flămând să înghit încă altele. Tot mult mai  multe.
Numele meu este ALCOOLUL!
Drag prieten,  Demnitatea nu poate fi conservată în alcool!
Dar alcoolul poate fi depus la crucea Domnului Iisus şi El poate să-ţi elibereze inima de acest viciu ca să trăieşti o viaţă curată şi neprihănită pentru Dumnezeul cel veşnic. Dumnezeu să dea putere tuturor celor care se luptă cu alcoolul, ca să alegă Viaţa Veşnică. Doresc celor care încă mai sunt cuprinşi de „ghearele“ acestui monstru oribil, să poată renunţa la acest viciu. Dar acest lucru, numai prin Jertfa Domnului Iisus se poate realiza. Atunci familia ta va fi fericită, prietenii tăi te vor respecta, iar tu vei fi un om împlinit. Sunt sigură ca aceasta îţi doreşti. Fericirea şi împlinirea ta, cât şi a celor dragi ţie. Şi eu tot acesta îţi doresc tie, celui care ţi-ai făcut din alcool, refugiul şi pierderea timpului tău.
Gabriela Janik (Aldingen – Germania)

COPIL-MINUNE, CATRINUŢA...
Când avea cu doi ani mai puţin decât fiică-sa, adică pe la patru  ani, Catrinuţa era considerată un copil- minune. Blondă, zulufată de la Mama Natură, cu ochii mari, de un albastru azuriu, liniştită şi ascultătoare, şedea lângă bunică-sa, pe banca din faţa blocului, citind cu glas tare ziarul. Nici n-o vedeai din spatele foilor înalte ale „Scânteii”, organul PCR, la care erau abonaţi obligatoriu toţi salariaţii şi pensionarii statului.
Bunicii fuseseră profesori undeva, într-un sat de prin împrejurimi, şi-şi luaseră în rate un apartament la bloc, pentru bătrâneţe, să nu aibă a căra apă cu găleata de la fântâna din ogradă, ori lemnele cu braţul de la şură, să nu mai facă focul toată ziulica şi să nu aibă cald în casă niciodată... Erau acuma cât se poate de mulţumiţi şi se preocupau îndeaproape de nepoată, că doar una aveau, de la unica lor fiică, cea mai bună avocată din cuprinsul Ţării Fagilor. Fusese şefă de promoţie, ar fi putut alege Capitala, dar s-a tras acasă, lângă părinţi, mai ales că se măritase în ultimul an de studenţie şi urma s-o aducă pe lume pe Catrinuţa...
Catrinuţa nu apucase să-şi cunoască tatăl. Ştia din povestite câte ceva. Nici nu împlinise ea anul, că pe Todoruţ, tătâne-su, doctor de copii, îl apucaseră ca din senin nişte dureri groaznice de cap. I se părea că cineva îi cotrobăie prin ţeastă, aşezându-i altcumva  creierul. Nu putea dormi ca lumea, nu mânca, se văita mereu, exasperându-şi tânăra consoartă şi pe familia acesteia, lângă care se aciuase.
Curând descoperi că putea să-şi anestezieze, pentru un timp măcar, cumplitele dureri cu vodcă, în magazia din spatele aprozarului de lângă bloc. Vânzătoarele îl cunoşteau, aveau cu toatele copii mici şi apelau la el, singurul pediatru din oraş. Îl pofteau să se strecoare printre lăzile cu ardei, cu pătlăgele, ceapă ori castraveţi. El se aşeza pe-un sac cu barabule, tăcut şi îngândurat. I se punea în faţă un taburet, pe el ateriza sticla cu licoare şi-o cană de tablă emailată, roşie ca sângele clasei muncitoare. Când nu erau clienţi, fetele sporovăiau cu Todoruţ, îi mai cereau vreun sfat, mai spuneau  vreo glumă, vreun banc nou. Uneori, jumătatea de vodcă nu era de ajuns spre-a potoli durerile din capu-i şubrezit şi mai cerea una. O bea încet, cumpătat, înghiţitură cu înghiţitură, parcă descântând licoarea din cănuţa roşie, până ce se lăsa întunericul peste toată firea, ca o perdea.
Se ridica anevoie şi parcurgea împleticit cei câţiva zeci de metri până la bloc, urca la etaj, străduindu-se să nu se sprijine de balustrada metalică, destul de prost fixată, care vibra la fiecare atingere, făcând zgomot şi aducând pe toate bravele gospodine casnice la vizoarele din uşile de la intrarea în apartamente, să vadă cu ochii lor cine-i nesimţitul care îndrăzneşte să le tulbure liniştea, după o zi chinuitoare, de conversaţii inteligente despre mersul lucrurilor în mica lor comunitate... „A, iar s-a îmbătat domn’ doctor! Săracul! Ce să facă bietul, dacă trăieşte într-un cuib de viespi, cu îngâmfata de nevastă-sa , cu soacră-sa şi cu socru-su... Bea să uite, că are din ce bea, că doar doctorii au lefuri bune... Plus ciubucul..., că nimeni nu le intră-n cabinet cu mâna goală...”
Todoruţ intra în casă furişându-se precum un hoţ, se descălţa în hol şi, în vârful picioarelor, se strecura neauzit în cotlonul unde îşi avea locul de dormit. Câteva ceasuri nu simţea nimic, se cufunda într-un somn adânc, cu coşmaruri de tot felul, din care se trezea buimac, săgetat de dureri ascuţite în tâmple şi la ceafă.
S-a dus la doctorii cei mari, care-i fuseseră profesori în facultate, când era prea târziu spre a se mai putea face ceva... Tumora de la cap era în stare avansată, inoperabilă. S-a stins după câteva zile, pe patul de spital, neştiind ce i se întâmplă. Intrase-n comă şi de-acolo plecase mai departe, spre o lume fără umbre şi fără de durere. Nu împlinise treişcinci de ani, bietul de el..., iar fetiţa lui nu împlinise anul.
Mama, avocată cu aplomb în instanţă, căutată şi remunerată pe măsură, în particular se cufundase într-un soi de singurătate taciturnă. Mereu posacă, privea oamenii pe sub sprâncene, abia răspunzând la „Bună ziua”. Nu primea vizite, nu mergea nicăieri, doar la serviciu, unde zăbovea după program, studiind dosare de violatori, de bătăuşi, de găinari. Venea acasă, mânca ce i se punea în faţă, de multe ori nici nu ştia ce. Era absentă, încruntată, cătrănită. De fetiţă rar întreba. Părea că uitase că este mamă.
Catrinuţa creştea pe lângă bunici şi avea preocupări de om bătrân: citea ziarul, număra legumele din plasele aduse de la piaţă. Când desfăceau păstăile, număra boabele, ştia câte mărgeluţe are fiecare chil de mazăre ori de fasole, ştia câte vişine încap într-un borcan de dulceaţă, câte petale are o floare de trandafir roz, din tufa de lângă peluză, câţi porumbei se roteau în zbor deasupra blocului în fiecare zi, de câte ori cântase „cucurigu” cocoşul moşului Cucoş...
Moş Cucoş avea o casă alăturea de bloc, avea şi-un măr în curte. Se strecurau toţi ţâncii de la bloc şi mâncau merele de crude, înainte de a se coace. Moşul se oţăra la ei, dar nu avea ce le face. Nu mai avea sprinteneala de altădată şi nici nu putea să-i recunoască, care al cui este. Doar înjura cu năduf, iar plodăraia bătea în pumni făcându-i în ciudă, săreau într-un picior, zicând întruna: „Moş Cocoloş şi mătuşa Corcoduşa...” Nu exista nici o mătuşă. Moş Cucoş trăia  singur de multă vreme. Nevasta îi murise de tânără, copii nu avuseseră, iar el nu s-a mai însurat. Era un bătrânel bun şi cumsecade, ar fi vrut să împartă cu mâna lui merele văratice, de sufletul adormitei roabe a lui Dumnezeu, Glicheria, cu care răsădise pomul, dar poamele nu ajungeau niciodată măcar să dea în pârg... Ca-n povestea cu Prâslea şi merele de aur.
Catrinuţa a trecut prin şcoala generală aşa, pe nesimţite. Anii se duceau unul după altul, fără ca ea să se remarce la vreo materie.  Lua notă maximă la toate, dar n-o interesa nimic. Nu mai citea ziarele, ca la patru ani, nu citea cărţile recomandate de profesoara de română. Ea ştia despre ce este vorba în fiecare şi dădea din mână a lehamete: Ce, Fefeleaga? O nebună... Vitoria Lipan? O ţărancă proastă, o habotnică! Nicoară Potcoavă? Un basm pentru copii...
Au trecut şi anii de liceu. Nu avea Catrinuţa nici prietene, nici prieteni. Pe ea nu a atins-o flama dragostei idilice, ca pe celelalte colege. Ea nu putea fi atinsă, fiindcă nu voia şi dacă nu voia, asta e!
A intrat la facultate, la medicină, dar, după câteva luni şi-a dat seama că nu rezonează cu ştiinţele acelea care se ocupă cu măruntaiele din corpul omenesc. Şi-a luat o vacanţă prelungită şi în toamna următoare era studentă la litere. Cum ea nu era o tocilară, a plecat şi de acolo. Altă vacanţă, altă toamnă, altă facultate. De data asta, jurnalism! Tocmai apăruse această ramură nouă prin universităţi. Se părea că îşi găsise locul. În prima vacanţă de vară, ca studentă jurnalistă, i-a surâs norocul. Era campanie electorală şi un îmbogăţit local se voia musai deputat ori senator. A pus omul de-un ziar, a adus oameni pricepuţi, a format o redacţie. A angajat-o şi pe Catrinuţa, la rubrica „Evenimente”. Era palpitant ce urma să facă, era de mers pe teren, de vorbit cu oamenii, de căutat ineditul... După o primă drumeţie în interes de serviciu, a ajuns să urască din toată fiinţa  domeniul ei de activitate. Nici alte rubrici nu-i făceau cu ochiul. După o lună, în care nu a redactat nici un articol,  redacţia s-a debarasat de ea. Se plângea la toţi că nu i-au suportat inteligenţa ascuţită, nici patronul, nici colegii... Răsufla acuma uşurată, continuînd să facă ce-i plăcea ei cel mai mult pe lume: tăia frunză la câini. I se lehămetise de jurnalism, ca de mere pădureţe. Nu s-a mai întors la facultate.
L-a întâlnit pe Viorel... Ea avea peste trei decenii în spate, el douăzeci şi trei de ani, abia se întorsese din armată. Pentru prima oară-n viaţă, Catrinuţa a simţit cum se trezesc în ea toate instinctele acelea de care râdea în liceu pe seama colegelor. Erau mereu împreună, mereu înlănţuiţi, îmbrăţişaţi ca două liane. Nu se jenau de nimenea. Îşi trăiau iubirea cu toată intensitatea, la vedere... Peste nişte luni a apărut o minune vie, cu păr de aur si cu ochi de-azur, ca ai Catrinuţei... Au numit-o Clara... Era clar, rodul iubirii  fără seamăn, unică, numai a lor, iubire demnă să intre în marea literatură universală, dacă Shaskespeare ar mai fi trăit şi n-ar fi scris „Romeo & Julieta”...
Lui Viorel nu i-a luat mult timp să se dezmeticească, să-şi dea seama că se încurcase rău de tot, că nu era Catrinuţa omul care să ţină o casă. Avea o mare responsabilitate. Devenise tată şi-şi îngrijea fetiţa cu devotament, o plimba, îi pregătea mâncare după „Cartea mamei”. Catrinuţa se relaxa după efortul unei sarcini dificile, făcea plimbări lungi pe potecile de munte, bătea la pas străzi lăturalnice, fuma ţigară de la ţigară, încerca să se regăsească, să-şi facă ordine în interiorul ei. Pendula aşa, între casă, mamă şi coclauri. Nu reuşea să se adune.
Maică-sa se trezise brusc din amorţeala de odinioară. Punea umărul alăturea de ginere la creşterea micuţei, dădea bani, tocmea dădace, cumpăra tot ce era nevoie. O împingea pe Catrinuţa de la spate:
- Fă o şcoală, fă ceva, că acum se poate, de la distanţă... Plătesc eu, dar fă ceva!...
A făcut, sătulă de atâta cicăleală, pedagogia. Şi-a luat diploma de consilier în ştiinţele educaţiei... Ei, da,  asta îi place! Îşi va deschide cabinet, îi va consilia pe toţi concetăţenii, pe adolescenţii debusolaţi, pe tinerele nehotărâte, pe copiii delăsători şi pe cei supradotaţi... Îi va îndruma. Va avea succes, va fi cineva... La inaugurare vor fi prezente toate somităţile în domeniu...
Anunţată cu surle şi trâmbiţe, inaugurarea nu s-a produs niciodată.
Nemernicul de Viorel a lăsat-o cu ochii în soare. Şi-a luat tălpăşiţa, a cerut divorţul, l-a obţinut... Acum îşi câştigă existenţa într-o ţară vestică, trimite parale pentru fetiţă. Catrinuţa este fericită vreo trei zile după ce vine mandatul. Într-o dulce frenezie, cheltuie toţi banii, cumpără de toate, aduce în casă pachet după pachet: jucării, mezeluri, haine fel de fel, podoabe, fleacuri din plastic şi gablonzuri... Le aruncă la tomberon peste un timp, văicărindu-se că nu are cu ce lua o pâine, să-şi hrănească fata, că fac foamea amândouă. De educaţia fetiţei se ocupă clipă de clipă, că nici serviciu nu poate să-şi ia din cauza asta... De când putea să-şi deschidă cabinetul!... Dar poate? Nu poate! Maică-sa, o obtuză, nu înţelege nimic, tot vechile metode îi sunt pe plac, vrea să facă din Clara o altă Catrinuţă, alt copil- minune... N-are să-i permită! Strigă s-o audă toată lumea, să se ştie care-i scopul  şi rolul ei de mamă ultradevotată. Clara trebuie să fie un copil normal, să se bucure de copilărie...
Înşfacă fata de-o aripă şi-o târăşte după ea. O ceartă întruna: din cauza ei nu are pace cu vecinii, cu bunică-sa, că nu-i dă niciodată suma de bani absolut necesară..., este o sacrificată, şi-a ratat cariera pentru că trebuie să o crească de una singură, toţi se împiedică de ea şi n-o suportă, au ce au cu faptul că e prea deşteaptă...
De necaz, a scos din rafturi toate cărţile răposaţilor bunici, le-a încărcat în saci de iută şi le-a azvârlit la gunoi. Câţiva curioşi, cunoscători în materie de cărţi, ediţii rare, s-au oprit, au răscolit „gunoiul” Catrinuţei, au plecat cu câte un tom sau două acasă, bucuroşi de un aşa chilipir. Trimis de bibliotecară, a venit omul de serviciu de la şcoală cu un căruţ, a încărcat sacii cu cărţi şi le-a dus să fie de folos şcolarilor.                           
Când a aflat avocata ce ispravă făcuse fie-sa, şi-a pus mâinile în cap. A recuperat ce s-a mai putut de la şcoală, dar se duseseră pe apa sâmbetei adevărate valori.
Catrinuţa strigă cât o ţine gura că şi-a făcut dreptate, că o apăsau toate vechiturile acelea, că ea vrea să-şi crească fata liberă de toate, fără influenţe învechite...
Clara se uită la ea cu ochii azurii ai copilului-minune de odinioară, din care izvorăsc, în fiecare zi, râuri de lacrimi, pe care şi le şterge cu pumnişorii strânşi, sub potopul de ocări al unei mame – model.
Anica Facina (Vatra-Dornei – Suceava)

A WALK IN THE PARK
- It’s your turn to take the gun dogs for a walk in the park, darling.
- I wished you did not buy these gun dogs, Bunny.
- I had to, darling to match my Purdy guns.
- But you never hunt, Bunny.                   
- It makes a good image with the clients at the bank, the mahogany case with the guns and the picture of the gun dogs above on the wall.
I put my wellingtons and take the animals by the lead. Out of the kitchen door. Across the street and we are in the park and along the Serpentine with whispering willows. The fragrance of the freshly cut grass bounces into the nostrils of the dogs and agitates them. In the grass, daffodils have almost opened amongst glimpses of the dying dew. The trot of a lonely rider dilutes into the distance, flushing a flock of ravens, surreal over the mirror of the water. The dense scaffold of trees rises on one side of the path. I let the dogs free and I stop on a bench by the lake.
Fumes break loose from it and I can see Tommy in my secret dream of dreams.
Tommy and I first embraced behind the bike sheds at the middle school amongst the autumn leaves during intense rehearsals for the Harvest Festival.
We kissed again behind the tractor working deep furrows on my uncle’s field of garlic wedged between the old village hall and our school. Then, suddenly, the sky lit with fireballs, explosions of the heart followed by erosions chiselled in by our teacher’s scream from the first floor window of our classroom.
At that moment in time mummy and daddy moved me to a private school.
Tommy and I never kissed in Independence Square as the storm swayed, and the rain squeezed me against the cast-iron railings and the bushes.
Tommy was on a tandem on the express lane, I was on my journey to nowhere at the corner.
Random flashes. Light needles of rain intrude my pain.
Cranes are hovering above in the sky. The gun dogs are nowhere to be seen. I get the whistle out. Three distinctive shapes are gaining ground, tails wagging and a young duck in each mouth.
- You rotten boys! I can hear my voice a menacing needle.
They reach me and they sit and wait for me to put their leads on. There is stillness in the air. Sculptured trees follow the path. We exit the park and cross the street.
We enter our house by the back door.
I leave the gun dogs in the conservatory, wh. Bunny likes to call his Orangerie, though we haven’t got one living plant in it.
- Hi Bunny, your gun dogs…
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

 

ATITUDINI
STÂRPITURI ŞI STÂRPIRE - AMESTECĂTURI ŞI NELINIŞTI HUMANOIDE
Se pare că lumea terestră (începând cu cea europeană, că tot suntem noi “europocentrişti”, nu?), a intrat sub zodia “amestecăturilor şi neliniştilor” (“nelinişti” şi “amestecături” pe care, în parte, ni le fabricăm singuri, ca urmare a unor ideologii aberante şi monstruoase, sinucigaşe - dar, în “altă” parte, există şi “nelinişti” şi “amestecături” istorice, izvorâte din aberaţii mult mai vechi şi “cu bătaie mai lungă”, întru “sinucidere terestroidă”, decât oripilantele mode sexuale contemporane! – …sau, mă rog, CU TOATELE, aceste “nelinişti” şi “amestecături” ale stârpiciunilor/stârpiturilor umanoid-hominide, întru stârpirea Terrei, se iau de mână, în Hora Morţii!).
Am văzut, cu toţii, “amestecăturile” din finala din 10 Mai 2014 a Eurovision-ului. Am văzut, mai exact, cum liota dezgustătoare a stârpiciunilor pământului (gay şi lesbiene – “amestecaţii satanici”), a transmis (prin acea oripilantă arătare ambulantă şi câştigătoare de bâlci europoid, transsexualul numit/ă Conchita Wurst) un mesaj “de solidaritate şi victorie”, al “elitelor” (?!), teratologice şi thanatice, ale Terrei: ''Nu ştiu dacă Putin se uită, însă, dacă da, cred că am spus-o deja foarte clar. Suntem de neoprit!'' Cică acest mesaj i l-ar fi trasmis “homofobului” Vladimir Putin (un bărbat absolut normal şi care, prin comportamentul său, dă mesaje de cu totul alt tip decât iazma cea cu Satan… “conchitadinică”! – …dar, cum vom vedea mai jos, până şi bărbatul frust, numit Vladimir Putin - ne transmite, în felul său, mesaje nu lipsite de “amestecătură/amestecături” şi de “nelinişti” – care nu-s prea departe de a-i transforma pe umanoizi, în hominizi!). Noi zicem că, de fapt, iazma aceea transsexuală (ieşită, parcă, din străfundurile beznelor fierbinţi ale iadului!), ne-a avertizat pe noi, toţi, cei care nu avem şi nici nu vrem să ne creăm, exhibiţionist, probleme golemice şi suicidare, pe Terra – şi anume, că “viitorul este şi va fi al gay-lor”. Această liotă de leproşi morali bate nu doar toate recordurile, în materie de creare a dezgustului, dar bate şi recorduri galactice, în materie de imbecilitate: cum să fiţi “de neoprit” (adică, s-ar traduce: “învingători absoluţi”, nu?), când Dumnezeu, deja, cu mii de ani înaintea Revelaţiei Hristice, v-a transformat, la Sodoma şi Gomora, în vapori de pucioasă, nefericiţilor, care vă transformaţi lepra morală şi fizică (în fond, bună a fi deplânsă, dar trebuind a fi făcute şi eforturi de lecuire, cu voinţă şi, mai cu seamă, întru bună-credinţă!), în stindard “de glorificare/întru elogiu”, al obrazniciei şi al orbirii sinucigaşe, precum şi terracide? Cum să fiţi “de neoprit”, când însuşi statutul vostru sexual se traduce prin OPRIREA (DEFINITIVĂ – vreţi voi!) A VIEŢII PE TERRA?! Că doar nu ne veţi zice că, “ia, acum o clipă”, aţi descoperit misterul magmatic al transfigurării excrementelor şi al virtualismului “gâdilăturilor-fără-de-saţ”, în…”oameni noi”,care sănavigheze”, întru vremuri noi ale vieţii, pe Terra!
Destul, însă! Totul trebuie să aibă şi are o limită! Până şi acestor idioţi masonici ai Europei şi ai lumii  (care îl sanctifică pe… Marchizul de Sade şi a sa ideologie dementă!) trebuie să le pună cineva palma în piept: gata cu joaca voastră macabră, de virtualizare şi spurcare, până şi a omului, până şi a trăirilor sale interioare celor mai luminoase şi gingaşe, întru Duhul Sfânt al Creaţiei Dumnezeieşti! Pentru că, în definitiv, veţi constata, şi singuri, că până şi masonii au nevoie de “saţ-şi-rod-al-sexului” (încă n-am auzit, nici măcar despre “înţelepţii” criminali terracizi masonici, că s-ar putea ivi/naşte, la nivel de rect! – …deşi, dacă este să simţim corect şi să ne gândim mai profund, parcă toată ideologia masonică are ceva din parfumul inconfundabil al acelei… “staţii finale/punct terminus” a/al tractului digestiv uman!) - ca să se reproducă, în alţi masoni nenorociţi… şi tot aşa! Altfel, până şi voi, tembelo-masonii care le protejaţi şi încurajaţi, pe toate smârdorile pământului, în împotrivirea lor faţă de Hristos-Dumnezeu - veţi dispărea, de parcă nici n-aţi fi fost, vreodată (…ca un vis urât al umanoizilor [gata să devină, împotriva Lui Dumnezeu-Hristos… hominizi!], de pe Terra!). Şi asta v-o spunem nu de dragi ce ne sunteţi (şi nici întru plânsoarea/boceala dispariţiei voastre, de pe faţa Pământului!), ci, doar, pentru a ne sfârşi, aici, demonstraţia noastră… ”homofobă”, cum îi ziceţi voi, pretenţios şi teribil de ştiinţific. De fapt, DEMONSTRAŢIA IMPOSIBILITĂŢII VIEŢII, ÎNAFARA RESPECTULUI  DEPLIN AL LEGILOR DUMNEZEIEŞTI!
…Dar “amestecăturile şi neliniştile” umanităţii, de la început de veac XXI, nu se opresc în… rectul gay-lor – ci depăşesc, cu mult, “amestecăturile” şi “neliniştile” aberant-sexuale. Există, din păcate, şi aberaţii ale istorio-geografiei, pe care acţiunile “geniilor pustii” (“stârpicioase” şi suicidare, cât şi gay-ii!) le tot actualizează, pe Terra, din veac în veac.
Umanoizilor de pe Terra nu le sunt de ajuns nici “revoluţia sexuală” a gay-lor, nicio istorie întreagă, de crime împotriva lui Hristos-Dumnezeu şi nici două războaie mondiale, complet aberante, în realitatea lor sinucigaşo-terracidă… Iată că Rusia secolului XXI, ca şi toate statele rămase cu gândul şi simţirea în jarul potenţialităţii lor ucigaş-imperialiste (şi nu ne referim doar la SUA, ci şi la ţările UE!), rup cicatrici imemoriale şi redeschid, fără niciun răgaz, răni considerate trecute - scot, din sipetele demenţei, vechile pricini de suicid terestru.
Rusia lui Putin rezonează, cu o precizie penibilă, la Rusia Kieveană1, la Rusia lui Ivan cel Groaznic2 (1530-1584) şi a lui Petru cel Mare (carele, de mare ce era, la Stănileşti-pe-Prut-1711, s-a ascuns, ca o muiere, în mijlocul oştirii sale, când a fost convocat, cuviincios, la tratative, de către turci… a se vedea cronica hatmanului Ion Neculce!), “carele vroia (n.n.: în vestitul său Testament!) Rusia întinsă de la Pacific până la Atlantic”… inclusiv la URSS-ul lui Lenin şi Stalin! Rusia lui Putin vrea, ca şi SUA ale lui Obama, “ţări şi mări calde”. Deocamdată, SUA au pus mâna pe “căldura” Irakului şi Afghanistanului – şi s-au cam… fript. Rusia putinistă a pus mâna pe ţinutul “Hoardei de Aur”, Crimeea-cea-caldă (cu “Sevastopolul-cel-măreţ”!) - sub pretextul (care cam seamănă, pe undeva, cu triumfalismul aberant al “amestecăturilor” gay-lor!) precum că tătarii ar fi fost şi ar mai fi… nazişti! – …ce o fi având “sula cu subprefectura”,  şi al doilea război mondial, cu bietele rămăşiţe tătărăşti, atât de bleg de blânde, numai Bunul Dumnezeu mai poate dezlega şarada asta!) -  …şi, încă, îi este bine. De de? Pentru că şi “vecinii” europeni/europoizi tânjesc după redeschiderea rănilor istorice. Ce, parcă Poloniei nu i-ar surâde să se răzbune, azi, pe urmaşii hatmanului cazac Bogdan Hmielniţki, de pe la 16503, care i-au trecut, vorba ceea, “prin foc şi sabie”…?! Şi ce credeţi, că ungurii au, neapărat, nevoie de invitaţie specială, ca să-şi joace ceardaşul, pe cadavrul Ucrainei “celei artificiale” – “marcă” otomană, fătată de Duca-Vodă, pe la 1680, din fudulia lui de a fi ŞI hatman al Ucrainei?!Şi, în definitiv, de ce s-ar opri, ei, membrii “celei mai nobile rase” (rasa hunilor lui Attila!), la rămăşiţele căzăceşti? Ce, parcă au nevoie, neapărat, “hunoizii/attiloizii” de azi, de “precedentul Kosovo”, ca să se înfrupte din mult prea viul (şi cât de mănosul!) trup al Ardealului Valah?! Şi Anglia, Franţa, şi Germania (care nu uită că ruşii se cheamă… ”ruşi”, de la “rusi”/VIKINGI/VAREGI, care va să zică de la Rurik4 şi de la oamenii lui… germanici!5)…parcă nu de asta au tăcut şi tac, când se iveşte un prilej (prin oricât de depărtată preajmă! – din Indochina-Pacific şi până în… Ucraina!) de reactivare a vulturoşeniei hoitare, din adâncul stomacului lor nesăţios, de eterne duhuri hrăpăreţ-imperialiste?!
…Noi, valahii, rămânem, însă (pentru că suntem părinţii tuturor europenilor, prin strămoşii noştri, dacii!), la vorba cea cuminte a bătrânului şi a-de-toate-păţitului vel-logofăt, din veacul al XVII-lea, Miron Costin, când a fost de s-a întâlnit cu marele vizir Ahmed Köpröli (care, după cucerirea Cameniţei, îl întreabă pe marele logofăt dacă moldovenilor „pare-le lor bine că au luat împărăția Camenița, au ba?”): “Suntem noi, moldovenii, bucuroşi să să lăţască în toate părţile, cât de mult, IAR PESTE ŢARA NOASTRĂ NU NE PARE BINE SĂ SĂ LĂŢASCĂ”. Să nu se “lăţască” peste noi nici SUA, nici RUSIA – NIMENI!!! Pentru că numai Dumnezeu şi noi suntem singurii stăpâni (DE LA FACEREA LUMII, ŞI PÂNĂ LA DES-FACEREA EI!), ai acestor plaiuri sfinte – GRĂDINA MAICII DOMNULUI – RAIUL PE PĂMÂNT!!!
În traducere: voi cu ale voastre, conform firii de “hultani”, pe care o aveţi (de la cel rău…), iară noi, cu ale noastre… cu “sărăcia, şi nevoile, şi neamul” (care NEAM o fi având el oarece nelinişti, văzând, pe lume, atâtea otrăvuri şi crime şi violuri ale Duhului şi pârjoluri ale CAVALERILOR APOCALIPSEI… mai bine, de ne-văzut! – …dar n-are, Neamul ăsta valahicesc, şi “amestecături” prea multe, fiind el un NEAM DE CIOBANI, de cei cu pletele-n ochi - ai naibii de virili, dar cu frică de Dumnezeu şi cu dor nestins, de Lumină Lină! – …vedeţi, domniile voastre: aşa cum la alţii nu se sting, în veac, pârjolurile sinucigaşe ale lăcomiei şi patimile cele sataniceşti, ale lui… ”de-a-ndosulea”, tot aşa, la noi, la pârliţii de valahi ortodocşi, în veci nu se stinge văpaia cea curată a DORULUI!). Pentru că, decât să arzi de vii sute de mii şi milioane de oameni şi să faci să plângă tot atâtea  văduve ori mame, soţii şi surori şi să azvârli, goi şi flămânzi, în stradă, pe nenumăraţi  copii orfani,  străini, îngroziţi şi disperaţi -  mai bine îţi vezi de firea şi, mai cu seamă, de Misiunea de Duh a Neamului tău cel Valah: Candelă NESTINSĂ a Lumii… după ce vântul şi furtuna nebuniei împăraţilor şi clovnilor lumii apuse/apusene vor stinge, în toate celelalte neamuri ale Terrei, Candela Duhului…!
…Pentru că (aşa cum spune şi Eminescu, pe la 1879), de la noi, umilii şi umiliţii de valahi, vor veni să-şi aprindă, iarăşi, toţi foştii îmbuibaţi şi toate fostele popoare trufaşe ale Terrei, feştilele duhului lor stins (din atâtea “nelinişti” aţâţate şi de atâtea “amestecături”… reamenajate) - precum în ograda bisericuţei noastre din sat, la Paşte, ori precum în Crezul cel constantiniano-hristic: “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici, dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880, până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic, Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: BELARUS, UCRAINA și RUSIA.
[2]A fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat „ţar”!
[3] BOGDAN HMELNIŢKI a fost liderul rebeliunii împotriva magnaților polono-lituanieni (1648–1654), care a dus la apariția statului căzăcesc. El a încheiat în 1654 tratatul de la Pereiaslav cu Țaratul Rusiei, care avea să ducă, în cele din urmă, la pierderea independenţei Ucrainei, în faţa Imperiului Rus.
[4] Dinastia Rurik a fost dinastia domnitoare în Rusia Kieveană (din 862), în cnezatele succesoare ale acesteia, Cnezatul Galiției-Volînia (din 1199), Vladimir-Suzdal, Marele Cnezat al Moscovei, ca şi al Țaratului Rusiei (1168 - 1598). În conformitate cu prima cronică slavă Cronica vremurilor trecute – dinastia a fost fondată în anul 862, de Rurik, legendarul domnitor al Novgorodului. Apartenența la tribul varegilor, cunoscuți şi ca “rusii”, este încă subiect de dispută, între istorici. Originea tribului rusilor este neclară, deşi au putut fi remarcate influențe scandinave şi slave. Rurik și fraţii săi au fondat un stat, pe care istoricii aveau să-l numească, mai târziu, „RUSIA KIEVEANĂ”. Pe la mijlocul secolului al XII-lea, Rusia Kieveană s-a dezintegrat în mai multe cnezate independente, fiecare având, ca monarhi, membri ai dinastiei Rurik.
[5] Rusii sau Varagii Rus’ - au fost un popor medieval de origine scandinavă, care a dominat, din punct de vedere militar, un vast spaţiu din Europa de Est, constituindu-se într-o elită nobiliară războinică, ce conducea o populaţie cu origini variate (finice, slavice, baltice, turcice, iranice etc.). Rădăcina rus’ a supravieţuit în numele națiunilor moderne belaruse, ruse şi rutene -  precum şi în numele finlandez şi eston, pentru SUEDIA (RUOTSI, respectiv ROOTSI).

O SCRISOARE OTRĂVITĂ
19.05.2014
Către: Ministerul Educației Naționale
În atenția: domnului ministru Remus Pricopie
Subiect: Implicarea societății civile în procesul de evaluare a conținutului noilor manuale școlare
Stimate domnule ministru,
Organizațiile semnatare vă solicită implicarea societății civile în procesul de evaluare a conținutului noilor manuale școlare, pentru a se evita ca atitudini discriminatorii sau antiștiințifice să ajungă în materialele educaționale. Solicitarea noastră se bazează pe angajamentul anterior al Ministerului, din martie 2012, de a ne implica într-un astfel de demers. Implicarea doar a anumitor culte religioase în acest proces ridică semne mari de întrebare în privința transparenței mecanismului de evaluare.
Ne exprimăm îngrijorarea cu privire la mai multe aspecte: De peste două decenii sunt folosite în școli manuale care promovează atitudini discriminatorii și instigatoare la ură. Este vorba în principal de manualele de religie, din care copiii învață că nu trebuie să vorbească sau să se joace cu copiii de altă religie sau copii necredincioși, că femeile nu sunt egale cu bărbații, că necredincioșii nu sunt egali cu credincioșii etc.;
Noțiunile de educație pentru sănătate sunt aproape absente, manualelel de Religie promovând insistent, în schimb, “rugăciunea” ca posibilă soluție pentru orice problemă; Numeroase manuale actuale nu țin cont de cel mai important criteriul specificat chiar în normele Ministerului: corectitudinea conținutului științific. În prezent sunt în uz anumite manuale de Geografie în care se menționează că Universul ar avea doar 6.000 de ani, în timp ce unele manuale de Biologie sau Istorie consideră creaționismul o teorie științifică; aceste abordări contravin flagrant principiului mai sus enunțat;
Într-un comunicat de presă difuzat de Patriarhia BOR, se afirma: Noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (2008) reglementează dreptul exclusiv al Patriarhiei Române în privinţa editării, tipăririi şi difuzării [...] manualelor de religie [...] (art. 163 alin. (3) și art. 166 din Statut, text consolidat 2011). [...]
Având în vedere modificarea legislației bisericești în domeniul producerii și comercializării Sfintei Scripturi [...] şi a manualelor de religie [...], toate aprobările (binecuvântările) și avizele acordate de Patriarhia Română anterior intrării în vigoare în luna ianuarie 2008 a noului Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române sau acordate de eparhii în domeniul de exclusivitate al Patriarhiei Române sunt nule.
O astfel de pretenție, fără acoperire legală, în cazul în care ar fi acceptată de Minister, ar institui un monopol cu consecințe grave atât financiare cât și în privința calității educației.
 
Salutăm precizarea explicită din setul de criterii de evaluare al manualelor de religie (aprobat de Minister sub nr. 652/07.05.2014) conform căreia:
Manualele nu vor avea un caracter denigrator în relaţie cu o altă biserică şi nu vor promova ostilitatea pe criterii religioase.
Dar o considerăm insuficientă în condițiile în care nu se face nici o referire la atei, agnostici, nereligioși sau aderenți ai unor secte sau culte care nu sunt considerate, în mod uzual, “biserici” – islamic, budist, hinduist etc.;
De asemeni, considerăm necesară includerea explicită a unor criterii care să prevină discriminarea de gen sau denigrarea și cultivarea ostilității față de minoritățile sexuale.
Școlile din România sunt frecventate de copii provenind din familii cu diferite opțiuni religioase sau fără nicio religie. Ne exprimăm încă o dată convingerea că pentru o educație cât mai complexă, elevii ar trebui să studieze istoria religiilor și nu o dogmă anume.
În aceste condiții, considerăm necesar ca societatea civilă să fie implicată în discuțiile privind noile propuneri de manuale școlare, pentru a evita eventuale derapaje și pentru a contribui la creșterea calității educației din România.
Semnează:
• Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR)
• Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)
• ActiveWatch – Agenţia de Monitorizare a Presei
• Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)
• Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință
• Asociația Mame pentru Mame
• Asociația Transcena
• Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS)
• Centrul de Resurse pentru Participare Publică (Ce-Re)
• Asociația Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului – (GRADO)
Sursa: Scribd.com
Adevărul
Presa…
” (documentul mi-a fost trimis mie, azi, joi 22 Mai 2014, prin e-mail, de către domnul CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA)
“De peste două decenii sunt folosite în școli manuale care promovează atitudini discriminatorii și instigatoare la ură”. Măi, zevzecilor cu coadă otrăvită: voi, “societatea civilă” de azi, semănaţi, pe zi ce trece, tot mai bine, cu dl “erou naţional” (probabil, al Ungariei!) Laszlo Tökes! Numai ăla clamează, aşa, “ţinând-o langa şi într-o ureche”, fără măcar o pauză de băut un pahar cu apă, despre faptul că valahii ar fi, permanent, “discrimanatori şi instigatori la ură” – când, de fapt, singurul scorpion veninos, şi turbat, şi cu gura spurcată (dar cu “STEAUA ROMÂNIEI în piept, de parcă s-ar fi luptat la Plevna!  - şi asta, “datorită” altui scociorâtor de scandaluri valahiceşti – dl Traian Băsescu, vremelnic şi tot mai fantomatic preşedinte de ţară…!) este DOAR domnia sa! Şi vărsându-şi veninul nu doar prin ţara care, cică, l-a votat “europarlamentar român”(?!), ci, cu precădere, pârând România pe la Înaltele Porţi ale Lumii Contemporane!
...Toate "organizaţiile" semnatare ale documentului cu subiectul "Implicarea societății civile în procesul de evaluare a conținutului noilor manuale școlare" (şi “secularist-umaniştii”, şi “dreptacii omului”, şi “eliberatorii de conştiinţă”, şi “educatorii contraceptivi” – ABSOLUT TOŢI!) - sunt, de fapt, creaţii ale Iudeo-Masoneriei, prin “banii lui Iuda" (adică, ai "ne-stimabilului" domn, şi el maghiar de origine, ca şi Tökes: GEORGE SÖRÖS, “prietenul” cel mai vajnic al…ideii de jaf şi asasinat al României!). Deci, este perfect explicabil de ce “societarii civili” cu pricina îndeamnă lumea (prin tonul sarcastic-batjocoritor, la adresa Tainelor Credinţei!) SĂ NU SE ROAGE...("Noțiunile de educație pentru sănătate sunt aproape absente, manualele de Religie promovând insistent, în schimb, “rugăciunea” ca posibilă soluție pentru orice problemă" - …ne amintim, aici, de Max Weber: "Nu pierdeţi vremea cu rugăciunea - FACEŢI BANI!") -  şi de ce, tot ei, resping (cu indignare de "mase populare" răznite  -  de tip/sorginte materialisto-marxisto-comunist/ă) – CREAŢIONISMUL.
Fie vorba intre noi, am avut scandaluri monstruoase, cu unii profesori de Religie care, ca şi cei de Biologie, promovează, în faţa copiilor, cu laşitate linguşitoare şi asasină (din punct de vedere moral-spiritual – …dacă se mai păstrează vreun sens, ideii de MORALITATE şi de SPIRITUALITATE, în zilele noastre de COMPLET HAOS, exterior şi interior!), darwinismul (dement şi total a-ştiinţific!), fără, măcar, a menţiona "varianta" creaţionistă...!
Trăiască MAMA-GORILA şi TATA-URANGUTANO-CIMPANZEUL!).
..."Manualele nu vor avea un CARACTER DENIGRATOR ÎN RELAŢIE CU O ALTĂ BISERICĂ şi nu vor promova OSTILITATEA PE CRITERII RELIGIOASE. Dar o considerăm insuficientă în condițiile în care nu se face nici o referire la atei, agnostici, nereligioși sau aderenți ai unor secte sau culte, care nu sunt considerate, în mod uzual, “biserici” – ISLAMIC, BUDIST, HINDUIST etc.;
De asemeni, considerăm necesară includerea explicită a unor criterii care să prevină DISCRIMINAREA DE GEN SAU DENIGRAREA ȘI CULTIVAREA OSTILITĂȚII FAȚĂ DE MINORITĂȚILE SEXUALE
".
…Da-da, toate laicizatele/secularizatele secte (cum este şi cazul …”societăţii civile”, în definitiv!), DEZBINATOARE (şi DENIGRATOARE, prin toate formele media moderne, de la Internet la…BBC!) de Duh UMANO-CREŞTIN devin, pentru adevăraţii voitori de dezbinare a valaho-românilor – “BISERICI”! Şi ce exemplu mai clar, de "victorie" (a nebunilor lumii!), decât Eurovision-ul - 2014, care promovează devianţa sexual-mentală (anti-spirituală!) şi..."solidaritatea de neoprit, a gay-lor şi a lesbienelor" – “de neoprit” în ce priveşte tocmai…OPRIREA VIEŢII PE TERRA…?!
…Cât de curând, la Bucureşti, chiar în faţa Patriarhiei B.O.R. (sic!), se va desfăşura Parada Stârpiturilor Pământului...!!! Sunt curios dacă va exista, măcar anul ăsta, după dezmăţul satanic al Eurovision-ului, vreo reacţie a Preafericitului…
...Şi, da, lumea asta nebună contemporană chiar avea nevoie, în aceste vremuri încărcate de “amestecături” şi de un dramatism, vare dă “să se reverse” în tragism! – avea NEAPĂRAT nevoie, zic (ca să fie Victoria Satanei COMPLETĂ!):
a-de năucirea Duhului, prin întoarcerea la primitivismul sălbatic al islamismului (?! - ...apărut abia în veacul al VII-lea, printr-un profet Muhammad, care era cam analfabet, el,  de felul lui -  şi a potrivit “lucrurile biblice” auzite, aşa, cam "după ureche"..., însuşi termenul de "islamism" este o invenţie a iudeo-masonului ateu VOLTAIRE - iar reuşita lor/”islamicilor” cea mai mare [cel puţin aşa se laudă unii dintre ei!], în plan mondial, este ruperea Indiei, tradiţional-hunduistă, în două: 1-India hinduisto-buddhistă şi 2-Pakistanul islamic/musulman[1] - ...ce exemplu strălucit, de... "eficienţă întru solidaritate humanoidă"!)... – cât şi:
b-de renunţarea la creştinism, pentru propovăduitoarele religii asiatice, ale "nimicului/neantului": buddhismul si hinduismul.
EXACT ASTA NE LIPSEA/LIPSEŞTE, ÎN ACESTE VREMURI  EXASPERATE ŞI DE MAXIMĂ ENTROPIE SPIRITUALĂ, ALE VALAHO-ROMÂNIEI ŞI TERREI-CELEI-“GLOBALIZATE”, ÎNTRU NEGUSTORIE MALONESTĂ  ŞI CĂMĂTĂRIE SATANICĂ!!!
Mai curând să legalizeze (această aşa-zisă "societate civilă!)" TOATE drogurile, că ar fi totul “mai rotund şi am şti o socoteală”, cel puţin: ar situa omenirea cam tot în aceeaşi zonă de anti-spiritualitate/non-evolutiv spiritual, cu ANTI-CREŞTINISMUL...! Cred că se observă clarissim cum drogurile provin tocmai din aceste zone "binecuvântate" (de către iudeo-masoni, fireşte!), ale buddhism-ului  "vieţii ca vis"/"vis în alt vis" etc., şi care “vis”, se pare, este “visat” de Buddha (ooo, câtă incredere nemărginită în viaţă ne dă, acest ultim amănunt, cu “însomnatul zeu-Buddha! - …de aceea şi este Asia zona cu cei mai mulţi sinucigaşi, după...Danemarca!!!)... A experimentat-o, şi Eminescu, toată teoria asta "romantico-buddhistă"...şi s-a întors, impacientat la culme, înspre...CREŞTINISM!!! …Să nu uităm că o posibilă cauză suplimentară de asasinare a Aminului (“suplimentară” faţă de zbârlelile “metrului de la Sinaia”! -  care-l dorea [dimpreună cu trădătorul semnatar al Tratatului secret cu Austro-Ungaria, din 1883, regele Carol I – Tratat  prin care România de atunci “renunţa, în veci, la pretenţiile faţă de Transilvania” – adică, la INIMA DACO-ROMÂNIEI!] -  “azvârlit peste bord”, pe acest Geniu atât de adânc convingător, al Valaho-României, cu care nu doar empathizează, ci cu al cărei Duh se identifică, ba chiar, parţial, pe care îl determină, în conformaţia sa teleologică!) - SUNT ŞI ZBÂRLELILE ROMANO-CATOLICE, în faţa campaniei lui Eminescu, de la Timpul, împotriva construirii Catedralei Romano-Catolice “Sfântul Iosif”, din Bucureşti[2]! Se convinsese Geniul Soteriologic al Aminului, de Eternitatea Dumnezeiască a DUHULUI ORTODOXIEI VALAHO-ROMÂNEŞTI!
...Eu, personal, care mă consider a fi cu rădăcini destul de zdravene în Hristos, îmi permit să studiez anumite aspecte ale buddhismului şi hinduismului (acestea având o filosofie destul de interesantă, în unele privinţe şi locuri!)...dar ce te faci cu sufletele şi duhurile fragede, ale elevilor-copii valaho-români, de azi, provenind, de multe ori, din familii atee/ateizate, sau cvasi-atee/cvasi-ateizate, din pricini de nevoi şi de sărăcie (zic ei!)  - dar, mai cu seamă (zic eu…), din lipsă de tărie şi de stăruire, întru lumină/luminare a Duhului, pentru menţinerea statutului lor/nostru, de FIINŢE UMANO-DUMNEZEIEŞTI…?!
..."Societatea civilă" se numea şi I.C.R.-ul lui H.R. Patapievici, cel care, la Bochum/GERMANIA  - promova samavolnic, în numele poporului român (pe care domnul cu pricina îl urăşte din adâncul…rectului său şi al vezicii sale urinare, ambele fiind întruchipări “simbolice” ale “statutului său fiinţial”!), "OMAGIUL LUI IUDA", în loc de omagiul necesar (din punct de vedere cultural!) de adus operei şi geniului scriitoricesc ale lui NICHITA STĂNESCU...!!!
...Da, Iudeo-Masoneria iese, din nou, prin acest document scandalos (…ca totdeauna, foc de obraznică şi crezând că nu mai poate avea nici adversar, nici stavilă, în lumea asta!) - la Parada Nesimţirii şi a Supremei Neruşinări!!!
Sunt curios ce reacţie va avea domnul Ministru REMUS PRICOPIE, ortodox de confesiune, după câte se zice – faţă de acest document sfruntat şi aberant…!
...Indiferent de ce reacţie vor avea miniştrii noştri vremelnici – mulţi vor fi în Ţara Valaho-Românească (inclusive, un anonim ca mine!), care se vor sili să le demonstreze znameniilor ăstora cu creieri de dinozauri, că mai existăm şi noi-  NU DOAR EI ŞI SATANA!!!
Noi”, adică dreptcredincioşii trăind întru Hristos (“Dumnezeul Căii, Adevărului şi Vieţii!”) – noi, care ne socotim nu gorile, ci făpturi umano-divine, pe lumea asta – e drept, decăzută lumea, decăzuţi şi noi! – dar, măcar, nu luciferizaţi cu totul şi nu morţi spiritual!
SCANDALUL MANUALELOR ALTERNATIVE nu s-a stins, deci -  şi acest prilej, oferit de duşmanii de moarte ai Lui Hristos, eu socotesc să ar trebui să devină şi motivare pentru o revizuire serioasă a mentalităţii oficiale a guvernanţilor noştri, faţă de toate tentativele “de stat” (un “stat” pasiv şi infiltrat cu luciferism otrăvit!) anti-româneşti – tentative iscate/născute/făcute întru asasinarea Duhului Valaho-Românesc, în piepturile copiilor noştri!
…Doamne Iisuse Hristoase, rugămu-ne să ne ajuţi în lucrarea noastră, să ne ocroteşti, să ne smulgi din beznele în care singuri ne-am tot înfundat (prin inconştienţă, prin iresponsabilitate şi prin toate celelalte păcate ale noastre, cele fără de cuviincioasă contenire!) - şi să ne călăuzeşti înspre Sfânta Lumina Ta!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1]-În 1947, colonia britanică INDIA devine dominion şi se împarte în Uniunea indiană (CU POPULAȚIE HINDUSĂ) şi Pakistanul (CU POPULATIE MUSULMANĂ).
[2] -Catedrala a fost construită între anii 1875-1883, după planurile arhitecților Friedrich Schmidt, DIN VIENA (“relaţiile” Aminului cu Viena: BARONUL VON MAYR, şeful serviciilor secrete austriece, îl avea în urmărire continuă, pe Eminescu!), şi Carol Benesch. Într-o notă informativă, din 7 iunie 1882,  REDACTATĂ DE MINISTRUL PLENIPOTENTIAR AL AUSTRO-UNGARIEI LA BUCUREŞTI, BARONUL ERNST VON MAYR, către ministrul Casei imperiale şi ministrul de Externe din Viena se raporta că „SOCIETATEA CARPAŢII” (fondată de EMINESCU!) a ţinut, la 4 iunie, o şedinta publică, înaintea căreia a avut loc o consfătuire secretă. Austriecii aveau cel mai probabil un agent infiltrat in “SOCIETATEA CARPAŢII”, capabil să transmită informaţii precise despre activităţile organizaţiei, de vreme ce ambasadorul afirma că deţine informaţii “dintr-o sursă sigură”.Şedinta secretă a “SOCIETĂŢII CARPAŢII” a convenit asupra continuării luptei impotriva Monarhiei austro-ungare, recomandându-se membrilor cea mai mare discreţie. La această şedinţă, Mihai Eminescu a propus ca studenţilor transilvăneni de la Bucureşti să li se încredinţeze sarcina de a duce o propagandă activă, în timpul vacanţelor, în favoarea unirii cu România – proiectul “DACIEI MARI”.
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii