ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 62 (Aprilie 2014)

EDITORIAL
FĂRĂ SFÂRŞIT…
De ceva vreme încoace Bucureştiul politic şi-a adus aminte că românii din afara graniţelor actuale ale ţării au nevoie de sprijin. Scandalul politic din Ucraina este poate cel mai recent caz în care românii de dincolo de graniţe suferă cumplit. În România numai de bine. Se sărbătoresc 10 ani de NATO şi se vorbeşte de faptul că ţara nu a mai cunoscut un climat de securitate nicicând în istoria sa. Dincolo de Prut, audiovizualul moldovenesc este înţesat de canale de limbă rusă.
Revenind la Ucraina, citez: Am luat act cu profundă îngrijorare de decizia Parlamentului de la Kiev de a abroga legea privind limbile regionale. Această decizie face ca minoritatea română din Ucraina, una dintre cele mai importante şi numeroase comunităţi istorice româneşti, să nu mai poată folosi limba maternă în cadrul oficial, spunea zâmbit perfid fricosul premier Victor Naumovici Ponta, evreu masoun de origine rusă şi care - umblă gura târgului - mai este şi agent SIE sub acoperire. Măi năzdrăvanule, premier de formă, când ai fost tu ultima dată la Cernăuţi, în ţinutul Hotinului, ori la Tatarbunar, Reni, Izmail, Sărata, Cetatea Albă, în sudul Basarabiei? Cum îţi permiţi să vorbeşti despre românii din afara graniţelor când tu nu-i respecţi (şi reprezinţi) nici măcar pe cei din interior? Ce să le spui, Victore, că faci pact cu ungurii, accepând mojociile acestora, numai ca să rămâi la guvernare?
Am fost, timp de 100 de ani, cetăţeni a patru state, fără să ieşim din ogradă. Satul Borisokska este unul conservator, oamenii trăiesc ca moşii şi strămoşii noştri, spune Nicolae Moşu, reprezentantul Societăţii Românilor din Raionul Tatarbunar, dar tu, Victor Naumovici ponta, ca un lingău comunisto-capitalist, vorbeşti de securizarea graniţelor UE, TOCMAI între ţinurile istorice ale neamului nostru. În ceea ce priveşte cărţile în limba română, sunt categoric interzise în şcoli. După ce am fost eliberată din funcţia de director, în 2000, din 2001 directorul care m-a înlocuit, a încărcat o remorcă plină cu manuale cu literatură română, absolut tot ce-a fost românesc, a fost dat la maculatură. Alergau copiii din urma celor care duceu cărţile să le ia acasa, dar nu. Le-au încărcat în saci şi le-au dat la maculatură, povesteşte profesoara din satul Starostelie, doamna Zinaida Pinteac. Poftim, premier netrebnic ce eşti! Şi le iei apărarea ucrainienilor? Le plângi de milă, la TV-urile evreişti din România? Vrei să susţii demersul ucrainienilor pentru integrare în UE şi ei ce fac? Ai tu habar de cum au fost trataţi românii din sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei după cel de-al doilea război mondial? De canalul Bâstroie ce mai ştii? Poftim: Potrivit publicaţiei ucrainene (Reporter), pretenţiile de mediu ale României sunt motivate economic, întrucât artera navigabilă ucraineană câştigă în competiţia cu Sulina, canalul românesc. În acest sens, jurnaliştii de la publicaţia ucraineană scriu - citând surse guvernamentale de la Kiev - că, în ianuarie (2013), a fost stabilit un soi de record - prin canalul Bâstroe au trecut 131 de nave, sub pavilionul a 19 ţări, un număr maxim de nave din momentul deschiderii canalului. Conform acestor surse, canalul Sulina ar fi fost traversat în luna ianuarie (2013) de 107 nave, cu 22% mai puţin decât în cazul canalului ucrainean. Ce rost are să mai vorbim de impactul asupra mediului, ori de cel economic, deja mult prea relevant? Şi tot – probabil ca o noutate – pe Bâstroie se poate naviga pe ambele sensuri indiferent de sezon, în timp ce pe Sulina sunt kilometri întregi unde se circulă numai pe un singur sens.
Dar despre românii de dincolo de ţară premierul are ceva habar. De exemplu, astă-toamnă, când a fost în SUA, a avut grijă să se facă „plăcut” faţă de diaspora. Public integral textul jurnalistei Simona Botezan din Washington DC, din scrisoarea adresată presei româneşti din ţară, pentru a arăta adevărata imagine a vizitei oficiale în America. Vizita premierului la Washington , D.C. , programată pentru 21 -23 octombrie 2013, a fost prefaţată de un lobby hilar, organizat în data de 15 octombrie 2013 de Dr. Basham de la un institut cvasi-necunoscut din capitala SUA, Institutul Balcanic pentru Democraţie. Diletantismul Dr. Basham şi raportul lui SF de 40 de pagini despre România şi efecte benefice ale cianurilor asupra Transilvaniei, precum şi inepţiile prezentate de Dr. Basham celor 5-6 persoane, prezente la micul dejun organizat de dumnealui la Clubul Naţional de Presă, i-a determinat pe români sa reacţioneze. (Detalii aici: http://totb.ro/who-are-you-mr-basham-and-whats-your-price/) Mai mulţi lideri ai unor organizaţii româneşti din zona Washington D.C. au contactat Ambasada României, în perioada 15-21 octombrie 2013, pentru a afla când este programată întalnirea primului ministru cu comunitatea romanească, numai că pe agenda lui Victor Ponta nu figura aşa ceva! În schimb figura o intâlnire privată cu baschetbalistul Ghiţă Mureşan, cu care prim ministrul şi-a făcut o mulţime de fotografii luni seară, iar staff-ul lui conştiincios le-a postat pe pagina Facebook (Fotografii aici: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.643898112316746.1073741935.150967671609795&type=1) Având în vedere antecedentele domnului PM Ponta, românii din diaspora l-au primit cu reticenţă şi proteste în faţa Casei Albe, în dimineaţa zilei de 22 octombrie 2013, când era programată întâlnirea sa cu vice presedintele Joe Biden. Un grup de protestatari din Pittsburgh (PA), originari din jud. Alba, alături de câţiva reprezentanţi ai organizaţiei "Washington DC against cyanide mining" l-au aşteptat pe Victor Ponta în faţa Casei Albe cu pancarte şi "urări de bine" referitoare la proiectele guvernului de exploatare iraţională a zăcămintelor ţării. Protestele din dimineaţa zilei de 22 octombrie 2013 au fost prefaţate de o scrisoare, trimisă vice-preşedintelui american de un grup de români din SUA, solidari cu Roşia Montană.
Dincolo de orice paranteză, reflexul către contrast este evident. Nu contează nici sărăcia economică şi nici cea morală a societăţii româneşti, ci doar fastul, ceauşismul de a ne lăuda cu lucruri ce nu ne-au adus şi nici nu ne vor aduce bunăstare. Astăzi, 31 martie 2014, la Cotroceni, preşedintele Băsescu aprecia la scenă deschisă cei 10 ani de când România a fost vândută politic intereselor NATO. De după 1989 armata şi arsenalul militar românesc nu a avut decât de suferit. O bună parte din armament şi muniţie au făcut „aripioare” peste graniţă, iar în prezent – deşi preşedintele s-a lăudat azi că ţara se află la cel mai înalt nivel de securitate – nu este capabilă să aibă o industrie de profil, un avion sau un vapor, ori un tanc după un proiect propriu şi fabricat integral la noi. A sărbătorit Băsescu şi restul fraierilor ce cred în aberaţiile NATO cei zece ani de când armata română s-a transformat într-o bandă de mercenari, printr-un nou deces. În Afganistanul cu care România niciodată, dar niciodată în istoria dintre cele două ţări şi popoare nu a avut nici cel mai mic conflict diplomatic, un plutonier-major îşi pierdea viaţa duminică, 30 martie, cu o zi, deci, înaintea discursului pupincuristic la adresa stăpânilui american, faţă de care Băsescu nu ezită să aducă alese reverenţe. Ni s-a servit aceeaşi pastilă cu atacul sinucigaş al unui afgan, ce a intrat cu maşina sa plină de explozibil direct în vehiculul militar românesc. Adevărul nu-l vom afla niciodată, pentru că orice soldat (mercenar) trimis să lupte acolo ştie că nu are voie să scoată un cuvinţel despre ce face şi mai ales cum îi mor compatrioţii prin deşerturile Asiei Continentale.
Dar e bine şi aşa, pentru că din nou românilor le este distrasă atenţia de la chestiuni cu adevărat grave cu care chiar se confruntă în ţara lor. Aşa se petrece, de exemplu, la Pungeşti, o localitate uitată de lume, de autorităţi în general şi care a devenit cap de afiş pentru restul ţării, dar şi în capitalele civilizate ale lumii, prin protestele ce au avut loc, ca urmare a acceptării de către cel mai trădător guvern din câte s-au existat în ţara noastră, a intereselor propriului popor. Aşa a ajuns ţăranul român să nu mai fie stăpân pe propriul pământ, să i se interzică accesul şi chiar bătut de ciomăgarii în uniforma statului, prin instituirea unei „zone de siguranţă publică”, fără ca măcar Primăriei ori Poliţiei din localitatea cu pricina să i se aducă la cunoştinţă. De altfel, ca să vedeţi că acest „cancer roşu” de care suferă ţara este unul cum nu s-a mai văzut până acum, hotărârea Consiliului Local Pungeşti privind interzicerea explorării şi exploatării gazelor de şist pe teritoriul comunei a fost declarată ilegală, luni (10 martie a.c.), de Tribunalul Vaslui, după ce Prefectura (Vaslui) a atacat în instanţă hotărârea luată în unanimitate de consilierii locali pe data 17 octombrie 2013. Cu alte cuvinte comunitatea locală nu are niciun drept asupra pământului său, cum nici chiar proprietarii acestora şi asta pentru că ei sunt nişte bieţi ţarani lipsiţi de orice formă de apărare (fizică în faţa jandarmilor, dar şi juridică, în instanţele judeţene).
Nu contează că românii sunt umiliţi chiar în ţara lor, de către cei pe care i-au votat şi care – ca lupul deghizat în berbec – se autointitulează „sociali democraţi”. Ce fel de democraţie aplici, măi, Ponta la ţăranii din Vaslui? Aceeaşi ca românilor din Roşia Montană, care nu doresc în ruptul capului să-şi cedeze pământul jidanilor de la RMGC? Unde este caracterul social cu care te-ai lăudat în campanie? În falsele locuri de muncă pe care le-ai creat de când ai fost uns premier? Ce le-ai adus românilor de rând de când eşti la guvernare? Canale TV ungureşti pe grila DIGI? Universităţi maghiare în România ca troc pentru ca tu să rămâi în continuare la guvernare cu extremiştii UDMR-işti? În cele 15 propuneri cu care USL a mers la urne, la punctul 14 scria negru pe alb: Descurajarea UDMR în a mai ridica pretenţii şi a mai pune condiţii (inclusiv în ceea ce priveşte scindarea Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş). Dar cum USL nu mai există, ce mai contează promisiunea? Din cele 15 promisiuni înscrise în document, câte oare s-au adeverit?
În tot acest timp politicienii de la Chişinău au introdus în Parlamentul de dincolo de Prut, un proiect de lege în care se cere ca peste 80% din canalele de radio şi TV din Basarabia să fie de limbă română, pentru apărarea impotriva rusofoniei. În România pe nimeni nu îngrijorează că în Cluj, societatea de cablu RDS are din toamna lui 2013, 15 canale în plus de limbă maghiară, aşa încât la ora actuală pe grila TV a zonei respective există mai multe posturi ungureşti decât româneşti. Nicăieri altundeva în lume nu se întâmplă aşa ceva!
Problemele românilor sunt din ce în ce mai acute, iar noua guvernare PSD-isto – UDMR-istă promite zile şi mai amare, mai umilitoare pentru naţiune. De la „să strângem cureaua” lui Victor Ciorbea, la „punem cureaua” pe ţărani la Pungeşti, din timpul lui Naumovici Ponta, nu s-au scurs prea mulţi ani, cum niciun sfert de veac de la evenimentele din Decembrie 1989 nu cred că mai pot influenţa cu ceva bietul şi greu încercatul popor, atât de anchilozat, că nu îşi mai permite a se răscula împotriva trădătorilor.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU
DASCĂLII, PROFESORII, UNIVERSITARII ROMÂNI NU SUNT CU NIMIC MAI PREJOS LA PREGĂTIREA ŞI CAPACITATEA PROFESIONALĂ: ASPECTUL DE SUPERIORITATE AR CONSTA, EVENTUAL, ÎN FAPTUL CĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL AUSTRALIAN NU E SUB O APĂSĂTOARE ŞI CONTINUĂ POLITIZARE, LA FIECE MOMENT
Interviu cu scriitorul şi omul de cultură Ioan Miclău, român din Australia
Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla / Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP - Artur Silvestri, în 2006.
Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… - de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!
…Despre dvs., Ştefan Dumitrescu scria atât de frumos şi atât de profund adevărat: Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam... El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale. Da, un Preot, un Apostol, dar şi un Manole al Duhului Românesc, ajuns cu propovăduirea în Australia, la capătul Pământului…
…Atâtea aş vrea să vă întreb… - dar prima întrebare va fi şi cea mai indiscretă: ce anume cataclisme ale istoriei (naţionale şi personale) v-au adus tocmai de cealaltă parte a pământului pe care-l iubiţi cu atâta nesecată disperare? Eu sunt bucovinean, dvs. sunteţi ardelean – şi amândoi ştim, poate mai bine decât alţi români, cât de amară este desţărarea… martiriul rupturii de locurile sfinte ale româno-dacismului…
Stimate dle prof. dr. Adrian Botez, stimate Bucovineanule de la Gura Humorului născut, cum făcură Cerurile a găsi dumitale tocmai un ardelean-australian, pentru a-i lua interviu?
Cum se vede, răspunsul meu începe tot cu o întrebare, însă am plăcerea să constat, la o sinoptica privire, că, de fapt, Domnia Voastră a prezentat, extrem de limpede, spectaculoasa nostra cunoaştere. Eu o numesc re-cunoaştere, prin acea iubire de Neam, Limbă şi Credinţă. O vizibilă sinonimie, dar care are izvor într-un adânc sufletesc preafrumos, intuiţia şi sinergiile proprii, cred eu, au favorizat acea posibilitate de împărtăşanie, euharistia divină dintre oameni. Dar dacă şi alte alese personalităţi ale culturii române apreciază gândirile şi ideile mele, cum ziceţi, înseamna că visul şi dorinţa mea de a fi şi de a rămâne un Român de un bun caracter, oriunde aş trăi în lume, devine o realitate de care mă bucur foarte multm - şi, bineînteles, reprezintă un îndem a face la fel şi în viitor.
Ca să revin acum la intrebarea Dumneavoastră, Domnule prof. Adrian Botez, căreia îi ziceţi a fi ceva mai indiscretă, eu am să recunosc că nu e deloc indiscretă, deoarece orgoliul meu de român curat la inimă şi fapte, mă face să ţin fruntea sus, căci este o frunte care a transpirat în muncă, nu am a o apleca. Am legate în sfoară groasă toate scrisorile mele şi ale familiei – atât cele din Lagărul de Emigranţi din Traischirken-Austria unde m-am refugiat în 1979, cât şi cele din Australia, când ceream reîntregirea familiei. Soţia şi trei copii mici. Din aceste scrisori chiar sper să scot o carte, dar până atunci, oricine va ceti aceste scrisori se va convinge. Nu am fost un hoţ, nu am fost prin puşcării, nu am fost un vânzător de colegi, am fost aşa cum sunt şi azi, familist, truditor şi mândru de sorgintea mea românească. Îmi este deja lehamite să-mi tot scormonesc durerile fugii mele din Ţara-Mamă. Eu simt ceea ce vorbesc, deci nu mă folosesc de un interviu pentru a mă da mare om de cultură. Nu, nu sunt, dar acel har ce mi l-a dat Dumnezeu , este al meu, bun-slab, merg cu el alături fără a-mi fi ruşine de scrierile mele. Din copilarie am iubit cartea, îmi plăcea să citesc poveştile lui Petre Ispirescu, mă fascinau intr-atata, încât noaptea visam că eram şi eu alături de Făt-Frumos, prin pădurile de-argint şi de-aur, colindam pe alte tărâmuri, urmărind zmeii şi balaurii. Şi azi la ai mei şaptezeci de ani, citesc cu nesăturare poema lui Mihai Eminescu Călin, file din poveste, cutremurându-mă de frumuseţea versurilor:
Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Şi-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –
De departe-n văi coboaăa tânguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
Agăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie…
Apoi, tot de la Eminescu, acea prelucrare folclorica Călin Nebunul, cu versurile:
...De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,
Toţi îi zic: Ne-aude Tontul,- da’ pe el Călin îl cheamă,
Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: Haidem şi noi,
Dulce mare-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din cale lungă. – Cine-a fi să le găsească –
Tot voinic din astă lume, de viţă pământenească!
Deci cum vrură să se ducă, zice prostul: Hai şi eu!
Hai! Că tot n-are ce face, ş-aşa îmblă teleleu (….)
Parinţii mei erau români săraci, neştiutori de carte, dar mă rog şi azi Cerurilor şi Pământului să le odihnească sufletele şi osemintele, pentru că de la ei am învăţat ceea ce n-am învăţat la toată şcoala comuniştilor. Părinţii mei, din dragostea lor curată, m-au adus în lumea asta, dându-mi viaţă la anii 1940, m-au botezat la Biserica Ortodoxă Română din satul natal, dându-mi numele Ioan, dar la primăria vremii, unde ordonau cei cu pene de cocoş la pălărie, m-au trecut Ianoş, la catastiful naşterilor, lucru ce nu avea să fie fără importanţă, mai târziu.
Nu gândea mama să mă vadă mai târziu şi pionier şi utecist, dar am ajuns la aceste mândrii, aduse obligatoriu în şcoli. Ce înţelegeam noi a fi însemnând învăţături, care preamăreau sinceritatea pionierului care va informa tot ce face celălalt pionier…, astfel să fie curmate faptele rele! Vezi că noi făceam atunci fapte rele, dacă nu-i iubeam pe noii conducători comunişti, care se căţărau deja la putere. Am ajuns şi utecist, altă mândrie…, numai că fiinţa mea se îndoctrina învăţăturilor celor 7 ani de-acasă, învăţăturilor părinţilor mei. Cine a citit sau va citi eseul meu Pădurea, universul copilăriei mele, va înţelege de îndată calea destinului meu. Eu crescusem la vite, dar eram fericit şi liber, bucuros de copilăria mea, mai ales când îl vedeam pe tata zâmbind şi el satisfăcut, atunci când mama ne umplea blidele cu mămăligă şi lapte de capră. La terminarea şcolii primare, devenită deja generală, tata mi-a zis: Tu te du de te fă tâmplar, că e meserie bună, ca a lu’ Hristos! Şi aşa a fost. Am lăsat satul meu natal, Gepiu. În anii 1959, mă înscrisesem la Şcoala de Meserii din Beiuş. De acest oraş mă leagă şi mă vor lega, întotdeauna, cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei, fiindcă, vă reamintesc, trăiam încă în acea libertate sfântă a satului natal, dar nici în vis sau în gând nu aveam ideea de a-mi părăsi vreodată ţara mea. După terminarea meseriei, am muncit la TRCLO – Oradea (Trustul Regional de Constructii Locale). La această nefericită hotărâre am ajuns la maturitate, când mi-am văzut zdrobite visele, precum şi ceea ce era mai greu de suportat: pierderea libertăţii de a gândi şi activa liber, cu frica răsarită, acum, la tot pasul, să nu scoţi vreo vorba rea împotriva orânduirii, neavând siguranţa că nu te toarnă chiar cel mai bun prieten.
Iată rezultatele creşterii pionierilor şi uteciştilor cinstiţi şi devotaţi. Terminasem, prin 1977, Şcoala de Maiştri în prelucrarea lemnului, tot la Beiuş; m-am reîntors la noua Fabrică de Mobilă ALFA - Oradea. Planuri măreţe comuniste, cincinale, dezvoltări multilaterale, totul la export, nu numai mobila, dar inclusiv roşiile şi castraveţii serelor Oradei. Securitate la toate porţile, mici sau mari. O muţenie generală. Sărbătorii, Duminicii, nimic! - numai o muncă absurdă, la un plan de producţie aberant, mereu crescândele cifre făceau imposibilă realizarea acestuia, astfel se porniră, spre nenorocirea economiei în general, acele rapoarte fictive, care năuciră şi băncile, tot plătind fictivităţile. Şi toate astea, ca să fie pe placul organelor superioare de partid, care oricum, simţeau cutremurul ce avea să vină curând. Dar presiunile nu încetau, amenzile de tot felul veneau fără milă, de la cei cu controlul calităţii produselor, de la cei cu protecţia muncii, până la pompieri, toţi dădeau amenzi, şi toate exemplare, ca să fie educaţionale, cotizaţiile de sindicalişti, pecerişti, utecişti, şedintele care nu mai interesau pe nimeni, şi din toate astea, Maistrul ăşi avea primul partea. Când ajungeam acasă de la fabrică, mă aşteptau pe masă facturile de plătit apa rece, curentul electric, copiii cerând săndăluţe, ce mai, să tot trăieşti în comunism...! Apoi, pe ultimul plan, rămâneau hrana şi hainele, dacă mai aveai vreun bănuţ rămas. Din acest moment, începusem a-mi face gânduri negre. Încotro, omule? Dar îngerul vieţii mele nu m-a lăsat!
Iubite Domnule Adrian Botez, sper să-mi acordaţi acest privilegiu de destăinuire sufletească: precum frunzele de toamnă ce cad îngălbenite rânduri-rânduri, tot aşa gândurile plecării în lume mă bântuiau pe mine tot mai des.
Veni momentul nesperat: în 1979, la o reclamaţie a unei firme vest-germane, care pretindea repararea unor defecţiuni de calitate a mobilei importate de la noi, am fost trimis eu, aşa a vrut îngerul salvării mele! Am muncit bine şi conştiincios, dar la sfârşitul reparaţiilor. M-am oprit la Lagărul de Emigranţi din Traischirken, de lângă Viena, unde am cerut azil politic, economic, cum o fi!
Era în toamna anului 1979. Pe data de 4 ianuarie, 1980, eram în Australia, unde cerusem a emigra. La controalele ambasadei australiene din Viena, care avea, desigur, şi rapoartele Poliţiei vest-germane, nu am avut niciun impediment, de nici un fel, în ceea ce privea persoana mea, emigrarea mea. Dar depărtările nu au secat izvorul iubirii locurilor natale, ci au prins viaţă în versurile mele ulterioare!
Eu le ştiu, dar, pentru cititorii noştri, câţi vor fi fiind ei, tare vă rog să-mi ziceţi: acolo, în adâncate depărtări, cum aţi învins străinătatea, cum aţi reuşit de v-aţi re-clădit, cu atâta vigoare, românismul? Vă rog să-mi descrieţi măcar câteva din acţiunile dvs. culturale, din Cringilla/Australia, prin care nu lăsaţi să treacă în uitare Duhul Românesc…! Regretatul Artur Silvestri v-a încununat cu laurii maximi ai românismului – Premiul revistelor ARP! V-aţi simţit onorat, sau aţi luat-o ca pe o firească recunoaştere a unor merite atât de evidente, în lupta pentru neuitarea de Neam?
La această întrebare a Domniei Voastre, vreau să încep, rostind numele venerabilului scriitor Artur Silvestri, Românul incontestabil, genială personalitate şi efigie aurită, incizată istoriei, culturii şi literaturii române, pentru totdeauna. A fost îndemnul în persoană, Omul care a înviorat şi însufleţit pe toţi cei care-i veneau în apropiere.
El însuşi căuta dinadins oamenii de talent, încurajându-le eforturile creative, împrejurare care, de fapt, mi-a creat şi mie fericita apropiere de acest om de geniu.
Da, aveţi dreptate, în acea carte minunată, Mărturisire de Credinţă Literară, acea antologie cu scriitori şi poeţi care, prin eseurile lor, au făcut posibilă împlinirea ideii arturiene, am şi eu publicat eseul: Sunt Român şi Punctum, oriunde aş trăi în lume. De fapt, prin acest eseu pot să-mi întocmesc acum şi un răspuns cât de cât mai întreg, referitor la întrebarea Dvs.
Spuneam la un moment dat: Când încerci a face o mărturisire despre tine, despre tine ca individ, şi încă trăitor departe de locurile tale natale, dus de destin şi împrejurari, psihologia ta capătă valenţe ceva mai interesante. Personalităţii tale i se adaugă, sau i se desprind valori care răbufnesc spre a fi exteriorizate, adică spre a te regăsi pe tine, in raport cu lumea din jur.
Deci, bunule Profesor dr. Adrian Botez, cam în ce raport mă puteam găsi eu - desigur când zic eu, zic familia mea - eu, soţia şi trei copii, cinci fiinţe omeneşti, fără un ban în buzunar, fără un acoperiş, fără a şti un cuvânt în limba engleză - cu această lume nouă, în care intrasem? Luând în seamă insa căldura şi bunăvoinţa cu care ne-a întâmpinat Australia, ştiam din învăţăturile celor 7 ani de-acasă, că trebuie să muncesc. Iar o slujbă aşa… mai sinecură, cum s-ar zice, lucru mai puţin şi bani foarte mulţi, nu face decât iluzii, celor ce nu acceptă sacrificiul, visându-se dintr-odată stea pe cerul Antipozilor, sau ale altor geografii ale Terrei.
Pe data de 24 ianuarie 1980, deci al aceleiaşi luni de sosire, eram angajat la Oţelăriile din Port Kembla, oraş vechi, pe coasta sud-estică a Australiei. Am acceptat locul oferit, aş fi mers şi la pădure, mină, oriunde, aveam 39 de ani împliniţi, aveam responsabilitatea familiei. Anii pensionării tot la Port Kembla m-au ajuns, muncind, dar acum eram implinit, copiii mari, pe la casele lor. După o oarecare pensie din ţară, iar nu m-a lăsat cugetul să caut, căci n-ar veni din punga avutului, ci tot din truda sărmanului meu frate român. Asta e!
Acum să revin, din nou, la intrebarea Dumneavoastră, deci pe la începutul anilor 1981, când de fapt pornisem calea studiilor mele, ca urmare a chemărilor interioare, o cale ce mergea paralel cu munca fizică la oţelării. Deci, acea sămânţă de har pusă de Dumnezeu, striga în mine, îţi cerea eliberare, împlinire! Asta se chema a fi Învierea Spiritului. Familia mi-a fost recunoscătoare şi m-a înţeles. Adunam, de pe oriunde găseam, o carte - mi-au dăruit prietenii şi cunoscuţii, binevoitorii, am cumpărat pe banii mei, mi-a adus familia din ţară - oricum, îmi improvizasem o mică bibliotecă, dar care avea sa crească, cu anii. În 1996, am declarat-o deschisă cititorilor români, gratuit, şi am botezat-o biblioteca Mihai Eminescu. La numai un an, în 1997, pe fundalul acesteia, am deschis Revista de artă şi cultură Iosif Vulcan, care a apărut pe hârtie un întreg deceniu. În această perioadă am urmat şi cursurile unui Institut Tehnologic, din orasul Wollongong, iar în 1999, am obţinut admiterea la Universitatea din Wollongong, Facultatea de Istorie Modernă, pe care n-am terminat-o, din motive de sănătate.
Prima poezie am dedicat-o Port Kemblei, şi se intitula Port Kembla’s Fire Fortress – Cetatea de foc al Port Kemblei, care a fost publicată în Quarterly, o publicaţie a Societăţii P.E.N. - Sydney Centre, al carei membru devenisem. În 1989, am devenit membru al ASA - Sydney (Australian Society of Authors), iar în anii următori, membru al Societăţii Literare SCWC - Wollongong (South Coast Writer’ Centre). La pensionarea mea, această Societate Literară mi-a acordat onoarea de Life Member – adică Membru pe viaţă.
În toată perioada asta, desigur că scrierile şi cărţile mele prindeau viaţă. Mă bucuram în cadrul comunităţii româneşti din zonele Wollongong, Sydney, Melbourne, învolvându-mă, cum se zice modern, şi în viaţa comunităţii mele româneşti, simţind astfel că trăiesc în legea neamului meu. Cu bucuriile şi tristeţile aferente vremilor respective. Acum vorbesc despre mine, nu despre alţii. Volumul meu de poezii, intitulat Poezii alese, a fost prezentat pe data de 21 ianuarie 2006, la Consulatul General Român din Sydney, într-o sală arhiplină de români. Consulul General la Sydney pe acea vreme era Dl. Ovidiu Grecea.
Mi-au urmat apoi, în continuare, cartea de TEATRU, cu cele două piese tragi-comice: Mitrea Sucitu şi mireasa şi Limbuţă Strugurel pe post de director. Poezii alese vol. II, Scrieri în proză vol. I, II. , Bună ziua, bade Ioane, o carte de factură folclorică, plus nenumărate articole cu diferite tematici, pe care nici eu nu ştiu pe unde s-or mai fi aflând. Pentru mine, un lucru era limpede: eram convins că faptele mele trebuie să aibă direcţii precise: mândria mea de român respectabil pentru propria-mi familie, pentru imaginea României celei tainice, cum o numea Artur Silvestri, şi apoi o referinţă, pentru nepoţii nepotilor mei, că am emigrat din Romania şi că nu i-am făcut de ruşine, nici în România, nici în Australia. Să fie şi ei la fel! Baza de referinţă o vor constitui aceste cărţi ce le scriu acum.
Vă simţiţi aparţinător de două culturi (română şi australiană, concomitent), sau veţi purta, până la moarte, nostalgia unei singure culturi posibile? Doinele din biblioteca dvs. parcă ar da răspuns singure şi luând-o înaintea gurii dvs. – dar tot nu abandonez întrebarea, pentru că ea are o continuare: este imposibil ca, trăind mare parte din viaţă, într-o ţară adoptivă, să nu fi fost influenţat de ea… de valorile ei… Ce anume din valorile australiene este imposibil să nu influenţeze pe un român, oricât de acordat ar fi el la Carpaţii lui Orfeu?
Excepţională întrebare! După cum s-a putut observa din cele zise mai sus, eu începusem împlinirea chemărilor mele înspre ale scrisului, prin a mă apropia şi înţelege, a cunoaşte şi a mă integra noii culturi, în care căzusem ca din cer. Cum puteam să-mi evaluez valoarea mea, valoare la care deocamdată numai speram, căci artele-mi dospeau încă în minte şi-n vis, fără a avea deci un punct de referinţă din mediul nou, în care aveam să trăiesc şi să creez operele mele literare! Azi, judecandu-mi gândurile şi socotinţele acestea, găsesc că am procedat bine. Azi iubesc, în egală măsură, cultura, limba şi locul australian, cum mi le iubesc pe cel natale. Principal este să fii OM, oriunde ai trăi. Şi dacă îmi daţi voie, însăşi Revista fondată de mine, şi numită după numele Iosif Vulcan, face o legatură de afecţiune consimţită, între mine şi concepţiile acestuia, despre viaţa si condiţia noastră de fiinţe umane.
O operă artistică, zice Vulcan, are darul de a vărsa lumină, de-a răspândi cultura, de-a ne face să cunoaştem mai bine frumosul, să dispreţuim urâtul, să ne închinăm moralei şi să ne îngrozim de păcat. In viaţa mea literară m-am străduit să nu părăsesc albia acestor principii vulcaniene. Iar prin metafizica fiinţei mele, aud versuri ce-mi şoptesc cu mândrie despre un Eminescu cel Sfânt, despre acea voinţă titanică, orfeică, a acestuia, până la sacrificiul pentru identitatea neamului său! Deci, voi purta dorul doinelor noastre, pentru că în leagănul lor m-am născut şi am crescut, dar nu voi dispreţui niciodată mama adoptiva Australia, ci am să-i port iubire şi respect, fiindcă ea mi-a fost Mama-bună, care m-a primit la necaz, şi va fi la fel copiilor şi nepoţilor mei. Deci, în aceasta constă corola valorilor umane australiene de care se bucură un imigrant: posibilitatea realizarii familiei sale, material şi spiritual, acces la toate drepturile sociale, doar să le respecte.
Scrieţi atâtea şi atât de frumos… atins fiind, mereu, de aripă de înger… dar şi de învolburări de viscol (vă înfurie nu doar impostura, ci şi cei care-i rabdă şi, deci, îi încurajează pe impostori să se dezvolte…TOT MAI PROFUND ŞI PARŞIV IMPOSTORI!): poezie (şi nu una a vremilor, ci una cu esenţa veşniciei în ea!), proză, dramaturgie… cât despre jurnalistică, sunteţi un veritabil RUG APRINS! În volumul dăruit mie, printre atâtea regale alte daruri de cărţi - mă refer, aici-acum, la Poezii alese, vol. II (Ed. Cuget Românesc, 2006), ziceţi aşa, la un moment dat: Dar luaţi Letopiseţii ăstui neam ce îl distrugeţi/Mai amarnic ca duşmanii despre care vă tot plângeţi!/Ridicaţi un suflet mare, cârma Ţării să o ţie,/Cel puţin ca să rămâneţi c-o fărâmă de mândrie!
…Trebuie să fac o mică pauză, pentru că inima mi-a luat-o razna… În primul rând, cum reuşiţi să vă suprapuneţi atât de exact sufletul, de departe (mult mai exact decât majoritatea românilor din… România lui aici!), peste Sufletul Ţării, rămase, spaţial, atât de departe?
…Apoi: Chiar credeţi că Neamul nostru va fi capabil, va avea clarviziunea şi puterea ca, în următoarele decenii, să-şi pună/aleagă un suflet mare, cârma ţării să o ţie? De fapt, ce impresie vă face poporul acesta necăjit şi năucit, care, parcă, e blestemat: mereu, alege bicisnici, în fruntea lui? Sau bănuiţi că nu-i prea alege el? Vă rog să-mi ziceţi părerea dvs., cât mai fără cruţare: numai fiind cruzi cu noi, vom putea fi blânzi cu destinul nostru!
Stimate Domnule Profesor, aceste reflecţii la care faceţi întrebare, regăsite de fapt în lumea românească de pretutindeni, au într-adevar o valoare enormă, la care se aşteaptă răspunsuri, bineînţeles, şi, în primul rând, de la acei din România, care se zice ca hotărăsc destinele acestui Neam al nostru, sociologi, politicieni, economişti, pedagogi etc., plus marea Opinie publică, despre care se ştie a fi albia acelui fluviu viu, prin care să se filtreze totul înspre un viitor naţional şi european, cât mai favorabil unei vieţi trainice şi umane. Dar, pentu că mă întrebaţi în calitatea mea de poet, departe de locurile natale, dacă eu cred în puterea şi clarviziunea Neamului românesc înspre viitor, voi răspunde DA, după acelaşi răspuns pe care l-a oficializat deja Sfântul nostru Mihai Eminescu: VOM INAINTA CU TOATĂ TICĂLOŞIA NOASTRĂ, FIINDCĂ NU AVEM INCOTRO, adică numai a urma calea Crucii noastre sfinte. Tudor Vladimirescu mai face, practic, o specificare categorică: Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor - deci, din învăţătura acestor istorii să ia norodul aminte; aş alege un suflet mare, cârma ţării să o ţie. Dar, cum în zilele noastre norodul nu se prea grăbeşte la votare, este un fel de răspuns care nu-i deloc prea folositor, după cum nici a se învrăjbi între ele etniile nevinovate nu este de folosinţă, fapt ce trebuie să-l aibă în vedere politicienii zilei, mass-media şi confesionalii, pentru că într-adevăr în judecata urmaşilor nostri să rămânem c-o fărâmă de mândrie. Asta-i tot ceea ce cred eu astăzi!
M-am tot codit, de un an încoace, să vă întreb, dar iată că momentul abia acum a venit, se pare: ce anume vă determină, în tot scrisul dvs., nu doar în poezie, să adoptaţi tonul vaticinar, epopeic, de o gravitate senatorială romană? Cum v-a venit dumnezeiasca inspiraţie (nu s-o explicaţi, că doar e dumnezeiască minune! - dar măcar s-o fixaţi în datele ei de apariţie/hierofanie!) de a scrie în aşa fel, încât să coaseţi marginile destrămate, de istorie şi chiar de (uneori) greşita înţelegere, din partea unora, a Ortodoxiei noastre, să re-faceţi puntea între zalmoxianism şi creştinism, între păgânismul greco-roman şi creştinism?
Am mai raspuns la această întrebare, recunoscând întotdeauna sincer, căci doar Pronia Cerească ar fi răspunzătoare de ceea ce primim fiecare, la fel şi eu, în această situaţie!
Dar cum n-am studii teologice, tata nu m-a făcut popă, doar numai prin bun simţ şi bună creştere pot să afirm, cu deplină credinţă, căci şi atunci când pornesc a scrie, aştept mai întâi dezlegarea îndemnului, chemării interioare, şi numai atunci reuşesc a scrie, desigur după puterile mele, dar fără a mă gândi la ceva epopeic sau la a statua vreo anume gravitate senatorială! Spre exemplu, cartea mea recentă, Bună ziua, bade Ioane are tendinţa sa ţăranească, cu toate înţelepciunile folclorului nostru românesc, care mă iniţiază în a coase marginile destrămate ale vieţii de zi cu zi! Dacă-mi îngăduiţi Dvs., să citez un proverb oarecare, luat aşa, la repezeală, bunaoară: În fiecare rău există un bine, s-ar putea vedea acel adevăr precum că, din suferinţe, se naşte mintea cea bunaă filosofiile, după cum şi din prea mult bine şi lux, germinează relele; parcă am avea de-a face cu o adevarată lege naturală!
Vorbind despre acea metaforică punte de legătură, între zalmoxianism şi creştinism, cât mai ales despre acele origini şi tradiţii de sihăstrie şi cult monahal practicate, observăm o continuitate sacrală specifică Daco-Geţilor. Astfel, izvoarele credinţei noastre creştine Ortodoxe îşi au rădăcini adâncite în istoria formării Neamului, este o religie vie, nu a apărut aşa, pe un gol oarecare, Apostolul Sfânt Andrei, Patriarh şi Intemeietor al Bisericii Constantinopolitane, ştia despre faima şi bunăstarea vechii Dacii, atunci când şi-a început misiunea de creştinare a daco-geţilor. Nici viitorii împăraţi ai Romei antice nu erau prea liniştiţi de vecinătatea lor cu un stat dacic, puternic economic şi militar, aşa cum era Statul lui Burebista şi al lui Decebal. Cu toate legiunile lor militare şi zeităţile lor păgâne (zeităţi pe care le-au avut şi grecii) - nu au zdrobit acest Neam dacic. Dimpotrivă, prin certurile interne de tot felul, şi, mai ales, pentru putere, se ajunge la scindarea Imperiului roman în două: Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Imperiul Bizantin. La fel, desfăcându-se şi Creştinismul, recunoscut de împăratul Constantin cel Mare, ca religie oficială, iî cele două Biserici creştine surori, Biserica Creştină de Apus şi Biserica Creştină de Răsărit. Prima zisă de cult catolic şi a doua de cult ortodox… - surori pentru supremaţie până în ziua de azi se gâlcevesc.
Cât de greşit vi se pare sistemul nostru educaţional? – mă refer la cel din România. Care credeţi că ar fi cele dintâi măsuri ce ar trebui luate (ca într-o casă care arde!), pentru a salva ceea ce merită salvat, şi să nu se mai zică, precum zice actualul nostru preşedinte, că sistemul de invatamant romanesc e prost. Si ca nu avem nevoie de filosofi ci de tinichigii si ospatari…?! Sau vor fi voind ei să fie (şi, deocamdată, să şi credem noi că deja este…) prost şi tot mai prost, pentru că peste cei fără de şcoală mai uşor domneşti?! Prin ce anume ar fi, de exemplu, învăţământul din Australia, superior celui românesc?
…Totuşi, genii scriitoriceşti, plastice, matematice, medicale, tehnice etc. românii au născut şi nasc mereu (că nu se investeşte în aparatură şi alte fierătanii, asta e altă… mâncare de peşte…!), olimpiadele internaţionale, la care elevii şi studenţii români medaliaţi cu aur şi argint se numără cu zecile, dovedesc că nu e totul la pământ… încă!
Stimate Domnule Profesor Adrian Botez, poate că nu sunt eu cel mai în măsură a face aprecieri şi a da îndrumări sistemului educaţional din România, cu atât mai puţin a cântări valoarea politică, în discursurile prezidenţiale, în condiţiile în care azi nici mama sărăciei nu mai înţelege ce se vrea, ce viziuni educaţionale de viitor au politicienii Terrei, în general. Ordinea firească se înfăţişează asemenea unui val spumos de mare, ce tot vine şi iar se retrage, fără a ieşi însă din albia sa veche, aşa şi unii oameni în lumea veşnicelor lor interese de îmbogaţire acceptă minciuna şi dezumanizarea. Fiind de fapt vorba tocmai de acel efect datorat, cum bine sesizaţi, slăbirii calităţii sistemului de educaţie, la un moment dat. Dar lipsit de inteligenţă românul nu este, aşa cum de asemenea bine se vede, tinerii români, elevi şi studenţi, la aproape toate olimpiadele internaţionale sunt medaliaţi cu aur şi argint. Deci, dovedesc suficientă materie cenuşie, doar să dea Dumnezeu să pătrundă şi în viaţa politică românească asemenea tineri, care să pună preţ pe valoarea acestui popor harnic şi supus, şi nu pe cea a arginţilor vanzărilor de tot felul, inclusiv a identităţii proprii. Daca am înţeles eu bine întrebarea, referitor la învăţământul din Australia, comparativ cu cel din România, atunci pot spune că atât dascălii, profesorii de liceu, cât şi universitarii români - nu sunt cu nimic mai prejos la pregătirea şi capacitate profesională, aspectul de superioritate ar consta, eventual, în faptul că învăţământul australian nu e sub o apăsătoare şi continuă politizare, la fiece moment.
La noi în România toată lumea face politică, dupa vorba lui badea Ion, din aceeaşi carte amintită mai sus. Toţi confesionali fac politică, toţi laicii fac escatologie, adică prevăd sfârşitul lumii. Chiar să fie? Prevăd şi anul şi ziua în care se va prăpădi lumea, auzi ! - CAND IN CARTEA SFANTA ZICE SA VEGHEM, DEOARECE DATA ASTA NICI FIUL NU O STIE, CI NUMAI TATAL CEL CERESC. Dar, cum ziceţi, înca nu e totul… la pământ, iar din îngenuncherea noastră ne vom ridica vultureşte, cu aripi întinse, spre a ne apăra sărăcia şi nevoile şi neamul.
Cum se ţine cultura, în Australia? Că, pe la noi, artiştii au ajuns ultimii milogi… A fi sponsorizat echivalează, de cele mai multe ori, cu a cerşi (rare de tot sunt excepţiile!).
Dragă Profesore, ca oriunde, şi pe la noi, cultura este ca o fată frumoasă, dar săracă.
De fapt, întrebarea asta e tot mai frecventă în interviurile devenite la moda în ziua de azi, dar când vorbim de cultura australiană, trebuie să amintim câte ceva şi despre forma de constituire a însăşi statului australian, care are o structură etnică atât de bogată, încât aproape că nu există ţară din lume din care să nu fi emigrat câteva familii. Deci, Australia e o ţară născută pe principiul de imigrari, poate unica ţară din lume, grădina Edenului, unde adevăratul multiculturalism corespunde definiţiei.Libertatea manifestărilor culturale etnice e asigurată prin legile Statului.
Guvernul Australian îşi prevede un fond financiar pentru cultură şi arte, distribuind, prin Ministerul Culturii, fondurile alocate fiecărei comunităţi etnice, pentru a-şi organiza festivaluri culturale, pentru editarea de ziare şi reviste, în limba proprie, staţii de radio şi televiziune. Cei cu reale aptitudini artistice sunt promovaţi şi recunoscuţi, indiferent de etnicitate. În Australia sunt români de înalte valoari profesionale, care în comuniune cu alte comunităţi etnice, alcătuiesc un liant de unitate australiană de admirat. In fiecare familie etnică există libertatea vorbirii limbei naţionale, există servicii de translatare peste tot în serviciile publice - dar, bineinţeles Limba oficială pentru toţi cetăţenii australieni fiind Limba de Stat, Engleza.
Ştiu că nu aveţi decât 1-2 numere (ultimele) din revista noastră, Contraatac (care se vrea mai mult decât şcolară şi mult mai mult decât locală: se vrea ROMÂNEASCĂ!) – şi, eventual, posibilitatea să vedeţi, pe Internet, câteva (puţine…) numere, pe care regretatul Artur Silvestri, în generozitatea şi vizionarismul lui (celebre!) le-a postat, într-un parteneriat între revistele ARP şi Contraatac-ul sărăcuţ… - de la plecarea lui Artur Silvestri la îngeri, acest parteneriat a încetat… Ce părere vă faceţi despre revistele de cultură din Australia?
…Ce părere aveţi/v-aţi format, prin comparaţie (dacă-mi este îngăduit şi nu-s prea mare îndrăzneala şi tupeul…) cu cele de la Antipozi…, despre revistuţa asta românească, totuşi,… din puţinul ce vă e cunoscut despre ea şi existenţa ei? Merită să ducem lupta infernală, pentru supravieţuirea ei (de 12 ani, de când am întemeiat-o, din tot sufletul meu.., - semestru de semestru, tot resuscităm mortul…!), pentru fiinţa/fiinţarea ei (într-una e ameninţată cu asasinarea!), ori degeaba atâta strădanie şi mâncătorie de suflet şi de energii?! Oare ajută ea cuiva, face educaţie cuiva, oare pe cineva ar putea interesa (măcar o rubrică, măcar vreun articol…)… - ori e muncă de-a surda să-i tot pompăm oxigen în plămâni?
Iubite domnule prof. Adrian Botez, de aici de departe, prind rezonanţă frământările, iubirile şi dorinţele Dumneavoastră, afecţiunea sufletească pentru Revista Contraatac, ca pentru un adevarat prunc căruia i-aţi dat viaţă – şi, ca orice părinte bun, nu l-aţi lăsa să moară! Eu vreau să va spun un adevăr de care să fiţi sigur că vă este ca o lumină de interior - şi care să vă lumineze conştiinţa şi inima, în faţa tuturor celor ce vor să vă privească şi să vă înţeleagă: Intotdeauna marii oameni de cultură, arte, ştiinţă, politică, atunci când sunt curaţi şi dezinteresaţi, fac fapte mari în profesia lor, iar când trebuie, natural, să se retragă, lăsând cârma celor mai tineri, o jale sfânta îi apasă. Să dau un exemplu - potrivit ar fi momentul în care Iosif Vulcan avea să înfăşoare filele revistei sale, Familia, la anii 1906; el se destăinuia prietenului său Ioan Bianu, care era profesor de Filologie la Universitatea din Bucureşti, referindu-se la situaţia revistei sale: I-am oferit munca unei vieţi şi i-am jertfit aproape tot capitalul ce am avut. Decenii lungi, nimeni nu mi-a dat drept ajutor nici un gologan, nici n-am cerut, am pus tot din al meu, pâna ce am avut. Şi am dat bucuros, căci vedeam că nu muncesc degeaba (…). La intrebarea Dvs. referitoare la anumite valori comparative între reviste, eu am îmbătrânit, Dle Adrian, la ideea că nu sunt reviste mari şi mici, dar fiind vorba de valorile acestora, orice revistă mare care publică neadevăruri şi minciuni e, în realitate, una foarte mică, pe când o revistă simplă, dar care aduce adevăr şi lumină opiniei publice, aşa cum mi se pare mie a fi revista Contraatac, este una de foarte mare valoare, adică utilă comunităţii şi vieţii de zi cu zi! Dumnezeu să vă dea sănătate şi voinţă, iar pământenii ajutor şi iubire, ca această revistă, care aduce cinste Adjudului, să fiinţeze în continuare!

a consemnat, Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 

 

CARTILE ZEIT

SOBRELE IUBITE, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011

Deloc supusă vacanţei literare ori a pauzelor de inspiraţie, noua carte a consacratei Oma Stănescu nu surprinde pe nimeni, după ce, cu foarte scurt timp în urmă lansa cu succes, într-un cadru mai mult decât select, romanul The Fire Of Karma, sub emblema aceleaşi edituri brăilene ca şi lucrarea de faţă. Mai mult decât atât, istoria unei vieţi începute a fi descrise în 2008 în romanul Mrejele iubirii, se continuă tumultuos şi plină de simţ artistic, până în prezent, parte a unui ciclu ce lasă loc de continuitate.
Oma Stănescu nu este nimeni alta decât Carmen Mihaela Stănescu, economista, yogina, publicista şi, bineînţeles, prozatoarea cunoscută prin romanele deja publicate: Arşiţa karmei, Chipuri indiene, În voia vremii, Mrejele iubirii, The Fire Of Karma.
Cartea de faţă se vrea o plăcută continuare a Arşiţei karmei, fără riscul de a încurca cititorii care nu au urmărit firul acţiunii în sens cronologic, de la primul roman şi până acum. Tiparul lexical, preponderenţa experienţei petrecute în spaţiul vastei Indii, consumul de energie şi mai cu seamă risipa de sentimente pur umane, dau romanului o esenţă tare, neverosimilă, fără loc de happy-end, dramatizându-se prin personaje simple, pline de defecte omeneşti, stângace şi neputincioase în faţa implacabilului destin, cât, mai cu seamă, faţă de iubirea neîmpărtăşită.
Handicapul fizic al personajului feminin, alături de cel sentimental al bărbatului, împletesc o acţiune sortită eşecului încă de la primele rânduri. Nu este nevoie de experienţă în dragoste pentru a te putea convinge - ca şi cititor - de faptul că fructul iubirii dintre cele două personaje principale ale romanului, este poate cel mai pedepsit la suferinţă, de la lipsurile materiale, stringente, până la afecţiunea paternă. 
Cartea are un farmec aparte şi din poziţia faptului că generează întrebări: Cum a fost posibil? De ce aşa? Merita? etc. Datorită acestora, dar mai ales din cursivitatea şi cruda expresie generată de dialoguri, romanul lasă loc de pilde, dincolo de compasiune şi respect pentru suferinţă, dar şi de furie din perspectiva unei accentuate pasivităţii cu care soţia şi mama insistă să ducă o cruce care nu-i aparţine întru totul, aspect profund şi sensibil amplificat în ultimele două capitole.
Actorii romanului, chiar dacă au roluri simple, sunt plini de acţiune, asemenea unui film de factură poliţistă. Stângaci în mişcări se completează reciproc, ca într-un imens puzzle, fără să se repudieze ori cu tendinţe de şocare. Au nume banale, româneşti, englezeşti şi indiene, întind vorba, uneori şi palma, de aşa natură ca pe parcursul celor nouă capitole să existe o arborescenţă narativă cu epicul centrat pe dragostea imposibilă dintre bărbatul dezinteresat şi femeia care nu ştie să renunţe la o pretinsă căsnicie. 
Deşi se vrea un altfel de roman, cu nume noi date unora din personajele Arşiţei karmei, maniera în care este scris Sobrele iubite dezvoltă o nouă latură din complexitatea Omei Stănescu şi anume drama. Deşi la prima vedere se poate vorbi de un roman de dragoste, confuzia se anulează rapid după lecturarea primelor două capitole, asta şi din faptul că, nedorind să-şi menajeze defectele fizice, autoarea lasă să se înţeleagă clar că avem de-a face – şi de data aceasta – cu un roman autobiografic.
Cartea nu povesteşte cu nonşalanţă partidele de dragoste aşa cum se întâmpla în Mrejele iubirii, ci este scăldată cu motto-uri grave, care se completează armonios cu titlurile capitolelor: Trai amar; Furtună; Din nou spre paradis; Din ceartă-n ceartă; Cu picioru-n multe luntrii; Ciudă şi ruşine; O altă perspectivă; Piatra de moară, karmică; Epilogul fără sfârşit.
Lectura paginilor dezvoltă orizonturi pe un întreg areal literar, de la dialogul direct dintre actorii angrenaţi, până la descrierea decorului acţiunii. Ca un magnet, Manas, personajul masculin, polarizează numele feminine ce orbitează în jurul său, ultimele mânate numai de interesele păcatului, voalate sau nu după intenţii slabe, necosmetizate artistic. Cu simţ popular, dar artistic intervine măiestria autoarei, care nu le menajează, ci dimpotrivă, lasă să se întrevadă clar realitatea şi mai ales scopurile pentru care damele se doreau atât de aproape în jurul indianului.
Pe longitudine, acţiunea se desfăşoară pe două teritorii diferite, însă mult mai mult în România decât în India, invers ca în Arşiţa Karmei, iar mişcarea febrilă acompaniată de un limbaj popular, deloc vulgar - deşi cartea abundă în vulgarităţi - conferă senzaţia că întregul plan s-ar fi desfăşurat de curând, într-o ordine faptică bine orchestrată de către autoare. 
Condimentat cu excese de tot felul, dar mai cu seamă în minciuni sfruntate, Manas, personajul masculin, devine polul răului, întruchiparea nefastă a celui ce seduce şi abandonează, într-o neobosită goană după sex ocazional, la adăpostul stridentelor senzaţii mascate de presupuse tratamente naturist-spirituale oferite cu predilecţie şi generozitate din îndepărtata Indie. Contactul dintre civilizaţiile orientală şi cea occidentală lasă loc de scuză şi o eventuală mea cupla pentru tot arsenalul de nepotriviri, de la cele de caracter, până la cele de substanţă, toate subscrise obsesiei sexuale pe care autoarea o atribuie în mod excesiv părţii masculine. 
Salvările din desuet vin de la personajele de rang inferior din carte: mama, colegii de Cale, rudele apropiate, cercul de prieteni, care, într-o simbioză de factori conjuncturali, amână pentru moment un deznodământ etichetat şi previzibil de startul cărţii.
Implacabila soartă alături de agonia unei false iubiri, pendulează între continuare prin acceptarea tacită a realităţii şi renunţarea la acest chin, balansându-se narativ pe grija maternă faţă de copilul nedorit, dincolo de orice senzaţie de căsnicie mimată în faţa rudelor şi apropiaţilor. 
Autoarea se foloseşte de toate mijloacele literare de care dispune pentru a accentua îndârjirea cu care a luptat, conferindu-i personajului feminin nu numai năzuinţe, dar şi conştiinţa unui până aici, cu toate consecinţele ce decurg dintr-un astfel de gest. 
Deşi vorbim de o creaţie literară, întreg materialul lecturii are un suport real, cât se poate de palpabil, pentru că, aşa cum am mai amintit, avem de-a face cu un roman autobiografic.
Poate de aceea, ca şi o notă în plus, îl consider o reuşită, un ţel atins, o carte pe care o recomand numai categoriilor de public matur, iubitor de lectură, precum şi un exemplu de verticalitate în faţa unui nedrept şi chinuitor destin.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...

 CLEPSIDRA ÎN CARE CUVINTELE AU DEVENIT POEZIE

CLEPSIDRA DE CUVINTE, o carte ce macină între pagini, prezentul, trecutul și viitorul. Așa am simțit că se așează, într-o singură frază, destinul cărții  semnată de George Schinteie și apărută recent la Editura ARTPress din Timișoara.
 Mai bine de o sută de pagini reunite, printr-o grafică extraordinară, într-un volum pe care orice poet și l-ar dori  în raftul cu cărți personale.
M-a surprins plăcut eleganța caligrafierii copertelor, ingeniozitatea modulării titlului între cele două emisfere ale unei clepsidre ce  ne relevă nu doar timpul, ci și, în cazul de față , biruința  Artei adevărate  într-o perioadă istorică nu tocmai norocoasă pentru cei ce creează.
Executată după un concept graphic design,  ai cărui semnatari sunt Valeriu Sepi și Camil Mihăescu (secondați de Alex  Zupancich) placheta impresionează mai întâi vizual, te atrage să citești pagină după pagină, și să așezi ca într-un puzle pe măsură, și alte detalii, prin pictura de calitate,  pe care o găsești acolo.
Îndeobște, nu sunt pentru îngemănarea poemului cu pictura, mereu am avut impresia că cele două cotiledoane ale aceleiași semințe cultural-artistice s-ar putea susține una pe alta până întracolo, încât cititorului să îi fie impusă din start o viziune anume asupra poemului. Sau invers.
Nu este cazul la această carte (album de artă)  unde fiecare poezie își susține pagina cu temeinicie, iar lucrarea plastică din vecinătate nu face altceva decât să elibereze spiritul, acea adiere de libertate interioară, de care avem nevoie cu toții pentru a intra în starea de grație.
Și poetul pledează profesionist,  cu uneltele sale, pentru sintagmele care, odată prinse în alunecușul clepsidrei-poetice, ele, cuvintele devin poeme de o robustețe ce transcede fără probleme din pagină în pagină, fără să se dilueze mesajul.
,,Ți-am promis că-ți zidesc o catedrală” este primul vers din carte, și vedem apoi, cum pagină după pagină, George Schinteie zidărește cuvintele știute și mai puțin știute, în alcovuri unde vor veni și  îngerii lacrimei, și umbrele, și oamenii cu dragostea cea mare...
Cu vers modern, dar care nu șochează prin limbajul răzvrătirii poeților de astăzi, autorul ,,Clepsidrei de cuvinte” alcătuiește forme aproape geometrice în matricea verbală, trece cu știință și fără șovăială dintr-un plan în altul, construiește  metafore și stări de spirit excepționale.
Este un Poet care se cunoaște pe sine. Un om înzestrat nu doar cu simțul frumosului dar, și cu harul perfecțiunii, poemele sale fiind rotunde, fără asperități și fără acel loc ,,liber” în care s-ar putea depune aluviunile uitării.
Este o poezie care se citește în liniște. Nu se aplaudă la fiecare vers, se intră doar în acea stare de transă  emoțională prin care noi, ca oameni, ne apropiem cu un lat de deget de dumnezeire, oricare ar fi aceea .
Plaja, nucul, regulile unui joc între A și B, ploaia , speranța, căprioara, dorința de sex, animalul primar, omul, soarele, zahărul... Iată o seamă de cuvinte curgătoare prin clepsidra inventată de George Schinteie, cuvinte care își înțeleg rostul pentru care au fost trimise în lume, și i se supun poetului, devenind monadele unor poeme complexe.
Recunosc, spre rușinea mea, până azi nu am citit nimic din ce a scris și publicat acest poet cu ,,legitimația” asigurată pentru a putea sta la masa-mare a literaturii contemporane. De aceea, cu atât mai mare mi-e bucuria că am avut norocul să cunosc un scriitor ca George Schinteie, un romantic prin definire, un pragmatic prin desfășurarea pe  terenul  de bătălie cu vremea, a ,,artileriei grele”: Pictura și Literatura. 
În vălmășagul universal, când zgomotele strivesc ferestrele caselor noastre, autorul ,,Clepsidrei de cuvinte” ne spune: „Vine un  timp în care ne facem socoteli”. Cam asta a făcut și poetul în cartea de față, a adunat și a scăzut, a numărat anii-bucurie și anii-tristețe, a făcut  calcule cu mintea și cu inima, pentru ca noi să ne bucurăm de curgerea versului. Nu sunt timpi morți în construcția acestor catedrale-verbale, nu sunt suișuri nici coborâșuri care să ne pună la încercare prin texte cifrate. Totul este la vedere, o panoramă de stări trăite cu intensitatea fulgerului, și altele, lente, comode ca valurile nisipului pe o plajă în iulie.
George Schinteie  știe să scrie, o face cu eleganță ca într-o caligrafiere de modă veche.Acolo unde intervine prezentul, cotidianul, ideile prind să se muleze după șablonul acela pe care aș putea să-l asemuiesc cu vinul de viață lungă. Totul se trece, se prefiră în sintagmă.
Amurguri și mofturi erotice nespecificate, un copil rătăcit și streașina casei pe care cântă cocoșul, și alte și alte stampe în  culori tari sau în culori de apă, ne atrag să citim pagină după pagină. Poemul este ceea ce este, o parola universal valabila.
Felicitari, George Schinteie!
Melania Cuc (Bistriţa)

DESPRE SEMNUL POETIC
AFIRMAŢII DESPRE POEZIE
Cuvântul-Logos este tot ce străbate cosmosul (ca forme de evoluţie ale spiritului) şi spiritul (ca garanţie de evoluţie a cosmosului) - unindu-le şi învrăjbindu-le, vlăguindu-le în “lumi” şi izbăvindu-le în unitatea mistică. Cuvântul-Logos este măreţia Creaţiei-Spirit, este tânjirea (bolnavă de inconsecvenţă, de personalizare excesivă, şi vidată de semantică şi de identitate) după originaritatea măreaţă - dar este şi speranţă, total îngăduită, ba chiar legică, în revenirea întru Splendoarea Sematică Originară.
Toată istoria omenirii nu este decât o dramatică stare de complicitate (ocultată prin forme, dar fundamentală în esenţă) a omului (exprimare divină) cu Dumnezeu (inexprimatul, dar dornic de exprimare de sine): “o, felix culpa” (în Rugăciunea EXULTET - exaltare paradoxală a greşelii lui Adam, considerată ca punct de plecare al Mântuirii). Starea de complicitate mediată şi realizată prin Cuvânt. Victoria, umană şi divină, în acelaşi timp, se va numi Transfigurarea Cuvântului - Mitul care reidentifică Ierusalimul pământesc cu Ierusalimul ceresc: Identitatea Logos-Spirit.
Vremurile mai noi privesc cu neîncredere cuvântul, ca pe o nesperanţă - iar speranţa -cuvânt o numesc, eventual, semn poetic. Ne propunem, deci, să reamintim, în acest MIC TRATAT DE POETICĂ, faptul că, singur Cuvântul este martor (Spirit Divin), pârâtor (Logos-raţiune) şi pârât (Logos-fiinţare ocultată) - toate trei dintr-odată! - şi că numai realimentând încrederea în poezia-orfism, realimentăm semantica Verbum-ului/Cuvântului, spre a-l întoarce la tronul său divin.
***
Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai drumul de uitare a cuvintelor, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate. Poezia nu există, deci, fără revoluţionarea fiinţei temporale (pe care o relansează în/ca transcendenţă), fără efortul de a distruge comoditatea rătăcirii temporale (cuvintele) şi de a regăsi Logos-ul Originar (echivalent cu Fiinţa Originară).
POEZIA CA RUGĂCIUNE: rugăciunea nu înseamnă limbaj, ci stare de graţie (stare care nu exclude, ci presupune teurgia) - dobândită prin desprinderea de orice limbaj[1]. Poezia nu comunică - poezia revelează. Poezia este şansa de mântuire a umanităţii, este chemarea imperativă spre resacralizarea-Logos Originar. Faţă de Poezie trebuie adoptată poziţia de fervoare, intens participativă la esenţele de dincolo de “văl”. Poezia este, prin rezultatul ei asupra fiinţei, METANOIA[2].
***
Nu putem fi de acord cu N. Crainic, care afirmă că “arta e simulacrul eternităţii[3] şi că “în contemplaţia genială se descoperă lumina unor realităţi neidentificate”. Metarealitatea nu poate fi de altă natură decât divină. Depăşind barierele umanului-fenomenalului-profanului, nu se trece în “neidentificare”, ci în sacralitate. Geniul va fi fiind “un dar natural” (p. 226), dar şi sfinţenie este un dar natural, ca înclinaţie şi râvnă: până când geniul / sfinţenia nu se umplu de dinamismul expresiv, cu funcţiile (auto)iniţiatică şi (auto)soteriologică - nu vom avea de a face cu nici un geniu, nici cu sfinţenie. Iar atunci când se dinamizează, prin sacrificiu spiritual, nu mai poate exista nici o diferenţă între ele, căci, prin sacrificiu soteriologic-demiurgic, răzbate teandria, modelul fiinţial-Hristos (cf. N. Berdiaev, Sensul creaţiei, p. 171). Nu există dichotomia geniu, profan-geniu religios, pentru simplul motiv că nu există două zone ale triumfului spiritual-teandric. Geniul şi Sfântul nu sunt naturi cantitative, ci calitative. Nu contează lungimea traiectului iniţiatic, sau forma lui - ci finalitatea ultimă. Şi aceasta este unică: REVELAŢIA. Iar Revelaţia, la rândul ei, nu are dublă natură. Divinitatea i s-a revelat identic unui Dante şi unui Maxim Mărturisitorul. Nu forma expresivă (căci Revelaţia eludează toate formele-trepte preliminarii), ci clipa revelatorie-soteriologică uneşte Geniul cu Sfântul, întru teandrie. Unicitatea naturii actului revelatoriu este recunoscută, implicit, chiar de N. Crainic (p. 8): … nu există adevăr al credinţei şi altul al ştiinţei; nu există un bine al moralei creştine şi altul al eticii filosofice; nu există un frumos al Bisericii şi altul al artei”. Şi tot el afirmă, la p. 10: “Separaţia dintre cultură şi religie e un fenomen specific modern”. Numai că, după această afirmaţie, N. Crainic produce dichotomia revelaţie naturală / revelaţie supranaturală (deşi afirmase clar, mai sus cu câteva rânduri, că revelaţia “e gândirea lui Dumnezeu - deci, nu pot fi doi dumnezei”), având drept consecinţă dichotomia cultură / morală. Or, ce este morala religioasă, decât faţa ordonatoare (Logos demiurgic) a lui Dumnezeu - ce este cultura decât faţa cultorială, liturgică, armonizatoare întru Frumosul-Revelaţie (deci, tot Logos demiurgic) a lui Dumnezeu? Cine ar putea despărţi, fără să greşească, în cuvântul hristic – morala, de cultură? Finalitatea comună a celor două contează: funcţia soteriologică (prin schimbarea dinăuntru a fiinţei, prin Logos reordonator) - METANOIA.
***
Cultura s-a desprins de cult, tocmai prin uitarea semnificaţiei gestului ritualic - şi transformarea (degradarea, în esenţă) acestuia în acel gol de semnificaţie, numit tehnică (gr: technos=abilitate, îndemânare). Prin desprinderea de cult-cultorialitate (adică, de RITUAL) - cultura se tehnicizează, deci se autodesfiinţează. Doar revenirea culturii la finalitatea ei cultual-liturgică o mai poate salva. Prin această revenire, s-ar autodizolva şi dichotomia morală-cultură.
Dacă un om se identifică, expresiv, cu Spiritul Neamului său, el se identifică, progresiv, cu Spiritul Suprem. Acest lucru este posibil doar prin autosacrificiul iniţiatic (“războiul nevăzut”): omul se neagă ca individualitate, neagă lumea fluctuaţiilor mentale-istorice, se oferă reândumnezeirii (“curat cu trupul şi gol cu sufletul”), deci se realizează teandria. Izbăvit de sine şi izbăvindu-şi neamul, prin respiritualizare, această entitate nu mai este posibil să fie numită om, ci geniu / sfânt[4]. Şi “fermentul” acestei metanoia îl constituie, de fiecare dată, credinţa limpezită în contemplaţie. Antropocentrism convertit la teocentrism.
Inspiraţia nu este altceva decât Revelaţia văzută de jos în sus (dinspre om spre Dumnezeu). Pe când Revelaţia - este numită stadiul suprem al teurgiei: ajungerea iniţiatică, sus, în armonie cu Dumnezeu.
În definitiv, genialitatea propune cu totul altceva decât plăcerea estetică şi decât bucuria infinitului: o teo-teleologie, al cărei dinamism-fervoare al ekstazei duce la contopirea (ca act iniţiatic şi soteriologic) cu Logos Suprem.
***
Poezia este echivalentul misticii[5]:a cunoaşte lucrurile în principiu, în originea lor, în principiul lor”. Iată ce spune maestrul indian, filozof şi mistic, Sankara[6]: “Toate cuvintele au drept scop să lumineze sensul unui obiect. Când sunt auzite, ascultătorul poate să înţeleagă acest sens (cu condiţia să priceapă limba) - şi aceasta prin mijlocirea  a patru categorii: lucru, activitate, însuşire, legătură. De exemplu: vaca sau calul în categoria lucrului; el aleargă, el se roagă, în categoria activităţii; alb şi negru în categoria proprietăţilor; posesor de bani, proprietarul unei vaci, în categoria legăturilor. Dar Brahman nu are nici o clasă de lucruri (nici gen comun căruia să-i aparţină) şi el nu poate fi desemnat prin cuvânt, care, aşa cum face cuvântul fiind (în sens obişnuit) semnifică o clasă de lucruri (anume a tuturor celor ce sunt); nici printr-o anumită însuşire, căci el este fără proprietăţi; şi nici printr-o activitate, deoarece este fără activitate, potrivit cuvintelor cărţii Sfinte:Fără părţi, fără lucrare, în repaos. Nu poate fi desemnat mai bine nici prin categoria legăturii, întrucât el este Unul, fără al doilea, nu est obiectul a ceva, şi est Sinele. Este drept, prin urmare, că el nu poate fi desemnat prin nici un cuvânt (concept), aşa cum stă scris în carte: Dinaintea lui cuvintele se întorc din drum”.
Deci, cuvintele au nostalgia re-contopirii cu obiectul şi a re-contopirii obiectului (înscris în pluralitate-istorie) cu Obiectul Unic, Originar. CUVINTELE-NOSTALGII, pe drumul reiniţierii (revenirii în primordial), trebuie să se sinucidă, să renunţe la existenţa lor ca detaşare-de-Centru, existenţa-criză, existenţa falsă, centrifugă, egoist-egotistă, care dezvoltă categorii (prin care să se poată fugi de primordial, de Centrul-care-nu-are-categorii): cuvintele se întorc din drumul spre ele înseşi - desfiinţându-se în transcendenţa-stare de poezie: Binele Absolut. Căci fiinţa lor nu mai este cea falsă (explodând înafară), la care au renunţat - ci este acel Altceva Absolut, Dincolo Absolut: BRAHMAN.
Cuvintele se autoabsorb (demersul metafizic* ), eliberând faţa lor interioară, pe care o disimulaseră sub vălul pluralităţii. Doar categoria a cincea, categoria necategorisirii, este starea poetică, Cuvântul-Logos: BRAHMAN, contemplarea în sine însuşi (fără părţi, fără lucrare, fără repaos), Sinele Absolut. Deci, poezia este stare BRAHMAN, când falsele cuvinte se întorc din drum, renunţă să-şi mai asume destin - şi se regăseşte (şi ne regăsim), ca lamură, Logos-ul Originar. Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu est vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo.
***
UN ISTORIC AL PROBLEMEI CONSIDERĂRII SPIRITULUI  ŞI LIMBII
(între crizele de gândire ale Greciei [pre]platonice şi RENAŞTEREA prin Karl Vossler)
CINCI PRINCIPII ŞI TREI CONCLUZII
Limba, ca şi viaţa, este starea amfibie a fiinţării: în explicit-aparent, dar cu rădăcinile în implicit-disparent. Limba este, de fapt Logos-ul, înglobând, în sine, viaţa, ca expresie-dispersare, dar şi ca năzuinţă de expresie spre unic-divin. Limba este a) fenomenul şi b) antifenomenul (arătatul şi ascunsul), la fel de complexe, profunde, importante (ambele aspecte) ca şi viaţa. De aceea, aşa cum pentru a exista trebuie nişte principii, tot aşa, pentru a trăi întru limbă este nevoie de nişte principii generale, care să ţină cont de dimensiunea cosmică şi existenţială a limbii.
1. Întrucât lumea şi limba sunt aspecte convergente, ale aceleiaşi finalităţi cu dublă funcţie: a) dezintegrarea, pentru b) reintegrarea întru altceva (numit divin, lumea şi limba trebuie privite şi judecate în conexiune, ca două feţe ale aceluiaşi fenomen: existenţa-fiinţare.
2. Întrucât limba, ca şi universul, propune, ca Logos, starea secretă de comuniune a toate întru Tot, niciodată elementele dispersive ale limbii nu trebuie privite altfel decât ca faze ale unui fenomen paralel şi interior limbii, în represie.
3. Din legea 2, pe cale de consecinţă: întrucât limba şi universul sunt convergente întru divin, se prezumă o stare implicită de atotconvergenţă la nivelul a tot ceea ce, explicit, este divergent. În acest caz, omul, care ia parte la Logos, se recunoaşte, prin Logos, ca unitate în diversitate, ca singularitate în pluralitate.
4. Pe cale de consecinţă, din legile 2 şi 3, limba devine nu doar instrument de comunicare şi expresie, ci calea prin care emiţătorul şi receptorul consimt să iasă din stare de dispersie, să intre în stare de represie, să recunoască, în Logos, adevărata lor existenţă şi finalitate. Emiţătorul şi receptorul devin, prin efortul interior de re-personalizare pentru o re-personalizare superioară, elementale comuniunii şi aspiraţiei către un Sine al Comunicării-Comuniune se circumscrie unei stări posibil tranzitive (spre Sinele Suprem), dar poate să şi stagneze, la nivelul unei eterne şi inepuizabile stări de frustrare şi aşteptare: aşa zisa stare de comunicare (de fapt, deblocare în neînţeles, în faza dispersivă existenţială). Semnele lingvistice apar, acum, ca semne ale dispersiei, neputincioasă să-şi conştientizeze şi realizeze cealaltă fiinţă, geamănă, a represiei.
5. În momentul în care pluralitatea s-ar autonega în singularitate, prin Logos, s-ar obţine ceea ce Umberto Eco numea opera deschisă, opera-templu, spre care tind, iniţiatic, toate sensurile foste divergente (din ceea ce se numeau conştiinţe divergente), spre a se uni şi contopi, realizând, într-o stare de suspendare a conştiinţei limitative starea de salt calitativ al Logos-ului: starea originară (paradisiacă) a Logos-ului. Acest principiu, al cincilea, trebuie socotit ca principiul stării de poezie a umanităţii - stare de dinainte de momentul Babel, al Logos-ului. Conform acestui principiu, semnul stării de poezie este semnul care lasă să treacă pe deasupra existenţei întru Logos toate umbrele-semne lingvistice (semnele neputinţei de Logos), el, semnul stării de poezie, convingând conştiinţa la starea de sinteză. Starea de sinteză presupune ignorarea umbrelor fals-semnificative, în favoarea nucleului unic, real-semnificativ, unic-semnificativ.
Tot aşa cum viaţa conţine, implicit, şi moartea - nu ca pe un epifenomen al vieţii, ci ca autonegare, spre sinele său real (eternitate divină, originaritate eternă), tot aşa şi limba conţine, implicit, Logos-ul, ca pe forma de autonegare, dinspre substanţa fenomenală, aflată într-o stare analitică, conflictuală (a semnelor lingvistice, care sacrifică Sensul în favoarea aparentei semnificări dispersive), spre esenţialitatea aflată în stare sintetică, de pace-convergenţă (ca autonegare a limbii, revenire la starea de originaritate, de Logos Sacru).
În consecinţa celor 5  principii, se pot formula 3 concluzii:
1. În privinţa limbii şi Logos-ului, avem de-a face cu o realitate emergentă, respectiv cu una imersă.
2. Limba emergentă şi Logos imers fac parte din, şi în acelaşi timp conţin “lichidul-mediu”, faţă de care se definesc ca realităţi (emergentă, respectiv imersă): starea spirituală a Fiinţei.
3. Când cineva-conştiinţă ajunge la această concluzie 2, poate să deducă şi ultima concluzie (ocazie cu care conştiinţa se transcende pe sine şi, implicit, transcende Logos-ul): limba şi Logos-ul nu sunt decât cele două aspecte ale “lichidului-mediu” - căci, esenţial, ieşirea şi scufundarea nu sunt noţiuni (categorii) în care să se desprindă obiectul scufundat (respectiv ieşit la suprafaţă). De fapt, nu există scindare, ci unica realitate, “lichidul-mediuse arată, respectiv se ascunde: a) se arată, şi atunci Logos-ul devine limbă, ca aspect dispersiv al Logos-ului sacru, b) se ascunde, şi atunci Logos-ul redevine Logos Sacru, ca aspect represiv, resintetizator spre / în Logos-ul originar (Spirit).
LA ÎNCEPUTURILE OMENIRII…
La începuturile omenirii, se spuneau (oral) opere de recuperare a fiinţei: orice operă care cuvânta se considera zadarnică, dacă nu recupera începutul, deci identitatea fiinţei cosmice. De aceea, la început, cuvântarea era cosmogonică, teogonică, sociogonică (şi, bineînţeles, antropogonică - de cele mai multe ori, androgonică).
Biblia, scrierile lui Orfeu, Homer, Hesiod etc., fie sunt direct cosmogonice-teogonice (Biblia, Hesiod), fie fac apel la Muze, ca stări de întemeiere armonică a începutului fiinţei: la început, la Delphi, Sicyona, în Beoţia, erau 3 Muze: Melete (Exerciţiul), Mneme (Memoria) şi Aoide (Cântecul).
Mesajul era socotit de sorginte transcendentală, poetul fiind inspirat, deci intermediarul zeilor, având toiagul (viril şi de călătorie - iniţiere în lume şi a lumii, recuperator al lumii întru Armonie-Cântec), ca mesager al inspiraţiei divine. De aici, tendinţa de anonimitate, de stare de resorbţie (cvasitotală), întru zei, a Poetului.
Homer, Hesiod, Orfeu - sunt şi nu sunt personalităţi. Mai curând, toţi sunt un singur lucru: simbolul misticii poetice. Tradiţia se împotriveşte să-i elibereze din stare haosului divin, care este starea de anonimitate divină a Poetului. Ei, Poeţii - simboluri, devin, astfel, zei, divinităţi reîntemeietoare ale Logos-ului-lume.
Este şi cazul lui Eminescu: el tinde spre starea de absorbţie în anonimitate, starea de graţie: se absoarbe, cu tot cu multiplicările umane-neam, în divin (a se vedea ipostaza absorbită în Odin subacvatic şi plenar, prezidând ospăţul subacvatic al puterii-zei-regi, dar şi al Frumuseţii - Odin şi Poetul, sau ipostaza Andrei Mureşanu, de absorbţie în satanic, eliberator de Māyā, sau Luceafăr androgin, sintetizator al armoniei demiurgice şi al zborului eschatologic etc.). Cuvântul ce exprimă adevărul, în viziune eminesciană, este cuvântul-Demiurg, eliberat de orice suzeranitate mundană sau celestă este Cuvântul-Logos, transcendent (ca sorginte şi ca funcţionalitate).
Eminescu confirmă că este ANONIMUL ARMONIEI, prin faptul că este iniţiatul Logos-ului. El ştie că Logos-ul, dincolo de gândiri şi imagini, dincolo de mundanitate şi fenomenologia abaterilor formale, care proliferează prodigios şi, aparent, anarhic, dincolo de exasperarea inflaţiei formale a capcanelor-cuvinte - este Revelaţie. Proliferarea ideilor raţionale către monstruozitate, iraţionalitatea proliferării, este tehnica magică a Taumaturgului, redevenit Onomaturg, Nomothet. El se identifică  cu Logos-ul-Demiurg: (I-397) Şi idei, ce altfel împle / Ard în frunte, bat sub tâmple: / Eu le-am dat îmbrăcăminte / Prea bogată, fără minte. / Ele samănă hibride, / Egiptenei piramide: / Un mormânt de piatr-în munte / Cu icoanele cărunte, / Şi de sfinxuri lungi alee / (…) fac să vezi că după poartă / Zace-o-ntreagă ţară moartă. / Intri-nuntru, sui pe treapta. / Nici nu ştii ce te aşteaptă. / când acolo - sub o faclă / doarme-un singur rege-n raclă.
În spatele arcanelor şi la capătul probei tăcerii, se află Revelaţia divină: Regele.
În Ştiinţa nouă, Giambattista Vico spune (Univers, Buc., 1972, p. 193): “preoţii, poeţii şi regii purtau coroană”. Eminescu spune în Epigonii, despre un maestru esoteric al poeziei, Alecsandri: “Ş-acel rege-al poeziei”. Şi iarăşi Giambatista Vico: “Cei dintâi capi de familie reuneau în personalitatea lor înţelepciunea (înţelepciunea poetică a vârstei de aur), sacerdoţiul şi puterea domniei.”. Spune şi Eminescu, pentru prima oară în Împărat şi proletar, despre vârsta de aur, a înţelepciunii poetice, către care trebuie să tindem prin răzvrătire-vehemenţă, pentru a o recupera, dintre sfărâmăturile aparenţelor: (I-50) “Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite / Ce mitele albastre ni le şoptesc ades / (…) Chiar moarte când va stinge lampa vieţii finite / Vi s-ar părea un înger cu părul blond şi des”. Se cedează lampa, artificială şi fenomenală, în favoarea coroanei-aureolă a transcendenţei-înger (ultima şi unica realitate, de după arcanele vieţii şi morţii istorice).
***
PRIVIRE ÎN ISTORIA MISTICĂ*
Se pare că dialogul platonician Cratylos este creat într-o perioadă de decădere a conştiinţelor (democraţia, cea ateniană, în speţă, fiind o sursă de corupere gravă a nimbului spiritual), de ocultare (temporară) a structurilor religioase şi mitice ale spiritului grecesc (ca reflex mediteranean al Spiritului Terestru). De fapt toate dialogurile platoniciene au în ele germenii efervescenţi ai barochismului şi manierismului, fiind evidentă pierderea istovitoare, pe dedesubtul formelor proliferate, a semnificaţiilor stabile, grave, eterne. În definitiv, creştinismul nu va fi decât o epocă de remuşcări şi reconsiderări asidue ale profunzimilor esenţiale ale Spiritului, din partea platonicienilor. Creştinismul va însemna o reîntoarcere, pioasă şi grandioasă, în acelaşi timp, la faza spirituală a omenirii, ilustrată de misterele osiriace, eleusiene, orfico-pitagoreice etc. Şi ca o consecinţă a acestui drum sinuos, prin care Spiritul se autorevelează - după diferitele erezii ale civilizaţiei umane, ne apropiem, în mod evident, de faza iluminării, de recunoaşterea, implicită şi tragică (prin paradoxul civilizaţiei, care, aparent, neagă divinitatea, în realitate clameză cu deznădejde adevărul unicei salvări, aceea prin Nevăzut) a transcendenţei. Deci, a religiei, ca unică formă existenţială a Fiinţei umane. Ce altceva sunt poeticile secolului XX, ale unor mari spirite, ca Valéry sau Roland Barthes, Jacques Derrida, Gérard Genette - decât forma declamativă, sofisticată, dar, tocmai prin aceasta, trădând iminenţa crizei-limită, iminenţa izbucnirii strigătului eliberator, resorbit în tăcerea mistică a ek-stasis-ului?
Nu există istorie a Spiritului, ci exprimare a Spiritului în istorie.  Creştinismul, ante-creştinismul mistic şi disperarea mistică a sfârşitului de secol XX, nu sunt momente ale Spiritului, ci forme de revelare a Spiritului atemporal. În ceea ce spune Platon, trebuie să căutăm sămânţa veşnică  a problemei expresie-Spirit .
***
CE SPUNE PLATON...
Există o prudenţă deosebită, la Platon, în a-l defini şi, mai ales, în a-l numi pe cel care dă nume lucrurilor. Întâi, la p. 259,389-a[7], spune: “ Nu orice om e îndreptăţit să statornicească numele, ci doar un creator ce se iveşte cel mai rar printre oameni”. Deci, Platon are grijă, prin gura personajului Socrate, să nu fie învinuit de cineva că predă necondiţionat delicata şi fundamentala sarcină a creării unei dubluri energetico-fonetice a lucrurilor, unui personaj suprauman: “legiuitorul (este) o specie de creator ce se iveşte cel mai rar printre oameni”.
(Să nu uităm că ne aflăm, cu Platon într-o epocă de exhibare a formelor aparente: dacă materialiştii numesc astfel de epoci - “epoci de aur”, “secole de aur”, ele sunt, în realitate, vremuri de diminuare-diluare a esenţei profunde a Spiritului, în favoarea proliferării fenomenale. Ne aflam, cu Platon, în epoca de criză a religiei, criză care va provoca gestul blasfemator (probabil sau posibil) al lui Alcibiade, care mutilează statuile zeilor).
Singurul lucru pe care îl recunoaşte Platon (şi îl subliniază în mod repetat), încă de pe acum, este categoria demiurgică specială a actului de dedublare, întru sunet, a lucrurilor.
În ce constă atitudinea de demiurgie specială a Nomothetului (Onomaturgului)? “Nu oricine ar fi un făuritor de nume, ci doar acela cu privirea aţintită asupra denumirii fireşti fiecărui lucru şi capabil să imprim forma în litere şi silabe”.
Denumirea firească a fiecărui lucru devine o intranzitivitate mistică, o trăsătură care nu mai ţine de relaţia vizibilă, comodă, ci de privire aţintită, deci o co-participare energetică a onomaturgului la actul de numire. Deci, un triunghi mistic, o sfântă treime de nedespărţit cel care numeşte-numai-obiect numit. Aceasta este Fiinţa Primordială.
În schimb, Onomaturgul asigură suportul de legătură între esenţe: între esenţa lucrului numit şi esenţa sonoră. Denumire firească înseamnă:
a) surprinderea esenţei imuabile, ineixtricabile, a numelui, ca redublare sonoră şi ideativă a lucrului;
b) armonizarea (firescul = armonizatorul) între ceea ce este creat ca lucru nenumit (esenţa intuibilă) şi nume firesc (tot esenţa intuibilă).
Căci cine ar putea susţine şi menţine firescul-armonie, dacă nu cineva care ar cunoaşte legătura tainică (probabil, ţinând de geneza comună) între cele două esenţe (esenţa lucrului şi esenţa numelui)? Şi dacă nimeni nu cunoaşte esenţa celor două categorii de fiinţare, şi dacă nimeni altul nu poate menţine legătura, ca stare firească, între lucru şi denumirea lucrului - cine poate şti ce este lucrul şi ce este denumirea lucrului, ce esenţe intuibile? Cine poate să stăpânească lucrul şi denumirea lucrului, dacă nu cel care este unicul ştiutor al esenţelor şi al armonizării esenţelor? Deci, cine ar numi cu folos, cine ar şti de ce şi cum se denumesc lucrurile? Taina esenţei-nume şi a folosirii esenţei-nume nu stă la altcineva decât la cel cu privirea aţintită, la cel care ştie de ce este ţinta şi unde este ţinta. Şi, atunci, oare nu se implică nici ideea că singurul cunoscător al esenţei este prezumtivul unic făuritor al esenţei? Nu este, oare, implicată identitate ştiutorului unic cu făuritorului unic - demiurgul?
Atunci, ce va însemna a vorbi adevărat, respectiv a spune neadevărul (p. 317, 431-b)? Va însemna a vorbi adevărat: a căpăta viziune asupra ţintei (esenţele şi legătura dintre esenţe), din parte nomothetului. Va însemna să capeţi graţie, harul de a vedea ceea ce / şi cum numai onomaturgul poate vedea. Iar a spune neadevărul înseamnă a nu căpăta graţia, harul. Iar hazul înseamnă şi posibilitatea de armonizare a diferitelor ranguri ale Logos-ului (litere, silabe, verbe, fraze)*  într-un tot al firescului. Iar lipsa harului înseamnă ratarea integrală a viziunii unitare şi armonizate asupra Logos-ului.**
Rostitorul vorbirii adevărate nu va adăuga şi nu va scădea nimic în rostire: (p. 318, 431-d) “Dar cum stau lucrurile cu acela care redă natura realităţilor prin silabe şi litere? Oare, după acelaşi temei, dacă le atribuie tot ce se cuvine, nu-i aşa că imaginea va fi frumoasă? Or, această imagine e numele: dacă însă va scoate câte ceva sau chiar va adăuga câteodată, se va ivi o imagine, dar nu una frumoasă....?” Deci, rostirea adevărată este de tip mitic (cartea are valoarea întregului, deci nu poate fi omis nimic, nici adăugat, când e vorba de demiurgie), este revelată (orice mit are sorginte divină), prin graţia onomaturgului.
(p. 319, 432-d) “Ar fi chiar de tot hazul, Cratylos, dacă numele şi lucrurile ale căror nume sunt s-ar asemăna pe deplin”. Hazul nu este al asemănării nume-lucru, ci este atitudinea umană în faţa neumanei, tainicei dublări, şi, totodată, întâlniri întru Unu a Voinţei Nomothetului. Tocmai această situaţie există în lume: îndoirea, a) şi ca dublare, b) şi ca ezitare, neîncredere în sine a Sinelui Onomaturgului, care creează, dar şi numeşte . Dedesubtul hazului uman, este intuiţia dreptei potriviri a numelui (p. 314, 428-e: “Dreapta potrivire a numelui (...) este aceea care arată natura lucrului); armonia dintre lucru şi denumire dezvăluie o mai profundă realitate: natura lucrului, esenţa lucrului, dezvăluită prin logos-ul-lucru, aceasta înseamnă că înăuntrul lucrului, ca fire intimă, ca esenţă a lucrului, este Logos-ul, deci, că lucrul este, în fapt, Logos-ul. Că lucrul şi nume sunt Logos-ul Unic. Şi prin urmare, ca originea Logos-ului, ca şi a lumii (lumea fiind Logos-exprimare a Spiritului) este supraumană.
La p. 322, 434-b (“... numele: ar putea ele vreodată fi asemănătoare unui lucru, dacă elementele din care sunt compuse nu ar avea dintru început o asemănare cu lucrurile a căror imitaţie sunt numele?”), Cratylos intuieşte foarte exact că numele trebuie să fie sufletul lucrului (pneuma), iar Socrate, sub semnul prezumţiei, şi totuşi, dă de înţeles că ar trebui acceptată potrivirea sacră dintre nume şi lucru.
Platon vorbeşte despre convenţie (p. 323-324), deci despre vorbirea neadevărată, fără har, bună pentru oamenii comuni. Pe de altă parte, vorbeşte, la p. 325, 436-d, despre necesitatea “dreptei creaţii a numelui din temelie”. Aceasta înseamnă că Platon acceptă că există o vorbire dreaptă, care este, implicit, originară (căci dreptatea este conformare de origine divină). Şi, în fine, pa p. 327, 438-c, acceptă ceea ce, deja, prin deducţie, devenise evident: “O putere mai mare decât cea omenească a rânduit pentru lucruri numele primitive”. Deci:
a) Logos-ul este de sorginte divină;
b) ca o consecinţă, există nume primitive (deci identice cu voinţa originară de numire, cu Logos-ul originar emis de Nomothet - acestea sunt dreapta numire, de temelie), şi nume-convenţie, care nu mai corespund nici dreptei numiri, nici temeliei, deci, nu corespund unei intenţionalităţi esenţiale a onomaturgului. Cu cât e o depărtare mai mare de intenţia originară a onomaturgului, cu atât se pierde harul vorbitorului şi energia-Logos.
I - Numire primitivă (cu har) este Logos conform voinţei şi intenţionalităţii (finalităţii) divine (mistice);
II - Numire-convenţie - Logos depreciat, prin depărtarea faţă de temelie, de dreapta numire, de intuiţia sacrală. Rezultat: a) numire sacră şi b) numire profană.
Adică, ceea ce numim, impropriu (în mare parte), semne poetice şi semne lingvistice (convenţionale).
Deşi vârsta de aur a omeniri s-a stins de mult; s-a ocultat în sânul (foarte ferm închis) al societăţilor secrete, subterane - din opera manieristă şi sceptică a lui Platon (operă ce se înscrie în periferiile de umbră ale Kali-Yuga-oi, vârsta neagră a omenirii) răzbat încă, tot mai opac, adevăruri timide, formulate sub semnul unei evanescenţe a misticii-temelie a Spiritului.
Cine vrea să creadă, şi mai ales, cine poate să mai creadă în Onomaturg - s-a angajat, deja, prin simplă atitudine spirituală de credinţă, pe traseul reiniţierii, al regresului negare  a istoricităţii, spre Centrul Ocult al Adevărului. Cine nu - decade în istorie, se dezintegrează, inert şi banal, în Kali-Yuga, încurcându-se, până la demenţă, în vălurile multiplicităţii-înşelăciune, centrifugism-depărtare de ţintă.
În finalul dialogului Cratylos, Socrate îi spune ucenicului: “Acum, de vreme ce pari a te fi pregătit, porneşte-o spre câmpie!” Ieşi, adică, din determinările terestre şi mergi acolo unde se deschid cerurile  -  şi începe-pricepe-concepe limbajul păsărilor-îngeri: LOGOS-UL SACRU, ascuns ne-iniţiaţilor. Azi, îi spunem, nostalgic ori dispreţuitor (după caz…): ”POEZIA
***
INTERMEZZO
Vom trece rapid peste acel ev care ne confirmă toate supoziţiile cu privire la Spirit şi Logos - Evul Mediu, în care efortul iniţiatic cuprinde, ca o febră, toată elita spirituală a omenirii (din Asia până în Europa occidentală, de la călugăr[8] până la rege). Vom trece peste acel ev, dominat de enigmatica figură a maestrului Eckhart, cel care are curajul de a-l despărţi, pentru o supremă sinteză, chiar pe Supremul Sine, în Gott şi Gottheit - Dumnezeu şi Deitate (Dumnezeu expresiv, personal, demirug, care este abia Deitate, arheul, care rămâne în sine un Deus absconditus, fără aspect, fără formă, fără mod. Deus sine modis. Deus sub specie aeterni. Şi dominată de cuvintele Sfântului Augustin: “Dumnezeu şi sufletul meu: Nimic altceva? Absolut nimic).
Această măreţie unică a Evului Mediu a fost sugrumată, cel puţin în acţiunea ei, efervescentă şi aparentă, de mîntuire a umanităţii - a fost înjosită (cel puţin pentru ochii gloatei comode, atât de expusă penetrării cu satanismul frivolităţii şi îndoielii) de către exhibările renascentiste - care a azvârlit vehement (şi, aparent, cel puţin, fără scăpare) omenirea, în disperarea desemantizării lumii, prin vulgarizare şi trivializare a icoanelor-canaluri soteriologice, a şanselor de mântuire prin aprofundare mistică (adică, de reîntoarcere spre Unu).
Renaşterea îi va mai păstra (şi chiar crea) pe câţiva amatori în ale misticii[9], nici unul atât de profund spiritualist, ca medievaliştii: Dante Alighieri, spre exemplu, mai are, vag, sentimentul necesităţii iniţierii-cale a fiinţei spre autorecuperare întru originar; Dante face apel, în ultimă instanţă, conştient de criza spirituală prin care trece, la umbra lui Vergilius, nu doar ca model artistic, ci ca Maestru, deci, actor iniţiatic, purtător de caduceu, înzestrat cu funcţie inspiratoare şi psihopompă: “Poet divin, lumină fără moarte / Mi-ajută-n grai iubirea-n veci fierbinte / cu care pururi ţi-am citit din carte. / T mi-eşti maestru şi to tu părinte... / Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale / slăvite domn, şi-alung-o de la mine...”, iar Vergilius, la fel ca muza inspiratoare, îi porunceşte să-urmeze fidel paşii iniţiatici, într-un drum de autorecuperare: “Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, / alungă-ţi paşii şi la drum porneşte. / iar eu te-oi duce către loc de veci”. De fapt, muza este androgină: Vergilius / vs / Beatrice.
La fel, dar încă mult mai palid, mai încrezător în fenomenal-istorie, iar nu într-o mistică a umbrelor, Shakespeare îşi aminteşte, în Henric al V-lea, de Parnas (cerul luminos al poeziei - deci, de poezia-revelaţie, transcendere, care preface fenomenalul în simplu şi inocent joc de umbre vane), de muză[10]: “O, de m-ar duce-o muză de văpaie...” Locul muzei îl vor lua personaje-măşti ale divinului atotsintetizator şi atotrecuperator: măscăriciii, Prologul (în Troilus şi Cresida), Chorus (în Henric al V-lea), Zvonul (în Henric al IX-lea).
Va urma cel mai violent atentat la spiritualitatea autentică, profunda, fundamentală, a omenirii: epoca luminilor, din care vor decurge toate nenorocirile secolului XX. Printre germenii, atât de periculoşi, ai raţionalismului-pozitivismului (germeni care vor exploda în doctrinele materialiste-teroriste ale secolelor XIX şi, mai cu seamă, XX) - s-a rătăcit un personaj de o stranietate care ne lasă perplecşi: Gimbattista Vico, cea mai singuratică şi mai recalcitrantă figură a epocii întunecate a luminilor. Nimeni nu vine spre el, nimeni nu pleacă dinspre Vico. El este cel mai ciudat tutore al abisalelor taine ale spiritului terestru: le osândeşte la caricatură, la tortura formei raţionaliste, dr le iubeşte încăpăţânat, căci, deşi nu înţelege nimic, el nu uită. Iubirea lui se cheamă memorie. Repudiat de iluminişti, este lăsat pe dinafară de societăţile secrete, imerse, ale misticilor.
Societăţi care vor izbucni, ca nişte torente de lavă, în plin secol XIX - şi, mai ales, tulbură şi vor tulbura (prin amestecul de impostură, diversionism, patetism şi tragedie planetară) secolul XX.
Romantismul secolului al XIX-lea, şi misticismul fostului marxist Berdiaev, şi ocultismul antroposofic al lui Rudolf Steiner, şi francmasoneria de toate nuanţele - fac ca Spiritul şi Logos-ul să fie angajate într-un vertij (auto)distructiv, splendid şi fără nicio măsură, ca şi dansul lui Shiva - trezind viziuni eschatologice şi o boare înnebunitoare, în care moartea se amestecă, subtil, cu nemurirea.
***
ÎNCĂ NAIVUL GIAMBATTISTA VICO
După cum afirmă autorii Tratatului de lingvistică generală[11] fundaţia expresivă a limbii (2) nu trebuie confundată cu funcţia poetică (3). Într-adevăr, noi suntem de părere că funcţia poetică este o funcţie represivă (constrângând conştiinţa fiinţei spre Unu) - şi, de aceea, vom pune semnul egalităţii între primele două funcţii ale limbii: cea de comunicare şi cea expresivă - pentru că, ambele, sunt funcţii dispersive.
Limba conţine în sine (ocultat, latent) germenele originar, transcendental şi, de aceea, ea exprimă voinţa supraumană. Această voinţă este, de fapt, un flux şi un reflux al dumnezeirii: a) fluxul expresiv (dispersiv), prin care Logos-ul Sacru devine limbă şi rânduială, şi b) refluxul represiv, prin care formele create sunt negate, în favoarea nostalgicei şi ascunsei esenţe unice, la care totul se întoarce la Logos-ul Sacru, ca potenţialitate infinită, ideală.
Se afirmă, azi, în urma ofensivei materialismului dialectic marxist (care a dominat, reprimat şi sufocat orice încercare de căutare dincolo de dogmatism ideologie), că teoria limbii ar fi veche doar din sec. al V-lea î.e.n.[12] (TLG p. 48), şi că acei filozofi antici (pitagoreicii şi stoicii, în primul rând), care elaborează teoria originii divine a actului denumirii (prin care se făcea legătura între aspectul sonor al cuvântului şi însuşirile obiectelor au fost create de oameni în chip arbitrar, pe baza unei convenţii (sofiştii, Democrit, Aristotel - TLG-p.49)[13]: “Pentru antichitate, însă, stadiul nedezvoltat al ştiinţelor justifică concepţiile naive şi interpretarea în spirit idealist a obiectelor şi fenomenelor a căror origine rămâne necunoscută”.
În treacăt vorbind, Ştiinţele (tot mai profane şi profanatoare - ne referim, aici, la ştiinţele pozitive, nu la ştiinţa spirituală) nu sunt, de secole, decât zone de autoînchistare, autosufocare, ale spiritualităţii umane: cine ajunge să se limiteze spiritual până la a nu mai respira cosmic, sintetic - îşi spune “om de ştiinţă”. Știinţa a devenit tehnică-abilitate - pierzând percepţia subtilă şi globală, percepţia spirituală asupra Fiinţei (nu asupra unor segmente amputate grosolan, devenite simple obiecte, secate de sulul vital).
Personal, nu ne dăm seama cu cât şi de ce sunt mai puţin “naivi” nişte filozofi care pot afirma că tot ce este în univers şi modul în care există universul aşa-zis “material” (dar ce e materia, în definitiv?) ca şi universul gândirii (căci acesta este Logos-ul) - ar fi rezultatul unei ”căderi la învoială”, asupra unui ceva care nu le aparţine: limba, căci limba este expresie a gândului, iar gândul este una dintre formele Spiritului. Iar Spiritul este, în esenţă, nonuman, suprauman, oferit lumii prin graţie divină.
Personal, socotim că, dacă cineva pretinde despre lucrul cel mai grav (prin importanţă) al existenţei, Logos-ul, că este efectul unor efecte (efect al existenţei umane), iar nu cauza unor efecte (cauză a existenţei într-un anume fel, a gândirii într-un anume fel, cu o anume finalitate a fiinţării prin gând şi cuvânt) - ei bine, acel cineva s-a ostenit doar să(-şi) ascundă adevărul, iar munca sa nu poate fi numită ştiinţă (în sensul adevăratei, fundamentalei şi originarei cunoaşteri), ci  falsificare.
Ghinionistul şi singuraticul înţelept Giambattista Vico, în a sa ciudată Ştiinţa nouă, este perfect conştient de autenticitatea (necesară şi logică) a vârstei înţelepciunii poetice a omenirii ca o vârstă de la începuturile omenirii (...) principiul hieroglifelor pe care, în prima lor epocă de barbarie, toate naţiunile-au folosit pentru a vorbi între ele (...) După acest grai natural a urmat desigur vorbirea poetică prin imagini, asemănări, comparaţii bazate pe proprietăţi naturale (...) Trebuie să credem că întemeietorii naţiunilor păgâne au ajuns la primele lor limbi cântând (s.n.); într-adevăr, ştim că, aflate în starea sălbatică de fiare lipsite de grai şi, prin aceasta, chiar nătângi, ei nu simţeau decât îndemnul pasiunilor violente şi numai la acestea reacţionau” (n.n.: de remarcat atmosfera aberantă a aşa-zisei “epoci a luminilor”, din moment ce bine-credinciosul Vico însuşi numeşte starea edenică-orfică a omului - “barbarie”, iar stare primordial-adamic o numeşte “nătângie”, “sălbăticie”...)[14]
Tot Vico (p. 178) vorbeşte despre necesitatea existenţei unei limbi mentale comune tuturor naţiunilor, deci o limbă ante-Babel,care să înţeleagă în acelaşi fel substanţa lucrurilor prezente în viaţa socială a oamenilor şi să le exprime în mod tot atât de variat pe cât sunt de variate aspectele pe care aceleaşi lucruri pot să le prezinte: după cum se întâmplă în cazul proverbelor, maxime ale înţelepciunii populare, aceleaşi în substanţa lor, dar semnificate la diferitele naţiuni din lume, antice şi moderne, atâtea câte sunt, în tot atâtea naţiuni diferite” (Cele trei vârste: a zeilor, a eroilor, a oamenilor).
Este păcat că, un atât de profund cercetător al adevărului (şi, mai ales, atât de onest), cum este Vico, după ce află atât de subtile şi fundamentale adevăruri, cade, totuşi (oricât s-a zbătut, o viaţă întreagă să nu-i pese de părerile oamenilor epocii sale) în capcana prejudecăţii fundamentale a vremii sale: prejudecata programului raţionalist. Astfel deşi afirmă atâtea lucruri minunate despre înţelepciunea şi complexitatea începuturilor (vârsta zeilor, vârsta de aur a copilăriei omenirii căci cum altfel decât superioară se poate chema o limbă mentală comună TUTUROR NAŢIUNILOR, o limbă care stabileşte şi păstrează armonia dintre om şi lucruri - deci vorbeşte despre poezia divină a începuturilor[15] - poate face aceste afirmaţii contradictorii pe de o parte[16] (…)…noi am descoperit că puterea de judecată a omului fiind neîndestulătoare, s-a născut poezia, şi aceasta a fost atât de sublimă, încât nimic din tot ce a urmat, filozofie, artă poetică şi critică, şi nimic din ceea ce a derivat din ele, nu a izbutit să-i fie egal şi cu atât mai puţin superior ei; de aici îşi are Homer privilegiul de a fi fost, nu numai prin meritul său, dar prin epoca în care a trăit, principele tuturor poeţilor sublimi, adică eroici” - pe de altă parte[17]oamenii, în ignoranţa lor grosolană, creau prin puterea unei închipuiri pătrunse de concret”. Dar tot Vico, în imediat următoarea frază: “fiind ea însăşi concretă, <<corpolentă>>, această închipuire crea cu o uimitoare înălţare, închipuind lucrurile, le şi creau, iată de ce aceştia au fost numiţi <<poeţi>>, cuvânt care în greceşte înseamnă tot atât cât <<creatori>>”.
Iată ce înseamnă să iei de bună ideea că raţiunea este superioară intuiţiei, şi că dezvoltarea omenirii nu poate fi decât progresivă (înţelegând prin progres, de fapt, o proliferare a formalităţii fenomenale, iar nu o condensare a esenţei spirituale) - nu (şi) regresivă. Vico, cel conştient de sublimul uriaşilor începuturilor (corporalităţi astrale care depăşeau corporalitatea fizică), uriaşi menţionaţi şi, dar nu doar, de Biblie[18]:prin numele uriaşilor, părintele Boulduc - 1575-1650, în Ecclesia ante legem, spune că se înţelege în cărţile sfinte oameni cucernici, venerabili, de frunte” - se întoarce, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună, la ideea că tot ce a fost, trebuie înscris în sfera “nătângiei”, iar că tot ce va fi - în sfera superioară a raţiunii, a victoriei omului asupra mâlului originar (fiii pământului, nobili uriaşi,[19]) mai stârnesc doar curiozităţi şi impetuozităţi etimologice şi filologice, nu şi reflecţii corective asupra ideii de progres regres, în istoria omenirii).
Vico este atât de îmbibat de prejudecata superiorităţii raţiunii încât nu-şi mai pune întrebarea dacă nu cumva epoca sa,  şi cele imediat colaterale epocii sale, nu mai sunt înţelepte şi sublime într-un sens inferior: prin  ce este, oare, superioară epoca modernă, care a pierdut comuniunea de esenţă, comuniunea orfică, dintre nume şi obiect, dintre nume-obiect-om?
Nu putem să ne împiedicăm să-i dăm dreptate lui René Guénon[20], care, în Criza lumii moderne, vorbeşte, pe de o parte, de raţionalismul occidental, ca pierdere a intelectualităţii şi punere în loc a teoriei care aşează acţiunea mai presus de toate: “mergând până acolo încât neagă - de pildă pragmatismul - orice valoare exterioară acestei sfere” - iar, pe de altă parte, că, pierzând sensurile abisale ale tradiţiei şi pierzând semnificaţia de exerciţiu recuperator spiritual al contemplaţiei, omenirea nu numai că nu trăieşte progresul, ci a intrat, demult, în vârsta sumbră (Kali Yuga[21]): “(…)dezvoltarea oricărei manifestări implică, în mod necesar, o îndepărtare tot mai mare de principiul din care provine; plecând, aşadar, din punctul ei cel mai înalt, ea coboară apoi, în mod firesc şi asemenea corpurilor grele, se îndreaptă cu o viteză tot mai mare în jos până ce întâlneşte, în  sfărşit, un punct de oprire. Căderea aceasta poate fi caracterizată ca o materializare progresivă, căci expresia principiului e spiritualizare pură”.
Şi acum, pentru a relua critica concepţiei materialitate asupra limbii, să-l cităm tot pe René Guénon, care comentează astfel aceea barieră falsă pe care o pun materialiştii, în zona Antichităţii, prin secolul al VI-lea (sau al V-lea, după TLG).
Începând cu sec. al VI-lea, în omenire se petrece o mutaţie în gândire: treapta tranzitorie a filozofiei devine scop[22] în pretenţia de a substitui înţelepciunea (pregătire-înzestrare, pentru un viitor salt calitativ - de la omul înzestrat la omul transcendental).
De aceea, deci, materialiştii exagerează importanţa sec. al VI-lea î.e.n.: pentru că atunci a luat naştere filozofia profană, o “pretinsă înţelepciune pur umană, şi deci de ordin exclusiv raţional, care a uzurpat adevărata înţelepciune tradiţională, supraraţională şi non-umană[23] să găsească o zonă în care s-a produs mare eroare a omenirii (părăsirea tradiţiei), transformând eroarea tragică în “victorie a spiritului uman”. Cota confuzie periculoasă poate exista în oamenii aşa-zişi “de spirit” dacă, din pricina impotenţei lor spirituale, amputează istoria omenirii, mergând spre trecut, exact în punctul în car îşi dezvăluie valenţele soteriologice - eludează cu nonşalanţă misterele, păstrate (din cataciclismul spiritual al sec. al VI-lea î.e.n.) prin orfic, pitagoreici (printr ultimii se află, probabil, sub pecetea disimulării, şi Socrate-Platon, dar aflaţi într-o serioasă derivă a convingerilor spirituale) - şi se instaurează, şi ne instaurează, într-o istorie a falsului şi minciunii, pe care o numesc “modernă” (de fapt, falsificare se propagă retroactiv, producându-se o catastrofală-globală stare de minciună a fiinţării). Ca să nu cumva să ofere şansa de a se stăpâni argumente prin care să fie combătuţi, aşa-zişii raţionalişti distrug şi falsifică, cu cinism şi premeditare, şi acea porţiune de tragic reviriment spiritual, de deşteptare obositoare şi disperată a spiritului (înainte de a i se da, prin umanismul deşuchiat, lovitura de graţie): Evul Mediu. Toate istoriile raţionaliştilor vorbesc despre Evul Mediu ca despre o epocă ce trebuie uitată: întuneric, teroare, fanatism etc. - “uitând” să ne spună esenţialul: în acest aşa-zis ev întunecat, omul a încercat şi a reuşit (temporar), pentru ultima oară, să ia contact cu Dumnezeu, să-şi refacă statura divin-spirituală, să se reabiliteze în faţa spiritului universal.
Exaltarea umanist-renascentistă este lovitura de graţie dată, în mod cât se poate de perfid, încercării tragice a omului de împăcare, în reculegere, cu Dumnezeu.
IATĂ DE CE ESTE PREFERAT EVUL MEDIU, ŞI DE CĂTRE EMINESCU (…aceasta, ca atmosferă de idealism şi rigurozitate spirituală, de tradiţionalism mistic - a se vedea stările eminesciene de Cavaler, Rege, Călugăr etc).
***
CRIZĂ ŞI EXALTARE; POETICA - PIPĂIRE A ABSOLUTULUI: SECOLUL XX
Acest veac XX s-a născut, firesc, sub semnul expresionismului, ca dorinţa disperată de a exploda spre Absolut. Absolutul este conştientizat ca unica alternativă a supremei confuzii şi a supremei mlaştini existenţiale. Criza spirituală, atingând faza paroxistică, sfârşitul de secol XX va sta sub semnul profesorului mut, din Scaunele  lui Ionesco, sau sub semnul terifiant şi extatic al ne-venitului Godot, al lui Becket.
Trebuia să se ajungă la faza aberantă a structuralismului de tip plett-ian mecanicismului impus Logos-ului - pentru ca poeticienii, dar şi lingvistiştii, esteticienii, să înceapă a fi încercaţi de fiorul mistic al eternităţii.
Revoluţia de concepţie pare a veni dinspre geniile lui Benedetto Croce (Estetica) şi Karl Vossler. Căci, iată ce afirma Karl Vossler, subscriind intuiţiilor lui Croce[24]: “Sunetele, cuvintele şi frazele (...) nu sunt literatură şi artă, dar în ele se ascunde un anumit impuls de a deveni în orice moment literatura şi artă, şi nu, de pildă, sub presiunea nevoii sau a unei constrângeri exterioare - ci în mod liber, ţâşnind din propria lor fire. În orice formă lingvistică, oricât de părăsită, de goală şi de moartă ar părea pe masa de laborator a gramaticianului - domneşte aceeaşi modalitate, spirituală ce a izvorât din Iliada, Divina Comedie, Hamlet, Faust şi din toate cântecele populare din lume: imaginaţia omenească (modalitatea spiritual-vorbitoare)”.
Iată, foarte clar exprimată, intuiţia Logos-ului pur, disimulat în spatele proliferatului Logos decrepit, istoricizat. Logos-ul pur este Logos-ul divin potenţial, adevăratul Logos, care nu aşteaptă decât efortul iniţiatic al Poetului sau Cititorului, al Omului, pentru a se descătuşa, cum spune Vossler, ca energie poetică a limbii.
Datorită lui Vossler, se produce distrugerea barierelor artificiale dintre compartimentul istoric şi compartimentul sacru al Spiritului Uman: limba devine identică cu poezia, cu arta, deci Vossler are curajul să dau valul gramaticienilor pendanţi la o parte, revelând Logos-ul Unic şi Plenar.
Din acest moment, tot ce vor spune frumos şi adevărat-intuitiv poeticienii secolului XX nu vor mai fi decât variaţiuni pe aceeaşi temă.
Iată-l pe Maurice Blanchot, dezvăluind faptul că limba nu este decât faza eschatologică a fiinţei, aşteptând reînvierea, este o stare de ideal idolatrie faţă de prejudecăţi, deci o stare de autoblocaj al Fiinţei, prin convenţionalizarea forţată, sinucigaşă, a Logos-ului; singura şansă o oferă re-vederea Logos-ului sub semnul noii construcţii, de dincolo de ultima şi paroxistica criză: transcendentalizarea Logos-ului, ca autodepăşire a fiinţei, în Spirit. Golul, neantul, spaima faţă de neant, faţă de “gradul zero al scriiturii” - nu sunt decât treapta iniţiatică spre descătuşarea divinului din Om şi din Logos[25]: “Scriitorii se separă între ei nu numai prin diviziunea asupra lumii, prin trăsăturile limbajului, capriciile talentului sau experienţele lor particulare: de îndată ce literatura li se arată ca un mediu în care totul se transformă (şi se înfrumuseţează), de îndată ce îşi dau seama că acest aer nu este vidul, că această claritate nu luminează numai, ci deformează, învăluind obiectele într-o lumină convenţională, de îndată ce presimt că scriitura literară - genurile, semnele, folosirea trecutului simplu şi a persoanei a 3-a - nu este o simplă formă transparentă, ci o lume aparte unde domnesc idoli, unde dormitează prejudecăţile şi trăiesc, invizibile, puterile ce alterează totul, fiecare dintre ei simte nevoia să încerce a se elibera de această lume şi tentaţia de a nimici spre a o construi din nou, pură de orice folosinţă anterioară, sau, mai mult încă, de a lăsa locul gol. A scrie fără “scriitură”, a duce literatura către acel punct de absenţă unde dispare, unde nu mai avem a ne teme de secretele ei care sunt minciuni, iată ce înseamnă “gradul zero al scriiturii”, neutralitatea pe care orice scriitor o caută deliberat sau fără să-şi dea seama, şi care, pe unii, îi duce către tăcere”.
Blanchot pipăie, înfiorat, absolutul. Dincolo de efervescenţa disperată a “semnelor”, a Multiplului - el vede, extaziat şi terorizat, Tăcerea.
Gramatica este starea de pedanterie comodă a Fiinţei. Cu cât omul e mai viguros formal, cu atât este, de fapt, mai apatic, mai puţin viu, mai departe de şansa Revelaţiei.
Damaso Alonso îşi dă seama de eroarea fatală, dar perpetuată cu obstinaţie de secolul XX, a lui Ferdinand de Saussure, care desparte semnul de obiect şi desparte forma-semnificant de conţinutul semnificat.  Criza Fiinţei, supusă de Saussure dublei despicări, construcţie de metereze, care înstrăinează Fiinţa-Spirit , de Logos - este sesizată de poetul şi peoticianul spaniol, care propune un dinamism al recuperării Logos-ului, prin dezactivarea aparenţelor şi activarea esenţelor Logos-ului (atrăgând Logos-ul dinspre decrepitudine spre Poezia-stare de graţie), activitate care pune serios sub semnul întrebării atât teza arbitrarietăţii-convenţionalităţii semnului (şi, deci, a limbii), cât şi concepţia europocentristă, conform căreia, între obiect şi reprezentare, s-ar interpune “strigoiul răzbunător” al semnului, împiedicând nuntirea originară a Spiritului cu lumea-cosmos. Damaso Alonso foloseşte, pentru energiile lui Unu-recuperator şi, respectiv, ale Multiplului-expresiv, purces dintre Unu, noţiunile de: formă internă, respectiv, formă externă. Stilistica şi Poetica se confundă, din momentul în care, relevantă şi esenţială, rămâne doar tensiunea creată dinspre interiorul mistic al Logos-ului (“semnificat” spre exteriorul-multiplicitatea expresivă (“semnificant”), formală. Stilistica şi Poetica, reunite, se pot considera, astfel, teologie a Logos-ului, demersul de a reface cercul lumii originare, trecând, cu perimetrul cercului, prin toate formele expresive-forme multiple[26]: “Studiile în perspectiva <<formei interne>> (…) sunt cu mult mai dificile: e vorba, în ele, de a vedea modul cum afectivitatea, gândirea şi voinţa - creatoare - se polarizează către o modelare, asemeni materiei, încă amorfe, care îşi caută tiparul”.
Plăsmuirea semnificatului (dinspre latenţa formei interne) este iniţierea spre Revelaţia-Unu.
Din acest moment, considerarea poeziei ca limbaj lingvistic deviat devine o forţare a naturii. Gérard Genette subliniază, metaforic, şi tocmai de aceea concludent, că poezia reprezintă aprofundare, ca avertisment adresat oricărui limbaj al succesiunilor şi ca uitare-fixare în transa revelatorie a unui alt tărâm, a unei stări de graţie, aflată în afara oricărei succesiuni, în afara istoricităţii raţionale - aflată în ek-stasis-ul-vrajă, prin care fiinţa se reorganizează în Logos-Originar[27]: “Poezia (…) se retrage din limbajul comun prin interiorul acestuia (…) transformă gramatica (…) într-un fel de vrăjitorie evocatoare: cuvintele reînvie în carne şi oase (…) despre limbajul poetic, limbajul în stare poetică, starea poetică a limbajului, vom spune (…) că este limbajul în stare de vis (…) iluzii, vis utopie necesară şi absurdă a unui limbaj fără deviere, fără vreun hiatus - fără defect”.
De fapt, un limbaj fără cuvinte, limbaj fără limbă. Uitare în vis şi iluminare prin vis. Starea adevăratei vieţi a Fiinţei-Spirit, prin paroxistica activitate a Logos-ului (acţiunea paroxistică va conduce la nemişcarea extatică).
Puternica personalitate şi geniul celor de mai sus (Vossler, Croce, Damaso Alonso, Genette) au zguduit serios încrederea în structuralismul mutilator al vieţii-Logos. Dintre structuralişti, în urma crizei de încredere, s-a separat grâul de neghină, au apărut marii “pocăiţi-filozofi”: Roland Barthes, Jaques Derrida. Singuraticii şi măreţii orbi, care pipăie asiduu, însă, rădăcinile sănătoase ale Fiinţei-Logos. Setea de originar, de primordialitate este evidentă la Derrida, atunci când acesta promovează termenii de urmă (“trace”), de arhi-scriere, de diferanţă (“différance”)[28]. Iată-l pe Derrida rătăcind pe la limitele Absolutului, aducând Poetica în câmpul celei mai pure şi mai fascinante metafizici, lucru care oferă o strălucire aproape tragică acestui vestitor al amurgului ineluctibil al structuralismului formalizant: “Ea (urma) nu depinde de nici o plenitudine sensibilă, audibilă sau vizibilă, fonică sau grafică. Ea este, dimpotrivă, condiţia acesteia. Deşi ea nu există, deşi ea nu este niciodată o fiinţare prezentă în afara oricărei plenitudini, posibilitatea ei este anterioară de drept a tot ceea ce se cheamă semn (at/snt, conţinut/expresie etc.), concept sau apariţie, motrice sau sensibilă (…) Această différance (…) întemeiază opoziţia metafizică între sensibil şi inteligibil, între ant şi spirituale, expresie/conţinut etc. (…) la différance este, deci, formarea formei (…)[29] Urma este într-adevăr originea absolută a sensului în general (…), Urma este la différance care deschide apariţia şi semnificaţia. Urma nu e mai mult ideală decât reală, inteligibilă decât sensibilă, semnificaţie transparentă decât energie opacă şi nici un concept al metafizicii nu se poate descrie...”.
Lui Derrida nu-i lipseşte decât terminologia lui Meister Eckhart pentru a situa urma la limita dintre Gott şi Gottheit (Dumnezeu şi deitate, principiul activ-expresiv şi matrice extatică). O ultimă învolburare de orgoliu îi “blochează” memoria lui Derrida, refuzându-şi să se revendice de la concepţiile despre Logos din Evul Mediu. “Différance”: alt nume al morţii (inițiatice), istorică metonimie în care Dumnezeu-Numele inhibă moartea.”[30]
Umbra unui alt poet sumbru al sfârşitului structuralismului se profilează, masivă, la orizontul sfârşitului de veac XX: umbra lui Roland Barthes[31]Literatura devine Utopia limbajului - gradul Zero al scriiturii (...) Întreaga strădanie a lui Mallarmé s-a îndreptat spre o distrugere a limbajului, iar Literatura nu este decât cadavrul acesteia (...). Mitul este o rotire justificată excesiv:principiul mitului: transformarea istoriei în natură”.
Este evidentă nostalgia acestor corifei ai religiei poststructuraliste după originaritate: tânjesc după stare mistică a Logos-ului, consolându-se cu cvasievidenţa mitică. Sunt texte străbătute de intuiţii cristice: necesitatea sacrificiului limbajului, care să preia asupra sa toate păcatele fiinţei istorice - pentru a se vesti resurecţia triumfală a Logos-ului Primordial; necesitatea eludării istoriei-limbă, în favoarea compactului Unu-Revelat (“natura” este sinonimul stării originare, pure, a Spiritului) etc.
De acum încolo, trebuie aşteptată acceptarea, resemnarea Fiinţei istorice, în faţa adevărurilor fundamentale, cu care trebuie să se obişnuiască şi în numele cărora să retransceadă la Logos. Prin cele mai intime fibre ale ei - spre contopirea cu Absolutul-Dincolo - contopire care necesită o prealabilă stare iniţiatică, stare testamentară. Sau, în termenii lui Jacques Derrida: Orice grafem este de esenţă testamentară”. Când eschatologul obligă manierismul artificial-analitic să se plece, nu este departe Adevărul. Catastrofa mântuitoare, prin care Fiinţa istorică se va regăsi ca Fiinţa-Logos Divin, Sine Absolut.
***
De fapt, profunzimea şi gravitatea crizei gândirii lingvistice europene ar fi putut fi evitată, dacă ar fi fost evitat europocentrismul, combinat cu fatala rătăcire iluministă, a secolelor 18-19, care, prin raţionalismul pozitivist, a întârziat cu cel puţin 200 de ani pregătirea fiinţei europene, în vederea acceptării firescului adevăr. În plus, pervertirea raţionalistă împiedică, şi astăzi, o justă evaluare a gândirii asiatice, indo-tibetane, în special, ca leagăn al spiritului uman. Acceptarea şi asimilarea adevărurilor din gramatica lui Pānini ar fi scutit pe atâţia gânditori de marcă să-şi epuizeze, zadarnic, energiile iscoditoare. În esenţă, concepţia indiană despre lume, gândire şi limbă, exprimată prin intermediul gramaticii lui Pānini (dar şi în sistemul lui Bhartrhari),modifică esenţial raportul dintre obiect şi fiinţă, prin introducerea unei origini comune (singura realitate adevărată şi real-demiurgică): substratul ontologic (adhara, adhikaranta etc.). Triunghiul semiotic al lui Ogden şi Richards, prin care aceştia definesc, în zona occidental-europeană, semnul oricărui limbaj (triunghi pe care îl găsim şi la Aristotel - De interpretatione, şi la Sfântul Augustin - De dialecticaEste modificat esenţialul, în triunghiul indian al semnului natural (evident, se exclude axiomatic, prin intermediul conceptului de substrat ontologic, convenţionalismul de tip saussurian).
Substratul ontologic, sinonim cu universul şi cu Brahman, resoarbe în el diferenţa (aparentă) dintre semn şi semnificant.
Cum remarcă Sergiu Al. George[32], substratul ontologic “nu mai este un anumit loc similar sau disimilar cu alte locuri, ci devine universal, universalitatea sa confundându-se cu cea a Universului”.
Prin conceptul buddhist de apoha[33], care înseamnă excludere, negaţie, se sugerează că orice - există doar prin excluderea formală a Totului. În fond, orice face parte din Tot. indienii folosesc metafora cărbunelui aprins (obiect diferenţiat) care, prin rotire, trecând deci, prin toate ipostazele funcţionale ale lumii-expresie, reface cercul de foc-Brahman.
Totul este forma mentală[34] , “neperceptibilă nici măcar în viitor” - deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre  care izvorăsc aparenţele-diferenţe, dar şi înspre care revin (prin resorbţia meditativă) toate diferenţele, contopindu-se în Suprema Unire a conştiinţei (Spiritualizarea-Fiinţă), în extazul revelaţiei Sinelui Absolut (de observat că acest joc dramatic la limita Fiinţei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa şi diferanţele sale - care nu sunt altceva decât intuiţii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a iniţiat şi urmăreşte, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalităţii nasc lumea Absolută).
Oricare ceva-obiect există prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizează, se făptuieşte[35]). Dar concepţia indiană implică ritualul, ca unică Formă de realitate şi menţinere a şansei soteriologice Fiinţei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt funcţii ale obiectului, aparent diferenţiat - realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-normă comica) la kriya-acţiune, se reîntoarce în împlinirea extatică:
1. apadana = ablaţiunea (îndepărtarea-separare faţă de alte obiecte-persoane);
2. sampradana = donaţia, acţiunea de remitere către un obiect sau persoană;
3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei acţiuni;
4. adhikarana = locaţia-referinţă spaţio-temporală (substratul acţiunii, ca suport-receptacol al acţiunii);
5. karman = “pacientul” care suferă acţiunea sau ceva ce agentul doreşte să dobândească mai mult decât orice;
6. kartr = agentul acţiunii, independent,  “cel care îşi are propriul său fir.
Verbalitatea conţinută în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoaşterii) şi asimilată de către Fiinţa Spirituală care devine posesoarea absolută a celor 6 funcţii dezvoltate de obiect, deci îşi apropriază absolut obiectul, spiritualizându-l: “Există o formă a limbajului, independentă de actul cunoaşterii discursive, formă de natură simbolică prn care se metaforizează înţelesul tuturor cuvintelor - creând un nou înţeles global la un alt nivel semantic.[36]) Oare Vossler va fi cunoscut acest aspect al gândirii, al spiritualităţii orientale, atunci când afirma “energia poetică a limbii”?
Concepţia indiană implică ritualul ca formă fundamentală de existenţă, Logos-ul ritualic: acţiunea  celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistică a căutării, prin meditaţia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc - starea de intuiţie luminoasă nediscursivă.[37]
Totul-lume este ritual-expresie şi ritual-represie. Şi ritualul ţine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstăpânitoare (norma psihocosmică).
Deci, nu există vreo diferenţă între cuvânt şi poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului către Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absolută. Şi această recuperare e energiei întru Logos este posibilă doar prin trăire ritualică, sacrificatoare Fiinţei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminării-Logos: “Literatura veddică ilustrează, începând cu primul său text - Rgveda - că realitatea mitică supremă este de esenţă verbală.[38] (…) Vac, Cuvântul (…) este situat mai presus decât divinităţile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, acţionează prin puterea ce şi-o trag din principiul suprem verbal, cel care susţine toate lumile. Vac, Cuvântul, se identifică cu cea mai abstractă şi impersonală dintre reprezentările vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de absolut în gândirea indiană… Ulterior (…) relaţia dintre realitatea absolută (Brahman) şi Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 şi Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentări simbolice virtuţile cuvântului - mai ales forţa sa demiurgică”.
Iată şi teoria indiană a iniţierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de iniţiere spre revelaţia Logos-ului[39]: “În centrul Fiinţei, concepută atât în obiectivitate (am zice noi, în termeni europeni, Revelaţia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), noţiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul căreia explică dinamica esenţei cuvântului. Psihodinamica se desfăşoară pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfăşurată, madhyama, vorbirea medie şi pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitivă. La acest nivel nu mai există diferenţiere (bheda) şi nici succesiune (krama) (s.n.), se realizează o stare paradoxală în care vorbirea este mobilă şi imobilă, cuprinsă de concentrarea mentală, ascunsă şi pură, formele (akara) rămân cognoscibile, deşi sunt dizolvate (s.n.) (…)[40] în perceperea intelectivă a actului expresiv, forma exterioară a limbajului suferă o regresiune sau resorbţie (pratisamhara), în care, pierzându-şi toate distincţiile, se resoarbe în intelect ca gălbenuşul unui ou de păun, fără a-şi pierde totuşi toate părţile sale distincte (…)”.
Activitatea limbajului-gândire începe şi se sfârşeşte în intuiţia unei forme originare, a unei reprezentări virtuale, identică cu realitatea absolută, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultimă, atât în subiectivitate cât şi în obiectivitate, este Unul ca unitate a potenţelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distincţia dintre virtualitate şi manifestare, Bhartrhari oferă ieşire din contradicţia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinările Multiplului, însă le conţine sub forma predeterminărilor. Unul trece în Multiplu şi se întoarce în sine (…).
Şi ne permitem un ultim citat (dacă am citat copios din Sergiu Al-George, care, la rândul său, citează copios din Pānini şi Bhartrhari, am făcut-o, pe de o parte, pentru că teoriile indiene confirmă, în mare măsură, intuiţiile noastre personale despre Logos-ul ritualic al poeziei eminesciene, dar şi pentru că se poate demonstra astfel, că, ceea ce la Platon era afirmaţie cu jumătate de gură, sceptică, în legătură cu non-arbitrarietatea limbajului, la indieni este credinţă profundă, nestrămutată, este religie şi ritual al Logos-ului lor veşnic viu pentru cosmos şi mistica soteriologică a lui Unu: aceasta se constituie într-o dovadă clară că lumea europeană, începând cu secolele V-VI e.n., s-a scufundat, cu adevărat, într-o criză profundă, ultima parte a Kali Yuga-ei, despre care vorbeşte René Guénon, criză din care va putea ieşi doar dacă intuiţiile unor spirite geniale, ca acelea ale lui Croce, Vossler, chiar Barthes sau Derrida - vor câştiga bătălia cu concepţiile raţionalist-pozitiviste (catastrofale, ca efect asupra evoluţiei Spiritului umanităţii) - şi dacă, şi europenii, ca şi indienii, vor înţelege preeminenţa ritualului-Logos, reintegrator, asupra vorbirii-trăirii haotice, dezintegratoare):
În această exprimare simbolică a procesului de desăvârşire a insului, regăsim, într-un fel, anticipată, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele două secole - începând cu romanticii şi sfârşind cu psihanaliza contemporană - conform căreia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiinţei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desăvârşirea este concepută ca o continuă pendulare a conştiinţei între Unu şi Multiplu, ca o trăire în constanta tensiune a dialecticii lor…[41].
***
SEMNUL POETIC
Semiologul S.Ch. Peirce, ca şi F. de Saussure, monopolizează lumea gândirii lingvistice a ultimului secol, şi, prin ea, viziunea asupra cosmosului, prin forţa unui concept care este operativ şi simplificator, în sine - dar, în definitiv, este prea simplificator şi producând o gravă cenzură, un divorţ violent şi nemotivat între Spiritul uman şi Spiritul cosmic: semnul, conceptul de semn. Rezultatul este, pe de o parte, minimalizarea fiinţei, schematizarea excesivă a funcţiilor Spiritului uman, sărăcirea, până la devitalizare, a forţelor Spiritului, puse în situaţia de imposibilitate de a se angaja în efervescenţa trăirii cosmice - pe de altă parte, se distruge, subtil şi ipocrit, atât ideea de divinitate demiurgică, cât şi ideea (promovată de Meister Eckhart), de deitate, ca stare potenţială demiurgică absolută, sustrasă oricărei determinări. Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii Spiritului: Logos-ul. Prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplului-dispersiv - dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică - zona Logos-ului Originar al Fiinţei.
Aşa cum rezuma E. Benveniste, despre Peirce, acesta pune semnul “la baza întregului univers şi funcţionează, totodată, ca principiu de definiţie pentru fiecare element şi ca principiu de explicare pentru orice ansamblu abstract sau concret. Omul, în întregul său, este un semn, emoţia sa este un semn. Însă, în cele din urmă, aceste semne, fiind semne unele pentru altele, cui vor putea fi ele semne care să nu fie semn? (s.n.)[42]” Se ignoră deliberat, deci, principiul transcendental: orice semn este o duplicitate şi o forţă dinamică de dezintegrare centrifugă - şi, atunci, semnul. Prin însăşi esenţa sa, omite originea şi finalitatea cosmică, alfa şi omega, care se identifică în Unu. Undeva, trebuie să existe un Semnificat Absolut, în conştiinţa umană - un semnificat fără semnificant.
În ce-l priveşte pe F. de Saussure, acesta eludează complet revelaţia vitală şi vitalistă, dintre obiectul semnificat şi semn: trăim, după Saussire, într-un univers artificial, al convenţiei-limbă- un univers în care, la fel ca la Peirce, lipseşte substratul ontologic acela în care multiplul se resoarbe în ekstasis-ul originar, pentru a revigora, mereu, Fiinţa-Univers. Cu Saussure, nu ne aflăm în lumea vie, ci într-un muzeu al statuilor de ceară: totul este semn-dispersie, pierdere a identităţii - nimic nu oferă măcar o minimă şansă a exploziei vitale, a recuperării energiei originare, a retopirii “laşităţilor” semiotice în Fiinţa Sublimă: “Pentru F. de Saussure, semnul este conceput în afara obiectului semnificat, între o imagine acustică şi un concept, ca ceva instituit arbitrar, funcţionând în pură opoziţie. Această concepţie a semnului arbitrar şi bipolar care ocultează, prin schematismul ei prea simplificator, totalitatea relaţiilor prezente în orice semioză, prezidează astăzi semiologia europeană[43].
Atunci când, totuşi, s-a simţit că poezia, deşi, aparent, e făcută din cuvinte, nu respectă nimic din regulile lingvisticii tradiţionale”, s-au emis ipoteze savante şi convingătoare, însă tot din perspectiva semnului lingvistic, care, mereu, este luat ca termen de comparaţie. Roman Jakobson şi, după el, Jean Cohen, apoi mulţi lingvişti, stilişti, poeticieni, vorbesc despre poezie ca despre o deviere, ca despre un limbaj secund, în care semnificatul1 se transformă în semnificant2, pentru un fel de “pivniţă” a gândirii omeneşti. Din moment ce limba şi, în viziunea lui Vossler, implicit poezia, sunt fenomene pur spirituale, ba chiar expresii esenţiale ale Spiritului în lume, nu trebuie ocolită vreo concepţie care s-a pus vreodată în slujba Adevărului. Iar dacă teologia a fost socotită, cândva, vârf al gândirilor profunde, vârf al filozofiilor, nu vedem nici un impediment în calea de a o aduce să răspundă, faţă în faţă cu ştiinţele raţionaliste, la întrebările privind poezia, spiritul poetic - şi dacă există sau nu necesitatea introducerii în “Logos-ul despre logos” (gândirea critică şi elocventă, hermeneutică), a conceptului de semn poetic. Specificul stării de poezie, faţă de Logos-ul degradat până la funcţia de comunicare, impune o astfel de discuţie, indiferent dacă va fi acceptată sau respinsă de către lingvişti (ne referim evident, la lingviştii inflexibili).
***
DESPRE ŞTIINŢE[44]
Încă dinainte de “epoca luminilor”, ceea ce se pretinde a fi “ştiinţa”:
a) neagă pre-existenţa unei voinţe demiurgice divine, în raport cu fiinţarea contingentă;
b) neagă faptul că orice aşa-zisă descoperire, din parte fiinţei contingente, nu este un act de demiurgie (autonom faţă de voinţa demiurgică divină), ci un simplu act de imitaţie repetitivă a unui act originar, pre-existent, divin;
c) neagă faptul că fiinţarea este o stare non-autonomă faţă de planul divin, şi că orice în-fiinţare expresivă nu este decât precedenţă a actului recuperativ întru divin (ca stare absolut unitară);
d) neagă faptul că orice fiinţă trăieşte-fiinţează cu nostalgia implicită a revenirii la starea originară-recuperativă, că orice fiinţă acceptă fiinţarea doar ca pe o stare tranzitorie spre starea stabilităţii absolute (stare obţinută în urma unui traseu implicit de autorecuperare, traseu numit viaţă-existenţă, în consecinţa căruia se situează starea de transcendenţă);
e) neagă, deci, că adevărata ştiinţă este doar aceea care (re)învaţă fiinţa contingentă drumul de (re)transcendere; cu alte cuvinte adevărata ştiinţă, ca stare de împlinire a nostalgiei de a (re)şti propria fiinţă (ca esenţialitate), este stare de Revelaţie (consecutivă iniţierii).
Dacă în existenţa cotidiană, aceste pretenţii ale pseudo-ştiinţei nu sunt deosebit de stânjenitoare şi revoltătoare (cu toate că pseudo-ştiinţa naşte o inflaţie de kitschuri-forme, de pseudo-fiinţări tot mai alienante şi mai paralizante, la nivelul fiinţei căutătoare de sine, de identitate) - în schimb, în domeniul artei, pretenţiile de analiză, de descompunere, dizolvare şi asimilare în contingent ale unor tendinţe cu finalitate predominant, dacă nu chiar total, re-sacralizantă a stării de fiinţare - devin nu doar blasfematorii, ci de-a dreptul periculoase, printr-o inutilitate pretenţioasă şi agresivă, care intenţionează deturnarea şi anularea eforturilor fiinţei de a se autorecupera esenţial.
A pretinde să interpretezi ştiinţific un poem de Eminescu sau un tablou de El Greco - înseamnă să pretinzi a demonstra că scopul fiinţei este să fie ceea ce arată a fi. Adică, orice pretenţie de interpretare a artei intră în domeniul tautologic - dacă se efectuează cu mijloace străine de esenţa intimă a artei. Fără intuiţie şi co-participare la actul divin al creaţiei (se impune, aici, verbul grecesc poiein) forcepsul pseudo-ştiinţei nu poate decât să sfârtece pruncul divin.
Arta este expresia nostalgică a fiinţei după starea originară, expresia voinţei fiinţei de a se autorecupera, de a-şi revela Logos-ul (de a se autorevela prin/ca Logos). Logos-ul este ordinea ritualică (liturgică) a gesturilor (re)sacralizante - dar, poate, în primul rând, este acea vibraţie (ca pendulare între starea de personalitate-criză şi starea de impersonalitate sublimă, atotechilibratoare), sesizabilă ca fond cosmic al fiinţării, ca tonus (vital şi recuperator întru divin, în acelaşi timp) al cosmosului-fiinţare. Vibraţia universală a fost sesizată, ca vibraţie a unui fond cosmic, până şi prin procedeele pseudo-ştiinţei. Deci, în raport cu opera de artă, trebuie sugerate zonele de potenţialitate a Revelaţiei, zonele de confirmare a funcţionalităţii cosmice a Logos-ului - traseele de iniţiere spre Revelaţie.
În primul rând, pseudo-ştiinţa face confuzia între a) Logos-Artă şi b) funcţiile limbajului decrepit, compromis în contingent.
- Dacă limbajul compromis în contingent reprezintă o realitate-în-dezintegrare şi, în acelaşi timp, o metodă (metoda de dispersie centrifugală a fiinţei, căderea Fiinţei în lume), deci, este un act volitiv controlabil şi valabil în cadrul sistemului contingent - metodă pentru disiparea expresivă şi recuperarea Fiinţei doar între limitele conştiinţei fiinţării sale,
- în schimb, Logos-ul este o realitate transindividuală, incontrolabilă de către Fiinţa în-fiinţată prin Logos: este însăşi esenţa (cauză şi finalitate, contopite) fiinţării-Fiinţă, sinele impersonalizat. Logos-ul - ca verb şi ordine divine în-fiinţătoare, el distruge iluzoriul, ca dimensiune fundamentală a contingentului.
Oricine va spune (şi fără altă vină decât a lipsei de nuanţare metafizică): poezia există datorită limbajului, datorită cuvintelor. Prin această afirmaţie, nu se face deosebirea între iniţierea-proces (iniţiere întru Logos-ul Sacru, pentru recuperarea Logos-ului Sacru şi finalitatea (ultimă a) iniţierii (echivalentă cu recuperarea stării de Logos Sacru-Poezie). Şi nu se observă, că, treptat printr-o mişcare de reversibilitate, dinspre finalitate (starea de Poezie-Creaţie) spre iniţierea-proces (limba-limbaj) sunt “îngurgitate” deosebirile, până la obţinerea identităţii: cale = finalitate a căii - producându-se ceea ce K. Vossler numea, în cartea sa Din lumea romanică, trezirea potenţelor poetice (originare) din limba (comună).
Limba folosită de către Poet este şirul de capcane (arcane) iniţiatic: poezia este starea finală (care resoarbe în ea totul, atât treptele de iniţiere, cât şi deosebirile dintre protagoniştii iniţierii de Iniţiat (stare care-l identifică pe Poetul-constructor-al-Căii-de-Iniţiere, cu Iniţiatul Potenţial: Omul Comun, dar cu voinţa de sacralitate - Cititorul)), Poetul are Revelaţia (iluminarea-recuperare a stării de Logos Sacru), ocupă centrul energetic al mandalei-gest-cale şi al mantrei-sunet pentru cale. El construieşte, din această poziţie centrală, sistemul sacru (cu aparenţe profane-expresive) al Creaţiei. Cine intră în sfera de iniţiere (sacrificându-şi forţa spirituală, întru iniţiere), este obligat să se folosească de capcanele-cuvinte, tocmai pentru a le nega, spre a se transpune (citeşte: a-şi transcende fiinţa spirituală), în starea de POEZIE (deci, de identitate cu Poetul). Acest moment este supremul mister sacral al Logos-ului (stimulat de către Poetul-constructor de labirint re-sacralizant, prin cuvinte - dar necesitând starea de comuniune de voinţă şi finalitate, între Iniţiator şi Iniţiat), când dispare persoana (individualitate expresivă, situată în Multiplicitate) şi se înfiinţează Unu-Fiinţa Divină.
Convergenţa Poet creator >----< Cititor pentru Creaţie coincide cu reabilitarea Logos-ului Sacru prin exorcizarea de banal a Logos-ului degradat, compromis. Starea de poezie (ca finalitate) este o “fixaţie” în extatic, eliminând orice procesualitate, orice deosebire-relevanţă formală.
De aici şi consecinţele:
I. a) dacă, în raport cu limbajul, pot exista:
- realitate pentru fiinţa apropriată asupra limbajului;
- discuţie despre realitatea-obiect al fiinţei apropriate asupra limbajului;
- text despre realitatea-obiect al fiinţei, apropriate asupra limbajului (text, ca formă redublată a aproprierii fiinţei asupra limbajului);
- textul discuţiei-discurs despre textul despre realitatea-obiect al fiinţei apropriate asupra limbajului;
b) în raport cu Logos-ul, nu pot exista autonome, neasimilabile reciproc şi, totuşi, raportabile reciproc:
- arta-poezia-Logos, şi
- discuţia-discurs despre arta-poezia-Logos,
pentru că ele se exclud reciproc, datorită naturii lor nu doar diferită ci opuse: Logos-ul aparţine planului metafizic, divin (şi, deci, fiinţa nu poate intra în contact cu el decât prin iniţiere, “forma mentală” indiană, cu consecinţa Revelaţie), pe când discuţia-discurs despre arta-poezia-Logos (oricum ar fi dusă această discuţie) aparţine planului contingent şi nevoilor comunicativ-expresive, strict limitate şi limitative ale fiinţării în planul contingent; hermeneutica textului nu poate fi decât o sumă de intuiţii fulgurante, care marchează, ca nişte semnale-focuri (semnificaţi în curs de absolutizare), calea de iniţiere-identificare Poet (Maestru) Cititor (Novice);
II. a) dacă, în ceea ce priveşte limbajul, referentul, referitul (obiectul-realitate) şi redublarea expresivă a referitului se pot considera ca situându-se, unul faţă de altul, în raport de autonomie şi în planuri ontologice diferite (conştiinţă-realitate-text despre realitate),
b) în ce priveşte Logos-ul (finalitatea-Poezie), referentul şi referitul se află, ambii, în acelaşi plan: planul cosmico-divin (această situaţie este numită, în gramatica lui Pānini, suportul ontologic, suportul originar, care reprezintă planul de convergenţă spre Unu a lumii-expresie, fie obiect, fie cuvânt despre obiect - căci, în plan mitico-psihic, obiectul se identifică cu numele). Deci, şi redublarea expresivă (text) este învederat iluzorie (din punct de vedere metafizic), mai exact, exprimă esenţa adevărată a situaţiei: este revelatorie, adică exclude, în mod esenţial, o în-fiinţare-text la nivelul contingentului - propunând iniţierea prin desfiinţare (des-fiinţare, deci atitudine metafizică negativă), ritualul de resacralizare, deci, actul de descoperire a Sinelui Suprem. Orice Logos-vibraţie fundamentală va fi sinonim cu rugăciunea - (re)iniţiere întru Sinele Absolut;
III. a) deci, dacă, în cazul limbajului, se poate vorbi despre comunicare, adică de o legătură între elemente ce pot fi considerate şi autonom, deci elemente care au opţiunea de a renunţa sau nu unul la celălalt, de a-l întâlni unul pe celălalt,
b) în cazul Logos-ului, trebuie introdus termenul de comuniune: nu mai poate fi implicat un mecanism de legătură (mesajul pentru comunicare, analizabil în constituenţi-oglindiri ale referitului descompus de/pentru eul-conştiinţă, mesaj care impresionează referentul la diferite nivele (emiţătorul într-un fel, receptorul în alt fel), dar tot pe coordonatele contingentului, dizolvând, treptat, referitul, şi reconvertindu-l între/întru dimensiunile şi caracteristicile referentului). Nu: referentul şi referitul comunică pre-existenţial (în cadrul acelui “suport ontologic” despre care vorbeşte gramatica lui Pānini), identificându-se, în cadrul unei comuniuni secrete, cu planul divin. Nu mai este nevoie de mesaj - Revelaţia nu este mesaj, este starea de graţie, la care Fiinţa revine, periodic, în marea pulsaţie psiho-cosmică.
Cuvintele, ca stare de decrepitudine şi discreditare a Mythos-ului, şi conştiinţa, ca stare de confuzie, de pierdere a identităţii mitice, a Identităţii Unice - sunt stimulate, prin inducţia poetică (poetul nu este decât semnalul-fără-mesaj, este Funcţia Supremă de Reintegrare a sinelui exprimat-pluralizat, în Sinele Suprem Inexprimabil), să renunţe la complacerea în existenţă şi să intre în starea de suspendare existenţială, care este starea de redobândire a identităţii divine Logos-ul-Poezie.
Un poem este, de fiecare dată, ecoul primei pulsiuni cosmico-psihice: Geneza Mitică. Un poem este întreaga poezie cosmică: este Rugăciunea, Scara (este Revelaţia, dimpreună cu Drumul Iniţiatic).
***
SEMNUL POETIC  -   ÎNTRE MITOLOGIE ŞI TENTAŢIA SENSULUI
A fi semn (impulsul iniţial al voinţei, sacre şi psihice, de a se pierde-exprima dispersiv, pentru a se putea apoi regăsi-unifica) înseamnă a fi agent, provocator al diferenţierii cosmico-psihice (păstrând potenţial, voinţa refacerii legăturii originare).
A fi semn înseamnă a tulbura, prin valuri de respingere reciprocă, ceea ce fusese, până atunci, inocenţa paradisiacă şi pace - aducând criza (dar promiţând, iniţiatic, izbăvirea). Pentru neiniţiaţi, semnul este rezultatul crizei divine - expresia; pentru iniţiaţi, semnul este chemarea către reîmpăcarea-reechilibrarea cosmico-psihică: mortificarea întru eternitate-extaz (ek-stasis).
Semnul este, dar şi pare a fi. Semnul este modul divin suprem (potenţialitatea expresivă la nivel cosmico-psihic) - şi pare a fi modul relativ al existenţei celor ulterioare, consecutive voinţei divine de a fi (expresiv). Starea de criză favorizează, în cazul complacerii-în-criză, semnul relativ şi permanent: semnul lingvistic. Starea de criză-căinţă favorizează absorbţia în Logos Divin a semnului diferenţiator (devenit semn spre semnificare, semn care se auto-sacrifică, în calitatea sa de semn, pentru a reînfiinţa Ne-Semnul: Logos-ul Divin): Revelaţia (teoretic, intermediarul între căinţă şi Revelaţie este Semnul Poetic - stare de autodizolvare a stării de semn: Semnul Poetic, adică răgazul terapiei psiho-cosmice, iniţiatice pentru a suporta şocul transgresării, al ieşirii din succesivitate şi intrării în sacralitate-atemporalitate).
*
Nu se poate accepta, pentru Semnul Poetic, formularea “semn de gradul doi” (Jean Cohen), pentru că transcenderea (efect al stării de poezie, intuită de Nichita Stănescu, atât la nivelul emiţătorului, cât şi la nivelul receptorului) înseamnă trecerea de la o calitate psihică (cea umană) la o calitate care depăşeşte orice contiguitate psihică: starea de dumnezeire.
Semnul Poetic are nevoie de greşeală-slovă (semnul lingvistic, despre care, în Cratylos al lui Platon, se spune că a fost odinioară, Semn Poetic, căci obiectele, se pare, au fost denumite de zeu, prin rezonare a sinelui obiectual cu sinele zeiesc - iar K. Vossler, în sec. XX, confirmă acest lucru, folosind doar alte vorbe). ”Greşeala este necesară psihic, pentru a putea produce regimul de capcane semantice” (nivelul treptelor de iniţiere - nivelul doi, motiv pentru care s-a vorbit de Semn Poetic = semn de gradul doi, fără să se observe, prin nuanţare, că nu aveam, încă, de a face cu o altă calitate psiho-cosmică, decât tot cu materia semnului lingvistic, supus stării de criză de auto-subminare). Semnul Poetic este: a) strategie şi apoi b) starea nouă, complet necunoscută: Revelaţia, spre care a tentat să fie adus, iar şi iar, Spiritul: starea de bucurie şi beatitudine, de regăsire a “grădinii originare”. Grădina ARHEILOR.
De aceea, nu se poate admite că Semnul Poetic este doar a) sistem de semne, pentru că Semnul Poetic este “sistem de semne” doar atâta timp cât nu este încă Semn Poetic Real (Revelaţie), cât timp este încă şi doar strategie de subminare a inerţiei-convenţiei cuvintelor (desemantizate, desacralizate), prin intermediul reconsiderării ordinii şi punerii sub semnul derutei, incertitudinii şi, în fine, al anulării semnelor lingvistice, pentru atragerea spre mântuire a Spiritului - b) nici semne de gradul doi, pentru că s-ar presupune o continuitate de gradualitate; or, Revelaţia este o stare de excepţie, care rupe cu toate stările ordinare şi ordinale.
De fapt, Semnul Poetic este doar temporar şi aparent semn. Este Semn atâta timp cât mai are relaţii (de corupţie unidirecţionată) cu nivelul (în curs de destabilizare şi autoanihilare) semnelor lingvistice. În rest, e tăcerea beatitudinii: Revelaţia. Diferenţa dintre emiţător şi receptor este anulată întru Revelaţie - comuniune absolută, mistică - Revelaţia, ca finalitate (comună pentru emiţător şi receptor) a Poeziei: desfiinţarea spaţiului lingvistic şi stare de regăsire a identităţii absolute a sinelui.
Apoi, pentru a transmite sugestii de iniţiere, prin discursul despre obiectul-poem, e nevoie, după drumuri spre adevăr şi Revelaţie - de întoarcerea la drumul-“greşeală” asumată, în zona semnului lingvistic. Dar niciodată discursul despre obiect, cantonat în zona sugestiilor prin încă semn, nu poate convinge pe cineva de obiectul discursului, atâta timp cât obiectul discursului este esenţa poeziei: Revelaţia, ca Semn Poetic ajuns la finalitate.
Este nevoie de punerea în comun, de către receptor şi emiţător, în tăcere, a ceea ce receptorul are pentru a deveni creator: credinţa. Şi credinţa este o calitate care există sau nu există. Dacă există, poate deveni exorcizatoare spre Revelaţia-semn poetic finalizat, prin antrenamentul-iniţiere întru poezie.
Drumul iniţiatic, spre recuperarea Logos-ului-Poezie, parcurge următoarele etape, dinspre:
a) “Greşeala” Asumată (prin greşeală înţelegem complacerea umană, lucidă, în sistemul de convenţii al limbajului) de către Poetul aflat în focarul Revelaţiei; semnele lingvistice devin, un sistem de relaţii-continuităţi, un sistem de fisurări-discontinuităţi, prin care izbucnesc, ca-ntr-un cutremur de origine vulcanică, coloanele de lavă ale intuiţiei unui Dincolo copleşitor;
b) acest sistem de fisurări este proiectat de Poet (aşa-zisele “procedee artistice”, pentru a submina forţa de coeziune a spaţiului iluziei, devenit convenţie ontologică) şi finalizat prin comuniune cu credinţa-intuiţia Cititorului (prin care acesta re-evaluează sistemul, naţional sau mondial al semnelor lingvistice, demascându-le ca bariere ale convenţiei lingvistice oţioase, în calea spre autodesăvârşirea Logos-ului în Revelaţie - adevărate piei de porc ale păcatului-blestem-sistem iniţiatic, care-l ascund pe Monarhul Lumii). Prin fisuri, iradiază (ca ademeniri spre paradisul pierdut şi regăsit, forţa supremă, Intuiţia Mistică (metafizică, încă) a lui Unu, prin care sunt stimulate conştiinţele-receptori să accepte iniţierea-renunţare la sinele dispersiv (conştiinţa-individualizare, ca multiplicare epuizantă şi disimulată a Sinelui Suprem), să accepte “cataclismul-text” (evident, conştiinţele-multiplicităţi expresive umane sunt într-o continuă stare de alarmă, în toată aria istoricităţii, arie care ocultează Geneza Divină ca Perpetuitate-Paradis; ele, conştiinţele, vor suporta, în majoritate, şocul revelării-stare de cataclism iniţiatic a textului; ele, conştiinţele, vor rezona, în majoritate, în chemarea “cataclismului” soteriologic, iniţiatic, al textului artistic);
c) semnele lingvistice sunt resimţite de Spirit (căci conştiinţa expresivă a cedat locul Spiritului, ca eu originar), de acum încolo, ca nişte coji inutile, cortine care nu mai au de ascuns nici un spectacol-iluzie: ele, cojile şi-au îndeplinit misiunea de a atrage atenţia asupra absurdităţii şi zădărniciei proprii, conţinute în starea lor de falsităţi-convenţii, starea de impostură şi compromitere, decrepitudine a Logos-ului Sacru şi încercare de voalare a Adevărului Suprem (Logos-re-sacralizant, exorcizat);
d) s-a ajuns, astfel, la esenţa-Logos, care desfiinţează formalismul ontologic. Este revelaţia, prin comuniunea spiritelor-conştiinţe în Spiritul Suprem (în afara stării de conştientizare-multiplicare). Revelaţia-Poezie este iluminarea (acea formă mentală” stranie, despre care vorbeşte Pānini în gramatica sa, dar şi iluminarea ca Deus Absconditus, fără aspect, fără formă, fără mod, a lui Meister Eckhart, care spune:[45]Cu cât simţi mai puţin, cu atât trebuie să creezi mai mult” - şi aeterna veritas in anima a Sfântului Augustin). Este starea de suspendare şi de fixare în Absolut - ekstasis-ul, care elimină orice orgoliu creator, orice diferenţă între creator şi creat: forma a fost abolită, în favoarea Luminii-Brahman (sau starea de Gottheit-Deitate). Nimic şi nimeni nu mai poate emite pretenţii de existenţă, de delimitare. Poetul a fost: trebuie să se jertfească în favoarea stării anonime de Poezie. Individualitatea este înlocuită de Ritual, mesajul (metafizic) este înlocuit de iluminarea atotsupunătoare;
e) la limita dinte Unu şi Multiplu, pe calea dintre Spirit şi Conştiinţă, dintre puritate şi corupere, dintre tendinţa centripetă şi tendinţa centrifugă, deci dintre Logos Sacru şi expresie, dintre Deitate-Dumnezeu şi Om - plutesc, în infinire, umbrele-coji, chemările formei-formalitate: mereu, Gottheit (Deitatea) are nevoie de Gott (Dumnezeu) şi de explicitarea-expresie, creaţia dinamică întru “păcat” (pentru a avea de ce aştepta “cataclismul” reaşezării în puritatea-Unu). Unu are nevoie de Multiplu, extazul înţepenitor are nevoie de convenţia alunecătoare, perversă. Logos-ul Sacru are nevoie de expresia umană, care să-l conştientizeze centrifugal. Non-semnul Poetic are nevoie de coborârea în zbuciumul absurd, dar viu, al numirii vanitoase, al cuvintelor-semne.
Între Moarte şi Viaţă, între Divin şi Banal - eterna şansă, egală, a păcatului şi a mântuirii. Peste lumea noastră cenuşie şi aiuritor zbuciumată, pluteşte, veşnic, umbra Scării Sfinte, şansa Rugăciunii-Artă. Şansa retranscenderii în Logos, a cuvintelor roase de remuşcarea compromisului-cădere în lume.
De aceea, trebuie să existe şi zădărnicia cuvintelor acestei meditaţii bolnave de orgoliu absurd - pentru a putea să existe şi sărăcia Măreaţă a Eminescului Unic.
***
CRITICA-RITUAL
Nu se poate nega utilitatea unei critici cu finalitate orientativă şi hermeneutică, în raport cu Arta-Logos (în sensul de cuvânt demiurgic şi ordonator), tot aşa cum nu s-ar putea nega utilitatea Sacerdotului, pentru orientarea iniţiatică a fluxurilor spiritual-umane. În cazul Artei-Logos, ca expresie a vibraţiei fundamental-cosmice în-fiinţătoare, critica nu are dreptul să fie decât, şi ea, un act sacerdotal, de repunere în drepturile sale a Ritualului - sau, dimpotrivă, de a demasca impostura şi parodierea (cu efect nociv) sacralităţii ritualistice. S-a ajuns la dubitaţia Logos-ului despre Logos - criză care este, de fapt, nu criză de Logos, ci criza de identitate a Fiinţei.
Logos-ul poetic, starea de poezie, confirmă existenţa pregătirii interioare, ca ritual iniţiatic, în vederea unui unic scop: Revelaţia. Logos-ul Poetic a înfiinţat odată (Lumea), acum (ca moment al eului-conştiinţă) trebuie să confirme, periodic, potenţele zonei expresive (în-fiinţate) de a se autorecupera transgresând în divin. Deci, emiţător şi receptor au acelaşi potenţial interior (în cazul când se confirmă unul pe celălalt, deci, când se face remarcat efectul Logos-ului-care-controlează, şi intră în comuniune) - şi ambii sunt, ca statut de în-fiinţare, ulteriori şi consecutivi, în raport cu Logos-ul-Artă.
Criticul-hermeneutul (urmaş, sau alter-ego, în mitică simultaneitate, al lui Hermes, cel care pluteşte, de veci, între lumi şi echivalează, în veci, veştile-lumi), nefiind altceva decât un cititor-călător pe tăişul spadei” dintre Unu şi Multiplu, dintre eternitate şi istorie, dintre credinţă şi discreditare - şi simţind, mai curând decât oricare, apropierea şansei comuniunii, a ceasului-eternitate, este obligat să se în-fiinţeze într-un logos hibrid (tocmai pentru a amâna până la vizualizare, diferenţa-eşec şi şansa-recuperare, existente între conştiinţe-multiplicităţi şi Spiritul-Eden întru Unu), situat între uman şi divin: mitologia religioasă. Hermeneutul este Toma Necredinciosul, Tândală-al-Logos-ului, cel care tinde, cu meticulozitatea scepticului, dar şi cu încăpăţânarea infinit răbdătoare a fanaticului, spre conjuncţia cu umanitatea-arheu: Logos-ul modelar, care este schemă energetică a labirintului Fiinţei (hibrid al istoriei gestului ritualic cu eternitatea-schimbare la faţă), Christos. 
***
CURAJUL ASUMĂRII LOGOS-ULUI. POEZIA - CA LOGOS DIVIN ASUMAT
Orice Artă este Logos Divin - deci poezia are, pentru noi, sensul mult mai larg, de creaţie prin Logos şi de retragere în creaţie, în ek-stasis-ul post-creator.
Să nu se omită faptul că autoexprimarea divină în lume s-a făcut prin/ca Logos - că vibraţia fundamentală este în-fiinţătoare prin rânduială a planului divin (expresia divină este concomitentă cu plănuirea-plan al expresiei) şi rânduială a toate câte sunt prin exprimarea vibratorie, pendulând între voinţa de exprimare şi recuperarea tăcerii pline în/de sine: este ritmul, este muzica neliniştitoare, din toate către toate şi dinspre toate către Dumnezeu, căci, în toate fiinţele există, orânduit şi orânduitor, Logos-ul.[46] Orice fiinţă în-fiinţată prin Logos îşi are pregătite, în ea, toate ale ei, spre a răspunde, în permanenţă şi oricând, Logos-ului în-fiinţător: a răspunde ca Logos fiinţare-întru-fiinţă (a nu răspunde este echivalent cu des-fiinţarea, temporară, periodică sau definitivă). Această orânduire spre a se recupera sau a redeveni toate întru Logos-ul Divin - poate fi observată “la vedere” (sunt semnele pentru vedere ale imaginilor rânduielii: anumitul desen semnificativ al literelor, ca labirint al gurii/minţii  spre/dinspre suflet, anumita aşeza­re a culorilor, anumita respingere şi apropiere a formelor între ele etc.), dar, în primul rând, orânduirea aceasta răspunde, adânc şi nevăzut, oarecum auzit, oarecum simţit, ca zguduire ritmică, intimă şi mărturisitoare a Fiinţei: sunt bătăile inimii, paşii rânduiţi pentru a depărta apropieri şi a apropia depărtări, sunt ritmurile de preschimbare a diverselor feţe adânci ale facerii - sunt, în fine, toate acele vibraţii, resimţite sau ascunse simţirii, care clădesc Fiinţa noastră ca Ritual-Rugăciune. Iată de ce Logos-ul, ca Semn Poetic, îl putem identifica atât în clipită, ca joc între moarte şi viaţă, cât şi în rost-irea (smulgerea sufletului spre Sufletul Sinteză Cosmică, prin gura-prag de transgresare) preoţilor indieni, atât de atenţi la vibraţia sfântă a fiecărui sunet - vibraţie care ne joacă între facere şi des-facere, pe muchia de lumină vocalică - muchia-punte a Ritualului-Lume, Ritualului-Fiinţă, zbătută sub modulaţiile infinite, create de consoanele-crize-închideri pe/spre traiectul luminos vocalic.
Ritualul - adică Logos-ul, ca ordine în-fiinţătoare.
Semnul Poetic este: a) Ritualul în vederea Revelaţiei şi b) Revelaţia-ca finalitate a Ritualului.
Semnul Poetic este invitare la neclintire şi confirmare a neclintirii - este obsesia (terorizantă şi extatică) a divinităţii Spiritului.
Pentru a fi asemeni Logos-ului, trebuie să ai curajul Logos-ului, curajul de a-ţi asuma criza majoră a eului divin şi neutral (de fapt, un El), care criză a creat lumea şi dinspre care criză, eul divin se autorevigorează. Nu oricine poate fi Eminescu, dar, iarăşi, nu oricine îl poate citi-întru-rugăciune pe Eminescu (a-l citi întru Logos pe Eminescu): este chinul major de a fi Eminescu, trebuie să fie chinul major de a recupera Logos-ul-Eminescu, a te de-personaliza, absolut smerit, întru Eminescu-Logos-ul. Căci cele două funcţii divine sunt, de fapt, punctul de vedere din care trebuie privit Semnul Poetic (contopire a referentului şi referitului à într-un plan suprem, cel divin-cosmic):
1. funcţia expresivă (demiurgică, creatoare a eului, a crizei multiplicatoare);
2. funcţia recuperatoare (represivă, apocaliptică, de fapt, reechilibratoare, de revenire întru Lumina împăcată, suficientă sieşi, împlinită înafara fiinţării - dar nu înafara unei permanente stări de voinţă). Dacă semnul lingvistic ilustrează nepăsarea divină, Semnul Poetic ilustrează voinţa divină (se reinstituie datoria eului de a fi eu - se neagă lipsa de finalitate a pulsaţiei sufletului divin-voinţă).
***
CONCLUZII: LOGOS SPECIFIC ŞI LOGOS SINTETIC
Un neam nu are poeţi, ci Poetul (“Duhul Neamului”). Deci, în afară de Logos-ul natural (anonimitatea sincretică a Logos-ului folcloric), poate fi identificat Logos-ul cultural: orice neam-Logos exprimat îşi are unica notă muzicală, specifică şi inconfundabilă. Că ea se numeşte, la noi, Eminescu-Mioriţa, este ceva aleatoriu. Se putea numi oricum. Fapt este că ea există şi revelaţia aceasta (pe care nu o au toate neamurile, la nivel cultural) ne face să fim rezonatori mai fideli la Logos-ul exprimat (neam-prin-limbă) decât multe alte neamuri. În acest fel, toţi ceilalţi “poeţi” nu sunt decât rezonatori faţă de Logos-ul-naţional (întâmplător numit Eminescu, după cum bine a intuit Marin Sorescu). Aşa cum unii ştiu mai bine, iar alţii ştiu mai puţin bine să vorbească româneşte - toţi românii suntem mai mult sau mai puţin Eminescu - sinonim cu mioritic(în sensul superior-spiritual: INIŢIAT ÎN ÎNVIERE SPIRITUALĂ-NEMURIRE!). Tonalitatea spunerii ritualice a Mioriţei şi a lui Eminescu trebuie să fie aceeaşi.
Un neam nu înseamnă indivizi, ci, esenţial, înseamnă capacitatea de rezonare la nota unică, Logos-ul exprimat (Logos naţional, ca “duh al neamului”). Nu există, deci, istorie a neamului, ci numai anistorie specifică: relevanţa specific naţional-culturală.
Pentru clarificarea notei unice (LOGOS SPECIFIC) şi pentru sporirea capacităţii de rezonare întru LOGOS EXPRESIV (specific: neam), nu trebuie lăsată cultura la mâna şi îndemâna oricui. Aşa cum există specialişti în Shakespeare (care formează adevărate societăţi secrete, desfăşurând spectacolele ca pe misterii), trebuie să existe specialişti-sacerdoţi întru Eminescu, şi numai aceştia să aibă dreptul de a-l sluji pe Eminescu, adică de a-l clarifica, de a-i prezerva şi spori energia Spirit, pentru pluralitatea-aşteptătoare (deci, tensionată, interesată de mântuire) - de-Logos ca Ritual. Eminescu trebuie “spus” ritualic, rezonat cosmic - în aşa fel încât, oricine, de oriunde din lume, să înţeleagă nota unică a neamului-Eminescu. Clarificarea lui Eminescu-Logos naţional) echivalează cu Revelarea Logos-ului specific - înseamnă mântuirea-recuperare a fiinţelor care execută Ritualul fiinţării în zona expresivă a Logos-ului divin (Logos sintetic), Zonă numită: Logos (neam) românesc.
Logos-ul specific este o treaptă, o componentă dinamică, în cadrul şi pentru realizarea Logos-ului sintetic (Divin), echivalent (acest Logos sintetic) cu conceptul lui Meister Eckhart, de Gottheit (Deitate).
***
LOGOS-UL EMINESCU
Indiferent faţă de istoricitate şi determinări, Logos-ul se exprimă: nici un individ, nici un grup de indivizi, de niciunde şi nicicând, nu aleg ei Logos-ul: Logos-ul preexistă, şi el alege, el se revelează. Nimic nu este ştiut, în sensul adevărat-suprem, dacă nu este revelat. După cum afirmă şi N. Berdiaev, Adevărul-Logos nu aparţine căutării oamenilor, ci Revelaţiei[47]: “În ultimă instanţă, Adevărul din străfundul lucrurilor este Dumnezeu, iar Dumnezeu este Adevăr (…) Adevărul nu este o realitate, nici un corolar al realului: el este însuşi sensul realului, Logos-ul sau calitatea şi valoarea lui supremă… Adevărul e Dumnezeu care se revelează în cunoaştere şi în gândire, deîndată ce se prezintă sub înfăţişarea lui spirituală”.
Mioriţa şi Eminescu nu au fost alese, ci ne-au ales, ni s-au revelat. Şi nici un interes meschin, şi nici o inducere în eroare, nu mai încap: alegerea are eternitate. Dacă pierdem alegerea, pierdem Revelaţia, îl pierdem pe Dumnezeu-Adevărul, ne pierdem pe noi, şi nu întru recuperare, ci întru neant.
E nevoie de inter-rezonare a Semnelor Poetice specifice, pentru a rezona la Semnul Poetic (Logos) sintetic. Semnul Poetic al neamului nostru nu rezonează, încă, suficient, cu Logos-ul sintetic, din moment ce Logos-ul-Eminescu nu beneficiază de înţelegerea-rezonare (prin traducere bună) în nici o limbă (nici o altă limbă nu şi-l asimilează, ca pe o Revelaţie-Geniu, în afară de limba română).
Dan Constantinescu, de exemplu, a rezonat foarte bine la Semnul Poetic-Rilke (în izotopia Semnului Poetic german). Un Semn Poetic, e clar, se identifică dublu: cu Logos-ul-Poet şi cu Logos-ul-neam. Ceea ce, până la urmă, poate deveni o echivalenţă de identificare (vezi EMINESCU = LOGOS ROMÂNESC).
Tot ceea ce, în poezia eminesciană, nu e eminescian (altfel spus: este ratat întru Eminescu, sunând altfel) - nu este Semn Poetic. Neincluzându-se în Logos-ul specific (dat de impersonalitatea unică, Poetul), nu funcţionează româneşte. Este ratat româneşte.
Orice Logos specific are ratările lui, altfel nu s-ar putea vorbi de expresie: tocmai ratările-de-Logos reprezintă expresia Logos-ului specific, ele fiind ratări întru Logos-ul specific, ratări care s-au ratat tocmai tinzând, intuitiv, către Logos-ul specific.
Eminescu este - prin excluderea tuturor celorlalţi indivizi, poeţi sau nu: în-fiinţarea Eminescu-Logos specific exclude-suprimă falsa multiplicitate-expresie, activând funcţia de recuperare a Logos-ului sintetic (divin). Iată cum Logos-ul-Eminescu, tocmai prin suprimarea-excluderea noastră (întru impersonalitate, ratare-epigonism etern), mântuieşte. Cei inţiaţi-întru-Eminescu îşi sacrifică ratarea-fiinţare neîmplinită, devenind devoţi-sacerdoţi ai lui Eminescu, dizolvându-se (transgresând) în starea de Eminescu. (Eminescu este marele mister, în sensul de ritual sacru, al românilor).
Eminescu non-ratarea Logos-ului specific - este prin Revelaţie. Oamenii-indivizi nu fiinţează (decât în falsul înţeles al cuvântului: ei figurează, ca nişte umbre proiectate pe mai mulţi pereţi - în funcţie de unicul obiect-cu-umbră-proiectată). Ei sunt, ca frânturi colate ale unor gânduri Logos, ratate în demersul de împlinire întru Logos (la treapta de iniţiere Logos specific).
Cel revelat de Logos şi, deci, anonim (uneori, paradoxal, un anonim cu nume; e vorba, deci, de anonimitatea întru divin, recuperatoare - iar nu de banala anonimitate social-civilă), exclude, în mod firesc (excludere acceptată de jertfele înseşi - de fapt, ratările ce-şi conştientizează ratarea, nu mai sunt ratări, ci revelaţii ale împlinirii întru Logos-impersonalitate), orice existenţe colaterale, false (demascate, ca act revelatoriu, de maximă seninătate - ca fiind false). Eminescu transformă în existenţe epigonice nu doar toţi poeţii, ci, în primul rând, sinele-său-căutător-de-sine - şi, evident, pe toţi cei care ratăm-întru-româneşte (dar sperăm întru REZONAREA-LOGOS SPECIFIC-EMINESCU). El şi-a asumat RESPONSABILITATEA LOGOS-ULUI, deci şi-a asumat toate eurile-de-criză[48], trecând, cu Curajul Logos-ului Asumat, în El Transcens (El Adevărat). Trecând, cu iniţiaţii întru Logos, în eternitatea (ritualică) a Logos-ului sintetic (divin), soteriologic.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, p. 236: “Rugăciunea contemplativă, fără cuvinte, în care inima se deschide în tăcere înaintea lui Dumnezeu (…), căci rugăciunea este legătură făpturilor cuvântătore cu Creatorul lor (cum spune Sf. Grigorie Palamas)”.
[2] Vl. Losaky, op. cit., p. 234: “Cuvântul grecesc METANOIA înseamnă literalmente schimbare de cuget, prefacere a minţii - a doua naştere”.
[3] N. Crainic, Nostalgia paradisului, E. Moldova, Iaşi, 1994, p. 225.
[4] -Singura(dar fundamentala!) deosebire dintre geniu şi sfânt este aceea că:a- în cazul sfântului, se ştie, la modul absolut, că acţiunea lui este îndreptată, exclusiv, spre ierarhiile cereşti  -  pe când b- geniul poate (uneori!) oscila între ierarhiile celeste şi cele plutonice. Dar adevăratul Geniu-Logos Naţional nu poate fi decât echivalentul absolut al Sfântului!
[5] Rudolf Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Septentrion, Iaşi, 1993, p. 11.
[6] Idem, p. 16.
* Demersul metafizic (specific atât Poetului, cât şi Cititorului) îl înţelegem, în poezie, doar în distincţia făcută de Frithjof Shuon (Despre unitatea transcendentă a religiilor, Humanitas, Buc., 1994, p. 22-24): “Intuiţie intelectuală, ca participare directă şi activă la Cunoaşterea divină, deosebită total de filozofie, prin faptul că propoziţia metafizică e simbolică şi descriptivă (utilizează modurile raţionale ca pe nişte simboluri, pentru a descrie şi a traduce cunoştinţe comportând mai multă certitudine decât orice cunoaştere a ordinului sensibila)”.
Demersul metafizic îl acceptăm ca pe un demers tranzitiv şi intermediar către Revelaţie (pe care o considerăm, spre deosebire de F. Schuon, ca pe o participare a) preparator-imers-iniţiatic-activă, şi apoi b) directă şi cooperantă la Cunoaşterea Divină - acest două aspecte sunt, în acelaşi timp, diferenţiate şi sinergice). Sunt cuvintele-fraze (concepute, respectiv percepute, simbolic), care trebuie să mai treacă încă o dată şi încă o dată, prin Labirintul-Logos, până a se întoarce, prin Revelaţie, în Logos Divin.
Între demersul metafizic şi Revelaţie există, după opinia noastră, o diferenţă de intensitate calitativă (a acţiunii spirituale-teurgice): demersul metafizic face parte din prima etapă a Revelaţiei (faza preparator-imers-iniţiatic activă), dar demersul metafizic este insuficient pentru a se împlini faza a doua, definitorie, a Revelaţiei: METANOIA.
Demersul metafizic este efortul iniţiatic necesar, de jos în sus al Fiinţei doritoare de divinitate - iar Revelaţia este graţia divină a alegerii, de sus în jos, a celui care binemerită, ca Fiinţă activ-metafizică, să se reintegreze divinităţii.
* Şi cuvântului mistic, ca şi lui ocult, îi dăm, aici, sensul de esoteric, ascuns celor neiniţiaţi.
Iar despre esoterism, iată ce spun suna Kungaford şi Maitland, în The perfect way of finding Christ, Londra, 1882: “Doctrina esoterică nu este numai o ştiinţă, o filozofie, o morală, o religie. Ea este ştiinţa, filozofia, morala şi religia, din car toate celelalte nu sunt decât preparative sau degenerescenţa, expresii parţiale sau false, după cum converg sau deviază”.
Platon, Opere, vol. III, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,1978; dialogul Cratylos.
* E vorba de Logos-ul profan, degradat, divergent, centrifug.
** Logos-ul Sacru, Logos-ul reabilitat, centripet.
[8] Cf. N. Crainic, op. cit., p. 51: “Cultura Europei din această glorioasă perioadă, atât în ramura ei bizantină cât şi în cea occidentală, este în covârşitoarea măsură o cultură monahală. Călugărul e teolog, călugărul e filozof, călugărul e constructor, călugărul e zugrav, călugărul e melod şi imnolog, călugărul e filolog, geograf şi istoric, călugărul e chiar mare inventator şi deschizător de drumuri în ştiinţele pozitive.”
[9] Cf. I.P. Culianu: Eros şi magie în Renaştere, Nemira, Buc., 1994, p. 245: “Renaşterea este o renaştere a ştiinţelor oculte şi (...) resurecţia filologiei clasice.”
[10] W. Shakespeare, Henric al V-lea, ed. Univers, Buc., 1985, p.339.
[11] Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei R.S.R., Buc., 1972, p. 16.
[12] Idem, p. 48.
[13] Idem, p. 49
[14] Giambetta Vico, Ştiinţa nouă, Ed. Univers, Buc., 1972, p. 189-190.
[15] Idem, p. 231.
[16] Idem, p. 235.
[17] Idem, p. 232.
[18] Idem, p. 231.
[19] Idem, p. 228.
[20] René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc.1993, pp.72-73.
[21] Idem, p.34
[22] Idem, p. 37 şi următoarele.
[23] Idem, p. 42
[24] Karl Vossler, Din lumea romantică, Ed. Univers, Buc., 1986, p. 17.
[25] R. Blanchot, Spaţiul literar, ed. Univers, Buc., 1980, p. 284.
[26] D. Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977, p. 21.
[27] G. Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978, p. 239.
[28] Pentru o teorie a textului (antologie), Univers, Buc., 1988, p. 78.
[29] Idem, p. 106.
[30] Idem, p. 115: “Logos ca sublimare a urmei este teologic”.
[31] R. Barthes, Romanul scriiturii, Univers, Buc., 1987, p. 52-67.
[32] Sergiu Al. George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1976, p. 61.
[33] Idem, p. 66.
[34] Idem, p. 68.
[35] Idem, p. 78.
[36] Idem, p. 60.
[37] Idem, p. 180.
[38] Idem, p. 175.
[39] Idem, p. 179.
[40] Idem, p. 180.
[41] Idem, p. 187-188.
[42] Idem, p. 20.
[43] Idem, p. 20.
[44] Cf. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Lotus, Buc., 1994, p. 8: “Religia fără probe şi ştiinţa fără speranţă sunt faţă în faţă şi se înfruntă fără a se putea învinge (…). Când Ştiinţa va şti, şi Religia va putea - Omul va acţiona cu o energie sporită. Arta vieţii şi toate artele nu vor putea renaşte decât prin înţelegerea dintre ele”.
[45] Rudolf Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Iaşi, Ed. Septentrion, 1993, p. 77.
[46] Cf. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Ed. Lotus, Buc., 1994, p. 27 “…atunci când profetizează(profetesele rasei albe),  în stare vizionară, faţa li se transfigurează, cuvintele le devin ritmice şi vocea ritmată anunţă oracolele cântând pe o melodie gravă şi semnificativă. De aici versul, strofa, poezia şi muzica a căror origine trece ca divină la toate popoarele de rasă aliană. Ideea de revelaţie nu se putea produce decât ca urmare a unor fapte de acest ordin. Dintr-o dată vedem apărând religia şi cultul, preoţii şi poezia”.
[47] Cf. N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, Editura de Vest, Timişoara, 1993, pp. 23-49.
[48] -Eu - este starea de limitare expresivă a lui el/ea (vezi M. Şora, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Cartea Românească, Buc., 1990): el/ea este infinitul amorf-neiritat, suficient sieşi, neutral. Eu: a) deschidere nostalgică în faţa originarului (el/ea), pentru a activa funcţia de recuperare a Logos-ului, b) închidere temătoare întru un sine ciuntit, niciodată suficient sieşi, totdeauna marcat de starea de criză (eu-de-criză), de groaza responsabilităţii de a-l exprima-cuprinde pe nemărginitul el/ea; rezultă o permanentă teroare a laşităţii: atât groază faţă de responsabilitatea expresivă, cât şi groază faţă de renunţarea recuperatoare întru divin - activarea funcţiei expresive a Logos-ului. Tu - este zona de fugă laşă de responsabilitate, a lui eu, un refugiu temporar, până la “curajul” de a se re-dizolva în neutralitatea el/ea.

NICOLAE BĂCIUŢ ŞI POETUL ÎN VEŞMÂNT DE DUMINICĂ
Poetul Nicolae Băciuț nu mai are nevoie de recenzii de carte pentru a da semn lumii că Există. Şi există frumos în ceea ce face, și există inteligent prin ceea ce scrie și  este și generos cu colegii de breasă, pe care îi editează. Dăruiește pentru că deține o uriașă bogăție culturală.
Dar mai ales, Nicolae Băciuț există superb  prin poemele sale cu miez de înțelepciune și mereu proaspete, irepetabile, deși scrie mai mult într-un an decât alți scriitori într-o viață.
A tixit demult raftul de bibliotecă cu cărțile scrise și publicate, dar Nicolae Băciuț scrie cu aceeași patimă a adolescentului care caută în turnul catedralei din burgul Bistriței, caută la maturite,  un poem-scrisoare din adolescență și pe care a  caligrafiat numele destinatarului: Giovanni Papini.
 Poetul Nicolae Băciuț este un romantic dar, puțini sunt oamenii pe care îi cunosc și care știu să își gestioneze timpul unei zile , cum reușește să o facă Nicolae Băciuț. Se împarte între mangemenetul cultural, munca editorială, familie și masa de scris, cu bucurie, cu pricpere și seriozitate.
Recentul volum de versuri, intitulat POEME VERZI PE PEREȚI, și care a aparut într-o formă grafică elegantă, la Editura NICO din Tg. Mureș, atrage cititorul, mai întâi prin titlul îndrăzneț, parafrazând sintagma ce nuanțează starea de visare fără de limesuri lumești.
Apoi, citești poemele. Frumoase. Calde. Curgătoare pe firul ideii, și prinzi aripa versului, apoi netezești hârtia paginii și treci mai departe. Fiecare poem este un test la nemurire, un sublim eșantion de viață.
Dar ce ar fi o carte de poezie fără dragoste? Și volumul de față este smălțuit frumos în culori ca de apă, este prezentă iubirea și candoarea, liniștea și impetuoasa căutare a perfecțiunii umane. O spirală a vieții se desprinde în volute de imni adresați viitorului, dar viitorul se coagulează din prezentul căutărilor febrile și din trecutul, peste care, Nicoale Băciuț calcă cu pași de poet autentic. Dar, ce spun eu: poet autentic? Nicolae Băciuț este poet până în inimă, dincolo de viață și dincolo de moarte, în sărăcie și în bogăție, a jurat și așa își trăiește zilele, cu Poezia de mână.
,,Eu nu mă joc de-a scrisul” îmi spunea odată, și pentru a rămâne statornic în această meserie de credință, Nicolae Băciuț extrage din macinișul cotidianului, scoate esența întâmplărilor și le aureolează cu lumina poemului. Nimic în plus și nimic în minus, nu există ceva ce ar putea știrbi din rotunjimea poemului. Sigur, talentul indubitabil, dar și exercițiul scrierii, ca o osândă conștient asumată, dau nota de universalitate și bogăția poemului.
Singurătatea fertilă, ce pare a fi mers bine cu poezia dintotdeuna, nu se simte în poemul băciutzian, aici cuvintele sunt rotunjite și dăruite ca merele din pomul cel bun. Și poetul nu e singur, și iarăși înflorește, rodește sintagme cu întelesuri ce se doresc descifrate.
Pe coperta a 4-a citesc: ,,Tu nu ai vârstă/ Tu ești fără timp;/ te apleci și miorși/ florile din fotografie”, este un fragmentul din poemul dăruit Carinei. Nici nu trebuie să ne întrebăm noi cine este Carina. Poate fi foarte bine și un nume comun, o licență poetică, dar aici, Carina este bucuria, este minunea care face legătura genetic și spritual, între vârsta poetului-bunic, și cea a nepoatei, pentru și despre care poveste, poemul se scrie ca o miruire.  ,,(...) vorbești în limba ta/ pe care nimeni  nu o știe/.”
La pagina 42, poemul Vârste este dedicat tatălui plecat în Cer. Și iată cum, pe scări diferite se poate lua în calcul transcendența nu doar virtuală, a omului-poet, care scrie și trăiește, trăiește și scrie într-o simbioză perfectă.
Stampe elegante și chintesență a mărturisirilor, poemele din acest volum adaugă falii peste falii la trăinicia operei literare semnată de Nicolae Băciuț.
Nu doar locurile comune prind lamură de poezie aici, esențele vechii culturi și filosofia lumii adunată din cărți, sunt puncte de susținere a eului creator. Poemele se citesc fără poticneli, datorită tehnicii perfecte. Poemele nu te lasă nepăsător, și te bucuri și urăști, visezi la lumile interzise muritorilor de rând.
Așa dupa cum se vede la finalul fiecărui poem, este trecută o dată și (uneori) un loc, ca o certificare a nașterii poemului în sine, dar noi știm că acele strofe de poezie au fost purtate sub cămașa christică, în inimă, multă vreme mai înainte de-a-l scrie pe Poet, și el, Poetul să le treacă pe hârtie. Nicolae Băciuț este sigur pe propria-i menire. Scrie oriunde, oricând, scrie pentru că altminteri nu ar mai putea să respire.
,,Poeme verzi pe pereți” este o mostră lirică de  întrebări la care Nicolae Băciuț caută cu febrilitate răspunsuri la întrebarea veche de când lumea: ,,...pentru cine să pregătesc vițelul cel gras?” ( Poemul risipitor).
Melania Cuc (Bistriţa)

CLEPSIDRĂ CU VOCALĂ ŞI CARTE HERMINOIDALĂ
Volumul de poeme al deplinei maturităţi creatoare şi estetice – sau, cum de-o vremuire preferă a spune o serie de cronicari de întâmpinare, „un volum al întomnării lirice“ –  este Clepsidra de cuvinte (2013)*, de George Schinteie, pare-mi-se, şi una dintre cele mai frumoase cărţi din ultimul sfert de secol apărute pentru bibliofili în editurile din Dacia – partea numită România („Concept şi graphic design: Valeriu Sepi & Camil Mihăescu; asistent: Alex. Zupancich“). Trebuie să evidenţiem – dincoace de subtitlul scânteiesc-subtil, împaraleluit de poet „clepsidrei de vocale / litere“ – că în conurile finului nisip se află fermecătorul „rotund“ erotico-temporal.
Pentru Distinsul Receptor de Poezie, spicuim câteva aserţiuni esenţiale, cu focalizare în lirica lui George Schinteie, desigur, din postfaţa „Învăţând“ trecerea, semnată de distinsul critic literar timişorean, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru: «O astfel de lectură a vieţii(„rotunjind“, suntem avertizaţi, ideea de dragoste), propune şi George Schinteie. Poezia înseamnă, prin îmblânzirea inimii, o regăsire de sine. [...] Stând, „în marginea serii“ (v. Remember), ascultând foşnetul toamnei, contemplând – resemnat – „alunecarea prin ani“, poetul învaţă trecerea. Îşi poate oferi, recapitulativ, cu febră imaginativă, sub ambalaj metaforic, acest durut şi ştiut scenariu [...] Aglomerând o „puzderie de „tristeţi abandonate în oglindă“, adunând şoapte nerostite şi întâmplări „nesăvârşite“, autorul nostru constată că „ninge-n cuvinte“: aşteptarea pare interzisă, umbra – chiar regăsită – ne conduce în imperiul adevărului „de ceaţă“, clepsidra riscă a exploda. [...] Dacă Ninsoare cu ochi de femeie (Ed. Eubeea, 2008)» (p. 97 sqq.) găzduieşte, sub caleidoscopia stărilor, un eros amurgit [...], Poeme într-un vers (ordonate alfabetic), volum apărut în acelaşi an, la aceeaşi editură timişoreană, se încumetă, pillatian, a oferi un lirism concentrat, cu iz aforistic (uneori). [...] Volumul din urmă al poetului (Clepsidra de cuvinte , Ed. ArtPress, 2013) poartă „vârstele anotimpurilor uitate“ [...]. Clepsidra sa „măsoară sentimentele“, speranţele sunt „rânduite“, ropotul de amintiri invadează „anotimpul uitării“, „cearcănele anilor“ [...], fragile „provizii de fericire“. [...] În totul, Clepsidra de cuvinte dă seama de harul vitaminizat al unui poet circumspect cu sine şi cu gena sa lirică. [...] De larg spectru tematic, cu nucleu erotic însă, divulgând tragismul acumulărilor, implicit sentimental alarmant-îmblânzit al „întomnării“ [...], lirica lui George Schinteie poartă spre cititor fulguraţii reflexive [...] George Schinteie merită un loc vizibil la masa poeţilor.» (p. 97 sqq.).
La radiografia noastră, eroul / eul liric scânteiesc se înfăţişează – potrivit fiecărui „citat-martor“ – cu un ultrasensibil suflet-clepsidră (dar nu numai ca ens > ins unidimensional-temporal – cf. Argument, p. 5), plin de promisiuni, inclusiv aceea de a ctitori o catedrală pentru o „balerină“ văz-duh-oasă (cf. Balerina de văzduh, p. 6), într-un «anotimp fără nume» (Altar de respirări, p. 8), ultrasensibil suflet-clepsidră de „sclav al orgoliului“ («zâmbetul planetei schiţează / trupul tău...», p. 10), «de soldat care se întoarce / pe frontul dragostei» (p. 12), în vreme ce «vârcolacul / rostogoleşte luna / peste nerostitele...» (Marea învăluie noaptea, p. 15), în vreme ce „mierla îi bea dimineaţa din ochi“ (cf. Pentru un acord perfect, p. 16), în vreme ce «...oamenii de / zăpadă / din deşert / încep să vorbească» (Stare, p. 19), în vreme ce «constelaţia şchioapătă până-n zori» (Nordul aducerii aminte, p. 20), în vreme ce ea, jumătatea androginică, absentează, făcând ca „mirosul luminii să fie trist“ (p. 21), lângă „sublimul umbros“ (cf. Umbra sublimului, p. 22), cu o „mare-n inele de timp“ (p. 24), cu «o rază ca o concluzie» (p. 27), dar şi în vreme ce «Dumnezeu colindă printre brazi» (Colind întârziat, p. 29), cogaionici, nemuritori brazi, mai mult ca sigur.
Observator fin, subtil, eroul liric scânteian constată că „rugăciunea soarelui rămâne neterminată“ (p. 31), că inima iubitei e „umbră reflectată-n oglindă“ (Într-o trecere neauzită, p. 32), că, în ultimă instanţă, «dacă serile ar fi semne perfecte / ale veşniciei / ar fi o aglomeraţie de necuprins / încât ne-am scoate ochii / când ne-am săruta» (Semne perfecte, p. 33); totodată, fără lentile de protecţie, vede clepsidra-trup-de-iubită «pe fotoliul de virgule» (p. 37), priveşte – fără s-audă – tălpile iubitei (recunoscută «după lacrima viperei») ce calcă pe stele (cf. Lacrima viperei, p. 38). Dar aude din oximoronizatul univers şi „strigătul absenţei“ (p. 39), cele de „dincolo de tăcerea absenţei“ (p. 40), „umbrele vii“ lăsate de nori, ori zgomotul produs de „trasul fermoarelor acestora“ (cf. Buzunare încăpătoare, p. 41), sau „plânsul norului“ în care i s-a neftinit iubita (cf. Tu eşti norul, p. 42), până ce, banal, «ninge cu petale mărul» (Încercare, p. 44), până ce, aburos,  «lacrima mării încinge / ţărmul» (Naufragiaţi în propria îmbrăţişare, p. 45), până ce, cotidian, «zâmbetul-arc desluşeşte / dorinţa de sex a reptilei / ce se târăşte pe nori / până la epuizare» (Ecart de zbor, 46) etc.
La acest poet, mitul cuvântului „clepsidrat“ pare să-şi tacă semnificanţii înspre o androginică „putere“ a lor „dintâi“, demiurgic-întrupătoare: «În dimineaţa aceasta obişnuită / tu erai zborul în care mă zbăteam / să cuprind orizontul / erai mai aproape şi te-ndepărtai mereu / când aripa privirii mele îţi atingea sânii / [...] // Toate speranţele se rânduiau în clepsidră [...] // Tăceam amândoi ca nişte cuvinte / zbor şi dorinţă într-o zbatere unică / orizontul îndepărtându-se tot mai mult» (Tăceam ca nişte cuvinte, p. 49); căci tot părelnicia – privelişte a fiinţării – are în seamă şi oameni-puncte-cuvinte, în rostire întrupătoare, ori în sublimă nerostire, capătă / „câştigă“ dimensiunea temporalităţii prin clepsidră: «Puncte incerte, minuscule, păreau oamenii / ordonaţi în cuvinte nerostite / să-şi câştige locul cuvenit / în clepsidră» (Clepsidra de cuvinte, p. 50).
În afara clepsidrei (clepsidra-de-valuri / vise, plaja-clepsidră-univers, anti-plaja / deşertul etc.) – ca simbol expresionist, sinestezic-plasticizant-revelatoriu, sau paradoxist de zarişte de-oximoron –, poemele lui George Schinteie mai antrenează / conjugă – pe registrele moderne ale lirismului, într-un chip original, ori inconfundabil – o serie de simboluri, motive, paradoxuri „nedecorticate“ etc., ca: umbra-de-înger / umbra-timpului (umbra-ceasornic) / umbra icoanei, copilăria / copilul (din sinele brâncuşian: «Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.» – Constantin Brâncuşi) ce „adună lumina“, curcubeul-din-oglindă, valul („salvator“), lacrima-timp-lumină, nămolul („sănătos, dat pe-ntregul corp“), albul fluture / steag, gura minei / ocna, crucea, statuia / anonimul-cu-CNP-ul-fâlfâitor etc.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
____________________
*George Schinteie, Clepsidră cu vocală şi carte herminoidală, poeme (cu postfaţa „Învăţând“ trecerea, de Adrian Dinu Rachieru), Timişoara, ArtPress (ISBN 978–973–108–511–1), 2013 (pagini 200 x 200 mm: 112).

HORIA BĂDESCU SAU EROSUL CA IZBĂVIRE
Poetul Horia Bădescu atinge apogeul creaţiei sale lirice, vrea să credem noi, cititorii, odată cu cele trei  volume antologice „Cărţile vieţuirii”, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, în Colecţia Echinox, secţiunea Poezie. Avem însă  convingerea fermă că ne aşteaptă noi surprize care să încununeze acest apogeu prin opere de certă valoare lirică şi profunzime a gândirii, deoarece poetul Horia Bădescu nu şi-a scris încă raportul său către Dumnezeu. Cele trei volume ale antologiei se constituie într-o carte palimpsest, în care descoperim, rând pe rând, marile teme ale creaţiei poetului, universul său străbătut de spaime existenţiale, de obsesii metafizice, de sacralitate angelică, iar apoi, strat după strat, descoperim vârstele lirice ale creaţiei, perceptibile şi la nivel stilistico-lexical, dar şi al vesificaţiei sau prozodiei. Pentru că în antologie, balada, sonetul şi ronsetul stau cu demnitate alături de poemele în vers liber, unele de o frumuseţe inefabilă, expresionistă, altele de o profunzime şi reflexivitate aproape gnomică:„ Erai locuitor / al  tăcerii, / dar tăcerea nu te mai / locuia, /vorbeai, /dar cuvântul / nu-ţi mai vorbea, / trăiai, / dar viaţa nu-şi mai avea / în tine sălaş./Unde? Când? Cum?/ Ziua de mâine /n-are memorie”( vol.3, p. 64).Volumele antologiei recent publicate completează panoplia de ideatice eresuri, pornind de la Cuvântul demiurgic şi creaţia lirică, la Timpul etern şi umbrele sale („Să nu aştepţi niciodată,/  mâinele / nu-i de aşteptat: / dintotdeauna credincios / te urmează. / Să vezi, la ce bun?/  Orbii şi-au aprins / felinarul, / veghetorii / de lumina din ei locuiţi / aşezaţi sunt / la căpătâiul zilei ce vine. / Nu privi, / ascultă: / dinaintea ta merge / tăcerea”( vol. 3, p. 127), până la Erosul care învăluie ca o hlamidă princiară  creaţia  ziditoare a poetului. În aceste volume, selecţia autorului relevă o temă care se află camuflată în sacralitate şi thanatic, erosul care îl izbăveşte pe om, oferindu-i o clipă de eternitate, acel sentiment reprezentat aici în triplă ipostază: ardenta iniţiere  erotică sau trăirea frenetică, erosul perceput ca izbăvire a fiinţei, iar în a treia ipostază, erosul dobândeşte profunde aspecte thanatice. În viziunea poetului iubirea este o forţă cosmică, singura capabilă, cum spunea Dante, să  mişte sori şi stele sau să cristalizeze, care este „operaţia spiritului care descoperă din tot ce i se înfăţişează noi perfecţiuni ale fiinţei iubite”(Stendhal). Fiinţele îndrăgostite aleargă întreaga viaţă spre căutarea jumătăţii care să le ofere sentimentul de plinătate, de eternitate, de a atinge soarele cu picioarele şi  luna cu mâna, sentimentul că timpul s-a oprit. Îată ce mărturisire cutremurătoare face un călugăr în cartea lui Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco: „Viaţa întreagă fusesem răstignit, dar în noaptea aceea am înviat. Dar mai e ceva, un lucru teribil, partea care, cred eu, constituie păcatul şi de aceea te-am adus în chilia mea, să mă lămureşti: am simţit pentru întâia oară că Dumnezeu era lângă mine, venea cu braţele deschise. (...) oh, citisem înainte în scriptură, dar erau numai vorbe, pentru prima oară în viaţa mea inumană, lipsită de bucurie, am înţeles cât e de bun şi cât de mult îl iubeşte pe om şi că din milă pentru bărbat a creat femeia şi i-a dăruit atâta farmec, încât ea ne conduce spre paradis pe cea mai sigură şi mai scurtă cale. Femeia are mai multă putere decât rugăciunea, decât postul şi, iartă-mă Doamne, decât însăşi virtutea.”[1]  Asemeni călugărului din Raport..., eul liric simte comuniunea cu Dumnezeu prin mijlocirea femeii: „Lumea e-a ta, / ia-o! / Ia-o, cum altădată-ţi / luai femeia, /femeia care-ţi spunea: / Vino cu mine / în Dumnezeu! / Lumea e-a ta, /ia-o!/ Într-o bună zi vei fi pregătit, / într-o bună zi vei fi tot atât de bogat / precum un grăunte de pulbere”(vol. 3, p.92). În această manieră poetul se eliberează de orice oprelişti, se apropie de divinitate prin iubire, percepută ca farmec, izbăvire şi suferinţă, la fel cum se apropie de moarte, de altfel: „  O dimineaţă ducea ea / între mâini, / o lumină izvorâtă din sine, / un surâs de copil / într-o lacrimă; / o dimineaţă ducea ea / între mâini, / în lumina ochilor / ei /viaţa ta / în miradoarele abisului” (vol. 3, p.119). Cuplul reiterează perechea primordială, cuplul adamic după izgonirea din paradis, dar edenul pierdut se poate reface prin iubire, fără insă a uita vreo clipă efemeritatea fiinţei, trăitoare în miradoarele abisului şi bogată cât „un grăunte de pulbere”. Prin puterea magică a sentimentului de iubire, putem vorbi în cazul poetului Horia Bădescu de o cosmicizare a erosului, care devine un centrum mundi, iar în jurul său se rotesc astrele, luna şi soarele, timpul, anotimpurile, plantele şi păsările, toate vieţuitoarele menite a-l servi pe om, dar numai  dacă este îndrăgostit şi poate trece uşor peste vrajbele inerente unei relaţii: „Ne-am învrăjbit destul, de-acum e timpul / să-ngăduim iubirii un  răgaz; / o viaţă se întinde până azi, / vânat şi vânător urmându-şi schimbul./ Rămâi alăturea, trudita mea, / să sprijinim cu umărul povara! / Nu înapoi îşi zămisleşte vara / iubirea noastră de tăcere grea. / Să-ncetinim cumplita vânătoare / prin încâlcitul vorbei rumeguş. / Ca două fiare căutând culcuş / în blana celeilalte sub ninsoare, / înfometaţi de biata noastră humă, / nu mai simţim cum timpul ne sugrumă”(vol. 2, p. 104).
Dăruirea iubirii, devotamentul, sacrificarea oricărui confort se face mereu în favoarea femeii iubite, sentimentul este nelimitat, o sărbătoare a fiinţei, în consonanţă cu jocul anotimpurilor, cu sărbătorile sfinte, cu sentimentul că  timpul e o apă care ni se scurge printre degete: „Înviază lumea pe pământ, / roua cerului în rai se duce, / înviază cuiele pe cruce / şi lumina-n fiece cuvânt.// Doar în mine înviază vânt, / doar în mine înserează ploaia; / Doamne, înfloreşte-i ei odaia, / crucea mea şi raiul pe pământ!” (vol.1, p. 71).
Ardenta iniţiere  erotică sau trăirea frenetică, prezentă sub al doilea strat al palimpsestului din lirica sa, dezvăluie ipostaze diferite şi inedite ale feminităţii: o fată, fecioară, o iubită, o prinţesă, Annabel Lee, Dulcinea, dacă eul poetic e Don Quijote, o iubită nordică sau sudică, o femeie sau Femeia, poezia, marea, cerul, toamna, oraşul, vântul, îngerii, ploaia, toate elementele naturii care sunt erotizate şi conferă un cadru intim desfăşurării trăirilor şi gesturilor ritual-erotice, ale creării femeii din lut, gesturi intrate la un moment dat în competiţie cu Marele Creator: „Dintr-o bucată de lut / mâna mea îţi poate desprinde / conturul, căci mâinile mele îşi amintesc. / Însă Lui / ce-şi  vor fi amintit mâinile Lui / plăsmuindu-te?”(vol. 1, p. 61). Toate şoaptele, cuvintele de dor, atingerile cele mai caste au reverberaţii profunde în inima şi sângele marelui îndrăgostit: „Pui un deget tu, / pui o fărâmă din fragila alcătuire / şi trâmbiţa ei trezeşte din somn / primordiala reptilă.” Astfel trupul este supus iarăşi ispitei şi păcatului originar, perceput ca o „fugă  a sângelui / spre rădăcini imemoriale, / e un strigăt al oaselor / către marea câmpie”(vol. 1, p. 60).
Femeia este atât de tânără, sălbatică, tandră, potolită şi sfidătoare, o tânără fiară sau „un măceş locuit de lună”,  iubita, trudita mea, neasemuita, trista mea, draga mea, câmpia mea,  mereu alături în lumina oricărui anotimp.  Propice iubirii este anotimpul toamna, luna octombrie, cea care aureşte pădurea şi grădina, cea care dă cerului tăria albastrului pur, absolut, pe măsura iubirii frenetic trăite de eul poetic, luna care coboară edenul pe pământ, atât în planul teluric, cât şi în cel erotic; octombrie, luna împlinirii în eros, timpul care s-a oprit, clipa cât o eternitate, iubirea înfăşurată în aur: „Nu vei înceta să iubeşti, / la capătul fiecărei / iubiri / doar iubire se află; / aşa cum la capătul vieţii / se află doar viaţă / şi numai moarte / la capătul morţii / şi doar memorie / la sfârşitul memoriei / şi doar uitare aşteaptă  / fărăsfârşitul uitării”(vol. 3,  p. 160). Femeia iubită este muza inspiratoare, dar şi complementară actului creator, deoarece poetul foloseşte cel mai adesea pluralul noi, şi nu întotdeauna într-o formulă de reverenţă, ci tocmai pentru a arăta că în laboratorul creaţiei sunt două persoane, un el şi o ea: „Ne facem cuib ca pasărea din cer / şi ne iubim, carne vroind pre carne;” sau: „şi doar cuvântul ne rămâne fiu / celui pierdut să-i dea conturul viu”, ori: „Lumină blândă, lume întomnată / floarea de ghimpe înflorind târziu/ şi botul lunii care ne mai latră / şi trupul nostru care mai e viu” (vol.1, p. 205).
Absenţa fiinţei iubite aduce tristeţe şi moarte în inima eului poetic îndrăgostit, nimic nu mai are sens pe lume, însăşi luna octombrie, cea aducătoare de iubire devine pustie, pierzându-şi farmecul şi esenţa, ducând implicit la sfârşitul unei lumi: „Vine iar octombrie la vamă; / Doamne, ia-ne şi pe noi în seamă! / În pustia numai de pustie, / lasă, Doamne, răsuflarea vie! / Că-i de trupu-i goliştea din mână, / rana ei de rana mea se-amână, / gura mea de gura ei şi-aminte, / carnea mea de carnea-i e fierbinte. /Doar arsura stă să mă cuprindă, / setea îmi îngheaţă în oglindă, / zilele îmi sunt tot mai străine; / lumea moare-ncet şi moare-n mine”(vol.1, p. 70). Uneori, în ipostaza răzvrătitului, eul liric protestează vehement împotriva cinului monahal, cel care ar interzice iubirea carnală, păcătoasă, dar care aduce atâta bucurie în inima îndrăgostitului: „căci preţ al burţii noastre înfoiată / plătim cu visul visului în turmă /şi nu vă iert; am fost născut să fiu / ce sunt; nu stârvul îngropat de viu”(vol. 2, p. 95). Unicitatea femeii iubite este revelată în poemele unde eul poetic este regele, David ori Solomon, iar motivaţia devine firească şi esenţializată: „Pe ea am iubit-o, /căci dintre toate, / ea singură mi-a spus, / cu pântecul ei luminându-mă: /O, rege,  /şi moartea se naşte / din pântecul unei femei!”(vol. 2, p. 65). Sufletul – pereche, cel care reface unitatea androgină este al bărbatului în cazul acesta: „Ce poţi cunoaşte- mi-a zis-/ dacă mâna ta doar carnea mea / o ştie şi gura ta numai / răsuflarea /şi auzul tău numai / vorbele /şi cugetul tău numai /faptele / şi ochii tăi doar /floarea întunecării mele?/ Şi am luat-o în braţe /şi am iubit-o /şi am auzit-o strigând numele Domnului /şi i-am spus:- Mai departe decât aceasta /este numai moartea / şi pe aceea nu o pot / cunoaşte!”(vol.2, p.60). Iubirea dobândeşte în poezia lui Horia Bădescu o valoare gnoseologică, de cunoaştere a lumii, dar mai ales a sinelui care luptă prin iubire împotriva morţii, eul liric identificându-se osmotic  cu fiinţa iubită: „Dar ochii mei / cu văzul tău văd, / gura mea  / cu glasul tău vorbeşte, / picioarele mele / cu pasul tău umblă, / viaţa mea / cu viaţa ta / se ţine împotriva morţii”(vol.2, p.64).
Alteori eul liric îndrăgostit  trăieşte acut sentimentul scurgerii ireversibile a timpului, mistuit de spaima că e prea târziu: „E târziu, cu fiece zi mai târziu / şi n-am apucat încă să-ţi spun!/ Te iubesc / şi n-am apucat încă să-ţi spun”! (vol.1, p.58). Cuvintele poetului sunt  simple, fireşti, gesturile au valoarea unor ritualuri, iar conotaţiile fiecărui simbol devin emblematice, de o surprinzătoare originalitate, ca un joc de copii: pur, inocent, candid şi solemn în acelaşi timp, gesturi fără nicio urmă de teatralitate, dar încărcate de sacralitate:  „În căuşul mâinii sale / ne ţine / lumina, / precum noi / amintirea ei / în candela palmelor noastre /o ducem./ Dacă cineva ar sufla, / oare care dintre ele / s-ar stinge?”(vol. 3, p.177). Iubirea este o dulce pedeapsă, în viziunea poetului Horia Bădescu, mai mare decât mândria, trufia sau uitarea: „Am vrut să iubesc / şi am fost iubit; / pedeapsa pentru trufia iubirii /e iubirea”(vol.2, p. 59).
Confesiunea lirică dobândeşte pe alocuri aspecte tragice, thanatice, mai ales atunci când se referă la ruptura inerentă a cuplului prin moarte, unde femeia iubită, în ipostază de Isis, continuă să iubească şi dincolo de moarte: „Ce vei face de voi pleca înaintea ta ? /-am întrebat-o. /Şi m-a luat de mână şi a zis: /Lasă-mă să-ţi învăţ tiparul făpturii! /Când vei fi iarbă, /cu buzele îţi voi găsi /urma trupului; /goală şi fără ruşine, / întinsă voi sta pe pământ /şi sânii mei îţi vor căuta mâinile, / şi carnea mea tăria cărnii tale, /şi ulciorul coapselor mele, fântâna vieţii, /şi mă voi umple de fiinţa ta!” Prin cuvinte puţine, fără podoabe inutile, mesajul liric ajunge direct la lector; Horia Bădescu ştie din învăţăturile clasicilor latini că Non mult, sed multum; ne spune că iubirea şi moartea sunt îngemănate, că fiinţa umană este efemeră, că timpul este implacabil, că frumuseţea lumii este eternă, ca şi a poeziei, de altfel. Ideile acestea ne sunt dăruite fie prin vers clasic, în balade, sonete sau ronsete, fie în vers alb, unde ritmul interior palpită viu, ca o inimă ce bate mereu.
Critica literară s-a aplecat, cum era şi firesc, asupra poeziei lui Horia Bădescu, urmărind aspectele referitoare la imanenţa tragicului în creaţia sa (Ioan Adam), la viziunea depresivă, spaima existenţială, şi obsesia metafizică (Petru Poantă), sacrul de coeziune, silogismul, autenticele exaltări (Ioan Holban), dar noi am înlăturat pielea îngerului şi am privit în miezul problematicii creaţiei sale, pentru că: „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”[2]
Maria Vaida (Cluj-Napoca)

[1] Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Ed. Univers, Bucureşti, 1986, p. 244, trad. de Alexandra Medrea.
[2] Apostolul Pavel, Întâia epistolă către corinteni, 13; 13.

PROVINCIA MAGNA, DE VIOREL COMAN
Om de cultură asimilată răbduriu, pe îndelete, profund, străluminat de un lung tunel de ,,neam de oameni’’ -, profesorul brăilean Viorel Coman ne dăruieşte cea dintâi panoramă a celor mai importante 11 (unsprezece) personalităţi de la Dunărea de Jos, care au valorificat în opere exponenţiale Spiritul unic, tainic, deseori jertfelnic, al Brăilei, care, deşi a fost trei secole raia turcească, nu şi-a trădat obârşiile multimilenare, dimpotrivă, le-a conservat cu străşnicie, deloc la vedere, deloc ostentativă, ba mai mult: şi le-a perpetuat cu fervoare străromânească şi  valahă. Şapte dintre aceste personalităţi provin din lumea fabuloasă a literaturii: Mihail Sebastian, Perpessicius, Constantin Sandu-Aldea, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mărăşanu (i-am amintit în ordinea din cartea Provincia MAGNA, publicată recent de Viorel Coman la Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2013, 284 de pagini format A5, ISBN: 978-606-654-074-2). Alte două mari personalităţi, cu destine sigilate de o aură tragică, sunt din domeniul filosofiei: Nae Ionescu şi Vasile Băncilă – cu care se deschide galeria de onoare a celor 11 -, iar celelalte două, cu care se încheie acest excurs antologic, sunt din galaxia artelor plastice: Nicăpetre şi Vasile Parizescu - strălucit politehnist, ofiţer de carieră, manager al înzestrării armatei române cu tot ceea ce se mişcă pe roţi, laureat al Academiei Române pentru cărţi de specialitate în tehnica militară; licenţiat al Facultăţii de Literatură şi Filosofie din Bucureşti, care, la vârsta de 50 de ani, ucenicea, ca un student etern, pe lângă pictorii Dumitru Ghiaţă, Rudolf Schweitzer-Cumpăna şi Gh. Vânătoru; fondator al Societăţii Colecţionarilor de Artă, unica din lume, înfiinţată în decembrie 1989 în Capitala României: Bucureşti.
Născut la două aruncături de băţ de satul natal al lui Fănuş Neagu -, Viorel Coman - consătean, în Scorţaru Nou, cu filozoful Vasile Băncilă (căruia Lucian Blaga îi dedică volumul Spaţiul mioritic) - a absolvit, în 1967, Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu din Brăila, pe urmele lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian şi ale aceluiaşi Vasile Băncilă. Este licenţiat al Facultăţii de Filologie din Craiova (1972, ultima promoţie cu cinci ani cursuri la zi) şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe, la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Fănuş Neagu.  Profesor la Colegiul Gheorghe Murgoci -, Viorel Coman a fost, după 1990, în două mandate, inspector şcolar general al judeţului Brăila.
Cu un titlu vag provocator: Provincia MAGNA, volumul nu are absolut nimic provincial, dimpotrivă, este scris din perspectivă europeană, de un critic şi istoric literar român de la Dunărea de Jos, dar căruia tot ce mişcă în spaţiul nostru cultural, în cel continental şi în cel universal îi este cunoscut în profunzime.
Cu siguranţă, nonşalanţă şi surâs superior, Viorel Coman realizează - în acest studiu cvasi-exhaustiv, care este şi va rămâne de referinţă în veacul ce va să vie - conexiuni, speculaţii, judecăţi de valoare exacte – ca orice alt specialist de marcă din lume muşcat, devorat de setea de cunoaştere, de acribia cercetării şi de dorinţa de a aduce puncte de vedere noi, originale asupra domeniilor investigate.
Ultraconcentratul eseu cu care debutează volumul: Miracolul Provinciei (opt pagini) denotă o stăpânire admirabilă a universului abordat, un tonus energizant pentru cititor, dar şi o viziune cuprinzătoare, deloc închisă/ închistată în ,,localismul creator’’ – care face parte, totuşi, din marea matrice a spiritului românesc, a identităţii naţionale. Primul paragraf dă seamă despre profunzimea cu care este abordată tematica asumată, dar şi despre înălţimea serenisimă de la care sunt analizate toate aspectele. Iată cum sună acesta: ,,Dacă vreun istoric literar iniţiat în tainele sud-estului european ar propune un canon literar balcanic, atunci s-ar vedea ceea ce acum scapă la prima vedere: structura unitară (s.n.) a literaturilor din această parte a Europei. Dacă ar fi studiate mai ales din perspectiva a ceea ce le uneşte (s.n.) şi nu din pespectiva a ceea ce au individual şi unic, adică din perspectiva a ceea ce le desparte, de la Edirne la Novi Sad, din Pind şi Albania până în Câmpia Dunării şi Bărăgan s-ar observa marea coerenţă (s.n.) a temelor şi motivelor folclorice, mitologia comună şi o altitudine oarecum asemănătoare în istorie.’’
Extinzându-şi prospectarea, Viorel Coman apreciază că doar istoria severă şi orgoliile (corect ar fi, credem, vanităţile) au făcut ca aceste zece literaturi din Balcani să nu se afirme ca structură unitară în Europa, aşa cum s-au impus literaturile Americii Latine în urmă cu jumătate de veac. Realizarea marelui proiect de difuzare şi cunoaştere a literaturii clasicilor din Balcani – despre care acum ,,nu ştim mare lucru’’ – nu poate ocoli în niciun fel literatura română, ,,mai ales – subliniază autorul – literatura din provincia din sud-est, care poate propune şi susţine modele în canonul literar balcanic’’.
Cu fervoare şi patriotism local (în sensul bun al sintagmei) deloc disimulat, Viorel Coman pledează convingător: ,,Bărăganul, Brăila, Balta, Dunărea formează azi un spaţiu literar inconfundabil. (…) Provincia literară din sud-estul României are un sunet fundamental unic’’. Volumul Provincia MAGNA este rodul obsesiilor creatoare de o jumătate de secol ale profesorului Viorel Coman, al iubirii sale fără seamăn faţă de propriile obârşii, al mirabilei întâlniri cu creaţiile de excepţie ale personalităţilor zonei, dar şi al provocărilor stârnite de albumul Brăila în cărţi poştale ilustrate, de cele trei volume, în ediţie anastazică, din Analele Brăilei şi, ne place să credem, de cele două volume Spiritul Olteniei. Pod peste himere. Holograme pentru Europa (format B5, 720 pagini), pe care l-am publicat – într-o cu totul altă viziune, abordare şi structuă – la Editura ALMA din Craiova, în anul 2007.
Autorul ţine să scoată în evidenţă cele două evenimente care au marcat istoria provinciei din sud-estul României: 1. furia de a demola (răbufnire violentă, instantanee), după aproape trei veacuri, raiaua Brăilei, despre care ,,nici azi nu ştim mai nimic din viaţa ei internă’’; 2. evenimentul lent, întins pe mai bine de un secol, al populării Bărăganului de mocanii transilvăneni, care-şi întrerup transhumanţa milenară, fixându-se cu târlele şi, mai apoi, cu gospodăriile în Balta Brăilei sau în Bărăgan. Ei aduceau ,,firea aprigă a omului singuratic, trăitor mai mult lângă stihii şi sub stele’’.
Pornind de la aceste repere istorice specifice, Viorel Coman vesteşte tranşant viziunea sa unificatoare: ,,Dacă Panait Istrati şi Perpessicius au ceva din vigoarea şi patima neamurilor de la miazăzi -, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Mihu Dragomir, Nicolae Grigore Mărăşanu – adică aproape tot ce înseamnă creativitate literară în provincia din sud-est – au rădăcinile fiinţei în aceste neamuri de mocani care cuceresc Bărăganul în o sută de ani.’’
După ce menţionează că primii scriitori importanţi care scriu despre Bărăgan sunt Ion Codru Drăguşanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Odobescu, Constantin Sandu-Aldea -, exegetul precizează: ,,Existenţa primitivă, spaima de spaţiile necuprinse, preaplinul existenţei arcadice şi violenţa sunt primele mărci ale acestui spaţiu literar’’, pentru ca imediat să reliefeze că ,,Marea aventură, de anvergură europenă, începe (…) cu Panait Istrati’’, în ale cărui povestiri şi romane îşi regăsesc prima expresie memorabilă toate (s.n.) mărcile fundamentale ale acestei Provincii MAGNA.
Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu vor fi, la un sfert de secol de la decesul lui Panait Istrati, ,,scriitori fascinaţi de spaţiul Bărăganului’’, componenţi de frunte ai redutabilei generaţii literare a anilor ’60.
Virtuţile creative, vâna de prozator de forţă şi un anume fior liric, cu care este înzestrat, îi conferă lui Viorel Coman abilitatea de a scrie nu doar cât se poate de exact, dar şi expresiv: ,,Între Panait Istrati şi scriitorii anilor ’60, o punte de mătase face trecerea: povestirile lui Vasile Voiculescu scrise în primii 12 ani de după război’’.
Ştiinţa de carte, indiscutabilă, şi talentul de scriitor adevărat, hormonal, născut nu făcut, îi dau lui Viorel Coman siguranţa, graţia şi harul de a oficia aidoma unui sacerdot zalmoxian – stăpân pe toate tainele liturgice, cu o voce blândă, cu ton şi dicţie cuceritoare prin vibraţia cu adieri de armonie şi înţelepciune ancestrale, cu o artă a frazării şi o dicţie a ideilor captivante. Iată o nouă mostră, substanţială: ,,Provincia din sud-est, cuprinzând Brăila şi Bărăganul, a impus în literatura română cele mai subtile forme de existenţă a balcanismului literar. Pe vatra fostei raiale – care a menţinut în satele din preajma ei o mentalitate de ev-mediu întârziat până în pragul secolului al XX-lea – s-a clădit, s-a limpezit opţiunea pentru magic, mitic, folcloric. (…) Dar nicăieri nu vom găsi această opţiune ca formă de identitate literară (s.n.). Aici, magicul şi istoria se înfruntă, se dovedesc pe rând, ca într-o luptă de dimensiuni mitologice, se suprapun ca plăcile marilor mişcări tectonice. Literar vorbind, este aici un ceas genezic exemplar (s.n.). De fapt, o literatură de certă valoare a fost posibilă numai atunci când scriitorii mari care reprezintă provincia din sud-est au avut revelaţia că Bărăganul stă pe o carte. Aici totul pare deja scris (…) Această revelaţie oarecum târzie reaprinde duhul vechi al povestirii (…) toate sunt colindate de un duh şeherezadic (…).’’
Deşi Viorel Coman aşază în capul inconfundabilei sale Galerii capitolul dedicat celei mai virile, iconoclaste şi luciferice personalităţi născute şi formate la Brăila – filosoful şi profesorul Nae Ionescu, la flacăra căruia s-au forjat puternicele personalităţi ale unor, pe atunci, discipoli/ învăţăcei Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Vasile Băncilă, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu -, noi preferăm să-l alegem pe Perpessicius, cel mai aproape, ca spirit şi ca fire creatoare, de autorul Provinciei MAGNA, care, deloc întâmplător, i-a moştenit fabuloasa bibliotecă şi se scladă în oceanele ei de lumină şi splendoare.
Primul dintre eseurile închinate martirului solitar al manuscriselor eminesciene este intitulat Perpessicius cel Bun. Titlul conţine sugestii şi vibraţii voievodale. Asemenea piesei de teatru Alexandru cel Bun, rămasă în manuscris de la Al. Piru şi despre care se spune că ar conţine elemente de autoportret ale ultimului critic şi istoric literar generalist – specializat în toate epocile literaturii române şi, desigur, în toate genurile literare -, putem afirma că Viorel Coman îşi conturează, cu discreţie, propriul portret în medalionul dedicat marelui critic.   În anul 1944 – observă, din capul locului, autorul inspiratei panorame Provincia MAGNA -, Perpessicius aşeza în fruntea volumului Jurnal de lector un eseu despre urbea natală cu un titlu cu semnificaţii adânci: o schelă porto-franco, evocând miracolul Brăilei în pragul veacului al XX-lea. ,,Dar – comentează Viorel Coman – această formulă poate fi o metaforă care rezumă exemplar propriul destin. El însuşi, repetând în spirit destinul Brăilei, a fost o schelă porto-franco a literaturii române, singura (s.n.), după câte ştim. A stat toată viaţa în tinda unei registraturi şi a comentat în foiletoane critice cărţile proaspăt ieşite de sub tipar. Nimic mai mult, dar nici mai puţin.’’
Din noianul de afirmaţii şi judecăţi de valoare, una mai incitantă decât alta, reţinem: foiletoanele sale au ,,ceva de poveste orientală, care, în egală măsură, ascunde şi numeşte’’; ,,s-a însingurat şi nu a lăsat nicio zi fără să scrie un rând şi fără să citească o mie’’; ,,a fost o redutabilă maşină de citit’’; o jumătate de veac a avut rubrici în cele mai însemnate reviste literare; ,,a făcut ordine cum nimeni nu ar fi putut să facă în muntele fără steril al manuscriselor eminesciene (…) Ceea ce a făcut singur într-un sfert de veac, au finalizat alţii – colective de cercetători – în patru decenii, spre zorii anului 2000’’.
Criteriul estetic este fundamental, pentru Perpessicius, pe linia lui Titu Maiorescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu.
Din 1915, D. D. Panaitescu (al cărui nume adevărat Viorel Coman uită să-l menţioneze)  şi-a semnat toată opera cu pseudonimul Perpessicius, ,,în traducere liberă cel tăbăcit de suferinţă’’; un an mai târziu, va fi rănit la braţul drept, ceea ce-l va obliga să scrie cu mâna stângă toată viaţa. ,,Nu ştia atunci, în tinereţe, când îşi amuşina destinul, că adesea cuvintele atrag realul (Nichita Stănescu)’’. Deosebit de categoric şi original este Viorel Coman când afirmă: ,,Perpessicius nu a avut predecesori, nu este urmat de epigoni. A avut o existenţă jertfelnică, pusă în slujba literaturii române. Nu a avut stăpân, nu i-a dat nimeni ordine. (…) A avut gust literar infailibil, cum marii muzicieni au ureche muzicală absolută.’’ Notând sunetul nou, de text care vine din altă parte, al cronicilor literare ale lui Perpessicius – care nu seamănă cu ceea ce citim de regulă -, Viorel Coman dă verdictul critic irevocabil: ,,El rămâne cel mai important foiletonist nu doar din epoca interbelică, ci din toată (s.n.) literatura română. Nu doar prin număr – a scris aproape 2000 de foiletoane! -, ci mai ales prin nivelul artistic (s.n.) la care a ajuns. Perpessiucius a transformat foiletonul literar, dintr-o specie minoră, fără miză, fragilă, într-o specie redutabilă. (…) Din stolul de texte critice care însoţesc unele ediţii ale marilor opere literare interbelice niciodată nu lipseşte al lui Perpessicius’’; ,,a emis judecăţi de valoare fundamentale’’; ,,este primul care trasează căi hermeneutice, primul care desţeleneşte textul’’.
Majoritatea calităţilor pe care Viorel Coman le scoate în evidenţă la Perpessicius sunt demonstrate din plin de cartea sa Provincia MAGNA, fiind întrutotul valabile pentru autorul acestei bijuterii critice făurite, la începutul mileniului al III-lea,  pe malurile Dunării de Jos: ,,harul formulărilor memorabile, demonstraţia riguroasă, stilul scotocitor revelator, eleganţa argumentelor’’. Această suită de calificative culminează cu demonstraţia: ,,FOILETONISTUL ESTE, DE FAPT, UN MARE HISTRION (s.n.). El nu scrie despre un text până când nu se acomodează cu el, până când nu intră în pielea unui actor care interpretează un rol. (…) Acest ceremonial de metamorfozare a firii sale până devenea un histrion în armonie cu textul (s.n.) este de sorginte orientală. Este un scenariu de basm trăit de un critic literar. Identificăm aici unicitatea (s.n.) lui Perpessicius şi felul în care aceste foiletoane ilustrează o formă hibridă, unică la noi (s.n.), de a face critică literară’’.
Sub titlul Întâietatea lui Perpessicius, în cel de-al doilea eseu închinat acestuia, Viorel Coman extinde, nuanţează şi aduce noi argumente, noi puncte de vedere inedite. Dacă în primul paragraf îi face o extrem de concisă, dar expresivă fişă de creaţie, în cel secund harul de portretist al celui care în studenţie a semnat cu pseudonimele Virgil Monteoru şi V. Motru (Viorel Coman) frapează prin virtuţile demne de un mare prozator: ,,Dintre toţi marii critici interbelici, pare a fi marcat de un destin potrivnic: reînvaţă, spre 30 de ani, ca mare mutilat de război, să scrie cu mâna stângă. Privite azi, paginile lui Perpessicius seamănă mai degrabă cu partiturile cântecelor orientale ale lui Anton Pann. A avut mereu vederea slabă. În ultimii săi ani semăna izbitor cu Borges. Ochelarii negri păreau uriaşe retine arse. Şi-a imaginat viaţa doar în preajma cărţilor. Dacă Arcimboldo l-ar fi cunoscut, în mod sigur l-ar fi luat model pentru celebrul tablou Cărturarul.’’
După ce aminteşte cele 15 volume de Menţiuni critice şi Alte menţiuni…, urmate de Jurnal de lector, Dictando divers şi Lecturi intermitente (cartea ultimă, publicată în aprilie 1971, la câteva zile de la moartea criticului), Viorel Coman subliniază că: ,,Prin însumare, aceste opere formează o mare operă critică de peste 7000 de pagini, o mărturie despre formele frumosului românesc văzute de singurul spirit critic de la Dunărea de Jos (s.n.).’’ Comentatorul adaugă un element pe care îl consideră foarte important – şi anume că, scriind despre ,,ginta iritabilă din vechea schelă a Brăilei – Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir -, Perpessicius a integrat în cultura naţională timbrul unic al operelor lor (s.n.)’’.
Afirmând în premieră că menţiunile critice, cronicile scrise de Perpessicius sunt pline de daruri, asemenea lăzilor din poveştile orientale, în care foiletonistul a trasat pârtii hermeneutice, rostind adevărurile fundamentale despre operele analizate -, Viorel Coman caligrafiază încă o secvenţă cu caracter de autoportret, care i se potriveşte, altfel zis, ca o mănuşă, chiar sieşi: ,,Ele pot fi citite – lucru rar la o cronică literară – nu doar pentru informaţia critică, nu doar pentru formulările memorabile şi pătrunzătoare, ci, în egală măsură, pentru frumuseţea lor literară (s.n.)’’.  După care glosează: ,,(…) Perpessicius este criticul literar interbelic care a publicat prima (s.n.) cronică literară despre cele mai multe opere. Gustul literar infailibil, intuiţia critică, cunoaşterea contextului literar european (s.n.) sunt harurile care l-au ajutat să nu greşească niciodată’’. Relevantă, plastică şi extrem de expresivă este şi afirmaţia: ,,Perpessicius a avut, în cronicile sale de întâmpinare, rolul cocorului din unghi: a tăiat primul aerul tare al înaltului, a vâslit din greu şi i-a lăsat pe alţii să lucreze în siajul său’’. El este cel care ,,dă tonul interpretărilor şi trasează primele coordonate axiologice’’, ,,dă tonul, fixează înălţimea sunetului’’.
Scriitorului român de certă notorietate europeană, cu un succes fulminant în Parisul anilor ’20-’30, Panait Istrati, îi sunt dedicate – în Provincia MAGNA – patru eseuri, care totalizează 43 de pagini. Doar celuilalt foarte valoros prozator al Brăilei, Bărăganului şi Bălţii Brăilei – Fănuş Neagu – îi mai dedică Viorel Coman acelaşi număr de pagini : 43. În ordine descrescătoare, urmează : Mihail Sebastian – 38, Nicolae Grigore Mărăşanu – 33, Vasile Băncilă – 32, Vasile Parizescu – 16, Nicăpetre – 14, Perpessicius – 13, Nae Ionescu şi Constantin Sandu-Aldea – câte 11, Ilarie Voronca – 8.
Comentatorul îşi începe operaţiunea de regenerare estetică printr-o incursiune în primul deceniu de activitate publicistică a lui Panait Istrati, propunându-şi o re-lecturare în cheie nouă a celor peste o sută de articole despre care s-a afirmat că probează triumful aspiraţiei de ziarist al viitorului mare prozator, dar şi – acesta-i punctul de vedere inedit al lui Viorel Coman ! – triumful vocaţiei de povestitor.
Fost student al lui Al. Piru, Ion Zamfirescu, Eugen Negrici -, autorul Provinciei MAGNA se dovedeşte un sigur mânuitor al bisturiului necruţător, creionându-i protagonistului un portret pe măsură : ,,Să nu ne ferim să spunem un adevăr esenţial : doar cu patru clase primare – terminate şi acelea cu chiu cu vai, la Brăila -, dar cu o severă şcoală a vieţii pe care o numea, cu o urmă de duioşie, ,,Sorbona mea !’’, cu câteva lecturi precare de autodidact, din biblioteca sindicatului, Panait Istrati este, în toate aceste articole, surprinzător de puternic. Dincolo de idealurile sociale fluturate cu îndârjire, dincolo de viziunea maniheistă asupra realului (…), trebuie să admirăm latura himerică (s.n.) a firii lui Panait Istrati.’’
În această latură himerică – pigmentată, arareori, credem noi, şi de o ispitire homerică -, exegetul descoperă o taină pe care insolitul prozator o împrumută personajelor sale, care – după aproape un secol – rămân printre cele mai fascinate, aproape hipnotizate, putem adăuga, de chemarea Orientului. Cel mai puţin instruit lider român al acelor timpuri, Panait Istrati, este văzut de noul său analist drept cel mai pur. Comparându-l cu Ştefan Gheorghiu, I. C. Frimu, P. Bujor, C. Mille -,  Viorel Coman afirmă că ,,pare a fi cuprins de jocul ielelor, pare cel mai camilpetrescian lider politic al stângii româneşti din acei ani’’. De fapt, în epocă, pagini dintre cele mai profunde i-a dedicat ,,geniului dezaxat’’ Panait Istrati însuşi Camil Petrescu, eseurile din volumul acestuia Teze şi antiteze constituind un ,,moment de referinţă în istoria receptării scriitorului brăilean’’.      
Deşi Viorel Coman vede ca pe un lucru ciudat această receptare şi evaluare a lui Panait Istrati din partea autorului capodoperelor romaneşti Patul lui Procust, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi al atâtor piese de teatru antologice –, nouă nu ni pare deloc bizar, ci, dimpotrivă, ceva cît se poate de firesc pentru scriitorul-filosof care, într-o clipă de fulguraţie abisală, a scris : ,,Câtă luciditate, atâta dramă’’.
Depistând ,,prezenţa viitorului scriitor în aceste articole’’, mai mult, constatând că ,,miezul lor este, de cele mai multe ori, epic nu ideologic’’ -, Viorel Coman propune extinderea activităţii literare a lui Istrati până în zona debutului în presă. Sugestia sa ne reaminteşte faptul că, în urmă cu ani, Eugen Simion a lansat sintagma proza politică în ceea ce priveşte publicistica lui Mihai Eminescu, de o incredibilă actualitate chiar şi acum, după 120-130 de ani de la momentul scrierii.
Decantând, din prima sută de articole ale lui Panait Istrati, ,,o puzderie de scenarii epice’’, ,,un mare repertoar de subiecte, un inventar de teme’’, în care pot fi uşor identificate toate subiectele viitoarelor romane -, Viorel Coman pune un diagnostic sigur : ,,Neîndoielnic, Panait Istrati are ochi pentru ceea ce este epic. Îi place să povestească şi se simte mai ales scrâşnirea cu care se înfrânează, respectând canonul ziaristului politic’’. Exegetul punctează apoi decisiv : ,,ne aflăm în faţa unui proces de iniţiere, unic în literatura română, neobservat şi neanalizat, în care un prozator îşi exersează vocaţia selectând din realitatea severă a portului Brăila şi din realitatea posomorâtă a satelor din Bărăgan subiecte pe care mai întâi le rezumă şi le dă un scurt comentariu’’.
Apreciind acest corpus de articole ca pe un adevărat laborator de creaţie, Viorel Coman propune ca publicistica şi proza istratiene să nu mai fie analizate separat, ci împreună, publicistica nefiind ,,o anexă străină prozei, ci o antecameră a operei literare’’. Autorul Provinciei MAGNA descoperă aici ,,un triumf al vocaţiei literare asupra aspiraţiei de publicist’’.
După ce punctează structura rapsodică a scriitorului Panait Istrati, etapa de asimilare şi de asumare în forme tainice a subiectelor brăilene, ampla perioadă de incubaţie, ca viitoare povestiri sau romane, autorul notează : ,,Acum este cert : Panait Istrati este un povestitor înnăscut şi un ziarist ocazional. În mod cert, vocaţia de povestitor se exprimase încă din anul 1906, ca o ucenicie la porţile realului’’. După ce s-au ,,copt’’, subiectele iau puterea specială de la autor şi o transferă povestirii care : ,,se aşterne pe hârtie, ea hotărăşte cum să se arate lumii, autorul este doar mâna care scrie’’.
Viorel Coman conchide că oricine citeşte/reciteşte primul  text publicat de Panait Istrati în Franţa : Nicolae Ţiganu (,,L’Humanité’’, martie 1921) pricepe că jurnalistul şi-a încheiat misiunea. De aici începe triumful prozatorului. Acest prim text în limba lui Hugo şi Balzac constituie mai mult o amintire şi un portret, ,,o evocare a unui personaj din portul Brăilei, care-l anunţă pe uriaşul din Comorofca, pe Codin’’.
Ca în capodoperele dostoievskiene, în care finalurile de capitole nu au rol de zăvor, ci, dimpotrivă, sunt totdeauna deschise, te cheamă, te acroşează spre următorul -, acest prim eseu despre Panait Istrati este încheiat astfel : ,,Încercarea de sinucidere de la Nisa, din 3 ianuarie 1921, trebuie văzută în cod mitologic, ca o moartea ritualică, un sfârşit al ziaristului, şi un început al prozatorului. Forţează mâna destinului, ajunge astfel la Romain Rolland care, la o primă lectură a unei povestiri, are revelaţia geniului.’’ La fel de original este şi al doilea eseu închinat lui Panait Istrati : ,,Afacerea Rusakov’’ – între răsfăţ şi paria. Fără a intra în detalii, se impune să precizăm că Viorel Coman consideră capitolul al treilea din Spovedanie pentru învinşiAfacerea Rusakov sau U.R.S.S. azi – capodopera volumului, care ar trebui citită ca o nuvelă specială, scoasă din ansamblul cărţii. Piesă de rezistenţă în literatura antitolitară, acest text care evocă destinul tragic al lui Rusakov este plasat de Viorel Coman între romanul dintâi al lui Evgheni Zamiatin : Noi şi Ferma animalelor de George Orwell.
După ce reliefează că Afacerea Rusakov conţine un subiect de roman politic de primă mână, ,,oferit de-a gata, în stare pură (…) de realitatea sovietică, ceea ce îi sporeşte nu numai autenticitatea, ci şi atrocitatea’’ -, arhitectul volumului Provincia MAGNA se dezlănţuie, cu frenezie bine temperată, într-o suită de conexiuni cu literatura sud-americană, română şi europeană. Nu ne putem abţine să nu cităm integral acest pasaj relevant prin sine însuşi : ,,Situaţia lui Rusakov este unul dintre cele mai productive subiecte ce evocă omul în raport cu Puterea politică. Este una din temele cu cea mai mare frecvenţă în literatura Americii Latine sau în proza franceză din partea a doua a secolului al XX-lea. În forme ceva mai apropiate de parabolă, tema este prezentă şi în literaturile est-europene sau sovietice. Ea va deveni ,,virală’’ în literatura română despre obsedantul deceniu. În romanele lui Marin Preda, Augustin Buzura, Sorin Titel (cel din Lunga călătorie a prizonierului), Petru Popescu (Prins) şi multe altele sunt numeroase situaţii epice care reiau, fie în literă, fie în spirit, drama lui Rusakov. Scenariul este pur kafkian. Prima frază din romanul Procesul rezumă exact tragedia lui Rusakov : ,,Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat’’. Chiar dacă asocierea cu universul kafkian este o ciudată asemănare, sistemele totalitare de orice culoare sau nuanţă nasc, fie în est, fie în vest, aceeaşi tragedie.’’
Cel de-al treilea eseu dedicat titanului – pe cât de brăilean şi român, pe atât de european şi universal : Panait Istrati – ne invită la o călătorie prin tărâmul legendar al altor posibile izvoare ale capodoperei Chira Chiralina. Prima parte a viitorului roman era publicată în ediţia din 15 august 1923, a revistei pariziene ,,Europe’’. Acest moment memorabil este evaluat de Viorel Coman astfel: ,,debut excepţional, unul dintre cele mai tulburătoare din toată literatura română, dar şi începutul unei cariere de scriitor de anvergură europeană care va dura doar 12 ani – în cod mitologic, un an cosmic, cum ar spune Mircea Eliade’’. Acompaniat de prefaţa intitulată profetic Un Gorki balcanic – semnată de celebrul Romain Rolland -, prefaţă echivalentă cu o consacrare definitivă şi un fulgerător succes la public, acest roman este, azi, la 90 de ani de la apariţie, ,,uşor neînţeles, aşa cum îi stă bine unei capodopere’’, glosează Viorel Coman, abia mascându-şi un discret surâs în barbă.
În viziunea autorului Provinciei MAGNA : ,,Brăila devine, prin romanul Chira Chiralina, un nou spaţiu literar românesc. (…)  Din perspectiva baladei populare Chira, Brăila este un spaţiu-balama joncţional, cu tensiuni specifice, de înfruntare a două civilizaţii : cea românească, străveche, păstrătoare de valori morale, şi cea orientală, dominată de aventură şi pasiune.’’
Până la romanele lui Panait Istrati – observă judicios Viorel Coman -, doar Constantin Sandu-Aldea mai plasase acţiunile unor nuvele şi pe aceea a unui roman în preajma Brăilei. Dar Sandu-Aldea ,,mai mult cadastrează literar zona’’, enunţă teme şi motive literare specifice literaturii de inspiraţie rurală de la începutul secolului trecut. De notorietate în epocă, proza lui Constantin Sandu-Aldea trece în penumbră, după cucerirea agorei literare de Panait Istrati.
Noile posibile izvoare de inspiraţie, pe care le întrevede istoricul literar din zorii mileniului al treilea sunt : 1. celebra romanţă Şalul negru, scrisă de A. S. Puşkin în 1820, la Chişinău, în vremea surghiunului său în Basabia, poezie subintitulată ,,cântec moldovenesc’’, dar în care se regăsesc atât litera, cât şi spiritul unui cântec din zona Brăilei ; 2. poema Despre mica zână şi tânărul cioban, scrisă de Maxim Gorki în 1892, la Tbilisi, a cărei răsădire în limba română aparţine lui Al. Philippide, sub titlul Legendă valahă. În finalul acestui eseu, Viorel Coman conchide că : ,,Tema căutării Chirei din roman pare a fi o reluare şi o dezvoltare a temei din Legenda valahă’’ -, după care enumeră o suită de similitudini.
De o densitate exemplară a ideilor originale şi a conexiunilor convingătoare este eseul care încheie capitolul dedicat lui Panait Istrati : Chira c’est moi !. Având încă un statut special în literatura română (roman neobosit, carte care se vinde bine), părând a avea harul capodoperei -, Chira Chiralina a adus succesul formidabil al autorului la Paris, dar a circulat în România, răstimp de zece ani, într-o traducere vulgară, ,,într-o limbă caraghioasă şi tâmpă’’ (Panait Istrati). ,,Cu excepţia lui Mihail Sadoveanu – afirmă Viorel Coman -, ceilalţi scriitori au acceptat cu greu ca fostul hamal din docurile Brăilei să devină celebru la Paris, deci să deţină a reţetă a succesului literar necunoscută lor. (…) În acei ani, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Tudor Arghezi s-au impus chiar mai greu decât Panait Istrati’’.
Autorul menţionează că – după ce Chira Chiralina rămâne primul roman românesc devenit bestseller la Paris, într-o perioadă în care capitala Franţei asigura bursa literară a Europei – doar trei alte romane scrise de români repetă destinul european al acestuia : Ora 25 de Virgil Gheorghiu (1950), Pădurea interzisă de Mircea Eliade (1955), Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia (1960). Panait Istrati se numără printre primii romancieri, din zona de sud-est şi central europeană, care se bucură de notorietate în Parisul veacului trecut. El va fi urmat de Nikos Kazantzakis, Vaclav Havel, Milan Kundera, Ismail Kadare, cărora li se alătură şi ruşii Ivan Bunin şi Alexander Soljeniţîn.
După ce redeschide – şi, în fapt, după ce rescrie – dosarul romanului Chira Chiralina, ale cărui peceţi vechi gâfâie de prejudecăţi, Viorel Coman dă un just verdict dublu: 1. ,,Pentru prima dată romancierul român depăşea istoria speciei literare, aproape fără identitate europeană, a romanului românesc.’’ ; 2. ,,Este pentru prima dată când romanul nostru îşi extinde graniţele epice spre Turcia, Egipt, Siria.’’.
Sigiliul, pe care Viorel Coman îl pune în încheierea demersului său analitic înnoitor, este cât se poate de trainic : ,,Francezii par a avea o anumită slăbiciune pentru acest tip de biografie teribilă salvată prin artă. De la primul roman al lui George Orwell : Trăgând mâţa de coadă prin Paris şi Londra, la Jean Jenet, ,,sfântul gunoaielor’’ elogiat de Jean Paul Sartre şi până la Henri Carrière, cel care a scris Papillon, sunt scriitori care au avut un mare succes cum avusese odinioară Panait Istrati cu Chira Chiralina.’’.
Volumul Provincia MAGNA constituie, implicit, o meditaţie profundă despre Centru şi Margine, despre Nemargini de gând şi mântuire (prin Cuvânt/ Logos/ Dumnezeu), despre POLI-centrismul cultural ca spirit identitar specific fiecărui loc : Spiritus Loci.
Incitantă, în egală măsură, pentru ezoterici şi pentru exoterici, ampla lucrare a lui Viorel Coman are (şi) rol iniţiatic, pe care autorul îl exercită cu subtilitatea celui ce jonglează cu fagurii Numărului de Aur, făcându-se că totul ar fi doar pură întâmplare. El ne oferă nu una, ci patru chei pentru templul tâlcurilor cu obârşii în vremuri imemoriale : două în prispa/ pridvorul volumul – Miracolul Provinciei, respectiv, Fotogramele Oraşului, care pot fi considerate preludii la unison ; şi altele în dublul epilog deschid : Nescrisele romane în aşteptarea nenăscuţilor romancieri, respectiv, Brăilenii şi Ştefan cel Mare ,,sub domnia iubirii’’.
Stampe de epocă, suită magnifică de fresce vii, vibrante, eseurile din volumul Provincia MAGNA sar direct în inima cititorului iniţiat, care – chiar dacă este iniţiat – pare a se lăsa învins de setea de Absolut.
Ne place să credem că – ajuns la apogeul vârstei creaţiei plenare – Viorel Coman a ostenit, în paralel, la trei opere fundamentale pentru el şi pentru literatura română: a. teza de doctorat despre fascinantul povestitor şi romancier Fănuş Neagu ; b. studiul de referinţă Provincia MAGNA (despre 11 personalităţi exponenţiale pentru mirificul Spaţiu al Brăilei şi al Dunării de Jos) ; c. tainicul roman, al său, despre ,,neamul de oameni’’ al acestui topos unic : Brăila, scris ca un exerciţiu de respiraţie în deplină libertate – scris în ferestrele ploilor rodnice dintre zilele şi nopţile de travaliu intens la cele două tomuri de rigoare academică incontestabilă: FĂNUŞ NEAGU, respectiv, Provincia MAGNA.
Dan Lupescu (Craiova)

SISIF PE CASA VERSURILOR
Volumul de versuri Sisif pe casa scărilor semnat de Valeriu Marius Ciungan reprezintă universul cotidian, în care poetul se identifică perfect cu realitatea, pe care o surprinde în diferite ipostaze. Cumulul tematic al acestei lucrări aduce în lumină gândurile unui om pătruns de ştiinţele exacte, ale cărui viziuni despre fundamentul lumii sunt inedite.
Lirica lui Valeriu Marius Ciungan străbate sufletul avid de bucurie, de concret şi sensibilitate. Autorul scrie cu precizie matematică, dovedind că este un iubitor al limbii de origine, dar şi un creator de metafore unice. Versurile sunt încântătoare prin ele însele, prin structura modernă, mustind de vivacitate şi veselie. Pozitivitatea mesajului transmis face ca cititorul să se simtă la el acasă, ori într-un spaţiu extrem de familiar, din care nu doreşte să plece prea curând.
Titlul volumului trimite la puritate, având rădăcini adânci în timpuri arhetipale, dar fiind profund ancorat în realitate. Sisif este autorul însuşi, împovărat de gânduri înalte, însă optimist şi senin în faţa situaţiilor prin care trece. Titlul şlefuit filosofic conturează un tablou deosebit, ce oferă o percepţie aproape mistică a existenţei. Autorul zugrăveşte imagini dominate de culori vii, ce parcă vibrează la atingerea delicată a gândului. Ideile care se derulează cu repeziciune pe tot parcursul volumului compun o simfonie a minunilor năvalnice dintr-o lume ca un mozaic, în care fiinţele dragi ocupă un loc important şi deţin esenţa visurilor sale. Valeriu Marius Ciungan este oglinda personajului mitic, un alter ego, care se recompune pentru a-şi descifra propriile gânduri şi a le oferi posterităţii.
Poemul care deschide această carte prezintă, în scurte versuri, speranţa că îşi va îndeplini misiunea literară pe care a îmbrăţişat-o cu sinceritate. Deşi drumul pe care merge este unul dificil, poetul nu dezarmează, ci încearcă să depăşească obstacolele, considerând că totul e un joc, asemenea acelora din copilărie: şi paşii mei fără greşeală/ urmau aceste mari chenare desenate,/ şotronul părăsit de salturi, tenişi albi - / platformă de aterizare. (Şotron); ninge/ ca-n basme/ copilăria/ creşte în mine/ ca un om de zăpadă/ ca un bulgăre/ rostogolindu-se/ interminabil (Basm). Picătură cu picătură, poezia cade în valuri tumultoase, se rostogoleşte pe pământ şi piere în adânduri, luând cu ea răsăritul şi apusul. Visele se ţes haotic, rotindu-se către centru, pentru alcătuirea unui desen imaginar, rupt din imaginile stelare ale gânditorului. Zâmbetele se revarsă fără oprire peste tot, lăsând în urmă candoare şi mii de culori, ce se vor prinse în tablouri catifelate şi expuse la soare, spre a fi admirate de privirile curioase ale trecătorilor. Ludicul este mai fermecător ca niciodată în poezia lui Valeriu Marius Ciungan, căci nu există numai durere şi neplăceri în lumea aceasta, ci şi dorinţa fermă de a fi mereu copii şi de a privi cu detaşare toate încercările prin care trecem. Un obiect devenit banal e metamorfozat în cea mai pură fiinţă de pepământ, una foarte dragă, fără de care nu am putea trăi: Fată neagră/ suburbană/ vrei să fii tu suverană/ în uscătoria scării/ subterană?/ vrei să fii tu debranşată?/ să îţi fiu calorifer/ de fontă grea/ acum/ îndată? (Vaillant). Sensibilitatea percepută în fiecare fir de sunet creează o euforie specială, stare benefică minţii şi inimii cititorului flămând de cuvinte duioase şi blânde: Te simt ca pe-o secure/ care-mi despică metafizicul în două/ şi nu ştiu care-i partea cea bună:/ Cea care te iubeşte pe soare?/ Cea care te iubeşte când plouă?/ Oare să fie amândouă?/ C-atunci le-aş lipi înapoi cu un bob de rouă! (Te simt). Bucuria întâlnirii cu versul inedit este inepuizabilă, iar poetul va fi cu siguranţă fericit să ştie că cititorii săi şi-au regăsit gândurile pierdute printre rânduri: intra soarele/ prin tălpile umede de rouă/ prin coastele fumegând a ceaţă/ se deschidea prin mine spre pământ/ o altă dimineaţă/ prindeam rădăcini de lumină/ sămânţa mea boemă se risipea în vânt/ şi plete blonde-mi răsăreau spre soare/ şi plete blonde răsădeau cuvântul în pământ... (Fereastra).
Ultimele două poeme oferă acestui volum luminozitate deplină şi posibilitatea călătoriei spre tărâmul nemuririi, odată cu armonia versurilor şi cu încărcătura pozitivă pe care o deţin: Noapte/ bună/ zână/ bună/ pleacă/ soare/ după lună/ caier/ dulce/ veste/ dulce... (Noapte bună); simţeai/ lumina/ acestui gând - / o stea/ te ridicai pe vârfuri/ şi-atingeai lumina/ şi erai/ ca ea/ şi ţi se lungea/ trupul/ ca o rază/ către stele/ şi mi se lungea/ dorul/ cu trupul tău/ alături/ alungiţi spre stele... (Alături).
În concluzie, poezia lui Valeriu Marius Ciungan reprezintă destinul său inefabil, pe care l-a primit ca dar suprem, spre a-l desăvârşi. Cuvintele-necuvinte prezentate în ultimul său volum sunt raze de speranţă, de bucurie şi extaz, care se revarsă precum lumina în întuneric, aducând strălucire şi mângâiere în sufletele cititorilor.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 

 

SPIRITUALITATE

UN MOMENT INEDIT

Cred că toţi oamenii se gândesc la clipa când vor părăsi această lume. Poate că unii dintre cititori vor considera că subiectul acesta este unul trist, dar nu putem nega faptul că, atunci când va trebui, în urma fiecăruia dintre noi nu va mai rămâne decât amintirea că am trăit în acest spaţiu fizic. Desigur, această amintire va fi una vie, ori se va şterge cu uşurinţă, în funcţie de personalitatea noastră, de ceea ce am realizat în timpul vieţii, de relaţiile pe care le-am avut, de preocupări etc. Conştiinţa rămâne intactă, indiferent de situaţiile prin care e nevoie să trecem. Desigur, se ridică multe întrebări, la care sunt posibile răspunsuri, iar altele rămân încă enigme nedezlegate. Totuşi, există numeroase dovezi care indică faptul că sufletul iese din trup atunci când omul moare, dar se şi poate întoarce în corp. Experimentele pe care le-au făcut oamenii de ştiinţă au dovedit că aceasta este o realitate, şi nu un mit. Ei numesc acest fenomen dedublare, momentul în care spiritul părăseşte corpul fizic şi se înalţă, privindu-l de sus cu uimire. La început, nu înţelege ceea ce se petrece, dar, după ceva timp, conştiinţa îl convinge că acum este doar spirit neînsoţit de materie.
Unii dintre oamenii care au avut asemenea experienţe unice relatează întâmplările cu bucurie, sau cu oarecare teamă şi reţinere. Se pare că fiecare om simte altceva, în funcţie de felul în care a trăit în această lume. De pildă, oamenii cu preocupări spirituale spun că au simţit o bucurie imensă, că au călătorit în locuri luminoase, că s-au întâlnit cu cei decedaţi şi nu mai voiau să se întoarcă în trup. Pe de altă parte, cei care au avut o existenţă tumultoasă, aflată sub semnul multor vicii, povestesc cu teamă că s-au simţit ca într-o închisoare, fiind lipsiţi de fericire, de lumină, de dragoste. Era ca şi cum întreg pământul se aşezase peste ei. O senzaţie teribilă! Frica prin care au trecut nu se poate descrie nicicum. Din clipa în care spiritul s-a întors în trup, viaţa lor s-a schimbat radical: au devenit mai atenţi la acţiunile lor, mai iertători, mai generoşi, mai toleranţi.
Vă imaginaţi cât de important este un astfel de moment! Desigur, nu oricine poate să se dedubleze. E necesară o pregătire specială intensă, căci altfel, spiritul nu mai poate reveni în corp, ne avertizează specialiştii. Bineînţeles că tentaţia este imensă, dar ne putem mulţumi cu experienţele trăite de alţii, din care să învăţăm câte ceva. Cert este că oamenii cu preocupări înalte nu au de ce să se teamă. Pentru ei, moartea reprezintă doar o trecere într-o altă lume, una mai plăcută, un progres spirtual enorm.
De altfel, Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să trăim cu frică de Dumnezeu, străduindu-ne în fiecare moment să devenim desăvârşiţi din punct de vedere spiritual. Drumul către mântuire este anevoios, dar cel puţin avem certitudinea că la capătul lui vom afla liniştea infinită şi vom continua să trăim frumos şi în armonie cu Hristos. În Biserica Ortodoxă sunt multe exemple de oameni ca şi noi, cărora li s-a permis să experimenteze ieşirea sufletului din trup şi să călătorească spre lumina veşnică, apoi să revină, pentru a-şi îndeplini o anumită misiune. Ei au simţit doar o bucurie nesfârşită, deoarece se aflau în apropierea Lui Dumnezeu, a îngerilor, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor.
Aşadar, oricât de trişti am fi atunci când cineva drag nu mai este lângă noi, ne rămâne totuşi amintirea că a făcut parte din viaţa noastră şi aşa va fi mereu. Chiar dacă acea clipă este extrem de dureroasă avem convingrea că, dacă trăim conformându-ne unor reguli, respectându-i şi ajutându-i pe cei din jur, atât cât putem, nu vom pieri, pur şi simplu, ci vom continua să trăim, dar altfel şi într-un alt spaţiu, care, chiar dacă ne este necunoscut, poate ne va fi familiar. Indiferent de vârsta fizică pe care o vom avea atunci când vom pleca de aici, memoria va rămâne cu cei dragi, iar noi nu ne vom simţi singuri. Puterea convingerii este imensă, iar credinţa, infinită, aşa că, omul care îşi poartă de grijă în timpul vieţii, şi va încerca să nu rănească pe nimeni, cu siguranţă va avea parte de linişte şi fericire, atât aici, cât şi dincolo.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
COPIII DE AZI, PĂRINŢII DE  MÂINE
Fie-vă dragi copiii, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-i ce e de folos, fiţi drepti  şi-ţi vedea că nu-s sălbatici. Schimbaţile-le des ocupaţia, jucaţi-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii tu copil. Nu vă vărsaţi veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat... (Ion Creangă )
Ne punem foarte des întrebările: de ce nu mai sunt copiii la fel ca înainte?  sau de ce aceştia nu mai sunt preocupaţi de a învăţa?
Societatea în care trăim e formată de oameni în care copiii de-atunci sunt părinţii de-acum şi, poate, de aceea facem aceste comparaţii şi ne exprimăm nedumeriri. Suntem tentaţi să judecăm copiii după criteriile valabile perioadei copilăriei noastre,  însă nu ne gândim îndeajuns că totul evoluează, iar acest lucru îl vedem clar în tehnologia modernă: au apărut computerul, internetul, mess-ul, facebook-ul, telefonul mobil ultramodern, tabletele, iPod-urile şi alte atracţii pe care tinerii le aleg.
Dacă reţeaua noastră de socializare se numea afară, acum e cu totul altfel: comunicăm prin intermediul mijloacelor moderne, zâmbim şi râdem în hohote, ne strângem de mână, plângem sau ne exprimăm diferite stări prin emoticoane, exagerate uneori.
Doar noi, părinţii de-acum şi copiii de ieri, cunoaştem diferenţa dintre cele două lumi şi, de aceea, poate, suntem judecători prea aspri ai propriilor noştri copii.
De unde să ştie ei cum era atunci?
Chiar dacă le explicăm, ei tot nu pot simţi lucrurile la fel ca noi, pentru că ei s-au născut altfel, au crescut altfel şi se dezvoltă altfel.
Nu suntem noi cei care îi ajutăm să descopere lumea şi le oferim aceste cadouri necesare vârstei?
Şi-atunci? La ce să ne aşteptăm?
Nu spun acestea ca pe un reproş, ci pentru că trebuie să acceptăm tot ceea ce societatea ne oferă, dar să ştim să dozăm, să ştim ce să oferim şi până unde, pentru că, dacă depăşim limita maximă admisă, riscăm să ne deplasăm spre alte dimensiuni absurde, exagerate, vinovate.
Ca dascăl din mediul rural, mă aflu aproape zilnic în mijlocul copiilor şi văd cum aceştia au fost cândva şi sunt azi. Nu mă mir. De ce? Cine sunt eu să-i judec?
Îi iubesc aşa cum merită şi cum sunt, îi cert pentru că îmi pasă de ei şi îi ajut când pot şi când mă solicită. Nu mi se pare ciudat să văd că fetiţa din ultima bancă îmbracă aceleaşi haine zile la rând, că unei cămăşi pe care băieţelul blond, din banca a doua, de la geam, îi lipseşte (cam de mult timp! ) un nasture, că altul refuză să se descalţe de pantofi şi să-şi ia papuceii, în clasă, deoarece îi e teamă că vor râde de el colegii, când vor vedea că şoseta îi este ruptă...
Sunt copii care provin din diverse familii. Poate, dacă le-am asculta poveştile, am înţelege că, uneori, nu-şi fac temele pentru că nu are cine să-i ajute sau să-i verifice, autodemotivându-se, că, alteori, sunt nevoiţi să lipsească de la şcoală, învoiţi chiar printr-un bileţel rupt dintr-o coală de hârtie murdară pe care unul din părinţi a găsit-o la îndemână, prin casă, şi pe care a înşirat câteva fraze încâlcite, din care să reiasă problemele familiale pentru care acesta este reţinut acasă, în ziua respectivă, că, fiind copilul cel mai mare al familiei, trebuie să aibă grijă de fraţii mai mici sau să ajute la diverse treburi, în gospodărie...
Ce poţi să mai spui când vezi mâinile murdare şi bătătorite de muncă ale unui copil care-ţi întinde, cu ochii plecaţi, ruşinat că a absentat ieri, cererea care să-i motiveze absenţele, decât să taci, să observi şi să-nţelegi că profesionalismul tău, al profesorului, informaţiile ştiinţifice pe care trebuie să le transmiţi, strategiile didactice pe care cu grijă le-ai ales în predarea lecţiei pălesc şi nu mai contează ?!...
Să ne mai comparăm elevii cu cei din şcolile din mediul urban când aceşti elevi sunt puşi în faţa susţinerii examenelor? Să plecăm capul, ruşinaţi, că promovarea pe şcoală la aceste examene nu atinge cifra dorită? Parcă n-ar fi drept!
Şi totuşi, există elevi cu care ne mândrim şi noi, pentru că pot şi vor să se rupă din sânul familiei pentru a merge la zeci de kilometri, departe de cei dragi şi de căminul cald, să-şi îndeplinească visul copilului de la ţară: să ajungă la oraş!
Ceilalţi vor rămâne acasă, lângă familie, şi vor ajuta, în continuare la treburile din gospodărie. Vor face ce au învăţat!
Cert este un lucru: toţi vor sfârşi la fel- vor deveni părinţi!
Daniela Marinescu (Ciocile- Brăila)
 
 
REPERE...
GEOGRAFIA EMINESCIANĂ
Geografia eminesciană devine o problemă specială: e mult prea puţin spaţialitate, în schimb, este enormă problematizare. Geografia eminesciană este orientare nu în spaţiu, cât în spirit: ea este angajare totală a psihicului, pentru a consuma determinantele amurgului zeilor, pentru a-l slei pe Dumnezeu-Întrebarea, a-l nega chiar, cu ură şi revoltă, pe Dumnezeu-Ormuzd, pentru a-l determina pe Dumnezeu-Ahriman să se decidă spre cooperare, în scopul demolării iluziei şi reuşitei Revelaţiei ca mit. Geografia eminesciană devine criza supremă a conştiinţei, devine problemă de religie, de a re-lega Spiritul de sursele sale energetice necorupte, nepoluate, nefalsificate. Geografia eminesciană devine problema regăsirii de sine.
***
În mod normal, atunci când este vorba de obsesiile şi revelaţiile (centripete, spre un ocult centru psihic) unui poet, ar trebui pus în discuţie un topos sacru. În mod excepţional, la Eminescu, datorită concepţiei explicitate în poemul Demonism (I-228), trebuie identificată o geografie sacră (adică, se respectă etimonul ge = pământ): Pământul, la Eminescu, a) este titanul ahrimanic, răzvrătit contra lui Ormuzd-cel fals şi falsificator, răzvrătit contra întregii creaţii falsificate şi nocive (prin structurarea cauzatoare de suferinţă, prin rea întocmire şi rău imanent, invadând şi impregnând ca un cancer, semantica lumii ormuzdiene), şi b) este lume ocultă (astru ocult, suprasensibil), evoluând dinspre spiritualitate pură şi neutră, spre substanţialitatea spirituală, care permite celor trei corpuri ale Fiinţei (fizic, eteric şi astral) să primească, în sânul lor, Eul.[1]
Pământul ahrimanic cere întoarcerea la fire (natura originară, paradisiacă, necoruptă) a omului - şi întoarcerea la dreptate, ca echilibrare-terapie a Spiritului, mutilat şi deturnat funcţional de către răul ormuzdian, dreptate - ca acţiune intimă şi continuă, de exorcizare de fals-falsificare-iluzie-iluzionare-rău-răutate.
Pământul, ca lume ocultă* , reprezintă un şir de stadii prin care trece planeta pământesc-spirituală, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, până când forţele spirituale zidesc Eul (şi trupul Eului), forţele spirituale lăsând urme, cópii ale lor, exacte, în temelia spirituală a lumii. Aceste urme nepieritoare a tot ce este spiritual, ca grandioasă panoramă spirituală, în care se corelează, descriptiv, evoluţia omului şi evoluţia Pământului (în plan suprasensibil), alcătuiesc cronica acaşă[2]. Aceste stadii ale evoluţiei spirituale, paralele şi concomitente, a omului şi a Pământului sunt numite de către ocultişti SATURN, SOARE, LUNĂ, PĂMÂNT, JUPITER, MARTE, VENUS, MERCUR (totul iradiind-tinzând, ca finalitate a efortului spiritual, spre şi dinspre stadiul al IV-lea: Pământ)[3]. În poezia eminesciană, cel mai clar evoluţionism ocult al Pământului este cel descris în Povestea magului călător în stele;un evoluţionism ocult parţial al Pământului există şi în Memento mori (Regii = spirite ale Personalităţii-Arhaii şi Spirite ale Formei-Exusiai-Stăpâniri, Cugetătorul-Orbul-Orfeu = Spiritele Mişcării Dynamis-Puteri, Triada Zeilor = Spiritele Înţelepciunii Kyriotetes-Domniile şi Nordul = Spiritele Voinţei-Tronuri, lăsându-se spre intuire-continuarea demersului în zona grădină, arfe atârnate-n crengi, apă Vie - zonă în care pot fi deduse Spiritele Focului-Arhanghelii, Spiritele Armoniilor-Heruviniii şi Spiritele iubirii-Serafimii, dimpreună cu Fiii amurgului, Fiii Vieţii-Îngerii).
Pământul, ahrimanic şi evolutiv - ocult, prin iniţierea întru fire, dreptate (Demonism) şi adevăr (Mureşanu, I-403), sau întru zidirea Eului (Povestea magului), devine un alter ego al Spiritului Poetic-Eminescu. Pământul este primul cerc, din seria de cercuri concentrice, care duc spre Sinele Spiritual, ocultat de fenomenalitate. Această deplasare a formei emblematice spre propria-i esenţă alcătuieşte ceea ce se poate numi geografia dinamică (adică modificări aparente, pentru a lămuri adevărul esenţial al lumii, de dincolo de fluctuaţiile imagistice).
Spaţialitatea cosmică eminesciană nu este autonomă, ci subordonată trecerii - evoluţie spre centrul Ocult - Pământul. Orice mişcare evolutivă-cosmică este raportată, permanent, la Pământ-Centrul Ocult. Stelele devin o fluiditate (lunară, căci Luna este semnul acvaticului ocult) echivalentă cu Okeanos al grecilor, care apără esenţa ocultă: Pământul-Stea (I-303. Povestea magului: “Şi-n urmă-ţi rămâne pământul-o stea.”) Fluiditatea cosmică, circumscrisă Pământului, poate fi Styxul (Lethe), atunci când apare tendinţa tranzitorie (luntre, fulger etc.).
De fapt, spaţialitatea fluidă cosmică, străbătută cu steaua-vehicol-luntre (Povestea magului, I-304), sau prin fulgerul-luntre (Luceafărul, I-132), sau prin luntre, pur şi simplu (Lacul I-60) - conduce, invariabil, spre insula sfântă (I-234), insula bogată (I-305), spre templul înecat-insulă sfântă (I-306), spre trestii (Egipetul, Lacul I-35 şi I-60), papură (Scrisoarea IV, I-114), spre codrul (brazi, stejari - Scrisoarea IV, I-114), spre luna-spaţiul mitic autonom (Sărmanul Dionis, dar şi Povestea magului…, I-304), care este locul de naştere şi de re-energetizare a Magului (Povestea magului, I-304).
Oricum, spre Pământul Ocult se ajunge prin intermediul elementului activat-lunar: fluiditate a stelelor (“… Cum izvorau lumine [din a chaosului văi] / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul…”-Luceafărul, I-132), a lacului, a fluviului - Nil (Egipetul I-35), fluiditate a viselor (visul fetei de împărat din Luceafărul, din care vis apare Luceafărul, ca din rotiri de mare şi de cer; somnul, în Povestea magului I-301, se naşte din fluidul - Oglindă, iar visele se nasc din fluidul - vin magic). Şi de aici intervine, necesar, discuţia despre forţele care determină geografia eminesciană; Uitarea (Lethe, prin vinul turnat de Mag sau de Cătălin - Hephaistos, sau prin vinul - apa mării (Odin şi Poetul, I-242), Memoria-Suferinţă (din structurile vieţii falsificate de Ormuzd-cel-fals), Memoria-Vis (ca Anamneză, aducerea aminte a existenţei paradisiace; dincolo de circularităţile istorice, este Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic - ca fuziune a psihicului cu cosmosul, în stadiul Brahma: Muntele, de dincolo de codru, tinzând spre: a) stea, ca ideal (nu ca pluralitate - stele, fluiditate tranzitorie spre Pământ), b) hieratismul ultim al imaginii exprimabile: Soare-Lună, Cosmic) hieratismul ultim sugerat: Cântecul - gând neînţeles (II-61, Dintre sute de catarge) sau Cântecul-ceruri dalbe ale zorilor (I-265-268, Memento mori), ca Armonizare Ocultă a Spiritelor Armoniei-Heruvimii. De fapt, cântecul devine gând nenţeles, ca gând părăsit, părăsire de sine (de sinele personal, fals, fenomenal), în favoarea sinelui impersonal  (sinele Suprem).
Apa-Lethe şi apa tranzitorie spre mit (în jurul insulei - trestie - templu înecat = bidirecţionalitate simultană, spre Hades - Luna şi spre Jupiter-Helios) sunt un dat interior, psiho-cosmic, care poate fi asimilat prin îngurgitare - iniţiere: zeii, din Odin şi Poetul, o beau spre a se reenergetiza (uitând amurgul Zeilor!), pajul Cătălin (care “împle” cupele cu vin-Lethe) este Hephaistos (Zeus Ocult), care reenergetizează spaţiul paradisiac al Pământului (doi tineri singuri [regresiv sacral]àdoi copii cu plete lungi, bălaie).
Apa-izvor este apa-impuls spre cercul-munte (severa şi neîntrerupta iniţiere):codrul cu izvoarele (I-97) este sintagma ce exprimă faptul că, la rădăcina regăsirii de sine, sunt tensiunile labirintului (codrul magic, ca ocean vegetal, care protejează şi provoacă totodată, Muntele) şi energia resurecţională (izvoarele), între ocean-mare şi codrul există doar o diferenţă de calitate a tensiunii şi de conştiinţă (orientare) a finalităţii tensiunii iniţiatice (spre Munte). În schimb, izvorul, ca şi fântâna, sunt prefigurări, deja, în registrul acvatic, ale Muntelui (= efortul constant iniţiatic, până la stadiul Mag = Centru, Ombilic al Lunii = Âthman, cu propensiuni interioare spre starea de Brahman).
Deci: I. Planete - Pământ Tranzitoriu (sau Hotar) spre Pământul Ocult (sau Pământul ca Formă Tranzitorie spre Sinele Interior + Ocult): Apa, Codrul. Apoi: II. Pământul tensionat cu finalitate angajată: a) dublu şi simultan tensionat (insula, trestia, templul înecat sau b) monotensionat: copacul (axis mundi, obţinută prin reducerea pluralităţii codru, tensională gregar, la singularitatea copac, ca evidenţiere a conştientizării finalităţii tensionării), muntele.[4] Sinele Hieratic al Pământului: a) Dubletul geamăn Soare-Lună ; b) Cântecul (suprema hieratizare a Sinelui - Pământ, sine-psiho-cosmic al Poetului - Eu spiritualizat), Logos-ul Sacru, reînnoit în şi prin sine însuşi (din acest punct de vedere, cântecul devine izotopic semantic cu Magul, care se auto-energetizează, prin cercurile albe - negre ale corbilor, la rândul lor izotopici semantic cu dubletul gemenilor astrali Soare-Lună). Deci: Magul este starea de Eu spiritual, a Pământului Ocult, conţinând în el tensiunea (mare - codru, ca limită de protecţie şi materie primă pentru energetizarea sacrală) şi cântecul - ca sublimare a tensiunii maxime, finalitate, în spiritele Armoniei-Heruvimii, conţinând în el saturnismul - căldură a începutului, dar şi lumină interioară a stadiilor Soare-gazos  -  Lună-acvatic, dimpreună cu stihiile ce au reunit, sub semnul armoniei, corpurile (fizic, eteric, astral şi Eul [Sinele] Spiritual – foc).
Antropocentrismul eminescian, ca dublare interiorizată a geocentrismului, conduce la o posibilă antropo-cardinalitate geografică (ipostaze umane care, prin cvadridimensionalitatea şi cvadriorientarea lor, realizează expresia uman-ocultă a Pământului, ca expresie a Sinelui-Suprem):
I - Verticala Mag à Om ahrimanizat (cu variante masculine şi feminine: Luceafăr, Răzvrătit, Restaurator - Mircea - Ţepeş, Geniul etc. dar şi Ea - fata de împărat, Ea - chipul ispititor din altă lume - cf. Povestea magului etc.). Magul are autoritate şi dominanţă asupra schemei - cruce, prin posibilitatea de schimbare a semnului (Memento mori), prin autoenergetizare (Strigoii), prin posibilitatea de control şi restauraţie a poziţiei celorlalţi ocupanţi ai schemei - cruce (Povestea magului). La mijlocul crucii, între cele patru braţe, sub apa Okeanos (sau Lethe), zeii reenergetizaţi şi apa vie reenergetizantă (neamurgirea zeilor).
***
Demiurgos devine sinonim cu sincopa dintre stadiile evolutive ale Eului Spiritualizat - Pământ (Pământul Ocult), prin determinanta Uitare pentru Anamneza - Remitizare. “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” nu e decât prima condiţie a realizării sinelui Spirit: a doua parte este promovată de vis: Grădina (Memento mori) imperiul cetăţilor solare din stea (Povestea magului), ”mândre maluri… unde sfinţii se preîmblă” (I-247, Memento mori), sau chiar cuplu hyperionizat - ahrimanizat - paradisiac (Luceafărul, Sara pe deal, Dorinţa, în care cuplul este expresia ocultă a Pământului, ahrimannizat, semnul regăsirii de sine - fire - dreptate - adevăr), echilibrat întru armonia - cântec veşnic, prin somnul - armonie a codrului (I-61 sau I-81): “visând visul codrului / Amândoi ca-ntr-o poveste”, sau sunetul dulce, sunetul greu al cornului (Povestea teiului sau Peste vârfuri), în care moartea-pieire este trecerea Styxului-umbră şi depărtarea vegetală-acvatică, spre mit - sub semnul Lunii: sau, ca în La mijloc de codru, prin dubla direcţionare semantică a trestiei, sub semnul Lunii şi al Soarelui (ca hieratizare, după depăşirea zbuciumului fenomenal zbor de rândurele ), Luna şi Soarele hieratizează energia Eros şi energia orfică, în imaginea Eros, sintetizatore a tuturor potenţelor demiurgice; chipul dragei mele (echivalenţă semantică a la fel de hieraticei flori albastre).
*
*                              *
1. PĂMÂNTUL-TITAN  ŞI  OMUL
Rău este tot ce nu e drept şi nu se conformează firii. Aceasta este concluzia pe care o lasă spre intuire Eminescu - contrastiv faţă de situaţia pe care a creat-o Dumnezeu-Ormuzd oamenilor, de a nu se mai auzi, decât in mod excepţional, glasul doborâtului Titan-Pământ (geniul aude glasul Titanului): “ În van pământul mort ne-nspiră câteodată / Din sântul suc al stinsei sale vieţe / Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: / Întoarcerea la fire şi dreptate” (Demonism, I-229).
Adică, rău este tot ce nu-i echilibrat, tot ce nu se supune Legii Armoniei, căci Firea este gândită de Eminescu conform idealurilor platoniciene: totalitate a ideilor eterne (specii şi noumen), plutind (intuibile) deasupra phainomenon-ului, refăcând unitatea absolută a păcii (Nirvana de după ciclul reîncarnărilor, sanscritul sansarana).
Pe traseul dintre starea-Om şi stare-Geniu, răul este revelat, delimitat faţă de existenţa spirituală şi convertit în forţă contrarie, de creare mitică a lumii (în dimensiunile adevărului şi dreptăţii) revelarea şi delimitarea n-ar fi posibile fără intermediarul-Pământ (instigator la revolta anti-ormuzdiană, dar şi proiectant al lumii exorcizate de ormuzdianism).
În legătură cu depăşirea vălurilor Māyā, trebuie subliniat că, de fapt, nu Pământul este inhibat în funcţiile sale benefice. Nu acesta este blestemul din partea lui Dumnezeu-Ormuzd, pentru că dacă Pământul ar fi cu adevărat afectat, nu ar mai fi posibilă existenţa cadrului spre care îndemnă el însuşi să se efectueze revenirea: Firea, căci pentru oamenii-viermi, el, Pământul, este Firea (cel puţin exprimă Firea, sau prima treaptă de percepere a Firii; Fire = starea normală a armoniei orfice, potrivirea dintre obiect şi specia eternă). Cunoscător al lui Rousseau, Eminescu pune semnul egalităţii între firea eternă (armonia eternă) şi Pământ-Natură. Blestemul, deci, nu priveşte decăderea funcţională a Pământului, ci decăderea-orbire a Omului, individ empiric învăluit în Māyā şi crezând în înşelăciunea-Māyā; Omul este blestemat să vadă Pământul ca stând sub blestem, omul este prizonierul propriei becisnicii-percepţie, prizonier al Māyei, care-i anulează forţa de comunicare cu vigurosul, eternul Titan-Pământ-Natură. Starea de vierme este starea omului pasiv, care se lasă înşelat de aparenţe, iar starea de Geniu este starea activă de detaşare de phainomenon şi ajungerea la noumen, la viziunea asupra formelor eterne, deci, refacerea canalului de comunicare cu mitul şi cu componentele acestuia, deci şi cu Pământul-Titan. Blestemul Pământului este unul indirect; acela de a nu se putea face perceptibil, în măreţia sa esenţială, decât celor aleşi, care, prin forţa lor de împotrivire şi conştientizare a blestemului-Māyā, pot reface starea de Mythos; Geniul se detaşează de simţiri şi intră cu armele Fantezie şi Eros - din nou, în cântul mitic, regăsind Firea Eternă (implicit, Pământul, izbăvit şi izbăvitor).
Euthanasius respinge vălul Māyei şi descoperă Firea-Pământ prin Eros-Artă (noţiuni care fuzionează). Ieronim redescoperă Firea-Pământ, prin intermediul pseudo-testamentului lui Euthanasius, dar vălul Māyei nu se dă la o parte decât odată cu fuzionarea lui Ieronim-Geniul cu forţa-Eros; abia atunci descoperă el Natura Eternă, insula lui Euthanasius (vezi Cezara, II-343). Insula lui Euthanasius este spaţiul de exorcizare a lumii (prin conjugarea celor două forţe care animă orice insulă sfântă, subacvaticul lunar şi văzduhul solar-jupiterian) şi demonstrarea măreţiei şi purităţii Firii celei Drepte, care metamorfozează moartea în Stare Extatică Eternă (Eul metafizic se contopeşte cu Firea şi participă activ, prin ea, la Dreptul Mers cosmic: starea de mit înlocuieşte starea de putrefacţie - ca stare de tranziţie între ciclurile istorice).
Odin, sinonimul Titanului-Pământ, afirmă că nu trebuie crezut în înşelăciunea vălului-Māyā (lumea de furtună, durere, arderea şi amestecul hidos al gândurilor neferice - Odin şi Poetul, I-243); trebuie depăşită starea de nelinişte (cauzată de credulitatea, angajantă a eului empiric) şi ajungerea în starea de contemplarea a ideilor eterne dintre care se detaşează, ca linie de forţă fundamentală, Frumuseţea Senină şi Eros-ul (dimensiuni ale viziunii poetice de tip clasic): a) “În seninul, / În liniştea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumuseţe”; b) “O, fecioară, / Vin’lângă mine, să mă uit în ochii-ţi, / Să uit de lume, ah! să pot uita / Fierea cu care ei m-au adăpat în lume… O, Odin, / Pune-i un sceptru-n mână… Căci ea-i regina frumuseţii - a lumii”(Odin şi Poetul, I-242-247). Prin amnezie, cauzată de revelarea Frumuseţii Senine şi a Eros-ului (în spaţiul, maxim activant, al visării poetice), se impune realitatea noii lumi - cea a ideilor eterne. Se realizează anamneza.
Atunci când Luceafărul vede perechea erotizată (a cătaţilor Cătălin şi Cătălina, emisferele sferei perfecte-mit) în mijlocul Firii, Hyperion se detaşează de sinele său (empiric) înşelat (se detaşează de ultimele urme de văl-Māyā); el lasă specia eternă să dăinuie întru Eros - deci, să exorcizeze lume. Demonizarea lui perfectă, prin autoconştientizarea ei:Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.
Semnul Victoriei Satanei-Luceafăr-Ahriman nu stă în împlinirea personal-individuală, ci în împlinirea Eros-ului depersonalizat (Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri), în spaţiul remitizat al Pământului (şi reciproca e valabilă, evident: Pământul determină re-spiritualizarea totală Fiinţei-Eu).
*
*                              *
2. SĂMÂNŢA-CAIN
Există, între postumele eminesciene, cel puţin trei poeme care pun problema existenţei unei entităţi metafizice originare în lumea-omenire: Sămânţa-Cain (Gemenii, II-72, Preot şi filozof, I-337, dar, mai ales Confesiune, II-137). Sămânţa-Cain nu reprezintă doar o variantă a Răului, ci şi un germene cu profunde valenţe antimalefice.
Geniul-Satan face confesiuni omenirii (II-137, Confesiuni:V-am aruncat în viaţă, plecaţi sub anateme, / Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain, / V-am semănat în spaţiu pe voi, sămânţa Cain, / Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat, / Şi pentru voi anume creai al vieţii iad”.
Expresia sămânţa-Cain este nu doar un sinonim al omenirii (viermii care rod, spre Revelaţie din Putrefacţie, Titanul-Pământ), ci denumeşte, în primul rând, antidotul antiormuzdian pe care Ahriman-Satan l-a injectat omenirii, ca vehemenţă paroxistică, cu funcţie soteriologică (autosoteriologică), încă de la Creaţie (Ahriman este coparticipant la prima fază a Creaţiei). Prin agresarea reciprocă a formelor imperfecte şi individual-empirice, se va produce exorcizarea lumii ormuzdiene, ajungându-se la eliberarea într-un nou mit al perfecţiunii. Contaminarea lumii cu sămânţa Cain însemna măcinarea reciprocă şi accelerată a cojilor-măşti, a elementelor componente ale phainomenon-ului-distrugerea lumii pervertite a lui Ormuzd-pervertitul şi instituirea (sau promisiunea de instituire, ceea ce-i totuna, căci, în mit, posibilitate = realitate, vezi  Arhaeus, II-495)  lumii lui Ahriman-Satan cel revoltat - doritor de întoarcere la Fire şi Dreptate.
Astfel, prin sămânţa-Cain, Pământul-titan se purifică, pentru a-şi pregăti Revelarea ca stadiu spiritual-Pământ.
*
*                              *
3. PĂMÂNTUL OCULT
A. MEMENTO MORI
Poemul Memento mori este cel mai geografic dintre poemele eminesciene, în sensul că Eminescu spaţializează şi identifică în spaţiul lumii reale (a falsului ormuzdian) mai mult şi mai insistent decât în oricare alt poem al său (antum sau postum). Poemul pare, la prima vedere, o vrăfuire ciclopică de cicluri de false sau zadarnice eforturi civilizatorii pământeşti. Pentru că este o alcătuire gigantescă, ea pare şi ciclopică, iar pentru noi, oamenii, ciclopii clădeau neorânduieli, cultivau haosuri. Or, impresia noastră umană nu se potriveşte cu intenţia sacrală, liturgică, a ciclopului. Avem de a face cu cea mai rafinată şi mai complexă Construcţie Simbolică (în poezie şi în geografie) un aranjament liturgic al formelor, aranjament care răspunde unor impulsuri semantice cu scop soteriologic şi exorcizator. Pe scurt, poemul Memento mori este poemul geografiei sacre, în cel mai propriu şi mai pur înţeles. În plus, se sugerează o evoluţie implicită, paralelă şi ocultă, a Pământului şi a omului, spre un punct final, pe care îl revelăm doar prin privirea panoramică, atotînglobatoare (o panoramă nu a deşertăciunilor, ci a autorealizării astrului-Pământ, prin evoluţia în spaţiu spiritualizat).
Atunci când asiatul răspunde:Unde este? Nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost - afirmă inexistenţa, în permanenţă, a uneia şi aceleiaşi forme - centru energetic al Pământului. Dar, chiar dacă Ninive nu mai există în calitate de centru energetic, ea rămâne ca amintire a unui punct energetic (cândva central) - şi, în plus, ceea ce e încă şi mai important, se supune unui topos al punctelor energetice, unei scheme a unei geografii energetico-sacrale.
Toată desfăşurarea panoramică a punctelor schemei energetice sacrale se produce în interiorul Roţii (Cercului) - Visare poetică (visul cu imagini, din stadiul Pământ al evoluţiei lumii şi omului întru spirit – cf. R. Steiner):Las’să dorm… / Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază… Când posomorâtul basmu - vechea secolilor strajă - / Mi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă / Poarta naltă de la templul unde secolii se torc - / Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele …/ Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc / Şi privesc … Codri de secoli, oceane de popoară … icoanele-s în luptă … tot privesc la vo piatră ce înseamn-a istoriei hotară / Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară…
Somnul-Visare poetică este calea de abstragere de la fenomenalitate şi participare la mit: cântec vecinic, sfântă rază, sub semnul Eros: îndrăgit de-o sfântă rază. Spaţiul în care se substanţializează ca pietre, hotare de istorie, pentru energetizarea pe trasee noi (într-o mistică a timpului şi a geografiei) este unul sacru, deci pietrele-puncte energetice, subordonate traseelor energetice (scheme energetico-sacrale) stau sub semnul veşniciei, cel puţin ca funcţionalitate (subordonare faţă de schema energetico-sacrală), dacă nu şi ca permanentizare-fixare a punctelor energetice: templul unde secolii se torc. E adevărat, icoanele-s în luptă, adică formele energetice se golesc reciproc de forţa centrului universului (forţa sacră individuală): prin lupta dintre icoane, rămâne sacru ansamblul, planul energetico-sacral, nu individualitatea energetică. De observat nuanţarea identităţii semantice: secolii sunt codri, popoarele sunt oceane. Codrul reprezentând un stadiu de tensionare şi conştientizare a finalităţii tensiunii, superior faţă de ocean (apă), care nu e decât zonă de protecţie, delimitare şi acumulare a energiilor-tensiuni, fără conştiinţa clară a finalităţii tensionării - rezultă că secolele sunt plănuiri temporale ale cuiva superior stadiului popoare: planul traseelor energetice este nu doar imanent, ci, în primul rând, transcendent.
Deci: orice se va petrece în punctele energetice, se va petrece sub ochii şi din voinţa transcendenţei, a unui ceva sacru, dinafara a tot şi a toate, dar implicat în tot şi toate.
Înainte de a fi însemnate pietrele-traseele energetice, Eminescu creează Semnul Tutelar al Necunoscutului Sacral: Masca. De sub măşti, cei fără casă, fără vatră (I-248), deci cu casa în ei şi cu vatra în ei: ZEII - aleargă, deci se implică, au topoare = fulgerele lui Thor, focul sacru, prin care modifică traseele energetice, după voinţa lor:Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umăr, piei de urs. Masca-lup este mască şi lup, în acelaşi timp. Este zeul-lup. Dacii-daci erau lupi (fii ai lupului). Dar dacii se intersectează semantic (extrem de semnificativ pentru schema energetico-sacrală a geografiei sacre eminesciene) cu Nordul, unde lupul Fenrir îl înghite pe Odin, şi rezultă Amurgul Zeilor, apoi îl vomită ca Vidar (fiul lui Odin), reenergetizând o nouă lume. Trupul pulsatil al Lupului este Stomacul Energetic al Părintelui-a-Toate, al aceluia care nu se arată, deci nu poate amurgi, deşi provoacă şi conţine şi revocă toate amurgurile sacrale.
Încă un personaj înainte de a marca punctele energetice ale hărţii sacre: Magul. Ca forţă abstrasă din semantica temporală, dar care influenţează prin semantica temporală. Deci, Magul nu aparţine esenţial timpului, dar locuieşte, ca nucleu de influenţare-răzvrătire, în fiecare punct (centru energetic), subminându-i, prin forţa mistică a semnului ,semantica, deci subminându-i valoarea de centru energetic. În concluzie, nemulţumirile Magului (nici măcar ştiute de om - idolatru de rând) au cauze şi finalitate sacrală Colo magul idolatrului îi scrie pe o piatră strâmbe semne / Să nu poată-a le-nţelege lungul secolilor curs - e clar că semantica nemulţumirii-semn nu aparţine temporalităţii istorice, ci unei zone transcendente) vor determina reconsiderarea centrilor energetico-sacrali ai lumii, includerea foştilor centri, acum cu statut de puncte energetice, în schema globală, energetico-sacrală, a lumii-evoluţie spirituală. Magul este, deci, substitut al Părintelui-a-Toate, anonim deci, sub masca insolitului: Magul e mereu nepotrivit cu zona energetică ce-l include. Mâna nemulţumirii lui întoarce semnele (Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors I-251): se porneşte de la un fond de violenţă şi se rămâne în acest semn de violenţă ocultă: este labirintul infernal al iniţierii. Nu e răzbunare în sine, ci gard al răzbunării, deci obligaţie de a urma Prestabilita Cale, mânat mereu şi sever de forţa violentă (cu cauzalitate într-un punct mereu anterior: punctul initium, păcatul originar, prin care se dezlănţuie traseul energetic al reiniţierii, permanente, a lumii). Magul este în turnul maur, deasupra a toate pe care le neagă, adică le mână mereu spre singura afirmaţie posibilă: re-sacralizarea. Deci, Magul se arată profanului, mereu, ca fiind ceea ce nu e (esenţa Magului fiind, mereu, una ocultă). Şi atunci se pune întrebarea: finalitatea către care conduce Magul-gard al răzbunării, guru al iniţierii, va deveni o finalitate evidentă prin schema sacrală (traseele descrise, prin subordonarea punctelor energetice, desfiinţate mereu ca centri-ombilicuri universale) - sau va rămâne ocultă, o finalitate ascunsă ochilor? Evident, ochilor neiniţiaţi va rămâne ocultă. Finalitatea, pentru ochiul iniţiatului, va fi ceva ca rezultantă a schemei-geografiei sacrale, ceva care să fie mai mult decât (şi să cuprindă) geografia sacrală; ceva de dincolo de simpla însumare (după consemnare) a punctelor geografiei sacre. De aceea, încă de la început semnalăm aparent nefireasca lipsă a unor zone energetice importante şi cunoscute lui Eminescu: perioada creştină, civilizaţia hindusă, civilizaţia chineză (cu religiile aferente: brahmanismul, buddhismul, taoismul etc.) şi, chiar, de ce nu, Continentul Atlantic-Atlantida( Figura 2). Toate aceste puncte energetice rămân ocultate, într-un Răsărit (vom vedea că Atlantida înseamnă tot Răsărit, căci tentaţia permanentă spre Apus-Amurg, deci spre renunţare, duce la Răsărit-Revelaţie, iar Atlantida, după R. Steiner, este zona energetică ocultă în care adepţii lui Christos, oamenii solari, s-au retras, spre a salva lumea: abia apoi au migrat spre sudul Asiei, India-hinduismul şi spre centrul Steiner:Cel care este atins de puterea Fiinţei solare, îl vede pe Christos venind spre Pământ[5].
Totul trebuie purificat. Aceasta este semnificaţia răzbunării iniţiatice a Magului - un sinonim al lui furor sacer, prin care se recreează (re-sacralizează) lumea. Trebuie revenit mereu în punctul initium, în illo tempore, dincoace şi dincolo de orice stare tensionată. De aceea, punctele energetice nu dispar decât pe harta profană a lumii, nu şi pe harta sacră. Nici oamenii, nici zeii nu dispar - căci oamenii prin iniţiere, se zeifică, iar zeii depăşesc, mereu, Amurgul, printr-un etern Răsărit. Dincoace şi dincolo sunt halele albastre ale mării (halele luminate, I-279), dar şi adâncurile Nilului, şi adâncul nisipului, izotopic semantic cu marea, apa detensionată, protectoare a sacralului) a) în halele luminate ale mării se retrag, pentru reenergetizare, zeii dacici înfrânţi, aşteptând nu înfrângerea învingătorilor, ci transformarea stării Mare (starea acvatică este starea ocultă a Lunii - vezi R. Steiner, op. cit.), în starea generală a evoluţiei lumii şi umanităţii; aici, în halele mării, este veşnicul ospăţ cu vin-Lethe, descris de Eminescu în Odin şi Poetul; aici se vor întâlni zeii dacici, Zalmoxis în speţă, cu Nordul (Odin şi ceilalţi zei ai Valhallei);
b) Nilu-n fund grădina are, pomi cu mere d-aur coapte [n.n.: o grădină a Hesperidelor, o Hiperboreea Sacră] / Sub nisipul din pustie cufundat e un popor / Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce / Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce. - / Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori……Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc, I-252; Memphisul este un spaţiu în care iniţierea a avut loc, pe verticala-Munte (piramidă):Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganţi… / Au zidit munte pe munte… ca un vis al mării sfinte … / … Colo se ridic trufaşe / Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, / Racle ce încap în ele fantezie unui Scald - , dar şi iniţierea prin Logos sacru, căci piramida devine rezultantă-scară iniţiatică a fanteziei lui Scald (deci visarea poetică eliberatoare de contingent, de fenomenal) şi au trecut proba iniţiatică supremă: Moartea (Racla). Deci, e normală eternizarea Memphis-ului-Egipet în zona Grădinii Paradisiace, protejată de apa-stare detensionată, sustrasă stării activ-iniţiatice, infernale, din labirintul-codru, protejată şi de apa-uitare (Lethe) - vinul băut până-n zori (deci, zonă de protecţie este şi zona nocturnă) şi de chiot, ca semn al sacrei resurecţii.
Deci: schema punctelor energetice, organizate în geografie sacră, are ca finalitate: re-sacralizarea Lumii şi Omului (în cadrul stării de visare poetică-apa-vis, ca formă de cunoaştere suprasensibilă – cf. R. Steiner, op. cit.). Este o schemă realizată dinafară şi dinăuntru, de către Dumnezeu Ocult, care-şi are ca agent, implicaţi intern în construcţia Ocultă (precedată de Oculta Deconstrucţie): Magul (cu alternativele formale Cugetătorul pitagoreic şi Orbul sculptor: de fapt, Cugetătorul şi Orbul sunt subdiviziuni spirituale, componente ale Magului: acesta se adânceşte în cunoaşterea suprasensibilă, care-i dictează nemulţumirile, având drept consecinţă distrugerea formei energetice, distrugerea funcţiei ei de ombilic universal, prin cugetare, astfel el vorbind pentru fenomenal şi căpătând viziunea sacră, ocultă, spiritualizată, datorită căreia semnul pitagoreic devine realitatea adevărată, răsturnând realitatea pretins reală), precum şi taumaturgii (situaţi, din punct de vedere energetic, între Zei şi Regi, Orfeu şi Dochia).
Schema geografiei sacre cuprinde toponimicele, pentru a putea surprinde orientarea funcţională a schemei (dinamismul ei extern) precum şi, într-un plan simbolic şi suprasensibil, semnificaţia simbolurilor-semne, apărute prin dezvoltare schemei (dinamismul ei intern) - în paralel cu onomastica legată de toponimice: de menţionat că, întreaga schemă (deci, dubla schemă, toponimică şi onomastică) stă sub semnele Visării Poetice (Cunoaştere suprasensibilă) şi ale Măştii (Zeitatea Ocultă, revelată doar prin ultimul stadiu al cunoaşterii suprasensibile şi dincolo de ultimul stadiu; atâta timp cât Eminescu mai e perceput prin logosul profan, zeitatea rămâne ocultată; trebuie perceput Logos-ul Sacru, Grădina cu Apă Vie - numele mistic al eliberării spirituale, al împlinirii Eului):
Deocamdată, la o primă vedere, se pot observa următoarele:
a) cele zece toponimice sunt în cifra tetraktys-ului pitagoreic (10 = numărul creaţiei, numărul lui Dumnezeu-Demiurgos, Dumnezeu Tatăl);
b) prin ultimele trei toponimice se intră în zona ocultă, extrem de labilă semantic; în schema toponimicelor, Nordul apare şi în gruparea trei (ocult), şi ca zece = 9+1, numărul final, de nerostit (numărul divinităţii);
c) Nordul (în esoterismul lumii, este locul de origine a Soarelui), deci, va fi cheia revelaţiei, mai ales că îl aflăm şi în schema onomastică (Nordul, în Memento mori, apare cu natură dublă: spaţială şi antropomorfă - este loc şi zeitate (Mag) în acelaşi timp, este o combinaţie astro-umană, stihie spirituală cu dublă forţă de influenţare, în real şi în suprasensibil, în acvaticul-lunar, în mineralul-pământesc foc şi în zona uranică:stuf de raze lungi, senine:Şi când steaua se-nalţă de pe fruntea lui de rege, / Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece. / De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit / Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine / Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine, / Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit; de observat epitetul amar, pentru infinitul mării: la fel ca în finalul poemului Memento mori, unde starea de amărăciune şi oboseală-scepticism este starea iniţiatică, iar nu, aşa cu se interpretează de obicei, atitudine de renunţare şi necredinţă: Eminescu-cel-ocult renunţă (dacă tot e să se afirme ceva despre renunţarea eminesciană) la fenomenalitatea fiinţei sale: el se va înscrie, definitiv, în zona cunoaşterii suprasensibile, regăsindu-şi Eul Spiritual);
d) schema onomasticii din Memento mori îl exclude pe Nero, pentru că acesta nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei către mit-cântul despre Troia (evident, nici Troia nu poate fi integrată în schema toponimicelor, din acelaşi motiv: ea nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei, al revenirii, prin moarte iniţiatică, ardere a etapelor, la cântul-armonie-mit; dinspre Regi, stadii degenerate ale sacralului (stadii istoricizate), se regresează, mitic, spre Zei; Zeii, la rândul lor, sunt ipostaze, aparente încă, ale divinului; stadiul cel mai profund, stadiul ocult, fondul cosmic divin, îl constituie stadiul Măşti);
e) în schema onomasticii se înregistrează 13 nume; sacralitatea lui 13 este cunoscută: este 12+1, numărul vieţii şi morţii; este numărul lui Christos, deci (divinitate solară-vegetală, coborâtă în infern şi autopropulsându-se în stadiul resurecţional);
f) de observat, de asemenea, dispunerea numelor-cifre, în funcţie de zona taumaturgiilor Orfeu-Dochia (Orfeu, ca şi Dochia, sunt făpturi androgine: Orfeu conţine în el cugetătorul Pitagoreic-masculin şi Orbul Sculptor-feminin - efeminarea este dată de creaţia interiorizată: …înmoaie cu gândirea-i temerară / Piatra rece”; de fapt, Orfeu-Androginul este demiurg neputincios şi prin aruncarea arfei sfărâmate, prin care se produce căderea universală-semnalizată, redublat, prin Nero; Dochia este androgină pentru că este stăpână peste Lună şi Soare, confundându-se cu Luna-Monastirea lunii şi cu Soarele-a soarelui cetate): Orfeu şi Dochia sunt, ambii, în zona mare-oglindă (Orfeu e lângă marea-întunecată, Dochia e în zona mii de valuri, luntre… ce uşor juca pe valuri, argintul apei, fluviul cântării… “a mărei / Mare-oglindă, lâng-izvoarele-nflorite pasc albi c-a mării spume”), ceea ce face ca zona Regi să se oglindească, prin intermediul mării, în zone Zei - şi invers (acesta şi este motivul pentru care zeii se retrag în halele luminoase ale mării, întâlnindu-se cu Regele Decebal - vezi Odin şi Poetul (-243). Astfel, deasupra şi dedesubtul mării-oglindă (trecere spre zona Mythos) sunt grupări de câte cinci (Eminescu, în zona Regi, suplimentează, tocmai cu acest scop, Iudeea, cu încă un Rege: pe lângă Solomon, care formează serie de trei [SSS] cu Semiramide-Babilon şi Sardanapal-Ninive, apare şi David), 5 conţinând şi el semnificaţia divinităţii, împlinite total prin reflectarea-însumare (SS formează crucea nordică) a ceea ce e deasupra oglinzii şi ceea ce este scufundat în Mythos-ul-halele mării, adâncul oglinzii; deci: 5 Regi + 5 (3 ZEI + 2 MĂŞTI Robbespierre este cu masca tigru, iar Napoleon Nenumit este Prometeu “ce-a-adus lumei a luminei fericire” şi Neptun care “priveşte linguşirea mării-adânci”, în acelaşi timp - deci foc şi apă) + 2 TAUMATURGI (ORFEU - DOCHIA)= 12 (3x4 = ciclu cosmic); se adaugă Nordul. Eminescu este foarte insistent asupra Nordului. Şi nu în zadar. Surpriza, ulterioară dezlegării enigmei, este mare. Şi nu poate fi dezlegată decât fixând în schema geografică-hartă sacră toate punctele energetice stabilite de Eminescu prin toponimicele din coloana din stânga (descifrând schema geografică se justifică, în mod clar, şi alegerea acestor toponimice, şi nu a altora, de către Eminescu: Franţa şi Nordul, apoi Nordul şi Dacia, apoi Franţa-Nordul-Dacia îţi au punctele lor comune în zona ocultă a gândirii, îşi au justificare, într-o cunoaştere suprasensibilă), se observă: a) zona REGI este marcată, ca topos, de un patrulater (în ocultism, patrulaterul-pătrat este semnul Pământului, ca simbol al stabilităţii);
b) în raport cu patrulaterul, GRECIA devine punct (în ocultism, punctul este semnul Aerului, ca simbol al mobilităţii spirituale);
c) GRECIA şi NORDUL sunt puncte polare (ambele simbolizând re-căderea în Mythos);
d) prin unirea extremei NORD cu punctele ROMA, respectiv DACIA (în Strigoii, I-69:Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă / Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară (…) curgând spre vechea Romă / Pe Nistru tăbărâse (…) - dar şi prin unirea GRECIEI extreme cu punctele ROMA şi DACIA, se obţine un romb, care poate fi împărţit în două triunghiuri: triunghiul cu vârful în GRECIA, triunghi având , deci, vârful în jos, este semnul apei şi simbolizează instabilitatea şi melancolia: Triunghiul cu vârful în NORD, triunghi având, deci, vârful în sus, este semnul focului şi subliniază energia maximă şi mistică. Focul pe apă, însă, nu oferă stabilitate;
e) de aceea, apare migraţia spre alte puncte, care să ofere stabilitate; în felul acesta, FRANŢA nu este altceva decât modul de a ajunge, energetic, la spirit neliniştit, pe de o parte - dar. În primul rând, modul de a ajunge la ATLANTIC. E vorba de CONTINENTUL ATLANTIC, care în cunoaşterea suprasensibilă, este locul unde oamenii solari, atlanţii, s-au sustras influenţei elementelor luciferice (vezi R. Steiner, op. cit. la Eminescu, elemente luciferice ar trebui tradus prin elemente fals-ormuzdiene): atlanţii au fost cei care au putut vorbi, primii, în numele Spiritului Focului-Christos. Atlanţii au migrat, apoi, în India şi în Persia, aducând principiul solar să se reflecte în formele divine Brahma şi Buddha, respectiv Zarathustra. Iată cum se poate revela Răsăritul Etern (Christos) migrând, cu credinţă nestrămutată, spre Apus. Iată cum cele mai importante religii, cele mai spiritualizate şi mai solarizate (prin atlanţi), sunt revelate prin cunoaşterea suprasensibilă: creştinismul, hinduismul, buddhismul, zarostrismul.
Să nu se uite insistenţa eminesciană asupra NORDULUI: NORDUL este, geografic, dar şi ocult, în contact cu CONTINENTUL ATLANŢILOR (este zona Soarelui esoteric); Nordul este al Magului (poziţia Magului este, totdeauna, în punctul cardinal al Nordului. Nordul este Ţinutul-Grădină a Hesperidelor (paradisul ocult). Deci, Magul-Nord ne-a condus (aşa cum l-a condus, iniţiatic, şi pe Eminescu) spre Mythos-ul recuperat: “Suliţa (lui Odin) pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce.” Suliţa-rază (indicaţie şi chemare-invocare a solarităţii) va călăuzi cunoaşterea suprasensibilă spre cruce-Christos (Spiritul Suprem al Focului, al Solarităţii), trecându-se prin infernul iniţiatic-moartea iniţiatică.
Este victoria ocultă: “Odin moare - Tibrul este a credinţei lui sicriu” (moarte iniţiatică-sicriu, pentru resurecţia prin Credinţa-cruce-aur) - de observat că versul are trei majuscule, repartizate stânga-centru-dreapta: O - T - C. Să le analizăm, conform ocultistului englez George Muchery:
O: Venus-Balanţă-Aer (cercul = spirit);
T: Soare-Leu-Foc (cruce = natura: sacrificiu şi suferinţă);
C: Mercur-Gemeni-Aer (semicerc = suflet).
Deci: focul-energie spirituală maximă se înalţă, pe vârfurile triunghiului mistic = desăvârşire autonomizare a Spiritului-Sine. Victoria obţinută de Leu se află printre semnele instabilităţii, ale labirintului ocult şi ale dualităţii, care trebuie stăpânită energic, prin iniţiere: Balanţa şi Gemenii - stăpâniţi de Leu (central). Soarele este dobândit prin înfrângerea instabilităţii (Mercur jos) şi apropierea semnului Iubirii-Credinţă: Venus sus. Apa vie devine, astfel, în finalul demersului iniţiatic, numele mistic atât pentru a) o modalitate de cunoaştere (visarea poetică), cât şi pentru b) stadiul ultim, de iniţiat, transcens în starea Paradis:
a) “Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei / E o picătură-n vinul poeziei… / Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate”;
b) … în ţara unde fug a lumii zile... / E un loc cu apă vie într-un şes încântător. / Cine bea din el nu moare”.
În ce priveşte finalul aparent disperat: “Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?” - aceste versuri sunt CAPCANA, INFERNUL INIŢIATIC - căci, este evident că acela ce urmează cale iniţiatică, din geografia iniţiatică, descrisă de noi mai sus - depăşeşte fenomenalitatea-mizerii-suferinţă-absurditate: ajuns în stadiul de atlantul-fiinţă solară, iniţiatul va reconsidera fundamental datele fiinţei sale şi ale drumului iniţiatic parcurs. Nu rămâne nici o îndoială că stadiu atlant-Hristos elimină, tocmai prin statutul său de stadiu mitic, orice percepţie de ordin fenomenal (percepţie infiltrată, şi acesta este firesc, cu elemente fals-ormuzdiene, mizerie, suferinţă, absurditate, zădărnicie). Deci, însuşi titlul (subtitlul) Panorama deşertăciunilor este o capcană iniţiatică: pentru omul profan, aflat în precaritatea fenomenală, lumea s-a desemantizat, rezultând deşertăciunea; pentru omul care s-a iniţiat, prin intermediul traiectoriilor geografiei sacrale, lumea (cu totul altă lume decât cea fenomenală, din punct de vedere calitativ) s-a resemantizat, devenind  Mythos-puritate-apă-vie.
***
B - POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE
Nu părăsim (temporar) poemul Memento mori (foarte dens în sugestii asupra geografiei sacre eminesciene), decât pentru a sugera că Eminescu îşi răsfrânge concepţiile esoterice (viziunea suprasensibilă) asupra întregului cosmos. Se va observa, însă, că întreg cosmosul înseamnă tot Pământul, mereu Pământul - de fapt, nu doar în sensul geocentrismului, ci, în primul rând, în sensul concepţiei ocultiste conform căreia Spiritul Uman se autoperfecţionează în paralel cu astrul său (Pământul), parcurgând, în sens evolutiv, o serie de stadii cosmice: Saturn, Soare, Lună, Pământ etc.
Pentru ca afirmaţiile de mai jos, legate de semnificaţiile oculte ale poemului Povestea magului călător în stele, să nu fie suspectate (prea mult) că merg în direcţia unei atrageri a textului eminescian spre o interpretare gata confecţionată - este necesar a stabili, încă dintru început, o premiză necesară (se va putea vedea dacă şi suficientă). Premiza se referă la modul de a aborda textul poemului Povestea magului călător în stele: este sau nu este un text iniţiatic, sau, măcar, despre iniţiere? Răspunsul îl vom da abia după o scurtă problematizare, implicând ştiinţa mitologică:
a) însuşi titlul dat de Călinescu (Povestea magului călător în stele - conformându-se conţinutului manuscrisului eminescian, ms. 2259, f.52-81, fragm. şi în ms. 2276, II, f.27-29) implică termenul de basm; or, basmul, conform folcloristicii secolului nostru, este un mit degradat;
b) mitul este, după Mircea Eliade, o “povestire sacră[6], mitul, deci, implică revelarea, prin cuvânt, a forţelor ce ajută omul căzut să revină în illo tempore; textul mitului este, prin el însuşi, tentativă de recuperare a lui illo tempore - deci, implică demersul iniţiatic (cuvânt şi acţiune sunt concomitente în mit);
c) în Povestea magului, ca şi în mitul folcloric, există schema iniţierii: împărat = stadiul consumării forţei sacre à fecior de împărat = stadiul de germene pentru re-iniţiere (recuperare a energiei sacre) à magul-guru, iniţiatorul; în plus, există trasată, în mod clar, calea iniţierii, calea obstacolelor, a probelor iniţiatice: urcarea muntelui, de către feciorul de împărat, spre zona Mag.
Aceste lucruri trebuie acceptate, altfel ar fi anulate orice demersuri de consolidare a ştiinţei mitologiei. Odată acceptată premiza (Povestea magului este poem despre iniţiere), nu este înafara posibilului ca toate afirmaţiile şi acţiunile Magului să aibă conţinut iniţiatic; prin urmare, se poate deduce că Povestea magului este un poem iniţiatic, un poem care comunică rezultate ale demersurilor cunoaşterii suprasensibile. Partea cunoscută (sensibil) - mitul aparent este doar vârful icebergului suprasensibil, disparent, ocult (spiritul nevăzut, autorecuperat în divin).
Dacă aceste lucruri sunt acceptate, nu mai rămâne decât să ne punem întrebări în legătură cu tainele revelate de Mag, cu semnificaţia acţiunilor Magului, cu obiectele-stadii cu care ia contact Magul (căci Magul este ombilicul universului energetic, spiritual, al poemului) - şi să încercăm să găsim răspunsuri, care să liniştească, într-o măsură cât mai mare, efervescenţa întrebărilor noastre. Din punctul de vedere al autorului acestei lucrări, răspunsurile cele mai apropiate de logica internă a poemului Povestea magului le oferă indicaţiile cunoaşterii suprasensibile, conţinute în cartea lui Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală.
În legătură cu poezia eminesciană (dar nu numai: multe dintre problemele poeziei le regăsim, sub o formă sau alta, şi în proza eminesciană), întrebările care se ridică sunt multe. printre altele, de ce apare Luna, la Eminescu, ca spaţiu a) transcendent b) dar, totodată, geamăn Pământului, conformată din elemente pământeşti (cf. II-303, Sărmanul Dionis, viziunea asupra topografiei lunare: munţi, stânci, bucăţi de pădure, codru antic, fluviu măreţ, insule cu scorbură de tămâie şi cu prund de ambră, dumbrăvi, flori, gândaci etc.); mai exact, Pământul şi Luna, în mod egal, apar la Eminescu re-structurate ideal - dar, repet, amândouă în mod egal (în mod similar “descojite” de vreo eventuală faţă reperabilă în cadrul lumii reale). Şi, apoi, de ce spaţiul transcendent nu este numit cu nume de spaţiu mitic: rai, paradis, Eden etc. - de ce Lună? Şi, apoi, tandemul Soare-Lună apare, la Eminescu, nu atât ca un simbol al succesivităţii cosmice implacabile, ci ca o simultaneitate de imagini şi stări (fata de împărat, Lună şi Luceafărul-Soare Negru, în Luceafărul, Soare-Lună şi “chipul dragei mele”, în La mijloc de codru, “Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni”, în Sărmanul Dionis, II-3303, sugerându-se, prin 2 sori şi 3 luni, o progresie gradual-calitativă dinspre Soare spre Lună, lucru pe care ocultiştii îl au în vedere, când discută evoluţia spiritului şi astrului său-Pământ, în seria Saturn à Soare à Lună à Pământ etc.) - simultaneitate care patronează şi semantizează structuri şi stări pământeşti, (a se vedea hyperionizarea Ei şi lunificarea Lui, în tandemul mitic final, doi tineri singuri à doi copii cu plete lungi, bălaie, tandem care re-sacralizează Pământul, în Luceafărul; revelarea Erosului, ca structură de profunzime a Pământului, în La mijloc de codru…; “mobilarea” Lunii cu elemente pământeşti, dar cu impulsuri luciferice, care vor produce, în Sărmanul Dionis, căderea cuplului instaurat prin palingenezie etc.). Deci, nu e vorba, la Eminescu, doar de un geocentrism ptolemeic, ci de viziunea Pământului, ca un şir de ipostaze care, poate, au fost cândva, succesive şi disociate, dar pot fi revelate şi ca stări dinamice, evolutive, în cadrul stării numită Pământ - stare unitară în dinamismul ei ocult. Pământul-stare spirituală reuneşte titanismul (vezi Demonism) cu starea pirică (“Şi-n urmă pământul rămâne - o stea”, I-202). În Luceafărul, Luna (fata-lună între stele) şi soarele Negru (Luceafărul; ocultiştii menţionează că, în stadiile Saturn-Soare lumina este întunecată, lumina este una interioară, spiritualizată)[7] apar întâi , în spaţiul-vis al Pământului (starea de vis cu imagini este specifică stărilor Lună-Pământ, afirmă Steiner în op. cit., p. 156 şi p. 178), apoi, Pământul se etaşează, împlinit mitic, lăsând înafara sa Luna şi Lucefărul-Soare Negru.
Viziunea cosmică eminesciană, atunci când apare pregnant (Luceafărul, Povestea magului…, Scrisoarea I), este o viziune circumscrisă viziunii pământeşti, stării-Pământ (în Scrisoarea I - lume, lună, soare şi stihii înseamnă, de fapt, Pământ + Lună +Soare + Spiritele-stihii, care produc evoluţia spirituală a aştrilor). E altceva decât Pământul, atunci când Eminescu descrie zboruri şi trasee cosmice - dar, mereu, în relaţie cu Pământul, convergente spre Pământ etc.
Cel puţin în Povestea magului, descrierea acestor lumi care formează preajma spirituală a Pământului, care se raportează la Pământ şi intersectează, în mod constant şi necesar, Pământul - este una în care cititorul pătrunde ca într-un labirint de neînţeles pentru conştiinţa lui limitativă la realitate-raţiune. Pământul, aici, a dispărut ca element de descriere, fiind păstrat, mereu, ca o stare deschisă, nedefinitivată, aflată într-o permanentă efervescenţă semnificativă a formelor şi structurilor, într-o permanentă stare de erupţie către alte locuri decât cele intuite ca fiind proprii Pământului - şi, totuşi, abia aşa, prin circumscrierea sa unor structuri colaterale, oculte, Pământul devine o realitate complexă (o complexitate care impune o dinamică ontologică şi gnoseologică, întreruptă, de sincope existenţiale, în stadii - şi, apoi, reluată, de fiecare dată, în fiecare stadiu ajungându-se pe planuri diferite şi superioare).
Pentru descifrarea labirintului efervescent absolută nevoie de un alt demers decât cel eminamente raţional (care este ratat de la început, căci este respins de însăşi natura iniţiatică a textului): este nevoie de cunoaşterea suprasensibilă, de demersul analitic de tip ocultist - ceea ce ne-a determinat la o lectură paralelă a textului eminescian şi a Ştiinţei spirituale a lui R. Steiner (cel mai important ocultist al secolului XX, care a sintetizat datele ocultismului milenar). În capitolul de faţă, nu facem decât să sugerăm ocultismul care nutreşte semantica versului eminescian - căci o adevărată paralelă completă (pornind de la calea sugerată de noi) poate face oricine, punând cele două texte alături. Se va vedea (în cazul în care va fi acceptată lectura sugerată de noi) că George Călinescu a aruncat mult prea neglijent afirmaţia sa, în legătură cu  Povestea magului
Povestea magului călător în stele este foarte asemănătoare cu Mureşanu (n.n.: nici vorbă: Mureşanu schiţează funcţionalitatea ahrimanică a Pământului, antrenând în scepticism şi revoltă ahrimanică pe anumiţi oameni - Geniile, pe când Povestea magului este poem de iniţiere ocultă întru evoluţia spirituală a Pământului)… Mult mai stângaci, aruncată în vălmăşeala inspiraţiei (N.n.: şi totuşi, câtă ordine suprasensibilă!), ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit înainte de a i se fi dat o formă hotărâtă.”[8]. La fel, pripită mi se pare şi catalogarea drept “sideromanie” (G. Călinescu, op. cit., I-288) a preocupării eminesciene de a explica, la modul ocult, legătura dintre lumina stelară şi corporalitatea pământească.
La început, a fost spiritul pur. Magul şi Împăratul sunt Oreste şi Pilade - deci, sunt acelaşi spirit în două trupuri-conformaţii: deci, esenţial, există ambii întru permanenţă (cf. R. Steiner - corpurile căldurii aduc Timpul, celelalte sunt Permanenţă), doar că, în evoluţia spirituală, se produce impresia unei diferenţieri-departajări, în care se păstrează fondul spiritual (Magul), ca fond de energie primară, iar pe acest fond se produce sincoparea stărilor-faze de evoluţie a spiritului stare-Pământ (aparenta moarte a împăratului) urmată de reluarea stadiilor de pe prima treaptă, până, mereu, la o treaptă superioară celei a precedentului stadiu (fiul de împărat, care se duce spre Mag, spre a fi iniţiat; apoi, reluarea cercului pe spirală, urmând stadiul călugăr, ca irosire a forţelor sacrale, dobândite ca Fiu de Împărat - dar nu o irosire totală, dusă până la capăt: Călugărul, ca fost împărat-decrepitudine sacrală, s-a oprit la stadiul zbuciumat: claustrat în mânăstire, cu zvâcniri tot mai slabe spre cenuşa fostei fiinţe, cuprinsă de febra autodistructivă:Pe focul cugetării a presurat cenuşă, / Ci sub cenuşă-ard însă consumatori cărbuni. / Atunci visul mărirei s-a şterge-n a lui gând / Când peste spuza sură se va turna pământ. Treptat, impulsurile spre trecuta stare se transformă în impulsuri spre o viitoare stare-lume, stare viitoare care-l ispiteşte sub forma unei fiinţe-înger care nu se poate materializa în stadiul următor:E-aievea acea fiinţă… / Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici - Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe. Se observă:
a) insistenţa asupra ideii imposibilităţii împlinirii-cu-ideal aici:Aicea de viaţă n-are parte”,“nu aici” -
b) pe de altă parte, oscilaţia între ideile de reluare şi continuare:E sufletu-unei moarte, / Pe care … să-l reaprind - vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe. Concluzia firească: noua lume este stadiul de depăşire calitativă şi extensivă a lumii-aici, preluându-i şi restructurându-i lumii-aici atât trecutul, cât şi viitorul - deci, lumea nouă este o lume care include şi presupune anterioritatea lumii-aici, înglobează, îşi circumscrie fostul stadiu, lumea-aici).
Cunoaşterea stadiului consecutiv este, mereu, rezultatul unui dat suprasensibil, deci este cunoaştere suprasensibilă: a) fie drumul de urcare a muntelui, depăşirea ruinelor (“acolo printre ruini ” I-291), a prăvălirii (“stejar prăvălit“), a îmbătrânirii-decrepitudine prin tolerarea invaziei vegetale (“stanuri bătrâne cu muşchi acoperite”), depăşirea furtunii infern iniţiatic (“Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă…/ Vuieşte a vântului arfă de-aramă ”) în favoarea invaziei semanticii luminii revelaţie (“Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii”) şi transcenderii în Mythos (“Şi dracii la râuri adun licapodii” - forţa Lupului Mistic-Fenrir, Amurgire şi Zori ai Zeilor, prin îngurgitare şi regurgitare), ajungere în piscul-Âthman, de deasupra fenomenalului-nori-Māyā: Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul”, b) fie prin zbor şi starea de visare revelatorie a Mythos-ului, stare obţinută prin mijloace magice, oglinda-ochi magic deschis spre lumea de dincolo, de aici-acum: “Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă, / Încet-încet pare o umbră de-argint (somnul, prin care se revine la originar, la visul-Mythos: stele-imperii I-303, steaua somnului redătător de visare-Mhytos “de visuri, de umbre, de cântec e plină”), c) fie cunoaşterea suprasensibilă a lumii ca stadiul viitor, prin ochiul magic din frunte*, ochiul ciclopic, sau ochiul reptilian, prin care se emit şi se receptează, precum afirmă parapsihologia, bio-radiaţiile a, b şi mai ales g: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte… / La mijlocul de aer, în sfera de lumini / Din frunte-mi se retrage raza de cristal, / Ea prinde chip şi formă, o formă diafamină, / Înger cu aripi albe…” (I-308).
Magul, ca fond energetic permanent pentru evoluţia spirituală a Eului-Pământ, în lumea suprasensibilă, este sinteza Spiritelor Înţelepciunii (Kyriotetes-Domnii), a Spiritelor Voinţei (Tronuri) şi a Spiritelor Mişcării (Dynamis-Puteri)[9]. (Aceste spirite îşi reiau de la capăt misiunea, de fiecare dată când se trece la substanţializarea evolutivă a următorului stadiu-astru spiritual din serie). Magul este întruchiparea spiritelor înţelepciunii, deoarece dinspre fondul de înţelepciune cosmică-Mag i se transmite fiecărui novice rezumatele fiinţării oculte întru cosmos (vezi I-293), mitul despre stele, moarte, geniu, trup, spirit, cosmos, haos etc.). Magul stăpâneşte mobilitatea exacerbată a stihiilor eterice ale lumii, stăpânire exercitată prin privirea-spirit: “Aruncă pe lume el ochii lui suri” - şi prin cartea zodiilor: “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte /Cu semne strâmbe întoarse-arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (semne strâmbe, întrucât deviază şi depăşesc această lume, mereu în favoarea altei-altor lumi). Deci, Magul uneşte Înţelepciunea cu Voinţa, pentru a reflecta Voinţa în spaţiul ceresc[10]. Magul se azvârle în cosmos, provocând substanţialitatea să-şi găsească refugiu mereu sub ocrotirea altor şi altor Spirite ale Formei (Exusiai-Stăpâniri), revelate, treptat, în fiecare din stadiile astrale ale Pământului-Spirit evolutiv: “Se suie-n vârf de munte… / … în infinit el zboară, Din vârf de munte-n în spaţiu iar s-aruncă” etc.(I-305).
Fiul de Împărat apare după stadiul stele-copile (“…când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond…” I-287) şi lumi grădini: “ţările-nflorite” (I-287), stăpânite, încă, de îmbătrânitul Împărat (părintele decrepit, stadiul care cere reînnoirea, prin moarte iniţiatică şi naştere ocultă, a forţelor sacrale). Acest stadiu este al stării de agregaţie “căldură”, “corpuri de căldură[11]: este stadiul Saturn (“iarna e blândă primăvară”, plus vagi senzaţii vizuale şi olfactive: “umbre cu miros pe-a salei întins rond”). Fiul de împărat devine formă distinctă, urcă muntele spre Mag, deci, contribuie, alături de zona Mag, la activitatea Spiritelor Formei şi Spiritelor Personalităţii (Archai-Începători): stadiul fiu de Împărat, alături de stadiul de Mag, este, mereu, întemeietor, în fiecare din succesivele lumi. Magul, ca fond cosmic, va rula, drept co-autor la ctitorirea lumilor, stadii similare, dar specifice, totuşi, fiecărei etape-lume-astru din serie: Fiul de Împărat, succesor al Împăratului, este succedat de Călugăr - fost Fiu de Împărat. În atmosfera de căldură a lui Saturn (primul stadiu de evoluţie suprasensibilă a Pământului) se ivesc acum (vezi R. Steiner, op. cit., p.127), “lumine care când se-aprind, când se sting… câte o fulgerare care brăzdează spaţiul”. Iată expresia acestei stări la Eminescu, după desprinderea distinctă a Fiului de Împărat, ca Spirit al Formei şi Spirit al Personalităţii: “Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă”. Acestea sunt Spiritele Focului (Arhangeloi). Vocea care se aude vibrând în mintea Fiului de Împărat este aceea a serafului (Spirit al Iubirii): “Seraful îşi sfârşise vibranta-cugetare” (I-297), seraf care precede, ca voce expozitiv-înfăptuitoare, povestea în-făptuirii îngerilor (Spiritele Vieţii, Fiii amurgului-Angeloii). Datorită Magului, unit cu Fiul de Împărat, se dezvoltă Armonia (Heruvimii-Spiritele Armoniilor), şi se ajunge de la somn fără vise (“O umbră de argint”, I-301), la stadiul evoluţiei spirituale a Pământului, numit Lună, ca stare de vis cu imagini: I-302 “ Te duce [somnul] cu dânsul în lumea de vis… Aici lumea-antică urmează-a ei trai”… “Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regii sunt îngeri cu aripi de-arginţi”.
În stadiul Saturn al evoluţiei Spiritule a Pământului, lumina e întunecată (faţa îngerului: “mărgăritar vânăt” - în “oglinda neagră”).
Aşa cum din apă, prin îngheţ, apar sloiurile (tot apă, dar alt stadiu)[12], tot aşa apar Soarele, din stadiul Saturn, şi Luna, din stadiul Soare. Luna şi Soarele se însoţesc, însă, în simultaneitate, Luna învârtindu-se în jurul Soarelui[13], dar existând şi stadiul când Soarele şi Luna formează un singur astru (la Eminescu, vezi forma gregară a luminii din debutul Luceafărului, când stadiul Soare Negru-Luceafăr şi Lună-fată de împărat coexistau în nebulozitatea originară, indistinctă, rude mari împărăteşti).
Toate grupele de Spirite, de până acum (ale înţelepciunii, Voinţei, Mişcării, Personalităţii etc.) au avut, drept unică finalitate, perfecţionarea stadiului spiritual Saturn al astrului spiritual Pământ (implicit, aducerea Magului - fond cosmic, la stadiul de Om Spirit (Âtma sau Âthman). Va urma un nou ciclu, repetând acţiunile tuturor grupelor de spirite mai sus amintite, cu scopul de a perfecţiona structurile spirituale ale unui al doilea stadiu spiritual al astrului spiritual Pământ - stadiul spiritual Soare (implicit, aducerea Magului la stadiul de Spirit al Vieţii, Budhi - R. Steiner, op. cit., p. 141).
Din acest moment, Magul va părăsi Muntele Saturnian şi se va azvârli în infinitul cosmic, pentru a putea lucra la regruparea acţiunilor Spiritelor, pentru apariţia stadiului al doilea al astrului spiritual Pământ: Soarele. (Soarele este stadiul spiritual al Pământului, când inconştienţa este un somn fără vise, pe când Luna e stadiul de inconştienţă, ca somn cu vise. Soarele este stare gazoasă, Luna este stare acvatică): I-304 Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară - / O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc (se poate concluziona că Fiul de Împărat şi-a încheiat ciclul iniţiatic saturnian, unindu-se cu stadiul Âtma al Magului - fiul iniţiat s-a retras, noul ciclu îl întemeiază activitatea continuată, în nou registru, cu noi finalităţi, a Magului - fond cosmic al evoluţiei Spiritului). Elemente solare: stea, stele, foc, aur - sclipesc.
Îngerii depun blânde rugăciuni “l’a lumii trepte albastre”, deci haosul infinit, premiza noului stadiu spiritual, e albastru-gazos, specifica stare de agregare a Soarelui fiind gazul). Stadiul de stele deasupra şi stele dedesubt (şi-n poemul Luceafărul, şi-n Povestea magului: I-304 ”Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele”) nu este cel al vizualizării profane a luminii, ci al vizualizării sacre a luminii (zborul Magului printre stele este tunet rănit, deci, se explicitează non-vizibilitatea profană, punându-se accentul energetic pe audibilitatea enorm tensionată; spre deosebire de fulger ne-ntrerupt; în Luceafărul, poezie în care sacralul este rafinat, spiritualizarea luminii este subînţeleasă, căci, în zona deplasării Luceafărului-Hyperion, deplasare retrospectivă şi de autoanulare a stadiului Personalitate individuală - nu sunt decât Hyperion şi Demiurgos, energii spirituale supreme: nu se mai pune problema că, în afara Logosului Sacru, Mistic, ar mai încăpea vreun neiniţiat, pentru care cuvintele să se înjosească energetic, prin explicitare). Magul va zbura spre Lună, vede lumina albastră (de data aceasta, albastru nu va mai fi gazos, ca la etapa Soare: a lumii treaptă albastră = treptele de văzduh-aer, ci albastru va sugera apa albastră, starea de consistenţă-spiritualizare specifică etapei-Lună): I-304 “Căci la un punct albastru privirea-i aţintită / L-a caosului margini un astru blând uşor [gazosul Soarelui e îngemănat cu lichefierea-Lună, prin dubla epitetizarea a astrului: blând uşor]… O zi mai are încă şi-ajunge-n luna lui [posesivul lui subliniază nu faptul că Magul e băştinaş şi proprietar spiritual al Lunii, pentru că, în continuare, vorbeşte despre o următoare etapă-stea, care-i steaua naşterii lui, văzută, prin clarviziunea magică, din stadiul-Lună: “Cu ochii plini de lacrimi la aceasta priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său: / Ce liniştită-dânsa, în pace eminesciană păşeşte, / O, cum iubesc eu steaua unde m-am născut eu”].
Se ajunge, din nou, la stadiul Spirite ale Armoniei (în cadrul dualităţii albastre aer-apă, Soare-Lună) Mai e-n tot universul o stea plină de pace / Neturburată vecinic de ură, de război - dar Pământul, ca stadiu al Focului (căci starea de agregare specifică stadiului spiritual Pământ este focul), era deja prefigurat, din secvenţa zborului hipnotic:Şi-n urmă-ţi pământul rămâne - o stea (de fapt, poziţia Pământului trebuie raportată dublu: a) faţă de vis, Pământul e-n urmă, pentru că, abia începând cu Pământul, se dezvoltă, prin seria Pământ-Jupiter-Marte-Venus etc., visul cu imagini; pentru Spiritul Fiului de Împărat, însă, care e în curs de iniţiere, Pământul e în faşă, ca un deziderat spiritual, în sfera focului),: apoi, vulturul cu care porneşte Magul, din vârful muntelui, către Soare-Lună (ca stadii spirituale) este de foc-aur (vultur de aur, cu-aripe de foc). Stadiul Pământ nu se obţine decât printr-o recapitulare a stadiilor anterioare: Saturn-forme de căldură (în funii lungi el rupe al nourilor voal I-305), Soare-forme de gaz (Din nourii cei mai deşi el luase o bucată I-305), Lună-forme de apă (A mărei unde-albastre alunecă-nspumate I-305) à către insule bogate cu mari grădini de laur (laurul, simbol al victoriei Sinei spirituale) I-305, care este stadiul Pământului-perioada Atlantidei (Continentul Atlantic) şi atlanţilor, ca refugiu al Spiritelor Focului, nepenetrate de elementele luciferice. Călugărul găsit-intersectat de Mag aici, este Atlantul, stăpân peste templul de apă înecat, I-306 (ca şi trestia, templul atlantic, ca simbol al stadiului Pământ pur, se bazează pe partea sa spirituală din Luna-apă: înecat). Fiinţa eterică pe care o visează Călugărul (El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat, I-306) este prefigurarea simbolică a celorlalte stadii spirituale ale Pământului, stadii necesare, care atrag, la modul magnetic, lumea sa spre ulterioare stadii spirituale:Ispită neagră dânsa? [Magul îl priveşte, în acest timp, pe Călugăr, de sus, din precedenţa aer-apă:Ca geniul văzduhului el stă, pe-o stâncă suit, dominând valurile mării - parcursese în lună… valul mării amar] Un geniu rău, o, nu e / … când ca un vis argenteu pluteşte blânda lună… La mijloc de aer, în sfera de lumină! / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal! / Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, / Înger cu aripi albe, ca marmura de pal… haine argintie coprind membrele sale … pe frunte-o stea de foc… Când noaptea-i însă-i caldă, molatecă şi bună, / Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună / … Şi ea venind din noapte ca o rază de soare / Coboară, pe-a mea frunte nebună, visătoare, / Pân’se preface-n chipul ce l-am visat mereu (a se observa, pe lângă calităţile de spirit superior şi complex ale arătării: înger-haine argintie-pe fruntea-i de foc, faptul că realizează comunicarea în mod telepatic, ea, rază de soare, folosind canalul de comunicare al ochiului ciclopic, din frunte) I-309, I-311:Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai rămas / Să zboare-unde-l aşteptă amorul în extaz, / Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală / Pluteşte printre stele… iar stelele-i ţesală / Un corp de raze blonde… [corpul de foc al spiritului, posibil, însă, să fi venit, ispititor, dinspre următoarele stadii ale Pământului-foc: Jupiter, Marte, Venus etc.] / …norii cei lunateci [stare gazos-acvatică, solar-lunară, deoarece Soarele-Luna, într-o anumită perioadă eminesciană evoluţiei spirituale, coexistă] prin stele ce sună [sonoritatea este şi ea, o senzaţie dezvoltată în epoca evolutivă solar-lunară] / Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază [erosul-foc apare în stadiul spiritual Pământ]… // Dar nu se poate încă… căci corpul meu de lut / Un sclav greoi şi rece - e sclav - dar e astut [penetraţia, în zona Pământ, a elementelor luciferice, produce solidificări grosolane şi astuţia-viclenie; pentru a se sustrage influenţelor luciferice, spiritele pământeşti se retrag în Atlantida, unde-şi păstrează, sau recapătă, starea de rază]; I-313:E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aici în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi [Magul spune] pot ca să-l reaprind / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici. Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe. Atma, din stadiul saturnian final (Omul Spirit) se transformă în Buddhi (Spiritul vieţii, universal - stadiul solar e primul care perfecţionează această stare). Apare, după Pământ, starea de Moarte, provocată de însăşi natura omenească. Eul individual capătă extracorporalitate. Corpul fizic à eteric à astral à Eu spiritual (Sinea spirituală - Manas) - toate aceste componente ale Eului sunt dezvoltate, treptat şi pe rând, în stadiile de revoluţie ale astrului spiritual Pământ (în stadiul Saturn, respectiv Soare, Lună, Pământ, Jupiter etc.). Călugărul-atlant se ţine departe de lumea simţurilor - de ispita luciferică: atlanţii erau discipolii Spiritului Focului, Christos. Fiinţa luminoasă care-l cheamă îi confirmă statutul de discipol al lui Christos-focul - şi îi propune stadii de evoluţie ulterioare, superioare. Nu aici-aci - ci în lumea în care fiinţa luminoasă, pe de o parte, e re-aprinsă, pe de altă parte trăieşte mai departe (preia şi îşi însuşeşte trecutul şi viitorul stadiului de evoluţie spirituală-Pământ, continuând astfel seria iniţierii lor începută cu Împăratul, Fiul de Împărat, Călugărul).
Nici vorbă, deci, de “Învălmăşeală a inspiraţiei” (G. Călinescu, op. cit.): Eminescu urmăreşte, în Povestea magului, să descrie Fiinţa Spirituală, cu structurile ei evolutive, într-o veritabilă “cronică acaşă” a urmelor evoluţiei, urme percepute suprasensibil. Descrierea nu se-ntrerupe, ci sugerează atracţia lumilor, reunite în Călugărul-Mag (Călugăr adept al lui Hristos-Focul, intersectat, în acţiunea de perfecţionare a Fiinţei Spirituale, cu Magul-fond cosmic al evoluţiei spirituale - atracţie spre toate fazele evoluţiei spirituale.
Este o răstignire a Omului Solar-Hristos, în:
VERTICALA 1 - Mag - treimea de fond, stabilă în permanenţă;
2 - Împărat - faţa evolutivă a Magului (Timp şi moarte, deci de la saturnism-Timp, la pământesc-Moarte);
ORIZONTALA 3 - Călugărul - Hristos, ispitit de
4 - Lucifer (ascunsa forţă ce degradează şi restructurează materia suprasensibilă în lumi) ßà cu reversul Chipul-ispită-Ea (dar Ea - ca o “cronică acaşă” dinamică, purtând semnele tuturor aştrilor în care se întrupează ocultul Pământ). Ea ßà Lucifer e forţa dinamică pe orizontală (opusă călugărului, reticent la mişcare) - a Magului-Împărat (dinamismul verticalei iniţiatice à desacralizat à re-iniţiatice).
Călugărul, situat în stânga crucii care reuneşte punctele antropocardinale - poate fi situat şi în centrul crucii Antropocardinale: este nevinovat de tot şi vinovat spre tot, împăcat întru cântec (“O arfă de aramă cu coarde ruginite”), dar chemat-ispitit spre toate zările-cântec, disponibil, la modul pur, pentru înscrierea în mereu noi, alte lumi-cruci – Figura 4:
Şi Luceafărul conţine elemente clare de ispitire, pentru reconstruirea lumii iniţiale-lumea gregară, luminoasă, mitică (rude mari împărăteşti): Luceafărul şi fata-Lună se ispitesc reciproc (Soarele Ocult şi Luna ocultă con-vieţuiesc, într-o perioadă, apoi se rup unul de altul, Luna, cu forţele ei spirituale, angajându-se în realizarea stadiului spiritual Pământ-de-foc). Rezultatul va fi: separarea definitivă a stadiului Soare Negru-Luceafăr, într-un demonism cosmic, potenţial - de stadiul Pământ re-mitizat prin Luna Spirituală (Fata-Lună a preluat forţele necesare spirituale de al Soarele Negre, hyperionizându-se - şi acum lucrează asupra forţelor, abia trezite, ale noului ei stadiu spiritual, Pământul. Elementul masculin, din cuplul mitic final, este supus, fascinat şi transformat într-un docil cooperant erotic).
*
*                              *
5. SPRE ŞI ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI (MUNTELE SOLAR ŞI MÂNĂSTIREA LUNII)
Treptat, ne vom reîntoarce la Memento mori, unde se află cea mai clară descriere a ombilicului universal al stadiului spiritual Pământ. Nu înainte, însă, de a menţiona stadiile tensiunii creator-spirituale, care concentrează, treptat, întreaga energie spirituală în ombilicul Pământului.
I. a) “Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I, I-101);
b) “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta [lună] străbate” (Scrisoarea I, I-101) şi “Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” (Luceafărul, I-121);
c) “Şi întunecata mare” (Floare albastră, I-45) şi “Scânteie marea lină, şi placele şi sure / Se mişc una pe alta ca pături de cristal [Marea-sarcofag]; / Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn” (Împărat şi proletar - I-52);
d) “Astfel Grecia se naşte din întunecata mare / Poartă-n ceruri a ei temple … / Marea, lin cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume / Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume … / Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă, / Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. / Câteodată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis … / Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă [nimfe], / Orice unde linguşeşte arătarea lor cea naltă, / Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-I luminos; Oceanicele corpuri ca statuie de ninsoare, / Strălucesc la părul negru ce şi-l uscă ele-n soare / Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros. / Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană …” (Memento mori, I-254).
Câmpul semantic al apei este potenţat de către structura semantică a codrului (izotopic semantic cu pădure dumbravă etc.), într-o eternă penumbră - sugerând valenţe de propensiune spre prima treaptă a spiritului universal. Codrul mai poate fi o ultimă “faţă tensională” a lucrurilor, apa, însă, apare ca un ecou rămas între lumi.
Apa semnifică spaţiul protector şi potenţator al sincopei dintre lumile-stadii spirituale (întuneric - ca marea fără raze). Pe de altă parte, cel puţin în aparenţă este docilă faţă de energiile aflate în acţiune, pentru construcţia lumii-stadiu spiritual; ea reflectă placidă, şi potenţează modificările corporale ale lumii, tensionările creatoare de corporalităţi; b) Luceafărul se foloseşte de mare-mişcătoare cărări (deci, nu cu voinţă autonomă, ci cărări imprimate conform unei voinţe exterioare mediului-fundament, apa: voinţa Luceafărului); c) Ea reflectă-n lumea-i clară structurile conformate de Spiritele Armoniei: Grecia măreaţă; marea se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis, dar, câteodată, în funcţie de voinţe din văzduh, voinţele spiritelor se reflectă şi dau naştere visului-apă-sete, iarăşi, apa care suportă “amprentarea” unor acţiuni exterioare ei; poate ajunge să împrumute chiar şi dorinţa de moarte - ca dematerializare esenţializată-schelet: marea mişcă, pe undele ei, corăbii-schelete, ca devenind mare-sarcofag (dorinţa de extincţie, însă, nu este autonomă, sau specifică apei, ci este “amprenta” dorinţei Geniului pesimist-Cezarul) - sau dorinţa de viaţă-naştere: naşte, aparent, Grecia; şi totuşi, marea-Okeanos (dacă o socotim funcţională pentru protecţie şi potenţare) sau marea-Lethe (dacă o socotim funcţională pentru uitarea stadiilor spirituale, ruptura de anterioritate, pentru consolidarea în simultaneitate), pe lângă linguşire (linguşeşte arătarea nimfelor), ea trimite, născându-le şi direcţionându-le forţele-nimfe, spre zona codru-dumbravă (verdea noapte dumbrăvană): nimfele parcă ar fi şi parcă n-ar fi făpturile apei (le linguşeşte, de parcă nu ar fi făpturile ei) dar, tot ea, le saltă, le naşte, sau, cel puţin, le face posibilă ivirea, pentru a stabili legătura cu zona codru. Nimfele sunt spirite de dincolo sau de dincoace, care găsesc în apă (ca zonă) un culoar de evacuare a ceea ce e prea mult (sau periculos) aici, şi de receptare a ceea ce se pot numi Spiritele Modificatoare, dinafară venite.
II. Codrul e legat de o altă formă a apei decât marea (sau fluviile, râurile); izvorul-apa scară, mistică, prin care se reînnoiesc energiile (izvoarele, din acest punct de vedere devin izotopice semantic cu nimfele, care fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană, de fapt trec la acţiunea tensionantă a creaţiunii progresive, modificatoare, către perfecţionarea stadiului spiritual-astru). De aceea, la baza structurilor cosmice binare, din Revedere, stă codrul cu izvoarele, ca entitate-spaţialitate unitară, căci fără izvoare, fără energia mistică, nu ar fi posibilă nici o formă de tensionare energetică spre zona munte: nici codrul, nici pădurea, nici dumbrava (I-71) “Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi, / Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră” - de observat tangenţa directă a energiei resurecţionale, etern reîmprospătătoare, revitalizantă - la zona munte-piatră.
Mijlocul de codru poate fi ori zona de unde începe muntele iniţiatic de piatră, ori zâna-miracol de unde încep treptele-revelaţiei: “adâncu-i [balta] se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare / Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele / Şi de chipul dragei mele” (revelaţia supremă-hieratică: a) lună-soare, păsări-zbor iniţiatic, b) lună-stele, rândurele-organizare a noii lumi spirituale, c) eros-ul, ca forţă supremă de conducere şi coeziune în noua lume).
III. Codrii aiurând (“Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre / Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre” - Scrisoarea IV, I-116) marchează (având izvoarele ca bază energetică) tensiunea-dorinţă sau tensiunea-voinţă, ajunsă la punctul paroxistic, de transcendere[14]

Transcenderea, de obicei, se operează prin zona-culoar spre spaţiul mitic: munte[15] - dar munte poate fi, din punct de vedere funcţional, şi insula, care se smulge din zona apă (tensionată până la valoarea de codru acvatic); căci codrul poate fi considerat, şi el, la rândul lui, apă vegetală, ocean vegetal, cu specificul: stare de tensionare (spre munte-iniţiere sau spre revelaţia directă: apariţia zânelor, cerbilor albi, cailor albi ai mării, bourilor, apariţia casei-Eros din Călin I-66 etc.). Sau templul înecat din Povestea magului, insulă cu structură ordonată întru sacralitate.Muntele poate fi a) de-tensionat, în cădere: valea (“Toată lumea după dânsa [harfă], de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncete ar fi căzut … / Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, / În migraţia eternă de demult s-ar fi pierdut” - Memento mori, I-257) sau b) tensionat, în forma vertical-suitoare a muntelui (“În munţi ce puternic din codri-s-ardică”, I-291, Povestea magului), sau a insulei (“Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur” - Memento mori, I-261), sau a axei lumii figurată prin copacul-centru al spaţiului sacru (“Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm - Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” - salcâmul are atributele mitice ale ascensiunii sacre şi ale eternităţii, căci vechi are aici sensul creat, dintotdeauna, pentru propensiune în cerul-transcendent-pentru totdeauna; de asemenea, salcâmul este cel care determină renunţarea la această viaţă, pentru stadiul noapte-bogată, misterul transcendent).

În această zonă semantică, centru al spaţiului sacru, Eminescu va construi, în Memento mori, un complex transcendent, unic în întreaga sa operă: RAIUL DACIEI[16]. Geografia sacră, aplicată asupra buricului lumii, în viziunea eminesciană, conţine o adevărată structură de iniţiere şi auto-energetizare:
a) în partea de jos a hărţii spaţiului sacru, se identifică halele mării, prin ieşirea spiritelor active, caii albi ai mării (Puterea Albă a Infernului-culoar de iniţiere spre Forţa Solară), însoţitori ai forţelor revitalizante-izvoare: “Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume” (I-264) şi ai lumii: “Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri [secţiunea cailor lunari, din valea monastirei lunei I-268, alcătuind labirintul dionysiac] / Şi în sara cea eternă veseli nechezând ei fug” (zona lunară este zona văii potenţatoare a ascensiunii muntelui, prin intermediul punţilor-mreje iniţiatice): “Monastirea alb-a lunei” transpare “prin diamantească fină de paingen pânză”);
b) zona monastirea lunii este, şi ea, un munte, ca şi cel solar, dar invers, detensionat; monastirea lunei este imaginea reflectată, în registrul acvatic, umed,
c) a Muntelui Solar, cu Cetatea Soarelui şi cu Grădina Zorilor: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe” I-265, “Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate” I-267;
d) Dochia, obţinută de Eminescu ca zeitate androgină, reflectând Luna (prin fanta cerului de tipul celui al lui Anaximandros), dar legând Luna (prin traseul executat de luntrea cea de lebezi trasă) de Soare: după trecerea fluviului-râu cu cai de umbră (lunari) I-264, stâncile “în cer se-ntind”, şi apare imaginea Soare: “Soarele trecând pe codrii a lui roată de-aur moale” I-264; Dochia-Lună stă la masă cu zeii solari, pe Muntele Cosmic (zâne şi zei coboară, însă, şi în Infern-umbra verde, la cerboaicele albe şi caii mării);
e) Există o reţea foarte deasă de zone Râuri (fluvii), lacuri, cu dublă funcţie: oglindire şi separare-unire (hotare bi-tensionate, bidirecţionate); prin această reţea se obţine oglindirea zonei Munte-Solar din zona Labirintului dionysiac, dar şi separarea amnezică (prin apa-Lethe) a zonelor-trepte de iniţiere, a sferelor de sacralitate: Zona a soarelui cetate e separată de zona monastirea lunei prin zona lacuri limpezi (zona intermediară de sacralitate este zona zori) : “Acolo sunt lacuri limpezi … / Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă, / Se ridică dintre lunce … / Monastirea alb-a lunii”; în plus, râurile-fluvii susţin tensiunea verticalei iniţiatice (Muntele Cosmic ca Râu Demiurg);
f) ascensionalitatea iniţiatică pe Muntele Cosmic-Ombilic Universal este marcată clar, prin zone vegetale-codru, cu capacitate de iluminare-revelaţie distinctă (la fel ca în basme): păduri de aramă, codri de argint, dumbrăvi de aur, cu poiene constelate (par a fi trepte de iniţiere alchimică).
Avem de a face, deci, cu un complex sacru, închis în propria-i orbită de funcţionare: în centru, Muntele Cosmic (tensionat şi detensionat: Cetate extravertită a Soarelui şi Monastire introvertită a Lunei intermediate de fluviul-Lethe, cu valoare mai curând anamnezică decât amnezică, al Zorilor Armonici: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe”), iar în jurul şi printre sferele de acţiune spirituală, hotarele iniţiatice, de tip acvatic (râu, fluviu, lac) sau vegetal (codru, pădure, dumbravă). Bineînţeles, se adaugă o vastă reţea de văluri care ascund şi revelează, protejează şi demască: umbra, norii, iedera, viţa-de-vie, zidurile (murii) de frunze, podurile-pânze de păianjen, scările de flori, perdele chiar (I-266: “sunt lăsate largi perdele”).
Deci, nu e doar o Grădină a Paradisului, imuabilă în staticismul ei extatic, ci un complex dinamic al zonelor sacre alternative (întuneric-lumină, Soare-Lună, umbră-ocean de lumină etc.). Există şi structuri artificiale (sau aproape) de palate, scări netezi, colonade, bolte, monastire, cetate - dar salvate de contactul permanent cu semantica naturală, topindu-se în şi revenind ca evidenţe din fondul natural (prin comparaţii efectuate în zona naturală a semanticii termenului cu care se compară: marmoră albă ca zăpada, marmura ca ceara - şi prin preajma imediată, fizică, a naturii: palatele, de pe Muntele Cosmic, sunt precedate de zimbrii codrilor, şivoaie de stele etc. - şi sunt urmate de oştiri de flori ca stele topite, fluturi care ard. Singurul aspect static al acestui complex-ombilic universal îl reprezintă acea cronică imagistică a miturilor, care poate fi şi “cronica acaşă” de care vorbeşte R. Steiner: înregistrare, în straturi şi zone fixe, a urmelor acţiunilor evolutive ale aştrilor spirituali, ale forţelor spirituale, care construiesc şi deconstruiesc stadiile perfecţionării spiritului (de remarcat că această cronică-Mythos sau “cronică acaşă” este desfăşurată pe zidurile monastirii Lunei, Eminescu având în vedere, poate, că stadiul Lună e mai apropiat de stadiul spiritual Pământ, decât stadiul Soare, căci seria ocultă este … Soare-Lună-Pământ …): “Şi-n odăile-înalte din frumoasa monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire / Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni …*
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] Cf.Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustenis, 1925, p.109-111.
* Dăm cuvântului ocult sensul de esoteric, iar nu de luciferic.
[2] Cf. Rudolf Steiner, op. cit., Ed. Rustania, 1925, p.109-111
[3] Cf. Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, 1925, cap. Evoluţia lumii şi omul, p.108-226.
[4] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990, p.258-259, Simbolismul materiei.
[5] R. Steiner, op. cit. p. 199, cap. Evoluţia lumii şi Omul.
[6]  Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Buc., 1978.
[7]  “… lumină pur spirituală, care înafară este întunerec” - R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, p. 130.
[8] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, p. 25, Ed. Minerva, Buc., 1985.
* Ciakras-ul (roata) al şaselea (yoga), de unde energia va migra, spre eliberare şi comunicare permanentă cu cosmosul, în ciakras-ul al şaptelea-moalele capului. Vezi M. Eliade, Yoga, Gallimard.
[9] R. Steiner, op. cit., p.124-125.
[10] R. Steiner, op. cit., p.125, p.121.
[11] R. Steiner, op. cit., p.124-125, p.125, p.121.
[12] R. Steiner, op. cit., p. 110
[13] R. Steiner, op. cit., p. 160
[14] Cf. E. Schuré, op. cit., p. 42: “Acolo (în adâncul pădurilor hyperboreene) apare primul frison al Invizibilului, viziunea lumii de dincolo. Pentru aceasta, pădurea încântătoare sau teribilă a rămas dragă rasei albe. Atrasă de muzica frunzelor şi de magia lunară, ea revine mereu aici, pe parcursul vârstelor sale, ca la o fântână a lui Jouvence în templul bunicii sale Hertha. Aici dorm zeii, amorurile sale, misterele pierdute”, p.44 - Ramura de vâsc (“creanga de aur”) a fost numită, în tradiţia esoterică a Albilor Europei, Aesc-Leyl-hopa, ceea ce înseamnă «speranţa vindecării se află în pădure». Grecii au schimbat denumirea în Aesculap …”
[15] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Cluj, 1990, p. 173: “munţii cei înalţi (…) sunt liberi de îmbătrânire …”.
[16] Cf. V. Lovinescu, Dacia hiperboreeană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994, p. 30: “… pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată”.
* Considerăm necesar să precizăm, acum, la finalul acestui capitol, că termenul de ocultism se dovedeşte impropriu, atunci când este folosit în legătură cu activitatea unor cercetători profunzi, ai unei ştiinţe originare, unice şi unitare, vitale şi atotintegratoare - cum sunt R. Steiner, René Guénon sau V. Lovinescu, Mihail Vâlsan, Marcel Avramescu dar şi a unor poeţi iniţiaţi, ca Eminescu. Este vorba de tradiţionalism, adică de păstrarea nealterată a semnificaţiilor spirituale ale acelei planete care a fost Pământul, acum 6000-8000 de ani. Etnograful şi istoricul contemporan Marija Gimbutas concordă, în opiniile de profunzime, cu poetul român Eminescu , autorul poemului Memento mori: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate cuprinsă între 6500-3500 î.e.n. (…) A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii …”

UNIŢI ÎN CUGET ŞI SIMŢIRI?
„Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.” (Einstein)
Viața noastră sufletească, liniștită sau zbuciumată, este ecoul vieții sociale în care trăim. Și cum să fim liniștiți, când ne ajung la urechi, sau ni se prezintă în fața ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defăimăm… Demolăm valorile reale, distrugem reperele morale și intelectuale ale nației noastre. Nu este suficient că din afară stau unii pregătiți să ne lovească? Ne lovim și noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de preț – cultura, în oamenii valoroși care mai sunt, în loc să ne bucure existența lor. Distrugem năzuința, lupta și dobândirea acelui ideal: „uniți în cuget și simțiri”.
Defăimători sunt destui, apărători mai puțini, și-atunci calomnierea crește ca o ciupercă, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defăimători nu există sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligenței, nu există respect față de oamenii valoroși ai nației, acei intelectuali care se străduiesc să ne deschidă mințile, să ne deschidă ochii asupra unor lucruri care sunt învăluite în ceață. Chiar dacă nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provocă un dialog cu conștiința noastră. Oamenii de cultură din sfera literaturii se străduiesc și scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridică pe o treaptă superioară. Mario Varga Llosa spunea: „datorită literaturii descifrăm, cel puțin parțial, această hieroglifă care este de multe ori existența…”
Prin luarea de atitudine în scris sau în vorbire convingem, influențăm, înălțăm sau coborâm pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea și vorbirea să folosească binelui. Scrierea și vorbirea sunt puteri care trebuie să dovedească multă înțelepciune. Nu ar trebui să folosim un limbaj curat și corect, cuvinte pline de amabilitate care să încălzească sufletele? Iar atunci când nu suntem de acord cu câte ceva sau cineva, vrând să corectam, să îndreptăm, nu trebuie cuvintele să aibă  totuși mirosul vieții și nu pe cel al morții? Cuvintele aspre, severe rănesc sufletele, produc mânie, răzvrătire, sau profundă îndurerare. Nu ar trebuie mustrările îndreptate spre oamenii de valoare să fie rostite în spiritul iubirii? Sau atunci când cuvintele au rănit să ne cerem iertare? Dar pentru a cere iertare în suflet trebuie să existe măcar o fărâmă de noblețe. Fiind conștient de greșeala sa, de neînfrânarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defăimătoare va acționa pe viitor mai responsabil, în acord cu conștiința sa morală, își va imagina consecințele faptelor pe care le-a făptuit sau este pe cale sa le făptuiască, întrucât i se va lărgi dintr-o dată orizontul cunoașterii și va acționa în modul cel mai potrivit, înscriindu-se în armonia acestei lumi, atât de necesară.
Trebuie să recunoaștem că nu suntem egali decât în fața lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, alții cuceresc mărirea, iar altora le e dată de-a gata”, scria William Shakespeare. Există o ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii și lucrurile în lumea noastră pământeană, așa cum există și în cea de dincolo de noi. Dar, toți și toate trebuie să trăiască în armonie și ca să existe această armonie, trebuie recunoscută această ierarhie. „Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere” (1 Cor. 1:10).
Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse, am mai spus-o cândva, și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile minții și cele sufletești, destăinuite în scris, întrucât acestea valorează cel mai mult. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândește cinste” și cuvintele așternute sunt gândurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt...” spunea un ierarh.
Mircea Eliade se întreba ce-i lipsește omului modern ca să fie om întreg și credea că  „tocmai această intuiție a ierarhiei, a cosmicizării. Fiecare dintre noi este un mic haos”.
Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și el trebuie folosit în sensul respectului, al demnității omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizată, nu haotică. 
Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de respect, de decență, de bun simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată parcă, a reverențelor de limbaj. Mă întrebam cândva dacă este făcută pentru a se vedea în ce lume trăim, ca o oglindă a vieții? Dar nu, m-am convins că este acea „ciupercă” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigenă. Vorbirea stradală nu trebuie adusă în studiourile de televiziune. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori; ierarhia trebuie totuși respectată!  Respect și pentru demnitatea limbii noastre! Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.
Am scris cândva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Mă indignase vocabularul folosit de unii manifestanți. Și scriam redactorului printre altele: „cuvintele urâte, vocabularul care se folosește astăzi, mă dezgustă. Cred că această pretenție a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci și de la cei care știu să-și strige durerea în stradă, sau ]n fața ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atât nu se poate”, dar iată că se poate! S-au putut auzi cuvinte insultătoare la adresa unui intelectual de mare valoare al țării, iubit de foarte mulți dintre noi.
Scriitorul german Thomas Mann, în cartea sa Muntele vrăjit, scria: „Nu trebuie să li se răpească umaniștilor funcția de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai tradiției demnității și frumuseții omului…” Și-atunci când un scriitor, un gânditor slujește prin scrierile sale interesele neamului românesc și al civilizației timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defăimătoare? Nu se lovește în nația noastră prin defăimarea valorilor intelectuale?
Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)

DIVERSITATE ŞI ARMONIE ÎN PEISAJUL URBANISTIC AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA
Priveam de la fereastra hotelului imensa panoramă oferită prin desfăşurarea multicoloră de case şi blocuri ale Clujului. Încercam să discern cu privirea detalii care să îmi descopere sufletului unui oraş cu rezonanţă din istoria Transilvaniei. Undeva, către stânga puteam distinge turla bisericii romano-catolice din Piaţa Unirii. Mai la dreapta observam cupola catedralei ortodoxe din Piaţa Avram Iancu. Iar la mică distanţă de aceasta remarcam structura de construcţie a unei catedrale greco-catolice, un fel de replică destinată să aducă simetrie în peisajul urbanistic al oraşului.
Căutam centrul oraşului, dar îmi era dificil să poziţionez acea zonă în jurul căreia s-a constituit şi a evoluat orice gen de aşezare umană. În schimb, aceste trei repere de arhitectură păreau să indice o tripolaritate confesională şi o relativă tensiune între trei tendinţe aflate în competiţie pentru identitatea proprie. De fapt, chiar şi numele renumitei Universităţi „Babeş-Bolyai” indica o bipolaritate etnică aflată într-un echilibru relativ ce trebuia continuu menţinut printr-un efort constant depus de toate părţile implicate.
Mai departe, compoziţia imaginii dezvăluia o mulţime de case medievale relativ bine conservate, alături de construcţii din perioada Imperiului Austro-Ungar, continuate cu imobile de epocă interbelică, cumva similare celor din Braşov, oraşul meu natal. La acestea se adăugau oarecum haotic blocurile turn şi de patru etaje ale perioadei comuniste, care stânjeneau privirea cu arhitectonica „baroc stalinistă” lipsită de gust şi cu aspect de şantier, ca peste tot în restul României. Spre deosebire de alte locuri, totuşi curăţenia stradală şi îngrijirea spaţiilor verzi recomanda spiritul de gospodar al primăriei, care se pare că ştia mai bine decât în alte părţi să se ocupe de administrarea marii urbe.
Al treilea „strat” de locuinţe, de data aceasta de factură post-decembristă, se răspândea în neorânduială pe dealurile din vecinătatea oraşului cu o mulţime de vile şi blocuri scumpe la cumpărat, însă dificil de estimat în privinţa rezistenţei construcţiei. În mare parte, ele ofereau acel sentiment fantomatic, specific clădirilor parţial locuite, dar ridicate în grabă de o lăcomie imobiliară alimentată de credite ieftine oferite în urmă cu câţiva ani clienţilor creduli. Ca să ajungi în această zonă trebuia să iei obligatoriu un taxi, care costa dublu faţă de Bucureşti, adică era foarte scump. Sau puteai să îţi propui un exerciţiu de drumeţie montană, panta de urcare sau coborâre solicitând la maximum, ceea ce putea fi o alternativă la sala de gimnastică.
În zare, către răsărit, se putea observa pista aeroportului internaţional, unde aterizau şi decolau avioane de mică sau mare capacitate, zgomotul ambalării motoarelor auzindu-se până departe printr-un joc de ecou multiplu reflectat de dealuri. Observam Boeing-urile uriaşe cum se ridicau în văzduh şi virau strâns către dreapta înainte de a se încadra pe culoarele de zbor către diferitele destinaţii ale lumii. Cumva, acest pol al modernismului aeronautic se adăuga disonant la celelalte elemente ce relevau structura cosmopolită a unui oraş mare aflat într-o expansiune continuă asupra mediului înconjurător.
Alte repere mai noi se adăugau şi ele prin profilurile postmoderniste, cu aspect de hale industriale, ale unui Auchan megalomanic dispus undeva către miazănoapte şi ale lui Iulius Mall aflat ceva mai aproape, care în noapte marcau asemenea unor balize existenţa unor concentrări comerciale către care se îndreptau nenumăraţi oameni presaţi de preţurile, după părerea mea exagerat de mari, din interiorul oraşului. Astfel, cultura hipermarchetului dispus la marginea aşezării urbane se adăuga şi ea straturilor anterioare ce încă refuzau, cel puţin la nivel arhitectonic, să dispară din peisajul metropolei.
Dar privirea mi se întorcea involuntar asupra Pieţei Avram Iancu, unde la mică distanţă, Teatrul Naţional „Lucian Blaga” încerca să echilibreze demersul mult prea religios al clădirilor dominante din centrul oraşului sau înălţimea uneori ameţitoare ale unor monumente istorice cu statut de simbol pentru diferitele comunităţi etnice sau confesiuni religioase. Numele marelui filozof-poet, iarăşi o dualitate greu de echilibrat, părea să releve o încercare de integrare pe calea „Marii Treceri” printr-un univers metafizic aflat mereu sub incidenţa unei inexorabile „cenzuri transcendente” în cunoaşterea Marelui Anonim. Este posibil, ca ideea sa originală asupra conceptului de „matrice stilistică”, ce parţial explica viziunile diferite ale popoarelor lumii, să fi fost rodul trăiri în mijlocul unor aşezări multipolare, aflate într-o continuă competiţie menită să menţină identitatea specifică fiecărei comunităţi etnice sau confesionale.
Mai departe, undeva, la dreapta teatrului, observam aspectul de cazarmă al cartierului general al Diviziei a IV-a, Transilvania, un fel de careu delimitat de clădirea cu aspect de comandament de garnizoană, care pe rând a găzduit armatele austriacă şi maghiară, iar în cele din urmă, cea română – iarăşi o tripolaritate de natură militară sugerată de arhitectura clădirii şi de prezenţa busturilor în bronz ale unor generali omagiaţi în perioada postbelică. Existenţa unei mari unităţi militare aproape de centrul oraşului indica o anumită îngrijorare din trecut asupra menţinerii ordinii publice în perioade în care disputa dintre comunităţi trebuia să fie controlată atent de către oficialităţi.
Însă încercam din nou să cuprind cu privirea marele oraş şi să îl cuprind cu braţele în dorinţa de a strânge laolaltă toate aceste fragmente de timp sau istorie şi de a integra armonios toată disocierea generată de o diversitate competiţională ce conduce la tensiuni inerente, care chiar dacă nu sunt mărturisite explicit, totuşi continuă să mineze buna înţelegere dintre oameni. Căutam să identific un reper integrator pentru ceea ce distingeam prin privirea atentă a oraşului, dar îmi era dificil să îl găsesc. Blestemul fragmentării, care urmăreşte specia umană de la inventarea limbajului articulat, părea să nu îmi ofere nicio şansă.
Şi totuşi, o dată cu lăsarea întunericului, când umbrele nopţii s-au lăsat peste oraş, am remarcat nenumăratele lumini de pe străzi sau bulevarde şi din casele oamenilor. Pe măsură ce soarele asfinţea, toate detaliile zilei dispăreau oferind imaginea armonioasă a liniilor punctate luminos ce se întretăiau asemenea arterelor ce poartă sânge proaspăt într-un imens organism. În faţa nopţii toate diferenţele dispăreau oferind o imagine compactă şi armonioasă asemenea stelelor de pe cer. Un fel de constelaţie misterioasă părea să se fi revărsat pe pământ oglindind armonia spaţiilor nesfârşite ale universului.
Iar pe măsură ce orele treceau, iar luminile se stingeau în case, semn al trecerii de la veghe la somn, mă gândeam că această comuniune blândă a odihnei şi visării oferea în fiecare noapte ocazia să se unească laolaltă toţi cei care dintr-o raţiune sau alta se aflau împreună doar prin locuire în acest oraş. Astfel, aveam în faţă viziunea unei singure fiinţe şi a unui singur om prin ale cărui vene circula aceeaşi energie dătătoare de viaţă indiferent de timp, loc, istorie sau orice alt gen de apartenenţă, ce vremelnic ne marchează scurta noastră trecere prin acest mic univers.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PARIUSUL – PIATRĂ DE TEMELIE LA EDIFICIUL SUCCESULUI!
Spre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…
 „Parisul e o boală!”
„Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre. Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură.
Benjamin Franklin spunea, făcând referire la Franţa: “Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului. Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
 „Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?
 „Mai bine spălăm vase la Paris, decât să mergem în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase. În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.
 Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.” Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”. Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”
 Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?
 În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul! Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!
Frânturi de viaţă la Paris, pe strada Ribera
 Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera! Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc. Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.
 Definiţia fericirii în exil sau prima dimineaţă la Paris
 „În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul.  „Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp. Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
 Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!
S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo! De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace. În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!
Dumitru Ştefănescu – un vis spulberat după gratii!
Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.
Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi. Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti. Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti. Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viaţă – Sonia şi Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia. „Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine. Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu. Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa. Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.
 „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”
 Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru. S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.
„Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!” Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”. Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara. Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai. Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!
Petrecere românească pe bulevardul Saint Michel
„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie. Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace. Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă. Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri. „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”
Octavian D. Curpaş (Surprise, Arizona – SUA)

FENOMENUL ISTORIC – REVERSIBIL SAU IREVERSIBIL?
 Istoria lumii este tribunalul lumii
(Friedrich von Schiller)
Proverbele sunt vorbe pline de înțelepciune. Ele provin din experiența vieții celor care au existat înaintea noastră și a căror existență s-a înscris în istoria acestei lumi.„Un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuiesc s-o scoată”, este proverbul românesc pe care-l aud tot mai des în ultima vreme. Chiar așa? Multor înțelepți un singur nebun le poate da de furcă? Cert este că fiecare dintre noi simte dezordinea din jurul său, libertatea fără de măsură și de reper, disproporția covârșitoare între cei bogați și cei săraci, mizeria morală care include vicii, păcate și atitudini provocatoare. Ordinea a lăsat demult loc haosului, dar să ajungem până la o gravă turbulență – ea fiind una dintre manifestările haosului – parcă nu ne-am fi așteptat. Există credința unora că s-a pierdut legătura cu dimensiunile mai înalte ale conștiinței, dimensiuni spirituale și, din această cauză s-ar produce o involuare, omul ajungând la o „specie dăunătoare, ce ar putea distruge întregul Univers”. Oare nu mai cunoaștem Calea care trebuie urmată? Un destin neînțeles ne condiționează existența? 
Există, totuși, în profunzimea ființei umane dorința de regăsire a adevăratei naturi, de ieșire din visul materiei și de întoarcere la spiritualitate, la divinitatea care veghează și ne îndrumă calea vieții. Dar pentru regăsirea adevăratei Căi, trebuie să ne oprim din drum, să cugetăm, să decelăm între bine și rău și numai apoi să mergem mai departe. Vocea interioară, vocea sinelui trebuie să fie mai puternică ca cea a Egoului. Numai ea ne poate face să cunoaștem Calea ce trebuie urmată. Comparând apoi lumea de ieri cu cea de astăzi, adică reflectând asupra istoriei, am putea, cu ajutorul minții, să alegem, cu o mai mare ușurință, binele pentru lumea în care trăim.
Filozofii români au vorbit mult despre omul a cărui viață se înscrie în istoria lumii. Lucian Blaga (1895-1961), personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, filozof și poet, dramaturg, traducător, spune despre istorie că „este prin excelență o dimensiune a existenței umane. Printre toate ființele singur omul se poate mândri cu o istorie. […] Omul creează istoria… Omul deplin este așadar ființă istorică prin definiție”. Ca atare, istoria rămâne un câmp de manifestare și realizare a posibilităților umane, modul însuși de ființare a omului. Mai mult decât atât, pentru definirea mai completă a istoriei, Lucian Blaga face din ea expresia destinului sisific al existenței umane: „veșnic mutilată, redusă, frânată sau chiar anihilată prin preschimbarea transcendentă, stilistică a Marelui Anonim”. Principala caracteristică a modului blagian de a concepe existența ar fi misterul, ca element fundamental al existenței generate de Marele Anonim, care lucrează în viață și dincolo de viață, omul încercând mereu, dar zadarnic, să reveleze misterul prin plăsmuirile culturii. Nemulțumindu-l teoriile cunoașterii - teorii ale faptului - începând cu Kant, Blaga năzuia spre formularea unui tip de cunoaștere care să cuprindă în obiectivul ei și lumea inepuizabilă a misterelor, pentru a lăsa loc îndoielii și neliniștii, permițând astfel realizarea unor presupuneri. Aceasta, probabil, în scopul previziunii viitorului. Omul, conform gândirii lui, are posibilitatea de a înstăpâni natura prin inteligență, având un orizont larg, orizontul necunoscutului, inexistent la animale, de aceea „Omul trebuie să-și prepare singur armele de apărare și de atac, de care este despuiat și hrana ce nu-i stă în chip natural la dispoziție”. Pentru el, fenomenul istoric este un „fenomen concret cosmic - spațial, numeric singular care poate avea când aspecte ireversibile, când aspecte de repetiție.”
În aceeași idee, filozoful, eseistul Petre Țuțea (1902-1991) afirma: „Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamica și istoria”(Se referea la Principiul II al termodinamicii considerat a fi cea mai metafizică dintre legile fizicii, prin faptul că arată direcția spre care merge lumea.) Plastic, Țuțea mai exprima: „Istoria e întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnație…”.
Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909-1987) în Jurnalul de idei vorbea despre existența a două procese de conștiință remarcabile pentru viața sufletească a fiecăruia dintre noi: captarea conștiinței negative și a celei pozitive. Cu alte cuvinte, conștientizarea limitelor, descoperirea faptului că nu putem face orice, oricât de lungă ar fi viața noastră, sau cum frumos își încheie poetul latin Vergiliu, Egloga a VIII-a: „Non omnia possumus omnes” – Nu toți putem toate. Această descoperire omul nu o poate face prea curând în viața sa, și uneori chiar niciodată. Celălalt proces ar fi conștientizarea sau descoperirea faptului că, deși nu poți face decât un lucru anumit oricât de lungă ar fi viața, poți totuși face destul, în limitele care-ți sunt prescrise: „Cum îți apare câte o barieră, câte o sentință a destinului, spunându-ți: asta nu e pentru tine, tot așa îți apare câte un îndemn, amintindu-ți: asta e pentru mine…” S-ar înțelege - necesitatea măsurii, simț întâlnit la puțini oameni. Fiindcă nimic omenesc nu ne este interzis, dar trebuie avut un simț al măsurii. Cântarul! Apropo de acest simț al măsurii, amintesc întâlnirea dintre istoricul, politicianul Nicolae Iorga care avea o memorie formidabilă și o folosea în oratoriile sale, și inginerul, omul politic Ion I. C. Brătianu: „Ce pot eu învăța de la un inginer?” „Simțul măsurii, domnule Iorga!” i-ar fi răspuns Brătianu. Ca o observație, toți fanaticii sunt niște exaltați malefici, care nu cunosc măsura, nu acceptă dialogul, părerea altora, ci numai „adevărul” lor.
Filozoful Nae Ionescu (1890-1940) împărțea istoria umană în două mari perioade, una până la Renaștere și cealaltă după Renaștere: „Până la Renaștere omul își cerea scuze în fiecare zi lui Dumnezeu că există, iar după Renaștere Dumnezeu este obligat să ceară omului scuze că există. Chiar dacă istoric această periodizare nu este justă, metafizic este, fiindcă ne revelează drama omului modern supus unui proces de dezdivinizare”. Iată că, în vremurile noastre, acest proces continuă prin încălcarea legilor divine și nu-i împiedică pe fanatici să-și urmeze planul lor diabolic. Așa apar „frustrații planetei”!
Emil Cioran (1911-1995), filozof și scriitor care a dovedit o sinceritate și o luciditate uimitoare, a exprimat, la vremea sa: „Americanii fac greșeli extraordinar de grave, pentru că în primul rând nu știu să mintă; și apoi, ei cred în cuvânt ca într-un lucru sacru, al cărui judecător este poporul. Nu-i văd având vreodată un Talleyrand”. Iată că alții, prin viclenie, profită și încalcă gândirea celor care respectă legile logice. Așa s-o fi scriind istoria? Adevărat că toți trăim sub același soare, dar nu toți avem același orizont! Înainte de a dori să transformăm ceva, să bulversăm echilibrul și așa fragil al lumii, ar trebui să ne cunoaștem, să ne respectăm pe noi înșine dar și pe cei de lângă noi. Înainte de a impune lumii gândirea pe care o ai, întâi cântărește-ți-o pe a ta! Privește-te - n oglindă dimineața și întreabă-te dacă poți vedea în bucata aceea de sticlă argintată, atât de fidelă, chipul pe care ți-l dorești și întreabă-te dacă, vanitatea zărită pe chipul tău nu provoacă altora disprețul, chiar durerea. Căci nebunia va fi suferința aceluia care nu și-a văzut imaginea adevărată în oglindă. Uneori mă întreb dacă s-a construit cumva un zid împotriva înțelegerii semenilor, a iubirii? Dar zidul va fi dărâmat într-o zi, de cei în a căror inimi mai există flacăra iubirii, a toleranței, casa iubirii - casa existenței fiind!
Istoria este laboratorul în care experimentăm viața, obținând rezultate bune sau rele, funcție de gândirea noastră care acționează ca un reactiv, dar poate acționa și ca un catalizator, grăbind o reacție distructivă. Din nașterea și moartea unor perioade ale istoriei, ar fi trebuit să se tragă învățăminte. Există dreptul de a apăra binele dobândit, de a nu rămâne pasivi la distrugerea unui popor, oricât de mic ar fi el din punct de vedere numeric, de dragul intereselor meschine, a poftei expansioniste.
Nu pot uita interesantul roman al scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz Slavă și fală, citit cu zeci de ani în urmă, din care am reținut strigătul, ca o avertizare: „Omenirea a alunecat pe o pantă funestă!” Și când a fost întrebat ce înseamnă o pantă funestă și dacă se referă la aspectul moral, personajul a explicat: „Nu, câtuși de puțin! Material, cât se poate de material! O pantă vătămătoare omului pe pământ. Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere.[…] Poate perioada Renașterii și umaniștilor, poate în perioada lui Leonardo Da Vinci a fost cotitura mare a istoriei omenirii, istoria ei frumoasă, crescendo-ul uriaș, consecințele Renașterii? […] Da, știu, acum știu ce fel de sfârșit vom avea!... ca în Biblie, ca în Apocalipsă. În focul general, în dezintegrarea în atomi a tot ce există și în dispersarea atomilor. Înțelegi ce crimă a fost dezintegrarea atomului? Știința a trebuit s-o comită…”
Așa gândea scriitorul în perioada în care a trăit (1894-1980). Iată că acum „panta funestă” privește aspectul moral care se adaugă celui material. Ce-i mai rămâne omului? Care-i este slava, care-i este fala?
Se repetă istoria lumii, nu se repetă? Nu se repetă și uneori se repetă! Este ireversibilă fiindcă vremurile sunt altele, dar uneori se repetă datorită oamenilor care uită relele trecutului și reacționează în același mod greșit, neținând cont de noile condiții ale existenței.Cred că nimeni nu are dreptul să-și bată joc de libera alegere a unui popor care-și dorește independența, democrația și libertatea și a interveni viclean și brusc cu armele. Și mai cred că nimeni nu poate accepta ca Răul să fie prezentat în chip de Bine.
Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)
 
 
ATELIER

 CUVINTE-NCUMINŢITE (V)
 (Pilule fără efecte secundare)

1.Simptomul cel mai evident al degenerării rasei umane este acela că în lume nu se mai tipăresc manuale de decenţă şi bun simţ, aşa că tiparului îi este tot mai ruşine de ceea ce-i silit să facă;
2.Plictiseala – o formă de boală fără vreo cauză precisă, dar care cauzează o droaie de neplăceri celor ce nu suferă de ea;
3.Şi totuşi, un om plictisit este infinit mai uman decât unul plictisitor!;
4.Omul cu adevărat înţelept ştie că trebuie să aleagă calea cea mai lungă care duce la cimitir;
5.Aleile din cimitire nu-s făcute ca muritorii să se plimbe pe ele cu plăcere;
6.Cimitirul – punctul de întâlnire dintre timpul de-acum şi timpul de-apoi;
7.Există încăpăţânări umane în faţa cărora până şi Dumnezeu se dă bătut;
8.A fi profund uman înseamnă a aproba tot ce este subuman şi a respinge tot ce este suprauman. Iisus, prin urmare, a fost crucificat de această dementă axiomă a umanismului;
9.Idealul democraţiei originale: Tot mai mulţi cetăţeni să fie cineva, fără ca pentru asta să facă ceva;
10.Oamenii care vor totul, ajung să se dea în vânt după nimicuri;
11.Până şi lichelele îşi au un cod al breslei, potrivit căruia onoarea este un moft, invidia o necesitate, iar trădarea un act de eroism;
12.Chiar şi ticăloşia işi are rataţii ei;
13.Morala făţarnicului: Pentru ca în conţinut să poţi face pe placul inimii tale, trebuie să ai mare grijă ca în formă să faci pe placul celorlalţi;
14.Esenţa politicii româneşti: Întotdeauna să le faci celorlalţi ceea ce ţie-ţi displace;
15.Axioma care stă la baza concursurilor româneşti de promovare: Scrisul zboară, vorba bine pusă rămâne şi alesu-i o minune;
16.Şcoala este acea instituţie educativă din care educaţia şi-a luat zborul, iar studiul a fost trimis la plimbare;
17.Tot mai mulţi elevi sunt într-atât de ocupaţi cu pregătirea temeinică pentru viaţă, încât e de mirare că mai au timp să treacă pe la şcoală;
18.Cândva familia a fost celula de bază a societăţilor în formare. Dar azi, când societăţile s-au plictisit de monotonia închegării, familiile ţin morţiş să se înfrupte din divertismentele datorate nestatorniciei, pentru că numai pe această cale vor putea bea până la fund paharul descompunerii;
19.Fiecare om are în trecutul său anumite fapte pe care vrea să le dea uitării şi pe care binevoitorii ţin să i le reamintească;
20.Tot timpul viaţa este la un pas de moarte, cu toate că prin modul lor de-a fi, distanţa dintre ele este stabilită de taina infinitului;
21.Până la conştiinţa morţii, omul are nevoie de cunoştinţe temeinice despre viaţă;
22.Unii oameni merită aprecieri nu pentru cauza pe care o slujesc, ci pentru exemplaritatea cu care i se devotează;
23.Dezgustul faţă de viaţă este aidoma unui deşert, a cărui monotonie este întreruptă doar de monotonia gândurilor îndreptate spre moarte;
24.Doar oamenii care trăiesc demn au şansa de-a deveni martiri ai nedemnităţii;
25.Cu adevărat curajos devine doar acela care ajunge să-şi cunoască propriile laşităţi.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

CÂND CERI… ŢI SE DĂ!
Am crescut auzind, în mediul bisericesc sau laic, „Cere!... și ți se va da!”
Zilele trecute, vorbind cu o prietenă, am îndemnat-o, ca leac pentru tristețea ei, să-i ceară lui Dumnezeu ajutorul, prin sinceră rugăciune. Răspunsul ei m-a uimit și m-a pus pe gânduri:
“- Dar mi-a dat, tot ce I-am cerut!”
Acasă la mine, lungită în patul cu miros de levănțică, pe întuneric, îmi place să las jaluzelele ridicate și să admir stelele... luminile stradale sau ferestrele celor fără somn, de la blocuri. M-am gândit și la viața mea... la câte am cerut... și am primit. Mi-au adus acele dorințe, împlinite, fericirea?
Nu mică mi-a fost uimirea când am constatat că, de multe ori, în situații problematice, care păreau fără rezolvare sau ieșire, m-am rugat cu toată credința și încrederea mea... și acele dorințe au prins contur.
Când am avut 18 ani, am iubit, la fel de mult, doi băieți... și n-am putut alege. Amândoi s-au supărat și s-au căsătorit... cu alte fete. Unul a divorțat... și m-a căutat...pentru a vedea dacă l-am ales pe celălalt. Am fost soția lui... ”Numărul 2!”… cum îmi spunea când voia să mă necăjească tare. L-am dorit… și l-am avut… dar n-am fost fericită decât în mintea mea. Mi-am trăit visul cu mare bucurie și plăcere, până când “mândra”, care mima o sarcină, mi-a zis: “căsnicia ta… e un rahat (scuzați expresia, dar așa mi-a zis, în față)”.
Mi-am dorit să-mi iau doctoratul... D-zeu m-a ajutat și l-am luat... dar am îndurat umilințe (verbale) atât din partea fostului coordonator-muribund (om bolnav, acum înțeleg), cât și din partea fostului soț, care se vedea eclipsat prin „dorința mea de mărire”.
Abia după trei sarcini pierdute, la a patra, când am născut, prin cezariană, la 6 luni și-o săptămână, o fetiță, n-am mai cerut nimic... Medicul m-a tot avertizat că pot exista urmări grave... de sănătate fizică și mentală... la un copil prematur...
Eram la terapie intensivă... am luat cartea de rugăciuni în mâini...și-apoi am închis-o.
“Facă-se voia Ta!” atât am zis… și-am căzut într-o lungă stare de somn adânc, liniștit.
Ani de zile apoi mi-am reproșat… că nu m-am rugat atunci… că nu am cerut ajutor pentru viața fiicei mele.
Apoi, când am divorțat, m-am gândit că, după cum sunt copiii de azi, sigur ar fi plecat cu tatăl ei, că are bani mai mulți… și mi-ar fi rupt inima… sau, dacă ar fi suferit de orice fel de handicap… fizic sau/și mental… aș fi suferit, la fel… în fiecare zi.
Nu mai cer, de mult, nimic! Mă bucur cu ce am, cu ce sunt… și-I mulțumesc pentru fiecare zi, pentru fiecare prieten, pentru fiecare zâmbet fugar…
Cât de înțelept trebuie să fii, ca să ceri… ce-ți trebuie? Are rost să verbalizezi… ceea ce D-zeu știe dinainte că ai nevoie?
N-am atâta cultură religioasă… c-așa-au fost vremurile… și nici postdecembrist n-am forțat prefacerea mea. Am considerat că sinceritatea gândului și cuvântului sunt mai valoroase în orice rugăciune făcută după un anume tipar.
Îmi amintesc și acum, cu plăcere… și râd, fără să vreau… o scenă petrecută pe Calea Aradului, de Sfântul Ion, acum câțiva ani:
La o terasă, doi barbați. Rupți de beți! Unul, mai comandă două pahare cu votcă… pentru el și amicul său. Celălalt, într-un efort vizibil, ridică capul de pe masă și zice:
- Bă, nu mai pot... nu mai vreau! Nu mai vreau!
- Poate nu știi ce vrei! zice primul și-i face cu ochiul chelneriței, să le aducă.
- Da, băi... poate nu știu ce vreau! râde, cu singurul dinte ce-l mai are tovarășul de pahar.
De-atunci, ani de zile, am tot folosit expresia lui, pe la petreceri, cu prietenii cu care ne plimbaserăm când am văzut scena, de Sf. Ion: “Ia, mai, că poate nu stii ce vrei!”
Voi știți ce vreți?
Grijă la ce veți cere… că vi se poate da!
Multă înțelepciune și noroc, vă doresc, din tot sufletul!
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

DOAR HERALD FOCULUI
câine hămesit – târcoale dau
gândului obosit:
singur – cu căngi – îmi sfâşii
carnea – îmi torturez
aiurările: evul mediu a
năvălit – fanatic – extatic – în
palatele – în regatele
răcite de cucuvele – ale
amneziilor mele
 
noapte orbitoare: la pândă stau
episcopii – inchizitorial să mă
denunţe şi ardă pe rug – pentru fiecare
scrisoare
 
voi umple rugurile lumii cu
versuri – mă voi înălţa în
zvârcolite pălălăi – până la
ceruri – mistic schilodite de
sensuri
 
...a venit un timp de
smarald – în care stihurile iau
foc prin combustie proprie: eu sunt
focului  – doar
herald
 
SERIOASE PREGĂTIRI
încă un morman de-ambalaje de la
hapuri şi drogherii – zvârlit
cu lehamite - la
gunoi  –  pe la chindii: încă un ghemotoc de
speranţe  stufoase -  date-n vileag ca
mincinoase
 
totul se consumă – toate se
consumă – până în ziua aceea
ne-zi – a ne-consumării – a
ne-fiinţei – a ne-
nimic...
 
cine mai ţine socoteala
artificiilor aprinse – între
buzele mele (acum - trompă)? – toate-s
stinse – zgură
cleioasă – aşternută în jurul àcelor de la
ceasornicul cu bombă
 
să fii bun – să fii blând – să fii
iertător”: lozinci de
hârtie (umilitor mestecate-ntre
gânduri  -  gânduri - gânduri
turmă supraexcitată  – gata de
poluţie - în faţa
plutonului de execuţie)
 
am scris pe ele cu
sângele atâtor nopţi de
dramatizată-aşteptare: nicio minune – în
rada fiinţei
 
nu te-ai rugat suficient – n-ai crezut
cu tot sufletul tău – în
cuvintele rugăciunii – n-ai făcut să
plodească îngeri – cu fiecare gând de
jertfă şi prosternare-al
rugăciunii
 
probabil: da – acum mi-amintesc că am
ciufulit câţiva prea insistenţi
îngeri – şi am scurs  - totodată - din trup toate
cuvintele – odată cu
sângele – scriind tragice
hărţi şi întunecate de amurg
inscripţii pe nisip
 
n-a mai rămas decât spuma
unui val ceva mai empathic: mi-a promis valul cel
ne-val - că
se-ntoarce – şi atunci nu mă va mai lăsa pe
mal - pradă tuturor acestor ecouri
ţaţe sâcâitoare – întrebări cu
gulere ţepene şi remuşcări şi
întrebări de ce nu am
remuşcări
 
acolo – în largul mării – când mă
voi afla – voi respira – viforos - din toate pânzele
înălţate spre cer ale
plămânilor mei: nu voi mai pierde
vremea cu vorbe iscate de-un reflex
inutil – în
declin - vărsându-mi – jenant – pe
bărbie inconsistenţa apoasă a
întrebărilor care
nu-mi aparţin
 
acolo va fi lin şi
senin – iar peşti zburători se vor sălta până la mâinile
mele – până la fruntea şi până la ochii
mei – astfel confirmând – pentru
veşnicie – că drumul e mereu o
tăcere spre oarba lumină
 
încep să-mi văd – tot mai des şi ciudat
ceafa: e semn că vânătoarea de îngeri este
râsul minunii: a merge
neabătut înainte – depăşindu-te – tu
pe tine însuţi - mereu - având în privire fibre de
fulger – spre toiul
extatic furtunii – epopeea
înţeleptului  - colosalului
vid de putere
 
toţi te aşteaptă pe tine – împărat şi
chezaş că acolo-i lumea în care nu se
poate greşi – nici aminti nici
râvni – ci doar  - scăldat în
toate putinţele tale – să chemi
câinele – să-i dai a-ţi bea-pipăi-lipăi
scăldătura
 
da – e loc înălţat curat
uscat  - tocmai  potrivit pentru
lucrarea privirilor ironice-ale
licornului - stârcului şi
lebedei  – veselul
sfat
 
ZIUA FEMEII ŞI NASUL DIVIN
cronicar conştiincios – voi fi silit să
scriu şi despre acest lucru
pe dos: deci – voi nota mai la
vale - scociorând prin cele
anale
 
...curg ameninţător zoaie din
cer – sarcasme tăioase faţă de orice
mister
 
cât de urâtă vreme – până şi
de ziua femeii: „el nu te mai vrea!” – îmi
vine să urlu
gros – dar ştiu că
nu-i cuviincios – când
găseşti numai borâtură de
lume pe jos...
 
...da
el chiar n-o mai
vrea  - nici pe
ea
 
mai ales pe
ea: se şi aude
penibil  răspicat – de la difuzorul
globalului sat:
 
băi  - termină-te  odată - nu mai tot
naşte păduchi  - infecţioasă
gloată  şi
naţie (tu care mi-ai
încurcat  - mi-ai dat peste
cap toată debila-mi
creaţie!) – nu tot făta şi
refăta molozul ăsta
uman (nu vreau să fiu
grosolan – dar tu cum eşti
mă sileşti!): hei - nu mai tot sta  - cu lehuzie - în
calea lehamitei de
energie -  a
deciziei mele monstruoase - de
canal - pornită dinspre
regulatorul central
 
bagă-ţi cap şi pântece-n
gropi de lut – s-a terminat cu
festivalul de
rut
 
...şi păsările chiar cântă partitura
invers – toţi aştrii
s-au dezvăţat de
mers – copacii-şi vâră coroanele-n
pământ – încă de la primul
vers
 
...plouă anarhic - născătoareo în
bloc - peste
bătaia ta de joc – peste această
scursură de canal – care nicăieri – în nicio
canalizare din niciun
univers – nu mai are loc
 
îi bufneşte totul pe
nas – ca dintr-un
closet înfundat - îl borşeşte pe
divinul tot
veninul – acum râgâit cu
gust de ouă
clocite – preaplinul
 
...pènia e-un zgău – dar şi
pòros e
rău: da - lui
îi este (incredibil dar
posibil) - din ce în ce mai
rău – se simte teribil de
prost - uite – şi-a înfundat enorme
tampoane de vată în
nas (în altă parte n-ar mai
avea rost!) – ...are un
nas cât nu poţi prinde-ntre cei
doi craci de
compas! - cel care de atâta
menopauzată  aşteptare  – cretină
răbdare - a
ajuns exasperant de
gras
 
AMATORUL...
uită-te la mutrele noastre – uită-te
la sorţile şi
gândurile noastre – de-o istorie
întreagă: nu există spirit mai
maliţios (enorm amatorul
de umor negru!) – decât El
Dumnezeu  Creatorul!
 
LETOPISEŢ DE PRIMĂVARĂ 
se strecoară – se strecoară
vânt pe o subţire sfoară:
înspre ceruri se roteşte
poarta la rai nimereşte
 
ziua bună Doamne sfinte
am găsit nişte veşminte
ţi le-aduc să iei aminte
să-mbraci corole - morminte
şi să-mi zici cui să le-nchin
colo-n lumi de veghi şi chin:
 
strai de plai verde de nai
însorite ploi de mai
strai de munte – strai de frunte
cu bucium de gânduri multe
strai de flori cu trei miori
straie pentru copaci mari
cu păduri şi păcurari
straie pentru lăstari mici
depănate de furnici...
uite veşmânt de trifoi
înstelat strai pe la noi -
...uite veşmântul de zâne
am ţesut şi mai rămâne
rouă-n rai pe îngeri pune
pe cămeşile de mume...
toate luminile-s noi
iar albinele-s în toi...
 
...l-am convins pe Dumnezeu
pe părintele al mieu:
El se-mbracă-n mii de straiuri
veselind în mii de graiuri!
tot cerul vuieşte raiuri...
 
mândru se găteşte Domnul
cu ce-i scris să-ndure omul:
s-a zorit să poarte-ntâi
strălucirea căpătâi!
 
şi stau în crăci agăţate
oglinzi prin care trec zloate!
să se vadă – fistichii
straie cu podoabe vii!
 
...moartea-a ologit din greu:
cântă moartea teleleu
c-un racheu şi-nc-un racheu... -
şi de gâtu-i mă ţin eu!
 
...arhanghelii îmi fac semn
spre zapisuri fac îndemn
să se scrie slova toată
pentru veste-adevărată!
 
...petalele eu le-am scris
cu povestea-acestui vis:
nimic lumii n-are preţ
decât sfânt letopiseţ
împletit cu igliţi stară
în slove de primăvară
pe floarea de iar şi iară!
 
ERA UNUL
era unul  - în copilăria mea (îmi amintesc
parcă ar fi - toate
acum) – unul uriaș - tocmai hăt - în
capul satului - așa cum erau probabil urieșii din
vechiul testament - și umbla prin sat – pe umăr
cu o piele de elefant – de
amurgea cerul – când ieșea el cu
pielea lui pe-afară
 
...se spunea că – de fapt – el avea
două piei de elefant - și că
le purta prin sat - cu
rândul – dar noi nu
cunoșteam – nu
deosebeam – în
fine...
 
”ce  faci – băi cutare – cu pielea aia – de o tot
porți așa – prin lume?”  - îl tot întreba câte unul din sat – până ce
parcă sătul de atâtea
interpelări - uriașul a dat pielea unui meșter de pe la
noi – să
facă din ea exact ce-i spunea el – în
șoaptă grăbită și fierbinte - și meșterul a zis
”da” - și a și dispărut cumva pe
undeva – cică
s-ar fi apucat de treabă - iar uriașul – bun bazat pe
meșter – s-a
închis în casă – unde va fi fiind ea – casa aia a
lui – din capul satului...
 
...după o vreme – meșterul a apărut pe ulița satului – cu
fel de fel de nimicuri – puse într-un coș - coșul mai
mare decât satul și decât
bărbatul – decât
toată zarea: spunea el că sunt – toate alea din
coșul lui – făcute din
pielea elefantului
 
și numai deodată îl văd pe uriaș apărând (de se cutemurau
ferestrele și
fulgera pe-afară) – apăruse - el
știa de unde  - și îl luă la rost – tare mânios - pe
meșter: ”ce ți-am spus eu să
faci - și ce-ai făcut tu?” – și
nici una nici două: ”dă-mi pielea înapoi!”
 
meșterul că ”nu” – că a făcut tocmai ce i se
spusese – ”păi cum ai făcut?” – îl repezi cât colo
uriașul – ”că eu ți-am
zis să faci huse pentru ca să ferim de
intemperii
munții – unde-s măi
nenorocitule? - și ți-am mai zis să
faci ceruri de rezervă – cu toate zilele și
anii și veacurile - scrise cu lumină – toate
din pielea aia - astea
pe unde-s – neghiob afurisit?  - ...dar trebuia să faci și o
strecurătoare pentru bietul
pământ – să-l strecori de tot ce se agață de el – mâlos - și-l îngreuiază și-l
întunecă – atunci  când
își trece crugul lui – acolo sus - printre
stele... - și trebuia să faci din
pielea aia și o piatră
de vulcani – de care să poți ascuțì – zilnic – zimții
lunii soarelui și stelelor... - ...și doar ți-am explicat -  mai cu
seamă - ca la
orbi – cum să-i faci din
pielea aceea - haină de gală lui
Dumnezeu – când merge el în
inspecție prin rai – pe asta unde-ai mai pus-o – tembelule
-... hai?”
 
...și - mânios foc - îl luă – îndată - de toarte pe
meșter – dar degeaba: ehei – dar și
meșterul ăsta (ne ziceam noi – privind ca la
panaramă) - de unde să mai poată el preface flecuștețele
lui de-acuma (ciorapi de lei – botnițe pentru
vânt – cușmulițe pentru
tot felul de flori de
gheață...) - ...cum să le mai poți preface toate
necazurile astea
mărunte – în tot ce-i
dăduse ordin și-i șoptise
din toată crezania înfricoșată a
sufletului său - cândva
uriașul?
 
...și uriașul – văzând că meșterul prăpădise bunătate de
piele de elefant - și nici nu scotea – de
nicăieri – pielea aia turbată - de tot și cu
toate stricată - și că
nici noi nu-nțelegeam să-l
sprijinim cu mărturia  – a
plecat – deodată – dintre noi
furios nevoie mare
 
și acuma când era
furios - purta – da – purta
e-adevărat  (acum i-o vedeam întâiași
oară!) - pe
umărul drept – cealaltă piele
 
...și ce s-a mai făcut cu meșterul și ce s-a
confecționat din
cealaltă piele de
elefant? – veți
întreba
 
păi – meșterul trăiește și-acum printre noi – cu
mâinile - și
încearcă – zilnic – să-și amintească – tot forfotind din
degete și din
minte și din el mai știe
ce – ca să priceapă - măcar în
parte  și cât de
târziu – cât de frumos i-a descris uriașul din capul satului
ce trebuia să se arate lumii – din pielea aceea de elefant
astrologic
 
...iar cu cealaltă piele – cu
pielea – cum s-ar zice - de
rezervă – pe care uriașul o tot schimba cu
prima...? – firește că nu s-a făcut
nimic – pentru că s-a dovedit clar că
noi nu merităm creația – nu merităm să se creeze pentru noi – noi nu
suportăm creația - și cel mai probabil – nici nu
știm ce-i aia și cu ce se
mănâncă: atunci când ni se zice
una – noi facem
alta - și
tot așa – stricându-ne  - noi înde noi - cu
vise cu tot – întru
încenușată mărunțime
 
probabil că stă – pe undeva – pitită într-un
locșor umbros - pe la
capul satului – întinsă pe vreo
stănoagă - undeva trebuie că e pielea aia – dar
cine știe ce se așteaptă – pentru ca uriașul s-o pună - și pe
aia – în lucru? – probabil – o altă lume decât a
noastră – mai
bine pricepătoare la piei de
elefant - și la
înaltele marafeturi din
cosmos...
 
...uriașul? – păi – ce știu eu – trebuie să
fie - și el – pe aici pe
undeva – dar e - și acum – se
pare - tare
supărat  și nu se arată de
niciunde – supărat și pe meșter că nu s-a minunat și
nu și-a imaginat și nu și-a
încântat și
descântat în suflet spusele
lui – iar pe noi – ce mai! - dunăre de supărat e - că l-am
trădat - și că
nu i-am luat apărarea – când el – doar și numai pentru noi – visase
un vis atât de
uriaș de frumos...
 
MOARTEA CUVÂNTULUI
nesăbunința-i viermele ce roade
la temelia vieții – 'mpărăției:
ne vindem singuri capul de noroade
jertfa Golgotei scade în mânie
 
în loc de suflet – iar vițel de aur
pe Dumnezeu îl părăsim în schituri
ascunși ca sub poclăzi – sub mii de mituri
surzim la trilul unui mire graur
 
ne lunecă urechea spre ispită
încolăciți de șerpi de foc – extatici
ne zălogim ființa – bieți ostatici
 
la gloduroșii cai în rut  - zănatici
...gura-aburește-n dimineți coclită
n-avem cuvânt – ci rumegări de vită
 
DEGRINGOLADĂ
tâmp ostenim pe-ogorul nimănui
nu ne lăsăm răgazuri de-ntrebare
și trece viața de calici haihui
tot îndesind la gratii peste zare
 
cartea s-a-nchis c-un trosnet de cutremur
și slovele de foc s-au stins pe ziduri:
nu Dumnezeu ne cântărește-n vremur
singuri tot meșterim la-a' noastre riduri
 
ne îmbătăm cu moartea regicidă
și chiuim golind de rost Potirul
ovaționăm și lepră și aspidă
 
tâlharu-l înălțăm – uitând martirul
...de-atâta chibzuință în osândă
chemăm în porți jivinele la pândă
 
ANTI-ORFISM
țin struna lirei încordată-ntr-una
prea încordată - și ades plesnește
tovarășă-mi iau luna-mătrăguna
și ascultăm în stei cum aur crește
 
o blestemată vrajă mă-ncovoaie
ardic toți aștrii pe un tril de rază
sunt demult mort și mire de strigoaie
și totuși la Cuvânt sunt pus de pază
 
ce-ncredere să am în nimb serafic
când alduire ți-e scuipatu-uitării?
între-arătări și gloria pierzării
 
zvâcnesc mulțimi larg prăfuite-n trafic
...și despre ce-aș mai scrie caligrafic
când rimele-mi se-ngroapă-n metrul safic?
 
DAMNARE
mi-am plătit călătoria spre nadir
arìpă-agonisită pe-un safir
atât de-adânc și inspirat transpir
îngeri briganzi în mine-și fac cvartir
 
lirică moarte invitai la valsuri
m-a-mbrățișat cu-o dragoste divină
un gigolo-al căderii oarbe-n falsuri
în piept port rană – floarea de iasmină
 
mucegăitu-mi râs – ecou de criptă
gheața în ochiul meu împlântă
sunt semne-ale tăcerii baladine:
 
ritmat mă plimb – sanchiu – din eu în mine
...mă-oprește-n stradă bunul grădinar
și – scurt – mă anexează felinar
 
CĂDERI 
lividă noapte-mizbârnâi nimicirea
îngeri de jos sunt miri celor de sus:
e-atâta înțelegere-n apus
funingini mi se lăfăie privirea
 
astrid melanj de juni heruvieni
interoghează viața-mi  - stea caducă
peretele vorbirii se usucă
iar slovele s-au stins și prin poieni
 
blând inorogu-și pierde-n iarbă cornul
umbra Mariei se prefiră-n vis
iar sufletelor li s-a-nfundat hornul
 
la solduri s-a vândut un paradis
...dacă tu poți  - zeifică femeia:
prefer să spăl pe jos Casiopeia
 
ORBIRE
sub caudine furci ne trecem viața
cu iadul mi-înfrății suflet mahmurul
martiriul târfei potolește greața
a moină îmi miroase împrejurul
 
o slovă pe-alta se orbește-n mine
asasinând și cartea și lumina
mă tot întreb a cui și unde-i vina
dar trăsnetul mi-a dat ce se cuvine
 
nu gângăvi divinele orații
nu-ți cântări nici darul nici simbria:
moștean să mori – nu mercenar prin nații
 
ruga n-o-nlocuie nicicând filosofia
...când nu-nțelegem cruguri de vorbire
dăm paradisul pe comoda-orbire
 
CINISM
duhnește-osândă   ultim ceas al vieții
scârba de mine mă asfixiază:
am alungat din poartă orice rază
am tăiat gâtul – astăzi – dimineții
 
cine-o fi fost stăruitor prin veacuri
mi-a strâns în jur abisuri de blesteme
ca să le dumic – bracuri după bracuri
trei veșnicii nu mi-ar ajunge-n steme
 
e-atâta ură-n steaua mea lividă
și-atât amar se scurge-n răsuflare
că orice piatră-a devenit lichidă
 
Pompeiul lavei arde în uitare
...să râzi de mine m-ai trimis în zile
dar zeule – te mistui între file
 
URARE OMULUI
sieși dușman – omul – de mii de ani
la fel ucide și se jură
treapta-i tot scapă de sub tălpi - și ură
îi ară viața - nălucind plăvani
 
semănături de-otravă și leșinuri
i-au năpădit și întrerupt solia
culege-n loc de glorii numai chinuri
cumpit își bâlbâie solilocvia
 
de-atâtea-nfrângeri și miraje lașe
pleșuv e-ntreg destinul său zăbavnic:
i-e frică să mai vrea – dar pofta-i paznic
 
mereu trezit e-n stâncile golașe:
să-l lazi pe om e-o crudă ironie
dorește-i să dispară-n veșnicie
 
CÂNTAR  RUPT
am tot căutat vreun înger să-mi apară
să-mi fie călăuză pân' la vară
îmbătrânii adânc în iarnă și ocară
nici vorbă de vreun fulger ori vreo scară
 
cine mi-a împlântat minciuna-n vise?
nu florile – nu păsări paradise
dar când eram cândva în vârf de munte
m-a fost lovit ceva în toi de frunte
 
de-atunci tot bântui prin grădini zănatic
ba mă chircesc – ba-mi cresc aripi pe spate
când rege filozof – când ușuratic
 
cântarul mi s-a rupt – la jumătate
...nici azi nu știu pe a Golgotei coastă
de sunt tâlhar – sau Crist întru năpastă
 
FRATERNĂ
am ostenit – eu prințul de gunoaie
de-atâta întrebare pe la uși
poliția lui Dumnezeu – greoaie
m-a arestat – deși purtam mănuși
 
m-acuzi că nu ți-am vrut vecia
mă mulțumeam cu-o floare hiacintă
dă-ți la o parte – Doamne – broderia
și-arhanghelii din colțuri nu mai mintă
 
sub fulgerarea vestei vesperale
descoperi-vei cancere divine
blestemu-atâtor vremuri bacanale
 
și-atâtea bâlbâiri elefantine
...tu Doamne și cu mine suntem frați
copii de proprii răni înspăimântați
 
NORDUL
tot către Nord mă mistuie chemarea
puzderii căi - țintă-unică-ntre ținte
misterioase-arìpi vânzolesc  zarea
sub ghețuri – apa curge mai fierbinte
 
în frigul vânăt arde cugetarea
sporind zăpezi – văpaia crește-n suflet
sub cețuri dese de lumine-n zumzet
năluci de buze opintește zarea
 
din spasm agonic se deschid silabe
și unde-i întunericul deplin
desface Nordul slovele arabe
 
din promoroacă – Logos-ul cu spin
...e greu să mergi țintit spre miezul sorții
dar când ajungi – trăiești extazul morții
 
BALADA GENURILOR
lorderie lordereasă
hematomul de mireasă
amantlâcuri de mătasă
au căzut stele pe casă
am băut lumină grasă
 
din poem vorbe se varsă
stihu-i stihă dar întoarsă
pune soarele pe masă
păcata cea mai aleasă
 
liruind lira pe dricuri
sparg artera din nimicuri
poți să mori sau poți să picuri
închide-ți inima-n plicuri
 
norderind nordul agonic
dumnezeul histrionic
dau pe gât un vin armonic
tragedii cioplesc sardonic
 
broderie de urgie
șerpii ies din iasomie
am uitat și cum se scrie
de când dorm în trei sicrie
 
vidanjor de verbe oarbe
privesc viața cum mă soarbe
corbi lăutărind pe coarbe
clovnii clovnerind în hoarde
 
norduri norderind pe noarde
strofe leșinând pe coarde
absurzi jigărind absoarde
matrioși matrioșarde
 
stau călare pe posibil
fără niciun combustibil
căldurind căldări teribil
scos-am zeii la vizibil
 
nu mă-nghìți nu mesteca
nici nu-ți dau porția mea
trăgând raze la rindea
moartea mă aplauda
 
cocoșari miliardari
vând un cal pe cinci măgari
nu mă blestema-n ițari
ține-ți capu-ntre ghețari
 
pletele împleticite
unul naște – altul minte
toate mințile-s zbicite
de fecioare-aerisite
 
risipind banii-n nisipuri
cu silfide-am făcut clipuri
le-am înnobilat tertipuri
gnomii-s azi cu toții vipuri
 
dând pe gât un osuar
cântărind râset barbar
și femeia-n ritm binar
năzăresc prin brazi altar
 
ULTIMA THULE
bogății vii – flăcări și mii de-arome
voi clătina pe cer și-n mări de-agheazmă
corăbier din burguri teutone
unde-orice om își crește o fantasmă
 
sunt călătorul treaz spre-Ultima Thule
veghind să dau adâncului noi raze
printre furtuni și-ispitele din hule
eu întrevăd divinele extaze
 
sunt doar catarg – nevoia de busolă
privirea mea o-ngroapă spre lumină
nu am decât orbirea mea senină
 
și mistic foc arzând pe-o terțarolă
...să nu-mi șoptiți când fulgeră în Nord:
de mult plutesc dincolo de-orice bord
 
FOAMEA ŞI SETEA
întru in-versul lui Eugen Ionescu
ţi-a fost vreodată sete şi foame de
lumea asta? – da – sigur că mi-a
fost:  incredibilă sete şi teribilă
foame de lumea asta – dar
lumea asta – tocmai atunci când mi-era mai cumplită
sete – nu mi-a dat să beau – tocmai atunci când
mi-era mai crâncenă foame – nu mi-a dat să
mănânc
 
numai după ce adormeam istovit – umilit
încovrigat de durerea nesaţiului – de
durerea neîmplinirii întru
saţietate – îmi punea la
cap talere pline – îmi lăsa la
picioare – ulcioare de vară - dând
pe dinafară...
 
...iar eu – în acest timp – în
al meu somn – tocmai navigam sângerând
incredibil torenţial - în oceane de
extaze şi vise – printre lumi în care
nu mai era nimic care să mă
cheme cu foame – pentru că
nici de sete nu mai era nevoie – ca să le
cunoşti şi pătrunzi – pe toate - precum stâlpnicul
Noe
 
CERTARE PENTRU EVITĂRI
nu pot decât să tac zbătând sfială
când amintirea-mi cere socoteală
precum un rege bun m-a tot iertat
când eu m-am apărat şi-am tot uitat
 
dar n-ai cum da la dos chiar veşnicia
fără să-ţi cadă-n pulberi pălăria:
la geam bat frumuseţea şi iubirea
iar tu le spui să-şi tot amâne firea!
 
în loc să bagi în seamă cer şi-imperii
te-ncurci în două ţoale şi trei perii!
o cârtiţă în somnuri te chirceşti
 
văzduhurile ard minuni şi veşti!
...atunci când Dumnezeu îţi intră-n casă
strai  - plâns şi îndoieli  - îndat'  le lasă!
 
FILOSOFIA KILLER-ULUI
e bine să simţi sângele
lui  - cât mai aproape de
pumnul tău – când îl
ucizi
 
doar aşa poţi lua – direct în arterele
tale lacome – puterea
râvnită - de la cel ucis
de tine
 
SFÂRŞIT DE IARNĂ ISTERIC
mucedă iarnă – sporii ning lipicioşi
cenuşii – odată cu sângele-i scuipi
şi corbii sunt suri – statuari şi frumoşi
voinţa-i de moarte – gândind să te surpi
 
o febră mocneşte sub pojghiţa ploii
oarbă – rahitică-i orice privire
mamele sporovăiesc cu strigoii –
ai să te poţi sinucide-n neştire?
 
vibrează mânii în falsetto – crescendo
isterica apă-explodează în ceţuri
neisprăvit – pagliacci ridendo
 
gata să naşti – din hidoasele greţuri
...rămâne pe lama cuţitului sânge
în colţul odăii umbra ta plânge...
 
SOMNUL AŞTEPTAT
aş dormi eoni întregi – atât sunt de
trudit de viaţă – de muncă – de gânduri şi de
amintire
 
Dumnezeu mi-a cumpărat bilet pentru
o altă lume (a strâns plata
biletului din toate faptele şi păcatele mele
străvezii) – dar eu
vreau să-l înduplec a mă lăsa
uitat – undeva – într-o
gară – pe o bancă
murdară: voi imediat
adormi – de nimeni şi nimic n-oi mai
şti
 
...e atât de bine să
dormi – e atât de bine să
uiţi – să uiţi
totul – până şi faptul că
te-a băgat – cândva – în seamă
Dumnezeu – şi te-a – stingheritor
trezit
 
nu e nici întuneric – nici
lumină – nu bâzâie nici măcar o
albină: e linişte
e pace – e uitare
 
nimeni nu este - nimeni nu
pleacă – nimeni nu vine:
singura stare cu adevărat
de bine
 
FILOSOFIA KILLER-ULUI (2)
înfig  cuţitul pixului – în
hârtie: simt puterea
infinitului – urcând prin
plăsele: inima mea
acum – pulsează-ntre stele – mâna
mea de pradă – plină de
sângele biruitor al
luminii – a intrat în ritmul de
paradă
 
(...slalomez printre
schele)
 
defilează carnavalul de
iele – purtând steagul tuturor
cuvintelor mele
 
FIŞA DE FEBRĂ
ţi-am trimis fişa de febră a
poeziei mele – ce mai aştepţi – ca să
umbli pe ape?
 
degeaba te uiţi să mă vezi – degeaba
aştepţi să te scape:
nu - pe mine nimeni nu mă vede – dar eu
stau în turnul observatorului
astronomic: sunt zguduit de un
fior canibal-gastronomic - şi cu ascuţit
telescopul simţirilor şi urilor
mele – scriu şi totul
notez  -  pe toţi vă ascult cum
astralizaţi asudaţi aiuraţi – şi vă
binecuvântez – ca pe nişte (cât de uşurător este!)
nefraţi
 
CE  LUCRURI  VA FI  LUAT NOE CU SINE,  ÎN ARCĂ
soţiei mele, Elena
eu nu cred să fi luat Noe - cu sine
vreun lucru până pe-acolo de seamă şi
nărăvit întru bine - afară de
ceva grâu pentru copt pâine (dar asta
nu de "lucru" -  ci tot de viaţă
ţine)  -  apă de izvor  - într-un frumos şi
zvelt ulcior…: câtă fantezie de
viaţă – însă - într-un vis femeiesc – atât de
uşor!
 
poate să fi cerut inima lui şi vreun
scăuieş ceva -  ca să se prefacă a împărat
printre ape - să
stea!
 
…trebuie că şi-a luat fie şi o drâmbă - dacă nu
liră - pentru că fără de
muzică -  totul se moaie - totul se lasă – totul se
strâmbă...
 
ORGOLII MENAJATE
e atât de trist să îmbătrâneşti şi să
mori – când grădina
mereu – furios
înfloreşte potopuri de
flori şi ninsori
 
e atât de trist să nu laşi nimic
scris pe -  smerite – aceste flori – când
ele singure-n
viaţa ta – n-au fost
erori
 
n-ai să ştii niciodată dacă
tocmai şi numai tunetul tău a fost
elocvent de puternic – încât să
convingă petalele (pe care toată vremea le
scuturi) către
jertfa deschiderii spre
soare – spre lună şi
fluturi
 
ai fost probabil doar o
şoaptă – visând că e
coaptă şi că poate mişca fusuri de
aştri în ceruri
 
ştiu  - ştiu că eşti din cale afară de
orgolios – şi de aceea le-am spus
munţilor să nu ţină vreun
moment de reculegere – ci păsărilor precum
pădurilor - să le
fulgere glasul – într-una
iar stelele să nu-şi încetinească
pasul – nici
luna
 
e doar un popas de melancolie pe la
izvoarele de colilie: te vei întoarce cu
norii – şi ploaia va fi iar mai vioaie – şi
va face  - iarăşi - pe placul luminii şi
florii
 
atâtea picături străfulgerând
constelate – nu se poate să
nu te îmbie – iar – la uşurătate -  la
născări visuri şi zboruri de
acvile preacurate – în
sfânta singurătate
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SLIDING DOORS
I shall not be going to the party tonight, mum!
Aren’t they expecting you?
Well, I’ve got an essay to write and the deadline is in a couple of days.
Surely, after you went on a month exchange, all expenses paid, they expect you there tonight!
You’ve got a point, though I do not really want to go!
Take your dad’s Consul! You won’t have to wait at the bus stop for hours!
I’ll go and see what’s going…I’ll be back as soon as it finishes!
Toodleloo, then
See you later, mum
I’m so tired! I cannot face any party now, M. You go on your own. There are the others in our party exchange.
The late afternoon alters the light on the walls of the dormitory. The aura of the wallpaper flowers shows ill-defined edges.
Please, please, come with me to the party. I don’t want to go on my own.
Yes, you can. The morning trip to the museum tired me and… the tennis I played this afternoon.
And I stretch under the blanket of the bed, my eyes without a glimpse of the sunset.
But I want to see what happens there. What sort of party it’s going to be…
A very boring one, no doubt with Dianne in charge.
What, with the girls in our party? I don’t want to be in their company!
Well, I see your point.
A yawn reaches the bottleneck of my throat.
If you are patient, I’ll get ready OK?
10 minutes in the shower.
10 minutes to get dressed.
We are going to be late! Utters M. impatiently.
Never mind! We don’t know anyone there! It will be all the same.
We exit the dormitory and walk along the wisteria cladded building to the other wing of the school. We go up the stairs to the first floor. The room is empty, except for a table covered with a paper tablecloth, and paper plates covered with another paper tablecloth and some bottles of drink.
There are chairs lined parallel with the wall.
Why the hurry!? I ask M. from the top of my voice. The academic quarter and I am out of here. I tell her in my reproachful voice.
Let’s see if we can meet some nice boys! She says enthusiastically.
No point of getting hopeful! We’re flying out at the end of the week.
Well you never know! She says hopeful.
Don’t go about it as our assistant lecturer might report us to the Securitate when we arrive home! Or mention it in her report!
But we’re the only ones here!
And the walls and the listening devices! Let’s be realistic! We don’t know who these people are!
The room starts to fill in with our party folk and the English exchange students.
The English students, who had been to Romania at Easter, but whom we did not meet due to security risks, are gathered in groups and they communicate amongst themselves. Our lot occupy most of the chairs and do not hesitate in our silence.
Our group leader shushes everybody and utters a few sentences and Diane, the organiser replies with the same politeness minus the accent.
Some music is put on a cassette player.
A tall young student from the host group comes towards us and invites M. to dance.
From my chair I count the squares on the ceiling, width and length, for another three quarters of an hour.
M. and her young man return from their dance and sit down next to me.
Dianne turns down the music and informs us,
Sorry, folk, I am sorry, but we must end, as we must vacate the room.
I am not sorry at all. It has been the most boring 2 hours I spent on this exchange.
Diane asks us to write down our addresses so that the English exchange students can contact us. Our group leaders, including our assistant lecturer look at each other as this sounds highly irregular. But they must save face!
And we are off.
He is handsome, isn’t he? Do you think he likes me?M. asks me for reassurance.
It’s possible! I did not stare at him!
The heat of the summer holiday ascends upon us: a hide and seek of hot mornings and slightly cool rain in the afternoon.
One morning, our postman brings me a letter from England written by one of the exchange students.
I have no idea which one!
It took 3 weeks for the letter to arrive!
He is to arrive today! This very afternoon! The new law says that foreigners cannot be accommodated in private homes. They must go to hotels, motels or campsites, as well as they must exchange $20 per day at the point of entry into Romania.
What are we to do? Worried, I ask my problem solving mother.
We’ll sort out something, darling! Do not worry!
We go to the railway station to welcome our visitor. It’s M.’s fellow. I am curious to learn why he came to visit me and not M.
She could not meet me as she went to visit her sister in Bucharest! He replies candidly.
I see! Second best I say to myself! Though not to my parents!
Mother, father, our visitor and I get onto the next train to the mountains.
Do not utter a word in English and all will be well!advises my mother.
2 hours on we’re in the mountains. We get to the only motel of the resort.
No vacancies! Barks the receptionist.
My mum says nothing. Only she hands in her ID in which she placed 20 lei.
My husband and my 2 children. Do you need their ID too?
No need. And the receptionist extracts the money and places them safely into her handbag.
Our only apartment is vacant. It’s more expensive, though.
We’ll take it!
For how many nights?
5 nights, replies my mother, as our visitor changed enough money for 7 days.
The following day, as my parents promenade around the motel, our visitor and I go climbing up the mountains. I have a great love of mountains and I can see he is an accomplished climber. We climb some of the peaks during the 5 days while my parents stay at the motel.
As we climb down the path guarded by ancient fir trees, our visitor stops, takes my hand in his and asks me suddenly,
Will you marry me?
As I do not fancy any of the men who are presently courting me one way or another, I reply,
Of course, I will! And I do not think anything about it!
Seven years later we are wedded in church!
                                                                                                                                                  Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

THE WAITING ROOM
To her left, a slender woman with a big mouth and stretched jeans is nursing some chewing gum, which is making her cheeks balloon like a puffer fish.
To her right, she can hear a sprinkle of posh chatter that seems to lead into a kind of staged verbal chasm.
Her medicated brain scans the waiting room, entirely wall papered with a pattern of repeated parrots that seem to be flying into a brainstorm.
Here and there, at crucial corners, the wall paper is peeling away over the stretched silence broken only by the rhythmic chewing from the woman in stretched jeans and the posh chatter of three mini-skirted girls seated on PVC standard chairs.
An elderly mother with a toddler in a pushchair breaks the timeless gossip of the seated women.
A freckled nurse shows herself from behind a screen and calls out:
Mrs Bell, Mr Gunn will see you now.
Confused, Muriel looks around and decides it’s her who has been called. She adjusts the hem of her mini skirt, and traps a released lock that litters her forehead.
She has had her tests done a week ago and she is in the dark as far as the results are concerned.
It’s all a snapshot, she tells herself. It’s all terribly uncertain. All those voices in her head and the flashes and the floaters…
Well, Mrs Bell. Come in, utters the doctor from the open door of his consulting room.
She leaves the comfort of the ignorance bliss of the waiting room
A few minutes later she is out of the consulting room. All private and confidential, her face threading the beginning of a smile, it was all about a reflection in an imaginary mirror. She did not understand the doctor’s lingo, but she is pretty sure her tests were normal. No more worries, all is behind her now. She can hurry to the pub and treat herself with a glass of whisky. Then she’ll go home and be reunited with her beloved giant breeding snails…Just the thought of the slimy darlings along her hairy arms! Wow! What bliss!
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

ŞI IARĂŞI MAI CÂNTĂ-MI
Şi iarăşi mai cântă- mi o dată,
prundul cu stele te vrea pelerin,
foc de aş fi pe iarba aflată
în visul cu cerbul străin
aş rămâne cu fruntea culcată
peste ramuri de pleoapă şi in,
şi iarăşi mai cântă- mi o dată,
prundul cu stele te vrea pelerin…
Rouă de- aş fi clocotindă pe roată,
aş chema pe iubire- n suspin
toată vraja, toată noaptea şi toată
iubirea de glie- n prea plin…
Şi iarăşi mai cântă- mi o dată…
 
ÎN ALT TEMEI
Pe trup sărutu- ţi pune coloane de cristal
să nu se vadă şoldul cu şerpuiri sub teasc,
când în târziu vin păsări pe hohot de opal
şi caii împreună cuvintele îmi pasc…
Şi neştiind lumina pe unde- mbrăţişarea
îmi adusese ziua tot dintre alb şi prund,
din adormiri, meduze îmi cer pe destrămarea
de gene, larg cu apa mocniri care se- afund…
Arunc în glezne plânsul tăiat când laolaltă
un heleşteu de frângeri mă doare crud în piept,
să cad din tulburarea cuvintelor, de altă
putere preoţească, în alt temei s- aştept…
 
SCADENŢA DIN VIS
Greu de purtat mantia sărutului. Amurg fără
zăbale de aur. În seara asta am văzut cămaşa morţii
pe tine strigându- te! Pe o scară a nenorocului te
prăbuşeai, în adâncul tăcerii, ultimă Clipă dinaintea
rostirii…
Cum nimeni nu cuteza înflorirea, cum securea
nesomnului îmi crestase fruntea cu flori de ametist şi
gutui împietrite, rabdă inimă de sfărâmat piatra
iubirii! Numai tu vei rămâne să plăteşti în urmă
datoria…
 
AM AUZIT CĂ NU AUDE NIMENI
Am auzit ce nu aude nimeni,
Luminii daţi crezare azi cu toţii,
azi sunt Ioan şi inima o ştie:
smeri- se- vor în sine, vai, Poeţii…
Dar nu fac asta, ştiu, de bună seamă,
corolele irump fără s- o cer,
sunt împreună slujitor cu Tine
în numele acestui crud mister…
Apocalips cu nume profeţit
îmi este Poezia în derută,
sub mantia Cuvântului tăcut
doar Kundalini şerpuie- n cucută…
Şi rabd, şi-aştept să vină dimineaţa,
stinghere sunt în mine trei cuvinte:
ispita, rătăcirea şi-nlumirea
îmi viscolesc văratice veşminte…
Am auzit ce nu aude nimeni,
Luminii daţi crezare azi cu toţii,
azi sunt Ioan şi inima o ştie:
smeri- se- vor în sine, vai, Poeţii…
Theodor Răpan (Bucureşti)

E VREMEA NARCISELOR!
Narcise rupte din soare împodobesc aleile orașului. Zeci de coșuri cu flori te îmbie să renunți la ceva din lista de cumpărături, bine ticluită de-acasă, pentru a-ți lua măcar un buchețel. A trecut vremea când bărbații cumpărau flori femeilor sau copiii mamelor! Te trezești, în cel mai bun caz, cu o narcisă virtuală, pregătită să-ți încânte, în zori, ochii somnoroși. Pe lângă mirosul cafelei, adulmeci floarea din vis…
Timișoara era azi, pe la ora prânzului… o mare aurie!
Îmi propusesem să plec într-o excursie, dar aseară am făcut din nou febră. Totuși, pe la ora 9.30 m-am învrednicit să mă scol, ca să merg la fostul meu loc de muncă, să-mi ajut fostul coleg de birou, la trierea unor documente. Se pregătește de ieșirea la pensie, dar și de ultimul mare control. Norocul meu a fost că mai chemase o colegă și, la 6 mâini, am terminat… ca niște veritabile termite… în timp record, de îndosariat, categorisit, aruncat… mii de hârtii.
“Atâtea documente am făcut eu anul acesta?”, se minuna G.
Chiar așa… atâtea foi… păduri întregi plângeau, sub soarele dimineții, în mâinile noastre. Atâția copaci aruncați, cu o privire… într-un sac negru de plastic… Și mă mai mir că suferința mea pulmonară e în floare!
După muncă, o cafea și-o prăjiturică… meritorii, la “Trandafirul”. În fața magazinului Bega, profitând de umbra clădirii, zeci de femei își vindeau tăcute buchetele de narcise. Le-am îmbrățișat cu privirea. Ce crimă, să le rupi, să le culegi... din grădină, de pe deal... Dar ce răsfăț, să le poți admira, ignorând asfaltul gri, înnobilând masa de prânz ori sufrageria... de la oraș!
Colega mea preferă să-și plătească Vodafone-ul și să se retragă. Eu nu renunț la cafea și la prăjitură. Îmi place compania colegului meu, G. Am lucrat mulți ani împreună și niciodată, dar chiar niciodată nu ne-am certat... nici măcar nu ne-am contrazis. Am un sentiment de profund regret, care mă sugrumă... apoi îmi revin. În definitiv, omul doar se va pensiona...
Îl privesc vorbind la telefon. Cu d-na general! Are un ușor tremor al bărbiei... ba chiar al vocii. Ochii lui mici clipesc des pe sub ochelarii rotunzi, gen John Lennon. Zâmbesc imaginându-mi-l mic, copil... cu ochelarii curbați pe după urechi, ca să nu-i piardă la fotbal (așa mi-a povestit cândva...).
Pereții cofetăriei sunt decorați, normal, cu trandafiri. Fețele de masă, la fel. Doar prietenului meu cel nou nu-i place parfumul meu “Evidence”, cu miros de trandafiri.
Ieri, mi-am pierdut eșarfa pe un culoar, la seviciu, și mi-a adus-o o colegă. A recunoscut-o după “delicatețea unică a parfumului”!
Cam… nu știu cum e și amicul meu ăsta, cel nou.
L-am invitat la ziua mea, la un local select, deosebit, puțin în afara orașului, alături de familia mea… și-a început să-mi spună alte locații, mai centrale, unde se aștepta să mă serbez. Pentru mine, toate erau… ”consumate”, arhicunoscute… voiam ceva nou. După ce a văzut că mi s-au mărit pupilele, a conchis: “În definitiv, omu-și ține ziua unde vrea!”
“Amin!” mi-am zis, gândindu-mă serios dacă eu m-am învățat să decid de ani de zile ce și cum fac, fără alte păreri, comentarii, sugestii… ori ăsta e deja un “știe tot”, “o soacră”… tare acră?!
După-amiaza mi-a fost deosebit de frumoasă! Pe la 17,00 am aterizat într-un cartier select, în fața unei clădiri... din altă lume! Aici locuiește un fost elev de-al meu, informatician, “doctorul de familie” al laptop-ului meu, B.
În cei aproape 10 ani de când a terminat liceul, a făcut facultate, masterat... și acest minunat apartament. Atâta tehnologie de ultimă generație, n-am văzut în viața mea, pe metru pătrat! Mai era venit la el un fost coleg, prieten de-o viață, asistent universitar la Poli. Totul în casă era cu comenzi digitale sau voce. Așa ceva am văzut doar în filme!
Au tinerii ăștia și bani și gusturi! Doar lucruri de calitate, “de firmă”…în alb și oliv. O splendoare! Am petrecut câteva ore privind, ascultând, gustând… lucruri din alt univers. Am urmărit un fragment de film în 3D… Soarele se chinuia să ne atragă atenția pe la marginea jaluzelelor albe… Am ieșit pe balcon. În mijlocul caselor… o oază de narcise!!!
“Am vrut să vezi asta! De luni încep lucrările la o nouă clădire și voi distruge acest rai. Te-am chemat să le vezi, să-ți culegi, câte vrei! Nu le lăsa să fie strivite de buldozer! Te-am văzut în fața magazinului Bega, azi. Erai hipnotizată! Te uitai la narcise. Și omul ăla vorbea, vorbea… pentru sine, cred. De ce n-ai vrut să-ți cumpere? Că s-a oferit. Uite, aici ai voie să culegi, câte vrei! Ți-aduci aminte că ne-ai povestit într-un an despre Sărbătoarea Narciselor? Eu mi-am făcut poiana de narcise aici… sub balcon! Acum, ți-o dau ție! O seară!”
Am coborât toți trei… B., cu o trotinetă pentru adulți, colegul lui, cu o bicicletă de curse… iar eu, în câteva minute, cu un braț de narcise!
Soarele roșiatic și parfumat ne sfințea liniștea și prietenia acesta oarecum ciudată. Nu mai știu ce vârstă au ei, dar eu sigur mă simțeam o copilă… cu un braț de flori!
E vremea narciselor! E vremea miracolelor! A prieteniilor adevărate!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

ÎNCEPUTUL
Mă întreba, uneori, câte o persoană: „De ce v-aţi făcut profesoară? Şi încă de matematică…” Răspunsul nu poate fi dat în două cuvinte.
Să începem cu începutul! În Maramureş, se spune că viitorul copilului este hotărât în prima zi când este aşezat la masă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar părinţii mei spuneau că, pentru a ajunge la farfurie, m-au aşezat pe nişte cărţi mai voluminoase, puse pe scaun. Fiind învăţători, părinţii mei aveau în casă cărţi de pedagogie, manuale şcolare, un album de artă… Să-mi fi hotărât atunci viitorul? Nu prea cred.
Când aveam cinci ani, voiam să devin cântăreaţă de operetă. Văzusem, la Constanţa, opereta „Vânt de libertate” şi eram foarte încântată. Prin clasa a patra, mă lămurise cineva să merg la fabrica de brânză din Vişeu, ca ingineră. Prin clasa a şasea, spuneam că voi urma chimia alimentară. Dar nu m-a ţinut mult. În anii de liceu, voiam Arhitectură. Aveam oarecare reţinere în legătură cu desenul tehnic, cele câteva ore din clasele a opta şi a noua nu erau suficiente. M-am gândit că aş putea să evit lipsa exerciţiului, deci am trecut la alt vis: Politehnică, Maşini de calcul.
Profesorul cu care am susţinut proba la matematică la bacalaureat m-a întrebat ce planuri de viitor am. El mi-a explicat că, dacă tot îmi place mai mult matematica decât fizica, ar fi mai bine să urmez secţia Maşini de calcul la Facultatea de Matematică a Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj. Aş avea două avantaje: aş fi mai aproape de casă şi aş da admitere din geometrie, în loc două capitole din fizică, altele decât cele de la bacalaureat.
Matematica mi-a plăcut dintotdeauna. Am învăţat-o cu plăcere şi nu mi s-a părut grea. La această convingere au contribuit tatăl meu, care inventa jocuri logice şi de calcul, învăţătoarea mea din clasele mici, Maria Mihalca, prima dirigintă, doamna Cornelia Cădar, şi cea mai mare influenţă a avut-o doamna Laurenţia Boldor, profesoara de matematică şi diriginta din anii de liceu.
Studentă fiind, încă nu eram atrasa de ideea de a fi profesoară, chiar dacă am „exersat” conversaţia euristică pe colegii care veneau să le lămuresc anumite probleme, chiar dacă fratelui meu îi plăcea cum îi explicam ce e fulgerul, tunetul, circuitul apei… Mă bucuram când prietenii erau mulţumiţi de explicaţiile mele.
Profesoara Elisabeta Gan, cu care am învăţat limba română în clasa a cincea, a noua şi a zecea, m-a întâlnit în Cluj ( ea, la reciclare, eu, în ultimul an). Ea mi-a spus: „Te văd profesoară. Laurenţia ar fi foarte bucuroasă!” Abia atunci am luat în serios această posibilitate.
Mi-a plăcut practica pedagogică pe care am făcut-o la Liceul George Coşbuc. Am avut atunci prilejul să predau la clasele de gimnaziu ale profesoarei îndrumătoare. Copiii erau curioşi şi mereu ne surprindeau cu câte o întrebare. Erau cuminţi, învăţau cât puteau. Am avut ocazia să predau la clase de recuperaţi, adică elevi cu dificultăţi de învăţare, şi mă bucuram de micile lor succese. Lucrul acesta mi-a prins foarte bine mai târziu, când au fost înfiinţate clasele acelea de „afiliaţi”, clase care ţineau de Şcoala generală, dar făceau materia claselor a noua şi a zecea, inclusiv o meserie, asemeni elevilor de liceu. În acea perioadă, în ţara noastră, învăţământul obligatoriu era de zece clase.
Am avut şi elevi care învăţau foarte bine, care au ajuns ingineri, profesori, medici sau muncitori cu înaltă calificare. În ciuda părerilor critice ale unor colegi sau părinţi, elevii spuneau că de la mine pot să înveţe toţi cei care vor cu adevărat să ştie. Nu am fost un zbir, dar nici foarte îngăduitoare n-am fost. Nu am obligat pe nimeni să înveţe numai materia pe care o predam, pentru că nici pe mine nu m-a obligat nimeni să învăţ. Am învăţat, pentru că mi-a plăcut să ştiu şi să pot face mai mult şi mai bine decât majoritatea colegilor mei. În mare măsură, am reuşit.
Cea mai mare mulţumire a mea e că, printre foştii mei elevi sunt şi profesori de matematică.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

PRIZONIERĂ LA PELEŞ
Motto: „Iarba ascunde, ploaia şterge.”
(Victor Hugo, „Mizerabilii”)
Noaptea trecută m-am visat la Peleş. În vis, pătrunsesem în castel la miezul nopţii. Neştiută de nimeni, treceam dintr-o sală în alta, admirând basoreliefuri, cărţi rare, statuete şi armuri. Pe neaşteptate, în timp ce vizitam Marele Salon, luminile candelabrelor s-au stins. Nicăieri, nici o lampă de veghe. Lovindu-mă de mobile, pipăind pereţii, încercam să găsesc o ieşire. Cu greu, am dat peste o uşă. Mâna mea nesigură a apucat clanţa şi a apăsat-o. Uşa s-a deschis. Mă aflam afară din castel, căci distingeam conturul statuilor din Grădina Italiană. Cerul nu se vedea, iar tăcerea munţilor din jur făcea întunericul să pară şi mai dens. Ştiam că pentru a părăsi grădina era suficient să cobor treptele ce duceau spre aleea principală. Odată ce treceam de scări, aveam să o apuc spre Sinaia. De acolo, îmi mai rămâneau doar câţiva paşi până în oraş.
Ajunsă la scări, am pus piciorul pe prima treaptă. Şi pe a doua. Apoi, un ţipăt prelung a despicat zările. Atinsesem cu vârful pantofului un trup. De-a curmezişul treptelor zăcea cadavrul unui soldat necunoscut, mort în luptele de pe Valea Prahovei, din Primul Război Mondial. Îi distingeam în întuneric ochii căscaţi în orbite, mâinile întinse pe lângă corp. Îi simţeam hainele prefăcute în zdrenţe şi trupul mumificat, înfăşurat în pânze de păianjen, mirosind a praf şi a umezeală. O voce necunoscută, venită din neant, îmi spunea că soldatul fusese dezgropat pentru a i se găsi un nou mormânt. Până când se va întâmpla aceasta, el rămâne pe scările Grădinii Italiene. Mi se interzicea să păşesc peste trupul său. Urma să zăbovesc acolo, alături de el. Eram prizonieră la Peleş.  În clipa aceea, şiroind de sudoare, m-am deşteptat din somn,în patul din camera de hotel de la Sinaia.
Sosisem la Sinaia cu o seară înainte. Era începutul lui aprilie şi îmi petreceam aici o săptămână de concediu. La coborârea din tren mă întâmpinase o ploaie rece şi măruntă, ce se prelungise întreaga zi. Spre seară, luasem hotărârea să ies la plimbare, cu toate că ploaia nu se oprise. Pe drumul pietruit ce urcă şerpuind către Peleş, nici ţipenie de om. Vântul zgâlţâia copacii, făcându-i să se tânguie, iar pârâul Peleş cobora zbătându-se cu furie. Dughenele din lemn la care se vând suveniruri aşteptau zăvorâte, vremea însorită. M-am apropiat de castel. Se aprinseseră felinarele şi la lumina lor, Peleşul semăna cu o uriaşă pasăre măiastră, dormind într-un cuib de munţi. Statuile sale, poleite acum de ploaie, aveau fragilitatea şi distincţia porţelanurilor expuse în vitrinele de antichităţi.
Singură în acel loc încărcat de istorie, trăiam fiorul Peleşului. În jurul meu înviau umbrele celor ce îşi purtaseră cândva paşii, pe aici: regi, regine, persoane cu vază, dar şi oameni simpli, umili - soldaţi, ţărani, orăşeni. Luna plină dădea şi mai multă personalitate castelului, reflectându-şi lumina în vitraliile sale. Decorul plin de farmec şi singurătatea îmi trezeau puternice emoţii. Nimic nu avea aerul mediocru şi agresiv al oraşului contemporan. Înfrigurată şi sensibilizată de impresiile acestea, parcă mi se făcuse frică. Am decis să mă întorc. La coborâre, simţeam fiecare petic de pământ din drumul de la Peleş ca fiindu-mi familiar, oglindind în el în mod natural, atât cerul limpede, cât şi furtunile vremurilor de demult. De la Peleş, paşii m-au purtat la Cimitirul Eroilor. Aici, două tunuri din Primul Război Mondial străjuind intrarea şi în rest, cruci.
Emoţii pioase mă încercau, în timp ce desluşeam misterul acelor cruci.La lumina albastră a telefonului mobil, citeam inscripţiile de pe ele. Pe unele era scris numele soldatului decedat, pe altele nu exista nici o menţiune legată de acesta. Un număr fatidic le unea pe toate într-un destin comun: 1916. Observam de aproape crucile, sub ploaia deasă, în vântul ce bătea disperat. Aplecată asupra unei cruci, am simţit pe umăr atingerea timidă a unei mâini. Am tresărit. Lângă mine stătea o ţărancă, purtând pe braţ un paner încărcat cu coşuleţe din răchită în care, înfipte într-o bucată de muşchi de pădure, lâncezeau, botezate de ploaie, câteva flori de iarnă încadrate de ramuri ciuntite de merişor.
- Cum m-ai speriat! Cine eşti? De unde ai apărut?, am întrebat-o.
- N-am vrut, fata mea, să te sperii, mi-a răspuns ea. Ia-mi şi mie un coşuleţ. Să mă duc şi eu acasă, că s-a făcut noapte.
Îi plătesc un coşuleţ. Aşa cum stă, indiferentă şi importantă lângă o cruce, în straiele ei de săteancă, privind cu jind spre mâinile mele, în timp ce îi întind banii, femeia aceasta îmi pare un exemplar al celor ce supravieţuiseră cu stoicism, de la începuturile lumii, dezastrului şi singurătăţii. Nu mă simt în stare să intru în vorbă cu ea, deşi acesta ar fi poate, un lucru necesar. Aşez coşuleţul cu flori lângă o cruce şi plec spre hotel. Încerc să mă conving că tristeţea insportabilă pe care o simt nu are legătură cu mine, că se află în afara existenţei mele. Părăsesc cimitirul şi o iau prin curtea Cazinoului, pe lângă hotelul Palas. Noaptea, m-am visat prizonieră la Peleş.
Dimineaţa următoare s-a arătat cu cer catifelat, fardat cu roşu şi trandafiriu în obraz. Ploaia încetase, lăsând loc soarelui.  Iarba avea un verde timid şi transparent, iar pomii păreau împodobiţi cu mici perle albe şi roz. Până la sfârşitul concediului, timpul a trecut binefăcător, luminat de prospeţimea primăverii. Reluam în fiecare seară, într-o rutină amuzantă şi naivă, drumul până la Peleş şi înapoi, prin Cimitirul Eroilor. Instinctul mă îndemna să revin acolo, în căutarea a ceva ce nu îşi găsise răspunsul.
Este ultima zi la Sinaia. La plecare, descopăr că în gară se toarnă un film despre  bătăliile date aici în Primul Război Mondial. Din această cauză, toţi cei care luăm trenul spre Bucureşti suntem conduşi la altă linie decât cea de pe tabela de „Plecări”. Pe peron defilează trupe de soldaţi în uniforme gri-albastre. Un regizor le dirijează mişcările, în timp ce, din sala de aşteptare a gării, oameni curioşi se holbează la ei. Între aceştia, pe primul rând, se înfiinţase săteanca de la care cumpărasem coşuleţul cu flori, în cimitir. Unde şi-o fi lăsat acum panerul?
Mă urc în tren. Se dă semnalul şi vagoanele se pun în mişcare. Prin faţa ochilor mei se perindă pentru ultima dată, femeia cu florile, mulţimea de gură-cască  şi la sfârşit, regizorul şi soldaţii, figuranţi într-un film al cărui unic mister este că neştiindu-i numele, nu voi afla niciodată unde şi când are să ruleze. La Bucureşti, mă dau jos din tren şi o pornesc cu bagajul în mână spre ieşirea din gară. Aleg un taxi.
- Liber?, îl întreb prin geamul coborât, pe şoferul aflat la volan.
- Liber, îmi răspunde el.
Mă aşez pe bancheta din spate şi îi indic adresa.
- Aici locuiesc, îi spun. Mă duceţi şi pe mine până acasă?
- Vă duc oriunde, îmi răspunde el evaziv, la munte, la mare.
- La Peleş?
- La Peleş.
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti) 
 
 
 

 

ATITUDINI

REVIN RUŞII

Intervenţia militară a Rusiei în Crimeia dublată de disponibilitatea preşedintelui Putin de a dialoga cu puterile occidentale G7 pentru a dezamorsa conflictul nu-s surprinzătoare. Moscova a avut inspiraţia de a renunţa paşnic la dictatură, la razboiul rece şi tăria de întinde o mână frăţească occidentului, dar vizita Fericitului papa Ioan Paul II la Kremlin nu a mai fost posibilă. De aceea de un sfert de secol totul pledă pentru conflicte religioase şi politice pentru a readuce în conştiinţă imperativul refacerii unităţii creştine. Mai multe voci invocă anul 2054, un mileniu de la Marea Schismă. Indiferent când va bate ceasul, până atunci ne putem aştepta la tragedii, ca cele din Siria şi Ucraina zilelor noastre. În acest sens, ultimii ani am încercat să redefinesc interesele, impasul în care se găsesc ortodocşii şi occidentalii după imensul eşec din anul de graţie 1989, cand toţi creştinii, umanitatea spera la refacerea unităţii de credinţă de la Vancouver la Vladivostoc. Articolele de mai jos au fost scrise întâmplător, nu după un program prestabilit, totuşi ele pot fi o contributie - desigul incompletă şi modestă - la ceea ce intereseaza astăzi opinia publică.
Vladimir Vladimirovici Putin (1952-)
Mihail S. Gorbaciov renunţă la dictatura proletară, stupida ideologie marxist-leninistă, demontează Cortina de Fier, termină Războiul Rece fără pierderi umane, dacă nu luăm în considerare 1000 de români morţi la Revoluţia din 1989, şi readuce astfel Rusia în noua Sfântă Alianţă – G7 plus Rusia.
Despre o unire a Moscovei, a „treia Romă”, cu ortodoxia reabiltată, cu Roma sub un papa slav, discută Gorbaciov cu Ioan Paul II în limba rusă. Patriarhul rus Alexei II nu-i de faţă.
După Gorbaciov, Boris Ielţîn mută centru de greutate a reorientării spre vest de la Roma romano-catolică la Washington-ul protestanţilor în alianţă cu israeliţii.
Presedintele Boris Ielţîn favoriza capitalismul sălbatic, oligarhii, miliardarii „de carton” evreii Berezovski, Gusinski, Hodorovski, până aduce Rusia aproape de incapacitate de plată, dar găseşte în Vladimir V. Putin un urmaş care redă încredere ruşilor şi readuce ţara pe linia de plutire. Berezovski are azil în Anglia, Gusinski în Israel. Hodorcovki e închis.
Anglo-mozaicii, pocăiţii şi izraeliţii sunt nemulţumiţi de renunţarea la tranziţia şoc şi apropiera de Europa. Asta bine înţeles că nu poate înlocui dialogul dintre Moscova şi Roma. Putin s-a botezat cu familia. Ortodoxia este religia poporului, exista însă o reticenţă a ruşilor din nou asediaţi.
La est, R.P. China, o mare putere economica şi militară, cu o populaţie de peste un miliard se uită cu interes la bogăţiile naturale din Siberia. La sud, fostele republici sovietice socialiste, acum independente, reamintesc de strălucirea Hoardei de Aur. Probleme cu musulmanii în Caucaz.
La vest, pe fiecare bancnotă euro este vizibilă o frontieră, în mod difuz şi desigur involuntar, până unde sunt interesele euro (Crimeia nu-i). NATO s-a extins în Ţările Baltice. Probleme în Serbia! Kosovo! Rusia este înconjurată de forţe, care nu-s mereu conforme cu interesele Kremlinului.
Presedintele Putin, protectorul ortodocşilor şi slavilor, conform panortodoxei şi panslavismul, apreciază intermediari din SUA, baptişti şi izraeliţi, dar e conştient de însemnătatea hotărâtoare a dialogului, care are loc la Belgrad între Patriarhia Moscovei cu Roma. De rezultatul acestuia depinde stabilitatea în Europa şi în lume.
Războiul rece s-a mutat din Europa în Asia. Pentru totdeauna? Acum ruşii antrenează talibanii din Afghanistan, ca în trecut americanii. Va reînvia conflictul între creştinii occidentali şi cei ortodocşi din nou, cum vrea să ne sugereze scandalul legat de otrăvirea la Londra a unui agent KGB, care a schimbat stăpânul?
Va parafa presedintele Putin, care a redat pravoslavnicilor demnitatea pierdută în tranziţia anglo-mozaica, reunificarea creştinilor, sau va găsi pentru aceasta misiune un urmaş, aşa cum l-a pregătit Andropov pe Gorbaciov pentru a readuce Rusia în concertul marilor puteri creştine?
De răspunsul la aceste întrebări depinde şi soarta ortodocşilor din România, dar mai ales din Republica Moldova, a cărei Mitropolie este dependentă, mai mult decât Patriarhia de la Bucureşti, de Moscova lui Vladimir Putin, stapanul Imperiului si al Bisericii.
Misiunea imperiala a Moscovei
Globalizarea Imperiului Roman a devenit creştină sub Constantin cel Mare (306-337), dar divizarea Imperiului în cel de Apus şi de Răsărit (395), cu centrele politico-religioase Roma şi “Noua”, “a doua Romă”, Constantinopol, a creat două Biserici. Occidentalii au receptat  îndumnezeirea omului, Crăciunul, raţionalitatea lui Aristotel şi au optat pentru o cultură politică “orizontală”, democratică. La orientali, a primat urcarea la ceruri, Paştele, idealismul lui Platon, cultura politică “verticală”. A urmat Schisma (1054), dar acum sărbătorim patru decenii de la ridicarea anatemei. Există o punte peste prăpastia milenară est/vest. Refacerea unităţii creştine e aproape.
După prăbuşirea Constantinopolului sub turcii musulmani (1453), misiunea imperială creştină bizantină s-a mutat în “a treia Romă”, la Moscova şi a avut până recent un cuvânt greu de spus în lume. Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice a contribuit masiv la civilizarea, “creştinizarea laică, ştiinţifică şi materialistă” a Euroasiei de la Berlin, Praga, Belgrad, Bucureşti până la Marea Japoniei. Asta fără a pomenii fascinaţia marxism-leninismului, a comunismului în rândul intelectualităţii occidentale şi în „Lumea III”.
Comunismul rus şi naţional-socialismul germanic au pierdut credibilitatea, după ororile comise, dar Moscova a acumulat o experienţă seculară în globalizarea creştină de tip oriental, de acea merită toată atenţia “Globalistica / Global Studies”, 1300 p., ed. de I.I. Masur şi A.N. Tsumalov. Articolele enciclopedii n-au fost cerute de editori, ci au fost puse la concurs. Cei mai competenţi autori din domeniu au fost solicitaţi să se exprime liber şi au fost ca atare publicaţi. Un model demn de urmat. Sintezele privind sobornicia, religia, pacea, demografia, ecologia, războiul, politica, terorismul etc. dau o imagine fidelă a viziunii inconfundabile ruso-pravoslavnice de-a lungul timpului.
De la concepţia modernizatoarea a lui Petru cel Mare la marii gânditorii din sec. 19, Vladimir Soloviev (teocraţia universală), Fiodor Dostoievschi (umanismul rus universal), Nicolai Gogol (suflete moarte) etc., la cei preocupaţi de “cosmos” la cumpăna sec. 19/20, Constantin Ziolkowski, Nicolai Fiodorov, “Globalistica” redă fidel “ideia rusă” despre mondializare, cucerirea lumii şi a cosmosului. Prinţul şi anarhistul Petru Kropotkin voia chiar să înlocuiască organizarea socială “verticală” cu cea “orizontală”, bazată pe “respect şi solidaritate”. O idee cât se poate de modernă, care depăşea cu mult vremea în care trăia autorul.
Un precursor al mondializării a fost şi Alexadru Bogdanov, care în “Tectologie”, apăruta înainte de primul război mondial, a analizat surprinzător de excat toate problemele cu care se confruntă “satul global” de azi. Şi mai spectaculoasă e viziunea poetului futurist Velimir Hlebnicov, care visa la o limbă universală peste “înţelepciunea” celor naţionale: “Limba este la fel de înţeleaptă ca natura şi numai odată cu evoluţia ştiinţei, vom învăţa descifrarea ei.” El căuta o sinteză a spiritualităţii euroasiatice, şi ca “preşedinte al globului” a prezis prăbuşirea ţarismului, al doilea război mondial, chiar şi deznodământul lui, folosindu-se de interferenţa poeziei cu matematica, ceea ce el numea “ştiinţa soartei”.
Etnologul Lev Gumiliov (decedat în 1992) a intuit „obstrucţia” din societăţile, care mai mult consumă decât produc bunuri materiale şi spirituale. După care: “Corupţia se legalizează, criminalitatea se proliferează, armata se degradează, aventurieri, care se joacă cu emoţiile maselor, preiau puterea. Populaţia descreşte ca număr, dar această pierdere este echilibrată de imigraţia etniilor străine din vecinătate, care treptat domină din ce în ce mai mult societatea.”
Astfel de fenomene au apărut pretutindeni după demontarea Cortinei de Fier şi dezmembrarea “Lagăr”-ului condus de Moscova, la ruşi, ucraineni, moldoveni, români, bulgari, sârbi, albanji. De aceea, mai ales la creştinii ortodocşi, teoria conspiraţiei a „trădări, vinderii şi jertfiri interesului naţional după Revoluţia din 1989”, e a tot prezentă în medii foarte diverse. Biserica nu se poate împaca cu „obstrucţia” economică, social-politică şi readuce mereu în memorie rolul şi importanţa misiunii ortodoxe a Moscovei, Bucureştilor şi Belgradului.
Depăşirea crizei actuale generate de globalizare, printr-un dialog spre refacerea unităţii între Biserica Romei şi a Moscovei, “a treia Romă”, după perioada de supravieţuire în catacombe, e la început. Dar există o misiune imperială milenară şi în est. Mărturie stau monumentala “Enciclopedie Sovietică” şi noua sinteză “Globalistica / Global Studies”. Pe când astfel de enciclopedii şi la Bucureşti, Sofia, Belgrad, atât de necesare integrării în curând în Europa / UE. Creştinismul respiră cu doi plămâni - unul occidental şi unul oriental.
* * *
Protectorul pravoslavnicilor camuflat în mantia roşie comunistă Iosif V. Stalin a sacrificat Grecia, Muntele Athos - leagănul ortodoxie - pentru a elibera cât mai mult din “pământul slav”. El cu premierul englez Winston Churchill stabilesc astfel la 9 oct. 1944 “pe o bucată de hârtie” ca 90% din influenţă în România şi 75% în Bulgaria să-i revină lui. Moscova a renunţat în schimb la 90% din influenţă în Grecia.
Vladimir V. Putin s-a botezat, revene la tradiţia pravoslavnică şi ca nou protector al tuturor ortodocşilor este acum nemulţumit că pe lângă pierderea Greciei, Athosului, din 2007 România, Bulgaria devin membre ale Uniunii Europene, dar mai ales că occidentalii n-au considerat de cuviinţă să trateze şi cu el cum au făcut cu Stalin. Ce se va întâmpla cu slavii de sud? Pentru Iugoslavia, Stalin şi Churchill au prevăzut un pat, fiecare 50%. Acum catolicii vor în UE, care va fi soarta pravoslavnicilor?
Moscova se consideră a “treia Romă”, a preluat misiunea celei de a “doua Romă” după ocuparea Constantinopolului de către turco-musulmani (1453). Primele două centre creştine s-au prăbuşit din cauza păcatelor. De atunci a “treia Romă” este salvarea lumii, şi în cel mai neprielnic caz, în mod cert al ortodocşilor balcanici. Acest drept l-a obţinut Ţarul rus de la Sultanul turc la Pacea de la Cuciuc Cainargii (1774).
Panortodoxia şi panslavismul mascate în marelui proiect comunist al URSS-ului de a elibera toată lumea de capitalismul occidental revin în actualitate. Mai ales că unirea creştinilor, chiar şi pe un fundament atât de generos ca cel al “creştinismului care respiră cu doi plămâni” (Papa Ioan Paul II), oriental / ortodox şi occidental / romano-catolic, cere mai mult timp decât se credea în euforia anului revoluţionar 1989.
Neliniştea Moscovei privind soarta românilor şi bulgarilor în UE este justificată. După căderea Bizanţului, ortodocşii s-au exersat în supravieţuire. Cum vor face ei faţă concurenţei, dinamismului din occident fără protecţia Ţarului? Surprinzătoare e şi pasivitatea neofiţilor. Românii, bulgarii nu par a fi prea conştienţi nici de mişcarea tectonică geopolitică, duhovnicească şi sobornicească în care sunt prinşi şi nici de nemulţumirea ruşilor, care au dus totuşi, de la Petru cel Mare până la Stalin, mereu lupte grele pentru a-i elibera pe fraţii întru credinţă de musulmani sau fascişti.
Războiul rece s-a terminat paşnic, Cortina de Fier a căzut ca prin minune mai ales ca urmare a înţelepciunii ruşilor. De aceea există speranţa justificată ca noul protector al ortodoxiei, Putin, să privească pozitiv experimentul româno-bulgar în UE/NATO, ca o încercare mai autentică decât cea grecească, care în final poate fi un succes, de care vor profita toţi creştinii, inclusiv slavii orientali.
Revin ruşii
1989, refacerea unităţii creştine, aşteptată de toată suflarea, n-a avut loc la terminarea Războiului Rece, război religios dintre creştinii occidentali şi ortodocşi, aşa că entuziasmul iniţial s-a transformat treptat într-o mâhnire generală, mai ales în Rusia şi România, cele mai mari ţări ortodoxe. Înlăturarea dictaturii la Bucureşti s-a realizat cu concursul marilor puteri, dar greul l-au dus totuşi ruşii din solidaritate cu fraţii lor de credinţă moldo-valahi. Revoluţionarii autohtoni sunt desigur victime, dar mai ales folclor la porţile Chestiunii Orientale.
Chestiunea Orientală începe cu Pacea de la Kuciuk Kainargi 1774, când Ţarul Rusiei devine protectorul ortodocşilor din tot Imperiul Otoman, sperând să ocupe Constantinopolul şi să devină astfel Împăratul Imperiului Roman de Răsărit, Bizanţului... Ceea ce nu pot accepta occidentalii, pentru că ar adâncii prăpastia dintre creştinii şi ar face refacerea unităţii creştine şi mai dificilă. Aşa că Rusia este mereu oprită în avântul ei spre sud, spre Constantinopol, spre ceea ce consideră ea ca fiind dreptul ei legitim.
Moldo-valahii sunt parte a Chestiunii Orientale. Aşa că atunci când occidentalii sunt puternici ei se occidentalizează. Când periodic însă revin ruşii toată bruma lor de civilizaţie este trecută prin foc şi sabie, că 1944. Cum transilvănenii sunt uniţi cu Roma din 1700 şi moldo-valahii se închină spre Constantinopol şi Moscova de la Marea Schisma din 1054, este uşor de prevăzut cine câştigă sau pierde la schimbarea orientării. Asta în afară de faptul că latinii, occidentalii îi simpatizează pe toţi români, dar n-au încredere în pravoslavnicii, iar greco-pravoslavnicii, invers, n-au încredere în latini, dar îi susţin pe drept credincioşii că ei. Sunt astfel moldo-valahii condamnaţi să fi mereu neînţeleşi şi duplicitari?  
2013, Rusia redeschide Chestiunea Orientală ca mare putere în rezolvarea conflictului religios dintre suniţii şi alaviţii în Siria. În România partidă ortodocsa - PNL, PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL - revine în forţă şi se orientează din ce în ce mă vizibil după putinismul autoritar, paternalist moscovit, bine cunoscut supuşilor lor, dar face în paralel şi efortul de a coabita cu occidentalii, a căror administraţie raţională şi cultură a contractului le este însă complet străină.  
La două decenii de la eşecul refacerii unităţii creştine, ruşi şi moldo-valahi au încetat de a-şi mai pune cenuşa în cap şi privesc din nou critic lumea creştinilor occidentali. Cât mai rezista EURO? Se va rupe UE în sudul romano-catolic, nordul protestant şi estul ortodox? Iese Anglia, Grecia din UE? Anglo-americanii s-au luptat în războaie mondiale pentru a opri ascensiune Germaniei, Europei! Cât timp vor mai suporta ei nouă provocare? Cum va evolua conflictul China-USA în Pacific? Cât va mai fi USA super-putere? Pentru că într-o lume multipolară, Rusia poate se va extinde din nou în fosta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice, în fostul Lagăr comunist şi în defunctul Imperiu Otoman.  
În acest context internaţional Rusia reia politica panslavistă, panortodoxă, mai nou euroasiatică şi, mai mult decât atâta, redevine activă ca a treia Romă în Chestiune Orientală, care numai aparent s-a încheiat în 1923. Vezi conflictele de după 1989 în Tunisia, Egipt, Israel, Palestina, Irak, Iemen, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Transnistria, Georgia etc. Moscova vizează din nou Chişinăul şi Bucureştiul ca făcând parte din sfera ei de interese.  
Occidentul nu este interesat într-o Rusie slabă, neputincioasă la graniţa cu Islamul şi China. Oricum Rusia nu este în stare să producă nici un produs de marcă, în afară de materii prime şi arme. Bunăvoinţa vestului faţă de ruşi s-a văzut la sfârşitul Războiului Crimeii, a celor două războaie mondiale şi la implozia URSS-ului. Ţelul final este refacerea unităţii creştine cu fratele ortodox. Asta explică generozitate occidentului faţă de pravoslavnici şi nu în ultimul rând faţă de moldo-valahi. Pe de altă parte exigenţele UE, FMI, NATO... atrag mereu atenţia asupra scopul final al acestei coexistenţe, coabitări temporare.  
Lângă marele frate de la răsărit, din ce în ce mai puternic, moldo-valahi nu numai că sunt convinşi că sunt un model de urmat pentru toţi romanii, dar vor încerca şi să-l impună din nou cu forţa. Asta va crea desigur confuzie nu numai la români, ci şi în apus, pentru că modelul de urmat nu este al moldo-valahilor. Ei au desigur meritul faptei unităţii naţionale 1859, 1918, nu însă a ideii, a programului de emancipare naţională. Ei „târâie încă după ei lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolite".(expresie interbelică)  
Ideea spre calea emancipării naţionale şi sociale a romanilor este Şcola Ardeleană, a Bisericii unite cu Roma în anul 1700, interzisă de ortodoxo-comunişti în 1948 şi tolerată de neocomuniştii, USL. Lipsa de dialog al moldo-valahilor cu Roma, după atât de promiţătoarea vizită a Fericitului Papă Ioan Paul II-lea la Bucureşti 1999, confuzia lor între faptă şi idee naţională, îi pune pe gânduri bineînţeles şi pe ruşi şi pe occidentali. Aşa că duplicitatea moldo-valaha va fi pusă din nou la încercare, mai ales că revin ruşii şi nu este numai exclus, ci ar fi un demers epocal că ei să taie nordul gordian al refacerii unităţii creştine. Ortodoxia rusă este oricum mult mai evoluată, permisivă curentelor teologice, filozofice şi culturale occidentale decât cea moldo-valahă. Ex oriente lux.
Modelul ortodox
De o mie de ani se străduiesc creştinii occidentalii să-i salveze pe ortodocşi de primejdia turco-musulmana şi să refacă unitatea creştină. Cruciaţii au fost primii, unirea lor religioasă făcută cu spadă nu a fost de durată, a urmat apoi unirea de la Conciliul de la Florenţa, dar Constantinopolul cade şi ortodocşii ajung sub Sultan, până când raţionalismul şi naţionalismul din vest permite expulzarea turco-musulmanilor în Asia şi emanciparea popoarelor din Balcani.  
În vremea noastră, fără să mai aştepte refacerea unităţii creştine, occidentalii refac Imperiul Roman de Apus (UE, NATO) şi integrează şi o parte din Imperiul Bizantin, Balcanii. La scurt timp apar însă surprize. Greco-ortodocsii nu sunt în stare să asigure graniţele Europei, nu reuşesc să trateze corect refugiaţii, nu pot asigura colectarea impozitelor, un buget echilibrat. Sărăcia, corupţia şi datoria externă e mereu în creştere. Nesustenabilă. Chiar miliardele de euro făcute cadou Greciei de occidentali, de germani, nu-s de bun augur.  
Această situaţie unică, nefericirea de a fi greco-ortodox, l-a făcut pe Nico Dimou să scrie o carte cu acest titlul. Drept credinciosul nu cunoaşte decât raiul şi iadul, aşa că el este ori fericit ori nefericit, şi face orice ca să rămână în afară realităţii. Autocunoaşterea şi autocritica sunt astfel excluse.  
„Noi suntem altfel - constată Dimou -, noi încercăm disperaţi să aparţinem de cineva. De ce oare percepem specificul nostru ca pe un defect? Deci ne e ruşine de el? Din cauză că nu suntem suficienţi de numeroşi sau de puternici pentru a ne folosi de specificul nostru ca de un mândru drapel, pe care să-l urmăm? Sau poate pentru că nu suntem siguri pe noi? (Lipsa de siguranţă de sine şi nu micimea ne face să dorim pe cineva care să ne apere. Şi alte popoare sunt mici, dar nu acceptă să fie dependente.”  
Cine sunt ortodocşii? Europenii din orient sau orientalii Europei? Ei se străduiesc să demonstreze cu îndârjire continuitatea glorioasă, greacă şi romană. Dar chiar şi limba este discutabilă, româna sau moldoveneasca? Şi pentru că e greu să te uiţi într-o oglindă, când nu vrei să vezi adevărul, ortodocşii au învăţat să joace diferite roluri, când sunt urmaşii ai antichităţii, când europeni moderni. Cum poate un popor fără identitate să nu aibe complexe de inferioritate ... poporului nu i se permite să fie ceea ce este, ci mai tot timpul se confruntă că o măsură străină. Acuma măsură e Europa / UE.  
Cât de europeni suntem? Multe ne separă de Europa occidentală, şi probabil mai multe decât ne uneşte. Curentele culturale, care formează civilizaţia europeană, n-au ajuns la ortodocşi decât că ecou. (Nu mă refer aici la bonjurişti!) Nici revolutia papala, nici scolastica medievală, nici renaşterea, nici secolul luminilor, nici revoluţia industrială n-au ajuns în lumea greco-ortodoxă.  
Dictatura de dezvoltare a forţat o modernizare şi industrializare a României fara precedent, dar acum se renunţa la totul. Ortodocşii se simt mai aproape de Rusia pravoslavnica şi de slavofili, decât de Europa raţionalismului. Acad. Florin Constantiniu constată pe bună dreptate că azi situaţia din România este mai lipsită de perspective decât sub Stalin. Orice s-ar spune, greco-ortodocsii nu se simt (vest) europeni. Ei sunt eternii jucători de pe banca de rezervă, numai... toleraţi pe stadion! Şi ceea ce este mai grav asta-i deranjează şi îi revoltă.  
Cine-i vinovat? Aici apare complexul de superioritate al greco-ortodocsilor. Ei sunt aleşi lui Dumnezu, superiori faţă de roboţeii primitivi din occident. Responsabilitatea eşecului lor o poartă alţii, UE, CIA, FMI, OECD, NATO, şi pe plan personal la fel. Cine n-a luat un examen, n-a promovat în carieră, înseamnă că n-a avut relaţii, bani, n-a fost lăsat să plagieze. Desigur că sunt influenţe străine şi relaţii utile, dar poate că există şi o responsabilitate personală. Când Marx s-a referit la religie că opium pentru popor, s-a inspirat probabil din istoria greco-ortodocsilor.
Viorel Roman (Bremen – Germania)

DEGEABA…
Mi-am intitulat acest articol cu numele unui spectacol al lui Tudor Gheorghe, pentru că simt că avea dreptate trubadurul cel oltean (şi mason… - dar asta-i altă gâscă-n altă traistă, ţinând de cameleonismul valaho-balcanic, pe care noi, valahii, se pare că l-am făcut…uranic!), în legătură cu ieşirea la iveală, în ultimii 24 de ani şi ÎN EXCLUSIVITATE! - a celor mai cumplit degradate “gene” ale Neamului Valah! – dar şi în legătură cu histrionismul nostru pernicios şi, mai cu seamă, dublat de o nesimţire şi demagogie (mai ales la nivel de guvernare!) enorme, care fac ca orice tentativă de reacţie împotriva răului să fie/devină zadarnică, să se întâlnească, inevitabil, cu un tampon naţional de pâslă! – pe care noi, valahii, îl acceptăm. De ce? -  pentru că suntem, deja, nişte bieţi degeneraţi (în raport cu antecesorii noştri istorici!) - în drumul de a deveni nişte bieţi zombies…
…Da, DEGEABA, domnilor guvernanţi, îmi faceţi voi o Lege a Limbii Române (“Această propunere legislativă a fost legiferată ca zi festivă a României, prin LEGEA NR. 53/2013, adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri [n. mea: ”împotriviri” şi “reţineri” udemeriste, fireşte!!!…]. În această zi, va fi arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice”) – DEGEABA! - când mi-l proptiţi, la Ministerul Culturii Româneşti,  pe “prietenul” nostru maghiar, Kelemen Hunor, şeful UDMR. Dar Kelemen Hunor va fi şi vice-premier, având în grijă (ocult, dar tenace!  - ptiu, drace!!!) – şi Ministerul Învăţământului VALAH!!!
De aşa “poante” numai noi, votanţii de “naumovici” şi “antoneşti” (…anti-legionari şi, deci, anti-români!) putem fi în stare!
Iar Imnul Naţional şi Stema Naţională/Sigiliul Naţional şi Steagul/Drapelul Naţional…şi toate cele SFINTE ale valahilor/românilor şi ale Valahiei/României (inclusiv Limba Română şi Învăţământul Românesc!!!) au fost spurcate de înţelegerea şi vânzarea de Neam a pesedisto-ex-usediştilor: înţelegerea trădătoare de Neam Valah,  dintre veneticii guvernanţi “români” (?!), tip Naumovici-Ponta, şi veneticii (primiţi la guvernare, samavolnic, fără nicio respectare a democraţiei, fără niciun respect faţă de VOINŢA ROMÂNILOR, CELOR VOTANŢI [la alegerile parlamentare din 2012] - DE PSD-PC ŞI DE PNL, ÎN PROPORŢIE DE 70%!!!) maghiaro-udemerişti, tip Kelemen Hunor. Înţelegere care sfidează elementarul bun-simţ naţional, făcută peste cadavrul DRAPELULUI NAŢIONAL ROMÂNESC (şi, deci, făcută PESTE CADAVRELE ŞI ÎNTRU PROFANAREA AMINTIRII STRĂMOŞILOR NOŞTRI!) - şi  făcută împotriva Duhului Valah, căci se face împotriva Şcolii ROMÂNESCO-VALAHE (“MODIFICAREA LEGII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SE VA FACE DOAR CU ACORDUL UDMR”)!!!  - cf. ştirea apărută în ziaruldecalafat.ro, dar confirmată şi de mediafax.ro, hotnews.ro, dar şi de canalele TV de ştiri Antena 3 şi  Realitatea TV:  
“Ponta a vândut interesul naţional ungurilor. Autonomie, facultăţi în limba maghiară şi steaguri secuieşti pentru susţinerea UDMR:
Preşedinţii PSD şi UDMR, Victor Ponta şi, respectiv, Kelemen Hunor, au semnat, luni, la Palatul Parlamentului, acordul pentru intrarea Uniunii la guvernare. Acordul prevede, printre altele, modificarea Constituţiei şi mai multe facultăţi în limba maghiară. De altfel, se mai arată în document, MODIFICAREA LEGII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SE VA FACE DOAR CU ACORDUL UDMR (nota mea: BRAVOS, PAPUGII NENOROCIŢI!).
Ponta a vândut interesul naţional ungurilor. Autonomie, facultăţi în limba maghiară şi steaguri secuieşti, pentru susţinerea UDMR.
După semnare, Ponta a precizat că întotdeauna a apreciat <<competenţa şi seriozitatea>> (n. mea: da, şi eu apreciez competenţa şi seriozitatetea ta de trădător, dle NAUMOVICI-PONTA!!!) la UDMR, şi când au fost împreună la putere, şi când au fost în opoziţie.
Premierul a mai spus că în România tensiuni interetnice există doar în declaraţiile de la televizor (n. mea: dixit NAUMOVICI-MINCINOVICI!!!).
Potrivit articolului 1 din Acordul guvernamental, UDMR face poarte din formula guvernamentală şi îşi asumă programul Guvernului 2013-2016, adoptat de Parlamentul României în data de 21 decembrie 2012.
Articolul 2 arată că, pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor articolului 1, UDMR va avea membri în Guvernul României la nivel de miniştri şi secretari de stat, conform ponderii în cadrul majorităţii parlamentare.
Articolul 3 prevede că deciziile de acţiune la nivelul Guvernului se stabilesc prin consens între liderii partidelor şi formaţiunilor politice din cadrul coaliţiei de guvernare.
Acordul este semnat de Kelemen Hunor, preşedintele UDMR, şi premierul Victor Ponta şi este valabil până la următoarele alegeri parlamentare” – cf. ziaruldecalafat.ro, de luni, 3 Martie 2014.
…Da, DEGEABA, domnilor guvernanţi, proclamaţi, dimpreună cu socialiştii internaţionalişti, Ziua Internaţională a Femeii – şi  vă prefaceţi a respecta şi cinsti pe mamele, pe soţiile şi pe fiicele noastre, când emiteţi o mizerie de lege a pensionării, precum Legea nr. 263/16.12.2010, prin care delicata femeie este considerată ca fiind/stând, umăr la umăr, “la egalitate” (fi-v-ar feminismul cel cretin, de cap să vă fie şi “în obrazul cui v-a făcut”, vorba lui Ion Creangă!) cu musculoşii hamali, ori oţelari şi cazangii (…cică, aşa-s directivele Uniunii Europene! – dar de când până când şi cu câtă neobrăzare şi nesimţire vine această cucoană de Uniune şi mă învaţă pe mine cum s-o respect, pe mama, ori pe soţia mea, scuipând-o între ochi?! – …şi de când până când am ajuns eu atât de fraier şi de tălâmb, încât să ajung să-i votez tocmai pe cei care-mi cer, alături de lăturile pedeliste  - …îmi cer, mie, să le scuip între ochi, pe cele mai iubite fiinţe de pe Planeta Terra?!):
“Vârstele standard de pensionare, conform Legii nr. 263/16.12.2010
Vârsta standard de pensionare este de 63 de ani, pentru femei, şi 65 de ani, pentru bărbaţi. Stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbati. Atingerea acestei varste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, a stagiului complet de cotizare, a stagiului minim de cotizare conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 – conform cu normele UE”…
...Ce „norme U.E.”? Care „norme U.E.”? În România nu se munceşte şi nu se plăteşte ca în ţările UE! – ci de 10 ori mai mult se munceşte, şi de 20 de ori mai prost se plăteşte!!!
Iar în România (nu-i vorbă, nici în „mult-glăsuita/trâmbiţata” U.E. nu e altfel!), femeile sunt PRIMELE expuse la ŞOMAJ...!!!
„A se slăbi”, madam U.E.!!!
…Da, DEGEABA, domnilor guvernanţi, aţi tot mâncat şi mâncaţi scoverze, despre “democraţie” şi despre “drepturile omului” şi despre “forţa celor fără de forţă şi puterea celor fără de putere”…, şi, mai cu seamă, despre tâmpenia aia a… “puterii votului popular”! - după ce ne faceţi “figuri” atât de grosolane, precum acelea:
1-din 2012, când guvernanţii de la putere (precum şi papugiii din inutil-trâmbiţata filială a Iudeo-Masoneriei – Uniunea Europeană, cu reprezentanţi de soiul Merkel şi/ori Barrosso! -  sau SUA, prin lacheul ăla de doi bani grămada, Philip Gordon – ăsta se “strofoacă” teribil, şi azi, de dragul lui Băsescu!!! – …cum ziceam, papugiii din U.E., care ni se tot fâţâie “şefeşte”, prin faţa ochilor, “au, n-au treabă, la douăsprece trecute fix” - şi, în general, ori de câte ori valahul se scobeşte, şi el, unde poate… în dinţi, să zicem!) s-au şters la spate cu voturile a şapte milioane şi jumătate de valahi, iar cei din aşa-zisa “opoziţie” le-au ţinut (guvernanţilor) coşul pentru hârtia igienică utilizată…dând şi cu pudră de talc, peste dosurile cele iritate… de voturi!!! – sau:
2-acelea din 2014, când, din nou, duceţi lipsă, se vede, de hârtie igienică, şi ne/vă folosiţi [de] voturile noastre, cele din 2012!!! Acum, pentru ca să ne vârâţi bandiţii, în casa noastră, pe uşă şi pe fereastră! “UDMR LA GUVERNARE!” – exact pentru “invers” aţi fost aleşi…!!!
…Da, am înţeles ce era de înţeles, e rău că prea târziu, dar… decât niciodată…!!!
Pe soţia şi pe celelalte femei stimate de mine, le voi cinsti, de acum încolo, conform calendarului orthodox-creştin şi conform cu îndemnurile inimii şi/sau conform cu datul/daturile dragostei…! La mine acasă, la mine, în familie, la mine, în Biserica Lui Hristos-Dumnezeu! Nu mai am nevoie de zeii voştri falşi, de idolii voştri… neciopliţi!!!
…Voi arbora Drapelul României la geamul, ori la balconul meu… şi vai de ăla care va încerca să zică ceva despre (sau să facă ceva împotriva!)  Drapelul/Drapelului meu Naţional!!! Poate să fie şi mamă de ungur udemerist! À propos: mie mi-a plăcut nespus Putin ăsta (cât lipseşte, astăzi, un astfel de “ţar”, demnităţii noastre, de POPOR CU ADEVĂRAT SFÂNT!), când a zis, în 2013, că minorităţile unui popor ar trebui să se simtă profund onorate că stau/convieţuiesc cu poporul acelui pământ (în cazul lui - Mama-Rusie, în cazul meu - Mama-Valahie!) – iar dacă nu le convine ceva, în modul cum se poartă (sau se… ”geam”!) populaţia majoritară – şi uşa şi geamul ţării le sunt deschise, pentru IEŞIRE!!! Puţin îmi mai pasă mie, acum, după grosolăniile îndurate în cadrul “democraţiilor” europene, de părerile pro-europeniştilor şi ale altor “verze” -  în legătură cu această opinie a mea!!!
Dacă am fi avut noi, valahii, ACUM! - un Putin la conducere, udemeriştii erau, deja, cu bagajele, la graniţa cu Ungaria! Iar U.E. ar fi sughiţat, de zor, a pagubă…!!!
…Ce păcat că nu avem gazul siberian, al lui Putin – dar nu ca să-l dăm “naibii pomană”, tuturor briganzilor lumii, cum ne-am obişnuit noi, valahii, de când cu Mark Rich, al lui “madam Merkăloaia” (de la Roşia Montană!), sau cu Chevron-ul căscălăului de Obama! - ci pentru a avea o “poziţie de negociere forte” -  “à la Putin”!!!
…Cât despre Sfânta Limbă a Valahilor – ei, aici lăsaţi-mă pe mine şi veţi vedea, ce va păţi acela, elev au ba, care va poci, fie şi cu o “iotă ori cirtă”, Limba Moşilor mei Voievozi!!! N-am să las eu LIMBA VOIEVOZILOR ÎNCORONAŢI şi a EMINESCULUI, pe mâna unui Horia Brenciu, ori pe aceea a unei Andreea Esca!!!
…Să ne auzim cu bine (numai cu cei “pe care-i am la inimă”! - de-o pildă, cu Naumovici-Ponta ori cu vreun cirac al “Hunorului”!)… că de văzut, nu am ochi, pentru mincinoşi, pentru trădători de ţară şi/sau pentru demagogi!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

STRUŢII…
(sau:...”Circul VALAH” vă anuţă continuarea spectacolelor...)
...”Circul VALAH” vă anuţă continuarea spectacolelor... iar STRUŢII VALAHI CONTINUĂ SĂ ŢINĂ CAPUL ÎN NISIPIŞTE!!!
...În timp ce Naumovici-Ponta, azi, 10 Martie 2014, îl „ungea”, pe la amiază, preşedinte al Senatului României pe... ”bijuteria” de CCAT (în traducere: Călin Constantin Anton Tăriceanu – zis şi „omul fără acuzativ”!) - tot azi, 10 Martie 2014 (adică, la 5 zile numai de aniversarea lui 15 Martie 1990!), între orele 16 şi 20, la Târgu-Mureş, secuii udemerişti, dar şi membri ai grupărilor fascist-maghiare Jobbik şi Gărzile Maghiare (interzise pe teritoriul Ungariei!), şi din secuii CNS (Consiliul Naţional Secuiesc) – dar şi invitaţi din cvsi-secesionistele: Ţara Bascilor, Catalunia şi Tirolul de Sud (vă rugăm să observaţi că, totul, a fost premeditat, într-un scenariu care „acompania” tunurile din Crimeea, automatele din Ucraina şi zvârcolirile din Turcia unui Erdogan[1] pro-fundamentalist!) – urlau de mama focului, pe străzi. Şi nu urlau numai, ci şi vânturau, crunt-războinic (mamă-mamă, ce mai „voinici voinicoşi” are mama-cea-HUNgară, de când Băsescu a stat lângă premierul budapestan, Viktor Orban, la Băile-Tuşnad/Tusvanyos, în vara lui 2013[2]!), ca pe-un urlet vizual, un STEAG SECUIESC DE 250 DE METRI!!!
Şi numai o televiziune de ştiri, din România, se sinchisea...
În acest timp, STRUŢUL MUCOS de la Palatul Victoria, Naumovici-Ponta, bolborosea tâmpenii (pentru tâmpiţi, de bună-seamă!), despre „USL REDIVIVUS” (prin PSD+un... CCAT!), într-un pelerinaj fără sfârşit, pe la toate „troacele” TV!!!
Iar „troacele” şi Struţul tăceau mâlc, în rest!!!
...Şi oare ce urlau, mă rog, secuii (vreo 4.000, se zice), aşa de interesant, încât ar fi trebuit, zicem noi, să-şi scoată capul din nisipul „troacelor” şi „premierul” Muscă-n Lapte – Naumovici-Ponta? Păi, ce să urle? – ...ia, acolo, nişte fleacuri, de felul: „Moarte Trianonului[3]!”, „Trăiască Ţinutul Secuiesc!”, „HUNGARIA, VIVAT!” – sau... ”Opincarilor, afară din Ardeal!” (opincarii, dacă nu v-aţi prins, suntem noi, românii...!!!). Şi a trebuit să intervină jandarmii primăriei Târgu-Mureş (primarul din Târgu-Mureş, Dorin Florea, e cam singura oficialitate română, care a „bleştit” ceva din gură, despre „căpăcelile” reciproce, din...Târg!) – pentru ca să se evite continuarea scenariului din 15 martie 1990, întru biruinţa „HUN-Gariei” şi a planurilor iudeo-masonie, de divizare şi (apoi) aneantizare a României!!!
...Acum, să încercăm o analiză-fulger a priorităţilor naţionale, ale zilei de 10 Martie 2014.
STRUŢUL de la Palatul Victoria, premierul Naumovici-Ponta-Mucea, a considerat că prioritatea „number one” a României, în această zi de 10 Martie 2014, este să-l „înscăuneze pe oliţă”, cu dădacă pesedisto-pestriţă, pe... domnul CCAT – Călin Constantin Anton Tăriceanu (taică-su ăla vitreg, fruntaşul liberal AUTENTIC, Dan Amedeo Lăzărescu, cel care l-a „băgatără” în Masonerie, pe înfiatul CCAT - se răsuceşte/roteşte în mormânt, ca ventilatorul, când vede că fiu-su/înfiatul are dădacă fesenisto-pesedistă!) – şi numind înscăunarea „oliţoasă”: „Desemnarea Preşedintelui Senatului României, al doilea om în stat”. Şi afirmând că „USL-ul n-a murit”, precum noi am aflat! – ci că el/USL-ul trăieşte prin...PSD+CCAT!!!
Şi a mai zis că un om aşa de onest ca... CCAT, „nu se ezistă”! Păi, se vede că-i caz rarissim (chiar în lume, şi chiar în istoria lumii!) ca, un trădător de acum vreo 72 de ore, să devină, cu osanale şi ovaţii ...”al doilea om în stat” şi „salvatorul USL-ului prin...CCAT”...şi, deci, logic şi legic... ”IL  SALVATORE  DELLA  PATRIA  ROMENA”!
Doamne, fereşte-ne de iude şi de prostovani!
...Secuii din Târgu-Mureş, care se au bine şi cu Struţul de la Palatul Victoria, şi cu Struţul de la Palatul Cotroceni, şi...cu toţi struţii politicii valahe (din ultimii 24 de ani!), în general – au considerat optim „să pună de-o răzmeriţă” anti-constituţională, la Târgu-Mureş. Vorba aia... secuiască: „Azi Târgu-Mureş [ELJEN!]/SĂ TRĂIASCĂ! - mâine, secuiască-i toată... Ţara Somnorească / Românească!!!”
...Românii de prin HarCov îşi fac cruce ortodoxă şi se întreabă, pe bună dreptate, bieţii oameni: „Dară, dacă noi, ăştia, proştii, care în ţara noast' suntem, România, iară nu pe la vecini, cumva! - şi facem mascara, facem, adică, vreo manifestaţiune, ca Sabina Elena, cu Tricolorul cel Valah legat pe frunte, de 1 Decembrie  – o păţim!!! – pe ea era s-o exmatriculeze, pe noi, însă, direct la başcă ne ţâpă!  - ...atunci, cu şoacăţii ăştia turbaţi, di ce nu-i tot aşe? Dară pe ăştia, pe şoacăţii ăştia de unguri, îi lasă să să suie până-n barba lu' Dumnezău! – şi nimini nu le zâce nimnica, darămite să le şî facă!”
...Am auzit noi, nu-i vorbă, şi glasul raţiunii, printre secuii întrebaţi de reporterii Realităţii TV (era unul, Iosif Bidiga, secui de prin Covasna, care se vede treaba că aflase că-i, la rădăcina lui, tot valah de-al nost'!) – dar tare săracă şi subţire voce avea, bietul, în corul de mugete ale „puşcăriabililor”, din piaţa Târg-Mureşului!
...Noi zicem, dimpreună cu valahii din HarCov şi cu anemicele, dar realele voci ale raţiunii secuieşti (câtă brumă va mai fi rămas!):
1-În primul rând, secuii şi maghiarii din HarCov să-şi vadă de copiii şi de mizeria lor, şi să nu se ia după ilegala şi „pârnăiabila adunătură” de şmecheri, numită... ”UDMR” (?!);
2-Poliţia Valahă şi Justiţia Valahă să-şi facă datoria, în mod constituţional/legal! – şi să-i verse „la hârdăul lui Petrache”, urgent, pe infractorii anti-constituţionali şi subminatori ai ordinii de drept şi ai statulului constituţional român – să-i transforme, „ein-zwei”, pe „zavragiii” cei „fără de lege şi tocmeală”, dintre secui, unguri sau ce mama naibii or fi ei – în „PÂRNĂIAŞI”!!! Iar capilor udemerişti, care ne aduc, în România, „material didactic” din zonele de conflict ale Europei, ca şi capilor udemeristo-cenesisto-jobbikisto...şi ce-or mai bâigui alde Tökes că sunt ei, care-l aduc, peste graniţă, „pe şoptite”, pe alde premierul budapestan Viktor Orban, ca să-şi facă (şi el, ca tot omu'!)  „o ţâră” de campanie electorală ungurească, pe pielea ardelenească – SĂ LE DEA UN SPOR DE PÂRNAIE! – ...de, să zicem, 100%! Dacă nu e legea asta a „suplimentului”, să se facă ea, cât de degrabă, „până nu crapă măgarul şi nu pică samarul” valah, de tot!
Pentru că pe noi, „opincarii valahi”, ne doare-n...opincă, de alde „CCAT-cel-de-la-Senat”! – dar ne doare în suflet de Martirii ARDEALULUI şi de cei ai VALAHIEI ÎNTREGI!!!
...Deci:
-STRUŢILOR, capu-AFARĂ! – sau, de nu, AFARĂ (ŞI) CU VOI DIN ŢARĂ!!!...
-Şi puneţi, degrabă, JUSTIŢIA „PE MASĂ”!  - ca să stăm noi bine-aici, la noi, ACASĂ!!!
Că ne-am săturat, până-n găt,  de circul ăsta al vostru „de stat” (...”de stat” într-un picior, sau dormind pe voi, pur şi simplu, precum căscălăul ăla de Dan Şova, spre pildă!), fără rost şi fără niciun saţ – ...dar care jegos  „circ” al vostru pune în primejdie REALĂ România/Valahia, în aceste zile de extrem de suspectă „trezire a SECESIONISMELOR şi PRECEDENTELOR” lumii!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -„Desi si-a reafirmat optiunea pentru aderarea la Uniunea Europena, Turcia se indeparteaza tot mai mult de valorile promovate de Europa, indreptandu-se cu pasi inceti, dar siguri, dupa cum sustin tot mai multe voci, catre o societate de tip fundamentalist islamic.

Dupa ce guvernul a transformat Turcia in tara cu cei mai multi jurnalisti aflati in spatele gratiilor, s-a pronuntat impotriva consumului de alcool sau impotriva bailor si a piscinelor publice, care permit prezenta comuna atat a femeilor cat si a barbatilor, premierul Recep Tayyip Erdogan condamna acum caminele studentesti care permit cazarea comuna a studentilor de ambele sexe, informeaza Hurriyet
” – cf. Aa fonts.com, din 5 noiembrie 2013.
 
[2]-Aici, la Băile Tuşnad, popa Tökes i-a cerut lui Viktor Orban, premierul Ungariei, ca:  “Ungaria SĂ OFERE PROTECTORAT TRANSILVANIEI, cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud” – cf. gandul.info, din 27.07.2013.
 
[3]-„Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost recunoscută pe plan internaţional odată cu semnarea Tratatului de Pace de la Trianon din 1920. Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. Actul unirii a fost recunoscut de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Tratatul a fost semnat între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de alta parte” – cf. Răzvan Voiculescu, art. Trianon şi România Mare, în România liberă, din 4 iunie 2011.

CA SĂ AVEM CERTITUDINEA EGALITĂȚII EUROPENE A FIECĂRUI VOT EXPRIMAT!
În legătură cu toate nemulțumirile  ce răbufnesc de câte ori vreun act -  mai mult sau mai puțin oficial, dar  provenind de la un oficial al Uniunii Europene – ne plasează în câte o categorie a doua, ca pe un fel de second-hand european, la limesul aspirației (și drepturilor) politice ale continentului văzut în unitatea sa, tot de atâtea ori, cât se poate de clar, am afirmat că reacțiile noastre nu aparțin acelui curent care s-a dovedit ca eurosceptic. Ci, dimpotrivă, e vorba de reacția firească a unei gândiri naționale care aspiră cu toate simțămintele sale spre europenism iar, dacă se revoltă, se revoltă împotriva acelor persoane și acelor fapte care provoacă euroscepticismul!... Împotriva celor care, încă minați de vreun egocentrism național cu tendințe de superioritate, nu-și dau seama că, eludând criteriile unei democrații reale și ale unui respect personalist pus la baza relațiilor internaționale, impunând diferențieri ce amintesc de regretabile năravuri de superioritate statală, subminează chiar organismul comunitar european pe care au pretenția că îl conduc.
Din acest punct de vedere, poziția mea nu este eurosceptică, ci doar una de înțelegere a euroscepticilor care iau această poziție, dar  nu cu anumite tendințe de egoism statal în pragmatica intereselor, precum și acei lideri europeni care nemulțumesc. Ci doar a acelor eurosceptici care și-au dorit slujirea unei doctrine unitare comunitare, însă își dau seama că unele măsuri și tendințe, atât în planul vieții materiale cât și a drepturilor sociale, nu au destulă sinceritate spre a servi întreaga populație a continentului.
Asta trebuie să o spunem răspicat. Pentru că există în conclavul european poziții care înclină sau, oricum, chiar dacă nu se exprimă fățiș preferențial, conțin premise spre încurajarea unor elemente de dominație între guvernări.  Există ca atare și nu este cazul aici să vin eu să dau exemple în această direcție de vreme ce fenomenul de euroscepticism a apărut în chiar interiorul organismelor Uniunii. Așa că mă mulțumesc să amintesc unele afirmații care pretind că însăși moneda unică Euro are mai multe afinități decât ar trebui cu Deutsche-Bank și că experiența implementării ei chiar în orice țară dintre cele mai occidentale (nu mai vorbim de cele la care se încearcă acum o oxigenare artificială și nici nu ne gândim la turbulențele pe care le-ar putea aduce sărăciei altora), a avut uneori rezultate împovărătoare, dacă nu chiar devastatoare pentru anumite economii sau anumite categorii sociale.
Pe asemenea criterii, acum, în prag de noi alegeri europene, în fața apropiatului bilanț pe care va trebui să-l facă cel mai perdant și mai superficial dintre Parlamentele care s-au perindat la Strassbourg și Bruxelles, în fața multor măsuri nesigure și redundante care au caracterizat legislatura ce se încheie, cred că e momentul să formulăm cu toții, limpede și cinstit, ce așteptăm de la viitoarea legislatură continentală. Să ne direcționăm sufragiul, fără obligații ascunse și fără oportunisme, ca un adevărat corp electoral al Continentului care vine să-și exprime civic opțiunile cu certitudinea egalității fiecărui vot exprimat, indiferent unde a fost exprimat, dacă e vorba de actul de opțiune la care subscriem în calitate de cetățeni europeni. Adică fie el, votul nostru european, depus într-o urrnă din Metz-Moselle, ca să dau prioritate marii prietenii europene bazate pe Alsacia și Lorena,  sau prin preajmă, la Nancy, ori  Bonn; fie el depus la Liege sau Luxembourg, ca să recunoaștem de unde provin cei mai buni (dar și cei mai mulți și mai bine hrăniți!) funcționari europeni; fie că ne referim la votul care vine cu tradiția culturală a unor centre precum Heidelberg, Sorbona, Praga și chiar Cluj, fie că ne referim la urnele din zone viticole ca la Porto,  la Chianti,  la Gâmza bulgărească sau la zaibărul Băileștean; fie că luăm locuri istorice de luptă ca Waterloo, Navarone, linia Maginot, Mărășești, Banska Bistrița, locuri turistice din Baden-Baden, din Cipru, din Malta ori de pe Valea Prahovei, sau chiar și locuri rău famate din astăzi mutata Rue des Charbonniers, Pigalle, St.Pauli, ateniana stradă Boucourestiou sau șoseaua de centură a Ploieștilor (că și acolo se votează la fel de democratic!), el, votul, să aibă aceeași valoare și aceeași încărcătură de voință civică, spre binele populației Europei!
Pentru că, dacă stăm și ne gândim bine la alegătorul nostru așteptat în mai să-și dea votul european, întrebându-ne ce știe el despre entitatea parlamentară pentru care votează, mă tem că-și va aminti doar măsurile coercitive ale pazei granițelor pentru care nu suntem în Shengen și, mai degrabă, pe cele restrictive ale accizelor la carburanți, sigiliilor pe cazanele de țuică, falimentării micilor producători de lapte de la văcuțe autohtone; ale restaurantelor care nu mai au voie la oliviere și la bicarbonat în mititei, ale referendumurilor  a căror gravitate nu e percepută, a timorării unor creștini cu frica de Dumnezeu,  nu neapărat de pretențiile îndreptățite ale invertiților, ci de prea marea atenție care se dă acestora în defavoarea normalității. Precum și, vorba recentă a Guvernatorului Băncii Naționale: riscul de a ajunge la o monedă unică a cărei valoare conferă țăranului român 80 de euro pensie;  adică, nu mult peste abonamentul de metrou al convivului său la patrecerea acestei vieți, dar care trăiește în țări occidentale.           
Or, când ajungi la un sufragiu universal de această amplă dimensiune, care trebuie să consolideze europeanului conștiința că Patria Unică a continentului său îi oferă certitudini pentru care merită să lupte și chiar să se sacrifice ca să și-o apere (acesta este, doar, și nu altul, sensul votului pe care-l dai pentru o guvernare care știi că te reprezintă!), atunci trebuie și să știi ce aperi, sau pentru ce lupți... Că doar n-o fi prost omul să lupte pentru măsurile restrictive, oricât de înțelepte ar fi ele!!!...
Avem, ca revers al medaliei, exemplul recent chiar al unor orânduiri foarte discutabile, dacă nu condamnabile, cum ar fi acum dispăruta Jamahirie a lui Gaddafi. Dictatorul a avut susținere până în ultima zi și, dacă n-ar fi deranjat anumite interese confesionale, ar fi fost mai greu de dărâmat. Fiindcă partea de populație care-l susținea știa clar că, de pe urma bunului comun pe care li-l administra acel regim dictatorial, aveau electricitatea, spitalele și învățământul absolut gratuite, nu existau impozite pe imobile și locuințe, iar creditele erau fără dobândă; falsificarea medicamentelor se pedepsea cu moartea, automobilele erau vândute la preț de fabrică, iar litrul de benzină costa 0,14$. Posibil să fie vorba și de unele aberații, impuse artificial; dar ne mai pasă asta când noi, în deplină democrație europeană, privim cum ni se duce bunul comun pe alte direcții, fără folos pentru cetățenii care-i sunt proprietarii de drept, la un mod nu numai speculativ, pe care legile pieții libere îl acceptă cu jumătate de gură; ci de-a dreptul sub semnul speculei ilicite, cea universal penală, care e și mama și sora și urmașa corupției, putând veni din toate aceste direcții?!
O asemenea întrebare dură și regretabilă se leagă de motivarea votului pe care-l dăm. Fie el și pentru Europa. Ea se conjugă cu sensul interogativ grav și nu caragealesc: „Eu pentru ce votez?!... Că doar n-o să ni se spună acuma că votăm pentru a ni se lăsa mititeii legali în Europa, sau pentru că au recunoscut brevetul cârnaților de aceeași sorginte cu Doamna Udrea!...  Omul votează pentru un crez, pentru un interes, sau pentru că se regăsește reprezentat printr-un program de guvernare, așa că avem dreptul să ne întrebăm cum ne regăsim în programele europene pentru care votăm: Poate Europa aduce o ușurare substanțială și rapidă a împovărărilor noastre, sau o garantare a nivelului de trai? ... Dacă spunem că da, am vrea să vedem un program concret de măsuri în acest sens. Sau, dacă nu pe un domeniu atât de larg, măcar pe unul mai restrâns, mai limitat, cum ar fi chiar și cel mărunt al proiectului de a se plăti pentru celulare un singur abonament european. Da, așa ceva  concret și la obiect, dar mai încurajator pentru nevoile noastre decât telefonul. Orice: o ieftinire de benzină, de produse industriale sau de medicamente. Un deziderat economico-social propunând soluții concrete pentru care să spunem: Da, pentru așa ceva merită să merg la vot. 
Iată, vorbind de medicamente, chiar că-mi vine o idee prin faptul că lipsa lor acută nu e niciodată o problemă de producție, ci de comercializare. Iar medicamentele, în mod cât se poate de antiumanist dacă ne gândim la etica  și morala creștină a relațiilor comerciale, fac parte dintre produsele la care sunt permise foarte mari adaosuri comerciale, cred că, în mai toate țările europene. Ba, atunci când, cu chiu cu vai, se încearcă un minim de corelare cu bugetele populațiilor respective, te trezești că dispar, ducându-se pe alte piețe unde se vând cu un preț mai bun, ca și cum Schengenul ar fi numai pentru amărâții care au bani de călăuze, iar, în asemenea cazuri, picioru-n prag n-ar trebui pus.  
Ei bine, o reglementare în domeniul acesta, un pachet de măsuri care să impună cât mai marea apropiere  a prețurilor de piață cu prețurile de producție, o serie de restricții care să nu permită abuzuri pe principiul rapace: „când e vorba de sănătate omul dă oricât” și o suită de programe de finanțare cât se poate de încurajatoare și stimulativă a industriei de medicamente  în fiecare țară, a intercesiunii brevetelor și a altor măsuri prin care să se recunoască marele adevăr de natură umanitară că medicamentul nu este o simplă marfă, adică nu este o simplă invenție comercializată conform legilor dure ale finanțelor și nu are nimic de-a face cu suratele sale cosmeticele. Ci: medicamentul este un bun comun care asigură starea de sănătate a populației continentului. Conjugând asemenea măsuri și deziderate exprimate deocamdată numai în acele acțiuni sociale ale Bisericii care își permite să facă apel la „înaltele îndatoriri etice din lumea finanțelor”; fundamentând teoretic un anumit prag pus comercialului față de elementele de securitate a populațiilor și ale ființei umane precum securitatea alimentară, a habitatului, a stării de sănătate, a aspirației la educație în tinerețe și la activitate îndelungată prin îngrijirea socială a senectuții,  până când acestea devin drepturi legiuite într-o nouă concepție despre constituționalitate; făcând ca ființarea parlamentară să urmărească exact asemenea măsuri de descărcare fiscală a industriei de medicamente și de descurajare  a adaosului antiuman în comerțul cu ele, nu credeți că s-ar creiona mai bine personalitatea guvernării unite a Europei, pe criteriile umanismului?... Doar, în diacronia definirii geopolitice a continentului nostru ca o entitate, acest umanism este unanim recunoscut drept cel mai important produs al gândirii ei!
Cândva, în ascensiunea sa, democrația creștină își punea asemenea probleme doctrinare; apoi li s-a năzărit unora nevoia de a pune accentul pe pragmatismul supunerii față de niște legi financiare care li se păreau mai populare decât aspirațiile spirituale născute din morala religiilor. Și iată că, până și în situațiile când respectăm statul de drept,  tot nu știm exact despre ce fel de drept e vorba. Pentru că, tot mai mult, de la statul de drept umanitar, începem să eșuăm spre statul de drept fiscal; stat în care liderii cu viziunea politică a valorificării resurselor umane sunt înlocuiți de funcționarii care știu mai bine să le taxeze pe acestea. Iar problema bunului comun care, prin însăși natura lui nu produce taxe, ci produce direct capital și avantaje pentru cetățeanul-proprietar al lui, nu mai intră în atribuțiile nimănui, tocmai pentru că starea de confuzie aduce avantaje unor anumite cercuri spoliatoare.
Ideea mi-a venit întâmplător, printre altele. Căutând și eu, pentru a mă simți mai la rostul meu în  calitate de cetățean al Europei, un argument superior celui al lărgirii abonamentului la telefonia mobilă. Dar tare aș fi fericit și tare m-aș simți motivat să merg la vot, dacă aș vedea  în anumite programe electorale deziderate de genul: „UN COMERȚ CU FAȚA UMANA PENTRU PRODUSELE FARMACEUTICE CARE ASIGURĂ SĂNĂTATEA POERSOANEI UMANE”.
Corneliu Leu (Bucureşti)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii