ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 63 (Mai 2014)

EDITORIAL
DE PE MAREA SCENĂ A ŢĂRII PE MICUL ECRAN
Sub aceste auspicii putem considera luna mai din 2014. Debutul e copiat an de an şi chiar dacă nu ritmul „Internaţionalei socialiste” nu se mai aude ca pe vremea când defilam şi fluturam steagul roşu al Partidului, ori înălţam secera şi ciocanul, tot ca semn al chezăşiei clasei muncitoare, dar reflexul tot reflex rămâne, aşa că, omul nostru cel de toate zilele, cu siguranţă va „bate pasul cadenţat” către cel mai pitoresc loc de grătar. N-o să-l salute niciun derbedeu politic, deoarele ieşitul la iarbă verde nu are culoarea ori însemnul niciunui partid parlamentar.
Esenţa acelui 1 Mai muncitoresc se mai păstrează, evident, în structura pur comunistă, prin China şi Coreea de Nord, iar amatorii de parade cu siguranţă vor avea ce să savureze la veşnicul televizor.
La noi, la români, aşa cum spuneam mai sus, numai de bine. 1 Mai muncitoresc, coroborat cu 2 Mai, Ziua Tineretului, vor fi din nou prilej de mică vacanţă, la munte, adică pe Valea Prahovei, că bucureştii nu cunosc altceva, ori la mare, prin extreme, la Mamaia şi Vama Veche, cu băută, cântată, dansată.
Dar nu 1 Mai este important, nici măcar 9 Mai, ori 10 Mai, ci 25! Brusc, în calendarul pe 2014, luna aceasta a căpătat, din punct de vedere politic, o însemnătate plină de reverberaţii pe toate fronturile, indiferent de partid.
25 Mai, alegeri europarlamentare! Un titlu precum o bombă persiflantă, o dovadă elocventă a sfidării la adresa oamenilor de rând, a celor care încă mai poartă la ei cartea de identitate cu însemnele ţării. Această minunată zi nu este altceva decât un nou prilej de cerşetorie a voturilor. Care dintre cititorii acestei reviste poate să răspundă la întrebarea: cunoaşteţi vreo iniţiativă politică propusă de vreun europarlamentar român în Parlamentul European? Poate că răspunsul/răspunsurile nici nu există, aşa că nu are rost să mai lăsăm timpul să decidă ce şi cum. Voi înşira acum câteva nume: Minodora Cliveti, Eduard-Raul Hellvig, Ovidiu Ioan Silaghi, Csaba Sogor, Laszlo Tokes, Renate Weber, Iuliu Winkler. Aceştia 7 enumeraţi pare că nu au nicio legătură cu ţara noastră, pentru că numele lor nu inspiră nici cea mai mică dovadă în acest sens. Bine, acum renunţând la orice formă de răutate, nici Adrian Severin, alt europarlamentar nu ar aduce credibilitate, şi când spun asta, mă refer la faptul că piticul acesta, pe timpul când republica era condusă de Emil Constantinescu, a semnat ruşinosul tratat cu Ucraina, prin care, în modul cel mai antiromânesc cu putinţă, făcea cadou sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor acestor nemernici, care astăzi ne invadează toate buletinele de ştiri cu apucăturile lor de aşa-zisă occidentalizare.
Printre europarlamentarii noştri o distingem fără nicio confuzie pe fiica cea mică a preşedintelui. Elena Băsescu e o ţoapă, o ştie tot poporul, iar prin intermediul „maşinii de vot” a partidului de care tăticu’ s-a îngrijit, a avut şansa să vadă Bruxelles-ul dintr-un fotoliu de europarlamentar. Ce a făcut pe acolo, ori ce face în continuare, numai buzele ei puternic siliconate ştiu.
Şi de ce să fie numai fiică de preşedinte? Ce? Nevastă de premier nu merge? Cum să nu! Daciana Octavia Sârbu apare ca de nicăieri, la umbra roşie a partidului, pe care vechea gardă Iliescu-Năstare, a pregătit-o din timp, ca dovadă a faptului că organizaţiile de tineret ale necomunistului partid nu dorm niciodată, iar „capete blonde” pot oricând să răsară precum acnea pe faţa unei adolescente.
În perioada 21-25 mai, toată Europa este în vrie, pentru că scaunele celor 751 de membri ai Parlamentului de Bruxelles au neapărat nevoie să fie ocupate. Prin ţările cu tradiţie a bunului simţ politic, astfel de momente sunt o reală testare a clasei politice, în timp ce la noi, nu e altceva decât – aşa cum afirmat şi mai sus – un nou prilej de realegere. Şi ce dacă nu au rezultate, şi ce dacă nu au niciun habar despre adevăratele probleme ale ţării, ei vor merge acolo pentru că salariul de 100.000 euro pe an reprezintă o chenzină pe care, în România cu siguranţă ar fi atras atenţia DNA-ului. La umbra steagului albastru din capitala europeană, nimeni nu o să întrebe nici despre activitate, şi nici despre inactivitate, deşi, în cazul multor europarlamentari români, aceste două idei se înterpătrund.
Dar când vine vorba de alegeri, de fiecare dată apar şi sondajele. Şi unul dintre ele, chiar nu are importanţă cine l-a comandat, ori institutul ce l-a girat, spune că 49% dintre români cred că UE se îndreaptă spre depăşirea crizei. Deşi vorbim de un sondaj făcut – fără nicio îndoială de un institut cu prestigiu în acest sens – nu se distinge clar despre ce fel de criză este vorba: economică, politică, socială, religioasă, morală? Sau poate că se referă la toate la un loc. În fond, Uniunea Europeană, această Uniune Sovietică, pentru că tot sondajele de opinie spun că socialiştii vor obţine cele mai multe voturi, nu are nicio platformă, nu are nicio direcţie, nicio promisiune. Când s-a pomenit de intrarea României în rândul statelor membre, nimeni nu a vorbit nici de costurile aderării şi nici când se va putea trăi în ţara noastră ca în restul Europei. De atunci au trecut ceva ani şi probabil încă vor mai trece. Nivelul de trai al românului s-a depreciat mai ceva ca leul în faţa valutelor forte, zâmbetele şi promisiunile politicienilor s-au dublat. Numai dacă am socoti banii ce se aruncă pur şi simplu pe fereastră cu bannere, afişe şi restul cohortei publicitare, cu siguranţă s-ar fi renovat spitale, şcoli, grădiniţe, ori s-ar fi construit fabrici, şosele, case sociale. Dar cui să-i pese de aşa ceva? Diferenţa dintre clasele sociale este din ce în ce mai evidenţă; casta politicenilor plini de imunităţi şi favoruri constrastează profund de îngrijorător cu bietul român, din ce în ce mai îmbătrânit, mai gârbovit, mai împovărat de peşcheş, tribut, impozit s-au cum s-or mai numi dările.
Deşi trâmbiţa UE anunţă 2 milioane de locuri de muncă vacante, românii ştiu că acest lucru este un avantaj pentru ţările care importă forţa de muncă, nu şi pentru cele care o exportă. Cei ce vor pleca să lucreze – de nevoie – în Europa, vor lăsa în urmă un decalaj şi mai accentuat între cei ce muncesc efectiv şi pensionari. Ori, se ştie, o ţară nu poate oferi pensii, atât timp cât nu are bani, iar banii vin din taxe, care, la rându-le sosesc dintr-o mică parte de la populaţie, iar marea parte de la societăţile comerciale. Dacă acestea nu mai există, fie din cauza fiscalităţii excesive, fie datorită deprecierii mediului de afaceri din alte considerente, atunci de unde vor veni şi banii pentru pensii? Deşi aceste întrebări fac obiectul tuturor profesioniştilor în materie de economie, răspunsurile, şi mai ales soluţiile, nu se întrevăd decât sub forma veşnicelor promisiuni cu cadenţă pe campaniile electorale, aşa cum este şi cazul celor din luna aceasta.
Să sperăm că românii cu drept de vot or şti de data aceasta să penalizeze întreaga clasă politică românească oferindu-le spre „recompensă” votul de blam!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DEZVOLTAREA PERSONALĂ, UN PERPETUUM
„PRIMEŞTI ŞI CONTRIBUI” ÎN VIZIUNEA DIANEI RĂCEALĂ
Diana Răceală este licențiată în psihologie și are o bogată experiență în domeniul resurselor umane. Susține cursuri pentru ocupația de Consilier pentru dezvoltare personală, contribuid astfel la consolidarea acestui domeniu în România. Are practică în terapii spirituale (holistice). A terminat NLP Practitioner și în iulie va termina master NLP Practitioner (consilier integrativ NLP). A participat în bootcamp, la Speaker mastery cu Andy Szekely. După ce a urmat cursul de consilier pentru dezvoltare personală a conceput un suport de curs care are la bază standardul ocupțional. Îi place să îmbunătățească cursul, aducând tot timpul ceva nou, pe măsură ce ea însăși trece printr-un proces de dezvoltare.
Am invitat-o pe Diana Răceală să ne prezinte domeniul dezvoltării personale, un domeniu despre care se vorbește din ce în ce mai mult la noi în țară.
Stimată doamnă, ce este  dezvoltarea personală din perspectiva dumneavoastră?
Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă entuziasm, trăire și curajul de a îmi asuma viața. Înseamnă să citești mult, și în același timp să experimentezi, înseamnă decizii și alegeri înțelepte,  și când zic decizii mă refer la trecut, iar când spun alegeri mă refer la viitor. Andy Szekely este unul dintre mentorii mei. Dezvoltarea personală  înseamnă antrenament și presupune contribuție. Pe lângă a citi este nevoie de mult antrenament - citesc și practic pe mine și abia pe urmă pot să împartășesc celorlalți. Pentru că am practicat, am experimentat pot să fiu autentică atunci când spun ceva. Dacă doar citesc, și citesc informație, nu am nici un feed back din afară; neavând  feed back-ul, nu știu dacă este în regulă direcția în care merg.
Dezvoltarea personală înseamnă și depășirea stadiului în care te afli, înseamnă rezolvarea blocajelor din viață (ca să nu spun problemei, căci poate să sune ca o situație foarte gravă, fără ieșire). Blocajele ar  putea să fie o intersecție de drumuri și o alegere de făcut. Prin consiliere se oferă ghidarea, susținerea clientului pentru rezolvarea blocajelor, (re)găsirea unor resurse (stima de sine, încrederea în sine, curajul etc).
De ce se vorbește în ultimul timp din ce în ce mai mult despre dezvoltare personală?
Până acum am fost învățați (vorbesc de noi poporul român și fac o generalizare cu bună știință) că un lucru este acolo pentru că trebuie să fie acolo și am mers pe o seamă de convingeri imprimate din școală, de la părinți, de acasă. Nu au făcut-o cu rea știință - așa au fost și ei la rândul lor învățați, așa ne-au învățat și pe noi. Au apărut o serie de cărți, de oameni care au venit la noi în țară și au dezvoltat tot felul de cursuri, ne-au dat informații, ne-au învățat să alegem ce ni se potrivește, ne-au învățat să privim adevărul din perspectiva noastră. Cu fiecare individ care se dezvoltă automat se dezvoltă comunitatea și asa se propagă această dezvoltare.
Vorbim de dezvoltare personală pentru un individ, dar până la urmă efectele sunt și în afara individului. Ce aduce în plus (ca valoare, beneficiu) acest concept de dezvoltare personală  individului și ce aduce societății, în ansamblu?
Cred că odată ce se dezvoltă individul automat se dezvoltă și cel de lângă acesta. E asemănător cercurilor concentrice – arunci o piatră în apă și undele se propagă. Atunci, și comunitatea se dezvoltă pe de-a-ntregul. Pentru un individ dezvoltarea personală aduce echilibru în viață și îl ajută să se educe în toate direcțiile vieții. Mă pot referi aici la ”Roata vieții” cu cele opt cadrane – dezvoltare personală, carieră, distracție, bani, mediul, sănătatea, iubirea, prietenii și familia. Dacă nu există echilibrul ne pierdem cumva, nu avem o direcție în viață sau învățăm ceva și uităm altceva. Dacă te focusezi  prea mult în plan profesional pierzi în partea personală, dacă acorzi planului personal prea multă atenție, pierzi contactul cu distracția (și aceasta ține tot de dezvoltarea personală). Dezvoltarea personală  înseamnă  o dezvoltare în toate sectoarele vieții (personal, familial,  profesional, petrecerea timpului liber, distracția etc.). Dacă nu există echilibru unde este dezvoltarea personală?
La nivel de comunitate beneficiile sunt o energie frumoasă, ideile noi, creativitatea, comunicarea și, implicit, dezvoltarea ei. Lumea s-a obișnuit să meargă cu valul într-o direcție fără să pună întrebări. Hai să mergem acum în sensul dezvoltării personale și să facem alegeri corecte, înțelepte și să ne dezvoltăm cât ne trebuie, unde ne trebuie. Suntem unici și ceea ce îmi este mie de folos nu este altuia. Sunt o sumedenie de cursuri pe piață, unele ne sunt de ajutor, altele poate nu. Haideți să le trecem și prin inimă, nu doar prin minte, atunci când alegem. Nici să luăm tot ce e pe piață, că poate nu trebuie. Consider că este nevoie de dezvoltare personală pentru că de la individ ajungem noi, ca nație, să ne dezvoltăm. Pentru că fiecare s-a dezvoltat personal și nivelul de cunoaștere a crescut, ca urmare, fiecare poate să aducă plusvaloare acolo unde este.
Domeniile de aplicare ale dezvoltării personale sunt limitative? Există anumite categorii de persoane sau nivelurile sociale care pot fi abordate prin consiliere pentru dezvoltare personală?
Dacă eu ca individ mă dezvolt, automat, în orice direcție m-aș duce pot să aplic cunoașterea mea, tot ceea ce am învățat. Nu am cum să mă limitez, pentru că dezvoltarea personală  cuprinde toate domeniile -  cariera, planul personal și copii. Unde aș putea să văd eu un dezechilibru sau unde aș putea să vad eu o opreliște?
Unele persoane aleg dezvoltarea personală din propria lor inițiativă, o aleg pentru că au auzit despre ea, au gustat puțin de undeva, dintr-un curs, dintr-o carte. Sunt oameni curioși, care sunt obișnuiți să iasă din starea lor de confort și atunci vor să vadă cam cum ar fi - ar fi mai bine acolo?  Aceștia fac un curs din dorința de a le fi de ajutor în viața personală, în viața profesională.  Și le place! Din aproape în aproape ajung să cunoască. În aceeași măsură există oameni care au primit impulsul de a intra în această zonă, în urma unor ”praguri” în viață - îl citez aici pe Romeo Crețu cu ale lui ”praguri și terase”.
Persoanele în consiliere se numesc clienți. Clientul este cel care abordează consilierul. Altfel ar fi ca și cum m-aș duce să-i fac un bine cu forța. Clientul ajunge în cabinetul consilierului în situații de stres, atunci când are nevoie de susținere și ghidare.
Orice categorie socio-profesioanală, orice persoană  se poate adresa unui consilier pentru dezvoltare personală.  Dorința de schimbare și cea de a depăși blocajul respectiv sunt cele care sunt decisive în alegerea consilierii pentru dezvoltare personală.
Când ar trebui să apelăm la un consilier pentru dezvoltare personală?
Aș vrea să las ușa deschisă tuturor, fără a face o limitare a acestor situații. Sunt categorii de oameni care au nevoie de consiliere în situații limită (nevoia este strict pentru situația respetivă) și sunt categoriile de  persoane care au nevoie de un mentor, care merg spre consiliere pentru a comunica, pentru a fi susținute pentru o mai mare perioadă de timp. E recomandat să ai un mentor care să îți ofere ghidare. Consilierul pentru dezvoltare personală nu oferă soluții ci oferă ghidare, el adresează întrebările potrivite astfel încât clientul să aleagă cea mai bună soluție pentru el, în acel caz. Fiind în mijlocul problemei este posibil ca persona să nu poată vedea soluțiile, dar dacă se îndepărtează un pic de problemă și o vede din altă perspectivă sigur soluțiile vor fi mai simplu de găsit.
Ținând cont că domeniul consilierii, al terapiilor psihologice au un loc destul de limitat în opțiunile indivizilor, ca resurse ce pot fi utilizate pentru rezolvarea unor probleme, cum este acceptată consilierea pentru dezvoltare personală (din punctul dumneavoastră de vedere) în societatea românească – de către alți specialiști din domeniul socio-uman, educațional etc., dar și de restul populației?
Ocupația de consilier pentru dezvoltare personală este relativ nouă pe piață, din decembrie 2012 și nu are un istoric în România. Când spui consiliere lumea se gândește  la psiholog  sau la psihiatru. De multe ori nici între psiholog și psihiatru nu se face o distincție. Activitatea consilierului pentru dezvoltare personală este distinctă de activitățile de psiho-terapie, psihiatrie, consiliere psihologică prin prisma intensității și complexității scăzute a problematicii clienților și instrumentelor și tehnicilor specifice de lucru care se bazează pe non-directivitate.
În ceea ce privește relația dintre specialiști, nu am auzit de situații de conflict. Nu ar trebui să existe disensiuni între psihologi și consilieri pentru dezvoltare personală deoarece este evident că există o etică în consiliere, iar consilierul își asumă ceea ce face. Nu are cum să intre într-o situație specifică consilierii psihologice. Conduita profesională  spune care sunt limitele de competență și, acolo unde este cazul, consilierul va îndruma clientul către alt specialist.
Care este traseului de formare profesională a specialiștilor în dezvoltare personală în România? Ce ar putea fi îmbunătățit în procesul acesta?
Ca ocupație, consilierea pentru dezvoltare personală poate fi practicată de persoanele care au studii superioare. Se parcurge un curs pentru dezvoltare personală.
Ocupația de consilier pentru dezvoltare personală se poate întâlni în cadrul unui cabinet de consiliere sau în departamentele de resurse umane ori în grădinițe, spitale, universități, acolo unde este nevoie de o persoană care să vadă lucrurile echilibrat, să poată armoniza locul.
Cursul pe care eu îl predau are 40 ore din care o parte este de teorie și o parte de practică. Cred că este nevoie de  mai multe ore de practică după finalizarea acestuia. Teoria cuprinde o  bibliografie pe care fiecare o studiază. Dar practica este necesară pentru a dezvolta abilitățile necesare pentru ocupație, mai ales în cazul persoanelor care nu au studii în domeniul socio-uman.  
Ce mesaj ați trasmite cititorilor noștri, celor interesați de dezvoltare personală?
În încheiere aș vrea să împărtășesc ceva ce am învățat de la Andy Szekely. Înainte acumulam informație, citeam și iar citeam, mai mergeam la un curs și parcă nu era suficient.  Dacă mi se solicita să predau un curs întotdeauna emoția îmi dicta că nu pot să fac acel lucru, că trebuie să mai fac și cursul următor care apăruse recent. Îmi spuneam că trebuie să-l fac și pe acela și pe urmă o să pot să țin un curs.  Feed back-ul de la cei din jur era bun, îmi spuneau că pot să fac asta, iar eu tot amânam și tot făceam alte cursuri. După atâtea cursuri eu nu contribuiam către cei din jur cu nimic și nici feed back nu primeam.  Am urmat o perioadă de genul: citesc, merg la cursuri, citesc, merg la cursuri. Contribuția mea către exterior era zero.
Am învățat, într-un final, de la Andy că pentru a te dezvolta, contribuie și astfel primești feed back. Automat te dezvolți mai mult, contribui și iar primești feed back. Infinitul.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
CARTILE ZEIT
CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR - ESEU DESPRE CONDIŢIA UMANĂ
DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2011
Maestru al introspecţiei şi neobosit căutător al tainelor, George Tătăruş ne invită la spectacolul înţelepciunii divine şi al cunoaşterii absolute prin noul volum Creste de spumă din marea gândurilor, un admirabil eseu despre condiţia umană din toate vremurile. Rafinamentul ideilor expuse ne conduce cu gândul la o lume a percepţiei simbolice, pierdută într-o negură fabuloasă, care şi-a menţinut mireasma enigmatică şi puritatea simţirii nealterate, din care ne hrănim sufletul cei mai puţini rămaşi, având mintea îndreptată către viitorul trecut de unde a răsărit viaţa.
Centrul întregului Univers, omul, reprezintă substanţa cărţii şi toate razele interogaţiilor sunt îndreptate către el, împreună cu reveriile şi certitudinile autorului, care străbate infinite spaţii atemporale spre a ne determina să-i înţelegem misterul.
Deosebit de interesante şi excelent alese sunt citatele celebre, cuvinte care mustesc de sapienţă, unele aparţinând chiar autorului, care preced fiecare fascicul filosofic, în concordanţă cu ideile expuse franc şi elaborat. Nevăzutul devine imaginea clară a adevărului ascuns cu mare grijă, ori denaturat, astfel încât omenirea să rătăcească euforică şi fără sens printr-un păienjeniş ţesut atent de către o forţă anonimă, una funestă, ce cântăreşte cu maximă precizie firul de nisip din oceanul existenţei.
Rând pe rând, convoaiele ceţii se răsfiră în cele patru colţuri ale pământului, răspândind pseudoînvăţături şi pescuind suflete inocente pentru neant. Masca altruismului trimite săgeţile veninoase direct la ţintă, fără greşeală, iar omul rămâne împietrit şi neînduplecat, asemenea unei sculpturi fatidice, acceptându-şi destinul tragic fără să clipească. Cine sunt oamenii în negru care cutreieră timpul nedefinit şi pătrund cu uşurinţă în mintea omului, prezentându-i căi de acces sau interdicţii la care nu a îndrăznit să se gândească vreodată? Cine sunt atlanţii? Care este importanţa şi rolul  lor în evoluţia omenirii? Totul vi se va înfăţişa odată cu lecturarea cărţii. Acestea sunt doar câteva dintre enigmele pe care mintea le-ar vrea desluşite şi înţelese pe deplin.
George Tătăruş este scriitorul pentru care profunzimea conceptelor universale nu prezintă nimic nedesluşit, fiind născut spre a cunoaşte şi a oferi deopotrivă noianul ideilor sofisticate, care îi luminează spiritul prin candoare şi divin. E ca şi cum un munte şi-ar revărsa întreaga-i splendoare prin mulţimea picăturilor de rouă învăluite în lumina misterioasă a soarelui la răsărit, în timp ce liniştea sfântă a pădurilor se răsfrânge graţioasă peste făptura de vis a stâncilor îngândurate, care-şi pleacă sfioase fruntea către limpezimea apelor fermecate.
Atât de multă splendoare găsim în rândurile acestei cărţi, gătite cu mătasea cea mai fină a cuvintelor, încât ne fascinează şi ne poartă mintea spre începuturile existenţei, zăbovind acolo şi încercând să descifrăm mesajele criptice, pe care însuşi autorul ni le înfăţişează cu mult tact, lăsându-ne în voia şuvoaielor mistuitoare ale realităţii. Istoria şi faptele concludente sunt axa fundamentală a ceea ce ni se transmite, autorul dovedind încă o dată că acestea îi sunt familiare şi îl sprijină direct în preţiosul demers al captării atenţiei celor care au spiritul deschis către asemenea informaţii. Mulţi ar crede că informaţiile expuse nu este altceva decât o viziune fantastică asupra existenţei omului şi evoluţiei sale, dar autorul aduce argumente solide care îi susţin teoriile atât de veritabile. De pildă, se ştie că Atlantida a fost spaţiul unei civilizaţii superdezvoltate şi că dispariţia sa fizică nu a însemnat şi distrugerea materialului genetic şi a ştiinţei avansate pe care le deţineau faimoşii locuitori ai acesteia. Noi, oamenii acestui timp, suntem o formă interesantă a creaţiei dumnezeieşti, una utilă, capabilă de imense realizări spirituale, ştiinţifice, culturale. Dar cum rămâne cu fiinţele intraterestre? Cine sunt acestea? Cum pot fi numite, sau are neapărat o importanţă crucială denumirea lor, cât mai ales ceea ce întruchipează ele, de ce sunt în stare şi care este zestrea lor genetică? Faimoasele piramide au fost ridicate după o inginerie încă necunoscută nouă şi oricât am încerca să înţelegem tehnologia acestora, nu vom reuşi, întrucât nu ne-am ridicat la un nivel suficient de înalt al cunoaşterii. Curiozităţile continuă şi scriitorul aduce în discuţie misterul incendierii Bibliotecii din Alexandria, despre care nu se ştie cu certitudine adevărul. Se poate doar presupune faptul că cineva ar avea nevoie de cultura pământeană, cu scopul de a-i înţelege pe cei care sunt un complex de sentimente.
O filosofie adâncă se reflectă în modul de gândire a autorului, care ştie că omul deţine în cele mai ascunse unghiuri ale sufletului dorinţe înalte, metafizice, nelinişti ispititoare, care îl ridică printre stele şi chiar mai sus, acolo unde visul este realitate, iar liniştea, o stare permanentă a spiritului. Scriitorul ne delectează cu idei proprii, captivante, referitoare la rostul vieţii pe pământ, la faptul că cineva ne-a creat fiindcă a avut nevoie de noi, iar îngerii ar capta energiile umane, fiindu-le necesare cumva. Încântătoare sunt pasajele literare propuse de iscusitul autor traducător, care aduc în lumină identităţi reprezentative ale unei istorii mereu actuale, cum ar fi, tânăra Salammbo, ce simte cum absolutul îi inundă fiinţa, dăruindu-i minunea renaşterii prin vis, determinând-o să-şi afle destinul şi să cunoască reversul medaliei. Tot aşa se întâmplă şi cu Hyperion, atlantul lui Eminescu, conştient de imensitatea veşniciei, de tot ceea ce implică aceasta, dar, spre deosebire de alţii, este atras de efemeritatea lumii duale, poate vrând să guste din frumuseţea şi sensibilitatea acesteia, plătind un preţ infinit de scump. Înseamnă că muritorii sunt invidiaţi pentru sentimentele de care sunt capabili, pentru simplitatea vieţii lor, dar, mai ales, pentru iubirea pe care o pot oferi cuiva, de multe ori fără a cere o alta în schimb.
Ca o spirală atemporală, gândul revine tot la fiinţele existente în Univers. Unele ar putea fi numite reptilieni, altele acva-alieni, ori solarieni. Referitor la ultimul nume, îmi amintesc o poveste despre faptul că însuşi Dumnezeu ar putea locui dincolo de soare, acolo unde nimeni nu poate ajunge vreodată înainte de a se purifica prin căinţă, întrucât ar fi distrus într-o clipă de razele puternice ale astrului incandescent. O afirmaţie tulburătoare şi remarcabilă a autorului, şi anume: Voiam să subliniez numai faptul că realul este în altă parte, iar fantasticul, pe Pământ şi în noi, şi nu invers. Până la proba contrarie suntem singurele creaturi fantastice din Univers pe care le cunoaştem, mă determină să cred că încă nu ştim cine suntem cu adevărat, că mai avem nevoie de timp să ne înţelegem pe noi înşine şi să elucidăm tainele vieţii şi ale morţii. Poate că totul se rezumă la un prezent continuu, rupt din genune şi la faptul că fiinţele inteligente rămân în istorie prin realizările lor şi mai puţin prin simpla lor trecere prin Univers. Câte trepte ale civilizaţiei terestre, intraterestre şi extraterestre există? Cum acestea evoluează într-un sistem piramidal, e greu de afirmat numărul la care s-a ajuns. Dacă ne gândim că vreodată s-ar putea întâlni la un loc toate creaturile acestea, unele mai ciudate decât altele, atunci orice se poate împlini. Oare se vor înţelege între ele? Îşi vor împărtăşi cunoştinţele vaste şi vor avea un ţel comun? E greu de spus! Tot aşa cum infinitul nu se poate defini şi limita, la fel şi în Univers există, gândesc, decid, entităţi diferite, care se pot adapta unor noi condiţii de viaţă şi pot împrumuta unele de la celelalte informaţii preţioase pentru dezvoltarea lor, mai ales în plan spiritual. De aici varietatea credinţelor şi religiilor, care şi-au pierdut originile în trecutul mult prea îndepărtat al Universului, dar fiecare dintre ele sunt cruciale pentru cei care le păstrează şi le transmit mai departe prin diferite căi.
Din înaltul fără margini, autorul ne coboară în societatea românească, cea şifonată, jefuită şi umilită de unii care se cred dumnezei şi care taie, reduc şi anulează dreptul la viaţă al sărmanilor poporeni, înecaţi în dări, impozite, împrumuturi şi în alte nevoi cotidiene. Se vehiculează nume răsunătoare ale politicii actuale, asociate cu legi şocante, menite să distrugă definitiv soarta alegătorilor, care le-au acordat încrederea lor oarbă într-un viitor decent. Au gândit şi au reuşit să organizeze o societate demonocratică, în care oamenii ajung în sapă de lemn şi din cauza lipsurilor, se sinucid, luând cu ei amărăciunea unei vieţi nedrepte şi crude, dar şi speranţa că acolo unde vor merge vor scăpa de poverile istovitoare ale dărilor. Şi aceştia vor scrie istoria, dar una amară, otrăvită şi trădată de intruşi defăimători, influenţaţi, poate, de forţe necunoscute lor să aducă omenirea în pragul unui dezastru economic, util unor planuri perfide.
Ca un profet al timpurilor moderne, George Tătăruş ne impresionează prin viziunea clară asupra Armaghedonului şi a semnelor dumnezeieşti, pe care nu le poate vedea şi interpreta decât un cunoscător al tainelor sublime. Războiul final dintre oştile îngereşti şi Lucifer se află în plin proces de  pregătire, pentru acesta consumându-se uriaşe resurse materiale şi urzindu-se planuri ultrasecrete, din care se întrevăd picături de informaţii ce ajung la urechile celor aleşi să înţeleagă importanţa şi miza enormă a acestuia. Alieni curioşi şi navele lor sferice au fost văzuţi de nenumărate ori în spaţii diferite, cunoscându-se şi latura lor agresivă, mai ales atunci când sunt provocaţi. De ce suntem ţinuţi la maximă distanţă de aceste adevăruri uimitoare? Cine şi ce are de câştigat de pe urma acestora? Atât de neînsemnaţi suntem în Univers, încât ne este milă ne noi înşine şi ne doare ignoranţa şi neputinţa de a nu putea face mai nimic ca să devenim un torent spiritual în lumea aceasta complicată. Care să fie scopul construirii de buncăre şi de sinistre cutii turnate dintr-un plastic special? Cui îi sunt destinate?
Finalul cărţii este cu adevărat fascinant. Autorul îşi etalează cele mai confidente gânduri cu privire la esenţa umană, la cât de profunde sunt sentimentele pure pe care am putea să le împărtăşim semenilor noştri la fel de întristaţi de soarta tragică a omenirii. Ni se prezintă fapte halucinante, reale, petrecute nu de foarte mult timp, ale căror protagonişti sunt extratereştri şi oameni, unii transformaţi în stane de piatră prin forţa ieşită din comun a fiinţelor stranii. Şi ca totul să fie perfect, suntem înştiinţaţi că cineva nu doreşte să depună eforturi în vederea explorării mediului acvatic, încă puţin cunoscut, unde ar putea exista viaţă ca şi pe pământ.
Ultimele cuvinte ale autorului sunt emoţionante şi relevă un suflet candid şi complex, sensibil şi puternic, întocmai ca un soare abia născut dintr-o galaxie nouă, care-şi dăruieşte cu generozitate lumina, iubind tot ce mişcă, până la cel mai neînsemnat fir de praf din întregul Univers: Dumnezeu m-a iubit prin părinţii şi prin copiii pe care mi i-a dat. După această sinceră confesiune, nimic nu mai poate urma, decât mulţumirile cititorilor, pe care i-a copleşit cu idealuri posibile, dincolo de aparenta dificultate a interpretării lor.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
POEZIE CU STEMĂ-N HIAT DE-UN SFERT DE SECOL
Patru sunt volumele de versuri publicate de Ana Pop-Sârbu (îi scriem numele cu cratimă, ca pe coperta primului său volum, evident, din „motiv de fişier-bibliotecă“) – e drept, cu multă parcimonie – din 1987 şi până în prezent: Primăvara casei (Timişoara, Ed. Facla, 1987), Îngerul din zid (Timişoara, Ed. Brumar, 2011), Exod interior (Ed. Brumar, 2012) şi cel ce se află în „radiografierea“ noastră de astăzi, Morfologia nopţii (2013)*.
Înaintea debutului său „însingurat-editorial-făcliu“, din 1987, a fost prezentă – cu interesante cicluri de poeme – în două „volume colective“ („volumul prin concurs“ / „debutul colectiv“ era o invenţie editorială de „triaj“ / „cenzură-mascată“, „la modă“ după cumplitele „teze“ ceauşiste de inspiraţie corean-kim-ir-sen-istă, din iulie 1971“): Popas printre poeţii tineri (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975) şi Timp interior (Editura Facla, 1984).
Se observă imediat că poeta Ana Pop-Sârbu n-a cunoscut „autorlâcita“ (că nu despre vreo cenzură mai poate fi vorba din 1989 încoace), „autorlâcită“ extrem de păguboasă pentru întreaga stare a sănătăţii literaturii din România Postdecembristă’-89, un soi de „cancer al literelor“ de pe mai toate ogoarele de spirit ale nemuritoarei Dacii Nord-Dunărene, ogoare lăsate pradă sufocantelor buruienişuri de toate soiurile; şi-a impus „tăcerea întru maturitatea Cuvântului Poetic“, traversând un temporal hiatus de-aproape două decenii şi jumătate (1987 – 2011).
Şi în acest sens evidenţiem la poeta Ana Pop-Sârbu (în faţa „droaiei autorlâcitane“) lucrarea sănătoasei sale autocenzuri (ca „timp interior“) care îşi arată de trei ani încoace buna, matur-întomnata şi solara traiectorie valoric-estetică.
Pentru Distinsul Nostru Receptor de Poezie, spre a compara şi spre a-i facilita să se convingă că avem de-a face cu o „poetă născută, nu făcută“, aşa cu fost-a în urmă cu aproape un sfert de secol, tot aşa fiind şi astăzi, punem faţă în faţă –– două „radiografii lirice“: prima* este Fereastra înaltă a poeziei(recenzie la Primăvara casei, de Ana Pop-Sîrbu, placheta cu care a debutat în 1987, recenzie publicată în revista Luceafărul, din Bucureşti, anul XXX, nr. 44 / 1329, de sâmbătă, 31 octombrie 1987, p. 2 – infra); a doua este Somnul ca „jucărie“ într-o porumbişte-ntomnată, recenzie la cel mai recent volum al Anei Pop-Sârbu, Morfologia nopţii (2013)**
Fereastra înaltă a poeziei. «Jocul fiinţei», al doilea ciclu poematic din prima plachetă tipărită până în prezent de Ana Pop-Sârbu, Primăvara casei (1987)*, are, „în deschidere“, un interesant poem al uimirii de a fi, izvorât din adâncimi de simţire a mătcii: «Când se face primăvară şi te-ntorci în sat / şi ai ceva nesigur în tine, stânjenitor ca u umbră / pe pieptul pământului şi vrei acolo să faci literatură, / să răbufneşti printre obloanele copilăriei şi umbrele din tine / tresar, oprite de scândura dimineţii pe care ai vrea s-o tai / şi să te reazemi pe trupu-i, dar ea se îndoaie / ca o cărare împinsă de trecut şi umblii în continuare pe uliţi / şi asta înseamnă că te cuprinde tăcere şi intră prin tine / ca printr-o fereastră înaltă şi-ai vrea să te mângâi singură / şi să simţi sub palme surâsul luminii scăzute, / dar stai nemişcată şi gesturile coboară din tine / şi-ţi lasă dâre pe faţă şi se risipesc prin toţi porii / ca şi cum ai lua în poală chipul blând al uimirii de-a fi» (Fereastra înaltă a dimineţii).
Aici, la matcă, este deschisă cartea spre a fi adăugate „noile semne“ pentru „glasul zeiesc“, la „adăpostul metaforei“ – ars poetica în «sudoarea trufaşă [ce] curge din rânduri» spre a se închega jurîmprejurul Demiurgului-Poet ce «adoarme singur, cu scripeţii nopţii pe umeri», după truda cioplirii cuvintelor (cuantelor) pentru «lumina poemului nou», întrucât «dovezi de puteri are umbra plăpândele grinzi / astupate cu aşchii, ale cuvintelor, deci, / valea nedezlegatelor răni...» (Aşchiile cuvintelor).
Tot la matcă, desigur, „lumina visează“, tropotele cailor «se înfig în timpul fărâmat de amurg», «lucrurile din nou strălucesc» şi «vulturi cu limbi de neînţeles tot cară picături de apă / nesupus azur aruncat între cuvinte» (O depărtare de pânze), poate dintr-o „privelişte a Fiinţei“ (relevată prin Phaidros de Platon), printr-un „tril unic“, printr-un «bun rămas celor ce mă aruncă în faţa ochilor mei, / acolo unde se deschide acoperişul lumii» – inducţie semantic-sincretică a ritualului trimiterii mesagerului celest la Samosh („Soarele-Moş“).
Angajarea „lyro[< Lyra]-dialogurilor“ Anei Pop-Sârbu priveşte «globul fierbinte al trecutului», posibilitatea diminuării umbrei pe măsură ce timpul devine literă întru lumina nemuritoarelor cuvinte: «şi umbra să nu mai fie, şi timpul să devină o literă / adâncită în albia altei lumini / [...] / şi cuvintele ei să devină fără de moarte» (Ca o întâmplare).
Terifiantă este priveliştea în care femeia (în simbologia textului, sâmbure al genezelor de frumos etc.) cu alb trup acoperit de corbi („oximoronizare“ tragică prin clasicism) lustruieşte «coiful de aur al întâmplării» pe o pajişte a reificării, a veştejirii de suflet.
Tabloul se constituie într-o somaţie a celui ce – dintr-o adâncă istorie – mai stă de gardă la „microscopicul“ nucleu de puritate al luminii ameninţate de autodistrugere, somaţie dinspre candori şi geneze de frumos – pentru că, în „ultima instanţă a atâtor milenii“, salvarea purităţii vieţii din ghearele thanaticului (chiar dacă pajiştea este „sala de reanimare“ şi «umbra ei se mai clatină» – încă un semn că „încremenirea“ nu s-a instalat, încă un semn „prometeic“, dar cu vulturii transformaţi în corbi) exclude instaurarea „definitivă“ a imperiului cu „cenuşa nesfârşitei singurătăţi“, face „jocul fiinţei“ să se perpetueze.
În grădina cu mărgăritare a limbii române, Ana Pop-Sârbu – cu încă puţină atenţie – ar putea dărui cititorului de poezie texte „pure“, limpide, neatinse de vreo „maladie“ (cum cele ale majorităţii reprezentanţilor „primului val“ al refluxgeneraţiei din care face parte în ciuda tardivului „debut editorial“), ca, de pildă, „spray-ligamentita“ etc.(«...albă, / Şi...»; «...iarbă. / Sînt...» – p. 8; «...vorbe şi ele...» – p. 59; ori ligamente de alt soi: «...plânsul ei...» – p. 42; «...trupul ei alb...» – p. 52; etc.).
Indiscutabil, la Ana Pop-Sârbu din „primăvara casei“, «un copac în amurg» (cum sună şi titlul-metaforă al primului ciclu poematic din plachetă) a dat, dă şi continuă să dea rodul de aur.
Somnul ca „jucărie“ într-o porumbişte-ntomnată. Volumul Morfologia nopţii (2013)**, de Ana Pop-Sârbu, îşi relevă o „pentaciclică“ structurare – (I) Chenar pe suflet,  (II) Porumbişte uitată,  (III) Balans,  (IV) Anii ca stuful  şi (V) Seminţii de poeme –, încercând a sugera, mai mult ca sigur, că fiecare grupaj poematic este un soi de „retrovizoare oglindă“ („secţiune“) în corespondenţă lirico-semantic-sincretică fiecărui „lustru“ din „hiatul-sfert-de-veac“ (la care ne-am referit „în deschidere“).
În primul ciclu, Chenar pe suflet, eul liric / eroina poematică îşi re-cunoaşte „căderea“ / „căţărarea“ cuvintelor în «hohotul iertător al îngerilor» (Flacăra / Ring, p. 13 / 17), «legiunile întâmplării, / pagina interioară a cercului» (Bătăliile discrete, p. 14), «obiect[ul] de ceaţă, / ce se lipeşte încet / de spinare» (Obiect de ceaţă, p. 16), «cutia gândurilor / răsturnate» (Seară de seară, p. 18), înnoptarea „tinerelor comete“ (p. 19), ori „tinereţea subţire“ (p. 20), sunetul „clopotelor de aur“ (p. 21), «flacăra gâtuită» (Ecoul, p. 22), şarpele dintre pietrele de moară ce «acoperă marginea» (Deasupra aripei, p. 23), neîndoielnic, a Raiului nemăcinat, dar şi proprietăţi ale trupului fricii («...trupul neted» – p. 24). Prin porii pielii acestui trup „neted-fricoidal“, bacovian se aude, nu „plânsul“, ci «zaţul materiei» (Frica, p. 24) din „fierbătorul“ de cafea al galaxiei, utilizat  de stelele ghicitoare de viitor, ori, poate, de lângă «ceasornicul jilav» (p.31), sau de lângă «lucrurile [ce] / îşi strigă / încercuite / numele» (Semn, p. 32). Ici-colo, mai re-cunoaşte atât biblice personaje (cf. Chipul lui Abel, p. 37), cât şi dintre cele „moromeţiene“ / „lilieciste“ (< „La Lilieci“, de Marin Sorescu): odihnită pe deal, umbra-sac a «bătrânului Axinte umblă prin sat / cu câinele după el», un câine asemenea unei «movile de pământ aspru» (p. 33); neîncărunţitul tată Vasile se plimbă „agale“ prin sat «cu ultimul război mondial pe tălpi» (Dincolo râdea moartea, p. 34); etc.
În secundul ciclu, Porumbişte uitată, eul liric / eroina poematică observă – ca într-un trisalm valah, nu cum într-un haiku din Arhipelagul Nipon – şi negustorii bănăţeni de frunte, departe de lucruri comune, desigur, ţinând într-o mână, de aripa policromă, păunii iubiţi de soare, iar în cealaltă, cu totul ieşită din comună, a Banatului «margine de câmpie» (p. 45), câmpia cu extraplata piramidă de orz, ori de cucuruz, în centru. Mai face şi alte remarci extraordinare: (mai întâi, pastelat) cum «duminica unei pustietăţi / îşi ridică oblonul» (Pastel, p. 46); (apoi) cum un Narcis îşi amână înnegurarea de chip («Un chip frumos surâdea / într-o fântână. / Va amâna serbarea de noapte» – Vântul, p. 47), cum «galbenul se deschide» (Prea departe, p. 48), bineînţeles, «când somnul devine jucărie / într-o porumbişte uitată» (p. 50); etc.
În ciclul al treilea, Balans, eul liric / eroina poematică simte «un poem ce arde pe craniul lumii», dar şi «fachiri îngheţaţi în propriu[l] balans» (p. 55), dar şi „întregu-i“ – «lumânare / crescută înspre miez» (p. 56), «ca o călătorie alburie» (p. 58), până într-o expresionistă „clasicizare“ (prinzând şi „Eros“, la ligament, şi „abis“ în expansiune, nu „pleonasmită“): «Iubite, / Clopotul / E ros, / Steaua târzie / E pe jos. // Bulgări / De umbre, / Prima oară, / Muşcă abisul / Care / Coboară.» (Umbre, p. 60).
În ciclul al patrulea, Anii ca stuful, eul liric / eroina poematică, „tangentă de-o clipă“ la luntrea romanică şi încărcată (nici pomeneală de nuferi de lac), grea de semnificanţi-semnificaţi, uniform accelerându-se, chiar cu frică şerpuitoare / balauroasă, uită de sublimul „motiv“ al nufărului ce vine din mlaştinile Mahābhāratei, luând seama numai la anii-de-stuf, la stuf-anii-cu-tăioase-lănci, nu ştirbe: «Zvonurile taie pielea nopţii. / Împrejur e luntrea cuvintelor. / Acelaşi întuneric / Îngropat în linia mâinii mele. / Anii ca stuful şuieră.» (p. 65).
În ciclul al cincilea, Seminţii de poeme, eul liric / eroina poematică se convinge că – în anotimpul poemului – către adevăr «ridici ochii, şi nu-l mai vezi», însă «glasuri cenuşii umplu camera, / din umeri îţi cresc litere» şi, ca în argheziana celulă cu „flori de mucigai“ – ars poetica, dar cu altă capsulă cosmică –, procesul de liricizare a lumii continuă – «Scrii cu unghiile, / Sfârtecându-ţi propriul nume» (Adevărul, p. 75) – pentru că «eşti tu la îndemâna poemului» (Literele, p. 85), până la stropii „ultimului strigăt“, până când îţi devorezi manuscrisul cu «gust acrişor» şi cu «literele – corozive metale».
Al nostru Avizat / Distins Receptor de Poezie, comparând „străvechea“ noastră radiografie lirică, Fereastra înaltă a Poeziei (făcută volumului de debut, Primăvara casei, din 1987), şi „prezenta“ (de la al patrulea volum, Morfologia nopţii, din 2013), poate constata lejer – de dincolo de acuitatea percepţiei thanaticului întâlnită la poeta Ana Pop-Sârbu din actualul anotimp – că glasul de „zurgălău“, din debutu-i editorial de pe linia de orizont a anului 1987, a devenit, într-un sfert de secol, glas de clopot de Biserică a Sfintei Limbi Valahe, ori dangăt de harâng al Catedralei Mântuirii Pelasgimii > Valahimii, reverberând „măştile“ Timpului (cea de „cocoaşă“ thanatică – v. Iată fotografia corbului de duminică, p. 35 –, ori cea de «porumbiţă [de] / la temelia fiinţei» – Carceră numită creier, p. 67 –, cea a „trecerii“ «în cătuşe de gol» – Icoane, p. 68 –, cea de «copită» – Lampa de curaţ, p. 69 – etc.), revernerând şi reliefurile-circumvoluţiuni spaţiale întru iluminarea, ori, mai bine spus, întru „wolframizare“ de morfologii cosmic-genunoase.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
* Ion Pachia-Tatomirescu, Fereastra înaltă a poeziei, recenzie – la volumul de versuri, Primăvara casei, de Ana Pop-Sîrbu (Timişoara, Editura Facla, 1987) – publicată în revista Luceafărul (Bucureşti), anul XXX, nr. 44 (1329), sâmbătă, 31 octombrie 1987, p. 2.
**Ion Pachia-Tatomirescu, Somnul ca „jucărie“ într-o porumbişte-ntomnată, recenzie – la volumul de poeme al Anei Pop-Sârbu, Morfologia nopţii, Timişoara, David Press Print, 2013 (1 februarie 2014).

THEODOR RĂPAN – ULTIMUL „CRESCĂTOR” DE INOROGI ÎN REZERVAŢIA SONETULUI
„Sunt cel mai fericit când ar Cuvântul…” este o declaraţie de dragoste făcută Poeziei, prin titlul potrivit unui sonet din cuprinsul celei mai recente apariţii editoriale semnate de Theodor Răpan. Sintagma spune totul despre travaliul şi neliniştea creatoare prin care trece arzând, de viu, Poetul…
Colegi de generaţie fiind, ucenicind mai mult sau mai puţin laolaltă, în cenaclurile literare bucureştene, am avut privilegiul să-i urmăresc îndeaproape ascensiunea poetică. Răstimp de decenii destule, Theodor Răpan a caligrafiat cu patimă de pământean şi harul primit de la dumnezeire, cu deznădejde (uneori) în faţa derapajelor cotidiene dar, mai ales, cu bucurie şi cu gloria asigurată la finalul fiecăreia dintre cărţile deja publicate.
Am admirat la poet nu doar discursul sublim, teleportarea ca într-o altă lume unde soarele nu apune niciodată, unde nu sunt umbre, nici măcar penumbre, dar unde basmul creează spaţii perfect potrivite pentru ca el să le umple cu filosofie de cea mai bună calitate.
După mine, Theodor Răpan este unul dintre cei mai frumoşi sonetişti ai Literaturii Române!
Într-o lume în care abundă versul fără cap şi coadă, unde postmodernismul liric musteşte de expresii licenţioase, poemele lui Theodor Răpan sunt mostre de artă literară unde Poetul, pudic, sensibil şi măiestrit, oficiază, în numele înţelepciunii universale şi al artei autentice – Poesia!
Poet care nu s-a dezis nici o zi din viaţa sa de creator, scriitor haric şi dedicat suferinţei prin care se naşte sonetul, cel cu arabescuri printre care mirările umanităţii se strecoară precum argintul, Theodor Răpan este şi perfecţionistul ce îşi trimite poemele în lumea cititorului într-un ambalaj de duminică, cuprinse între două coperte ilustrând conţinutul ideatic şi cu pagini ilustrate magnific.
Nu despre aspectul îngrijit, de lux, chiar, al ediţiilor sale editoriale am vrut să vorbesc în aceste rânduri, dar nu m-am putut abţine să nu admir şi această îngemănare, care face fuziunea între poem şi grafică în opera sa literară.
Fiind este cea mai recentă carte semnată de Theodor Răpan şi a apărut la Editura „Semne” din Bucureşti. Pentru a o citi, a intra în atmosfera adesea onirică, ai nevoie să te plasezi într-un spaţiu baroc, fie el şi imaginar, să uiţi de lumea mercantilă şi zgomotoasă, în care trăieşti şi să pluteşti pe vers spre mirabilul tărâm al virtuţilor aproape utopice, dar care devin Poezie!
Fiind este cartea prin care Theodor Răpan a atins culmea creaţiei sale, un volum de sonete pentru care s-a pregătit prin întreaga-i piramidă de cărţi editate până aici.
Fiind este cartea cea mai bună a poetului Theodor Răpan!
Dar ce înseamă o carte „bună” în vălmăşagul tipăriturilor care inundă piaţa de carte, a textelor literare care sunt vehiculate pe reţele literare online?
Mai întâi, Fiind este o operă de artă, prin prezentarea sa grafică. Este o bucurie să o ţii în mână, să o deschizi şi apoi să constaţi că, de fapt, poemele sunt egale sau chiar depăşesc calitatea tipăriturii.
Misterul şi lumea morganică din care apare şi în care dispare imaginea poetică, versul nesupus traumelor de construcţie, curgerea firească a epopeei „întâmplărilor” şi nu mai puţin fastuoasele imagini, care abundă, determină cititorul, nu o dată, să revină, să recitescă textul doar pentru a găsi alte şi alte nuanţări posibile.
De la cer la pământ, pe aripi de păsări ce demult s-au smuls din legende, cu stindarde medievale şi „uşi făr’ de chei”, tot prin lumi de poveste, trece Poetul şi îşi scrie cu propriul sânge, picnit de mit levantin, povestea de dragoste.
Theodor Răpan are talent cu carul, are şi puterea de a struni inorogii creaţiei din propria-i poezie. Lucrează tenhic şi direct „pe curat”, fără ciorne şi transpiraţia muncii sisifice dispare când citeşti sonetele sale: totul este în ordine, aşa, Născut şi nu Făcut! Parcă o curgere de idei lirice a căzut în cascade peste acoperişul turnului său de fildeş…
Şi poeţii plâng, şi poeţii au boli, şi mor biologic.Tot acest destrămat covor zburător este aruncat de Theodor Răpan peste umerii Iubirii colosale.
Vis şi corbi ciugulitori, nemărăginiri, magnolii, palate de cleştar şi semnul pus pe adoraţia Madonei. Un poet ca puţini astăzi, cu miză şi dorinţă de răsturnare a faliilor  dintre uscat şi ape.
„Groaza bucuriei, iată o sintagmă care mă urmăreşte ca o umbră de vulpe, odată ce am citit-o în pagina cu sonete. Şi, da, bucuria îşi are teama sa de moarte, aşa cum, în alt plan poetic, cântecul viorii  topeşte frunza (nu floarea) belladonei!
Pe planuri diferite, dar defel fără afinitate, alunecă, se glisează şi dau formă cărţii sonetele din carte. Cu personaje adesea mitice, cu filigranări de stil pentru care este mai potrivită pana şi călimara decât computerul, ca un labirint prin care Minotaurul paşte liber, sonetele din cel mai recent volum al poetului Theodor Răpan sunt encilopedii inegalabile. Citeşi pagină după pagină şi uiţi că eşti în secolul postindustrializării. Fascinant! Mirific!
Din smalţuri de culoare şi sidef lunar, cu purpură şi diafane urme de lacrimi pe obrazul creatorului, aşa se văd vitraliile „catedraleipe care  autorul său a denumit-o Fiind!
Să spun că Theodor Răpan scrie bine, ar fi lipsit de reverenţă din partea mea, ca simplu cititor.
Să spun că este un poet romantic, ar fi ca şi cum durerea lui creatoare nu ar transpare destul prin fila velină a volumului Fiind.
„Tristeţea mea n-o înţelegi, se pare”, titlul unui  sonet situat aproximativ la mediana volumului, este ca un semn de carte şi te opreşti, şi gândeşti, cauţi motivul tristeţii creatoare a Poetului.
Dragostea în dimensiunea ei cosmică, iubirea pentru tot ce ţine de viaţă şi ţine de moarte dar, mai ales, dragostea care a dus la măreţia şi decăderea în păcat a Omului!
O lume fantastică şi aşchii de nelinişte înfipte sub unghia cu care caută în mormanul de steril cotidin acel frumos-durut al îngemănării dintre bărbat şi femeie!
Dar perechea în speţă este doar o motivaţie pentru naşterea unor sonete superbe!
Un POET! Da, Theodor Răpan este POETUL şi, dincolo de vremurile grăbite în care trăim, critica literară va trebui să-i recunoască Opera literară distinctă!
Melania Cuc (Bistriţa)

BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE/LITERARE „POESEURI” ETC
Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).
Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul / băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare / bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet / spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma / România, români, istroromâni, macedoromâni / aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice / contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet / haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist / publicist, istoric, traducător în / din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri / munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată / sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc / Otoman, Imperiul Austriac / Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus / Ţarist (din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic / U. R. S. S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“)şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“ / „domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe / Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist / Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“:(1) Republica Moldova,(2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri / munţi“) a Daciei, a Pelasgimii > Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice / contemporane):
(1) desemnând deşertul / „arabia“ neamului pelasgo- > valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus / Balcani), „deşert“ / „arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice / evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia,după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ / domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae..., (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului / Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul / Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat / desemnează marea parte din „Moldova Inferior“ / „Moldova / Ţara de Jos“;
(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare / Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman / Turcia şi Imperiul Ţarist / Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană / basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc / Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);
(3) în Imperiul Ţarist / Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic / U. R. S. S., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);
(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste / U. R. S. S., statul / imperiul bolşevic / comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 –  d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului / „premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);
(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“ / „controlul“ Imperiului Ţarist / Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor / Deltei Dunării), „ajustări“ / „chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).
Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16 / 28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri / munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“ / „arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni / Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «...se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul / „principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. [...] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc / Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. [...] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut [...], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia...» (p. 6 sq.).
Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri / munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate / întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“ / „idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda / slujba „scursorilor din evmezicele / contemporanele imperii“).
În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre / octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2 / 1965, p. 411 / 416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“ / „Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc / Otoman, Austriac / Habsburgic şi Rus / Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor / Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute [...] sub numele de Moldova şi Valahia au format [...] parte din vechea Dacie [...]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state...» (p. 8 sq.).
A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei / culturii noastre din conul de umbră al stalinismului / proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor / traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare / La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană / Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane / Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri). 
Aşadar, în 1807, elita / intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre / Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.
Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport [...] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771 / 16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul...! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice / istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).
Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi...“: Jurnal „moscovit“... sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti... mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict...„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg / Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice / Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).
Ion Pachia-Tatomirescu (Timoşoara)
*Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).
** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti / Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina / paegrina „salcâm-auriu / de Dacia“ (Laburnum anagyroides),cuvântul / numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea / satul celor din băgrini / salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire...

HORIA BĂDESCU SAU EROSUL CA IZBĂVIRE
Poetul Horia Bădescu atinge apogeul creaţiei sale lirice,vrea să credem noi, cititorii, odată cu cele trei  volume antologice „Cărţile vieţuirii”, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013,  în Colecţia Echinox, secţiunea Poezie. Avem însă  convingerea fermă că ne aşteaptă noi surprize care să încununeze acest apogeu prin opere de certă valoare lirică şi profunzime a gândirii, deoarece poetul Horia Bădescu nu şi-a scris încă raportul său către Dumnezeu. Cele trei volume ale antologiei se constituie într-o carte palimpsest, în care descoperim, rând pe rând, marile teme ale creaţiei poetului, universul său străbătut de spaime existenţiale, de obsesii metafizice, de sacralitate angelică, iar apoi, strat după strat, descoperim vârstele lirice ale creaţiei, perceptibile şi la nivel stilistico-lexical, dar şi al vesificaţiei sau prozodiei. Pentru că în antologie, balada, sonetul şi ronsetul stau cu demnitate alături de poemele în vers liber, unele de o frumuseţe inefabilă, expresionistă, altele de o profunzime şi reflexivitate aproape gnomică:„ Erai locuitor / al  tăcerii, / dar tăcerea nu te mai / locuia, /vorbeai, /dar cuvântul / nu-ţi mai vorbea, / trăiai, / dar viaţa nu-şi mai avea / în tine sălaş./Unde? Când? Cum?/ Ziua de mâine /n-are memorie”( vol.3, p. 64).Volumele antologiei recent publicate completează panoplia de ideatice eresuri, pornind de la Cuvântul demiurgic şi creaţia lirică, la Timpul etern şi umbrele sale („Să nu aştepţi niciodată,/  mâinele / nu-i de aşteptat: / dintotdeauna credincios / te urmează. / Să vezi, la ce bun?/  Orbii şi-au aprins / felinarul, / veghetorii / de lumina din ei locuiţi / aşezaţi sunt / la căpătâiul zilei ce vine. / Nu privi, / ascultă: / dinaintea ta merge / tăcerea”( vol. 3, p. 127), până la Erosul care învăluie ca o hlamidă princiară  creaţia  ziditoare a poetului. În aceste volume, selecţia autorului relevă o temă care se află camuflată în sacralitate şi thanatic, erosul care îl izbăveşte pe om, oferindu-i o clipă de eternitate, acel sentiment reprezentat aici în triplă ipostază: ardenta iniţiere  erotică sau trăirea frenetică, erosul perceput ca izbăvire a fiinţei, iar în a treia ipostază, erosul dobândeşte profunde aspecte thanatice. În viziunea poetului iubirea este o forţă cosmică, singura capabilă, cum spunea Dante, să  mişte sori şi stele sau să cristalizeze, care este „operaţia spiritului care descoperă din tot ce i se înfăţişează noi perfecţiuni ale fiinţei iubite”(Stendhal). Fiinţele îndrăgostite aleargă întreaga viaţă spre căutarea jumătăţii care să le ofere sentimentul de plinătate, de eternitate, de a atinge soarele cu picioarele şi  luna cu mâna, sentimentul că timpul s-a oprit. Îată ce mărturisire cutremurătoare face un călugăr în cartea lui Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco: „Viaţa întreagă fusesem răstignit, dar în noaptea aceea am înviat. Dar mai e ceva, un lucru teribil, partea care, cred eu, constituie păcatul şi de aceea te-am adus în chilia mea, să mă lămureşti: am simţit pentru întâia oară că Dumnezeu era lângă mine, venea cu braţele deschise. (...) oh, citisem înainte în scriptură, dar erau numai vorbe, pentru prima oară în viaţa mea inumană, lipsită de bucurie, am înţeles cât e de bun şi cât de mult îl iubeşte pe om şi că din milă pentru bărbat a creat femeia şi i-a dăruit atâta farmec, încât ea ne conduce spre paradis pe cea mai sigură şi mai scurtă cale. Femeia are mai multă putere decât rugăciunea, decât postul şi, iartă-mă Doamne, decât însăşi virtutea.”[1]  Asemeni călugărului din Raport..., eul liric simte comuniunea cu Dumnezeu prin mijlocirea femeii: „Lumea e-a ta, / ia-o! / Ia-o, cum altădată-ţi / luai femeia, /femeia care-ţi spunea: / Vino cu mine / în Dumnezeu! / Lumea e-a ta, /ia-o!/ Într-o bună zi vei fi pregătit, / într-o bună zi vei fi tot atât de bogat / precum un grăunte de pulbere”(vol. 3, p.92). În această manieră poetul se eliberează de orice oprelişti, se apropie de divinitate prin iubire, percepută ca farmec, izbăvire şi suferinţă, la fel cum se apropie de moarte, de altfel: „  O dimineaţă ducea ea / între mâini, / o lumină izvorâtă din sine, / un surâs de copil / într-o lacrimă; / o dimineaţă ducea ea / între mâini, / în lumina ochilor / ei /viaţa ta / în miradoarele abisului” (vol. 3, p.119). Cuplul reiterează perechea primordială, cuplul adamic după izgonirea din paradis, dar edenul pierdut se poate reface prin iubire, fără insă a uita vreo clipă efemeritatea fiinţei, trăitoare în miradoarele abisului şi bogată cât „un grăunte de pulbere”. Prin puterea magică a sentimentului de iubire, putem vorbi în cazul poetului Horia Bădescu de o cosmicizare a erosului, care devine un centrum mundi, iar în jurul său se rotesc astrele, luna şi soarele, timpul, anotimpurile, plantele şi păsările, toate vieţuitoarele menite a-l servi pe om, dar numai  dacă este îndrăgostit şi poate trece uşor peste vrajbele inerente unei relaţii: „Ne-am învrăjbit destul, de-acum e timpul / să-ngăduim iubirii un  răgaz; / o viaţă se întinde până azi, / vânat şi vânător urmându-şi schimbul./ Rămâi alăturea, trudita mea, / să sprijinim cu umărul povara! / Nu înapoi îşi zămisleşte vara / iubirea noastră de tăcere grea. / Să-ncetinim cumplita vânătoare / prin încâlcitul vorbei rumeguş. / Ca două fiare căutând culcuş / în blana celeilalte sub ninsoare, / înfometaţi de biata noastră humă, / nu mai simţim cum timpul ne sugrumă”(vol. 2, p. 104).
Dăruirea iubirii, devotamentul, sacrificarea oricărui confort se face mereu în favoarea femeii iubite, sentimentul este nelimitat, o sărbătoare a fiinţei, în consonanţă cu jocul anotimpurilor, cu sărbătorile sfinte, cu sentimentul că  timpul e o apă care ni se scurge printre degete: „Înviază lumea pe pământ, / roua cerului în rai se duce, / înviază cuiele pe cruce / şi lumina-n fiece cuvânt.// Doar în mine înviază vânt, / doar în mine înserează ploaia; / Doamne, înfloreşte-i ei odaia, / crucea mea şi raiul pe pământ!” (vol.1, p. 71).
Ardenta iniţiere  erotică sau trăirea frenetică, prezentă sub al doilea strat al palimpsestului din lirica sa, dezvăluie ipostaze diferite şi inedite ale feminităţii: o fată, fecioară, o iubită, o prinţesă, Annabel Lee, Dulcinea, dacă eul poetic e Don Quijote, o iubită nordică sau sudică, o femeie sau Femeia, poezia, marea, cerul, toamna, oraşul, vântul, îngerii, ploaia, toate elementele naturii care sunt erotizate şi conferă un cadru intim desfăşurării trăirilor şi gesturilor ritual-erotice, ale creării femeii din lut, gesturi intrate la un moment dat în competiţie cu Marele Creator: „Dintr-o bucată de lut / mâna mea îţi poate desprinde / conturul, căci mâinile mele îşi amintesc. / Însă Lui / ce-şi  vor fi amintit mâinile Lui / plăsmuindu-te?”(vol. 1, p. 61). Toate şoaptele, cuvintele de dor, atingerile cele mai caste au reverberaţii profunde în inima şi sângele marelui îndrăgostit: „Pui un deget tu, / pui o fărâmă din fragila alcătuire / şi trâmbiţa ei trezeşte din somn / primordiala reptilă.” Astfel trupul este supus iarăşi ispitei şi păcatului originar, perceput ca o „fugă  a sângelui / spre rădăcini imemoriale, / e un strigăt al oaselor / către marea câmpie”(vol. 1, p. 60).
Femeia este atât de tânără, sălbatică, tandră, potolită şi sfidătoare, o tânără fiară sau „un măceş locuit de lună”,  iubita, trudita mea, neasemuita, trista mea, draga mea, câmpia mea,  mereu alături în lumina oricărui anotimp.  Propice iubirii este anotimpul toamna, luna octombrie, cea care aureşte pădurea şi grădina, cea care dă cerului tăria albastrului pur, absolut, pe măsura iubirii frenetic trăite de eul poetic, luna care coboară edenul pe pământ, atât în planul teluric, cât şi în cel erotic; octombrie, luna împlinirii în eros, timpul care s-a oprit, clipa cât o eternitate, iubirea înfăşurată în aur: „Nu vei înceta să iubeşti, / la capătul fiecărei / iubiri / doar iubire se află; / aşa cum la capătul vieţii / se află doar viaţă / şi numai moarte / la capătul morţii / şi doar memorie / la sfârşitul memoriei / şi doar uitare aşteaptă  / fărăsfârşitul uitării”(vol. 3, p. 160). Femeia iubită este muza inspiratoare, dar şi complementară actului creator, deoarece poetul foloseşte cel mai adesea pluralul noi, şi nu întotdeauna într-o formulă de reverenţă, ci tocmai pentru a arăta că în laboratorul creaţiei sunt două persoane, un el şi o ea: „Ne facem cuib ca pasărea din cer / şi ne iubim, carne vroind pre carne;” sau: „şi doar cuvântul ne rămâne fiu / celui pierdut să-i dea conturul viu”, ori: „Lumină blândă, lume întomnată / floarea de ghimpe înflorind târziu/ şi botul lunii care ne mai latră / şi trupul nostru care mai e viu” (vol.1, p. 205).
Absenţa fiinţei iubite aduce tristeţe şi moarte în inima eului poetic îndrăgostit, nimic nu mai are sens pe lume, însăşi luna octombrie, cea aducătoare de iubire devine pustie, pierzându-şi farmecul şi esenţa, ducând implicit la sfârşitul unei lumi: „Vine iar octombrie la vamă; / Doamne, ia-ne şi pe noi în seamă! / În pustia numai de pustie, / lasă, Doamne, răsuflarea vie! / Că-i de trupu-i goliştea din mână, / rana ei de rana mea se-amână, / gura mea de gura ei şi-aminte, / carnea mea de carnea-i e fierbinte. /Doar arsura stă să mă cuprindă, / setea îmi îngheaţă în oglindă, / zilele îmi sunt tot mai străine; / lumea moare-ncet şi moare-n mine”(vol.1, p. 70). Uneori, în ipostaza răzvrătitului, eul liric protestează vehement împotriva cinului monahal, cel care ar interzice iubirea carnală, păcătoasă, dar care aduce atâta bucurie în inima îndrăgostitului: „căci preţ al burţii noastre înfoiată / plătim cu visul visului în turmă /şi nu vă iert; am fost născut să fiu / ce sunt; nu stârvul îngropat de viu”(vol. 2, p. 95). Unicitatea femeii iubite este revelată în poemele unde eul poetic este regele, David ori Solomon, iar motivaţia devine firească şi esenţializată: „Pe ea am iubit-o, /căci dintre toate, / ea singură mi-a spus, / cu pântecul ei luminându-mă: /O, rege,  /şi moartea se naşte / din pântecul unei femei!”(vol. 2, p. 65). Sufletul – pereche, cel care reface unitatea androgină este al bărbatului în cazul acesta: „Ce poţi cunoaşte- mi-a zis-/ dacă mâna ta doar carnea mea / o ştie şi gura ta numai / răsuflarea /şi auzul tău numai / vorbele /şi cugetul tău numai /faptele / şi ochii tăi doar /floarea întunecării mele?/ Şi am luat-o în braţe /şi am iubit-o /şi am auzit-o strigând numele Domnului /şi i-am spus:- Mai departe decât aceasta /este numai moartea / şi pe aceea nu o pot / cunoaşte!”(vol.2, p.60). Iubirea dobândeşte în poezia lui Horia Bădescu o valoare gnoseologică, de cunoaştere a lumii, dar mai ales a sinelui care luptă prin iubire împotriva morţii, eul liric identificându-se osmotic  cu fiinţa iubită: „Dar ochii mei / cu văzul tău văd, / gura mea  / cu glasul tău vorbeşte, / picioarele mele / cu pasul tău umblă, / viaţa mea / cu viaţa ta / se ţine împotriva morţii”(vol.2, p.64).
Alteori eul liric îndrăgostit  trăieşte acut sentimentul scurgerii ireversibile a timpului, mistuit de spaima că e prea târziu: „E târziu, cu fiece zi mai târziu / şi n-am apucat încă să-ţi spun!/ Te iubesc / şi n-am apucat încă să-ţi spun”! (vol.1, p.58). Cuvintele poetului sunt  simple, fireşti, gesturile au valoarea unor ritualuri, iar conotaţiile fiecărui simbol devin emblematice, de o surprinzătoare originalitate, ca un joc de copii: pur, inocent, candid şi solemn în acelaşi timp, gesturi fără nicio urmă de teatralitate, dar încărcate de sacralitate:  „În căuşul mâinii sale / ne ţine / lumina, / precum noi / amintirea ei / în candela palmelor noastre /o ducem./ Dacă cineva ar sufla, / oare care dintre ele / s-ar stinge?”(vol. 3, p.177). Iubirea este o dulce pedeapsă, în viziunea poetului Horia Bădescu, mai mare decât mândria, trufia sau uitarea: „Am vrut să iubesc / şi am fost iubit; / pedeapsa pentru trufia iubirii /e iubirea”(vol.2, p. 59).
Confesiunea lirică dobândeşte pe alocuri aspecte tragice, thanatice, mai ales atunci când se referă la ruptura inerentă a cuplului prin moarte, unde femeia iubită, în ipostază de Isis, continuă să iubească şi dincolo de moarte: „Ce vei face de voi pleca înaintea ta ? /-am întrebat-o. /Şi m-a luat de mână şi a zis: /Lasă-mă să-ţi învăţ tiparul făpturii! /Când vei fi iarbă, /cu buzele îţi voi găsi /urma trupului; /goală şi fără ruşine, / întinsă voi sta pe pământ /şi sânii mei îţi vor căuta mâinile, / şi carnea mea tăria cărnii tale, /şi ulciorul coapselor mele, fântâna vieţii, /şi mă voi umple de fiinţa ta!” Prin cuvinte puţine, fără podoabe inutile, mesajul liric ajunge direct la lector; Horia Bădescu ştie din învăţăturile clasicilor latini că Non mult, sed multum; ne spune că iubirea şi moartea sunt îngemănate, că fiinţa umană este efemeră, că timpul este implacabil, că frumuseţea lumii este eternă, ca şi a poeziei, de altfel. Ideile acestea ne sunt dăruite fie prin vers clasic, în balade, sonete sau ronsete, fie în vers alb, unde ritmul interior palpită viu, ca o inimă ce bate mereu.
Critica literară s-a aplecat, cum era şi firesc, asupra poeziei lui Horia Bădescu, urmărind aspectele referitoare la imanenţa tragicului în creaţia sa (Ioan Adam), la viziunea depresivă, spaima existenţială, şi obsesia metafizică (Petru Poantă), sacrul de coeziune, silogismul, autenticele exaltări (Ioan Holban), dar noi am înlăturat pielea îngerului şi am privit în miezul problematicii creaţiei sale, pentru că: „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”[2]
Maria Vaida (Cluj-Napoca)

[1] Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Ed. Univers, Bucureşti, 1986, p. 244, trad. de Alexandra Medrea.
[2] Apostolul Pavel, Întâia epistolă către corinteni, 13; 13.

O CARTE A ARHEICITĂŢII SOTORIOLOGICE:
PIETRELE LUMINII LINE – INCANTAŢII, DE ELENA DANIELA RUJOIU
Volumul ”Pietrele luminii line – incantaţii”, al Poetei ELENA DANIELA RUJOIU, este nu doar marcat de însemnele arhaicităţii apotropaice-revelatorii, ci, în primul rând, de ARHEICITATE (esența tuturor fenomenelor, prototipul/modelaritatea originară a tuturor lucrurilor și ființelor; forță vitală; principiu). Expresia liturgic-incantatorie, dar şi ionalexandrină, din titlu („lumină lină”), invită atât la o autoexorcizare (de toţi demonii modernităţii!), cât şi la o pregustare a stării spirituale postapocaliptice, de extază generalizată şi de recuperare spirituală adamică.
Fără niciun fel de complexe, dezvoltând o viguroasă imagistică arheică, de sorginte masculin-războinică (sau, poate, amazonico-tracică!) - Poeta devine evocatoare şi invocatoare de forme cosmice originare, ale imaginarului paradisiac.  Devine inspirat-tălmăcitoarea Arheilor Brâncuşiano-Eminescieni: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Pasărea Măiastră...până la Postludiumul care sugerează Roata Lumii – căci Cristalele Divine ale Logos-ului Valah provoacă spre demiurgie şi refac, etern, potenţialul eckhart-ian al lui Gotheit-Făcătorul imergent/apofatic, cealaltă faţă a lui Got-Făcătorul emergent/catafatic: „Pietre şlefuite-n Sine/Voi, Cristalelor Divine/Legământ din legănare/(...) Sfântă limba mea, română/Curge-n sus să iarăşi vină/Ce-a mai fost, Lumină Lină!” (cf. Postludium).
Lumea istorică, pasageră şi fluctuant-proteică, este redusă la esenţele ei imuabile, singurele care se vor putea înscrie pe traiectul soteriologic. Şi toate aceste esenţe tind, deci, către „dezgreunarea” re-creatoare a stării de „zbor”-ek-stasă şi de ardere, ca fază lustrală şi de reintegrare întru impersonalitatea divină, dinspre curgerea cosmico-lactee (şi Uger-Fântână-Izvor al Curgerii!) spre Lumina Mântuitoare, către eminesciana „noapte bogată”/ „noaptea luminii mistice/misterul eternei demiurgii” -  care exprimă, prin verb demiurgic, semnificaţia extatică a brâncuşienei împietriri hieratice a Mesei  Tăcerii: „Meandre, cascade, izvoare/Visare şi dezgreunare/Toate-s rostire, zburare//Ardere  smulgere curgere/Lactee-a-nstelatelor ugere/Cuvintele-s duh şi mirungere//Cum din bătrâni din fântâni/Cu-mpreunare de mâini//Toate-s din Noapte Lumini” (cf. Masa Tăcerii). „Împreunarea de mâini” este imaginea restaurării Adamului/Androgin Originar, re-format/re-sintetizat, întru re-solidaritarea spirituală a „ţăndărilor” istorice ale umanităţii.
În definitiv, poemul Masa Tăcerii poate servi şi de Artă Poetică, întrucât Izvorul Mântuirii, al Revelaţei-întru-Zbor este, conform autoarei, însăşi Cartea/Byblos: „Cărţile noastre-s ulcioare/Înaripate izvoare/Înaripate izvoare ...” – Cartea-Ulcior fiind atât Arheu al Femeii-Eva, cât şi al Orficului-Liră sau Vioară/Ceteră: orice ULCIOR este aparenţă de penia (lipsă fiinţială/existenţială), care cheamă porosul (plinătatea-deplinătatea/desăvârşirea spirituală, revelată omului ca Potir Graal) – poros dumnezeiesc-demiurgic (constant şi etern re-demiurgic!).
Cu solid însuşite şi revelate influenţe ale universului esenţializat eugenevuian, Poeta ELENA DANIELA RUJOIU se lansează în descrierea indescriptibilului arheic, dominat de hierogamia Geea-Galatheea/Terestru-Uranic, adică de nunta mistică, întru tăcere şi nevăzut apofatic, dintre Manole şi Ana, dintre Yang-ul şi Yiin-ul cosmic, Zidire întru Iubire/Eros Agapé: „Spus-au prin veacuri Femeia/Geea din Muma Pangeea/Splendoarei de când Galateea//Despre zidire-n zidire/Cu piatra-ncercării-n iubire”.
Unificator (absorbant/resorbant de „meandre” istorice!), pentru esenţele revelate, este Orficul-„Melosul Tandru” (sau, cum formulează, în veacul al XVII-lea, primul mare Poet valah, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în legătură cu Armonia Edenică: „mireazmă de dulceaţă”):”O, prin al Vieţii meandru/Sufletul, melosul tandru!” Astfel, se re-înfiinţează „nemoartea” paradisiacă, viaţa-înviere, care exclude morganatica moarte (extrasă şi lepădată, întru iluzie şi pentru eternitate, din corporalitatea spaţială, prin re-activarea zonei de „refugium peccatorum/scăparea păcătoşilor”, în Uterul Paradisiac – Mater Ter Admirabilis/Regina Lumii): „Cântă cuvintele sfintele/Pietrele vii, nu mormintele.*//Vino aici, lângă apă,/EA din Lumină se-adapă”.
Poarta Sărutului este poemul viziunii reunirii contrariilor/coincidentia oppositorum, pentru refacerea vieţii, tocmai în/întru Oul Dogmatic al Mesei Tăcerii. Este sinteza dintre măsură şi muşcătură, dintre penia şi poros-ul „Nou Ierusalim” („Întîi cunoscut-am măsura/Prin între noi muşcătura/*/-Cea chemătoare-n sublim/Lăuntricul Ierusalim”), evidenţiate în procesualitatea istorico-extraparadisiacă, pentru vădirea semnificaţiei extatice a paradisului, de dincolo de orişice istoricitate degenaratoare de fiinţă/fiinţare: „Piatra nerăbdării/Din vulcanii Mării//Piatra oglindirii/Piatra înfloririi//Piatra care cântă/Şi se descuvântă...//Piatra jocului/Şi-a norocului/Piatra templul Focului” (cf. Poarta sărutului). Apă şi Foc, Răbdare şi Explozie Demiurgică, Dedublare/Oglindire şi Înflorire/Decizie Demiurgic-Înfiinţătoare, Joc Istoricizant şi Foc întru Instaurarea în Ombilicul Sacru al Lumii/TEMPLU...! – toate tind către resuscitarea ...Păsării Măiestre.
Pasărea Măiastră. Originaritatea Absolută, după căutarea-aflarea întru unitate mistică, a semanticii cosmice a Parashabdei – Hermeneutică şi Suflare Re-Înfiinţătoare a „Luminii Line”! „Hermeneia” este însuşi numele ocult al Stării Paradisiace... Al Zborului-Ek-Stasă Atotunificatoare, întru Cele Trei Tărâmuri. Care, la rândul lui (Zborul), este simbolul atotcunoaşterii şi al atoateîmplinirii, al zenitului nuntit cu nadirul, al Yang-ului recontopit cu Yin-ul, întru androginitate, al Cheii de Boltă Alchimice, Reaflate de Hristos - al relaxării/HORĂ-Ieşită-din-Oră, întru contemplarea arheilor demiurgiei originare: „Piatra boltă- frunte/Oglindă de Munte/Piatra- Slavei punte.//EA, piatra iubirii/EL, Apa-mplinirii/Piatra rezidirii//Miresele- Mirii./Miresele- Mirii.//Piatra-ngândurată/Hermeneia-Roată/Ora – orele/Hora- Horele./Pasăre/Măiastră/Din sorgintea Noastră” (cf. Pasărea Măiastră).
Foarte rar ne-a fost dat să citim, în ultimii ani, texte la fel de solid concentrate, întru semantici pluridimensional deschise şi revelate, precum este cartea de faţă. Da, Cartea ELENEI DANIELA RUJOIU este una dintre aceste excepţii.
A nu se trece, cu nepăsare şi indiferenţă, peste un astfel de univers poetic (în care Atlasul Martirico-Ascendent  şi Prometeul Martirico-Descendent îşi unesc vizionarismul, soteriologicul şi vaticinarul cu HRISTOS – iar Eminescu şi Brâncuşi devin veritabile Călăuze Danteşti, în Hermeneia Verbului Înfiinţător!), cu valenţe soteriologice atât de generos oferite, spre abluţie, ochilor noştri de muritori! Să citim Cartea, spre a ne mântui „soartea”, spre a întrevedea (dimpreună, întru euharistie!) extragerea corporalului-teluricului, înspre „lumina lină” a Revelaţiei Informalului-Noncontradictorialului Paradisiac!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ACEST EXIL SPIRITUAL CONTINUU: POETUL IONUŢ CARAGEA
Nu sunt primul care să remarce stilul paradoxist al poetului Ionuţ Caragea, membru de onoare al Asociaţiei Paradoxiste Internaţionale – colaborator la volumul 6 al Antologiei Paradoxiste Internaţionale (antologie ajunsă în prezent la volumul 10, timp de două decenii: 1993-2013), în care îi este publicat poemul de mari dimensini „Analfabetism literar” (52 strofe în care autorul, la fiecare două strofe, foloseşte o singură literă pentru începutul tuturor cuvintelor, cu excepţia strofei finale), şi evidenţiat de Universitatea din New Mexico – Gallup, pentru merite culturale. Alţi scriitori au întrezărit talentul său. Precum Cezarina Adamescu, care vorbeşte despre paradoxul din poezia Ceva din mine caută ceva” în revista Agero din Stuttgart (recenzie din 9 mai 2009), iar Prof. Dr. Constantin Miu desprinde antinomiile autorului din poemele Marea singurătate a zborului”, Cer fără scări” şi Guru amnezic” (recenzii publicate în revista Sferaonline la 9 august 2009 şi 13 decembrie 2009) .
De curând am putut răsfoi cartea sa “Antologie de poeme 2006-2012”, publicată la editura Fides din Iaşi în 2013, şi să extrag din ea poemul în întregime paradoxist „Să fii poet” pentru volumul 11 al seriei paradoxismului. Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din tagma noastră, a celor cu mai multe ţări, sau cu nici una!... pătura socială a emigranţilor. Exilat de două ori!... mai întâi în Canada, la Montréal (2003-2011), apoi în… România, unde locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea).
Nihilism în ideile sale: „viaţa este zero, la puterea doi / şi rămîne zero, nuli suntem şi noi” („Eu la pătrat”, pag. 15). Inutilitate: „sîngele curge-n vene degeaba, sufletul meu e o pală de vînt” („Pot să?”, pag. 165). Introspecţie: „uneori urăsc lumea / pentru că există fără mine / uneori mă urăsc / pentru că exist fără lume” („Prizonier”, pag. 77). Şi obsesia înstrăinării: „Exil în camera de veghe, / Exil în starea hibernală, / Exil la miile de leghe, / Exil în groapa comunală” („Exil”, pag. 147).
Ca stil, repetiţia, din câteva poeme, îmi aminteşte de volumul La Baad, al lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să fii cu folos” („Să fii poet”, pag. 194).
Încheiem cu aceste versuri memorabile ale autorului: „aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, / o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii” („Festina Lente”, pag. 102). Şi cu maxima latină: Poeta nascitur, non fit (Poetul este înnăscut, nu făcut).
Florentin Smarandache (New Mexico – SUA)
 
 
SPIRITUALITATE
DRUMUL CĂTRE STELE
Vrem sau nu, trebuie să recunoaştem că, mai devreme sau mai târziu, vom părăsi planul fizic, pentru a merge într-o altă dimensiune, pe care ne-o imaginăm aşa cum dorim, după cum am fost educaţi, ea fiind o reflecţie a credinţei noastre. Fiecare persoană îşi trăieşte viaţa respectând nişte principii, urmând modele sau şabloane conforme cu propriile convingeri. La urma urmei, toţi suntem oameni, iar omenia nu ţine cont de religie, rasă, ori statut social. Dacă cineva este respectat de către semenii săi datorită calităţilor, capacităţilor şi principiilor sale, înseamnă că acea persoană are o existenţă armonioasă, dominată de energii pozitive şi de o gândire optimistă. Omul îşi hrăneşte sufletul cu rugăciune, cu iubire şi speranţă. În toate spaţiile sacre el găseşte alinarea suferinţelor sale. De fiecare dată se întoarce acolo unde a primit binecuvântare, unde a fost ascultat cu răbdare şi sfătuit cu înţelegere şi blândeţe. Saturat de asperităţile vremii, caută o fărâmă de linişte, dorind să asculte o învăţătură nemuritoare, să vadă un chip senin, care să-i inspire încredere şi bunătate.
Dar toate acestea se vor sfârşi la un moment dat, iar sufletul va părăsi realitatea efemeră pentru totdeauna. Biserica Ortodoxă are nişte ritualuri deosebite pentru cei care au plecat din această lume. La slujba înmormântării, preotul citeşte rugăciunile de iertare, care sunt presărate de sensibilitate şi adevăr. Foarte mulţi oameni care au asistat la o astfel de slujbă s-au declarat impresionaţi de profunzimea cuvintelor rostite de preot. Aceste rugăciuni ar fi cumva strigătul de ajutor al celor decedaţi, văzându-se despărţiţi de cei dragi şi de lumea în care au trăit o perioadă însemnată de timp. Viaţa este considerată o floare, un abur, umbră fără fiinţă, vis de înşelăciune, chin pe pământ. Din omul care fusese până nu demult părinte, soţ, prieten, acum nu a mai rămas nimic, decât amintirea lui. Separarea corpului de suflet este dureroasă, deoarece omul devine conştient de faptul că nu va mai putea să meargă, să discute cu cei dragi. Nimic din ceea ce a făcut cât timp era în viaţă, nu mai poate face acum. Şi totuşi, suflet fiind, el îşi vede rudele adunate în jurul trupului inert, le simte durerea, ar vrea să le şteargă lacrimile, dar neputinţa îl opreşte. El stă nemişcat şi priveşte cu spaimă ce se întâmplă, parcă nevenindu-i să creadă că în curând, acest corp va locui în întuneric. Temerea sa creşte pe măsură ce slujba se apropie de final, iar el ar vrea să ne transmită ceva, poate să nu-l uităm, să ne rugăm ca Dumnezeu să-l aşeze în lumina vieţii veşnice. Sufletul se întreabă de ce oare nu este auzit, deşi glăsuieşte cât poate de tare. Nu înţelege de ce oamenii nu-i văd suferinţa şi nu-i ascultă ruga. Încă nu realizează că a plecat dintre cei vii, iar cunoscuţii ştiu că el nu se va mai întoarce. Acum este clipa cea mai grea, când firul vieţii a fost rupt, iar sufletul va trece într-o altă dimensiune. Va merge înaintea Judecătorului divin şi va primi răsplata vieţii sale. Gândul acesta este foarte tulburător pentru oricine, dar învăţăturile creştine oferă speranţa învierii şi a vieţii nemuritoare. Doar aşa, noi, cei vii, reuşim să ne alinăm durerea cauzată de plecarea celor mai iubiţi ai noştri. Atunci când părinţii nu mai sunt aici să ne asculte păsurile, ori când copiii au fost luaţi de lângă noi, totul pare de nesuportat. Nimic nu mai este firesc, nu ne mai interesează ce se petrece în jurul nostru, totul s-a năruit într-o clipă. Existenţa este fragilă, iar oamenii sunt precum iarba care creşte, dar se usucă destul de repede, fiind secerată de căldura puternică a soarelui. Suntem precum fumul, care dispare în necunoscut, ca şi cum nici n-ar fi fost. În momentele finale, sufletul caută înţelegere, toleranţă, doreşte să-şi exprime regretele pentru toate faptele rele pe care le-a făcut. Apoi, ar vrea să se asigure că Dumnezeu îl va iera, iar rudele vor continua să se roage pentru ca el să ajungă într-un loc luminos, unde nu este durere, întristare ori suspin. Parcă nimic altceva nu-l mai interesează acum. Pentru o clipă, uită de cunoscuţi, îndreptându-şi rugăciunea către cer, de unde speră că va veni mângâierea. După acestea, va aştepta verdictul, în urma căruia, sau se va odihini, sau durerea lui va creşte la infinit şi nu-şi va găsi liniştea. Va dori ca dintre cei rămaşi în viaţă, să existe cineva care îl va îmbuna pe Dumnezeu şi-l va convinge că merită să fie iertat. Treptat, durerea se va şterge din memoria celor vii, dar nu va dispărea amintirea sufletului care a trecut prin spaţiul acesta cândva.
Gina Moldoveanu (Brăila)

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
PROFESORI ŞI PĂRINŢI CONTRA INSUCCESELOR ŞCOLARE
Dintre multiplele probleme pe care le întâmpină astăzi şcoala, rămânerea în urmă la învăţătură a elevilor, prevenirea şi combaterea acesteia au un interes deosebit atât în rândul cercetătorilor, cât şi al profesorilor, respectiv învăţătorilor. Este una dintre cele mai dificile probleme pedagogice.
Ce este râmânerea în urmă la învăţătură? Cum poate fi definită ştiinţific? Care este natura acestui  fenomen? Ce implicaţii are râmanmerea în urmă la invăţătură? În ce constă importanţa deosebită a rezolvării acestei probleme?
Rămânerea în urmă la învăţătură este o formă a insuccesului şcolar care se manifestă printr-o pierdere a ritmului de muncă, printr-o întârziere în raport cu alţii în acţiunea de însuşire a cunoştinţelor  şi de îndeplinire a obligaţiilor şcolare. Prin trăsăturile sale caracteristice, rămânerea în urmă la învăţătură se aseamănă cu insuccesul şcolar propriu-zis (corigenţă, repetenţie), dar se şi deosebeşte...
Este necesară depistarea la timp a fenomenului, pentru a putea fi dirijat spre invingerea greutăţilor şi asigurarea reuşitei la învăţătură. Doar astfel poate fi prevenit insuccesul şcolar.
O acţiune pedagogică eficientă este legată de cunoaşterea amănunţită a elevilor, a particularităţilor individuale ale acestora, a felului în care fiecare evoluează  din punct de vedere şcolar . Pentru a conduce bine un copil, trebuie să-l înţelegi bine. (H. Wallon.)
Rămânerea în urmă reprezintă o nereuşită mai mult sau mai puţin profundă, mai mult sau mai puţin trecătoare a elevilor, atât pe plan interior, cât şi pe plan educativ. De aici rezultă marea însemnătate a acţiunilor de asigurare a reuşitei la învăţătură a elevilor, atât pentru dezvoltarea şi pregătirea lor pentru viaţă, cât şi pentru educarea unui tip de personalităţi corespunzătoare societăţii noastre. Astfel se explică interesul profund manifestat de marea majoritate a cadrelor didactice, cât şi de către unii părinţi pentru a diminua cât mai mult posibil insuccesul şcolar.
Râmânerea în urmă la învăţătură este fără îndoială un fenomen individual. Însăşi reacţia specific personală a elevului faţă de greutăţile întâmpinate este determinată de influenţa mediului social, de relaţiile dintre elevi, dintre elevi şi profesori. Uneori diferenţele şcolare sunt determinate de atitudinea necorespunzătoare  a elevului faţă de obligaţiile sale sau diferenţele determină apariţia unor astfel de atitudini. Unii fug de dificultăţi, alţii devin opozabili, unii indiferenţi, în timp ce alţii se mobilizează pentru învingerea greutăţilor şi reuşesc să le depăşească. Ultimii fac faţă cerinţelor şcolii în mod satisfăcător şi apoi treptat progresează, ceilalţi devin în cazul în care intervenţia pedagogului nu este oportună şi potrivită, predispuşi eşecului.
Reacţiile elevilor faţă de greutăţile întâmpinate la învăţătură sunt influenţate de mai mulţi factori...
- Greşita tratare a elevului de către adulţi, fie datorită necunoaşterii sau neînţelegerii  motivului conduitei sale, fie atribuirea unor motive nereale.
- Contradicţia care apare între aprecierea pe care adultul o face corect asupra elevului şi părerea pe care elevul şi-a format-o despre sine (uneori el se supraapreciază)
Rezultatele slabe la învăţătură duc, uneori, la transformări de natură afectivă însoţite de apariţia unor atitudini negative ale elevilor  faţă de şcoală şi faţă de învăţătură, de schimbările de conduită. Insuccesul repetat în activitatea şcolară subminează încrederea elevului  în forţele sale şi pot constitui izvorul unor conflicte latente sau făţise, între tânărul în plină transformare şi mediul său înconjurător, aceste conflicte se transformă de cele mai multe ori în indisciplină, în apatie, în indiferenţă etc. Uneori apar tăsături negative de caracter ceea ce reprezintă o mare pierdere, atât pentru dezvoltarea acestuia, cât şi pentru societate.
Asemenea urmări pot apărea mai ales acolo unde insuccesul şi rămânerea în urmă sunt privite cu indiferenţă şi pasivitate de colectivul cadrelor didactice. Nu este lipsit de importanţă să subliniez rolul deosebit al tactului pedagogic al profesorului în rezolvarea unor astfel de situaţii.
Prin ce anume se face simţită influenţa negativă a nivelului cultural şi pedagogic al unor părinţi asupra evoluţiei la învăţătură a copiilor lor?
1. Dacă într-un colectiv familial există un nivel cultural scăzut, acesta devine frână în formarea intereselor de cunoaştere ale copiilor şi în eforturile lor scolare. Lipsa de stimulare intelectual-culturală se transferă, de cele mai multe ori, copilului sub forma puţinelor preocupări extraşcolare şi cotidiene, a lipsei perspectivelor culturale. Poate şcoala contribui la ameliorarea acestei situaţii? Sigur. Cu răbdare, tact şi convingere, părinţii pot fi determinaţi să introducă treptat în viaţa familiei preocupări de acest gen, care vor influenţa pozitiv educaţia copiilor şi vor stimula indirect preocupările şcolare. Orice progres în această direcţie contribuie la prevenirea şi combaterea rămânerii în urmă la învăţătură.
2. Nivelul cultural şi pedagogic scăzut din unele familii limitează posibilităţile educative ale părinţilor, iar uneori îi determină să acţioneze nepedagogic, venind în contradicţie cu metodelele instructiv-educative ale şcolii. Este vorba de faptul că părinţii, care au un nivel cultural şi pedagogic mai scăzut nu pot controla efectuarea temelor şi nici nu le pot acorda la nevoie ajutorul şi îndrumarea necesară. Un aspect important este acela că unii dintre părinţi nu-şi înţeleg totdeauna care le sunt obligaţiile de îndrumători ai propriilor copii în ceea ce priveşte şcoala. Unii neglijează sau subapreciază activitatea şcolară a copiilor, alţii sunt prea mult preocupaţi de alte treburi şi nu găsesc timpul necesar pentru sprijinirea copiilor. Deseori, în astfel de familii insuccesele şcolare ale copilului nu alarmează, iar apelurile la colaborare ale şcolii trec neobservate. Chiar dacă unii dintre părinţi sunt îngrijoraţi de insuccesele şcolare ale copiilor, consideră că îndreptarea situaţiei e treaba şcolii.
Sunt părinţi care exagerează, făcând front comun cu proprii copii împotriva neînţelegerii şi lipsei de bunăvoinţă a pofesorului. Uneori aceste atitudini se împletesc cu pretenţii exagerate faţă de copil căruia îi cer să obţină numai note mari.. Efectul este contrariu celui urmărit. Atât ocrotirea exagerată cât şi pretenţia exagerată, preocuparea exclusivă pentru notă, îl demobilizează pe elev, îi stimulează atitudini şi mentalităţi greşite despre şcoală şi despre învăţătură.
Raporturile dintre profesori şi elevi constituie unul dintre factorii cei mai însemnaţi care influenţează reuşita la învăţătură. Profesorul trebuie să-i iubească pe copii, arată J. Gluck. El trebuie să fie exigent cu ei, dar să-i şi ajute, pentru că deseori elevul este prizonierul trecutului său, eşecul de ieri antrenând o viitoare nereuşită. El trebuie să-i înţeleagă, să le ofere simpatia sa. Fă fie un învăţător a cărui comportare o condiţionează pe cea a copiilor.
Asemenea tip de relatie are la bază tactul pedagogic, respectul şi dragostea îmbinată cu exigenţă faţă de copii, receptivitate, intuiţie, sensibilitate pedagogică, energie şi fermitate.
Respectul şi dragostea pe care îl tezesc elevilor asemenea profesori, interesul faţă de obiectul predat, modelul de personalitate umană declanşează energii, mobilizează resurse susţin şi călăuzesc idealuri şi sentimente înalte, aceşti profesori bucurându-se de simpatia elevilor
Principala formă de rămânere în urmă la învăţătură este reală, manifestându-se prin aceea că elevul nu învaţă sau îşi pregăteşte lecţiile când şi când, pe apucate şi incomplet. De aceea cunostintele lui sunt superficiale, iar nivelul de pregătire prezintă trăsăturile caracteristice ale rămânerii în urmă la învăţătură.
Colaborarea dintre profesori şi familiile elevilor nu înseamnă colaborare cu părinţii elevilor foarte buni la învăţătură, ci cu toţi părinţii, în special cu cei ai căror copii întâmpină dificultăţi. În activităţile desfăşurate cu părinţii se pot aborda teme referitoare la dezvoltarea  interesului pentru învăţătură, respectarea regimului zilnic de activitate şi odihnă, cunoaşterea anturajului copiilor, îndrumarea şi verificarea lecturii copiilor de către părinţi.
Aşadar, dragi elevi, stimaţi colegi si părinţi, să nu uităm ...voinţa, iniţiativa, perseverenţa, rãbdarea  sunt elemente care garanteazã succesul!
Simona Şerbu (Cireşu – Brăila)
 
 
REPERE...
PROFESORUL GHEORGHE GORINCU - FLORILE SENECTUŢII
Domnul Profesor Gheoeghe Gorincu, născut la 9 noiembrie 1925 în patriarhalul oraş Făllticeni, este omul care locuieşte de peste o jumătate de veac (1952) în Brăila, oraş care l-a adoptat ca pe un fiu iubit. Aici s-a căsătorit, aici a rodnicit ştiinţă economică în minţile atâtor şi atâtor generaţii de elevi, după ce a lucrat ani buni în domeniul bancar-financiar. În strânsă legătură cu specialitatea pe care o are (de economie, finanţe, contabilitate şi comerţ), a publicat o serie de cărţi de profil: „Contabilitate practică”, Editura Ştiinţifică; „Practicum în contabilitatea agricolă”, Editura „Ceres”; „Mic dicţionar al economiei de piaţă”, Editura Porto-Franco şi „Dicţionarul economiei de piaţă”, Editura Danubius. La vârsta de 85 de ani a început a scrie şi altfel de cărţi. Le voi aminti: „Itinerar sentimental Fălticeni-Brăila”, Editura Danubius, Brăila 2010; „Zestrea de suflet a familiei Profesor Gheorghe şi Florica GORINCU”, Editura Danubius, Brăila, 2012; „Prezenţe ale elevilor şi absolvenţilor din învăţământul preuniversitar în lumea contemporană”, Editura Danubius, Brăila, 2013; „Ani de Liceu” Editura Danubius, Brăila 2013. Neobosit scormonitor pregăteşte o nouă carte. Mai întâi a scormonit prin amintirile sale, aducând în paginile albe figuri şi întâmplări din propria sa viaţă; a scormonit în felul său prin cataloage, aflând cine sunt olimpicii contemporani, pentru a ne face cunoştinţă cu ei; s-a plimbat prin anii de liceu ai oamenilor, pentru a-i bucura cu aducerile aminte.
După ce a făcut toate acestea, mai nou, Domnul Profesor scormoneşte iar. Căci, altfel cum ar putea fi numit acest demers pornit la o vârstă respectabilă, înflorită mereu, asemenea cu merii şi perii din colind, de un suflet veşnic tânăr şi, desigur, scormonitor. Cu nobleţea care îl caracterizează răspunde întrebărilor Domnului Profesor Dumitru Anghel, scriitor, publicist, critic literar, aşezând în pagini bine organizate cronologic seria Convorbiri ocazionale.  Este o serie care probabil se va finaliza într-un nou volum, ce va prezenta Şcoala românească gândită şi organizată de cel mai ilustru ministru al învăţământului românesc, Spiru Haret. Desigur, cu rigoarea pe care i-o cunoaştem deja, autorul începe prin a prezenta metodic etapele organizării învăţământului primar, gimnazial, etc. Reuşeşte să descrie cu lux de amănunte, cu date exacte, principiile care au stat la baza învăţământului gândit de acel cap luminat, de acel intelectual cu iubire de neam, care nu ar fi înţeles ideea unei şcolarizări, a unei diplome, decât în strânsă legătură cu cerinţele momentului. Domnul Profesor Gheorghe Gorincu găseşte explicaţii pertinente pentru motivele ce l-au determinat pe Spiru Haret să ia deciziile potrivite acelui moment, înţelegând perfect că degeaba ar avea cineva diplome, specializări, profesionalism, dacă starea economică a ţării nu permite fructificarea superioară a tuturor acestor strădanii. Şi dumnealui caută, scormoneşte,  compară, pentru a vedea ce este sau ce nu este bine în învăţământul de astăzi, dorind să ne îmbogăţească cu tot ceea ce fi-vom noi în stare să înţelegem din această strădanie meritorie a sa…
Şi dacă toate aceste cărţi cu care ne bucuraţi sunt FLORILE SENECTUŢII, daţi-mi voie DOMNULE PROFESOR, să vă adresez felicitări, multă sănătate şi multă putere de muncă în tot ceea ce vă propuneţi! Spor la scormonit, Domnule Profesor!

Lucia Pătraşcu (Brăila)


450 ANI DE SHAKESPEARE (2304.1564-2014). MARGINALIA
I. SPECTACOLUL LUMII ŞI ISTORIEI. Ce-i datorăm lui Shakespeare? Totul despre om, lume, istorie şi artă: ,,Scopul teatrului este să-i ţină lumii oglinda-n faţă...”(Hamlet) căci ,,Lumea-ntreagă /E-o scenă şi toţi oameni-s bieţi actori. / Răsar şi pier, cu rândul fiecare: / Mai multe roluri joacă omu-n viaţă” (Jaques din Cum vă place), iar ,,vremile ieşit-şi-au din matcă” (Hamlet). O gândire sistemică, organicistă chiar la Shakespeare, societatea e un întreg organic ca un stup, ordinea, establishment-ul, ierarhia-i totul, în vârf  riga, jos pălmaşii (?!), o diviziune naturală pentru funcţionarea armonioasă a sistemului: ,,De-aceea ceru-mparte / Făptura omenească-n fel de trebi / A căror rost e veşnica mişcare /Şi-al căror rost e ascultarea. / La fel şi-albinele, prin legea firii, / Menite-s să dea pildă rânduielii / Şi celui mai înfloritor regat./... / Regină au, fruntaşi ce-n casa lor / Împart dreptatea ca judecători”, ”mercatori” pentru negoţ, sodaţi, cântăreţi, zidari, salahori, temniceri” Totul spre un singur ţel, teleonomic am spune, ba chiar teleologic, ţelul-binele general.  Ca într-un sistem ergodic la starea finală se poate ajunge prin mai multe stări, căi intermediare: ,,Din toate văd că lucruri îndreptate / Spre-un singur ţel, pe fel de căi l-ajung, / Precum săgeţi pornind spre aceeaşi ţintă, / Pe tot atâtea drumuri o ating.” (Henric al V lea). De aceea când moare regele ,,Ca o vâltoare, trage după sine / Tot ce-i prin jur. E-o roată uriaşă /.../ Când cade roata, micile făpturi / Se prăvălesc.../ În vuietul ruinii. (Rosecrantz în Hamlet). Ulise către Ahile (Troilus şi Cresida): ,,Un fir al firii leagă-o-ntreagă lume”, dar ,,Ne place lutul poleit cu aur”, nu  onoarea, vitejia, chibzuinţa, ordinea: ,,Nesocotit e sceptrul  stăpânirii, / Iar dezbinările se-ntrec la număr/ Cu corturile ce le umflă vântul. / Când comandantul nu e ca un stup / Spre care albinele dau năvală. / Nici gând de miere! Rangul de-i mascat, / În jocul măştlor par mândrii alţii!” Or ierahia este sfântă, cosmică: ,,Chiar cerul, aştrii, şi-acest centru-al lumii / Respectă gradul, teapa, locul, cinul / Făgaşul, timpul, armonia, /.../ Iar aştrii, buni sau răi, i se supun / Ca unui rege”, altfel haos: ,,vălmăşagul şi sminteala / Ce molime! Ce semne şi  răscoale, / Ce volbură pe mare şi cutremur” Aşa şi-n stat ,,Când clatini treapta / Din scara ce urcă tot mai sus, / Tânjeşte fapta! Fără dânsa, obştea, / A’şcolii titluri, breslele, frăţia, / Negoţul paşnic.../.../Ar sta în locul ce-i hărăzit? / Desface, iată, lanţul ierahiei / Şi scrâşnetul îl ascultaţi!”...,,Puterea asupreşte pe cel slab, /Iar fiul crud şi-omoară tatăl; forţa /Devine drept--nu, drept şi nedreptate, /.../Atuncea toate se preschimbă-n forţă, / Acesta în bunul plac, iar bunul-plac / În poftă, lupul prădător oriunde, /.../ Îşi face-o pradă din întreaga lume / Apoi se-nghite singur. Agamemnon, / Acesat-i haosul ce stăpâneşte / Când ierarhia e înlăturată”, ”Generalul e pizmuit de el mai jos cu-o treaptă” ş.a.m.d, până jos, invidia şi slăbiciunea năruie cetatea. Societatea se preschimbă-n mulţime, ordinea în anarhie,  un fel de stare naturală de tip Hobbes: homo homini lupus, bellum omnium contra omnes...La noi...?! După Shakespeare există o scară a rangurilor, dar şi una ambiţiilor ce începe cu umilinţa şi sfârşeşte cu mândria demonică. Pofta nemăsurată, nestăpânirea poftelor, mândria trufaşă, duc la uzurparea ordinii, tronului, iar  sperjurul şi crima, ”Trădarea şi omorul, / Doi diavoli într-un jug, pe veci tovarăşi, /.../ Lucrează-n scopuri ce le sunt fireşti”, fac ca ordinea să se transforme în haos, răscoale, războaie, sânge, morţi. Un ,dèmon” îţi ia sufletul, apoi umbra,”Căderea ta.../.../ Că răzvrătirea ta îmi pare-asemeni / Unei căderi a omului, din nou.” Shakespeare nu agrea  nici  prăbuşirea ordinii de sus în jos, nici de jos în sus prin răscoale, războaie,...Numai că şi sus, şi jos ,,Poftele-i frâng legea: / O scuipă cu dispreţ! Năravuri grele!...”, şi ,,Măriri lumeşti,.../.../ Făţarnice, ades înşelătoare, / Şi născocirile nesăbuite, / Tot iscodind ascunsul tâlc din fapte, / Smintesc chiar gândul; fapta ţi-o strămută / D-necunoscut făcându-i chipul!...”, iar ,,Rău-n veşminte scumpe, nu arar / Strămută totu-n fărdelege!...”(După faptă răsplată). După înălţare, căderea, prăbuşirea: ,,Omul mândru se mănâncă pe sine însuşi. Mândria este propria sa oglindă, propria sa trâmbiţă, propria sa cronică. Oricine se preamăreşte într-altfel decât prin faptă nimiceşte fapta prin laudă.  (Troilus şi Cresida). Şi tot în aici, mai actual chiar: ,,Ulise: Cum, trufaşul / Ce-şi scaldă fala-n propria-i grăsime. / Neîngăduind ca trebile lumeşti /Să-l tulbure dacă nu-i sunt pe plac, / Să fie tămâiat de-al nostru idol?”, vrând ,s-adaugi osânză la mândria-i, / Ce-i grasă şi aşa, şi jar s-asvârli / În Cancer când Phoebus îl desfată!” Să ardă! Numai că natura, firea, reacţiile celorlalţi,  orice acţiune are ca efect o acţiune de sens contrar, restabilesc echilibrul, măsura, hybrisul odată produs urmează nemesisul: ”După faptă răsplată” (Măsură pentru măsură). Excesul de rău, mai-mult-răul duce la bine în mod natural, căci natura, firea, lucrurile, fiinţele tind spre armonie, spre bine cum spunea Aristotel. Shakespeare este pentru ordinea bazată pe  monarhie, cu rege legitim, pe tradiţie, obiceiuri, ctume, pe lege şi dreptate, dar dacă legile-s nedrepte, regatul o grădină cu buruieni, trupul ţării bolnav, atunci nu-i sclav să nu poată frânge, zdrobi lanţurile, şi invocând aştrii, zei, dreptatea, să deschidă ,,câmpul faptei”, ”tăind răul din rădăcină”. Şi pacea poate fi rea prin judecata roaba patimii, sângele îngroşat, huzur, desfrâul neruşinat: ,,Un pântec să îndopi şi trupul tău / Prin josnicie să-l îmbraci. Nu-ţi spui / Tu însuţi că-s murdare împerecheri? / Porniri de fiară. Nu-s spurcate?.../ Mănânc şi beau, mă-nzorzonez, trăiesc!” Omul poate avea tirani în el, ,,Sminteala sângelui aprins şi pofta”, setea de mărire, ispita puterii, coroana, tronul, şi-atunci omul devine tiran, demon, şi urmează prăbuşirea, moartea: ,,La fe spre-osânde aspre / Ne îndreptăm, când hăţul e prea liber. / Aşa ni-i firea—din cumplita sete, /Ca şobolanii, dibuim otrava, / Iar dac o sorbim, ne-aşteaptă moartea.”(După faptă răsplată). Cea mai mare tragedie e tragedia puterii, ”marele mecanism al Istoriei”, ”fiecare din marile tragedii istorice începe cu luptele pentru putere,..., şi fiecare se termină cu moartea monarhului şi cu o nouă încoronare”, dar ,,Fiecare pas spre putere este însemnat şi mai departe prin crimă, viol, corupţie”, iar ,,Când îşi va pune coroana noul suveran va fi la fel duşmănit ca celălalt”, ”i-a ucis pe vrăşmaşi, va fi ucis de foştii aliaţi”: ,,Ciclul este închis, începe un nou capitol.” (Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru). Richard al II lea enunţă teoria Marelui Mecanism, teroarea Istoriei despuiată de mituri şi iluzii umaniste: ,Şi-om spune basme despre cum mor regii! / Cum unii-s mătrăşiţi, ucişi sunt alţii / În luptă, alţii-s bântuiţi de duhul /Acelor maziliţi; cum de nevastă /Sunt alţii otrăviţi, ucişi în somn, / Toţi omorâţi...” Richard al III lea are un vis luciferic: el diform şi neiubit de nimeni să se revolte împotriva sorţii nedrepte şi să fie rege: ucide pe Edward regele, pe taTăl acestuia,  o sduce cu eul său liric, luciferic însă pe  Lady Anne, regina, Clarence, fratele, moare în coşmar, apoi mai execută lorzi şi, culmea cruzimii, pe copii lui Edward, apoi pe lordul Buckingham. Va fi înfrânt pe câmpul de luptă de Richmond, viitorul rege. Macbeth îl ucide pe Duncan în somn, apoi pe Banquo, Aapoi sângele curge, dar se-mplineşte profeţia: codrul Birnam porneşte spre Dusinane, şi lui Macbeth îi apar opt regi coborâtori din Banquo. Macduff, din Scoţia vine cu armată...Lady Macbeth capul, demonul crimelor, vede numai sânge,  nu are conştiinţă, vinovăţie, şi nici zei, nici abluţiuni să-şi spele păcatele, se sinucide şi moare, şi Macbeth e ucis, Tatăl lui Hamlet, regele este ucis de fratele său, Claudius în conspiraţie cu soţia sa cu care erau în adulter, după care o ia de soţie pe fosta cumnată şi bechetuieşte. Hamlet este nehotărât, dar la sfârşit Laert fiul lui Polonius (ucis de Hamlet...) îl provoacă pe Hamlet la o întrecere cu armele,  sabia lui Laert era otrăvită: Regina bea şi ea din cupa cu otravă, cei doi se hrănesc cu vârfuil otrăvit, Regele este străpuns cu sabia de Hamlet, şi ,,Regele moare”
II. OMUL, AZIMUTUL ŞI CĂDEREA Natura umană. Shakespeare ne dă o antropologie renascentistă (Tudor Vianu, Lumea ca teatru) bazată pe paradigma dualităţii metafizice de sorginte platonică: aparenţă, fenomen--esenţă, fiinţă; ,,ceea-ce-pare”-,,ceea-ce-este”. La Shakespeare natura umană e duală, trup-suflet, trupul e corabia, sufletul prin voinţă e cârmaciul, trupul e ceara, sufletul peceta. Natura. Firea este dată omului (Seneca, Montaigne) şi este în esenţă e bună, căci Dumnezeu a sădit în fiecare om virtutea, şi prin suflet, minte, înţelepciune se poate înălţa spre cer (stoicii, Seneca), sau dimpotrivă. Dar numai întreg omul e frumos, numai când părţile regatului său (omul e asemni uni regat), simţurile,  gândurile, sunt în armonie (idee a ethosului, grec, dar şi a lui Seneca) omul e fericit. Omul e un vas, o cupă, o amforă, iar sufletul ce-i vinul vieţii se varsă în momentul morţii, părăseşte trupul când omul moare (idee stoică, dar şi creştină). În registru metaforelor sublime omul este lumină, stea, chip de înger, minune a lumii, sau dimpotrivă: vierme, demon, diavol, proclet, lut, ţărână, mâl, noroi, nisip, butoi cu pulbere, nimic. Mersul vieţii omului e o călătorie: o săgeată, o corabie pe valurile sorţii, „o umbră călătoare”, sau o lumânare, o flacără, sclipire de o clipă. Şi încă ceva: omul simte când  pneuma vieţii s-a scurs, când sângele, suflul vieţii s-a stins, s-a deşertat. Omul se caută pe sine, ce este, ce devine, prin rolurile pe care le joacă în viaţă, fiind ,,un biet actor” iar ,,lumea un teatru”. Caută să se cunoască ,să-şi dezvăluie identitatea, eul, sinelee, şi-atunci are nevoie de o oglindă. Cassius către Brutus: ,,Că n-ai oglindă’-n ochii tăi să-ntoarcă / Ascunsul merit, chipul tău să-ţi arate / Pe care umbrele au căzut.”  Ca şi–n psihologie, teoria eului-oglindă,  Mead şi Cooley,  copilul îşi construieşte inaginea de sine, identitatea, după cum se vede în ochii celorlalţi. Din nou, acelaşi Cassius: ,,Iubite Brutus, stai te rog, şi-ascultă: / Ştiind acum că nimănui nu-i dat / Decât în oglindire să se vadă, / O, lasă-mă să-ţi fiu oglindă, astfel / Putând să-ţi desluşeşti sfios ce însuţi / Nu ai aflat vreodată despre tine.”. Oglindă adevărată sau falsă sunt  ochii celorlalţi, oricum, privind în ei vei şti  ce crezi că eşti şi ce eşti. Autocunoaştere prin  comparaţie, intercunoaştere şi intercomunicare. Arta ce-i oglinda firii ne-arată măreţia sau nimicnicia omului. Antoniu, după Cleopatra, este un microcosmos,  monumental, măreţ, eroic ca un zeu, ca Prometeu: ,,Oceanul / Cu-n singur pas îl străbate. Când braţul / Îşi ridica, punea cunună lumii. /Şi vocea-i răsuna mai armonioasă. /Ca muzica  de sfere,.../.../Dacă voia să clatine-n străfunduri /Sfiosul univers, atuncea glasu-i /Surd răsuna ca tunetu în zare...” E  Antoniu, E Omul,  operă de artă (idee renascentistă): ,,Natura n-are /În atelierul ei atâtea materiale / Şi nici atâtea forme stranii..”, încât să se-ntreacă,”însă, ”Un Antoniu /Putându-se să se ivească, este /Dovadă bună că închipuirea / A fost învinsă prin lucrarea-i /Natura a înfrânt, în artă, visul.” Hamlet, prinţ renascentist: ,,Ce lucru desăvârşit e omul! Ce aleasă îi e cugetarea!...Ce falnic şi minunat în portul şi mişcările sale! Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în năzuinţele lui. Podoaba luminii”. ,,Omul minune a lumii”, Eschil, Sofocle: ,,În lume-s multe mari minuni! / Minuni mai mari ca omul nu-s (Corul, Antigona). Şi totuşi ,,omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din acea că se ştie nenorocit”, o ,,trestie gânditoare”, dar ,,Ce himeră  mai este acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădirede contradicţii?!” (Pascal, Scrieri alese). Cordelia, mezina lui Lear, aude că tatăl său, Regele Lear ,,a fost văzut / Mai tulburat ca marea-nfuriată, / Cântând în gura mare,-ncununat / Cu buruieni de câmp, urzici şi bozii, / Cucută, iarbă-rea şi cu neghina / Ce fură holdei vlaga.” Din rege a ajuns un măscărici, o glumă a sorţii. Şi totuşi ce jos poate cădea omul? E un bufon al sorţii, o jucărie a zeilor ca în tragedia antică. Gloucester văzându-l cerşind pe Lear constată amar: ,,Că omul este un vierme.” Apoi, la o nouă întâlnire cu Lear, deşi el e orb, vede  săgeata timpului, viitorului, Destrămarea Fiinţei Lumii în analogie cu destrămarea lui Lear, cu destrămarea regelui (o analogie inversă, la Shakespeare ca la Seneca, omu-i ca un regat din mai multe părţi, stări, forţe, şi când cade regele, se năruie ordinea, tot...)): ,,O, năruită operă a naturii! / Aşa şi lumea se va destrăma / Şi va sfârşi în nimic.” S-a scris că Regele Lear ar fi Amurgul zeilor, şi-am parafraza pe Nietzsche: ,,Dumnezeu a murit. Tablele de legi s-au sfărâmat...”, Regele a murit (simbolic, a ieşit din joc), valorile lumii vechi s-au prăbuşit. S-a spus că Regele Lear este Cartea lui Iov, încercată fiind credinţa omului în om, ideea umanistă, după ce omul e dezbrăcat de toate miturile sale. Omul e ,,lut poleit”, noroi în aur, vierme în floare, un butoi de bere (Hamlet), dedat patimilor, plăcerilor, Falstaff. Hamlet: ,,Ce-i omul, dacă n-are alt gând pe lume / Decât să doarmă şi să se hrănească? / Un dobitoc şi alt nimic mai mult” Îl avem pe Falstaff, omul gras, burtos, ca un butoi, fricos, cu eul în burtă: ,,Târât eşti de mila domnului. Te bântuie un diavol cu chipul şi asemănarea unui bătrân burtos...Pentru ce te-ai înhăitat cu acest visepar de răutăţi, cu acest ciur al murdăriilor, acest burduf umflat de dropică, cu ditamai budana porşică, cu tolba asta de măruntaie, cu buhaiul ăsta fript umplut cu calatboşi...La ce alta e bun decât să încerce vinurile şi să bea? La ce alta se pricepe fără de numai de numai să bucăţească un clapon şi să-l înfulece?” (Prinţul Henric, Henric al IV-lea, Partea întâi). ,,Iată un om onorabil!”, spune Falstaff când vede cadavrul lui Percy,ca apoi: ,Mă sperie butoiul ăsta de pulbere cu numele de Percy,...” Atât e omul pân’ la urmă, nimc onoare, datorie, virtute, cuvinte goal: ,Poate onoarea să vindece un picior? Nu. Sau un braţ? Nu.”,”Onoarea nu se pricep la rău? Nu. ce-i onoarea? Un cuvânt. Ce este acel cuvânt, onoarea? Aer. Ce vorbă! Cine a avut onoare? Cel ce-a murit miercuri.” (Henric al IV lea). O spune nu numai omul  epicureic, hedonist, comicul Falstaff, ci şi un prinţ grav, Hamlet: ,,Alexandru a murit,..., Alexandru s-a prefăcut în ţărână. Ţărâna e pământ. Din pământ facem lut. Şi cu lutul acesta în care s-a preschimbat el, de ce n-ar putea cineva să astupe un butoi cu bere?” Mai grav e că omul e uneori nu numai ,,un butoi cu bere”, ci şi o paiaţă. Hamlet retoric şi dramatic: ,,...vrei să mă faci să vibrez de la nota cea mai joasă până la cea mai înaltă...La naiba, cum îţi închipui că sunt mai uşor de mânuit ca un fluier?” Omul poate fi  o ceară, un aluat, un lut, pe care să-l modelezi cum vrei, sau, un instrument, o marfă, mijloc şi nu scop în sine (Kant), un ,,lucru între lucruri” (Sartre) Dar poţi fii şi o paiaţă a sorţii: ,Cleopatra ,,nedemn e să fii Cezar, / Nu Soarta, ci slugoiul soartei, sculă / A vrerii ei; (s.n.)” Hegel, mai târziu, va spune că marii conducători sunt instrumente ale Raţiunii universale, ale Ideii, pe care soarta, Raţiune le aruncă când nu mai are nevoie de ele. Lear, după ce renunţă la tron, vrea să-şi joace în continuare roul de rege, ceea ce-i absurd, căci din moment ce-i lipseşte statusul, însemnele puterii, este ridicol  sîă faci pe rgele, el pare/este un măscărici, un nebun, nu rege. Cine să-i spună adevărul dacă nu Bufonul, oglinda lui: ,,Acum joci rolul unui zero pe lângă numerele celelalte, fiindcă un zero singur nu înseamnă nimic. Eu preţuiesc mai mult ca tine, fiindcă eu sunt nebun, iar tu eşti nimic.” Nefiind rege, Lear nu mai ştie cine este, ce identiate are: ,,Mă recunoaşte cineva? Nu-s Lear? / Lear nu se poartă, nu vorbeşte-aşa; /Unde i-s ochii.../.../Treziţi-mă, spuneţi-mi cine sunt! (s.n.)” Omul poate coborî până la a fi un zero, un vierme, o va spune peste secole şi Dostoievski  prin Dimitri Karamazov, un păduche (Raskolnikov, Ivan Karamazov), ”o lighioană înghite o altă lighioană” (Ivan despre tatăl său, Feodor Pavlovici, şi fratele lui, Mitea...), sau Grigori, sluga, către către Smerdeakov, bastardul: ,,Tu te-ai născut din mâzga de pe podeaua băii”. ,,Omul este o enigmă după Dostoievski”, un suflet mult prea larg în care se dă bătălia dintre Hristos şi Diavol, căci omul fascinat de Frunuseţe este atras când de Madona, când de Sodoma şi Gomora, şi-n fundul prăpăstiei vrea să se ridice, tânjeşte spre lumină. Până şi ucigaşii în slujba lui Macbeth aud: ,,Hei! Da-ţi lumină!” Othello cu gândirea lui  axată pe  satatus şi rol, onoare, datorie, influenţat de demonicul Iago o face pe Desdemona : ,Dèmon, dèmon / Din plânsul lor (a femeilor, s.n.) de-ar zămisli pământul, / Din orice strop s-ar naşte-un crocodil.”, ca apoi să devină trivial: ,,târfă”, ”curvă” ,,«târfă»? Ce-ai păcătuit?” Iago, mintea diabolică, răul gratuit, invocă lumina: ,,Lumină, domnii mei!” Othello are totuşi presentimentul vinovăţiei, de şi-i soldat şi negru,  el anticipează regretul, căinţa din sufletul său de copil, dac-o omoară pe Desdemona: ,,Lumina ta, atuncea unde se-află /Scânteia prometeică în stare / S-aprindă iar lumina vieţii tale!” După asta ,,o sărută”, dar posedat de demonul geloziei, o sufocă cu perna... Are însă sentimentul că cegva înspăimântător s-a produs, că ordinea cosmică a fost zguduită: ,,Globul de groază se despică / De-atâta beznă”.  Emilia, soţia lui Iago, camerista Desdemonei, vrea adevărul: ,,Lumină vreau!” Othello recunoaşte că demonul e în el: ,,Frigeţi-mă pe flăcări de pucioasă! /Scăldaţi-mă în râuri de foc!”, un iad creştin şi demonologia-i aferentă: ,Să-i văd copitele: e un eres; / De eşti dèmon, nu te pot ucide!” Dualitatea omului, femei, trup, păcat/cap, suflet, este  până şi-n mintea unui rege ca Lear atunci când se referă la fetele lui, Goneril şi Regan: ,,Mai sus de brâu sunt fete cumsecade; / Şi din’coace de brâu parcă-s cenatauri; / Deasupra sunt cu cerul; jos—cu iadul; /Sunt iad şi beznă, flăcări puturoase. / Pfui!...” Limbaj pestilenţial, ce-l descalifică ca rege şi tată, dar psihologic pertinent în imagologia stereotipurilor a epocii, şi nu numai. Lear văzându-l pe Tom, omul naturii, îmbrăcat cu piei de animale, mâncând viermi şi broaşte, şobolani, exclamă consternat: ,,Atât de puţin este omul?...Tu eşti zidirea adevărată; omul fără gătelile de adaos nu e mai mult decât un animal, gol şi în două labe, ca tine (Îşi sfâşie hainele). În zdrenţe, în zdrenţe...”  Platon, aristrocatul filosof, afirma şi el, nu fără cinism, că ,,omul e un biped fără pene”. S-a spus că Regele Lear este şi o  aventură existenţială, dramatică, tragică chiar, pe care omul o parcurge în cunoaşterea de sine şi a lumii. Că omul trebuie să decadă ca să se afle pe sine.
ÎNĂLŢAREA, AZIMUTUL//CĂDEREA, MOARTEA Omul mânat, dominat de setea de putere, ajungând sus, uită de sine, de popor, puterea îi ia minţile, Iuliu Cezar, Coriolan, şi se prăbuşeşte: ,,Brutus: Ştiu: umilinţa este / Ambiţiei la început o scară / Acela care-o urcă nu priveşte /Decât spre ea, dar când în fine-ajunge /Pe ultima ei treaptă, se întorace / Cu faţa către cer, dispreţuind / Acele trepte ce l-au dus spre culme.” (Iulius Cezar).  Nu are umilitatea necesară, nu-şi ştie  limita, măsura, comite hybris-ul şi intră în joc nemesis-ul, plăteşte, pedeapsa-i pe măsură?! Soarta este încă regizorul lumii, al vieţii, roata cu spiţele ei, omul nu-i poate cunşoate mersul ca şi cum un zeu i-ar fi pus un văl pe ochi. Prin liberul său arbitru, prin judecată şi voinţă, înţelepciune şi prevedere, omul poate învinge sau poate fi învins: Brutus în timp ce plănuia uciderea lui Cezar pentru că  voia puterea absolută, să fie împărat, filosofează: ,,Se schimbă soarta omenească-ntruna; / Ştim valul cum ne bate, el ne duce / Înspre noroc, dar dacă nu luăm seama, / Călătoria vieţii ocoleşte / Printre nevoi şi stânci. Aşa e marea / Pe care navigăm şi dacă valul / Ne saltă, se cuvine-a-l folosi; / Zădărnicim altfel prilejul bun.” (Iuliu Cezar). Se simte pragmatism în filosofia lui Brutus, Shakespeare, influenţa lui Machavelli care susţinea că ocazia trebuie folosită, soarta forţată de către principe (Principele). Omul poate fi însă orbit de putere, poate fi un proclet, un demon. Născut demon, monstruos, un avorton, o glumă a naturii ca Richard al III lea. Născut însemnat cu dinţi şi ieşind cu picioarele în faţă, slut, urât, el se vede în oglindă cine-i: ,,Dar eu, ce nu-s strunit pentru hârjoane / Şi nici să mă răsfăţ în oglinzi, / Eu, crunt cruntit,.../.../ Eu, cel necumpănit deoptrivă / Prădat la trup...! ,,Zvârlit în lumea ce respiră, şi încă / Aşa pocit, scălâmb...”, faţă de fratele meu Edward, regele: ,,Ca el vlăstar mai chipeş, mai blajin, / Cu care firea a făcut rispă: / Tânăr, viteaz, mintos, dinast curat”. Aşa  că handicapul devine complex de inferioritate resentimentar (Freud, Adler), supracompensat printr-un complex de superioritate: să fie rege şi să domine totul, să fie Unul  în tot universul coroanei, puterii. Încă din clipa ce l-au detronat pe Henric al  VI lea, el  are ambiţia nemărginită, mândria luciferică de a fi rege: ,,Totul e în destrămare!”, şi zărind pe tatăl său mort: ,,Lumea să sfârşească! /În flăcările zilei din urmă / Să se topească cerul şi pământul; / Şi goarna judecăţii de apoi / Să sune! Limbaj apocaliptic, biblic. Ucigându-l pe rege e este săgeata demonică ce şi-a luat zborul (Virgiliu, Eneida): ,,Eu cel ce-ntreg nu-s nici pe jumătate Edward! /Eu şontorog şi-atâta de pocit!”, nu-s preţuit, dar ,,crescui în ochii mei, / Vreau să rămân acolo sus.” Pentru asta va cheltui bani căci are nevoie de ,,o oglindă”, şi ,,un stol de croitori / în modă nouă să-mi răsfeţe trupul.” Lady Anne îl vede în faţa sicriului şi se-ntreabă: ,,Ce negru vraci îl cheamă pe acest diavol”, ba îl şi blestemă: ,,Piei satană! / A iadului, tu, groaznic slujitor!” El,  umbra lumii, fără chip uman, neiubit şi neiubind pe nimeni, fără milă, se sublimează în  într-un  discurs poetic, liric seducător.  Slut, demon, dar cu un eu liric sublim: ,,Anne, Tu eşti sorgintea şi făptaş proclet.” Gloucester: ,,Frumuseţea ta a fost sorgintea faptei.” Anne:,,Lumina-n bezne piară-ţi, viaţa moarte!” El: ,,O, nu blestema, minune dulce, / Căci însăţi eşti, lumina, viaţa mea.” Şi conversiunea afectivă se produce, ura-n iubire (?!): Laddy Anne se-ndrăgosteşte de ucigaşul soţului ei?!. Richard ucide în serie, adulţi, copii, moştenitori posibili ai tronului, se-ncoronează rege. A mers prea departe răul, prea multe crime, prea mult sânge, răul nu poate dăinui, n-are fiinţă. În solitudinea puterii, sub razele aurii a coroanei, în vârful scării, este chinuit nu de căinţă, ci de groaznice vizuini: vede în vis  cortegiul, liota de spectre, duhuri a celor ucişi. Duhul prinţului Edward:,,Vreau greu pe suflet să te-apăs!”, duhul lui Hasting: ,Casap al groazei, groaza să te scoale,” Trezindu-se (!) e stăpânit de frică şi halucinaţii, nu mai ştie cine-i:,,De ce mă tem? De mine? Nu e nimeni: / Richard e drag lui Richard; eu sunt eu.” Tautologie doar! Întreabă: ,,E aici vre-un ucigaş? Nu, Da, eu sunt. Să fug de mine?”, să mă răzbun pe mine, „Dar eu mi-s drag” sau nu: ,,De mine mai curând mi-e silă /... /Sunt ticălos. (s.n.)” Şi cum la Shakespeare sperjurul şi omorul duc al  Istoriei jug, Richard vede că ,,basmele” lui, faptele de horror gotic, de imposibil oribil, îl învinuiesc: ,Sperjurul, cel mai ticălos sperjur, / Omorul cel mai ticălos omor,” /.../ Mă-nvinuie răcnind «Eşti vinovat!»” Din viteazul Richard a rămas doar frica: ,,Să-mi daţi un cal!”, ”Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”Şi iată ,,Marele mecanism al Istoriei” după Jan Kott (Shakespeare, contempopranul nostru): ambiţie nemărginită, trufie, ură, răzbunare, sânge, uzurparea tronului, încoronare, şi căderea, prăbuşirea în sânge (sângele vrea sânge, Macbeth, ciclul se  încheie şi se repetă..., corsi e ricorsi). Un ciclu se-ncheie, revine echilibrul bazat pe regele legitim, tradiţie, pe  pe firescul lucrurilor, corsi e ricorsi (Vico, Ştiinţa nouă). Răul nu poate dura, mai mult răul e binele?! Richmond anunţă sfârşitul Războiului celor două Roze: ,,Uni-vom, ápoi roşul trandafir / Cu trandafirul alb, precum jurăm / Tu, Cer—prea mâhnit de vrajba lor--/.../ Mult s-a rănit, smintită Englitera; /.../ Comora păcii vremurilor ce vin, /Cu zile bune şi însorit belşug!”  În Macbeth nu mai este complexul de inferioritate născut dintr-o fire slută, ca-n cazul lui Richard al III-lea, ci orgoliul sinelui, eului, ce urcă din  inconştient, stârnit fiind de  trei Vrăjitoare-ursitoare,  de Hecate, şi cei din jur, supuşi,  tovrăşi de arme, adoratori şi adulatori. Prima Vrăjitoare: ,,,Macbeth, mărire ţie, than Glamis!, iar a treia: ,Mărire ţie, care vei rege!”, un nobil: ,RosS: ,,eşti than Cawdor.”, Banquo, general: ,,Poţi să te-aprinzi şi să râvneşti la tron--/ Doar eşti than Cawdor?”  În faţ unui asemeni şiri de progresiv în gradaţii superlative Macbeth nu le rezistă (dar cine rezistă ispitei puterii?!): ,,Acest îndemn de dincolo de fire /Nu poate fi nici bun, nici rău, /.../Iar de-i bun, de ce mă-mbie un gând /De-al cărui chip mi se zburleşte părul”, inima-mi ,,Înnebunită Groaza unei clipe /.../Iar mintea-n care-omoru-i doar un gând / Îmi zguduie-ntr-atât făptura toată”. Gândul,  ambiţia, trufia, ispita coroanei era în el, e destinul lui. Apelăm, după Shakespeare, la mituri, magie, soartă, hecate, şi ursita lor ,,Ne dă câmp libedr faptei. Înapoi / Ne trage întunericul din noi.”(Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine). Era în Macbeth instinctul megalomanic al eului, dar şi-un simţ creştin, un lest de conştiinţă a vinovăţiei, al binelui, al îndoielii şi vinovăţiei, însă demonul diavol este lângă el. E Lady Macbeth, femeia ce şi-a ucis în ea maternitatea, sânul, pentru tron: ,Eşti Glamis, eşti Cawdor. Şi vei fi /Tot ce ţi-e dat. Dar firea ta-i plină / De laptele-omeneştii duioşii. (s.n.)”, de aceea ,,Vino / Să-ţi torn voinţa încă-n auz, să biciui” ce-ţi stă în cale (s.n.). Ca Richard al II lea Macbeth ucide  pe toţi urmaşii legitimi şi posibili la tron, Duncan, Banquo,..., dar stropii de sânge îi zguduie conştiinţa. Lady Macbeth e bărbatul demonizat, demonul voinţei de putere: ,,Te du, ia-ţi apă spală-ţi de pe mâini /Spuracatele dovezi.” Macbeth găseşte justificarea: ,,S-a mai vărsat şi-n vremea veche sânge, /Când legea nu-mblânzise încă lumea. (s.n.)” Ross  trist exprimă  filosofia lui Shakespeare cu că firea a fost înnebunită de pofta de mărire: ,,Iarăşi împotriva firii! Smintita poftă ce-şi secătuieşte / Izvorul vieţii chiar!”Atmosfera de fantastic negru, de groaznic ce-ţi îngheaţă fiinţa, e redată prin elementele melasei vrăjitoarelor, prin sunete, vocale: crocănitul corbului, cronotopul crimei, clar-obscurul baroc-apusul zilei, bezna nopţii: ,,Te-apropie şoimar al nopţii, leagă /Sfioşii ochi ai zilei milostive. /.../ Lumina moare, / Şi corbul, iată-l zborul îşi întinde/ Spre colţul plin de ciori. Adorm pe rând /Făpturile plăpânde ale zilei, / Iar solii nopţii, cei întunecaţi, / Prădalnic se trezesc. Ce spun te miră/ Dar fii pe pace: toate cele rele/ Cu rele se sprijină-ntre ele/Hai vino cu mine.” Dar imaginile faptelor nu se şterg, sunt semne: Lady Macbeth vede peste tot pete de sânge şi de  nebunie se sinucide, moare. Nu poţi să-ţi ucizi memoria, trecutul, şi veşnica reîntoarcere a Aceluiaşi e insuportabilă?! Macbeth vede mişcându-se codrul Birnam, semnul prevestitor al sfârşitului.Şi cum monstrului trebuie să-i pui în faţă oglinda să-şi vadă cipul, faptele lui Macbeth îi apar în vis/halucinaţie, ca o vziune: un şir de opt regi, cel din urmă cu o oglindă: ,,Prea mult aduci cu spiritul lui Banquo, /Dispari! Coroana îmi arde ochii! /.../E un şir ce-ajunge-n ziua de apoi?/.../Cumplită-i arătarea şi-i aievea”, mai tare ca realitatea e faţa oribilă: ,,Banquo plin de sânge” şi ..ai lui”!!!  Macduff: ,,E tiranie / Nestăpânirea poftelor. Prin ea /S-au prăbuşit şi tronuri fericite”. Ansich-ul (în sinele) său demonic s-a prăbuşit,”, ”Cu cât mai sus se ridică individul cu atât mai scump plăteşte totul”, interioritatea-i goală (Kierkegaard-Conceptul de anxietate), cupa vieţii vărsată (”Totu-i deşărtăciune”, Ecleziastul): ,,De-azi pe lume nu-i nimic temeinic, /Un joc e totul: slava, harul, moartea-s! /E tras al vieţii vin,..”, doar drojdia-n izvorul secat al vieţii! Şi-atunci de ce atâta zbucium, crimă, sânge, pentru o clipă de glorie. Macbeth aflând că Lady Macbeth s-a stins devine filosof cu o viziune pesimistă a supra vieţii omului şi Istoriei: ,,Te stinge dar, tu candelă de-o clipă! /Căci viaţa-i doar o umbră călătoare, /Un biet actor, ce-n ora lui pe scenă /Se zbuciumă, şi-apoi nu-l mai auzi. /E-un basm de furii şi de nerozie /Băznit de-un prost şi făr’de nicio noimă.” (Traducerea Ion Vinea)” Alte traduceri în care viaţa omului e ,,un basm...spus de un nătâng”, „de un idiot” (...), Ion Barbu: ,,Un basm plin de zbucium plin; spus de-un nebun /Şi fără niciun rost!”Cine-i nebunul?! Motivul umbrei şi cel al visului e vechi, Pindar: ,Fiinţe de o zi / Ce e fiecare dintre noi? Ce nu e?/ Unde se va domoli, unde oare se va opri?” (Pytianice) Tragicii greci, Eschil: ,,O, jalnic rost al omului! O umbră /I-alungă tot norocul, iar obida-i / Burete ud ce şterge scrisul!”(Orestia, Eumenidele), Sofocle, Euripide: Crainicul către Medeea prezicând soarta: ,,O să primeşti, din plin, răsplată după fapt. / E umbră viaţa omului, văzui ades;...”(Medeia). Apoi, după Shakespeare, Calderon de la Barça (Viaţa e vis), romanticii, Novalis, E. T. A. Hoffman, romanticii germani (dracul vrea să-i fure omului umbra...?!),Victor Hugo, Nietzsche (Călătorul şi umbra lui), Eminescu?! Cum e posibil răul, demonul, diavolul? Natura, firea omului e bună, dar o poate sluţi boala (sângele aprins sau creierul înfierbântat),  pofta, ispita  gloriei puterii sau plăcerile vieţii, averile, banul ce răstoarnă valorile: ,,Ce zeu e banul / De i se-chină omul şi-ntr-un templu”,” Cum? Aur? Lucifer? De preţ? Nu, zei, /.../ Atât cât este-aici va preschimba / În alb ce-i negru şi-n frumos ce-i hâd /Ce-i rău va face bun; ce-i josnic, nobil” (Timon din Atena). Şi  bletstemul în metafore de bestiar: ,,Lut scârnav, / Codoaşă-a omenirii ce stârneşti / Dihonii şi războaie-ntre popoare” Există în natura umană ceva abisal, enigmatic, ceva ce ne scapă, şi din prea multă libertate, greşim: ,,Libertatea fără frâu /De nas îi poartă pe judecători.../Îşi bate plodul doica şi boleşte /Rău vatămă buna cuviinţă.”, şi ,,Aşa ni-i firea—din cumplita sete, / Ca şobolanii, dibuim otrava, /Iar dacă o dibuim ne-aşteaptă moartea.”(După plată şi răsplată). În om firele binelui şi răului sunt împletite, de multe ori răul poartă chipul binelui. Hamlet vede Danemarca,  lumea întreagă, ca o temniţă. Rosekrantz: ,,Nouă nu ni se apre aşa, stăpâne.” Hamlet: ,,Atunci pentru voi nici nu e temniţă; fiindcă orice lucru e bun sau rău după cum îl face închipuirea noastră. Pentru mine e o temniţă.”Hamlet vede ,,cum este”, ceilalţi ,,cum pare că este”, după el o temniţă, hâdă, ”fără sens şi muced e rostul acestei lumi”, Se contrazice căci tot el afirmă că nu ni-i dată ,,Cuprindere de minte să vedem /Ce-a fost şi ce va fi” De unde slăbiciunea liberului arbitru, a voinţei de acţiune: ,,A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea. (s.n.)” Să-l ucidă pe Claudiu, sau nu: se-ndoieşte, un eu dilematic între  voinţă şi datorie,  argumentele raţiunii, gândirii: soarta care-i de Dumnezeu croită”, lanţul crimelor ce va urma conform ciclului Eriniilor, sângele vrea sânge, păcatul vărsării de sânge, mai puţin, sinuciderea, ce-i  creştineşte un păcat suprem, şi-apoi orice vis de mărire şi de dreptate, de glorie ,,nu e decât o umbră”. Rosekrantz ca un platonician duce gândul lui Hamlet la ultima consecinţă, pentru Hamlet  o înfundătură: ,,ambiţia” un lucru atât de uşor şi străveziu încât nu e decât umbra unei umbre.”, şi nu în ultimul rând: totu-i în zadar, totu-i ţărână, şi faptele, numele, gloria, oamenii mari ca Cezar, Alexandru...În acelaşi timp conştiinţa, datoria apasă pe ,,trebuie” căci  spectrul tatălui, duhul, instanţa sa interioră îi cere, îl somează să acţioneze. Apoi nevoia de drepate, depăşirea măsurii trebuie pedepsită, hybris-nemesis,  onoarea, calitate sa de prinţ îl obligă la faptă, pentru salvarea numelui, renumelui, voinţa ce-l îmboldeşte, curajul de  a ,,zdrobi obida sorţii”. Instanţa morală veche, în tragedia antică (Antigona...) era datoria, trebuie, ”a trebui”, şi el  încă operează etic în conştinţă: ,Regele: ,,Iar «trebuie» este este-asemeni / Suspinului bolnav care te doare.” ,,A voi” spune Goethe este ,,nelimitat”, dar supus reflecţiei, justificării. Cele două: ,,a vrea” şi ,,a trebui” sunt specfice tragediei lui Shakespeare unde ,,se combat cu violenţă”, se echilibrează (Goethe)... Aş vrea, visează Hamlet, eul său oniric, emergent dilemei chinuitoare: ,,A fi sau a nu fi”,”să fiu închis într-o coajă de nucă” şi să mă socotesc rege al văzduhului nemărginit (s.n.), imagine preluată de Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, un Univers finit şi nelimitat, nemărginit?! Hamlet exprimă angoasa omului în faţa necunoscutului,  a necunoaşterii temeiului vieţii, sau inexistenţei lui, spaima de lumea  de dincolo, căci de şi inima, voinţa îl îndeamnă la faptă, gândirea, filosofia îi relevă nimicul.  Cum poate dăinui?! ,,Hamlet crede în universul făcut de el însuşi după legea chinului său ca singurul univers în care i se poate releva adevărul căutat. Totodată se înspăimântă de acest univers şi de adevărul ascuns în el, intuind că aflarea lui implică propria lui moarte” (Ileana Mălăcncioiu, Vina tragică). Hamlet este după Ileana Mălăncioiu până în actul final ,,tot un vinovat fără vină”, iar când, ,,acceptă roulul de judecător,şi îşi îndeplineşte misiunea scoţându-l din scenă pe uzurpator, este şi el însuşi scos din scenă, condamnându-se în dublu sens pe sine.” (Vina tragică).Nu el, soarta face ca  răzbunarea să aibă loc, şi el să moară, cerând cupa cu otravă: ,,Dă-mi cupa. Las-o. Jur, o voi avea”, las un ,,nume veşted”,”câtă vreme totul /Rămâne-o taină”,”Restu-i tăcere.” E marea problemă a sorţii şi a morţii. Hamlet având percepţia, halucinaţia spectrului tatălui, a lumii de dincolo: ,,Pe când noi, paianţe ale firii, / Ne scuturi groaznic mintea cu gândiri / Ce trec hotarul sufletelor noastre?” Hotspur rănit are revelaţia ultimă: ,,...dar gându-i robul vieţii, / Iar viaţa e paiaţa timpului /Şi timpul—care e măsura lumii--/Se va curma cândva.” (Henric al IV lea). Timpul nu face zgomot, dar omu-i timp, temporalitate, ce uneori, când e sus, pierde măsura. Richard al II-lea, ca Hamlet, acum în faţa căderii, pierzând tronul,  e poet şi  gânditor ca Hamlet, şi într-un limbaj filosofic şi muzical de mare dramatism, redă  o viziune pesimistă asupra condiţiei umane: ,,Ce neplăcută-i muzica frumoasă. / Măsura când lipseşte şi acordul! / La fel e muzica vieţii. //.../Dar când aveam puterea, nu aveam /Urechi s-aplec la lipsa de măsură! / Ieri, vremea o pierdeam, iar astăzi vremea / E-aceea ce mă pierde; ea-şi face din mine orologiul care bate; /Minutele sunt gândurile mele; /Iar ochii-mi sunt cadranul de suspine /.../Acuma, sir, bătaia orei este /Suspinul ce-mi izbeşte-n inimă /Ca-n clopote; iar lacrima şi plânsul /Arată ceasul, ceasul meu cel rău”(Richard al II lea). Pân’ la urmă care-i sensul vieţi? Hamlet: ,,Şi de prisos, şi muced mi se apre /Tot rostu-acestei lumi.”, dar ,,alege viaţa” (Ilean Mălăncioiu, Vina tragică), lumina: ,,Fortinbras, vă spun, va fi alesul, /Şi glasul meu ce moare-i pentru el;.../.../Restu-i tăcere.”. Către Horaţio (prietenul, dublul său): ,,tu mai poartă-ţi /Durerea, ca să spui povestea mea.” Ce mai rămâne din om, numele, renumele, poveştile care se sopun (Salman Rushide).  Arta face din nume, renume?! Hamlet e tragedia nehotărârii, şi  văzând-o jucată nu mai operează categoriile aristotelice: mimesis, catharsis, specatorul nu mai este în situaţia ca identificându-se cu personajele, trăind faptele verosimile din piesă, să realizeze că există forţe dincolo de om, Destinul ce nu pot fi învinse. Eroul nu-şi poate depăşi limita fără să cadă în vina tragică. ,,În Hamlet, durerea metafizică ia proporţii; devine boală care aduce în chip necesar moarte. În acest sens—dar numai în acesta—Stavroghin este urmaşul lui Hamlet. În amănunte, dedublarea din Demonii urmează celei din Macbeth.” (Ileana Mălăncioiu, Vina tragică). T. S Eliot vede însă în Hamlet ,,un eşec artistic. În multe privinţe este derutantă şi stârneşte perplexităţi ca niciuna alta.”, ”Atât meşteşugul cât şi gândirea sunt adesea şovăielnice”, pe Hamlet nu-l găsim în acţiune, nici în citatele lui, ci într-un ton ce nu poate fi confundat, respectiv ,,exprimarea emoţiei în artă”, aş cum Shakespeare reuşeşte în Macbeth (adeacvarea emoţiei la faptele exterioare...). Dimpotrivă , ”Hamlet  (omul ) e dominat de o emoţie care nu poate fi exprimată, fiindcă e în exces de faţă de fapte aşa cum apar ele.” ( T. S. E liot, Eseuri) Dezorientare lui Hamlet e dezorientarea lui Shakespeare.  Până şi nebunia lui Hamlet ,,e una simulată cu labilităţile firii, stereotipiile de limbaj, jocurile de cuvinte, ce dau ,,bufoneria unor emoţii” Aşa că Shakespeare ,,a vrut să rezolve în Hamlet o problemă ce  era peste puterile sale. Dar a încercat s-o facă, rămâne un mister de nedezlegat.: nu vom şti niciodată ce trăire l-a împins la încecarea de a exprima groaznicul inexprimabil”. Nu vom şti pentru că ,,prin ipoteză, e imposibil de ştiut, fiiindcă presupunem că este o experienţă care, în felul arătat mai sus, depăşeşte faptele. Ar trebui să înţelegem lucruri pe care Shakespeare însuşi nu le-a înţeles”.  A spus-o şi Kiekegaard: eroii lui Shakespeare, a tragediei,  îşi ,,acoperă goliciunea cu frunzele cuvintelor”, spunându-le pe toate, înafara de ,,cazna lui”, chinul lui ,,pe care nu-l poate dezvălui” (Conceptul de anxietate). Hamlet rămâne Shakespeare, Opera,”centrul canonului...” pentru Harold Bloom: ,Shakespeare este pentru literatura universală ceea ce este Hamlet pentru lumea imaginară a personajelor literare: un spirit care pătrunde peste tot, care nu poate fi limitat” E a fi liber ,,de orice doctrină şi de moraliatea simplistă”, şi ,,Shakespeare are largheţea naturii însăşi” Shakespeare şi Dante se află în ,,centrul canonului pentru că-i depăşesc pe toţi ceilalţi scriitori prin acuitatea cognitivă, forţa lingvistică, şi puterea de invenţie”, Shakespeare prin  personajele create, prin exemplaritatea şi mutabilitatea lor, prin faptul că sunt ,,sunt interpretabile la infinit”. Ca cele ale lui Dostoievski, cu completarea că Dostoievski a coborât cel mai adânc în abisul uman (Harold Bloom, Canonul Occidental). Talbot luptând alături de fiul său John în Franţa înfruntă eroic moartea: ,,Atunci rămâi cu bine dragul tati, /Fiinţă minunată şi sortită /În ziua-aceasta să te stingi—Hai, vino, / Să ştim muri.../ Spre ceruri, suflet lângă suflet...vino” Să mori cu fiul este peste măsură, dar pentru Anglia moartea-i surmontată prin eroism şi lirism, dumnzeiasc pân’ la urmă: ,,Să vină moarte-aici sub bolta albastră” Ce imagine sublimă, un tragic-sublim. Fiul  e ucis, Talbot înfruntă moartea prometeic, titanic: ,Ah, unde e viaţa mea de-a doua? / A mea pierdută este...Unde-i John? /Triumfătoare moarte, vrednicia / Copilului mă-ndeamnă să-ţi surâd. /.../ Oh, moarte caraghioasă, cum rânjeşti, / Scăpăm curând de asuprirea ta.../ Uniţi în lanţurile veşniciei, / Doi Talbot vor tăia azuru-n zbor, / Vor fi în ciuda ta, nemuritori!” Nimic nu-l tulbură pe eroul păgân ca vrăjitoria sorţii şi moartea. Nici pe poet dramaturg, Shakespeare. Şi tabloul final eroic, sublim, tragic, monumental, creştin. Talbot cu fiul mort în braţe ca o cruce: ,Ah tat-l poartă.../ Pierd minţile..Cât sufer de cumplit.../Ostaşi, adio! Împăcat: ,Dat ce-am dorit /Acum, ..../ Lui Talbot, drag copilul meu, mormânt...”E creştinism aici! Lear în braţe cu fiica cea mică, Cordelia moartă imploră cerul revoltându-se: ,,Urlaţi! Urlaţi!Urlaţi! Sunteţi de  piatră? Dacă-aş avea cu ochii, glasul vostru /Le-aş arunca spre cer, să crape bolta. /O, fata mea s-a dus, s-a dus de-a pururi. /Eu ştiu cum e când mori şi când eşti viu / Ea-i moartă ca pământul. O oglindă!” O oglindă, un fulg de nea să-i vadă răsuflarea?!Din nou un  Lear, un eu revoltat şi disperat, ce aruncă cu blesteme, repetiţia, ritmul amplifică efectul, un tablou baroc, înfricoşător, groaznicul însuşi. Albany: ,,O, lumea prăbuşească-se odată!” Lear se mai iluzionează, mai speră: ,,A, fulgu-acesta tremură. Trăieşte!” Contele Kent (slujitorul cel mai devotat)  exprimă în spiritul vremii, şi antic, de la Seneca citire (...) gândul autorului: ,,De-au fost pe lume doi pe care soarta /I-a dăruit din nou cu rău şi bine”. Lear cu eul său plângăreţ, interogativ, într-un vers alb, muzical, tragic, nu înţelege de ce: ,,Pe biata mea prostuţă-au sugrumat-o /Nu, n-are viaţă! Spune-mi  pentru ce /Un câine,-un cal, un şobolan trăieşte, /Iar tu n-ai răsuflare fata mea?.../Tu nu te mai întorci nicicând! Nicicând!/.../Ia uită, parcă buzele-i se mişcă, / Priveşte, iată! iată! (Moare).” Din nou Kent vede aici Soarta somându-l pe Edgar să să-l lase-n pace pe Lear: ,,Duhul nu-l munci! / Numai un duşman / Ar vrea să-l ştie încă răstignit / Pe cruda roată-a lumii!” Filosofie stoică: roata soartii, sufletul ce părăseşte trupul; (...), creştinism, sufletul (...) răstignirea! Lear este    când tragic, când comic, când ridicol în cădere, dar ce măreţ în faţa morţii, şi tragic în faţa de ce-ului existenţei omului.Freud interpretează Regele Lear pe motivul alegerii casetei, motiv preluat de Shakespeare din Gesta Romanorum, întâlnit şi-ntr-o comedie, Neguţătorul din veneţia. Cele trei casete  deaur, argind şi, şi plimb simbolizează femeie, femeile, Horele, Moirile, zeiţele timpului: Clòto, dispoziţiile native, Lachesis, întâmplarea, Atropos, moartea.  Lear e un bătrân muribund ce alege, paradoxal, Moartea: ,, în motivul alegerii casetei,  a uneia din cele trei fiice, ( surori),  câştigul e iubita, aici, nenorocirea, moartea: ,,Lear este un bătrân muribund, care deşi în pragul morţii nu vrea să srenuţe la iubirea femeii: el doreşte să audă cât e de iubit. Senil, orb cum este alege caseta de plumb, pe mama ţărână,  fiica cea mai mică, Cordelia, respinsă iniţial, care însă sub chipul şi mila sa ,,are tăiniuită moartea, care îl va strânge în braţe”. ,,Lear poartă pe scenă trupul neînsufleţit al Cordeliei. Cordelia este moartea. Dacă inversăm ituaţia, ea devine inteligilă şi familiară. Zeiţa morţii este aceea care-l aduce pe câmpul de luptă pe eroul căzut, asemeni Walkirirei din mitologia germană. Înţelepciunea veşnică, înveşmântată în hainele mitului străvechi, îl sfătuieşte pe bărbat să renunţe la iubire şi să se obişnuiască cu gândul morţii sigmund Freud, Scrieri despre literatură şi artă)” Neînţelegând destinul, Lear se revoltă, dar pân’ la urmă îngenunchează acceptând inevitabilul, moartea (Tudor Vianu, Studii de stilistică). Perspectiva psihanalitică aruncă o lumină în abisul sufletului omenesc, fără însă să-l facă mai transparent ca arta?! Victor Hugo: ,,Există turnuri de catedrală extraordinară” şi ,,Tot astfel este şi drama Regele Lear. Tatăl pretextul fiicei. Această creatură umană Lear serveşte drept suport creaturii divine, Cordelia” Însuşi Shakespeare ,,purtând-o pe Cordelia în închipuirea sa, a creat această tragedie ca un zeu”, ”Şi ce fiinţă este tatăl! Ce cariatidă!”(Geniul său, Din Shakespeare...). cum depăşm spaima de moarte? Shakespeare crede că prin iubire, vis şi artă: Sonete, Romeo şi Julieta, Visul unei nopţi de vară, Furtuna...
III. IUBIREA, ARTA ŞI VISUL Cum ieşim din nimicul existenţei? Cu filosofia?! Cu fapta?! Cu credinţa?!Cu iubirea?! Cu Arta?! Cu iubirea şi arta. ,,Femeia e un dar  al zeilor”, iar ,,Muzica este hrana îndrăgostiţilor” Romeo şi Julieta, inocenţa iubirii, povestea-n sine, tinereţea şi chipurile lor, simţămintele şi expresia lor. Iubirea se naşte din ură,  ochiul este seus de chipul-caracter: ,Contesa: Citeşte-i dar în mândra carte-a feţii /Ce-a scris într-însa mâna măiastră /Neîntrecută-n nuri a frumuseţii”, iar de nu-ţelegi ,,În scrisul molcom al priviri sale /Găseşti a colţuri, note marginale:” Mercuţio: ,,Acum eşti Romeo! Acum eşti ceea  ce eşti, prin artă şi natură!” Arta însă nu poate depăşi Natura, firea ,,Decât cu-un mijloc  plăsmuit de ea. /Când arta i se-adaugă, e-o artă / a însăşi firii.../.../ E arta care schimbă cursul firii /Dar ea tot fire este.” (Poveste de iarnă). În Timon din Atena Pictorul către Poet: ,,Am căutat să zugrăvesc viaţa.” Mimesis deci, arta oglindă a vieţii. Poetul vede chiar mai mult: ,,Că-ntrece fira. Năzuinţa artei /E, în culori, mai vie decât viaţa” Pictorul se-ntrece în laude: ,ce zugrăvesc mai viu decât cuvântul /A’ soartei  vremuiri”.  Arta ca oglindă a naturii, vieţi, o metaforă, nu un mimesis mmecanic-realist. Romeo la-nceput filosofează despre amor în metafore oximoronice: ,,Ei bine, ură plină de amor!” şi repetiţia prin conversiune logică, inversiune: ,,Amor setos de ură!, continuînd: ,,Haos diform de forme ideale! /Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheaţă” Ochii Julietei întrec aştrii: ,,Doi aştrii, cei mai mândrii de pe cer, /Vin să se roage ochii Julietei /Să strălucească-n lipsa lor în sfere”. Julieta este atinsă de fulgerul iubirii la prima vedere: ,,Dar legământul astei nopţi îmi vine /Prea iute, nu ştiu cum, prea fără veste, / Prea ca un fulger, care nu mai este /pân’ ce zici: fulgeră!—O, du-te dar, /Dulcele meu! Şi-a verii adiere / Învoaltă floare...” Doar Mercuţio îl vede pe Romeo doar ca arcaşul iubirii, pe Cupidon sau Eros, ca eros: ,,Pentru că uite, craiul de arătător de la ceas e pironit drept în dricul amieziei”, sau ,,Pentru că, uite, berbantul acela de orologiu e cu degetul drept în poala amiezii.”(Traducerea Şt. O Iosif). În  Ravelstein, Saul Below, Antoneta Ralian traduce replica lui Mercuţio: ,,Degetul timpului aşezat pe ceasul amiezii.” Oricum licenţele lui Shakespeare sună bine. Romeo îl ucide pe vărul Julietei Tybalt, dar Julieta e numai iubire şi-n limbajul mitului, cu metafore cosmice roagă pe Phoebus să aducă noaptea, iată aici, acum, toposul orbului Amor: ,,O, galopaţi, sirepi de foc, spre casa / Lui Phoebus.../.../S-aducă grabnic noaptea înnorată /.../Să se strecoare-n cuibul fericirii.../Cei ce jertfesc pe-altarele iubiri, /Au drept lumină frumuseţea lor” Noaptea–i o matroană perversă ce ştie tainile iubirii, limbajul senzual al dragostei: ,,În haină-ntunecată,-negru toată, / Şi-nvaţă-mă să pierd un joc prin care /Voi câştiga un preţ cu mult mai mare: /...” Simte ,,fricosul sânge” şi cheamă-n şoaptă noaptea: ,,--o, acopere-l /În mantia-ţi neagră, pân’ ce sfielnic / Întâi, se face îndrăzneţ amorul, /Nemaivăzând în dragoste o vină...” Câtă puritate şi inocenţă în sentimentul vinovăţiei, anterior păcatului dulce Versurile sunt dumnezeişti, fără egal, şi rugăminţile iniţiatice ale Julietei în limbajul magiei negre a păcatului ascuns au o muzicalitate misteriosă de foşnet de noapte. Negrul e metafora, topsul cheie, repetitiv, strălucitor: ,,O, vino, noapte: ; tu, Romeo, vino, / Tu, zi în noapte; pe aripile nopţii /vei odihni mai alb ca fulgi uşori /De neape negrul spate al unei ciori! Şi parcă presimte moartea, extincţia în floarea de april, viermele (?!): ,,Dă-mi pe Romeo al meu, şi când  vreodată / El va muri, tu să faci mii de stele /Din trupul lui..” ce să-mpodobească ,,mândru bolta înstelată,/Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgosti /De tine, noapte,-şi-ngâmfatul soare / N-ar mai afla pe nimeni să-l adore!” Surghiun pentru Romeo, dar înainte noaptea luminoasă a iubirii în iatacul  julietei. Un semn, o pasăre care cântă: julieta ,Departe-i ziua încă! / Priveghetoarwea fu, nu ciocârlia” Romeo: ,Ciocârlia fu.../Ea-i solul dimineţii...” julieta: ,O, nu-i lumina zilei,.../ E-un meteor.../.../ Să-ţi lumineze-n drum spre Mantaua!...” Spre moarte!!! Peste tot în opera lui Shakespeare  se simte fiorul morţii în  inima specatcolul vieţii, la curte, pe câmpul de luptă, în dragoste, în plăcerile zgomotoase ale desfrâului, în  tragic, în comic, în tragico-comic. Romeo presimte şi el venirea morţii: de rămân, mor, zarea ,,E-un pal reflex al frumuseţii Cynthiei; /.../ Plecarea-i cea mai groazncică durere, / Zăbava-i fericire...Vino, moarte, / O, vino, dacă Julieta cere...”Julieta mai prevăzătoare: ,E zi, e zi! Fugi! Du-te. Pleacă-n pripă /E glasul ciocârliei care ţipă /Aşa strident în note ascuţite...” Despărţirea-i grea, timpul aşteptării lung: ,,O clipă chiar cuprinde multe zile”, şi, surprinzător exclamă întrebător pe Romeo: ,,O, crezi că ne vom mai vedea vreodată!” Romeo speră, ea: ,,O, Doamne, am urâte presimţiri.../Îmi pare, cum te văd acolo, jos, / Că zaci în fundul unei gropi, mort.../Eşti palid tu, ori ochiul mă înşeală?” În ochii lui citeşte destinul, viitorul, timpul curbat al tragediei. Romeo prin simetria privirii: ,,Şi tu, iubit-o-mi pari aşa de pală: / Durerea ce sângele ni-l bea...(Iese).” Din sublim în tragic, din romantic în baroc, tablou final: magia, puterea Artei ce transfigurează chipul mort al Julietei, al iubitei, redând tiparul Frumuseţii. Romeo în faţa criptei, mormântului înainte de a-l ucide pe Paris (simbolic nume...?!) are senzaţia că a visat, sau în nebunia momentului: ,,De Julieta,--eu am năcocit-o?” El, Shakespeare. Paris moare. Romeo: ,,Te voi culca-ntr-o groapă glorioasă.../ O groapă? Nu...o casă de lumină, / O, tinere ucis! Căci Julieta zace /Aci, şi frumuseţea ei preface /Această criptă-ntr-o măreaţă sală.../Mort zace aici, înmormânta de-un mort!” Nicicând Frumuseţea caracterului şi chipului  omenesc nu este mai strălucitoare, mai divină ca în  proximitatea şi iminenţa fatală a morţii. Dar mai întâi iubirea, căci iubirea-i mai atre ca moartea! Romeo şi Julieta- povestea de iubire, doi copii-adolescenţi, din famili rivale trăînd în etica mândriei şi onoarei talionice a clanului, substitut a Eriniilor din tragedia antică, şi timpul accelerat, gonind iute, nebun, ca un fulger spre moarte, succesiunea evenimentelor,  rapiditatea şi intensitatea întâlnirii, a iubirii, moartea lui Tyabalt, Capuleţii în clopote de moarte se pregătesc de nuntă, otrăvirea prin mâna unui călugăr inconştient, agentul sorţii, îţi îngheaţă fiinţa. Un fulger în miez de noape/ un fulger negru în lumina orbitoare a zilei: ,Foc gheaţă!” şi finalul ca un recviem apoteotic: prin iubire Arta învinge Moartea, frumuseţea e nemuritoare. Nu s-a scris şi nu se poate scrie ceva mai tragic şi mai sublim: ,,De câte ori nu-s oamenii mai veseli /În pragul morţii! Veghetorii spun /Că-i cel din urmă fulger al vieţii! /Cum aş putea numi acest fulger? /O, inimă, soţie scumpă! Mortea / Care ţi-a rupt balsamul răsuflări, /N-a izbutit să-ţi piardă frumuseţea, / Nu eşti frântă; de flamura de purpur / A frumuseţii joacă pe obrazul /Şi gura ta, şi moartea se sfieşte /Să-şi desfăşoare palidul ei steag!” Numai transfigurând estetic moartea poate fi depăşită. Şi prin iertare: ,,O, iartă-mă...Tu dulce Julietă! /De ce ai rămas  aşa de frumoasă încă? /Să cred că moartea cea imaterială /E-namorată, că hidosul monstru / Uscat te ţine aici, la întuneric, /Să fii iubita lui mă tem de-aceasta, / Şi nu te voi mai părăsi în veci, /Şi-n veci n-am să mai plec eu din castelul /Acestei dese nopţi: aici rămân / Cu râmele ce-s slujnicile tale! /.../ Ochi, mai priviţI-o cea din urmă oară! /O, braţe, cea din urmă îmbrăţişare! / Şi gură, poarta sufletului meu, /Pecetluieşte cu o sărutare /Eternul târg cu moartea răpitoare!” sărutul creştin al cununiei în moarte: ,Mi-a fost /De-ajuns o sărutare, ca să mor. (Moare). Julieta se rezeşte, vede lângă ea pe Paris scăldat în sânge, (imposibilul oribil, groaznicul-înfricoşător, un abuz semantic şi cromatic?!), pe Romeo, cupa de otravă, îl sărută: (Apucă pumnalul lui Romeo) Rămâi aici şi lasă-mă să mor...(Se-njunghie)” O imagine prea violentă, horror gothic. Prea mult baroc (?!): un exces de tragic, de sânge, de dramatic! Antoniu şi Cleopatra e iubirea diademă (G. Wilson Knight, Studii shakespeariene) după  experienţele vieţii, puterii, plăcerilor, trădărilor.  Cleopatra femeie demonică şi dedată plăcerilor ca o ţigancă, are ca element apa, mâlul, ce absoarbe voinţa romană a bărbatului, a romanului Antonio, sfâşiat între iubire şi datorie, onoare. Sunt două lumi, culturi, universuri...Planul e scena lumii, din Roma lui Cezar în Egipt. Cleopatra vorbeşte hiperbolic despre Antonio, deşi ştie că el ştie de capriciile şi trădările ei: ,,Pe unde-o fi acum? Şade sau stă? /Se plimbă? E în şea? Cal fericit / Că-l porţi pe Antonio! Poartă-l cu mândrie / Pe-al lumi semi-Atlas, braţ cu coif / Al bărbăţiei! Parcă şopteşte; «Unde-i şerpooaica nilului străvechi?» /.../ Când Cezar păşea pe ţărmul nostru, eu eram gustare aleasă pentru un monarh (s.n.)” Enorbaus, prieten a lui Antoniu, pictează într-un grandios tablou destinul ei eroic, monumental, de zeiţă pe ,,tron de flăcări”, iar vasul, corabia, metafora  omului călător pe mări înfuriate ”ardea pe râu”, iar Cleopatra lenevea mândră ,,Ca Venus din tablouri, unde arta / Întrece firea.” Imagine cosmică de conjuncţie de aştrii e cea a întâlnirii când ,,Oraşul tot / îşi revărsa poporul s-o privească. /.../ Văzduhul însuşi s-ar fi dus s-o vadă / pe Cleopatra. Antoniu se-ntoarce la Roma, Cezar i-o dă pe sora lui Octavia soţie, trumviratul: Cezar, Marc Antoniu, Lepidus se reface. Antonio ocupă părţi mari din imperiu pe care le oferă Cleopatrei, Cezar porneşte cu armată împotriva lui şi-l învinge în bătălia navală de la Actium. Se oferă însă s-o ia pe Cleopatra la Roma cu condiţia să-l lase pe Antoniu. Antoniu presimte înfrângerea, semnele sunt rău precestitoare, şi romanii credeau în semne (...): ,,Totu-i pierdut /Scârboasa egipteancă m-a trădat. / Flotila a a trecut de partea lor /.../...Tu târfă întreită/.../Antoniu şi norocul se despart aici.”, Enorbaus, şi alţii ai lui l-au trădat, inclusiv ea, Cleopatra, ”neaoşă ţigancă, / Care a trişat când am mizat mai mult / Şi am pierdut tot. Eros!” (Traducerea Leon  D Leviţchi). Antoniu era convins că ea l-a vândut, trădat: ,,A, sunt trădat. A prefăcătorie / A sufletului egiptean, cu vraja / Când mă chemai la luptă, când acasă: / La sânul tău aflam deopotrivă diademă scop. / O, tu ţigancă / Prin măsluitul joc m-ai dat trădării.” (Traducerea Tudor Vianu). Omul e un mic regat, şi Antonio e regatul cucerit de Cleopatra, când  demonică, când languroasă, mister al plăcerii, abis, când maternă, când copilă, când regina iubiri ca o muzică eterică, melancolică, dincolo de  zbuciumul lumii, fiinţei, dincolo de bine şi de rău, de glorie sau umilinţă. Charmian, slujitoarea, îi propune Cleopatrei să se închidă în criptă şi Antoniu să afle c-a murit?!  Wilson Knight  găseşte potrivit pentru acest  moment de angoasă, de Ansich,  a lui Antobiu gândul  trist a lui Othello: ,,...Nava-n lupta ei / Să suie munţi de ape cât Olimpul. / Pogoară-se apoi atât de jos / Cât iadul e de ceruri depărtat (Traducere Ion Vinea). Imaginea vieţii ca o navă pe-o mare-n furtună, înălţându-l sau coborându-l în abis pe cârmaci, pe om. Mardian este vestitorul morţii: ,,Ultimele-i vorbe / Au fost Antoniu! Nobile, Antoniu” / Pe urmă, între inimă şi buze, / Un geamăt jalnic numele ţi-a frânt / Şi-n clipa când s-a stinsea l-a îngropat / În trupul ei.”  Să  guşti numele, să-l săruţi, să-l frângi între buze e un extaz dincolo de cuvânt şi imagine, căci ceea ce contează la Shakespeare e numele,  renumele şi măreţia lui, a omului, iar să preguşti numele e  extazul  mistic al iubirii. Repetiţia incrementală: ,,...Antoniu! Nobile, Antoniu!” Dar ce  sublimă şi tragică imaginea numelui luat în trup ca amintire-n moarte, în nemurire. Este marcat, ură şi gând de moarte pentru femeia-demon şi păcat, topos al pierderii vitejiei, din nou iubire pentru femeia lumină, stea călăuzitoare. Se adresează Cleopatrei, în absenţă: ,,Am să te ajung din urmă şi-am să plâng / Ca să mă ierţi. Zăbava cea mai mică / E un cain; devreme ce s-a tins făclia, / De ce să mă mai zbucium. Orice caznă / destramă ce-a făcut; putrea însăşi / Se macină pe sine; Deci, parafa,. / Sosesc, regină. Eros! Doar o clipă! / Acolo unde suflete-odihnesc / Pe-al florilor răzor, noi, mână-n mână, / Nevom juca, uimind lmea de duhuri. / Vor fi uitaţi Didona şi Enea / Şi toţi ne vor urma. Hei, Eros! Eros!” Vom deveni din nou copii, puri, din nou în paradisul pierdut, şi totul, iubirea însăşi, va fi un joc mai ceva ca iubirea din Eneida lui Vergiliu. Antonio ca un roman hotăreşte să se sinucidă: ,,E timpul.”, văzându-se ,,mire-al morţii şi-am să alerg spre ea /Precum spre patul de nunţii” ( Se aruncă în vârful spadei.)... Moartea transfigurată ca nuntă. Antoniu dus pe braţe în criptă, încă  conştient,  nu se recunoaşte învins de Cezar ci de el însuşi, ca şi cum omul ar fi mai puternic decât el însuşi?! Orgoliu păgân, roman, conducători mari se considerau zei...Se adresează Cleopatrei (cei doi nu se văd): ,,Regină a Egiptului eu mor. / Rog, însă, moartea să m-aştepte-o clipă.” Suflet sleit e omul când simte moartea, Cleopatra: ,bine-ai venit! Pân’-a muri, te-nvie / Aceste buze...” Cleopatra vede în  acest moment prăbuşirea măreţiei lumii, topirea ei, a axului lumii, nivelarea valorilor, plaja de nisip ?!): ,,Ales între aleşi, vrei tu să mori? De mine ai uita? Cum să trăiesc / În lumea asta slută ce-i un grajd / Când nu eşti. Ah, doamnelor priviţi! (Antoniu moare) / Corona lumi s-a topit stăpâne! / S-a ofilit a luptelor cunună, /.../ Sunt otova toate; s-a şters deosebirea / Şi n-a mai rămas de preţ sub raza / Iscoditoarei luni. (Leşină.)” (Traducerea Leon D. Leviţchi). Sau: ,,Cununa pământului se topeşte. Stăpânul meu!/ Se veştejeşte ghirlanda de război; suliţa bărbatului se pleacă; băieţi şi fetele/ Tot una-s cu bărbaţii: pierdut e totul, / Nimic de seamă nu a mai rămas/ Sub luna călătoare.”, propoziţii ce redau ,,ritmul galopant al Cleopatrei, neliniştea ei în faţa faptului împlinit. Dar o comprimare subtilă frânează orice mişcare.”, ca şi cum sub vraja romantică a lunii ar vrea să frâneze timpul ce curge spre neant (George Steiner, După Babel). Unde-i femeia prefăcută, păcătoasă, Eva, pe care n-o vedem că  Zeii ,,...ochii / Ni-i încleiază, mintea ne-o cufundă / În proria-i scârnă, şi ne fac să ne iubim păcatul, râd de noi / Când mergem falnic spre ruină.”?!Cleopatra  fără de Antoniu este nimic, şi  se revoltă  prometeic împotriva zeilor vinovaţi de soartaoamenilor (scornesc întâmplări ca să-şi bată joc de noi,  Euripide): ,,Atât mi-a mai rămas; să zvârl cu sceptrul / Înzeii fără suflet şi să strig / Că pân-a fura ei giuvaerul, / Această lume ca a lor a fost. / Dar totul e nimic.” E păcat, atunci să ne aruncăm / în braţele morţii, cât n-a îndrăznit / să vină ea la noi?” Sună aproape creştin, nu păgân?! , Cleopatra le întăreşte pe slujitoare: femei, fetelor ,,Curaj!,”Dragele mele dragi! Lumina noastră, / Priviţi! S-a săvârşit, s-a stins.” Ca Antigona înfruntă cerul, moartea: ,,Să-l îngropăm; pe urmă, nobil, brav, / Urmând cel mai ales tipic roman, / Să ne luăm viaţa spre mândria morţii” (atitudine stoică în faţa Sorţii, Morţii, Seneca...) ,,Şi-apoi să-nngropăm sălaşul/ Ce-a găzduit un spirit fără seamăn” Cezar parcă-i preia gândul dând proporţiI cosmice morţi: ,,Nu, nu este cu putinţă! Prăbuşirea / Acestui colos ar surzi bolta / Şi-ar zgudui întregul glob.../.../ Moartea lui / Nu este doar destinul unui om; / O jumătate-a lumii e cuprinsă / În numele său falnic.”, un imperiu! Antonio şi Cezar sunt asemeni geniului, care se crede mai puternic ca lumea-ntreagă, şi-n clipa prăbuşirii anxietatea lui descoperă  ,,nimicul” soartei (Kierkegaard, Conceptul de anxietate). Eroul tragic se jerfeşte pentru genearal pentru o idee, pentru nume, onoare, cere lacrimi ca şi cum ar vrea să plângă şi el cu supuşii rămaşi în viaţă (Kierkegaard, Frică şi cutremurare) şi are ,,bucuria sublimă a clipei,, în măreţie fiind nimicul?!  În Ying, Yang, în Yang, Ying, în fiinţa unui contrar irumpe fiinţa celuilalt contrar, şi se convertesc unul în altul când depăşesc măsura. Kierkegaar scrie că Shakespeare  poate ,,să-şi ascundă goliciunea cu frunzele cuvintelor. O caznă  să-ţi acunzi chinul, după ce le-ai spus pe toate Shakespeare, ”fiindcă poetul are această putere a cuvintelor, de a dezvălui alte grele secrete în schimbul unuia mic, pe care nu-l poate dezvălui, şi poetul nu e  apostol, el alungă diavolul prin puterea cuvintelor. (Kierkegard). Prin moarte omul, Antoniu e încoronat pentru nemurire, Cleopatra însă în loc să dispere în faţa fatalităţii, dimpotrivă, o înfruntă stoic şi-l execută pe Cezar detronându-l: ,,Durerea mea începe să dea vieţii / Un tâlc mai bun; nedemn să fii Cezar, / Nu Soarta, ci slugoiul Soartei, sculă / A vrerii ei;...(s.n.)” Refuză să meargă la Roma să-şi mai îndoaie genunchii în faţa lui Cezar. Proculeius  o apucă şi o dezbracă, vrea ca lumeas-o vadă umilită în faţa lui Cezar, invocând, paradoxal, tocmai în numele lui Cezar, măsura: ,Măsura doamnă!” Cleopatra demnă ca o Regină a piramidelor şi Nilului: ,,..şi-am să dărâm / Această casă-a morţii, orice-ar face Cezar. / În ţarcul Curţii sale n-am să stau, /.../ Să mă arate gloatei urlătoare / Din neîndurata Romă? Mai degrabă / Zac goală, într-o groapă din Egipt, / Mâncată-n mâlul Nilului de muşte, / Sau spânzurată şi  legată-n lanţuri / Pe-o piramidă, sus.” Fie jos în apă şi mâl, în noroi, fie sus, ca Prometeu pe-o stâncă, dar preferă moartea unei vieţi în umilire: să fie arătată la Roma ca,,o păpuşe egipteancă” Şi-şi hotăreşte Soarta, încoronarea alături de Antoniu prin moarte, ea însăşi, devenind nemuritoare, statuie, marmură în eternitate, nu stâncă, piatră, ştei, dar, ce tragic,  nici  ,,fete transformate în ape curgătoare”, simboluri ale vieţii (Troilus şi Cresida): ,,Cleopatra : Un amărât! Mi-aduce libertataea. / N-am să-mi schimb gândul; nu mai sunt femeie / Ci marmură din creştet până-n tălpi / De acum nainte luna schimbătoare / Nu mai e astrul meu.”, nu mai este zeiţa ei! Luna-i simbolul romantismului, deacum Soasrele, clasicismul?! Mai degrabă barocul,?! Dar ce baroc! Scena imperială a încununării apoteotice  în contrast, contrapunct cu apusul sfârşitului, morţii. Intră Charmion şi Iras, slujnicile ei, cu robe, coroane şi giuvaeruri. Cleopatra: ,,Dă-mi mantia; pune-mi coroana; imt / Îndemnuri către nemurire;.../.../ Hai, Iras,iute.’Mi se pare că-l aud.../ Îl văd sculându-se spre a lăuda / O faptă nobilă; îşi bate joc / De Cezar, de-un noroc pe care zeii ’L dau oamenilor ca urgia nouă / Să aibă un temei.”Sau Euripide în Medeea: ,,Că zeul scorneşte ciudate-ntâmplări.”  Mândră şi gravă ca o regină plină de elementele dinamice ale lumii de sus,  focul şi aerul, în contrapunct cu cele ale lumii de jos, ale Hadesului, Tartarului, apa şi mâlul,  se-ndreaptă spre Om, spre Antoniu: ,,Vin soţul meu / Curaju-ndreptăţească acest nume! / Foc şi aer; vieţii ticăloase / Stihiile-alealte! Gata? Dar, / Luaţi buzelor căldura de pe urmă. / Rămas bun, Charmian, adio Iras.”  O scenă umană a despărţirii: ,,(Le sărută. Iras cade şi moare.) / În buze am otravă? Cazi? Când firea / Şi tu vă despăţiţi atât de lin, / A morţii lovitură-i ca strânsoarea / Ibovnicului—doare şi-o râvneşti!” Moartea ca un dulce extaz, ca o oceanică extincţie, ca o dulce iubire?! Cleopatra tandră, maternă, drăgostoasă căte Charmian: ,Laşă-s! Cârionţatul.../ Dacă-o să-i iasă în cale ea, Antoniu, / De mine-o va-ntrba cu un sărut--/ Sărutul care-i cerul meu! Hai gâde,, /(Către aspida pe care o pune la piept.) / cudinţii tăi tăioşi dsfă, degrabă /Ăst încâlcit al vieţinod! / Tont venininos, te-asmute şisfârşeşte! /Ah, de-ai putea vorbi, s-aud că-i spui /Lui Cezar, marele, cap de asin. (S.N.)” În ordinea ei opusă, răsturnată faţă de Imperiul lui Cezar, nemuritoare însă, Antonio e Soare, Cezar, măgar. Şi  simbolul răului şi morţii, şarpele, vipera, aspida, devine simbolul vieţii, maternităţii, continuităţii: ,,Taci, taci! / Au nu vezi pruncul de la sânul meu /Că suge şi-şi adoarme doica? //...//Ah, dulce ca balsamul, gingaş, blând, / Ca aerul—Antoniu!—şi pe tine / Am să te iau (Aşează aspida pe braţ. Moare.). Tablou păgân/tablou creştin: am să te iau Antoniu ca pe un copil , ca pe un prunc la sân în nemurire Charmian o blestemă moartea hâdă ce ia în împărăţia ei monstruoasă cel mai frumos giuvaer, o diademă: ,,de ce să zăbovesc.../ În lumea-aceasta mârşavă? Adio. / Că-n stăpânirea ta e o domniţă / Cum n-amai fost Umbrite ferstruici, / Vă-nchideţi! Ochi atât de-mpărăteşti / Să numaicate spre auriul Phoebus! / Coroana-i pusă strâmb, s-o-drept, apoi, / Merg să mă joc.”  Moartea-i un joc de copil, ca timpul un  copil pe malul mării ce face castel pe care le ia apa, şi iarăşi...?! cezar ca un Cezar consacră măreţia imperială pentru posteritate:,, săltaţi pe braţe patul şi din criptă /Le scoateţi pe femei. Va fi îngrpată / Lângă Antomiu şi nicun mormânt / Nu va cuprinde-ntr-nsul o pereache /Asemeni lor!” Nu putea pierde prilejul de a-şi  simboliza numele de Cezar cu măreţia morţii lor: ,,Povestea lor e tristă, după cum / Măreţ e numele acelui care / Le-a pregătit nefericita soartă.” O făcuse înainte Cleopatra prin contrast cu Cezar, ”scula sorţii”, Antoniu e ,,omul operă a naturii” ca Istorie şi Artă: ,,Picioarele lui călăreau oceanul / Şi braţu-i se-nălţa pe coiful lumii / Pentru prieteni glasul lui era o muzică a sferelor cereşti; /.../ Din marea poftelor, nobleţea lui / Răzbea ca  o spinare de delfin; / Purta coroane şi cununi sub togă; / Ca banii, îi cădeau din buzunar / Ţări şi ostroave:”  Cum spune undeva Casius omul  e un colos călare pe soartă...?! ,,În bâlciul poftelor, viciului, se-nălţa,,,nobleţa lui” spune Cezar despre Antoniu, am  adăuga: un Cezar al Istoriei, zeu renascentist. Tablou baroc în dimensiuni supradimensionate, ”în locul simetriei, nemăsuratul”, hiperdimensionalism a unui eu expansiv şi exasperat (Dragoş Protoppopescu, Shakepeare.Romanul englez). Şi  imaginea arhetip a omului în viziunea lui Shakespeare: ,,Minţi de te-aud şi zei! Dar de-ar fi /Sau de-ar fi fost un om ca el, chiar visul / Rămâne-n urmă; firea se întrece / Cu fantezia, creând chipui care; / Antoniu a fost opera naturii, / Nu umbră-nchipuită.” Deşi majoritatea oamenilor sunt ,,umbre închipuite”, care  au fotropismul gloriei ca floarea soarelui: ,,Cum e urmată gloria. Ai mei / Devin ai tăi, şi, prin schimbarea soartei / Ai tăi  ar fi ai mei.”  Deşi  fatum-ul  îşi face jocul, Cleoptra, steaua Orientului, îl învinge prin  demnitatea şi măreţia cu care  acceptă moartea în numele iubirii, întâlniri, unirii cu Antoniu: ,Viaţ şi moartea seunesc prin iubire”, Vestul şi Estul, dualismul tragic al omului ispăşit, depăşit prin emergenţa iubirii: ,,Timpul este anulat. La moartea sa, «apune steaua» şi «timpul se împlineşte»” Mai degrabă avem o nouă Cleopatră ce-i joacă pe romani,  istoria: ,,Nu mai este artă manifestată vanitos ca trimf personal a puterii personale. Este mai curând arta folosită tragic în slujba morţii”. Nimic nu stimulează mai mult creaţia, arta ca iubirea şi moartea, la Shakespeare îndeosebi, tragedia-i sub vraja morţii. Sublim, romantic, baroc, tragic, depăşind măsura?! Ceea ce ni se-nfăţişează acum nu mai este Cleopatra de altădată” în duplicitatea ei ca actriţă în teatrul lumii, ”, ci mai degrabă, o nouă Cleopatră”, ”care se înalţă în zona unde arta ajunge până la viaţă, şi viaţa până la artă, scopul deopotrivă al artei şi al vieţii (...) (Harold C. Goddard, Cleopatra’s Arlifice, v. Comentarii, Leon D. Leviţchi, Shakespeare, Opere, Vol. 7)
Prin Sonete, Artă, Frumos, omul  poate fi nemuritor. Muzica ,,Prin harul său / /Preschimbă răul în bine, şi binele în rău”. Prin perpetuarea chipului frumos, şi chipul e ca o carte, ca un text, la ochi cu ,,note marginale” (Romeo şi Julieta), iar în ochii celuilalt te vezi cum eşti (îţi vezi eul, ai imaginea eului tău...).Aşa că urmaşii perpetuează frumosul, învingând timpul: ,,tu eşti a mamei-tale-oglindă vie /şi-i aminteşti de-al tinereţii-April: /Tot o oglindă îţi va şi ţie, / La bătrâneţe, propriul copil.” (S 3). Femeie, iubitule, şi, şi, (triunghiul amors), „Tu eşti acel «eu însumi» care ştie /Să-mbrace proaspăt vârsta cenuşie”(S 62). Acel ,,eu însumi” chair dacă ochii ,,văd în tine-o mie de păcate”, şi  simţurile  nu te vreau: ”Dar cinci minţi ţi cinci simţuri nu abat / O inimă nătângă de la tine. /.../ Un singur bine aflu-n al meu rău: / Cea care-mi fu ispită mi-e călău” (S 141). ,,De-un dor smintit orbita-mi fulgerată? /O, suferinţă binefăcătoare, / Faci binele, de-l treci prin rău, mai sfânt /.../ Aşa mă-ntorc la cel iubit: smerit / Şi rău-mi-dă-ntreit ce-am rispit” (S 119). Dualitatea şi tensiunea contrariilor, amvivalenţa afectivă şi morală, conversiunea, inversiunea lor prin iubire şi poezie: ,,O, rău benefic! Bine şi mai bine /Răzbat numnai când răul l-au băut, /Iubirea înălţată pe ruine / Creşte mai limpede ca la-nceput, / Slujit de rău, cel care-a rispit / Şi-ntoarce pierderile întreit.” (S 119). Otrava răului purifică, este catharsisul iubirii, sufletului. Un abis dulce, Baudelaire: ,,Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie, / O, Frumuseţe! Monstru naiv şi fioros! / Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie / Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?” (Imn Frumuseţii, Florile răului, Ediţe îngrijită de Geo Dumitrescu, Traducere Al. Philippide). ,,,Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt, şi-alene / Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis / Şi încet s-adorm la umbra ce-ţi lunecă din gene” (Semper Eadem, Florile Răului, Traducere Al. Philippide).Iubirea te face mai bogat ca un împărat, în iubire ca-n vis eşti rege, deci: ,Iubirea, ia-mi iubirile, ia-mi tot!, dar ,,lasă-mi inimii iubirea” (S 40), căci universu-i nimic, tu eşti tot: ,,«Blândeţe, Farmec şi-Adevăr-temei», / «Blândeţe, Farmec şi-adevăr-cuvinte» / Ce vin şi-mi cheltuiesc poemul;...” (  ). Tu ştii că ,,Dorul tău sunt eu, /.../Ţi-oi umple ochi, deşi de doruri plin e.../.../Un dor mai mult e mai nimic,  vezi bine; /.../ Iubeşte-mi numai numele, mereu, / şi-ţi voi fi-drag, căci Dorul-Will—sunt eu.” (S 137).Tot inefabilul iubirii este într-un cuvânt, Dor, metafora-metonimie a Sonetelor, a lui Shakespeare. Deşi iubirea-i  ,,paiaţa Timpului”, ”Nici umbra morţii nu te va atinge / Când va trăi veşnicul meu vers. /Cât ochi vor fi, cât inimi  or să fie, / Sonetul meu te va păstra vie. (s.n.)” (S 18)         ARTA, IUBIREA ŞI VISUL. Învingi soarta, suferinţa, moartea prin  iubire şi artă, dar Arta este Vis., şi visul caută armonia, paradisul, Arcadia. În Cum vă place, în ,,atemporalitatea pădurii” Ardenilor, în natură, în cadru  pastoral, toposul ,,veacului de aur”(Leon D Leviţchi, Comentarii, Shakespeare, Opere complete, vol. 5). Şi asta prin contrast cu Curtea, Palatul, unde totu-i ca-n Regel Lea, uzurpare, nedreptate, derilicţiune: ,,Tot ce-i mai nou pe la Curte s-a-nvechit de mult, înălţimea vaostră! Ducele cel bătrân, surghiunit de frate.-său mai tânăr (ca-n Prospero...,n.n.), rătăceşte prin lume însoţit de câţiva curteni care i-au păstrat credinţa” Charles spune că ,,ducele cel bătrân” ar fi ,,în pădurea Ardenilor şi trăieşte liber, ca pe vremuri, iar „la ceata lor se adaugă în fiecare zi tot mai mulţi. Aici fug tineri, de viţă veche, şi că-şi petrec vremea lipsiţi de griji, ca în veacul de aur.”Aici fug  Orlando cu Rosalinda de care-i îndrăgostit, şi Celia. Rosalinda se deghizează în bărbat, sub numele de Ganymede, iar Celia se dă sora sa, Aliena. Orlando nimereşte la ospăţul ducelui, cutreieră pădurea ,,atârnând foi de hârtie cu versuri de dragoste pentru Rosalinda.” Oliver, fratele lui Orlando, îl caută în pădure pe Orlando, şi rănit de o leoaică, Orlando îi salvează viaţa. Cei doi se-mpacă, Oliver se-drăgosteşte de Aliena, şi după peripeţii de-a în jocul cu travestiţi, de-a dragostea, se vor căsători, precum Orlando cu Rosalinda. Ducele Frederick ,,s-a lepădat de lume şi i-a redat fratelui său ducatul”(Shakespeare, Antologie bilingvă, Volum alcătuit de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi). Celia propune un  joc de-a dragostea (un teatru în viaţă, în teatru...?!), fără ca să fii îndrăgostit ,,cu dinadinsul”. Un  teatru-n teatru prin care soarta să fie luată în răspăr, Soarta şi Firea, cei doi regizori-actori ai vieţii naostre. Celia: ,,..să ne batem joc de prea chivernisita Soartă, să-i învârtim într-astfel roata, ca darurile să fie împărţite după buna rânduială.” Se luptă Charles şi Orlando, Rosalinda îi dă un lănţişor lui Orlando, care ,,se simte secat ca un butuc.” E în firea eroilor shakespearieni ca să simtă că viaţa s-a scurs din ei ca şi cum corpurile lor ar fi cupe cu vinul vieţii. Rosalinda,  deghizată în bărbat sub numele de Ganymed, şi Celia fug în pădurea din Ardeni. Orlando îi spune Ducelui Frederic: ,,Bătrâne bun! Întruchipezi în tine / Credinţa vrednică a lumii vechi / Când datoria te-ndemna, nu plata”. Nu banul ca-n lumea de acum înstrăinată. Paseism?! Intră în scenă păstorii Corin şi Silvius,  măscăriciul Tocilă, nobilii credincioşi Ducelui, Amiens şi Jaques. Şi-n codru sunt nebuni, măscărici, bufoni, dar nu ştii cât sunt nebuni, şi cât joacă pe nebunii. Jaques: ,,dădu-i în codru peste un nebun. / Da, o paiaţă! Lume,biată lume! /Nebun, precum vă văd şi mă vedeţi!, nebuni cu toţii, de şi par înţelepţi.” Nebunul lui Jaques numit nebun refuză că-i nebun, pretinde că-i filosof al timpului: ,,E zece!, înainte nouă, apoi fi-va unsprezece, şi măreaţa idee, contradictorie, perfornmativă, dar cât adevăr: ,,Şi-aşa din ceas în ceas ne pârguim, / Apoi din oră-n oră putrezim” Jaques, nebun şi el, de caracter, de situaţie, şi de limbaj: ,Am început să râd ca un cocoş, /.../Am râs un ceas întreg. Sublim nebun! (s.n.).”  Numai un sublim nebun poate spune de celălalt nebun că-i ,,sublim nebun!” Jaques vrea să joace rolul bufonului, nu a înţeleptului, deşi îl joacă pe înţelept, şi pretinde ca Shakespeare considerând că viaţa-i teatru, şi teatru viaţă: ,,Lumea-ntragă /E-o scenă şi toţi oamenii-s actori”, omul joacă mai multe roluri, ceea ce dramaturgia socilogică a lui Goffman  are ca model explicativ al societăţii: ,,Persoectiva pe care o foloseşte acest studiu este cea a  performării teatrale; principiile derivate sînt cele dramaturgice. Vom explora modul în care individul, aflat în situaţii obişnuite de activitate, se prezintă pe sine şi îşi prezintă activitatea celorlaţi”, ”Scena prezintă lucruri aparente; viaţa se presupune că prezintă lucruri reale.” Şi ,,mai important pe scenă un actor se prezintă sub învelişul unui personaj, în faţa unor personaje proiectate de ceilalţi actori; publicul constituie un terţ martor la interacţiune”, şi ,,rolul pe care îl joacă un individ este adaptat rolului celorlaţi.” Interacţiune, comunicare, indivizii devin expresivi, promisivi, în faţa celorlalţi, iar ceilalţi acceptându-l îi oferă o replică adecvată. Şi dacă admitem  că individul proiectează o anumită definiţie a situaţiei atunci când se prezintă în faţa altora,..., trebuie să admitem că şi ceilalţi vor proiecta la rândul lor o definiţie a situaţiei ( axioma situaţionismului, Thomas: dacă o situaţie este aşa, atunci aşa este..., n.n.)  după răspunsurile date şi liniile de acţinue” (Erving Goffman, Viaţa cotiidiană ca specatcol,, Traducere de Simona Drăgan şi Laura Albulescu) Omul este suma rolurilor pe care le joacă-n viaţă. Amiens e cântecul oglindă a relativismului social, axiologic, a destrămării valorilor tradiţionale: ,Oamnei-s uituci de bine / Mai miloşi sunt colţii tăi”, sau ,,Deseori pritenia / Nu-i decât vorbă goală”, iar cei care trădează,  (şi nu iubesc muzica) taie ,,în carne vie:” azi?! În timp ce Tocilă îl ia peset picior pe ciobanulCorin, Rosalinda intră cu o foaie de iubire, versuri-declaraţi de dragoste ae lui Orlando în limba  naturii: ,,«N-ai să găseştipe-ntreg pământ / Ca Rosalinda piatră scăpărând. / O laudă palelle de vânt»”, ceea ce-l să râdă pe măscăriciul Tocilă. Celia citeşte şi ea de pe o hârtie versuri cu rimă, ritm, miez de înţelepciune tragic: ,,«Că viaţa noastră fuge în galop, / Că bietul om e-n lume călător, / Că pribegeşte până dă de-un hop” Rosalinda deghizată în tânăr se-tâlneşte cu Orlando, şi culmea, ca nebunul, vorbesc despre timp. Timpul  ,,n-are acelaşi mers pentru toţi oamenii”, ”Timpul în buiestru, cu cine la trap, cu cine în galop şi, în sfârşit cu cin  stă pe loc.”respectiv timpul popii şi bogatului fără gută, timpul tâlharului spre eşafod, timpul judecătorilor. Apoi discută despre dragoste cu Orlando, şi în faţă audragostea naturală, simplă între Silvius şi Phebe. Phebe deşi nu-lprea iubea este cucerită de graiul muzical a lui silvius: ,dra dulce îţi e graiul când vorbeşti de dragoste.”,”Sună bine la ureche”, şi ,,Va fi bărbat întreg”. E îmbujorat / Şi fraged la obraz/.../ Şi are-o gură roşie-arcuită, / cu buze mai aprinse ca obrajii” Frumosul natural, sănătos, vital, erotic, într-un limbaj uşor licenţios?!  Între timp Orlando se-drăgosteşte de-unbărbat, de Ganymede (Rosalinda). Apare Oliver ce le povesteşte despre fapta eroică a lui Orlando: a înfrunat fiara pentru el Oliver, şi prin el îi trimite Rosalindei năframa însângerată. Gest cavaleresc, romantic.  Rosalinda leşină... Vine în sfârşit ,,Ziua Căsătoriei”, muzică, Zeul căsătoriei: ,,E bucurie-n slavă / Când jos orice gâlceavă / Cu bine s-a sfârşit” Rosalinda căte Duce: ,,Ia-mă, tată, căci a ta sunt. /(Către Orlando.) Ia-mă, Orlando, căci sunt a ta” Repetiţie prin inversiune. Se căsătoresc şi Oliver cu Celia, Tocilă cu Audrey, Silvius cu Phebe, măştile au căzut, contradicţiile s-au rezolvat de la sine, totu-i armonie. Cântec: ,,Iuno-ncoronează mirii / Pe altarele iubirii / Slavă, nuntă ce eşti / Zeul al creşterii omeneşti”. Jaques De Bois ca un preot păgân al omeniei vechi, idilice: ,,(Către duce.) Rămâneţi, aşadar, cu vechea cinste” //(Către Orlando.) Te las iubirii. Prin a ta credinţă”// (Către Oliver.) Rămâi cu tihnă să lucrezi pământul” //(Către Silvius.) Păstrează-ţi cuibul cucerit cu trudă //(Către Tocilă.) Rămâi cu sfada.  Traiu-n veselie / Mai mult de două luni nu cred să ţie. / Şi-acuma, veseliţi-vă. Mă duc / În altă parte, nu m-atrage jocul.” Jocul ce urmează, viaţa?! Ca Diogene cinicul în butoi, Jaques de Bois nu suportă petrecerea, şi se retrage în peşteră?! Visul unei nopţi de vară  ne transportă în trecut, la Atena, personajele au nume greceşti, jocul complicaţiilor iubirii se joacă cu concursul spiriduşului, zânelor. Amestec, ţesătură de natură, iubire şi fantastic. O ,,Mică dramă născută dintr-un surâs, atât atât e de delicată, de rafinată, de eterică” (Benedetto Croce, Ariosto, Shaskespeare, Comedia), o culme a imaginaţiei artistice căci leagă ,,cele trei stări sufleteşti surori: nebunia, extazul poetic şi ameţealea erotică” (Ion Marin Sadoveanu, Dramă şi Teatru). Se-ntreţes trei cercuri: cercul tinerilor, Lysander, Hermia, Demetrius, Helena, cercul meşteşugarilor care  joacă o piesă în piesă (teatru în teatru), şi cercul zânelor şi spiriduşilor Lysander şi şi Hermia vor să fugă din cetate, căci Ducele Atenei vroia s-o mărite pe Hermia cu Demetrius. Dau peste un grup de meşteşugari care ,,se pregătesc să joce o piesă «în timpul serbărilor nupţiale»”, şi urmează să se întâlnească în pădure ((v. Shakespeare, Antologie bilingvă, Volum alcătuit de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi). Theseu către frumoasa  Hipolita anunţă timpul fericirii: ,,Se-apropie al nunţiii ceas.”Hipolita îi răspunde romantic, ca un înţelept însă: ,,Dar zilele se vor topi în noapte. / Şi cele patru nopţi vor face timpul / Să lunece asemni unui vis.” Helena îl iubeşte şi ea: ,,Vom căuta-n pădure ascunziş / Acolo, unde-n  brazdele de flori”, / Eu cu Lysander într-un al nopţii ceas” vom spune ,,Atenei bun rămas.” În Casa meşteşugarilor se distribuie rolurile pentru piesă: ,,trista comedie şi prea tragica moarte a lui Pyram şi-a Thisbeii” O bucurie  naturală, simplă, a  unor oameni simpli, cu nume haioase: Fundulea, Gutuie, Flaut, Subţirelu...Şi-n acest spaţiu feeric, ”natură-pădure” îşi face prezenţa fantasticul, zânele, spiriduşii. Puck, năzdrăvanul spiriduş ce îngrozeşte fetele din sat, ia laptelui smântâna, anunţă carnavalul nopţii: ,,La noapte craiul nostru va sosi, / Şi-o serbare o să dea ici”.Zâna-l citeşte: ,,«Năstruşnic spiriduş» sau «Puck cel bun»”, ce face şi desface totul. Oberon, regel zânelor îşi face apariţia şi intră-n dialog cu frumoasa zână Titania de care-i îndrăgostit. Ei sunt geloşi căci ar iubi pe altcineva, oameni chiar, Titania pe Thseu, Oberon pe Hipolita. Titania-i reproşează lui Oberon că mereu i-a întrerupt jocul: ,Şi jocul ni l-ai tulburat. Ir vântul / S-a mâniat”, şi-ntreag natură s-a supărat, şi ,,Întregul crug al vremii se răstoarnă”, ”Şi anotimpurile vin de-a valma/ Că nimeni nu le mai cunoaşte rostul” Oberon vrea să-i dea ,,un băieţaş pierdut” de paj. Titania refuză căci copilul e fiu de zână, şi ea cu zâna, mama copilului ,,Râdaem de pânza navelor, rotundă / Sub dezmierdarea vântului şăgalnic”. În paralel un altdialog certăreţ între Demetrius şi Helena. Demetrius: ,Nu te iubesc. Deci nu-mi aţine calea!” Helena: ,,Dar tu mă chemi necontenit spre tine”, //...//De-aceea-mi eşti din ce în ce mai drag:/...”Titania urmată de alaiul ei cântă un cântec magic, prin care şi  vietăţile răului se-mbânzesc: ,,Acum, roti-vom dansuri, vom cânta. //...//Voi să ucideţi viermele din muguri, răul din fericire.//...//Voi şerpi cu Limbi-nfurcate, / Arici ţepoşi, ascunşi să staţi! //...// Şopârle şi omizi vrâstate, / Al doamnei somn nu-l tulburaţi. //.../Nani, nani, nani,nani.” Oberon crede că că  la trezirea Titaniei din somn îl va iubi. În acelaşi spaţiu şi timp feeric Hermia şi Lysander îşi urează ,,noapte bună!” cu speranţa că somnul îi va face să se iubească. Puck, spiritul  rector al pădurii, al vrajei, este hotărât să-i facă pe toţi să-şi găsească să se iubească căutând o floare cu puteri magice din a cărei licoare pregătită de Oberon o să le dea să bea: pe Lysander cu Hermia, pe Demetrius s-o iubească pe Helena, căci Helena e disperată: ,,Am alergat în van, am ostenit; / Eu l-am rugat, şi el m-a bruftuit.” Numai că la trezire alui Lysander îi apare în faţă Helena: ,,Prin foc merg pentru tine orişiunde,,,/ Prin pieptu-ţi diafan zăresc—minune!—„ Helena încearcă să-l tempreze amintindu-i de iubita lui Hermia: ,,Ei numai tu-i eşti drag...Fii fericit!” Hermia presimte în vis (operează principiul sincronicităţii, Jung...) trădarea, păcatul infidelităţii, prin simbolul etern al şarpelui: ,,Lysander! Ajutor! Vai, ajutor! / Pe sân se urcă-un şarpe-ngrozitor! / Ucide-l, fie-ţi milă...Ah, ce vis!//...//De inimă un şarpe m-a mişcat, / Tu surâdea-i privindu-l memişcat.../ Lysander! Unde eşti!! Cum? Nu răspunde? //...// Vai, spaima neagră simt cum mă zdrobeşte!” În Actul III, Titania se trezeşte auzind în somn pe meşteşugari repetând rolurile, pe Fundulea cântând: ,,O,  muritor frumos, mai cântă încă! / Auzul meu iubeşte cântu-acest”, şi ,,te iubeşte peste măsură.” Titania  de faţă: ,,Eşti înţelept, pe cât eşti de frumos!” //...// Nu vei pleca din codru cel silui /.../Sunt duh de stirpe-naltă; am o ţară / în care-i pururi soare, şi e vară. / Şi eu te iubesc; cu mine vei rămâne,/”, căci zânle te vor iubi, ţi-or aduce grămezi de aur, şi ,,Vor îngâna în şoaptă dulcu câtări / Când vei adormi în aşternut de flori.”O imagine de basm a fericirii cu metafore, muzică şi rimă. Intră patru zâne, se-nchină. Prima Zână se recomandă ,,Fir-de-păianjen, A Doua ,,Măzăriche”, A Treia ,,Bob-de-muştar”, nume din registrul onomastic al naturii În alt colţ al păduri Oberon se-teresează de Titania. Puck: ,,stăpâna de-un pocit s-andrăgostit. / Lângă umbrarul ei ascuns şi sfânt, / Când dormea în tihnă, somn adânc, /.../ Era în ceată-un slut, un guguman, / Cel jucaîn piesă pe Pyram; /.../...când s-a trezit, / Crăiasa de-un măgar s-a-ndrăgostit” Între timp intră Demetrius cu Hermia, ea acuzându-l că l-ar fi ucis pe Lysander.E nevoie de o nouă intervenţie a magicului: Puck şi Oberon vor florea-nsângerată: ,,Puck: Săgeata celui mai vânjos tătar:” ,,Oberon: Floare, floare-sngerată / De-a lui Cupidon săgeată /Ochii farmecă-i pe dată!” ,,Puck: Vor peţi-o amândoi! /Ce petrecere de soi!” (Intră Lysander cu Helena.)”Continuă disputa iubirii, la fel Demetrius, acum deşetptându-se, cu Helena, se aud între ei, Lysander perseverează în declaraţii de iubire adresate Helenei,...Hermia mirată: ,iubitul meu?” Lysander îi replică-n cuvinte grele: ,,Iubitul tău? Piei ciumă! / Să nu te văd, greţoasă doftorie!” Se poartă ca şi cum ar juca o altă piesă, contrapusă celei reale, în care relaţiile sunt crossing-over. ,,Lysander: Dar cum? Vrei s-o lovesc, sau s-o ucid? /Chiar de-o urăsc, nu pot să-i fac rău,” Ticăloasă!”, chiar dacă ,,o iubesc pe draga mea Helena.” ,,Hermia: Vai (Helenei:)J Ticăloasă! Vierme-ascuns în floare(s.n./metaforă/metonimie, topos la Shakespeare...,n.n.)! /Tu, hoaţă de iubiri, te-ai furişat / Şi mi-ai furat iubitul! Tu!” ,,Tu” la înseputul şi la sfârşitul versului, repetiţia, dă greutate de ciocan cauzării. Replica Helenei pe măsură: ,,Frumos! //....//Ruşine! Prefăcuto! Pfui! Paiaţă!”Replica  musteşte de apelative bestială, din viesparul ţăţăriei ordinare. Hermia ia cuvântul ,,paiaţă” ca atribut fizic: ,,Paiaţă? Pentru ce? Aha! Pricep! / Ea, pasămite,-i’naltă, eu măruntă; /...”În focul acestui comic de situaţie, de limbaj, saturat de umor, de intrejecţii: ,,Aha”, apar Oberon şi Puck. Puck îi aruncă-n faţă lui Oberon statutul existenţial ficţional: ,,O, rege peste umbre, am greşit. / Dar nu mi-ai spus că-mi voi cunoaşte omul / După veşmântul lui atenian? //.../Licoarea deci pe ochi i-am picurat.”, dar ,,s-a potrivit!”...?! Oberon  răde de nebunia lui Lysander şi Demeetrius, care-sgată ,,să se măsoare în luptă”, să râzi nu alta, dar îi va prinde somnul şi-atunci ,,Să picuri sucu-acestei buruiene /Pe-a’ lui Lysander adormite gene, / Şi astfel nălucirea să-i alungi, / Vor fi limpezi la ochi atunci. /Vor crede toţi, când s-or trezi în zori, / C-a fost doar un vis, părelnic-ntâmplări.”Că realitatea-i vis, şi se vor elibera de gelozie şi nebunie. Comedie cu iz tragic în ea. Spiriduşul Puck ce vede în infraroşu: ,Să ne grăbim! Al nopţii iuţi balauri / Sfâşie norii-n zbor”, iar adineauri ,,solii luciră-n zare; / Strigoii, biete oşti rătăcitoare, / Fugiră-n gropi, iar tristele năluci / Înmormâmtate-n valuri se-ascund, la răscuci / În patul lor cu viermi se-ascund pe rând / Să nu-i găsească ziua pe pământ /.../ S-au prins cu noaptea crâncenă tovarăşi.(s.n.)” Deşi noaptea în vis se petrec şi lucruri vesele, totuşi noaptea rămâne  cronotopul răului în care, ca-n tragedii (Hamlet, ...), căci mişună toţi demonii imaginarului bestial, ai groaznicului, diformului, înfricoşătorului, ai fantasticului negru. Oberon ca un rege este magul alb, vestitorul  luminii, zilei, veseliei, fericirii: ,,Plămada-i noastră-i alta; deseori /Cu-al dimineţii crai pornesc în zori, /.../ Deschide zarea poarta-i de mărgean, /Revarsă raze sfinte peste-ocaen / Scimbând în aur şi în nestemate” Totul. Puck o să-i bată de-olaltă. O să-i zăpăcească, arătudându-le cine-s. Lysander este în vertij, cheamă ziua să vadă spiriduşii; Demetrius la fel, e năucit, căci amândoi în noapte-s bezmetici, ca fluturi de ziuă ce sunt?!. Helena cheamă şi ea ziua, lumina, să scape de vălul negru, să vadă adevărul, cum sunt lucrurile, cine sunt da fapt, în sine, iubiţii lor: ,,O, noapte neagră, haide, zbori mai iute! / Ridică-te, lumină, peste zări!”Lumină! Lumină! Mai multă lumină!, în bezna nopţii, un tablou shakespearian, rembrandtian, baroc, dumnezeisc?! Puck e ce le face şi le desface pe toate invocă pe ,,Cupidon, cu a lui săgeată, / sfârtecă pe biat fată!” Limbaj erotic, sexual chiar, licenţios. Şi cum Shakespare, şi omul e plin de contraste, în contrapunct Puck rosteşte cântul magic, muzica vrajă pentru îndrăgostiţi: ,,Pe pământ / Dormi adânc.../ Leac vrăjit / Am menit / Ochilor de-ndrăgostit. / S-o zăreşti, / Să-i zâmbeşti; /Draga ta / Iar să-ţi dea / Ochii tăi de-ndrăgostit”, şi mâine (,,şi mâine, mâine, memeru,...”. O! Shakespeare!), ”Mâine-n zori să se-mplinească. / Cu pilde vechi /Toţi, perechi-perechi.../ Flăcăi se cunună / Şi toate-or merge strună.” Va domni iubirea, înţelegerea, armonia, fercirea ca-nparadisul mult visat al copilăriei, Versul scurt, metaforic, muzical, rimat, ritmat, se adresează oglinzii magice, ochii, organul/simbolul luminii, cunoaşterii, aedvărului,ce eliberează mintea, imaginaţia de forţele telurice, demonice şi  transfigurează feeric lumea. Cele trei cercuri se-ntâlnesc în Actul IV, când Titania îi face declaraţii dulci lui Fundulea: ,,O, dormi, iar eu în braţe te cuprind. / Plecaţi, voi zâne,-n cele patru vânturi! (Zânele ies.) / Aşa precum zoreaua-mbrăţişează / Frumosul caprifoi.../..../ O, cât îmi eşti de drag! (Adorm amândoi. Intră Puck.)” Se arată şi Oberon care-i spune lui Puck că Titania i-a dat copilul, şi din nou aşteaptă miracolul: Titania se trezeşte din somn: ,,Năpraznic vis, iubire! Se făcea / Că îndrăgeam un măgar urât...” E Fundulea cu capul de asin. Oberon vrea ,,un cântec lin, / Şi somnul să.i cuprindă pe cei cinci. / Tu, muzică, un somn adânc s-aduci!” şiintră Theseu, Hipolita, Egeu cu alaiul. Theseu  consacră timpul căsătoriilor în limbajul naturi mai întâi: ,,De-abia acum încep aceste păsări / să-şi caute preche-aici, în codru?”,deci spre Atena unde ,,trei perchi / Se vor supune datinei străvechi.” Demetrius şi Helena se regăsesc. Pentru Helena Demetrius e ,,Un giuvaer care-i al meu pe veci”, iar Demetrius este încă crepuscular: ,,E totul încă vis.” Fundulea se trezeşte speriat că trebuie să intre-n rol: ,,Am avut un vis...” şi ,,Se făcea că eram...dar cine poate spune ce  eram? Parcă eram, parcă aveam...omul nu-i decât un nebun în haine de piaţă, dacă se-apucă să spună ce  era în vis”O criză de identitate  căci nu mai ştie cine era, ce avea în vis sau în realitate, totu-i volatil, viaţa-i teatru, teatru-i viaţă. Aşa că ar vrea ca Gutuie ,,să-mi scrie o baladă despre visul meu. O să-i zică. Visul lui Fundulea, findcă e fără fund:” Comic acet meşteşugar. Înapoi la Atena, în cetate, în palat, unde pozivistul Theseu îşi expune teoria lui despre fiinţele spirituale, ficţionale din poveşti şi mituri: ,,Nu cred în basmele străvechi cu zâne: / Că doar îndrăgostiţi şi nebunii /.../ Văd năluciri pe care nicdecum / Nu le-nţelege dreapta judectă. / Lunatecu, poetu’,-ndrăgostitul, / Sunt întruparea-nchipuirii goale. / Zăreşte unul demoni fără număr, / Câţi iadul însuşi n-ar putea cuprinde; / Acesta e nebunul. Celălalt îndrăgostitul” ce vede pe capul oricărei femei ,,Întreaga frumuseţe a Helnei;” Doar ,,Poetu’,-n minunata lui beţie, / Pământ şi cer cuprinde-ntr-o privire, /.../ Cu pana le dă trup şi-nfăţişare”, iar nălucii îi dă ,,sălaş şi nume” Numai poetul poate cuprinde totul, întregul, în armonie, şi doar el poate da formă şi nume fiinţelor invizibile, eterice, le poate face să fie, el poate schimba natura lucrurilor. ,,Tufişurile le preface-n fiare.”Hipolita: ,,Dar ce spun ei că au păţit az-noapte, / Şi preschimbarea cugetelor lor / Nu par a fi deşarte-n chipuiri, / Mărturisind un dram de adevăr, / Ciudat, ce-i drept, ciudat din cale-afară.” Repetiţie prin sinonimie ce ridică o problemă de  percepţie, de cunoşatere, de ontologie a imaginarului, visului, a fantasticului?! Theseu anunţă  venirea mirilor, Lysander, Demetrius, Hermia şi Helena, şi ,,zile pline de fericire”. Vrea să ştie ce piesă se va juca în trei(număr magic, recurent la Shakespeare) ore: ,,Aş vea să ştiu ce măşti, ce jocuri / Vor umple veacu-acesta de trei ceasuri.” ,Veac de trei ceasuri”, pare comic de limbaj, dar  arta poate contracta şi concentra timpul înt-un cuvânt, într-o piesă, într-o poezie. Este chemat Philostrat să vină cu o piesă, cu un cânt ca ,,să-nşelăm /Greoiul timp, altfel decât cu jocuri?” Philostrat citeşte titluri ce i se par expirate: ,,«Povestea scurtă, plicticoasă foarte / A lui Pyram şi thisbe, draga lui. / O comedie tristă peste poate!» / Cum trist şi comic? Trist şi plicticos? / Sau gheaţă caldă şi zăpadă neagră.../ Cum să-mpăcăm aceste ne-nţelegeri?” Tragico-comic, cum numai Shakespeare ştie. Philostrat se face de băcănie cu  al său comic de limbaj: ,,E lungă doar de câteva cuvinte”, scurtă, dar prea lungă, că-i plicticoasă, şi ,,Niciun cuvânt la locul lui, / Niciun actor în rol.” Se dezvoltă o teorie estetică, o poetică a scriiturii dramtice, ( ca-n Hamlet):  lungimea naraţiunii, intrigii, replicilor, timpul poveştilor, timpul acţiunilor la care se referă  povestea, adecvarea status-rol la actori. Ca atare avem realitatea, evenimentele şi timpul lor, intrigi şi roluri, apoi povestea, dialogurile, replicele, timpul naraţiunilor şi dialogurilor, al treilea nivel, compoziţional  al doilea, piesa din piesă, teatru din teatru, cu povestea lui, realitatea la care se referă, şi-n fine, al treilea nivel, maeateatru, idei despre compoziţie, stil, formă, actori şi roluri pe care le prezintă în timpul piesei, nivel II, de fapt I,  Textul piesei citit de Philostrat  îi apare lui Theseu cu scriitura-i, vorbirea-i ,,precum un lanţ / Din care nu lipseşte nici o za., / Dar toate sunt grozav de încâlcite.” Paradoxal, contradictoriu, comic, în exprimare Ducel Theseu. Prologul este Prolog ce enunţă ideea pisei: ,,Actorii sunt atât de iscusiţi, / Că sigur vă vor spune tot ce ştiţi”?! Comincare zero deci?!  Prologul desfăşoară povestea, cei din jur o critică, ...Intră în joc, în rol Zidul: ,Se-tâmplă ca-n povestea-aceasta-a lor, / Să-nfăţişeze un zid, eu Botişor.” Pyram se apropie de zid: ,,O noapte neagră! Noapte de catran / O, noapte ce soseşti când nu e zi! / O, noapte, noapte, vai, vai! Eu, Pyram / Mă tem că Thisbea nu va mai veni.” Tragic, noaptea se repetă, melodramatic,  Thisbea..., , şi din nou Zidul ces se condamnă pe sine: ,,O, zid! Da Zevs fiii binecuvântat! / Dar ce văd? Văr că nu o văd de loc! / Zid ticălos şi rău! M-ai înşelat! / De-a pururi să n-ai parte de noroc!” Zidul are o problemă de consistenţă logică, de identitate, un Zid cu dublă personalitate, unul bun, celălat rău.  Zidul vorbeşte ciudat, doar Pyram desluşeşte vorbirea-i oraculară a lui: Thisbea o s-apară printr-o spărtură a Zidului. Thisbea chiar apare şi aduce laude, ode Zidului: ,,O,zid! Asculţi al meu suspin, /.../ Eu piatra rece ţi-o sărut duios.” ,,Pyram: O, Thisbea!”. ,,Thisbea: Iubitul meu!  Tu eşti, aşa socot!”  Tot ea, Thisbea: ,, Spre moarte sau viaţă voi veni.” Tragico-comic, absurd, în răspăr toată logica, axiologia, viaţa, Dar ,,(Pyram, Thisbe şi Zidul ies.).” Morala o desluşeşte Theseu: ,Iată, că a căzut zidul care-i depăţea pe cei doi vecini.” Absurd, comic, alanadala, fiecare înţelege ce vrea din aiureala piesei, după universul de discurs, după   câmpu său cultura şi existenţial. Mai bine în realitate, în timpul real, să urmărim  ce curs au luat evenimentele. Numai că şi aici ,,(Intră Leul cu Luna.)”. Leului i se atribuie trăsături de caracter contrare firii sale de leu: ,,Theseu: cumsecade”; Demetrius: ,,E cel mai treabă dobitoc”, iar Lysander: ,,...leul ăsta e vulpe curată.”, ultima, „vulpe curată”, metaforă oximoron. Luna, în limbaj metaforic, figurat: ,,Acest fânar e Luna-ncornorată...” La care Theseu îi răapunde într-un registru diferit, denotativ: ,,Nu e Crai-nou. Coarnele nu se văd, pentru că sunt ascunse în globul Lunii-pline.” Demetrius, Hipolita, Theseu nu înţeleg şi nu suportă metafora, figura de stil, aspectul ludic al limbajului,  dimensiunea figurativă, estetică, a comunicării. Hipolita: ,,Ne-am săturat de Luna asta; tare aş vrea să se mai scimbe.” Şi ea se  exprimă ambiguu, amfibolic, cu dublu sens.. luna precizează în metalimbaj universul său de discurs: ,,Tot cea ce am să vă spun este că fânarul ăsta e Luna, eu sunt omul din lună,....”, şi logic, silogistic, eu sunt în fânar, sunt fânar?! Sofisme peste sofisme, delicile comicului, absurdului, dar şi a bunei dispoziţii în ciuda schismogenezei comunicării.  Folosesc aceleaşi cuvinte dar fiecare cu sensul lui, cu limba lui?! Pyram o poezie litanie, bocet, tragică: ,,O, Lună! Blândă-i raza ta de soare! / Îţi mulţumesc pentru lumina-ţi trează! /.../ Văd vălu-sângerat.../ privire, vezi?”, cheamă ursitoarele: ,,Voi, ursitori, veniţi! / Da, alergaţi! / Firu-mi tăiaţi, /Stiviţi, zdrobiţi, sfârşiţi!” Nihilist dar abuzând semnatic prin reptiţie prin sinonimie. Şi ca tragico-comicul, tragico-grotescul să fie de efect: ,,Lacrimi să-mi cadă! / Te-mpântă spadă! / În pieptu-mi, spada mea!” Pyram, un grec cu carcater roman, stoic. Şi un comic de situaţie de tătă ţâdula: ,,Să pier; aşa, aşa, ...(adică pier  cum pier..., n.n.) / Am răposat / Şi-am plecat: / Mi-esufletul în cer; / Gura să tacă, / Tu, Lună, pleacă! / Deci, pier, pier, pier, pier, pier!” (Moare. Iese Luna.)” Paradoxal, Moira, ce face şi povesteşte ce face, cel care moare, povesteşte că moare, chiar după ce-a murit în comentariile spectatorilor Lysander, Demetrius, Hipolita,... Litaniile eroinei, Thisbe: ,,Pyram, hai, niciun cuvânt? / Mort!...Un mormânt/...obraz de peruzea, / S-a dus, s-au dus/...” Sunt somate ursitoarele, nu la-nceput, ci la sfârşit: ,,Veniţi, veniţi în zbor! / Voi aţi tăiat / Cu-adevărat / Un fir străucitor” După care, prin simetrie, ca Pyram, acelaşi discurs autorefenţial: ,,Vorbă, te-opreşte! / Spadă, loveşte. / Şi viaţa mea sfâşi-o! / Totu-i sfârşit, / Thisbe-a murit..../ Adio-adio-adio! (Moare).” La cei doi povestea e în timp real cu întâmplrea la care se referă Fundulea trage concluzia: ,,zidul s-a prbuşit” între cei doi, dar ca ,,epilog” ar fi mai bine un dans ,,jucat de doi dintre noi.” Theseu dă verdictul: mai bine cel care a scris piesa ar fi jucat rolul li Pyram şi s-ar fi spânzurat cu cingătoarea frumoasei Thisbe ca tragedia să fie comică, şi autorul ridicol şi penibil. Un Dans  şi-u cântec e mai bun ca un epilog: ,,Voi, miri vă duceţi la culcare / Acum e ceasul sprintenilor zâne”, şi ,,două săptâmâni / Petrecerea aceasta să fie / Cu jocuri, cu cântări, cu voioşie.”Bucuria simplă, frustă, în locul artificioaselor tragedii  prost meşteşuguite, jucate de meşteşugari fără meşteşug în ale teatrului. Puck vede însă şi dimensiunea tragică, groaznică,  demonică avieţii, anopţii: ,,Lupul urlă la Lună, /.../ Jarul pâlpâie abia; / Cei ce dorm aud, departe / Cum scânceşte o cucuvea, / A durere de moarte. /Ceas de blestem şi de groază / Când strigoii din mormânt / Nevăzuţi se furişează, / Pe sub bezne, pe sub vânt.../ Iar noi zâne ce-nsoţim / Carul palidei Hecate /...urmărim / Umbra miezului de noapte. // Niciun şoarec să nu strice / Pacea acestui cuib ferice;/Am venit aici cu drag, / Să şertg colbul de pe prag.” Tot bestiarul negru-i aici, dar păzit de acest daimon spiriduş, Puck care acţionează magic, şi eficent ştergând praful  răului de pe prag. Oberon: ,,Casa aceasta s-o-mpresoare / Dulcea, molcoma lumină” Iar Titania: ,,Pragului acesta-i daţi / Sfânta binecuvântare. (Zânle cântă şi dansează.),” Un ritual de exorcizare a locului, a spaţiului casei, de purificare şi sfinţire, ca răul să numai lucreze în om,  ca să nu se nască copii strâmbi (...) cu ,,,Semne ale piezii rele...”, ca  să fie acea casă Casa fericirii... Oberon, Titania, alaiul de zâne se retrag din spaţiul, acum fercit al omului.  Puck, marele regizor, rosteşte mesajul ultim, umanist: „Umbre suntem, umbre-abia”.,dar să fim prieteni, şi ,,Voi plăti cum se cuvine / Gândul voitor de bine.”   
Dacă în Cum vă place toposul utopiei este pădurea Ardeni şi cauza opunerii naturii statului, socitetăţi este uzurparea, încălcarea legilor, tradiţiei, în Visul unei nopţi de vară pricinile sunt  iscate e voinţa părinţilor, a cetăţii, de a prescrie  iubirea în căsătorie după interese, iar pădurea este nu numai un topos natural dar şi fantastic, în Furtuna insula e toposul utopiei şi fericirii,...O insulă în mijlocul apelor, oceanului, departe de cetăţi şi state unde,precum în Veneţia, domină uzurparea regelui legitim, a ordinii armoniose, pofta şi nedreptatea,  este toposul  armoniei, dreptăţii, bucuriei şi fericiri. Şi asta începând cu Atlantida lui Platon, trecând prin Insula lui Thomas Morus, şi Cetatea Soarelui a lui Thomasso Campanella până, să zicem, Insula lui Euthanasius a lui Mircea Eliade. Fără vis şi utopie omul nu paote supravieţui. Furtuna, un poetic basm, ”începe într-un tumult exploziv şi desfăşoară apoi, în mijlocul capcanelor dejucate, feeria unui vis de aur, spre a sfârşi pe nota lină a unui murmur aerian” (Dan Bădărău,”’Furtuna’—Expresie a optimismului shakesperian). Prospero, ducele Milanului a fost detronat de propriul frate, cu ajutorul lui Alonso, regele Neapolelui,  aruncat pe o corabie cu fiica sa Miranda, şi călătorind pe furtună. Noroc cu steua călăuzitoare şi jocul astrelor, cu Zodiacul bun. Nimereşte pe o insulă pustie unde singurii locuitori sunt vrăjitoarea Syrocax şi fiul ei Caliban, un monstru, jumătate om, jumătate peşte, născut din mâlul apelor, în măruntaiele pământului, în matricea răului,într-o scorbură...(?!). Gândul ne duce la Hades, la Tartar, abisul ultim al Hadesului. Prospero este  însă un învăţat înţelept şi având cu el Cărţile, cărţile cu înţelepciunea lumii, de alchimie, magie şi ştiinţă, reuşeşte să-l elibereze şi să-l folosească în scopurile sale pe Ariel, un spirit aerian, ca Puck, dar aici robit devrăjitoare. Prospero a încercat să transforme  natura monstruoasă, Caliban (anagrama, canibal, Sycorax,etimologic, porc/corb...)), în cultură, să-l umanizeze, dar imposibil să schimbi în bine răul avortat de natură şi de monştrii ei (?!). Caliban se simţea stăpânul insulei, şi pus la muncile de jos, tăiat lemne, cărat apă, el va căuta să se răzbune împotriva lui Prospero, pentru el uzurpatorul. Şi Prospero î i se adresează î cu un limbaj ordinar, ca unui subom, monstru, demon: ,,--Hei, boţ de humă”, ”Hai cârtiţă”, ”Slugoi înveninat, plodit de diavol / Şi zripţa mamă”. Caliban e  foamea pantagruelică, pofta, foamea, lăcomia în sine, dar se consioderă un dezmoştenit: ,,măicuţa mea Sycorax, mi-a dat ostrovul / Şi tu mi-l iei.” La-nceput ,,M-ai mângăiat, şi preţuit” şi ,,M-ai învăţat numi / Lumina mare, pe cea mică,-aprinse / De zi şi noapte”. Ca Dumnezeu pe Adam, i-a dat limbajul, cuvintele, numele lucrurilor, i-a dat cultura, ordine în haosul senzaţiilor...Caliban  a fost şi el generos: ,,Eu ţi-am vădit a insulei comori: / Izvoarte dulci, sălci, pârloage, lunci”, ofranda naturii. Acum îl blestemă pe cuceritor (pe omul civilizaţiei), pe om: ,,Te-ajungă faptul mamei, / Broscoii, liliecii şi gândacii! / Căci singurul supus ce-l ai sunt eu, / Alt’dată mie însumi rege!” Limbajul lui Caliban este axat pe EU, pe eul egoismului primitiv Eul nevoii, poftei,  eul corpului...), posesiv, este limbajul Sinelui (psihanalitic...?!), a instinctului natural vorace. Miranda cum n-a văzut alt om decât pe Prospero şi pe monstrul Caliban este scârbită de chipul lui Caliban. Ea a crescut în acest peisaj misterios, vrea să-şi cunoască identitatea, originea, mama, ştie câte ceva despre sine. Ştie câte ceva, vag, ca-n ceaţă, vis, doar amintiri despre vârsta magică a  primei copilării la Curte: ,,E mult de-atunci--/ Parcă-i un vis şi nu-adeverirea / Ce-poate da  aducerea aminte”şi vrea ca Prospero să-i spună adevărul...Prospero găseşte de cuviinţă că ,,a sosit clipa!”(Timpul le dezvăluie pe toete dor la timpul lor...) să-i dezvăluie adevărul, dar Miranda vrea să afle şi pricina pentru care acum tatăl său, Prospero, în puterea unor forţe magice, a stârnit o asemnea furtună ce-a înghiţit pe ,,bieţii oameni.” Prospero s-a folosit de cărţile magice, şi ca instrument pe Ariel, ce  folosindu-se de foc şi apă dezlănţuie furtuna (Furtuna, soarta...). Este însă Apocalipsa forţelor naturii, a elementelor naturii, a Răului, noaptea, când cerul se amestecă cu pământul, vuieşte marea, suflă vânturile, coboară întunericul, haosul: mânia apei, cerul varsă smoală neagră, marea saltă să stingă focul, şi elemntele naturii şi-au ieşit din ţâţâni: din cer smoală...Simbolistica, aglomeraţia elemetelor răului, ritmul, amplitudinea, scucesiunea, crează  un allegro furioso al Apusului de lume: vântul, vuiet de ape, strigătele oamenilor, ecoul tunetului, răgetul fiarelor, sâsâitul viperelor, răcnetele beţivilor...(ca urletele, răcnetele păcătoşilordin corabie ( Alonso, Antonio,...) în căderea lor în Iad!). Sfârşitul...Imagine apocaliptică a groaznicului, înfricoşătorului: Alonso implorând o ,,moarte uscată” (el însuşi un suflet uscat...), implicit în contrast, în contrapunct cu moartea umedă a mării, apei, mâlului. Prospero o atinge pe Miranda cu o nuia fermecată, iar ea căzu în somn adânc, ca să nu vadă ochii ei duhurile (v.Charles&Mary Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare). Cum se face că toţi cei care au concurat la uzurparea lui Prospero se găseau pe o corabie, şi tot furtuna i-a aruncat pe  insula pe care, o altă futună l-a aruncat cândva, salvându-l. Furtuna e Soarta cu tâlcul ei ascuns care-i duce pe oameni spre abisul Bermudelor, abisul răului fără margini, fără fund, din care, prin înţelepciune şi magie, unii pot ieşi, iar alţii nu, se pot găsi ca-ntr-un Purgatoriu a lui Dante, şi salvarea lor depinde de cei ce-i cunosc şi se roagă pentru ei...Simbolic corabia cu cei naufragiaţi, Alonso, Antonio,  Gomzalo...este Cetatea coruptă, Ninive  a cărei răuatate s-a urcat până la Dumnezeu, şi unde l-a trimis Dumnezeu pe Iona,...Iona  a fugit  şi s-a suit pe o corabie ce mergea spre Tars. Dumnezeu a stârnit o furtună, cei de pe corabie strigau înfricoşaţi, fiecare spre Dumnezeul său...Au tras la sorţi, sorţii au căzut pe Iona...Oamenii l-au aruncat în mare, ”Dumnezeu însă i-a poruncit unui chit mare să-l înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi” (Iona, 2:2, Biblia sau Sfânta Scriptură,  Versiune Diortosită după Septuaginta,..., Bartolomeu Valeriu Anania)) Se roagă recunoscând păcatele, iadul, apele din suflet, lepădarea, stricăciunea, minciuna, ”Şi Dumnezeu i-a poruncit chitului, iar acesta l-a lepădat pe uscat.” (Iona 2:3-11). ,,Iona mustră, mustrarea lui rodeşte, Ninivitenii se pocăiesc”, căci Iona la porunca Domnului merge în Ninive şi propovăduieşte Cuvântul  lui Dumnezeu oamenilor...”Şi s’au întors fiecare din calea lui cea rea şi de la nedreptatea ce se afla în mâinile lor”,...Atunci însuşi lui Dumnezei, văzând faptele lor ,,«I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut»” (Iona, 3: 1-10).  În Furtuna Alonso, Antonio, Sebastian şi Gonzalo sunt aruncaţi şi rătăcesc într-un colţ al insulei, Ferdinad, feciorul lui Alonso, în peştera lui Prospero... Alonso este tulburat, mirat, înspământat: ,,Parc-am fi..../’Ntr-un labirint ciudat / Sunt lucruri mai presus de  rostul firii” Insula  este un spaţiu vrăjit, se aud muzici, sunete, glasuri, şi culmea, această poezie a liricului muzical, feeric o rosteşte monstrul Caliban ca şi cum ar avea un eu liric: ,Să nu te temi, căci insula e plină / De zgomote şi melodii plăcute / Ce nu fac rău. Îmi zumzăie-n urechi / Adesea mii de cobze şi maiuri, / Şi glasuri, uneori că mă adorm / Atunci, în vis, îmi pare că asupră-mi / Se cască norii şi comori mi-arată, / Încât vreau iar să adorm când mă trezesc.” Cei naufragiaţi rătăcesc ca-n beznă, beznmetici. Gonzalo, bătrânul sfetnic, neatins de rău se gândeşte că aici ar ridica o colonie a unei lumi perfecte. Utopia lui: ,,nici negoţ; nici numire-n slujbă; / Azbúche—aşi! Avere, sărăcie / sau sllugi, de loc; înscrisuri, moşteniri, / Hotar, arat, podgorie—nici unde! / N-am folosi metal, grâu, vin , ţiţei; / Nu s-ar munci”, ... Gonzalo adaugă că ,,Natura, fără trudă sau sudoare, / La toţi de toate-ar da.” Gonzalo: ,Aş cârmui atât de ine-ncât / şi epoca de aur aş întrece-o!” Antonio şi Sebastian pun la cale un complot, să-l omoare pe Alonso în timp ce doarrme (nici  sub ameninţarea pericolului morţii nu s-au lecuit). Sebastian e cuprins de toropeală, Antonio şi el este tulburat, dar, spune: ,,Şi totuşi, cred că văd pe chipul tău / Ce-ar trebui să fii (lucru imposibil  după Shakespeare, omul nu poate exprima pe faţă, chip ce-ar vrea să fie....?!, n.n.). / A ta e clipa / Şi via închipuire pune / Coroană pe-al tău chip...” Aceeaşi seducţie, ispită a coroanei, a puterii, ispită demonică. Dorm, dar cu ochii deschişi, văd...?! Văd pentru că ochiul răului nu doarme. Ariel îi vrăjeşte pe cei doi cu un cântec, îi adoarme, iar lui Alonso îi şopteşte la ureche să se trezească că-i în pericol: ,,Fii gata!” Prin simetrie şi-n lumea mai de jos se conspiră de către beţivii Trinculo şi Stephano şi Cliban ca să-l ucidă în timp ce doarme pe Prospero, şi să devină stăpâni. Şi ei au muzica specifică. Stephano chiar spune: ,,E melodia cântecului nostru cântată de Nimeni” textul, versurile, cuvintele cântecelor lor sunt pe măsura lumii lor: ,,Umflă-l”, ”Trage-o!”,”Butoi...” Ei sunt sub senul beţiei, a lui Bachus. Caliban cântă cu ritm, rimă, fals: ,,Ban, Ban, Ca-Caliban.”, unde repetiţia lui ,,Ban”, exprimă obsesia ban-ului, banilor (?!), iar ,,Ca-Caliban”, e o cacafonie ce denotă nivelul mental şi cultural în care este blocat Caliban. Cântecul exprimă demonismul său primitiv: dă-i în cap”,”Umflă-i cărţile”, căci ”fără ele e prost ca mine”, deci cu ele ,,În foc!” Toţi trei o vor pe Miranda şi cântecul ce le exprimă patimele sună vulgar, licenţios: ,,Când o mânca / Un croitor, o scărpina.”Ariel  le  strică planurile, planurile răului, îi farmecă tot cu cântec (...) şi astfel monştrii torpiţi de beţie şimuzică cad într-o mocirlă. Mocirla, toposul lor?! Ferdinand aude  şi el cântecul lui Ariel: ,,Oasele-i devin mărgean: / Ochii-n parte s-au schimbat / Nimfele-i bat clopotul/ (Refren) Big-bang, Aha / Alonso se aude dangătul” Cântec ce îi aminteşte de tatăl său...Ferdinand cu Miranda sunt fascinaţi unul de altul. Ferdinad îi vrea numele, căci  în prezenţa ei ,,Şi noaptea-i fapt de zi.”,”Tot ce-i mai scump pe lume”...Miranda nu ştie cine-i ea ca femeie, n-a văzut femei, s-a văzut doar pe ea  ,,din oglindă.” Ferdinad vede în ea ,,Cununa împlinirii.” ,,Prospero (departe) Întâlnire /A două mari iubiri! Pogoare harul / Spre-această-nfiripare!” ,,Ferdinand: Domniţa mea.” ,,Miranda: Deci—soţul meu?”  E ca o cununie, ca un ritual de căsătorie în spaţiul sacru al Insulei...Pe cei naufragiaţi Ariel îi aduce la  Prospero unde aceştia îşi mărturisec identitatea, păcatele comise şi cele intenţionate, se căiesc ca cei păcătoşi din Purgatoriu, din Purgatoriul lui Dante după care mărinimos Prospero îi iartă. Caliban îi aduce pe cei doi la peştera lui Prospero, aceştia găsec nişte veşminte strălucitoare, şi uită de complot, iar Caliban nu pricepe cum i-a putut lua drept zei. Prospero anunţă sfârşitul serbării. Înainte de a fi iertaţi Alonso, Antonio, Sebastian,  Alonso are şi el senzaţia acută că insula-i plină de sunte ciudate, de glasuri, cuvinte ce exprimă ceva din viaţa lor trecută, viaţă plină de păcate: ,,Mi s-a părut că-n freamăt de talazuri / Şi-n cântul brizei, în profundul bas / De-umbră al întunericului, desluşesc / Un nume—Prospero--şi-n acest ison / Mi-a dat pe faţă vina din trecut.” Timpul este circular, trecutul se întoarce şi faptel rele nu te iartă. Ariel  este cel care le pune în faţă uzurpatorilor oglinda, păcatul, şi cei trei (Alonso, Antonio, Sebastian) sunt atinşi de regrete, căinţă, suferinţă, mişcându-l şi pe Ariel, un spirit aerian... Prospero auzind că se căiesc, şi că mila l-a atins şi pe Ariel, un spirit aerian,  îi iartă că ,,gând bun învinge-n mine ura. / Virtutea stă mai sus ca răzbunarea. /.../ Ridic descântecul ce îi apasă. / Le dau raţiunea înapoi şi îi întorc / În firea lor de mai-nainte.” Şi aşa răul prin puterea magică a Cărţii, a înţelepciunii, a muzicii se preschimbă Răul în Bine, fără sânge... Insula misterioasă este o orgă de culori, sunete, glasuri, ce–s parcă ecourile, oglinzile memoriei, faptelor din trecut, de fapt muzica fiinţei noastre. Simţurile sunt exaltate de sinergia şi sinestezia produse de baleiajul de stimului fermecători, bizari,....Sub bagheta magică a lui Prospero insula-i o simfonie de culori, sunete, senzaţii, dar cărţile şi magia trebuie folosite cu măsură. ,,Ştiinţa înseamnă putere” sună motto-ul lui Fr. Bacon, nu putem comanda naturii decât cunoscându-i legile, supunându-ne ei, lor. Marele Will îl avertizează pe Prospero: ,,Bagă de seamă, Prospero, ne credem datori să-i şoptim, cartea este izvorul înţelepciunii, a înţelegerii şi a iubirii de bine. Dar vestirile ei împing la fapte, priceperea se împleteşte cu meşteşugul, ştiinţa cu arta, teoria cu practica. Puse în mâini blânde şi cinstite, aceste mijloace aduc fericirea; dar ele nu trebuie să cadă în puterea unui singur om sau a unei singure împărăţii”...”Nu te încrede, dar, orbeşte”...Dă o speranţă sufletelor tinere, Miranda şi Ferdinand ,,Iar pracaticile oculte, în care te-ai arătat neîntrecut şi pe care le-ai mânuit spre binele tuturor, lasă-le să rămână o taină atâta timp cât nu eşti sigur că nu le va folosi cel mişel.” Prospero se adreasează tuturor elementelor, duhurilor, spiritelor din lumea de jos, din natură, din: ,,Voi, silfi din măguri, bălţi şi crânguri, / Şi voi, cari, fără urme în nisip, / Eu care-am dominat Natura (...) ,,Prin arta-mi şi vitutea ei. Ci, iată, / Mă leapăd de magia asta aspră; / Iar după ce-am să cer un cânt din slăvi--/ Şi-l cer acum—ca să-mi sfârşesc lucrarea / Asupra simţurilor lor, căci vraja / E pentru ei, bagheta o s-o frâng, / Şi-ngrop la câţiva stânjeni în pământ, / Iar cartea mai afund am s-o înec / Decât s-a-ncumetat vreodată plumbul. (s.n.)” Reţinem că Prospero din nou invocă cântecul, muzica, dar acum de Sus, din cer, de la Dumnezeu poate (?!)...Ariel este, în sfârşit, liber: ,,Întoarce-te la lumile de sus, / Drum bun, eşti liber.” Ce miracol, Prospero l-a scos pe Ariel din lumile de jos, din mâlul apelor, l-a pus în slujba omului, binelui, şi-apoi l-a eliberat, dar acum Ariel e al lumilor de sus, a cerului, luminii... Prospero anunţă sfârşitul specatacolului magic: ,,Serbarea noastră s-a sfârşit. Actorii, / Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi în aer, / În aer rar, s-au destrămat” ca turnurile, turlele, palatele, bisericele „chiar pământul / Cu tot ce are-n el, se vor topi / Şi, duşi, ca-nchipuită scena-aceasta, / Nici spulber n-au să lase-n urma lor. / Plămadă suntem precum cea din care / Făcute-s visele: şi scurta viaţă / Împrejmuită ni-e de somn” (Shakespeare, Antologie bilingvă, Dan Duţescu şi Leon Leviţchi). ,,Suntem făcuţi din aceeaşi stofă ca visele noastre...” (Tudor Vianu). Totu-i  joc de lumini şi umbre, de sunete, cuvinte şi zgomote, lumea-i o scenă, oamenii bieţi actori, Soarta, Timpul  fac din toate operele omului (cultură civilizaţie, credinţe, biserici, turle, palate...), aceste ,,baloane de săpun” în nimic,  în jur întuneric, somn, şi vis e ceea ce ştim şi suntem?! Firea omului este în esenţă bună, dar se poate sminti (...), Răul este inevitabil, elementele naturii se dezlănţuie şi se luptă, Apassionata lui Beethoven, omul e o corabie în furtună, dar Binele, Ziua, Lumina, înving prin cunoaştere, ştiinţă, înţelepciune, virtute, Artă, Muzică, şi viitorul este surâzător. ,,Un ultim cuvânt al său adresat omenirii setoase de o viaţă frumoasă şi dreaptă” (Dan Bădărău, Op. cit.), setoasă de vis şi utopie, un optimist mesaj shakesperian prin încrederea în Ştiinţă, Artă şi Om, în triumful, chiar dacă temporar, a Adevărului, Frumosului, Binelui şi Fericirii. Shakespeare şi Dostoievski au înţeles cel mai  bine  ceea ce spune  John Keats: ,,dincolo de suferinţă nu există nicio măreţie, nicio  măreţie, nicio  demnitate”. Shakespeare a dovedit printr-un poem lung, Furtuna, puterea de Plăsmuire (şi asta în contrast cu afirmaţia, teoria lui A. E. Poe, conform căreia  o operă de efect estetic trebuie să fie scurt...,n.n.) care, cred eu, este Steaua Polară a Poeziei, aşa cum Fantezia este Vela mare şi Imaginaţia este Cârma” (John Keats, Scrisori, Traducere Cecilia şi Nicolae Melinescu).
Vasile Al. Rus (Târgu Mureş)

BINOMUL MAGIC: CONSTANTIN ZĂRNESCU - GEORGE VULTURESCU
Prea Bunul Dumnezeu îmi dă ghes să-i înfrăţesc, sub aceeaşi acoladă de lumină cu grăunţe încă de la începuturile lumii, pe doi dintre gemenii întru Spirit Românesc. Unul este prozator şi autor dramatic, celălalt – poet. Amândoi sunt, concomitent, critici literari şi de artă. Născuţi în Martie. Primul, în prag de Bunavestire, la 24.III.1949; al doilea, chiar în zi de Mărţişor: 1.III.1951, tradiţie numinoasă atestată încă de pe vremea dacilor, adică de acum două-trei mii de ani. Pe amândoi îi străluminează aceeaşi chemare: vocaţia Golgotei, izbăvirea prin răstignirea pe crucea Cuvântului, mântuirea prin Logos, adică prin Dumnezeu –, spre deosebire de cei mulţi, care au uitat că, la început, era Cuvântul. Iar Cuvântul era Dumnezeu.
Acelaşi Dumnezeu le-a dăruit câte o maladie cu străfulgerări metafizice. Maladie care le-a sigilat destinul cu nelinişti şi întrebări existenţiale – în anii adolescenţei, mai ales, pentru ca apoi, pe măsura decantării orizonturilor fiinţiale, să-i tămăduiască, aproape miraculos, botezându-i în cristelniţa cu apă domoală, apă neîncepută, apă vie a cerebralităţii, armoniei şi ascuţirii până la extreme a tuturor celorlaltesimţuri rămase pe deplin valide.
Omului de munte, născut în judeţul Vâlcea (cătun Zărneşti, comuna Lăpuşata): Constantin Zărnescu,  Cel de Sus i-a luat, la un moment dat, auzul de la una dintre urechi. Celui ce a văzut lumina zilei mai aproape de Septentrion, în judeţul Satu Mare (în lumea viforoasă, lume pe muchie de cuţit, dar blândă în străfunduri, a satului Tireac/ Tătăreşti): George Vulturescu, i-a luat vederea unuia dintre ochi.
Viaţa, experienţa şi înţelepciunea, consolidate copăcel-copăcel, i-au învăţat să depăşească momentele de cumpănă şi să-şi asume ,,pedeapsa divină’’ ca pe o comoară, ca pe o virtute, ce se impune a fi neapărat valorificată – metamorfozată în fapt literar-artistic, în valoare estetică oferită de ei cu bucurie iubitorilor de frumos, călătorilor pe tărâmul cuvintelor magice, iniţiaţilor întru arta operelor scrise.
Personalităţi plenare ale literelor româneşti de la cumpăna mileniilor, oameni de cultură cu temeinice aprofundări şi deschideri de zări ale cunoaşterii -, Constantin Zărnescu şi George Vulturescu mai au ceva în comun. Amândoi sunt licenţiaţi ai Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca. Munteanul din Vâlcea a făcut parte din primul val al studenţilorcare, sub coordonarea tânărului, pe atunci, asistent universitar Ion Pop, realizau revista studenţească ,,Echinox’’, al cărei impact era, cel mai adesea, peste acela al celor editate de Uniunea Scriitorilor, la Bucureşti: ,,România literară’’ şi ,,Luceafărul’’. Ion Mircea, Dinu Flămând, Marian Papahagi, Adrian Popescu, Marcel Constantin Runcanu, Ion Cristoiu au făcut parte din prima promoţie de echinoxişti.
De pe băncile facultăţii şi din redacţia revistei studenţeşti ,,Echinox’’, Constantin Zărnescu a trecut direct ca redactor la revista ,,Tribuna’’, graţie flerului şi inspiraţiei marelui Dumitru Radu Popescu, redactorul şef care i-a angajat pe toţi licenţiaţii în litere de la Cluj din 1971-’72 ce se anunţau ca viitori scriitori adevăraţi. Olteanul din Vâlcea nu a mai revenit acasă, din 1972 şi până în prezent – aşadar, de 42 de ani – slujind cu devoţiune exigenţele redacţionale de la ,,Tribuna’’.
Nu acelaşi fapt s-a petrecut cu George Vulturescu. Deşi provenea dintr-o zonă învecinată Clujului, el a revenit acasă, în Satu Mare, unde profesează de patru decenii, iar de vreo 15-20 de ani este directorul instituţiei care reprezintă Ministerul Culturii în judeţul sătmărean: Direcţia al cărei prim obiectiv este respectarea legislaţiei privind patrimoniul cultural naţional. Pe de altă parte, cel ce avea să devină Poetul exponenţial al Nordului nu s-a prea ,,lipit’’ (nu ştim din ce pricini) de revista ,,Echinox’’.
Dacă prozatorul Constantin Zărnescu debuta, în penultimul an de facultate, 1971, cu un fragment de roman în ,,Tribuna’’ (după ce publicase consecvent în ,,Echinox’’), George Vulturescu şi-a văzut pentru primaoară numele tipărit într-o revistă literară în ediţia din ianuarie 1973 (tot spre finalul studenţiei) a revistei orădene ,,Familia’’, cu un grupaj de versuri girat cu fermitate de Ştefan Aug. Doinaş, care i-a creionat un profil liric sub titlul Un voluptuos al imaginii. Cel ce asigura Poşta redacţiei în mensualul bihorean condus de Alexandru Andriţoiu şi demonstra, încă din 1970, că este în căutarea insistentă, cu Lampa lui Diogene, a cât mai multor tineri poeţi înzestraţi, pe care să-i încurajeze şi să-i promoveze, nu s-a înşelat câtuşi de puţin în ceea ce-l priveşte pe George Vulturescu. Găsim de cuviinţă să precizăm că, în volumul (de 370 de pagini) Lampa lui Diogene, publicat la Editura Eminescu, Ştefan Aug. Doinaş grupase nu doar studii substanţiale despre Eminescu, Bacovia, Arghezi, Ion Pillat, Al. Philippide, Gellu Naum, Radu Stanca ori despre Sorin Mărculescu şi Nichita Stănescu, dar – într-un capitol de 136 de pagini – dădea verdicte cvasi-infailibile despre zeci de poeţi care băteau la porţile afirmării, selectându-i adesea înainte de debutul lor editorial, pornind doar de la grupajele de versuri publicate în revistele culturale ale vremii.
Editorial, tânărul redactor de la ,,Tribuna’’ se înşurubează destul de rapid. Clodi Primus (1974), romanul de debut al lui Constantin Zărnescu, este primit bine de critica literară, care apreciează unele înrâuriri din Jean Paul Sartre şi, în genere, din existenţialiştii francezi, care făceau furori în rândurile studenţilor şi ale tinerilor intelectuali români din acea perioadă.
Mulţumit că învăţăcelul îi confirmă cu vigoare încrederea, Dumitru Radu Popescu comentează cu frenezie romanul cu care ConstantinZărnescu intra în arena literară, văzând în protagonist ,,un soi de Ulise rătăcitor pe îndepărtatele şi apropiatele mări ale adolescenţei, căutându-şi un port şi un reazim simţurilor sale însetate de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere, un Ulise încă din copilărie cu un simţ în derută (neacceptând ruina acelui simţ), călătorind spre sine şi spre alţii, dornic de a descoperi minunile lumii, orgolios şi cu moartea la ureche, ca o floare, neacceptând boala ca pe o condiţie a existenţei, zbătându-se să nu cedeze şi să nu cadă, să fie mereu la dimensiunile pe care le cer dintotdeauna nu numai lupilor de mare, ci tuturor corăbierilor, legile mărilor şi ale vieţii’’.
Revelaţia pe care personajul principal o are asupra ,,anatemei’’ sale, după multe şi temerare încercări de găsire a căii care să-i lumineze destinul, este exprimată, în roman, tranşant: ,,Boala a făcut senzaţională viaţa mea, aşa cum fac meandrele senzaţională (sau de excepţie) viaţa fluviului’’ – el autopercepându-se ca un ales al absolutului.Trebuie afirmat că noi, oamenii, deşi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, cu greu acceptăm că, atunci când ne dăruieşte o suferinţă, acesta are o rânduială şi un rost exclusiv benefic în ceea ce ne priveşte, pe care cu destulă dificultate îl descifrăm.
Peste cinci ani, în 1979, Constantin Zărnescu îşi încredinţează aceleiaşi Edituri: Dacia din Cluj-Napoca cel de-al doilea roman: Meda, mireasa lumii, pentru ca peste alţi patru ani, în 1980, la Craiova, Editura Scrisul Românesc (condusă de Ilarie Hinoveanu) să-i publice o carte fundamentală, pentru el şi pentru cel mai mare sculptor al omenirii: Aforismele şi textele lui Brâncuşi, prefaţată de Marin Sorescu. După 1990, acest volum – care include un substanţial studiu despre universul capodoperelor brâncuşiene, în care spiritul baladei Mioriţa şi tot filonul aurifer al folclorului şi etnografiei româneşti se regăsesc la cote astrale – va fi mereu îmbogăţit. Succesul şi cota de piaţă au fost, sunt atât de înalte, încât, până acum, au fost editate încă şapte ediţii!
Scrisă de Constantin Zărnescu încă din 1981, tragedia politică Regina Iocasta va fi pusă în scenă abia în 1991, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş.În acelaşi an, autorul va fi încununat cu Premiul pentru dramaturgie la Festivalul Naţional ,,I. L. Caragiale’’, desfăşurat în Bucureşti. Aproape instantaneu, această piesă a fost tradusă în germană, franceză, rusă, engleză. Cu un deceniu înainte, Dumitru Radu Popescu scrisese, în revista ,,Arlechin’’ (nr. 15/ 1981): ,,Regina Iocasta, piesa lui Constantin Zărnescu, este o capodoperă’’. Să reţinem că această categorică judecată de valoare aparţine lui D. R. P., cel mai valoros dramaturg român din perioada postbelică, împreună cu un alt oltean de notorietate mondială: Marin Sorescu.
Încheiem acest excurs, succint totuşi, despre creaţia lui Constantin Zărnescu menţionând că volumele sale din anii 1992 şi 1993: Teii înfloresc pentru Irina, respectiv, Cartea României Mari au fost prefaţate de celebrul universitar născut în Gorj, dar stabilit la Madrid, George Uscătescu, prieten bun cu premierul italian Giulio Andreotti. Filosoful Constantin Noica îl definea pe George Uscătescu – autor, printre altele, al unor cărţi de referinţă precum: El tiempo de Ulise, Erasmo, Brâncuşi şi arta secolului, Proces umanismului, Ontologia culturii, De la Machiavelli la raţiunea de stat, Europa absolută, Filosofia spaimei, Europa, utopia noastră - ,,secretar al culturii europene’’.
Ales al absolutului, prin darul divin al surzeniei, este Constantin Zărnescu.
Ales al absolutului, prin darul divin al întunecării unui ochi, este George Vulturescu.
Dacă prozatorului Zărnescu, o dată cu închiderea uneia dintre urechi, i se deschide o alta, simbolică, aidoma unui radar enorm, care culege, din spaţiile galactice, semnalele acustice cele mai semnificative despre starea macrocosmosului, dar are puterea să stăruie îndelung şi asupra clocotului interior şi să-şi modeleze/ să-şi moduleze fiinţa purtătoare dinspre înlăuntru înspre înafară – mână ce mângâie infinitul, Coloană Cerului -, tot aşa poetul George Vulturescu, pe urmele lui Homer şi ale lui Borges, îşi deschide, lăuntric, ochiul al treilea, atavicul, îşi cucereşte capacităţi de clarvăzător, într-o lume ,,dureros de dulce’’, şi porneşte biruitor în edificarea unui topos numai al lui, a unui spaţiu liric nepereche, al Nordului şi al ochiului care, închizându-se înafară, se deschide înlăuntru, tocmai pentru a vedea genunile dintâi, izvoarele şi tâlcurile primordiale ale lumii.
Deşi a debutat editorial încă din 1979, la Editura Albatros din Bucureşti, în Caietul debutanţilor (se interzisese, deh, debutul de unul singur, din raţiuni de nimeni înţelese) –, George Vulturescu a revenit cu un volum de autor abia peste nouă ani, în 1988, cu Frontiera dintre cuvinte (poeme). În intervalul 1991-2007 a publicat, în româneşte, unsprezece volume de poezie şi alte patru în ediţii bilingve (în Germania, în Canada - două, în Serbia). În domeniul criticii literare este autorul a trei cărţi, tipărite între 1995-2007.
De o consistenţă remarcabilă, cea mai recentă apariţie editorială a lui George Vulturescu – Orb prin Nord (antologie de poezie 1996-2007), Editura Paralela 45, Piteşti, colecţia Biblioteca Românească, 376 de pagini, ISBN 978-973-47-0664-8 – dovedeşte, o dată în plus, că poetul din Satu Mare, fondator, editor şi realizator al revistei ,,Poesis’’ (lansată în 1990), ctitor şi organizator al Festivalului Internaţional ,,Frontiera Poesis’’, ambele cu epicentrul în Septentrionul românesc, ,,reprezintă una dintre cele mai puternice voci lirice contemporane’’.
Din deosebit de rigurosul, doctul şi nuanţatul Cuvânt înainte: Poetica Nordului, semnat de Nicolae Oancea, spicuim câteva secvenţe demne de reţinut: ,,Ca şi alţi poeţi optzecişti din provincii – Gheorghe Izbăşescu, Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie ş.a. -, George Vulturescu a debutat cu întârziere (aparent) inexplicabilă’’; ,,Volumele Poeme din Ev-Mediul odăii (1991) şi Oraşul de sub varul pereţilor (1994) prefigurează conturul provinciei imaginare particularizante’’; ,,Tratat despre Ochiul Orb inaugurează, deocamdată ezitant, acţiunea de (re)dobândire a identităţii poetice. Situat iniţial în linia viguroasă a tradiţionalismului ardelean ilustrat mai cu seamă prin poezia lui Aron Cotruş -, George Vulturescu tatonează încă sentimental configuraţia spaţiului originar, întreţinând nostalgia rusticităţii şi obsesia spaţiului matrice’’; ,,Definit cu obstinaţie într-o mulţime de poeme (…), Ochiul Orb – pandantul aedului de tip homeric, dar asimilat în spiritul postmodernismului cu imaginea orbului Borges -, este ,,privirea (care) se rupe de creier, se smulge/ din carne’’; ,,el te face să vezi pe dinlăuntru’’; în miezul lui ,,îngerul se apleacă asupra poemului/ şi literele se destramă, se şterg’’; este ,,orhideea neantului’’ sau ,,ochi barbar, ochi nebun’’ etc.’’.
Pentru claritatea şi justeţea cu care ilustrează marca identitară a poeziei poetului sătmărean, cităm integral fraza cu care Nicolae Oancea îşi încheie pertinentul său studiu critic: ,,Coerenţa estetică a antologiei Orb, prin Nord demonstrează că George Vulturescu a devenit proprietarul exclusiv al unui teritoriu imaginar (cu suport real), a cărui originalitate e confirmată de  expresiva mitologie a Nordului, orgolios delimitată’’.
Scrise cu o prospeţime şi naturaleţe dezarmante, ca o respiraţie în deplină libertate, pe piscurile munţilor peste care Soarele răsare şi apune de milioane de ani -, poemele lui George Vulturescu au mireasma vechilor palimpseste, vechi, străvechi, dar străbătute de sevele vii ale veşniciei, palimpseste pe care scrierea este suprapausă, supraetajată, în epoci diferite, pierdute în timp, dar peste care sigiliul roşu încă-i fierbinte, iar mirosul divin al cerii de purpură a pecetei, prin care este întărită dovada irefragabilă a autenticităţii, îţi binecuvântează nările, plămânii, inima, creierul.
Iată câteva mostre de versuri ce par la fel de bătrâne ca Sfintele Scripturi, dar sunt tot atât de sprinten-unduitoare, cu coama lăsată în vânt şi nărăvaş ocrotitoare, precum caii de doi ani ce se încură, în primul lor derby, în ziua senină de Sân Toader: ,,Amen, Nordule, icoană înnegrită de/ fum. S-a şters chipul zeului sau ochiul/ meu obosit nu-l mai poate desluşi dintre/ lucruri? Privesc sau sunt privit?’’. A picta în Nord este şamanism – îndrăznim să parafrazăm… ,,Sunt din rasa celor care înaintează după/ stelele din noaptea creierului meu./ Amen, este foc şi iarbă. Cine decide când/ un poet devine al mării, unul al subteranelor,/ altul al fulgerelor?/ Există un transfer între artă şi viaţă:/ e noaptea fulgerelor când imaginarul din/ oglinzi se goleşte în ochii Orbului.’’. Confesiunea lirică pare şoptită, abia grăită, în ceas de taină, ca în faţa unui mare duhovnic şi monah al Duhului Sfânt din mândra Transilvanie: Arsenie Boca.
Apoi, parcă pe nesimţite, poetul lunecă/ urcă în lumea ezoterică: ,,Nordul este o ştiinţă de graniţă:/ o hexagramă (s.n.) care conţine direcţia celorlalte/ puncte cardinale.’’. El, Poetul George Vulturescu, cunoaşte legile de nezdruncinat şi-şi respectă jurământul: ,,Hai, pictează asimetric, nu lăsa indicii’’ (…) Nu lăsa indicii: Nordul în care eşti este/ Nordul tău. Nimănui nu-I poate folosi febra/ ta: ea nu poate ucide microbii altui trup./ Rămâi la eboşă: întregul e moarte,/ finitul e neant.// Convulsie a flăcării – asta e Nordul/ nu pâlpâirea. Oamenii nu sunt într-un/ orizont spaţial ci într-un câmp cuantic./ ,,Extazul orizontalei’’ este complexul/ cărţii: totul trebuie să devină carte./ Heidegger ne provoacă să devenim. Fii eretic: rămâi!’’.
Cuvintele roiesc, se adună în Poem, lasă semne adânci, ancestrale în ochiul Orb de dorul de Dumnezeu, în carnea Poemului lasă urme, asemenea incrustaţiilor energice şi energetice, tăiate direct în carnea răbojului străvechi, unde oamenii încrustau clipele de eternitate, zilele şi anii, ceasurile astrale şi crugul nevremuit al vremii.
În finalul poemei Noaptea fulgerelor, Poetul are o fulguraţie de Clarvăzător: ,,Pune un zid,/ aşază un obstacol la orizont dacă vrei să/ stră-vezi dincolo.’’.
Din poemul în şase trepte Litera deschide criptele vocalelor, citez doar versurile de început ale fiecărui verset: 1. ,,Neagră ca un viscol,/ litera deschide criptele vocalelor.’’; 2. ,,Neagră, ca singurătatea ochiului orb deasupra/ unui pahar de alcool’’; 3. ,,Negri, lichenii din jurul literei încep să tremure’’; 4. ,,Unde sunt litere va fi mereu o grădină  Ghetsimani’’.
Iată versetul al cincilea, integral: ,,Fiecare cu litera lui./ Înăuntrul ei este cald şi bine. Aici sunt morţii/ mei: tatăl şi mama. Şi moşii mei răbdători. Şi fiul meu/ privindu-ne/ Aşa stăm deasupra literei/ precum deasupra unei fântâni pelerinii/ precum graţia deasupra cimitirelor’’.
Pentru ca, în treapta a 6-a, ca într-o zi de sâmbătă, ultima a nehodinei, George Vulturescu să încheie poema, dar şi volumul antologicOrb prin Nord cu o inscripţie într-un lapidariu ancestral: ,,Ca un viscol e poemul în jurul literelor./ Îmbracă masca şi blana de urs întoarce-o pe dos. Litera nu trebuie/ să-ţi ştie numele.’’
…Serenitatea Clarvăzătorului pune, astfel, punct unui pelerinaj la obârşii, la locurile sfinte ale bunilor şi străbunilor, călătorie dincolo de oglinda interioară a tuturor viscolirilor, îndoielilor şi desghiocărilor fără de sfârşit.
Şi astfel, cu un auz şi cu un văz abisal, duse dincolo de fizică, în transcendent duse, în metafizică -, scriitorii pereche Constantin Zărnescu-George Vulturescu privesc cu luciditate izbăvitoare în fântâna dorurilor primordiale, aud vuietul timpului – cangur solitar ce sare din eră în eră, până în Ursa Mare şi mult dincolo de Andromeda.
Pornind de la cuvântul ,,totem modern’’ (Gottfried Benn), mântuind cuvintele, salvându-le într-o ordine nouă şi, desigur, salvându-se pe ei înşişi -, Constantin Zărnescu şi George Vulturescu îşi asumă şi îşi trăiesc bărbăteşte, cu profundă cutremurare, limitele existenţei fiecăruia dintre ei, emiţând, spre răscruciurile existenţei întregii speţe umane, fuioare magice de lumină.
Fiind contemporani cu prima zi a Creaţiei, ei nu uită – cum ar caligrafia Ştefan Aug. Doinaş – să fie contemporani cu a şaptea zi a Istoriei: recreînd lumea cu ajutorul verbului… Dând viaţă, fiecare cu mijloacele sale literare de valoare indubitabilă, câte unei cosmogonii înfloritoare.
Trăind în spirit, creează, asemenea Demiurgului, universuri ficţionale în care ne regăsim cu toţii, în plenitudinea fiinţării noastre ca gâze şi fire de iarbă în vremuri de pârjolire şi decădere a tuturor imperiilor.
Constantin Zărnescu şi George Vulturescu ne înalţă, prinforţa lor de Antei postmoderni, şi ne dau puterea de a crede, încă, într-o stea mântuitoare,astfel încât să nu mai fim nevoiţi a striga: ,,Opriţi planeta! Vreau să cobor!’’.
Dan Lupescu (Craiova)

LIBERTATEA INDIVIDULUI SAU CONTROLUL SOCIETĂŢII?
Am fost educat într-o societate care te obliga să îţi reprimi sistematic trăirile de fiecare dată când ele veneau cumva împotriva cadrului stabilit de către cei care o conduceau. Cel mai mare pericol era acela de „a gândi altfel” decât aşa cum era impus printr-un fel de exerciţiu de programare socială. În plus, colegii, formaţi pe un asemenea tipar, nu puteau să înţeleagă cât de mult se pierdea prin eliminarea impulsurilor creatoare doar din raţiuni ce ţineau de confortul adulţilor ce nu doreau niciun fel de modificare a cadrului existent la acea dată. În felul acesta am ajuns să meditez mai profund asupra raportului ce trebuie să existe între individ şi societate.
Însă, nu înseamnă că permiterea necenzurată a oricărui gen de manifestare reprezintă un lucru benefic. Dimpotrivă, într-o astfel de perspectivă se ajunge la extrema opusă, ce suprimă construcţia colectivităţii, ce presupune mai mult sau mai puţin respectarea unor seturi obligatorii de reguli acceptate de către toţi cei care o compun. Astfel, evoluţia post-decembristă din ţara noastră a constituit o trecere de la rigiditatea unei construcţii „perfecte” la fragilitatea unei întocmiri lipsite de principii clare şi respectate de către toţi. Mai precis, o trecere de la suprimarea individului la cea de contestare a socialului, de aici decurgând în mare măsură neputinţa redresării României din ultimii 20 de ani.
Dialectica raportului dintre individ şi colectivitate nu reprezintă un fenomen nou, dar tranziţia prin care trece spaţiul românesc a pus în evidenţă mai mult decât în alte perioade ale istoriei acest balans între extreme fără să se ajungă la un echilibru benefic. În realitate, reculul individualist din perioada actuală reprezintă într-o mare măsură descătuşarea energiei negative acumulate excesiv în etapa anterioară a construirii unei societăţi ce călca în picioare noţiunea de individ promovând doar utopicul ideal al „omului nou”.
Un Secol de Observaţie
Dacă vom extinde cadrul de observaţie, vom remarca în decursul secolului trecut o alternanţă de evoluţii în perioade ce au durat de regulă mai multe zeci de ani. Astfel, secolul XX a debutat prin regimuri totalitare gata de război, care treceau cu brutalitate peste aspiraţia către libertate a fiecărei fiinţe umane. Putem vorbi despre un cult al socialului în detrimentul individului, fapt care a făcut posibilă lansarea ucigaşului proiect de nimicire a milioane de oameni pe fronturile Primului Război Mondial.
După ce forţele totalitare au fost înfrânte, a urmat o perioadă de explorare a unei libertăţi individuale fără precedent, fapt care a condus la o explozie economică, din păcate insuficient controlată, ce a permis afirmarea multor oameni de valoare în toate domeniile. Din nefericire, lipsa de discernământ în gestionarea acestor noi posibilităţi a adus o criză economică prin intermediul căreia idealul „societăţii perfecte” a pus din nou stăpânire peste multe zone ale lumii generând a doua mare conflagraţie a secolului XX. Forţele aflate în conflict îşi disputau de fapt dreptul de a controla masele de oameni ale acestui pământ trecând peste aspiraţia către libertate şi dreptate ce subzistă în fiecare fiinţă umană.
Zona Gri a Perioadei Postbelice
Perioada postbelică a fost într-o zonă de „gri” prin faptul că lumea s-a scindat într-o tabără care punea preţ pe valoarea individului, în timp ce alta accentua idealul totalitar al societăţii ce subsumează complet pe acesta într-o masă amorfă cu un singur vârf vizibil: Conducătorul Iubit, un fel de Mesia care gândeşte, plănuieşte şi acţionează în numele tuturor. Războiul „rece” care a urmat nu a făcut altceva decât să continue la nivel ideologic, dar şi prin nenumărate războaie regionale, această dispută dintre două sisteme ce nu puteau să ajungă la un compromis. Cu argumente din ambele tabere, această „conflagraţie” a durat până către ultima decadă, când blocul totalitar s-a fărâmat graţie paradoxalei dorinţe de libertate a elitelor din cercurile de la vârf, doritoare să se manifeste într-un cadru lipsit de constrângere.
Haos sau Ordine Rigidă
A urmat o perioadă în care haosul a luat locul ordinii rigide, rezultatele nefiind pe măsura dorinţelor maselor largi, iar echilibrul dintre individ şi societate rămânând ca un ideal pentru o altă epocă. Astfel, construcţia socială a avut mult de suferit punând în pericol chiar noţiunea de organizare statală, fapt ce a condus la dezmembrarea unor structuri ce păreau solide în perioada anterioară şi la războaie ce au degenerat până la nivel de ură dintre rase şi etnii. În plus, perioada de relaxare a controlului individului a permis reapariţia fenomenelor de corupţie din perioada interbelică, lucru ce a condus la subminarea structurilor fundamentale ale statului în genul: educaţiei, sănătăţii, sistemului de asistenţă socială, ordinii publice şi chiar apărării.
Oferindu-se prea multă libertate s-a constatat că individul nu este totuşi pregătit să acţioneze responsabil în folosul comunităţii, ci dimpotrivă, el ajunge să se izoleze de ceilalţi sau să se întovărăşească în „găşti” distructive ce ignoră dorinţele legitime ale semenilor. Şi astfel, am intrat în secolul XXI cu o dilemă nerezolvată în perioada anterioară, mai precis cu o restanţă la impresionanta lecţie de istorie pe care trebuie să o înveţe întreaga omenire.
Totalitarismul a continuat în anumite zone ale lumii oferind un model de stabilitate şi de ordine aparent mai profitabil decât cel al permiterii libertăţii individuale. Companii importante au intuit potenţialul afacerilor cu producţie în zona totalitară şi distribuţie în cea liberă, fără să ia în calcul jocul periculos pe care îl fac prin transferul de putere economică spre zone ale lumii ce pot relua oricând disputele secolului trecut.
Revoluţia Informatică şi Saltul de Conştiinţă
Prin urmare, mă aştept la o perioadă în care căutarea echilibrului dintre individ şi societate să îşi găsească o soluţie mai bună decât ceea ce s-a oferit până în prezent prin intermediul unei societăţi cu reguli clare şi principii armonioase, dar şi cu indivizi care nu îşi reprimă creativitatea în a aduce tot ce poate fi mai bun în progresul lumii din care facem parte. Dincolo de evenimentele istorice, la care din păcate nu putem asista mai mult de câteva zeci de ani, există o nevoie stringentă pentru soluţionarea adecvată a raportului dintre colectivitate şi oamenii ce o compun.
Este posibil ca evoluţiile recente din domeniul tehnologiei informaţiei prin dezvoltarea fără precedent a Internetului să permită o mai mare flexibilitate în rezolvarea „temei de casă” pe care secolul trecut ni l-a lăsat. La fel de posibilă este şi reluarea ciclurilor distructive cu nuanţe totalitare, ce din păcate, continuă să existe şi să îşi facă simţită prezenţa de fiecare dată când oamenii uită că nimeni nu trăieşte doar pentru sine, ci fiecare fiinţă umană trebuie să slujească deopotrivă colectivităţii din care face parte.
Octavian Lupu (Bucureşti)

EVENIMENT CULTURAL DE EXCEPŢIE: CĂRŢILE DE LA VIDRA
Joi, 10 aprilie 2014, de la ora 18, superba sală cu coloane de aur a palatului de pe Aleea Alexandru nr. 38 din Bucureşti în care îşi are sediul  central Institutul Cultural Român a găzduit vernisajul expoziţiei ,,Cărţile de la Vidra’’.
Sub motto-ul ,,Plângând de-atâta frumuseţe’’, marea poetă Carolina Ilica – cu obârşii în Vidra-sat din legendarii Munţi Apuseni, ai crăişorului Avram Iancu, scriitoare care a copilărit şi a urmat cursurile liceale ale celei mai vechi şcoli de învăţători ai neamului românesc: Şcoala Preparandală din Arad – a udat cu apă vie memoria mamei sale, Mager Victoria-Valeria, căreia i-a dedicat expoziţia.  
Apa vie a civilizaţiei de nouă ori milenare a daco-geto-tracilor - de unde au izvorât şi curg snaga şi datinile, tradiţiile, meşteşugurile/ Arta artelor de a trăi şi de a supravieţui, obiceiurile şi gloria din matusalemica Europa Veche – a fost botezată, în timp, de specialişti, comentatori şi promotori ai etnografiei, Civilizaţia Lemnului, Civilizaţia lânii, a borangicului, inului şi cânepii.
Pe/ în aceste materiale, botezate, parcă, în Duhul Sfânt, culese cu grijă din codrul, totdeauna frate al românului, în lungi şi neguroase istorii, ori adunate din ţarina, din ograda, plină de orătănii şi vite -, Marea Doamnă a liricii româneşti, neîncoronata (încă!?) Regină a Spiritului Românesc (adevărat, curat, neîntinat de patimi şi vanităţi deşarte), Regină a ideilor nobile de românism, românitate, panromânism, panromânitate: Carolina Ilica a găsit de cuviinţă să le închine/ să le inculce, în clipe de inspiraţie divină, şase dintre cele 12 cărţi – scrise nu cu pana ori condeiul muiate direct în Luceafăr, bătute nu la maşina de dactilografiat, trecută rapid în amintire, şi nici ,,procesate’’pe computer, ci caligrafiate, cu harnicul Ac al ţărăncii, pe creaţii ivite din războiul de ţesut: scoarţe, ştergare, ii, zăvelci, fote, brâie şi câte şi mai câte, zeci, poate sute, piese de îmbrăcat pruncii, soţii, părinţii şi bunicii, de îmbrăcat pereţii casei, patul, lada de zestre, creaţii (de o frumuseţe răpitoare, dar şi de o utilitate inexpugnabilă) tot ale inimii, minţii şi mâinilor Femeii, cea mai răbdădoare, tenace şi, la nevoie, cea mai aprigă apărătoare/ ocrotitoare a Familiei.
Altfel exprimat, Carolina Ilica şi-a scris cele mai proaspete cărţi de poezie – deocamdată şase, din cele 12 proiectate – nu pe suportul de imprimare al ultimei jumătăţi de mileniu: hârtia şi nici pe ,,suportul electronic’’ din ultimele decenii, ci direct pe pânza mirificelor ţesături rânduite de Dumnezeu să nu lipsească din nicio casă de ţăran român, unde liota de copii asigura perpetuarea neamului său stră-stră-vechi, de-o vârstă cu lumina pe-acest pământ niciodată părăsit, ci totdeauna locuit, hrănit cu sudoarea muncii sale, a ţăranului, hrănit cu lacrimi şi rouă – sudoarea privighetorilor care au trudit toată noaptea, cântând, cum ar fi scris Lucian Blaga.
În deschiderea evenimentului, a vorbit – cu graţie zâmbitoare şi lumină de gazdă cald primitoare – frumoasa, inteligenta şi telegenica Doamnă Ioana Drăgan, director în Institutul Cultural Român (coordonatoatoarea salbei de mărgăritare: zecile de I.C.R.-uri zvârlite, ca un curcubeu, în lume, de Ministerul de Externe şi de Ministerul Culturii din România).
Mierea spiritului românesc - în viziunea integratoare a poetei Carolina Ilica din neconvenţionalele sale ,,Cărţi de la Vidra’’ (adică de Acasă, din obârşiile nimbate într-un dor fără saţiu, uneori în dorul de dor, cel mai adesea în Dorul de Dumnezeu – dor de rădăcini nepierdute în timp, dor de curăţia izvoarelor şi prundurilor primordiale, dor de copilăria leagăn de aur şi dor de neamul său!) – a fost privită în zare, în curgerea sa de aur transparent, a fost decantată, degustată cu temeritate şi gustată cu savoare, tâlcuită şi deztâlcuită, dezlegată de sensuri şi semnificaţii (aşa cum Nichita Stănescu şi Mircea Dumitrescu legau şi dezlegau ,,Noduri şi semne’’, acum vreo patru decenii) de personalităţi de prim-plan ale vieţii cu adevărat româneşti: criticul literar şi jurnalistul de vocaţie Ioan Adam (laureat, în 20 decembrie 2007, al Marelui Premiu acordat de Uniunea ZiariştilorProfesionişti din România); prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, critic şiistoric literar, eminescolog de notorietate; prof. univ. dr. Andrei Ionescu, expert în spaniolă şi traducător de mare rafinament; Paula Iacob, celebru avocat, în al cărei eclatant palmares profesional se înscriu pledoariile în care i-a apărat, separat, pe Ştefan Andrei, cel mai valoros minstru de Externe de la Nicolae Titulescu încoace, respectiv, pe atât de nefericitul şi pe nedrept hulitul Nicu Ceauşescu, fiul cel mic al ,,Dictatorului’’ din Epoca de Aur a României.
Din partea Ministerului Culturii şi a Revistei europene de cultură şi educaţie naţională, pe care o editează la Craiova, LAMURA -, Dan Lupescu a transmis un mesaj de preţuire pentru protagonista acestui regal de spirit românesc şi de poezie: Doamna Carolina Ilica.
Magica seară de literatură şi artă găzduită de Institutul Cultural Român, la palatul său central din Bucureşti, s-a încheiat prim mărturia de credinţă şi recitalul susţinute chiar de poeta Carolina Ilica.
Dintre personalităţile de excepţie care au onorat evenimentul amintim doar pe marele pianist Dan Grigore; criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu (cel care, în deceniul al optulea al veacului trecut, pe când era directorul Editurii EMINESCU, i-a acordat premiul pentru debut în volum, selectând-o din o …mie de candidaţi, volumul urmând a purta titlul, de o expresivitate irezistibilă: ,,Neîmblânzită ca o stea lactee’’); prolificul poet, romancier şi eseist Constantin Lupeanu, mulţi ani ambasador în Lumea Chineză, recunoscut drept cel mai valoros sinolog din lume de chiar specialiştii dinBeijing; prof. univ. dr. Ioan Opriş, ex-ministru adjunct al Culturii, o autoritate incontestabilă în muzeologie, muzeografie şi, în genere, în patrimoniul cultural naţional;inconfundabilul interpret Doru Tufiş, şi el director în Ministerul Culturii condus, în anii 2001-2004, de acad. Răzvan Theodorescu.
Dintre membrii Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, am desprins chipurile remarcabile ale doamnei Georgeta Adam şi ale domnilor Bebe Răvescu (,,Bucureştiul literar şi artistic’’), Emil Stanciu (,,Meridian’’), Romulus Turbatu (editor coordonator al Revistei LAMURA).
Expoziţia ,,Cărţile de la Vidra’’ poate fi vizitată până la 24 aprilie 2014, în Palatul I.C.R. de pe Aleea Alexandru nr. 38 – Bucureşti, România, Europa.
De Florii şi de Sfintele sărbători Pascale – tuturor, un semn de lumină şi o îmbrăţişare frăţească.
HRISTOS va Învia. Slăviţi-L !
Dan Lupescu (Craiova)

 

 

ATELIER
CUVINTE-NCUMINŢITE VI
(Pilule fără efecte secundare)
1.Atotmuritorii sunt acei oameni care în timpul vieţii învaţă nu doar cum să trăiască, ci şi cum să moară;
2.Linguşeala – unul din lubrifianţii garantaţi de istorie, care ajută la griparea motorului social;
3.Legea progresului: Tot mai puţini oameni pot ceea ce vor şi tot mai mulţi vor ceea ce nu pot;
4.Succesul revine acelora care ştiu ca din acreala inimii să stoarcă vorbe mai dulci ca mierea pentru urechile fudule ale potentaţilor;
5.Totul curge, doar nesimţirea şi prostia zac şi sporesc;
6.În ţara tâlharilor, hoţul ajunge de râsul curcilor;
7.Idealul prozaicilor este să sugrume toate idealurile şi să-i crucifice pe idealişti;
8.Pe măsură ce îmbătrâneşte, istoria este atât de mult împopoţonată şi sulemenită de istorici, încât spiritele îndrăgostite de adevăr se înfioară atunci când trebuie să se aventureze pe centura trecutului;
9.Sunt oameni care într-un asemenea grad s-au obişnuit cu minciuna, încât li se pare ruşinos să mai aibă de-a face cu adevărul;
10.Decât minciuna dulce ce te-mbolnăveşte, mai bine-un adevăr amar ce lecuieşte;
11.Până şi mincinoşii vor s-ajungă la adevăr pe variantele lor întortocheate;
12.Dacă minciuna doar tangentează din când în când cu necesitatea, adevărul constituie însăşi coloana vertebrală a necesităţii;
13.Egoismul – concepţia de viaţă promovată de acei indivizi care sacrifică umanul pentru a se putea înfrupta din poamele acre ale inumanului;
14.Drumul de la uman la suprauman adeseori trece prin inuman;
15.Pentru a cunoaşte deliciile deşertăciunii, ambiţiosul nu ezită să-l detroneze chiar pe Dumnezeu;
16.Nu există om mai preocupat de imaginea lui publică decât acela care izbuteşte să scape de locul ce-i este rezervat după gratii;
17.Politica românească – o foarte profitabilă aflare în treabă, în care nu aduce anul ce aduce ceasul rău;
18.Traseiştii, acele petarde ale politicii româneşti ce-şi află satisfacţia trădării într-un jalnic fâsâit;
19.Când prietenii se-nghesuie în jurul tău, prietenia adevărată se îndepărtează de inima ta;
20.Dacă prietenii sunt reali şi urmează calea interesului, prietenia este ideală şi urmează calea dezinteresului;
21.În general femeile sunt mai dispuse să-ţi ofere dragostea decât prietenia lor;
22.Într-atât a scăzut plafonul umanului, încât mai degrabă sunt priviţi cu suspiciune oamenii care dau decât cei care iau;
23.Disperarea este inevitabilă atunci când vrei să ajungi la Dumnezeu prin intermediul oamenilor;
24.Oamenii se împart în două mari categorii: neîncrezătorii sau aceia care ştiu că Dumnezeu a fost făcut după chipul omului şi neştiutorii sau aceia care cred că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu;
25.Tânărul este convins că ştie, maturul crede că ştie, iar bătrânul înţelept ştie cu certitudine că nu ştie.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

IARNA ÎN SATUL MEU
Aşteptăm săteni sadea
Din vârtej să se diştearnă
Fulgi în picuri gloss de nea
Vânturaţi de stiva iarnă.
 
Pe cărările zăcânde
Pline de stuf de zăpadă
Pâlpâiri mocnite-n tinde
Întregesc a vieţii nadă.
 
Şi-astă dat’ puţini bătrâni
În freamătul nevoinţei
Simţi-vor din moşi străbuni
Taina ’ntrupării Fiinţei.
[…]
Anotimpul bucuriei,
Al ofertelor-pachet
În bradul copilăriei
Mai atârnă un huzmet.
 
SOARELE IERNII
Într-un târziu refrenat
De iarnă surprinzătoare
Zăresc soarele, scăldat
La asfinţit, în vâltoare.
 
Într-un timp prea regretabil
Al voinţelor stridente…
Sus, în curs irecuzabil
Plumbuie căi opulente.
 
În totul zădufuit,
A naturii zbuciumare
Cerne umbre, căznit
De-a mediului deformare.
Elisabeta Dumitru (Buzău)

AMINTIRI DESPRE ÎNCEPUT…
Numeroase sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia dintre noi. Imaginea primei învăţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe şcoala“.
Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că lucrăm în  „Şcoala cu 5 directori“.
Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii planificărilor.
A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei din  anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de  câte ori cineva făcea câte o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.
După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I au fost împărţiţi pe clase.
Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii care au obţinut cele mai bune rezultate. )
I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină îngrijorare, că n-am să-i  recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă cunoască ei.
Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că, dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş  mai fi rămas în învăţământ. Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea  atenţie.
Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul  Blajului, Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi, acomodarea.
Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la un careu. Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate cazuri pozitive şi negative din şcoală.
La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu se aştepta nimeni. Lucram la Liceul Industrial Nr. 1 şi directorul de atunci, Mircea Olariu, afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că unii profesori nu au ajuns la timp la ore în săptămâna care urma învoirii. Întâmplarea a făcut că lipseau unii colegi şi cei rămaşi în şcoală am făcut un orar provizoriu. La ora 12 eram în autobuzul care mă ducea la Blaj.
După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a trecut la activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul şef al clasei, a început  să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“.  Am început să râd.  „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat voie. Mi-a  spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte întâmplări din timpul şcolii.
Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să înşir prea multe. Dar pot să  precizezcă erau politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar  dacă nu-i cunoşteau de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa soarta lor.
Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“, „Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“, „Nepotul meu e student. A terminat la Colegiul Tehnic…” Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

SFINŢI, IERNI ŞI MORŢI ÎNVIAŢI
sfinţii din aprilie
iernile din aprilie
morţii din aprilie
 
se aud bocănind ciocanele care
bat piroanele în mâinile Lui
Iisus
 
nefirească – nepermisă linişte – în care
nu se aude măcelărirea mieilor
 
blestem pe capul celor care
păstrează liniştea în
sufletul călăilor lumii
 
toate luminile se
sting logic: din
senin
 
sfinţii din aprilie nu vor mai
face minuni
iernile din aprilie vor fi şi
ninsoarea până la
os – pentru totdeauna - asupra întregului
univers
 
morţii din aprilie vor
învia din morminte – ţinând în
mâini – frântă
lumina pâinii amare: memoria  - inconvenabil
nonconformist trezită - în
Emaus
 
IADUL DIN TINE
te-ai întrebat vreodată despre
iadul din tine? – când  şi
cât ţi-ai mărturisit – din
fascinanta mârşăvie colcăindă în
tine?
 
cât ai avut curajul să-ţi
înghiţi – din excrementele
propriei tale conştiinţe – cât şi
dacă?
 
...o - câtă silă – câtă silă – şi câtă
monstruoasă milă mi-e de
tine – înfricoşat - imens ipocrit şi
pustiit orfan - Iudă fără
Hristos!
 
SINGURA SOLUŢIE
...stai – nu te arunca – mereu
te arunci – cu
spume şi intrat în
roşu - de parcă ai mai face parte dintre
maidanezii orgasmici ai
gloatei
...bine – atunci debitează-ţi mai repede
inepţiile – până nu îngheţ de tot
...mda – uite – a venit
noaptea – deci ţi le-am pus pe
noptieră: ai aici medicamentul pentru
moarte – şi aici
medicamentul pentru
nemurire – alege – repede şi
definitiv
...sunt obosit – foarte obosit: pentru mine şi
pentru toţi aristocraţii
neantului – cei care nu se mai apleacă
de mult  - nici
pentru bancnote căzute pe
jos şi nici pentru vieţi
suspendate între cer şi
spitalul de umbre – toate sunt
perfect egale şi sferice – egale şi
sferice
...aşa ai ajuns? – aşa
...da-da – atunci iartă-mă te rog că te-am
oprit din calea spre
extaticul îngheţ: ai dreptate – este
singura soluţie – în calea de a nu mai
număra  - febril şi
insomniac - păsări cu soţ şi păsări fără
culoare – păsări cu glas şi
păsări irizând
translucide... – îngeri şi
zădărnicii
...adio – numai cei care nu ştiu că deja au
murit – mai au nevoie de
leacuri: nu mai vreau decât
să-mi pot reciti – la
infinit - Cartea
 
MAEŞTRII
pasărea meteorolog s-a
instalat – autoritar – la
catedră – şi
face linişte în cosmos
 
confirmând – ascultătoare până la
servilism – cad
primele picături de ploaie: prin
astrală cutumă – n-ai voie să-ţi contrazici
Maeştrii
 
şi cine să aibă Maeştri
Absoluţi – dacă nu
Primăvara: o droaie întreagă de
cântăreţi sculptori şi pictori
orbi – deghizaţi  (prin toţi
copacii şi prin toate tufişurile) - în
fascinante zdrenţe dumnezeieşti de
gală
 
Maeştri care sfidează – pur şi
simplu – şi Cavaleri – şi Moarte  - până şi
arlechinada Diavolilor de
Casă
 
COPACI DE PRIMĂVARĂ
duhurile morţilor – sălbatic
stăruitori în dragostea pentru
lumea de-aici – împing zdravăn cu
umărul - îşi împing toată vlaga lor
luminoasă şi tainică – în
florile-flăcări ale sărbătorii
copacilor – şi ele
biruitoare ţâşnesc - ţâşnesc
impetuoase – stufoase raiuri  - de
neoprit – precum
Învierea Lui Crist
 
FOAMEA ŞI SETEA
(întru in-versul lui Eugen Ionescu)
ţi-a fost vreodată sete şi foame de
lumea asta? – da – sigur că mi-a
fost:  incredibilă sete şi teribilă
foame de lumea asta – dar
lumea asta – tocmai atunci când mi-era mai cumplită
sete – nu mi-a dat să beau – tocmai atunci când
mi-era mai crâncenă foame – nu mi-a dat să
mănânc
 
numai după ce adormeam istovit – umilit
încovrigat de durerea nesaţiului – de
durerea neîmplinirii întru
saţietate – îmi punea la
cap talere pline – îmi lăsa la
picioare – ulcioare de vară - dând
pe dinafară...
 
...iar eu – în acest timp – în
al meu somn – tocmai navigam sângerând
incredibil torenţial - în oceane de
extaze şi vise – printre lumi în care
nu mai era nimic care să mă
cheme cu foame – pentru că
nici de sete nu mai era nevoie – ca să le
cunoşti şi pătrunzi – pe toate - precum stâlpnicul
Noe
 
CERTARE PENTRU EVITĂRI
nu pot decât să tac zbătând sfială
când amintirea-mi cere socoteală
precum un rege bun m-a tot iertat
când eu m-am apărat şi-am tot uitat
 
dar n-ai cum da la dos chiar veşnicia
fără să-ţi cadă-n pulberi pălăria:
la geam bat frumuseţea şi iubirea
iar tu le spui să-şi tot amâne firea!
 
în loc să bagi în seamă cer şi-imperii
te-ncurci în două ţoale şi trei perii!
o cârtiţă în somnuri te chirceşti
 
văzduhurile ard minuni şi veşti!
...atunci când Dumnezeu îţi intră-n casă
strai  - plâns şi îndoieli  - îndat'  le lasă!
 
FILOSOFIA KILLER-ULUI
e bine să simţi sângele
lui  - cât mai aproape de
pumnul tău – când îl
ucizi
 
doar aşa poţi lua – direct în arterele
tale lacome – puterea
râvnită - de la cel ucis
de tine
 
SFÂRŞIT DE IARNĂ ISTERIC
mucedă iarnă – sporii ning lipicioşi
cenuşii – odată cu sângele-i scuipi
şi corbii sunt suri – statuari şi frumoşi
voinţa-i de moarte – gândind să te surpi
 
o febră mocneşte sub pojghiţa ploii
oarbă – rahitică-i orice privire
mamele sporovăiesc cu strigoii –
ai să te poţi sinucide-n neştire?
 
vibrează mânii în falsetto – crescendo
isterica apă-explodează în ceţuri
neisprăvit – pagliacci ridendo
 
gata să naşti – din hidoasele greţuri
...rămâne pe lama cuţitului sânge
în colţul odăii umbra ta plânge...
 
ÎNTÂLNIRI
când eşti singur – te-ntâlneşti
cu toţi morţii
 
fulgeră – dezmăţat – pe
pereţi – jocurile de umbre chinezeşti ale
sorţii
 
tu le spui morţilor prea multe – ei
bâţâie din cap
 
acoperă cu văluri oglinzile – culcă-te-n
sloiuri – pune-le cailor
funebru valtrap: demonii fâlfâie
roiuri - nimic
nu mai are ceas  - nimeni nu mai
vrea – şi-n şuvoiul acestor
întâlniri nici eu
nu mai vreau  - să
scap
 
SPITAL
iarăşi şi iară – mereu şi mereu
cel fără de rost rămas-am tot eu
făr' de răgaz şi sfidând Dumnezeu
umbra mă hăituie – rănindu-mă greu
 
ursuză mi-e soarta – Midas pe dos
orice bine ating se farmă în rău:
toţi zeii-au pierit – sau auzul li-e gros
în urmă-orice pas îmi lasă un hău
 
vieţi ticăloase-ntr-o lume roindă
rasul şi tunsul cu zid drept oglindă:
tot ce se-ntâmplă-i ca funia-n sac
 
tot ce se naşte-i sub zodii de rac
...la ce mai pierdeţi vreme şi trăiţi
când tot fiindul este ca-ntr-una să muriţi?
 
LUCRURI  FOARTE IMPORTANTE
am o problemă serioasă: nu mă mai
înspăimântă moartea – nici măcar
norii nu mai au importanţă
Dumnezeu mi-a dat semn: moarte
nu există – există doar
Frumuseţea
 
este foarte important ca dincolo de omul
înspăimântat – hărţuit – ţâşnind precum
fiara în zig-zag – ori înainte şi înapoi – dinspre
beznă spre beznă – dincolo de
omul umilit – înfundat în
ceţuri de mlaştină – să
răsari Chipul meditativ – Chipul
proaspăt – plutind printre pâlpâiri de
stele
 
este foarte important ca tu să arăţi
bine în această dimineaţă: când tu arăţi
bine – lumea se creează din
nou – când zâmbeşti tu – se face dimineaţă-n
miez de noapte – şi iarna se prăvăleşte rouă peste
flori
 
este foarte important ca eu să te
văd – să-ţi văd Chipul tău de
Galatee-Licornă  – în perfect acord cu
Frumuseţea – în fiecare dimineaţă: numai în
felul acesta voi putea asista – fulgerând
odăjdii – în fiecare dimineaţă – la o
nouă creaţie a lumii
 
este foarte important ca eu să-ţi
aud – în fiecare dimineaţă
paşii: după ei se ritmează – la începutul fiecărei
creaţii – focul vulcanilor – vuietul
valurilor oceanului – mareele – înaintarea spre
cer a sevelor din copaci – după ei
îşi acordează strunele
oglinzilor păsările toate – de pe
crengile înalte ale munţilor năvăliţi la
Dumnezeu în plin ospăţ al
luminii – după ei îşi reglează
ceasul cel fără de ace al
nemărginirii Însuşi Dumnezeu
 
este foarte  - foarte important ca
peste noapte – tu să fi gândit
frumos: gândurile frumoase de peste
noapte vor tipări pe Chipul tău – în
fiecare dimineaţă – literele Cărţii
înceţoşate de lumină – a Celui Înalt
Zâmbitor şi Tainic
 
este foarte important ca eu să pot
citi – în fiecare dimineaţă – fie şi doar
un capitol din această
Carte fabuloasă
 
numai în felul acesta voi rămâne
senin învăpăiat de înţelepciune – iar Chipul tău va
deveni îndreptar pentru fiecare mutare de
şah a Paradisului
 
niciun Paradis nu mai este posibil
înafara definitivului – exemplarului
tău Chip – ritmând cu vuiet
cosmic cascada Luminii: datorită ţie Frumuseţea s-a
întors – şi-n această dimineaţă – la
cuibul ei oceanic – din
Seninele Insule ale Cerului
 
sunt mulţumit – sunt
senin – sunt
înţelept: datorită ţie m-am
depăşit – nemărginit – pe mine în
tine însăţi – datorită ţie – trupul meu nu mai
contează decât în măsura în care pot
alcătui sever de
senine distanţe – tot mai izbăvite
descurajante distanţe – între
cloaca forfotind fierbând viermuind – a
tuturor celor învechite – şi
prospeţimea – fără drept de
apel – a Lui Dumnezeu
 
înafara Chipului tău – moartea
nu mă interesează: înăuntrul Chipului
tău – moartea este un
continuu exerciţiu de scufundare a
Păsării Duh sub
luciul orbitor al schimbărilor – şi
apoi – scuturându-şi penele
minunii  -  revenind la cea mai
naturală plutire spre Răsărit – acolo
este Muntele Păsării Rock – de unde o dată la
o mie de ani curge din nou asupra lumilor – Frumuseţea
odată cu graţia miilor de elefanţi ai
văzduhului
 
tu eşti singura metodă prin care
se poate trece peste mia de ani – într-o singură
clipă – ca un gând adormind în
apa oglinzii
 
iar elefanţii  - mii de mii - să
ningă – serioşi pufoşi ca-n
copilăria lumii
 
tu eşti singura metodă prin care
întunecată – creanga de
chiparos a spitalului devine
din nou – mitul calului care
se scutură de răpciugă şi
se aprinde în
zbor
 
nici nu trebuie măcar să-ţi spui numele : tu eşti discreta
cheie cu care Dumnezeu îşi
descuie – odată cu revărsatul zorilor
amorfi – seiful privirii Lui inspirate
 
eşti vlaga braţelor Lui de
fulger – înrourate de
sudoarea viitoarelor locuiri de
lumi
 
Leac Frumuseţii - Cavaler Iubirii: se
prăbuşesc pe case Cometele Uimirii
 
Amin
 
PRECUM MIERLOIUL AŞTEPTÂND PE MIERLĂ
precum mierloiul aşteptând pe mierlă
aşa aştept eu floarea ei de zâmbet:
trei sori aprinde fiecare perlă
când dintre valuri iscă-şi al ei umblet
 
e chipreşa zeiţă-a frumuseţii
e frumuseţea lumii-n oglindire:
în cer se-aprinde steaua dimineţii
treziţi – toţi pomii se desfac în lire!
 
ascund în suflet mir desăvârşirii
vădesc în scorburi şi în grote mirii
e timpul când petalele se-avântă
 
farmec şi risc: s-auzi pe zei cum cântă
...vine şi-amurgul – trilul meu se stinge:
privesc desăvârşirea cum se frânge
 
RELIGIA STELELOR
stele nu sunt numai pe
cer – stele sunt oriunde
pribegesc – înrourate
suflete de oameni
 
praful stelelor dintre
sufletul meu şi
sufletul tău – arată
unde s-a înălţat
cândva – un templu
cosmic – al tuturor
aştrilor
 
să ne întrebăm (de
fapt – în zadar) – cine a
interzis noua şi atât de avântata
religie a stelelor – dărâmând până şi
coloanele care împungeau
raze de slavă – în
tălpile Lui Dumnezeu
 
CAVALERI  IUBIRII
făcut din gânduri proaste şi vorbă de păcat
stătea un oarecine l-al Duhului canat
păzea cu-nverşunare să nu intre Iubirea
să fiu olog cu gândul – să-mi nască bezne firea
 
acesta e războiul – aşa e umilirea:
toţi demonii se-aripă şi zarea covârşesc
când dau de vina caldă în fadă omenirea
când sfintele incendii sughiţă şi sfârşesc
 
vreau răscoliri de ceruri – un fulger nentrerupt
cu sfinţi arhangheli îngeri barbare cavalcade
să-nfricoşăm smaraldul din frunţi care s-au supt
 
iar Dumnezeu deschidă-şi divinele arcade:
doar cavaleri Iubirii putem nădăjdui
în mântuiri promise de Tatăl lui A FI!
 
SPITAL CREŞTIN
cu deget lung ameninţaţi de moarte
şi răstigniţi pe gemete şi vaier
cei din spitale-s amintiţi în soarte:
martiri cu slove scrise doar pe aer
 
cuţitul răsucit în suferinţe
e geamăn cu pironul Lui Hristos:
rănind prin val de lacrimi şi-umilinţe
străpung spre raiuri – luminat prinos
 
alai de sclavi durerii – risipirii
pecetea deznădejdii nu se-nfigă:
creştin spital – Lui Hrist este verigă
 
de trăinicie-n lanţul mântuirii
...sfinţi storşi de timp şi-ntorşi către rigole
pe capete pogoară-aureole.
 
ALUNECĂRI COSMICE
totul lunecă în toate
părţile – pe o muşama
albastră lunecă până şi albită
fiinţa – până şi
cărţile: acum în cosmos se
scriu altele
toatele – hărţile
 
opriţi-vă din lunecare – straie
celeste – cochetând peste colburi
terestre – tu
lună – tu
soare: opriţi-vă din lunecare
lupanare
cosmice – când straniu-ndesate-ntre
stele – când ridicol de
rare: nicio zână din
ele nu mai transpare
 
odată cu aşternutul de
aştri al patului  - alunecă toţi sorii
senatului din văile
natului – toţi
porii trupului de iască
stelară o iau
razna – flegmaţi numai pe o
nară – care-ncotro înspre
toate
cele douăsprezece tăceri ale
Sfatului – în
contur fantastic se strâng
roată – o istorie toată
înspre amurg irizată
 
carnaval de
lenjuri de
lună – demente valsuri într-o
alună – episcopal liliachii – după
chindii - rotite
până la Maica Cea Bună
 
au ostenit străjile şi
s-au înţelenit – înţelept
până la Cel Drept
măjile: toate pe toate le-ngână
viaţa şi
mântuirea se-amână
 
EFORT INTESTINAL DE PRIMĂVARĂ
un vânt pantagruelic – o
ghiorăială imensă – şi
iată cum s-au crăpat în
fund pantalonii copacilor şi
s-au ivit – aburind intestinal
efort - florile
 
necuviincioase flori – scremute din năstruşnic
vânt – scăpat cu tot cu
stropi – albi şi roz – în izmenele
copacilor atât de greu
constipaţi – şi insistent
trataţi cu supozitoare
celeste – dar
în fine - din nou
împrimăvăraţi
 
MAL DE PRIMĂVARĂ
blând văluresc oceane de petale
sub strigătele păsărilor-îngeri
la mine-n piept e ţărmul de urale
spre care-au năzuit năierii-n frângeri
 
străfulgerat văzduhul este iară
de aripi orbitoare de lumină:
prin seve şi prin nervi e primăvară
arhanghelii-au plinit aici grădină
 
după atâta iarnă de-osteneală
serafi şi sfinţi se-amestec' la-ntâmplare
sub vreun copac se-aşaz' la nimereală
 
visând de-acum extazul de culcare
...însuşi uimit păşeşte printre flori
agale-n seară Hristul de fiori
 
CEL MAI IMPORTANT LUCRU
cel mai important lucru din dimineaţa
aceasta: pentru voi – măcelării şi
războaie – pentru mine: să-mi
degust în tihnă – printre primele raze ale
soarelui – compotul de luceferi şi sfânt catifelate
caise
 
URGENŢĂ
îşi sparge pieptul să-şi
strige numele – printre ploi şi
vânturi aprige – Primăvara: cu
biciul îşi mână florile – behăind
speriate – spre
crăcile schilave ale
copacilor
 
tot ea  aproape zbiară şi
cu violenţă - smulge din
teci spadele (cele fraged îndoindu-se
suspinând văicărindu-se) prea nevârstnice – ale
mugurilor: niciun duel nu se-ntâmplă
 
doar păsările cântă din străfundul
bojocilor şi
de bună-voie: ele simt în
văzduh – astfel (exasperate de mistice voci
disimulate în cernitele voaluri de lume) – urgenţa
suirii  - pe schelele prea-n pripă-nălţate – a Manolelui
Orbitor Mântuirii
 
O ZI ÎN HAR-DEAL
străpunşi de vii săgeţile luminii
se-nalţă vulturi albi ai sihăstriei
vecernia petalelor Treimii
clădeşte-n ceruri Slova Măreţiei
 
văpăi de rugăciuni îmbracă munţii:
odăjdii scrise-n fulger şi poruncă
frământă vele pentru arca frunţii
s-atingem toţi HAR-DEALULUI preluncă
 
oştiri de griji s-au spart de stânca-amiezii
şi-l vom vedea-n curând pe Dumnezeu
blând gospodar pe prispă-alintând iezii
 
iar nu junghind – precum un boz evreu
...adorm cu mâna-n mâna-I pironită
a Lui Hristos – şi nu este ispită!
 
„J'ACCUSE!”
se închină catacombei sfânt-apostolice
a Părintelui FLAVIU TODEA
 
aţi pus copaci să facă drepţi
pe plac de lighioane
bonturi să-şi sângere-umiliţi
şi-n ramuri şi-n coroane
 
miloage flori mai îndrăznesc
să iasă dintre rane
dar albul lor neprihănit
e spray pentru cucoane
 
lumile cântecului viu
sfinte lumini de frângeri
voi le-aţi scuipat şi le-aţi făcut
măcelării de îngeri
 
pe împăratul urs din munţi
l-aţi scoborât să joace:
striviţi şi nimb şi sfinte nunţi
amestecând potroace
 
şi temple şi păduri de zei
voi le-aţi spurcat cu moarte –
o mlaştină de derbedei:
s-a-nchis orişice carte!
 
pe internet voi urmăriţi
cancerul cum mănâncă
din Duhul care-a fost cândva
mântuitor  şi stâncă
 
iar la televozor se dă
'n direct şi fără greşuri
cum aţi ajuns pe Gânditori
să-i preschimbaţi în leşuri
 
martiri de neamuri – răstigniţi
a milioana oară
şi la Golgote NOI chemaţi
pe Hrist şi pe Fecioară!
 
pe craii de la Răsărot
îi tocmiţi vidanjori
pe buni păstorii-i îngropaţi
sub sânge şi sudori!
 
smulgeţi arhangheli din icoane
dând ghes la lupanare
catapetesme-ntregi voi spargeţi
şi-ntunecaţi altare
 
din Dumnezeu faceţi lacheu
în pocnituri de palme
şi îl mânaţi la feredeu
să-L scăldaţi în sudalme
 
aţi năvălit cu grohăiri
între minuni şi raze
crezând că raiul aţi robit
voi – porci ai Zilei Şase!
 
de fapt – voi scoateţi dintre firi
ultimul praf de stele
potirele de trandafiri
prefaceţi în pubele
 
vă făuriţi cu-atâta grijă
din scârna-vă slăvită
din crimă şi din bezni trufaşe
haznaua potrivită
 
de multe-istorii voi lucraţi
asasinând Măiastre
şi-aţi obţinut chiar ce doreaţi:
iad mârlăniei voastre!
 
EPILOG
au trecut vijelios Cavalerii
Apocalipsei - vânt rău de
stepă – şi uitat-au să mă robească
lipsei: cu toate
deşteptările  pe limbă - sunt din nou
prunc – într-un vârf de
runc
 
primăvară-n toamnă – doamnă-a
firii doamnă: alb e din
Licornroşu-i scris de
Domnnegru
pieptănatgalben cu
bănat
 
a fost probabil un vast
inedit târg cosmic: acum
s-a-ncheiat: pe toate lunile cerului scrie
de zor letopiseţi  - un
biet singuratic
noptatic - Aflat
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

POPASURILE VIEȚII
- fragment -
„Haideți să mergem cu mașinile la bisericuța din Borzești!” am auzit un glas în receptorul telefonului. Un grup de medici hotărâseră să meargă acolo la Înviere. Orele douăzeci și trei. Ultimele telefoane zbârnâiau: „Gata?” „Gata! Acum ieșim din casă.” Afară era frig, dar era primăvară. Din nou simțeam mirosul reavăn al pământului ce se ridica până la nările mele dornice de parfumul primăverii, de aerul proaspăt al nopții. Prea stăteam toată ziua în mirosurile de chimicale emanate de instalațiile combinatului. Paștele în acel an venise nici prea devreme, nici prea târziu. Oricum, zăpada fugise demult, mugurii începuseră să se desfacă. Câțiva zeci de metri pe jos și am ajuns în fața spitalului unde era parcată mașina noastră. Acolo era punctul de întâlnire cu ceilalți.
Oricât de laici am fi fost - dar nu eram noi cei din grup - în noaptea aceea, în suflete se revărsa smerenia învățată în copilărie, dorința de a respecta o tradiție scumpă, aceea de a ne aminti de momentul Învierii Domnului. Pentru noi, dornici de a pleca la Biserică, nu existau semne de întrebare despre Înviere. Ne-am urcat în mașini și am ajuns curând în fața bisericii. Am coborât tăcuți și liniștiți, încadrați perfect sufletește în acele clipe ale credinței. Era lume puțină la hotarul dintre noapte și zi. Mă întrebam oare când ne vom întoarce din nou cu fața la Dumnezeu? Când vor înțelege toți oamenii semnificația cumplitului sacrificiu pe Drumul Crucii? Clopotele de Paști le vor putea reaminti că binele va rodi respectând morala creștină? În tăcerea profundă, sunetul de aramă, acel dangăt melodios al clopotelor a spart tăcerea nopții. În sufletele noastre și-a făcut loc reculegerea și înălțarea, pătrunși fiind de misterul divin al Învierii. Slujitorii bisericii au apărut în veșminte strălucitoare, cu făclia aprinsă și cu chemarea sfântă: „Veniți să primiți lumină!” Rând pe rând s-au aprins alte făclii, într-o înlănțuire de mâini tremurânde. S-a cântat „Hristos a Înviat!”
După acest milenar strigăt aveam certitudinea izbăvirii păcatelor. Parcă nu mai auzeam nimic. Priveam bisericuța lui Ștefan luminată de cer și mintea mea recompunea legenda: Copilăria lui Ștefan, joaca de-a lupta între moldoveni și tătari, uciderea celui mai bun prieten al lui, stejarul care-i păstra legenda vie… Locul acesta, gândeam, are o semnificație istorică profundă, aici și-a petrecut copilăria marele voievod. Legenda spune, și pare a nu fi o simplă plăsmuire, că aici a cunoscut primele bucurii și dureri, realitatea crudă a invaziilor tătărești, aici a învățat să mânuiască primele arme și să iubească fierbinte țara. Da, biserica mică păstrează amintirea și faima domnitorului Țării Moldovei! Ridicată în 1494, biserica „Adormirea Maicii Domnului” este construită în stil gotic, fără turlă, cu două bolți cu arcuri și pandantive ce reprezintă stilul moldovenesc. Nicolae Iorga caracteriza domnitorul: „Ștefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul încăierărilor și se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale. Întru-unsul găsise poporul românesc cea mai deplină și curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printru-unsul de aiurea și de mai sus, de la Dumnezeu”.
Reveneam la gândul vremurilor de demult, la disprețul poporului nostru pentru năvălitorii hrăpăreți veniți din Asia ca o furtună peste pământurile noastre dragi… Numai în acele condiții s-au putut imagina legendele din care se disting darurile sufletului românesc: înțelepciunea, bunătatea, spiritul de dreptate, dragostea de țară, dragostea de Biserică și de Dumnezeu. Legenda istorică legată de existența falnicului copac trimite la judecățile faptelor mărețe ale viteazului voievod, stejarul cu rădăcini adânc înfipte în pământul țării fiind chiar simbolul forței, statorniciei, longevității, măreției asemănătoare cu personalitatea copleșitoare a viteazului voievod moldovean, admirat de oameni pentru că a știut și a putut să-i pedepsească pe dușmanii țării. Sfântă a fost domnia lui, sfinte sunt lăcașurile ridicate de el!
Clopotele Bisericii sunau mirific! Clopotele de Paști, am gândit, l-au oprit pe Faust din poemul lui Goethe de la gestul sinuciderii, plănuit într-un moment de disperare când era bântuit de judecăți confuze şi stare de neputință. Clopotele de Paști și bucuria oamenilor de afară i-au amintit de fericita perioadă a copilăriei și Faust a fost cuprins de fiorul dorinței de a trăi… și astfel Mephisto a pierdut pariul cu Dumnezeu privind convertirea lui Faust…
Un scurt circuit în mintea mea și visul a fost întrerupt. Mă trezisem la realitate. Pierdusem noțiunea timpului, în vreme ce cântările trezeau întreaga natură din jur. Nu mai știam de când ne aflam în acel loc și nici ce se mai petrecuse în acel timp în jur. În aerul din jur răsuna cântul  preoților „Hristos a înviat!”…
Privirea unui coleg al soțului era fixată asupra mea; mă privea nedumerit, probabil legenda mă transfigurase. Am plecat tăcuți de la Înviere, dar cu bucuria în suflete. Ne-am îndreptat spre locul unde parcasem mașinile. Nimeni n-a mai comentat nimic. Unul dintre medici ne recita, în drum, versurile lui Vasile Militaru: „Hristos a Înviat! Ce vorba Sfântă! / Îți simți de lacrimi calde ochii uzi / Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă / De câte ori creștine o auzi. […] Ai cântărit cu mintea ta creștine / Cât bine ai făcut sub cer umblând, / Te simți măcar acum pornit spre bine / Măcar acum te simți mai bun, mai blând?”
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

DROBUL DE PAŞTE
A venit şi a trecut Duminica Floriilor, preludiu la Săptămâna Mare şi la Sărbătoarea Pascală. În ziua de Florii, vezi pe străzi oameni ieşind de la biserică, purtând în mâini ramuri şi coroniţe de salcie. Nu puţini sunt cei ce duc buchete de flori ori o cutie cu un tort. Este vremea bucuriei, dar şi a milosteniei. De aceea, în câte o piaţetă sau la un colţ de stradă, un cerşetor întinde mâna după câţiva bănuţi. În această perioadă, galantarele magazinelor alimentare sunt mai mult ca oricând, încărcate cu marfă: ouă vopsite, de găină şi de prepeliţă, drob de miel, specialităţi de carne şi de brânză autohtone sau venite de peste mări şi ţări, pască, prăjituri, cozonaci, vinuri şi băuturi fine. În pieţe, tronează fructe şi legume, flori şi decoraţiuni pentru Florii ori pentru masa de Paşte. Liliacul, garoafele şi mărgăritarul au acum cel mai mare succes la public. Un corn al abundenţei revărsat cu ocazia acestei sărbători!  
De Paşte la sfârşitul anilor 80
Vorbind deschis, ce mare diferenţă este între prăznuirea aceasta a Paştelui şi cea din vremurile mai puţin favorabile, de la sfârşitul anilor 80! Zile libere nu erau cu această ocazie, iar de multe ori, în duminica de Paşte, angajaţii erau chemaţi la serviciu, iar elevii şi studenţii la şcoală, pentru muncă voluntară. În caz că aveai maşină şi varianta cu voluntariatul nu se întâmpla, îţi făceai din timp socoteala dacă de Paşte este duminica în care circulă cei care au număr de înmatriculare cu soţ sau fără soţ. Norocoşii ce aveau liber pe şosea şi benzină în rezervor, dată pe raţie, puteau ieşi de Paşte la iarbă verde ori pe la rudele aflate la ţară.
În oraş sau la ţară, oamenii întâmpinau Paştele după ce mai întâi făcuseră curăţenia de primăvară. Nici pentru aceasta nu ţi se lăsau prea multe variante: „Dero” şi „Tix” erau ajutoarele de nădejde în gospodărie. Spălai geamurile şi perdelele şi apoi aburcai covoarele pe bătătorul din faţa blocului. Le băteai, după care le luai cu măturica sau cu peria şi cam asta era totul.
Masa de Paşte
Înainte de 89, de Paşte şi de Crăciun se vedea cel mai bine inventivitatea românului de rând în materie de artă culinară. Fiecare se lupta cum ştia el mai bine să obţină o ciozvârtă de miel, pe care o împărţea meticulos, în aşa fel încât să ajungă şi de ciorbă, şi de friptură, şi de stufat. Iar dacă nu reuşea să aibă carne, nu era bai. Căci lua de la „Alimentara” câteva conserve de pate de ficat pe care le amesteca bine cu o cană de orez fiert şi un ou bătut, le adăuga verdeaţă şi le cocea în formă. Şi uite-aşa, rezulta tradiţionalul drob.
La dulciuri, era mai uşor. Stăteai pe la cozi şi mai adunai niscaiva zahăr şi margarină, cu care preparai un tort de biscuiţi. Cine făcea rost de foi de plăcintă, le aşeza evantai în tavă şi răsturna peste ele câteva borcane de iaurt. Compoziţia se introducea în cuptor şi se obţinea un „nechezol” servit pe post de plăcintă cu brânză.
În capitală, se mai găseau de cumpărat în perioada Paştelui, pe la cofetăriile de fiţe gen „Bucureşti”, „Turn”, „Scala”  ori „Ambasador”, bomboane fondante cu gust de săpun şi trufe de ciocolată clisoase, iar cine avea baftă, prindea ciocolată chinezească cu gust de mălai. Şi fiindcă mâncarea cere şi ceva de băut, exista bere „Griviţa” şi vin vărsat şi îmbuteliat, care se cumpăra de la Gostat. Ca băutură răcoritoare magazinele ofereau „Quick Cola”, un fel de apă diluat colorată, cu un vag gust dulce.
Două ore la televizor
Ouăle de Paşte, românul le aduna cum aduni banii în puşculiţă, carton cu carton, irosindu-şi timpul pe la rânduri. Odată achiziţionate, dacă aveai ceva de prisos, îţi făceai pomană şi mai dăruiai din ele pe la rudele şi prietenii mai puţin norocoşi. Ouăle se vopseau cu carmin ambalat în plicuri cumpărate de la „Alimentara”. Cei mai îndemânatici lipeau pe oul nevopsit o frunză de pătrunjel şi îl îmbrăcau într-un ciorap nou, apoi îl vârau în recipientul cu vopsea. Când îl scoteau de acolo, oul era tot colorat, iar locul unde fusese frunza de pătrunjel, rămas necolorat, forma un model. Dacă aveai de unde, făceai rost de pelin proaspăt, cu care îmbrăcai platoul pe care aranjai ouăle de Paşte. Până ajungeau să fie mâncate, acestea serveau ca unică decoraţiune dedicată Sărbătorii Pascale.
La televizor, aveai de Paşte program seara, între opt şi zece. Acesta nu se deosebea cu nimic de cel difuzat zi de zi. Uneori, mai scăpa câte un film de cinematecă, dar de obicei, vedeai emisiuni dedicate realizărilor din industrie şi agricultură. Un comentator cu voce gravă, hotărâtă şi severă te informa cu privire la îndeplinirea planului cincinal, despre cantitatea de grâu boabe la hectar, despre maşinile şi uneltele făurite în fabricile şi uzinele statului. A doua zi, mergeai la serviciu ori la şcoală, ciocneai un ou cu colegii şi aşteptai Paştele următor.
„Începem să pătimim”
S-au scurs ani mulţi de când românii s-au obişnuit să sărbătorească Paştele în libertate şi belşug. Cei mai tineri nu ştiu mai nimic despre stilul în care se petrecea de această sărbătoare în perioada comunistă. Oamenii au acum de toate pe masă şi multe posibilităţi de distracţie. Unii fac Paştele acasă, în mijlocul familiei, alţii la restaurant sau în club, iar alţii îşi iau o minivacanţă şi pleacă în ţară sau în străinătate. Cu toţii se simt bine, se distrează, se bucură de ceea ce au. Dar până să vină Paştele, mai este de trecut Săptămâna Patimilor. Despre ea discutau în Duminica Floriilor din acest an, două vânzătoare dintr-un supermarket:
- Este Săptămâna Patimilor, spunea una. Începem să ne destrăbălăm.
- Nu, i-a răspuns cealaltă. Începem să pătimim.
Şi amândouă au izbucnit în râs.
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

CU DINŢII ÎN CARNE VIE
cu dinţii în carne vie
să fi tras şi să fi rămas
aci unde făcut-am ochi
nu să bântui prin cea lume
făr’ de rădăcini
să mă usuc pe picioare
rezemat de tocul uşii-n vis
 
îngenunchez la icoană
şi vă strig Tată şi Mamă
un lacăt e azi la poartă
şi bălurul peste casă
şi mă lupt cu cea lăcată
fără vlagă şi-n sudori
 
la tine, Doamne, mă rog
dă-mi voinţă şi putere
să mai fiu ce-am fost odată
şi cu ochii azi deschişi
să-mi rostuiesc altă soartă.
 
MAMA
Rătăcesc amar printre străini,
pe spini calc eu, mamă,  tălpile mă ard...
unde-mi sunteţi, Doamne, rădăcini!?
pornit-am în lume fără de –a mea vrere
gânduri mă frământă, restul e... tăcere;
 
te revăd  aievea pe-un ghizd de fâtână
cum îţi legi năframa şi mă strângi de mână,
dorul mă apasă, dorul greu mă mână
să mă-ntorc acasă precum altădat’,
timpul trece însă fără de popas;
 
zi ce trece Cronos –nemiloasă hidră-
ziua-i ceas, ceasul-minut, minutul - secundă,
mi se strânge-n fugă aţa pe mosor,
pecum în clepsidră nisipul mărunt,
îmi este dor, mumă, de al tău descânt,
să stau cuibărită sub a ta aripă
cum mă alintam doar copil fiind...
 
roata vieţii însă nu se mai întoarce,
sufletul mă doare, multe-aveam să-ţi spun
şi-am tot amânat zile după zile,
nopţile de-a rând mă bântuie-ntruna bufniţe râzând...
 
se-apropie – mi sară...!? Unsă fie lună...!?
te strig în zadar, m-alină suspin...
Elena Agiu-Neacşu (Râmnicu Vâlcea)

SĂ FII POET
să fii romantic şi să fii un martir,
să fii apatic şi să fii în delir,
să fii ruşinea încercată pe dos,
să fii degeaba şi să fii cu folos.
 
să fii pervers din exces de pudoare,
să fii timid şi să dai din picioare,
să fii creştin şi să-njuri dumnezeii,
să fii dorinţa şi chinul femeii.
 
să fii ascet şi să umbli prin lume,
să fii sărac şi cu multe volume,
să fii iubit şi să fii împotrivă,
să fii frumos şi urît deopotrivă.
 
să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,
să fii damnat şi să speri veşnicia,
să fii bolnav şi să vrei să te doară,
să fii poet şi poeţii să moară.
 
EU LA PĂTRAT
viaţa este zero, la puterea doi
şi rămîne zero, nuli sîntem şi noi
 
viaţa-i primul număr, împărţit la doi
rămîne jumate, restul la gunoi
 
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămîn doar sfinţii fără de păcate
 
viaţa este sfera, cercul şi pătratul
scotocind prin toate, aflăm rezultatul
 
viaţa e triunghiul, dreptele catete
şi rămîne unghiul fără epitete
 
viaţa e obtuză, pînă-n infinit
şi rămîne punctul, singur şi uimit
 
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă
şi rămîne moartea... singură, rigidă
 
viaţa este zero, zero absolut
la puterea doi, un necunoscut
 
viaţa e un calcul – simplu –  cum sînt Eu
însă Eu² = Dumnezeu
 
CEVA DIN MINE CAUTĂ CEVA
Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută oamenii.
Bine că am ce alege.
Ceva din mine caută lumina, ceva caută întunericul.
Bine că pot arde, bine că mă pot stinge.
Ceva din mine caută liniştea, ceva caută larma.
Bine că există cuvîntul.
Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea.
Bine că există cerul.
Ceva din mine caută ceva din tine.
Bine că există iubirea.
Ceva din mine caută adevărul, ceva caută minciuna.
Bine că există cugetul.
Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul.
Bine că există ceva care caută ceva.
Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută alinarea.
Bine că există lacrima.
Ceva din mine caută fericirea.
Bine că există speranţa.
Ceva din mine caută agonia, ceva caută extazul.
Bine că mai pot să respir.
Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu,
ceva îl caută pe diavol.
Bine că am în cine să cred şi de cine să mă lovesc.
Ceva din mine caută uitarea, ceva caută amintirea.
Bine că mai există visele.
Ceva din mine caută o secundă, ceva caută un minut,
Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,
Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,
Ceva caută mereu ceva.
 
GURU AMNEZIC
secundele s-au adunat într-o sectă
condusă de un guru
amnezic
 
traficant de nisip
în spaţiul îngust
al clepsidrei
 
secundele s-au adunat
ca morţii-n cimitir
aşteptînd numărătoarea
inversă
 
degeaba
 
o nouă istorie începe
istoria clepsidrei
pe jumătate plină
de lăcomia unui guru
amnezic
 
PRIZONIER
uneori urăsc lumea
pentru că există fără mine
uneori mă urăsc
pentru că exist fără lume
şi între aceste stări diforme ale existenţei
mă întreb cum este să iubeşti cu adevărat
lumea aceea care există fără lume
şi eul acela care există fără eu
ceea ce scriu este o poezie
ruptă din realitatea fantomatică
împrejmuită cu garduri înalte de sîrmă ghimpată
zornăie din lanţuri neliniştea durerii
fiinţa mea aflată în pragul nebuniei
visînd la ultimul zbor către lumea
de dincolo de lume
 
FESTINA LENTE
năucitoare clipe, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente,
calvarul cu cocoaşă, copita de argint,
cu fiecare vobă încerc să nu vă mint,
cu fiecare scrîşnet un gînd se domoleşte
în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,
aceasta este viaţa, un vis: memento mori,
adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii,
la margine de cale doi oameni se iubesc,
privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrînesc…
nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară,
nu-mi place nici izbînda pe calea cea uşoară,
aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?
traieşte altă viaţă sub altă carapace!
şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?
poteca spre vecie şi cea spre niciodată?
şi corpul, care corp se va arde-n crematoriu?
şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?
aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,
o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,
tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente!
 
EXIL
Exil în camera obscură,
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură,
Sfîrşitul unui enigmatic.
 
Exil în camera de gardă,
Înconjurat de reci halate,
Lumina-ncepe brusc să ardă,
Pupila-n ochiul stîng se zbate.
 
Exil în maximul pericol,
Globule albe decedate,
De la magnific la ridicol
Te-aruncă dulcile păcate.
 
Exil în camera de veghe,
Exil în starea hibernală,
Exil la miile de leghe,
Exil în groapa comunală.
 
POT SĂ…?
pot să respir ca peştele-n apă
sau ca un vierme să cresc în pămînt?
sîngele curge-n vene degeaba,
sufletul meu e o pală de vînt.
 
pot să şterg cu buretele totul
sau să revendic iubirea ce-a fost?
timpul trece şi trece degeaba,
eu îmi zidesc prin credinţă un rost.
 
pot să privesc din spate de pleoape
sau să adorm şi cu ochii deschişi?
inima-şi bate gura degeaba,
sîntem cu toţii tăcerii promişi.
 
MAREA SINGURĂTATE A ZBORULUI
adevărata lume este a celor singuri
ştii şi totuşi te pierzi în mulţime
mergi lovindu-i cu umerii
pe toţi ceilalţi
şi nimeni nu-şi ridică
perechea ascunsă de aripi
poate că lumea este toată a ta
a celui rătăcit printre oameni
şi cine să zboare
şi cine ştie calea
spre marea singurătate a zborului?
 
CER FĂRĂ SCĂRI
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă
 
şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de deasupra
 
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări
Ionuţ Caragea (Oradea)

COPACUL VIU ÎŞI LEAPĂDĂ FRUNZELE VEŞTEDE ÎN BĂTAIA FURTUNII
„Îmi este tot mai greu să mă înţeleg,” spuse Cristian în timp ce îşi turna o porţie bună de cafea în ceaşcă. „De mai multe zile am impresia că totul îmi stă împotrivă, deşi încerc să fac tot ce pot să îmi controlez gesturile şi gândurile,” continuă aparent într-un monolog ce se închidea asemenea unui cerc din locul de început.
„Fii mai concret,” răspunse Mihai. „Nu este indicat să controlezi în detaliu ceea ce simţi, fiindcă mereu vor fi lucruri pe care involuntar le vei omite. Mai degrabă îţi recomand să evidenţiezi ce anume îţi cauzează suferinţa, iar după aceea să te concentrezi pentru identificarea unei posibile soluţii.”
„Nu înţelegi că nu există soluţie? De îndată ce aş exprima ceea ce simt cei din jur ar reacţiona împotriva mea fără să le pese de furtuna pe care o port în suflet,” replică Cristian plimbându-se nervos prin mijlocul camerei. „Sunt prins într-un joc fără ieşire, iar acest lucru mă deprimă fiindcă nu intuiesc nicio rezolvare, ci doar o continuă suferinţă până la disoluţia deplină a propriei mele persoane.”
Vântul bătea cu putere în fereastra ce dădea către un parc în care zăreau mai multe alei pe care nu se plimba nimeni la acea oră târzie când noaptea lua în stăpânire oraşul cu tot ce cuprindea el. Norii se strânseseră, iar picuri mari de ploaie începeau să cadă ştergând suprafaţa netedă a drumului din faţa casei şi trotuarele flancate de copaci plini de frunze ce foşneau ca într-un cor de glasuri ce vorbeau prin sunete continue ce ţineau loc de cuvinte.
„Cauţi o soluţie?” simţi nevoia să intervină Mihai. „Dacă aşa stau lucrurile, atunci eşti pe calea cea bună! Deseori, drumul către ieşirea dintr-o circumstanţă defavorabilă începe prin simplul efort de a depăşi barierele ce te înconjoară, chiar dacă pe moment nu ai încă viziunea continuării jocului vieţii,” continuă el. „Îţi spun din experienţă, că de fiecare dată când ajungi în ‘locul fără ieşire’ la scurt timp se produce o schimbare majoră şi se trece într-un nou cadru.”
„Vorbe, vorbe şi iar vorbe! Tu crezi că exagerez când spun că nu mai identific vreo soluţie? Că în jur nu întrezăresc nicio ieşire? Şi cel mai grav este faptul că nu mai suport acest joc al dedublării prin care îmi maschez simţămintele. Cât timp pot să merg în felul acesta?” izbucni Cristian lovind fără să vrea colţul unui scaun ce se răsturnă cu zgomot pe podea.
Un fulger străluci prin mijlocul cerului. Imediat, glasul unui tunet anunţă începerea furtunii. Vântul bătea în rafale ce îndoiau copacii, smulgea frunzele şi târa crengi rupte pe mijlocul străzii. Ploaia devenea tot mai puternică, iar stăvilarele cerului se deschiseră pentru a permite râurilor nevăzute să se reverse peste pământ, locuri şi oameni, mai precis asupra acelor nefericiţi ce subestimaseră forţa furtunii şi se aventuraseră pe jos sau cu maşina să iasă prin oraş.
„Nu sunt doar vorbe,” răspunse Mihai. „După cum ştii, dinamica naturii se reflectă prin alternanţe ce contrastează violent precum noaptea faţă de zi sau iarna faţă de vară. Această alternanţă este normală, dar noi, oamenii, avem tendinţa să ne construim sisteme de gândire ce ignoră alternanţa contrariilor. De exemplu, avem o gândire de ‘vreme bună’ pe care o construim cu atenţie şi migală, dar ignorăm venirea principiului contrariu pentru care nu ne pregătim defel,” continuă el. „Din această cauză, în loc să ne întărească experienţa alternării principiilor, ajungem să fim slăbiţi tot mai mult, fiindcă pregătirea noastră rămâne unilaterală.”
„Ce vrei să spui?” replică tăios Cristian. „Cum să îmi construiesc o viziune de ‘vreme rea’ fără să ajung să mă deprim? Tu crezi că este simplu să ţi se distrugă universul interior datorită trecerii prin experienţe demoralizatoare? Sau subestimezi forţa adevăratelor încercări ce îţi şubrezesc până la limită resursele interioare? Nu cred că eşti realist în ce afirmi, ci mai degrabă oferi nişte sfaturi aparent logice, dar lipsite de temeiul experienţei.”
„Nicidecum,” răspunse Mihai. „Am o experienţă apreciabilă în a înţelege logica alternării fenomenelor în propria mea viaţă. Pe parcursul mai multor zeci de ani am observat cum trecerea de la o extremă la alta a contextului în care mă aflam nu şi-a schimbat vreodată maniera de manifestare. Dacă te raportezi doar la o perioadă scurtă, într-adevăr, lucrurile par dezechilibrate; dar dacă măreşti scara timpului, atunci vei remarca o interesantă armonie, ce scapă percepţiei de moment.”
Norii trecuseră, iar luna apăru pe cer în toată splendoarea ei. Nu era complet plină, dar contururile sale ovale confereau grandoare stelelor ce o înconjurau asemenea unor jerbe întinse pe suprafaţa netedă şi mată a cerului. Vântul devenise calm, continuu şi mângâia coroanele copacilor. Liniştea se aşternu peste întreaga zare, în timp ce luminile oraşului licăreau timid asemenea unor licurici împrăştiaţi printre firele de iarbă.
„Vrei să spui ca dacă voi privi dintr-o perspectivă mai amplă, atunci voi putea distinge o soluţie oferită chiar prin schimbarea ce va veni?” răspunse Cristian de data aceasta pe un ton calm. „Da, ai dreptate când spui că există o alternanţă a principiilor, iar închiderea perspectivei precede deschiderea sa ulterioară. Îmi aduc aminte când în adolescenţă am vrut să îmi pun capăt zilelor din cauza unor suferinţe, pe care acum le consider de-a dreptul ridicole. Doar instinctul de conservare m-a scăpat în acea ocazie, dar revizuind experienţa după treizeci de ani, îmi dau seama că lipsa de perspectivă îmi îngusta viziunea şi nu îmi oferea nicio altă soluţie.”
„Îmi pare bine că ai înţeles acest  lucru,” spuse Mihai în timp ce privea pe fereastră către cerul bogat de stele. „Din perspectiva prezentului este imposibil să distingi viitorul. Însă dacă vei lua în considerare toată experienţa vieţii prin care ai trecut, atunci vei identifica principii ce animă întreaga existenţă şi care nu se schimbă vreodată. Astfel, când ajungi la o limită de netrecut, cu siguranţă că urmează un salt neaşteptat pentru ca jocul să continue mai departe. Nu trebuie decât să aştepţi în linişte şi cu răbdare schimbarea situaţiilor din jur; dacă vrei, este asemenea furtunii, ce nu poate dura la nesfârşit, ci după un timp de dominaţie, se retrage în tăcere pentru a lăsa loc derulării normale a lucrurilor.”
Cristian renunţă să mai bea o nouă ceaşcă de cafea. Privi cerul şi remarcă frumuseţea naturii după trecerea furtunii şi adăugă ca pentru sine: „Cred că este timpul să mergem la culcare. În fond, mâine va începe o nouă zi şi nu am de gând să o împovărez cu greutăţile lucrurilor prin care am trecut!” răspunse el în timp ce părăsea camera şi îşi abandona îndoielile asemenea copacului ce îşi leapădă frunzele veştede şi crengile moarte în bătaia vântului furtunii.
Octavian Lupu (Bucureşti)
 
 
 
ATITUDINI
ÎNCĂ O SCRISOARE, CĂTRE UN FOST UCENIC...
...Acum, în legătură cu politica – aşa cum vrei tu.
Da, aşa credeam, atunci, în anii '90, că se pot rezolva lucrurile, în  Valaho-România, prin vot şi...democraţie! Eram naiv - iar votul “scuipat” (anulat de către Angela Merkel, Durrao Barrosso, Hilary Clinton şi alte satane iudeo-masonice ale lumii, în vara lui 2012 - în favoarea Marelui Trădător de Valaho-Românie şi de Duh Valaho-Românesc, Traian Băsescu!), m-a lecuit, definitiv, de orişice naivitate...!
...Da, sunt puternic, sunt teribil de puternic, chiar asupra vieţii şi morţii am putere -  în măsura în care Dumnezeu-Hristos mă face puternic, prin credinţa mea!
...Iartă-mă, te rog frumos! - dar cum poţi tu să crezi într-o "mişcare", fie zisă ea şi “populară” (...dar, în fine! - oricare ar fi ea!: nu a existat decât o singură MISCARE SPIRITUALĂ şi SPIRITUALISTĂ [verificată prin proba de foc a Timpului!], în întreaga lume modernă, după Hristos şi Evul Mediu, şi ea s-a petrecut şi se petrece în Valaho-România noastră:
"Mişcarea Sfântului Arhanghel MIHAIL" [ARHANGHELUL MIHAIL este ARHANGHELUL SPIRITULUI, şi puterea sa de influenţare a Pământului a început în 1871, anul din care EMINESCU îşi schimbă şi Poezia, spre GENIALITATE - dar devine şi luptător EFECTIV, cu Arma în MÂNĂ, pentru Neamul VALAHO-ROMÂNESC!!!] - "Mişcarea Arhanghelică" ce a fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu, între 1927 si 1938...dar ale cărei efecte, imerse/mistice, abia de astăzi încep să se vădească şi să se răspândească, precum valurile unui ocean ascuns în sufletele curate!) - ...pseudo-mişcare, condusă, mai direct sau mai din umbră, de o persoană, precum Elena Udrea, cu o imoralitate (politică, în primul rând!) celebră!  - şi complet lipsită de cultură? Moralitatea este oglindirea Chipului Dumnezeiesc, în făptuirile noastre, iar Cultura este felul în care Dumnezeu şi Paradisul-Cel-Lăsat-În-Urmă  ne "antrenează", în vederea puterii noastre de a ne întoarce la ORIGINAR, de a vedea si a întelege Lumina-Cea-Fără-De-Sfârşit!
...Nu spun, prin asta, ca Ponta-Schizofrenicul şi Mincinosul, ori Antonescu-Antinaţionalul sunt mai credibili. Spun, doar, că SOLUŢIA nu mai poate exista prin pseudo-politică, CI TOCMAI PRIN DESFIINŢAREA, TOTALĂ ŞI DEFINITIVĂ, A TUTUROR PARTIDELOR POLITICE  ŞI A FALSEI POLITICI IUDEO-MASONICE (falsă, pentru că ea nu se mai raportează la "polis"-CETATE, ci la propriul BUZUNAR, la propriile interese egoist-criminale, proprii şi/ori de clan-gaşcă!).
…Şi propun înlocuirea Vieţii Cetăţii Babilonice cu Viaţa întru Biserica/CETATEA Lui HRISTOS: doar viaţa în sânul parohiei tale, cu preotul tău, ca Păstorul-Cel-Bun, mai poate aduce ADEVĂRUL şi BIRUINŢA UMANITĂŢII!
…Vorbeam cu un om simplu, dar foarte scormonitor-inteligent şi tare înţelept, la spitalul unde am fost primăvara asta: este posibilă viaţa, într-o ţară, fără de guvernanţi? Şi el mi-a spus aşa: “Dacă fiecare om şi-ar face datoria faţă de semenii săi, fără greş ori amânare, ci din  tot sufletul şi cu tot harul lui descoperit (prin Voia şi Luminarea Lui Dumnezeu!), din toată conştiinţa lui  – nici vorbă să mai aibă nevoie, vreun om ori grupare de oameni, de guvernanţi!” Asta m-a pus serios pe gânduri, asupra vinii pe care o avem şi o tot purtăm, ca pe o piatră de moară, prin toată istoria,  noi, oamenii -  de când ne-am aflat şi acceptat, în lumea asta, alţi stăpâni, decât pe Dumnezeu-Hristos…!!!
...Prin asta spun, de fapt, că le cer, imperios, preoţilor, să se întoarcă, definitiv şi irevocabil, la MISIUNEA lor SFÂNTĂ! Să nu se mai ascundă după forme şi formule, ci  să-şi conducă, EFECTIV,  "TURMA", înspre Centrul de Lumină al Lumii - HRISTOS-MÂNTUITORUL!
...Nu există altă soluţie, nici pe Pământ, nici în Cer, decât Întoarcerea la Sfintele Catacombe, unde nu erau lăsati să intre decât dreptcredincioşii, întru smerenie, dar şi întru fermitate luminoasă a credinţei!!!
...Ce am spus eu, aici şi în tot ce scriu şi public, include şi asumarea MARTIRIULUI! - după Sfânta Vorbă a unui JUSTIN PÂRVU! - care nu a murit, ci s-a răspândit în toţi care cred în Hristos! - ...şi ale cărui cuvinte de Foc stingheresc, grozav, stăpânirea cezarică, de azi, de pretutindeni (...de aceea, nici nu se gândesc ierarhii Bisericii nostre Ortodoxe, să-l ridice în Sfântul Calendar, ca SFÂNT OCROTITOR AL NEAMULUI VALAHO-ROMÂNESC! - ...dar noi, laicatul, l-am şi înălţat, în sufletele noastre (asta şi cu binecuvântarea preoţilor noştri de parohie şi a duhovnicilor noştri-Păstorii-Cei-Buni!), ca SFÂNT, la care ne rugăm, pentru ocrotire şi îndrumare de viaţă şi Duh, înspre Lumina Lumii-HRISTOS!!!...
Doamne,-ajută-ne, ocroteşte-ne şi călăuzeşte-ne, înspre Sfântă Lumina Ta!
Te îmbrăţişează, cu toată dragostea întru Duh,

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


PĂCATELE VERZI ALE TRANZIŢIEI ŞI CONSECINŢELE LOR ASUPRA PĂDURII
Când m-am hotărât să fac această „spovedanie”, m-am gândit mult dacă să alătur sau nu păcatului sintagma „verde”. Am ezitat mult, spun, în primul rând pentru că pădurea, prin constituţia ei, nu este supusă păcatului şi, în al doilea rând, pentru că, a-mi atribui calitatea de judecător, presupune a-mi asuma o oarecare responsabilitate. Şi totuşi! Chiar dacă pădurea este în afara păcatului, faptele noastre se revarsă asupra ei uneori cu atâta înverşunare, încât a tăcea devine un gest de laşitate supremă, ca şi fuga de implicare, de altfel.
Dacă ne referim la păcat, nu putem să nu admitem că cea mai vehiculată consecinţă a acestuia este moartea.[1] Tăind pădurea, păcătuim prin însăşi crimele pe care le comitem. Chiar dacă de această dată nu putem vorbi de moartea fizică a tăietorilor de lemne, decât în mod cu totul accidental, prin acţiunile repetate întreprinse în trupul pădurii se aduce un aport substanţial în declinul comunităţilor locale, în pierderea identităţii unei naţiuni şi în decesul spiritual al umanităţii.
Auzim adesea, pe stradă, în societate, la cumpărături, la şcoală sau în alte locuri publice, pe unii sau pe alţii, întrebându-se: „ce se întâmplă cu pădurile noastre, că se împuţinează văzând cu ochii?”. „Ce se întâmplă cu pădurile noastre?”, mă întreb şi eu mereu. Lăsând la o parte grija (justificată) că într-o bună zi n-o să mai fie lemn nici măcar pentru copârşeie (vorba bătrânilor de la ţară), pe mine cel mai mult mă îngrijorează, înainte de toate, lipsa de comunicare dintre om şi pădure, dintre pădurar şi comunitatea de arbori pe care o are în grijă etc. Că sunt unii dintre paznicii pădurii hoţi, este şi acesta un adevăr evident, justificat de lefurile prea mici, de standardele tot mai ridicate ale vieţii, dar şi de un obicei ancestral, i-am spune, de a completa, prin furt, cât mai multe din nevoile imediate şi de perspectivă. Dar poate hoţia, atunci când e făcută în numele subzistenţei, să destructureze un sistem? Dacă da, atunci ce facem ca s-o lichidăm? Dacă, dimpotrivă, altele sunt motivele destabilizării, cum facem să le diagnosticăm corect şi ce tratamente ar trebui să prescriem pentru însănătoşire?
Prin locul şi timpul în care am venit pe lume, personal am avut şansa (sau, poate, neşansa) de a trăi şi a munci în două lumi aparent diferite (asemănătoare doar prin ipocrizie): în societatea comunistă şi în cea de tranziţie spre democraţie. Profesional vorbind, în prima epocă mi-am împletit iluzii ca să-mi altoiesc destinul de obrazul cald al pădurii, iar în cea de-a doua mi-am consumat, rând pe rând, aceste iluzii, ca să pot rezista mai vehement vremurilor. N-am ştiut şi nici nu voi şti niciodată când a fost mai bine: atunci, în tinereţile predispuse tuturor riscurilor şi lipsite de orice prejudecăţi, sau în prezentul gripat şi cutremurat de maturitatea aflată în cârdăşie cu obiceiuri care ne vor condamna, prin rutină, la anonimat.
Ca silvicultor, mereu îmi aduc aminte cu multă plăcere de primii paşi făcuţi în meseria cu care m-am înrudit. O spun pe şleau, că în acele vremuri nu oricine avea şansa să îmbrăţişeze această perspectivă profesională. De cât respect se bucura pe atunci un silvicultor! Ce nobleţe şi câte speranţe îmi dădeau târcoale! Şi nu pentru reuşita selecţiei în învăţământul preuniversitar şi universitar, foarte acerbă, de altfel, exista atâta respect faţă de „haina verde”, cât datorită faptului că toţi lucrătorii silvici au ştiut să facă, la un loc, un corp de elită integru. Această unitate internă a fost capabilă să lege relaţii sigure între omul pădurii şi ecosistemul peren, care i-a devenit astfel aliat de nădejde. Aşa am cunoscut şi am înţeles pentru prima dată farmecul codrului, tradus prin echilibrul cunoaşterii subtilităţilor clorofiliene. Aşa am trăit, tot pentru prima dată, sentimentul reciproc al respectului pentru viaţa desprinsă din sursa originară.
Apoi a venit momentul mult aşteptat, de rupere faţă de un sistem cu care nu aveam niciun fel de compatibilitate. Îmi aduc aminte cum, în acele zile de decembrie aprins, mă confesam unui coleg de generaţie şi bun prieten că, în sfârşit, a venit vremea dreptăţii, când omul potrivit va fi pus la locul potrivit. „Oare?”, m-a întrebat sec acel preieten al meu. Nu-i voi uita niciodată expresia feţei lui, poate şi pentru că, în parte, a avut dreptate să fie sceptic, nesfârşita tranziţie scoţând la iveală mai multe aspecte negative care se găsesc amprentate exclusiv pe obrazul generaţiei din care fac parte. Pe acestea mă voi strădui să le cuantific în următoarele câteva pagini. Precizez că ceea ce voi propune spre analiză reprezintă puncte de vedere proprii, susţinute de argumente desprinse din experienţele trăite. Astfel, în faţa propriei mele conştiinţe pot să spun că, de-a lungul celor douăzeci şi cinci de ani de activitate, am fost părtaş la comiterea următoarelor păcate verzi mai importante:
Retrocedarea incorectă şi incoerentă a fondului forestier. De ce incorectă? Pentru că acest proces a avut la bază interesul personal şi nu s-a sprijinit fidel pe adevărul istoric. Negând acest adevăr sau denaturându-l, alături de cei care aveau dreptul la spaţiul verde, în calitate de proprietari sau moştenitori ai acestora, şi-au făcut loc o serie întreagă de impostori, beneficiari prin aplicarea directă a legilor sau în urma unor sentinţe judecătoreşti îndoielnice. Şi, ca şi când nu ar fi fost suficientă această realitate tristă, o parte dintre cei reîmproprietăriţi ca efect al Legii 18/1991, în special demnitari, parlamentari, rude sau prieteni ai acestora, şi-au schimbat terenurile din zonele lor de origine, cu altele situate în regiuni strategice, precum valea Prahovei sau Bucureşti.
O altă caracteristică ce ţine de incorectitudinea retrocedărilor este legată de faptul că, odată cu transferul de proprietate, nu s-au luat măsuri concrete privind administrarea întregului fond forestier, aşa cum, de altfel, prevedeau codurile[2], făcându-se abstracţie totală de pădurile proprietate privată aparţinând persoanelor fizice. Schimbarea amplasamentului, precum şi lipsa obligaţiei de a efectua operaţiunile succesorale pentru suprafeţele aparţinând persoanelor fizice care au decedat, sunt alte inconveniente cu repercusiuni deosebit de grave în privinţa stabilităţii şi calităţii pădurilor pe termen mediu şi lung.
De ce retrocedarea fondului forestier a fost incoerentă? Pentru că acţiunea de restituire s-a făcut în mult prea multe etape ca să dea naştere la coerenţă. Principiul declarat şi cunoscut în cuprinsul Legii nr. 1/2000 sub sintagma de „restitutio in integrum”, a primit rolul principal pe scena politică a ţării târziu de tot, ca să devină oportun. Dar, chiar şi aşa, în ultimele clipe ale mileniului doi forţele de stânga au fost suficient de proeminente ca să-l ciuntească în conţinut. Dacă acestor neajunsuri adăugăm şi lipsa unui cadastru de specialitate, precum şi a altor măsuri legislative care să reducă şi să ţină în frâu infracţionalitatea, nu va trebui să ne mai mire faptul că haosul creat prin retrocedare a luat proporţii incomensurabile.
Amenajamente neconforme cu realitatea. Din literatura de specialitate cunoaştem că principiile de amenajare reprezintă vectori pereni în privinţa gospodăririi pădurilor. Cu toate acestea, modul în care ne străduim să obţinem, spre exemplu, continuitate în recolte şi productivitate adecvată pentru păduri, nu se potriveşte cu cerinţele şi obiectivele concrete ale proprietarilor. Consecinţa? Slabă eficacitate funcţională pentru păduri şi diminuarea, până aproape de anulare în anumite zone, a efectelor de mediu. Or, în această situaţie, rezultă că ţinta fixată, aceea de a aduce pădurea la starea normală, adică la structura care o face capabilă să realizeze consens cu aptitudinea fitocenotică şi cu potenţialul productiv al staţiunii, nu va mai putea fi atinsă nicicând.
Având în vedere situaţia actuală a fondului forestier, vom încerca în continuare să facem o ierarhizare exhaustivă şi succintă a consecinţelor desprinse din păcatele făcute cu ocazia amenajării pădurilor, cu deschidere şi aplicare maximă către orice completare competentă şi de bun simţ. În primul rând, trebuie să amintim că, din punct de vedere amenajistic, prin aplicarea legilor de retrocedare, adăugând statului o multitudine de alţi proprietari, persoane fizice şi juridice, ar fi fost necesar să acceptăm în mod automat şi o modificare a obiectivelor social-economice în concordanţă cu dorinţa proprietarului, lucru de care nu s-a ţinut seama câtuşi de puţin. A lăsa la îndemâna statului, adică a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, exclusivitate în alegerea sortimentelor la exploatabilitate, ne îndepărtează complet şi de alte principii ale vieţii democratice, obligând administratorul la „găselniţe” care să-i satisfacă doleanţele proprietarului, dăunătoare pe termen mediu şi lung. Acesta este un prim punct de vedere.
O altă mare greşeală care s-a făcut imediat după marea retrocedare a fost legată de faptul că s-a renunţat la administrarea pădurilor prin ocoale constituite după criteriul geografic, devenit tradiţional, şi de spargerea parcelarului, odată cu amenajarea pădurilor pe proprietari sau grupe de proprietari. Analizând lucrurile din prima perspectivă, adică a gospodăririi pădurilor, constatăm că strategia astfel concepută ne obligă la o mozaicare perversă a administraţiei, cu consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte integritatea fondului forestier. Spunem perversă, deoarece procedura actuală lasă în afara administraţiei silvice, la nivel naţional, peste cinci sute de mii hectare de pădure, acestea aflându-se azi, în majoritatea lor, în cea mai avansată stare de degradare, multora dintre ele schimbându-li-se categoria de folosinţă sau fiind pe cale de a deveni orice altceva  în afară de pădure.
Cea de-a doua interpretare, legată de modificarea substanţială a modului în care s-a făcut numerotarea parcelarului existent înainte de retrocedare, a atras după sine crearea unei debandade administrative şi amenajistice, îngreunând orientarea în teren şi intervenţiile în pădure. Menţinerea vechiului parcelar ar fi fost motivată, în opinia noastră, şi de uşurinţa cu care acesta ar fi putut fi suprapus peste eventuale unităţi de cadastru forestier, atunci când o asemenea cartare în viaţa silvică şi-ar fi făcut apariţia sau ar fi putut să substituie cu succes un asfel de registru.
O altă influenţă negativă în viaţa pădurii, legată tot de acest palier, o atribuim încăpăţânării autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură de a întocmi amenajamente utilizând exclusiv metoda creşterii indicatoare. Bazată pe normalizarea fondului de producţie prin normalizarea structurii lui, această metodă ne demonstrează că, în toată perioada în care a fost aplicată, silvicultorii au condus pădurile pe un traseu opus scopului iniţial, structura fondului de producţie (a pădurilor n.a.), definită de situaţia arboretelor pe clase de vârstă, fiind mult îndepărtată de situaţia normală (într-o unitate de gospodărire disproporţia arboretelor de diferite vârste este evidentă la tot pasul). Altfel spus, echilibrul în privinţa claselor de vârstă s-a dovedit a fi un mare rateu, presiunea continuă asupra pădurii înclinând balanţa către arboretele de vârstă mică sau cel mult de vârstă mijlocie. Un alt obiectiv ratat, pus în cârca contemporaneităţii.
Şi nu în ultimul rând, să nu uităm că a impune micilor proprietari proiecte de amenajare sofisticate pentru trupurile lor de pădure, mărunte şi firave, de cele mai multe ori, înseamnă a sfida principiile de amenajare în esenţa lor. Evidenţa acestor suprafeţe în registre de tip cadastral, gestionate de o instituţie a statului, precum inspectoratul teritorial de regim silvic şi vânătoare, în care să se regăsească o sumară descriere parcelară a pădurii şi în care să se opereze orice modificare substanţială survenită, ar fi mai mult decât suficientă pentru o bună şi sigură cruţare a patrimoniului silvic în ansamblul său.
Prostituţia intelectuală. Această meteahnă, sacerdotală, i-am putea spune, s-a impus treptat, dar constant, odată cu degradarea moralei sufletului şi societăţii, prin diluţie instituţională. Şcoala românească, sufocată de inflaţia de instituţii de specialitate de rang superior, a atras resursa umană în capcana imposturii. Aşadar, goana după câştigul uşor şi rapid nu putea să lase deoparte învăţământul universitar. Aşa se face că au apărut, peste noapte, o multitudine de instituţii de învăţământ superior, private şi de stat, care au adunat în băncile lor candidaţi neconformi cu statutul de inginer sau, mai grav, cu acela de doctor. Rezultatul? Fabricile de diplome au reuşit, cu succes deplin, să realizeze o inversare a ierarhiilor valorice, punând în poziţii cheie oameni nepotriviţi în profesionalism, caracter şi ţinută. Consecinţele atrase nu s-au lăsat mult aşteptate. Lipsa de profesionalism a condus la pierderea seriozităţii în îndeplinirea misiunilor, cea de caracter în perpetuarea urii, în timp ce lipsa ţinutei a dus la crearea unor organizaţii de tip feudal, periculoase pentru orice iniţiative statornicite la nivel instituţional.
În ceea ce priveşte domeniul silvic, slaba pregătire profesională a avut ca efecte imediate imposibilitatea relaţionării corecte pe orizontală şi verticală şi pierderea imunităţii intelectuale, ajungându-se până la limita integrităţii genetice, de către corpul silvic. Privind lucrurile cu superficialitate, constatăm că banii cheltuiţi pentru reîntregirea studiilor, de pădurarii şi brigadierii silvici, care au ţinut cu tot dinadinsul să devină ingineri, au fost recuperaţi pe parcurs, cu dobânda aferentă, din trupul imaculat al pădurii. Lozinca veche „ai carte, ai parte!” s-a bagatelizat în aşa hal, încât a ajuns motiv de glumă în lumea „băieţilor deştepţi”, categorie socială născută în aburii democraţiei.
Dar nu aceasta a fost paguba cea mai mare pentru pădure, deşi, dacă cineva ar cuantifica-o, rezultatul ar fi unul înfiorător. Analizând lucrurile mai în profunzimea lor, de data aceasta, constatăm că şi în sectorul silvic, ca şi în toate celelalte, lipitorii de afişe electorale şi-au croit drum către vârful piramidei, virusând iremediabil întreaga sursă de viaţă. Aceşti „mutanţi” ai zilelor actuale, care sufocă societatea în toate celulele ei, au fost creaţi după chipul şi asemănarea politicienilor care i-au propulsat, ei înşişi creaturi penale şi penibile ale unei societăţi aflate într-un evident declin moral şi de identitate. Or, activităţile lucrative, dacă sunt programate în lipsa unei strategii autentice, lasă urme adânc cicatrizate şi în viaţa pădurii. Un „consult” sumar de specialitate făcut asupra ecosistemului va scoate la iveală, fără echivoc, existenţa unui cancer periculos, aflat deja în metastaze şi care nu mai poate fi drapat sau muşamalizat.
Şi este normal să fie aşa, câtă vreme constatăm că diletantismul s-a modernizat şi multiplicat în toate încheieturile sectorului, transmiterea ignoranţei spre „unitatea de bază” a sistemului realizându-se osmotic. Această realitate ar trebui să ne îngrijoreze profund, virusarea instituţiilor statului cu atribuţiuni în domeniu şi a structurilor de administrare a pădurilor având consecinţe catastrofale pe termen mediu şi lung. De ce credeţi că se împuţinează pădurile, dacă nu şi din degringolada creată prin strategii ale unor oameni incapabili să descifreze mesajele reale, venite din lumea verde, o lume care lor le este paralelă sau cel puţin de nepătruns.
Legislaţia parşivă. Dacă ar fi să facem o analiză sumară asupra legislaţiei silvice postdecembriste, din conţinutul acestei analize se va desprinde o incoerenţă crasă, atât în formă cât şi în conţinut. Cum anume şi de ce?, mă veţi întreba, nu fără un temei evident. Cel puţin pentru câteva remarci, va fi răspunsul meu. Iată despre ce ar fi vorba!
În primul rând, trebuie amintit faptul că foarte multe din construcţiile formulate în articolele legislative lasă loc de interpretări. Apoi, nu lipsite de importanţă mi se par a fi şi următoarele remarci: carenţa în viziune, desprinsă din lipsa unei strategii pe termen mediu şi lung (totul se rezumă la azi), inechitate în măsurile coercitive, soluţii populiste date în anii electorali şi preelectorali (cu efecte viitoare evidente), soluţionări ale problemelor sociale în etape incomplete şi dezechilibrate (a se vedea modul în care au fost emise şi aplicate legile de retrocedare a fondului funciar) şi o lamentabilă prioritizare a nevoilor.
Nu lipsit de importanţă mi se pare apetitul alesului pentru cosmetizare, un individ regăsit fidel în prototipul deputatului „auto”[3], incapabil în a identifica direcţiile de urmat, sarcină care ar trebui să stea exclusiv în cârca politicului şi al politicienilor. Slaba calitate umană aflată la cârma democraţiei româneşti, face imposibilă germinarea gândirii coerente, care să deschidă în siguranţă uşa către ziua de mâine. Din această cauză, parlamentarilor le vine mai uşor să corecteze superficial legislaţia existentă, decât să conceapă ceva peren, compatibil cu vremurile actuale şi cu cele viitoare. Rezultatul? Legi fără formă şi cu conţinut găunos, care otrăvesc viaţa şi sursa ei principală.
Toate acestea sunt posibile, credem noi, pentru că în intenţiile care au generat legi nu a stat niciodată interesul naţional, mult vehiculat în declaraţiile venite din parlament sau de la guvern, acesta fiind sugrumat de meschinele interese individuale şi de grup. Dacă, în plus celor menţionate anterior, adăugăm faptul că furnizorii de legi sunt selecţii nu ale elitei intelectuale, cum logica şi nevoia de performanţă ne-o spun, ci ale unor clanuri masturbate aprins în ideea câştigului pecuniar uşor şi rapid, este lesne de înţeles de ce evoluţia la noi se face în sens invers.
Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că în societatea românească conceptul de lege este încă identificat de către marea majoritate a populaţiei ca o îngrădire. Este normal să fie aşa, câtă vreme o parte a populaţiei a fost maturizată în dictatură, iar cealaltă parte nu şi-a însuşit pe deplin roadele educaţiei specifice civilizaţiilor autentice. Această realitate, a percepţiei de îngrădire, este cu atât mai evidentă, cu cât chiar şi cei care plămădesc şi coc legi în laboratoarele şi cuptoarele strâmbe ale „democraţiei originale”[4] nu au ajuns încă la maturitatea necesară construcţiilor legislative care să dea populaţiei sentimentul siguranţei, al echilibrului şi al stabilităţii.
Cum simte pădurea aceste bâlbâieli umane şi care este reacţia mediului înconjurător la erorile tranziţiei? Răspunsul cel mai simplu şi mai direct ar fi: din plin. Scoaterea în afara administraţiei silvice a unei suprafeţe considerabile din fondul forestier a atras după sine distrugerea, în multe cazuri completă, a pădurilor de pe aceste teritorii. De ce s-a ajuns în această situaţie? Pentru a putea fi acoperite mai uşor, credem noi, faptele de tăiere ilegală, atunci când interesele o cer. Şi sunt nenumărate astfel de cazuri, cele mai importante fiind cele cu iz electoral şi partinic.
Neacordarea compensaţiilor în cazul interzicerii exploatării pădurilor din ariile naturale protejate (pentru silvicultori amintim că este vorba despre tipurile de categorii funcţionale T1 şi T2), a condus la abuzuri masive ale proprietarilor faţă de pădure (a se vedea, spre exemplu, situaţia din Munţii Maramureşului sau Apuseni), datorită faptului că proprietarii, privaţi de acest drept, s-au apucat să-şi decimeze, la propriu, proprietăţile, în cea mai mare parte sau chiar în totalitatea lor.
Renunţarea la administrarea pădurilor prin ocoale silvice, care să fie constituite după criteriul geografic, corelată cu modificarea intempestivă şi inconştientă a parcelarului, renunţându-se, practic la modelele istorice, devenite tradiţionale, a creat un mozaic administrativ greu de controlat şi de stăpânit. Avem astăzi un număr dublu de astfel de structuri de administraţie, cu mult personal, care are la bază o calificare slabă sau cel puţin îndoielnică. Dacă alăturăm acestei realităţi şi dorinţa unanimă de îmbogăţire uşoară şi rapidă, este lesne de înţeles de ce nu reuşim să reducem infracţionalitatea în păduri şi de ce starea acestora, exprimată în special de structura lor, este tot mai puţin corespunzătoare.
De asemenea, sistemul de urmărire a materialului lemnos care se transportă de la cioată şi până în locurile în care acesta este transformat în produse finite (celebrul SUMAL, foarte „îndrăgit” de cei care-l operează), s-a dovedit a fi unul neperformant şi ineficient. Înainte de apariţia acestuia (amintim faptul că el a fost legiferat prin HG nr. 996/2008), mulţi dintre noi am sperat la o naştere ratată sau la o durată de viaţă scurtă. Din păcate, vremurile ulterioare ne-au demonstrat că ne-am înşelat, dar previziunile cu privire la inoportunitatea sistemului s-au dovedit a fi reale.
Toate acestea, ca şi multe altele, nu reprezintă altceva decât emanaţii nefericite ale unor indivizi fără expertiză, care s-au perindat vremelnic pe la conducerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi printr-un parlament din ce în ce mai puţin credibil. Practic, lipsa calităţii umane a atras după sine carenţe majore în privinţa grijei faţă de ecosistemul forestier, cel mai important component al mediului nostru de viaţă.
Instabilitatea instituţională. Consecinţa primă şi imediată a angajamentului politic faţă de politician o constituie divizarea instituţională accentuată, în aşa fel încât să poată fi satisfăcut un număr cât mai mare de actori. Făcute, evident, în numele naţiunii şi al interesului faţă de cetăţean, ca majoritatea iniţiativelor, de altfel, modificările la nivel instituţional reprezintă, de fapt, modul cel mai direct de plată a servilismului politic şi de satisfacere a interesului personal sau de grup. Aşa se face că astăzi avem o inflaţie mare de ministere, unele dintre ele cu portofoliu şi altele fără, cu foarte mulţi miniştri şi foarte multe departamente şi secretari de stat. Transferul personalului de specialitate dintr-o parte în alta, de la un serviciu la altul, a provocat confuzii majore, rateurile în plan decizional fiind din ce în ce mai numeroase. De asemenea, în ceea ce priveşte pădurile, constatăm că din combinaţia intereselor personale, acestea s-au regăsit ba la ministerul agriculturii, ba la cel al mediului, ba sub o autoritate proprie, cum se întâmplă în momentul de faţă.
Totuşi, unele dintre instituţii, la nivel central sau teritorial, au fost create în concordanţă cu acordurile impuse de aderarea la Uniunea Europeană. Un astfel de exemplu îl reprezintă inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare, instituţii aflate în subordinea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, cu rol principal de control şi monitorizare a tuturor activităţilor care se desfăşoară în pădure. Dacă în ţările occidentale rostul acestor instituţii este cât se poate de evident, la noi, lucrurile stau exact invers.
În primul rând, pentru că, prin modul în care au fost concepute, sunt identificate cu nişte copii orfani ai unor guverne mai mult sau mai puţi responsabile. Costituite la nivel regional (un lucru care nu este chiar rău), dar cu oameni puţini, slab pregătiţi, plătiţi şi dotaţi, care acţionează în baza unui regulament de organizare şi funcţionare extrem de încărcat, nu este de mirare de ce rezultatele muncii lor sunt atât de puţin vizibile. Dacă adăugăm faptul că la cârma deconcentratelor au fost „plantaţi” oameni fără viziune, incapabili să descopere, în negura vremurilor, drumul corect al misiunii principale pe care o au de dus la îndeplinire şi neputincioşi în a forma suflete şi caractere de silvicultori autentici, orfelinatul instituţional se va descoperi, mai devreme sau mai târziu, ca o realitate periculoasă.
Să se fi creat aceste instituţii doar pentru a putea fi un mai bun paravan Regiei Naţionale a Pădurilor şi structurilor de administrare din teritoriu, private sau de stat, sau pentru a încasa, în locul lor, acuzele referitoare la prada tot mai evidentă asupra pădurilor? Posibil, câtă vreme instituţiile de control, monitorizare şi îndrumare sunt intens sărăcite în resursă umană şi cu autoritatea curmată de la rădăcină. Priviţi un inspector silvic în exercitatea atribuţiilor de serviciu şi vi se va face milă. Câtă diferenţă între un asemenea individ şi un altul, de altă dată, de la noi din ţară, ori unul de dată recentă, de la ei, adică din ţările cu democraţie aşezată? Până când nu se va realiza echivalenţa între competenţă, autoritate şi interesul colectiv şi până când nu vom statornici instituţiile statului în strategii perene, cu stabilitate de competenţă şi în teritoriu, nu vom putea avea coerenţă şi rezultate satisfăcătoare.
Reminiscenţele trecutului. Într-o societate bine organizată, care-şi fundamentează existenţa pe principii înalte, din miezul cărora rezultă un respect evident faţă de proprietate, familie, credinţă şi, nu în ultimul rând, faţă de neam, aplecarea individului spre furt este aproape inexistentă sau foarte puţin vizibilă. La noi, pentru că toate aceste valori morale care ţin de democraţie au fost răsturnate de către corifeii nereuşiţi ai tranziţiei, şi pentru că aproape o jumătate de secol am trăit sub imperiul iluziei că toate sunt ale noastre, când, de fapt, erau ale nimănui, fiecare individ a încercat să-şi acopere nevoile sustrăgând din averea colectivă (adică a statului) tot ce se putea. De această raclă comportamentală, din păcate, nu am reuşit să ne debarasăm nici acum, după un sfert de secol încheiat de tranziţie către o lume civilizată. Obiceiul de a fura, cu acte sau în lipsa acestora, a adus multora mari beneficii, aşa încât stârpirea lui a devenit dificilă, cu atât mai mult cu cât am asistat (şi continuăm s-o facem) la o instituţionalizare a acestuia.
În privinţa pădurii, cu atât mai evident nu s-au făcut progrese remarcabile pe marginea reducerii infracţionalităţii silvice, cu cât paza este greoaie, tentaţia banului mare şi legislaţia în domeniu foarte interpretabilă. Obligaţia, în cele mai multe cazuri, de a marca arborele înainte de tăiere este astăzi şi la îndemâna hoţului de pădure, dispozitive de marcat putând fi procurate în mod ilicit cu o uşurinţă de neimaginat. Din această cauză, nu ar fi deloc lipsit de importanţă dacă ministerul de resort s-ar gândi să implementeze strategii în privinţa aplicării tratamentelor (intervenţiilor) în păduri, care să excludă ciocanul silvic de marcat şi să mărească precizia evaluării masei lemnoase.
Sentimentul de inferioritate, răsărit din sistemul ermetic în care am fost crescuţi şi educaţi o mare parte dintre noi, convingerea că ”lasă, merge şi aşa!”, precum şi tendinţa de a atinge standardele unei lumi aşezate din punct de vedere al civilizaţiei, prin îmbogăţire exclusiv materială, toate acestea ne-au făcut să reacţionăm atipic la transformările impuse de viaţă şi de nevoia de evoluţie. Mulţi dintre contemporani cred cu tărie că a „avea” înseamnă exclusiv a aduna pentru sine şi nicidecum a împărţi şi altora. Or, acest individualism acerb ne depersonalizează şi ne face să fim reci, răi şi deosebit de făţarnici. Chiar dacă, pe baza unui narcisism exagerat, aprecierile cu privire la propriile persoane depăşesc de multe ori limitele normalului, chipurile noastre, afişate public, scot în evidenţă o frustrare din ce în ce mai copleşitoare. Şi de unde şi, mai ales, de ce această înfăţişare, dacă nu din şi pentru lipsa de iubire faţă de noi înşine? Neiubindu-ne sau iubindu-ne tot mai puţin, cum am putea fi în stare să iubim, sincer şi dezinteresat, mediul nostru de viaţă, cu tot ceea ce înseamnă el? Poate de aici şi nepăsarea legată de ceea ce se întâmplă cu pădurea, dar şi faţă de lipsa unor planuri mature, competente şi de perspectivă faţă de cruţarea ei.
Dacă la toate acestea adăugăm salariul mic pe care îl încasează un lucrător silvic (o moştenire evidentă a trecutului), nu ar trebui să ne mai mire, în niciun fel, obiceiul de completare a veniturilor prin forţarea tăierilor în toate împrejurările. O primă întrebare, legitimă, care s-ar putea pune, din acest punct de vedere, ar fi, de ce salariile continuă să fie scăzute? Răspunsul meu este că acest lucru se perpetuează din cauza ineficienţei sau slabei eficienţe în actul administrativ, ca urmare şi a organigramelor prea încărcate. Pasul către lumea civilizată ar fi trebuit să ne conducă către scheme de personal suple, în care administratorul să execute o gamă mult mai largă de lucrări, nu doar pe cele legate strict de conducere şi decizie, ci şi pe cele de execuţie. Pe de altă parte, păstrând anumite categorii intermediare de personal silvic, înseamnă că nu ne-am desprins câtuşi de puţin de vremurile vechi, cu iz feudal.
Împărtăşirea în ură. Dintre toate aşa-zisele păcate ale tranziţiei, niciunul nu a reuşit să amprenteze societatea atât de vehement precum ura faţă de aproapele. Consecinţă directă a individualismului exacerbat, ura plagiată şi pusă apoi implant în sufletul fragil al democraţiei neofite, distruge consecvent însuşi timpul care a mai rămas în noi.
De unde provine acest sentiment? Unii dintre noi suntem tentaţi să credem că el este o reminiscenţă a vremurilor trecute. Cei care am trăit acele vremuri şi le-am identificat ca fiind grele, vom nega cu vehemenţă, pentru că acele greutăţi copleşitoare au constituit, indubitabil, motiv de unitate pentru comunităţi şi nu unul de dezbinare. Alţii, mai sceptici, consideră că acest sentiment este de provenienţă străină, mai exact un export nefericit al Occidentului, ajuns la noi printr-un transfer osmotic intens, ca urmare a pierderii accentuate a credinţei. Nici în această teorie dreptatea nu poate fi absolută. Cei care au „căutat” Vestul şi au avut ocazia să-l cunoască câtuşi de puţin, şi-au dat seama că în democraţiile autentice lumea aprobă binele şi dezavuează răul. Cântarul sufletului şi al minţii acţionează unanim, locuitorii acelor zone ştiind să fie mai mult corecţi decât frustraţi, mai mult autentici decât impostori.
Şi atunci, cum rămâne cu ura la români? De unde prezenţa şi proliferarea ei într-un mod atât de vehement? Da, unul dintre motive ar putea fi pierderea credinţei şi a moralei pe care aceasta o generează. Un altul s-ar putea regăsi în lipsa de competenţă a purtătorilor de autoritate şi, în special, a acelora care au atribuţii de conducere. Şi nu în ultimul rând, în opinia noastră, ataşamentul urii faţă de poporul român rezultă dintr-o manipulare de tip subversiv, practicată de unităţi media coordonate de către indivizi îmbogăţiţi care au dorit (şi continuă s-o facă) să-şi adauge puterea politică, tocmai pentru a-şi proteja cu mai multă siguranţă averile. Sloganul „cu poporul aţi minţit poporul” nu a apărut întâmplător.
Desigur, vor mai fi existând şi multe alte motive pentru care noi ne aflăm în această postură. Ele nu ar trebui să ne intereseze decât numai în măsura în care, cunoscându-le şi acţionând împotriva cauzei, reuşim să îndepărtăm răul generat de ură. Care este unul major, cu consecinţe în toate ramurile economice şi domeniile de activitate. Mai ales în rândul pădurilor, cu atât mai mult cu cât distrugerea lor atrage venituri consistente, pentru unii, dar şi pagube majore, pentru majoritatea. Să ne gândim, cu cîte eforturi şi cu câte cheltuieli se crează un hectar de pădure? Cu toate acestea, au existat cazuri în care unii răufăcători au incendiat plantaţii întregi sau au smuls puieţii din pământ de pe suprafeţe întinse. Ce suflete pot să aibă astfel de indivizi şi de câtă ură pot să dispună înlăuntrul lor, ca să facă asemenea gesturi? Am văzut, ca silvicultor, în repetate rânduri, culturi silvice păşunate intens, în aşa fel încât plantaţiile erau compromise aproape în totalitatea lor. Unii ar putea spune că, cel puţin de această dată, ar fi vorba mai mult de inconştienţă, decât de ură. Dar, chiar şi dacă ar avea dreptate, inconştienţa nu tot acolo duce? Ba am putea spune că, de multe ori, o clipă de inconştienţă înseamnă mai mult decât o viaţă de ură stăpânită şi controlată.
*
Desigur, dacă ar fi să facem o cuantificare exactă şi corectă a tuturor deciziilor umane care au influenţat negativ evoluţia pădurilor în ultimul sfert de secol, ar fi mult mai multe păcate care ar trebui adăugate celor prezentate aici. Dar noi nu ne dorim cunoaşterea şi recunoaşterea lor detaliată, decât numai în măsura în care, prin spovedanie, reuşim, fără echivoc, îndreptarea, dând ecosistemului autonomie în reglare şi o şansă reală pentru propăşire. Ceea ce am făcut până în momentul de faţă cu pădurea, nu ne onorează ca naţiune. Şi nici nu ne rezolvă nevoile, mai ales pe cele de perspectivă. Poate doar câteva din cele de moment. Dar dacă nu vom şti să oprim măcelul verde, punând toporul la umbra tăcerii, nu numai că ne vom distruge periculos de mult mediul de viaţă, ci, odată cu el, ne vom ciunti şi dreptul la o felie din ziua de mâine. Aşa că, împuţinând pădurile, ne împuţinăm şi sufletele odată cu ele şi în continuare dreptul la speranţă. Fără păduri, cu siguranţă că vom uita să visăm, iar când visurile se vor fi terminat, şi zborul nostru în împlinirea destinului se va fi sfârşit.      
Aş vrea să mai adaug un singur lucru, şi anume că experienţele de viaţă ne-au demonstrat că problemelor complicate le corespund întotdeauna soluţii simple. De ce această regulă nu ar putea fi valabilă şi pentru păduri? De ce sprijinul pe care ar trebui să-l acordăm pădurii nu s-ar putea realiza mai cu succes printr-o relaţionare directă cu proprietarul şi factorii de răspundere, fără prea multe reguli şi convenienţe scrise, astfel concepute ca să nu fie respectate? De ce aceste strategii sunt făcute doar de faţadă sau pentru a găsi mai uşor varianta de salvare a infractorului? De ce? Iată, o serie întreagă de întrebări, la care, cândva, o să trebuiască să răspundem cu toţii.
Grigore Avram (Sângeorz Băi – Bistriţa Năsăud)

[1] Biblia, Romani 6:23
[2] Referire la legile nr. 26/1996, respectiv nr. 46/2008.
[3] Referire la un deputat care, întrebat fiind într-o emisiune televizată, ce meserie are, acesta a răspuns hotărât: “meseria mea este auto”.
[4] Aluzie la o afirmaţie făcută de primul preşedinte postdecembrist al ţării

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii