ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 61 (Martie 2014)

EDITORIAL
CINCI ANI…
Deja au trecut cinci ani de când Revista Zeit şi-a deschis cu generozitate porţile, invitând la lectură şi reflecţie pe oricine e dispus să călătorească fără frontiere dincolo de cuvinte. Pe atunci, timpul era la fel de grăbit ca şi acum, numai că apariţia primei reviste on-line de cultură şi atitudine din Brăila i-a determinat pe cititori să se oprească din drumul lor pentru a savura articolele pe care semnatarii lor le-au scris cu dăruire. Visul de a lansa o revistă pertinentă s-a realizat cu mult efort şi cu sprijin din partea unor oameni pentru care adevărul reprezintă cea mai puternică armă împotriva demagogiei.
Această revistă îşi propune să fie o emblemă a victoriei adevărului asupra minciunii, a binelui asupra maleficului, dar şi oaza  de linişte şi armonie, unde se poate refugia cititorul epuizat de frământările zilei de azi şi de mâine.
Arta de a scrie este una foarte nobilă şi dacă este executată corect, toţi vor avea de câştigat. Chiar şi în şcoli, elevii sunt iniţiaţi în această meserie, iar unii dintre ei, fiind talentaţi, participă la diferite concursuri de gen şi demonstrează că sunt mici profesionişti. Informaţia se propagă cu mare repeziciune, iar jurnaliştii sunt cei care o ajută să ajungă în toate locurile din lume. De aceea, am adoptat metoda de a trimite informaţia pe tot globul, prin mijlocirea tehnologiei moderne.
Cărţile tipărite nu-şi vor pierde valoarea nicicând, ele vor fi la fel de apreciate mereu, dar va trebui să ţinem seama de nevoile oamenilor, de faptul că ei nu mai deţin timpul necesar răsfoirii cărţilor, datorită multiplelor responsabilităţi de care sunt copleşiţi. Mai degrabă vor utiliza internetul, ca să afle veştile de ultimă oră, sau să lectureze cărţi, articole şi alte materiale informative, de care să se bucure în fiecare clipă. Computerul a devenit mâna dreaptă a fiecărui om care are o viaţă activă, încărcată de întrebări, de frământări, cărora încearcă să le găsească o soluţie utilizând mijloacele moderne de comunicare.
Am fost mulţumit să constat, prin feed-back, că cititorii sunt încântaţi de această variantă facilă a obţinerii informaţiei, şi, mai mult decât atât, întreg efortul colectivului redacţional a fost răsplătit pe măsură, întrucât s-a demonstrat că tehnologia actuală este absolut indispensabilă omului modern. Revista Zeit are o structură destul de densă, cu nouă domenii, în care sunt inserate articole interesante, poate incitante, fără pretenţia de a stârni senzaţionalul. De altfel, nici nu mi-am propus să aduc în faţa cititorilor articole care să şocheze, ori din acelea ce ar putea ridica semne de întrebare în ceea ce ar privi veridicitatea şi autenticitatea lor. Această revistă se adresează unui public larg, care ar putea găsi ceea ce poate nu au aflat în altă parte, dar şi loc de analiză pertinentă publicistică şi jurnalistică. Rubricile adus de la începuturi cartea la pretenţia unei critici severe, nu o critică muribundă, laudativă, ci una constructivă, reliefând încă o dată dacă mai era nevoie faptul că sub rândurile fiecărei cărţi stă puterea creaţiei intelectuale, privită ca forţă motrice în angrenajul culturii, condiţie sine qua non întru auspiciile limbii române şi de pretutindeni.
„Atitudinile” nu a renunţat nicio clipă să pună la zid aberaţiile politice şi morale ale societăţii postdecembriste, prin articole de înaltă ţinută informativă, oferind publicului posibilitatea de a analiza şi discerne condiţia umană din secolul XXI, iar sutele de creaţii literare care se reunesc sub semnul „Atelierului”, aduc un frumos omagiu limbii române, prin efortul personal al celor ce slujesc limba română din ţară şi mai ales de peste hotare.
Publicaţia a fost de la începuturi deschisă colaborărilor, motiv pentru care iniţiativa şi mai ales consecvenţa cu care în debutul fiecărei luni, an de an, Revista Zeit salută abonaţii la newsletter, a dus un frumos buchet de semnături din ţară şi diaspora, dar şi din state de unde, iubitorii acestei deosebite limbi, româna, trimit şi le sunt publicate creaţii.
Internetul, prin propagarea de care dispune, face din Revista Zeit o publicaţie comună în orice colţ al lumi; versiunea 2.0 a site-ului o face accesibilă de pe orice terminal comercial, indiferent de tipul de conexiune. Practic, prin rubrica „Arhivă” oricine poate citi şi reciti atât numărul curent cât şi pe toate celelalte 60, câte s-au bucurat de atenţia şi aprecierea publicului consumator de adevăr, de frumos.
Nu pot decât să vă invit să fiţi alături de cei care scriu, citindu-i, dar chiar să şi participaţi la conţinutul publicaţiei, pentru că o revistă modernă nu face din cultură un monopol şi nici nu creează o castă în colectivul redacţional.
La cât mai multe şi deosebite numere!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU

INTERVIU CU ALEXANDRU FLORIN ŢENE – PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

Distinse domn, vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu. Ştiu că sunteţi veşnic ocupat şi nu aş vrea să vă răpesc timpul, dar totuşi aş dori să aflu cât mai multe despre dumneavoastră. De unde vă trageţi seva? Cum au fost începuturile?
Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.
De acest univers m-am despărţit cu greu. În vara lui 1958 ne-am mutat în casa noastră de pe strada Parcului. Construită de părinţi, pe credit luat de la bancă. Dar din păcate edificiul nu a avut o viaţă prea lungă. În 1978, casa a fost demolată de comunişti pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei, această centrală termică în prezent este dezafectată. Locuitorii blocurilor şi-au instalat centrale de apartament.
Învăţând la şcoală că oraşul nostru a fost castrul roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului cartier Momoteşti) şi că pe sub coasta de la fântâna Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa - Rusidava făcând parte din sistemul roman de apărare numit Limes Alutanus - împreună cu prietenul Ilie Vulpe, istoricul de mai târziu, am început să săpăm în diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar, spre dezamăgirea noastră, nu am găsit nimic... Totuşi acea „arheologie infantilă” ne-a folosit la consolidarea unor cunostinţe temeinice despre istoria neamului.
Vorbiţi-mi puţin despre şcoală româneasca a acelor timpuri!
Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii  m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri... şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi... astfel învăţam de teamă... nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.
Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea - scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă...
Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică... care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.
Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.
Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii...
Am aflat din relatările de mai sus că „acolo” la Drăgăşani aţi avut concitadini oameni de litere, artişti şi chiar politicieni de valoare. Puteţi să ne daţi mai multe detalii şi desigur, să ne mai spuneţi câteva cuvinte despre domniile lor...
Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa... În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al  volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib  I. Mihăescu.
Care au fost motivele plecări din oraşul natal? Eraţi deja cunoscut în Drăgăşani ca persoană publică, ca promotor cultural. Care a fost prima instituţie de învăţământ postliceal? Am aflat că aţi studiat mai întâi la Bucureşti la Şcoala Tehnică de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe care aţi absolvit-o după doi ani, după care aţi urmat cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie la Baia Mare. De ce un salt atât de mare ca distanţa geografică?
Aşa este! După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo... la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană... având verighete câte un fir de iarbă... pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă... Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise...
 
Deci după terminarea facultăţii aţi fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o localitate situată în judeţul Maramureş. Cum s-a acomodat un regăţean get-beget cu oamenii din Ţara Oaşului? Ce amintiri vă leagă de aceea perioadă?
Acomodarea nu a fost prea uşoară. Vorbă lui Ţuţea „de multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”. Obiceiurile, dar mai ales faptul că oşanul căruia îi făceam vizite la domiciliu, ca diriginte al feciorului său, ne obliga să bem o horincă-două-trei şi să mâncăm slană... (căci dacă nu beam însemna că îi suntem duşman!), nu ne plăceau  deloc. Asta ne-ar fi obligat să fim mereu cu „capul plin”... adică beţi! Greu ne-am acomodat în acest sens. Dar „am supravieţuit” şi i-am iubit mult pentru puritatea lor!
Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” - înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.
În 1964 aţi devenit redactor al Staţiei de Radioficare Drăgăşani. Să înţelegem că a fost o încercare de a vă reîntoarce la matcă!?
Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia... contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.
Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul  acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie  pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.
Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei... aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu).
Erau pe-atunci şi mulţi impostori, strecuraţi printre noi de securitate. Îi ghiceai uşor, deorece nu prea ştiau „carte”! Îi tratam aşa cum scria odinioară Garabet Ibrăileanu: „Inteligenţii joacă roluri faţă de alţii: proştii joacă roluri faţă de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri”.     
Pe părintele Bălaşa l-am cunoscut prin 1965, pe vremea când lucra la Monografia oraşului Drăgăşani. Mă plimbam seara cu dânsul şi îi povesteam despre cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Staţia de Radioficare despre istoria Drăgăşaniului, a originii limbii şi poporului român. Dar colaborarea noastră la emisiuni nu a durat prea mult, fiindcă Comitetul Orăşenesc de Partid a interzis continuarea difuzării rubricilor cu preotul Bălaşa. Mai târziu, la Cluj, băiatul meu, Ionuţ, l-a invitat, împreună cu poetul-preot Ion Marinescu din Suteşti-Vâlcea, să-şi lanseze cărţile şi revistele în Sala de Sticlă a Primăriei clujene. Reîntâlnirea noastră a fost o bucurie spirituală ce nu se uită niciodată. Atunci am înţeles că omul de cultură este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el se naşte cu durere şi din durere. La rădăcina fiecăreia din ideile sale se găseşte o rană.
Deci reîntors la Drăgăşani... aţi avut o activitate culturală şi literară destul de intensă!
În oraşul natal, după ce s-a desfiinţat Staţia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au înfiinţat judeţele) am lucrat ca economist la Baza de Aprovizionare Pentru Agricultură nr.38. Aprovizionam cu materialele necesare toate unităţile agricole din judeţ. Era multă muncă. Lucram şi 10 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, iar duminica ne chemau la muncă voluntară. În timpul liber rămas scriam la cărţile mele. În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu, având la el un manuscris cu poezii pentru Editura „Cartea Românească”. Propusese volumul pentru planul editorial, dar din păcate nu a fost aprobat de Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în faţa lui Mircea Danielov, care venise să-i ceară niscaiva bani: „Ţene are poezii ce se scriu odată la o sută de ani!”.
Şi in anii care au urmat ce fel de activitate literară aţi desfăşurat? Câteva exemple vă rog?
În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D. R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.
Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”... aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.
Sunteţi o familie complexă de artişti şi oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile lui Ionuţ, mai apoi ale dumneavoastră şi în cele din urmă ale doamnei Titina Nica Ţene. Trei membri de familie cu trei stiluri diferite de scris... de la jurnalism, la critică literară, şi de la poezie la poveşti şi povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am redactat şi publicat în revistele cu care colaborez. I-am lăsat pe cititori să judece, să îşi spună părerea... părere care veşnic a fost pozitivă şi laudativă. Cum aţi reuşit să produceţi o „familie” atât de literară. Descrieţi-i vă rog în câteva cuvinte pe membrii familiei dumneavoastră. Nu-l uitaţi nici pe Florin junior!
Nu eu am reuşit să-i fac literaţi pe membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul acesta, sau poate l-am moştenit (cu toţii) de la mama mea. Soţia are în proză şi poezie o spontaneitate jucăuşe şi optimistă, care deseori se evidenţiază chiar şi în poeziile cu iz puţin dramatic. Ionuţ este un ambiţios, un căutător de noutate şi formator de opinie, pe când Florin este un bun practician. Se zice că în mâna lui... orice lucru se transformă... în „aur”!
Cum aţi ajuns, după aceea, iar în Ardeal? Şi... tocmai la Cluj-Napoca de data asta!?
Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverbcare s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii... au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „...scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.
Cum v-aţi încadrat în faimoasa „oaste literară” a Clujului?
După ce am cunoscut viaţa de huzur al redactorilor de la revistele literare din Cluj şi Bucureşti, care veneau la redacţie la ora 10 şi plecau la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin cârciumi... nu m-a mirat că aceştia nu au prea scris lucrări de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost bun nici măcar pentru „prezentul” de atunci, ne mai vorbind de viitor.
Toată viaţa am fost un luptător, înţelegând faptul că trebuie să am un destin „drept” prin fapte, în folosul societăţii, fiindcă resemnarea este un viciu. Îmi amintesc că în anul 1980, soţia mea şi tata, în prezenţa mea, au scris o scrisoare nesemnată lui Adrian Păunescu, la revista Flacăra, în care era criticat Ceauşescu că înfometează ţara. La Cluj nu se găsea nimic. Se murea efectiv de foame. Scrisoarea a fost dată la Securitate şi un an de zile au căutat... până ne-au găsit! Am fost anchetaţi o zi şi două nopţi. Apoi ne-au dat drumul. În urmă acestui fapt soţia a fost dată afară din servici şi eu sancţionat pe linie administrativă. Însă, peste câteva luni, Titina a intrat secretară la revista „Tribuna”! Mai apărea şi pentru noi dim când în când câte un înger păzitor sau câte un bun samaritean!
Mai adaug faptul că ofiţerul anchetator, colonelul Velea, şi-a cerut scuze când, după revoluţie, m-am întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul Vasile B. Gădălin şi-a cerut iertare în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Nicula. Mai mult, pentru a demonstra că nu suntem răzbunători, poetul Vasile B. Gădălin, a fost admis ca  membru al filialei clujene a Ligii Scriitorilor Români.
Am fost un luptător împotriva sistemului comunist. Nu am crezut niciodată în ideologia marxist-leninistă. Ştiam că în democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există, „e tiranie”, cum îndârjit spunea Petre Ţuţea. Datorită acestui fapt şi a unor împrejurări am participat activ la Revoluţia din decembrie 1989.
George ROCA: Şi după revoluţie...?
După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală”  unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care... a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.
La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.
Deci pe parcursul vieţii aţi înfiinţat mai multe cenacluri... unul în fiecare loc pe unde aţi umblat, de la Drăgăşani la Cluj, via Baia Mare! De curând a mai apărut şi al patrulea... cenaclul „Artur Silveştri”! Care este menirea şi scopul acestuia? Este un omagiu marelui cărturar dispărut, a marelui promotor cultural?
Da! Aşa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.
V-aş ruga să îmi daţi mai multe amănunte despre debutul dumneavoastră în literatură? Cu ce gen aţi început să vă faceţi cunoscut?
Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când...” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera”  din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.
Unde aţi mai publicat? Ştiu că pe internet sunt nenumărate saituri de reviste care fac referinţă la numele dumneavoastră! Câte articole aţi publicat?
Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a.În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. 
Am aflat că aţi fost membru activ al Uniunii Scriitorilor Români. Aţi părăsit acest forum fiind acuzat de plagiat! Care este adevărul? Ni-l puteţi relata? Ce argumente aveţi în apărarea dumneavoastră? Dacă vi se pare o întrebare jenantă puteţi „sări” peste ea!!!
Pardon! Nu am nimic de ascuns! În anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem intertextualitatea, aşa cum au folosit-o foarte mulţi alţii din generaţia optzecistă. Adevărul este că... publicând un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunistă... am fost „executat”! M-am bazat pe unele documente găsite în Comitetul judeţean PCR Cluj în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-au simţit cu „musca pe căciulă”! Ca urmare acestui fapt... m-au aşteptat la „cotitură” şi „m-au pocnit”! Metode moştenite de la comuniştii-stalinişti! Noroc că nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat să înfiinţez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era preşedintele Filialei USR amicul Constantin Cubleşan, care a rămas pentru mine doar a-mic cu toate că mi-a trimis o scrisoare în care îşi recunoştea greşeala, cerându-şi iertare! La Bucureşti, la Comisia de Disciplină, din cinci persoane, doar trei au votat excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amănunţit. Scriitorul hunedorean Petre Birău, în cartea sa „Al Florin Ţene - viaţa ca literatură” a publicat şi scrisoarea lui Constantin Cubleşan. Adevărul scris de mine s-a adeverit. Eugen Uricariu, Ion Mureşan, Augustin Buzura şi mulţi alţii s-au dovedit a fi colaboratori ai odioasei instituţii de tortură, ştiind faptul că nu puteai funcţiona ca redactor la o publicaţie importantă dacă nu dădeai cu... subsemnatul a „secu”! În condiţiile în care această funcţie echivala cu cea de activist de partid. Cum se explică faptul că tovarăşul scriitor Cubleşan, a fost pe vremea odiosului „cel mai călătorit” scriitor din ţară? Cum se explică faptul că imediat după revoluţie, Horia Bădescu, Mircea Opriţă şi Vasile Igna au fost trimişi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele Culturale din Paris şi Budapesta? Nu cumva aveau dosarele verificate încă dinainte, de către cine trebuie?
După revoluţie aţi fost selecţionat de către Uniunea Europeană pentru a participa la cursurile internaţionale de jurnalism organizate de aceasta. Câteva detalii v-aş ruga. Ştiu că aţi fost foarte apreciat, că aţi primit şi premii...
Nu au fost cursuri. Comisia Europeană de la Bucureşti condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.
În urmă cu un an mi-aţi trimis spre publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane prin care propuneaţi acesteia sanctificarea poetului naţional Mihai Eminescu. Care a fost şi este motivaţia dumneavoastră? Ce ecouri a avut acest manifest?  
Dacă nu s-a făcut până acum sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur că peste câţiva ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am cercetat arhivele şi am dat peste informaţia că la „Serbărilor de la Putna” din august 1870, Mihai Eminescu a propus ca Ştefan cel Mare să fie făcut Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria că „cititorii s-au obişnuit cu aberaţiile lui Eminescu. Auzi, Domnule, Ştefan cel Mare să fie sfânt!?”. Iată însă că astăzi, Ştefan, Domnul Moldovei, este sfânt în Calendarul Ortodox. Aşa am păţit şi eu cu propunerea mea! Au fost câţiva care m-au dezaprobat... ba chiar criticat vehement! Dar... sunt sigur că viitorul îmi va da dreptate.
Să revenim la Liga Scriitorilor Români. Fiind preşedintele acesteia şi prim-membru fondator, v-aş ruga să ne relataţi mai multe detalii despre înfiinţarea ei. Care este menirea ei? Este o concurentă a Uniunii Scriitorilor Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce efective aveţi în anul 2011? Cum vă desfăşuraţi activitatea? Mă refer la membri, filiale, organizare, etc.
Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.
Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligi cât şi ai Uniunii Scriitorilor.
Ce alte „secrete” ne dezvăluiţi despre activităţile LSR?
Sunt foarte multe de spus despre activităţile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe parcursul a şase pagini din prefaţa dicţionarului de curând apărut. Ţin să subliniez că Liga Scriitorilor nu face concurenţă nimănui. Ea acoperă o arie ce nu poate, sau nu doreşte Uniunea Scriitorilor să o cuprindă. Noi dorim să evidenţiem şi să îi aducem în atenţia publicului pe scriitorii din România profundă, acei autori care cu modestie şi bun simţ îşi scriu şi îşi publică volumele, fără să apară „tendenţioşi” şi înfumuraţi pe micile ecrane şi pe primele pagini ale revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la construirea edificiului cultural al ţării fără sprijinul nimănui. Datorită fenomenului de globalizare aceste opere ar fi în pericol să piară, să se estompeze. Noi însă, cei din Ligă, fiind conştienţi de acest fenomen, ne dăm seama că tot ceea ce creează aceşti autori face parte din ladă de zestre spirituală a neamului românesc. De aceea încercăm să  promovăm această creaţie, să o impunem atenţiei cititorilor şi desigur şi forurilor culturale. În acest context am depus conform legii, la Ministerul Culturii, dosarul privind obţinerea statutului de „Asociaţie de utilitate publică” a Ligii Scriitorilor. Sunt confirmări din partea oficialilor că vom obţine acest deziderat.
 O întrebare la care aş dori să îmi răspundeţi cât mai amănunţit. Cum se defineşte Al Florin Ţene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist sau critic literar? Ce vă distinge mai mult?
Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are şi valoare morală, într-o accepţiune mai largă a termenului. Poate nu serveşte eticii sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este doar un strigăt de disperare... Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea. Până şi opera artizanală a acelor artişti cu sufletul urât, turnători la securitate, prin jocul liber al formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea ce-o aduce în suflet, întăreşte moralul, dorinţa de viaţă. Frumosul creează astfel, mereu, libertate. Iar etica adevărată înseamnă libertate. Dacă ar fi existat un gen de artă pură, misiunea artistului ar fi fost mai uşoară. Dificultatea însă constă în faptul că o asemenea puritate nici nu există şi nici nu trebuie să existe. Dacă dorim să facem artă, trebuie să atacăm, de fiecare dată, problema cea mai dificilă şi, până la un anumit punct, insurmontabilă, a dreptei măsuri ce trebuie respectată în acest amestec.
Câte volume aţi publicat până în prezent? Enumeraţi câteva, vă rog!
Până în prezent am publicat 47 de volume de... poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă.
Aţi avut parte nu numai de recunoştinţa cititorilor, dar şi de cea a forurilor competente. Ce premii, diplome sau distincţii v-au onorat?
Am primit 53 de Premii şi Diplome naţionale şi internaţionale pentru activitatea mea literară şi de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat şi m-a impulsionat să produc cât mai multă literatură... Am simţit ca oamenii au nevoie de scrierile mele... iar criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ despre cărţile mele. Însă eu mă feresc de laude şi nu iau în seamă critica învăluită în elogii! Sub carapacea ei se ascunde deseori sâmburele veninului!
Sunteţi director al revistei „Agora literară”. Aceasta este publicaţia centrală a Ligii Scriitorilor Romani? Mai sunt şi alte reviste aparţinătoare de aceasta?
Desigur! Dau doar câteva exemple: „Cetatea lui Bucur”, editată de filiala Bucureşti, „Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturală”, editată de filială Iaşi, „Dobrogea literară”, filiala Constanţa, „Pietrele Doamnei”, filială Argeş, „Memoria slovelor”, de la Râmnicu Vâlcea, „Constelaţii diamantine”, „Literaria”, de la Craiova, etc. După cum vedeţi filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se pare că la numărul de reviste concurăm cu Uniunea Scriitorilor.
De curând aţi devenit membru corespondent al Academiei Româno-Americane. Care au fost criteriile pe baza cărora aţi fost admis?
Criteriile de bază au fost: opera publicată şi activitatea mea de promotor cultural de-a lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul creaţiei literare şi a promovării literaturii române în ţară şi străinătate.
Deziderate, speranţe, planuri de viitor?
În primul rând să fiu sănătos. Apoi să obţin pentru Ligă, din partea Ministerul Culturii şi implicit a guvernului, recunoaşterea oficială a acesteia ca asociaţie de utilitate publică. În prezent lucrez la un volum de versuri, apoi... vom mai vedea!
Un mesaj adresat cititorilor noştri.
Să ia seama la faptul că, dacă ar exista numai indivizi şi obiective individuale, politica, inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce există însă grupuri de oameni, inclusiv de artişti şi scriitori, şi obiective de grup de-o valoare absolută, a căror servire este şi obligaţia individului, atunci ia naştere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent şi opus aceluia al eticii.
Vă mulţumesc pentru osteneala de a răspunde la întrebările acestui lung interviu.
a consemnat George Roca (Sydney- Australia)
 
 
CARTILE ZEIT
ÎN MIEZUL ORELOR (POVESTIRI, AMINTIRI, PAGINI DE JURNAL),
DE CORINA-LUCIA COSTEA, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 201
2
Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei. Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 35 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.
În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.
Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate municipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.
Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.
Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor. Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment.
Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii. Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.
Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.
Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bunăşi la capitolul universalitate.
Cătălin Nicolae  Moldoveanu (Brăila)
 
 

 

REVERENTE CRITICE...
NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI
Repere biobibliografice. Nichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti) are ca părinţi pe Nicolae Stănescu, om de afaceri român (cf. AmNS, 8 sqq. / SOrd, I, 48) – ce studiase câţiva ani şi la Academia Comercială din Bucureşti –, şi pe Tatiana Stănescu („o tomisancă / dobrogeancă naturalizată“, fiică de profesor ucrainean de matematică-fizică, din Voronej-Doneţ, Nikita Cereaciukin, a cărui familie a emigrat în România, la Constanţa, spre a scăpa de teroarea bolşevismului, când Tatiana avea 7 ani, în vremea Revoluţiei Socialist - Leniniste din 1917), absolventă a Şcolii Superioare de Comerţ din Constanţa. Întâi - născutul a primit prenumele celor doi bunici, dinspre tată şi, respectiv, dinspre mamă: Hristea Nichita Stănescu (cf. AmNS, 16). După cursuri primare în cumplita vreme de război (1940 – 1944), la Ploieşti, Buşteni şi  Vălenii de Munte, după  gimnaziale cursuri (1944 – 1948) şi după studii medii (1949 – 1952), la Liceul Sfântul Petru şi Pavel (azi, I. L. Caragiale) din Ploieşti, a urmat – între anii 1952 şi 1957 – cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (între colegi, distingându-se Ion Băieşu, Nicolae Ciobanu, Eugen Simion ş. a.). În martie 1957, Nichita Stănescu debutează în revista Tribuna din Cluj-Napoca – anul I, nr. 6 – din 17 martie 1957, cu trei poezii, impunându-li-se titlul „de ciclu“, 1907: Au fost oameni mulţi (cf. SArg, 92), La lemne (cf. SArg, 119), Pământ (poezie ce, în Argotice, poartă titlul Cântec despre Doja – cf. SArg, 106), aparţinând sezoanelor morfologice, adică de înrâurire argheziană, ori sintactice, „de avântare barbiană“; peste trei zile, Gazeta literară din Bucureşti – anul IV, nr. 12 / 20 martie 1957 -, tot sub „titlul impus“, 1907, a publicat: Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte... (cf. SArg, 61; poezia a fost reluată în volumul I din Ordinea cuvintelor cu titlul: Ardea spitalul – cf. SOrd, I, 85). După obţinerea licenţei în filologie, a fost angajat în postul de redactor la revista Gazeta literară (1957 – 1968).
Sensul iubirii marchează debutul editorial al lui Nichita Stănescu, la sfârşitul anului 1960, în colecţia, Luceafărul, a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, din Bucureşti, având o prefaţă de Silvian Iosifescu, unul dintre „cei mai autorizaţi“ critici literari dinspre scăpătatul „obsedantului deceniu“, ce nu  putea decât să releve în spiritul acelor vremuri: «Îndrăzneala imaginii riscă să devină pe alocuri forţare, încărcare,  să degenereze în  obscuritate.  Şi  mai  ales  ar fi  necesar  ca  ataşamentul poetului pentru socialism, care dă căldură versurilor, să se traducă printr-un contact mai intim cu concretul construcţiei socialiste». Şi în acest spirit „socialist-practic“, în 1962,  «în  lunile  ianuarie-februarie  (Nichita  Stănescu)  se  află  la  Hunedoara  şi  la Reşiţa, trimis spre documentare la Combinatul Siderurgic, pentru „un contact mai intim cu concretul“» (SOrd, I, 64), scriind poemele cu „temă siderurgistă“, Târziu de vară, Sensul oţelului, spre a-şi asigura „viza“ următoarei cărţi. Volumului de debut i- au urmat: O viziune a sentimentelor (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964),  Dreptul  la  timp  (poeme,  Bucureşti,  Editura  Tineretului,  1965),  11  elegii (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966), Alfa (poeme, antologie de autor, 1957-1967, cu „ineditele“ din ciclul «Obiecte cosmice» – Bucureşti, Editura Tineretului, 1967), Roşu vertical (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1967), Oul şi sfera (poeme, Bucureşti,  Editura  pentru  Literatură,  1967),  Laus  Ptolemaei  (poeme,  Bucureşti, Editura  Tineretului,  1968),  Necuvintele  (poeme,  Bucureşti,  Editura  Tineretului, 1969), Un pământ numit România (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1969), Poezii (antologie, în colecţia „Cele mai frumoase poezii“ – Bucureşti, Editura Albatros, 1970), În dulcele stil clasic (poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), Belgradul în  cinci  prieteni  (poeme,  Cluj-Napoca,  Editura  Dacia,  1972),  Măreţia  frigului (poeme, Iaşi, Editura Junimea, 1972), Cartea de recitire (însemnări, eseuri, „poezii dezvelite“ din «Istoria ieroglifică» de D. Cantemir, din «O samă de cuvinte» de Ion Neculce etc. -, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972), Clar de inimă  (poeme, antologie – Iaşi, Editura Junimea, 1973), Starea poeziei (poeme, antologie – colecţia «Biblioteca pentru Toţi» – cu o prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, Editura Minerva, 1975), Epica Magna (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Iaşi, Editura Junimea, 1978), Operele imperfecte (poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1979), Respirări  (însemnări,  eseuri,  desene  –  Bucureşti,  Editura  Sport-Turism,  1982), Noduri şi semne (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982), Oase plângând (poeme, Panciova-Iugoslavia, Editura Lumina, 1982). Marţi, 13  decembrie  1983,  poetul  Nichita  Stănescu,  în  urma  unei  crize  de ciroză, s-a stins din viaţă. Din 1984 şi până în prezent, din opera „postumă“ stănesciană au văzut lumina tiparului câteva mii de „inedite“. Din „avalanşa“ poemelor „inedite“, două sute nouă sunt încredinţate tiparului în monumentala lucrare (de 432 de pagini A-4) editată – la un an de la moartea poetului, în decembrie 1984 – de revista bucureşteană «Viaţa Românească»: Nichita Stănescu – album memorial, cuprinzând şi „un secvenţial biografic“, reeditarea ultimului volum antum, «Oase plângând», apărut la Panciova- Iugoslavia, amintiri / însemnări prieteneşti / camaradereşti despre N. Stănescu, fotografii etc. Nenumărate nestemate lirice conţin cele cinci cicluri de poeme inedite publicate în acest  album memorial:  Spălarea cu pietre – opt poeme în facsimil, comunicate de Dora Stănescu (pp. 91 – 107); Seama poeziei – «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 120 – 143); Tu departea, tu departea mea..., «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 181 – 203); Iarna de la sfârşitul lumii, «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 249 – 272); Scrisori pentru prieteni, „patruzeci şi nouă de poezii inedite“, cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 290 – 316, la care se adaugă ultimele două poeme scrise «de nuntă, 11 decembrie 1983»: Către... – Să ningă peste noi cu miei doar astăzi şi Domnului Rotaru – p. 217). Deosebit de importantă pentru receptarea „postumă“ stănesciană este şi lucrarea în două volume îngrijită de Al. Condeescu: Ordinea cuvintelor (versuri dintre anii 1957 şi 1983; ediţia, cronologia şi prefaţa, Structura artistică, de Al. Condeescu; „prologul“, Războiul cuvintelor, este semnat de Nichita Stănescu), vol. I, II (432 pag. + 384 pag.), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985. Au mai apărut: Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei  („album memorial“ îngrijit de Constantin Crişan), Bucureşti, Ed. Albatros, 1985; Antimetafizica („dialoguri“ / „convorbiri“ cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985;   Fiziologia poeziei (însemnări, eseuri, poeme, pagini de jurnal etc. – ediţie îngrijită de Al. Condeescu), Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, 640 pagini; Argotice – cântece la drumul mare (poezii – ediţie alcătuită / îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea), Bucureşti, Editura Românul, 1992, 160 pagini; Tânjiri după firesc (Cuvânt înainte de Aurel Covaci, notă asupra ediţiei de Ioanid Romanescu; cuprinde «versuri ocazionale dedicate, în marea lor majoritate, membrilor familiei Covaci» – SÎng, 125), Iaşi, Editura Princeps, 1993; Cărţile sibiline («poezii inedite, o ediţie tardivă, prefaţă, note şi addenda de Constantin  Crişan»  –  SÎng,  125),  Bucureşti,  Editura  Grai  şi  Suflet  –  Cultura Naţională, 1995; Îngerul cu o carte în mâini (antologie din antume şi postume, studiu introductiv, repere bibliografice de Alex. Ştefănescu), Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 1999, 336 pagini; etc.
Douăzeci şi patru de „trepte“ ale stănescienei „ontologii a Limbii / Logosului“. În întrega creaţie poetică stănesciană se evidenţiază „douăzeci şi patru de trepte“ ale unei foarte originale ontologii a Limbii / Logosului, vorbindu-se totodată şi de două etape / „vârste“ creatoare fundamentale:
a) etapa „ieşirii complete“ din eminescianism, a „direcţionării lirice“ între simbolism, expresionism şi avangardism, prin „proletcultism“ / „realism-socialist“, către „resurecţie“  /  „modernism“,  cuprinzând creaţiile dintre anii  1957  şi  1965, îndeosebi, volumele: Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp şi Argotice;
b) etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii / Logosului în perimetrul estetic al paradoxismului, în volumele dintre anii 1966 şi 1983, începând cu 11 elegii (1966), continuând cu Alfa (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele  stil  clasic  (1970),  Epica  Magna  (1978),  Operele  imperfecte  (1979),  şi încheind cu Noduri şi semne (1982), cu cele 209 postume, publicate în 1984, în Nichita Stănescu – album memorial (ciclurile: Spălarea cu pietre, Seama poeziei, Tu departea, tu departea mea..., Iarna de la sfârşitul lumii, Scrisori pentru prieteni etc.), ori cu ineditele dintre 1966 şi 1983, câte au fost şi vor mai fi publicate.
Ca întemeietor al unei „noi ontologii“ a Limbii / Logosului, se relevă nu numai prin volumele de versuri publicate din 1966 până în 1982, ci şi printr-o serie de articole teoretic-literare, printr-o serie de interviuri, de eseuri, majoritatea reunite în Cartea  de  recitire  (1972),  în  Respirări  (1982),  în  Albumul  memorial  Nichita Stănescu (1984), în Fiziologia poeziei (1990) etc. Mai  exact  spus,  cele  douăzeci  şi  patru  de  trepte  ale  stănescianului paradoxism ontologic al Limbii / Logosului, relevate prin operă, sunt – în (a) etapa „ieşirii complete“ din eminescianism, a „direcţionării lirice“ între simbolism, expresionism  şi  avangardism,  prin  „proletcultism“  /  „realism-socialist“,  către „resurecţie“ / „modernism“:
I. Treapta întâi, sub „măştile virtuozităţii“: Argotice – cântece la drumul mare;
II. Treapta a doua, a relevării cailor „cu ochii deschişi, de piatră“: Sensul iubirii (1960);
III. Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără / arămie“: O viziune a senti- mentelor (1964);
IV. Intrarea în arenă şi Dreptul la timp (1965);
în (b) etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii / Logosului în perimetrul estetic al paradoxismului (ca şi la Marin Sorescu, în creaţia lui Nichita Stănescu s-au reliefat „mai devreme“ trăsăturile „noii estetici“ antiproletcultiste; mai exact,  s-a realizat  saltul  în  neliniarul  „lirosofic“ al  gândirii  metaforice,  s-a afişat victoria semnificantului în „lupta“ cu semnificatul, „s-a cartografiat“ cea mai mare suprafaţă lirică raportată la cele cunoscute până în veacul său, s-a re[a]clamat o nouă demiurgologie, într-o topică sacralizând profanul, s-a instituit noul autohtonism etc.):
V. Treapta Omului-Fantă, sau zodia Fant-Omului: 11 elegii  (1966); VI. Treapta „pavilioanelor albastre“: Alfa – Obiecte cosmice  (1967); VII. Treapta roşie a demnităţii teluric-celeste: Roşu vertical  (1967);
VIII. Treapta „ninsorii cu ochi de peşti“ şi a „îngerului-cărţii-propulsoare“: Oul şi sfera (1967);
IX. Treapta „pământului ca o scândură groasă“: Laus Ptolemaei  (1968);
X. Treapta receptării „mesajelor“ Fant-Omului înzestrat cu necuvânt;
XI.  Treapta  „laserului  lingvistic“  şi  a  „mutării  în  lup“:  Un  pământ  numit România (1969);
XII. Treapta zborului în „clasica“ oglindă, sau a „zborului invers“: În dulcele stil clasic (1970);
XIII. Treapta sud-dunăreană a „lirelor înfrăţite“: Belgradul în cinci prieteni (1972);
XIV. Treapta „fulgului“ de pe geamul din priveliştea fiinţei: Măreţia frigului (1972);
XV. Treapta de sub „duşul ontic“: Spălarea cu pietre (1973 – 1976);
XVI. Treapta „homerică“: Epica magna (1978); XVII. Treapta estetică: Operele imperfecte  (1979); XVIII. Treapta cu „tunel oranj“: Noduri şi semne (1982);
XIX.  Treapta  „craniului  înlăcrimat“  din  ontologicul  abis:  Oase  plângând (1982);
XX. Treaptă pentru „rafinăria epicului“: Seama poeziei  (1984);
XXI.  Treapta  înfrângerii  zeilor-chirurgi:  Tu  departea,  tu  departea  mea... (1984);
XXII. Treapta viscolului oranj: Iarna de la sfârşitul lumii  (1984);
XXIII. Treapta „cu epistole“: Scrisori pentru prieteni (1984);
XXIV. Treapta viscolului-poştaş: Tânjirile după firesc (1993) şi Cărţile sibiline (1995)*.
Aspecte ale paradoxismului stănescian semnalate de critici / teoreticieni literari din ţară şi din afara României. Critici literari, personalităţi de prim rang ale culturii europene – atât din România, dar mai ales din centrul şi vestul Europei – au remarcat în poezia lui Nichita Stănescu o serie de elemente ce se constituie într-o veritabilă estetică modernistă: «revoluţia limbajului poetic», revolta semnificantului împotriva semnificatului, potrivit căreia «libertatea cuvintelor duce la libertatea lucrurilor: poezia este un proces eliberator; [...] obiectele-cuvinte capătă substanţă, depăşind orice graniţe; apa zboară, corpurile solide plutesc, focul se evaporă; timpul se metamorfozează în substanţă solidă, în vreme ce spaţiul dispare» (Artur Lundkvist – LJim, 16 / j-o); «puterea magică de a da poeziei o construcţie polivalentă în care reflecţia şi metafora (în sens larg) se coagulează într-un tot» (Ante Popovski – POm, 16  /  i);  bogăţia  registrului  autohton  de  simboluri  magico-mitice  „hiperboreene“ (dacice   /   valahice,   sau   româneşti-arhaice);   «fulguraţia   lirică   şi   contemplaţia filosofică» (Taşco Sarov – SOm, 16 / i); altfel spus, este lirosofie trimiţând la conexiunile imperceptibile dintre antinomii, adică la paradox, spre a reuşi «totdeauna să unească într-un desăvârşit expozeu poetic conceptele: urât şi frumos»; încărcătura de „grele şi misterioase semne“ permite o sublimă dinamică «în jurul sugestiei de neasemuire, de unicitate în lumea fenomenală, de graţie şi forţă de iradiaţie» (Eugen Simion – SCm, 16 / p – r); deoarece sunt împinse limitele «lirismului dincolo de frontierele realului» (SSra, I, 179);   s-a mai observat dinamitarea «liremelor tradiţionale folosind o tehnică inventată de moderni: aceea a necuvintelor» (M. Mincu – MSav, 18).
„Noua ontologie“ a Limbii / Logosului – fundamentul stănescian al paradoxismului.  Sistemul  poetic  stănescian,  în  zodia  genială  a  lirosofiei,  de  la primele volume – îndeosebi prin 11 elegii (1966), Necuvintele (1969), polidimensionându-se în Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri şi semne (1982) – până la „postuma“ Invocare («Stea streină de lumină, / vindecată de cuvânt, / de mai poţi să poţi, revină / cu un murmur, murmurând, // cu o piatră pietruind,  /  cu  un  verde  înverzind.  //  Timp  rămas  în  creiere,  /  curgător  coşciug lăuntric, / kriul-kri, de greiere / nespumos... // Moare-mă, mamă, frumos, / fără de nici un miros...» – Dt, 1), întemeiază în literatura valahă (dacoromână) / universală, în cel mai înalt spirit estetic al paradoxismului, „noua ontologie“ a Limbii / Logosului.
În  fundamentul  „noii  ontologii“  a  limbii,  prin  Nichita  Stănescu  mai  întâi, materia decurge din Cuvânt, se structurează în „galaxii de cuvinte“; expansiunea cosmică începe din unitatea A „opusă“ lui Unu: Îl opun pe A lui 1. / Nori peste semne. // Explozia inimii în desimea ei / rabdă să se spargă trupul. // Gând cu ancoră A, / în zeama gânditoare a creierului. / Credeam că totul vorbeşte. / A –  m-a despărţit  de  auz.  //  Templu  al  cuvântului,  A,  /  rugarea  trupurilor  noastre fumegânde – / vulturul ţi l-am ucis / schimbându-te în lucru. / Gândire devenită strigăt, / înzdrăvenind un mormânt. // A, te-am făcut trup / ca să rămână din trupul meu / după spulberare / A. // Îl opun pe A, mie. / Sufletului meu îl opun pe A. / Luptă care naşte înţeles. / Cort al amintirii mele. // Trece timpul peste A. / Viaţa-mi curge pe sub A. / Soarele se închină la A, / la steaua cuvântului – A... («Descrierea lui A» – SEM, 6 sq.).
În  demiurgologia  lui  Nichita  Stănescu,  materia  este  „vorbită“:  Vorbirăm stelele... («Descrierea lui A» – SEM, 8); şi ecoul: ...e cea mai temeinică formă a materiei / pentru că ecoul se repetă. («O, nedreptate!» – SEM, 15). Linia născătoare de suprafaţă / spaţiu în funcţie de rotirea-i este «roata cu o singură spiţă»: Mirosea a mort de pe altă planetă /. Pe şirile spinărilor de cai / încolţea iarba şi o egretă. / Mirosea a mort de pe altă planetă./ Inima toată mi-o băgasem în pietre / cum mâinile mamei în cocă / / [...] // pre când roata numai o spiţă avea / şi nu roată se numea / ci linie se numea. («Roata cu o singură spiţă» – SEM, 13 sq.). Cuvintele sunt materiale, fibroase: ...Lâna albă a cuvintelor / de pe limbă mi-o tund cu foarfecele de iarbă. («Colinda colindelor» – SEM, 29).
În viziunea stănesciană, rostirea / grăirea cuvântului / numelui, ca şi în mitul despre Puterea  Cuvântului  de la  Început  /  Geneză,  este născătoare de trup:  Să deplângi / absenţa mea / de pe suprafaţa lucrurilor. // [...] // să aduci şi să verşi / amfore cu vin. / Numai numele să nu / mi-l aminteşti, / numai numele, nu. // Pentru că atunci / ar izbucni de jur împrejurul lui / un trup / pe care tu nu l-ai mai recunoaşte. // Numai numele să nu / mi-l aminteşti, / pentru că el are / o infinitate de trupuri / şi s-ar putea să şi-l arate / pe-acela / pe care tu nu-l cunoşti. («Testament» – SAlf, 163); ori: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte, / lăsând în urma lui un trup. («Înaintare» – SEM, 111). Întruparea vorbei aparţine mitului despre Puterea Cuvântului de la Început / Geneză, mit ce a avut un circuit planetar, încă dintre orizonturile anilor 700.000  şi 500.000 î. H. (cf.  TIR,  I, 26 sqq.), când se aproximează cuplarea aparatului fonator la creierul antropoizilor, devenind adevărate fiinţe umane cu însuşiri ale cutiei craniene foarte apropiate de cele de la omul de azi. Fiind dintre „cele mai vechi“ mituri ale planetei, treptat „s-a dezintegrat“ în ariile civilizatorii arhetipale; câteva miteme au mai rămas în credinţele / ideile religioase ale popoarelor vechi din respectivele arii culturale / civilizatorii; şi în mitologia noastră s- a păstrat fragmentar: «Şi i-a răspuns Fărtatul / Dumnezeu:  „Voi rosti numele meu şi pământul  va fi  gata...“» (VMR,  241);  în  Evanghelia  cea  după  Ioan  (I,  1),  „s-a încriptat“ esenţiala frază: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul»; din „aria laterală“ a Alaskăi, se înrăzăresc şi alte miteme din Puterea Cuvântului la Geneză: «În acele vremuri adânci, / Cuvântul avea neasemuite, magice puteri; / [...] /  Un cuvânt aruncat la-ntâmplare / ciudate urmări putea să aibă – / dintrodată, devenea viu, se-ntrupa, / după vrerea grăitorului; / şi tot ce aveai de făcut / era să rosteşti cuvântul...» (Shak, 16).
Cuvântul devine timp – prin transferul semantic-sincretic al lui trei – şi sărbătoare a genezei: Cuvântul meu s-a făcut trei, / cântecul meu s-a făcut şapte / Dar tu, habar nu ai / ce este trei, ce înseamnă şapte / Murdara aşteptare, absenţă disperată... («Cântec» – SEM, 157). Iar geneza se înteţeşte până în marginea universurilor care este A – potrivit şi unei reprezentări grafice semnate de poet în 1982 (infra), deoarece «Logosul nu este altceva decât locul unde materia se desparte de vid» (Ciudatul râs al raţiunii estetice – SRes, 142 sqq.).
În „interiorul“ cosmosului din Cuvânt / Necuvânt, Nichita Stănescu este preocupat de absorbţie şi resorbţie, de „găurile negre“, de explozie şi implozie la stele: «...gaura neagră cosmică [...] absoarbe după explozie. [...] Singurul lucru care nu  poate  fi  resorbit  e  cuvântul.  El  e  cel  mai  rezistent  material  care  există  în „nomenclatorul“ pământului – ca să folosesc un astfel de termen. Adică în toată enumerarea asta de elemente, începând de la cel mai simplu [...]. Cuvintele nu pot fi trecute în tabla lui Mendeleev, deşi sunt totuşi materie. Aici este partea cea mai specială a cuvintelor, anume că, într-o oarecare măsură, ele repetă structura materiei. Structura semantică a materiei... Orice cuvânt are în sine, conţine în el o informaţie cu mult mai mare...» (SSubl, 11).
Microcosmosul cuvântului se înfăţişează astfel: «...cuvintele sunt în relief, în spaţiu;  cuvântul  scris,  de asemenea,  este în  spaţiu;  fraza;  grupul  de fraze;  hârtia acoperită de cuvinte numai în aparenţă e plană; o frază poetică, aidoma unui cristal, e în spaţiu; în infinitul spaţiu interior al conştiinţei; putem compara structura oricărei propoziţii  rostite  sau  scrise  cu  structura  atomică;  putem  compara  formele  şi simbolurile lor, literele, cu structura celor mai simple particule; ne izbeşte asemănarea dintre substantive şi nuclee; dintre electroni şi verbe; dintre adjective, adverbe, pro- nume şi quante; ne uluieşte faptul că aidoma atomilor diferiţi, care au un număr anumit de valenţe, şi substantivele, fiecare luat în parte, au un număr anumit de posibilităţi sintactice de a se combina cu verbele; am putea spune, fără să aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra mărită a materiei în conştiinţă; ne vine să dăm crezare acelei vechi superstiţii copilăreşti că tot ceea ce imaginăm există undeva; putem să reflectăm cu seriozitate asupra raportului cuvânt-materie şi, inversând realul, să ne reculegem asupra acelui la început a fost Cuvântul.» (SRes, 170 sqq.).
Este în această credinţă a lui Nichita Stănescu esenţa „noii ontologii“ a Limbii /Logosului,  „a  revoltei“  semnificantului  împotriva  semnificatului,  a  dialecticii „orizontice“ (cf. BTc, 333 sqq.), a interacţiunii dintre orizontul-avangardă, al cunoaşterii   metaforice,   şi   orizontul   „magnetizat“   al   cunoaşterii   ştiinţifice.   Şi cultivarea paradoxului (fără a se altoi cumva pe vreo tulpină de desuet avangardism – cf. LRSA, 3 sqq. / PMLP, 11 sqq.; PEsp, 37 sqq.; TNSP, 5 sqq.; VUP, 323), se relevă imperios în secolul lui Nichita Stănescu. Un vis al lui Nichita Stănescu a fost acela de a fi un savant atomist al Cuvântului, gândindu-se chiar la o nouă disciplină, cuvânt- atomistica / necuvânt-atomistica: «numai o atomică, poate, a cuvântului, să ne releve trăsăturile de universalitate şi cele foarte particulare...» (SFiz, 25). Numai în această ipostază de savant atomist al Cuvântului / Necuvântului, Nichita Stănescu ne încredinţează şi visul privind cuvintele ca «umbră de aur în conştiinţă pe care o aruncă structura  materiei;  întocmai  cum  este  atomul,  aşa  mi  se  înfăţişau  şi  propoziţiile simple. Nucleul şi electronii se oglindeau în propoziţii prin subiect şi predicat; un fel de echivalent sonor al materiei, trecut însă şi prin ecranul conştiinţei. Nucleul se mărea  mult  într-un  substantiv  care  devenea  subiect;  electronii,  care  dau  ocol nucleului, deveneau verbe. Cuvintele reproduceau în conştiinţă structura materiei.» (SFiz, 23). Dacă filosofii au lansat conceptul de antimaterie, dacă fizicienii au descoperit particulele şi antiparticulele,  Nichita Stănescu  a făcut să se ivească în orizontul cunoaşterii metaforice necuvântul / necuvintele: «necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris» (SRes, 175 / SFiz, 38 sq.); poezia superioară ideii de scris este alcătuită din «versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel de alambic posibil» – ceea ce se revelează la Nichita Stănescu drept «tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor» (ibid). Din această perspectivă amendează  „poezia  primitivă“,  într-o  „limbă  (poetică)  de  tip  fonetic“,  aliterativă («Prin vulturi vântul viu vuia»), ori poezia morfologică a luciului de tip arghezian («Logodnică de-a pururi, soţie niciodată»), poezia sintactică de tip arghezian («Trei sau patru-n mal pescari») şi barbian («Ion Barbu este desăvârşit în această structură») etc.; «poezia metalingvistică are ca sursă inspiraţia, suflată la ureche poetului, rând pe rând, de către Dionysos: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, sau   Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, E timpul, toţi nervii mă dor ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai foloseşte nici unul dintre mijloacele poeziei» (ibid.); este vorba despre mijloacele poeziei de dinaintea lui Nichita Stănescu; şi poezia necuvintelor se receptează „stănescian“ din divinitatea absolută, din Dumnezeu cel de dinainte de Geneză şi Cuvânt, adică din ne-Cuvânt.
O  impresionantă  gamă  de  concepte  filosofice  este  conjugată  de  poet  la  un „hiperboreean mod liric“ (spaţiul edenic al Hiperboreei ca Dacie este privit de Nichita Stănescu dinspre „Istoriile“ lui Herodot). În mirabila sa poezie se pune în evidenţă „lirico-reacţia   de   condensare“   a   doctrinelor   filosofice   /   religioase,   de   la Zalmoxianism, la Creştinism, de la pythagoricianism şi de la Platon, la Confucianism şi Shintoism, ori la hegelianism, marxism, heideggerianism, freudism, existenţialism etc. Nichita Stănescu este obsedat de „oximoronul“ din marile filosofii ale lumii, desfoliindu-le, vectorizându-le în câmpul relativităţii lui Einstein, ori al matematicilor neeuclidiene. În poemosofia modernistă stănesciană, Omul-Fantă croieşte un spaţiu al Logosului – tărâm pur, conceptual, al luptei dintre „visceral şi real“ – şi proiecţia numenalităţii  este umbră „hiperboree“:  Voi  plonja  într-o  astfel  de apă  mărită,  / izbindu-mă de brownienele privelişti, / într-o mişcare de spor, disperată, / voi face zigzaguri: lovită / de mari, întunecate, reci molecule... // [...] // Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu, / urlând, alergând, zdrobită de zimţii / cerului vineţiu, / pe gheaţa crăpată în iceberguri / risipite sub cer vineţiu. / [...] // Hiperboreea, zonă mortală / a maimarilor minţii, / loc al naşterilor de copii de piatră, / din care sculptaţi sunt doar sfinţii. // [...] // Desigur, idealul de zbor  s-a- ndeplinit aici, / şi-o aură verzuie prevesteşte / un mult mai aprig ideal. («Elegia a opta, hiperboreeana» –  SAlf, 108 sqq.). Ideea de zbor cu aripi confecţionate din şindrilă (nu din penele păsărilor ucise / pierite în labirintul din Creta dedalică / icarică) aparţine spaţiului mitic „hiperboreu“, românesc-arhaic, şi este asociată jertfei zidirii, jertfei întemeierii (atestată pentru prima dată în orizontul cultural al anului 5000 î. H., la Căscioarele – la sud de Bucureşti, pe malul stâng al Dunării -, în neoliticul Templu al Hierogamiei lui Samoş – Soarele-Moş / Tatăl-Cer – cu Dakia – Dochia / Muma- Pământ – cf. GCiv, 64 / TIR, I, 214), cu oglindiri prin milenii în legendele despre Mânăstirea Argeşului, ori în baladele având ca protagonist pe meşterul „decadei de aur“, Malea / Manole.
„Naşterea de spaţiu“ este zeificată: ...Dacă se crăpa o piatră, repede era adus / şi pus acolo un zeu. // Era de ajuns să se rupă un pod, / ca să se aşeze în locul gol un zeu, / ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă, / ca să se aşeze în ea un zeu... («Elegia a doua, Getica» – SAlf, 92). „Originile“ Omului-Fantă antrenează o logică lirico-dinamică subtilă a contradictoriului (cf. LLog, 59 sqq.): Omul-Fantă are îndepărtate origini. / El vine din afară: / din afara frunzelor, / din afara luminii protectoare / şi chiar / din afara lui însuşi. // Ia fiinţă venind. / Astfel, el se umple / cu imaginile diforme, / atârnând lăţoase de marginile / existenţei, / sau, pur şi simplu, / el adulmecă existenţa / şi ia naştere lăsându-se / devorat de ea. // Nu se ştie cine mănâncă pe cine. / Omul- Fantă azvârle mari piramide / de vid / peste mari deşerturi. // [...] // El mănâncă o frunză, / dar o mănâncă pe dinăuntru. / El este în afară pântec / şi înlăuntru gură cu dinţi. / Nu se ştie cine mănâncă pe cine. // Omul-Fantă face înconjurul lumii / şi există  numai  cât  să  ia  cunoştinţă  /  de  existenţă.  //  Sufletele  morţilor  /  sunt atmosfera terestră /. Respirăm sufletele lor; / sufletele lor îşi înfig câte un deget / adânc în respiraţia noastră. // Omul-Fantă moare / ca să ia cunoştinţă de moarte. / El se lasă respirat / şi la rândul lui / respiră / obiectele însufleţite şi neînsufleţite / ca şi cum ar fi aer. // [...] // Omul-Fantă vine şi vede. / Nu se ştie dacă între ochiul lui / şi ochiul lucrurilor / există vreun spaţiu pentru vedere. / Retina omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor... («Omul-Fantă», SAlf, 115 sqq.).
Contemplând lumea din afara ei, poetul are marea revelaţie a simetriadelor, a concentricităţii, a corespondenţelor / proiecţiilor (oglindirilor), între nervul terestru şi nervul divin, între faţă şi revers, între fiinţă şi neant, apropiindu-se de ceea ce înţelegea marele filosof francez, Jean-Paul Sartre, prin l’être cu l’en-soi şi le pour- soi; însinele «este», «este în sine» şi, triadic, desigur, «este ceea ce este» (cf. SFN, 311 sqq.): ... aici, în această zonă cosmică, / sub pleoapa albastră, / toţi se mănâncă pe toţi. / Neîntrerupt, toţi se mănâncă pe toţi. / Omul mănâncă pasărea, / pasărea mănâncă viermele, / viermele mănâncă iarba, / iarba mănâncă resturile omului, / resturile omului mănâncă piatra, / piatra mănâncă apa, / focul mănâncă aerul, / aerul mănâncă pământul. // Este de mâncare cât este, / dar ea nu se termină niciodată. // Zgomotul caracteristic / este acela al fălcilor mestecând. // Iată acum principiul: / cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul. / Unul nu este mai mare decât altul. / Muntele este un punct... («Contemplarea lumii din afara ei; partea I: nervul terestru» – SEM, 121 sqq.). Amplul poem, Contemplarea lumii din afara ei, de  dincolo  de  constelările  lirosofice  şi  de  dincoace  de  „rafinăriile“  stilistice,  îşi profilează o aleasă structură, o geometrie de cristal; părţii întâi, a nervului terestru, cu «1. Cel care a murit despre cel care nu s-a născut», «2. Nervul terestru», «3. Fonetica terestră», «4. Morfologia terestră», «5. Sintaxa terestră», i se lămuresc „direcţionările“ / „simetriile“, „limitele tragice“, din partea a II-a, a nervului divin: «1. Cel care nu s-a născut despre cel care a murit», «2. Nervul divin», «3. Cântecul», «4. Cântăreţul», «5. Sensul»: Iată a doua parte a descrierii: / sub pleoapa albastră, / aici, în această zonă cosmică,  /  toţi  se  nasc din  toţi.  /  [...]  /  Iată  acum  principiul:  /  cea  mai mare dimensiune / este viaţa. / Nici o viaţă nu este mai mare decât alta, / nici o moarte nu rămâne neîmpodobită / de o naştere. // Iată credinţa: / aici se creează timp într-una, / se produce timp, / se moare şi se naşte timp, / se mănâncă timp, / se vinde timp, / se depune timp, / se modifică timp, / se risipeşte timp, / se economiseşte timp. // De foarte departe / se poate confunda / acest punct albastru / cu timpul («2. Nervul divin» – SEM, 128); Văzută din afară, / lumea şi locuitorii de pe punctul albastru / pot fi caracterizaţi prin aceea că sunt / şi pot stârni ciudatul sentiment / că au tendinţa de a fi. // Pierderea cosmică investită în ei / este lumina de la diferite alte stele... // Ei produc, în schimb, pentru cosmos / timp. («5. Sensul» – SEM, 130).
Un zbor de vulturi-idei – în invers-cerul din noi văzut din afara sferei aflate în expansiune  –  face  transferul informaterial  (cf.  DIm,  19  sqq.),  potrivit  teoriei deplasării spre roşu (sau legea lui Hubble), în spaţiul cunoaşterii metaforice, în neliniarul lirosofic: Zburau vulturii întorşi pe spate / şi cu gheara întoarsă în sus / ca pe nişte miei să fure, / steaua cu lumină ondulată; // ca pe nişte miei să fure de sus / lumina ochilor mei. // Zburau vulturii întorşi / şi pe spate prin cer / spinările lor coborâseră / şi se ştergeau de sternul meu. // Cer le era trupul meu de carne, / pământul le era lumina aceea / de sus a ochilor mei. («Greşirea cerului» – SEM, 158).
În câmpul valorilor estetice ale Europei contemporane, opera lui Nichita Stănescu, cu „noua ontologie“ a Limbii / Logosului din temeiul paradoxismului, în care şi-a zidit întreaga fiinţă, îşi relevă monumentalitatea de ctitorie, aidoma unei Mânăstiri a Argeşului, sublimă Mânăstire-Cuvânt; iar din locul în care aripile lui au izbit pământul, ţâşneşte gheizerul; şi în umbra-curcubeu, Marele Poet murmură: Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte. («Autoportret» – SEM*, 82).
Ion Pachia Tatomirescu (Timişoara)
* Atât „detalierea“ / „radiografierea“ celor „douăzeci şi patru“ de trepte ale liricii modernist-paradoxiste stănesciene cât şi bibliografia de sub sigle se află pentru Distinsul Receptor în lucrările noastre mai vechi: Ion Pachia-Tatomirescu, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela, 1994; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită“, Timişoara, Editura Aethicus, 2000 (pagini A5 – 20 × 14 cm: 188; ISBN 973-97530-4-3)   şi   Ion   Pachia-Tatomirescu,   Generaţia   resurecţiei   poetice..., Timişoara, Ed. Augusta, 2005 (pagini B-5 – 24 × 17 cm: 496; ISBN 973-695-198-7).

STRĂINUL NEGRU DIN POEM SAU
AUTOPORTRET CU PRIGORIE ALBASTRĂ PE UMĂR
Poetul şi publicistul Dumitru Cerna ne bucură privirea şi inima cu o nouă carte de poeme intitulată „Dar dacă vine”, apărută la Ed. Casa Cărţii de Ştiintă, Cluj–Napoca, 2013, cu o prefaţă semnată de regretatul Petru Poantă. Ţinuta grafică de mare fineţe, realizată de Irina Petraş, completează frumuseţea acestui volum, care relevă apogeul creaţiei poetice de până acum a lui Dumitru Cerna. O împletire de mare forţă şi rezistenţă, asemeni pânzei păianjenului-ţesător care ar opri din zbor un avion, dacă ar avea dimensiunea corespunzătoare.
Volumul acesta este strigătul profetului care se sfâşie în pustie, vestind venirea Fiului, dar şi imanenta moarte a lui Mesia, căruia noi nu suntem vrednici să-i  dezlegăm cureaua încălţămintei. Dacă vine moartea, dacă vine Fiul, suntem datori a sta treji, conştienţi de efemeritatea existenţei noastre ca fiinţe telurice. Pe lângă autor a trecut cu fâlfâit de caşmir veşnicia morţii, iar rezultatul este acest volum de poeme, pentru că: „mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea”[1]. În acest volum fiinţa poetului a devenit duh care iese la lumină fermecat de lume, parcă, din lampa lui Aladin, să ne dezvăluie comorile eterne ale umanităţii: iubirea, credinţa, familia, prietenia. Ideatic, Dumitru Cerna reiterează temele majore ale poeziei dintotdeauna: eros şi thanatos, sacru şi profan, conturate într-un topos dobrogean, dar într-un timp arhaic, accentuat în structura compoziţională a poemelor de lexicul  recuperatoriu, „activând memoria unor straturi străvechi ale limbii”.[2] Spaţiul stepei dobrogene reprezintă  o zarişte a lumii, „zarea dinspre cuci” sau „zare a prigoriei târzii” de sorginte cosmică sau vegetal-telurică reprezentată de numeroasele elemente – simbol, cum ar fi: pustia, văzduhul, dumbra pământului, floarea unui spin, florile de maci, ierburile, lanul, valul galben de susan, busuiocul, nufărul gălbior, umbra de cerişor, nucul crepuscular, măruţele dulci, şofranul, zarzărul, floarea de muşeţel, sufletul roz al răchitei, roua, marginile de punte, fântânile (ce) dorm, pomul contenit, trupul de cedru, mesteacănul ş.a. Majoritatea acestora sunt metafore revelatorii ce ne trimit la alte şi alte simboluri, fără să ne rătăcim însă, deoarece poetul ne poartă cu blândeţe de mână prin pădurea de simboluri, lăsându-ne impresia de ceva  deja vu, dar numai în imaginaţia noastră; aşa am gândit, cândva, aşa am simţit undeva, dar numai el, Poetul, a fost capabil a da glas ideilor şi trăirilor noastre omeneşti... O adevărată binecuvântare, Poezia, pentru rănile sufletelor noastre; sufletul şi trecerea fiind surprinse atât de firesc (precum se prelinge lacrima) în poemul acesta profund ancorat într-o temă thanatică: Slobozi Doamne pasărea / Leagănul din cerişor / Cu deasupra de sub nor / Ce-mi tot bate-a priveghea- / Cătilină lacrima / Şi în trup sunând uşor / Leagănul din cerişor / Lemnul lui plesni în vreasc / Trup sfârşiu ca de damasc / Trece gândul plin cu dor / Leagănul din cerişor / Prin copilăria mea / Slobozi Doamne pasărea / Şi – ncă mâna mea cu ea.[3] Pasărea este un simbol al sufletului, iar la moartea noastră, conform credinţei populare, sufletul îşi ia zborul spre cel care l-a creat. Cerişorul reprezintă o metaforă absolut originală şi inefabilă a poetului, cu multiple semnificaţii: leagăn al copilăriei, copacul cu acest nume, satul naşterii prietenului, alintul şi aleanul copilăriei, prietenia, cerul în forma lexicală de diminutiv, simbol al zborului pe alocuri, legătura celestului cu teluricul în final. Metafora aceasta poate fi corelată cu imaginea muntelui Chervant, despre care poetul îmi mărturisea: „Este cel mai vechi munte din lanţul muntos dobrogean ce străjuieşte comuna mea natală: Cerna. Ştii, în copilărie, pe înserate, de pe prispa casei natale priveam împreună cu Mama acest munte, Chervant. Mama avea tatuată pe frunte o cruce...  Amintirea acestui munte m-a însoţit toată viaţa, alături de aceea a Mamei.” În Dumicatul de pelin din Poeme dobrogene, simbolul muntelui se regăseşte cu aceeaşi semnificaţie de axis mundi, unind celestul cu teluricul, lumea de sus (sacră) cu aceea de jos (profană).
Ca un vârtej de apă, poezia lui Dumitru Cerna absoarbe ideea şi apoi imaginea picturală apare la suprafaţă clară, pură, stilizată, asemeni unei stampe japoneze din care nu lipsesc cocorii (chiar dacă nu sunt o mie). Universul imaginat este edenic şi infinit, aici teluricul şi celestul se află într-o îmbrăţişare osmotică, identificabilă uneori cu însuşi eul liric, în nucleul căruia coexistă sacrul şi profanul deopotrivă. În volumul la care facem referire, poetul ( în ipostaza de creator demiurgic) este uşor de recunoscut în versurile emblematice: Străinul negru din poem arşiţă strânge (p.35); Străinul se arată cu umbrele din umblet (p.42); Sunt străinul din poem de frig obosit (p.71); Magdala c” est moi (p.53). Arşiţa, umbra, oboseala şi  păcatul sunt atributele poetului, în viziunea lui Dumitru Cerna. Dar să nu uităm că după arşiţă vine ploaia binefăcătoare, umbra se retrage din faţa soarelui, oboseala se compensează prin  odihnă, iar păcatul Magdalei a fost iertat de către Isus...şi aşa apar poemele (alt simbol central): Poemul Înviere soarbe Înălţare boem (p.43); Poemul ca-n vis/Va urca pe vârfurile degetelor proscrise (p.24); toate sunt alcătuite firesc din cuvinte, un alt simbol în poezia lui Dumitru Cerna. Versurile care fac trimiteri la Cuvânt (a treia metaforă din întregul universului liric imaginat) sunt aproape gnomice, iar poetul este un răstignit al rostirii: Cuvântu-n piroane-i cuprins de sângerare lutnică / Cuvintele mele-s cuibare însfinţite-n baroc (p. 41);  Plânge cuvântul în miezul strânsorii (p. 43); Cătilin cuvintele/ Ceriul şi cu stelele/ Tăte-şi schimbă semnele (p.34); M-a prins poezia în dulce-amăgire/ Doar cuvântul ce mă mai aduce-n fire (p.64); Când peste poezie-mi se rotesc/ Şi se nuntesc în mine când nu ştii / Cocoarele cuvintelor târzii (p. 28); Cuvintele mă dezmierdau până mai ieri (p. 71); Cuvântul cu trupul de cedru (p. 27). De la piroanele răstignirii la cuibarele apelor şi până la cuvintele- trupuri iubite, capabile să dezmierde; la cedrii Libanului din Cântarea Cântărilor, întregul univers liric este cuvânt sublim în volumul acesta semnat de poetul Dumitru Cerna. Dualitatea fiinţei este un fapt, trupul de lut are şi duh de viaţă, iar făptura Poetului este în egală măsură sacră şi profană. Poezia conturează o formă geometrică spaţială, de structură pătrată, ce tinde spre perfecţiune, aceea ivită din cuvânt; fiecare se constituie într-o metaforă- simbol, dezvăluind multiple semnificaţii: cerişorul, Magdala, Chervantul, prigoria.
Versurile gnomice surprind idei care trimit la poezie sau la credinţă, evidenţiind adevăruri fundamentale, universal valabile. Iată câteva dintre acestea pe care le cităm pentru frumuseţea lor inefabilă: Acoperişul lumii putrezeşte / Cu viaţa te-ai jucat dumnezeieşte (p.22); În rugăciune denia priveghe / Din carnea mamei Zarzărul de veghe (p.13); Greu respiră moartea-n duh / Cum amarul vers în nuc (p. 12); Şi-n inima mea plauri de lentoare se odihnesc / Curajul mi-l dădea lumina din orb (p.53); Ca pe-un copil pe Dumnezeu îl port de mână (p. 18); Cât de solară moartea se-arată-n aura clipei (p. 32); Dumbră eşti pământului; Precum duhul trist al prigoriei albastre; Câtă vreme a umblat / Mâna mea printre cuvinte (p.65); Se înserează peste Golgota ca-n cuvânt (p.66); Doar paserile mai ciuguleau din poet / Iar el din ochi de poem bea lacrimi încet (p.68).
Memorabile sunt versurile cu valoare de lait-motiv ori refren, conferind melodicitate poemelor cu structura compoziţională de rondel, ca la Macedonski, prin recurenţă; de altfel, alcătuirea din trei catrene şi un distih ne duce cu gândul spre sonet, tot o poezie cu formă fixă, rima şi ritmul  adaugă simetriei un plus de clasicitate, dar limbajul şi inserţia îl apropie pe Dumitru Cerna de Levantul lui Mircea Cărtărescu, un  postmodernist ( vezi: Precum o fată brună din Izmir).[4]
Experimentele poetice sunt de factură neomodernistă, duse până la „situaţia extrem experimentală cu aspecte intertextualiste”[5], cum se arată în poemul Rău mă dor ochii de rost, în care autorul invită lectorul să completeze versurile ce lipsesc şi sunt marcate doar prin puncte, cu scopul de a interrelaţiona cu ideile emiţătorului, în cazul nostru autorul însuşi. Nu am rezistat tentaţiei: Rău mă dor ochii de rost/ Ca umbra de cerişor/ De durerea frunzelor/ 4 De dulceaţa dudelor/ 5 Năpârlirea şerpilor/ Nu mă face Doamne-un nor/ Ca umbra de cerişor/ 8 Fă-mă iarbă fă-mă piatră / 9 Înflorind  pe inimi vatră/ 10 Adumbrind pe cer un nor/ Ca umbra de cerişor/ Frunza care pică-n post / Nu mai urcă unde-a fost/ Rău mă dor ochii de rost. (p. 37).
Volumul „Dar dacă vine”configurează forma prescurii în patru colţuri: iubirea şi moartea, credinţa şi viaţa. Ca floarea de stuf dobrogean, fiinţa delicată a poetului tremură şi ne cutremură cu fiecare din însemnele prescurii pe care ne-o prepară, pentru că el e Magdala, nu-i aşa? Finalul rotund precum cearcănul lunii, dovedeşte încă o dată, dacă mai era necesar, că poezia poate fi sublimă, chiar dacă iubirea ei se leagă nemijlocit de moarte, ca şi viaţa noastră, de altfel. Poetul ne reaminteşte cu blândeţe că nu suntem nemuritori, că trebuie să rămânem pe praguri, în aşteptare, învăţând a muri, ca în oda eminesciană.. Sublim, perfect, rotund, clasic şi modern cu eleganţă, versuri elevate, cantabile, poezie adevărată. Este un intreg univers liric interior, o diversitate de trimiteri, populare, culte, arhaice sau ultramoderne care merită un studiu mai detaliat. Acum semnalăm  doar apariţia unui volum de poezie cu adevărat valoroasă.
Cartea aceasta e un Dom, o catedrală laică, unde răsună din când în când imnul unui Te Deum, dar mirosul sfinţeniei rămâne, persistent. Din acesta ne împărtăşim noi, lectorii fideli ai Poeziei
Maria Vaida (Cluj-Napoca)


1 Horia Bădescu, Rimbaud şi modernitatea, în Curtea de la Argeş, nr. 12, an 2013, p.2.
[2] Petru Poantă, Cuvânt înainte, la vol. Dumitru Cerna, Dar dacă vine, Ed. Casa Cărţii de Ştiintă, 2013, p. 7.
[3] Dumitru Cerna,  Slobozi Doamne pasărea, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013, p. 61.
[4] Dumitru Cerna, Precum o fată brună din Izmir, în vol. Dar dacă vine, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013, p. 16.
[5] Petru Poantă, Cuvânt înainte, la vol. Dumitru Cerna, Dar dacă vine, Ed. Casa Cărţii de Ştiintă, 2013, p. 6.

MEMORIA UNUI FULGER CARE LASĂ AMPRENTE PE FILA DE CARTE
Volumul MEMORIA FULGERULUI, apărut într-o grafică excelentă la Editura Eurostampa din Timișoara, în decursul anului 2013, este un exercițiu de audefinire a autorului, care, prin poemele închegate între două coperte ne-a dezvăluit esența unei creații care a atins maturitatea  prin stil și culoare.
Geo Găletaru, semnatarul cărții de față, nu mai surprinde pe nimeni prin stilul personal și cu aplecări spre modernitatea verbală a definirii sintagmei lirice. Este un autor cu tușă excepțională când vine vorba de construirea, dar și de zugrăvitul (prin frumoase-i detalii) a unor catedrale poetice ce vor rezista sigur vremurilor și Vremii.
Cu spații de respirație bine propoționate între ideile principale, poetul transcede filosofic, din plan personal,  în literatura umanității. Formează lumi paralele între începuturile și sfârșiturile unor  versuri memorabie.
Poet cu har și  cu pregatire îndelungată pe pagina cărților, Geo Găletaru scrie cursiv și cu bucurie, dar nu se lasă furat de mirajul cuvintelor-curgătoare în cascadă. Reflectă asupra temei care aduce în prim plan rostul iubirii, vieții și morții. Își asumă rolul de șlefuitor de sintagmă. Lucrează pe text, pană când scoate din masa amorfă a cuvintelor, miezul, cristalul.
Dorul de moarte, ar putea fi luat drept o stranie temă de dezbatere literară, dar pentru poet, dorul de moarte este o sfidare în fața efemerității. Omul, ca măsură a tuturor lucruriloe, în viziunea poetică a lui Geo Găletaru, Omul nu se lamentează, nu dezertează din fața ,,fulgerului" care, aici, în volum, ține loc de mărturisitor.
,,Sintaxa ce fuge goală prin ploaie" - iată o imagine poetică ce mi-a atras atenția, și mai apoi, în pagini, am căutat și am găsit destule alte expresii  ,,marca Geo Găletaru", care să mă determine să revin o dată și încă o dată, pe pagină.
În lumea asta, în care, parcă se face psihoterapie și prin poezie, când singurătatea bate  seara în fereastra a tot mai multor locuitori ai Planetei, când se simte pe plan mondial un soi de platitudine în expresia literară, poezia lui Geo Găletaru vine cu nuanțe personale, cu  semne de vitalitate a expresiei deși, nu sunt puține paginile cărții, în care poetul folosește drept material-de-lucru, locuri și stări de noi toți cunoscute. Ceea ce a descoperit G.G. în desfăurarea poemului său, - pe care, printr-un colaj imaginar l-aș putea citi de la un capăt la altul ca pe o carte de învățătură împodobită de hiperbole  ce derivă  aurării  cu mult mai vechi decât  contigentul său, - este incandescența secundei memorabile. Fulgerul pogorât (sau, de ce nu, ridicat) la rosturile umanității. Măreț, dar defel șocant, FULGERUL este un mesaj nu doar poematic, ci și de gândire filosofică specială.
Cerul și pământul. Sus și jos. Teama și curajul. Sacru și profan. Sunt doar cateva dintre paralelele pe care, scriind și mergând, poetul știe că își câștigă fărâma de nemurire.
Pana la MEMORIA FULGERULUI, citisem din creația lui Geo Găletaru, recunosc, destul de puțin, și mai ales răzleț, ce găseam din întâmplare în aparițiile revuistice prietene nouă amândurura, de aceea, cu atât mai mare mi-a fost bucuria unei lecturi serioase, aprofundate pe sens și nu dor scânteind din metaforă în cartea aceasta.
Geo Găletaru este un meșteșugar liric înzestrat din naștere, un observator atent al locului unde, unora dintre noi, muritorii, ni se pare că nu este nimic de admirat.
 Geo Găletaru revarsă cu stele  în ,,praful sărac" conferă strălucire sau, după caz, accentuează umbra, în poemele sale, care au miez, dețin și seva rădăcinii din adâncuri.
Un Poet minunat, un cititor în ,,stele" și frumos coborând pe pământ, pentru a rostuii cuvintele în poeme. Acesta este Geo Găletaru, cel pe care îl recunosc de Poet după pașii tăinuiți în oglinzi, și care, poet știe ca puțini alții să filigarneze sintagme,  pentru a ne oferi bijuterii lirice.
Felicitari, Geo Găletaru!
Melania Cuc (Bistriţa)

RIGOAREA LIBERTĂŢII ÎN ARTA SONETULUI
În ultimul timp, Theodor Răpan ne-a copleşit cu o serie de apariţii editoriale în avalanşă, cu tomuri masive, impozante, în dimensiuni care nu s-au mai văzut şi care au smuls strigăte de admiraţie (sau de imprecaţie) ori, mă rog, nu întotdeauna binevoitoare. Cărţile sale vin ca o explozie, ca o eliberare. Nu ştiu câţi cititori ori scriitori ajung la ele şi mi-e greu să presupun câţi critici vor dori să scrie despre ele. Unii au luat aceste apariţii ca o sfidare a vremurilor, ca un refuz emfatic de a semăna cu trupa paupera a poeţilor.
Activ de destulă vreme în viaţa literară, cu o prezenţă discretă, Theodor Răpan a ţâşnit intempestiv în plenitudinea condiţiei de poet implicat în toate metamorfozele existenţei, atent la ciclurile cosmosului şi la metamorfozele naturii. Această carte poate fi evaluată ca un nou debut!  
Theodor Răpan (n. 1954, în comuna Balaci, Teleorman, fiu de învăţător, absolvent de Drept, publicist), a debutat în Caietul debutanţilor de la Editura Albatros, în 1975, şi, individual, cu Privind în ochii patriei (Ed. Cartea Românească, 1986, prezentat de Nichita Stănescu), Aşa cum sunt, Ed. Eminescu, 1989, Hotarul de foc, Ed. Europa, Craiova, 1991, (prezentat de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei), La umbra Cuvântului, Ed. Semne, 2001, Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet, Ed. Semne, 2003, Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret, Ed. Semne, 2004, Poştalionul de seară – File din Jurnalul unui heruvim, Ed. Semne, 2005, Dincolo de tăcere – Jurnal de poet, Ed. Semne, 2009, Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei, Ed. Semne, 2010, Evanghelia Inimii – Anotimpuri – Jurnal de Poet, Ed. Semne, 2010, Evanghelia Cerului – Zodii de poet, Ed. Semne, 2011, Evanghelia Tăcerii – Solilocvii, Ed. Semne, 2011, Evanghelia Apocalipsei – Epifanii, Ed. Semne, 2012, Testament în Alfabetul Tăcerii, Ed. Tipo Moldova, Colecţia „Opera Omnia”, Poezia contemporană, 2013.
Aşa cum se vede, autorul a devenit foarte activ după 2009, ceea ce confirmă o resurecţie a personalităţii în alte contexte sociale şi existenţiale.
Poetul îşi denumeşte volumul de sonete cu termenul inventat – Sonetar – care s-ar putea să prindă în lumea cunoscătorilor. Aceste sonete petrarchiste, închinate unei „donna angelicata”, exprimă sentimente discrete, iluminate de pasiunea interioară, temperată de echilibrul personalităţii şi o conştiinţă armonioasă cenzurată de credinţa în puterea Divinităţii, oferă o lectură extrem de agreabilă. Dragostea de aici e o motivaţie şi un imbold pentru meditaţie şi contemplaţie.
Volumul sugerează o rotunjime tematică, supremaţia iubirii între naştere şi moarte, existenţa ca un drum cu două capete în opoziţie, precum insinuează motto-ul din Nichita Stănescu: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!” Autorul mizează pe cifrele şi structurile cu semnificaţie ciclică precum: 365, XII luni, forma fixă a sonetului şi pe starea incantatorie a versurilor.
Sonetul I are gravitatea şi solemnitatea unui incipit de epopee: „Fiind ecou nespuselor cuvinte/ Port gând smerit de înzăuat iubirea,/ Pohtirea ochiului aduce ştirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte!// Dor nepereche-mi mistuie simţirea,/ Zarzării iernii îşi croiesc veşminte/ Şi mă-nlumin străfulgerând morminte/ Cu măşti de ierburi miruindu-mi firea.// Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună/ Cu gheara-ndurerată şi nebună/ Sub primele silabe translucide.// Şi scriu sonet după sonet întruna/ Sperând  că lacrima, doar ea, străbuna/ Va-nmuguri tăcerea ce ucide…”      
O atmosferă de arhaicitate, realizată printr-un lexic străvechi creează o atmosferă ceţoasă de Ev Mediu, care se va perpetua până la ultimul text, cu o identică vigoare dantescă, ca în Sonetul CCCLXVI: „Ultim sonet! Sunt viu după coridă!/ Am sângerat destul! Am plâns în mine!/ Cu ce-am rămas? Cuvintele-albine/ Roit-au toate! Mierea-i aguridă?// Rănit definitiv, văd ghilotine!/ Golgota e aproape... Sub hlamidă,/ Iubirea tace, inima-i lividă!/ Groparul, de-ntristare, nu mai vine!// Ce mort frumos voi fi întru vecie!/ Ţărâna rimelor mă va înghite/ Slujindu-te pe tine, Poesie!// Zălog etern al Clipei ostenite/ Fi-vor doar lacrimile unor urme/ În care nici Uitarea n-o să scurme...”
Autorul visează Poezia ca pe un ritual complicat şi dramatic, ca pe un mod de viaţă fastuos şi fabulos.
Theodor Răpan se dovedeşte poet născut, nu făcut, un talent veritabil care performează o autentică viziune a lumii şi un maestru al limbajului. Mai mult decât atât, autorul rămâne un actor exponenţial al puternicei tradiţii teleormănene şi acelui mirific spaţiu sudist, deopotrivă binecuvântat de Dunărea neînfricată, de Câmpia Eternă şi Pădurea Nebună.
Dominanta clasică luminiscentă care traversează această literatură, de la Gala Galaction şi Zaharia Stancu la Marin Preda şi Dimitrie Stelaru, înnobilează şi creaţia acestui poet rezolutiv, recuperat târziu din neantul profesiunilor pragmatice, fascinat de o înflăcărată şi irepresibilă dragoste pentru Poezie. Un Poet autentic, deopotrivă echilibrat şi inventiv, disponibil pentru performanţă lingvistică.
Tema centrală a poeziei lui Theodor Răpan rămâne viaţa omului sub vremuri, „fortuna labilis”, destinul schimbător, acordul şi dezacordul fiinţei cu umanitatea şi societatea cu natura şi universul şi conflictul interior al conştiinţei care iubeşte şi urăşte lumea pentru că o înţelege în punctul înalt în care simte umbra lui Dumnezeu.
Uriaşa desfăşurare de forţe poetice nu e un lucru rău şi în nici un caz subiect al deriziunii „colegiale”.
Fiinţa, trestia gânditoare care percepe simultan  alienarea socială, dar şi solidaritatea cosmică, parcurge o regresiune genealogică, de unde patina arhaică şi moderat regională.
Discursul liric este obscurizat, fără referinţe personale. Sunt rare sonetele în care se mai întrevăd unele reminiscenţe biografice: „Zănatică lumina se străvede/ Şi-n prispa casei umbra o aşteaptă,/ Sortirea larilor este nedreaptă,/ Schiloadă, luna-n câmp la drum purcede!// O, dulcele final se întrevede,/ Din somn lăuntrul Clipei se deşteaptă,/ Vino la seceriş, holda e coaptă –/ În mine Maica Domnului se-ncrede!// Fărâma nefiinţei sunt şi-mi pare/ Că voi lega Înaltul de Câmpie,/ Hotarele topindu-se-n uitare.// Ce-ntârziată sau nescrisă lege/ Îngăduie să moară-n Poesie/ Amorul, prefăcut în fărdelege?” (Sonetul CCXCIX).
Iubitorul de artă autentică identifică în cartea lui Theodor Răpan, FIIND 365 + 1 Iconosonete, cu ilustraţii din CESARE RIPADELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA” (Padova, 1625), creatorul împătimit de poezia cu formă fixă,  Poetul care-i dăruie Cuvântului inefabilul simţirii şi al trăirii unice.
Sonul este însoţit de imagini adecvate,  aduse dintr-un timp străvechi (secolul al XVII-lea), în deplină consonanţă cu versurile,  acum mai proaspete ca oricând, prin sensibilitatea imaginilor, prin ineditul stilistic, prin profunzimea mesajului, dincolo de rigorile tehnice impuse de această specie lirică, Sonetul – „Prinţul Poeziei”!
Este o carte unică între cărţile tipărite la noi, dar şi un album de artă, care bucură, deopotrivă, ochiul şi spiritul! Lectura ei, cu siguranţă, vă va îmbogăţi nemărginit!
Aureliu Goci (Bucuresti) 

PRIGONIŢII CAVALERI AI MIELULUI
(Despre poezia cultă aromânească – între blestemul sfânt pentru păstrarea limbii şi sentimentul stingerii neamului)
DEDICAȚIE: ÎNCHIN, CU SMERENIE, ACEASTĂ CARTE – AVÂND SPERANŢA CĂ O VA  PRIMI ÎN SUFLETUL LUI SÂNGERÂND – CA LEAC : NEAMULUI MEU ROMÂNESC – CEL DE-A PURURI ŞI UNIC, SPIRITULUI SĂU, PE DEASUPRA DE SPAŢII ŞI VEAC
Notă: Pentru analizele poetico-mitico-stilistice ale textelor de poezie cultă aromânească, a fost folosită, ca material de lucru, antologia „UN VEAC DE POEZIE AROMÂNĂ", editată de Hristu Cândroveanu şi de Kira lorgoveanu, cu transpuneri făcute de antologatori. - Editura Cartea Românească, 1985.
Atunci când am considerat ca originalul poeziilor analizate de noi (prezent în antologia mai sus menţionata) este mai  expresiv decât transpunerile –ne-am permis, păstrând neatins respectul pentru munca celor doi, sa operăm noi înşine transpuneri secvenţiale, scurte - cu scopul de a urmări mai îndeaproape anumite idei. pe care ni s-a părut ca textul original le conţinea, iar transpunerea le estompa.
PRELIMINARII NECESARE
MISIUNE SACRĂ ŞI NEAM. ROMÂNII,, TRAIANICI” ŞI ,,AURELIANICI”
Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine şi ruşinoase ale României de azi, îşi asumă tot mai puţine responsabilităţi spirituale, îşi afirmă tot mai slab şi mai vag existenţa spirituală - ajungându-se, chiar, la situaţia incredibilă, a lepădării (de către o parte, e drept, încă mică, dar guvernantă, prin voce şi forţă politica) de propria identitate spirituală. Acest neam zace, lâncezeşte şi aproape dispare: semnele existenţei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fără vlagă, fără relevanţă, fără o continuitate ritmică vitală. Intrat într-un colaps moral spiritual de atât de mari proporţii, ar părea exagerat să i se ceară, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tămăduire magică, mitică. Dar, după opinia noastră, tocmai trădarea originilor este cauza bolii şi a colapsului spiritual actual - care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui - moarte percepută, încă, acum (de către puţinii români care mai au simţul premoniţiei) ca tragică. Foarte curând, doar dramatică - sau nici măcar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenţă, dacă nu chiar cu o tresărire de bucurie, la moartea neamului nostru.
Explicabilă, bucuria - pentru că vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existenţei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituală şi prin forţa iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pildă, o ştia şi o enunţa, foarte clar şi foarte răspicat: «Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei - aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţârii româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.» (Misiunea noastră ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpu”). Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsă de hotărâre, de voinţă, de vigoare - a o fi uitat. Ne lepădăm, aproape furioşi, de acele vorbe, precum că fiecare neam are. pe acest pământ, misiunea lui sacră de împlinit. Şi, numai după îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul să se odihnească. Chiar să dispară.
Îmi voi permite să părăsesc, temporar, stilul neutru şi, oarecum, pedant - în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie şi, sper, mai convingătoare decât radiografiile savant-analitice:
Românilor, misiunea voastră sacră, pe acest pământ, n-aţi împlinit-o. Voi adormiţi înainte de a vă trezi cum trebuie. Voi vă contraziceţi propriul imn, în vorbele lui inspirate - voi îl contraziceţi pe însuşi mult îndurătorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însă, pentru cei ce-1 iubesc şi-i respectă poruncile sfinte. Pentru cei care se leapădă de El - este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplită pedeapsă este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru - imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodată pe Dumnezeu. Feriţi-vă de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitătorilor cu ştiinţă, români. Căci Dumnezeu este Adevărul - iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu vă va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Dacă nu veţi împlini datoria sacră către Arhanghelul vostru de lumină şi rost adevărat - Dumnezeu vă va şterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobilă misiune: aceea de a lumina şi a întări, prin lumină adevărat-spirituală creştină, acest răsărit de lume.
Dar, iată, uitarea de frate şi soră. renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITĂŢII NAŢIONALE - par a vă condamna, din păcate, la dispariţia nemiloasă, ci, după purtarea voastră jalnică - o dispariţie dreaptă. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastră - pentru că voia lui Dumnezeu trebuie să se facă, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, păzitor de rost şi poruncă, va lumina la fel - dar pentru alţi oameni, uniţi spiritual în alt neam.
EUROPA, TERRA - trăiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nici o altă semnificaţie, nici o altă poruncă, din nici o parte şi a nimănui - nu au nici cea mai mica relevanţă, în faţa semnificaţiei şi poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta şi nu va înţelege nimeni că am dispărut, pentru că ne-am luat după alte glasuri - perfide glasuri, de sirene vicioase şi viciate, distructive, satanice. Datoria noastră este (cât pe-aci să spun era) de a avea sufletul şi urechea aţintite spre singura sursă de voce şi poruncă valabilă: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni să întrebe de amănuntele vicierii Neamului nostru, ale înşelării Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivităţi sau indiferenţe, prin căderea în mreaja forţelor satanice ale unor organizaţii „umaniste" internaţionale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai puţin oculta) propagandă masonică - şi mai ştiu eu căror glasuri şi curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu interesează cu adevărat, în ce împrejurări a pierdut graţia divină un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, craii, neamuri - dispariţia noastră. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „ştiinţifice" - act de dispariţia noastră. Atât şi nimic mai mult. Numai ca. toate, sau majoritatea neamurilor stinse - şi-au împlinit, înainte de dispariţie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacra, au ascultat voinţa lui Dumnezeu: important nu este nici un neam în sine — el nu contează decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu dată - şi îndeplinita sau nu. Deci, simplificând, am putea spune că nu exista, în istoria divină, neamuri - ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capătă, în planul divin, un rost). Noi, dacă ne vom stinge, vom muri ruşinos neîmplinind, neascultând porunca divină, neaplecându-ne, cu râvnă, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC. în lucrarea „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA şi CIVILIZAŢIE BALCANICĂ" a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucureşti 1983, pag. 411), se arată clar că, individual, românii-aromâni dovedesc că ştiu despre misiunea neamului românesc şi, pe cât le stă în putinţă, fac adevărate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea modernă (în Ungaria, în special - cazul Şina). Deci forţă spirituală există: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.
Să încercăm, totuşi, să ne ponderăm mânia, din disperare născută - şi să privim mai cu milă şi înţelegere, mai apropiat, acest neam - căci este al nostru, îi aparţinem şi altul n-avem - Dumnezeu a ales să ne naştem, noi, românii, ca români, şi nu altfel; este ceva în marea taină a sorţii - soarta individuală interdepinde de soarta colectivă. Şi dacă noi nu ne înţelegem şi nu punem întrebările corect şi drept - atunci, să aşteptăm de la străini un tribunal drept şi nepărtinitor? De la străini, care ştiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârşiţi de influenţa ahrimanică, abia aşteaptă să scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Căci ei, străinii ahrimanizaţi nu-şi doresc mântuirea, ci la modul luciferic, doresc o competiţie oarbă, al cărei deznodământ va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pământul întreg - ca astru spiritual. E o aparentă contradicţie - de fapt, o sinteză spirituală (interiorizată) extraordinara, a românilor; când părea că vulcanismul, vlaga latină s-a subţiat (prin rafinament) până la decadenţă sau chiar impotenţă spirituală şi existenţială - a se vedea nu doar doinele, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) - ţâşneşte hora, ţâşnesc gesturile surprinzătoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneşte şi susţine, din interior şi din profunzime) ţâşnesc revoltele, volutele de gândire şi exprimare, violenţe inspirate, metafizice. Ar fi, realmente păcat. Ca tocmai în aceste vremuri aşa de tulburi - să dispară conştiinţa misiunii noastre de stea bethleemică (de obicei, în vreme de restrişte, un neam se coagulează, spiritual, se solidarizează, interior şi exterior - şi nu se dezagreg) - stea bethleemică a spiritualităţii umane din răsăritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitentă năucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului - paralizează voinţa şi viaţa moral-spirituală ale neamului. Pentru că spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minimă: ai nevoie cel puţin de un reper, în funcţie de care să te mişti. Or, de la catolicism(a cărui ofensivă este continuă şi subtilă, dar putând, oricând se iveşte prilejul, să accelereze şi să îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al mişcărilor aşa-zis de „extremă dreapta"   (care   au  fost  reale,  au  avut  un  conţinut  profund   spiritualist   şi autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciprocă a tuturor ideilor (şi ideologiilor şi a tuturor purtătorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturală, spirituală, economica, până li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro U.E. etc - totul este pus 1a bătaie pentru a-1 zăpăci şi, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual p< românul mediu (şi, din păcate, chiar pe intelectualii „de rasă", fără calităţi de excepţie, iniţiatice). încă şi mai imposibil este făcut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituală a tuturor membrilor neamului, starea euharistică < neamului, de trăire întru Christos. Sunt tăiate sau bruiate toate căile de comunicare interumană - prin întreţinerea stării de haos social, economic, mora şi spiritual. Şi totuşi, în ciuda acestui război total, în care ne-au aruncat duşmanii înverşunaţi ai spiritualităţii, ai creştinismului - forţele ahrimanice - în ciuda acestei stări de război al tuturor contra tuturor - nu trebuie, cu nici un chip, să ne pierdem cumpătul. Chiar dacă e periculos să te mişti în exterior, fără să fii resorbit într-o prăpastie (a neîncrederii totale, a disperării, a pervertirii şi trădării etc) - acest teren, peste tot minat, trebuie să rămână în afară; înăuntru trebuie si ne intensificăm mişcarea spirituală - credinţa, speranţa, iubirea, voinţa de solidaritate. Şi, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremurătoare, se vor mişca unele către altele - şi ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, sperăm, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituală, comuniunea, înţelegerea stării de continuă crimă, în care trăim (împinşi prin pervertirea, treptată, a fiinţei noastre, în instituţii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) să mai însemne ceva. Să fie utilă pentru recuperarea, integrală, a fiinţei noastre spirituale.
Într-o primă etapă, să facem efortul de a afla şi a şti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu interesează, decât în măsura în care suntem în stare să avem, să afirmăm, ba chiar, de ce nu, să impunem, identitatea noastră şi misiunea noastră spirituală, divină. Deocamdată, sunt nu ani, nu zeci de ani - ci sute de ani de când orice politică românească a îndepărtat, stăruitor şi perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, noi suntem cum şi cât se vede (asta însemnând bun sau râu, în funcţie de conjuncturi neromâneşti, sau de interese meschine, individuale, iar nu naţionale) etc. Probabil că, în mare măsură, fără să fim conştienţi, ne-am îndepărtat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar şi răspicat, ca un adevărat vizionar.
Care a fost reacţia oamenilor politici, faţă de atitudinea metafizică la vârf, singura justă?
Distrugerea, lichidarea fizică, discreditarea morală - făcute cu o furie morbidă, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonşalanţă, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionară a autenticului geniu trebuie să dea serios de gândit tuturor celor care-şi îngăduie să vorbească despre Eminescu detractori sau apologeţi.
lata ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentală şi spirituală, atât a românilor aurelianici, cât şi a celor traianici: „Nestatornicia noastră [...] a făcut atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de putere vie [...] Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatiaca până la Marea Neagră, care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră [...] Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legătură de cultură cu acele centre politice, create de naţionalităţile lor [...] numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în orient şi rămânem neînţeleşi, chiar pentru cei de un neam cu noi" (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul Timpul, 26 septembrie 1878).
De ce nu s-a înţeles, de-a lungul istoriei româneşti aşa-zis moderne, că misiunea sacră a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinită prin starea ciuntită a neamului, prin fragmente de trup şi de mădulare (spirituale) ale neamului - ci prin sinteza, în spirit şi trup, a românilor de la nord şi de la sud de Dunăre, a celor „traianici", deopotrivă cu cei „aurelianici"? Prin unirea, în principal spirituală, a tuturor românilor. Astfel, forţa românilor, prin dezbinare şi uitare voită, devine nesemnificativă. Niciodată nu vom putea să ne impunem misiunea sacră, uitând jumătatea de neam din sudul Dunării, lăsându-i pradă pieirii şi uitării, deznaţionalizării forţate şi barbare, făcute într-un ritm necruţător, deznădăjduitor de rapid - de către cei care, fie au fost nişte sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet şi rost, fără slavii de răsărit) - fie au avut, cândva, misiune sacră, dar după ce şi-au împlinit-o, au fost cuprinşi de forţe ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici şi teribili în acelaşi timp, prin monstruozitatea acţiunii, prin decadenţa, josnicia spirituală care i-a cuprins: neo-grecii.
Adevărat pericol de moarte îi paşte pe fraţii noştri de la sud de Dunăre: se afla în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor mulţi şi schelălăitor de slabi, în faţa celor puţini, dar eroici în duh şi simţire.
Iată ce ne semnalează Florin Cândroveanu, în legătura cu atitudinea, din Grecia (chipurile, ţară europeană, modernă, creştin - ortodoxă, membră a N.A.T.O.), faţă de aromâni: menţionăm că Grecia nu admite minorităţile naţionale - atitudine exprimată într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe strada, la târg, la locul de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea e a elenilor. Scopul scuză mijloacele." (România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 - articolul din pag. 2: Mai sunt tratate.).
S-ar putea spune că această poziţie este una singulară, extremistă etc - iar nu una caracteristică grecilor, în general. Dar prin politica greceasca de stat - se fac toate eforturile pentru asimilarea naţională a aromânilor - deci se operează guvernamental la dizolvarea completă a etniei aromâne.
Această ură pare complet disproporţionată, faţă de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilării forţate, de către greci. Dar nu e aşa: ura este una corect calibrată (din punctul de vedere al grecilor): Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, daca nu de mii - de vlaga misiunii divine, neo-grecii - ui neam cuprins de forţele ahrimanice, pătrund în oricare trup părăsit de viaţă, da care refuză să-şi înapoieze forma epuizată (de semantică etnică, de misiuni etnică) - ţarinei. Ei bine, aceşti neo-greci refuză să dispară, pentru a lăsa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divină. Acest neo-greci refuză ştafeta spirituală, decentă şi dreaptă - urlă sălbatic, înfiorător, di invidie şi mânie neputincioasă, văzînd -  clarvăzând (căci şi Satana are momente di clarviziune) cum rămâne, viu şi cu viitor, un neam al românilor. Urletul Io monstruos stârneşte şi întreţine speranţa noastră: cu cât urlă ei mai tare, cu atât i mai limpede că îndoielile cu privire la vigoarea profundă a neamului nostru izvorăsc din îngrijorarea, cu vedere scurtă, a unor copii (ingenui - da ingenuitatea nu ţine loc de clarviziune) - iar nu din adevăr. Misiunea noastră vi fi împlinită, printre urletele dezlănţuite, dar fără spor, ale satanelor lumii.
ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU ŞI POLITICA GRECO-BALCANICĂ
Să urmărim, totuşi, gloria şi umbrirea gloriei acestor bravi fraţi ai noştri de sânge, fraţi buni, de tată şi de mamă - românii din sudul Dunării - cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu Calatorii h românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968) - singurul călător prin Macedonia, care, chiar măcinai fiind de boală, a făcut eforturi imense şi de bună-credinţă, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât şi viitorimii, adevărul. Adevărul despre măreţia şi puterea spirituală, de rezistenţă prin limbă şi duh, a aromânilor - în mijlocul neamurilor barbarizate, temătoare de lumina bethleemică - dar şi adevărul despre ce li se pregăteşte aromânilor - despre crima etnică (etnocidul), continuă, efectuată de duşmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desăvârşit în secolul XX, în zilele noastre, sub nasul tuturor naţiunilor care-şi zic civilizate - dar care dovedesc un cinism şi o lipsă de simţire revoltătoare, în faţa drăceştii obstinaţii a neo-grecilor, de a stinge definitiv sămânţa aromânilor. Din păcate, ceea ce este mai râu şi mai revoltător şi mai dureros - este că politicienii români, de la nord de Dunăre, au rămas surzi la apelurile disperate (dar făcute cu o tragică demnitate şi luciditate) - cum surzi au rămas şi rămân şi politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea să refacă Imperiul Roman de Răsărit în sens invers, dinspre Nordul Dunării către Sudul Dunării (cum au vrut şi au şi încercat ruşii, de-a lungul veacurilor), până la Marea Egee, dată fiind misiunea lui de a împărtăşi Neamurilor Întunericului –Lumina este silit, printr-o criminală indiferenţă, să se restrângă,  până la aproape, extincţia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg să închipuie fel de fel de hărţi ale Europei şi variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (şi aceste hărţi de hârtie devin, pe nesimţite, în mod ocult, hărţi vii, zone de influenţă - comercială, politică, militară etc) - iar nouă, românilor, legatari testamentari, de drept şi spirituali, ai romanilor (prin viziunea geniala a împăraţilor romani, de tipul lui Traian, care vedeau clar disoluţia spirituală a Imperiului Roman în partea de apus şi voiau în chip compensatoriu, s-o refacă în partea de răsărit a lumii lor) nu ne este permis nici măcar gândul unei fraternizări spirituale a tuturor românilor - într-un spaţiu al Răsăritului - nici măcar nu ne este permisă răsuflarea normală, a duhului nostru naţional? De ce trebuie, noi, să ascultăm, mereu, umili, paralizaţi de frică - de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasă fluvii de sânge, de crimă, pe unde trece? De ce nu ne-am hotărât, odată pentru totdeauna, să ne ridicăm fruntea, să ne înfoiem coama leonină - şi să purcedem la făurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Răsăritului Europei? Trebuie să ridicăm ochii, pentru a căpăta perspectivă - şi pentru ochi, pentru a ne vedea trupul măreţ, şi pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim - aici, în Răsăritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului - iar nu barbarii slavi, care se zbat, fără folos, în propria neisprăvire, şi nici epuizaţii şi ahrimanizaţii greci - trebuie să începem odată marea, eroica bătălie, prin care va triumfa, nu în altă parte a lumii, decât în Răsăritul Europei, flamura lui Christos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vădi neamurilor adevărate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pământului. Şi pur-cederea către stadiul ocult Jupiter - starea omului cu Trupul Moral, a Omului - omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fără să fie şi ale altora" (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc. 1996, p. 239 -în traducerea de excepţie a lui Victor Oprescu).
Prigoana celor ai lui Christos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns şi suferinţă - care duce la marea Lumină a Revelaţiei lui Dumnezeu. Victoria celestă trebuie să treacă prin Valea Plângerii. Ia aminte, şi încordează-ţi, spre zbor către Christos, puterile speranţei, Neam al Românilor. Căci clipa ta se apropie - şi curând chemat vei fi la truda slăvită pe acest pământ: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu - bun vei fi oamenilor.
Satul global al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie să fie combătut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria şi „comisarii culturali" trebuie să piardă partida mondială, dimpreună cu forţele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu - Christos al Adevărului a devenit nu doar o urgenţă românească naţională - cât. mai ales, una mondială. Lumina bethleemicâ de aici. din Răsăritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.
Iată, acum. ce spune Bolintineanu, despre situaţia aromânilor, la 1858: .. - Ei sunt cei mai numeroşi, între toate neamurile de la sud de Dunăre - fiind în duh, de fiinţa, peste un milion, în vreme ce, aceia care îşi spun stăpâni si majoritari, sunt mai puţini la număr (dar crânceni ţi porniţi spre distrugerea absolută a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfăcător;
In Macedonia sunt: 200.000 albanezi; 120.000 greci; 300.000 bulgari; 450.000 români;
 
în Tesalia sunt: 150.000 greci; 200.000 români; 50.000 turci;
în Epir si Albania sunt: 350.000 români; 100.000 greci; 700.000 albanezi;
în Tracia sunt: 200.000 români;
Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisă, continentală. (Calatorii, II, E.P.I., Buc, 1968, p. 53.)
Dimitrie Bolintineanu, ca şi mulţi revoluţionari români de la 1848, face excepţie de la internaţionalismul cosmopolit al masoneriei - masonerie care a instigat şi condus, ocult, revoluţiile vremurilor aşa-zis „moderne" - printre care se numără, evident, şi revoluţiile paşoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiză foarte lucidă a cosmopolitismului şi, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei creştine (a se vedea doctrina catolică), ajungând la concluzia firească: „Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), însă lumea nu poate fi patria popoarelor. Cele din urmă sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva să păstreze sau să piardă (...) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât naţionalitatea (...) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine naţiunea. A se cârmui bine naţiunile, este a statornici armonia."
D.Bolintineanu avea, încă, la 1858, de ce sa se extazieze, de milionul de români, ce încă erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o fărâmătura mărita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsă... este antică a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, această  nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice: această naţiune nu piere niciodată, şi în căderea ei seamănă mai interesantă decât în a sa strălucire." Bietul poet Bolintineanu! Masonii din loja Marelui Orient, unde intrase, alături de alţi juni români, îi infiltraseră adânc o idee perfidă, aceea de toleranţă - pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsă cârdăşie unele cu altele, bătându-şi joc cumplit de „legea" toleranţei, sa se cocoaţe stăpâne, fără merit şi fără strălucire, în mod jalnic şi caricatural, în cârca lumii. El, D.Bolintineanu, nu are curajul să spună pe faţă ceea ce inima lui dorea cu sete: măreţia superba şi meritată a acestui neam, lăsat aici, ca strajă spirituală, ca stea bethleemicâ, de către Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se mărgineşte la a şopti, printre rânduri, arzătorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci suntem depărtaţi de dânşii, nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale, cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa..."
Câtă candoare şi totuşi, şi arşiţă de dor şi de măreţie, înaltă demnitate românească, suflă peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastră..." Ba - trebuie să fie! Mai exact - trebuia să fie atunci, la timpul încă potrivit. Cum a putut să fie ideea austriecilor (sprijiniţi, subtil, de maghiari - şi evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârşit de secol XX, de a reînvia şi reface spaţiul Imperiului Habsburgic? - Un imperiu care, şi când a existat de facto şi de jure, a fost o creatură politică artificială, hibridă - spre deosebire de spaţiul românesc, având drept coloană vertebrală, Dunărea - a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul şi prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fraţii români, „traianici" şi „aurelianici", pentru prima oară după masiva retragere aureliană, au comunicat în mod direct. Dar cum poate să fie ideea germanilor de a-şi planta influenţa, de-a lungul şi de-a latul Europei, înaintea războiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunităţi germane, care să pregătească al treilea Reich? Dar în virtutea cărei legi de toleranţa poate fi admisă perfida infiltrare, prin obiecte, nici măcar prin oameni) a evreilor americani, în mentalităţile tuturor popoarelor pământului (până şi în ale chinezilor şi japonezilor, consideraţi printre cei mai conservatori oameni de pe pământ) - pentru a alcătui „Satul global" al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolşevismului şi ai nazismului, la un loc.
Da, să îndrăznim. Da, să batem cu pumnul în masă. aşa cum ne bat nouă, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc - numai pentru că ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar aceştia le-au îngăduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când şeful masoneriei române a fost dat jos şi înlocuit, prin sfidarea Constituţiei masonice şi a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile - cu un ungur. Da, noi, românii, să rămânem mereu nişte flori sfioase, călcate în picioare cu o brutalitate fără margini, de toate iudele şi caiafele acestui pământ, care-şi arogă (prin ce merite? în virtutea căror drepturi? Nici măcar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducători ai Imperiului Mondial Masonic...
D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea şi perfidia prin care s-a creat impresia şi, apoi, certitudinea, că românii din sudul Dunării nu exista. Grecii i-au silit să înveţe greceşte. Aşa-zişii „sfinţi" greci (adică Satane îmbrăcate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrăzneau sa-si vorbească limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cărţii citate, despre aşa-zisul sfânt Cosma: „el cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni crezătoare şi simple, şi din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai rămas care să vorbească limba română. Ceilalţi afară de bătrâni, vorbesc greceşte". „Eroica" faptă a lui Cosma, servind şi oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-şi simplifice grijile de administrare din zonă, Ali-Paşă Tepelin „proclamă pe Cosma sfânt şi îi adună moaştele". Iată ce fel de moaşte au şi sărută bieţii creştini greci: moaştele Satanei. Există, de altfel, şi o a doua formă majoră de infiltrare şi manipulare a conştiinţei românilor de la sud de Dunăre. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se înţelegea mult mai bine cu autorităţile otomane (cărora nu numai că le satisfăcea interesele de dominare în zona Balcanilor - dar asupra căror autorităţi, Patriarhia grecească avea chiar o anumită autoritate...) decât cu fraţii întru ortodoxie, şi, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, făceau totul să-i stingă ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-paşă din Ianina, pentru stingerea măreţului centru spiritual urban aromânesc, Voshopole (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveşte fatala acţiune a bisericii greceşti, asupra etniei aromâne.
Deci, această a doua formă majoră de manipulare a conştiinţei românilor din sudul Dunării este, din păcate, tocmai „religiunea" ortodoxă. „Propaganda greacă are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toţi câţi sunt de rit oriental, numără pe români, pe sârbi, pe bulgari şi alţii şi formează un element grec. Dar nu sunt pe toată faţa pământului (s.n.) nici trei milioane de greci, adică pe jumătate cât bulgarii şi de patru ori mai puţin decât românii." (pp.55-56). Şi, profitând de smerenia înnăscută a creştinilor români, perfizii greci exploatează inima lor credincioasă până la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, şi preoţii acestei biserici sunt greci, propagă ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este ca o mâna de călugări cârmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe când românii care le susţin sunt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti, făcut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, şi pe călugării români, şi autoritatea, morala şi sacră, u bisericii creştine - dar a avut şi o latura pozitivă: a lovit în ploşniţile greceşti. în puzderia de călugări greci, care se oploşiseră în mănăstirile din principate şi, cu obrăznicie fără seamăn, luaseră stăreţiile şi puseseră mâna pe sute de mii şi milioane de pogoane de pământ, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere creştin, - pentru alungarea suferinţelor şi sărăciei umane.
„A forma toţi aceştia (românii sud-dunăreni - precizarea ne aparţine) un regat peste celelalte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă un vis nedrept" (comentăm noi: daca aşa îi comandaseră masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat... fără să gândească în termenii pragmatici, pe de o parte, aşa cum o fac, spre pilda, grecii şi turcii, în acest Răsărit de Europă - şi nici în termenii metafizici, ai necesităţii ca, prin misiunea sacră a românilor, odată împlinită, să fie risipiţi norii satanici ai popoarelor fără har întreg, ca slavii - sau ahrimanizate, ca grecii cei noi...) „ca şi acela ce visează grecii: de a subjuga pe celelalte naţionalităţi." Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, că toţi aceşti români ar trebui să facă, este de a-şi păstra cu sfinţenie limba şi datinile române, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează. In aceste vorbe se încheie toată politica românilor „aurelieni".
Uşor de zis, greu de făcut: - când duşmanii te înconjoară şi te strâng în fiarele propriilor slăbiciuni (toleranţa, blândeţea, omenia, dar şi frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinţa de parvenitism etc - am numit ca slăbiciune omenia, pentru că noi, românii, uităm să fim mai fermi şi necruţători cu Satana, după vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua şi război neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia" - sabie cu care trebuie deosebit, clar şi definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor greceşti, albaneze, otomane, şi au continuat să-şi înveţe pruncii, cu o minunată, sfânta încăpăţânare - patriotismul acestor mame a fost sublim, este, încă sublim - dar, fără ajutorul românilor liberi, din nordul Dunării, românii aurelianici vor fi de tot sufocaţi, înglobaţi total în masa neamurilor care-i înconjoară. Munţii, în care s-au retras, ca-n nişte ultime cetăţi, le vor servi (dacă nu se trezeşte adevăratul curaj patriotic, luminat de făclia metafizica a conştiinţei misiunii divine) - la înălţarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, aşa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în faţa sălbăticiei distrugătoare a albanezilor (slugi ale grecilor şi turcilor), aşa-zis fraţi (ucigaşi şi ticăloşi fraţi am mai avut noi, smeriţii şi prea generoşii, în toate, români): „La schitul Veternişte să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în număr de doua sute, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în rîul Ahelonus, unde se înecară. Această fapta fuse drama cea mai mare şi cea mai trista a acestui secol." (p. 115).
În mod ciudat, străinii n-au băgat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul măcar la atenţie, dacă nu la compătimire. (Byron se duce să moară pentru nişte greci care deja preluaseră, foarte subtil, puterea politica în Imperiul Otoman - de ce nu 1-a trimis masoneria să moară pentru adevăraţii împilaţi, pentru mult-împilaţii români?). Faţă de români, indiferenţa criminala a Apusului devine tot mai suspectă. Toţi călătorii străini din Macedonia vorbesc de greci şi iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura excepţie este menţionata, în secolul 19, de Bolintincanu - Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalţi apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii... Străinii s-au lăsat conduşi, ca orbii, de autorităţile greceşti - şi n-au cercetat, sub coaja de grecizare forţată, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinţa celor ameninţaţi cu moartea etnică. Pouqueville are curajul sâ-şi critice (p.105) compatrioţii-călători şi să biciuiască şi trufia paranoică a grecilor: „Se vede că Du Cange şi Pachimore spun că armata lui Ion Paleologu era compusă de greci de origine şi anume megalo-vlahiţi, ai căror străbuni se luptaseră sub Ahile, pentru că românii nu sunt nici pământeni, nici greci, nici pelasgi... Pentru că se află în Dolopia, nu va să zică că sunt coborâtori din Ahile... dar erudiţia greacă este totdeauna îngâmfată de pretenţii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Viţiul celor noi (greci) a fost totdeauna să trăiască din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fără a îngriji a-şi face singuri o strălucire a lor proprie."
Acesta este semnul ahrimanizării unui neam: după ce şi-a împlinit misiunea sacră pe pământ, refuză să lase alte neamuri să-şi împlinească misiunea lor sacră. în finalul discuţiilor asupra dezvăluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii noştri aurelianici, să vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunării, după urmele seminţiilor lor din Macedonia: 1 - lintopenii, 2 - niculenii, 3 -grărnoştenii, sau muntenii, 4 - moţinii sau moţii, în Tesalia, 5 - moscopolenii, dincolo de Pind, 6 - gobişenii (sau pisoderenii).
Dar acestora, cum cu infinită amărăciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile - numai limba a scăpat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850...), mulţumită femeilor române. Dar am văzut cum „Sîntul Cosma", acest al doilea sânt Angheluşi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor" (p.71).
De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea crucială, sfâşietoare, dar dreaptă - şi care este expresia forţei interioare, care cere Adevărul. Trebuie să avem curajul să privim realitatea destinului în faţă, dacă vrem să avem vreo şansă de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern", prin ceea ce descoperă întrebarea sa (p.47) - dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele ştiute, din politica lumii de azi, faţa de anumite naţiuni, etnii sau state. Iată întrebarea hamletiană pe care o pune Bolintineanu: „suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie s.1 fim!" Surprinzătoare, necruţător de adânc penetrantă, în fiinţa neamului nostru teribilă, această amară întrebare, cu doua paliere: 1 - oare existăm, spiritual? 2 avem (sau: mai avem) misiune pe pământ, în cadrul planului divin, etern, al construcţiei lumii?
Cităm mai departe: „Nu vă plângeţi de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiţi să fie: cu o naţiune plină de virtuţi şi de mărire – nici un guvern nu poate exista. Această naţiune română este bună ?Este rea? De ar fi bună, nu ar putea sa aibă guverne rele. Astfel ea nu poate să aibă guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce speră la mântuirea patriei? Românii îi mustră, îi urăsc, îi gonesc. Aceşti oameni sunt nişte nedemni negreşit, ori dacă sunt demni, românii nu-i înţeleg, nu pot să-i înţeleagă, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Că să te înţeleagă românii, trebuie oare a se închina străinilor? A dezvolta umilinţa? A tolera hrăpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune?
Grecii nu au virtuţi, dar ei au cel puţin vitejia şi patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem să avem nimic, şi noi înşine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrăşmaşii noştri, România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine".
Iată „modernitatea" lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept şi nelucid - îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochistă, nedreaptă în mare măsură. Iată la ce ne-au dus atâtea secole de toleranţă exagerată: să-i considerăm pe duşmani ne-duşmani, să ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge...) pentru a fi mai uşor de jupuit şi manipulat de străini. E un rezultat ciudat de asemănător, cel din secolul 19, cu cel din secolul 20. Pentru că nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru că circumstanţele internaţionale, atitudinea Apusului, catolic şi protestant, nu s-au schimbat faţă de Răsăritul ortodox - şi, mai ales, faţă de aceasta ciudată Românie, al cărei pământ a fost simţit, în toată măreţia lui sacrală, de Traian-vizionarul - din păcate: din păcate - pentru că vizionarismul său nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea ocultă a acestei zone (putere care, dacă ar fi fost recunoscuta de apuseni, aceştia, prin contrast cu noi, şi-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioară).
D.Bolintineanu este victima candidă a manipulărilor subteran -subconştiente, la care suntem supuşi de secole, de grupurile de interese internaţionale - interese care converg, faţă de realităţile spirituale din Răsărit. Când, atunci, în secolul 19, de la calomnie josnică (acuzaţia că românii sunt pederaşti) până la crimă şi anatemă, nu lipseşte nimic din arsenalul agresiv al acţiunii de desnaţionalizare, plănuită (şi reuşita aproape total) de greci - tot tu te consideri culpabil şi te oferi ca mielul spre junghiere - va fi fiind aici o dimensiune metafizic-creştină, dar este încă o dovadă a rezultatelor incredibile la care poate ajunge războiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane greceşti (dinainte de eliberarea din 1821, cât şi de după eliberarea Greciei). A învrăjbi şi a crea totodată complexul culpei - spre a stăpâni etniile conlocuitoare şi a le asimila complet, în dispreţul total al oricăror masonice „drepturi ale omului" - bune doar pentru „căţei". De aceste manevre subterane nu poate fi străină (pentru că veni vorba) nici masoneria iudaică internaţională - cea care a creat atmosferă complet diferită, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizaţi spiritual, funcţionând ca nişte golemi, total ahrimanizaţi. au fost consideraţi ca ideali pentru persecutarea, torturarea şi lichidarea neamului cu misiune sacră încă vie: românii. E o tehnică, valabilă în aceste vremuri amorale, de a-ţi înlătura adversarul spiritual pe care-l intuieşti ca fiind mai puternic decât tine.
E bine să descoperim adevărul hamletismului din interogaţiile lui Bolintineanu. Nu la analiştii politici (şi nu de grija analiştilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepţi cu alţii (devenind nedrepţi cu ei înşişi şi cu neamul lor), trebuie să ne gândim, ci la trăitorii din Macedonia şi Grecia, de etnic română-aromână, pe cale de a le fi stins neamul.
CAVALERII MIELULUI - ŞI „ILIADA" LOR
Aromânii, după cum se ştie, sunt, şi astăzi, păstori de oi. E drept că, aşa cum ne mărturiseşte epopea lui Nida Boga - „Voshopole", pot împlini cu mare pricepere şi cinste, şi alte meşteşuguri-misiuni sacre, pe pământ - iar după ce mulţi s-au răspândit prin lume - li s-a dus vestea, atât ca meşteri făurari, giuvaergii - cât şi ca neîntrecuţi oameni ai finanţelor: e o formă de autoapărare contra celor ce-au hotărât şi-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea forţelor brutale, prin bani.
Dar, cel puţin în trecutul secol  19 şi în prima jumătate a secolului 20. aromânii au stat şi au aşteptat şi s-au prosternat în faţa MIELULUI - precum semenii lor păstori, din jurul ieslei de la Bethleem. Poezia populară aromânească transmite poeziei culte aromâneşti motive mistice - dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI şi cel al TRANSFIGURĂRII. E suficient sâ trimitem, în legătura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria baladă-epopee, transpusă, subtil, în registru cult, de către Constantin Belimace: Cumicea - iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurării - la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole - epopeea în sonete a lui Nida Boga.
 I - Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate - epopeea păzitorului de CHRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-păstori - CAVALERI AI MIRACOLULUI - este  sintetizat în  destinul eroico-mistic al  lui  Zega-celnicul:  toţi  păstorii celnicului Zega au în grijă o singură mieluşea (hieroglifa misterului iniţiatic): aceasta, după zece ani de păscut pe Muntele Pind (10 = numărul creaţiei divine) - paştere de trifoi „nevăzut la noi" (de fapt, originalul spune despre „iarbă... di bană": care înseamnă iarba de viaţă, sau iarba vieţii    opusa ierbii vutane, care înseamnă iarbă mirositoare, iarba sărăcăcioasă de pe stâncile munţilor): ,.şi tru-a dzaţea oară, /Tru-ună primuveară, /.../Pascu nu vutană, /Iarba-aţea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevăzut la noi") trimite la iarba atottămaduitoare - sau, pur si simplu, In iniţiatica „creangă de aur"; „a fătat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur - /Dinţişor de aur, /Lîna înflorată, /Mătase curată -/Făptură de-alint, /Cu coarne de-argint..." („Şi-afită în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinţi di flurie /Şi cu lâna toată /Ca sirma curată, /Curată brăsime /Ş-cu coarne di-asime..."
Când a fătat mieluşeaua? De Paşti: „în ziua de Paşti" (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu" - în ajun de Sfântul Gheorghe.
Iată că, mai direct decât în evanghelii, Mielul Isus se încredinţează ocrotirii-iniţierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Păstorii-Crai. Şi mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de către un mare om al spiritului românesc, un eminent traducător al operei lui Rudolf Steiner, că una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, - este aceea că, la naşterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune că au asistat păstorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 - iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune că pruncul Isus a fost înconjurat de crai. De fapt, funcţiile de crai, respectiv păstor, converg spre una singură: PĂZITOR ĂL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.
Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (forţele ahrimanice ale lumii) se dezlănţuie războiul în numele Mielului Sacru - apocatastaza, confruntarea finală între forţele malefice şi benefice: „N-a rămas întreagă /Nici măcar o creangă, /şi n-a rămas frunza /De plumbi nepătrunsâ." („Nu rămase deagă /Una dzuă-ntreagă /Di pliumb nipitrumtâ /'N bărbăteasca lumtă."). Deagă, în textul original, înseamnă ramură: evident că prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT - se produce transfigurarea:
a - ramura putredă a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, până la ahrimanizare - este înlocuită cu creanga de aur eterna, căci:
b - „hoţii crunt pieriră, (forţele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasiră/, şi l-au dus la târlă, /şi-a curs vinul gârlă..." („Nelu lu-ascâparâ, /Furi' i vâtâmarâ, /Ş-cântânda prit câl'iuri, /S-tumarâ la stăniuri.") Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul - reface starea originară, de paradis (căl'iuri cu cântic).
Cine îl vesteşte, de fapt, pe Zega, de acţiunea „furilor"? „A lui Zega mumă"
-              Maica Domnului. Câţi luptători mistici ia Zega, la lupta apocatastatică?"
...doişpe-doispraţi di inşi /Tot ca Zmei ne-asvinşi" - evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).
II - Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani -în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expediţia lor este o cruciadă, izbânda lor transfigurează, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întărită de epopeea vastă a Transfigurării - epopeea Vosbopolei ~ cetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, şi-a eliberat potentele de Cetate Eternă a Spiritului. Voshopolea, moartă şi înviată întru spirit-este Mielul-Iisus - iar voshopolenii, treziţi într-un spirit, sunt Prigoniţii(dar veşnic victorioşii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândră, spulberată, /nepieritor, în spirit e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora." („Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L'ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie...").
Vom amănunţi lucrurile, la vremea potrivită, în textul analitic al lucrării noastre. Deocamdată, atât mai adăugăm: prigonirea, de către forţele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistică, a faptului că aromânii sunt „tagma aleasă a lui Christos („pe cine iubeşte, Dumnezeu pedepseşte"). Prigoana înseamnă, în traducere iniţiatică, şi răspândirea şi consolidarea, ocultă, a misiunii sacre, încredinţată de Dumnezeu - Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împăraţilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.
Am comparat epopeea Voshopole cu Iliada lui Homer nu neapărat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, faţă de epopeea Voshopole: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificaţiilor metafizice, este superioară capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmbă din nas în faţa „neconsacrărilor" şi „neconsacraţilor". Şi nici Voshopole - epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacraţi, pentru literatura română. Am considerat că, între Iliada şi Voshopole sunt unele trăsături de asemănare: un război pentru apărarea unei cetăţi, o infiltrare perfidă în cetate (un „cal troian"), apoi devastarea cetăţii ca o consecinţă a infiltrării în inima cetăţii - o eroică şi zadarnică rezistenţă umană. Aici, însă, se opresc asemănările - şi începe rafinata metafizică a transfigurării materiei în Spirit Etern, metafizică prezentă (şi posibilă) în epopeea Voshopole, datorită atingerii, de către Nida Boga şi de către neamul despre care vorbeşte acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) - a stadiului de evoluţie spirituală necesar: creştinismul.
Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: conştientizarea, de către poeţii culţi şi creştini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele două aspecte:
a - aspectul fenomenal, aparenta risipire şi stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor - hoare (sate), prin asimilare forţată, măceluri etnice, deznaţionalizate prin toate mijloacele;
b - aspectul esenţial: situarea aromânilor atât sub blestemul - dimândare -legământ, cât şi (pe cale de consecinţa mistică, raportată la dimândare) necesara transfigurare spirituală, a neamului de prigoniţi mistici, paznicii cei mai supuşi ai MIELULUI - CHRISTOS. Mai mult decât atât, conştientizarea, de către poeţii culţi ai neamului aromânesc, a unităţii românilor de la sud $i de la nord de Dunăre - uniţi prin MISIUNEA SACRA COMUNA, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurării, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiceiul unui studiu aparte –într-o a doua secţiune a lucrării de faţă. Şi, (tot de aceea, dimensiunea creştină (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromâneşti va fi urmărită cu deosebire.
PARTEA I PRIGONIŢII CAVALERI AI MIELULUI
(Abrevierile numelor celor doi scriitori care transpun, din dialectul aromân, în dialectul dacoromân - vor fi :
a - pentru Kira Iorgoveanu: K.I., iar b - pentru Hristu Cândroveanu : H.C.)
CAPITOLUL I: DIMÂNDAREA PĂRINTEASCĂ
„A-şi păstra cu sfinţenie limba şi datinile române...': Aceasta este soluţia etnică. în chip de concluzie, pentru românii din sudul Dunării - soluţie dată de către D.Bolintineanu (în chip de meditaţie asupra ursitei con-etnicilor săi urgisiţi), la capătul călătoriei sale în Macedonia. Şi, întrucâtva, aromânii au luat, se pare. foarte în serios, sugestia lui D.Bolintineanu, din moment ce Dimândarea părinteasca, scrisă de patriarhul poeziei culte aromâne, CONSTANTIN BELIMACE (1848-1934) a devenit, cum zice Hristu Cândroveanu, „Marseilleza" aromânilor. însă, după opinia noastră pururi cârtitoare, greşit zice: din punctul de vedere al semanticii textului, Dimândarea părintească este incomparabil mai introspectivă şi are profunzimi tragice zguduitoare - şi n-are, în schimb, nimic din exhibările ludice ale Marseillezei francezilor. Numai că, paradoxal, blestemul, cuprins în textul poemului, nu face decât să vizionarizeze, parcă într-o oglindire premonitorie, tocmai starea în care va ajunge neamul aromânesc, în istoria profană. Dar, tot paradoxal, blestemul-dimândare neagă, violent şi neînfricat, orice istorie, adică orice încercare de slăbire a omului-etnie - prin drum.
Nu s-a respectat „sprigiurarea". conjurarea adică, punerea în genunchi a neamului aromânesc. în faţa lui Dumnezeu, să jure? Maicile-femeile, în mod eroic (spuneam în preliminariile necesare, de mai sus) au trecut peste orice considerente sociale, economice etc - si au păstrat, pentru pruncii lor, taina sfântă limbii aromâneşti. Şi totuşi, stingerea neamului şi locul de iad al chinurilor etniei - nu le-au putut împiedica. Probabil ca păstrarea limbii trebuie sa fie susţinuta, dinăuntru, de suflet şi de o forţă metafizică: speranţa, vizionarismul profetic şi mitic, prin care să convingi viitorul să fie aşa cum speri tu să fie, atunci când ceri ajutorul lui Dumnezeu. Întregul testament (dimândare, de la latinescul demando-are - cerere imperioasă, poruncă, încredinţare) stă sub semnul ameninţării focului, de la început şi până la sfârşit: „să sprigiură cu foc mare", „s'-lu-ardă pira focului", „s-l'i si frigă limba-n foc". Şi e firesc ca focul pozitiv, cel al sufletelor străbunilor care cer, cu limbă de moarte, o intensificare, pe măsura prigoanei, a strângerii neamului în jurul focului sufletesc = limba, să se transforme în foc negativ, distrugător, al fiinţelor individuale, care nesocotesc înfricoşătoarea forţă a disperării celor din faţa morţii, nesocotesc acele ultime, înfrigurate recomandări, pe care toţi românii, de la sud şi de la nord de Dunăre, le numesc: limbă de moarte. Cred, însă, că e mai mult chiar decât o lăsare cu limbă de moarte - ceea ce ar însemna doar un impuls dinspre trecut, şi atât: poate fi luat în seamă, şi indus spre viitor, din aproape în aproape - sau nu. Personal, cred că forţa înspăimântătoare, ca o stihie, a dimândării aromâneşti stă în ceva mai misterios şi mult mai „diabolic" (dacă acestui cuvânt, „diabolic", i se concede, totuşi, şi un sens pozitiv, măcar global): prin dimândare, prin focul iniţial, de o o intensitate uriaşă (dată de disperarea viziunii stingerii neamului), strămoşii au dorit, se pare, o implicare ocultă în viitorul vital al etniei: un fel de năpustire strigoiască, dincolo de moarte, peste şi prin cei vii, pentru a le injecta forţa pe care, bănuiau cei vechi, că tinerii nu o vor mai avea: din deznădejde, din calcule pur omeneşti, din slăbiciune. Dimândarea vine, prin decenii şi secole, ca o biciuire de foc a neamului nou de către cel vechi: bătrânii rămân vii, nu vă lăsaţi pe-o ureche, că noi, bătrânii ne-am dus pe ceea lume şi nu vă mai vedem, nu vă mai putem judeca, nu mai putem supraveghea faptele voastre - într-un cuvânt, nu mai putem fi eficienţi pentru această lume. Nu, nu - noi vă supraveghem îndeaproape - mai mult decât atât: nouă ne dă Dumnezeu, pentru credinţă şi fidelitate, neabătute, faţă de neam, o „dispensă mică": puterea de a pedepsi pe loc, fără iertare sau amânare, pe cei care se abat de la conduita fundamentală aromânească, conduită prin care se asigură continuitatea de fiinţare a neamului.
Punitivitatea este măreaţă şi barbară, în acelaşi timp, având, însă, un substrat metafizic extrem de puternic:
a - casa (nu omul doar, ci colectivitatea de care răspunde barbutul, cei 10 până la 20 oameni, care reprezintă nu doar o simpla familie, ci un cuib, o fortăreaţă împotriva duşmanilor etniei) va fi imediat cuprinsa de blestem mare- consecutiv lăsării limbii (părăsirii datoriei etnice, socotite,de către părinţi de dincolo de lespedea „murminţilor", drept fundamentală pentru un neam);
b-să intre sub incidenţa directa a unui foc, punitiv şi soteriologic. în acelaşi timp. „Dirinarea". ca zbucium până la epuizare,este un un factor exorcizator: să epuizeze demonul îndoielii (îndoială că neamul ar putea rezista,ca limba ar fi factorul decisiv al rezistenţei) - şi frigerea limbii căpătate (cea a slăbiciunii, a neîncrederii, a deznădejdii) şi înlocuirea ei cu vechea, eterna, statornica limbă a
strămoşilor;
c - cel ce încalcă porunca-dimândare este socotit un ciumat, un contaminat grav cu forţe demonice - deci, un individ care poate deveni izvorul epidemiei, extincţiei. De aceea, el n-are dreptul la bucuria vetrei-familie („fumeal'ia s-nu-şi hâriseascâ"), n-are dreptul să-şi înfeşe copilul, ci înfăşarea-legănarea ar fi în scutecele-straie îmbibate de disperarea părăsirii, nu de credinţa în existenţa statornică, anistorică, împotriva oricăror aparenţe potrivnic-istorice, potrivnic-conjuncturale, potrivnic-existenţiale, în această lume, care nu trebuie luată aşa cum vrea ea, ci trebuie silită să fie aşa cum trebuie, aşa cum dictează legea nevăzută, realitatea nevăzută, a fiinţei spirituale a neamului aromânesc. N-are dreptul la urmaşi - ci aceşti urmaşi ar purta, adânc, urmele blestemului-epidemie de lăsare-de-neam. N-are dreptul sâ se apropie de fericirea şi împlinirea altora în familie (prin nuntă: „Di fumel'i curufii s-nu başe"), ci ar transforma fericirea acelora în nefericire, împlinirea lor în sterpâciune şi pustiu, coroana cununiei-în blestem şi în demonizare, întunecare a soarelui-cunună;
  d - „a fugi de „mumă" şi de nume (ca infiltrare a logosului spiritelor celor vechi în  personalitatea  celui nou pe  lumea aceasta)  - înseamnă suprema îndrăcire, depărtare extremă de Dumnezeu - satanizare completă. Ca urmare, e firească lipsirea de harul Domnului („doară Domnului"), tot la fel de firească fiind şi lipsirea de dulceaţa („dulţeamea") somnului: numai cel împăcat cu Dumnezeu are dreptul la somn liniştit. Îndrăcitul este condamnat la zbuciumul infinit al iadului. Concluzia care se impune: numai cel satanizat îşi pierde identitatea de neam. Harul Domnului, îndumnezeirea - este echivalentul stării de recunoaştere şi apărare a identităţii etnice. Termenii în care este pusă problema identităţii de neam, dihotomia recunoaştere de Dumnezeu-nerecunoaştere de Dumnezeu, recunoscător de limbă-nerecunoscator de limbă (limbă = LOGOS AL NEAMULUI) - sunt foarte duri, dar foarte clari. Pentru un neam ameninţat cu stingerea fiinţială şi a LOGOSULUI (ca Limbă-cuvânt, dar şi ca ordine ordonare, (interioară şi exterioară), atitudinea maniheistă este absolut necesară.Limba-LOGOS este investită cu cel mai înalt atribut-atributul originar, acela de creator de lume - aici: creator de neam în lume. In felul acesta, se sugerează,aproape  indiferent  faţă de relaţia autor  (C.Belimace)-creaţie a autorului individualizat - o dezindividualizare a mesajului:  Belimace este doar un canal întâmplător, pentru transmiterea unei revelaţii colective,   supreme: PÂRINŢII-ÎNTEMEIETORII UNUI NEAM „DIRINAT" DE GRIJA PĂSTRĂRII FIINŢEI ETNICE - NU MOR. Nu pot muri. chiar dacă ar vrea. Dovada, indubitabilă, a
refuzului de a muri, şi a refuzului divin de a-i lăsa sâ moara este „dimândarea".sub formă de blestem-urgenţă, blestem - simultaneitate a punitivilăţii. blestem-totalitate atotcuprinzătoare esenţială, a punitivităţii.
Neliniştea, disperarea, imposibilitatea de a atinge-spre-a-înfăptui (imposibilitatea iubirii creatoare) - sunt ale Satanei. Axa de constituire şi consolidare a fiinţei-neam este LIMBA-LOGOS,CUVÂNTUL-VERB   CREATOR ca esenţializare a Dumnezeului – Neam (ipostaza etern creativă, anistorică, a Neamului- Dumnezeu).
După cum spuneam la începutul analizei Dimândării părinteşti ironia sau
Paradoxurile sorţii fac ca vizionarismul diatei să transforme elementul nedorit, în realitate scopul blestemului este deturnat în efectul malefic sancţionat de blestem risipirea şi stingerea neamului aromânesc, în pofida  apelurilor la păstrarea limbii (dovadă că limba are nevoie de forţa metafizică a spiritului, care susţine, în eternitate, orice realitate aparentă fiind transfigurată în realitate absolută, esenţială.
CAPITOLUL AL II-LEA STRICAREA CERCURILOR MAGICE: STRUNGA NU MAI POATE OPRI RISIPIREA „HOARILOR"
Însuşi autorul (aparent, căci „Dimândarea" este Revelaţie a spiritului aromânesc), C. Belimace are în poeziile lui ulterioare, accente care contrazic spiritul „dimândării" - accente dramatice, chiar tragice, deznădăjduite. „Ciobănaşul" (pp. 22-25) nu este nicidecum un poem idilic - cu toate că lirismul erotic nu le este străin poeţilor culţi aromâni. „Picurarlu" - ciobanul din acest poem a lui.C. Belimace, nu nutreşte, precum, în mod obişnuit, sihastrii acestei profesii (care necesită abstinenţă sexuală îndelungată, aproape monahică, în recluziunea stânilor din munţi) gânduri şi nostalgii erotice. Dacă n-am şti că ocupaţia de bază, vitală, a aromânilor, este ciobănia, am fi tentaţi să credem că acest cioban a lui Belimace e doar un personaj-pretext, cam abstract şi artificial, pentru desfăşurarea unor temeri etnice ale poetului. Nici vorbă de aşa ceva. Dezastrul risipirii şi pustiirii neamului aromânesc, de ciobani, nu este unul potenţial, nu este un pretext de convorbire mondenă - ci atinge cel mai profund strat al fiinţei şi existenţei cosmice a aromânilor. Oile, care sunt justificarea existenţei spaţio-temporale a aromânilor - trec în planul doi, câtă vreme este ameninţată însăşi fiinţa umană, deci stratul existenţial ultim, mai profund chiar decât rosturile - rosturi căpătate prin profesie. Profesia nu mai poate rămâne justificatoare a fiinţei, când fiinţa tinde să nu mai existe. în spaţiul nord-dunărean, la întrebarea adresată unui cioban: „Tra te plândzi cu boaţe-n (cu glas, cu vorbe, deci în disperare) strungă?"
(Ce te tot vaieţi la strungă?), acesta ar răspunde ceva în legătura cu pierderea oilor, dintr-un motiv sau altul. Ei bine, aromânul este oripilat de adevărata tragedie existenţială a neamului, care depăşeşte perindarea fiinţială ritmică (tran­shumantă), care depăşeşte rosturile existenţiale exterioare: „ - Cum s-nu plîngu, cînd mi doare /Inima tr-a noastre hoare? /Ved armânil'i că tut fug, /Lasă hoarele şi s-duc..." (transpunere H. C: „Inima în mine ţipă /Că-mi sunt satele-n risipă, / Se strică. /Se pustiesc, /Armânii le părăsesc." E o stare de entropie maximă fiinţială. Explicaţia nu poate fi dată prin planul fizic şi istoric, în mod exclusiv. Că si în Mioriţa, de la nord de Dunăre, există un plan metafizic copleşitor, şi în acest poem cult sud-dunărean; ci fuga din „hoare" (sate) nu pare a avea drept cauză un atac agresiv fenomenal, ci, mai curând, este rezultatul unei panici şi a unei goliri semantice-existenţiale interioare. A apărut o misterioasă lipsă de repere interioare existenţiale, din moment ce sunt dezintegrate structurile de baza existenţiale, „hoarele", cercurile împlinirii, dar şi ale delimitării fiinţei, cu scop de apărare, de stihiile demonice, din cosmicul exterior.
De observat poziţionarea ciobanului la strungă - adică în locul cel mai îngust al universului stânii - de unde ar putea supraveghea şi, în condiţii normale, ar putea direcţiona, norma, stăvili îmbulzeala panicată - de această dată, nu a oilor, ci a oamenilor din neamul său. Dar, în ciuda poziţionării fizice fenomenale optime - rezultatul, în plan metafizic, este nul. Păstorul oilor nu mai poate fi nici păstorul oamenilor. El nu-şi mai poate îndeplini, nici între ele, nici între oameni, funcţia normativă şi semantic-orientativâ. El este silit să devină, din factor activ, un factor pasiv: înregistrează doar declinul ireversibil, trecerea, în invizibil, a esenţelor existenţiale:
a - „horile avdzâte" (satele mândre, vestite), care, cândva, îl integrau în ordinea lor magică şi împrumutau ordinea şi magia fiinţei lor circulare, (simbolică pentru construcţia universal-cosmică) - fiinţei umane: satele-hori Rucutina şi Birina;
b - risipirea cercurilor magice duce la pierderea energiilor, suprapuse în expresii-generaţii umane („tr-una escu faptu eu, /tru aţea alantă tată-neu") -transp. H. C. : „Într-unul m-am, născut eu, /în cellalt, tătâne-meu..."
Devine clar că poemul Picurarlu (Ciobanaşul)este un poem metafizic, despre o aparentă desacralizare ireversibilă a misterului etniei: „desacralizarea" aceasta, cu cauze inexplicabile în plan fenomenal, duce la entropie, la topirea stingere – risipire - pustiire, a Omului-neamului sud - dunăresn (AROMÂNUL, ca entitate spirituală).
CAPITOLUL AL III-LEA: „ARMÂNAME, ARMÂNAME - TI BLESTEM TI-A VINĂ-N CALE?"
Este îndreptăţită o anumită întrebare a unor poeţi, ulteriori lui Belimace, dar care resimt la fel de intens seismul metafizic al forţei neamului aromânesc,referitoare la cauzele ascunse, de nedescifrat în plan raţional-fizic, ale acestui aparent dezastru spiritual. Ci risipirea exterioară este percepută că având rădăcini într-un plan disparent - sacru, magic, metafizic - şi, firesc este să-şi pună spiritul la încercare. într-un efort de a pipăi tocmai insondabilul plan spiritual. Plan care determina, de jos în sus, conformaţia planului fenomenal. Tânărul VASILE TODE (n. 1958), ultimul, cel mai recent poet aromân antologat de H. C. şi K. I., formulează astfel întrebarea: „Armâname, armâname - ţi blâsteni ti- avină-n cale?" (transp. proprie: „Aromânime, aromânime - ce păcate tot plăteşti?" - p.479). Care este deci păcatul originar, ce are drept consecinţă şi manifestare, în Omul Fenomenal, depărtarea de axele existenţiale spirituale ale aromânimii (Pindul fiind una dintre aceste axe ale fiinţei spirituale a aromânilor): „Pindu vrut, analţî boaţe, /bumbuneadză lăhtăros, /C-adză hil'i-a tăi, armânil'i, ni ti-alasă mult jilos!" (transp. proprie V. Tode: „Frate Pindule,  detună, mânie-te, cum te ştiu. /Că armânii iarăşi pleacă, şi mi te lasă pustiu"). S-ar putea deduce din acest distih ca. din moment ce axa spirituală a Pindului nu confirmă justiţia actului fenomenal al plecării-pustiirii spaţiului de către oameni, nu încuviinţează nici justeţea definitivă, blestemul, ca sancţiune fără drept de recurs, în faţa Spiritului Neamului.  Să ni se  sugereze  şansa  metafizică a revenirii  la  normalitatea subterană a Spiritului Neamului?  Să ni se sugereze,  oare, o luptă de tip maniheistic, într-o apocatastază, între forţele metafizice entropice şi nişte forţe metafizice negentropice - sperându-se în victoria finală a ultimelor? Greu de spus. cel puţin în acest început hermeneutic al nostru. Va trebui să parcurgem lungul drum până la MARCU BEZA, mustrătorul Spiritului Neamului Unitar (în dispreţul suveran al hotărnicirilor politico-geografice) - şi, mai ales, la epopeea, la incredibila epopee a magicului NIDA BOGA: „Voshopole" - prin care se dovedeşte. încă o dată. că oarecare dreptate are D. Bolintineanu, în legătură cu caracterul românilor: domneşte în noi un spirit entropie, un spirit de risipire, de zavistie intestinală, de negare a unei ordini normale: noi pe noi ne micşorăm,în ciuda evidenţelor - esenţelor magice măreţe. Cum e posibil sa se spună ca românii nu au ajuns la forţa spirituala a altor neamuri, care au „suflu" epopeic? Cât de cumplit, inimaginabil de nedrepţi suntem, atâta vreme cât, la nord de Dunăre, toate vechile balade, incantaţii ritualice, doine etc - alcătuiesc fragmentele unui întreg mitologic - fragmente care nu aşteaptă decât un spirit sintetic, subtil, care să deducă întregul unei fără seamăn în lume, gigantice epopei tradiţionale - şi, iată, când nu suntem în stare să recunoaştem, atunci când un poet de talia lui NIDA BOGA ne „bagă sub nas" sutele de sonete, alcătuind un tot unitar epic, „Voshopole" - să recunoaştem EPOPEEA ROMÂNĂ A TRANSFIGURĂRII - cu o mai rafinată şi mai grav ritualistică desfăşurare şi concluzionare (esoterică), în regim apoteotic - decât „Iliada" lui Homer, sau decât „Eneida" lui Vergilius.
CAPITOLUL AL IV-LEA: ORFEU ŞI EPIFANIA CALVARULUI
Să ne întoarcem, totuşi, la patriarhul poeziei aromâneşti, C. Belimace, căci n-am epuizat, nici pe departe, semnificaţiile tragediei sugerate de versurile lui. Să intrăm în jalea atât de modest intitulatului poem Un Cântic). Chiar titlul e dat. parcă, în spirit orfic, sugerând, iarăşi, mistere şi misterii, la care doar cei de-un neam cu aromânii pot participa cu folos, împârtăşindu-se dintr-o sacralitate stranie.
Se coboară dintr-un munte ,.lai" - negru („Di tr-un lai munte greu"). Se coboară, deci, din mistere. Misterul Neamului. Ca urmare, tot ce se va spune şi se va întâmpla - nu sunt decât feţe expresive ale acestui mister. Explicarea - dar, mai ales, terapia misterului, nu poate veni de la noi, cititorii din zona fenomenalului: poate, doar, să intervină ceva dinăuntrul nostru, al tuturor celor de acelaşi neam. Prin acest ceva vom pricepe coborârea (ca semnificaţie metafizică), şi tot prin acest ceva se va putea petrece magica re-înălţare (metafizică) a Neamului.
Surprinzând latura metafizică a poeziei lui C. Belimace (şi a marilor poeţi aromâni, în genere - căci toţi marii poeţi aromâni sunt, implicit, mari metafizicieni nativi) vom înţelege ca asistăm la scenariul sacru al Calvarului lui Christos: suferinţa, jalea, strigarea chinuită, amărăciunea şi bocetul - sunt forţele necesare viitoarei transfigurări în VICTORIA (SPIRITUALĂ) A NEAMULUI mai ales că există o regularitate epifanică a ritualului, circularitate a expresiei epifaniei neamului: speranţa în ÎNVIEREA NEAMULUI este susţinută tocmai (sau: şi de) precedenţa eroică, mântuită, a neamului, combinată cu păstrarea, magică, a premizelor învierii: fundalul orfic. Chiar şi tăcerea, sau mai ales tăcerea, este potenţialul zeiesc-orfic, care aşteaptă declanşarea misterului învierii. Când? Când va sosi ceasul. Ci, cu cât suferă mai mult Neamul - cu atât se întăreşte bănuiala, apoi certitudinea, că avem de-a face cu „neamul ales", cu NEAMUL METAFIZIC, având rosturi majore în această lume.
Între om şi mediul rezonator spiritual se creează o stare de complicitate:
 a - omul produce incantaţia, că rezultat al propriului efort spiritual - iar mediul rezonator spiritual o amplifică: „şi valea ni turna grailu /Cu scl'imuri, suschiros, /Di-arăsuna tut plailu /şi muntile jilos" (transp. H. C: „Iar plaiul mă-ngîna /în vaier şi suspin, /O lume răsuna /de-amarul meu venin...". Ne permitem, în legătura cu ultimele două versuri, o transpunere mult mai slabă, din punct de vedere estetic, dar mai relevantă semantic: „De răsuna tot plaiul /şi muntele cuprins de jale era". Plai şi munte - orizontala şi verticala Cosmosului. Ceea ce numim natură - în plan metafizic devine harta şi drum al Calvarului orfico - cristic - amplificând acordurile suferinţei interioare, până la cel mai înalt grad cosmic: muntele cosmic - „jilos".
b - Incantaţia determină, în plan spiritual-cosmic, consecinţele unei invocaţii: jalea naşte, prin contrast aparent, de fapt, pe cale de consecinţă şi continuitate, renaşterea spirituală a Neamului (deocamdată, sub masca amintirii: „Îu hiţ, bre gioni cu-anane, Fumel'i di fărşiroţ?/Iu eşţî armâname, /şi grămusteani, cu toţ?" (transp. H. C. : „Ziceam de fărşeroţi, /De fala lor cea veche. /De alţi armâni, de toţi... O neam fără pereche!" De fapt, transpunerea lui H. C. sacrifică, din raţiuni prozodice, cuvântul gioni = flăcăi, tineri - adică nucleii de regenerare, eterna forţă a Neamului, inepuizabilă. Este persuadată axa temporală să-şi inverseze sensul, iarăşi (într-un demers magico-mitologic). pentru re-întoarcerea, mereu, la stadiul originar, atemporal. Stadiul eroic, cu-aname (cu glorie) = stadiul originar fiind, implicit, cel de izvor energetic (de maximă energetizare).
c - Invocaţia magică este preluată, pe cale simpatetică, de mediul rezonator spiritual - natura: „Armasiră cărările /Că ponde fâr' di voi /şi s-dusiră fâlcârile /Cu turmile di oi." (transp. H. C : „Va cheamă-acum. pustii /Cei munţi cu reci izvoare, /O, largi gospodarii. /Cu turme de mioare". Intrarea în amănuntele descrierii stării originare („fălcările cu turmile di oi") aminteşte, iarăşi, procedeul magic: pentru a reînvia, trebuie sa spui mitul în amănuntele lui cele mai neînsemnate, aparent - căci partea are valoare de tot. în mit.
Tăcerea finală poate însemna la nivel fenomenal, stingerea speranţei neamului: „Di la câşeri flueara /Ma nu si-avde prit munţ, /Ni pravdă ca se-azgheară - /Di jeale him pitrunţ." (transp. H. C: „La stâni, cimpoiul tace, /şi văile sunt mute, /Pe-aici e-atâta pace - şi n-are cin' s-o-asculte."). Dar, la nivel metafizic, este imposibil ca mediul rezonator spiritual, care este un mediu divin, din moment ce a fost pătruns (pitrumţ) de invocaţia mitică (adică, de formele esenţiale, redate unei realităţi mitice, prin voce-armonii orfice) sa nu păstreze aceste forme esenţiale, în vederea unei epifanii, periodice. Tăcerea, în interpretarea orfică (singura, alături de cea creştin orfică, valabilă, pentru acest neam peregrin în spaţiile Traciei lui Orfeu) înseamnă pauza dintre ciclurile epifanice - înseamnă reculegerea, în cadrul căreia sunt reciclate energiile deteriorate în ciclul istoric - în vederea noii epifanii. Pătrunderea-îmbibarea cu jale, a munţilor - înseamnă pătrunderea-îmbibarea cu materia primă a transfigurării - epifaniei ulterioare.
Nu credem a fi o interpretare abuzivă, atunci când „facem" din C. Belimace un taumaturg-poet - căci C. Belimace, ca toţi marii scriitori ai neamului românesc, are cunoştinţe magico-mitologice solide. În acest sens, a se vedea cu câtă nonşalanţă operează C. Belimace cu fiinţele mitologice ale mitologiei româneşti, în „Codrughionlu" („Codrul Ghionoaiei"). Marte-Mârţişor, cu orgoliul de zeitate aprigă şi violentă, rănit de zeflemeaua babei cu iezi (personaj cu valenţe satanice, tip Loki, din mitologia germanicilor) - se aliază, pentru a-şi impune statutul zeiesc, cu Faur - chiar dacă, aparent, rezultatele alianţei sunt contrare naturii lui Marte-Mârţişor: „şi turbatlu trapse vimtu, /Di ngl'iţă moaşea cu iedz" (transp. H. C: „şi a fost atunci un vânt, /De-ngheţă baba cu iezi". Este un model, în acest sens, pentru bidimensionalitatea semantică cu care operează poeţii cu natură taumaturgică. Şi e valabil, acest model, şi pentru înţelegerea funcţiei jalei, amarului etc. (elemente aparent negative), în economia actului liturgic, al alchimiei şi metamorfozei spirituale etnice: pentru refacerea şi reconsolidarea esenţelor spirituale ale neamului, Christos Mîntuitorul e de neconceput fără drumul Calvarului Golgotei.
CAPITOLUL AL V-LEA: CAVALERII MIELULUI
Energiile pure nu sunt cantitative, ci calitative - esenţa se ascunde în MIEL-nu în turmă. Balada cultă cu puternică tentă epopeicii) „Curnicea" este de fapt, misterul CRĂCIUNULUI-NAŞTERII DOMNULUI forţele răului şi forţele binelui se înfruntă într-o bătălie, a cărei amploare pare disproporţionată, în raport cu obiectul disputei: un miel. Dar ce miel….,,Cu dinţ di furie /Şi cu lînu toată/Ca sirma curată /Curată brasime, /ş-cu coarne di-asime, /ca ghiamand luţite, /di frîmte-alâchite" (transp. H.C.: „dinţişori de aur, Lâna înflorată /Mătase curată /Făptură   de-alint,  /Cu   coarne  de argint,   Crescute pe frunte - /Diamante scumpe."). Aceste elemente trădează substratul mitologico-religios al creaţiei lui C. Belimace: Mielul este Christosul - şi recuperarea lui este singura terapie soteriologică: „Nelu lu-ascăpară /Furl'i vătămară /Ş-cântânda prit căl'iuri S-turnară la stăniuri/ " („Hoţii crunt pieriră, /Mielul îl găsiră/ şi l-au dus la târlă, / şi-a curs vinul gârlă"). Misteriul eristic se uneşte cu cel orfico-dionysiac -cântecul este forţa vitală, izvorâtă, regeneratoare în eternitate, din Mielul Cristic. Este expediţia CAVALERILOR SFÂNTULUI GRAAL, pentru a recupera forţa sacră a Neamului. Nemaivoind a repeta ce am zis, deja - trimitem la analiza supra (din PRELIMINARIILE NECESARE, partea a III-a: CAVALERII MIELULUI ŞI ILIADA" LOR).
CAPITOLUL AL VI-LEA: TRANSFIGURAREA LACRIMII. CURCUBEUL
Universul poetic creat de C. Belimace seamănă, şi din punct de vedere estetic, şi, mai ales, din punct de vedere al concepţiei metafizice, cu acela al lui Goga - Ardealul metafizic al lui Goga. Şi Ardealul lui Goga este un paradis, ca şi Munţii Pindului, la Belimace: „Iar toţi, cându nă turnam. /Di diparte noi avdzam /Ca ţiva dumnezeesc. /Un caval picurăresc..." (transp. H.C.: „Iar toţi. când ne-ntumam, /De departe auzeam, /Ca un glas de sus, ceresc: /Un caval păcurăresc"). Dar, mai cu seamă să nu se uite funcţia soteriologică a jalei, lacrimii, amarului, plânsului - la Goga: este prevestirea secvenţei triumfal-soteriologice („Cum tot amarul se revarsă /Pe strunele-i înfiorate (...) Şi cum sub bolta lui aprinsă, /în smalţ de fulgere albastre, /Incheagă-şi glasul de aramă /Cântarea pătimirii noastre" - semnificând, ca şi-n poezia aromânească (poezie care se alimentează din acelaşi izvor de spirit cristic: CALVAR PLUS ÎNVIERE), uvertura mesianică, transfigurarea lacrimii în uraganul răzvrătirii - ca înviere-transfigurare triumfal-spirituală.
Semnificaţia paradisului subminat de durere, inexplicabilă raţional, şi doar metafizic, din poezia lui Goga („La noi sunt codri verzi de brad /şi câmpuri de mătasă, /La noi atâţia fluturi sunt, /şi-atâta jale-n casă"), corespunde întregii metafizici a durerii, din poezia aromânească-metafizică a cărei apoteoză, lămuritoare a sufletelor slabe şi sceptice. în privinţa speranţei de reînviere cristică (transfiguratoare) a neamului românesc-aromânesc - aflându-şi punctul de maxima biruinţa mistică, estetică şi morală, de transgresare a implicitului esoteric - în explicitul exoteric - prin ultimul sonet din epopeea „Voshopole": Miracolul Voshopolei transgresează planul fenomenal - sau, mai exact, prin parcurgerea întregului traiect fenomenal, a Întregii Văi a Plângerii, prin dis­trugerea fizică a Voshopolei (în condiţii de maximă intensificare satanică a forţelor duşmane - şi reliefarea maximă a energiei eroice, profund spirituale, a voshopolenilor) - se REVELEAZĂ (şi acest lucru are cea mai mare importanţă, căci dă sens întregii dureri, tuturor frământărilor spirituale, imensei tragedii a aromânilor). VOSHOPOLEA SPIRITUALĂ, ca simbol al triumfului cristic, de necontestat, al Neamului Românesc-Aromânesc: „Ca nividzută iară nă ciudie (...) /S-armână fară armâneasca vie" - transpusă, magistral, de H. C: „ca un miracol (...) Ci va lupta mereu, la nesfârşit."
Şi o ultimă trimitere la similitudinea spirituală-poetică Goga - Belimace: ceea ce desemna pronumele personal de persoana I - NOI, la Goga (starea de comunitate-comuniune spirituală a românilor ardeleni), semnifică,la Belimace. sintagma din poemul „La munte": „Toţi, cicior după cicior" (transp. H.C.: „Toţi, picior după picior").Indistincţia, nonpersonalizarea dinamică-este transfigurată într-o comuniune dinamică, tinzând spre Paradisul Spiritual - MUNTE CU PAŞTE: „Nu era un, ma doi şi trei /Chimerili di curcubei - /Ne-alincim ca-n paradhis /La videarea viului vis... //Cu haraua tutulor, /Tricu dzua aţea cu dor, /Ca un Paşte hărios/şi luam dipunata-n ghios..." (transp. H.C.: „Nu doar unul, ci doi, trei /Erau mândri curcubei, /Ne-am crezut în paradis /La vederea ăstui vis. //În bineţea tuturor /A trecut ziua cu dor, /Ca un Paşte bucuros. /Şi pornirăm mai în jos..."), prin intermediul căii iniţiatice ascensionale: MUNTELE. Drumul iniţiatic este regresie spre izvorul eternei regenerări („Până sus, înspre izvor") şi, prin el, se produce transfigurarea efortului ascensional - în împăcare spirituală Om-Dumnezeu-Soartă-semn al împăcării fiind CURCUBEUL: „Scântil'iară munţil'i grei /Di muşaţl'i curcubei, /Ţi ca trâmbe di mirgeni /Flămburară pân' pi dzeni." (transp. H.C.: „Munţii toţi au strălucit, /Curcubeie s-au ivit, /Mândre şiruri de mărgean /Fluturară peste deal").
Sperăm să nu se îndoiască nimeni că demersul pe care-l facem noi nu este pe lângă semnificaţiile poeziei aromâne, un fel de excurs eseistic - ci încearcă să pătrundă chiar în esenţa mistică a acestei poezii. Speranţa (esoterică) de regăsire, în planul unei mistici profunde, dar mântuitoare, a Spiritului Neamului Românesc-Aromânesc - nu a pierit, nu piere, nu va pieri. Voshopolea eternă din suflete este, ca şi Mecca cerească, din Noapte de decemvrie, a lui Macedonski, centrul spiritual, iniţiatic şi ritualistic, de convergenţă, al aromânilor (uniţi, pe dedesubtul accidentelor fenomenal-istorice, cu românii nord-dunăreni). Voshopolea epopeică este templul spiritual unde aromânii săvârşesc liturghia cristică, a Reînvierii - feriţi de ochii satanici ai oricăror vrăjmaşi pământeşti.
CAPITOLUL AL VII-LEA: CUVÂNTUL - LINGOARE FĂRĂ LEAC. DUREREA METAFIZICĂ A NEAMULUI
Casele, zidurile, gardurile - pot să cadă din picioare - oamenii pot să plece, să moară, să se risipească, să fie victima „furilor" („Hoara" - ..Satul", pp. 34-35) - totul poate sa se prăbuşească în ruină şi în mărăcini, în uitarea cea grea („Soarta hoarăl' ei fu greaua /Călătorl'i spun jiliţi /Că tut avdu cucuveaua /Priste murl'i părnăsiţi" - transp. K.I.: „Peste tot - uitarea grea... /Trecătorii spun uimiţi /Strigă doar o cucuvea /Peste murii părăsiţi"). Paştele Muntelui şi Voshopolea Spirituală-Cerească nu pot fi negate, nici uitate, nici prăbuşite, nici furate , nici părăsite - ci ele sunt Spiritul Neamului -  ele sunt ipostaza, întru Neam-Logos Sfânt, a lui Dumnezeu. C. Belimace sugerează că, între poet şi Spiritul Neamului există o permanentă comunicare, la nivel de gând şi visare (mai cu tâlc spune cuvântul original aromânesc, strămoşul cuvintelor româneşti „moderne": alincire = viziune, întâlnire cu Dumnezeu, înăuntrul fiinţei tale spirituale): iubitei îi spune sa se facă înger-mijlocitor, pentru a ocroti şi cataliza alincirea: „Fă-te anghil bun tră mine /Lasă-mă în alincire" (transp. K.I.: „Fă-te înger pentru mine, /Lasă-mă-n visare dus"). Cuvântul, verbul poetic, este „lingoarea ne-ncredzută" - lingoarea fără leac - este, deci, nostalgie divină, drum către îndumnezeire, netămăduire decât prin întâlnirea cu Spiritul Neamului (Dumnezeu-Logos Naţional), calitatea de durabilitate a demersului poetic (găsirea lui Dumnezeu) îşi trage vlaga din durere-lingoare -  boală  grea, sacral-iniţiatică.  Evident,  demersul  nu  este individual-egoist. ci pentru Neam. Această conştiinţă o au toţi poeţii aromâni, fără excepţie. La ei. teoria sterilă maioresciană arta pentru arta, adică estetică (culturalitate fără culturalitate. fără Dumnezeu) - este absolut exclusă. Funcţia mesianică a poetului are prioritate. în raport cu toate ale lumii - inclusiv cu viaţa, moartea,  iubirea:   (în  aromâneşte sună mai convingător decât transpunerea românească prin „sălbăticia" originară, aprins-inspirată, fără restricţii estetice impuse): „Ti nu cheare eta tută /Dicât la murmint când s-duţe." (transp. K.I. , cu strofa în întregime: ..Că lingoare fără leac /Este versul potrivit... /şi rămâne peste veac /Din durere  de-i  ivit"). Totul este ritualic, liturgic la poetul  aromân, chemând Tăcerea -- Divinitate: „Iar cînd vedzi că stau la masă, /şi fac seamne cunoscute. /Fă atumţea tine-n casa /Ca udăile s-hibă mute."' (transp. K.I.: „Iar când vezi că stau Ia masa /si fac semne cunoscute, /Fă, atunci. întreaga casă/şi odăi, sa fie mute.")- [De ce caut eu tăcere, pp. 35-36]. Iar lucrurile fenomenale (inclusiv iubita) nu pot fi izvor de adevărată durere (mai ales că femeia aromâncă apare, nu doar la Belimace, ca înger ocrotitor, nu doar al bărbatului trecător, lângă care luptă eroic, cât, mai ales, al pruncului şi limbii - forţe, de neepuizat, ale spiritului vieţii): durerea (lingoarea) ca şi la Goga, este durerea neamului, durerea metafizică prin care, cu cât e mai atroce, cu atâta anunţă, cu mai mare speranţă, discernerea spiritului de trup, întru gloria cerească a Spiritului Etem al Neamului - Logosul Divin Naţional. Şi femeia aromână are doruri cu valoare metafizic-etnică: în poemul Dorlu (Dorul), fata e „arsă" de dorul de frate (nu de iubit, amant etc ) - deci de dorul faţă de Sîngele Neamului, singurul care-i uneşte, întru veşnicie, pe oamenii aceluiaşi neam (ca pe mădularele aceluiaşi Trup Sacru. ).
CAPITOLUL AL VIII-LEA: SECAREA FÂNTÂNII: MAREA ISPITIRE A GRAIULUI. SACRĂ COMUNIUNE A VIILOR ŞI MORŢILOR, ÎNTRU SPIRITUL NEAMULUI. NEAMUL-GRAI ŞI SOMNUL INIŢIATIC
Şi George Murnu (1868-1957), prin poemul „Grailu armânescu" („Graiul aromânesc") creează aceeaşi atmosferă apocaliptică, profetizând, vizionarizând secarea şi tăcerea (pondă şi tăcută - unde pondă are şi sensul de tristă, bleste­mată) fântânii graiului aromânesc. George Murnu sugerează, la fel ca C. Belimace. un blestem, un păcat originar, pe care trebuie să-1 ispăşească aromânii. Dar însăşi poezia, rememorând, ritualic, amănuntele vitale ale existenţei specific aromâneşti, se constituie (nemaipunând la socoteală că toată rememorarea se face înlăuntrul Verbului Strămoşesc) într-o contrazicere a afirmaţiei manifeste - într-o sugestie esoterică, magică, a reînfiinţării tuturor elementelor universului evocat-invocat. Puterea de întemeiere a graiului, din punct de vedere metafizic, nu poate dispărea, atâta vreme cât voinţa de grai şi putinţa de grai expresiv nu au secat. Blestemul, ca şi la Vasile Tode - tânărul, sau la Belimace - bătrânul, rămâne doar Marea Ispitire, Calvarul Necesar, cu care încearcă Dumnezeu neamurile alese. pentru a împlini, pe acest pământ, o misiune sacră. Acest aspect metafizic îl recunoaşte explicit GEORGE MURNU, în poemul Tră armâname (Pentru aromânime), unde iese la iveala desăvârşitul spirit de sacrificiu al individului, în vederea vieţii Neamului-comunitate-stare de comuniune: „si-ni armâneare 'nă minută /Maşi ună chicută di bană, /U dau tră tine, Soie-ni vrută" („Un minut de-mi e sortit /Să trăiesc, îl dau cinstit /Pentru neamul meu iubit" - transp. K.I. p. 50). A se observa că rudenie, neam, origine - sunt desemnate, toate, prin Soie: acest cuvânt dobândeşte ortografiere cu majusculă, punând, astfel, semnul egalităţii între Dumnezeu şi Neam (Spiritul Sacru al Neamului).
În ciuda temerii de secare a Graiului, GEORGE MURNU evidenţiază, explicit, acelaşi fond de înţelegere metafizică a existenţei Neamului şi Graiului: Neamul-Grai nu seacă- ci doarme somnul iniţiatic. (p. 51) „S-veadă cheametea di păgană /Te tut u-nţearcl'ă, lamfie mută, /Si-arsară ea di-iu sta dzăcută, /Dit somn alipidată aslană" (Să-mi fie glasul clopot ce răsună... S-audă neamul meu dorit... /Să ştie potera păgână /Ce stă la pânda, adormit /E neamul meu, dară trezit, /E leu flămând de-o săptămâna" - transp. K.I.). Neamul-Grai este alipidată aslană - leu neînfricat: „leul adormit" (în tradiţie) este simbolul forţei spirituale (mistice) potenţiale. Acest potenţial trebuie activat - trebuie trezit leul, pentru a se ajunge la singura manifestare reală a neamului: manifestarea spirituală.
Cum se obţine activarea potenţialului spiritual al Neamului? Prin unire-comuniune: „Si-s-facă bliuche si si-agiută" (în transp. literară: ,.Să facă ceata, să se unească, în ceată, şi să se ajute") - în transp. poetică: „Armânii-s toţi popor unit."
Unirea-contopire a trupurilor - dublată de solidarizare, de punerea în comun a idealurilor - punerea, pe un singur vector direcţional, a voinţei - duce la dez­văluirea centrului spiritual ocult: Şinele Spiritual, Etern, al Neamului. Din acest moment, apelul nu se mai face la acţiunea, dorinţa şi voinţa umană - ci la transcendenţă, la Neam - ca expresie a Logosului Divin: „O, Doamne, barim tini niluia-nă, /Nu-alăsa Soia mea chirută. /Fă-ni boaţea s-hibă 'nă câmbană."
 Îndurarea (niluirea) lui Dumnezeu constă nu doar în salvarea fenomenală - ci, mai ales, în Revelarea Sa, Neamului - prin minunea de a contrazice evidenţa: cei care par a pieri - nu pier (esenţa este, totdeauna, salvată: „Nu-alăa Soia (Neamul-Spirit) mea chirută". Din nou, şi la GEORGE MURNU, poetul capătă funcţie mesianică: trâmbiţa de alarmă, glasul de aramă - ale poeziei lui Goga-ardeleanul - devine voce de clopot („boaţea 'nă câmbană"). Glasul-clopot, transpus în plan vizual, ca şi Curcubeul de pe timpul pactului lui Dumnezeu cu Noe şi, apoi. cu Moise - este SCARA, este garanţia şansei mântuirii - drumul dintre cer si pământ, lăsat liber. Se sugerează, deci. doua acţiuni necesare, pentru izbăvirea esenţei spirituale a Neamului:
1 - solidarizarea întru Revelaţia Spiri­tului Neamului.
2 - investirea Poetului-Mesia cu misiunea de a păstra liberă calea de comunicare între expresia pământească a lui Dumnezeu (Neamul-Poporul Aromân-Soia) şi expresia cerească a lui Dumnezeu: mila, îndurarea,
voinţa de theofanie.
Foarte  importantă, pentru  argumentaţia noastră, este descrierea stării  de comuniune  spirituală între  viii  şi  morţii  Soiei-Neam. în  vederea aşteptării Revelaţiei Spiritului Neam (Soia), din Sâmbăta Morţilor. Conform tradiţiei româneşti, sâmbăta se şterg hotarele dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi, se şterg deosebirile formale între vii şi morţi. Pentru prima oara în săptămână, li se recunosc spiritelor morţilor superioritatea spirituală şi funcţia tutelară. Ei vin din lumea lui Dumnezeu - unde au avut contact direct cu Dumnezeu - şi venirea lor la întâlnirea ritmică, de sâmbăta, înseamnă re-aducerea, ritmică, în cadrul lumii formale, a Revelaţiei Rosturilor şi a Esenţei Neamului: (p. 58) „Vii astăseară dit murminţâ/Morţăl'i acasă ni-viniră, /Tuţî vruţl' i-a noştri, şi părinţî/şi sor-mea moartă tiniră. /Si-mi Io ună slăbinţă. /Stătură aproape-ni deanvârliga, /Tută sti nâşi plântai câştiga. //Nicati tu lăcrini, nu putură /Un zbor si suschiră dit gură. /Si-avdzam un scl'imurat şi-un plângu /Ca şopute ţe-anarga cură. /Mi-arcai cu braţăle s-l'i strângu /Di guşă, di nolgica, di mână /şi s-lă pricad si-armână /Cu mine aproape-ni eta tută, /si-amintu bana mea chirută /Cu nâşi di oara ţe chirură." („În astă-seară, din morminţi, /Acasă, morţii mi-au venit: /Toţi dragii noştri: fraţi, părinţi, /Şi sora mică, ce-a murit /Fiori simţii, fierbinţi. /Stăteau cu toţii în jurul meu: /Pierdut îi tot priveam mereu. //Scăldaţi în lacrimi nu putură /Un grai să scoată a lor gură. /Suspine auzeam şi-un plâns /Ca un izvor ce cură. /în braţe-atuncea mi i-am strâns /l-am luat de gât, i-am luat de mână /Şi i-am rugat ca să rămână /Cu mine-aproape-ntreaga viaţă /Să-mi risipească deasa ceaţă /Ce m-a-nvelit, de când s-au dus."
Spiritele morţilor, omnisciente, profetice, vizionare, prin lipsa trupului senzorial-fizic - se strâng într-un cerc, al braţelor celui viu, cu trup fizic, deci cu neştiinţă a vizionarismului asupra rosturilor existenţiale. Cel viu ştie să aprecieze calităţile vizionare ale spiritelor morţilor - şi le cere un lucru de necerut: să-şi depăşească ciclul zilei de sâmbătă, pentru o invadare a săptămânii întregi şi chiar a ciclului unei vieţi întregi, nu reluate în plan fizic, ci dublând spiritual, existenţa fizică. Cerinţa visului către morţi este cauzată de conştientizarea instaurării stării de ceaţă (fum), adică de neînţelegere a rosturilor globale, a planului divin - în legătură cu Omul şi neamul. Ducerea-dispariţia lor din planul fizic (a lor, cei din generaţia veche, mult mai apropiată de esenţa-neam, de vizionarismul Neamului-Spirit) a însemnat decăderea în starea de orbire semantic-existenţială a generaţiei tinere.
Rezultatul invocaţiei şi rugăminţii: tăcerea şi pieirea în zare, ca fumul (retragerea în lumea lor, de dincolo de ceaţă-fum): „şi-ni şi păru că plasea tută cade /Cu mine lânzită şi moare /Ca iarba suptă di lângoare /T-ună livade." („Şi îmi părea că firea toată /Bolnavă e şi parcă moare /Ca iarba, floarea din ogoare /Cînd e mânată.")
CAPITOLUL AL IX- LEA: VALEA PLÂNGERII ŞI MUNTELE PARADISIAC. NEAMUL-MIEL
Ce e această boala-lângoare, moartea (aparentă) a firii? S-ar părea că e ceva asemănător cu starea (aparent) decăzută a firii, din jurul regelui din legenda Parsifal: se aşteaptă rostirea cuvântului magic, adevărat, revelatoriu. Plasea (fiinţa, făptura, creaţia, firea) este un paradis destrămat pentru simţirea omului-fizic - care nu poate vedea dincolo de fum (zona instituită, ca bariera de protecţie. în jurul adevărurilor sacre, de către spiritele morţilor). Jalea este a fiinţei fizice. Cei plecaţi au tăcut, nu au plâns. Plânsu! este calea de iniţiere pentru cel de aici, neiniţiat. Cei de dincolo ştiu, sunt iniţiaţi - pentru ei plânsul nu are rost: a avut rost până la trecerea dincolo. In zona iniţierii sacre. Ce ştiu ei, iniţiaţii de dincolo de plâns? Greu de spus. Dar. ca şi regele Parsifal. dacă i s-ar spune, de către cel în curs de iniţiere, cel care este centrul cercului spiritelor morţilor - CUVÂNTUL MAGIC - iarba, livada, firea. Regele însuşi, ar ieşi de sub blestemul aparenţei, al decăderii. Morţii-spirite deţin acest Cuvânt - căci. atâta vreme cât ei formează cercul în jurul corpului fizic, firea e vie. îndumnezeita. Există speranţe ca şi trupul fizic să fie reîndumnezeit, să ia contact, revelatoriu, cu firea spirituală - mai exact, prin preluarea iniţiatică a forţei vizionare - spirituale a morţilor, să redea firii- sacralitatea.
Aşa considerăm că trebuie interpretată şi starea de decădere din poemul Veria - o stare intermediară, iniţiatică - între bravura pământească înfrântă (supusa furtunilor = starea de adversitate a firii pământeşti, morţii bătrânilor - trecerea lor dincolo de fum, în zona iniţierii - supusa pustiirii şi înstrăinării Veriei -pustiirea fizică este starea de popor-asceză, în calea de reconstruire spirituală) – şi, pe de alta parte, starea de Revelaţie - Înviere a Neamului. Urletul câinilor, evident, în plan profan, trimite la semantica morţii prin pustiire. Dar tradiţia îl instituie pe câine cu funcţie psihopompă şi de regenerare: câinele (lupul) Fenrir. Evident, apariţia, din nou, a stării de plâns al armânimii trimite la starea de comuniune întru re-energetizare spirituală a Neamului şi a Lumii: „Niţiun adzî nu mi-aşteaptă. Furtuni tricură grele. /Auşl'i mor, si-asparse grădina. Veria-i xeană -/şi tuţî a noştri plângu, si-aripidină-n vale /Si pondu armâne loclu şi câni aurlă-n dzeană." („Azi nimeni nu m-aşteaptă. Furtuni trecură grele, /Bătrânii mor, pustie e Veria - străină - /si toţi armânii plâng, ajuns-au zile rele /şi urlă a pustiu azi câinii pe colină."').
 E Valea Plângerii. Dar Valea Plângerii e Valea Iniţiatică. Este anticamera Paradisului recuperat.
Foarte interesantă este păstrarea integrală a mitului lui Orfeu, de către aromâni. Ciobănaşul (Picurarlu) are funcţia mielului cristic, ocrotit de oile paradisiace şi de câinii-lei (doar leul solar avea loc în acest tablou criptic, iniţiatic) - câini-lei care alungă orice agresiuni ale Răului (hoţi, armate). Muntele Paradisiac (Golgota transfigurată) este menţinut cu statut sacru, prin cântecul de fluier- echivalentul orfic al existenţei sacre: (p. 62) „La tine atumţea eu mi tornu /Durută mea fluearâ. //Perlu-ni si mută, arâd şi ţîn /Căciula mea pi frunte, /I-un cântic bana-ni di Rumân /şi picurar di munte." („La tine-atuncea mă întorn, /O, fluierul meu drag //Mă înfiori şi râd şi pun /Căciula mea pe frunte /E-un cântec viaţa-mi de-aromân /şi de cioban de munte."). Ascunderea-izolarea preventivă, în lumea spirituală, prin tichia-căciula fermecată, marchează o orbire de sens invers: orb pentru fenomenalitate, vizionar întru sacralitate. Starea de cioban, ca şi starea de aromân, este echivalentul stării de iniţiat orfic:„I-un cântic bana-fii di Rumân /şi picurar di munte."
CAPITOLUL AL X-LEA: NEAMUL-MIEL CRISTIC
Există, foarte des, în poezia cultă aromână, sugestia Drumului Iniţiatic. În poemul lui G. MURNU: „Toamna, când pleacă aromânii la iernat", bătrânii conştientizează Drumul Calvarului - producând, în conştiinţa lor, echivalarea drumul păstorilor nomazi = Drumul Calvarului = drumul iniţierii Neamului: „Şi suschiră, fac cruţe s-l'iagiutâ a ţerlui hare, /Că-i dipartoasă calea (Calvarul Golgotei prefigurat) ş-nu ştiu a lor turnare." („Suspină, îşi fac cruce, să-i ţină Domnu-n pace, /Că lungă le e calea, nu ştiu de s-or întoarce"). întoarcerea este sugerată ca transfigurare: nu se-ntorc cum au plecat, ci cum se va hotărî dincolo de seimiul crucii, semnul de marcare a culoarului prin fumul-hotar între starea fenomenală şi starea sacrală.
În poemul „Flambura noastră" (tot de G.MURNU), sunt de subliniat două dimensiuni: a - comuniunea spirituală nord-sud (în raport cu coloana acvatică sacră a Dunării) şi b - valoarea iniţiatică creştină a poemului. Chiar după titlu. există menţiunea ocaziei (care, paradoxal, se transformă în finalitate) poemului: „Când ai noştri au văzut, pentru prima oară, la Bitolia, înălţat tricolorul românesc." În textul poetic, se apasă pe nediferenţierea de posesie a simbolisticii şi forţei spirituale concentrate şi exprimate de steagul-flambură - nediferenţiere între românii din nord şi cei din sud: „Şi treambură ciudie mare /Tu vimtu, flambura ţea nouă" („Şi flutură - minune mare - /În vânt, al nostru steag cel nou"). Sau: „Si analţă flambura ta noauă /Şi lumea astăndzi ear ti veade. //Arsare sărpită giuneauă /Şi eşi pirifană tu pade /Şi prota soe tu duneauă." (transp. K.I.: ,.Se-nalţă-al nostru mândru steag /Şi lumea toată îl priveşte. //Fii mândru astăzi, neamul meu, /Printre popoarele din lume, /şi fii un neam cinstit mereu!". Pe de altă parte, apariţia steagului-simbol spiritual al unităţii tuturor românilor, este asimilată revelaţiei pascale, epifaniei cristice: „Câmbăni arsună, i-apirindu /Di Paşte şi di  primuveară"  („Căci  sună clopote,  s-aprind /Lumini  de  stele-n primăvara").
Neamul-Crist este foarte pregnant marcat poetic în,,Lacrimi pentru neamul nostru". în care apare, sub valurile esoterismului. Neamul-ca-Miel: (pp. 66-67) Tot ma-ni ti plângu, soe-ni vrută. /Greu şi ahundos pân tu hicate, /Mi doare ca di sor şi-di frate, /Ca tine calea ţi-ai chiruta /Ş-furtuna tot ti bate. (..,) Eu, picurar ţe turma-angană, /Di nilă-mbraţă voiu s-ti strâng /Ca nelu oarfăn si-ţi dau hrană Dit suflit, s-vindic a mea rană. /Si-ni curmu lacrima ţe plâng /Di ani pi moarta- ţi bana." (transp. K.I.: ,.Te plâng întruna, neam iubit, /Cu lacrimi grele şi curate/Şi doru-ţi duc ca unui frate. /Căci drumul ti l-ai rătăcit, /Furtuna te tot bate. (...)Eu, păcurar, ce turma-si mână. /În braţele-mi vreau să te strâng /ca pe un miel şi să-ţi dau hrana. /Din suflet - leac pentru-a ta rană. /Să-mi şterg şi lacrima ce-o plâng,/ ''Căci viaţa ta-i orfană.")- Anularea stării de orfan coincide cu ştergerea lacrimii: comuniunea  cioban-Crist   (Mielul-Neam)   se   face   prin   intermediul sufletului jertfit euharistic: dat ca hrană şi leac pentru Calvar = Mântuirea prin Înviere)
În poemul ,,Jala di xinitie” (Jalea străinătăţii) , înstrăinarea ia înfăţişarea stării cristice: înstrăinarea-calvar: (p. 68) „Tu pâne ţi-vearsă lacrini. fărmac tu biutură"'transp. K.I.: „În pâine-ţi varsă lacrimi - otrava-i băutura...") - băutura devine otrava transfiguratoare, pâinea-lacrimă semnalează comuniunea cu cei nevăzuţi. „Şi vetea-i canda moartă şi moartea-i nijălită. /La cap nu ţi-arde ţeară, cândilă di mutrită ,/Şi cruţea ta-i surpată di vimtu, loclu-u'ngl'ită /Diper nă etă bana-ni tu xeane lăi chirdută, /Tu hoară-ni maş nă dzuă, nă singură minută /Si-ni trec vişteare ascumtă haraua-ni nitricută /Aclo nă-adastă plae ţe naturi nă vidzură /Cărări ţe moscu adil'ă,  fântâni ţe-asime cură.  /Pi  dzeană aşteaptă casa cu pustuxita vatra   /Surări şi fraţi ţe plângu şi cănile ţe-alatră. /Aclo tu vis te-acl'eamă jăloasa ta mul'eare /Şi treambură s-ti veadă, si-ţi greasc - un zbor di vreare. /Şi mumă-ta ţea corba. di lăi cripări alghită. /Şi dzuă s-noapte plândze di dorlu a tău tuchită." (transp. K.I.: „Iar sinea ta e moartă şi fără de mormânt /La cap n-ai lumânare, iar candela - de vânt /E stinsa. Iară crucea-i surpată la pământ. /Decât o viaţă-ntreagă printre străini pierdută, /Mai bine-o zi în sat cu neamul petrecută, /şi bucuria mea s-o văd zburând ca ciută. /Ne-aşteaptă-acolo plaiuri unde-am văzut lumina. /Cărările de mosc, fântâna şi sulfina. /Pe deal aşteaptă casa cu părăsita vatră /Surori şi fraţi ce plâng şi câinele ce latră. /Acolo-n vis te cheamă soţia ta-n neştire /Ce tremură să vii să-ţi spună-a ei iubire. /Şi mama ta, sărmana, de supărări albită, /Ce plânge zi şi noapte, de dorul tău topită.")
Devastarea sacralităţii (n-ai lumânare, candela stinsă de vânt, crucea surpată Ia pământ) este compensată de ZIUA ÎN SAT - starea de comuniune a neamului (neamul românesc de la sud - neamul românesc de la nord) este izotopică semantic cu starea de sacralizare, starea paradisiacă. „Plaiurile unde-am văzut lumina" nu înseamnă doar locul unde m-am născut - ci şi locul unde am avut REVELAŢIA NEAMULUI. Re-comuniunea fiu-mamă, soţ-soţie, frate-soră-fraţi, om-câine - revelează starea de graţie, restructurează timpul (albirea părului mamei) transfigurează visarea în lume, transfigurează plânsul în râs demiurgic, transfigurează visarea în lume, transfigurează lătratul câinelui în regurgitarea lumii noi: toate aceste transfigurări nu sunt spuse direct, ci sugerate, subtil, de demersul spre Paradis - calea înapoi, regresiunea spre origini, transformă toate elementele calvarului infernal - în lumina, mosc, fântână, sulfină (planta vieţii).
CAPITOLUL AL XI-LEA: CHITA ŞI BURĂ: FRĂŢIA CAVALERILOR TRANSFIGURĂRII COSMICE
În sfârşit, credem a nu exista o mai nimerită şi profundă ilustrare a stării de cavalerism, latentă, dar oricând putându-se activa - din spiritul aromânilor -decât prin balada epopeică Chita şi Bură. Fârşeroţii stau sub semnul LEULUI-ASLAN-COSTA (personaj solar, deci - mai mult decât atât. el este Thor-Zeus, cel cu autoritatea Toporului-Fulger-Bardă: „Costa al Bardă*'): „Nolgica el sta c-as-lanlu, /Mâna-ndoapără pi coardă, /Gionl'i grescu căpitanlu, /Munţâl'i grescu Costa al Bardă" - „Sta la mijloc, ca un leu, /Sprijinind cu mâna pala /Chip de om şi semizeu. /Cine nu-i cunoaşte fala?" - transp. H.C.
În această ÎMPĂRĂŢIE A LEULUI DE PE PLAI (împărăţie sub semnul Muntelui, Copacului Cosmic şi Focului: „Naparte tu plailu vearde, /Tu-aumbrată-nclo, tu cheare, /Vedzi nă fucurină ţe-arde /Ş-fumlu ţe tu creacuri cheare?" - „Hăt, încolo pe cel plai, /Sub un paltin, la răcoare. /Se zăreşte jărăgai. /Fumul urcă spre pripoare..." - transp. H.C. ) se află fiul cel mic, asimilabil pietrei filozofale (aurul spiritual, ascuns sub vălul elementelor putride). Făt-Frumosul ocult este anonimul flăcău care meştereşte o frigare - semnul razei solare.   Făt-Frumosul ocult  îi  reproşează  Tatălui   Otios  (Costa   al   Barda) conservarea latenţei eroice - şi refuzul reactivării stării eroice: „Ah, iu-i eta di giuname /Şi-a livendzilor bărbaţi /Ţe băna ş-murea tr-aname /Şi tu cântiţe alăvdaţi. //Adzi ca puilu fără arpe /Ma ti hidzî prit ascumtişuri /Şi prit scarpe, ca un şarpe, //Fără si-ieşi tu pade, archişuri." („Ehei, vremuri care-au fost - /Că le-ai apucat, doar, bade, /Când mureai luptând cu rost /şi intrai aşa-n balade...// astăzi, iartă-mă că zic - /Stăm cu sabiile-n teacă /şi nu facem mai nimic... /Aşteptăm timpul să treacă." - transp. H.C. ).
Pentru aprofundarea simbolurilor, oferim şi o transpunere mai apropiată de text, personală: „Azi, ca puiul fără aripe /Mereu pentru a se afunda prin ascunzişuri /Şi prin stânci, ca un şarpe, /Fără să învingi, să arcuieşti (să tragi cu arcul)".
Cel care pregăteşte raza - vrea să transfigureze şarpele întunericului în Şarpele Luminii - Sabazios.
Mustrările lui Chita trezesc, din somnul paralizant, focul acţiunii. Costa-Leul promite revenirea la starea eroică, confruntarea neânfricată cu moartea, pentru transfigurare: „Va ti-aprochi di laia moarte" (transp. personală: „Te vei apropia de neagra moarte").
Cei care vin ca spirite adverse, stau tot sub semnul LEULUI: sunt conduşi de ASLAN. Soarta bătăliei dintre cele două zone retrezite din cenuşă, spre foc, va fi hotărâtă prin ivirea, din ceata Leului întunericului, a lui Bură-Zmeul („Pulpa-l'i trup di fag bitârnu /Şi-a lui cheptu-i nă curie" - ,Pulpa lui - un fag bătrân /Pieptul - o pădure veche" - transp. H.C. ).Bură. cu pieptul - pădure veche, este Zeul Pădurii.
Iată. deci. rivalii: Zeul Focului - Chita şi Zeul Pădurii (Lemnului), din care iese (se revelează) Focul - Bură. Ceata lui Aslan-Leul are,deci, funcţia de a reânnoi (reînvia) fiinţa sprituală a Neamului Fulgerului (Costa al Barda -ASLANUL). înfruntarea dintre cei doi este stihială, pentru că trebuie să reînvie forţele stihiale,latente în Neam. Însemnele heraldico-mitice ale eternităţi suni prezente, pe pieptul luptătorilor mitici: diamantul şi argintul (Soarele şi Luna) ..cheptul /Maş diamante, maş asime". Chita se plasează sub semnul Lupului Fenrir, simbolul regenerării prin transfigurarea spirituală: „Şuţă sverca lui ca luplu" („ceafa lui e ca a lupului").
Burâ-ghegul (albanezul) şi Chita fărşerotul sunt legaţi, în ciuda aparenţei adversităţi, prin semnul solar al săbiei (iatagan) lui Bura - din care se împărtăşeşte Chita, prin tăietură.
Din acest moment, armele dispar si cei doi se bat cu trupurile - cutremurând munţii şi sculând (taumaturgic) morţii. Cele două trupuri gemene luptătoare, deci, tind să se contopească (e o luptă magică, de refacere a unităţii divine) - pentru producerea transfigurării cosmosului.
Semnele împăcării-unitarizării-respirituializării celor Doi Cavaleri, ai Transfigurării Cosmice – sunt Mieiul Jertfit si Vinul, în cadrul unei Cine de Taină (disimulată sub aparenţele unui ospăţ al Victoriei Împăcării): ,.S-băgăm graşi sugari si s-frigă, /Tu vuloagă vinlu s-cură" - „Să punem miei graşi să se frigă /În poiană vinul să curgă".
Capacitatea de autosacrificiu, de dăruire totală a calităţilor spiritual-cavalereşti ale luptei ritualice - desfiinţează starea de adversitate (aromân-creştin, contra albanez-musulman) - şi o înfiinţează pe aceea de îngemănare spirituală, apoi de unitate spirituală, sub semnele cristice (Miel-Vin). Chita şi Bură sunt cele două feţe ale lui Ianus-Spirit Umano-Divin.
Să fie, oare, această baladă epopeică a lui GEORGE MURNU, de un esoterism încă mai profund? Nu cumva Misiunea Sacră a Românilor s-a realizat sub ochii noştri,prin această luptă mistică, ritualică, în vederea Transfigurării şi înfăţişării Neamurilor - sub semnul Focului-Leu? Cine ştie... Balada e preluată (şi prelucrată) de GEORGE MURNU, din literatura populară - dar MURNU îi dă şi semnificaţia unui esoterism propriu - care poate coincide cu esoterismul neamului Românesc-Aromânesc.
Să nu uităm că tot GEORGE MURNU este autorul poemului Flambura noastră care are în frunte menţiunea: „Când ai noştri au văzut, pentru prima oară, la Bitolia, înălţat tricolorul românesc". MURNU sună deşteptarea pentru toţi românii, de la nord şi de la sud de Dunăre - fiind, prin aceasta, superior unui Andrei Mureşanu a se vedea, la p. 66): „Eşi tu migdane, vrută-ni soe. /Tra si-s cu-treambură duşmanil'i /De-a tale arme, di-a ta boe, /Di-a tăi ficiori şi gioni c-as-lanl’i. //Nimal fuşi sclavă, plâmseşi şcretă /Şi-agiumsişi oarba ta duşmană. /Nimal altor dideşi nă etă /Sudori, giunatic, sândze, bană." (,,0, neam iubit, să ieşi în lume /Să tremure ai tăi duşmani, /De-a tale arme, de-al tău nume. /De-ai tăi feciori - toţi căpitani //Destul ai plâns, destul sclav fuşi /Şi ţi-ajunseşi ţie duşman /Destul tot altora dăduşi /Sudoare, tineri, sânge-n van". - transp. K.I.).
Este amplificarea „Răsunetului" lui Andrei Mureşanu, la scară nu balcanică, ci mondială (având în vedere misiunea ocultă, spirituală, a Neamului Românesc, despre care nu doar Eminescu ştia): „Arsare sărpită giuneauă /Şi eşi pirifană tu pade /Şi prota soe tu duneauă".
Îmi voi permite să nu ascult deloc de transpunerea extrem de diluată semnificativ, îndepărtată fundamental de cuvintele textului original aromânesc (K.I. temându-se, în mod sigur, să nu fie acuzată de naţionalism) - şi să spun ceea ce cu adevărat spun versurile lui George Murnu: „Răsari (deşteaptă-te) cutezătoare (viguroasă) tinerime (voinicilor) /Şi ieşi mândră la loc deschis (în faţă) /Şi primul neam din lume (tu să fii)".
Iată adevăratul spirit al lui George Murnu, iată adevăratul gând al aromânilor, adevăratul lor spirit, adevărata lor conştiinţă de sine.
CAPITOLUL AL XII-LEA: MUNTELE-AXÂ A LUMII. REFUZUL LOGOS-ULUI – ÎNTRU TRANSFIGURARE (PRIMĂ VARA ETERNĂ). SĂNGE PENTRU-A LIMBII PĂSTRARE. CAVALERII SFÂNTULUI POTIR GRAAL. CARIAŢII SIPINDUL -LEGĂTURAMISTICĂ ÎNTRE MUNŢII TUTUROR ROMÂNILOR
NUŞI TULLIU. „cel mai mare liric al aromânilor" (Tache Papahagi) – are, în poezia sa, câteva lucruri pe deplin clarificate:
- transhumanţa este, de fapt, alternanţa între esenţial şi fenomenal, între vatra care, fixă, arde, magic, în eternitate (primăvara ocultă şi ocultată) - şi jalea drumurilor rătăcitoare prin lume, e un nomadism aparent - în realitate -
Muntele este Axa Lumii Aromâne. Mai mult, - între munţii românilor de la sud (Pind) şi ai celor de la nord de Dunăre (Carpaţii) - exista o legătură mistică,prin care se înfrânge moartea şi se reactualizează MIORIŢA;
- sângele aromânesc al „atâtor juni căzuţi sub plumb" este plata pentru
păstrarea Spiritului Neamului - exprimat prin Logos: pentru-a limbii păstrare(„Tr-a limbal'ei ghişteare");
- mai bine taci (adică, ocultezi, sacral. Logos-ul) - decât să-l dezvălui estetic, spre a-l transforma în pradă a asuras-ilor. din cadrul fenomenalităţii.
În Cîntecele de dor (p. 94), cât şi în poemul Seara (p. 101), există două ipostaze ale focului etern, esenţial, ocultat de tribulaţiile fenomenalului:
- „Că arde vatra noastră /Şi grailu nî e dus" (...) „Ca ardu-a noastre case /Şi moare lailu-armân" (transp. K.I.: „Căci arde vatra noastră /Şi graiul ne e dus"...) ..Căci ard a noastre case. /Şi moare bietu-armân"! )- p.95;
- „Şi moartă-ni pare canda luţita primuveară. - /Iu easte Armânamea?... Ţe plândzi, o, fluiară?" (transp. K.I.: „Şi moarta-mi pare frumoasa primăvară -/Unde-i aromânimea? De ce plângi, fluier, iară'.'" - p. 101).
Este o contradicţie violenta de termeni, în cadrul fenomenalităţii, atunci când, pe de o parte, se afirmă moartea Logos-ului si moartea „bietului armân" (sinecdocă a Neamului Aromân) - moartea primăverii (ca manifestare asimilabilă morţii aromânilor - Neam) - iar, pe de altă parte, se afirmă nestingerea focului-vatră, a focului-casă - şi, evident, conştientizarea primăverii, care, că stare cosmică, indică imposibilitatea stingerii Focului Spiritual.
În cadrul esenţialităţii, există o logică perfectă, pe care Nuşi Tulliu o expune, pe larg, în poemul Munte drag (p. 107): nu vrea să arate-dezvăluie prin scris-expunere (Logos) frumuseţile (frumuseţile mistice, esenţa spirituală) Muntelui - căci, dacă ar scrie-exprima, expresia-carte s-ar pierde („Că vimtul poate-u chearde" - transp. K.I.: ,.Că vântul o va pierde"), s-ar deteriora-deforma („Se-astsptu mailu şi-u pitrec /Cu-alândurile fugare? /Ni-u frică s-nu lă cadă-a lor/ Pri-ntunicata-amare" - transp. K.I.: ,,S-aştept în Mai sa ţi-o trimit /C-un stol de rândunele? /Mi-e frică dar sa nu le cadă /Pe-a' marii valuri grele". – dar, mai ales, ar fi primejduită de vulturi, simboluri ale celor mai rele duhuri ale lumii - asuras: „Cari cade, vedz, tu ungl'ia-a lor (VULTURILOR) /Di moarte laie cheare." („Căci, cine cade-n gheara lor (VULTURILOR) /De neagră moarte piere." - transp. K.I. )
Decât să-şi piardă sufletul în ghearele asuras-ilor, mai bine îşi retrage expresia-Logos. şi o ocultează, resorbind-o în tăcerea esenţială: ,.Tră-aţea nu plândze, munte vrut, /Ş-nu-ni ti jilea ahăntu /Că-armăţle-a tale io nu voi. /Cu peana tra s-li cântu" (..De-aceea nu te mai jeli, /Nu plânge, munte, - atât /Căci frumuseţile-ţi nu vreau /Cu pana-mi să le cânt" - transp. K.î. ).
La fel. Cântecele de dor (pp. 94 - 98) trebuie citite în cheie mistică: da, din punct de vedere fenomenal, aromânimea e rătăcită, risipită, graiul ei tace (e dus - nu pierdut, ci dus de aici, transferat, din fenomenalitatea-expresie, în Logos-ul ocult, sacru - tăcerea mistică) - aromânimea este ascunsă sub doliu de moarte corporală („Şi plâng a noastre feate /Ca frâmte di năvaiu" - ,.Şi plâng fetele noastre /Şi poarta cernit strai" - transp. K.I. ) - dar semnul rămânerii-abstragerii în esenţial este tocmai elementul discordant, aberant: vatra care arde, casa care arde („Că arde vatra noastră (...) Că ardu-a noastre case" - p. 95). Cenuşa şi scrumul nu sunt decât măştile Logos-ului-tăcere. Logos-ului etnic, retras în Logos sacru. La fel şi lacrimile, dorul (p. 95): „ludo s-ţâ torni ocl'iri, /vedz scrum ş-cinuşe maşi (...) Iuţido s-ţâ torni ocl'il'i, /Maşi nilă, lăcrihi ş-dor" („Oriunde-ntorci privirea /cenuşă, scrum (...) Oriunde-ntorci privirea /Doar milă, lacrimi, dor" - transp. K.I). Dar, precum spuneam în capitolele de mai sus, lacrima-calvar este semnul transfigurării necesare, al transcederii în eternul spiritual, reprezentat de Spiritul Etern al neamului: (p. 96) „Ma s-nu-agărşiţ fântânile /Şi  munţâl'i  multu  grei.  //S-nu  vă-agârşiţi  părinţâl'i  /Şi  populu-armânesc... /Nu cheare nă pădure //fidănile cându cresc" („Dar nu uitaţi fântâna /Şi munţii cei bătrâni. / /Nu vă uitaţi părinţii /Şi neamu-aromânesc! /Nu piere o pădure. /Vlăstare când îi cresc" - transp. K. I. ). Fântâna, pădurea, muntele - sunt arhetipurile toposului sacru etnic, sunt întruchipările esenţiale şi eterne, în care Spiritul Neamului Aromânesc retras (spre amintire şi, mai mult, spre anamneză, spre trâirea în comuniune cu părinţii - întruchipările succesiv - repetitive ale Neamului) se fixează şi se nemureşte.
 La fel, primavara-foc. din poemul Seara (p.  101), este o prezenţă ocultă, mascată sub plânsul fluierului: „Şi moartă-ni pare canda luţita primuveară - /iu easte Armânamea?... ţe plândzâ, o, fluiară?" (Şi moartă parcă-mi pare frumoasa primăvară - /Unde-i aromânimea? de ce plângi, fluier, iară?" - transp. K.I. Primăvara nu poate să moară - primăvara este starea cristică, este simbolul misticei reînvieri întru eternitatea spiritului.
Muntele este axa lumii aromâne (Grai de jale, p. 91) precum va spune, mai târziu, şi poetul, mai tânăr, VASILE TODE (1958), în poemul Rugare (p. 475): „S-dipună diznou oile tu Pindlu alăvdat" („Mioarele să mâie în Pindul nostru sfânt" - transp. K.I.) - „pi suflitlu dit Pind" („.. .pe vârful lui celest" - transp. K.I.).
PINDUL este punctul de reper, faţă de care aparent nomazii păcurari aromâni
sunt, de fapt, fixaţi spiritual, pentru eternitate. NUŞI TULLIU spune: (p. 92) „Bătuţi de ploaie, de frig şi de furtună (...) bătrânii toţi, pierduţi în vremea lor"
nu scapă din ochi „şiragul cel drag al munţilor, /Fântânile, poiana..." (transp. K.I.). Plânsul lor („Amaru plândzea măraţl'i dit frundza di hicate" -„Amar plângeau sărmanii, de dor şi jale grea" - transp. K.I. ) - nu este decât dovada neuitării paradisului - şi, deci, într-o logică sacră, este promisiunea solemnă, de maximă profunzime spirituală, a reîntoarcerii în paradis, a recuperării paradisului. A recuperării axei interioare cosmice, formata prin munţi-fântâni, cu popas la vulodzile (poienele), care sunt „piciorul de plai, gura de rai", adică epifaniile sacralului, arătările sfinţeniei spirituale, în plină lume fenomenală.
Munţii românilor din sudul Dunării (cu centrul spiritual în Pind) comunică, mistic, cu munţii românilor din nordul Dunării - Carpaţii. Comuniunea spirituală, mistica, a românilor, se face doar la nivel de Munte - în rest, este xinitie-străinătate (Prietenilor, p. 119): „Că s-mor auă tu xeană, /Vrut oaspiţ, si­ni săpat /Murmintul pri-ună dzeană /Di muntile Carpaţ" („De mor printre străini. /Prieteni, să-mi săpaţi, /Mormântul pe un creştet /Din falnicii Carpaţi" - transp. K.Î.).
Doar MUNTELE, ca axă cosmică-spirituală a românilor, păstrează, intacte, nedegradate, arhetipurile paradisiace - pasărea, boarea de vânt, stâna, mioara-niala, bradul, steaua, fluierulorfic. „ S-mi plângă puil'i veara (...) Şi vimtu si-ni bată/Tu-aprilu alb, tu maiu (...) Prit bradzl'i di tu plaiu, /Şi clopute di niale (...) S-mi plângă ş-laile steale (...).... plângu di fluieri" („Să-mi cânte păsări vara (...) Şi vântul să mă bată /Şi-n prier şi în mai (...) Prin brazii de pe plai //Tălăngi de mieluşele (...)          
Să mă bocească stele (...) ...fluierul, la stână"
Totul este în spiritul mioritic, al Soarelui şi Lunii, până şi nunta-înmormântare: „Aua că mă-nsurai, /'Nă feată ca 'nă lună /Niveastă că-ni luai, /Că eseu multu mare, /C-agiumşu om avut, /Că-ntreaga mea aveare /Carpatlu easte tut" („Le spuneţi numai una: /Aci că mă-nsurai /O fată cum e luna /De soaţă că-mi luai, /Că m-aflu în putere, /Că am ajuns bogat, /Că-ntreaga mea avere /E Muntele Carpat..." - transp, K.I.). Averea-nemurire a spiritului este MUNTELE CARPAT, prin care Spiritul Neamului Românesc, atemporal şi aspaţial, identifică Pindul cu Carpatul, românii din sudul Dunării cu cei din nordul Dunării. „C-am chimanei birbil'i, /Lilicile - surări, /Că puil'i mi plâng 'nă nil'i /Când frândza pri carări /Di toamna-ascuturată /Ma cade-ahât lişor, - /Că inima-ni mărată /Nu plandze-aclo di dor..." (Viori-privighetori /Şi florile-surori, /Că pasări mă bocesc /Când frunza pe cărări /Se scutură de toamnă, /Şi pică-aşa uşor... /Că inima mi, sărmana, /N-o sfâşie vreun dor" - transp. K.I.) şi, în registru sacru, mir-adevăr, inima nu poate fi sfâşiată de vreun dor - atâta vreme cât, prin intermediul resorbirii sufletului în Arhetipul MUNTE CARPAT - a recuperat paradisul.
Curios este că, până şi liricul NUŞI TULLIU are aplecare spre epopee (a se vedea Marusea - p. 125 - epopeea nunţii cosmice: ,.Că voi nunta-amirărească ;...) Nu cu silă s-cu puteare, /ma cu bun s-n-achicăsim. //Ca s-nă dat cu vreare bună /Pri maruşea-alba lună —. /Nu-are sândze s-moarte nu-i /Ma, ca s-nu. va s-hibă moarte, /Ca vinim di-ahât diparte /Di tră vrearea gionilui" - transp. aproximativă K.I.: ,,Voi aveţi aici o floare, - /Noi v-aducem mândrul soare. /Care-şj caută pereche. //E Maruşea voastră stea (lună, în textul original) /Şi ni-i tare drag de ea /N-am venit cu gândul rău, /Dar de fi-veţi împotrivă - /'Vă vom pune pe toţi stivă /Pentru dragul nost" flăcău" - a se observa un paralelism între cosmiciiatea mirior din poemul cult Marusea - lună + soare - şi cosmicitatea mirilor potenţiali din balada culta eminesciana - Ea-Lună si El-Luceafâr- Soare Negru). Spiritul liber, mult mai aplecat spre originar, mult mai treaz si mai apropiat de lumea-Natură, marea poveste a lui Dumnezeu, îi face pe aromâni (arhaici - eterni. prin credinţa faţă de misiunea sacră a Neamului) să fie mereu în mijlociu poveştii lui Dumnezeu, să îngâne sau chiar să povestească de-a binelea crâimpeie din povestea iui Dumnezeu: aceste crâmpeie sunt micile epopei păgâne - sau marea epopee creştină: VOSHOPOLE.
NUŞI TULLU este deplin conştient, în spiritul ..Diminuării părinteşti', că Logos-ui Neamului poartă în ei înscrisă, mistic, misiunea neamului. Deci, e firesc şi chiar necesar să suferi şi să mori (iniţiatic) pentru sacra misiune -autosacrificiul în favoarea eternizării Logos-ului, ca Spirit al neamului, este o datorie sfântă. Nu contează sacrificiile formale, din domeniul fenomenalului - turme, avere (decât în măsura în care sacralul este învăluit în sacrificiul turmei. şi averea este sufletul jertfit pentru Spiritul neamului) - contează sângele şi lacrimile Cavalerului, ca expresie supremă a „gajului" pe care aromânii i-1 dau lui Dumnezeu, pentru eternizarea Spiritului Neamului (exprimat prin Limba-Logos) sub semnul Muntelui-Axă a Lumii Spirituale (munţi care resorb, în esenţa lor divină, sângele-gaj sacru, lacrimile-gaj sacru - şi le transfigurează, compensatoriu, în păstrarea- „ghiştearea" limbii): (p. 97) „Ş-mutreaşte munţâl'i păduroşi, /Măvula-aţea udată /Cu sândze scumpu-arumânesc, /Cu sândze vrut a noauă. /Agalea-agalea lăcrini cad, /Ca chicuta di-aroauă, /Când minduescu că chirum /Şi turme şi aveare, /ahânţâ gioni cădzuţ di pliumb /Tr-a limbăl'ei ghişteare..." (..Priveşte munţii păduroşi /Movila cea udată /De sânge scump, aromânesc. /De sângele drag nouă. /Agale-agale lacrimi cad /Ca picături de rouă, /Când mă gândesc că ne pierdum /Şi turme- avere mare - /Atâţia juni căzuţi de plumb /Pentru-a limbii păstrare..." - transp. K.I.).
Alchimic, plumbul saturnian este transformat în aurul so/ar-spiritual. Dar, în linia propusă de noi, conform acestor versuri ale lui NUŞI TULLIU, aromânii devin TINERII CAVALERI AI SÂNGELUI - CAVALERII SFANŢULUI POTIR  GRAAL - în  care  se  păstrează  Christos-sângele:   forţa  veşnicei transfigurări spirituale.
Aceeaşi viziune, a sângelui-foc cristic, o are şi ZICU ARAIA, în poemul „Armânescul sândzi strigă" („Aromânescul sânge strigă"). Pruncul îi spune tatălui mort („Dus di mult tu-alantă lume") ca nu poate paşte turma pe plaiurile ude de sânge aromânesc: (p. 183) ,.L'ea-mi, tată, ş-du-mi-acasă! /Nu pot nel'i eu şi-am câştigă /Tu un loc iu lăcrini s-vearsă/Ş-iu-armânescul sândzi strigă'' („Ia-mă, tată du-mă-acasă! /Nu pot turma s-o păzesc /Pe aceste plaiuri ude /De sângele-aromânesc" - transp. K.I.). Răspunsul spiritului patern este unul iniţiatic: ,,Fă curaiu, hil'iu! Nu ti-aspare! (Fă-ţi curaj, fiule! Nu te speria!") /Las' si s-avdă-ahtare boaţe. („Lasă sa se audă asemenea voci") /Văzesc treile fântânioare („Vuiesc cele trei fântâni") /Nu ti-aspare. şedz auaţe („Nu te speria, stai aici")". Ne-am permis o transpunere personală - pentru că textul original este unul esoteric, iar transpunerea K.I.. voind să păstreze armonia exterioară a versurilor, sacrifică esenţa lor semnificativă.
Elementul ritualistico-esoteric este implicat adânc, vital, prin aceste versuri:
a - este necesar curajul, ca proba iniţiatică - de străpungere a fenomenalului (atacarea aşezării armâneşti Avdela, de către păgâni, şi masacrarea a trei aromâni) şi ajungere la esenţial: sacrificiul a trei aromâni este unul ritualic, cu corespondenţă în mari transfigurări spirituale, petrecute (după valul fenomenal) in zona sacrală - transfigurări care vizează spiritul Neamului;
b - plânsul-strigăt este vocea care trebuie să se audă, căci este semnalul dat (dinspre zona sacră, spre cea profană) a primirii jertfei spirituale, de către divinitate - şi ceea ce se semnalizează este tocmai eficienţa, în plan sacral, a sacrificiului;
c - cele trei jertfe au însemnul sacral de jertfe: cei trei aromâni sunt desemnaţi prin cuvintele treile fântânioare - ei n-au murit, n-au întrerupt nici un ciclu spiritual – ci, dimpotrivă, tocmai prin jertfa lor, ei au deschis toate ciclurile spirituale, ciclurile cosmice, făcînd posibilă comunicarea între tărâmuri, între regnuri etc - căci fântâna este şi simbol al veşnicei izvorâri-regenerări, şi al tranziţiei eterne între tărâmuri-zone sacrale;
d - în aceste condiţii, turma care paşte sânge se transfigurează în poporul aromânesc, care se împărtăşeşte din Christos: prin jertfa celor trei aromâni, a fost reeditată, epifanic şi hierofanic, jertfa şi transfigurarea cristică. Stai – înseamnă, în limbajul iniţiatic: Fixeiză-te în semantica sacrală a lumii.
De aceea, răspunsul. încă buimac, al fiului, conţine o brusca revelaţie: da, a fost moarte, pământul înroşeşte ţara --- dar se aprinde mistic, totodată, focul din piept, ca transfigurare spirituală a Neamului-Ţară. Ţara înroşită devine patria sfinţită -  focul aprins în piept înseamnă trezirea spiritului, pentru a covârşi valurile materiei, ale fenomenalului: Pri-aroşea ţara, /Ţe foc mare-n chept ţ- aprinde..." Trezindu-se din vis, copilul aude glasul mamei, rostind nişte cuvinte sibilinice: „Dorni ş-nu plândze, lele gionli-ni: /Tuţ armânil'i ahtâri ved vise..." („Dormi .şi nu plânge, dragă băiete, /Toţi aromânii au [ca viziune] astfel de vise..." - transp. K.I.). Se confirmă, astfel, cele spuse, încifrat, esoteric, de către spiritul tatălui: la modul euharistic, sângele celor trei jertfe-fântâni le creează aromânilor-neam starea dublă: viaţa fenomenală, în timpul treziei - şi existenţa esenţială, revelatorie-spirituală, în timpul viseior-somn. Somnul este, deci patria adevărurilor esoterice, ale revelaţiei Spiritului Neamului Românesc. Neam Românesc care, cum spune ZÎCU ARAIA în poemul Samarina ţp. 183), este din sângele Romei: „Samarină scumpă mumă, /A li Rome eşti hil'e /Ş-tr-a tăi hil'i - amirăril'e. /Dumnidzăulu ş-ţâ da ani /Nil'e s-nil'e" („Samarina, mamă scumpă, /Fiica mândrei Rome eşti /Pentru fiii tăi aleşi /Să-ţi dea Domnul veacuri multe /Să trăieşti." - transp. K.Î.). Roma, prin vizionarismu! traianic, este arhetipul românilor, ascuns sub lespedea visului somn. Şi Samarina, fiica Romei, revelează paradisul, care trebuie recuperat de întreg neamul aromânilor (pp. 184-185). la modul orfic, în Muntele-Vis-Poveste: ,,Cresc lilice. tindilina, /Es armânil'i Samarina (...) El'i tut fug nă săptămână, /Gioni cu feate s-ţân di mână, /Calea tuta imnă s-cântă, /Canda-i Paşte, canda-i numtă..." („Din nou florile, sulfina, /Potopiră Samarina (...) şi aşa, cu săptămâna. /Haida-haida. lume-ntr-una. /Fără of şi vai, prin munţi. /Ca-n petreceri, ca la nunţi..." - transp. K. 1.).
Şi ZICU ARAIA vede comuniunea spirituală a românilor de la sud şi de la nord de Dunăre - prin intermediul Muntelui, Axa Sacră a Neamului Românesc (Pind-Carpaţi): forţa spirituală nu poate pieri, ea îşi păstrează, neatinsă, obârşia arhetipală. în afara numelui. Şoimii mei (simbolul forţei spirituale) zboară din Pind spre Carpaţi - dar acest zbor nu este o deplasare pe orizontală (spaţială), ci una pe verticală (revelaţia identităţii esoterice Pind-Carpaţi): (188 - Maiul si Pindul) „Ma, di când văpsita-ni miră/Ni-scrise-a nia-n treile seri /S-bănedz sclav, tu lai ghideri, /Ni-asburară... Ş-tuţ fudziră, /La Carpaţ a mei xifteri." („Dar de când mi-a prevestit /Soarta neagră doar oftat, /Să fiu sclav şi-ndurerat, /Şoimii mei s-au risipit /Spre Carpaţi toţi au zburat" - transp. K.I.). Risipirea pe orizontală devine regăsire, concentrare pe verticala MUNTELUI SACRU AL NEAMULUI.
CAPITOLUL AL XIII-LEA: STRIGĂ TUL PENTRU IMPERIOASA NEVOIE DE SOLIDARITATE A ROMÂNILOR: MARCU BEZA
GEORGE MURNU comemorează o fictivă unire a sud-românilor şi nord-românilor, în poemul „Flambura noastră". Propune o mistică a Misiunii Unirii Spirituale, în „Chita si Bura". MARCU BEZA, alături de CONSTANTIN BELIMACE, este cel mai vehement luptător spiritual pentru nemurirea românilor, prin unire spirituală. Precum majoritatea poeţilor aromâni, şi MARCU BEZA simte Axa-Munte, ca pe suportul ontologic al neamului, ca pe fiinţa adevărată, la care orice aromân se întoarce, pentru a se reidentifica (213 -..Munte, frate"): ,.Munte, frate, mi duc hima /ş-voi s-ţâ grescu doauă zboare /că fum oaspiţ, frate munte /ş-că mi doare." („Munte, frate, acum te las, /Că-mi duc turma la iemat /iar la vară, să te aflu /mai bogat" - transp. K.I.).
Ce este. însă, mai tulburător, la BEZA, pentru noi, românii din nordul Dunării, este faptul că acest poet nu mai ocoleşte problema fundamentală: laşitatea ramurii de nord a neamului, inconştienţa românilor din Nordul Dunării, referitoare la necesara solidaritate spirituală, dar şi în fapt, a celor două ramuri româneşti, nu despărţite doar, ci şi unite, mistic, de Istrul Sacru.
Întâi, îşi clamează disperarea către Dumnezeu (205 - „Clopotele"): „Dumnidzale. toarnă-ţ ocl'il'i /ş-cătră noi". („Dumnezeule. întoarce-ţi ochii şi spre noi"). Apoi, în poemul „Bătrânul" (217), MARCU BEZA, chiar dacă rămâne, încă, aluziv, păstrând o dureroasă discreţie - mesajul ascuns în vălul discreţiei îl descifrăm cu atât mai multă durere şi ruşine, cu cât gândul poetului, reproşurile lui amare sunt mocnite: „Eh! vechiul nostru nume, /Cum cade în noroi... /Şi nimeni nu-şi mai poartă /Măcar un gând la noi."
Dar în poemul mesianic „O scrisoare" (p.p. 218-219), strigătul de durere nu mai poate fi oprit în crucea pieptului: „Di ani aştiptăm noi curmaţ di-una etă, /pri-aţel ţe din vise lu ştim că va s-vină /tea s-vindică jealea. ma multu s-nu ţână: /aleptu ca soarile ncărcat di lunină, /cu flamura timtă ş-cu sfulgul tu mână -/aşiţe din munţâ va s-vină (...) Ţi-aţea, s'nă măraţl'i, urfanea cripată-/s-hiţ ghine - va spunim a voauă tot dorlu: /că ş-vatră ş-cătandă la noi suntu-asparte! /Vă spunim si ştiţ şi s-nă daţ agiutorlu. /moi fraţ di-ună cruţe - ş-cu sândze scriată. /pitreaţim şi-aestă lai carte!" („de ani şi de veacuri - mereu aşteptam /pe cel ce din vise noi ştim c-o să vină /sa vindece jalea, sa curme durerea /ca soarele mândru-ncărcat de lumină, /cu flamura-n vânt, cu fulgeru-n mână /aşa din munţi o să vină. (...) de-aceea, fraţi dragi, vă scriem acum: /să fiţi sănătoşi Ascultaţi-ne dorul: de-avere şi vatră de mult n-avem parte. /V-am scris toate astea, cerând ajutorul! /Voi, fraţi de departe! şi scrisă cu sânge /trimitem la voi, astă carte." - transp. K.I.).
Acei nesimţitori, care ar spune, poate, că BEZA, prin această scrisoare, se adresează aromânilor plecaţi în străinătate, pentru a-i soma să se întoarcă, să salveze vetrele satelor Macedoniei - se-nşală şi rămân nişte vinovaţi înfundaţi în minciună, laşitate şi ticăloşie. BEZA foloseşte, pentru a marca viaţa românilor de la care solicită ajutorul, prezentul etern: „S-hiţ ghine! La voi 'şi-easte bana museată/ ş-ti toţ lunineadză disupră un soare. /Voi nu ştiţ că lăcrini virsăm noi diparte /ş-că tradzim arale. Pri voi nu vă doare, /lai fraţ di-ună cruţe:" (..Sănătate La voi e viaţă frumoasă /lumină aveţi cu toţii de la soare, /Noi numai de lacrimi acum avem parte /Şi doar de nevoi. Pe voi nu va doare, /voi, fraţi, de departe!" - transp. K.Î.).
Iată dovada definitivă că românii către care face scrisoare MARCU BEZA sunt cei din nordul Dunării: fraţ di-ună cruţe. Nu fraţi, prieteni - ci fraţi de (întru) cruce, adică fraţi întru spirit, nu întru spaţiu profan. Şi, dacă nu mă-nşel, BEZA ne numeşte, totuşi, lai* fraţi - negri fraţi, fraţi din umbră (adică, fraţi pe care „nu v-am văzut şi nu vă vedem"...). Acesta credem a fi sensul: fraţi nevăzuţi — nu fraţi negri. Căci pe cine aşteaptă „neamul nostru (care) nu-i încă-adormif"? Un prim răspuns ar
fi că-l aşteaptă pe Făt-Frumos şi Arhanghelul (sau Sfântul Gheorghe) din Nordul Dunării - pur şi simplu. Ar fi prea măgulitor - nedrept de măgulitor, pentru nişte nevolnici că noi. prea lesne uitători de neam, din nordul Dunării. Arhanghelul pe care îl aşteaptă BEZA. ca şi neamul - este Arhanghelul Neamului. Spiritul neamului Românesc. Dar venirea, pogorârea, epifania acestuia - nu sunt posibile decât în cadrul unei condiţionări: trezirea simţului de unitate etnică în ambele ramuri, depărtate, ale Neamului. Deci, ajutorul (agiutorlu) pe care-l solicită BEZA - este trezirea spirituală a celor din nord, conştientizarea (prin revelaţie) a Unităţii Spirituale a Neamului Românesc. Revelaţia nu e posibilă decât prin aprinsă credinţă, prin efort spiritual.
Cartea scrisă cu sânge („Cu sândze scriată, /pitreaţim a voauă nă carte..." -...şi scrisă cu sânge /trimitem la voi, astă carte" - transp. K.I.) întăreşte, încă o dată, valoarea de Cavaleri Căutători ai Sfântului Graal - Sfântul Sânge al Nemuririi - dar nu doar a aromânilor: Potirul Graal, simbolul misiunii sacre a Neamului Românesc, va rămâne ascuns, în negură de sânge, zadarnic jertfit de românii din sud, dacă nu vor veni sa se alăture spiritual, efectiv, la Sfânta Ceată Cavalerească şi Căutătoare - şi românii din Nord - din nordul Dunării. CEI DIN SUD JERTFESC, DAR HARUL SFÂNT SE POGOARĂ PESTE JERTFA DIN NORDUL MISTIC - DIN HIPERBOREEA.
O primă încercare de epopeizare a evenimentelor care au învăluit, în sacralitatea tragică a transfigurării, VOSHOPOLEA, o face NICOLAE VELO, în schiţa epopeică Moscopolea (de fapt, schiţă epopeică, la VELO, este şi Şana şi Arderea Gramostei). Dar suflul epopeic al lui VELO este, încă, prea scurt. pentru a avea zborul revelatoriu al transfigurării - rămânând la interogaţia neputincioasă, la recunoaşterea, doar, (implicită) a unui păcat originar al Moscopolei - ca simbol ai Neamului Aromânesc - iară, însă, a-şi ascuţi privirea, pentru a recunoaşte şi soluţia transfiguratoare, deopotrivă cu paradisul spiritual recuperat: „Doamne, ţe lăieţ au faptă, /Di armânil'i-ahâte au traptă?" („Doamne, aromânii, oare. /ce păcate au făptuit, /de atât au pătimit?" transp. K.I.). Pe acest pământ, lui NIDA BOGA. Doar, i s-a dat harul vizionar. Tot numai neputincios bocet deasupra ruinelor Voshopolei, fără forţa vizionară asupra transfigurării (doar o vagă intuiţie a lucrării divine renovatoare, nu transfiguratoare) îngâna şi N'ICOLAE CARATANĂ (1914) în poemul Bocet pentru Voshopolc (p. 406): ..Cu ţe s-li vindic - Doamne, cu ţe s-li fac s-nu-angreacă? Pi-aceşti muri-mirache aştept'na dzuă s-treacă /S-dipuna Dumnidzălu s-adună cheţră ş-loc. /S-analţă dit ruinuri Voshopolea la ioc" (..Cum să le vindec, Doamne, şi să le, şterg cumva? /O dacă pe murii-aceşti de dor, cândva /S-ar scobori Preaânaltul si ar înălţa la loc Voshopolea-n ruine, cea fără de noroc'" — transp. K.I.C
CUVÂNT ÎNAINTE LA VOSHOPOLE
Întrebarea pe care mi-o pun are în ea un sâmbure tragic: de ce nu au avut ...românii, până acum, ambiţia, orgoliul -- să semnaleze, măcar (dacă nu să impună), fraţilor lor români, de la nord de Dunăre, existenţa acestei măreţe si mistice epopei: VOSHOPOLE, de NIDA BOGA? Să fi avut atât de amară conştiinţa a unei înstrăinări ireversibile, între fraţii aceluiaşi Neam-Spirit? Să se fi resemnat să moară, îngropaţi alături de comoara lor inestimabilă — decât să fie subapreciaţi, sau chiar respinşi, atunci când vor fi dezvăluit strălucirea divină a epopeii lui NIDA BOGA, sub ochii fraţilor din nordul Dunării? Ştiau şi ei, cum, ştim şi noi, că marile neamuri se întemeiază pe epopei, pe MAREA POVESTE A ÎNCEPUTULUI, CU GERMENII VIITORULUI - şi sunt respectate (şi temute) de celelalte neamuri, graţie unei cât mai măreţe temelii epopeice?
Marea epopee a preromânilor s-a fărâmiţat şi deformat atât, încât nu mai păstram din ea decât fărâmele, incerte, şi ele, ale unor balade ciudate, veşnic [1]discutate: ciudăţenia şi neînţelegerea veşnică asupra semnificaţiilor lor adânci, decisive (a se vedea disputa eternă în jurul aşa-zisului fatalism din MIORIŢA) sunt singurii martori, care depun pentru originea sacrală a acestor fărâme de soare. Şi atunci? Când mistica (implicită şi explicită) a epopeii lui NIDA BOGA mergea tocmai spre esenţele (de nearătat decât iniţiaţilor) Spiritului Neamului Românesc - de ce nu au împins aromânii, sub ochii noştri, această superbă dovadă a vigorii sacrale intangibile a Neamului Românesc'.'* Câtă neîncredere, câtă amărăciune am produs noi, românii de la Nord, fraţilor noştri de la Sud-prin trădarea noastră către ei, prin părăsirea noastră, inexplicabilă şi impardonabilă, a rădăcinilor noastre, păstrate în limba şi fibra firii fraţilor din sudul Dunării... Doamne, iartă, rogu-te, laşitatea noastră milenară - şi fă ca ruga noastră de iertare sa fie primită de fraţii aceluiaşi sânge, aceluiaşi LOGOS SACRU (cu al nostru) - GRAALUL ROMÂNESC !
PARTEA A II-A „ILIADA " AROMÂNEASCĂ:„ VOSHOPOLEA, de NIDA BOGA (epopee de sonete - transpusă de Hristu Cândroveanu) VOSHOPOLE - EPOPEEA TRANSFIGURĂRII
I. Încă de la început, trebuie spus că VOSHOPOLE este epopeea retragerii unui neam eroic, după o luptă eroică - în absolutul divin, în eternitatea Sinelui Spiritual al Neamului. Căci cetatea Voshopole este considerată un centru material, dar, în primul rând, CENTRUL SPIRITUAL AL AROMÂNILOR. Deci, soarta Voshopolei este arhetipul destinului Neamului (Voshopole cuprinzând, esenţial, spiritualitatea, pură şi eternă, gesturile, interioare şi exterioare, pure si ritualice, ale aromânilor). Voshopole este nu doar Ierusalimul,Mecca spirituală a aromânilor-cât, mai ales, este Walhalla,,,spaţiul" edenic, pur spiritual (devenit astfel prin investire spirituală de către eroii Neamului - în frunte cu acest Zeus olimpian al spiritului cultural voshopolean-aromânesc: CAVALIOTI), în care sufletele şi spiritul aromânesc se retrag, pentru a se reîncarca cu eternitate: infinit triumf al speranţei. Dacă vrei să recapeţi durabilitate, neam aromânesc obosit, spulberat, deznădăjduit - întoarce-te, regresează spre originar, în STAREA VOSHOPOLE - Voshopole-Eden, Voshopole-starea de perpetuă rezistenţă şi luptă spirituala a Neamului Aromânesc. Acest statut, subliniem din nou, Voshopole şi l-a câştigat prin trei forţe: înţelepciune ordonatoare, activitate creatoare, şi, mai ales, prin luptă eroică, transfiguratoare: dincolo de mulţimea (cantitativă) a duşmanului etnic, aromânii voshopoleni şi-au întrevăzut eternitatea spirituală, victoria întru spirit, nepierirea veşnică. De aceea şi părăsirea ruinelor materiale ale Voshopolei (a se vedea sfatul preoţilor şi înţelepţilor), pentru a permite transcederea Voshopolei, dincolo de formele epuizate - în SPIRITUL EI INEPUIZABIL: în propriul ei arhetip: ,.Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L'ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie. (...) Cu-aistă nividzută nă ciudie /Ş-Voshopolea şi-pitreaţe agiutorlu /S-armână fara armânească vie." („Voshopole cea mândră, spulberată, /Nepieritor, în spirit e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora. (...) miracol straniu, nemaipomenit, - /Voshopolea nu numai s-a luptat /Ci va lupta mereu, la nesfârşit!" - transp. H.C.).
Credem că aceste versuri apoteotice, finale, fac aproape superfluă următoarea afirmaţie: Voshopole nu poate rămâne doar ARHETIPUL MÂNTUIRII SPIRITUALITĂŢII AROMÂNEŞTI (sud-dunărenilor români) - ci a tuturor băjenarilor - adică al tuturor membrilor-indivizi ai Neamului, care membri şovăie şi disperă, se rătăcesc în credinţă şi speranţă, faţă de eternitatea (victoria întru eternitate) Spiritului Neamului: Voshopolea este leagănul arhetipal pentru românii de pretutindeni, în momentele de suportare grea a agresivităţii neantului spiritual, a forţelor entropice (simbolizate, aici, prin turci, albanezi, greci - biserica patriarhală grecească şi monahii greci pervertiţi - Satana fiind, de fapt, cuplul satanic: Ali-paşa din Ianina (turcul) şi Vasilike (grecoaica sinelui pervertit, devastator, Dalila greacă, ce nu suportă durabilitatea monumentalităţii eroic-spirituale, a purităţii spirituale). Dar, paradoxal, ca în toate epopeile autentice, RĂUL are funcţie transfiguratorie: dansul de bucurie al Vasilikeii, atunci când află de distrugerea Voshopolei şi de stingerea în sânge a mândriei aromânilor harnici, creator-activi, denşi din punct de vedere spiritual - este dansul lui Vishnu, sau al lui Dionysos. Dezintegrator, în plan material - dar reintegrator, în plan spiritual. Fără neagra încercare, fără tragica încercare a distrugerii Voshopolei materiale - cetatea exemplară, strălucită din punct de vedere material - aromânii nu ar fi experimentat transcederea spirituală, trecerea lor în regim divin, prin VOSHOPOLEA REVELATĂ, devenită ARHETIP AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI.
Diaspora aromânească este una aparentă, cum tot aparentă trebuie să fie despărţirea Neamului Românesc, în românii din sud şi românii din nord: toţi românii se regăsesc, se numesc, peste limitele accidental-istorice, materiale.
Peste spaţiu şi timp, peste răutatea omenească, peste orice slăbiciune şi vrajbă, slujitoare Satanei - în Voshopolea ideală. Pentru noi, românii nord-dunăreni, NIDA BOGA, prin epopeea lui extraordinară, a dat un subiect de meditaţie profundă şi foarte gravă: Voshopolea ne aşteaptă pe toţi românii, spre a ne uni, în spirit şi-n simţire - în vederea împlinirii sacrei misiuni de civilizare a bar­barilor spirituali din acest Răsărit de Europă, de luminare spirituală a întunericului vijelios, distructiv, de transfigurare a unei lumi omise, minimalizate, persiflate, banalizate - cea balcanică (aşa cum apare ea, în superficialitatea de viziune, râu-voitoare, de rea-credinţă, a neamurilor nelămurite, împâclite, orbite spiritual, ale Europei) - o lume discutată, mereu, în termeni peiorativi, o lume adusă, până şi de românul Cioran, la sintagma dispreţuitoare: „cultură minoră". Voshopolea ne cheamă, pe toţi românii (de sud şi de nord), să depăşim aceste obstacole de înţelegere - ÎN LUMEA REVELAŢIEI SPIRITULUI.
Poate că bâjenarii, de care spun versurile inspiratului NIDA BOGA, nu vorbesc atât de rătăcitorii, prin lume, aromâni - cât, mai ales, de rătăcitorii, departe de adevăr (dar care râvnesc şi sunt dispuşi să se închine, pe ei şi viaţa lor, Arhetipului Adevărului - Adevărului Spiritualizat, Regăsit) - din această lume desacralizată, Voshopolea, fără îndoială, ca arhetip al Neamului Românesc (fuzionat în spirit) - este şansa soteriologică a celor care vor să se lase mântuiţi, care vor să se integreze pe traiectoria autentică, gravă, tragică, iniţiatică - dar trimfătoare, pentru cei care ascund (fără ştire) - şi apoi vădesc, stimulaţi de acest drum iniţiatic - calităţi spirituale autentice.
I- THIMEL 'ILUALI VOSHOPOLE (VOSHOPOLE SE-NTEMEIAZĂ TÂRG)
1 – ÎNCEPUTUL
Voshopole este chiar mai mult decât o epopee: este o etnogeneză, concepută ca o cosmogeneză. Neamul se naşte şi creşte dintr-un nucleu primordial, THIMEL'ILU -ÎNCEPUTUL - nucleul este exilat în neant - pustiul cu fiare (iniţiatice, care păzesc comoara ORIGINII) - pustiul originar: „Vahi nu era puiată niţi stane, /Apanghiu n-avea omlu, pravda, cânil'i, /Sirinlu ţer era a lor tavane, //hirbea pădurile-mpline di avrime, /Di frică ma nu para ştiu Armânil”i, /Nu vor să ştibă niţi di ţingrime." („Şi n-au găsit o streaşină cruciş, /Nici adăposturi - pentru oameni, vite. /Cerul boltit le-a fost acoperiş. //Doar fiare peste tot - şi loc stingher. /Ci au descins, cu inimi oţelite. /Şi n-au fugit - de spaimă, nici de ger." - transp. H.C.).
Acest nucleu incipient are aparenţa sărăciei formale şi a sărăciei vitale: oieri cu puţine oi cristicul este esenţializat - aşteptându-se miracolul expansiunii demiurgice - cinci peşti şi trei pâini, înmulţite - înafara satanicului număr, a satanicelor cantităţi - este calitatea, de sorginte sacră: calitatea învinge numărul şi dimensiunile, debordând peste limitele cosmice, într-o expansiune spiritual-materială. Pâinea vieţii este neagră (sumulaie) : „Ş-cu pane sumulaie tu tisagâ") - neagră ca misterul ascuns al creaţiei. Straiele sunt simple (tâmbarea-zeghea. „Tuţâ cu tâmbarea viniră pi-anumiri"), ca straiele zeului călător, peregrinul demiurg poartă masca derizoriului. Bâtele-ciomege, din mâini („Tu mână cu vârtoasă nă ciumagă") joacă rolul falusului demiurgic: concentrează creaţia pe AXA ORDINII VIITOARE (potenţială, plănuită).
Ceea ce constituie centrul demiurgic al Voshopolei este inima oţelită a demiurgului-Christos (oierii pregătind întemeierea, ca miracol). Ca la orice început, eroismul este instinctual, implicit, non-ostentaliv, consubstanţial cu actul demiurgic: „Di frică ma nu para ştiu Armânil”i".
2- CUPIILE CRESCU (SE ÎNMULŢESC TURMELE)
Şi, într-adevăr, esenţa calitativă, magică, intră într-o expansiune miraculoasă: ,.Tu an di trei ori canda oile feată. /Cupiile troară acăţară s-crească, /Şi grasa iarbă dipriună s-pască, /Arâuri s-cură lapte tu găleată." („Momite - oile, cu nu-ş ce nadă. /Fătau mai des, să înmulţească turma, „/Şi le pierdeai prin ierburi grase urma, /Iar laptele curgea-n şiştar - cascadă." - transp. H.C.).
Evident, demiurgul a instaurat, odată cu cadrul originar al creaţiei active (deci, scoase de sub masca potenţialităţii, plânuirii), condiţiile Pământului ca Eden.
Belşugul iniţial este expresia descătuşării „măştii", Oierul-Demiurgul, fără nici o teamă de apariţia forţelor adversare creaţiei - îşi desfăşoară totala Iubire: Creaţia Totală nu poate reieşi decât din Iubire totală, fără reţineri, fără limite. Calitatea esenţială, miracolul, depăşeşte cantitatea, dar fără a o neglija: cosmosul trebuie să intre sub Norma Formală, Să se închipuie (să capete înfăţişare şi să Funcţioneze). „Hărăile groase, mari şi andisate, /Cu ascură caprină ş-moale lână" („In sacii mari, de nu-i puteai întoarce, /Lâna ţigaie s-adună mereu" - transp. H.C.). Lâna sorţii este, ca la orice început, insesizabilă sub latura restrictivă: e o abundenţă-miracol, păstrând doar forma-sac (misterul abia conturat, abia ascuns - o ambiguitate, posibilă doar la începuturi, între sacralitate şi fenomenalitate). Centrul demiurgic se impune, încă, autoritar-sacral: „şi foclu arde daima sum căldare. Iar talarile di lapte ma s-gulescu, /Şi butinile nu au acumtinare" („şi focul duduia în orice tindă, /Butoaie-n cercuri împânzeau livada - /Că stâna nu putea să le cuprindă." - transp. H.C.). Focul- la fel şi uterul din care a izbucnit creaţia: butoaiele din Eden, care conţin şi apoi revarsă lumina solidificată, pentru baia originară - laptele (misterios, condensat şi ascuns-disimulat în butoaie, în vederea actului baptismal. exercitat asupra nou-nascutei lumi).
3- VOSHOPOLEA AGIUNDZE HOARĂ (VOSHOPOLE AJUNGE SAT)
Întemeietorii adamici (- oierii-bărbaţi - ) cheamă, în Eden, femeia-Familie -şi, astfel, normarea spaţială a lumii originare devine mai severă, organizarea se transformă într-o separare (prin introducerea Femeii-Familie în Eden) mult mai pregnantă, mai sofisticată, demiurgia-miracol devenind, printr-un lent declin al sacralităţii, în favoarea fenomenalităţii - CONSTRUCŢIE: colibe-case, organizate în satul-Voshopole: „Pi dzenuri şi călive s-iasă loară. /Uiaril'i singuri cum nu vor s-armână. /Fumel'ile s-li aducă nu amână, /Voshopolea s-vidzu că easte hoară" („Curând se-nalţă şi colibe-n zare. /Oierii, suferind cumplit de dor, /îşi cheamă lângă sine şi pe-ai lor - /Şi-ntemeiază noua aşezare" - transp. H.C.). Pătrunderea Femeii, ca ispită fenomenalizantă (desacralizantă) prefigurează satanismul agresiv viitor, agresor împotriva stârii-Eden (deocamdată, o stare ambiguă, între spiritual şi fenomenal): viitoarea Vasilike, partea instigatoare, plănuitoare şi catalizatoare a dezastrului - devastatoarea Edenului pământesc (devastare, e drept, cu scop ocult, de transfigurare a fenomenalului în sacral-transcedental).
Nimeni nu bagă, însă, de seamă, că în Eden, cu bună-ştiinţă, a fost introdus ŞARPELE (sub forma abstract-tensionată, prefiguratoare, a dorului-chemare). Toţi îşi văd de treabă, de expansiunea miracolului creaţiei - în toate direcţiile şi sensurile: înmulţirea hergheliilor, adunarea brânzei, lânei, untului - în butoaiele-utere ale luminii solidificate şi /sau lichide (lumina sacrală ambivalenţă: secretă, în lichidul amniotic al laptelui - în care plutesc misterele cheagului-închegare - viitoarele forme ale luminii originare: brânza, untul): „ca frândza crescu-aclo şi irghiliile (...) Că munţă au di caş ş-di lână stafiile, /Di umtu, ţi aşteaptă ca s-lu-aducă /Pi cal'iuri făr-di mardzine cărvănile" -„Şi se-nmulţesc într-una herghelii (...) Şi munţi s-adună brânza, lâna-n vale, /Şi untul, cum spuneam - acu-n butoaie, /De gem, cărând la ele, chervanale" - transp. H.C.
Se formează, astfel, MIŞCAREA, ca deplasare, şi sensurile-rosturi (semnatica mişcării), laolaltă cu stăpânii-călăuzitori de rosturi. Se formează un univers al drumurilor şi tranzacţiilor echilibratoare (născătoare de suferinţa-geamăt, aceste tranzacţii - dar necesare pentru stabilizare, prin echilibrare, a universului nou-creat): CHERVANALELE (dar şi chervanagii, ca născători ai chervanalelor şi ai nevoii de chervanale) - gem - prea-plinul-cantitativ începe să producă suferinţă anticipând MAREA CĂDERE.
Acest efort echilibrator, în jurul Şarpelui pătruns în Eden - deja. pune problema unor ispitiri - încă minore, încă suportabile - ba chiar, victoria asupra stavilelor. Ispite (frig, arşiţă, neguri, ploaie: „Tu larga lume cărvănaril'i s-cherdu, /Iu tihea cathe un va s-lu arucă, /Şi s-toarnă hărioşi cu mare-ncherdu" („Iar chervangiii nu mai ştiu de frig, /De arşiţă, de neguri şi de ploaie - /Dar truda şi-o preschimbă-n bun câştig." - transp. H.C.)- Evident, există o ispită benefică (în perspectiva celor ce se vor întâmpla), ispita sistării drumului, ispita suspendării, din nou, în potenţialitate, a sensurilor. Dar intervine ispita malefică, reconfortantă întru fenomenalitate: câştigul-echilibrare în cadrul fenomenalităţii.
4-5-6: CĂRVUNARIL'I 7 ADUC FLURII (CHERVANAGIII VIN CU GALBENI), VOSHOPOLEA S-FAŢE PULITIE (VOSHOPOLE-I DE-ACUM ORAŞ), S-ADUNĂ FUMIGAME DI OAMINI (UN FURNICAR DE OMENIRE)
După FACERE, mişcarea, în esenţa ei, nu poate fi decât malefică, pentru că este centrifugă - este mişcare-ca-rătăcire-faţă-de-CENTRUL SACRAL. Dorul-chemare prefigura Demonul Mişcării.
Mişcarea, deplasarea spaţială, pentru răspândirea-dilatare a nucleului esenţial al Voshopolei - devin caracteristici (cu esenţă malefic-cantitativă), produse de (dar împotriva!) Centrul(ui) Creaţiei-Voshopole şi răspândite spre periferiile universului. Deocamdată, nu se percepe faptul că periferia conţine contraofensiva anticreaţiei, contraofensiva forţelor distructive.
Personajele centrale ale acestei perioade de expansiune formală a nucleului esenţial sunt chervanagiii cu chervane (cărăuşiii cu care). Este, în context epopeic, o translatare şi multiplicare a ARCEI LUI NOE, din mediul lichid (Arca = simbol al vitalităţii esenţializate), în planul spaţiului solid. Este o navigare a Arcei multiplicate - pe pământ. Există o deosebire fundamentală între Arca exclusiv expansivă - şi chervanele tranzacţionale. Prima - dăruieşte doar, împrăştie doar - viaţă, har. Chervanele dăruiesc, dar şi primesc: transformă, transfigurează (în sens negativ, malefic) darurile luminii vii (simbolizată de laptele - lichid, sau solidificat în brânză, unt etc) - în lumina densă, dar rece: galbenii de Veneţie (flurii di Veneţie).
Intervine, prin focul rece, malefic, al banilor - FRICA: „Cu minţă i flurii di Veneţie, /Ţi s-li ascundă cărvănaru ştie" („Că grei sunt galbenii de Veneţie, /Dar fiecare să-i ascundă ştie" - transp. H.C). Banul e o proprietate nesigură - şi, de aceea, fascinantă: orice nu-ţi aparţine definitiv, prin har divin, prin dăruire divină, are gustul vinei, al păcatului obscur - dar, tocmai de aceea, este ispititor. Ispita de a avea ceea ce altul nu are - de a avea ceea ce nu ţi s-a dat, dar tu poţi sili (silui) soarta. Aşa înţelege omul să-şi exercite liberul arbitru, în lume.
Tăcerea şi singurătatea ascetică ale demiurgiei originare - se transformă în proliferare verbală (în taclale-amintiri), într-o existenţă dionysiacă (transgresând apollinicul): „Bat dzua munţâl'i, noaptea şed la hane, /Aduc aminte-nveastele di-acasă /Ş-lă-astindze dorlu vinlu din bujane" („Pe şleauri ziua, noaptea la taclale - /Cei chervangii, cu gândul la neveste, /Vin rubiniu, glumind, îl dau devale" -transp. H.C).
Timpul mitic,  originar,  „da peste margini", căci  acţiunea tranzacţională (aducerea înlăuntrul Edenului a forţelor exterioare, care nu conţin totdeauna germenii binelui...) duce la transfigurarea, fie şi parţială, fie şi păstrând puternice (încă) puncte de rezistenţă mitică - în timpul istoric: „Trec anil'i, eta poate ca s-adună" („şi vremea trece, nu stă-n loc un pic" - transp. H.C.).
Germenii răului sunt, deocamdată, impliciţi, mascaţi (disimulaţi) într-o consolidare a formelor din jurul Centrului Originar: în locul COLIBEI-ARCA MITICĂ - se constituie, prin hybris al mişcării (exces de mişcare) şi prin hybris tranzacţional: oraşul (pulitia) Voshopole.
Acţiunea chervanelor îşi păstrează, încă, sensul mitic, ascensional - şi mediul în care se efectuează mişcarea se păstrează, încă, sănătos (cvasistihial, cvasioriginar): „Sirin i-ntunicat poa' s-hibă ţerlu" - „Pe orice vreme - că-i senin, furtună" - transp. H. C.
Numai că demiurgia se degradează spre artizanal, esenţele sintetice proliferează în elemente formale analitice, fragmentare, ale construcţiei: piroane, ciocane, dălţi, cuie, marmură, var, blană, scânduri, grinzi, mistrie: „Vin una după alta bair ş-cherile /Cu marmură şi-azveste ancărcate, /Cu scânduri ş-grendză ţi suntu tăl'iate /Di tahina pân' tu-armundziş di şerile. //Nu-armâne niadusă nă mistrie..." („Mai urcă-n şiruri lungi şi harabale, /Cărând la marmură şi var, prin vad, /Şi blană, scânduri, grele grinzi de brad /Tăiate-n ferăstraie de din vale. //Aduc de toate - până la mistrie..." - transp. H.C.). Şi demiurgii decad până la nivelul de meşteri iscusiţi (făcătura globală, revelatorie, începe să devină o mioapă şi meschină aranjare a formelor în alte forme, pierzând din vedere esenţa centrală, perspectiva, care nu se poate păstra decât dintr-un centru imuabil şi imobil). Meşterii vin din alte zone exterioare centrului demiurgic - zone incerte, din punct de vedere sacral: Zagor, nemţie (Afstrie-Austria): „Marmaril'i tuţi Zagorlu şi-l'i pitreaţe /Vin ş-masturi alăvdaţi di tu Afstrie" („Sosesc zidarii toţi de prin Zagor /Şi meşteri iscusiţi, de prin nemţie" - transp. H.C.).
Şi totuşi, nu se construieşte Turnul Babei, nu se construieşte necuviincios, sfidător, împotriva lui Dumnezeu. Ci se construieşte cu o inocentă inconştienţă, pentru o prosperitate-proliferare de tip domestic, respectând legile divine şi poruncile măsurii şi cuviinţei. De aici, impresia unei continuităţi a teurgiei, a clădirii omului, dimpreună cu Dumnezeu: „Vahi ş-Dumnidzâ cu mânile-a lui agiută..." („Voshopolei -se pare că-i e naş /Chiar Dumnezeu..." -transp. H.C.).
După cum se poate observa, textul original aromân notează o implicare superioară lui Dumnezeu, sugerând că avem de a face nu cu un oraş, ci cu o CETATE DIVINA, un templu-cetate, un loc unde se refugiază, activ şi pasiv, creator şi meditativ, întâi CREATOR, pentru a putea fi apoi MEDITATIV - Dumnezeu. Numai că din însuşi titlul sonetului: S-ADUNÂ FURNIGAME DE OAMINI - UN FURNICAR DE OMENIRE - se poate trage concluzia că demiurgii titanici, solemni, ai începutului, au degenerat, prin pierderea perspectivei centrale, prin hybrisul acţiunii şi tranzacţiei, prin artizanal - au decăzut: stadiul acesta al decăderii este furnicarul, gregaritatea. Nu este un stadiu avansat de demonizare prin degradare, pentru că lipseşte paradoxul antitetic -gregaritate-superbie (ca în Scrisoarea /eminesciană: „Muşti de-o zi, pe-o lume de măsură cu cotul... Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi").
Nu. Voshopole are ceva dintr-un templu, refugiu al divinităţii - căci construcţia nu a fost făcută pentru fala - ci pentru proliferarea (înmulţirea formală) a neamului. Furnicarul, gregarul - sunt aspecte ale derizoriului, ale decăderii esenţiale - şi totuşi, dacă satanicul sfidării divine nu a pătruns în aceste forme proliferate, furnicarul poate fi doar rezultatul mediocru al unui hybris mediocru - dedesubtul furnicarului putând fi intuită esenţa - Dumnezeu. Faptul că hybrisurile, cu centru VOSHOPOLE, nu au fost grave, ci au avut aspecte atenuate - îl subliniază ocrotirea munţilor, „Diparte cum tu munţă e ascumtă" („Cum munţii-n jur - privirilor o ascund" - transp. H.C.). Voshopolea este ascunsă de munţi - iar privirile Răului n-o văd, încă - sau, mai exact, Răul, încă, n-o poate ataca plenar („Nu are frică vămu di furame" - unde furame înseamnă hoţi mulţi, ca forţe malefice deplin proliferate, nestânjenit).
Şi totuşi, prin hybrisurile acţiunii şi tranzacţiei - a fost introdus, în cetatea-templu - CALUL TROIAN al Răului: BOGÂŢIA (Materială). Oricât ar fi de ocrotită cetatea de palladium-ul munţilor (Pallas - Athena = raţiune divină, prin poarta iniţiaticâ a munţilor) - prin efectele sale. râul este inevitabil: munţii nu pot decât întârzia căderea tragică prin Răul Interior (cădere care, în cazul Voshopolei, va duce la transfigurare, va semnifica, deci. moarte iniţiatică) - aşa cum prezenţa statuii lui Pallas-Athena, în Troia, nu a făcut decât să întârzie zece ani (un ciclu de evoluţie cosmică) pătrunderea lui Ulysse - perfidia distructivă, având drept consecinţă invadarea şi trecerea, în focul transfigurator (în mit), a Troiei.
Bunăstarea-hybris (mizeriile pier. dar bogăţia este hybrisul prosperităţii- bunăstare) nu încetineşte, încă, infiltrarea (pe lângă forţele inductive ale Răului) elementelor de consolidare divină, din interiorul cetăţii-templu: „S-analţă biseariţi" („Se-nalţă mănăstiri") - este titlul următorului sonet
7 - SE-NALŢĂ MĂNĂSTIRI
Faptul c păstrează inocenţa, smerenia, starea de recunoştinţa - mulţumire lui Dumnezeu, ca pentru nişte daruri exclusiv divine (neţinând cont că tranzacţiile nu înseamnă doar intervenţia pe verticală, comunicarea cu Dumnezeu - ci şi coruperea, pe orizontală, de către forţele periferiei luciferice) - întârzie consecinţele distructive ale Calului Troian al AVERII - hybrisul bunăstării. Chiar li se dau averilor dimensiuni şi semnificaţii mitice, considerându-se (în mod parţial eronat) că sunt averi exclusiv spirituale, precum cele din basme (uitând de direcţia şi sensul tranzacţiilor prin chervanele. care au contactat periferii cosmico-sacrale. zone străine de esenţa templului - Voshopole, ca ombilic sacrii al   Pământului):   „Averile  ca  tu   părămith   l'ia  s-crească,  /Dit  ţeruri   canda Dumnidză s-dipuse /Vişterile tute di aclo li-aduse /armânil'i di Voshopole s-l'i mească" (.Averile ca-n basme-ncep să crească, /De parcă Dumnezeu se întrecea -/Comorile ce-n ceruri le avea, /Voshopolenilor să li se dăruiască." - transp. H.C.).
Iată inocenţa primară păstrată: voshopolenii-demiurgi nu pot concepe decât că efortul tranzacţiilor a fost unul iniţiatic, de sondare-ispitire a milei lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, găsindu-i curaţi, în demersul lor - le-a oferit, doar pe verticala spirituală - averi. Această inocenţă în exces va fi sancţionată de divinitate - dar prin această inocenţă, caracteristica fundamentală pentru orice stare de sfinţenie - VOSHOPOLEA VA FI TRANSFIGURATA, MÂNTUITĂ: Orice bine conţine germenii răului, dar un rău dobândit din inocenţă nu poate împiedica, nicicum, triumful reconversiei totale în bine.
Inocenţa tranzacţioniştilor voshopoleni se traduce, nu doar formal, ci spiritual, prin biserici, mănăstiri şi schituri - înălţate ca tot atâtea căi ale doritei teurgii, ale colaborării (pe drumuri sfinte, verticale, drumuri ale recunoştinţei şi rugăciunii) cu Dumnezeu: „Fără bisearică nu easte cohe, /S-ved anălţate până ş-tu curie /I mănăstire, iţi nă metohe." („Şi ce biserici i-au meşteşugit - /Şi-n târgul lor şi-n juru-i (expansiunea centrului poate fi şi devierea centrului sacral), prin păduri (totuşi, se păstrează cadrul sacral, pentru zidire-construcţie - deci, se conservă germenele demiurgiei) /Ce mănăstiri şi schituri i-au ivit" - transp. H.C.). Inocenţa vede doar jumătatea plină a paharului şi păstrează, intacte, virtuţile creştine fundamentale: credinţa, speranţa, iubirea. Totul creativ este pus sub semnul Muntelui Sfânt (Sfeta Gora, simbolul transcederii muncii, în acţiune exclusiv divină): „Ş-tut" „Avilu-nor" „s-lu aducă" („puteai să juri /Că-ntregul Sfânt-Munte au sâ-l aducă" - transp. H.C.).
Şi, în continuare, toate acţiunile, chiar dacă încep să capete traiectorii treptat divergente (treptat, depărtate de centrul sacral) păstrează, totuşi, o oarecare coerenţă sacrală. Nici o acţiune nu este strict profitabilă - ci toate au. în ele, păstrat - germenele de magie, germenele sacralităţii. Acestea nu sunt amănunte nesemificative, ci prefaţează şi justifică semantica gesturilor tragice de mai târziu: eroismul, diplomaţia, hotărârea părăsirii ruinelor materiale (conştientizare şi pocăinţă, faţă de revelaţia germenilor luciferici, pe care singuri, dar cu inocenţă, i-au infiltrat în centrul sacral-Voshopole) - în favoarea Voshopolei-Miracol-Arhetip Spiritual.
8-,,VOSHOPOLEA LUCREADZĂ"(„ORAŞUL FĂRĂ TIHNĂ")
„Hăraie" (p. 250) şi „saclu" (p. 254) înseamnă, în armâneste, cam acelaşi lucru: ceva în care încape mult, în care se poate îndesa şi adăposti mult. Cine se îndeasă şi se adăposteşte, acum, după întemeiere şi după Descătuşarea Mişcării? Tot ce rezultă din firul tors (simbol al sorţii) - lucrat la războiul de ţesut, sau împletit cu andrelele, sub semnul luminii-lumânare: „Pit case noaptea nu s-astingu ţerile" („Iar sfeşnicele nu se sting în casă" - transp. H.C.). Ţesutul sorţii şi bătutul ei în urzeala destinului - sunt acte hiperbolizate - sau, mai curând, avem de-a face cu o condensare enormă a istoriei, în Marele Mit al Voshopolei (Arheul cel Mare al Armânilor). „Şi arâzboilu agripnie are, /Nu e lişor s-ascapă el di spată /Antreaga noapte coapsele s-nu-l'i bată /Că tu-agiutor şi svalniţa Pi-arsare" (Şi el războiul, parcă e la clacă, /îl bate spata fără contenire - /Unealta asta şi-a ieşit din fire, /De nu mai ştie, bietul, ce să facă" - transp. H.C.).
Trebuia să-şi iasă din fire, războiul de ţesut - pentru că „timpul nu mai avea răbdare", după vorba celebră a lui Marin Preda: trebuia îndesată vremea, până la transfigurarea calitativă, în mit - pentru a forma rezerva de eternitate a neamului armânesc. Apoi, rezerva de eternitate, obţinută prin „ieşirea din fire", prin tranfigurarea cantităţii de activitate în calitate-a sorţii-întru-veşnicie - urmează să fie ascunsă în matricea-sac: marele mister al coagulării acvaticului (p. 250: taina obţinerii brânzei), ca şi cel al ţeserii sorţii, din firele, aparent, fără rost (în realitate, conţinând rost potenţial, fiecare), trebuie izolate de ochiul profan, trebuie apărate în întunericul magic al sacralităţii matriceale: sacul. Breasla ţesătorilor, deci, este fundamentală: de la ea încolo se poate citi destinul - sau se poate cere socoteală destinului.
9. „SARMACHEŞVI" („MĂTĂSARII")
Evident, după ţesătorii globalităţii firelor sorţii, vin maeştrii subtilităţii nuanţelor destinului, aristocraţii rafinamentelor destinului (rafinamente viclene şi perverse, ca orice rafinamente: rafinamentul este hybrisul interogaţiei profund luciferice): mătăsarii. Ei devin, inconştient, cauza catastrofei de mai târziu. Mătasea este hybrisul firului - este pervertirea calitativă a firului vizibil - în invizibilitatea extrem de activă. Ochiul cedează în faţa degetelor - iar degetele facerii, prin hybris, devin degetele crimei. Degetele mângâierii vor deveni degetele strangulării: beii, care sunt atraşi-traşi pe firele (invizibile) ale mătăsii, vin în Voshopole-templu, pentru că sunt covârşiţi de lumina care li se strecoară, . prin degete, spre suflet. Dar lumina mătăsii, în drum spre suflet, se transformă în invidie, pizmă, lăcomie, ură - într-un cuvânt, templul, prin mătase, va deveni abator. Cel puţin, în structurile lumii aparente. Deja energia beilor, prin mătase, este canalizată spre târguiala violentă, spre tranzacţia cu ameninţări („Se ceartă, pleacă, se întorc din drum"): mătasea e doar cortina din faţa dezastrului evidenţei. Mătasea e hotarul între soarta umană, pervertită de forţe ahrimanjce -şi eternitatea orbitor-luminoasă (eternitate care se substrage cu atât mai mult tactilului, cu cât se sustrage ochiului uman - cedând în favoarea viziunii - ca transcedere a senzorialităţii). Invazia, prin mătase, începe, în templul Voshopole: „Vin beianil'i di Şcodra i di Ghiorge, /ş-di tu dugheane nu vor el'i si-s mină/Pân' nu-şi păltescu ţi-au ti strane borge" („Din Ghiorghe vin, şi de prin Scodra, bey -/Se cearta, pleacă, se întorc din drum, /Şi varsă prăvăliilor bani grei" - transp. H.C.).
„CUIUMGEADZL'I" („GIUVAERGIII")
Aurul zlătarilor este tocmai opusul mătăsii: aurul este inima spirituală a templului-Voshopole, inima de foc a purităţii eterne, de dincolo chiar de formele-simboluri visate (revelate) întru eternizarea prin esenţa-aur (lănţuguri, cruci, brăţări, colane, mărgele): „Şi foclu nu s-astindze vărnă oară, /Că suntu aţe ş-neale dimândate, /Ţi la isozmate va s-hibă date /Di dziniri ică di părinţă dhoară" („Şi arde focul - parcă-i de vestale, /Se cumpără inele, verighete, /Flăcăii logodesc întruna fete, - /Ca să le facă daruri e cu cale" - transp. H.C.)
Focul-aur produce solidarizarea spirituală prin iubire. Focul-aur menţine tinereţea eternă. Focul-aur este centrul mistic, de solidarizare interioară, de concentrare a tuturor forţelor spirituale (care converg la construcţia Arheului Neamului) - pentru a exorciza, astfel, acţiunea de pervertire a mătăsii - cea aducătoare de străinătate şi de învrăjbire, ca urmare a orbirii profane (opusă orbirii-transcendere) în faţa supremaţiei tactilului. Leacul contra mătăsii, antidotul împotriva versatilităţii sorţii-istorie - pare că este focul-aur. Efortul spiritual pentru aur (menţinerea Arheului Neamului) este exprimat prin apa-foc a sudorii (sinteza magică a contrariilor): „Ş-hărvia l'i-află frâmtea asudată" („Şi toate le storc râuri de sudoare" - transp. H.C). Nu lipseşte, nici măcar la nivelul aur, demonul invidiei - contracarat de forţa solidarizantă a centrului-foc: „Ianotisle vor ca s-li zilipsească" („Suratele de-aiurea să turbeze" - transp. H.C).
„ VISE DI ASIME" („ VISE DE ARGINT")
Cu o treaptă mai jos decât aurarii, şi anume la nivelul imaginării aurului (căci argintul devine imaginarea neimaginatului) - sunt argintarii. Aceeaşi solidaritate spirituală sugerează munca lor - numai că această solidaritate nu este faţă de centrul ascuns-mistic, ci faţă de formele cantitative: „Tu-asime pulitia cum să- * nveaşte" („Şi-acoperă cu-argint oraşul tot" - transp. H.C).
Tot în sfera sacrului lucrează şi argintarii - dar un sacru posibil de vizualizat, un sacru accesibil - şi el iluminatoriu, dar preponderent la nivel vizual-material, şi mai puţin la nivelul sudorii-sinteză mistică: „Iconili au di-asime caplu ş-mânile, /Di-asime signele, polieleile, /Di pi biseriţi cruţle ş-cubeile, /Di-asime-i thimiatorlu cu şăndânile" („Icoanele-n argint le toarnă, grele /Şi prapuri, candelabre poleiesc - /La fel cupole, cruci - le meşteresc, /Cădelniţele asemeni sunt şi ele" - transp. H.C).
În loc de sudoarea mistică, rezultat al efortului spiritual interior - apar două categorii de sugestii despre acvatic:
a - acvaticul dorit, posibil, chemat pentru a sacraliza - VINUL, care transcede la AUR caloarea cupelor (formale) de ARGINT: conţinutul esenţial ..contaminează". în sens pozitiv, formele care-l aşteaptă, îl prevăd, îi pregătesc leagăn de eternitate - sau traseu euharistie;
b - acvaticul revelatoriu, al fântânilor împodobite cu argint. Argintul fântânilor este solidar cu argintul apei profunde, venite dinspre esenţele pământului. Şi totuşi, argintul rămâne ca VIS - visele fiind, şi ele, de argint: „Au şoputle di-asime şulinare, /Curată ca asimea apa cura: /Voshopolea di-asime ş-vise are" („împodobesc fântâni cu-argint, duium - /A căror apă parcă de argint e, /Precum le-ajung şi visele, de-acum..." - transp. H.C). Nu se atinge, astfel, nivelul tărâmului etern: „tinereţea fără bătrâneţe" a flăcăilor logodiţi cu fete, sub semnul focului-aur. Meşterilor aurului „somnul le-a pierit": ci au viznini-visuri visează doar „lănţuguri, cruci, brăţări...") - pe când meşterii argintului aduc visul adormitor, paralizant, al formelor sacre invadatoare. E o hipnoză a argintului - opusă revelaţiei aurului - ca foc, care stoarce din aleşii sacri-zlătari „râuri de sudoare" („Ş-harghia Fi-aflâ frâmtea asudata").
12 - „BĂCALADZL'I" ('„BĂCĂNIILE")
Tranzitivitatea şi proliferarea formelor se accentuează la nivelul breslei băcanilor, din xinitie (străinătate) aduc nucleii proliferam formale desacralizante, aduc maldăre cantitative - din pricina cărora extazul (zlătarilor sau argintarilor) dispare, fund înlocuit cu strigătul: „Măraţi ciraţl'i stigă şi azgheară" („Şi fac strigare slugile, vârtos" - transp. H.C).
Apare cuvântul pervertit, cuvântul-capcană demonizantă, pentru momirea-ispitirea-atragerea muşteriului: „Nu tac el'i până nu avrăhnisescu, /Un singur muştiri nu vor s-lu cheară" („De răguşesc de-atâta gălăgie. /Şi-ntâmpina clienţii drăgăstos" - transp. H.CA Lăcomia de câştig este rezultatul firesc al pierderii reperului interior al focului-aur, prin entropizarea în zona formelor proliferante, scăpate de sub controlul spiritual. Cei care muncesc sunt uitaţi, în favoarea câştigului: „Iar băcăladzl'i scriu tu-a lor tiftere, ./Măcare s-da ciraţlor agărşescu /Ş-păradzl'i seara intră tu chimere" („Ci trec băcanii-n catastife tot. /Uitând să dea doar slugilor simbrie.,, /Câştigul numai, limpede-l socot" - transp. H.C). lată apărute catastifele şi scrisul în ele: nu sunt literele şi cifrele verticalei spiritului - ci reflectă orizontala proliferării materiale (din care esenţa s-a retras, în faţa agresivităţii materiale şi a poftelor carnale, inferioare, ţinând de jumătatea de jos a fiinţei). Catastifele autoconsemnării păcatelor.
13 - „CĂLDĂRARIRL'I" („CĂLDĂRARII")
Astfel ARAMA căldărarilor, spre deosebire de AURUL zlătarilor şi ARGINTUL argintarilor - devine simbolul degradării cu încă o treaptă mistică, spirituală: treapta degradării vizualului - spre auditivul-zgomot (profanarea auditivă) „Iu s-află poţi lişor ca s-anguceşti, /După a ciocurlor maşi lavă mare"' (,.Pe unde se-află ştii numaidecât, /Din ciocănitul lor asurzitor" - transp. H.C.).
Ciocănitul este marcatorul, ameninţător, al mârunţirii timpului şi al micşorării intervalului până la evenimentul contrar întemeierii: desfacerea lumii întocmite. Căldărarii îndoaie (înmoaie), nu durifică, nu transcend materia - spre centrul-spirit. Cântecul lor nu este orfism pur, ci orfism alterat, orfism corupt de glume (bruiaj al sacrului, carnaval pătruns în sacralitate). Ei nu mai sunt coagulatorii logodnelor, ca aurarii - şi sunt corupătorii (prin cuvânt-cântec corupt) fetelor şi nevestelor. Pepelea - Anton Pann apare, în acest context, nu atât un geniu naţional, cai un demon corupător cu vorba entropică (palavrageala corupătoare şi degradanta a sacrului). Rezultă sugestia unui balcanism, în sens inferior - ca disoluţie a CUVÂNTULUI DEMIURGIC.
14 - ,, TUFECCIADZL'I Ş-CUŢĂTARL'I " (..ARMURIERII'')
Zgomotul aramei asurzeşte şi alungă forţele orfice - care vor refuza să se mai implice, cu acţiunea lor benefic-soteriologică, în Iumea misterioasă a metalelor. Astfel ca, armurierii ating, în mod inconştient, culmi ale pervertirii spirituale: în loc să întărească benefic, prin munca lor asupra nucleului sacral al metalelor - nucleul de foc al templului - Voshopole - ei transfigurează, în sens negativ, foiţa metalelor - aducând-o la stadiul de catastrofă (desacralizatoare) prin metale: armele-din-metale (sau: metalele-din-arme) intră în stăpânirea străinilor albanezi-musulmani (prinţii ghegi) - şi vor contribui, în mod hotărâtor, la agresiunea demonică (din partea xinitiei-străinătate-înstrăinare a esenţei - sau a preajmei esenţei) împotriva templului-Voshopole: „Li vindu-a Gheganlor -Armâni măraţl'i /Ş-pil minte vărnă oară s-nu lă treacă /Că lă-ndridzea chirearea lor - gileaţl'i' („Şi nici gândesc armânii-bieţi, că toate /Pieirea lor le-o pregătesc - proclete, În mâinile unor duşmani de moarte'' - transp. H.C.).
AURUL şi ARGINTUL vor rămâne exilate, într-o spiritualitate mistică - si care nu se va releva decât după mistuirea zidului demonic al celorlalte metale demonizate (ARAMA, prin dez-orfizarea ei, dând semnalul demonizării zidului de metale, care înconjură sacralitatea nucleului AUR-ARGINT). Demonul e Moartea. Dar Moartea va fi transfiguratoare. Prin moarte se va produce, paradoxal, exorcizarea de demonii metalelor. Vor rămâne AURUL ARGINTUL MIRACOLULUI VOSHOPOLEI - SPIRITUL NEAMULUI.
15 - „ARAŢĂL'I" („CROITORII")
Ceea ce ţesuseră, ca destin, ţesătorii - taie-croiesc, sub semnul demonilor-ghiduşi, croitorii. Firul sorţii este desacralizat în luxosul ibrisin (forma strălucitoare face sa fie ocultată esenţă-fir-destin). Acul este ridiculizarea armei - translarea ei, din câmpul semantic sacral, în cei exclusiv raţional. „Tu-a lor cirşie canda-i faptu draclu (s.n./ /Când treţi pre-acio arâdzâ şi fără s-cafţă" („În piaţa lor descinse parcă dracul. /Ca sunt mereu pe glume groase puşi"  transp. ÎI.C). şi mai departe: ..Au chipitoasă foartică tu gură, /Ş-pitrec cu trastu dit duvăni şicadzl'i" („Mergându-le lor mintea - veşnic trează, /împung cu ea pe-oricine, iar şi iar" - transp. H.C.i.
Cuvântul se desacralizează în glumă groasă (logos demonizat) şi desacralizează pe oricine şi orice (acţiunea lor nu este doar reflexivă, ci şi tranzitivă): „Vahi Cavalioti u are pătată /Tu di arafţă ş-căldărari cirşie, /Şi-nglimele a lor le-are avdzâtă" („Un Cavalioti, însuşi, va fi fost - /Trecând prin piaţa asta, forfecat... /Ca nu ţin croitorii nici un post*' - transp. H.C.).
Hristu Cândroveanu merge, în transpunerea sa, mai departe decât... Nida Boga, cu sugestia asupra satanismului raţional, introdus prin ridiculizarea esenţelor solemne, prin ridiculizarea Arheilor - de către croitor, el numeşte acţiunea breslei croitorilor, precum si spaţiul de desfăşurare a vârtejului, reunit, al croirii-ciopârţirii pânzei şi croirii-ciopârtirii CUVÂNTULUI SACRU si a Arheilor (piaţa) - îl numeşte SABAT: „Păcat ca învăţatul nu ne lasă /O mărturie despre acest... sabat".
16 - „CHIURCCIADZI"I' („BLĂNARII")
Croitorii forfecau-despicau materia până la Arhei - şi apoi despicau-forfecau şi Arheii. Sau cel puţin aşa credea Demonul. Blănarii sunt rude spirituale ale croitorilor - căci ei smulg învelişul Arheilor Vieţii, distrugând Misterul de Foc al Vieţii (vulpi roşcate... veveriţe neastâmpărate, nevăstuici) - şi apoi. cos în alt fel, ceea ce a mai rămas ca formă a Arheului. Acest alt fel nu mai e viaţa - este luxul, hybrisul parazitării vieţii: „Nihiţile vor s-intră tu săraie /Chiralele s-li poartă si vizirlu" („Jivinele ajunge-vor curând /Pe umeri de viziri şi de cadâne" - transp. H.C: avem de-a face cu simboluri ale pervertirii vieţii - prin putere desacralizată, prin abuz, violare a vieţii-echilibru - viziri-pseudoprinţi ai Puterii (Desacralizate) şi cadâne-pseudofemei. pervertiri ale femeii-viaţă, în femeie-plăcere-lux-parazitare a vieţii reale, spirituale).
NIDA BOGA sesizează demonizarea, translarea sorţii vii, sacrale - în soarta „nătângă" (nefirească) a ZIBELINEI („sâmure"). simbol al purităţii.
Voshopole trebuie să rămână Voshopole - adică Arheul Neamului - nu are nevoie de confuzia cu străinâtatea-Lipsca, confuzie care duce la înstrăinarea, împuţinarea, falsificarea prin dublare - a Esenţei: „Avdzătlu ca di Lipsca păn.
ălvirlu /Voshopole antreg s-avea mutată" („Ci târgul din Voshopole - ca mâne, /O altă Lipsca-n blanuri, o s-ajungă" - transp. H.C.). Blana e îmbrăcămintea Arhcului Vieţii, siluit să se părăsească-pervertească pe sine însuşi. Şi Voshopole începe, din acest moment, să-şi autoatace esenţa mitică - prin râvna de a se „alinia" zonei demitizate, a tranzacţionării desacralizante: Lipsca.
16-17- „SĂRAHIL'I" ŞI „CUM LUCREADZĂ SĂRAHIL'I" („ZARAFII" ŞI „ZARAFII LA LUCRU"')
„Sărahil'i şed tu a lor bizistene, /Iu soarle şi ploaia nu agiungu" („Zarafii au o piaţă acoperită - /Nici soarele, nici ploaia să nu-i bată" - transp. H.C.). Acoperirea-separarea de soare-ploaie (cosmosul natural) - face ca zarafii lirelor să devină nişte prinţi ai întunericului- măşti care înlocuiesc viaţa prin surogatul aparenţeior-vopsire, falsificare a FEŢEI: „Săraflu-auş târliche-aroşe are, /Mustăţle, perlu ş-barba cu măzie. /Tu mână cumbuloi di chihlimbare" („Zaraful-sef, un fes cârmâz îşi are... /Mustăţi şi plete, barbă-le vopseşte - /Şi-nvârte-n mâini mătănij-chihlimbare" - transp. H.C.). Mâinile zarafului-şef, trecute prin locul, de data aceasta, rece, al aurului (nu mai avem de-a face cu aurul făuririi, de la zlătari -- ci cu nurul tranzacţionist, aurul cu care sunt înşelaţi oamenii) - aceste mâini parodiază satanic liturghia divină, satanizează rugăciunea, inversează scara rugăciunii-din-mătănii: o transformă, din scara ascensională. în rotaţie sterilă: ...Şi-nvârte-n mâini mătanii-chihlimbare".
Aparent, prin plata haraciului prin intermediul lirelor zarafilor - aceştia apar ca mântuitori ai cetăţii. Dar tocmai aurul satanic, rece şi tranzacţionist, îi va hipnotiza pe demonii dinafară. îi va isteriza, îi va chema, ca un strigăt asurzitor. Aparent, zarafii îi alungă pe turci, pe agii: în realitate, tocmai ei, prin licărirea-semnal a aurului rece, îi aduc pe duşmani, pentru dezastrul formelor Voshopolei.
18 - „SARAHI ARMÂNI CUNUSCUŢI Ş-TU XINITIE" („BANCHERI AROMÂNI IN LUME")
Paradoxal: celebritatea Voshopolei, Numele Ei Desacralizat. este asigurat, în primul rând, prin bancheri: Gojdu, Vreta, Ghiza, Şina - însă, tot prin bancheri, celebritatea hrăneşte demonul lăcomiei care pândeşte dinafară: „U ştie ş-Pa-dişahlu Voshopolea /La Valide Sultan că easte dată, /Di-aoa tisădzi di amalamă l'ia Polea" („Chiar Padişahul ştie că-i aşa... /Iar Valide-Sultan cu mare sârg /îi ocroteşte... pentru cât le ia" - transp. H.C.).
  Evident, cine ia - va mai lua. Vârtejul care suge Arheii Voshopolei este,în mod paradoxal, catalizat de banii bancherilor. Şi, tot paradoxal, unul dintre cei care i-au ispitit-stârnit pe demonii lăcomiei, şi anume Gojdu - îi va ţine în frâu, îi va domoli pe musulmani, va încetini ritmul lor distructiv, atunci când aceştia vor năvăli în cetate. Şi acţiunea lui Gojdu se va îndrepta tot spre Arhei - cei demonici, ai Lăcomiei, spre prinţii comandanţi (beii) musulmani.
19 - „ISNĂHILE" (,,ISNAFURILE")
NIDA BOGA vrea sa îndulcească semnificaţiile, dezvoltate până acum. de bresle. încearcă să evidenţieze, în afară de contribuţia lor la translarea. spre Răul-'Ispită, a Cetăţii - binefacerile, Răul e drept, poate duce si spre Bine: Iadul e pavat cu intenţii bune - dar orice rău aduce un bine, făcătorii de bani pervertesc focul vieţii - dar il si alimentează:,,Biseriţi stampă şi sculie mare /Ţi di isnăhi vor agiutate s-hibă" („Biserici, tipografie şi şcoli mari /Trebuie să fie ajutate de isnafi" - transp. H.C.).
Răul dezorganizează Binele? Da, dar are şi Răul o contribuţie la ordine - nu ia cea spirituală, ci  la aceea formală, raţională: isnafurile judeca, prin legi formale, sting certurile - conform unor datini străbune. lata ceea ce face ca Demonul să fie ţinut în frâu, ..civilizat", supravegheat si „reorientat": datina, apelul la (legătura cu) Arheii cei Vii ai Cetăţii Eterne. Prin isnafuri se mai produce un fenomen paradoxal: banii, desacraliztori ridică şcoli şi biserici. lată deci  ambivalenţa Răului, iată Răul ca Misterul Iniţierii in Sacralitalea Profundă.
20- ..ISNAF- BAŞLU" („MAI MARELE BRESLEI")
În felul acesta, satan este si Prinţ-înger, iar croitorul-raţionalistul, casapul-distructiv al duhului vieţii, săpungiul - alunecos ca sofismele demonice - pot deveni, împreună. Înaltul Stăpân al Obştilor, pot accede la Cuvântul Sacru-Creator, din Academie: ..aţei'i di la Academia Nauă. /Lu-acl'eamă la a lor migilişle tute /Şi zborlu îl'i ascultă cu harauă" („Şi e poftit alesu-a-şi spune gândul /Chiar şi la Noua lor Academie. /Unde-învaţaţii la vorbire îi dau rândul" - transp. H.C.).
21- „VOSHOPOLEA FĂRĂ TURTÂ" („TÂRG FĂRĂ TURCI")
Metamorfozarea răului în bine. alchimia spirituală a Voshopolei. menţine „închiderea cărărilor" pentru Demonul cel Mare - Străinul: „S-aproache Turţâ, nu s-avea vidzută" (..închid, pentru păgâni, orice cărări" - transp. H.C.).
22-VOSHOPOLEAS-CHIVEMISEAŞTE SINGURĂ" („ VOSHOPOLE SE CÂRMUIEŞTE ÎNSĂŞI")
Inafară (rău) este transfigurat (prin această alchimie, având ca piatră filozofală - datina) în înăuntrul fertil, orânduitor (fertil în învăţătura-ştiintă, orânduitor conform ştiinţei - dar pe temelia datinii): ,.Ş-ca alte nale pulitii s-undzească, /Au alăgată-ntreagă xinitia" („Iau seama la oraşele vecine /Şi-nvaţă, de la toate, lucruri noi'' - transp. H.C.). Alchimia se face prin „bărbaţi de soi (..bărbaţi alepţă') /Ce ştiu a rândui-o cât mai bine"; ei sunt misterioşii magi, păzitori ai temeliei datinilor, ai vieţii focului vieţii, prin Arheii-Datini. Iată dezlegarea. mântuirea (parţială şi temporară, evident) a maleficului, înspre benefic: bărbaţii de soi îi conduc pe membrii breslelor şi isnafurile, în general, iar nu invers. Demonul în Slujba Spiritului Divin, Orânduitor, Negentropic. Identificarea şi pedepsirea date răului sunt paza cea bună: ,.Slăbinţe. iţi furtu când s-adară. /Nâşi giudicăţle tute va s-li-aleagă. /După adeţi strapachil'i ţi-alăsară" („Iar când se-ntâmplă şi în târg-aci, /Vreun furt, vreo nedreptate, alte rele - /Voshopolemi ştiu a pedepsi" - transp. H.C.). Demonul este exorcizat, este stăpânit, este distorsionată influenţa malefică. Demonul este adus între limitele datinii - este zăgăzuit între paznicii Arheilor. Bărbaţii de soi, demiurgii mistici ai CETĂŢII.
23- „UN GIUVAIR DI MUNTE" („UN GIUVAIER DE MUNTE")
Ordinea Divină înseamnă Iubirea Divină. Frumuseţea Divină. Voshopole. care, prin alchimia Misticilor Magi, a supus şi transfigurat Demonii - este Mireasa Spiritului. Este Biserica lui Christos-Neamul Armânesc. Iar Biserica este prefigurarea Edenului: „Nu pulitie mare, ma ş-grădină" (..Nu doar oraş în lege - ci grădină" - transp. H.C.).
24 - „NĂ ŢITATE DI LUNINĂ" („CETATE DE LUMINĂ")
Este locul în care cei plecaţi şi, prin plecare. îmbătrâniţi - se vor reîntoarce. ca-n Matricea Divină: evident, pentru a redobândi tinereţea arhetipală, eternă. Voshopole-giuvaer este cristalul Perfecţiunii şi Purităţii, al Luminii Eterne. Spiritul şi Logosul. Academia (alături de biserici) şi Stampa (Tipografia), alături de şcoli şi spitale - sunt esenţa spirituală a Cetăţii eterne: Logosul Cânii se păstrează nu atât pe hârtia de la stampă, cât în minţile, în spiritele, iluminateprin Logosul Divin: tranzacţionismul negustoresc, demonic, prin alchimia îndemnului mistic al „bărbaţilor de soi" - se transforma (transfigurează) în flux unidirecţional (aducere - şi nu ducere) de Carte-Spirit-Lumină: „Tuţi emburil'i când vin dit xeane părţă /Ti a voshopoleanilor luninare /Aduc sfinduchi ampline si cu cărţă" („Iar negustorii peste tot plecaţi, /Cu cărţi se-ntorc acasă întotdeauna, /Să-nveţe şi s-ajungă luminaţi" - transp. H.C.).
25- ..ACADEMIA NAUĂ. THEODOR CAVAL 'IOŢI" (NOUA ACADEMIE - THEODOR CAVALIOTI"]
„Armânil'i nu-au chimeri maşi ti umpleare." („Armânii nu se bat doar pentru aur" - transp. H.C., - ci se bat pentru aurul spiritual, aurul transfigurat: piatra filozofală: Academia - Templul Spiritului Neamului, Arheul Arheilor - şi magul Paznic — fruntea Academiei (revelaţia misticului din sintagma bărbaţi de soi. Theodor Cavalioti (Theodor - dăruitul de Dumnezeu, Cavalioti -- Orfeu - de la caval - fluierul orfic.)
Aurul este  transformat în lumină, sub privegherea magilor Neamului (al căror simbol este Cavalioti): „Armânil"i nu-au chimeri maşi ti umpleare /El’i suntu anvitaţi si s-li gulească, /Un zbor di alăvdare fără s-grească. /Când vor si-amintă-a minţil'ei vişteare" ( Armânii nu se bat doar pentru aur /Ei îşi deschid şi pungile uşor. ,/Să-şi lumineze-ntregul lor popor. /S-aducă faima pe acest coclaur" -transp. H.C)
În felul acesta, Voshopole reveleuză Atena. Voshopole este ipostaza spirituală a Atenei: ,,Mintiminl'ea aţea veacl’e tuta //Anthina ti u are adunată. /Voshopole cuibarlu troară şi-mută" (..Înţelepciunii strânse din vechime /Do-atenieni -- ştim bine - fel de fel. /Şi în Voshopole se pare, l-ar sta bine" transp. H.C.). Theodor Cavalioti este încarnarea (epifania) Academiei Platoniciene - de fapt. este sinteza creştinismului cu platonicianismul: „Theodor Caval'ioti ca nă steauă /Pi ţerlu armânescu anălţată. /Luţeaşte la Academia Nauă" („Atunci, pe Cavalioti l-au chemat, /Să stea în fruntea Academiei - el, /Un învăţat cum rar s-a mai aflat" -transp. H.C.).
26 - „BISEARICA ŞI GRAILU ARMÂNESCU" („BISERICA ŞI GRAIUL ARMÂNESC")
Magul, mystul Theodor Cavalioti. determină resacralizarea spaţiului-Voshopole. Academia devine ieslea sfântă a naşterii Logosului-Christos:
a -  Apostolul si   Tatăl nostru se nasc  armâneşte  (în  Spiritul  neamului Armânesc). prin intermediul Academiei: „Aţel’i di la Academia nauă /Pi tu' biseariţi vin di ghiuvăsescu /„Apostolul" pi graiulu armânescu /Şi „Tatăl nostru-l
cântă cu harauă" („Tot cărturari de la Academie, /S-aţin pe la biserici - să citească/„Apostolul" pre limba armânească/Şi „Tatăl nostru", cu cucernicie" -transp. H.C.).
b - La ieslea sfântă a Logosului-Crist-Academie vin sa se închine celnicii (stapânii de turme), păstorii din nucleele spiritului armânesc, pentru a desăvârşi sinteza Spiritului Armânesc prin Templul-Academia-Voshopole (Academia fiind Arheul-Logos): celnicii „Di Gramoste tuţi celniţl'i alagă, /Di Şipisca, Grava s-dipărtoase horile //Bitcuchi, Nicea, Linătopea vine" („Din Gramoste, din Sipsea, alte părţi, /De prin Bituchi. din Linotopi sosiţi, /Din multe aşezări vechi, armâneşti" - transp, H.C.).
Prin pastorii înfăţişaţi la ieslea sacră a Logosului - se produce înflorirea sufletului omenirii-neam. Cartea, născută în ieslea logosului-Crist, este Biblia. Biblia, însă, este Neamul - prin epifania Academiei, Academia devine expresia cea mai înalta a Neamului, revelaţia esenţei spirituale a Neamului,
27 - „IFHIE TI EUPATRIDZI" („PREDICI PENTRU OAMENI ÎNSEMNAŢI")
Cavalioti este întruparea Logosului Sacru al Neamului: el, Logosul Sacru, este coagulantul şi transfiguratorul neamului. Cavalioti este loan Gura de Aur şi Christos, reuniţi în aceeaşi ipostază umană (gura ..hrisusită" - aurită, dar, în acelaşi timp, „Cu focu spuse ş-criştinească vreare" - deci, este foc al voinţei lui Christos-Logosul),
Spiritul Neamului, prin orfismul cavaliotic, îşi revelează propria măreţie - prin limbă îşi redescoperă Sinele Sacru: ..Voshopoleani’l alepţă s-l'i mărească. /Pân'ază cum nu are grită altu" („Şi inima-ţi tresaltă, când slăveşte /Fruntaşi ai obştei, de-azi şi de altcând" - transp, H, C): aceşti fruntaşi sunt Arheii spirituali si magii mistici, care conduc neamul Spiritului din istorie în eternitatea-ÂNISTORIE).
Mulţimea, recoagulată Într-Unul Sacru, regresează temporal până la Edenul - sinele spiritual recuperat, prin Logosul Sacru Recuperat: „L'i-ascultă armânamea adunată /A graiului şi-a minţil'ei vişteare. /Di ete ţi va s-hibă alăvdată" („Mulţimea-i soarbe vorbele cu dor, /Şi-ar vrea să-i fie toţi învăţăcei -- /In graiul cel străbun si drag al lor" -transp, H.C).
28-„CARTEA ARMÂNEASCĂ". „VOSHOPOLEA PARE 'NA SCULIE". „LUNINĂ ARMÂNEASCĂ". „ANVEADZĂ GRAILU PĂRINTESCU TU CĂRŢĂ" („CARTEA ARMÂNEASCĂ". ,,VOSHOPOLE ÎNVAŢĂ ÎNTR-UNA". „LUMINĂ ARMÂNEASCĂ". „ÎNVIE GRAIUL PĂRINTESC ÎN CĂRŢI")
În slujba Logosului Sacru al Neamului - se pun călugării. Are loc o mişcare inversă. Ceea ce au primit (centripet) şi transfigurat (aducerea ştiinţei, în cărţi, prin negustori) - armânii răspândesc acum ei, centrifug, spre lume: esenţa Neamului, revelată în Logos, este împărtăşită (în sensul euharistic, transfigurator al lumii, dinspre centrul sacral Voshopole-Eden) către umanitate, Slava graiului înseamnă nu simpla mândrie - ci revelarea sacralităţii, pentru a transfigura, la modul centrifug, lumea. „Anveadză" trimite si Ia învăţare şi la răspândire-dezvoltare: „Călugri di la mănăstir lucreadză, / La stampă tipusescu carţă nale, /Diparti cărvănaril'i s-duc cu eale. /Vor cartea armânească s-u anveadză" („Călugări de la schituri nevoiesc /În stampa din oraş - sa tragă cărţi, /Purtate apoi cu sârg şi-n alte părţi, /Spre slava graiului lor armânesc" - transp. H.C). Precum a spus Eminescu. misiunea noastră ca neam este de a fi strat de cultură iluminatoare, aici, în Răsăritul Lumii - pentru a veni să se împărtăşească (adică să-şi reveleze propriul Eu Spiritual) celelalte neamuri de primprejur. Acest împrejur poate fi lumea întreagă, care-şi va da seama de tragedia despiritualizării ei - şi de şansa oferită de aceasta fântână ca apa vie, fântână spirituală, care este zona spirituală de Răsărit. Nu există vârstă pentru revelaţia Logosului sau, mai exact, prin Logos dispar:
a - atât diferenţele de vârstă, topindu-se într-o tinereţe eternă a spiritului (p. 267: ..Meseriaşi (...) precum cei mici");
b - cât si diferentele de sex (învaţă si mamele = generaţia trecută, împreună cu copiii);
c - Cartea-Spirit, faţa cristică a lui Dumnezeu, desfiinţează barierele sociale, de breaslă etc. Cartea-Spirit re-creează starea de comuniune originară: „Isnăhile tute loară si-s antreacă. /Nu s-veade fără carte na duvane. /Aţel'i di la păzare s-di la hane, /Când şed, cu cartea oara vor si-u treacă" („Se ntrec isnafurile întru carte. /Orice dugheană, orice han, bazar,/Privesc învăţătura ca pe-un har. /Fără de care nu ajungi departe" - transp. H.C).
Oamenii care slujesc lui Dumnezeu-Logosul (preoţi, diaconi) devin călăuzele spirituale ale oamenilor aurului: aurul rece este retransfigurat în aurul fierbinte al sacralităţii, într-o mişcare reintegratoare de sine, într-o mişcare uriaşă, de centripetism spiritual (I - a fost centripetismul ştiinţei, efortului propriu, cu finalitate revelatorie, II - a urmat centrifugismul euharistic, III - mişcarea fundamentală rămâne cea centripetă, reintegratoare a Sinelui Spiritual, mişcarea de regăsire, prin Cartea-Logos Revelat, a Edenului-Voshopole: „Cu mânile-n sân că şed nu vor s-l'i-acată /Di la biseariţi dhiaconil'i si prefţăl’i,,/Dumânica l'i-acl’eamă părmătefţăl’i. /Tuţi carte armânească s-l'i anveaţă" - „Iar preoţi, diaconi din cele biserici, /Necontenit i-adună-n jur pe toţi - /Că-i de folos a ştire să socoţi, /Să buchiseşti - şi mintea să-ţi desfereci" - transp. H. C: desferecarea minţii = eliberarea Sinelui Spiritual. Sacral).
Regăsirea Sinelui Sacru-Logos Sacru - este socotită reînvierea Neamului: Christos reintră în neamul Românesc, prin Logosul Sacru Revelat (dinspre biserică, spre stampa şi Academie). Lumina Edenului îi cheamă pe toţi, îi resfinţeşte pe toţi, prin Logos: „Cum cu aprimtă ţeară preftul iase /Ş-lunină s-l’ia  acl'eamă el laolu /Apoi lă spune că anvie Hristolu, /Aşi Voshopolea lunină aprease. //Aprease armânească nă lunină /La stampa ş-la Academia Nauă, /Şi ca la hăgilăche cu harauă /Acl'eamă armânamea-ntregă s-vină." („Cum preoţii co­boară din altar /Şi-şi cheamă poporenii la lumină, /Intru credinţă dreaptă să şi-i ţină - /Nici târgul, timpul nu-şi pierde-n zadar... //Şi iată că, Voshopolea întreagă, /Prin stampa ei, prin Noua Academie, /Din adormirea veacului reînvie. /Şi lumea-ncepe altfel s-o-nţeleagă" - transp. H.C.).
Această nouă înţelegere este transcederea Neamului în Arheul său de Logos Etern. Din această Cetate a Spiritului iradiază, mistic, forţa Neamului. Această Cetate a Spiritului neamului s-a arătat (epifanie şi hierofanie, în acelaşi timp;: de-.acum încolo, de la acest final al primului ciclu al epopeii Voshopolei, ştim ca Neamul Românesc nu poate fi biruit, este intangibil în esenţa sa spirituală, nu doar invincibil: esenţa-Carte, esenţa-Logos, nu va putea fi atinsă de nimeni dinafară. Demonii au fost exorcizaţi, la nivelul esenţei. CALVARUL VOSHOPOLEI va porni de la Christos-Logosul Divin întru Mântuirea Neamului de Moarte - întru eternitate: „Hristolu cum dit groapă are-nviată. /Ca şi-ascapă si grailu-a nostru bana /Voshopolea să spună-i aştiptatâ" - „Că dintr-o moarte - târgul tot se scoală (sau, mai aproape de text: „Aşa cum Hristos a-nviat din groapă, /tot aşa îşi salvează [la modul spiritual] şi graiul nostru viata - /Voshopolea e aşteptată [chemată] să dea mărturie în acest sens").
Ceea ce i se va întâmpla Voshopolei, nu va atinge nicicum Arheul - Logos (regăsit, resimţit întru veşnicie): va fi o încercare pentru a dovedi lumii întregi. pentru a revela lumii întregi, acelei lumi încă nesfinţite, încă nedemnă de revelaţie - că Spiritul este nemuritor că nu există moarte.
Învierea lui Lazăr precede calvarul şi învierea Supremă, Mântuitoare de Cosmos, a lui Christos. Moarte nu există. Aceasta va urma să demonstreze Calvarul Voshopolei, că moarte spirituală nu există, pentru cei care sunt conştienţi de existenţa Spiritului. Voshopolea nu-şi va demonstra sieşi acest adevăr (axiomatic, de fapt. pentru orice creştin adevărat), căci Sinele său s-a revelat prin hierofanie - ci celeilalte, neluminatei, încă, de revelaţia Spiritului - lumi.
Voshopole ca stea-soare (..Voshopolea ca soarele lunineadză" - ..Voshopole străluce ca o stea" - transp. H.C.) este Voshopole-Crist: de acum încolo, destinul Voshopolei nu va mai fi în sine pentru sine - ci va fi un destin exemplar, o hierofanie cosmică, o theofanie cosmică. De acum încolo, privirile trebuie aţintite asupra Voshopolei ca asupra Bethleemului şi ca asupra întregului traseu de destin exemplar-cristic: Bethleem - Golgota. De acum încolo, va fi liturghia pentru popoare, pentru alte neamuri - prin epopeea Voshopolei: „Voshopolea ca soarele lunineadză, /Di-armâni ciudia aştiptată s-faţe /Şi grailu părintescu-a lor anveadză" („Voshopole străluce ca o stea, /De când străbunul grai aci învie, /Cum fiece armân visa. dorea" - transp. H.C). Fiecare neam trebuie sa se privească pe sine în Calvarul şi Transfigurarea Cristică a Voshopolei – trebuie, fiecare neam să se regăsească pe sine, să se recupereze pe sine, prin tragica liturghie, a Voshopolei. Spectacolul liturgic trebuie asumat ca epifanie, ca theofanie - ca revelare a Sinelui Tuturor Neamurilor, sub stăpânirea călăuzitoare a Arhanghelului Mihail.
Să primim Calvarul Voshopolei - dar, privind, să avem, ca o permanenţă imperioasă, în minte, nu ca o consecuţie, ci ca o simultaneitate cu Calvarul: ÎNVIEREA, Biruinţa definitivă a Spiritului-Sinelui Spiritual, asupra formelor istorice.
Armânii sunt neamul ales. Voshopole este hierofania către Neamuri - este catalizatorul spiritual al identităţii Neamurilor. Armânii s-au luptat cu toate legiunile de demoni (a se vedea superba şi subtila înşiruire, desfăşurare a acţiunilor demonice, a ispitelor creatoare de forţă spirituală: breslele sunt influenţe demonice, dar, în acelaşi timp, au ca misiune întărirea spirituală a Neamului - până la transfigurarea cristică). Acum, din ipostaza Sinelui Sacru Intangibil, atemporal, revelat - ei oferă neamurilor spectacolul apocatastazei: cei care vor privi destinul cristic al Voshopolei, şi-i vor înţelege sensul profund - vor fi mântuiţi, vor fi reintegraţi în Sacralitatea Logosului Cosmic. Voshopole este Inima Sfântă, care pulsează răspândind lumină şi adunând, spre luminare, în centrul-Logos sacru, Neamurile Lumii.
II - .. VOSHOPOLEA SUM NIORI" („VOSHOPOLE ÎN FURTUNĂ ") „BUHIL'I AVI" („CUCERNICELE" BUHE)
Dacă NIDA BOGA nu si-ar sfârşi epopeea prin acel sonet-apoteoză mistică: „Miracolul Voshopolei" - valoarea spirituală a părţii a doua („Voshopole în furtună") ar rămâne una minoră. Întreaga operă ar fi una cu valenţe aproape strict estetice: o simplă construcţie epică motivaţională, intriga, în vederea descătuşării unei acţiuni - catastrofale, e drept, dar cu semnificaţii, totuşi, limitate la o realitate fenomenală oarecare. Un târg bogat, ameninţat de jefuitori lacomi, stârniţi la nelegiuire de nişte invidioşi intriganţi.
Nu. NIDA BOGA construieşte un mit, o epopee-mit. Şi părţile obscure, deci încărcate de energie semantică sacră, ale secţiunii a Il-a - devin elemente fundamentale pentru o operaţie magică, exorcizatoare şi soteriologică. Există două cuvinte cu încărcătura semantico-mitică deosebită: buhă şi Gomora:
a - buha - bufniţa, în limbajul esoteric, are dublă valenţă semantico-mitică:
1 - simbol al înţelepciunii sacre (este pasărea - simbol al zeiţei Pallas-Athena);   2   -  element   motrice   (sau   doar  catalizator,   sau   proteguitor) al operaţiunilor magice nocturne, ale esoterismului profund, neînţeles de vulg. Aparent (şi aceasta e valabil doar pentru fenomenalitate), patriarhia grecească (cea care stă sub semnul nocturn al bufniţei) lucrează împotriva aromânilor, pentru distrugerea Voshopolei: „Aşiţe suntu buhil'i-aţel'i tu-arasă /Aoa ţi vin di la patriarhie, /Lunina armânească nu u-alasă" („Croncăni [de fapt, transpunerea mai apropiată de texl: bufniţele] la fel sunt cei ce rasă poartă, /Trimişi de la Stambul [de fapt, textul original spune: patriarhie - adică patriarhia grecească de la Constantinopole, centrul puterii bisericeşti greceşti] - să spioneze, /Voshopolei [de fapt, textul original indică clar esenţa spirituală sacră a oraşului: lumina spiritului armânesc] menindu-i cruntă soartă" - transp. H.C.). Dar, în plan sacru, nu cumva, cu totul independent de voinţa patriarhiei greceşti, se ţese o cu totul altă semantică a acţiunii care duce la zona catastrofală, la cataclismul fenomenal? Răspunsul trebuie sa-l căutam în adâncurile mitice ale celui de-al doilea cuvânt-cheie: Gomora: „Au nă buneaţă di criştini tea s-facă /S-u pustusească vor Naua Gomora, /Voshopole ţi ma s-analţă tora, /Ş-ti totna grailu armânescu s-tacă" („şi cum zâzania e slujba lor [a ,.bufniţelor" de Ia patriarhia grecească]. /Pe musulmani i-aţâţă cu-nfocare, /"Noua Gomora" a o dărâmare. /Sa fie-nvăţătura tuturor" - transp. H.C.).
b - Gomora, ca şi Sodoma, este simbolul limitei pe care o poate atinge pervertirea spirituală, exprimată în zona fenomenalului. Dincolo de această limită, dacă se trece, intervine sacralul - printr-o dublă acţiune; 1 - distructivă (a fenomenalului pervertit) si 2 - transfiguratoare (ceea ce era hybbris în zona fenomenală, devine forţa motrice pentru resacralizare, în zona spirituală). Da: Voshopole devenise Gomora Aromână. Adică, depăşise limitele de structurare în zona .,belşugului"' material, în zona fenomenală. Voshopole nu numai ca se împlinise total, nu mai avea ce sa mai dezvolte pentru fenomenalitate - mai mult decât atât: intervenise autoblocajul fenomenal, pervertirea sensurilor divine, implicate în structurarea fenomenalului. Nu se spune un cuvânt măcar despre milostenia voshopolenilor de rând (excepţie fac „bărbaţii de soi", iniţiaţii întru ale spiritului, din biserici, de la stampă şi de la Academie), despre generozitatea celor bogaţi către cei săraci: dimpotrivă, băcanii „uită" să plătească simbriile slugilor lor, adică tocmai ale celor care le asigură îmbelşugarea fenomenală. Era necesară sancţiunea divină - mai exact, era necesară restructurarea a ceea ce fu sese fenomenal — într-o zonă a esenţialului. Transfigurarea, transcenderea. Dar transfigurarea este precedată, obligatoriu, de CALVAR - ca instrument al resacralizării. Treptele cataclismului sunt absolut necesar de urcat - pentru a accede la planul superior de existenţă, cel spiritual. Şi pentru aceasta, toate structurile fenomenale trebuie atacate şi distruse, de către agenţii demonici (transfiguratori). Cuplul demonic ALÎ-VASILIKE este cuplul transfigurator, asigurând Calvarul, pregătind astfel,în registru sacral - eliberarea spirituală a Arhanghelului: spiritul nemuritor al voshopolei: ,.Scândil'e bune troară suntu tease /Ali Păşelu că lu au tu mâna. /Ş-Vasiliche   dil zborlu-a lor nu ease. //Un semnu-aşteaptă şcreta Ghegărie /ca cheatră pisti cheatră s-nu armână /Voshopolea iu ază-i pulitie" („Şi curse-ntind şi ţes cloncanii şui, /Aii Paşa le cade-ndată pradă, /Ca şi Vasilike, metresa lui... //Un semn satrapu'-aşteaptă, şi ai săi, /Vosho­polea - s-o darme şi s-o radă, /Că nu degeaba se numesc călăi" - transp. H.C.).
Calvarul este provocat printr-o ierarhizare dublă: 1 - ierarhizarea forţelor Răului care atacă, structurând Calvarul; 2 - ierarhizarea zonelor Martirei Voshopole, unde aceasta este atacată. Căci există o ierarhie a centrilor luminii, care provoacă atacul forţelor din zona bufniţelor subtile - ca şi din zona demonilor primitivi, în prima ierarhie (forţele agresive ale Răului) se disting:
a - un centru mistic, nevăzut, dar atoateactivant, al Răului: Patriarhia gre­cească din Stambul, care nu este folosită, ci ea foloseşte forţa brută a turcilor. Patriarhia este Bufniţa, înţelepciune a Răului, pusă în slujba realizării Calvarului - ca şi Iuda, trădător, dar şi catalizator necesar al Calvarului;
b - actanţii vizibili, puşi în mişcare prin impulsurile centrului mistic: arhierei şi preoţi, care vin la Voshopole („Di Ianina dhispoti şi di Custuril'i /Voshopolea ţi-adară-avdzară troară /Lă vine di inate mare s-moară, /Ma pi-ascumta lucreadză el'i ca furiil'i. //Pitrec tu cărţă taha ivlughie, /Cu prefţăl'i di aţel'i ma buni şi gionil'i /Ţi pot lişor tea s-veadă ca spionl'i /La stampă ţi s-lucreadză ş-la sculie" „Din Ianina, Castoria - înalţii /Arhierei pornesc să afle-ndată - /Acolo, în Voshopolea bogată, /Ce coc armânii ăştia, blestemaţii... //Şi vin în roiuri preoţi vechi în rele. /Şi trag cu ochiul... binecuvântând - /Şi cercetează toate, rând pe rând, /La stampă, pe la şcolile acele..." - transp. H.C.) - cu scopul de a-si întreţine flacăra zavistnică-distructivă, de anticrişti;
c - cuplul foarte interesant de demoni - actanţi. colaboratori ai arhiereilor greci: demonul primitiv, sângeros, ALI („Nu-l'i si usucă mânlie-a lui di sândze. /Tu lăi aproape celnicamea tută /Gileatlu-Ali u are anviscută, /Arâde maş, duneaua cându plândze" - „Se simte bine - şiroindu-i sânge /Pe labele de lup şi de călău, /Se bucură nespus, când face rău - /Şi-ar râde, dacă toată lumea ar plânge" - transp. H.C.) - şi BELFEGORUL FEMININ, perfid şi seducător: cadâna grecoaică, dansatoare cu corpul şi cuvintele, creatoarea reţelei hipnotice, în jurul sângerosului demon IRINWE-ALI: VASILIKE este însufleţitoarea Golemului-Ali, prin incantaţii, dans, teatru al ispitei şi spaimei, totul într-un dozaj savant: „Cum easte ma nă theatrină bună /După minută nu para l'i-angreacă /Cu lişureaţa la arâs ca s-treacă, /Şi dulţi zboară al Aii s-l'i spună. //Avonea piră braţă-le l'ia s-l'i -ardă /Şi ocl'i ş-budzăle s-l'i si-aprindă, /S-l'i başă mâna, barba s-l'i dizneardă. //Şi blăstimata greacă nu s-alasă, /Va gheganilor Voshopolea s-u vindă //Ca s-nu armână niţi tor di casă" - „Că şi „teatrul" prinde bine... //Ba e geroasă, ba nu e - îndată, /Ba plânge, ba s-alintă, îl dezmiardă, /Cât paşa n-are cum să nu se piardă /în piesa asta, măiestrit jucată. //Se pierde că metresa-i toată foc, /Îi arde trupul-ntreg, de doruri multe... /Şi se aprinde şi Ali pe loc. //Şi bătălia-i câştigată, gata. /Satrapul e învins - şi bun s-asculte /Şi să-mplinească ce vrea blestemata" - transp. H.C). Vasilike este demonul intermediar, grecoaica fiind - între Mitropolia grecească şi demonii de rând, ucigaşii din Ianina, sub comanda Golemului-Ali: „Că blăstimata greacă tu hărvie, /Di vărnu că s-nu hibă cunuscută, /Că ună călugriţă anviscută, /Avea vinită la mitrupulie" - ..O poartă greacă la Mitropolie, /Venită-n straie noi, călugăreşti, - /Aşa se-aduc aci, asemeni veşti, /ca nici pământul chiar să nu le ştie" - transp. H. C;
d - ghegii (albanezii) desculţi şi fără de cămaşă - simpli executanţi, demoni mărunţi, activaţi foarte uşor, prin impulsuri primitive, de tipul lăcomiei josnice: „Di sirmă stranile şi di cumaşă, /Giubeile di sămure şi bidenile, /Li spun a gheganilor făr-di cămeaşă" - „Făgăduie năimiţilor" [de fapt, în textul original: gheganilor - ghegii fiind unul dintre triburile albaneze războinice, care, însă, fiind foarte sărace, s-au angajat, prin majoritatea membrilor lor, în simbria turcilor].
A două ierarhie este de mare profunzime:
- centrul mistic al Luminii, care trebuie atacat, de către centrul întunoricului-Bufniţă: graiul armânesc (scopul arhiereilor şi preoţilor greci este ca „grailu armânescu s-taca" - „Lunina armânească nu u-alasă" - adică scopul grecilor este sa stingă lumina spirituală a Neamului Armânesc);
- tot ce poate ajuta, susţine, răspândi, întreţine focul mistic al Graiului (Logos divin — prin care „steagul armâniului îl ţin"— adică prin care evidenţiază spiritualitatea armânească): biserici, şcoli, stampă, Noua Academie nu le place, căci, totul, în Voshopole, poartă ampreta slavei duhului viu, Logosului Sfânt.
- centrul al doilea, vizibil, al Voshopole). este ceva abstract, un principiu: bunăstarea, suprasaturarea cu forme materiale (care dublează structura esenţelor spirituale): Noua Gomora. Acest centru, pe de o parte, face Gomora vulnerabilă - pe de alta parte, pentru ca Voshopole-Gomora şi-a împlinii misiunea formală pe pământ, centrul bunăstării favorizează drumul Calvarului: va urma desăvârşirea misiunii spirituale, mai exact, decantarea desăvârşita a misiunii spirituale, de cea antrenată în formele materiei;
- dinspre acest centru material sesizabil la modul suprasensibil (ca un fel de corp eteric, sau ca fantasma corpului fizic al Voshopolei) iradiază două direcţii de finalitate a „vânării": I - amalma (adică aurul duium, mulţimea aurului), cu variaţiunii formale: „pălăţile di mirmer" (palatele de marmură) şi II - armele-armătulame (adică mulţimea armelor). Voshopolea spirituală-crestină se zvoneşte că ar fi intrat în legături directe, prin cărţi-scrisori venite dinspre ..muscali" - aliaţii creştini ai armânilor, contra musulmanilor: „Că vin di Moscova acloţe cărţă /Ţi scriu disci'is cu-ntreaga criştiname ./Să scoală cap şi tu aiste părţă" („Ba se zvoneşte că muscalii vor /Să sprijine ghiaurii, să ne sfarme [pe musulmani] /Ce-ar fi... de am lovi naintea lor?" - transp. H.C.i;
5- în fine, formele primitive de proliferare a aurului rece, imediat - perceptibile de către demonii simpli: giubele de samur, scurteici blănite etc - bune pentru ghegii „făr-di cămeaşă" (deci, cu nevoi materiale elementare, care tin, uneori, de supravieţuire, pur şi simplu).
Interesant e jocul fascinatoriu al lui BELFEGOR-VASILIKE, alternanţele lui atitudinale ameţitoare, ducând până la adevărate transfigurări:
I- prima ipostază este aceea în care VASILIKE ia chipul solului (şi, în acelaşi timp, unealtă), cu misiune de la centrul negru-magic al Mitropoliei greceşti, de a da viaţă Golemului-Ali. Vasilike percepe intens-periculos celalalt centru, dihotomic, ca situare faţă de Mitropolia grecească: Voshopole. Vasilike percepe Voshopole în toată complexitatea periculozităţii lui (sau, mai exact, în totalitatea structurii care trebuie purificată), percepe, global, întreaga ierarhie a centrilor de iradiere ai Voshopolei (semnale pentru a indica loviturile, cu efect soteriologic).
Această Vasilike este ca o flacără veselă, neastâmpărată şi perpetuu (extrem de vânat) insinuantă, persuadantă. În jurul nemişcatului demon al crimei-Irinwe, ea dezlănţuie dansul dionysiac-însufleţitor prin patimă carnală, dezlănţuie viscolul Logosului negativ, pentru a putea scrie pe fruntea Golemului: „VIAŢA" - iar pe fruntea Voshopolei-Gomoră (Voshopole-pentru-Calvar): „MOARTE" (iniţiatică). Logosul ei conţine şi indicaţii despre surse aţâţătoare primitive (bogăţiile materiale, bune de jefuit), dar şi indicaţii subtile, despre „cărţile"- scrisori de la Moscova, şi instigări la atac preventiv.
Acţiunea ei are intensităţi subtil gradate: de la anarga (= domol - p. 271), până la teatrul-theatrinei (p. 272), jucat între plâns şi alintare, mimând focul dragostei, de la descrieri aţâţătoare („nă noapte singură nu-alasă s-treacă /Voshopolea păşelui s-nu u-alavdă, /Că Io ş-tu xeane numa s-l'i si avdă, /Avonea ş-Polea vahi ca s-u antreacă" - „şi-i turuia întruna în ureche, /De câte averi Voshopole ascunde - /Că târg bogat ca el nu e niciunde, /Poate Stambulul doar, cetate veche" - transp. H.C.), până la promisiuni de codoaşă-proxenetă („Voshopolea... are, /Dulbere-nveaste şi feate daileane /Ţi s-vină la Ali Păşe au vreare" -„Şi se mai spune - Vasilike-i şopteşte - /Că fete armâne [textul original spune şi despre neveste] pe aci s-aţin... /O, lumea - pe Alah -, cum se prosteşte" - transp. H. C. - de fapt, ultimul vers sugerează că toată partea femeiască din Voshopole îl doreşte-vrea pe paşa Ali). Vasilike insinuează că el, golemul nemişcat, s-ar fi mişcat-implicat în mărirea Voshopolei - mai exact, îl acuză în mod pervers pe Ali că, prin pasivitatea lui condescendentă, ar fi favorizat dezvoltarea Voshopolei („şi-Ali că-ncl'ide ocl'i vor el'i s-dzăcă" - renunţăm, deocamdată la tran­spunerea lui H.C. pentru că trebuie urmărită întocmai manevra diplomatică a Vasilikei: Vasilike îi spune lui Ali că sunt guri rele care pretind că Ali ar fi corupt, ar închide ochii, pentru că ar fi mână în mâna cu voshopolenii şi că ar trage foloase personale - situându-se astfel pe poziţii contrare intereselor sultanului - iar sultanul, dacă ar auzi aceste zvonuri, evident că l-ar pedepsi cu moartea pe coruptul Ali, care îi încurajează pe creştini să-şi crească puterea chiar în sânul statului turcesc. Iată că Ali va trebui să reacţioneze şi de frică să nu-şi piardă capul sub sabia călăului oficial - acuzat fiind de trădare).
II- După ce Golemul-Ali este trezit şi devine Irinwe-demonul sângeros - iar Vasilike îi .şterge de pe faţă, cu dragoste, sângele crimei (începută cu asasinarea, în temniţă, a unor căpetenii armâne) - greaca Vasilike se transfigurează: devenită călugăriţă, prin îmbracare-travestire actoricească - ea apare ca ,,înger", la Mitropolia grecească - de fapt, înger al Apocalipsului, travestit în (fals) Mântuitor al Lumii: „Ca anghilu ţi naua u aduse /Că vine-a Lumil-ei Ascăpătorlu mântuitorul lumii, Christos], /Chira Vasilichi aşi lă spuse/Păşelu că Voshopolea u chiare /Ş-că nu va s-li-armână niţi torlu. /Cum poţi s-l'i-aravdză, Dumnidzale mare?" („Şi e primită ca un înger bun, Deşi aduce groaznica vestire - /Cum că satrapul paşă-căpcăun //A hotărât, Voshopolea întreagă /S-o-aducă-n jale şi în risipire, /Prin foc şi sabie s-o treacă" - transp. H.C. - de fapt, transpunerea exactă a ultimului vers conţine un apel disperat şi o mustrare revoltată, adresate lui Dunmezeu: „Cum poţi să rabzi aceste lucruri, Dumnezeule mare?").
Beii turci şi ghegii albanezi ..discuiţi" sunt porniţi, sub porunca Golemului activat-Ali - să atace în mod mascat: este un misteriu al crimei transfiguratoare (si transfigurate: crima, ca unealtă mistică, cu înfăţişare revoltătoare, ca răstignirea lui Crist - în vederea mântuirii).
Goiemul-AIi se retrage sub văl: el a pornit, a activat, prin cuvânt-poruncă, alţi golemi, subordonaţi lui (aşa cum el, Ali, era subordonat Vasilikei). Teatrul de budoar al Vasilikei-Belfegor este transferat, din acest moment, în teatru sângeros. în misteriul sângeros, având drept finalitate transfigurarea spirituală, prin răstignire, a Voshopolei: ,,Păşelu ma ună rigeaie are, //Ghiauril'i di Voshopole s-nu ştibă - Voshopolea cu ştirea lui că cheare" („Ci vrerea lui Ali mai glăsuieşte. /Porunca lui s-o ţină acoperită, /Să n-afle nimeni - cine îi loveşte" - transp. H.C). Urzeala secretă a epopeii transfigurării s-a ţesut.
Comedia s-a sfârşit - tragedia poate să înceapă. Sunt două misterii distincte? Nu: sunt două acte. de importanţă egală, două etape, ale aceluiaşi măreţ misteriu transfigurator. Drumul Calvarului este „amenajat" cu toate accesoriile, prin ..dezghiocarea" Logosului din sânul (deschis-oferit) al materiei lunar-.solare (bivalenţa: materie brută-duh viu).
III - „PÂNĂ VIRLU DI VOSHOPOLE" („LA TÂRGUL DIN VOSHOPOLE")
Oraşul-Cetate se oferă pe sine că jertfă; se pregăteşte de sărbătoarea nuntii cu moartea - pentru nemurire. Oferă soarelui - toate formele, proliferate din esenţa solară: Cetatea Luminii, cetatea parfumului ceresc (căci acesta este sensul cuvântului Voshopole-Moscopole: oraşul cu parfum de mosc, oraşul cu parfum ca acela din ceruri; a se observa că şi Voshopole, ca şi Bethleemul şi. probabil. ca toate toposurile sacre ale pământului, are un nume predestinat - reamintim că Bethleem = cetatea pâinii = cetatea vieţii).
Ca o mireasă care-şi exibă zestrea în aşteptarea peţitorilor - aşa-şi exibă Voshopole formele material-spirituale, în aşteptarea Mirelui Divin, pe care-l va întâlni după Calvar. Niciodată nu va mai arăta lumii văzutelor ceea ce arată acum, la marea aşteptare-priveghi: tot ce va fi, este aici, în arătarea- exibare, doar ca formă, ca promisiune a mântuirii formelor, întru esenţă.
Argintarul, Croitorul şi Căldărarul - devin, astfel, trepte-simboluri ale viitoarei coborâri iniţiatice în Infern: „Şi hrisihlu, şi-araftul, ş-căldărarlu („Şi argintarul, şi croitorul, şi căldărarul"). Argintarul deţine Luna Mistică, Croitorul introduce Căile Croirii (adică ale Despărţirii şi întâlnirii) Sorţii (iar Soarta uneşte divinul cu infernalul), Căldărarul este cel care pregăteşte scufundarea, regresia în Uterul Lumii, pentru Renaşterea Spirituală.
Aglomerarea materială („Cărvăni după cărvăni cu părmătie" - „Caravane după caravane cu marfă") şi penetrarea, prin formalul proliferant, demoniac, a „xinitiei"-străinătăţii (cu valenţe agresive, pentru o comunitate ideală) pre­faţează, în mod logic, o etapă necesară: a demascării, a smulgerii măştilor for­melor proliferant-aberante („Di dzuă-dzuă părmătia creaşte" - „Din ziuă-n ziuă mormanele de marfă cresc"), pentru revelarea esenţei-Crist: Spiritul Voshopolei. Mai există un semn că avem de a face cu Cina cea de taină a Voshopolei: toate mărfurile, ca şi caii (formele şi stihiile cosmice) sunt trase dinspre întuneric beciuri, respectiv grajduri: „Când ascapaţi s-vidzură dit ahure /Şi aţil'i, ş-iapele mea şi bineţl'i /Ca vimtu vor s-azboară canda şcreţl'i, /Nu ştiu di-analtu munte, i pădure" („Scăpaţi din grajduri ca din hrube adânci /Şi bidivii, şi iepele sirepe /Ţâşnesc în soare, ca loviţi de streche, /Şi parcă zboară-n codru, printre stânci" - transp. H.C), spre lumina revelaţiei, în care vor fi retopite toate formele, ca-ntr-un cuptor alchimic - pentru a se transfigura în Spiritul Solar al Cetăţii Parfumului Ceresc: Voshopolea Spirituală.
Ciobanii coboară din munţi, pentru „pănăvir" (sărbătoare a tuturor sfinţilor-şi bâlci al formelor pentru retopire în esenţe), îmbrăcaţi, ca-n Mioriţa pre-romană (dacică), pentru nunta nemuririi: „Tu albe-armătusită, ca la numţă" („Gătiţi în straie albe - ca de nunţi) - şi beau din ploşti (ritual dionysiac, anticipând sacrificiul şi euharistia-împărtăşire a Duhului Sfânt de Nemurire întru toţi credincioşii) şi puşcă necurmat (ş-tufechi tu mână") - pistoalele, ca şi arcurile săgetând ale dacilor, au funcţia de a îndepărta duhurile rele, din jurul lui Zalmoxis Preastrălucitul (şi Mântuitorul).
Numai că a lor coborâre se face având în frunte caprele şi ţapii (elemente demonice), apoi abia berbecii şi oile - dar acestea din urmă pentru sacrificiu, nu pentru înmulţire: „Aduc şi capre mări deadun cu ţachil'i, /Birbeţi şi oi ţi codzle şi-trag mizie, /Di s-niră cându-l’i ved până ş-căsachil'i" („Şi capre mâna-n târg, şi ţapi vârtoşi, /Oi sterpe, berbecuţi - să tot aleagă. /Cum nici nu s-au văzut mai graşi, frumoşi" - transp. H.C. - dar, spre a sublinia pregătirea pentru sacrificiul celor nevinovaţi, suntem nevoiţi să ne apropiem, iarăşi, de textul original, ultimul vers conţinând următoarele cuvinte: ..încât se miră, când le văd şi măcelarii').
Caii aduşi de geambaşi de la Muzachia („Geambaşil'i tuţi avdzâţi di Muză-chie") sunt elemente importante, în economia mitologiei epopeice: nu vor fi doar animale cu funcţie psihopompă, ci elemente de tranzacţie: caii ucişi ai beilor-căpcăuni (golemi) vor fi înviaţi (înlocuiţi) prin caii Voshopolei - pentru a-i îndepărta pe golemi de Voshopolea devastată formal (căci esenţa, Spiritul şi Mitropolia Armânească - a rămas neatinsă): este vorba de funcţia de exorcizare, pe care caii o preiau de la oameni. Caii demonici sunt înlocuiţi de caii solari (căci sunt caii scăpaţi din legământul cu hrubele-grajduri ale infernului — şi năvălind spre soarele-esenţa lor adevărată, de după zona intermediară păduri, de după Vârful Muntelui - scară spre cer: „Când ascăpaţi s-vidzură dit ahure... /Şi aţil'i. ş-iapele mea şi bineţl'i, /Că vimtu vor s-azboara canda şcreţl'i, /Nu ştiu di-analtu munte, i pădure" („Scăpaţi din grajduri, ca din hrube adânci /Şi bidivii, şi iepele sirepe /Ţâşnesc în soare, ca loviţi de streche, /Şi'parcă zboară-n codru, printre stânci" - transp. H.C. - sau, mai aproape de textul original, ultimul vers ar suna aşa: [caii zburători] nu ştiu [adică depăşesc cu voinţa lor spiritual-zburătoare] nici de înaltul munte [verticala cosmică], nici de pădure [orizontala cosmică]" -proiectându-se în spaţio-temporalitatea eternă).
În sfârşit, la Cina cea de taină, la solemna etalare a trupului şi duhului Voshopolei-mireasmă, către cerul, de care-l desparte Drumul Calvarului - apare inima frântă prin milă. Niciodată, până acum, nu apăruseră milogii, încercătorii comorilor milei, comorilor sufletului. Ca în basmele tuturor neamurilor, cine nu trece de proba inimii frânte-împărtăşite, împărţite, prin milă - se-ntoarce la punctul zero al existenţei, în neant.
Doar mila-euharistie dă dreptul la înscrierea pe drumul iniţiatic: Drumul Calvarului - cu un capăt pe pământ (GOLGOTA CRUCII) şi cu altul în cer (MÂNTUIREA-ÎNVIEREA ÎNTRU NEMURIRE). „Şi inima Voshopoleaniior s-frândze" - „Şi inima voshopolenilor se frânge". Milogii pot fi măştile zeilor, sau ale lui Dumnezeu şi Sfântului Petru, din basmele româneşti - cei care cutreieră pământul sub măşti de cerşetori, pentru a încerca sufletele oamenilor. Milogii sunt străinii - neliniştitori nu prin răul material, ci prin răul spiritual - pe care nu îl aduc ei, ci îl relevă în tine, dacă nu eşti tare, dacă nu ai în tine mugurele, din care să pornească şi pe care să se întemeieze treptele Calvarului Iniţiatic. Infăţişarea-mască este deprimantă, este adusă din zona celui mai umil derizoriu - dar misiunea lor sacră are ca finalitate tocmai trezirea ochilor spirituali, care să străpungă masca derizoriului - ochii inimii: „Şi-s veadă cama ghine-a lor urfane /Vin fără di ţăruhe pi cicioare, /Şi cu bucăţi-bucăţi arupte strane" („Desculţi, rufoşi, flămânzi ca vai de ei. /Se-ntrec să pară cât mai prăpădiţi - /Să fie ruga lor mai cu temei"). Teatralitatea mizeriei face parte din încercarea inţiatică. Finalul, adică efectul asupra voshopolenilor, este important pentru stoparea sau desfăşurarea epicului ~ pentru eşuarea versurilor în banalitate - sau transfigurarea a tot ce s-a spus până acum şi se va spune de acum încolo - în epopee: .,Şi inima voshopoleanilor s-frândze". Voshopole şi-a căpătat dreptul la Calvar (la iniţiere).
IV-„DZUA DIPÂNÂVIR" („ŞI IATĂ TÂRGUL")!
Există un hybris al exibării formelor, care înconjoară esenţa: „Şi-aduc voshopoleanil’i ghine-aminte /Că ni tu xinitie pri iu fură, /Ahâtă părmătie nu vidzură, /La pănăvirile-aţeale di ma ninte" („Fiind oameni pretutindinea umblând, /Voshopolenii ştiu ce e un târg mare - /Da'- l vor pe-al lor chiar făr-de-asemănare, /Cum nimenea, cândva, va fi ţinând" - transp. H.C). Este acea stare de concentrare a euforiei, ducând la dansul distructiv al lui Vishnu: de la acest nivel al lui „a fost odată că niciodată", de la starea de hybris prin care se provoacă şi se proclamă CREAŢIA - începe epopeea, începe lupta cu duhurile potrivnice (agresive, în mod treptat accelerat) şi lupta cu credinţa: cine va crede în ceea ce urmează, după acest start în mit, este iniţiat, care va avea oricând acces la starea de mit. Cine nu crede - nu va avea acces decât la un şir de cuvinte (banale sau enigmatice). Din acest moment, al marelui hybris al dramei creaţiunii - se separă şi calitatea cititorului:
a - cititor cu acces la epopee şi, deci, intrat pe calea iniţiatică, cititor-coparticipant la iniţierea prin tragedia Voshopolei - şi, deci, mântuit spiritual prin mântuirea Voshopolei;
b - cititor fără acces la epopeea - Logos Sacru, Logos întemeietor în altă lume şi a altei lumi: Cetatea Ideală, cititor care va citi doar ca pe o povestire greoaie, umflată, exagerată, hiperbolizată din raţiuni estetice - tot ce se va întâmpla de acum încolo şi nu dinir-o înaltă etică a mitului, conform căreia, tot ce se produce, se produce prin hybris, iar tot ce se mântuie, se măntuie prin Calvar - Calvar care este tot un hybris, dar cu orientarea schimbată, spre originile-esenţe). Câmpul de luptă, starea de tensiune-hybris - s-a conturat. Apar actorii tragediei: agresivi şi unii, şi alţii, la întrecere - doar că unii sunt agresivi pentru dăinuirea eternă a CETÂŢII PARFUMULUI CERESC - iar ceilalţi, pentru distrugerea Cetăţii Logosului Divin.
„Lume xeană", lume străină, duhuri infiltrate, prin porţile deschise de hybris, pătrund cu „tufechi" (arme, pistoale). Ca-ntro apocatastază, după care se hotărăşte, pentru eternitate, victoria Binelui - se înfrunta, deocamdată la modul strict ritualistic, teatral (într-un „agon" al prefeţei tragediei profund semnificative): de o parte, demonii-bei, călări - „pompos împodobiţi" (sunt semne ale sărbătorii şi pentru ei, căci demonii, ca şi îngerii, vin către cea mai înaltă limită a rostului lor: ultima bătălie, cea care hotărăşte şi, deci, desparte pentru eternitate. Răul de Bine - şi aceasta înseamnă duhul sărbătoririi: duhul evenimentului decisiv - pe de o parte catastrofal, pe de altă parte, măreţ, constructiv-spiritual) - de altă parte, celnicii armâni „pe bidiviii lor focoşi". Din nou, se remarcă funcţia importantă a cailor, direct implicaţi în misteriu: caii sunt întrupările spirituale ale oamenilor, sunt semnele heraldice, care preced intrarea în luptă a cavalerilor - albi şi negri, ai MIELULUI şi ai SATANEI-GOLEM.
Urmează proliferarea formelor umane, din spatele însemnelor heraldice ecvestre: „ghegani ţi curară" („urdii de anăuţi") - „Cu gânduri dintre cele mai urâte"' - transpunere Hristu Cândroveanu.
Deocamdată, este un potop potenţial, apele încă nu s-au pomit să ucidă, pentru a spăla-purifica - deocamdată, este doar haosul primordial, dinainte de despicarea verticalelor şi orizontalelor Creaţiei: „Şi-u-aduţe ază ca ună amare /Ţi şi-Ii frimită dălzile di ape (...) /Să-ncace-ndoi, iar alţă tut aurlă, /Şi vreava iuţido ma mare creaşte /M-păzare canda-i ună lume zurlă" („Se ceartă, urlă, dau să se tocmească, - /îşi cată parcă toţi - ziua de ieri, /Şi neaflând-o... or să-nebunească"' - transp. H.C.: aceasta este atmosfera iarmarocului din Voshopole). Haosul e aberant - doar dacă nu cunoşti, nu întrevezi planul, liniile care, ca nişte subtile fulgere, deja trasează desenul Noii Lumi, peste şi prin valurile oceanului originar, ale potopului, după care urmează structurile severe ale Cetăţii Luminii.
Vise şi gânduri „Şi căldăraril'i anviseadză chere (...) /Nu ştiu iu lă e caplu sărmăcheşl'i"' - „Căldările visează harabale (...) /Sunt mătăsari toţi făcuţi doar gând") care visează şi gândesc neantul, lipsa momentului prezent: ..Tot târgu-i mort" transpune H.C. - e teama de neant, dinaintea apocatastazei. Aşa sunt condensate energiile în cele două zone - încât tranzacţia-vănzare, puntea între lumi, senzaţia continuităţii existenţei - dispare. A nu putea funcţiona târgul (vânzarea) înseamnă, în limbaj mitic, a te afla exact în momentul care precede Calvarul transfigurării: înspăimântătorul ochi calm, vid de tensiune, din mijlocul ciclonului. Cavalerii Mielului s-au strâns, grijulii să nu apară vidul satanic, în jurul fricii de nevânzare. Tranzacţia, însă, evident, rămâne deasupra lor, la modul simbolic: VASILlKE şi MITROPOLIA GRECEASCA DIN lANINA pot să pară acum - în acest vid spectral, ca fantoma lui IUDA ISCARIOTEANUL - necesari şi odioşi, în acelaşi timp - necesari, pentru că ei întrerup vidul şi fac posibilă deschiderea iadului şi a cerului - având ca finalitate transfigurarea: „Di aştiptare ş-picuraril'i s-curmă. /A tutulor lă easte mare frică /Cu lâna că armân şi-adusa turma" („Cei păcurari, acum şi ei se-ntreabă /De au să deie, fie şi un miel, /Din turmele purtate aci, degeaba" - transp. H.C). Atragem atenţia asupra simbolisticii mitice a lânei: LÂNA DE AUR, ca şi POTIRUL GRAAL - este însemnul heraldic al Divinităţii Misterioase.
Uneltele-mercenari, uneltele diabolicului, apar derizorii, sub semnul Fanfaronului - în această tensiune apocatastatică:„ghegani tiniri gulişani" („ghegi tineri dezbrăcaţi") „l'ia s-treacă, /Au iatăgănile scoase di tu teacă. /Păzarea tută canda vor s-u moară" (,.Se vântură... /Cu iataganele purtate abraş. /De-ai zice ca nu-ş ce prăpăd se coace" - transp. H.C).
V-„VOSHOPOLEA APLUCUSITĂ DI ARBINEŞI" („ VOSHOPOLEA STRIVITĂ DE ARNĂUŢI")
Centrul este al formelor. Mahalalele - sunt zonă mistică, ascunsă, în care se petrec minunile şi transfigurările. Atacul asupra formelor, logic deci, s-a dat în largul-centru. Confruntarea apocatastatică are, deci, două trepte: cea vizibilă (şi sângeroasă, epopeică) şi cea invizibilă, magică, ciudată, minunată (în care sângele îşi recapătă rolul sacral-transfigurator: sângele va fi nu măcelul, ci victoria Mitropoliei Armâneşti, a Icoanei Sântă-Măriei, a discursului lui Theodor Cavalioti, ca esenţă vie a Noii Academii care, formal, s-a transformat în cenuşă).
Proliferarea Răului, în zona centrală-târg, este enorma şi de o instantaneitate halucinantă: „Cirşia şi păzarea tuta s-veade /Di arbişame greu aplucusită" („Şi uliţe şi urbe s-nţesate /De-anăuţimea - cât nisipurile" - transp. H.C).
Da - târguirea, puntea-tranzacţie - este moartea iniţiatică. Arnăuţii sunt instrumentele oarbe ale cuplului Ali-Vasilike şi personaje ale unui misteriu transfigurator. Voshopolenii, încă prizonieri ai strălucirii-abundenţei-proliferare, consideră ya/u/ şi omorul ca indezirabile în târg, în primul rând. Va veni, curând, vremea Schimbării la Faţă: vor fi disperaţi şi eroici în faţa Noii Academii şi a Mitropoliei Armâneşti.
Averea făcută în sudori (structurile materiale, care le acoperă-nconjoară pe cele spirituale) trebuie, dintr-un orgoliu strict uman apărată. Va veni vremea transfigurării orgoliului în credinţa, în onoare, în jertfa leoaicei (regalitatea divină a sacrificiului, trecut prin zona de expiere feminină: Eva va fi transfigurată în Maica Măria, şi va sta sub semnul miraculos salvatei, de flăcări şi jaf - icoană a Măriei).
E, deocamdată, o harţă, o încercare a forţelor, o aţâţare a orgoliilor deşarte: „Pi grailu-a lor aurlă şi angiură, /Când ved că emburil'i cu lişureaţă /Nu vor duvănile-a lor ca s-lă si fură" (, Jefuitorii ţipă, urlă-n limba lor - /Că târgoveţii nu se tem de ei, /Şi nu le dau degeaba tot ce vor" - transp. H.C).
Este evident un dispreţ al celor care sunt iradiatori de forme, la modul paroxistic şi hiperbohc - faţă de agresorii lor, cu deficit mare la nivel formal: „Ti pleaşca ţi lă si avea tăxită, /Fudziră tuţi cu capiu gol ş-disculţâ" („Pentru pleaşca ce le-a fost promisă [de către Ali], /Au fugit toţi cu capul gol şi desculţi"). Dar, încă nu iau în seamă forţa interioară care-i împinge la agresivitate: ei sunt chiar demonii care se nutresc din forme, din belşugul formelor - sunt demonii, saprofiţi şi paraziţi ai formelor. Înfăţişarea lor derizorie ar fi trebuit să fie un semnal pentru lăcomia, compensatorie pentru lipsa formală dinafară: „Di ani aistă dzuă u avină. /Cusaţl'i gol'i si-s toarnă nu vor tora, /Acasă că li-aşteaptă-nveasta, sora, /Şi dadele cu muşiteţ s-lă vină" („De când visează ei aşa o iarnă -/Să vâre-n saci mai tot ce le lipseşte, /Că jaful doară nici nu se plăteşte... /Şi se şi văd cu beii lor de-o seamă" - transp. H.C.). De observat că demonii saprofiţi ai formelor ascund, în spatele lor, legiuni de alţi demoni, pe care trebuie să-i hrănească din forme, sau să-i liniştească şi îmbie, până la contopire, cu hrana formelor.
Între demonii saprofiţi ai formelor (gheganii-arnăuţii) şi producătorii de forme (armânii) încep să se lămurească poziţiile - mai exact, să se dovedească ireconciliabile. Bătălia apocatastatică, din moment ce esenţa celor două categorii de combatanţi s-a precizat, trebuie să se încingă. Ar fi absurd, atunci când lotul s-a lămurit între cele două forţe dihotomice, ele să se retragă din înfruntare, din încercarea de suprimare reciprocă: misiunea, şi de o parte şi de alta, este tocmai de a hotări, o dată pentru totdeauna, care parte are dreptul, nu doar ia supremaţia cosmică, ci la însăşi existenţa finală cosmică: Binele - sau Răul: „Ma ghine-aoaţe cu tinie s-moară, /Dicât cu-arşine azghuniţi el'i s-hibă" („E vorba doar să mori precum se cere, /Ca bravii, fără frică, vitejeşte" - transp. H.C.).
Tensiunile acumulate, de/între cele două părţi, cu esenţe dihotomice (demonii saprofiţi ai formelor, arnăuţii, de o parte şi de altă parte Meşterii producători de forme, dar şi de duh mistic, care se ascunde în spatele formelor, împinge formele în faţă, pentru consolidarea nucleului spiritual mistic - le susţine, dar, în acelaşi timp. le împinge spre proba de foc, a sacrificiului de sine, pentru revelaţia esenţei spirituale - (armânii) - sunt aşa de mari, încât nu e nevoie decât de un semn, de o scânteie: „Fu dure s'hibă traptă nă piştoală /Şi arbinşescu sândzele si-s veadă. /Ca s-nu amână semnul di crămoală" (Sau în transpunere: „Şi abia s-a tras din flinte primul foc. /Ca sângele a curs, apoi, şiroaie /Şi începu măcelul crunt, pe loc" - transp. H.C.).
Oceanul-mare. potenţială forţă agresivă, se cristalizează, devenind agresiune cinetică, dezlănţuită, agresiune esenţială, mânie şi judecată a cerului, implicat deplin în orice apocatastază: „Ca grindina fişechile loara s-cadă" („Ca grindina gloanţele lor cad" - transp. H.C.).
Deşteptarea spirituală a Voshopolei, sau, mai exact, vădirea forţei spirituale, din spatele formelor încăierate cu demonii, se face, reverberant, treptat, dinspre centrul mistic (Mitropolia Armânească), prin „boţi" - vocile ,,di her" (de fier = toacele), spre toate zonele sacrale, care stimulează şi susţin lupta formală: „De la Prodom, jălalnic se aud, /de la Sân-Chetru şi Sânta-Maria /Zvonind despre primejdia de-acia, /Şi sună toate felurit, zălud" (textul original este chiar mai expresiv decât transpunerea: „S-cutreambură când le-avde iţi om" - ,,Se cutremură, când le aude, orice om": .se produce seismul spiritual, revelaţia spirituală a momentului crucial - când responsabilitatea faptei este maximă, şi fapta nu se pierde în banalitate: încărcătura semantică a oricărui gest îl inscripţionează îl fixează în CARTEA ETERNA, în EPOPEE. Acestea sunt „orele astrale ale omenirii", de care vorbeşte Zweig: orele când fapta devine propriul ei arhetip, propria ei reprezentare-dublare în planul sacru). Zonele stimulate de nucleul mistic au nume parcă predestinate: Prodom = precursor, Sfântu Petru = Apostolul vestitor şi vicar al lui Christos, iar Sfânta Măria = ocrotitoarea şi mijlocitoarea omenirii formale, pentru redobândirea locului în zona sacrală.
Se produce transfigurarea, la mahalale (totdeauna, transfigurarea se face în umbră, cu discreţie, aparentă umilinţă periferică):
1- bătrânii redevin tineri războinici, retrezindu-şi rostul de oameni-ai - fulgerelor, zei ai cerurilor (ai luminii): „Auşl'i es avonea cu piştole, /Sucache nu - are fără caracole, /Nu s-mină di tu loclu-a lor măraţl'i" (Bătrânii stau cu mâna pe pistoale /Şi-n mahalale, uliţi, dau ocoale - /Să-nfrunte, dârz, orice năvălitor" transp. H.C.).
2- Revelaţia Evei, devenită, din instrument al Şarpelui - LEOAICA- ASLANĂ. De fapt, se produce reandroginizarea sacră, femeia ocrotindu-şi bărbatul-jumătate, deci neispitindu-l, ci recuperându-l, realipindu-şi-l, nu ca jumătate, ci întru întreg. Eva, până a deveni Maria-Mijlocitoarea pentru Mântuire, este zeiţă (un rang inferior, similar aceluia de înger - dar necesar pentru accederea la Tronul Femeii Complet Resacralizate întru Dumnezeul Unic): poartă în mâini focul izbăvitor, sub chipul toporului lui Thor, sau al Sapei mamei Geea - şi are ochii aprinşi, combustie spirituală pentru a însufleţi şi spiritualiza, cu solaritatea-fulger, fierul degenerat: „Cu ocl'i apreşi, cu codzle displătite /'Es cu tupoare iţi sapă /Şi featile aţeale isusite" („Logodnice - înnebunite toate, /Cu părul despletit, purtând topoare, /Sunt peste tot şi dauîntruna roate" - transp. H.C.). Zeiţa-leoaică îşi apără integritatea androginică -iubiţii-gionil’i:,.S-duc tu cirşie tute ca aslane /Di funico vor gionil'i şi-l'i ascapă, /Ti năşi ş-bana ca şi-u da curbane" („Leoaice, unele pornesc avan /Sa-şi apere iubiţii cu ardoare - /Şi o să fie moarte şi aman" - transp. H.C.). Femeia, înger al morţii, pentru reizbăvirea-androginizare, recuperarea Spiritului Vieţii Eterne - Voshopolea Sacră
În sfârşit, centrul târgului se pune în stare de mişcare agresivă, stimulat fiind de transfigurările mahalalei: Bătrânii-tineri şi femeile-aslane-leoaice (Eve reandroginizate): bărbaţii, astfel stimulaţi, nu mai sunt dezbinaţi de proliferarea entropică a formelor, în bresle, categorii formale, proliferante, îndepărtate de esenţă. Au redevenit singura categorie formală-esenţială, demnă de numele de bărbat: războinici. Nu croitori, nu cărăuşi, nu băcani, nu blănari eic. Ci zei epopeici, aflaţi direct sub binecuvântarea centrului sacru: Mitropolia. „Cu patru ghegani un arman maşi s-bate, /Ahtare nă alumtă nu-i lişoară, /Ma perce multe-mpade s-ved arcate" („Se bate orice armân cu mulţi mişei /Şi-i culcă, hoituri - pe oriunde-i văd. /Şi cad destui viteji şi dintre ei" - transp. H.C.). În definiţiv, este vorba de acţiunea de exorcizare a demonilor - mai exact, exorcizare şi acţiune soteriologică: fiecare armân-esenţă spirituală trebuie să extragă esenţa divină din labirinturile formale. Ipostazele formale-albanezi-ghegani sunt, de fapt. propriile ipostaze, demonizate, ale armânilor. Armânii trebuie sa redevină armâni spirituali, distrugându-şi ipostazele formale: conform tradiţiei multimilenare, venite dinspre Asia, 5 sunt ipostazele lui Vishnu. Deci. patru trupuri din ..oglindă" produc demascarea celui de-al cincilea trup (căci transpunerea exactă a versului despre numărul combatanţilor este: ,.Cu patru ghegi se bate fiecare armân", sau „Un armân se bate cu patru ghegi"). Al cincilea trup (4+1: unu esle armânul) este cel oglindit. De aceea, cad ucişi iniţiatic (exorcizaţi) patru demoni ai formei înafară, producând căderea demonului dinăuntru - cădere concomitentă cu revelaţia supraformală: Spiritul Armân. 4+1 = 5 ~ dar rezultatul, deasupra operaţiei alchimico-exorcizante formale, este o entitate sintetică superioară: Spiritul Armânesc, etern.
„Părmatia"-marfa nu mai poate reprezenta, din acest moment al revelaţiei adevărului-esenţă spirituală - finalitatea bătăliei apocatastatice. Se ajunge la nivelul superior al finalităţii, părăsindu-se fontialitatea, agoniseala, în favoarea onoarei şi vieţii: .,Ma ghine s-cheardă vor averea tută" (..Mai bine să piardă averea [formală] toată") ,.Ca s-poală s-apară ea di xiniţil'i /A pulitiilei veacl'ea aname" (,.Ca sa poată apăra de străini A'eşnicul renume al oraşului").
Spiritualitatea revelată, în spatele mărfurilor-forme - devine suport şi finalitate a bătăliei apocatastatice, exorcizatoare. De fapt. autoexorcizatoare: negustorii-tranzacţioniştii vor deveni RĂZBOINICII RENUMELUI, ai Acţiunii Directe-drepte - vor redeveni CAVALERII MIELULUI (AI LUI ISUS). Toate formele din zona centrală a formelor, zona perimată a târgului, decad în derizoriu. Deci, nu mai merită sa fie apărat nimic aici - căci nimic nu este aici esenţial. Autoexorcizarea conduce, instictiv, spre zona de combustionare a Acţiunii Drepte-Directe (Netranzacţioniste): zona mahalalelor, unde nu mai este marfa (proliferare a formelor), ci elementele de maximă densitate spirituală (cu forme care. chiar distruse aparent, îşi au lăsată amprenta de neşters în sufletul aromânilor): Mitropoha-Logosul Sacru, Stampa Logosului Sacru al Neamului, Noua Academie a Logosului (Elitist) al Neamului: „Băgara zbor avonea tu cirşie /Dit măgăzii un după altu s-easă. /Tu-arafe părmătia s-u alasă, /Ş-tu măhălădzi si-s tragă cât ma-nvie" („S-a dat consemn să fie părăsite /Şi mârfuri şi averi de orice fel. - /Să scape omul tânăr şi prin el /Să fie mahalalele-ntărite" - transp. H.C.). Zona de proliferare formală este dublu exorcizată:
a - prin moartea 4+1. prin focul purificator al formelor. revelator al esenţei solar-divine. Mărfurile-forme.,dughenele-forme şi adăposturi de forme - devin verticale de foc, cât şi orizontale de foc: ..Cât muntele al Costi al Manduca /S-analţă foclu-aistu di iangâne /Scântel'i ş-tăciuni a-primţă ţi arucă" (..Cât muntele Coste-a! lui Manducă /Se-nalţă pălălaia-n val de fum. Vestirea tristă lumii sa i-o ducă" ~ transp. H.C.). Orizontala - foc curgător, ocean de foc purificator, se uneşte cu cerul-foc vertical: „Di foc arâuri loară ca si-s vearsă. /Iar ţerlu ş-focul di diparte pare /Di fleaca fără mărdzini nă amare /Iu s-neaca nă cirşie-ntreagă arsă" (,,Râuri de foc se nalţă şi .se varsă /Cerul pare că-i de foc, de departe. /Mare de flăcări fără margini. /În ea .se-neacă târgul întreg, ars" - transp. personală, neglijând estetica textului, dar urmărind exactitatea semantică a textului original).
Pentru ultima oară, în acest dans al focului care exorcizează de forme -esenţialul - apare DANSATOAREA (a se vedea funcţia mitică a lui Vishnu -Dansatorul Zeu, care distruge lumile, pentru a recrea lumile): greaca VASILIKE - Belfegor, cea care a instrumentat asaltul demonilor, pentru ca, prin foc, să reveleze Cetatea Parfumului Ceresc Etern. Râsul Demonului...: „şi râde Vasilike" ...Textul original spune „Chira Vasilichi ca nă căţaua /Di lanina, mitrupulitlui, mâne /Hăbarea va s-l'i-u-aducă cu harauă" - adică: ,Prinţesa Vasilike, ca o căţea [rea] /Mitropolitului din lanina /îi va aduce mâine vestea [cea bună, pentru grecii uneltitori - cea neagră pentru aromâni] cu bucurie". Demonul e în slujba lui Dumnezeu. Bucuria Demonului, în mijlocul focului izbăvitor, nu cumva este una instinctivă, complet independentă de voinţa Demonului, dar nu şi de esenţa ascunsă a Demonului: nu cumva Demonul a fost exorcizat, şi acum Vasilike (nu Satan-Mitropolia grecească Pervertită din lanina) se bucură, sincer, de propria izbăvire, respiritualizare întru sacralitate? E o pură întrebare - dar conform cu funcţionarea mitologică a personajului Vasilike. Şi conform cu doctrina lui Origene, creştinul foarte logic şi lucid, trăitor în sec. al IV-lea după Christos, care ridică (cel mai clar dintre toţi teologii începutului) problema izbăvirii a însuşi Demonului, ca slujitor al lui Dumnezeu. în definitiv, Belfegor nu e cel mai nesimpatic demon. Întunecata şi ascunsa, perfida Mitropolie grecească, care-i cere lui Vasilike să-şi nege însăşi natura neastâmpărată (obligînd-o la veştmântul de călugăriţă) este, cel puţin pentru bieţii armâni, izvorul răului adevărat.
VI - „ALUMTA DI TU MĂHĂLADZI" („ CUM S-AU LUPTAT ÎN MAHALALE")
Mahalalele nu mai înseamnă atracţia formelor proliferante, aberante, instabile - „părmatia" - marfă: aici sunt simbolurile spirituale ale Voshopolei - simboluri prin care Voshopolea nu aparţine decât parţial pământului, şi aproape total Logosului Sacru. Aici sunt simboluri stabile, foarte bine definite în esenţa lor: de neînlocuit şi de neclintit (căci imaginea lor adevărată nu e cea văzută, de care sunt înfometaţi demonii saprofiţi ai formelor - ci aceea nevăzută, întipărită, pentru veşnicie, în spiritul armânesc):
a - aurul şi argintul, solar-lunar (se va vedea că spiritualizarea aurului se face prin contactul lui cu cei bogaţi din punct de vedere spiritual, înţelepţii, tip Gojdu),
b - frumuseţea-feminitate („Voshopoleane feate ca s-arache, /Ti care-au beianil’i a lor mirache, /Vor s-le-aibă tu hareme ş-paşalaril'i" - „Voshopolene fete cu frumuseţe răpitoare, /Pentru care prinţii au dorinţă arzătoare /Şi pe care vor să le aibă în haremuri şi păşii");
c - dar, mai ales Icoana, Cartea, Crucea: Imaginea Logosului Sacru Întipărit, întrupat (spre Mântuirea prin Calvar), aparţinând Bisericii-chip spintual al Neamului Armânesc: „Tu-amalămă şi-asime anviscute /Li au iconile. cărţăle si cruţle /Biseariţle a voshopoleanilor tute" („Din aur masiv şi din argint sunt turnate icoanele, coperţile de cărţi şi crucile /Din toate bisericile voshopolenilor").
Aici, deci, este Focul Viu, Ploaia de Foc prin care vor trebui să treacă demonii (demoni, de fapt, aparţinători aromânilor - demoni care trebuie exorcizaţi, după ce au fost identificaţi şi fixaţi într-un înafară apocastatic): „Ţi ved cu ocl'i-a lor nu pistisescu" („Ceea ce văd cu ochii nu le vine să creadă") //Armânil'i cu tufechile şi cuburile /Na ploaie di gugoaşe l’ia s-pitreacă /Ti totuna ţi lă astupă gurile" („Şi trag armânii nemilos, cu ură - /Din puşti şi din pistoale, foc ţintit, /Că-i lasă pe mişelnici fără gură" - transp. H.C.). Sângele până la genunchi - adică, până unde se poate schimba radical mişcarea fiinţei (de la orizontal la vertical, şi invers), se poate obţine transfigurarea: a nu se uita, în basme, afundarea zmeului, de către Făt-Frumos, până la genunchi - urmând, uneori, tăierea (transfiguratoare a) capului, chiar la această fază - neaşteptând celelalte încheieturi-balamale ale fiinţei, la nivelul cărora e posibilă transfigurarea: brâu, respectiv gât. Genunchiul, prin rotulă este primul cap, de la care poate începe transfigurarea: ,,Sa-ntăvălescu oamni s-cal’i tu sândze /Ţi lă agiundze-aproape di dzinucl'i" - „Se tăvălesc oameni şi cai în sângele care le ajunge aproape până la genunchi".
Evident, unii mor iniţiatic - dar „legiune e numărul tău, demone": alţii vin, spre a înlocui pe cei transfiguraţi, prin moarte, din demoni ai lăcomiei-înghiţirii formelor, din demoni ai degradării Logosului, prin urlet - în hoituri - corpuri fizice - eliberând astralitatea spiritului, spre Sinele-Logos Sacru, dinafară oricărei aglomerări formale. („Aurlă ghegahil’i turbaţi" - „Urlă ghegii cu turbare").
Urletul, Logos degradat din Cuvânt (dezarticulare în neant a Cuvântului) - se izbeşte de esenţa voshopolenilor, sinteza armânească spirituală: „Aoa e armânimea adunată: din Gramoste, din Aminciu" etc Aici, originalul e mai densificat semantic decât transpunerea - femeile sunt lupoane (lupoaice) ,,care s-himusesc" (se năpustesc sălbatic). Lupul Fenrir (zeitate geto-gotică) înghite lumea veche, degradată - pentru a înnoi lumea esenţial (a o transfigura).
Elementul feminin transfigurator este, prin natura lui, şi regenerator. Acest ultim aspect este resimţit, măcar, şi de către demonii agresori - ei îl traduc ca pe o chestiune de orgoliu, când, de fapt, este teama de izvorul perpetuator al vieţii. Evident că ghegii sunt ucişi şi de bărbaţii armâni, dar orgoliul lor nu e rănit, subconştientul lor nu e răscolit de spaimă, ca atunci când ei, demoni războinici vestiţi în locurile lor de baştină, se văd înfruntaţi de Androginii Mântuiţi (şi Mântuitori), sub chip de femei (imperiale-aslane-leoaice sau /Şi veşnic regeneratoare-exorcizatoare: lupoane): „Că ţi ş-lu vor giunaticlu şi neate, /Când va si-s avdă tu antreaga etă /Că fură-asvimţă di mul'eri şi feate" („Păi, cum se cheamă - că bărbaţi îşi zic, /Şi-n faţa unor fuste, iată, /Nu reuşesc, în luptă mai nimic" - transp. H.C.).
Forma „asvimţă" conduce la cuvântul „asfinţit", „des-luminat" - adică, prin puterea Androginului (femeia-lupoaică-aslană, femeia-lupoaică-lupoană), demonii sunt trimişi, în mod irevocabil, în întuneric, acolo de unde au venit (misiunea lor aici se încheie - vor aştepta, acolo, o cu totul altă misiune, dar, cel puţin, în această misiune - asvinţitul-asfinţitul este semnul eşecului demonic şi al exorcizării reuşitei).
Demonii-fiare continuă, descendenţi din Irinwe, din Golemul-Ali - să pregătească sfârşitul lumii - de fapt, începutul lumii eterne, spirituale, adevărata formă de existenţă a Voshopolei.
Se produc semne cosmice de părăsire a Voshopolei materiale, pentru a fi supusă unei dezagregări totale:
a - prin diluviu, sub chipul pădurilor răzvrătite ca valurile oceanului disolutiv;
b - prin semnele negre ale păsărilor-rândunele înfricoşate, vestind pierzarea: „Se-analţă-n ţer alăndurile fricoase /S-ascapă laile vor di chirdăciune" („Se-nalţă spre cer rândunelele înfricoşate /Să scape vor, bietele, de pierzanie");
c - berzele, zeii protectori ai căminelor-familii, pleacă luate de o furtună care bate cu turbare „di patru părţă" (adică din toate părţile, din cele patru puncte cardinale ale lumii);
d - norii „di cătrane" (negrii ca smoala dau semnal că „di oară-oară-a lumil'ei chirită /Voshopolea aşteaptă canda s-vină" („Din ceas în ceas Voshopolea aşteaptă să vină pierzania lumii [adică sfârşitul lumii]"). Urmează „Noaptea blăstimată" - Starea de pritocire ultimă a sorţii. Se unesc stihiile, pentru a curăţa stratul de materie rămas în Focul Viu al Spiritului:
a - stihia foc-pojar (mistuitor de forme);
b - furtună-vânt, care să schimbe roata sorţii;
c - apa-potopul biblic, pentru înnoirea transfiguratoare a lumii.
Blestemul nopţii este, de fapt, pregătirea mistică a măreţiei tragice a Calvarului Transfigurator: „Voshopolea ca s-chiară fu scriată" („Voshopolea să piară fu menită"- transp. H.C.) - să piară orice zgură formală, materială, orice ,sentiment egoist, legat de materie, de rămânerea în imperiul iluzoriu al formelor. Voshopolea e „scriată"- menită, din ceruri - să fie, iarăşi, CETATEA LUMINII - antinomică faţă de proliferatoarea paroxistică de forme: NOUA GOMORÂ.
Capii oraşului sunt conştienţi de solemnitatea şi transcendenţa momentului: de aceea,fac, din foc (propriul suflet aprins de rugăciune), scara către Dumnezeu, care este ,astfel,  invocai  să  se  implice   semantic  în  epopeea Voshopolei: Dumnezeu este chemat să înfigă, adânc, suliţa ROSTULUI JERTFEI - suliţa transfiguratoare a sacrificiului, în suprema victorie. Toată comunitatea ia parte la acest ritual al implicării de sens a lui Dumnezeu, în mod egal feciorii şi femeile (de remarcat aprinderea dzadei, copac care stă între ei ca o axă aprinsă a lumii, ca primul brad-axă a Creaţiei, înălţat, prin cuvântul lui Dumnezeu, dintre apele oceanului originar - cf.. MITOLOGIA ROMÂNEASCĂ, de Romulus Vulcănescu): „Ficioril'i ţân tu mâni apreasă dzad /lumbardză-aprease au tute mul'erile: Urghia ş-Dumnidză din ţer s-u veadă" („Flăcăii poartă facle, să privească - /Urgia asta făr'de-asemânare, /Şi Dumnezeu, din bolta lui cerească" - transp. H.C.). Urgia nu are, mitologic vorbind, alt sens decât acela pozitiv: cataclism transfigurator (la care cataclism să ia parte, pe calea fulgerului creator-vedere. Dumnezeu: vederea-privire a lui Dumnezeu este cea care cuprinde valenţe semantice, voinţă şi putere demiurgică, de a preschimba, în sânul misterului nopţii, apa în vin, un eveniment oarecare în epopee, un şir de accidente formale - în victoria verticalei-esenţialitate.
Se subliniază funcţia de instrumente demonice congenitale, pe care o au ghegii - care nu pot fi fericiţi, şi nici binele nu-1 ştiu şi nu-1 vor şti (aceasta este adevărata întunecare demonică: impotenţan revelaţiei divine, asupra BINELUI, ADEVĂRULUI, DREPTĂŢII): „Şi nu s-alasă blăstimata fară, /Maş sândze s-vearsă canda easte faptă, /Tu bana gheganil'i /multe au traptă /Şi vama oară minte nu-nviţara" („Dar nu se lasă neamul blestemat, /Născut să pedepsească fără vină - /deşi nici soarta lui n-a fost senină... /Ci el, la bine tot nu s-a dedat" -transp. H.C.).
Nu au cum „să-nveţe minte, vreodată" - gheganii, cât şi tot ceea ce este străin complet - atât naturii, cât şi menirii lor: „fara" (neamul) lor este constrâns, de la nivelul instanţei divine, să verse sânge, pentru a transfigura sângele scurs pe crucea torturii, în sângele (duh viu) strâns (resintetizat) transcens în POTIRUL GRAAL - SIMBOLUL NEMURIRII.
Este evidentă inconştienţa împlinirii misiunii şi din imaginea scării de foc, în care ei, străinii demoni, transformă casa jefuită: golesc de zăbrelele materiei casa, eliberându-i spiritul, etern viu, în „pira" (flacăra) înălţată până la cer (redată Voshopolei Spiritual-Ideale): „Iuruşe fac ma pitu case alţă, /Şi pi iu intră blăstimaţl’i seacă, /Apoia pira până-n ţer s-analţă" („Năvală fac prin case mari /Şi unde intră blestemaţii furând, pustiesc, /Apoi flacăra se-nalţă până la cer").
Autosacrificiul dublului trup (trup de mamă-trup de copil), întru unicul Spirit - este un moment de înaltă mistică: femeia-lupoaică se aruncă (nesocotind complet furtul avuţiilor: brăţări, cingători, cercei, salbă), se aruncă având cu ea copilul, se aruncă asupra „gileatlui" (călăului). De ce se aruncă? Se aruncă singură? Răspunsul nu-i putem afla în textul propriu-zis, ci în ambiguitatea, în suspensia semantică a versului sonetului „SE LUPTA ŞI-0 LĂUZĂ: nu semnalează clar, fază cu fază, evenimentul, nu ştim cum a fost implicat copilul în eveniment.   Şi  atunci,  recurgem  la  mitologia  strămoşilor comuni  de  la Sarmizegetusa: oare nu, şi acolo, femeile şi copiii se dădeau de bună voie, morţii, pentru a transcede la Zalmoxis? Oare Ana lui Manole nu intră în zid cu tot cu pruncul din ea? Aceasta o face pentru a consolida, ca pe o coloana a infinitului, durabilitatea zidului vertical, întru eternitate. Moartea lor transfiguratoare este prefaţa transfigurării întregii armânimi - tot aşa cum stâlpul de foc al caselor incendiate transfigurează întreaga Voshopole în CETATEA ARHETIPALĂ: „Lu-alasă s-l'ia şi biligidzi, s-minghiuşe /Şi neale, di amalămă culane, /Muşată di mărgăritari ghiurdane, /trei baiere flurii ţi-avea di guşe. //Când veade ma că va s-l'i-arache ş-natlu /arsare ca lupoane pliguită, /Cu dinţăl’i s-lu dinică va gileatlu" („îl lasă pe păgân să-i ia brăţări /Şi cingători de aur, şi cercei /Şi salbe câteva, de ale ei, /Şiraguri - tot din galbeni grei şi mari //Când vede însă că şi pruncu-1 vrea - /S-aruncă pe barbar, precum o fiară, /Şi s-a bătut, pân' n-a ştiut de ea" - transp. H.C.). rezultatul: două leşuri - răcite-strivite, adică esenţa lor spirituală fiind eliberată din corpul fizic: „Viţinile a dauădzi di dimneaţă /U află corba - mpade-arucutită, /Deadun cu sărmăniţa moartă-n braţă" („A doua zi, o găsiră leş răcit, /Cu chipul galben-negru, ca de ceară, /Alături de copil, şi el strivit"). Cine a ucis copilul? Ghegul sau mama? Nu credem că aşa se pune problema - sau, nu aşa s-a pus la Sarmizegetusa: copilul-germenele de viaţă a unui neam, nu trebuie să nimerească în zona necunoscută, întunecată, a altui neam: chiar dacă străinul nu ucide copilul, mama nu are dreptul să lase germenele neamului ei să fie batjocorit, pervertit, înstrăinat (şi, aşa cum spune şi istoria, în cazul ienicerilor: folosit de către străini împotriva propriului său neam). Femeia ocroritoare devine FEMEIA ARHETIPALĂ - ARHETIPUL MÂNTUIRII (intermediate) şi al TRANSFIGURĂRII: icoana Sfintei Măria, pe care toate femeile, o salvează, trecând-o prin flăcări - mai exact, în limbaj mitologic, icoana este aceea care le trece pe toate femeile credinciose, cu duh de transfigurare în ele (femei-aslane sau femei-lupoane), prin focul transfigurator: prin această probă a focului, femeile Voshopolei se reîntorc,se resintetizează în ARHETIPUL MĂRIEI (MÂNTUITOAREA PRIN INTERMEDIERE): „Di fleacă limbe s-easă nu păfsescu, /Anveaste ţi n-au strănilu-apres ni perlu /Tu mâni cu Stămăria s-himusescu. //Ni adză nica nu să ştie /Cum di putu aşi s-adară ţerlu /Ahtare nividzută nă ciudie" („Ci, printre flăcările învolburate, /Ţâşnesc femei ce le-ocoleşte focul, /Purtând icoana STĂMĂRIEI, toate //Şi se-ntrebau femeile, mirate, /De le-a scăpat cumva de-aci norocul - /Ori fură de Prea-înaltul apărate?" - transp. H.C.). Pe aceste femei le-a pătruns focul, la modul transfigurator, le-a înglobat în sine focul - sunt una cu fiinţa Focului - deci, nu pot fi distruse, căci sunt femei redevenite ARHEI.
„BĂTÂND MĂTĂNII" este poemul cel mai important al acestei părţi a Vl-a, din punctul de vedere al viziunii profund mistice-arhetipale a lui NIDA BOGA-viziune implicată profund în întreaga sa epopee creştină „VOSHOPOLE". Este un tablou solemn, dominat de nemişcare - complinită de o credinţă atât de profundă, încât planurile sacral şi terestru se întrepătund, se confundă - si se produce minunea transfiguratoare: Voshopole este HRISTOSUL DE PE CRUCE, femeile cu rol transfigurator (aslane, lupoane) sunt asimilate ARHETIPULUI MĂRIA.
 „Muierile" şed în genunchi („şed pi dzinucl'i") la icoane, aşteptând să se producă PUNTEA DE MILĂ, care să resoarbă OMUL în imaginea sa arhetipală (MAMA CU PRUNCUL): „Şi-aşteaptă s-la pitreacă eale nilă (aşteaptă să trimită ele, icoanele, milă). Se produce plânsul focului (unirea mistică a stihiilor apă şi foc): „Li plândze canda iasca dit căndilă" („le plânge, parcă, iasca din candelă") - şi ipostaza a Il-a a focului unit cu apa: contopirea în jale a cerii arzânde cu ceara lichidă: „Di jalea lor s-tuchescu-anarga ş-ţerile" („De jalea lor se topesc încet lumânările").
„Iconile-asimusite li mutrescu" („Icoanele argintate le privesc" („Cum tu ahtare-arauă noapte-neadză („Cum oftează în miez de noapte rea" - de la nivelul de misteriu iniţiatic, până la REVELAŢIE). „Măratele anveaste lăcrimeadză, /La vruţl'i-a lor cădzuţi când s-minduescu" („Plinele de amărăciune neveste lăcrimează /la iubiţii lor căzuţi [dragii lor căzuţi] când se gândesc"). Deci, cu mintea-gând, îi adună pe toţi bărbaţii, într-o sinteză magică a virilităţii Voshopolei - transfigurându-i în HRISTOSUL CALVARULUI: „Hristolu di pi frâmte cu-a lui schini, (Hristos având pe frunte spini) /Cu sândzinatele di penuri manile (Cu însângeratele, de cuie, mâini) /Curbanea spune că e ti creştini (Sacrificiul se spune că e făcut către creştini)". Dacă ultimul vers al primei terţine este astfel transpus - atunci semnificaţia apare mult mai profundă şi decisivă, în economia mistică-mitică a epopeii: SACRIFICIUL VOSHOPOLEI-HRISTOS este în numele şi pentru mântuirea tuturor creştinilor.
CURBANEA are două echivalenţe semantice în dialectul de la nord de Dunăre: a - SACRIFICIU - şi b - MIEL.
Voshopolenii devin, prin sacrificiu, cu adevărat MIELUL- sau CAVALERII MIELULUI, cum am dat noi titlul acestei cărţi despre prigoana mistică a neamului armânesc: armânii spală păcatele şi mântuie, prin suferinţa lor, întreg NEAMUL ROMÂNESC - mai mult, îi respiritualizează întru Christos pe cei depărtaţi de Christos. Prin armâni se produce re-creştinarea lumii. Misiunea Neamului, despre care vorbea Eminescu - se îndeplineşte prin prigoana şi sacrificiul mistic nu al nord-dunărenilor români - ci al sud-dunărenilor români. „Luţita va s-lu-ascundă tu-a l'ei sin [Strâlucita-Maica Domnului] vrea sâ-l ascundă la al ei sân) /Cum natlu şi-strângu totuna mumânile [Aşa cum şi-l strâng toate mamele] /Când li dinică vârnu greu virin [Atunci când dă peste ei vreun chin vreo suferinţă) greu (grea)]".
Iată suprapunerea perfectă într-o icoană cosmică, a destinului cristic şi a misiunii cristice - cu destinul şi misiunea Voshopolei. „îmbrăţişarea la sân" - este încercuirea cu noua viaţă - redarea libertăţii divinului din zdreanţă umană, derizorie, compromisă, epuizată în primul cerc, cel ai chinurilor infernale. VOSHOPOLEA SE PREGĂTEŞTE DE ÎNVIERE - pregătind de înviere întreaga spiritualitate uman-cosmică.
Academia Nouă, Spiritul, Logosul Sacru fixat în pagină - nu mai rezistă: apa udă focul (pulberea de puşcă) - şi zadarnic este eroismul tinerilor. Dar Logosul Sacru, cel pur, eliberat de pagină, resoarbe Noua Academie, a cărei misiune sacră, de păstrare, conform „dimândării părinteşti", a CUVÂNTULUI ARMÂNESC, se împlineşte întocmai - tocmai datorită scrumului, dincolo de proba focului, dincolo de scrumul formelor - dăinuie SPIRITUL ETERN DATATOR DE LOGOS.
La fel, bătălia de la stampă nu e decât un ritual al eroilor, în care se autosacrifică (la modul dacic) toţi tinerii-flăcăi, orfanii ocrotiţi (aşa cum DUMNEZEU-LOGOSUL e ocrotit, în fiecare din noi, după credinţa fiecăruia dintre noi), precum şi bătrânii înţelepţi, în fapt, literele armâneşti s-au înscris în ceruri, nemuritoare: bărbaţii au datoria să moară vitejeşte, la stampă, doar pentru a fi asmilaţi perfect de LOGOSUL SACRU. Celest-drumul spre Dumnezeu trece prin LOGOS, prin FOCUL CĂRŢII (aprinsa carte este ipostaza divină: a se vedea în CARTEA APOCALIPSEI, DUMNEZEU cu limba-spadă şi DUMNEZEUL CĂRŢILOR), prin LUMINA ATOTPURIFICATOARE, simbolizată de stampa cu cărţile aprinse şi cu bărbaţii care mor pentru /întru CARTE, cuprinşi în CARTEA-DUMNEZEU, în CRUCEA-CARTE: „ŞI AZĂ NICA POATE CA SI-S ARDĂ" („Şi azi încă pot să ardă") /Aţel'i ţi ti lunină vrură s-cadă /Acei ce pentru (către) lumină au vrut să cadă - jertfească) /Cum cruţle-armase numa lă alavdă" (Cum crucile rămase numele li-l laudă)".
Interesant: crucile de la capetele morţilor la Stampă - sau cei de la Stampă, prin moartea lor, au devenit CRUCI CU MÂNTUITOR? Oricum, moartea aceasta ritualică este resorbitoare în ARHETIPUL LUMINII ŞI MÂNTUIRII. Tot ce era de ars, ca formă - a ars, la nivelul LOGOSULUI ARMÂNESC, legat prin blestem părintesc să se nemurească - a ars ca să redevină spirit pur.
VII - „LA PALATEA AL GOJDU" („ÎN CASTELUL LUI GOJDU")
Ritualul straniu de la castelul lui Gojdu - „împuşcarea" - transfigurarea cailor (din cei ai primejdiei-venire, în cai ai mântuirii-plecare) are loc cu o singură finalitate: SALVAREA MITROPOLIEI - centrul spiritual al Voshopolei, TEMPLUL LOGOSULUI SACRU.
Pătrunderea în casa-athanor este premeditată subtil - sub masca străjerului prost, NEBUNUL - este înţelepciunea MARELUI ALCHIMIST, stăpân al cailor-zmei, al TRECERII PE TĂRÂMUL CELALALT. „La poarta ca nubete s-facă /Vahi s-tihisi aţel ma lişuraclu, //S-lu pistipsească beulu l-pimse draclu /Şi lu-alasă ca pi tu poartă s-treacă" („Străjer nechibzuit, cu mintea seacă /Un gură- cască făr-de-asemanare, - /ce-i dă şiretului păgân crezare, /Şi îi deschide, şi-l lasă să treacă" - transp. H.C.).
„Lişuraclu" (uşuratecul) străjer este masca intermediarului, CHARON sau lANUS. Tot ce se va petrece, va fi un carnaval exorcizator - şi o operaţie alchimică.
Demonii-bei - şi ei, instrumente ale GOLEMULUI-ALI şi ale MITROPO­LIEI DIN lANINA - trebuie resorbiţi, reciclaţi calitativ - în fine, mântuiţi prin şi pentru femeie: „ Vor vii s-l'i-alasă domni ti chirale" („Vor să-i lase vii pentru femei (prinţese, cadâne)" - sau, în transp. H.C.: „Pe bei îi cruţa dar, pentru cadâne")."
Beii sunt materia ordinară, plumbul saturnian - care, în cuptorul alchimic al lui GOJDU (palatele lui Gojdu) este copt şi transfigurat: beii vor ordona oprirea focului, de către arnăuţi - şi, mai ales, beii se vor lega (vor jura) să cruţe MITROPOLIA „zborlu beianilor" (cuvântul beilor era dat) „Mitropolia antreagă ma n-alasă /Ţiva nu pate vârnu tu turnată" („Mitropolia întreagă, în continuare, o lasă, /Dacă nimic nu păţeşte vreunul <dintre bei> la întoarcere").
Demonii au plecat - resorbiţi, transfiguraţi - sau exorcizaţi, pur şi simplu. Voshopolea-corp fizic - nu mai este: demonii care o ţineau în chip de corp material, au părăsit-o - demonii vieţii pământeşti, ai ispitelor terestre, şi-au făcut pe deplin datoria; nimeni şi nimic din ce-a rămas nu mai e ce-a fost, înainte de operaţia alchimică de transfigurare. Orice urmă materială a pierit: „Voshopolea armasă e ca moartă" („şi-aşa a fost în vremurile acele, /Când mândrul târg se stinse şi pieri" - transp. H.C.). După cum se observă, în original totul este mai simplu numit şi mai direct, implicând toate operaţiunile intermediare, între pătrunderea demonilor materiei şi exorcizarea lor, executată odată cu curăţarea, până la dispariţia lor din sfera senzorială, a corpului fizic-Voshopole: „VOSHOPOLEA ARMASÂ E CA MOARTA". Ca moartă, iar nu moartă. Căci, abia acum este vie, îşi decantează SPIRITUL NEMURITOR, dintre cenuşile şi putregaiurile, arse în athanor.
VIII - „DUPĂ FURTUNĂ" („DUPĂ FURTUNĂ")
Furtuna de pe Golgota s-a stins. Duhurile rele au fost exorcizate. Ghegii şi beii lor, câţi au mai rămas în viaţă, s-au retras spre alte zone, ducînd cu ei păcatele Voshopolei: averile materiale jefuite (materialitatea Voshopolei s-a decantat de Spiritul Voshopolei. prin acţiunea violent-agresivă, cu valenţe iniţiatice, a jafului din partea ghegilor şi beilor). De fapt, din momentul exorcizării Voshopolei - păcatele pe care le duc, sub diverse forme, străinii-demoni - sunt diverse aspecte pe care le-a luat efectul acţiunii soteriologice divine. Aceste forme-ipostaze ale contribuţiei fenomenalităţii la descătuşarea Spiritului (incendierea, jaful, măcelul etc) nu mai aparţin Voshopolei: sunt păcatele lumii, de care se va încărca oricare NOUA GOMORÂ - indiferent de nume sau aspect spaţio-temporal. Până când vor fi blestemaţi să peregrineze beii şi ghegii? Până la ULTIMA JUDECATA, probabil. Căci demonii exorcizaţi într-o parte a existenţei lumii - primesc, mereu, misiuni de ispitire - găsesc, mereu, alte slăbiciuni, în lume - deci, mereu vor găsi sălaş, în cadrul fenomenalităţii. Păcatele de care a fost scăpată Voshopolea, prin capacitatea (dovedită) de autosacrificiu a oamenilor ei (bărbaţii de soi şi femeile aslane-lupoane), prin punerea oamenilor ei exclusiv în slujba şi sub semnul LOGOSULUI SACRU RECUPERAT, în numele căruia au şi murit, în numele căruia femeile aslane şi lupoane s-au reandroginizat (tragic, prin autosacrificiul propriei fiinţe, al propriilor fiinţe din fiinţe - copiii lor) - păcatele acestea de moarte (care „ucid" iniţiatic pe cei ce vor să scape de ele, dar „ucid" conform unei karme riguroase, duse spre capătul unei MAHAPRALAYA - aceste păcate au pornit-o prin lume. Să ispitească, cu finalitate soteriologică - alte sectoare ale CREAŢIEI DIVINE. Alte CETĂŢI, alţi OAMENI.
Deocamdată, cetatea ispitita-Voshopole s-a dovedit demnă de a se lăsa exorcizată şi mântuită (mântuirea - ca o consecuţie a exorcizării dureroase, intens primejdioase). Aceasta nu înseamnă că a dispărut crucea de pe Golgota şi sângele de pe ea. Aceasta nu înseamnă că pe apele potopului nu plutesc cadavrele. Dar VOSHOPOLEA-IISUS înseamnă speranţă, credinţă, iubire: „Zavonlu albu di lunină s-tinde" („Aci, lumină nouă se împarte" - este minunata şi foarte exacta, din punct de vedere esoteric, transpunere a lui Hristu Cândroveanu). Şi uluitorul, sublimul tabolu esoteric al jertfei şi mântuirii prin jertfă-purificarea-sacrificiu a lui NOE-ISUS: „Hărvia ca aţea al Noe prota, /I ca aţea Hristolu cându s-deade /Curbane sus pi muntele Golgota //Amână canda astândză ca s-vină /Voshopolea surpată când u veade /Şi s-deapiră di jale şi canină" („Vin apoi zorii tatei Noe, anume - /Ori dimineaţa Golgotei s-arată, /Când se jertfi lisus, pentru o lume... /Vin zorii, îndoindu-se de sine, /Peste Voshopolea cea arsă şi surpată, /Care jeleşte şi tot speră-n bine..." - transp. H.C.).
„E cerul iarăşi larg şi limpezit" (transp. H.C.) - ca la începutul epopeii, ca în zorii FACERII LUMII. „Zăvonlu" înseamnă voal de mireasă. Voshopolea-Iisus poartă giulgiul - ca semn al ÎNVIERII şi al morţii - şi e mireasa lisus, mireasa Sinelui ei mistic, în acelaşi timp.
Magului Gojdu i se dă cinstirea cuvenită unui preot al deşteptării spirituale: „Să-ncl'ină la iconi a doaua oară, /Al Gojdu mintea ş-suflitlu alavda" („Se-nchină lung icoanelor sfinţite /Şi-l laudă pe Gojdu cu glas mare" - transp. H.C). El, Gojdu,""a salvat TEMPLUL LOGOSULUI SACRU - MITROPOLIA DIN VOSHOPOLE. Dar. prin GOJDU, supravieţuitorii spiritualizaţi-transfiguraţi-recunosc SIMBOLUL MÂNTUIRII sufletelor Voshopolei.
O întrebare, acum, în zorii mântuirii, în pragul Revelaţiei - îi frământă, pe cei care au înfruntat Răul: de unde a venit, de ce a venit Răul? L-au stârnit ei?
Răspunsul, care şi el are valoare esoterică - îl dă o scrisoare găsită asupra unui bei, într-un chimir de aur (o altă ipostaza a athanorului), pe care, „în focul luptei" (al transfigurării) - l-o fi lepădat... Una dintre scrisorile din chimir este în greceşte, şi indică faptul că Voshopolea, una dintre trei ţinte (cele trei încercări ritualice), a fost atacată la porunca Mitropoliei greceşti din lanina. Îndemnul din scrisoare este ca arnăuţii să distrugă total Voshopolea - jaful să nu fie doar asupra lirelor de aur - ci şi asupra icoanelor, candelelor, sfeşnicelor argintate, prapuri, straie preoţeşti - şi, mai cu seamă şi deasupra a toate, jaful să aibă că ţintă distrugerea Voshopolei, iar centrul distrugerii să fie NUCLEUL DE LOGOS: să ardă STAMPA şi ACADEMIA.
Jaful, deci, nu este un jaf, ci un ritual demonic, o liturghie neagră. Este, de asemenea, clar, că ANTIHRISTUL s-a ivit pe lume: din moment ce vrea distrugerea imaginilor lui HRISTOS, a luminilor către HRISTOS, a straielor slujirii întru HRISTOS - nu poate fi decât porunca diavolului travestit în „aghios" (sfânt), în mitropolit (grec). Nu orice ortodoxie numită este ortodoxie şi în spirit. Dacă diavolul poate împrumuta, vremelnic, şi chipul lui HRISTOS - de ce nu l-ar împrumuta şi pe al MITROPOLIEI DIN lANINA, cu toţi falşii ei slujitori ai lui Hristos şi ai dreptei credinţe?
Un nou sfârşit al lumii se arată: „Canda s-surpară ţerlu-ntreg şi loclu. /Biseariţle di tu thimeal'e s-muta, /Iar chisa ş-colasea şi-Iu vearsă foclu" („Era parcă sfârşitul lumii-ntregi. /O, cum de rabdă dară. Dumnezeul - /Bisericile, slujitorii greci?" - transp. H.C.). Acest nou sfârşit de lume este sfârşitul oricărei iluzii-aratări. SINELE DIVIN REGĂSIT - e singura certitudine. În rest, orice înafară înseamnă o cutie a Pandorei, veşnic deschisă. Un cerc vicios al Răului.
Descoperirea, după exorcizare, a cauzei Răului, ca fiind ANTIHRISTUL, cu chipul lui HRISTOS, produce o a doua etapă a trezirii SPIRITULUI ARMÂNESC: „Ca după somnu greu lumea s-dişteaptă". Revelaţia are, şi ea, trepte, SPIRITUL se regăseşte pe sine, dar se recunoaşte în etape. Dar această recunoaştere este, de fapt, o RENAŞTERE, din propriul scrum, ca aceea a PÂSÂRII PHOENIX: „Voshopoleanil'i di tu-a lor cinuşa / Va s-poată, ti ciudie, ca să-ngheadză /Şi-a lumil'ei s-discl'idă singuri uşa" („Şi uite-aşa. renaşte-va din scrum, /Şi va ajunge-n lume (lumea miraculoasă, cea transcensă) iarăşi bine -/Un neam ce-şi făureşte, veşnic, drum" - transp. H.C.),
Locul coşmarului, locul bântuit de ANTIHRIST, este locul iluziei primejdioase: permanent se poate crea starea de întoarcere a demonilor Voshopolei - Noua Gomoră. Locul trebuie părăsit, pentru ca scrumul să nu nască, Ia fel ca gâtul Hidrei din Lerna, alte capete - capetele răzbunării. Trebuie evitată înscrierea într-un nou ciclu al iluziei, urmată de exorcizare - şi aşa, la nesfârşit, în mod absolut steril.
Locul - spaţiul fenomenalităţii, corpul fizic al Voshopolei - trebuie părăsit de către corpurile superioare, ca grad de evoluţie spirituală, ale Voshopolei. Sângele nestrâns într-o idealitate - POTIR GRAAL, multiplică, aberant, sângele, şi sângele - licoare sacră - devine o umoare infernală, care încarcă iarăşi karma, la nesfârşit: „Ti sândzele di ghegani ţi virsară, /Ali Păşel - tiranlu nu va-l'i l'iartă /Voshopoleanil'i pân' di un va-l'i cheară" („Ci sângele arnăuţilor păgâni /Dori-va el (Ali) a-l răzbuna cumplit /Şi-n veci nu-i va ierta pe aromâni" - transp. H.C.). (Golemul nu poate fi oprit decât prin ştergerea primei slove a cuvântului ,,VIAŢA", pentru a rezulta cuvântul „MOARTE". Or, Voshopolea nu mai are nimic de-a face cu moartea, în esenţa ei - ci în tălmăcirea ei - ca nemurire: „Lă spune Gojdu prinde si-s dispartă /S-ruiasca-nvie tu antreaga etă" („ Grăieşte (Gojdu, rar şi cumpănit, - /Să ne urnim de-aici, cu Dumnezeu" - transp. H.C.). Risipirea în jurul iluziei agresive, care ar atrage SPIRITUL, din nou, în fenomenal - risipirea pentru regăsirea deasupra oricărui fenomenal-capcană. Mitropolitul armân vorbeşte cu glasul şi rostul lui Dumnezeu: el va rămâne pentru a linişti corpul fizic al Voshopolei (îngrijind de morţi) - cât despre ce-a fost, măcelul asupra Voshopolei - Noua Gomoră a formelor, el tălmăceşte cu o clarviziune sacră: „Urghia di aseară pitricută /Nu fu ti el'i cu-a totalul chirdeare, /Ma easte semnu bun di ascăpare /Că Dumnidză va iară s-l'i agiută" („ Urgia care îi lovi aseară, /Nu doar pierzanie înseamnă, mare - /Ci e şi semnul lor pentru scăpare - /Iar neamul lor, nici vorbă, n-o să piară" - transp. H.C.). De observat insistenţa, în textul original, asupra a două metafore: metafora serii-nopţii (pentru a desemna cuptorul alchimic, zona şi perioada de acţiune transfiguratoare) - şi metafora dimineţii (pentru a desemna însăşi noua realitate - Spiritul eliberat-transfigurat).
Cavalioti, şi el preot al LOGOSULUI, rămâne să liniştească trupul fizic al LITERELOR ARSE - rămâne pe ruinele ACADEMIEI - plângând, spre liniştirea LOGOSULUI ÎNTRUPAT ŞI SUPUS CALVARULUI, ca un nou Ieremia, pe ruinele Ierusalimului: „Surpată stampă şi Academia /S-lu-alasă singur el nă bană-ntreagă /S-li plângă ca profitlu Eremia" („Iar unde Stampa - au fost şi-Academia - /îşi va vărsa el lacrime - izvor, /precum cândva profetul Ieremia" - transp. H.C.). Amintirile fenomenalului încă se amestecă cu năzuinţa SPIRITULUI NOU, ELIBERAT. Şi Gojdu dă glas hotărârii de despărţire de nefireasca promiscuitate dintre morţi şi vii, dintre demonii învinşi şi îngerii învingători: „Cum bradlu ma cu-a lui arădăţină, /Dit loclu iu criscu lişor nu-l mână /Furtunile ţi vor s-lu surpă-mpade, //Aşiţe ază armânească fără /Di ete tu aistu loc armasă, /Di aoa s-u mută nu para s-alasă, /S-băneadză va, strauşil'i iu bănară. //Că sândzâle di fără ţi-i virsat /Chirdut digeaba nu e vârnăoară /Di naua bană easte aloat. //Dit cărţă vecl'i Gojdu-auşlu ştie /Că fara ţi tu-alumtă nu va s-moară /E moartă luvursită şi di vie" („Aşa cum bradul - se gândeşte el, /Nu-l smulg din loc furtunile de fel, /Fiind înfipt cu rădăcina-n stâncă (piatra filozofală) //Şi neamul nostru mândru, lăudat, /De zeci de veacuri aici pomenit - /Din casa lui nu s-ar lăsa clintit, /S-ajungă cumva slugă la argat. //Doar sângele vărsat de-atâţi eroi /N-a curs în van, şi poate fi izvor/De viaţă nouă şi de vremuri noi. /Ci scrie-n cărţi - iar Gojdu ştie asta - /Că e pierdut orice popor, /Când nu ştie a depăşi năpasta" - transp. H.C.). Alchimistul Neamului, GOJDU, e superior lui CAVALIOTI, IEREMIE al Voshopolei, hoinărind, rătăcind în promiscuitatea ruinelor - litere-scrum, de după exorcizarea SPIRITULUI de demonii fenomenalităţii.
Este prezentă, chiar în titlul acestui sonet citat („ SÂNDZELE ALOAT DI NAUÂ BANĂ" - „SÂNGELE, IZVOR DE VIAŢA NOUA"), mistica sângelui, mistica POTIRULUI GRAAL: prin autosacrificiu se produce transfigurarea vieţii şi lumii „sândzile... ţi i virsat... /Di nauă bană easte aloat" (aluatul-temelia noii vieţi este sacralitatea - sânge - CHRISTOS-AUTOJERFITUL pentru CREAREA LUMII NOI, FĂRA MOARTE ŞI FÂRA PACAT: LUMEA SPIRITUALA.
Gojdu ştie cum să-i pornească în exod pe voshopolenii solidari: nu-şi vor putea uni spiritele întru SPIRITUL SACRU decât după ce vor scăpa prin incantaţii, de bruiajul, încă exercitat, de către corpurile fizice, autosacrificate (dar nu în deplina voinţă, cât din spirit de onoare) ale celor apropiaţi. După liniştirea zonei inferioare, vor putea accede la exodul spre cele superioare - spre SPIRITUL PUR, care nu ţine seama de spaţiul şi timpul istorice. Exodul va fi, paradoxal, regăsirea în mit, în epopee, în SPIRITUL DIVIN.
Athanorul lui Gojdu (palatele şi curţile minunilor lui) au terminat de separat VIUL DUH AL VOSHOPOLEI - de reziduurile fizice ale amintirilor înrobitoare în materie. Trebuia depăşită treapta jalei - pentru treapta forţei spirituale regăsite. Iată sentimentul care îi încearcă pe spiritualizaţii voshopoleni, încă nedebarasaţi de bruiajul corpului fizic, care îi împiedica să acceadă la NATURA-FIRE (percepţia scrumului-moarte este percepţie nouă, pentru ei: pentru prima oară, ei se percep pe ei înşişi, în calitate de corporalităţi fizice degradate-depreciate, până în faza ultimă, a inutilităţii, care produce autoeliminarea definitivă): „şi firea moartă canda lă si pare" („Când firea însăşi pare-a fi de scrum..." - transp. H.C.). Drumul spre fire-natură divină trebuie deblocat - prin îngropări, cu incantaţii libere (va dispărea forma fixă a sonetului, sugerându-se, astfel, intrarea în contact cu alte entităţi, altfel structurate. în altfel de modalităţi de existenţă).
IX - „ADUNAREA A AUŞLOR " („SFATUL BATRÂNILOR")
Pentru prima oară după bătălia apocatastatică, intervine proba milei (reluată de dinainte de bătălie): ei bine. mila nu mai e doar milă (sentiment profan, deşi profund creştin: mila e doar-prima treaptă, încercarea temeliilor spirituale ale fiinţei) - mila devine comuniune sacră-frăţească, mistică (similară misteriului CINEI DE TAINA) - toţi sunt UNA. A învins omenia voshopoleanâ - partea cristică a acestei omenii: „Frăţia armanească învingea". Noua Gomoră a dispărut cu desăvârşire, de parcă nici n-ar fi fost. Bătrânii Cetăţii se identifică cu VOSHOPOLEA-HRISTOS: „Auşil'i oarfăni ş-lândziţi s-l'i adună" („Pe cei lipsiţi, bătrânii îi adună" - transp. H.C.).
X - „APRINDU ANGRUPÂCIUNE" („AJUN DE ÎNGROPĂCIUNE")
Cavalioti a rămas blocat între lumi, de obsesia cărţii fenomenale - nu are acces la CARTEA DIVINA, COSMICA: „Cu saţâ tu mână Caval'ioti nearse /La stampă cum şi la Academie /S-aleagă tute cărţăle niarse <să fie, oare, cărţile care au ars şi, apoi, au „înviat", întru LOGOSUL NEARS, ETERN>" („La Stampă, ca şi-n alte părţi, /Printre ruine la Academie, /Tot umbla Cavalioti, după cărţi" -transp. H.C.).
Muntele şi pădurea cooperează la liniştirea spiritelor, la înglobarea lor în ordinea aspră şi cristalină, desăvârşită, a firii: „Că s-deapiră anveastele ş-mu-mânile /Chirduţl'i cându şi-l'i arădăpsescu, /Lă-agiută di diparte şi fântânile. //Birbil’il'i di tu apirită plângu, /Şi izvurile canda li-agidisescu, /Di jale bradz lumăchile şi-li frângu" („Iar vocile femeilor bocind /La căpătâiul celor prea iubiţi, /Fântâni le ţin isonul, clipocind. //Şi pretutindeni murmură izvoare, /Şi plâng şi brazi pe culme, vânzoliţi, /In cântul jălalnic, de privighetoare" - transp. H. C).
XI - „DZUA DI ANGROPÂCIUNE" („ÎN ZIUA DESPĂRŢIRII DE CEI DRAGI")
Ieremia-Cavalioti are, în legătură cu ce nu-i priveşte fiinţa proprie, o tresărire vizionară. El face analiza metafizică a dialecticii beznă-lumină, relativ la necesitatea beznei, spre a se zidi, la adăpostul ei mistic - „lume de-aur": „Lunina cu-ntuneariclu nu s-l'iartă /Ş-di cându lumea easte amintată /Va întuneariclu ca s-u ampartă /Ma cum lunina e di ţerlu apreasă, /Armânil'i ţi ti ea s-au alumtată, /Nu va .s-lă hibă numa-a lor asteasă" („Dintotdeauna, bezna cată price /Luminii celei binefăcătoare /Cum tocmai se petrece şi aice... //Luminii dară, ce de sus ne vine, /Noi, pururea oşteni i-om fi sub soare. /Fiind crezul nostru neclintit, în bine" - transp. H.C.).
XII - „ VOSHOPOLEANLE ŞI-PLINGU MORŢÂL’I („ VOSHOPOLENCELE ÎŞI PLÂNG MOR ŢII DRAGI")
Pentru prima oară, incantaţiile pentru liniştirea, chiar măgulirea (pentru convingere-liniştire) corpurilor fizice, autosacrificate, ale VOSHOPOLEI -părăsesc forma fixă a sonetului. Spiritul trebuie dus spre o lume liberă - şi, de aceea, taumaturgul NIDA BOGA îşi poate îngădui aparenta iregularitate a bocetului - de fapt, o foarte severă reglare, interioară şi implicită, a specificului drumului pe care apucă fiecare categorie de trup fizic.
Se desfăşoară o întreagă ţesătură diplomatică a logosului feminin, pentru a-i ţintui pe morţi în lumea lor - spre a lăsa SPIRITUL NEAMULUI să evolueze conform misiunii lui sacre, în lumea ideală. Există bocete care respectă, cu condescendenţă faţă de trupul-corporalitatea fizică trecută-epuizată - categoriile ontologice, dar şi pe cele funcţionale - profesionale (din fosta lume-cadru existenţial): bocet pentru fecior, bocet pentru fecioară, bocet pentru omul drag - apoi, bocetele pentru liniştirea foştilor proliferatori de forme: chervanagiu, păstor, căldărari şi spoitori, zaraf. Ultimul plâns este al cerului: „PLÂNGE ŞI CERUL - munţii, codrul, plaiurile, drumurile, soarele, luna, stelele, armânii rămaşi pentru Logos, pentru epopee - toţi contribuie la integrarea (cu funcţie clarificatoare, structuratoare a CORPORALITÂŢILOR EVOLUTIVE ALE SPIRITULUI UMAN) fizicului, în fizic, a astralului. în astral, a Logosului, în Logos - o reordonare, înafara hybrisului, a lumii noi, pure. Reordonarea - este celălalt sens, cealaltă funcţie, a LOGOSULUI SACRU. Poate ar fi de remarcat că nu există bocete pentru aurar-zlătar, argintar - nici pentru armurier Aurul şi argintul nu produc proliferare demonică, pentru că ele sunt întrupări ale sacralului, hierofanii ale Soarelui şi Lumi. Iar arma-armurierilor este intermediarul sacrificiului. Ca urmare, la aceste trei niveluri, cel puţin, exorcizarea ar fi o operaţie fără obiect.
1 - „PLÎNGU TI UN HIL'U TINIR" („BOCET PENTRU UN TÂNĂR FECIOR")
Pentru a ilustra, încă o dată, continuitatea mistică între lumea aceasta, a viilor, şi lumea cealaltă, a morţilor (continuitate atât de plastic exprimată prin însuşi spiritul„DIMÂNDÂRII PĂRINTEŞTI"), NIDA BOGA alege un bocet aromân. prelucrându-l în sensul semanticii continuităţii active a spiritului, indiferent de care parte a lumilor a trecut: i se cere tânărului fecior (ipostaza de ARHANGHEL SOLAR) să nu întrerupă lupta contra ,,gheganilor" (albanezi musulmani) simboluri ale asuras-ilor, duhurile profund demonizate: „Scoală, hil'iu, nica nă oară, /Câ vin gheganl’i s-nă moară, /Ţă aduşu nauă piştoală /Şi gugoaşe tu-a mea poală" („Scoală, fiu - şi vino iară, /Că păgânii-au să ne piară... /Vin' - că ţi-adusei cartuşe, /Şi năimiţii-s lângă uşe..." - transp. HC).
Armele noi, aduse, vor fi, evident, armele spiritului, infinit superioare celor cu care s-au luptat, contra Răului, în lumea fizică. Legătura neîntreruptă se păstrează prin gestul ritualic, al sărutului dintre părinte-viu şi fiu-mort: „Vinu-ni, hil'iu durut, s-ti baş" („Vino, fiu drag, sate sărut"). Cu atât mai mult este activată această punte între viu şi mort, cu cât s-a produs, în mod stihial, e drept, dar contra firii - o inversiune: părintele, care ar fi trebuit (în ordinea firii) să moară înaintea fiului - trăieşte, iar fiul, care ar fi trebuit să fie urmaşul părintelui şi să moară după moartea tatălui - este mort acum, când tatăl trăieşte. Trebuie ca cele două spirite să conveargă spre o activitate pur spirituală-combativă, împotriva Răului - căci părintele viu şi fiul mort se întâlnesc, conform unei legi mitice, la podul de peste apa neagră. Forţele lor convergente sunt, deci, simbolul forţei spirituale combative a NEAMULUI ARMÂNESC.
2 - ,PLÂNGU TI UNĂ HIL'E NIMĂRTATĂ" („BOCET PENTRU O FECIOARĂ")
Categoria de fecioară este complementară categoriei de fecior - precum LUNA este complementară SOARELUI. RĂZBOINICUL SOLAR trebuie să aibă în lumea spirituală, o mireasă gătită ritualic, care sâ-l întâmpine, sub semnul sacru al CUNUNII, al CERCULUI DIVIN - simbol al Nemuririi (prin Regenerare) - adus de personaje protectoare: NUNUL şi NUNA. Evident, fecioara cu spiritul dus pe lumea cealaltă, poate fi protejată doar de NUN şi NUNA, care au puterea spirituală de a pătrunde, mistic, în tainele morţii - deci, NUNUL şi NUNA sunt personaje aşa-zis „amfibii": trimişi de aici pentru a acţiona acolo - aducând-susţinând construcţia „curunei" cununei-cerc magic. „Hil'e, ti aveam maş ună, /Aştiptam s-ţă badzâ curună... /Vine nunlu şi cu nuna /ţă adusiră curuna" („Fata mamii - numai una, /Eu îţi pregătesc cununa (...) /Au venit nunul şi nuna, /Şi ţi-aduseră cununa" - transp. H.C.).
3- ,PLÂNGU TI UN NICUCHIR ALEPTU' („BOCET PENTRU OMUL DRAG")
Femeia lumii acesteia îl numeşte pe bărbatul ei, transformat în spirit al lumii celeilalte: „xifter" (şoim). Şoimul este pasărea luptătoare a cerului, izotopică semantic cu ARHANGHELUL. Fără dublarea de către axa divină (cea a spiritului-xifter-arhanghel),universul terestru-domestic se năruieşte, intră în disoluţie, în entropie progresivă - căci axele aparente (de tipul murului-zid, sturului-stâlp) sunt iluzorii: „Ază îl'i si-ngroapă sturlu, /Mâne va-l'i si surpa murlu" („Azi - stâlpu-i se prăvăleşte, /Mâni - muru-i se năruieşte'' - transp. H.C.)- Femeia, în plânsul ei biet („corba plângu"), nu e în stare să realizeze forţa transfiguratoare a morţii prin autosacrificiu: pentru ea, prăbuşirea axelor aparente este simultană (şi izotopică semantic) cu prăbuşirea axelor esenţial-mitice. Lacrima nu mai are, în ea, sâmburele mistic al transfigurării în TRIUMF SPIRITUAL, Durerea, păstrînd unidimensionalitatea destrămării acvatice, secată fiind de consecinţe mitico-magice, - durerea păstrează moartea, cel puţin temporar, în limitele ireversibilităţii, inconsistenţei, lipsei de fior al transcendenţei: „Lăcrinile-l'i nu-au uscare, /Moartea că-i fără turnare" („Lacrimile nu se pot usca /<Pentru că> moartea este fără întoarcere").
4- „PLÂNGU TI UN CĂRVĂNAR"(„BOCETPENTRU UN CHERVANGIU")
Într-o logică mitică rafinată, NIDA BOGA sugerează că ceea ce-i lipseşte femeii, blocată spiritual, temporar, de şocul durerii - se complineşte, singur, subteran, pe căile lui Dumnezeu. De aceea, următorul bocet este închinat, în chip de invocaţie, chervanagiului celui cu funcţie psihopompă, cărâtorul devenit simbol al veşnicei tranziţii spirituale. MAESTRUL CARÂRILOR MISTICE. STĂPÂNUL ANIMALELOR PSIHOPOMPE (catârii). RĂZBOINICUL ÎMPOTRIVA RĂTĂCIRILOR, AFLĂTORUL DRUMULUI SPRE APA (simbol al vieţii, dar şi al transfigurării, izvorul vieţii veşnice. Femeia se plânge că nu ştie nimic fără chervanagiu (care, prin funcţia sa psihopompă, este un iniţiator): „Să zburăscu cu mulările eali s-ni aspună cărările, /Calea ca s-u am lişoară" (,,(Nu pot, nu ştiu) să vorbesc cu catârii... să-mi spună cărările (pe care eu nu le ştiu) /Calea ca s-o am uşoară (să nu rătăcesc)". ,.Scoală vrute, scoală bune... /Că armân mulările-agiune... /Că armân ş-ni adăpate" („Scoală, dragule, scoală, bunule, /Că rămân catârii flămânzi... /Că rămân şi neadăpaţi"; se sugerează intensele puteri magico-cristice ale ŞTIUTORULUI DRUMULUI -călăuză, care dă hrana şi potoleşte însetările).
Chiar dacă femeii i se pare că chervanagiul tace, că nu pornesc caravanele -chervanagiul îşi face, în registru magic, în nevăzut, datoria - iar CARAVANELE SPIRITULUI au pornit, de mult...
5- „PLÂNGU TI UN PICURAR" („BOCET PENTRU UN PĂSTOR")
De aceea, firesc este să urmeze bocetul pentru cel care a trecui la turma lui, bocetul pentru PASTORUL DINTOTDEAUNA AL TURMEI. De observat ca bocetele femeieşti nu trebuie luate că atare (căci luate ca atare, nu comunică decât nişte imposibilităţi), ci trebuie interpretate-citite apofatic, prin negarea negării. Tot ce se spune, de exemplu, despre păstor, că nu ar mai face acum - ca SPIRIT AL PASTORULUI - trebuie înţeles în sensul că el continuă să facă, dar în regimul (şi în tărâmul) mitico-magic: „Cu cârlig fudzi tu mână /S-vindă umtu, caşu ş-lână... /Scoală-te, scoală durute, /La căşeare-nvie du-te, /S-avdză becil'e cum azgheară" („Pornise cu caţa-n mână, /Caş să vândă, unt şi lână... /Dragul meu, te scoală - dragă /Şi te du la stână-n grabă, /S-auzi turma behăind" - transp. H.C). Păstorul, ca şi chervanagiul, dar mai mult (din punct de vedere creştin) decât acesta - este CÂLÂUZA. Dar este şi ALCHIMIST AL LUMINII-LAPTE, ORFEUL ÎMBLÂNZITOR AL FIARELOR-DEMONI, dar şi lupii fiinţei lui trupeşti (la modul transfigurator: LUPUL FENRIR). În lipsa corporalităţii lui fizice-aparente, femeia se declară incapabilă să stăpânească fiarele, câinii-LUPI FENRIR ai transfigurării lumii - de fapt, tocmai pătrunderea în casă a ..zulăchilor" lupi marchează transfigurarea lumii, cărei transfigurări femeia nu trebuie să i se împotrivească: „Iar zulăchile fără frică Intră-n casă s-mi dinică" („Iar lupii fără frică /Intră-n casă şi mă dumică (mă fac bucăţele)"). Dumicarea femeii de către Fenrir înseamnă transfigurarea ei, transcederea ei, alături de PASTOR, în lumea spirituală.
6- „PLÂNGU TI CĂLDĂRARI ŞI VUNUSARI" („BOCET PENTRU CĂLDĂRARI ŞI SPOITORI")
Căldarea este uterul renaşterii, iar spoirea e doar ferirea interiorului divin-spiritual de exteriorul-fenomenal: „Căldărari voi buni tihniţi, /Ia sculaţi-vă, nu durniţi, /Şi voi vunusari liveandză, /Arsăriţi di sum vileandză, /Apirita va dişteaptă, /Panavirlu vă aşteaptă, /S-adunară niţi şi mări, /Vor s-acumpără căldări, /Şi vă acăţară uşile, /S-lă vunusiţi căldăruşile" („Căldărari meşteri vestiţi. /Ian sculaţi şi nu dormiţi - /Şi voi, harnici spoitori, /Nu staţi sub învelitori, /Că s-a luminat de-a bine. /Şi-n târg lumea se aţine /După ghiume şi căldări. /Vin din cele patru zări, /V-aduc vase să spoiţi, /iar voi nici că vă urniţi..." - transp. H.C). Nu se urnesc? Păi, uterul cosmic, centrul divin (pe care ei l-au regăsit, prin resacralizarea profesiunii lor, cosmicizarea profesiunii lor) - este FIX,
7- „PÂNGU TI UN HIL'IU DI SĂRAF („BOCET PENTRU UN FIU DE ZARAF)
Interesant, în acest text-bocet, ca, deşi este închinat unui fiu de om-al banului s-a depăşit total discursul despre ban - şi se simulează legături cu cei dragi, prin sânge, din lumea aceasta. Pentru ca, apoi. ca si cum s-ar fi satisfăcut foamea de relaţii umane, prin LOGOS - fiul de zaraf este îmbiat să scrie carte, să creeze noi relaţii-legături, pe lumea cealaltă: „Iu ti duţi vahi vrei s-u scrii, /ma e ghine ca să ştii /Ş-dzua că-i aclo cătrane /Nu-ai di iu s-l'iai teri, şăndane, /Noaptea-i fără luna, steale" („Ori vei scrie o carte altă /Către lumea ceealaltă /Unde tot în beznă-i sta, /N-ai cu ce te lumina /Că nu-i luna, nu sunt stele" - transp. H.C.). BANUL, prin forţa de transfigurare a exorcizatului - va redeveni LUMINA.
8- „PLÂNGUL A ŢERLUI" PLÂNGE ŞI CERUL")
Se produce transcederea într-un univers cu doua feţe: a - una pentru cei rămaşi în lumea fenomenală - este faţa plânsului-durere, dar b - cealaltă este pentru cei transcenşi în lumea sacrală, a gurilor de rai - plânsul şi-a îndeplinit, de data aceasta, funcţia transfiguratoare. „Dzuă laie di-ngrupare" („ Zi de neagră-nmormântare") - este parola pentru lumea fenomenală - parola care declanşează deschiderea porţii spre lumea ESENŢELOR: a SOARELUI, LUNII, STELELOR, MUNŢILOR, CODRILOR, DRUMURILOR (se observă transcenderea obiectelor primelor bocete: feciorul-SOARE, fecioara-LUNA, şoimul-VÂRFUL MUNTELUI-ATHMAN, STELELE păzite de munte sunt transfigurarea turmelor, ocrotite de PASTORUL MISTIC (alter-ego-ul mistic al PASTORULUI este MUNTELE. DRUMURILE sunt transfigurarea, în trasee sacrale, a chervanagiilor - oamenii contopiţi cu funcţia).
„Plândziţi munţă, nu tăţeţi" (...) „Dârmă (ramură) scuturâ-ţi, pădure" (...) „Căl’iuri (drumuri, căi) ponde (triste, pustii) armâneţi" (...) „Soare, Soare, luminate" (...) „Lună, lună, soaţă bună" (...) „Ş-voi, armâni di iuţido (oriunde)". Armânii - transfiguraţi în cei renăscuţi mistic din UTERUL-CAZAN, din esenţa divină (protejată prin pelicula solară a spoielii) devin LEI SOLARI (ASLANI) - transpunerea inspirata a lui HRISTU CANDROVEANU este: FEŢI-FRUMOŞI. Ultima strofă marchează, clar, transfigurarea neamului armânesc, prin plâns-autosacrificiu: „Ma vămoară s-nu-agărşiţi, /Că aieri voshopoleanil'i /S-alumtară ca aslanil'i /Şi bărbaţi, ş-mul'eri şi feate /Cu hăngeare şi ţupate /Cu tupuze şi cuburi, Ca si-s apără di furi, /S-alumtară ş-tuţi părinţăl'i /Di l'i - arupsiră cu dinţăl'i /S-alumtară şi mumânile /L'i feaţiră bucăţi cu mânile. /Nu armase părmăteftu,I auş i tinir preftu, //S-nu arsară ca si-s bată /Cu urdia-aţea turbată /Deade agiutor ş-luţitlu, /Cu cruţea mitropolitlu. /Sâmţăl'i pân' di pi iconi /Arsăriră tuţi că gioni, /Tu mâni cathe un cu hoardă /Când vidzură că l'ia s-ardă /Tu biseariţi adunate, /Dadele cu niţi mărate, /Ş-featele voshopoleane, /Ţi alumtară ca aslane. /Şi giuneaţa a lor mare /Prinde s-nu aibă agărşare" („Şi nicicând să nu uitaţi /Ca vo.shopolenii, ei /S-au bătut ca nişte lei /Bărbaţi, fete şi neveste, /Precum Feţii din poveste /Şi cu armele în mâini /I-nfruntară pe păgâni. /S-apărară, aci, părinţii,/Cu ghearele şi cu dinţii -/Mumele au tras din arme, /Pe mişeii toţi să-i darme - /Negustori, tineri, bătrâni, /Au luat spadele în mâni /
Şi-au intrat în bătălie, /Să ţină piept la urgie... /Şi-a sărit şi prea-sfinţitul /Cu crucea-i, mitropolitul, /Sfinţii chiar, din cadre, treji, /S-avântară, ca viteji, /Toţi în mâini cu câte-o coardă, /Văzând ei că-ncep să ardă /Prin biserici, strânşi atunci, /Mamele cu bieţii prunci, /Fetele, ce se luptară /Ca leoaicele, pe-afară, /Inimoase şi viteze- /Le-om păstra în inimi, treze" - transp. H.C.).
Un mai vast şi mai sublim, un mai complet tablou al apocatastazei - e greu de închipuit. De aceea ne şi abţinem de la un comentariu special - textul, citit „cu trezie a sufletului", se autocomentează.
XIII  - „DUPĂ RUIRE." („DEZRĂDĂCINAŢII")
Nu mai au rădăcini aici, pe pământ, în zona corporalităţii exclusiv terestre. Au, în schimb, rădăcini în spiritualitate - şi-au regăsit RĂDĂCINA DIN CER. Nucleul spiritual:
a -  „împrăştie" (aparent) în formele noi, născute pentru noi cicluri fenomenale; PISUDERI, NIVEASTA, CLISURA, BELCAMENI, BLAŢA etc ;
b - dar, în realitate, se păstrează în şinele său: fenomenalitatea ciclică, demonii - îi îndreaptă, mereu, către alţii, către cei care doresc ispitirea cu demoni. Spaţial, Voshopolea se regăseşte pe trei continente: Africa (Egipet), Asia (Anatolia) şi pe puntea eurasiatică (Marea Neagra - Stambul): „Tricu lişor tu calda Misirie, /Di-m-Pole s-duse tu Anadolie, /Nu lu-aspară ni Laia-aţea amare" („Voshopolenii - şi-n Egipet încă, /Stambul, în Anatolia de stâncă, /Se duc, pe Marea Neagră bat cărări" - transp. H.C.). Dar ei nu cedează nimic din victoria spirituală celor nespirituliazaţi - ci păstrează (deocamdată) virtutea-voinţă (vreare) şi isteţimea.
CHEIA DE AUR nu e aurul fizic, ci câştigul spiritual al Golgotei lor: „Ş-cu «cl'eaie di amalămă» tu mână /Adusă di Voshopolea-aţea moartă /S-discl'idă l'ia a pulitiilor poartă /Şi-u spună măsturhchea nu amână" („Iar „cheia" lor de aur - şi acia - /Adusă din Voshopolea cea moartă, /Le tot deschide, poartă după poarta /Şi-şi pun în lucru, apoi, hărnicia" - transp. H.C.).
Acest câştig - cheie îi ajută să creeze forme-capcane pentru cei slabi („ghirdănil'i. biligzii, minghiuşe" - brăţări, colane, cercei), să devină ei înşişi ISPITA - prin ei (ca demoni şi arhangheli, în acelaşi timp - sfântă sinteză, paradoxală) se încearcă, azi, în lume, oamenii şi stăpânirile. Victoria lor spirituală îi face JUDECĂTORI asupra lumii - le oferă forţa demiurgică a unor ŞINA, GOJDU, DUMBA, MOCIONI, - dar banii nu mai sunt demonii din ei -ci ispită - încercare pentru alţii. Bancherii armâni împrumută pe alţii - iar împrumutul poate fi ajutor, pentru înţelept - sau catastrofă, pentru nerod (= fără rod spiritual...). Ei nu nedreptăţesc - ei îndeplinesc misiunea de a încerca aurul din sufletul altora, ajutându-i pe cei buni sa se ridice, iar pe cei răi, să cadă. Pentru transfigurare - dacă vor conştientiza spiritul.
Voshopole a devenit lumea (voshopolenii sprijină craii pământului, „Voshopoleană etă că adrară" -„înstăpânind văleat (o eră, o epocă) voshopolean"-      transp. H.C.), DAR VOSHOPOLE ESTE, ÎN ACELAŞI TIMP, DEASUPRA LUMII: prin gând părintesc, lăsat în grija femeilor (sa nu Ii se uite androginitatea, despre care am vorbit mai sus...), ei păstrează, neatins, mitul: „Nu s-află niţi nă armână ată /Ş-tu xinitie naturile s-nu-şi crească, /Pi grailu-avdză la vatra părintească, /Ş-Voshopole Iu are anviţată//Ca nel s-lă oarmă naltu vrut în braţă/Di leagăn cântiţe îl'i spun avale, /Că vor dit sămâniţă nica eale /Cu grailu armânescu s-lu anveaţ[ //Ficioril'i iară cama mări când crescu /Lă spun şi vărnu părămith muşat /Cu urse ş-luchi ţi armâneaşte grescu //Di nicuchira-aţea voshopoleană /Fu grailu armânescu apărat, /Tu-aistă lume ehtâră şi xeană" („Iar mamele armâne - ce să spun? /Oricât nu le era aci uşor, /Copiii şi-i creşteau în graiul lor, /în neuitatul grai al lor, străbun... //Şi-şi legănau micuţii, să-i deprindă-/în vorbele de-acasă, armâneşti, /Şi le spuneau aşijderea, poveşti /Şi cântece de stea şi de colindă //Aşa-i nălţau, ca-n basmele străvechi, /Unde şi fiarele vorbeau c-armânii, /Cum încă le suna lor în urechi (ATENŢIE LA PROFUNZIMEA LOGOSULUI, CARE REFACE PARADISUL - căci, aici, transpunerea lui Hristu Cândroveanu este insistent-exactă: fiare - termen generic pentru ceea ce în original era: „Cu urşi şi lupi grăiau pe armâneşte") //Şi, numai ele au putut să ţină /Viu, graiul nostru cel de la străbuni. An lumea cea vrăjmaşă şi străină" - transp. H.C.).
Teribilă forţă - forţa LOGOSULUI. Dar, la fel de teribilă, intuirea, revelarea acestei forţe - de către armâni.
Acum, lumea lucrează pentru VOSHOPOLE („în Viena, bunăoară, le scot cărţi /Pe armâneşte, ca să aibă spor..." - p. 341) - iar nu VOSHOPOLE pentru lume. Şi e firesc: cine a trecut de graniţele morţii, în împărăţia SPIRITULUI ETERN? „Un Ruja, un Ucuta, Boiagi, //Ce-şi cheamă fraţii la lumina vie /A cărţii armâneşti mult îndrăgite, /Ca mamele şi limba să le ţie /Şi-n piepturi, fapta lor aprinde-un foc /De doruri şi nădejdi nemistuite, /în steaua lor de bine şi noroc"- transp. H. C. Lucrând pentru Voshopole - lumea se iniţiază pe sine. Drept grăit-a mitropolitul: urgia, depăşită fiind (cum spunea şi Gojdu: ,.E pierdut de tot orice popor, /Când nu ştie-a depăşi năpasta"), dă scăpare: steaua lor e de bine şi noroc-atunci când au înfruntat Golgota, au căpătat dreptul la DIMINEAŢA
SPIRITULUI.
Şi iată în ce s-a prefăcut pârjolul, focul fenomenal, din Voshopole; în Focul Spiritual, etern nemistuit, al dorurilor şi nădejdilor, al STELEI DE BINE ŞI NOROC. Ce poate fi mai clar, în aceasta afirmaţie - decât MĂREAŢA TRANSFIGURARE, eternizarea Voshopolei, prin autosacrificiu, peste spaţio-temporalitatea istorică: ..Voshopolea-aţea arsă şi surpată. /L"ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu  mintea armânilor di tu xinitie"  („Voshopolea cea mândră, spulberată /Nepieritor, ÎN SPIRIT (s.n.) e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora" - transp. H.C.).
Această operă a lui NIDA BOGA nu este doar prima epopee a românilor (din care, dacă avem măcar un minim bun-simţ, va trebui să ne împărtăşim şi noi, românii de la nord de Dunăre) - ci este una dintre cele mai uimitoare, mistice şi sublime, epopei - misterii CREŞTINE. Opera aceasta nepreţuită, ba, mai mult,' am putea spune: REVELATĂ - nu-şi are .seamăn, în lume, decât, poate, în IERUSALIMUL ELIBERAT, al Iui Torquato Tasso.
Referitor la ultimul sonet al VOSHOPOLEI lui NIDA BOGA, e necesar să subliniem împlinirea misiunii sacre, de către CETATEA ARMÂNILOR-NEAMUL, întru spirit, ROMÂNESC: ÎNVIEREA.
Dorim a nu încheia vorbirea despre epopeea lui NIDA BOGA, înainte de a oferi un document foarte relevant, despre forţa spirituală, dobândită prin CALVAR, a armânilor - voshopoleni este vorba de articolul „CÂTEVA NOTE ASUPRA FAMILIEI SINA" (să ne amintim că, în ultimul cânt-sonet, al epopeii, BOGA pomeneşte, chiar înaintea numelui GOJDU - numele SINA), din cartea lui VICTOR PAPACOSTEA: „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA ŞI CIVILI­ZAŢIE BALCANICA".
Spicuim câteva fragmente din studiul mai sus citat, al lui Victor Papacostea: ….mai mult decât Clisura şi decât toate celelalte centre aromâneşti, rămâne neîntrecut ca izvor de energie burgheză, MOSCOPOLEA - oraşul pe care, în trei repetate devastări, bandele turco-albaneze l-au ras de pe faţa pământului. Oraşul care avea 60. 000 locuitori -într-o vreme în care Bucureştii nu întreceau această cifră - catedrale, zeci de biserici, o academie de studii înalte, tipografii, biblio­teci, palate (...). Va veni vremea să arătăm mai amănunţit cât datoreşte statul austriac. Ungaria şi Grecia reînviate, binefacerilor Iui SIMEON GHEORGHE ŞINA (fiul „băjenarului din Voshopole").
ESTE REPREZENTANTUL TIPIC AL ACELEI BURGHEZII CARE, ÎN SECOLUL TRECUT, A CREAT STATE.
Instituţii fundamentale ale statelor mai sus amintite îi datoresc existenţă lor. (...) a contribuit [şi acum urmează un citat dintr-un document oficial maghiar] „cu dărnicie, la înfăptuirea Creditului Agrar Ungar, la întemeierea Societăţii de asigurare maghiară. Ia promovarea căilor ferate şi a navigaţiei cu vapori, la canalizarea fluviilor, la ridicarea şi îndreptarea agriculturii, s-a îngrijit de şcoala şi de educaţia poporului, a creat muzeul naţional. Spitalul de copii şi alte spitale, leagăne, orfelinate. Institutul orbilor. Academia comercială. Teatrul Naţional, Conservatorul, Corpul pompierilor, Casina naţională, Basilica din cartierul Leopold, Casa artelor frumoase şi, mai presus de toate, Palatul Academiei de Ştiinţe Ungare. Toate îi vestesc numele ca unui întemeietor."
In faţa acestei măreţe opere, un glumeţ ar putea spune, că baronul SINA a întemeiat... cu ajutorul ungurilor - statul maghiar însuşi." Credem că nu mai rămâne nimic de spus. Această forţă demiurgică a VOSHOPOLEI MÂNTUITE copleşeşte.
EPILOG: BUNĂ VESTIRE
În poezia culta aromână, în afară de Constantin Belimace, Marcu Beza şi Nida Boga, harul vizionar îi încearcă şi pe Hristu Cândroveanu şi Kira lorgoveanu. Spunem acest lucru, nu doar ca un gest reverenţios, convenţional, faţă de inspiratele lor transpuneri (pornite dintr-o înfocată inimă românească), din volumul UN VEAC DE POEZIE AROMÂNĂ - transpuneri din dialectul aromân în dialectul daco-român - amândouă aparţinătoare unicei limbi-mamă: LIMBA ROMANĂ. Nu. Kta lorgoveanu şi Hristu Cândroveanu sunt singurii care, în această carte, au realizat un lucru miraculos: au recunoscut centrul spiritual, prin intermediul căruia se poate efectua, oricând joncţiunea spirituală româneasca. Şi asta, spre deosebire de Murnu, Tulliu, Beza - care, deşi au intuit perfect necesitatea reunificării spirituale a NEAMULUI ROMÂNESC, prin joncţiunea spirituală a ramurilor româneşti de sud şi de nord - nu au reuşit să identifice punctul de intersecţie spirituală, locul geometric, în care cele două jumătăţi se regăsesc ca întreg. Posibilitatea de joncţiune spirituală a tot ce este SPIRIT ROMÂNESC se numeşte Eminescu. Nu este un om - este o stare de graţie, pe care Dumnezeu a pogorât-o, din cer, din absoluta transcendenţă - şi a trimis-o peste aceste pământuri, să „ispitească" (în cel mai bun sens al cuvântului) sufletele noastre. - Tragedia este că românii din nordul Dunării refuză viziunea divină, - refuzîndu-l pe Eminescu-STAREA DE GRAŢIE, orice român îl refuză pe însuşi Dumnezeu. Refuză, cu o obstinaţie care trădează infiltrarea spiritelor luciferice (sau, chiar a asuras-ilor) - să privească LUMINA-Eminescu, ŞANSA-Eminescu, CRISTUL-Eminescu.
Hristu Cândroveanu este magul care a recunoscut STEAUA BETHLEEMICĂ - şi, sub ea, pe lisus. Magul-Hristu (nume predestinat: Hristu - Christos), magul care-l are în ei pe Christos - nu-l ascunde pentru sine, ci-l împărtăşeşte jumătăţii sale de neam, celor din sudul Dunării: „Di mirache va-ni Mi-aprindu, /Ma s-nu pot s-ti-alavd ş-pi-a lor, /A armânilor dit Pindu, /Cari ţă poartă ahântu dor" („Dar mă macină un jind - /Cât ar fi să nu am spor: /Pentru armânii mei din Pind /Să te cânt în graiul lor" - auto-transp. H. C:). Sau, în transpunere mai apropiată de textul aromân (cu scuzele de rigoare, pentru blasfemia de a-l corecta pe autor - spre binele lui, însă, pentru că versiunea aromână este mai plastică): „De pasiune arzătoare mă aprind /Dar <nu pot admite> să nu pot să te laud şi pentru ei /Aromânii din Pind /Care-ţi poartă atâta dor"... Pasiunea arzătoare este unul dintre catalizatorii vizionarismului, cât şi al BUNEI-VESTIRI, cu care vine H.C. pe cerul Pindului, la aromânii săi: ,.Va s-l'i-afla maşi Eminescu" (Cuvintele, care să-l exprime întreg pe Eminescu, le-ar fi aflat numai Eminescu') - sau, cum inspirat (de data aceasta, mai inspirat ca-n armâneşte) H. C. autotranspune în româneşte: „Să mă - cumva, eminesc' (Eminescu devine acţiune tranzitivă şi reflexivă - de fapt, transfiguratorie, pentru fiinţa spirituală -Hristu Cândroveanu). Să mă transfigurez, .să transcend - IN SPIRIT CRISTIC AL NEAMULUI, pentru NEAM - confomi graţiei divine. Conform lui Eminescu.
Kira lorgoveanu CUNOAŞTE ŞI EA SACRALITATEA BUNEI-VESTIRI. K. I: aminteşte de acea zicere originar-etnică, pe când eram „doi brazi într-o tulpină, doi ochi într-o lumina": „Torna, torna, fratre" - zicere care este, în viziunea poetei, ca o parola pentru regăsirea, revelarea frăţiei tuturor românilor uniţi în /de vocaţia miraculoasă: SPIRITUL DE JERTFA ÎNTRU TRANSFI­GURAREA NHAMULUI. „Surări-le a mele, adzâ-avzâti ş-mări /Nu caftu ninga voi s-mi-arâdâpescu. /Aveţi maşi strani hrisusiţi şi-hări, /Io, nica vecl'i strani ni-alâxescu" („Surori latine, mă priviţi uimite /Că-s vie, după ce m-au tras pe roată, /Voi, azi, purtaţi doar straie aurite, /Eu port tot cele vechi, de altădată" –autotransp. K I ) E subliniată starea de miracol disimulat în care stă Neamul nostru,  ca un HARAP ALB, ca un FĂT FRUMOS, care-şi aşteaptă ceasul dezrobirii-ca-revelţie-a Sinlui-Sacru. „Şi încă veacuri multe-am să le-mbrac /Străine straie trupu-mi să nu poarte". Voinţa păstrării vizionare, a stării de curăţenie spirituală, în aşteptarea BUNEI-VESTIRI. „Pentru poporul meu să fiu mereu: /Cămaşa lui de nuntă şi de moarte". Cămaşa transfigurării de pe muntele Tabor. Camaşa transfiguratului CIOBAN MIORITIC.
K.l: la recunoscut, evident, şi ea, pe aducătorul BUNEI VESTIRI ROMÂNEŞTI. Pe Crist-Neamul. Nu în chip de STEA, ca H.C. - ci ca LOGOS ORIGINAR, conform „Dimândării PĂrinteştf: „Graiul nostru ce-i bolnav /De uitare, ma gândesc /Ca să-i dau Marele Leac /Versul sfânt de Eminesc. //Eminescu Gândirea, /Este Marele Cuvânt, /Eminescu e Iubirea /Este dorul cel mai Sfânt". (GRAIUL-LOGOS, degradat-bolnav de uitare, în gura istorică a neamului istoric este transfigurat în LEACUL-VERSUL SFÂNT. LOGOSUL ORIGINAR ANISTORIC (SAU TRANSISTORIC) - EMINESCU. Logosul Neamului Etern
-transcede la Christos-neamul. IUBIREA. REGĂSIREA PARADISULUI PIERDUT. Pierdut nu ca despărţire sexuală, ci ca frângere-îndepărtare de trunchiul comun: ramura de sud şi ramura de nord a UNICULUI NEAM AL ROMÂNILOR. Şi, la mijloc, tragic: Spiritul Cristic al Neamului. Trebuie să urmeze, cât de curând, hierogamia - nunta sfântă, prin care sa se identifice, ambele  ramuri, cu Spiritul-Trunchi - cu Spiritul Cristic al Neamului.
H.C. şi K.l. au bine-vestit deasupra cerurilor de la sud de Dunăre. Oare când vom recunoaşte Bună-vestirea de deasupra cerurilor româneşti - şi noi,româneşti  de la nord de Sfântul Istru? Când ne vom lepădă de Demonul Lenei Spirituale- şi îi vom recunoaşte pe CHRISTOS şi pe ARHANGHELUL NEAMULUI,cei pogorâţi deasupra noastră (dupâ vestirea ce o făcea, încă demult,mesianicul Marcu Beza)? Când vom împlini misiunea divină a NEAMULUI UNIC, reaşezând, în dreptul său saucru, Neamul Românesc – HARUL HIPERBOREEI?
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] * Importanţa ..Voshopolei" a fost semnalata Ia apariţia ci in volum ( !'W4) de către editorul ei. care semnează si versiunea dacoromâna, llnstu Cândroveanu. ca şi de Constantin Sorescu. in Postfaţa. 

ÎNTRE DISCURS ȘI DISCURSIVITATE
Să constatăm, de la bun început, că întregul conţinut al volumului Temeliile Turnului Babel. O perspectivă integratoare asupra discursului politic, de Daniela Gîfu, este poziţionat, prin intenţie, în orizontul interdisciplinarităţii, acolo unde efortul şi spiritul de sinteză al autoarei se ambiţionează să înalţe scheletul unei construcţii teoretice noi, utilizând noţiuni, concepte şi cunoştinţe din varii domenii ale umanului, precum: politică, sociologie, filosofie, psihologie, retorică, teoria comunicării, semiotică, lingvistică etc. Este o abordare modernă a fenomenului comunicării, alăturând şi reunind, într-o nouă alcătuire, forme, strategii, tehnici ale discursivităţii afirmate de-a lungul istoriei, începând de la anticii greci şi până în contemporaneitate, când se impun şcolile şi modelele americane de comunicare, precum Şcoala de la Palo Alto, şi noile invenţii pe linia retoricii europene, în cadrul Şcolii de la Bruxelles şi a Grupului μ.
Abordând problematica discursului contemporan, autoarea constată că totul este discurs şi discursivitate, începând de la viaţa publică firească, obişnuită, până la expunerile epistemologice savante: „ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic; arta – un discurs figurat şi patetic; filosofia – o analiză a discursului”. Iar la „nivelul simţului comun, marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea spun (sau aud) şi neglijează aproape total forma în care spun (sau înţeleg)”. Aceste forme de comunicare derivate sunt explicate şi raportate la situaţia de comunicare ideală, la care se referă filosoful german Jügen Habermas (unul dintre ultimii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, a neokantienilor) care, într-adevăr, în cele două volume ale lucrării sale Teoria acţiunii comunicative (din 1981), demonstrează adâncul dezechilibru comunicaţional tocmai prin această discrepanţă uşor sesizabilă dintre proiecţia ideală sau modelul utopic şi comunicarea plină de constrângeri, axată pe inegalitate şi valori negative, întâlnită permanent în sfera publică. Tot în această secţiune sunt recapitulate, ca şi coloratură ideatică, câteva forme de translare discursivă, made secolul XX, când cultura veacului abandonează într-un con de umbră filosofia (de fapt, aici avem tendinţa postmodernă) şi se reorientează către semiotică şi lingvistică, autoarea referindu-se la teoria semnelor, a lui Ferdinand de Saussure, şi la logica limbajului, impusă de Ludwig Wittgenstein, arătând că toate acestea îşi au o noimă indubitabilă în spaţiul public: aceea de a-i conferi omului politic legitimitate, autoritate şi prestigiu. Aşadar, vorbim de o construcţie cu determinaţii sociale evidente şi imediate, căci, susţine Daniela Gîfu, „viaţa politică este structurată în fapte de limbaj – discursuri politice, programe şi platforme ideologice, doctrine politice, simboluri (embleme, ceremonii etc.), toate acestea fiind construite şi modelate cu scopul de a place şi a convinge, a stârni pasiuni şi adeziuni, a determina la acţiune...” O salbă întreagă de forme ale limbajului politic sunt descrise cu precizia specialistului în comunicare (precum: cele hortative – de identificat în vuietul campaniilor electorale, în apelurile de susţinere lansate către publicul larg ş.a.; cele juridice – cuprinse în prevederi constituţionale, legi etc.; cele administrative – specifice documentelor din această categorie, reglementărilor etc.; şi cele de negociere – din cadrul diverselor convenţii, alianţe şi înţelegeri conjuncturale etc.).
În finalul primei părţi a lucrării avem o serie de exemplificări ale discursului politic, contând şi ca aplicaţii la cadrul electoral (atât de variat şi de confuz la noi), evidenţiate fie ca prezenţe active în paginile presei scrise (ca editoriale, cronici, informări cu iz politic, portrete sau prezentări mediatice), fie ca sloganuri sau figuri de stil, acestea din urmă provenind din aria recuzitei retorice (ca figuri de cuvinte, de sens, de construcţie, de gândire ş.a.).
Partea a doua a lucrării plusează prin încercarea de reliefare a formelor şi strategiilor discursive în sfera publică, autoarea recunoscând un fenomen care nu mai poate fi negat de nimeni, astăzi, în ceea ce priveşte prezenţa lui pe scena politică autohtonă, şi anume: americanizarea completă sub aspectul comunicării politice şi tendinţa tot mai mare de creştere a vizibilităţii politicului, care a devenit o practică publică, când ar trebui de fapt să fie invers, conform opiniei autoarei, adică „o practică subordonată spaţiului public”.
Din seria strategiilor bazate pe demonstraţie şi argumentare, sunt invocate modelele de convingere specific Retoricii lui Aristotel şi noilor retorici, acestea din urmă descoperite de Chaïm Perelman şi de asistenta sa, Lucie Olbrecths-Tyteca (fiind vorba de apariţia volumului Noua retorică. Tratatul de argumentare, Paris, 1958), Daniela Gîfu enumerând trei tipuri de modalităţi logice, şi anume: pozitive (cu accentul pe raţiune şi încredere), negative (ca atacul pe terenul adversarului, atacul făţiş, atacul indirect, identificarea şi lovirea părţilor slabe ale adversarului, revenirea şi trecerea la contraatac) şi neutre (ca linguşirea, flatarea publicului etc.) O altă garnitură deargumente sunt cele bazate pe fapte, pe exemple, pe autoritate şi pe diverse analogii (de persoane, de situaţii etc.) Prezenţa sofismelor, a propoziţiilor cu conţinut aporetic, însoţite de exemplificările corespunzătoare, este tratată cu toată seriozitatea, autoarea analizând aici un şir complet de paralogisme, şir pe care aş îndrăzni să-l denumesc al „decalogului negativ”, precum: sofismele de confruntare sau argumentul forţei, sofismele de roluri, cele referitoare la reprezentarea punctelor de vedere, sofismele de apărare, cele ale premiselor, sofismele acordurilor, cele ale punctelor de plecare, sofismele falsei autorităţi, cele de logică, de închidere şi, în sfârşit, sofismele de limbaj – toate fiind determinări negative, derutante, în contextul tensionat al confruntărilor publice.
Partea a treia a lucrării este una strict tehnicistă, axată pe alcătuirea discursului, autoarea revenind la vechile învăţături ale oratoriei antice, adică la moştenirea lăsată omenirii de către Aristotel, Cicero şi Quintilian – care au o schemă de lucru extrem de suplă şi de funcţională, cu vârful de atac în introducere (exordiu, propoziţiune, expoziţiune şi diviziune), continuând cu tractarea peroraţia (cuprinzând o recapitulare a faptelor, o prezentare patetică a acestora şi concluzia). Modificările intervenite în structura discursului politic contemporan subliniază tocmai latura pragmatică a evoluţiei şi necesitatea acestuia de a fi cât mai persuasiv; ca şi la antici, menirea lui este de a face din mesajul politic o modalitate de manifestare acţională a puterii, parcurgând întreaga „rută” de confruntare şi convingere a publicului, cu o energie bine repartizată în cei „trei timpi” de acţiune sau în trei „faze”, cum le numeşte autoarea cărţii, prima fiind cea descriptivă, a doua cea evolutivă şi ultima, cea prescriptivă.
În partea a patra a lucrării avem un desfăşurător al principalelor mijloace de informare în zona politică, printr-o detaliată explicare a modului de acţiune al mecanismelor lor asupra sensibilităţii umane – socialul fiind privit dintr-o perspectivă psihologică, când sunt abordate modalităţi şi tehnici diversioniste, ca: zvonul şi bârfa, discreditarea persoanei, dezinformarea etc. Dar suntem avertizaţi că totul devine mult mai periculos, ca acţiune a discursivităţii, când evenimentele se derulează sub umbrela psihosociologică, iar modalităţile de confruntare politică „evoluează” în negativ, dinspre zona gri către zone tot mai înnegurate, scena publică cunoscând aspecte manipulatorii tot mai evidente: sondaje de opinie false, fardarea imaginii unor politicieni etc.
Partea a cincea a lucrării este consacrată integral analizei de conţinut politic, lucru realizat prin punerea în aplicare a unor metode sută la sută americane, a contribuţiilor remarcabile datorate unor pionieri ai domeniului, cum au fost Harold D. Lasswell şi Paul F. Lazarsfeld, care şi-au început cercetările în vremea războiului, în cadrul Biroului de Cercetare a Radioului (1937), din cadrul Universităţii Princeton, mai întâi, continuate apoi în Biroul pentru Cercetare Socială Aplicată (din 1939), din cadrul Universităţii Columbia. Biroul respective fusese creat în urma stării de panică, semănate în rândurile a peste un milion de americani, prin difuzarea la postul de radio CBS, în ziua de 30 octombrie 1938 (de Hallowen), a dramei radiofonice Războiul lumilor, o adaptare a romanului SF al scriitorului H. G. Wells, care descria o invazie a marţienilor pe pământ, în urma căreia mulţi oameni speriaţi şi-au abandonat locuinţele şi oraşele de baştină, crezând că invazia extraterestră se întâmplă în timp real. Deşi nu sunt expuse explicit, regăsim în această secţiune elemente de fond ale unor concepte „tari” de influenţare a publicului, precum: efectul bandwagon, conform căruia (în interpretarea lui Lazarsfeld) votanţii îşi doresc mereu să fie de partea câştigătorului; teoria spirala tăcerii (formulată de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann), constând, în esenţă, din următoarea atitudine: indivizii care împărtăşesc punctul de vedere dominant (susţinut şi de mass-media) nu au reţineri în exprimare, în timp ce indivizii care au păreri diferite şi sunt în minoritate
păstrează tăcerea de teama de a nu fi dispreţuiţi şi sancţionaţi de semenii lor din prima categorie; şi teoria glonţului magic (legată de numele lui Lasswell), care postulează că, întrucât manifestările umane sunt ghidate de instincte identice şi de medii sociale izolate, rezultă că toţi indivizii parcurg evenimentele în acelaşi fel şi le interpretează asemănător.
În sfârşit, analiza riguroasă a demersului de adoptare a Codului Muncii-2011, prin analiza cantitativă a datelor din presa scrisă, dar şi prin întrepătrunderea lor calitativă, printr-o reprezentare grafică rezultată în urma utilizării unei tehnologii inedite DAT (Discourse Analysis Tool) implementate la prestigioasa Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a condus-o pe autoarea acestei cercetări la o rezoluţie finală: de modul cum sunt vehiculate mijloacele discursive şi de manierele şi tehnicile în care aceste mijloace acţionează în sfera publică depind, în mare măsură, rezultatele finale, acestea având posibilitatea de a modifica intenţii, atitudini, opinii şi chiar sentimente!
În întregul ei, în ciuda unei structuri cam stufoase, cartea Danielei Gîfu nu deraiază de la tema abordată, oferind o mare diversitate de informaţii, unele inedite chiar şi cunoscătorilor, din domeniul încă atât de puţin cercetat – al comunicării şi relaţionării în spaţiul public!
Eugeniu Nistor (Târgu Mureş)
 
 

 

SPIRITUALITATE
GRABA DE A TRĂI
Lumea în care ne-am integrat şi din care facem parte este un univers complex, pe care-l respectăm, ca fiind locul ce ne oferă multiple posibilităţi de a ne manifesta voinţa şi sentimentele. Fiecare om îşi caută drumul către sine şi scopul propriei vieţi. Până află cine este cu adevărat, ce îl determină să acţioneze într-un anumit mod şi de ce, pentru care îşi creează diverse supoziţii, cercetând şi întrebându-se, timpul deja se va fi scurs către infinit. Numai că timpul său fizic îi numără clipele existenţei, fără a-i acorda şansa de a reveni asupra vreunei decizii deja luate cândva. Până se dezmeticeşte din avalanşa  existenţială care l-a cuprins treptat, omul ajunge să-şi consume întreaga energie, rămânând gol pe dinăuntru şi refuzând astfel să-şi încheie cu demnitate capitolul vieţii.
Unii dintre noi sunt foarte optimişti şi consideră că viaţa le va oferi nenumărate bucurii, ferindu-i de evenimente neplăcute. Aşa ceva nu este posibil, totuşi. Chiar dacă astfel de oameni adoptă o gândire pozitivă, hrănindu-şi energia cu imagini şi acţiuni benefice, tot vor înfrunta şi neplăceri, deoarece balanţa existenţială va trebui să-şi găsească echilibrul.
Nimic din lumea aceasta nu este doar frumos! Orice lucru minunat are şi un revers, care se descoperă la momentul oportun. Dar persoanele optimiste reuşesc mereu să depăşească toate clipele triste, cu ajutorul forţei interioare, pe care şi-o revigorează în permanenţă, uzând de diferite metode de acest gen. Căile de reîncărcare cu energie pozitivă sunt inepuizabile pentru cei care doresc să facă aşa ceva. Relaxarea minţii şi a inimii reprezintă una dintre priorităţile omului contemporan, fiindcă doar astfel va reuşi să atingă culmile reuşitei în viaţă. Destinderea fizică şi mentală asigură o funcţionare la capacitate maximă a omului, atunci când acesta devine capabil să-şi îndeplinească responsabilităţile şi să se desăvârşească spiritual. Voinţa joacă un rol esenţial în povestea aceasta, fiind necesar un antrenament permanent pentru păstrarea spiritului viu. Toate entităţile se manifestă diferit, chiar dacă uneori gândesc la unison. Tocmai aceste manifestări ne individualizează, căci suntem ceea ce facem. Acţiunile ne aplică o anumită emblemă vizibilă pentru ceilalţi, în baza căreia suntem calificaţi într-un anumit fel.
De cealaltă parte a baricadei se situează oamenii care se grăbesc să trăiască. Ei sunt, în general, pesimiştii incurabili, cei pentru care viaţa este o mare încercare, un examen greu de promovat. Imaginaţia lor creează tot felul de scenarii, unele dintre ele cumplite, deoarece aceasta este percepţia lor asupra realităţii. Aproape nimic nu-i mulţumeşte, fiind convinşi că în spatele bucuriilor, a reuşitelor, se ascund intenţii meschine. Nu se lasă înduplecaţi prea uşor, fiind extrem de bănuitori în orice situaţie. Astfel de oameni doresc să ajungă la finalul vieţii foarte curând, de teamă să nu facă vreun pas greşit, care să le anuleze întreg efortul de până atunci. Având mereu garda sus, nu pot fi impresionaţi de absolut nimic. Toate aceste rânduri par a fi o descriere sumară a omului ancorat profund în realitate, care trăieşte într-un ritm alert, fiind mereu grăbit către o destinaţie. Fobia de a greşi îl determină să fie atent în permanenţă, uitând să se mai şi relaxeze, să se bucure de micile satisfacţii care i se ivesc în cale. Dimpotrivă, le ignoră total, grăbind pasul şi mai mult, ca şi cum s-ar afla într-o întârziere fatidică. Având ochii minţii larg deschişi, ei pot vedea ceea ce pentru ceilalţi este insesizabil: pericolele iminente care pândesc flămânde orice mişcare imprudentă. Mă gândesc că toate acestea ar trebui să fie epuizante pentru oricine. Poate că oamenii obosesc la un moment dat să mai fie vigilenţi cu ei înşişi, în primul rând, şi cu tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Aceasta este raţiunea lor de a trăi: să se grăbească. Nimeni nu poate preciza cum e mai bine să procedăm, ce metode ar trebui să adoptăm pentru a reuşi ce ne propunem. Trăim aşa cum vrem, până la urmă, în pofida sfaturilor pe care încearcă să ni le ofere cineva, cu bună credinţă. Mai rău, dacă încercăm să şi impunem anumite poveţe, oamenii vor deveni mai susceptibili şi le vom pierde încrederea. Aşa că, fiind entităţi individuale, e normal să gândim şi să acţionăm diferit.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 

 

REPERE...
ARCANE ALCHIMICE ÎN POEMUL „MITOLOGICALE”, DE MIHAI EMINESCU
Eminescu este obligat, prin misiunea sa de Spiritus Rector al NEAMULUI ROMÂNESC, să întindă, periodic, capcane iniţiatice, pentru a verifica gradul de virilitate spirituală al Neamului pe care-l ocroteşte. Cea mai cunoscută capcană a poetului Eminescu se numeşte MEMENTO MORI - panorama deşertăciunilor.
Una dintre cele mai puţin cunoscute capcane iniţiatice eminesciene este poemul MITOLOGICALE. Însuşi titlul, prin sufixarea cuvântului „mitologic”, avertizând asupra unei funcţii de împlinit în plan sacral – cu sufixul „-ale” – trimite la semnificaţia derizoriului, ilariantului (de tip zaharicale – sau, la Creangă: puricale...).
Numai în două cazuri, omenirea reacţionează astfel, faţă de sacru:
1- când mitul a fost uitat şi s-a degradat, formal, până la forma-funcţie de divertisment (dar orice mit poate reînvia oricând, autoenergetizându-se – pentru că el pre-există, din vecie spre vecie, în GRĂDINA ARHEILOR...);
2-  când mitul trebuie protejat, cu orice preţ (chiar cu preţul aparenţei derizorii), de către iniţiaţi, în faţa valului agresiv-profan ( a se vedea măştile de tot felul – cele mai cunoscute fiind cele de carnaval...   -  dar semnificaţia esoterică a acestor măşti s-a pierdut, uneori aproape total... - puţini ştiu, de exemplu, că Arlechino are funcţie funebru-infernală...).
Textul eminescian oferă un traseu iniţiatic dintre cele mai interesante.
Aparent, pentru un lector plictisit şi neavizat – poemul este o parodie autohton-românească, de gust îndoielnic, a scenelor mitice olimpiene – având drept protagonişti, solitari şi bufoni, perechea mitică URAGAN-SOARE. Aparent fără rost, nejustificabil în economia unei scenete mitice riguroase, capătă relevanţă, spre final, o pereche uman-alchimică, împinsă de poet spre forma derizorie: MARGARETA nu e MARGARETA lui Goethe – ci o proastă frumoasă, care-şi aşteaptă un amant extrem de terestru(în aparenţă) – nu FAUST-întineritul prin magie mefistofelică – ci „scriitor la subprefectură”. Scriitor-Creator – trecut sub „zodia” derizoriului administraţiei pur terestre.
Mai mult de atât, şi mai rău – se înregistrează derapaje semantice inutile (şi neaşteptate, jenant-surprinzătoare), dinspre zona limbajului poetic consacrat – spre sintagme neologice-parodice, preţioase şi pretenţioase (cu funcţie de măşti lingvistice groteşti), de tipul:
a-(cf. p. 325) „Ah! Moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruineze/Toate societăţile de-asigurare (s.n.)din ţară”, sau
b-(cf. p. 325) „Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi”(s.n.), sau
c-(cf. 326)”Vai! Nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri”(s.n.).
Prima reacţie, pentru cei neiniţiaţi în Eminescu, ar fi închiderea cărţii, cu „sastiseală”...A doua reacţie, din partea celor minim avizaţi, în ce priveşte dinamica planului sacral-mitologic – este să-şi pună întrebări, cu privire la anumite puncte de tensiune simbolică majoră, ale textului:
a-în primul rând, relevanţa insistentă a culorilor roşu-verde-albastru – ce e cu ea? Şi de ce apare ALBASTRUL fetei-MARGARETA OCULTATĂ - convergent direct la AURUL LUNAR?
b-Insistenţa pe elementul AUR – trecut prin stadiile-spaţii de transfigurare: chimir, căuş de vatră(cuptorul), saci de-ntuneric – saci în care aurul este uscat în rubine. De ce? Este o operaţiune bizară – care poate să trimită, cu o oarecare rigoare, la practici oculte.
c-LUNA-CLOŞCĂ, generatrice, prin mers sacral (pendular: stânga-dreapta), a stelelor – apare, ca relevanţă în text, după cuplul (căzut, sau ascuns în derizoriu – ca Cenuşotcă)  MARGARETA-FAUST-CEL-CU-PIPA. În ce scop a fost creată această relaţie mitică?
d-De ce URAGANUL-MOŞNEAG nu mai are căciulă (în finalul poemului) – când se spune clar, în textul anterior acestei secvenţe, că nici nu avusese căciulă – ci coroană?
Şi aşa mai departe. Întrebările iscate sunt suficiente pentru a cere, imperativ, o nouă ordonare a percepţiilor semantice, din partea noastră -  o ordonare de tip mitologic, alchimic etc.   -   după cum va fi cerută ea de o relevanţă simbolică mai insistentă sau de alta.Oricum, totul este mult prea „iraţional”, în text, pentru ca să nu reclame o tentativă de reordonare, în mintea noastră, a secvenţelor mitice disparate(mai exact, o reordonare a „obişnuinţelor” noastre mitice, a prejudecăţilor noastre mitice).
Ce va fi vrând să facă oare, prin spunere   -   MITICUL EMINESCU?
Dată fiind relevanţa culorilor alchimice (negru, roşu, verde, albastru)   -   mai abundente şi mai relevante decât în multe poezii eminesciene   -   se pare că avem de-a face cu OPERA ALCHIMICĂ-MAGNUM OPUS. În ce constă ea? Ca orice operă alchimică, demersul urmează finalitatea numită ”obţinerea pietrei filozofale” (cf. Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994, p.65): „(Piatra filozofală) e piatra aruncată, pe care Christos o răscumpără şi o preface în pâine superesenţială şi o pune în vârful unghiului, căci gestul Lui, în momentul frângerii, e prototipul secţiunii longitudinale, a tuturor bisericilor creştinătăţii”.
Dar, cum spune prefaţatorul operei lui Fulcanelli, Dan Alexe (cf. Fulcanelli, Misterul Catedralelor   -   şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale Marii Opere, Nemira, Buc.,1997, p.9):”Textele alchimice sunt, în primul rând, reţete magice, şi, în al doilea rând, texte poetice” (s.n.).
Prin alchimia textului eminescian, deci, către LEUL VERDE, SCUIPATUL DE LUNĂ sau SĂMÂNŢA METALICĂ   -   adică spre cea mai adâncă stare poetică:cea alchimic-creatoare.
„Alchimia poate fi accesibilă numai prin stăpânirea unui joc, criptat, cu limba”   -   şi Eminescu este stapânul absolut al acestui joc.
Cf. Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc.,1998:”Din punct de vedere creştin, alchimia era un fel de oglindă naturală, oferite adevărurilor revelate:piatra filosofală care transformă metalele obişnuite în argint sau în aur este un simbol al lui Christos, iar producerea acestei pietre din <<focul fără flacără>> al sufletului şi din <<apa permanentă>>  a mercurului este asemănătoare naşterii lui Christos-Emmanuel”.
De aceea, în textul eminescian vom căuta PIATRA ARUNCATĂ, care este rescumpărată şi prefacută în pâine superesenţială, demiurgic-reconstructivă a lumii.Unde este capătul de jos al osiei lumii? În PROSTIE-IGNORANŢĂ şi în PUTREFACŢIA NEAGRĂ şi FUM AL INCERTITUDINII.
Piatra aruncată va fi, aici   -   FEMEIA : MARGARETA MAGIEI (MARIA MÂNTUIRII   -   din MARIA MAGDALENA). Cu ea vom trece prin cele trei etape alchimice   -   PURIFICARE, ELIXIR   -   ajungând la REVELAŢIA SUPREMĂ A PIETREI FILOZOFALE.
Margareta Magiei se întemeiază pe fumul pipei-lulelei sublunare (scrierea-fum de la subprefectură, scrierea subjugată Materiei-Prakrti)   -   şi tot ea se va-nălţa, ca axă a lumii spirituale, din OUĂLE LUNARE (CLOŞCA LUNARĂ va umple cosmosul de urmele fertile ale stelelor   -   căci cloşca este imaginea simbolică alternativă a insuşi PEŞTELUI-HRISTOS, care-şi lasă icrele sacre, transfiguratoare, în vatra cosmică a FOCULUI NEVĂZUT-ALBASTRU: „Luna, o cloşcă (...), merge pe-a celui aer moale şi- albastru”).
„Albastrul şi Albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detaşarea faţă de valorile acestei lumi şi înalţarea sufletului eliberat către Dumnezeu, adică spre aurul care va întâmpina albul virginal , în timpul ascensiunii sale spre albastrul ceresc (...). Albastrul este cea mai imaterială dintre culori (...). Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului, în care realul se transformă în imaginar” (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Artemis, Buc., 1997).
De aceea, pentru a păstra imaterialitatea divină a rezultatului operei alchimice   -   OUĂLE ALBASTRE, IUBIREA ALBASTRĂ   -   Moşneagul Dinamicii şi al Răzvrătirilor Cosmice   -   URAGANUL   -   se lasă despuiat de atributele sale autarhice-divine (în primul rând de COROANĂ   -   dar şi de COJOC şi CIUBOTE):el rămâne sub protecţia PIEII RENAŞTERII (CĂMAŞA), desculţ   -   ca Revelare a Puterii şi Bărbăţiei, dar şi ca „primul mugur al fătului din pântece” (cf. Zahan Dominique, Societé d' initiation Bambara, Paris-Haga, 1960).
Apoi, fără căciulă ( de fapt, în primul rând, fără COROANĂ)   -   adică având parul neordonat-neocrotit de cască ( Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, op.cit.):”Casca este un simbol al invizibilităţii, al invulnerabilităţii, al puterii”. Deci, MOŞNEAGUL-URAGAN e la fel de fragil şi vulnerabil, dar la fel de curat şi gata pentru un nou început-operă – cât şi un prunc. El se predă total Maestrului Alchimist – celui care, între timp, a devenit ANDROGINUL – PRIN NUNTA ALCHIMICĂ SECRETĂ -  Soare-Lună: „Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/Şi se scarpină-n cap somnoros  -  uitându-se-n soare”. Stând în pântecul prefacerii alchimice, Moşneagul-Uragan (forţă cosmică dinamică brută, nu ocultă – ucenic, iar nu Maestru) – a rămas în urmă cu o măsură a percepţiei asupra operei alchimice: el crede că se mai uită în Soare – când, de fapt, el priveşte (încă neînţelegând) OPERA ALCHIMICĂ ÎNFĂPTUITĂ.
Scărpinarea în nas – supunerea la fulgerele Revelaţiei. Somnoros (de fapt, supus anamnezei) – Uraganul-Ucenic se uită/se predă spiritual, pentru a fi iarăşi utilizat, circular – pe Axa Munte(Rarău)-Soare(de fapt, Androginul Paradisiac).
Da. Soarele a operat alchimic, prin intermediul forţelor brute, dinamic-cosmice, ale Moşneagului-Uragan (Ucenicul Alchimic) – transmutarea în ALBASTRU – trecând de la nigrido, prin albedo – la rubedo – iar, apoi, la PIATRA FILOZOFALĂ: STAREA DE ALBASTRU.
Şi acum, să urmărim ce ne lasă Eminescu să întrevedem – din operaţia alchimică, prin care s-a ajuns la faza SULFULUI-IUBIRE (PURIFICATIO: „Devoţiune fierbinte faţă de divinitate” – cf. Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric, Univers Enciclopedic, Buc., 1997):
I-CARUL, ca simbol al lumii (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit.) – este mânat de Uraganul-Ucenic al Maestrului-SOARE – ieşind „din porţile mândre de munte” (MUNTELE – simbol al Centrului Spiritual al Cosmosului).
Ieşirea din Centru a CARULUI RĂZVRĂTIRII (REVOLUŢIONĂRII SPIRITUALE)  – se face sub semnul pozitivităţii, al divinului ALB, diurn: adverbul DA, primul cuvânt al poemului, marchează nu o afirmaţie continuatoare a altui context, necunoscut de noi – ci explozia iniţială a voinţei centrifuge, nou-creatoare.
II-Apanajul Bătrânului Uragan din Carul Lumii îl formează CAII-FULGERE (Revelaţia) şi FUGA-TUNET (tunetul este socotit, în mitologia lumii, tatăl fulgerelor):”Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună”.
III-Suportul de deplasare sunt NORII – „Pe lungi umeri de nouri/Caii fulgerători” etc.
NORUL este:
a-instrumentul apoteozelor şi al epifaniilor, dar, în acest moment al operei alchimice, e mai curând
b-starea de principiu (islamicul „al'ama”), ce nu poate fi cunoscută, a lui Allah.
Pe umeri de nouri – adică prin susţinerea ocultă, se dezvoltă dinamismul primar al acţiunii URAGANULUI (acţiune programată, comandată şi stimulată de Maestrul-SOARE). Aparent doar, această acţiune este disjunctă faţă de intenţiile SOARELUI-MOŞNEAGULUI ETERN AL LUMII – în realitate, fără această fază dionysiacă, shivaită (nigrido, în limbajul alchimic) nu e posibilă realizarea fazelor ulterioare ale MICII şi, apoi, ale MARII OPERE ALCHIMICE-MAGNUM OPUS.
În zona semantică a norilor susţinători, a norilor-principiu divin voalat, în vederea suportabilităţii revelaţiei către umanitate – se înscriu, treptat, şi munţii, codrii bătrâni, paltenii nalţi, bătrânii stejari, şi brazii cei vecinici.Căci nucleul spermatic al LUMINII NOII OPERE-LUME (LUMEA CA PROIECT)   -   este reprezentat de HOHOTUL DE RÂS al Uraganului. Râsul este izotopic semantic, în mitologia celtică, cu Văzul Divin (cf.Charbonneau-Lassay, Le Bestiaire du Christ, Bruges, 1940).
IV – SALUTUL munţilor şi codrilor (exprimaţi ca scară-rugăciune vegetală:palteni-stejari-brazi) semnifică adeziunea de spirit a forţelor chtoniene la OPERA NOVA   -   opera pornită prin dinamismul spiritual, ca impuls primar (primo movens...), din partea BEŢIVULUI URAGAN.
V – Evident, beţia este starea de extaz mistic, în care URAGANUL trebuie să-şi transpună fiinţa de forţă   -  spre a realiza prima fază a Înaltei Opere, întru divinitatea diurnă (exclusiv, deocamdată).
ORGIA („Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei...”), deci, este starea de graţie ţi, în acelaşi timp, hybris-ul-vehemenţă dinamică, necesar Noii Creaţii.
VI – MAREA ALBASTRĂ ar trebui, conform atributului albastră   -    să semnifice transcendenţa absolută. Nu. Marea, la Eminescu, dincolo de simbol al infinitului vieţii şi morţii   -   este simbolul inerţiei şi al inconştienţei dintre reîncarnări (starea de kamaloka   -  pauza dintre reîncarnări)   -   în contrast cu dinamismul universal.Dar originea ocultă al întregului dinamism universal stă tot în kamaloka-marea.Marea este oglinda ce reflectă firea. Deci, reflectă, aparent total placidă, ceea ce ESTE / EXISTĂ (fenomenal). În faţa dinamismului revoluţionar-spiritual, MAREA răspunde pe potrivă   -   adică, refuză evidenţa(manifestarea) reflectării vizuale   -   şi se manifesta mult mai ocult-orfic, ca murmur: MAREA îşi simte în pericol propria natură (disimularea ocultă). De aceea, îşi transformă funcţional albastrul:din finalitate divină   -   în inconştienţă (ca disimulare), refuz al angajării făţişe, în „opera operatoare” a URAGANULUI.
Se produce, în felul acesta, uşor, confruntarea şi conversia-convertirea albastrului final (expresie a stării de absolut divin)   -   în negru incipient (nigrido alchimic, izotopic semantic cu putrefacţia care precede reînvierea): armia neagră a URAGANULUI, prin intermediul halo-ului norilor   -   este mânată „contra mării”   -   şi, de fapt, contopită (secret) cu natura intimă a mării.
„El mân-oştiri de nori contra mării...ş-armia-i neagră” etc   -   în locul acelor puncte de suspensie trebuie să punem, probabil, întregul secret al convertirii reciproce a URAGANULUI (dinamism cosmic evident) în MARE (dinamismul ocult, rădăcină al tuturor dinamismelor fenomenale-expresive). Orice negru-nigrido (putrefactio) promite, în învăluirea sa, izbucnirea luminii secrete, potenţială acum  -   dar oricând gata să se autoexprime.
Constatăm, însă, că operaţiunea nu este începută de forţele evident-active, răzvrătite (haotic, dacă i s-ar fi permis să-şi exprime întocmai propria natură...)   -   ale URAGANULUI BĂTRÂN.Mai BĂTRÂN (experimentat-puternic spiritual, ca autoritate executivă şi, în primul rând, plănuitoare şi coordonatoare) ca URAGANUL, dar stând sub semnul Roşului Etern (dând iluzia artificialului, tocmai cu cât este mai organic, mai spiritual-roşu: „Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de azi”   -   ricanează ucenicul, semiprofanul, „instrumentul” alchimic al Soarelui   -   URAGANUL)   -   stapânind autoritar demersul operei alchimice: este SOARELE.
De fapt, beţia extatică a Moşneagului-Uragan a fost pregătită, ritualistic, de către SOARE. Căci Soarele a convertit apa placidă a Mării   -   în norii păhare cu apele mării adânci  -   „păhare boite cu roşă lumină”. De observat, iarăşi, disimularea sacralului autentic, sub măştile artificialului, ale deghizamentului şi butaforiei de carnaval (sau de societate umană profană): paharele sunt „boite” cu „roşă lumină”   -   cu cât ele sunt, sau devin, mai autentice Potire Graaluri.
Soarele, deci, a produs Oceanele Purpurii, ale mitologiei greceşti: ele reprezintă pântecul în care viaţa şi moartea se transformă una în cealaltă.
În felul acesta, aparent, Marea şi Cerul divorţeaza semantic: lumina roşie a Soarelui se reflectă în Mare, ca fază superioară a operei alchimice (albedo=ţelul operei mici, iar rubedo=ţelul operei mari alchimice). Iar Cerul se diferenţiaza cromatic (implicit, şi simbolic): cerul cel verde   -   Cer care preia funcţiile activ-sacrale ale Apei (eminamente verde).
(Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op. cit.):”Verdele intră cu roşul într-un joc simbolic de alternanţe. Trandafirul infloreşte printre frunzele verzi (...).Echdistant între albastrul ceresc şi roşul infernal, două culori absolute şi inaccesibile, verdele mediator este o culoare (...) umană (...). Verdele este culoarea apei (...). În tradiţie orfică, verde este lumina spiritului care a fecundat apele primordiale (s.n.).Alchimiştii socotesc că lumina smaraldului este aceea care pătrunde cele mai mari taine(...). Raza verde este dătătoare de viaţă şi de moarte (...). Rozicrucienii înfăţişează Graalul verde şi pe Christos-Trandafir Roşu, pe Cruce Verde”.
In concluzie, păharele nourilor sunt metonimia Graalului, iar acţiunea de a bea băutura amară a Oceanului Pacific (jumătate...): ”Groaznic s-a îmbătat bătrânul   -   soarele zice/Nu-i minune   -   a băut jumătate d-Oceanul Pacific,/Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară”   -   ei bine, această acţiune de a bea băutura amară, înseamnă integrarea forţelor dinamice din cosmos   -   în starea de GRAAL-HRISTOS (integrare în lumina Spiritului Etern, dar şi revelaţia Luminii Spiritului: EVOLUŢIA PE TREAPTA IUBIRII ABSOLUTE CRISTICE).
Oceanul Pacific, şi nu alt ocean (mai...european)   -   trimite la ideea de pax eterna.
Iată ce spune un text alchimic: ”Cei doi şerpi, fiind puşi laolaltă în Recipientul Mormântului(care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis,din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul din momentul în care se apucă unul pe altul   -   dacă frigul nu îi împiedică   -   şi până când amândoi, cu balele lor de venin şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului(influenţele şi forţele lor reciproce manifestandu-se, în domeniul <<naturii neîmblânzite>>, ca un venin, adică distructiv, şi, pâna când, în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă după moarte în apă vie şi permanentă   -   prin unirea lor într-o realitate superioară)   -   înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, mai nobilă şi mai bună”.
Pacea, împăcarea sub semnul nobilului şi absolut bunului Hristos.        
După violenţa-hybris a beţiei (şi, implicit, a bătăliei dintre şerpii Mercurului şi ai Sulfului)   -   urmează împăcarea secretă, total ocultă, întru AXA-PIPA-LULEA. (Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op.cit.): „Calumetul-pipă reprezintă OMUL PRIMORDIAL în picioare în CENTRUL LUMII, pe chiar AXUL LUMII   -   şi înfăptuind prin intermediul rugăciunii materializate prin fumul de tutun (sufletul) unirea dintre puterile chtoniene şi ZEUL SUPREM URANIAN, spre care se înalţă ruga lui”.
Acesta este simbolul „Tânărului plin de speranţe” (n.n.:căci e plin de fumul-spirit divin) „venind cu luleaua în gură”. Ivirea sa este concomitentă cu retragerea roşie (apusul) a Soarelui: Tânărul-Omul Primordial, contopit cu AXUL LUMII   -   este ipostaza vicarială-alchimică a Soarelui. După cum FATA ALBASTRĂ (transfigurarea Mariei Magdalena-nigrido   -   în Maria Fecioara-albedo) este ipostaza vicarial-alchimică a Lunii. Păstrătoarea stării de OU ALBASTRU   -   în raport cu lumea profană, disparentă în starea nigrido. Amară şi dulce este băutura-Hristos   -   căci presupune moartea iniţiatică(„Părinte, de voieşti, să treacă paharul acesta de la Mine”   -   cf. Evanghelia lui Luca, p.1194   -   cf. ”Avva, Părinte, la Tine-s toate cu putinţă   -   treacă paharul acesta de la mine”   -   cf.Evanghelia lui Marcu, p.1156   -   „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”   -   cf. Evanghelia lui Matei, p.1132)   -   şi viaţa spirituală eternă, dobândită prin beţia mistic-euharistică a iniţierii.
Capul prin nori („Soarele-şi băgă capul prin nori”) reprezintă:
a – străpungerea necunoscutului,
b – aureolarea capului, sacralizat prin lumina noii lumi (revelaţia Soarelui către Uragan este exprimată ca gâdilare-înţepare repetată a bărbii=tumultul haotic al sufletului-corp eteric, cu O RAZĂ=suliţa revelaţiei Sinei Spirituale). Dar această suliţă încă nu ajunge la Nucleul Spiritual al Ucenicului-Forţă Brutală a Cosmosului. De ce spunem aceasta? Pentru că Uraganul vede, în acţiunea solară , încă un joc, al Iluzionistului-PEPELEA: „Hehe, zice bătrânul râzând, ce faci tu, Pepeleo?” Soarele-Taumaturg a depăşit, cu mult, stadiul jocului steril: el înfăptuieşte, prin autosacrificiul pe care-l va presupune hierogamia, nunta alchimică – MAREA OPERĂ DE CREAŢIE COSMICĂ.
Nu este exclusă (dar are, totuşi, prea multe şubrezeli de argumentaţie) o ipoteză conform căreia cei doi bătrâni ai lumii, Soarele şi Uraganul, ar fi Gottheit-ul, respectiv Gott-ul eckhartiaeni (dumnezeirea pasivă, nonexprimată – şi Dumnezeul activ, exprimat în lume). Că ar fi două aspecte ale aceleiaşi divinităţi atotfăuritoare (şi atotplănuitoare).
„Moşnege făr' de-obraz” nu poate însemna insultarea Uraganului-Ucenic, din moment ce acesta s-a conformat întocmai planurilor oculte-creatoare ale Soarelui. E vorba, mai curând, de pierderea obrazului-faţă expresivă  -  în decursul operei de obiectivare alchimică. Dinamismul-faţă expresivă (Gott) se retrage, pentru a reveni la starea ante-proiectantă.
Ucenicul începe el însuşi un aparent joc(simbolizat de shivaismul mişcării, numită când „mocăneasca”, când „morişcă”, efectuată asupra unei părţi expresive a Uraganului:”El norii frământă jucând mocăneasca/Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă”). Darea peste cap este, şi ea, semn al transfigurării: ”Se tăvălea peste cap” ( de observat dubla rotaţie: o rotaţie în jurul propriei axe fiinţiale – şi o a doua rotaţie, în jurul unui centru ocult, care dirijează „jocul” vieţii şi morţii, transfigurările prin parcurgerea CERCULUI-SPIRALĂ a LUMILOR POSIBILE/IMPOSIBILE/TRANSCENSE etc.).
Coroana pe-o ureche – se traduce prin COROANA ORFICĂ ( coroana care produce Revelaţia, la nivelul urechii-labirint al fiinţei, hieroglifă a fiinţei).
Răsturnarea carului – este simbol clar al naşterii-renaşterii: răsturnarea lumii (a se vedea şi expresia, profund metaforică, a românului, când vrea să numească expulzarea iminentă a fătului, ca naştere: ”Când răstoarnă (cutare femeie) carul?”): ”Se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul” – Uraganul nu percepe, încă, naşterea sa spirituală, ca pe o renaştere – ci ca pe o înglodare – o sporire a gradului de afundare în materie. Vom vedea imediat că percepţia bătrânului este una provizorie şi, deocamdată, iluzorie.
De ce? Pentru că Ucenicul Uragan ştie că, întâi, trebuie să te scufunzi – să cazi cât mai jos!!! – pentru a putea să accezi, merituos, la cea mai avântată înălţare. Trebuie, deci, să regresezi până la stadiul saturnian (căci porcul care se „scărpina de păduri ca de-un gard de răchită” stă sub semnul PLUMBULUI-SATURN). Numai că zidul dintre lumi este împletit, iar nu compact: printre/prin ochiurile „împletiturii” metafizice se poate întrevedea, totuşi, esenţa ocultei lumi.
După shivaismul mişcării („mocăneasca”, „morişca” distrugerii şi reînvierii cosmice/TRANSFIGURĂRII)  - „norii roşesc de ruşine”. Din nou, convertirea valorii negative şi negatoare a înroşirii ( la obraz...) – în valoare pozitiv-iniţiatică: convertirea inefabilului profan al apei – în inefabilul sacral: SÂNGELE CRISTIC DIN GRAALUL VERDE. Esenţa Luminii.
1- Axul lumii noi primeşte COROANA („El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă”) – frumoasă şi roşă – ambele, ambele, atribute ale divinităţii autosacrificate întru demiurgie.
2- „Cojocul l-anină/El de cuptor” – COJOCUL dublează athanorul alchimic – se sugerează intrarea în faza a doua: albedo. Din întâmplare sau nu – pronumele care-l „denumeşte” pe URAGAN, prin anjambamentul versului – devine pronume al divinităţii (prin ortografierea cu majusculă).
3- „Ciubote descalţă” – rămânând virilitatea pură a operatorului aşchimic, de până la junta alchimică.
4- „Negrele-obiele/Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei”. O transfigurare miraculoasă: negrele legături împiedecătoare (obiele) devin avântul spiritual suprem luminos: lanul dublu arat trimite la mistica cristică a GRÂULUI – iar astfel, Focul Gheenei, prin Hristos care a poposit în lanul obielelor – se transfigurează, din imagine a labirintului „sec”/steril -  în FOCUL CELEST AL MÂNTUIRII ALCHIMICE: hierogamia Soare-Lună.
5- „Chimirul descinge şi varsă dintr-însul/Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră”. Matricea-chimir, matricea-căuş al vetrei – nasc AURUL APRINS (faza albedo).
Pentru faza albedo, Eminescu oferă o metaforă cu totul inedită: GERUL BĂTRÂN ŞI AVAR.  „Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită/Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric/Ca să-l usuce-n rubine”.
Bătrâneţea GERULUI îl face pe Ger „contemporan” spiritual-funcţional cu Uraganul şi, mai ales( dat fiind că Gerul este treaz şi activ, lucid, chiar hiperlucid, într-o muncă complet ocultă) cu SOARELE. Extremele, mai ales în alchimie, se ating, „nuntesc”. Starea de avariţie este starea de departajare faţă de lumea profană şi faţă de tranzacţiile zadarnice, tocmai pentru că sunt profane – ale lumii: avarul mistic îşi prezervă energia şi şi-o sporeşte. Apoi, să numim operaţia alchimică, efectuată prin gerul avar din întuneric (paradoxal, el este CEL FIERBINTE SPIRITUAL – care, acţionând în întuneric, pregăteşte esenţa Luminii): el comprimă lumina aurului-zori (aurul spiritual, lumina noii lumi) – în RUBIN (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit.: „Piatra îndrăgostiţilor, care îmbată şi exaltă, fără să existe vreun contact. Emblema fericirii – izgoneşte Răul”).
Prin Gerul-albedo cu flori de aur, concentrat în rubine (rubedo) – s-a ajuns la stadiul GRĂDINA PARADISULUI:”Soarele(...) pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare[1]/ Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce” (florile de cireşi/vişini îngână-contopesc albul cu roşul – „usucă aurul în rubine”... – iar florile de salcâm sunt, ca şi cele de tei – „de aur” al IUBIRII CELESTE).
Aici se-ntâlnesc FATA ALBASTRĂ (boboc= comprimare a focului, a lui Hristos cel Roşu, ascuns între braţele Crucii Verzi) cu amantul ei: „scriitor la prefectură,/Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură”. Speranţa, ştim din teologie, dar ne-o confirmă şi alchimia – este virtute fundamental-spirituală, fără de care nu se poate porni nicio lucrare sacral-spirituală.
Se-ntâlnesc două prostii, oare? „Ah! Boboc...amabilă eşti...frumoasă şi proastă/Când aştepţi pe amant...” Nu se poate. Zadarnic să fi lucrat, pe deasupra şi pe dedesubt de spiritualitate istoric-umană, Spiritele Mitului Etern, Uraganul-Soarele-Luna-Marea(Maria...)-Gerul....?! NU!!!
ALBASTRUL şi AURUL – alchimia, mai ales, care dă semnificaţie sublimă ALBASTRULUI şi AURULUI – trebuie să învingă (reconvertind, întru Paradis, istoria umanizată...) – să învingă PE DEPLIN ŞI REAL (Realul Esenţial!!!) – căci sacralul este singura realitate.
Ea e proastă când aşteaptă iubirea, când îşi aşteaptă amantul?  Nu  -  ea este SUPREMA INOCENTĂ (inocenţa i-a fost pregătită/trudită alchimic de stihiile Mitului Etern!). Ea este iedera verde-albastră, care se înalţă, răsucindu-se pe axa lumii – „scriitorul” (stăpânul hieroglifei lumii) cu PIPA-LULEA. AXA SPIRITULUI.
Astfel este recuperată (prin muncă dublă de transfigurare: în registrul cosmic-stihinic şi în registrul istorico-mitologic uman ... – conlucrare sinergică a Regnurilor şi Arheilor, aşa ca-n Ieslea Bethlehemică, pentru NAŞTERE DE DUMNEZEU...)  - IMAGINEA SACRĂ A ANDROGINULUI. ANDROGINUL ADAM.
Soarele apune. Adică se scufundă, pentru nunta (ocultă şi ocultată ochilor profani) cu Cloşca-Lună. Sau, pentru a fi inclus în Ouăle ouate de Cloşca-Lună: stele-urme de aur („Urmele de-aur a labelor ei [Lunii] strălucinde ca stele”). Principiul masculine al AURULUI este inclus în urmele-forme spirituale ale noii lumi-stele. Pe scurt, este contopit, prin hierogamie, în OUĂLE COSMICE.
Da, de fapt, Soarele “apune” (se ocultează în starea mistic-celebră de “noapte bogată”, din Sara pe deal - sau de SOARE NEGRU, ca-n Luceafărul…) – în favoarea stării criptice absolute a OULUI LUMII (în care ARGINTUL LUNAR nunteşte cu AURUL SOLAR).
Forţele dinamice “brute” (stihinic-mitologice) se retrag (după ce au transfigurat rădăcinile lumii, adică au pregătit, “subversive”, germenii Arheilor Eterni, în plină istorie… - prin aceasta, ISTORIA SE VA RESORBI, CÂT DE CURÂND, în Rădăcina-Mit…) – se retrag la capătul de jos  al Axei Lumii-Rarăul (MUNTE): “Iar de a doua zi (n.n.: a doua naştere, cea spirituală) se scoală bătrânul şi urcă Rarăul/ Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/ Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare”. Doar slabe scăpărări-scărpinări (scăpărările Revelaţiei!) au mai rămas din VÂRTEJUL REVOLUŢIONATOR DE SPIRIT ŞI DE LUME. Somnul persistă (este vehiculul către starea Visului, ca Regăsire a Grădinii Arheilor…) – pentru a putea cuprinde, cât mai total şi sintetic, ANAMNEZELE – trăirea recapitulativă a stărilor alchimice în care a fost implicat (fie şi ca ucenic) Uraganul (Transfigurator… - ca orice furtună!). Privirea spre Soare (“uitarea” nu amnezică, ci anamnezică -  în Soare…) poate fi, de fapt, spre Lună (sau uitare de sine în Lună… - Luna este, la Eminescu – nuvela Sărmanul Dionis, simbolul lumii paradisiace, sau, ca în folclor şi în Făt-Frumos din lacrimă -  tărâmul celălalt…). Sau, ca să anticipăm Adevărul-Revelaţie, de care va fi cotropit cât de curând (sau: pe cât de curată i-a fost inima lui de ucenic, în timpul lucrării alchimice) descojitul de voinţă proprie-URAGAN: PRIVIREA este îndreptată spre hierogamia SOARE-LUNĂ. Hierogamie împlinită.
Operă alchimică împlinită – din care proasta  (PIATRA ARUNCATĂ!!!) a fost transcensă la nivelul CLOŞCĂ LUNARĂ, stăpână a potenţialului sacru al Marii Opere Alchimice-Magice (MAGNUM OPUS). Piatra aruncată s-a (RE)convertit în PIATRA FILOZOFALĂ.
Aşa se întâmplă mereu…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Floarea de cireş/vişin: este Sakura japoneză -  floarea extazului celest şi a onoarei cavalereşti...

SPINOASA PROBLEMĂ A AROMÂNILOR – “FRAŢI DI MUMĂ ŞI DI-UN TATĂ” (I)
Nu cred să fie pe lumea asta vreun neam cu o istorie  mai sublimă şi mai ingrată  -  decât Neamul Frate Geamăn de la Sudul Apei Uitării (Dunărea): AROMÂNII.  Cel puţin, Europa nu cunoaşte neam mai eroic şi, totodată , mai ignorat(de însuşi Fratele Geamăn de la Nordul Apei  -  noi, românii traianici, nordici, îi ignorăm, de mult şi  vinovat, pe fraţii noştri gemeni  -  românii aurelianici, sudici!!!)  -  decât ramura de sud a trunchiului traco-român.
“Aromânii, armânii sau rumânii, cum îşi zic ei, macedonenii, cuţovlahii şi ţânţarii(adică Fiii Cezarului  -  sânî=fii, ţar=împărat), cum îi poreclesc grecii şi sârbii, sunt cea mai veche seminţie şi cea mai eugenică, adică mai nobilă, dintre toate câte trăiesc în sudul Dunării. Ei sunt populaţia aborigenă, vrednici urmaşi ai stihiei traco-ilire, peste care s-a altoit demnitatea romană: mister tracic şi pragmatism roman”(cf. Teohar Mihadaş  – art. Aromânii şi rolul lor în Balcani).
“Moştenitori direcţi ai vechii civilizaţii trace, aromânii sunt, prin limba şi cultura lor, singurii reprezentanţi, la Sudul Dunării, ai latinităţii balcanice, născută odată cu cucerirea Macedoniei de către Legiunea a V-a romană, în anul 168 î.H.”(cf. Vasile Tega – art. Aromânii: aceşti necunoscuţi).
“Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie  -  românii sunt, în privinţa acestor calităţi, cu mult superiori acelora ce vorbesc greceşte  -  sunt însă inferiori         greco-slavilor înşiretlicuri. Toţi aceşti ciobani simpli şi de rând au o  eminentă aptitudine pentru lucrări în metal. Armele şi armăturile lucrate în aur şi argint, pe care le admirăm la arnăuţi şi palicari (grecotei) au ieşit din atelierele vlahilor”(cf. Mihai Eminescu – art. Românii Peninsulei Balcanice).
Întrebă, azi, pe Calea Victoriei, în plin Bucureşti  -  şi ai să vezi câţi români au auzit de fraţii “aromâni”. Aşa guvernanţi avem azi -  aşa şcoală de conştiinţă şi suflet avem azi. Cum să nu îndrîznească grecii să înfăptuiască, de sute de ani  -  etnocidul, prin asimilarea forţată (în dispreţul oricăror reglementări legale internaţionale)  -  al aromânilor? Grecii, “fraţii noştri ortodocşi”  -  îi numesc pe eroii luptei pentru păstrarea identităţii de neam: “renegaţi ai elenismului”, acuzându-i că “visează la românizarea greco-românilor”. Când n-ai fost niciodată altceva decât român  -  nu poţi “renega elenismul”. Iar a zice greco-români  -  “expresia asta e tot atât de improprie, ca şi afirmarea că iedul e fiul zimbrului”(cf. Mihai Eminescu – art. Despre Apostol Margarit).
O, răsfoind scrierile străinilor despre aromâni, ţi se face ruşine că eşti român din Nord. Căci iată ce ştia evreul Beniamin Tudela, rabin, la 1770, despre valahii-aromâni din Munţii Balcanilor:”Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu poate domni asupra lor”.
Cine mai ştie azi, dintre “nepoţii lui Traian” – că strămoşii săi valahi, din sudul Apei Blestemului Uitării (Dunărea)  -  între 1187 şi 1373, sub conducerea lui Petru şi Asan şi ai urmaşilor lor, toţi principi valahi din Balcani  -  nu erau doar nişte bieţi ciobani, nici doar armurieri, negustori etc.  -  ci au fost RĂZBOINICII NEBIRUIŢI AI RĂSĂRITULUI BALCANIC? I-au snopit în bătaie, pur şi simplu, pe trufaşii împăraţi greci ai Bizanţului, ba şi pe cruciaţii latini, din Apus, nu mai puţin(decât grecii bizantini) infectaţi de păcatul superbiei: “Valahii(…) au coborât din munţii lor sub conducerea celor doi fraţi, s-au unit cu bulgarii şi au făcut prăpăd în imperiu(). Bulgarii şi valahii au năvălit aici() în timpul nopţii şi au făcut un adevărat măcel asupra armatei greceşti. Cantacuzen(n.m.: împăratul!), cu numai o mână de oameni, abia a putut să se salveze la Constantinopol(). Au luat săbiile() s-au năpustit asupra grecilor (conduşi de însuşi împăratul Isaac Angelos) mai repede decât rostim noi vorba şi i-au ucis pe toţi cei ce luptau(). Asan îl surprinde (n.m: tot pe “falnicul” Angelos) într-o trecătoare şi() i-a omorât cea mai mare parte din oştire(). Isaac a căzut prizonier, cea mai mare parte a ostaşilor săi este ucisă(). Alexis Comnen (n.m.: împăratul Bizanţului!) ceru pace (n.m.: cuţo-vlahilor, vlahilor şchiopi!  -  “poporului de homosexuali”, cum i-au calomniat, grosolani, grecii, mai târziu) . Ioniţă puse de se construi o maşină de război în patru laturi() şi cu ajutorul ei pătrunse în oraş(n.m.: Varna), după trei zile de asalturi(). Ioniţă(n.m.: regele vlahilor), care fusese uns şi recunoscut de către Papă, a hotărât să le facă război cruciaţilor (n.m.: cruciaţii puşi pe jaf, că doar jefuiau doar pe nişte fraţi ortodocşi) îi lovi pe latini, care fură spulberaţi” etc. (cf. Mihail Kogălniceanu – Vlahii de la sud de Dunăre).
Apoi, au venit turcii “păgâni”  -  dar nu le-au fost duşmani mai mari românilor din Sud, decât “fraţii greci ortodocşi”  -  pârâtori la Sublima Poartă  -  cu grea năpastă asupra cuţovlahilor.
*
Vă va fi greu să răspundeţi la întrebarea cine-i “ortodox” şi cine-i “păgân”  -  când veţi face lectura privilegiilor acordate aromânilor de către turci, în sec. XVI, printr-un vizir recunoscător faţă de ospitalitatea celnicului (n.n.: stăpân de turme)  Sterie Floca ( aromân), din Meţovo:  ”Orice persoană de orice religie şi condiţie ar fi, care se va refugia la districtul Meţovo, şi oricare ar fi motivele pentru care s-a refugiat acolo, nu va putea fi niciodată urmărită şi reclamată de nici o autoritate.
Orice musulman care va trece prin districtul Meţovo trebuie să considere acest pământ CA PĂMÂNT SACRU;  şi la ieşirea sa din ţinut SĂ SCOATĂ POTCOAVELE DE LA CAI, CA SĂ NU IA DIN ACEASTĂ ŢARĂ NICI CÂT NEGRUL DE SUB UNGHIE (s.n.).”
Se pare că Duhul Sfânt bate pretutindeni  -  şi pe unde-i este voia  – şi i-a ales şi pe aceşti musulmani, din sec. XVI : respectul sacrei ospeţii, determină recunoaşterea ţinutului ospeţiei ca BISERICĂ-AZIL SACRU. Dar pe grecii ortodocşi  -  ce i-a atins? Să vedem.
Pe 9/22 mai 1905, ca urmare a ULTIMATUMULUI  ÎNAINTAT  SULTANULUI (sic! – am avut şi astfel de conducători!) de către regele României, Carol I (nemulţumit de rezolvarea problemei drepturilor aromâneşti în Rumelia  -  conflictul fiind între valiul din Ianina şi greci, pe de o parte  -  şi aromâni, pe de alta)  -  s-a dat o iradea (hotărâre), prin  care se acordau aromânilor privilegiile cerute şi se anunţa pedepsirea valiului din Ianina. Care a fost reacţia Patriarhiei Greceşti şi a Athenei, în aceste circumstanţe? “Patriarhul grec a protestat (n.n.: evident, împotriva iradelei). Violenţa criminală a bandelor greceşti a făcut restul” (cf. H.N. Braisford).
Ghiciţi cine conducea bandele de criminali greci? “Episcopii greci din Monastir, Katerino, Grebovo, Drama şi Kozani () organizează bande de tâlhari, care pedepsiră crunt pe aromâni, pentru că voiseră să-şi păstreze naţionalitatea, prin mijlocul bisericii şi şcolii” (cf. N.Iorga).
Nu trebuie să fiţi aşa uimiţi -  grecii au şi sfinţi bandiţi (sic!) : “Sfântul” Cosma (“(…) el – Cosma – cutează a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română () Cosma spunea că Dumnezeu foloseşte aromâna numai când vorbeşte cu diavolul” (cf. Weigand, 1895, V, 146). “<<Eroica>> faptă a lui Cosma a fost recompensată cu sanctificarea” (!!!): “proclamară (n.n.: clerul grec, cu Patriarhia Grecească în frunte) pe Cosma sfânt – şi îi adunară moaştele” (cf. Dimitrie Bolintineanu – Călătorii).
<<Moaştele>> Satanei. Da. Așa, da!
Tot Patriarhia Grecească a instigat şi susţinut pe mercenarii albanezi ai lui Ali Paşa Tepelin din Ianina  -  să spulbere Moscopole, la 1788  -  Moscopole – Cetatea de Vis a aromânilor, râvnită şi invidiată de greci (şi de alţi vecini), pentru frumuseţile şi bogăţiile ei, unice în Estul Europei: avea Academie, Stampă (Tipografie), strălucite biserici ale lui Hristos, şcoli în limba valahă O, limba de foc a Sfântului Duh  Românesc  -  care-i arde pe duşmanii noştriLimba asta trebuie nimicită, stinsă! “Ucide!!! Stinge limba în gâtlejul valah!!!”  -  asta a fost, sute de ani, singurul consemn şi singura parolă a “ortodocşilor” greci. Căci, ori că au înfipt ei, direct, sabia în aromân şi făclia în casa aromânului  -  ori au interpus, între ei şi crimă, mâna năimiţilor albanezi musulmani ( e proverbială sărăcia  -  deci potenţialul de corupţie  -  a albanezilor) – cazul demn de tragedie antică, de la cantonul Aspropotamos: “La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna lui ghenarie 1813. Femeile lor, în număr de 200, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în râul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai tristă şi mai mare a acestui secol” (cf. Dimitrie Bolintineanu – Călătorii).
E ceva schimbat, azi, în raporturile dintr greci şi “cuţo-vlahii” din Grecia şi Macedonia? A mai îndrăznit vreun “vodă”, din Nordul Apei Uitării  – Istrul-Dunăre  -  să dea ultimatum cuiva ce-i supăra pe fraţii noştri din Sudul Apei Blestemate şi Sacre a Istrului? Iată ce spune francezul Michel de Vanteličre, în Du Marché Commun ŕ l’Europe, 1969 (n.n.: în România era regim comunist): “O minoritate românească în Grecia este supusă încă unui regim de lichidare spirituală, tot atât de sistematic ca în secolele trecute  -  şi românii din Grecia nu au dreptul să asculte slujba în propria lor limbă, în bisericile lor.”
În 1997, sub “democraţia capitalistă” din România, cotidianul Stohos, din Athena, îi sfătuieşte pe “palicari” (n.n.: voinicii-vitejii greci), cu privire la comportamentul lor faţă de valahi: “Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă, la târg , la locul de muncă  -  rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada-Grecia, şi ea este a elenilor-grecilor. Scopul scuză mijloacele!”(cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997  -  art. din p. 2: Mai sunt tratate, de Florin Cândroveanu).
“Astăzi îi învăluie (n.n.: pe aromâni), tot mai stăruitor, amurgul, spre întunecarea totală, iar sufletul lor mărinimos îngână abia, ca un cântec de lebădă”(cf. T. Mihadaş).
Şi iată ce declară un apărător înfocat al drepturilor neamului lui, ramura din Sudul Apei Uitării-Istru: “Suntem în posesia altor elemente recente de genocid cultural, la care este supusă populaţia aromână din Grecia. Asociaţia ARMÂNAMEA întocmeşte toate datele privitoare la un protest internaţional, în legătură cu soarta aromânilor din Balcani. La 92 de ani de la prima recunoaştere imperială a naţiunii aromâne ca etnie distinctă în Peninsula Balcanică. Armânamea trăieşte. Armânamea va trăi. ARMÂNLU NU CHIARI!” (cf. V. Tega – Iradeaua imperială  -  Magna Carta Libertatum a Aromânilor, 1999).
Aşa să fie  -  Amin, Amin, Doamne din Ceruri!
LA CE NI-S BUNI AROMÂNII…!? (II)
Aromânii – “fraţi di mumă şi di-un tată”…!
…Ca să-mi confirme, încă o dată, tristul adevăr al lipsei de solidaritate a românilor – moştenire, zice-se, de la traci – am auzit într-o zi o voce a unui om nu prost, ci inconştient, ca nu puţini români de azi, zicând: “La ce ni-s buni şi basarabenii ăştia? Lasă-i să stea acolo, cu ruşii lor! Dac-or veni la noi, îi avem iar, în România, pe cioloveci…!”
Da, te pomeneşti că stimabilul respectiv – şi câţi ca el… – tocmai de aceea îi uită, dimpreună cu guvernanţii României de după 1989, şi pe aromâni, adică să nu-i avem în România, Doamne fereşte-ne, iar pe fanarioţi! “Cugetătorul Nuşici zice pe undeva: <<Să te ferească Dumnezeu de ce-ţi spune sârbul pe faţă, să te ferească Dumnezeu de ce-ţi face grecul în socoteli>> – iar eu aş mai adăuga una: << Să te ferească Dumnezeu de ce-şi fac românii unul altuia>>”(cf. Teohar Mihadaş, Aromânii şi rolul lor în Balcani).
Nu erau de-ajuns nemerniciile spuse de “fraţii ortodocşi” greci pe seama aromânilor (au ajuns să-I numească până şi …”popor de homosexuali”!) – trebuia şi noi, acum, fraţi de sânge, să-i scuipăm în obrazul lor de Hristos Atotîndurător! Căci pesemne, fără această Golgotă a trădării lui Iuda şi a Sacrificiului Mielului – Neamul Românesc n-ar putea împlini misiunea sfântă ce-o are pe Pământ, între toate neamurile.
La ce-s buni aromânii – ROMÂNII ABSOLUŢI, cum le zicea Petre Ţuţea?!…
Întâi, să fie soldaţi eroici ai lui Alexandru Macedon, cuceritorul lumii – asta, înainte chiar de a se altoi cu sânge traianic, de romani (tot de cuceritori ai celor patru zări) şi a căpăta nume de români-aromâni. Apoi au fost buni “să reprezinte populaţiile latine în Imperiul Bizantin”(cf. V.Tega, Aromânii, aceşti necunoscuţi), apoi, tot buni au fost să întemeieze, între sec. X-XII, “state independente: Vlahia Mare (în Tesalia), Vlahia Mică (în Etolia), Vlahia de Sus sau Anovlahia (în Epir) şi Mica Vlahie Albă, formând astfel baza Imperiului Româno-Bulgar”(cf. V.Tega, art. cit.). Şi tot buni au fost să mai tempereze trufia prădalnică a împăraţilor bizantini şi a unora dintre cruciaţi.
În timpul turcilor, mulţi dintre aromâni s-au refugiat în munţii Pind şi Balcani, dar de asemenea mulţi, în sec. XVIII, au jalonat drumul dintre Constantinopol şi Viena (însă şi spre Italia; Germania – până în America, la Philadelphia), cu Agenţii Comerciale Macedonene, aproape MONOPOLURI!!! Unii i-au numit chiar evreii Europei – dar ei erau creştini adevăraţi, deci binefăcători; ceea ce se uită, de mulţi, este că oraşul Trieste, în mare parte, este o creaţie a Companiei Macedonene (cf. N.Iorga, Macedonenii), şi că întregul comerţ şi artizanat din Zemun (punct-cheie al comerţului între Austria şi Turcia) erau aromâne (cf. istoricul sârb, de origine aromână, Duşan Popovici – care mai afirmă ceva extraordinar: aromânii au născut burghezia sârbă contemporană: “Aromânii erau (n.n.: atenţie, vorbeşte un istoric sârb!), din punct de vedere intelectual şi artistic, cu mult superiori germanilor şi sârbilor(…) influenţa lor a fost foarte mare, mai ales la populaţia oraşelor, unde au pus bazele comerţului sârbesc(…). Când într-o zi se va face analiza sângelui marilor noştri oameni, se va vedea că un mare număr dintre ei(…) aerau urmaşii acestor oameni – macedoromânii(…). Din rândurile lor au ieşit cei mai mari filantropi ai noştri: Anastasijevici, Bozdu, Trandafil şi alţii(…), nume ilustre din viaţa literară şi artistică a Serbiei (…)”.
Într-o altă ramură, fraţii Manaki, pionieri ai cinematografului, de reputaţie europeană, au fost aromâni din Macedonia (cf. Neagu Giuvara, Diaspora aromână în sec. XVIII-XIX).
Aspiraţiile de unitate de stat şi independenţă ale Albaniei (1912) au fost susţinute de aromâni (cf. Gelcu Maksutovici, Raporturile dintre albanezi şi aromâni, la începutul sec. XX): ”Aproape că nu se făcea deosebire între acţiunile albanezilor şi aromânilor (…) se constituie un Comitet Cultural Studenţesc, în cadrul Societăţii Albaneze “DRITA”, din care făceau parte Dobre Ionescu Bujor, Alex. Paraschivescu, Ovidiu Tino, Mărăşescu Teodor, Gheorghe Lazăr, Dumitru Anghel, Rene Polizu şi Pandele Dormişe – după cum se poate constata, majoritatea o constituiau aromânii(…), la fel în componenţa noului Comitet al Societăţii “DRITA”, ales în 1907, format din N.N.Naciu, preşedinte Nik Hristu şi Manole Boscu, vicepreşedinţi – Ion Hristu Pani, D.Tacica, Marcu Trifan, Mihalache Belo, P. Dumitru, membri – Ilie V.Costuri, casier – Theodor Cona, secretar – teodor Lopa, Naum Gheorghe, Ilie Th. Emanoil, cenzori – iar ca preşedinte onorific continuă să fie Dimitrie Butculescu”.
Puţini ştiu că însăşi Ungaria şi Grecia datorează, în mare parte, unui aromân, SIMEON GHEORGHE SINA, întemeierea lor ca state moderne: “instituţii fundamentale ale statwelor mai sus amintite îi datoresc existenţa lor (…); el a contribuit (n.n.: şi acum urmează un citat dintr-un document maghiar): <<la înfăptuirea Creditului agrar ungar, la întemeierea Societăţii de Asigurare Maghiare, la promovarea căilor ferate şi la navigaţia cu vapori, la canalizarea fluviilor, la ridicarea şi îndreptarea agriculturii, a îngrijit de şcoală şi de educaţie, de Muzeul Naţional, Spitalul de copii şi alte spitale, leagăne, orfelinate, Institutul orbilor, Academia Comercială, Conservatorul, Corpul Pompierilor, Casina Naţională, Basilica din cartieru Leopold, Casa Artelor Frumoase şi, mai presus de toate, Palatul Academiei de Ştiinţe Ungare. Toate îi vestesc numele ca unui întemeietor>>.
”În faţa acestor opere, un glumeţ (n.n.: şi nu prea…) ar putea spune că baronul Sina a întemeiat, cu ajutorul ungurilor – statul maghiar însuşi” (cf. Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică). Bancherul Sina era “deţinător al uneia dintre cele mai mari averi din Europa” – aliindu-se cu ţarul Rusiei, împotriva Rotschil-ilor (cf. Neagu Djuvara, op. cit.). Ironia sfântă a sorţii a făcut ca victimele grecilor – aromânii – să fie binefăcătorii călăilor lor!(după strictul model Cristic) şi să sprijine, o istorie întreagă, “helenismul”, să fie eroi şi martiri pentru “elephteria”(libertatea) grecilor, în 1921 (cf. Neagu Djuvara, op. cit.), Theodor Colocotroni, generalissimul armatelor din Peloponez, generalul Coletti Constantin, Rhigas Phereos, autorul Marseillaisei grecilor – apoi, în bătălia eteristă, pe pământ românesc: Iordaki Olimpiotul, Iani Farmaki şi Diamandi Giuvara (toţi, morţi martiric, pentru independenţa statului grec!). Baronul Sina nu şi-a uitat “patria de origină” (Grecia…): “Între altele, înfiinţează, dotându-le bogat, Observatorul şi Academia din Athena(…). Recunoscătoare (n.n.: faţă de individ, iar nu faţă de etnia din care provenea), Grecia îl numeşte ministrul său la Viena, München şi Berlin”(cf. Neagu Djuvara, op. cit.).
Francezul Victor Berard, profesor la Écoles des Sciences Politique, din Paris:”Valahii au fost, de 50 de ani, binefăcătorul elenismului. Aproape toate monumentele din Athena – Academia, Observatorul, Polytechnion etc. – au fost construite de valahi. Aproape toţi donatorii celebri, ale căror donaţii şi cadouri au sprijinit statul şi comunităţile greceşti, sunt de rasă valahă: baronul Sina este valah din Moscopolis, Dumbas este valah din Nikuliţa – Tuşiţă, Sturnari, Averof sunt valahi din Meţovo”.
Blestemată soartă! Cum răsplătesc grecii binefacerile constructorilor Athenei moderne, cum răsplătesc sârbii şi toţi vecinii, pe ctitorii lor valahi?
Cu prigoană, silnicie, asimilare forţată. Şi totuşi, neclintiţi au fost românii-aromâni în credinţa lor în Hristos, şi asta o remarcă străinul-sârb (deci, oarecum, “adeversar balcanic”…) Duşan Popovici:”dintre toate popoarele din Balcani, ei (aromânii) au rămas cei mai perseverenţi ataşaţi credinţei lor (…). AU PREFERAT SĂ ÎNDURE ORICE, DECÂT SĂ SE LEPEDE DE LEGEA (CREDINŢA) LOR”(s.n.). Aromânii, ctitorii “Balcanilor moderni şi ai Europei Centrale Moderne”.
Cine vrea să recunoască acest adevăr absolut ştiinţific, azi, la Consiliul Masonic al Europei? Vin, vin fraţii din Sudul Apei (Dunării…), mai ageri – către fraţii din Nordul Apei – fraţi care iar…stau să adoarmă în post, gata să-şi uite Sfinţenia Misiunii de Neam Ales (cf. Mihai Eminescu, Misiunea noastră ca stat). Unitar întru Făptuire: “Apa unui izvoraş de pe umărul unui munte înalt, atâta timp cât el nu va seca, ea va curge mereu pe panta acelui munte din care ţâşneşte – nu o vei putea-o da peste capul muntelui, chiar dacă în josul ei ai ridica un zid mai înalt decât acel munte. Izvoraşul vieţii munteneşti a aromânilor îşi mână stropii lui spre plaiurile României. Monstruozităţile <<româneşti>> ce ar încerca stăvilirea sau devierea lor, drept răsplată vor fi spălate de aceşti stropi de orice murdărie, fără însă a putea fi stăviliţi”(cf. Tache Papahagi, Aromânii, 1932).
Şi ei, veniţi la Învierea de Neam, ne dăruiesc nu doar averi materiale (a se vedea moştenirea Gojdu, de care statul român îşi bate joc, cedând-o, iresponsabil, fără ruşine, Ungariei!!! – dar şi moştenirile Mocioni, Dumba, Darvari, Ruja, Bellu, Hagi Mosco, Meitani etc.); ei ne dăruiesc sufletul lor – vâlvătaie, iar românilor din Nord de Dunăre le-au dat pleiade de oameni ieşiţi din comun prin spiritualitate – ca Dosoftei (Barila), Ion Neculce; muşata, frumoasa Teodora, mama lui Mihai Viteazul (…). Urmează Şaguna, Gojdu, Vulcan (“naşul” lui Eminescu…), Mesota, Sina, Cavaliotti, Roja, Boiagi, Mocioni, Goga după bunic, Blaga după mamă, Titu Maiorescu după mamă, Bolintineanu, Odobescu după mamă, Dimitrie Anghel (“poetul florilor”…) după mamă, Carafoli – creatorul aeronauticii româneşti, medici de seamă, creatorii primelor spitale din România, cărturari de elită, ca Naum, Bezdechi, Murnu, Capidan, Caracostea, Papacostea (familii întregi!), cei 4 Papahagi, Iorga după bunic, Tache Ionescu – mare politician etc. – apoi actori ca Vraca cel cu glas de tunet, Caragiu – acel Anthony Quinn al scenei româneşti – chiar şi sportivi de excepţie, precum “drăcuşorul“ de Gaţu şi “dracul“ de Hagi(…)”(cf. Teohar Mihadaş, op. cit.).
Se spune că şi Eminescu ar fi descendent, pe linie paternă, de aromâni. Şi eu cred că altfel nici nu se poate: căci unde-i focul mai mare, unde-i instinctul naţional mai viu – acolo trebuie să fie toate geniile noastre! (Chiar dacă istoria actuală, comandată din exterior, respinge orice discuţie, pe faţă şi cu documente pe masă, despre Mişcarea Legionară – trebuie să ştiţi că cei mai înfocaţi tineri patrioţi şi cinstiţi apărători ai creştinismului şi ai Spiritului Neamului Românesc, din Legiune, au fost “macedonenii” – dintre care îl amintim aici doar pe martirul/mucenicul Sterie Ciumetti, cel mai credincios şi profund înţelegător al Misiunii Arhanghelice, izbăvitoare de Rău nu doar a României, ci a planetei Terra! – a lui Corneliu Zelea Codreanu). Dar Ţara Unitară şi Suverană a Românilor Liberi are obligaţii de sânge şi onoare, faţă de fraţii neliberi, martirizaţi în istoria omenirii, acolo, în Sudul Apei Uitării: AROMÂNII.
“Dar România, statul cel mai important din sud-estul european, poate purta, trebuie să poarte tratative în acest sens (pentru obţinerea de drepturi culturale pentru aromânii din sudul Dunării), cu Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. În definitiv, nu se cer decât drepturi dobândite deja în trecut. Este acesta un lucru imposibil, într-o Europă care şi-a făcut un crez de onoare din respectarea drepturilor minorităţilor naţionale?” (cf. Hristu Cândroveanu, Matricea stilistică românească – în Caleidoscop Aromân – care, prin volumele I-III, ne-a oferit o parte din documentaţia prezentei lucrări).
La ce ni-s buni aromânii?!…
Ni-s buni, ca să nu uităm cine suntem. Ei, aromânii, sunt, în spiritul lor arzător în România, ca şi-n Sudul Apei Sacre şi Blestemate (totodată) – “buletinul de identitate” al tuturor românilor-români. Dar fie că vor sau nu ele, aromânii sunt “buletinul de veritabilă identitate” al tuturor naţiunilor balcanice moderne şi al unora dintre cele mai trufaşe/arogante ţări din Centrul Europei.
UN TITAN AROMÂN: PROFESORUL ŞI LUPTĂTORUL HRISTU CANDROVEANU (IN MEMORIAM!) – [ III ]
ASASINATE ÎN MODERNITATE
UN TITAN AROMÂN: profesorul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU. VEŞTI DESPRE “ASASINATE ÎN MODERNITATE”…
(aromânii, sub politica grecilor contemporani…)
Pentru mine, istoria cunoaşterii tragediei aromânilor se împarte în două epoci: înainte de 1997 şi după 1997…
După această dată, am avut nepreţuitulul privilegiu de a lua legătura cu incontestabilul lider cultural, moral şi spiritual al aromânilor din România, domnul profesor, ziarist şi distins om de cultură, erudit  -  vigurosul şi neîntrecutul patriot Hristu Cândroveanu (din nefericire, ne-a părăsit, pentru o lume mai bună, pe 9 Decembrie 2013!) -  de la care, prin generoasa şi înalta sa bunăvoinţă, am avut, lunar, informaţii despre aromâni : domnia sa mi-a furnizat, în egală măsură, cărţi şi documente despre aromâni  -  cât şi ziarele aromâneşti, al căror ctitor şi neobosit redactor este domnia sa: Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor  -  pentru editarea cărora dl Cândroveanu, aidoma unui titan din mitologie, a dus adevărate şi grele războaie (în România şi în străinătate)   -  războaie pe care (cum altfel, pentru un titan  -  înfocat, neînduplecat şi autentic patriot?)  -  le-a câştigat, în cea mai mare parte, până de curând… – nu doar spre onoarea şi folosul aromânilor, ci spălând, oarecum, şi ruşinea şi dezonoarea românilor, nord-dunărenilor inerţi, nedemn uitători de fraţi…
Dar de la domnia sa am aflat şi veştile trădării intereselor aromâneşti, chiar de aromâni…Cel mai flagrant gest de “necinste sufletească” l-a comis însuşi fostul Ministru al Culturii – dl. Ion Caramitru…Când s-a dus cărturarul Hristu la acesta din urmă, pentru a solicita un minim ajutor, pentru supravieţuirea singurelor reviste aromâneşti din România (Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor), dl. Ion Caramitru (mi-a mărturisit la telefon, cu infinită mâhnire, marele luptător al cauzei “armâneşti”…) ar fi zis cam aşa: “Pentru oricare revistă din România aş da bani, dar niciodată pentru ale tale…”
Nu erau “ale lui”, ci ale fraţilor aromâni, câţi sunt veniţi, cu inimi deschise, de prin străinătăţi, la “obârşie” (socotesc ei, naivii…), în România… – unde şi-au dat toată puterea spirituală, devenind cărturari de neînlocuit (cf. art. “La ce ni-s buni aromânii?”, de Adrian Botez, în revistele ARP – Epoca şi Neamul Românesc). Dar, peste câteva zile, dl. Hristu Cândroveanu s-a lămurit asupra motivaţiei reale a refuzului ministrului: Ion Caramitru primea “Ordinul Sfântului Ierusalim”… Fusese o condiţie “sine qua non” să nu aibă contacte cu aromânii, cei care fuseseră prea înverşunaţi patrioţi, apărători de “<<lege (n.n.:creştin-ortodoxă!) şi de ţară>>, în perioada interbelică”…
Acum vreo șapte ani, revista Dimândarea (Director fondator: Hristu Cândroveanu) apărea cu menţiunea (în sfârşit, meritată, se pare, de Guvernul României):  “Mensual de cultură şi literatură aromână, în 12 pagini, editat de Fundaţia Culturală Aromână <<Dimândarea Părintească>>, cu sprijinul Guvernului României  -  Departamentul pentru Românii de Pretutindeni”(s.n.). Dar câte zbateri, cât nesomn, câtă energie consumată, din partea ctitorului Hristu Cândroveanu  -  pentru a se ajunge acolo unde, din start deja (adică, măcar din 1990…), trebuia să fie lucrurile, ca normalitate firească…Dar n-a ţinut minunea decât “trei zile”…
La începutul verii lui 2007, aflu, tot la telefon, de la titanul rănit şi leul ostenit, de atâta zbucium, HRISTU CÂNDROVEANU – că prigoana “frăţească” iarăşi s-a dezlănţuit: NIMENI DE LA GUVERNUL ROMÂNIEI NU MAI AJUTĂ REVISTELE AROMÂNEŞTI…!!! – nici cu un “firfiric”…Şi ele “mor pe picioare”…
…Şi, tot de la stihialul Moise Aromânesc, profet şi călăuză culturală a aromânilor, prin deşertul neînţelegerii/indiferenţei deznădăjduitoare, din partea fraţilor din România (blestemul dihoniei de la Nordul Istrului Sacru…), am aflat şi despre alte mişcări piezişe, ale unor aromâni…Tip Vasile Barba sau Mariana Bara, care, la Simpozionul Comunităţii Aromîne, de la Constanţa, dar şi la un simpozion al minorităţilor, de la Sighişoara, afirmă cum că aromânii nu sunt români, ci ALT popor… –  şi că, în consecinţă, “guvernul României să facă bine să le acorde statutul de minoritate etnică!(s.n.) Chiar aici în România!” -  cf. Dimândarea, Anul XI, nr. 9(47), septembrie 2004  -  art. Împotriva oricărei evidenţe, al d-lui prof. Hristu Cândroveanu. Ce demoni fojgăie prin lumea asta şi ai cui mercenari sunt sus-numiţii?!
…Deşi, în definitiv, istoria ne spune, clar, că a existat faimosul Imperiu româno-bulgar, din secolele XII-XIII, cu capitala la Târnovo, al Asăneştilor  - Ioniţă Asan era numit rex valachorum et bulgarorum, de către papa Innocentius al III-lea, contemporan cu el; “(…) şi au mai fost şi alte începuturi  -  mereu părăsite, de nevoie  -  mai apropiate de noi: Conferinţa de Pace de la Londra şi cea de la Bucureşti, în urma războaielor balcanice din 1912-1913; ca şi o altă alternativă, din 1917, în timpul primului război mondial, şi cea mai recentă, din 1940, când, sub ocrotirea trupelor italiene, s-a întreprins înfiinţarea unui district naţional aromân, în munţii Pindului”(cf. Hristu Cândroveanu, Aromânii  -  ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995, p. 43).
…Cunoscând noi foarte bine procesele de deznaţionalizare, care au loc în toate nou-intratele state în U.E., dar mai ales în cele slugarnice, prin guvernanţi trădători şi populaţie/locuitori, MAJORITARI,  nepăsători/iresponsabili… – am putea să-i amintim omului pe care-l respectăm atât de mult, atât de onestului şi frământatului patriot Hristu Cândroveanu, că trădarea mişună peste tot, în România contemporană, nu doar în cele câteva puncte nevralgice aromâneşti: milioane de manuale alternative TENDENŢIOASE, urmărind deznaţionalizarea românilor, comandate şi subvenţionate de U.E., s-au “produs” pe bandă rulantă, cât ai bate din palme –  cel mult în câteva luni…Pe când pe cele care să-i înveţe pe “puii de români” identitatea lor cea adevărată, probabil că nu le vor prinde nici măcar nepoţii noştri…Iar cele pentru aromânii din străinătate…Dar mai bine să spunem despre altele…
…Căci problemele aromânilor, în ţările vecine şi “prietene”, sunt mult mai grave…Nici Grecia, nici Albania, nici Bulgaria şi nici Serbia nu oferă, pe pământul ţărilor respective, absolut nicio perspectivă aromânilor: nici de învăţământ în (a)românească, deci nici de existenţă/viaţă, aromânilor  - care, să admitem prin absurd, ar absolvi vreo şcoală în (a)românească…
Şi aromânii sunt plini de modestie, nesolicitând aceste lucruri elementare… – stipulate, zice-se, pe undeva, prin Carta U.E…Păcat că nu gândesc cu un bun-simţ – MĂCAR CÂT DE CÂT APROPIAT!!! – membrii U.D.M.R.-ului din România…(AJUNGÂNDU-SE LA OBRĂZNICIA DE A PRETINDE CA LIMBA ROMÂNĂ SĂ DEVINĂ LIMBĂ STRĂINĂ, ÎN ROMÂNIA… – prin încurajare prezidenţială…) – şi Carta U.E. este “mumă” numai pentru unele naţii, iar pentru altele “ciumă” este…Trebuie să spunem că drepturile istorice ale aromânilor din Peninsula Balcanică nu suferă măcar comparaţie, cu drepturile istorice ale maghiarilor, în Europa…
Iată dubla măsură cu care operează “tătucii” noştri vestici, de la U.E. : României i s-a spus clar, de la bun început, că n-are dreptul de a intra în U.E., dacă nu face guvern cu U.D.M.R-ul. -  pe când o veche membră N.A.T.O. şi U.E., Grecia (la fel ca Franţa…) nu are nici un fel de probleme de “integrare europeană”(?), deşi refuză recunoaşterea minorităţilor etnice (ba le şi prigoneşte, de-adevăratelea, cu temniţă şi teroare!). Iată cuvântul ziarului central Stohos, din Athena:
 “Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă , la târg, la locul lor de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea este a elenilor. Scopul scuză mijloacele!”  -  din ziarul Stohos-Athena (cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997, art. Mai sunt tratate, de Florin Cândroveanu.).
Dar iată ceva şi mai şi, în contemporaneitatea europeano-grecească: în nr. 7(137) al Deşteptării, din iulie 2001, la p. 8, se prezintă, de către Mircea Kadar, cazul strigător la cer al lui SOTIRIS BLETSAS (n.n.: de fapt, SOTIR BLEŢA, un arhitect grec, de origine vlahă!), condamnat la 2 februarie 2001”la 15 luni închisoare(n.n.: închisoare de “stil” grecesc…- cu tortură “la stroi”…) şi amendă de 500.000 de drahme (cca. 1.400 USD, pentru răspândire de informaţie falsă(potrivit art. 191, al codului penal grec”. Adevărata vină? SOTIR BLEŢA a distribuit, în iulie 1995, la un festival aromânesc, o publicaţie a Biroului European pentru Limbi mai Puţin Folosite(EBLUL), al U.E. (Birou în care BLEŢA este “observator”din partea Greciei), publicaţie ce specifică existenţa a 5 limbi minoritare în Grecia: aromâna, arvanita(albaneza), macedo-slava, pomaca(slava macedo-slavilor musulmani) şi turca. În timp ce primarul aromân din Prosotsani (nordul Greciei) a considerat defăimătoare pentru vlahi taxarea limbii lor drept minoritară, deputatul <<Noii Democraţii>>, Evghenios Haitidis (n.n.: uite cum au unii nume predestinate…), l-a acuzat de răspândire de informaţii false, cerând urmărirea în justiţie…No comment!
Finalul art. d-lui Mircea Kadar:”Cea de-a 10-a Curte de Justiţie din Atena a decis că referirea la alte limbi decât greaca, vorbite în Grecia, constituie un delict criminal. (…) Iată că în Grecia, stat N.A.T.O., deci al democraţiei, românii nici măcar n-au voie să declare că există, limba lor fiind considerată un fel de …bâiguială! A venit vremea să ne îndreptăm şira spinării şi să emitem şi noi legitimaţii de român. C-aşa-i în U.E. şi în N.A.T.O.!”
Din nou: “No comment!” – nu-i aşa?
M.A.E.-CIOROIANU, AROMÂNII ŞI PUSTIUL… IN MEMORIAM HRISTU CÂNDROVEANU (IV)
Pe 11 februarie 2008, am primit de la profesorul, cărturarul şi marele patriot HRISTU CÂNDROVEANU, liderul cultural şi moral-spiritual al aromânilor din România, o scrisoare cu mare scârbă şi durere îmbibate în ea…
Alăturat scrisorii, era motivul scârbei şi durerii: copia xerox a deciziei MAE (Departamentul DRRP – ...adică, al Relaţiilor cu Românii de Pretutindeni...) de a da “aviz negativ” (datat 18 decembrie 2007), în ce priveşte susţinerea editării, în continuare, a SINGUREI reviste a aromânilor, care se mai ţinea în viaţă: Dimândarea…:
“Stimate domnule Preşedinte (n.n.: al Fundaţiei Culturale Aromâne “Dimândarea Părintească”),
Vă informăm că cererea dumneavoastră de finanţare depusă la DRRP privind susţinerea proiectului <Dimândarea >>  a fost supusă spre analiza Comisiei de evaluare şi selectare a programelor, proiectelor sau acţiunilor destinate sprijinirii românilor de pretutindeni şi organizaţiilor reprezentative ale acestora în data de 17 decembrie 2007 şi a primit aviz negativ.
Cu stimă,
Laura Jerca Coordonator
Domnului Hristu Cândroveanu, Preşedinte
Fundaţia Culturală Aromână <<Dimândarea părintească>>”  
Trecem peste faptul, absolut evident, că MAE nu organizează, pentru angajarea funcţionarilor săi, un concurs serios, prin care să le fie testate cunoştinţele de limbă românească (…nu numai că virgula este un soi de “Terra Incognita”, pentru coordonatoarea Laura Jerca, nu numai că fraza este construită cu picioarele-n sus, aducând data lângă…”avizul negativ” – dar ce-o fi aceea: “susţinerea proiectului susţinerii…”???!!! – când erau atâtea alte formulări, care să sune curat româneşte, cea mai simplă fiind “aprobarea proiectului susţinerii”… - dar ce atâta grijă şi pierdere de timp, pentru leul rănit al aromânilor – dl HRISTU CÂNDROVEANU…??? – - dar ce atâta grijă şi pierdere de timp, pentru leul rănit al aromânilor – dl HRISTU CÂNDROVEANU…??? –…suntem bănuitori că această “neglijenţă” traduce nu doar un dispreţ imbecil, pentru cauza aromânilor, atât de greu oropsiţi, ba chiar sălbatic hăituiţi,  de către vecinii României, tocmai pentru că România şi-a luat mâna  de deasupra lor, în ultima vreme … - cum şi-a părăsit/TRĂDAT  şi propriul ei destin, de altfel… - ci chiar rea-credinţă programată şi afişată…, în tot MAE!!!… - însă… “Passons!”…). Dar nu se poate trece peste:
1-“avizul negativ” în sine (...iar ministrul să nu se prevaleze de existenţa unui aşa-zis „vot democratic”, al unui  „Consiliu de evaluare şi selectare a programelor” etc., pentru că politica generală a oricărui minister este fixată de către MINISTRU, de comun acord cu membrii cabinetului Primului-ministru şi cu toate „comitetele şi comiţiile”...!!!) - pentru că, dacă nu susţii unica revistă a fraţilor aromâni, dintre care mulţi au venit chiar în România! … (dl. prof. CÂNDROVEANU “la Bucureşti este”…după sintaxa gen dna Jerca… - şi tot la Bucureşti este şi redacţia asasinatei reviste Dimândarea!!!), atunci ce speranţe să mai aibă ceilalţi români din străinătate, pentru ajutor/susţinere/apărare…???!!! - …şi dacă MAE nu ajută românii “de pretutindeni”, atunci cel puţin patru cincimi din rostul său dispar!!!  – pentru că relaţiile internaţionale (fertile şi utile!!!), din ultimii ani, ale României (ne referim la cele demne, de pe picior de egalitatea şi colaborare, nu la cele de slugăreală a Marilor Puteri, căci pentru slugăreală n-am avea nevoie de MAE, miniştri, ambasadori etc. - ci de orice onorabil rândaş, onorabilă femeie de serviciu ori spălătoreasă…) sunt admirabile, sublime, dar… lipsesc aproape cu desăvârşire…!!!
2-…Şi nu putem trece nici peste sigla MAE, care înfăţişează o pajură, cu burta plină de cele trei steme…dedesubtul căreia scrie : “Ministerul Afacerilor Externe” - iar deasupra ei scrie : “SEMPER FIDELIS PATRIAE”… “Fidel”…cărei patrii, domnule ex-Ministru ADRIAN CIOROIANU?! Pentru că, dacă nu sunteţi fidel  patriei românilor, şi aromânilor, şi meglenoromânilor, şi istroromânilor, şi bucovinenilor şi basarabenilor… “  …EU NU CUNOSC O ALTĂ PATRIE!!! Am auzit că dvs. cunoaşteţi şi o altă patrie a românilor, aromânilor etc.: porţiunea de deşert saharian, dintre Alexandria şi Cairo…Acolo aţi dori să fie duşi  “anumiţi români”…dar, la ora aceasta, cu “avizul negativ”,  referitor la UNICA PUBLICAŢIE A AROMÂNILOR, ţinută în viaţă, ani în şir, cu eforturi titanice, de către patriotul HRISTU CÂNDROVEANU… - încep să mă întreb care vor fi fiind acei “anumiţi români”… - şi răspunsul pe care încep să mi-l dau este: “TOŢI ROMÂNII” …care mai au conştiinţă de români!!! În rest, “yesmanii” şi trădătorii (cu voie sau...prin incompetenţă!) de ţară pot sta pe lângă dvs., în linişte, la Bucureşti…Spun asta pentru că şi eu, ca şi domnul prof. CÂNDROVEANU (…pe lângă extrem de multe alte fapte de ctitorire culturală românească, şi autorul unui extrem de util, pentru adevăraţii apărători de istorie – Caleidoscop aromân…), ne amintim anumite lucruri care ţin de istorie (şi, domnule ex-Ministru ADRIAN CIOROIANU,  vă pâra, nu ştiu cine, că aţi fi “specializat în istorie”…cu toate că, după emisiunea deacum câțiva ani,  de pe TVR-1, de la “Zece pentru România”, când apărarea lui Ion Antonescu v-a revenit dvs., iar dvs. , din apărător, aţi devenit procuror-acuzator public al lui  Antonescu - …ceea ce mi-a trezit amintiri oribile, despre mascarada de proces al soţilor Ceauşescu…decembrie 1989!!! -  încep să bănuiesc un lucru urât: că faceţi parte dintre cei care sunt plătiţi să distrugă istoria poporului lor!)… Ne amintim, de exemplu, că liberalii adevăraţi, Brătienii, au dat bani, din vistieria Românei, pentru ca, în Sudul Dunării, să funcţioneze, pentru fraţii aromâni, 135 de şcoli în limbă română (primare, licee teoretice şi şcoli profesionale de fete şi băieţi…) - câte şcoli aţi făcut, în Sudul Dunării, dvs. şi partidul dvs., CARE GUVERNEAZĂ ÎN ACESTE ZILE!!!…domnule ADRIAN CIOROIANU?!  - NICIUNA!!! – ăsta e răspunsul corect…şi aţi permis să fie desfiinţate şi cele înălţate/ctitorite şi subvenţionate de poporul român, prin liberalii Brătieni…azi stau şi mă-ntreb ce mai înseamnă “PNL”…???!!! – …“N” de la “nimeni/nimănui”, probabil… - se poate face şi o traducere mai acuzatoare…! - …şi “L”…de la ce, oare?…sunt foarte multe cuvinte neplăcute, care încep cu “L”…de la “lichele”, până la “lingăi”…dar, încă sper, PNL-ul să mai însemne şi altceva… - să zicem, “libertate”...
...Tot liberalii Brătieni i-au adus, în Patria –Mamă,  pe AROMÂNI!!! ...Tot liberalii Brătieni i-au adus, în Patria –Mamă,  pe AROMÂNI!!! Dvs., domnule ex-Ministru ADRIAN CIOROIANU (dimpreună cu toţi colegii dvs. de partid, în frunte cu dl Călin Popescu Tăriceanu și cu Crin Antonescu!!!) – DE CE VĂ LEPĂDAŢI, AZI, DE AROMÂNI???!!! Probabil, pentru că Petre Ţuţea a spus, cu toată îndreptăţirea, că “Macedo-românii nu sunt români! SUNT SUPER-ROMÂNI! ROMÂNI ABSOLUŢI – atât de loviţi şi de goniţi, că au instinct naţional de fiare hăituite (…) SUNT SEMIZEI!!! (…) Au o bărbăţie atât de perfectă!!!”… - iar evreul Beniamin Tudela întărea, din adâncul veacurilor (1770):”Nimeni nu se poate război cu ei, niciun rege nu poate domni asupra lor!”…
Da, domnule ex-Ministru ADRIAN CIOROIANU, se pare că dvs. de aceea îi prigoniţi şi nu le daţi dreptul NICI MĂCAR LA O SINGURĂ REVISTĂ, ŞI ACEEA AFLATĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI!!! - …pentru că sunt “PREA ROMÂNI”, pentru că mai au  “SENTIMENTUL/INSTINCTUL NAŢIONAL” (ceea ce stăpânii dvs. de la Washington, de pe axa băsesciană Washington-Londra-Bucureşti… -  nu mai acceptă!!!…ci vin/ar veni cu bombele cu uraniu sărăcit, cum au procedat la sârbi…)…pentru că sunt “SEMIZEI” – ...ceea ce pune în inferioritate evidentă pe oricine nu poate fi măcar… “om întreg” … - pentru că “AU BĂRBĂŢIE ATÂT DE PERFECTĂ”, în aceste vremuri în care ţara noastră, ca şi lumea întreagă, este condusă doar de criminali laşi, ori de ţaţe…de efeminaţi pidosnici şi de “fameni”, cum zicea alt SUPER-ROMÂN, de care (la fel ca de aromâni!) nu mai aveţi nevoie să vă dea bătăi de cap: EMINESCU…Probabil că dvs., domnule ex-Ministru al MAE, doriţi (ori chiar pregătiţi…) PUSTIUL ROMÂNESC!!!
Domnule ex-Ministru ADRIAN CIOROIANU, toate aceste bănuieli, formulate mai sus, se vor transforma în CONVINGERI ABSOLUTE, dacă veţi păstra “avizul negativ”, asupra UNICEI reviste aromâneşti!!!
...Şi, acum, preiau această luptă (contra nemerniciei unor politicieni români şi contra încercării, de către ei  - se pare, având în spate forţe oculte şi antiromâneşti străine - a distrugerii sentimentului/instinctului naţional românesc) ÎN NUME PROPRIU - și numai ţărâna îmi va putea închide gura, în demersul meu de a vă demasca, de câte ori veţi mai da prilejul (şi dvs. aveţi înnăscuta măiestrie să daţi astfel de prilejuri aproape ZILNIC!!!)!!!
...Acum, Adrian Cioroianu nu mai este Ministru MAE. Oare următorii miniştri, cum ar fi, azi, dl Titus Corlățean...  (…şi DRRP-ul aflat, acum, sub conducerea sa) et ejusdem farinae…(pentru că toate guvernele, de la Carol I încoace, s-au dovedit trădătoare de cauză românesc-aromâneascaă!),  se vor vădi mai puţin nesimţitori, decât fostul ministru şi „chipul” său năuc, reflectat în DRRP?! Aşteptăm, aşa cum românii au tot fost învăţaţi...Dar, între timp, tot aşteptând, mulţi dintre noi vor trece de cealată parte a „cortinei” vieţii...Probabil că asta se şi vrea, prin aceste tergiversări sfruntate...Pustiirea- PUSTIUL de oameni responsabili şi cu inimi arzătoare, încă, pentru Neam...
“VOSHOPOLE”, DE NIDA BOGA: EPOPEEA TRANSFIGURĂRII – ŞI SINGURA EPOPEE EROICĂ A NEAMULUI ROMÂNESC… (V)
Întrebarea pe care mi-o pun are în ea un sâmbure tragic: de ce nu au avut aromânii, până acum, ambiţia, orgoliul – să semnaleze, măcar (dacă nu să impună), fraţilor lor români, de la nord de Dunăre, existenţa acestei măreţe şi mistice epopei – SINGURA EPOPEE EROICĂ A ROMÂNILOR!!!: VOSHOPOLE - epopee în sonete (150 de sonete+bocete ale voshopolencelor, de după masacrul-incendierea Cetăţii Voshopole – epopee formată din 13 părţi, sugerându-se DEPĂŞIREA VECHIULUI CICLU – 12 , PENTRU LUMEA ETERNITĂŢII SPIRITUALE!!!: I- Voshopole se-ntemeiază ca târg; II- Voshopole în furtună; III- La târgul din Voshopole; IV- Iată târgul!; V- Voshopolea strivită de arnăuţi; VI- Cum s-au luptat în mahalale; VII- În castelul lui Gojdu; VIII- După furtună; IX-Sfatul bătrânilor; X- Ajun de îngropăciune; XI- În ziua despărţirii de cei dragi; Voshopolencele îşi plâng morţii dragi; XIII- Dezrădăcinaţii - finisată prin 1950, publicată în româneşte întâi în antologia Un veac de poezie aromână, realizată, în 1985, la Cartea Românească, de Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu - şi publicată, automom, abia în 1994!!!, la aceeaşi editură Cartea Românească – versiunea daco-română: HRISTU CÂNDROVEANU, prefaţă de Constantin Sorescu), de NIDA BOGA(1886-1974 – numele lui NIDA BOGA nici nu este trecut în Dicţionarul enciclopedic, din 1993, şi, bineînţeles, nici în Dicţionarul enciclopedic din 1964, vol. I – sau în Micul dicţionar enciclopedic, din 1976…) ? Să fi avut atât de amara conştiinţă a unei înstrăinări ireversibile, între fraţii aceluiaşi Neam-Spirit? Să se fi resemnat să moară, îngropaţi alături de comoara lor inestimabilă – decât să fie subapreciaţi, sau chiar respinşi, atunci când vor fi dezvăluit strălucirea divină a epopeii lui NIDA BOGA, sub ochii fraţilor din nordul Dunării? Ştiau şi ei, cum ştim şi noi, că marile neamuri se întemeiază pe epopei, pe MAREA POVESTE A ÎNCEPUTULUI, CU GERMENII VIITORULUI – şi sunt respectate şi temute) de celelalte neamuri, graţie unei cât mai măreţe temelii epopeice?
Câtă neîncredere, câtă amărăciune am produs noi, românii de la Nord, fraţilor noştri de la Sud – prin trădarea noastră faţă de ei, prin părăsirea noastră, inexplicabilă şi impardonabilă, a rădăcinilor noastre, păstrate în limba şi fibra fraţilor din sudul Dunării!…Doamne, iartă, rogu-te, laşitatea noastră milenară – şi fă ca ruga noastră de iertare să fie primită de fraţii aceluiaşi sânge, aceluiaşi LOGOS SACRU (identic cu al nostru) – GRAALUL ROMÂNESC!
Încă de la început, trebuie spus că VOSHOPOLE este epopeea unui neam eroic, fixat (după o luptă-rezistenţă eroică, în faţa armatei turco-albaneze – rezistenţă sfârşită prin măcelul populaţiei şi incendierea, de tip Troia, a Cetăţii Sacre - relativa istorie vorbeşte de cadrul tragediei ca fiind anul 1769…) – în Absolutul Divin, în Eternitatea Sinelui Spiritual al Neamului. Căci cetatea Voshopole (care avea, pe atunci, cca. 60.000 de locuitori – cam cât Bucureştiul vremii aceleia… – dar, în plus, catedrale, zeci de biserici, o academie de studii înalte, tipografii de cărţi în aromânească, biblioteci, castele, palate…) este considerată un centru material (invidiat, în egală măsură, de turci-Paşa Ali-din-Ianina, de greci-Patriarhia Constantinopolitană + Vasilike-metresa-lui-Ali – cât şi de către mercenarii, ispitiţi şi năimiţi de turci, întru crima de deicid asupra Sfintei Cetăţi Aromâneşti– năvălitorii, incendiatorii şi masacratorii ghegi-albanezi, din acele zile tragice ale lui 1769…) – dar, în primul rând, CENTRUL SPIRITUAL al aromânilor. Deci, soarta Voshopolei este arhetipul destinului Neamului (Voshopole cuprinzând, esenţial, spiritualitatea, pură şi eternă, gesturile, interioare şi exterioare, pure şi ritualice, ale aromânilor), Voshopole este nu doar Ierusalimul, Mecca spirituală a aromânilor – cât, mai ales, Walhalla, “spaţiul” edenic, pur spiritual (devenit astfel prin investire spirituală de către eroii Neamului – în frunte cu acest Zeus olimpian al spiritului cultural voshopolean-aromânesc: CAVALIOTTI) – în care sufletele şi spiritul aromânesc se retrag, pentru a se reîncărca cu eternitate: infinit triumf al Speranţei. Dacă vrei să recapeţi durabilitate, tu, neam aromânesc obosit, spulberat, deznădăjduit – întoarce-te, regresează spre originar, în STAREA VOSHOPOLE – Voshopole-Eden, Voshopole-starea de perpetuă rezistenţă şi luptă spirituală a Neamului Aromânesc. Acest statut, subliniem din nou, Voshopole şi l-a câştigat prin trei forţe: înţelepciune ordonatoare, activitate creatoare – şi, mai ales, prin luptă eroică şi plină de credinţă, luptă transfiguratoare. Dincolo de mulţimea (cantitativă) a duşmanului etnic, aromânii voshopoleni şi-au întrevăzut eternitatea spirituală, victoria întru Spirit, nepierirea veşnică. De aceea şi părăsirea ruinelor materiale ale Voshopolei (a se vedea sfatul preoţilor şi bătrânilor înţelepţi), pentru a permite transcenderea Voshopolei, dincolo de formele epuizate – în SPIRITUL EI INEPUIZABIL: în propriul ei arhetip: “Voshopolea-aţea arsă şi surpată/L’ia ca s-arsară multu ma muşată/Tu mintea-armânilor di tu xinitie .(…)Cu-aistă nividzută nă ciudie/ Ş-Voshopolea şi-pitreaţe agiutorlu/S-armână fara armânească vie”( transpunere de HRISTU CÂNDROVEANU:”Voshopolea cea mândră, spulberată,/Nepieritor, ÎN SPIRIT(s.n.) e-ntrupată, -/Al băjenarilor, al tuturora.(…)/Miracol straniu, nemaipomenit, -/Voshopolea nu numai s-a luptat /Ci va lupta mereu, la nesfârşit!”(s.n.) – cf. ultimul sonet, Miracolul Voshopolei.
Credem că aceste versuri apoteotice, finale, fac aproape superfluă următoarea afirmaţie: Voshopole nu poate rămâne doar ARHETIPUL MÂNTUIRII SPIRITUALITĂŢII AROMÂNEŞTI (sud-dunărenilor români) – ci a tuturor băjenarilor – adică al tuturor membrilor-indivizi ai Neamului, care membri şovăie şi disperă, se rătăcesc în necredinţă şi disperare – faţă de eternitatea (victoria întru eternitate) a Spiritului Neamului: Voshopolea este leagănul arhetipal pentru românii de pretutindeni !!! – în momentele de suportare grea a agresivităţii neantului spiritual, a forţelor entropice (simbolizate, aici, prin turci, albanezi-ghegi, greci – adică, Biserica Patriarhală Grecească şi monahii greci pervertiţi, de ură, invidie şi lăcomie – Satana fiind, de fapt, cuplul satanic: Ali-Paşa din Ianina – turcul – şi metresa lui, Vasilike-grecoaica sinelui pervertit, devastator, Dalila greacă – ce nu suportă durabilitatea monumentalităţii eroic-spirituale, monumentalitate prin puritate spirituală – haruri pe care grecii le pierduseră, prin trădarea misiunii lor spiritual-terestre, iar aromânii le căpătaseră, prin puritate şi credinţă…). Dar, paradoxal, ca în toate epopeile autentice, RĂUL are funcţie transfiguratoare: dansul de bucurie al Vasilikei, ATUNCI CÂND AFLĂ DE DISTRUGEREA Voshopolei şi de stingerea în sânge a mândriei aromânilor harnici, creator-activi, denşi din punct de vedere spiritual – este dansul lui Shiva sau al lui Dionysos. Dezintegrator, în plan material – dar reintegrator, în plan spiritual. Fără neagra încercare, fără tragica încercare a distrugerii Voshopolei materiale – Cetatea Exemplară, strălucită din punct de vedere material – aromânii n-ar fi experimentat transcenderea spirituală, trecerea lor în regim divin, prin VOSHOPOLEA REVELATĂ, devenită ARHETIP AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI.
Diaspora aromânească este una aparentă, cum tot aparentă trebuie să fie/rămână despărţirea Neamului Românesc – în românii din Sud şi românii din Nord: toţi românii se regăsesc, se numesc, peste limitele accidental-istorice, materiale, peste spaţiu şi timp, peste răutatea şi trădarea omenească, peste orice slăbiciune şi vrajbă, slujitoare Satanei – în VOSHOPOLEA IDEALĂ. Pentru noi, românii nord-dunăreni, NIDA BOGA, prin epopeea lui extraordinară, profund creştină (neasemuibilă decât, poate, cu Ierusalimul liberat, al lui Torquato Tasso…) a dar un subiect de meditaţie profundă şi foarte gravă: Voshopolea ne aşteaptă pe toţi românii, spre a ne uni, în spirit şi-n simţire – în vederea împlinirii sacrei misiuni, de civilizare a barbarilor spirituali din acest Răsărit de Europă, de luminare spirituală a întunericului vijelios, distructiv, din Apus… – de transfigurare a unei lumi omise, minimalizate, persiflate, banalizate – cea balcanică (aşa cum apare ea, în specificitatea de viziune, rău-voitoare, de rea-credinţă, a neamurilor nelămurite, împâclite, orbite spiritual, ale Europei) – o lume discutată, mereu, în termeni peiorativi, o lume adusă, până şi de românul Emil Cioran, la sintagma dispreţuitoare: “cultură minoră”. Voshopolea ne cheamă, pe toţi românii (de Sud şi de Nord), să depăşim aceste obstacole de înţelegere – ÎN LUMEA REVELAŢIEI SPIRITULUI.
Poate că băjenarii (cei care au scăpat de sub ruinele arse ale Voshopolei învinse PE PĂMÂNT…), de care spun versurile inspiratului NIDA BOGA – nu vorbesc atât de rătăcitorii, prin lume, aromâni – cât, mai ales, de rătăcitorii încă departe de Adevăr-Revelaţie (dar care râvnesc şi sunt dispuşi să se închine, pe ei şi viaţa lor, ARHETIPULUI ADEVĂRULUI, REGĂSIT) – din această lume desacralizată. Români şi aromâni, deopotrivă. Voshopolea, fără îndoială, ca Arhetip al Neamului Românesc (fuzionat în Spirit) – este şansa soteriologică a celor care vor să se lase mântuiţi, care vor să se integreze pe traiectoria autentică, gravă, tragică, iniţiatică – dar triumfătoare, pentru cei care ascund (fără ştire) – şi apoi vădesc, cu ştire, stimulaţi de acest drum iniţiatic – calităţi spirituale autentice.
O VARIANTĂ AROMÂNEASCĂ A „MIORIŢEI” (VI)
Ce poate uni, pe deasupra şi pe dedesubt de suflete, pe deasupra şi pe dedesubt de istorie - cele două ramuri ale valahilor/românilor – pe cei „traianici” şi pe cei „aurelianici” (cum îi numeşte Dimitrie Bolintineanu-aromânul/român, pe românii de la Nordul Istrului, respectiv pe cei de la Sudul Istrului Sacru)?
Noi credem că (pe lângă Duhul eminescian – Eminescu însuşi având, se pare, ascendenţă aromână!) tracismul autosacrificial al Mioriţei!
Iată varianta Mioriţei, pe care ne-o oferă dl prof. Hristu CÂNDROVEANU (titanescul lider spiritual al aromânilor din România!), în cartea sa Aromânii, ieri şi azi (Scrisul Românesc, Craiova, 1995, cap. Folclorul, p. 9):
„Ñil`ioară vrută,/Ñi`lioară arudă,/Pri cale mutreşti/Şi iarbă nu paşti./ - Avdză tini, picurare,/Mi bag ş-mi scol,/Mi şuţ di-ună parte,/Somnul lai nu mi-acaţă,/Că ñi-avui ună videare,/Că va s-mori tu prândzul mare/Ş-că, la ascăpitare,/Va s-hii tră vătămare.// -Cara s-mor, cara s-nu mor,/Ascultaţ-ñi un singur dor:/ Mine nu voi îngropare/La murminţăl`i di tu hoară./ S-mi scuteţ tu Valea Mare,/ S-iasă cupia di ñil`ioare,/ Dimineaţa la păşteare./ Ş-tine, ñil`ioară,/ Ţi te-am tu vreare,/ Plândzi-mi, plândzi-mi,/Di-adun cu soarle ş-cu luna”.
Încercăm o transpunere, cât mai fidelă, din dialectul aromânesc, în dialectul daco-românescÎncercăm o transpunere, cât mai fidelă, din dialectul aromânesc, în dialectul daco-românesc  (deci, nu vom ţine cont de prozodie, de măsură ori de rimă -  ci, în primul rând, de semantica textului aromânesc):
„-Iubită mioară,/Draga mea mioară,/Pe cale priveşti/Şi iarba nu paşti?/ - Ascultă, păstorule,/ Mă aşez şi mă scol,/ Mă întorc pe-o parte, / Mă întorc pe cealaltă parte,/Întunecosul somn nu mă prinde,/ Căci am avut o arătare:/ (Se făcea) C-ai să mori la prânzul mare/Şi că, la apus de soare,/ Ai să fii ucis.../ - De-oi muri, de n-oi muri,/Luaţi aminte la singura-mi dorinţă:/ Să nu mă-ngropaţi/ În mormintele cimitirului din sat,/ Ci să mă scoateţi în Valea Mare,/ Să iasă turma de mioare,/ Dimineaţa, ca să pască!/ Iar tu, mioară,/ Dac-ai să vrei,/ Plânge-mă, plânge-mă, mioara mea,/ De să vină-n sfat şi adunare/Chiar Soarele şi cu Luna!”
A se observa că, chiar dacă nu este atât de bogată imagistic, precum varianta Alecsandri, din Nordul Istrului – acestă variantă pare a fi, sau chiar este, varianta de bază, cea primitivă, în sensul bun, originar al cuvântului (fără niciun fel de „floricele” paşoptiste...): NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!  NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!
1-Există indicaţia sacrificiului spre ÎNVIERE (sacrificiul se face „la apus de soare, pentru ca sacrificatul să urmeze destinul învietor/etern re-născător întru Lumină, al Soarelui);
2-există atitudinea de linişte desăvârşit-vizionară, profund spiritualizată/religioasă, a sacrificatului;
3-există indicaţia dobândirii, de către sacrificat/solul spre Zalmoxis, a unui „trup de glorie”, corporalitate cosmic-luminoasă, sacră...Fratele Sfânt al „celor doi ochi ai lui Zalmoxis” – Soarele şi Luna...Desprins total de „hoară”-sat-comunitate socială – şi intrat în comuniunea de Duh cu cosmosul/Creaţia Divină! Într-o DIMINEAŢĂ VEŞNICĂ!!! (Paradisul se şi numeşte, în creştinism: „locul cu PATRU RĂSĂRITURI”...!!!).
...Acest popor profund religios (singurul rămas religios, dintre toate neamurile Europei, atât în veacurile dinainte de întruparea Dumnezeului-Hristos, cât şi la 14 (azi, 20...) de veacuri de la Minunea/Misteriul Suprem, de pe Golgota!), desăvârşit spiritualizat - poate, deci, să-şi permită atitudinea eroică deplină, aici, pe Pământul-Valea Plângerii – precum spunea, într-un manuscris aflat la British Museum/Londra, Benjamin de Tudela, pe la 1170, după ce peregrinase prin ţinuturile de la sud de Dunăre: „De acolo începe Valahia, ai cărei locuitori trăiesc prin munţi. Este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii.Nimeni nu se poate război cu ei, niciun rege nu poate domni asupra lor” – pentru că, ei înşişi, TOŢI, erau Regi, erau „stăpâni ai Soarelui”/BASARABI – şi Îngeri-MUŞAŢI/”FRUMOŞII” DIN LUMINA LUI DUMNEZEU/TRAKES!!!
Comentariul şi transpunerea în dialect daco-românesc a Mioriţei:                 
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NEVOIA DE ALTRUISM
„Adevărata societate trăiește în noi înșine”, sunt cuvintele filozofului italian Giovanni Gentile (1875-1944). Sistemul lui filosofic este considerat idealist, întrucât pentru el ideea – creațiunea spiritului nostru – este singura care ne poate spune ceva. Nu admite nimic care să nu fie înăuntrul conștiinței. El consideră întreaga existență spirituală un act viu, în fiecare clipa altul: „Atâta spirit, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”. Se bazează pe înțelepciunea filosofiei creștine: „Adevărul este înăuntrul omului, nu în afară”; „omul nu e om de la natură”; „omul este om întrucât se face om”; „omul este o eternă făgăduință”. Conform concepției sale, Societatea trebuie concepută ca un sistem de sfere concentrice, în care sfera cea mai apropiată de centru este omul cu raza cea mai scurtă, apoi familia, comuna, națiunea, omenirea, universul, centrul fiind cel mai viu, cel mai activ, din care iradiază voința noastră. Dacă s-ar stinge lumina acestui centru, întreg sistemul ar intra în întuneric. Lumea morală deci, este creată, susținută de vigoarea fiecăruia dintre noi, conform celor semnalate mai sus: „Adevărata societate trăiește în noi înșine!”
Toate acestea sunt concluziile lui în urma unei analize adânci a sufletului omenesc. Preocupat de moralitatea lumii, îl citează pe Sfântul Francisc, italianul care a trăit la începutul secolului XII și a cărui învățătură este a iubi, a îmbrățișa realitatea lumii, prin altruism.
Aduc în amintire cuvintele Sfântului Francisc, citate de „Doamna de Fier” – Margaret Thatcher -, cu ocazia unei vizite făcute în centrul Londrei: Acolo unde este neînțelegere, să aducem armonie. Acolo unde este greșeală, să aducem adevăr. Acolo unde este îndoială, să aducem credința. Acolo unde este disperare, să aducem speranța”.
Prin termenul de altruism se înțelege „atitudinea morală sau dispoziţia sufletească a celui care acţionează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine”. (Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”). Altruismul este definit ca opusul egoismului. Mai simplu și lămuritor, altruismul este grija pentru binele altor persoane și acțiunea de ajutorare, salvare a lor, în caz de nevoie.
Enciclopedia internațională de științe sociale, definește altruismul psihologic ca „o stare motivațională cu scopul de a crește bunăstarea altora", altruismul psihologic fiind în contrast cu egoismul psihologic ce se referă la motivația de a crește bunăstarea personală.
Din nefericire, n-am învăţat să oferim celui de aproape ceea ce ne dorim noi înşine, n-am învăţat să-l înţelegem (cu atât mai puţin să-l ascultăm) şi nici să-i înlesnim calea pentru a face lucrurile mai frumoase şi mai uşoare. Suntem uneori altruişti pentru a epata în faţa lumii şi pentru a sublinia, ulterior, că suntem altruişti şi că oferim lucruri pe care alţii le pun greu la dispoziţie sau nici nu ni le oferă.Un fel de grandomanie. Altruismul a devenit, în acest fel, o modalitate de a te face să te simţi bine, un egoism involuntar, o modalitate de a te împăca cu anumite aspecte personale care nu sunt plăcute celor din jur. Am devenit altruişti-grandomani pentru a plăcea altora, pentru a ne plăcea nouă înşine, pentru a ne auto-satisface poftele nepotrivite, pentru a ne bucura de micimea sufletului, devenit egoist.
Altruismul adevărat este însă altceva, el caracterizează moralitatea, interiorul, dar și exteriorul, un mod prin care poţi dovedi bunătatea unei inimi căreia îi pasă de ceea ce se întâmplă. Conceptul are o lungă istorie în gândirea filosofică și etică. Termenul a fost inițial inventat în secolul XIX de către sociologul și filosoful francez Auguste Comte (1798-1857) care a urmărit înființarea unei filosofii pozitive, corespunzătoare stadiului în care a ajuns omenirea și spre care trebuie să tindă, adică progresul umanității, umanitate pe care el o iubea, se spune, cu pasiune mistică.
S-a constatat că altruismul dintr-un domeniu poate avea un impact asupra altor domenii, că există o tendință de reciprocitate, presupunând că oamenii se vor simți obligați să răspundă dacă cineva îi ajută.      
Sociologii au fost mult timp preocupați de modul de construire a unei bune societăți, cu altruism, moralitate și solidaritate socială. Religiile lumii promovează altruismul ca pe o valoare morală de mare importanță. În Creștinism, de exemplu, altruismul este centrul învățăturilor lui Iisus aflate în Evanghelie. Prezența și semnificația iubirii este cuprinsă nu doar în cuvinte, reflecții, ci și în fapte. Astfel, noi trebuie să urmărim binele comun mai mult decât binele personal, întrucât binele comun este mai folositor pentru om. Referitor la aproapele nostru, în Levitic (Cartea a treia a lui Moise) Domnul a grăit: „Să nu furați, să nu spuneți minciuni și să nu vă înșelați aproapele” (Levitic 11). În Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 22, cele mai mari porunci sunt: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mulți autori biblici subliniază o puternică legătură între iubirea pentru aproape și iubirea pentru Dumnezeu. Întâia epistolă a Sfântului Apostol Ioan, cap. 4, 21 ne grăiește: „Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său”.   
Două evenimente s-au succedat de curând în țara noastră: cel al accidentului aviatic - avionul de mici dimensiuni care a aterizat forţat, în 20 ianuarie, în Munţii Apuseni, într-o zonă accidentată, la peste 1.400 de metri altitudine, la graniţa dintre judeţele Cluj şi Alba, la bordul căruia se afla echipajul medical în care au decedat două persoane si alte cinci au fost rănite și cel de al doilea – ninsorile abundente ale iernii neîndurătoare, viscolul produs în partea sudică a țării. Din informațiile ziarelor, unii au acționat din altruism - acei localnici care s-au dus să-i caute pe cei dați dispăruți, pur și simplu din dorința de a ajuta, poate din datorie morală, loialitate și chiar imbold religios, dar mai mult din sacrificiu, riscându-și sănătatea, poate chiar integritatea vieții pentru a salva alte vieți, ceea ce s-a făcut și în al doilea caz, al nămeților care au acoperit case și drumuri, în timp ce alții au dat dovadă de nepăsare, de nepricepere și teamă, lipsindu-le acel sentiment de compasiune pentru semeni, și alții, mai grav, n-au acționat la timp, au bătut în retragere cum s-ar spune, din lipsă de cunoaștere și responsabilitate. Sunt convinsă că se va face lumină în desfășurarea intervențiilor.
Altruismul, această atitudine morală, omul o poate avea în sufletul lui, dar dacă-i lipsește, poate fi învățat. Dobândirea altruismului, dar și refuzul lui se vor face văzute în  rezultatele binefăcătoare sau distrugătoare ale societății în care trăim. Românul este inteligent și poate redobândi razele luminoase ale altruismului pierdut în ultima vreme. Dar acolo unde inteligența lipsește, ea este înlocuită cu întunericul egoismului, al șmecheriei, vicleniei, ironiei, a singurei dorințe de a dobândi puterea prin orice mijloace.
Viața de fiecare zi este plină de acte de altruism și egoism, cu motivații umane sau inumane. Suma acțiunilor noastre este societatea pe care o clădim și în care vrem să trăim. Parafrazând cele afirmate de Giovanni Gentile: Omul devine cu adevărat om când dobândește calități umane și clădește societatea după tiparul acelor calități dobândite.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

ILEANA ALEXANDRA ORLICH DIN ARIZONA ŞI PROMOVAREA CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN LUME
Corespondez de ceva vreme cu Octavian Curpaş, un jurnalist român stabilit în statul Arizona, un critic interesant, activ, o fire vizionară, cu un condei prompt şi obiectiv, care ştie ce spune şi ce scrie. Domnul Octavian Curpaş a făcut cu putinţă să o cunosc pe doamna Ileana Orlich, un profesor universitar de excepţie, o personalitate complexă şi un om de o calitate sufletească uluitoare. De la prima convorbire telefonică am rămas extraordinar de impresionată de naturaleţea, sinceritatea şi caldura vocii acesteia. Pentru că îmi doream foarte mult să o întâlnesc şi să o cunosc personal, în urma dialogurilor de pe internet şi ca urmare a străduinţelor domnului Ocavian Curpaş (căruia îi mulţumesc!!!), lucrul acesta a devenit posibil spre marea mea bucurie.
Doamna Ileana Orlich mi-a dat întâlnire la Restaurantul Studenţilor din Tei, de lângă Facultatea de Construcţii, aşa că abia aşteptam ziua în care ne vom cunoaşte personal. Am ajuns la ora stabilită la hotelul cu restaurant al „studenţilor din tei” şi am întrebat un chelner dacă doamna Orlich e acolo. Mi-a răspuns afirmativ. Am intrebat:
-O cunoaşteţi?
-Cum să nu, toată lumea de aici o cunoaşte pentru că ea vine mereu cu stundeţii şi e deosebit de draguţă cu noi, cu toţi.
Respectivul chelner mi-a indicat locul unde se afla. Trebuia să urc la etajul unu, la recepţie. Am urcat, şi... acolo am recunoscut-o imediat pe doamna Orlich după pozele de pe internet... Era într-o discuţie în limba engleză cu doi domni, unul mai tanăr şi altul matur. Trăgeam cu urechea, îmi era jenă să intervin în discuţie. Doamna Orlich stătea pe un fotoliu jos, cu spatele la intrare şi cu spatele la mine. Aşa că am ieşit, aşteptând să termine conversaţia. Dar cum aceasta nu se termina, eu trebuia cumva să o contactez... aşa că decis să o sun la telefonul mobil. Îmi răsunde. Îi spun că sunt în spatele ei şi aşa am reuşit să facem legătura!
Ne-am salutat şi am făcut cunoştinţă cu cei prezenţi. Am înţeles din discuţii că cei doi erau studenţi, făceau parte dintr-un grup, care abia sosiseră... în România. Venind cu trenul, ajunseseră mai devreme dacât ceilalţi care preferaseră avionul. De fapt restul grupului era aşteptat la aeroport de cunoscuta profesoară de limbi străine de la Universitatea „Spiru Haret”, doamna lector univ. dr. Ramona Mihăilă... Şi astfel am început discuţia.
- Îi aşteptăm şi pe ceilalţi studenţi care sunt la aeroport. Am grupa mea de studenţi cu care vin în România, îmi spune doamna Orlich.
- Ştiu limba română?
-Da, ştiu. O învaţă cu plăcere. Aşa că în fiecare an vin cu câte o grupă de studenţi străini care vor să vadă România, să se familiarizeze cu limba, cu ţara şi cultura la ele acasă.
- E splendid. Dar e o muncă extraordinară pe care o duceţi, e ceva uimitor să predai limba română studenţilor americani. Şi cum o văd ei?
- Le place foarte mult, sunt foarte atraşi după ce încep să înţeleagă. Limba română are ceva deosebit, ceea ce nu au alte limbi.
- Chiar sunt fericită şi mândră, zic eu, plină de bucurie.
Doamna Ileana Orlich vorbea cu mine ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea. Am ieşit afară să aşteptăm maşina cu studenţi care trebuia sa sosească din clipă în clipă. Ei erau aşteptaţi la aeroport încă de dimineaţă, pentru că studenţii-oaspeţi venind din mai multe locaţii ajungeau pe aeroportul internaţional Henry Coandă la ore diferite.
Aceştia aveau la dispoziţie un autocar care trebuia sa îi ducă la Cluj-Napoca, deoarece anul acesta şcoala de vară era acolo. Aşa stabilise doamna Orlich. Totuşi, pentru a cunoaşte şi capitala ţării, studenţii aveau să stea la început câteva zile şi în Bucureşti. Chiar din ziua următoare li se organizase o vizită la Parlamentul României.
 Aşteptam deci să vină şi restul studenţilor... Între timp am discutat tot felul de idei, despre viaţă, despre literatură, despre România, despre ce înseamnă să fii bun, să fii deschis, să dăruieşti, pentru că numai aşa poţi să creşti. Reuşeşti să te înalţi numai dacă te înconjuri de frumuseţe şi de frumuseţea lui Dumnezeu. Multe idei, gânduri, imagini poetice am auzit de la doamna Orlich, o adevărată încântare să o asculţi. Eu am rămas atât de mirată de cât de firesc se poartă. M-am bucurat, am fost veselă; un adevărat ospăţ intelectual şi sufletesc. În timp ce vorbeşte cu mine, vorbeşte la telefon, întreabă, aşteaptă, îşi face griji pentru studenţi, pentru autocarul care nu mai vine... Dar în sfârşit e anunţată că se apropie şi mult-aşteptatul autocar... Ieşim în stradă şi o luăm spre parcare. Doamna Orlich întâmpină studenţii care sunt de două zile pe drum, obosiţi....
In timp ce oaspeţii sunt cazaţi în camerele lor la hotel, mă întâlnesc cu doamna Ramona Mihăilă, pe care o cunoşteam de la posturile de televiziune de la cele două canale ale ale Universităţii Spiru Haret, TVRM Educaţional şi Cultural. O cunoşteam şi din presa scrisă şi de la alţi studenţi, dar nu personal. M-am bucurat să o cunosc acum, să stăm de vorbă aşa de firesc, de apropiat. E foarte interesant totul, doamna Ramona nu e singură, e însoţită de o studentă de a dânsei, de la „Spiru”, care vorbea foarte bine limba engleză şi care s-a integrat imediat în grup. Astfel au început să se lege prietenii. A doua zi urmau să viziteze oraşul. Ea urma sa fie cea care avea să îi ghideze, să le vorbească...
Stăm la masă, vorbim, explicăm, ne veselim, povestim atât de frumos, în timp ce doamna Orlich vorbeşte la telefon cu părinţii copiilor tocmai în... America, care sunt îngrijoraţi. Le raspunde la fiecare în parte că totul e bine, că au ajuns, că stau la masă, că mâncarea e foarte bună... Am fost şi eu servită cu un fel de mâncare foarte ciudat, dar foarte bună la gust. A fost o seară superbă şi am rămas cu bucuria unei întâlniri de neuitat.
În încheierea acestei relatări aş vrea să subliniez că doamna Ileana Orlich realizează atât de multe pentru România şi pentru promovarea limbii române. Consider că trebuie să fim mândri că o avem şi că e româncă. Felicitări, distinsă doamnă Orlich, sunteţi un exemplu pentru noi! Felicitări şi doamnei Ramona Mihăilă, pentru această colaborare în promovarea limbii române peste hotare.
Trebuie să îi mulţumesc pe această cale şi lui Octavian Curpaş pentru prietenie, ospitalitate scriitoricească, promptitudine şi pentru admirabilele cronici făcute cărţilor mele. Ţin să îl felicit pentru această activitate laborioasă şi complicată în domeniul scrisului şi mai ales pentru această tenacitate şi forţă de care dă dovadă în promovarea literaturii române contemporane peste hotare...
Victoriţa Duţu (Bucureşti)

DĂRUIEŞTE-I GAROAFE ROŞII IUBIRII!
Motto: „Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...”
(Claudia Millian, “Garoafe”)
De la Adam şi Eva încoace, omenirea a sorbit fără încetare otrăvitoarea fiolă a iubirii, iar clasicul refren „Plaisir d’amour” nu şi-a pierdut niciodată din actualitate. Contemplând chipul seducător al iubirii, oamenii au trăit pasiuni, au ţesut intrigi şi au păstrat taine. Fără alchimia iubirii, viaţa nu şi-ar fi împlinit rostul, anotimpurile şi-ar fi dăruit în zadar parfumurile, iar singurătatea şi-ar fi purtat înfiorarea pe fiecare amintire.
În absenţa iubirii, poeţii nu ar fi suspinat de-a lungul timpului în versuri, îndrăgostiţii nu ar fi cântat serenade, şi luna nu ar fi stat martoră atâtor declaraţii şi jurăminte de amor. Dacă iubirea n-ar fi existat, Parisul nu ar fi devenit oraşul îndrăgostiţilor, Sena ar fi fost un râu oarecare, iar cavalerii nu s-ar fi luptat în turniruri, închinând apoi, cununa de laur a victoriei, celei iubite. Dacă nu ar fi întâlnit iubirea, Dante şi Beatrice ar fi trecut indiferenţi unul pe lângă celălalt, Romeo şi Julieta ar fi rămas nişte simpli anonimi, iar Paolo şi Francesca şi-ar fi spus bun-rămas din clipa în care s-au cunoscut.
Dragoste la prima vedere, dragoste oarbă
Fiecare pământean a visat să trăiască o dragoste romantică, aşa cum numai în basme se poate afla. Probabil că de aceea s-au urzit nenumărate legende în jurul iubirii. Una dintre ele spune că Afrodita, zeiţa iubirii, şi fiul ei, Eros, îi fac să se îndrăgostească pe muritori. Copilul pribeag al zeiţei rătăceşte prin lume, trimiţând la întâmplare, câte o săgeată fermecată în inima pământenilor. Atinşi de săgeata lui Cupidon, aceştia se îndrăgostesc. Adesea, Cupidon este înfăţişat legat la ochi, pentru că dragostea este oarbă. De obicei, nu alegi de cine te îndrăgosteşti.
Cea mai frumoasă metaforă a săgeţii lui Cupidon rămâne dragostea la prima vedere, dragostea romantică. Despre ea au cântat trubadurii din Provence, despre iubirea ce se naşte în ochii unei femei, atunci când întâlnesc privirea celui de care se va îndrăgosti. “Iubirea, ... acesta-i adevărul - în inimi nu o poartă, ci mai curând în ochi”, a spus William Shakespeare.
Dragoste romantică pe Podul Artelor
Privind iubirea în ochi, cei îndrăgostiţi se plimbă la Paris, pe Podul Artelor. Mână în mână, aceştia vin acolo pentru a lăsa ca semn al dragostei lor o cadena d’amour, un lacăt pe care se află gravat un mesaj de iubire, numele celor doi îndrăgostiţi şi data când au ajuns pe Podul Artelor. Vegheaţi de tăcerea sobră şi încărcată de solemnitate a zidurilor Luvrului, aflat în apropiere, ea şi el rostesc „Te iubesc” şi apoi prind lacătul de unul din ochiurile de sârmă ale parapetului podului, împânzit de astfel de amulete de dragoste. Urmează momentul când cei doi aruncă în Sena cheia lacătului, în semn al iubirii şi al devotamentului veşnic unul faţă de celălalt. Emoţie, bucurie, speranţe, certitudinea că dragostea lor va dăinui... Unduind, Sena duce cu ea departe, îngânându-şi cântecul, încă o cheie, încă un jurământ, încă o iubire rătăcitoare legănată de valurile sale. Cadena d’amour, o clipă de vrajă prelungită la nesfârşit, ascunzând în căuşul ei speranţe, nostalgii, cuvinte de dragoste spuse cu patimă ori nicicând rostite, aşternute doar în scrisori plăsmuite... Câţi din cei ce îşi jură dragoste eternă pe Podul Artelor sunt la prima iubire şi câţi vor lua iubirea de la capăt? Câţi vor respecta jurământul făcut? Câţi îl vor trăda? De ce iubirile romantice se cheamă una pe cealaltă în lumea roadelor nepârguite, pentru a se stinge prea curând în umbra lunii?
În tăcerea senină şi discretă a Podului Artelor, fiecare cadena d’amour spune poezia de dantelă a iubirilor ce şi-au purtat paşii prin acel loc: iubiri de o clipă, iubiri dorite, iubiri venite pe neaşteptate, iubiri mai vechi, păstrate asemenea florilor presate, într-o carte de versuri, iubiri stinse şi prefăcute în cenuşă, iubiri de-o vară, iubiri din argint şi perle, iubiri ca-n filme, iubiri de roman, iubiri trăite între râs şi lacrimi, iubiri scrijelite pe scoarţa copacilor sau în tencuiala unui perete, iubiri tatuate, iubiri tăinuite, iubiri sortite eşecului, iubiri apuse prea devreme, iubiri garoafe roşii, iubiri romantice...
Iubirea şi provocările ei
Iubirea se poate întâmpla în orice clipă. Nu ştii cum te îndrăgosteşti şi nu înţelegi de ce la un moment dat, dragostea dispare aşa cum a apărut. Între fiinţa şi nefiinţa ei, dragostea ascunde câteodată, dezamăgiri, regrete, drumuri care părând încărcate de promisiuni, se închid pe neaşteptate. Între a te îndrăgosti şi a constata că nu mai eşti îndrăgostit, se află provocările pe care le presupune orice relaţie de amor. Şi aceste provocări sunt societatea, experienţa, imaginea de sine, fidelitatea, sentimentul că meriţi ceva mai bun. Trăieşti cu temeri şi anxietăţi, îţi este frică să iubeşti şi te îndoieşti de sentimentele tale. Stai să cumpăneşti dacă nu cumva vei primi o „ofertă” mai bună în dragoste, te ascunzi în spatele unei măşti, pentru că în tine încă mai supravieţuiesc durerile, dezamăgirile şi rănile din dragoste pe care ţi le-a lăsat trecutul. De aceea, îţi este cu atât mai greu să crezi într-o iubire romantică, mai ales în aceste vremuri în care iubirea practică, pragmatică a început să fie totul.
Adu-ţi aminte...
Cu toate acestea, de ce să nu alegi să joci pe mai departe şotronul iubirii? De ce ai renunţa să descifrezi runele dragostei? De ce să nu urci de la capăt, treaptă cu treaptă până în vârful minaretului iubirii, vestind-o sub cerul de iluzie şi fum al bucuriei, culegând apoi lumini târzii, ambră, zăpezi albastre? Alege o cadena d’amour pe care să o dedici iubirii! Gravează pe ea garoafe roşii, ce simbolizează dragostea înflăcărată, şi lasă să se ducă de la tine incertitudinile şi ezitările. Nu te îndoi de puterea iubirii! Adu-ţi aminte că dacă nu ar fi întâlnit iubirea, Dante şi Beatrice ar fi trecut indiferenţi unul pe lângă celălalt, Romeo şi Julieta ar fi rămas nişte simpli anonimi, iar Paolo şi Francesca şi-ar fi spus bun-rămas din clipa în care s-au cunoscut. Cu gândul la ei, dăruieşte-i azi şi întotdeauna, garoafe roşii iubirii!
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

MAGIA FULGILOR DE ZĂPADĂ
Cu părere de rău el privea pe fereastră în fiecare zi cu speranţa că va începe să ningă cu fulgi mari şi albi. Îşi amintea cu drag cum mergea pe străzile copilăriei sale din Braşov în timp ce ningea abundent până acolo încât nu mai distingea nimic în jurul său. Covorul gros de omăt se îngroşa necontenit şi îi îngreuia paşii pe măsură ce înainta plin de curaj prin viforul care nu mai contenea. Deseori îi venea să se tăvălească prin zăpadă şi să se lase acoperit complet de albul imaculat al fulgilor care tot veneau din cer fără să se mai oprească. Alteori se bucura nespus pe măsură ce înălţa oameni de zăpadă şi rostogolea bulgări ce deveneau tot mai mari folosiţi ulterior în acest scop.
Nu putea să uite cum uneori vântul îi bătea în faţă cu o răsuflare geroasă, dar plăcută, asemenea unui sărut venit din partea Crăiesei Zăpezii. Alteori fulgii de nea se transformau în bucăţi mari de beteală albă, ce părea că nu se mai termină şi al cărei capăt se afla undeva sus în cer. Totul era plin de farmec în astfel de zile şi frigul nu îl mai simţea.
Chipul Personificat al Zăpezii
În alte ocazii îşi imagina că se plimba împreună cu o fată frumoasă, care la fel ca el, simţea fascinaţia albului zăpezii şi farmecul primordial al naturii aflate în plină regenerare lăuntrică. Uneori simţea cum ea se materializa lângă el şi cum o ţinea strâns de mână. Printre valurile nesfârşite de zăpadă care veneau din cer avea impresia că îi vedea chipul, îi atingea braţul şi îi simţea răsuflarea în timp ce îi vorbea.
Iar alteori se rotea asemenea unui derviş în mijlocul potopului imaculat şi avea aceeaşi viziune a acelei fete frumoase. Avea impresia că se ţineau în braţe şi nu se mai opreau din acel dans fără de sfârşit până la deplina contopire cu întregul univers. Acestea erau clipele cele mai frumoase ale iernii cu o chemare pe care o auzea asemenea unor şoapte de fiecare dată când privea de la fereastră către munţii şi dealurile albite de zăpadă din jurul Braşovului. Din păcate, el nu s-a întâlnit niciodată cu acea fată frumoasă nici în timpul copilăriei şi nici mai târziu, dar această imagine a revărsării necontenite a albului ceresc l-a urmărit mereu şi încă îi mai revenea în minte de fiecare dată când privea zăpada cum se aşternea plină de graţie pe pământ.
Însă astăzi el privea cum se aşternea zăpada pe drumurile şi blocurile din Bucureşti, dar nu mai simţea aceeaşi trăire ca în trecut. Nu numai vârsta, care era cu totul alta, dar şi locurile erau altfel constituite. Ceea ce era frumos la Braşov, nu mai avea farmec în altă parte fiindcă muntele lipsea. Nu putea zări decât clădiri înalte, cenuşii şi impersonale, iar cerul cu greu îl putea distinge pentru a-i oferi un spaţiu liber în care să îşi oglindească mulţimea nesfârşită de gânduri. Da, timpul trecuse, iar locurile erau altele, dar farmecul impresiilor pe care le culesese în acei ani de început încă îl mai urmărea cu puterea unor trăiri primordiale, ce nu puteau să se stingă vreodată.
Străzi şi Case din Oraşul Natal
Iarăşi revedea străzile şi casele din oraşul său natal. De câte ori nu a trecut pe acelaşi drum în timp ce mergea către şcoală? Sau alteori revedea uliţele din centrul vechi, de care involuntar se legase prin impresii profunde, ce refuzau să se şteargă din memoria sa. Iar când se plimba printre casele albite de vreme, Dealul Tâmpa, străjuind ambele „flancuri” ale marelui oraş, îl fascina cu semeţia unui vârf de munte ce domina peste tot ce se afla în jur. Din orice parte îl privea, perspectiva sa rămânea maiestuoasă şi încărcată de misterul unei taine, ce nu a fost vreodată dezlegată pe deplin.
Lângă el, Dealul Melcilor îşi dezvăluia măreţia frântă de o fostă carieră de ciment, rezultatul fiind concretizat printr-o imensă „cavitate” ce mărturisea despre agresiunea omului împotriva tezaurului naturii. De multe ori se oprea la buza de sus a dealului şi privea către hăul ameţitor ce se deschidea la doar câţiva paşi în faţa mea. Chiar şi într-o astfel de condiţie mutilată de nenumăratele explozii ce îi agresase fiinţa, acest deal – de fapt o măgură muntoasă la fel ca Dealul Tâmpa – îi oferea încă prilejul de a contempla înălţimea sa abruptă şi întinderea până aproape de orizont a Ţării Bârsei.
Mai departe, la hotarul dinspre miazăzi se distingeau munţii înalţi şi plini de zăpadă cea mai mare parte anului, ce semănau cu zidurile crenelate ale unei cetăţi medievale. Cât de mult îndrăgea acea privelişte pe care o distingea până departe, în zare, în timp ce se afla pe unul sau altul dintre cele două dealuri în jurul cărora s-a ţesut în timp întinsa urbe a Braşovului! Şi astfel, el a rămas mereu ataşat de acele imagini sensibile, ce încă mai aveau putere să îi redea bucuria acelor ani chiar şi în acele clipe când simţea mai mult decât oricând condiţia sa de exilat în pustiul de beton şi asfalt al capitalei.
Transfigurarea Prezentului
De aceea, nu putea să privească cerul fără să zărească munţii. Chiar dacă ei nu mai existau în prezenta condiţie, mintea sa îi crea şi astfel, îi distingea ca şi cum niciodată nu ar fi părăsit meleagurile sale natale. Cumva, printr-un joc al transfigurării, avea deseori impresia că mergea din nou pe străzile învechite de vreme ale copilăriei. În astfel de împrejurări, nu mai distingea cerul plumburiu şi noroiul nesfârşit din jur, ci doar imaginile senine ale muntelui ce îi odihneau privirea şi ale cerului cristalin ca suprafaţa unei oglinzi perfect netede. Printre gazele de eşapament ale oraşului i se părea că putea distinge aerul curat al pădurilor de brazi ce înveşmântau nenumăratele creste de munte, precum şi întinsul şes al depresiunii intramontane din locul în care apăruse în această lume.
Şi atunci, avea senzaţia că de fapt nu plecase niciodată de pe acele meleaguri de care se mai simţea încă legat printr-o afecţiune profundă mai presus decât condiţionările de o clipă ale realităţii ce îl împresura cu adversităţi nesfârşite. Destinul îl purtase departe de locurile sale natale aşa cum apele curg la vale, deşi izvorăsc din inima munţilor. Însă interiorul său continua să rezoneze la acele sunete şi imagini ce şi-au pus definitiv amprenta asupra începutului vieţii sale. Privind mai departe distingea zăpada cum se aşternea pe drumuri şi case ascunzând detaliile ce îi provocau durere din lumea în care se afla. Observa cum straturi dense de nea se interpuneau între el şi realitate, iar undeva, tainic, distingea chipul fetei pe care o zărise deseori dansând în mijlocul zăpezii ce venea necontenit din înaltul cerului. În fond nimic nu se schimbase în afară de timpul şi de locul în care se afla, dar esenţa rămăsese mereu aceeaşi, indiferent de vreme.
Octavian Lupu (Bucureşti)
 

 

ATELIER
 CUVINTE-NCREMENITE (IV)
(Pilule fără efecte secundare)
1.Guvernanţii – oameni sus-puşi, care dau uitării omenia pentru a putea sluji cu devotament inechitatea;
2.Fericirea este acel moment al vieţii în care omul se amăgeşte cu iluzia eliberării de povara trebuinţelor;
3. Omul dă dovadă de înţelepciune atunci când se mulţumeşte cu tot mai puţin, pentru ca astfel să le poată dărui semenilor din ce în ce mai mult;
4.Gelozia este femeia de serviciu a dragostei, care spală rufele murdare în văzul lumii;
5.Cei mai mulţi oameni văd în filosofie posibilitatea de-a pălăvrăgi la nesfârşit. Tocmai de aceea, după canoanele pitagoreice, omenirea a zămislit aşa de puţini filosofi;
6.Cât de grăitoare este tăcerea înţeleptului!;
7.Nu toţi oamenii căzuţi pe gânduri au calitatea de gânditori;
8.Deseori viaţa se dovedeşte prea scurtă pentru a putea parcurge calea până la capătul ei ascuns în necunoscut, unde atâţia oameni speră să întâlnească fericirea. Şi când moartea le dă târcoale, ei speră cu îndârjire în nemurirea de dincolo, situaţie liniştitoare care le asigură timpul trebuincios pentru a dibui în cele din urmă fericirea;
9.De-abia când are de-a face cu oamenii, Dumnezeu ştie că infernul este o realitate cutremurătoare;
10.Ispitele sunt acele delicioase capcane puse de păcat pe firul vieţii omului, pe care doar nevolnicii se străduiesc să le evite;
11.De ce minciuna îi este omului mai apropiată decât adevărul? Pentru că aparenţa îl încântă, pe când esenţa îl frământă;
12.O societate este cu atât mai civilizată cu cât tot mai mulţi membri ai ei ţin să vorbească şi tot mai puţini sunt dispuşi să asculte;
13.Motivul zbaterii celor mulţi: Să aibă din belşug de toate şi încă ceva pe deasupra!;
14.Omul devine cu adevărat iraţional de-abia după ce inima lui se sustrage efortului de-a gândi;
15.Nu trebuie să ne mire că există bestii printre noi, când tot mai mulţi oameni simt ca şi cum n-ar avea inimă şi gândesc ca şi cum n-ar avea cap;
16.Principiul de bază al democraţiei: Unii fac şi alţii trag;
17.Unii oameni ştiu mai bine ca melcii să se pitească în cochiliile lor şi să nu răspundă chemărilor de a-şi scoate coarnele;
18.Mulţi dintre cei ajunşi la înălţime nu cad, ci se prăbuşesc;
19.Diferenţa dintre omul căzut şi căzătură: Primul este respins de verticala existenţei omeneşti, cel de-al doilea este absorbit de orizontala ei;
20.Raiul şi iadul se exclud reciproc. Nu şi în inima omului;
21.Dacă-i hrănit corespunzător, sufletul omului are miraculoasa însuşire de-a se mări necontenit;
22.Axioma fundamentală a geometriei spirituale: Pentru a exista, Spiritul n-are nevoie de timp şi spaţiu, dar timpul şi spaţiul nu pot exista fără el;
23.Cu cât inima unui om este mai mare, cu atât acesta este mai sănătos din punct de vedere spiritual;
24.Chiar şi trupul pipernicit poate găzdui un suflet mare;
25.Oamenii se împuţinează pe măsură ce populaţia globului creşte.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

LA BANCĂ
- Ei bine, după cum v-am explicat, am venit la sediul băncii ca urmare a scrisorii ṣi a telefonului dumneavoastră.                                                                  
- Doamnă Money, v-am chemat la bancă pentru că ati depăṣit limita fondurilor de credit din contul curent.                                                                                                                                              
- Ei bine, nu înţeleg să fie vreo problemă, pentru că salarul meu merge lunar ṣi este depozitat direct în contul curent la banca dumneavoastră.                                                                                               
- Doamnă Money, după cum am subliniat în scrisoarile mele către dumneavoastră trimise regulat din septembrie încoace cum că aţi depăṣit continuu suma depozitată în contul curent.                                                 
Ei bine, nu vă înţeleg îngrijorarea. Maniera în care abordaţi această problemă minoră mă ofensează peronal.                                                                                                                                  
- Doamnă Money, vă amintesc politicos că banca are regulile ei. Trebuie să le urmez ad litteram! Ei bine? Adică?
- Înseamnă că va trebui să vă cerem să acoperiţi deficitul din contul dumneavoastră current până la finele lunii.                                                                                                                              
- Ei bine, cred că vă pripiţi în a lua deciza fără a considera situaţia reală. Nu am alte venituri, economii sau bunuri de valoare, cu excepţia salarului lunar.                                                              
- Doamnă Money, trebuie să vă informez că sunt forţat în a vă trimite o firmă de reposesori la proprietatea dumneavoastră.                                                                                                               
- Ei bine, vă doresc noroc. Proprietatea ṣi bunurile din proprietate nu sunt pe numele meu. După cum v-am spus, sunteţi prea pripit ṣi nechibzuit.                                                                                    
- Doamnă Money, vă anunţ cu regret că sunt obligat să vă anulez cardul bancar.                                         
- Ei bine, nu-mi fac griji de asta. Vedeţi sunteţi prea emoţionat negativ. V-aţi controlat presiunea arterială în ultima vreme? Poate să facă ravagii cu sănătatea dumneavoastră!                                                                                       
Doamnă Money, nu v-am chemat aici să discutăm starea sănătăţii mele!                                          
- Ei bine! Ştiţi, nu înţeleg de ce sunteţi aṣa preocupat de starea finanţelor mele. Doar nu suntem căsătoriţi. Este posibil că banca este în dificultate? Îmi dau seama de o posibilă închidere a acestei bănci?
 - Sper că nu împrăṣtiaţi aceste zvonuri!                                                                                             
- Ei bine, vecina mea, o persoană de absolută încredere, care cu banca dumneavoastră de ani de zile, a fost de asemenea în corespondenţă cu dumneavoastră, dar nu a elaborat motivul.
- Doamnă Money, aceste zvonuri sunt periculoase!                                                                          
- Ei bine, nu-s eu cea care a introdus subiectul în discuţie. Reprezint numai opinia publica!                                
- Doamnă Money, mă gândesc că aṣ putea să reconsider ṣi să amân punerea deciziei în practică pentru încă o lună să vă dau timp să vă puneţi treburile în ordine.
 - Ei bine, nu văd ce diferenţă poate face o lună de zile. Jumătate de an ar fi cu certitudine mai bine ṣi ar dovedi bunăvoinţă. Sunt un clint vechi al băncii dumneavoastră ṣi nu este decent să mă ameninţaţi cu scrisori terorizante!                                                                                                                   
- Doamnă Money, dacă conţinutul întâlnirii noastre rămâne între noi în spatele acestor uṣi închise, sunt pregătit să vă reconsider situaţia.                                                                                            
- Ei bine, nu-mi place tonul argumentului dumneavoastră. Am fost întotdeauna cinstită faţă de mine însămi ṣi nu mă pot ascunde în spatele oricărui fel de ṣantaj.                                                              
- Doamnă Money, nu implic nimic de acest fel! Vă rog mult numai să bugetaţi cu grijă în lunile viitoare. 
- Ei bine, sper ca-i ultima dată când aud de aṣa ceva. Nici de scrisori sau ultimatum prin telefon. Am standurile mele!                                                                                                                     
- Doamnă Money, vă mulţumesc ṣi vă doresc toate cele bune! Închide uṣa ṣi se prăbuṣeṣte în fotoliul din spatele biroului.
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

PRIMA ZI DIN 2014!
Prima zi din 2014… e minunată! Vă spun din tot sufletul: „La multi ani!”
Vă invit, ca și-n anul trecut, să vă faceți o listă cu dorințe! E un exercițiu extraordinar să deschizi această listă, peste un an, și să constați câte lucruri ai împlinit, câte ai făcut în plus față de cele propuse...câte dintre cele nerealizate au constituit, cu adevărat, idealuri serioase și atunci... le replanifici... sau câte au fost mofturi de-o clipă și chiar nu se pun la „nereușite”.
A fi mulțumit de tine, îți dă puterea de-a continua. Încrederea în forțele proprii e o energie pe care nimeni din exterior nu o poate genera.
Mi-am petrecut ultimele două săptămâni din an...zăcând...din cauza unei răceli puternice, complicată cu o bronșită... dar, paradoxal, am fost foarte fericită!
Am avut parte de cele mai frumoase Sărbători din ultimii ani!
În Ajun, pe la vremea înserării, m-a vizitat un prieten „pierdut”... plecat în Germania, la muncă. Venise cu avionul, ca să stea cu mine, până ajungea autocarul cu bagajele și colegii lui... Părinții lui îl așteptau la autocar... așa că “s-a îmbarcat” la intrarea în Timișoara, să ajungă odată cu ceilalți. Am râs cu lacrimi de așa năzdrăvănie! Știa că sunt răcită, că nu mai am mașină, dar că în Ajun o colindam, an de an, pe sora mea... așa că, îmbrăcată gros, peste pijama, cu fularul pe gură, am mers cu un taxi, să o colindăm, ca-n vremea copilăriei...
Singurul lucru pe care l-am ratat, și-mi pare rău, e că, în acel timp, elevii mei au vrut să-mi facă o surpriză, să mă colinde... cu un coș cu o Crăciuniță imensă (floare), cu artificii... Am văzut abia a doua zi înregistrarea, pe facebook: “În încercarea de-a vă colinda…” și am primit floarea de la vecina.
Prima zi de Crăciun, la mine acasă: eu, cu sora și cumnatul, fratele tatălui meu, cu mătușa, o verișoară de-a cumnatului meu. Am râs, am povestit de oameni dragi ori de cei care ne fac să plângem… am căutat soluții la problemele fiecăruia. Sunt aproape trei ani de când s-a dus între cei drepți tatăl meu… dar atmosfera asta, de familie adevărată, el ne-a cultivat-o.
Ce ciudat! Unchiul meu are trei copii, trei nepoți… la maxim o jumătate de oră distanță. Mătușa, un fiu, un nepot, în Germania… și ei, în ziua de Crăciun, erau la noi… niște nepoate de frate! Tot așa veneau, în vremea copilăriei mele, sora bunicii… deși avea doi copii și patru nepoți, în sat… apoi verișoara mamei… cu doi copii și trei nepoți… unii, cu ea în casă, dar n-avea și ea loc la masa lor…
Eu nu mi-am prins bunicii în viață, ca să mă bucur de dragostea lor… Și mama s-a dus repede… dar tatăl meu avea mereu ușa deschisă și inima largă pentru orice om se simțea bine în casa noastră. “La Sărbători, ca și-n oricare altă zi, o masă plină de voci vesele, face mai mult decât toate bucatele sofisticate din lume!” - așa spunea mereu.
Meniul, traditional: aperitive, țuică, ciorbă (eu n-am vrut supă, ca-n Banat), sarmale cu smântână și ardei iute, bere, friptură, cu murături asortate sau sos de hrean cu smântână, cârnați de casă, vin de casă, tort, prajituri, cafea... fructe...
Cumnatul meu ne-a povestit cum, șeful lor le-a pus, la cheful de la serviciu, și câte un Colebil, lângă tacâmuri! Să nu se plângă vreunul că nu poate mânca și... risipesc banii firmei... Am râs toți și „ne-am lăudat”, care cu ce ne știm drege... de ne-o fi greu.
Verișoara cumnatului, agent de la Provident (firmă de împrumuturi rapide), răspundea mereu la telefon... unii voiau bani “acum!”, alții o sunau bucuroși, pentru a stabili o întâlnire-fulger, să mai achite din rate, să nu-i prindă Anul Nou așa (unora le veniseră copiii, nevestele, soții de prin străinătate... altora le-a mers bine cu colindatul... unii și-au primit tichetele de masă, pe care anumite firme nu le dăduseră de luni de zile... până acum).
Toți și-au amintit cum și eu, în urmă cu câțiva ani, cuprinsă de mirajul unui “amor nebun” am organizat, pentru un domn, un Crăciun de poveste... suplimentând costurile cu un împrumut de la Provident... pe care l-am tot plătit până în vară... de m-am lecuit... de invitați costisitori! Adevărul e că “lecția” mi-a prins foarte bine! Omul, nu se mai dezlipea de ușa mea, crezând că-n fiecare zi e Crăciunul… iar eu am realizat câte alte lucruri aș fi putut face, pentru mine, cu banii pe care a trebuit să-i returnez, cu o dobândă deloc comodă. Recunosc… am fost luată la mijloc, de glumele lor!
A doua zi de Crăciun, petrecută cu finii veniți din Belgia, a fost specială. O familie tânără, cu trei fete, înalte cât ei, de 14 ani, cea mare, si gemenele de 12 ani. Pe mama fetelor eu am botezat-o, pe vemea când și eu eram un copil și abia am ținut-o în brațe, la biserică. E foarte interesant sentimentul, mai ales când nu ai copii proprii, că cineva se simte atât de atașat de tine. Fina mea a învățat foarte bine la școală și, de Crăciun, venea cu carnetul de note, ca să-l văd… deși eu eram doar cu câțiva ani mai mare decât ea. Acum, fetele ei dădeau raportul… Eram fericită să aud ce bine învață și ele, în Belgia și ce recomandări frumoase, scrise, le adresaseră profesorii de acolo, părinților, pentru a le orienta spre cariere de succes, pornind de la principalele lor abilități.
Când au trecut anii? Mă uit în ochii ei migdalați și văd aceeași emoție… atunci, pentru rezultatele ei, acum, pentru ale fiicelor ei. De ce are nevoie de încurajarea mea? Rezultalele sunt clare, evidente, certificate…
“Pentru că, duhovnicește / bisericește… ești părintele lor! Nașii sunt părinții care, prin taina botezului, prin lepădarea de Satana și unirea cu Hristos, își asumă, la Judecata de Apoi, rolul de părinți, de povățuitori ai tinerilor creștini”- m-a lămurit odată, tatăl meu.
Am simțit atunci, în inima mea, cea mai frumoasă chemare la cumpătare și virtute!
Nu prin ceartă, reproșuri, cuvinte de ocară te poate corecta / motiva cineva, ci prin dragoste necondiționată!
Asta “am citit“ în ochii finuțelor mele, belgiencele… iubire necondiționată.
…și abia acum am priceput cu inima ceea ce urechile mele au auzit de ani și ani.
Vă urez, la început de An Nou, să vă deschideți inima, ochii, urechile… întreaga ființă… pentru a primi înțelepciunea iubirii… care poate apărea de-acolo de unde nu te aștepți!
Un om bun e un om cu sufletul curat, asemenea unui prunc.
Fiți oameni buni, în Noul An!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

ZAMBILELE
- Bunico, iar ai căzut pe gânduri! Şi asta, numai de când ai văzut zambilele astea mov înflorite.
- Îmi amintesc de ceva…
- Îmi povesteşti şi mie?
- Să ne aşezăm comod şi, până când mănânci tu mărul ăsta roşu, eu îţi povestesc.
- Bine, bunico!
- Când eram studentă, locuiam într-un cămin, un bloc special construit pentru studenţii care nu erau din oraş şi nu aveau unde să locuiască. În cameră eram şase fete. La intrarea în bloc, aveam un portar şi, pe rând, fiecare studentă făcea de serviciu la poartă, adică îl ajuta pe portar.
- În blocul în care locuiai tu erau numai fete?
- Da, băieţii locuiau în alt bloc. Când cineva, părinţi, studenţi, voia să stea de vorbă cu una dintre noi, studenta de serviciu venea în camera noastră şi ne anunţa. În hol erau fotolii pe care musafirii puteau să se odihnească.
- Am înţeles, bunico!
- Într-o zi, studenta de serviciu a venit şi a spus că la poartă e un băiat cu un buchet de zambile care mă caută. I-am mulţumit şi m-am grăbit să cobor. M-am întors repede şi am pus buchetul într-un pahar cu apă. Nu aveam vază.
- Era un cavaler, ţi-a adus flori!
- În altă zi, a venit altă studentă şi m-a anunţat că sunt aşteptată de un băiat. Rodica, cea mai mica dintre noi, a întrebat dacă băiatul are flori. Studenta a spus că băiatul are un buchet de zambile mov.
- Ce frumos!
- Câteva zile, am primit zambile. Mov, roz, albe, după cum găsea.
- Te-ai mai văzut cu acel băiat? Sau povestea s-a terminat când s-au ofilit zambilele?
- Ne-am mai întâlnit. Ultima dată, chiar azi.
- Îl cunosc şi eu?
- Da, e bunicul tău.
- Ce bine îmi pare! Bunicul era cavaler. Şi acum îţi aduce zambile.
- Sigur, de Mărţişor, de Ziua femeii.
- Primăvara, când înfloresc zambilele. Am terminat mărul. Îmi spui şi mâine o poveste?
- Cu siguranţă, o poveste la fiecare măr pe care îl mănânci.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

OSUARUL
Pe vârful muntelui
Capete puse în ziduri.
 
În faţa uşii
Imagini din alte vremuri.
 
Păpuşi în vânt
Prunci necunoscuţi.
 
Cranii şi oase
Lăsate l a curent.
 
Glasul bunicilor
În aşternutul de basme
De mult moţăie.
 
Sămânţă de buruiană
Semănată în timpul rău.
 
Din fântâna adâncă se aude
Plănsul timpului îngrijorat.
 
Imaginea derutată
Aievei şi visului.
 
În casa duhurilor
În loc de grinzi proptitoare
Stau capete de năluciri.
 
Frate lângă frate
Istoriei îi sunt
Straja moartă.
 
Unul pe ov
Altul pe ici
Al treilea pe ski
 
Iar în moartea
Toţi sunt aceiaşi
Toţi sunt unul lângă altul.
 
COBEALA
Invitată nedorită
În faţa uşilor zăvorâte
Ziua ân priveghere
Iar noaptea cerşeşte.
 
Va ântreba cineva
Are un stopan omul
Pe pământul acesta fericit.
 
Are o prietenă credincioasă
Desfrânata Babilonului
Sau la trecere
Dimineaţa va spune.
 
Căutaţi doctorie
Căutaţi-l leacul
 
Pentru poporul
Care de frică este bolnav.
 
DESTINUL
Într-un mormânt străvechi
s-a culcat ceaţa
pe aşternut de piatră.
 
Corul vrăjitoarelor
În dălgile nopţii
Un cântec de jale cântă.
 
În păduri câineşti
Lupii setoşi
Peste zi urlă.
 
O voce de departe
Într-un timp uitat
Ne trezeşte.
 
Alma Mater ai noastră
Cu suflet de mătase
Nisip mărunt culege.
 
Din mâna dumnezeiască
Fiară flămândă
Roade cranii şi oase.
 
Într-o casă stră-veche
Fără de ferestre şi uşi
Tristeţea de mult dormiteze.
 
GHICITOAREA
Dacă steaua noastră
Pe urcuşul vieţii
Va sosi la locul ei
Sau după colţ
Singurătatea uscăţivţ
În noi se va cuibări?
 
Dacă mâine
Pe râu fără de mealuri
Poporul va pluti
Şi cu rugăciuni
Alma Mater
Pentru copiii noştri
Are să caută leacuri?
 
Dacă luna
În fântâna adâncă
Singură va coborâ
Şi ân faşă de mătase
Gânduri nălucitoare
De la călători rătăciţi
Pentru totdeauna le va fura.
 
CAPETE PROASTE
Bolnavii copii
Într-un talisman
De ochi răi i-au ascuns.
 
Într-o iamă adâncă
Nici sufletele chinuite
N-au rămas pure.
 
În noaptea nesfârşită
Capete proaste
Au tulburat-o apa limpede.
 
CHEMAREA
Între doi munţi
Se cheamă două păsări.
 
Crengile legănate
Plopilor albi ca zăpada
Se mângâie cu vântul.
 
Norul întunecat
S-a culcat pe spatele dealului.
 
Ceasornicul cerului
Accelerat le numără
Ultimele clipe
Poporului blestemat.
 
Adâncile rădăcini
În timp rău au încolţit
Şi piscului cu zăpadă
De urât îi ţin.
Rade Silian (Skopje – Macedonia)

ANDY
Andy e un bărbat fără vârstă. Ușor cocoșat, mereu elegant și respectuos, însoțit de femei superbe... urcă tacticos scările blocului sau coboară, ca o pisică, fără să-l auzi.
Deși stau de aproape 10 ani cu el, pe aceeași scară, până acum câteva zile nici n-am știut cum îl cheamă sau la ce etaj stă. E ca o umbră. Era ușor de remarcat prin magazine sau pe stradă... atât datorită particularității fizicului, cât și paradoxului frapant: un cuplu format dintr-o femeie superbă, agățată ca o liană de un bărbat urâțel, cocoșat (iertată să-mi fie observația, dar e sinceră și obiectivă). Eu nici măcar n-am observat ca femeile… erau tot altele. Blonde, înalte, gen manechin… elegante… puternic parfumate (era suficient să ies în holul blocului, ca să ghicesc că trecuse vreuna… în sus sau în jos), cu tocuri cui…
Bărbații din vecini, invidioși, își mușcau buzele când trecea înlănțuit cu vreo blondă… Vecinele căutau o explicație: ”Ce Dumnezeu le face, de vin ca unse cu miere la el? Tot una și una! Ai văzut cum le ține de mână și se pupă cu ele la mașină? Dar cu ce mașini vin astea! La banii lor, ar putea să-i vrea pe DiCaprio, pe Brad Pitt... Ce găsesc la el? Uite, e și restanțier la bloc... că ai zice, de, vin la el pentru bani...”
Îmi amintesc bine discuția asta, cu vecina mea, care o cunoscuse pe soția lui: “Și are, nenorocitul, un înger de copil și o nevastă cuminte și frumoasă... De groaza lui au plecat în America... că mereu a fost un afemeiat!”
Poveștile astea, pline de mister, mi-au plăcut... Devenisem, o vreme, și eu mai atentă la... pleiada de blonde parfumate. Apoi am uitat...
...până acum câteva zile, când am primit un mesaj, de la el... pe un site de socializare. Intru foarte rar acolo. La poza de profil am niște flori de primăvară și atașată, la album, am și o poză cu mine.
“Vrei să vorbim și despre altceva decât despre flori?“… îmi scrisese.
Acum, nu știam… văzuse și poza? Realiza că sunt vecina lui? Voiam să mă asigur… pentru că, în urmă cu un an, îmi mai scria, plin de amor, un alt vecin, care nu observase poza… si se dădea om singur… în căutare de relație serioasă… în timp ce mă întâlneam zilnic cu el și cu soția, cu fata… la cumpărături… sau îi vedeam (familia model!) cum pleacă și vin duminica la/de la biserică. Atunci, după câteva luni de joacă… i-am spus cine sunt. Mă așteptam să fie… șocat… să se retragă. Reacția lui m-a făcut să nu regret c-am divorțat: “Și ce e, scumpo, dacă n-am văzut poza? Cu atât mai bine că ești… la doi pași!”
Am râs și l-am lăsat în plata Domnului! Nu eram singura nevastă care… nu știa pe cine are în casă! Așa  visăm multe… căsnicia perfectă!… fără să bănuim ce mizerii pot clocoti sub… liniștea noastră conjugală.
Așa că, lui Andy, i-am zis din prima… că sunt vecina lui.
Până să respir, a fost la ușa mea. Chiar eram curioasă… cine e acest om?
…un profesor de fizică, reconvertit profesional… în ceva… cu IT.
…un pasionat căutător pe site-uri de socializare…
…un admirator de blonde… și șatene!… (așa zice el… poate pentru că era acum în casa unei șatene… deși nu l-am văzut decât cu blonde).
Vorbea domol… cu o bună voce radiofonică… auzeam și nu auzeam ce zice… nu mă puteam concentra… nu știu de ce… Auzeam frânturi…
“Știi de când te știu eu mai bine? - zice… De când mi-ai zis într-un an, în fața blocului: <<Vecine, la mare te-ai făcut că nu mă cunoști?>> Jur că nu te-am văzut acolo. Dar de atunci sunt atent să te salut mereu! ”
Asta îmi amintesc… că l-am văzut la mare cu una… Nici nu era greu să remarci… un cocoșat, răsfățând o blondină superbă… pe plajă. Dar să-i fi spus ceva despre asta… chiar nu îmi aduc aminte.
“A murit, săraca... frumoasa aia cu care m-ai văzut! Anul trecut a murit... de cancer. Eram desparțiți de câteva luni. M-au sunat prietenii... dar eram la Paris... cu alta. Asta mai vine pe la mine... e diabetică... rău...”
Și așa am început să fiu tot mai atentă la ce povestea…
Vâna pe net… femei frumoase și muribunde…
Le însoțea, ca un înger al morții, în ultimele lor voiaje… cu destinații cât mai plăcute… în țară și în străinătate. Unele îi plăteau ele, doar să fie însoțite… cu altele făcea nemțește.
Erau femei speriate de perspectiva iminentă a morții… cărora le oferea tandrețe, sprijin moral… Erau leșinate pe el… de la chimioterapie…
Femeia… și diagnosticul…
Avea chiar un album… Ne-am uitat pe net… la contul lui… poze cu ele… în croaziere… la munte… la pajă… la schi… pe blănițe la cabane (poze datate!)… Apoi poze cu ele pe pietre funerare… poza si anul decesului.
Mă apucase groaza! Mi-am amintit involuntar de Rașela (din Craii de Curtea Veche, a lui Mateiu Caragiale) și mă rugam din tot sufletul: “Doamne, să nu fie eu următorul Pașadia!” Acolo, Rașela… presimțea sfârșitul bărbaților… se mărita cu ei… și rămânea mereu o văduvă… tot mai bogată.
Vecinul meu nu se îmbogățea… dar trăia clipe de neuitat cu femei pe care în alte situații nu le-ar fi avut. Excursii… seri romantice… experiențe… de tot felul. Când ele cădeau la pat… le prelua familia.
Mă uitam la el cu ochii măriți de spaimă: e un înger sau un monstru?
Când am închis ușa după el, m-am ascuns sub plapumă tremurând...
Dar a sunat telefonul... E Lucian, de la Oradea! El știe mereu când mi-e rău, frică...
“Ce-i cu tine, pui moțat?”
În întunericul nopții, Îngerul de pace m-a găsit! Am dormit liniștită!
Mai e vreme până la excursiile cu... vecinu’ Andy!
Ș-apoi... nici nu-s blondă!
Corina-Lucia Costea (Timișoara) 

VINCENT VAN GOGH- perioada Borinage
-  tumorile artei  -
ce dureri scurmă prin lume  -  tunel încâlcit  -  precum
cârtiţele? ce tunel mineresc se tot surpă  -  şi-n locul
viscolit de
prăbuşire   -  în gaura beznei îţi râgâie traiul   -  numindu-se cu
numele Soartă?
 
Dumnezeu  -  vecin păgubos   -  haìnul ce-ţi roade metodic căpătâiele
zilei şi nopţii  -  risipind
rumeguş de-ngrăşat şobolanii turbaţi
cu gust de genune
 
Dumnezeu  -  felinarul cel roşu  -  din uliţa
nebuniei  scârnave
 
sărăcie  -  blestem şi cetate de scaun a Morţii
cataclism - schilodire a
tereziilor lumii - decretul regal de ghilotinare-a
Credinţei: doar un crin mai arde -  frânt în deşert   -  şi
Hristos  -  tehnicianul floricol  -  şi-a ascuns sub burnuz
Mâna de Dreapta
 
corole de doliu  -  corole de
păcuri  aprinse  -  tu  -  Suferinţă  -  muma cea bună a
tuturor vieţilor  -  blestem şi
feroce iubire: din ţâţele tale  -  hidos plescăind
guiţă şi cresc Tumorile Artei
*
buburoase  -  îmi ies prin piele
veghile : strigoi decorticaţi îşi taie
reciproc  -  hlizindu-se  -  sclifosindu-se
beregata
un ochi îi lincheşte  -  stăruitor  -  celuilalt
lumina
 
sfărâmând orice împotrivire de
spaţiu  -  bivolii griji înaintează prin mine: în copite-mi mestecă
lumina de paie:  chirpici se face speranţa
 
dă cep  mizeriei  -  să-mi îngraşe
landele gânduri  -  să pot culege
la vară  -  mănunchiuri roşii de
îngeri
*
coastele durerii au străpuns pielea lui Dumnezeu
un schelet evadat din trup eşti
Doamne: un schelet care
merge în paralel cu trupul  -  pe
autostrada pustiului cosmic
*
nu te pot iubi decât beat: din
hahaleră cu destin curbat  -  te văd atunci
prinţesă-ntr-un palat  -  cu
nurii toţi scoşi la uscat
 
o  -  efemerul stat în stat:
de fundul sticlei iar am dat…
*
bastardul târfa şi milogul
lui Dumnezeu fac necrologul:
oferă binecuvântare
cu tot cu pâine fără sare
 
milogul târfa şi bastardul
au lins febril din lucruri fardul:
toţi sfinţii zac de insolaţii
din Dumnezeu  apar doar raţii
 
apoi milog bastard şi târfă
atârnă-n loc de cer o bârfă  -
toţi facem ulcer pe retină:
când zici divin  -  vezi o jivină
*
am pătruns în peşteră: zăceau   - mestecaţi laolaltă
leproşi şi îngeri  -  viermi graşi şi serafi
duhnea cumplit a pansamente îmbibate
egal  -  cu formol  -  puroi şi
cu stele
 
dincolo de beznă  -  cineva clefăia  -  devenind astfel
altcineva
 
Iisus orb  -  tuşea găunos  -  urla răguşit de
febre   - şi-şi rupea
în neştire  -  aşternutul foşnind de păduchi şi
albastră iertare
lichid oarecare  -  risipit pe prundiş  -  Sfântul
Duh gâlgâia dintre gingiile
însângerate
halucinant  -  trupul Hristosului se dumica singur  -  se
împărţea fără nici o măsură  -  se
zvârcolea  - hidos  şi greoi se rotea  îmbălat :
solzi cleioşi de balaur damnat  -  iscând
oribil vârtej   -  meniri şi-ispitiri
 
lumina-ntre degete mi s-a fărmat  -  şi-a curs
peste-ntuneric şi stânci: curgea pieziş
nisip  -  ucigaş de
clepsidră maternă
 
din peşteră n-am mai ieşit de atunci: la ce
să răsar pe un cer fără chin  -  fără
stele? -  mâini bandajate-n străine destine
şi fără -  măcar  -  sub braţ  - vre o pâine
*
arhanghelii n-au dinţi  -  n-au spade  -  n-au
armuri: plutesc ( printre aiuritoare ceruri  - aidoma ştirbe)
schelete roz-albe  -  mucilaginoase
 
şi astea toate  -  pentru că pământul
păcatelor  -  nu mai există  - decât în
teoriile metafizicienilor(specie de saurieni  - corciţi cu
galinacee şi dihori)
 
nimeni n-afirmă  -  nici nu
neagă: pe ce să sprijini
aripi şi armură  -  deznădejde
iubire şi ură?
 
primeşte-mă  -  Doamne  -  în caria
Ta  -  cea mai scobită
mai neagră  -  ascunsă şi
de durere crâncenă  -  pură:
când Tu vei urla în neştire  -  pe scaunul de
tortură  -  eu
mă voi naşte: îţi spun dinainte  -  nu voi fi stea şi nici
mag  -  voi fi un plăpând   -  schilav pui de
clătiri şi scursură  -  dar tot e ceva ( când
nu mai poţi îndura ) să
ai în cine lovi  -  pe sub masă   -  cu celebra
mânie  -  divina Ta ură
 
accepţi târgul ăsta  -  sau făinile
negre îţi vor ploua  -  monoton
peste ochi  - peste gură?
 
vrei sănătate  -  ori
zgură?
*
măturătorii de flori  -  viscole negre de
praf înalţă peste corole: fâş-fâş  -  se-aude coasa
de primăvară fardată  -  prin labirintul
timpanelor
 
moartea şi-a-nceput războiul de gherilă  -  dintre
înmiresmate boschete: se trage cu fulgere
episcopal-liliachii  -  din toate poziţiile
yoghine
 
sadice  -  duhurile clopotarilor morţi bat
cu precizie de
cari  - piroane -n sicriul  cerului  -  vast cât şi
lumea  - îngust cât minunea
 
reumatice   -  genoveve lipesc timbre poştale  -  peste
strălucirea zborului alb  -  scăpat neguţării de spaţii
 
aici a fost casa călăului  -  mai departe-i pustiu  -  şi
cioclii beau sânge  -  direct din gâtlejuri
 
copacii-şi răşchiră  -  deşucheat  (de parc-ar vrea să
urineze pe sub fuste  -  ori să facă sex sub nasul
lui Dumnezeu  -  pe ascuns)  -  crăcile
încărcate de ispitele albe: au început să li se zărească
obscen  -  picioarele  -  dacă te uiţi bine
şi potcovite  -  discret
o -  demoni primăvăratici  -  câte
vă mai trec   -  printre picioare şi minte: de-aceea
vă-nmulţiţi aşa spornic: păsările în zbor v-au ghicit
de mult  -  bestial  -  spasmul orgiilor  -  doar că
nici unei păsări nu-i e dat să traducă
ele planează peste urdori şi răcori  -  peste
putrid şi livid  -  peste orice niciodată nu se urneşte din sine  -  şi
totdeauna  -  acolo în ceruri  -  au dublat
( playback-ul divin!) scursoarea-n
lentoare de vis
*
oamenii-şi cheamă moartea la
celular  -  se-ntreţin politicos cu
ideea macabră  -  apoi lunecă  -  grobian
în urina propriei umbre
 
o  - tragici snobi  -  umiliţi de lipsa progresului în
domeniul gropniţei şi cenuşii: urmaţi-vă  - urmăriţi-vă  - odată cu
propriul cortegiu funebru
telenovela: siliţi sunteţi să vă
mâncaţi  moartea  - inestetic  -  cu mâna
 
*
necropola terestră  -  priviţi-o în ochi şi
sughiţaţi entuziast
 
aur topit scaldă orbite  -  vorbele  curg
valutare  -  bancnote de un milion  -  planetare
 
o  -  zeu parazeu  -  prosternare!
orb fericit  -  pe tine te am
credit şi zare  -  betonată
onoare: Iubirea-i sunetul dulce-al
Bursei Solare  -  nicicând staţionare
 
Iubirea-i foşnetul ochilor care numără
numără fără istov şi fără păcat
înregistrat
 
Mântuire! Salvare!  -  numele tău: păducherniţa
Băncilor  -  cura de mercantilism şi
conturi bancare  -  carduri şi valori
imobiliare
 
Iubire  -  divin sentiment fiscal şi
bancară ardoare  -  Iubire dividendă
crescendă  -  concrescentă  -  ardentă  -  placentă
scadentă
 
Doamne-n fişicuri  -  sfântă poliţă de
inaugurare  -  logoree-abundând poliodorant  -   sub
lumini fanare  -  peste alizee
colisee altare  - nicicând colindând
cu samare  -  pe poteci
ipotecare
 
nevertebrat Dumnezeu : faliment
compensat în
sentiment
………………………………………………………………………
se miră cumplit şi  -  nu-ndrăznesc să mă urmeze:
trec agale  -  printre chipuri schimonosite de
uri  -  aşteptări  - cratere de nădejdi
explodate
 
o lume răsuflată  -  nebărbierită cu
săptămâna: eu trec călare
pe gânduri  -  pe sub nasul celor care
un ceas înainte  -  răcneau că vor
în pământ să mă culce
 
i-am şi uitat  -  orice hartă de-obraz
se şterge de la sine  -  în faţa
răsăritului orizont  -  care-a tresăltat inspirat
şi mă-ngroapă-n tăcere
 
Dumnezeu  s-a desprins de pe ziduri  -  şi
s-a luat după mine: nu bodyguard  -  ci
discret  -  de nădejde-n pustie
prieten
 
poate-i chiar faţa mea
pentru poze făcute cu norii  - bărbierită
 
ARTIST - două sonete şi un Epilog
lui Vincent Van Gogh
I - stăpân peste-o masă un scaun şi-un pat
de pe degete-i se ia paradisul
metec e oriunde – oricând e proscrisul
pe stradă nebun iar în visuri – pirat
 
pecetea de zdrenţe îl face-mpărat
iar rănile-n palme-l slăvesc Dumnezeu!
orice lume e-un moft şi un strai de lăsat:
ajuns-a-a grăire cu chitul cel greu!
 
...dar voi ce-l scuipaţi şi cu tifle-l urmaţi
cu gândirea lui umpleţi canale
de ce nu v-ajunge că-l răsfăţaţi
 
cu căzniri răstigniri şi spitale?
...pesemne că boala de-aureolă
mai scumpă-i decât nobleţea-n gondolă!
***
 
II - unde un drac strâmbă caricatură
Hrist-Dumnezeu îndreaptă în pictură
sfinţenia veghează în adâncuri:
îmbracă-te-n iubire – nu în ură!
 
dintru-nceput icoanele pe stâncuri
iscat-au patrie oricărui năcăjit!
în toate raiul nu s-a fost clintit:
alege să fii orb – sau năzărit!
 
când casa-ţi arde – aruncă-te-n văpăi
doar în lumină omu-i aşteptat
nu jilăveală slin ori năbădăi
 
ci simfonii de soare şi curat!
...în zvârcolirea viermelui de-orbite
apuci să vezi doar leprele dospite
 
Epilog
pânză are pictorul – pânză
şi corăbierul: amândoi
căpitani de
arcă – te salvează în rai!
 
MOLTO ALLEGRO  INCANTABILE
deschid robinetul:  câteva
noduri de apă se scurg
tulbure – sughit încălecându-se
înghiontindu-se unul pe
altul – hulpav
oarbe – în chiuveta
crăpată şi murdară: mă
împroaşcă  - rece lugubru  - mult prea mulţi
inutil apelpisiţi stropi
hollywoodieni – ca o reclamă despre
proteze dentare - constipaţie ori
dulcolax
 
aşa mulg zilnic – încă vreo
câteva noduri de viaţă – de la
imensul mamifer nevăzut – noduri care
toate – îmi stau în gât – gata să fie
plânse de către primul - păgubos sentimental
trecător
 
aşa mai storc întâmplarea (baba asta
răpănos zgârcită) – de câţiva
gologani în plus: Raskolnikovii
mă aplaudă – sacadat şi
distraţi
 
câtă mizerie: cosmos de
mahala – improvizat din
cutii de carton – găinării şi
penibile expediente
 
după câteva gâfâieli
astmatice - aproape
melodioase -  în
gigantica hârâială simfonică (nu ştiu pe cine
voind să impresioneze) - aici
numai moartea e un triumf – definitiv
un suspin împăcat
 
...prin faţa ochilor
trec gemete de trenuri – dând
chioare – unele peste altele – precum
cerşetorii duminica - pe treptele
bisericii de cartier: să
treacă şi să geamă
sănătoase: staţia asta numai pe
mine mă aştepta – să mă îmbrăţişeze – istovit
fiu rătăcitor
 
O VIAŢĂ ÎNTREAGĂ
cei mici sunt cu atât mai
mici – când îl aşteaptă pe
Cel Mare
 
niciodată cât am trăit – în sufletul meu n-am auzit
fanfare – ci doar câte un
bocet răzleţ – dindeparte – sau
am încercat durerosul efort al
reamintirii unei
melodii – din cu totul alte
vieţi – uitate şi sparte
 
am râvnit la coroană de rege: sunt
umil cerşetor – la porţile
rostului: fără nume - fără
umbră – fără
de lege
 
răsărit şi apus sunt închise
rănilor mele: sângerez în
amiaza-mpietrită a
veşnicei toamne
 
cu hărnicie – lopeţi nevăzute azvârl înspre mine
zăpezile unei ierni cuminţi şi
pe care nu o voi apuca
 
îţi trebuie atâta preţios bun-simţ: să
mori la ceasuri cu ora ştearsă de pe
cadran
 
o viaţă întreagă m-am antrenat pentru
acest neant – somptuos şi
savant
 
în toiul luminii – neînţelegătoare omeniri
întregi refuză a se
arunca
 
PREACURATA IARNĂ
preacurata iarnă m-a îndepărtat
de omeniri şi mi-a-nlesnit lumina:
între zăpezi – dincolo de-orice sfat
serafii-şi urcă şi cobor colina
 
şi scris şi rosturi – alte tălmăciri
cu totul alte slove înfloresc
alte oceane şi mângâieri vădesc
iar pentru prima dată rostit-am fericiri
 
pentru acele raze nu-s priviri
muguri de suflet explodează-n floare
pe Dumnezeu îl pipăi prin martiri
 
nu simţuri – ci grădini de-altare
...în preacurata iarnă-am rătăcit
şi-acum când scriu – în lacrimi m-am topit
 
ATUNCI APOSTOL – ASTĂZI UN LEPROS
s-a ridicat din  colburi umilite
s-a fost sculat de pe saltea din smoală
senin era – privirile-i uimite
aprindeau păsări sus pe bolta goală
 
cu pielea-arzând de lipsa vreunui strai
se înălţa deasupra de toţi regii
era un tânăr dumnezeiesc crai
scriptura şi-o plimba-n văzduhul legii
 
liber biruitor şi vestitor
venea din timpii vechi spre noi sfinţenii
apostol viu din fapte grăitor
 
păşea spre omeniri cu vii vedenii
...atunci apostol – astăzi un lepros
ce-i ros de evanghelii pân' la os
 
DILEMĂ
era umilitor: mereu şi pretutindeni
cădeam
 
acum – m-am ridicat – dar
atât de jos am ajuns – între timp - încât
nu mai am unde să
cad  - şi nici rost încotro să mă
ridic
 
CĂDEREA  BURSEI
aproape că începusem să mă obişnuiesc cu
năprasnici - pumnii în figură – dinafara
ringului
 
aproape visam că sărut pumnii care
mă culcau la pământ – şi mă scărpinam
singur – pe burtă – de mulţumirea
că există şi pentru mine-ndestule
lovituri şi bătăi călcătoare-n
picioare
 
aproape jubilam de
rentabilitatea bursieră a
loviturilor umilitor
încasate
 
la bursa neagră încă
se paria pe o întâmplătoare victorie
a mea – zdrobit cum se cade!
 
apoi  - târziu şi pe drum de seară - cu
furibundă-ncruntare – a sosit ucigaşă
ura: stearpă  - turbată
spre tot şi spre nicăieri anume
direcţionată
 
acum nu mai visez şi nu mai ştiu nici măcar
gustul amar – dar
înviorător – al
plenar - mazochismului
 
adorm cu pumnii strânşi a
zadar – şi visez cum
mi se pune pe creştet cununa
anticipatelor şi de nerefuzat
înfrângeri fără lovituri – ci doar
 
refuzuri scârbite: nu mai merit nici măcar efortul de
a fi lovit: e nerentabil să-ţi foloseşti
pumnii – când nu mai există
atenţie – şi bursă de
pariuri – suculentele
cote pentru victoria lor
perpetuă – şi deci
înmărmuritor neinteresant
devenită  - înfrângerea
mea
 
MOZART
dansează graţiosîntr-o mansardă
din când în când îşi explodează-un şut:
degeaba sfinţii sunt mereu în gardă
că în „pardon”  li-e mirul  – rezolut!
 
atâta eleganţă-n sărăcie
podeaua spartă n-a-ndurat nicicând –
îşi cântă-n paşi mizeria zglobie:
prinţ generos – livrează vânt cu vânt!
 
câte poveşti n-a preschimbat în îngeri
rondo-uri învârtit-a la trapez
şi în ninsori dresează orice frângeri
 
iar de-l întreabă moartea – e chinez!
...veniţi de luaţi lumină: Ariel
când face tumbe-i „voi” – nicidecum „el”!
 
SPITALUL POPULAR
paşii aceia sâcâitor târşâiţi – exasperant
amânaţi – pe trei sferturi adormiţi – ai
bolnavilor din spitale – care ies pe coridor să se
ducă la closet – şi li se scurg  - peste papucii mucegăiţi
şiroaie de sânge şi puroaie – prin ambii craci ai
pijamalelor duhnind a urină
 
acum – aceşti paşi au devenit
scrâşnitori – exasperant de
orb ameninţători – amplificaţi azi de
milioane de ori – paşii
unor zombies care se târăsc prin ceaţa
unui hol fără de capăt – spre
ferestrele mele înnoptate – să mă
pârlească din privirile lor
arzător demente  - să mă
schingiuiască – să mă
desfacă în elementele mele
anatomic componente – şi abia apoi
încărcaţi cu ce-au agonisit din
dezmembrarea mea – să se ducă la
baie – unde să-mi azvârle componentele
sângerânde în
closet – pe labirintul
conductelor infernale – cumplit
bolborosind  - înfundate de
fecale
 
după isprava asta  - toţi vor rânji cu măselele lor
oarbe – vor chiui cu
ochii lor viermănoşi – vor
încinge hora sălbatică a viscerelor
eliberate de nemistuitul meu mine – după care – cu
aceleaşi ritmate târşâieli gâfâieli adormite ale
paşilor – se vor îndrepta către
saloane – unde se vor culca în
plumb
 
...cade cortina – peste
patria şi poporul meu – greu
bolnavi...
 
DESCÂNTEC DE-ASMUŢIRE A ZEILOR
îmi dă târcoale iarna – printre-ostreţe:
să mă răpună-acum  - sau să mă-amâne?
pe zare trec migrările mistreţe:
din cer ori din pământ nimic rămâne
 
să se dezlănţuie apocalipsa
prin tăvălugul crâncen de zăpadă
trudita-mi minte să cunoască-eclipsa
să scape de martiriu şi de pradă
 
târfe de zei şi ţaţe de zeiţe
vă mânii şi v-asmut din paranteze
să-mi ştergeţi şi fiinţă şi matriţe
 
nu vreau s-atârn în amintiri obeze
nu vreau în teatrul inundat de crime
să mai plătesc cu viaţă şi cu rime!
 
RITUALURI CANIBALICE ŞI LILIACUL POETIC
în faţă  -  Bezna Desăvârşită a
Marelui Necunoscut
 
întâi trimit în recunoaştere două-trei
cuvinte-kamikaze – cuvinte-pionieri – cuvinte
dispuse – în orice moment – la
moarte martirică
 
...numai ele ştiu cum – aceste
cuvinte arzând fanatic-curat - pălălăi de
porniri sinucigaşe - se
strecoară – se
infiltrează adânc printre duşmanii de
noapte şi ceaţă – şi
încep convertirea la
aureolă
 
aşa că – foarte curând – în
liniile vrăjmaşe încep să se simtă vibrând
neliniştea şi aerul – gata să
explodeze în lumini de
căinţă – în rosturi tot mai ferm desenate cu
degetul pe bătăile inimii – precum o hartă
cardiologică – o tainică hartă a
maquizarzilor – cu ascunzişuri de
înrourate fulgere mântuitoare – agresiv
în numele noii religii – hulpav
ucigaşe
 
de aici încolo – lucrurile se precipită şi
nu mai sunt clare
 
...şi iată cum – din
Marele Întuneric – deodată
se ivesc alaiurile încolonate ale
convertiţilor la
lumină şi rouă: grupuri sintagmatice poartă pe umeri – la
distanţe egale-n mulţime -  sicriele gemând de
morganatice jerbe de flori şi
regrete: în sicrie se mai văd doar în
efigie –  trupurilor martirizate şi
foarte grabnic şi eficient hăpăit-cuminecate ale celor câteva
cuvinte-kamikaze – trimise de
mine între băştinaşii
beznelor – cuvinte
apostoli – cuvinte
conspirative - purtând la gât atârnată
dilematic - mitraliera minunilor
 
sacrificiul şi
demiurgia primară s-au împlinit: două
ritualuri concomitente
 
cei ce  acum - în vaste procesiuni şi grupaţi pe
fulgurante confrerii - se fălesc cu
mistuiţii sfinţi din viscere – osanale ridică
prânzului celui revelator şi
pronios de bogat
 
deasupra acestor ritualuri
canibalice – pluteşte evanescentă – fâl-fâl – din
eter se naşte sfioasă  – cu botul şi fragedul
nas - pâlpâind de
umede raze – ca de fiecare dată în zonele acestea de
„hic sunt leones” – Poezia: un
jilav de orbire - liliac
funambulesc - ca toţi liliecii de
pluş!
 
...sănătos şi terapeutic ar fi să
căutaţi martiri şi
cuvinte cu vii aureole - în
grote – pe
cu totul alte mistice
altare  - de stânci suboceanice – decât în
bâlciul canibalesc – carnavalesc – al acestor
jungle societare!
 
POETUL
viaţa în stele-i scrisă: „fii flămând!”
doar cei flămânzi au năluciri şi strigăt
doar cei flămânzi nu-s amendaţi furând
din pomul cel de aur – ori de sclipăt...
 
să nu-ţi mai simţi picioarele de răni
numai aşa poţi dobândi aripe
numai aşa poţi trece peste vămi
preschimbi eoni în tot atâtea clipe
 
te îndârjeşti în vârful de toiag
te cumpăneşti pe cruce de biserici
tigrii te sfârtec' – şi nimic nu-i vag
 
şi te sfinţesc târâşii de holerici
...martirii derizorii se zidesc
la temelii de stih dumnezeiesc
 
ZIUA JUDECĂŢII
nu te mai uita – azi - în
oglindă: nu vei mai vedea
nimic – eşti de pe-acuma un
duh – sau
cel de pe urmă
orb
 
în cuiburi de lebădă apar
ouă de corb
 
peste câmpìi trec – vijelii
umilinţele şi exasperările
zeului: a greşit – cumplit a greşit – în
ziua a şasea – ziua sacrului fâstâcit şi a
greului
 
n-au mai rămas pe
lume – decât
turbări de vulcani şi
extatice dune
 
nicio amintire – nici zare de
rugăciune
 
IARNĂ LEHĂMETITĂ
ne-a încercat cu sfânt nepreţ - lumina
ne-a încercat cu visul de zăpadă:
noi ne-am închis în pivniţă cu vina
orgii cu îngeri fojgăiau – grămadă
 
atunci ea – preacurata-ndoliată
a coborât în bernă toţi copacii:
strada se scurge-n inimi – noroiată
iar boala-n case ne răzgâie racii
 
umbre ursuze ne iau loc la mese
tuberculoze îşi ridică steagul
nimeni nu mai răsuflă – doar tuşeşte
 
sinucigaşii-atârnă frânghii tot mai dese
...lehamitea a-ncoronat şireagul
zdrobindu-mi beregata - părinteşte
 
UN MUNCITOR CU ZIUA ŞI CU NOAPTEA
un muncitor – cu ziua şi cu
noaptea  - sânt: sap la vocile cele mai
afunde  - la vocile cele mai
scufunde  - din pământ
 
de ce munceşti toată viaţa
pământul ? – ca să-ţi  dea voie
la sfârşit – să intri într-însul – să te
acoperi cu
munca ta – cu
toate vibraţiile de la care s-au
contaminat  - întru o de nevindecat
boală - brazdele pe care le-ai tot
răscolit şi săpat – nălucit bântuit
adâncit chinuit – cât te-ai zbuciumat
vizionar – sus – în
lumină – de parcă ai fi căutat
fără de răgaz şi cu halucinantă
vină  - de neoprit ai căutat – mereu – printre
luturi prundişuri bolovani şi îngereşti
boarfe - o
nestemată comoară de
harfe
 
niciodată nu vei afla – aici în
lumină - altceva decât munca şi
neliniştea ta: o muzică precum
nealta – mai presus decât
stelele - şi cu
mult mai prejos şi stufos - decât orice
copac ori pom - decât
orice ureche-nflorită de om
 
când vei ajunge să-ţi înalţi
febra şi îndărătnicia
visării vibrânde – la o incandescenţă egală cu
laolaltă toţi vulcanii erupând ai pământului – atunci
abia – între tine şi sinuciderile ciocârliei - între
tine şi valurile învăpăiate ale
gliei  - se va instaura – ca între urani
pacea de o mie de
ani
 
te vei scufunda – te vei
confunda şi întrepătrunde  - ca într-o
înveşnicită minune - cu
străveziile – aprinse miliardele
strune: foc mistic – epopei atlantice ale
pământului – şi atunci ca
niciodată - ţi se vor
dezlega cele o mie de limbi
deodată – să dai chip
veştii: dumnezeiască
văpaia din văzduh - a
poveştii
 
SFIDAREA INGINERIEI
de câte ori mă întâlnesc cu
el – sângerează: sângerează
după ce pleacă de la mine – sângerează când
vine la mine – nu se mai opreşte
sângele lui
 
ce fel de lichid mai e şi
sângele ăsta – dacă se scurge
într-una – numai dintr-o
parte?
 
ce fel de purtători ai acestui
lichid mai suntem şi
noi – dacă îl lăsăm să se scurgă – mereu – prin
cu totul alte locuri
de scurgere – decât cele prevăzute prin
schiţe şi
fapte?
 
de ce – dintr-o neglijenţă ori neglijare
perpetuă  - a constructorului ori
construcţiei – să existe numai o
singură gură de scurgere – cu totul împotriva legilor
cosmice amplasată – şi
neprevăzută în
niciun plan demiurgic?
 
tu – însângerat străin – iartă
această inginerie sălbatică şi
fără niciun dumnezeu
 
iartă nouă inginereşti greşalele
noastre – prin care  - mereu
gura de scurgere a sângelui
sfânt – este în cu totul altă parte decât se
cuvine: între coastele tale – în
palmele tale – din
tălpile tale
 
de câte ori te văd – însângeratule
străin – îmi doresc să facem schimb de
răni: sunt atât de
frumoase rănile tale – cele crestate
în suprema lumină a
neprihănirii – a sublimei
sfidări a întregii inginerii
cosmice
 
prin pânza de sânge a rănilor tale (atunci când
plâng – şi lacrimile mele se
înfrăţesc cu sângele tău) – zăresc o
ciudată – miraculoasă
grădină
 
sângele tău – lacrimile mele – sunt
semnul că nu am
vedenii
 
toată ingineria eronată a
evitării – mă smulge din
cuminte extaz – şi mă zvârle sub
teascul vinii: mereu mă
strivesc – şi
nicio vrednică
picătură
 
RĂBDARE
n-am eu  atâta viaţă – câte pot să
rabd
 
pot să rabd chiar să fiu adus – clipă de
clipă – în faţa
procurorului – şi să recunosc că – de câte ori am
dormit – am fost
vinovat
 
nu mi-a fost uşor – dar m-am obişnuit chiar să
rabd a mă trezi – în fiecare
zi
 
şi cât de urât mi-a fost şi
încă îmi este – dar am devenit maestru în a
disimula precum că pot a
răbda  - calm - să-mi curgă prin trup – în
toate direcţiile şi
sensurile – un lichid
straniu – un lichid străin de
orice obişnuinţă şi vis – un lichid pe care am fost
învăţat să-l numesc – de către alţii – la
fel de păţiţi şi nemulţumiţi ca şi
mine: sânge
 
dar îmi vine cu totul peste mână şi
nu cred că voi mai răbda mult a sta
închis în bezna trupului  - un trup tot mai
străin – tot mai indiferent depărtat de
atenţia mea – când – nu mai târziu decât
ieri – stăteam în
lumină – la portiţa
lumilor – cu un pahar
Graal în faţă  - privind vrăjit la
vecinul meu cel de toată
isprava şi cu vorbe înalte şi
curate  - cât
soarele luna şi
toate stelele
 
îmi vine din ce în ce mai greu să
rabd ca eu să fiu despărţit de acest minunat
prieten – descătuşător al
tuturor cuvintelor mele cele mai sprintene
neaşteptate  inspirate şi mai
năzdrăvane – prin care
încalec toţi armăsarii cabraţi ai
adevărului – şi urc – într-o clipă
muntele cel de dincolo de oricare
clipă – muntele care duce la
încoronarea împăraţilor verii şi la
popasul cel desfătat din răcoarea
ierbii de raze-a grădinii şi
serii – grădina pe care o
simt de la naştere – cum îmi foşneşte
fără de nicio vină ori
durere - prin toate cele
artere – mai adânc mirată în
mine decât orice
rădăcină – şi-mi dezmiardă toate
mădularele cu
soarele – îmi trece cântând  ca o
lebădă străpunsă - prin
toate gândurile ascunsă – iar de la o vreme – trece prin toate
sănătăţile şi bolile văzduhului şi văzului – plutirii şi
iubirii – necunoscutului fremătător şi
firii
 
...cred că voi mai răbda numai cât
un spin şi un
început de vaier – numai cât
se râde vesel în cer de-o
altă schimbare – de-o înnobilare de
caier – dar apoi
voi zbura prin toţi norii – luându-mă la harţă cu ei
lunaticii – cu ei
pripăşiţi prin toţi
porii: cu nebunaticii
muţi – cu ei
cocorii
 
ADEVĂR ELEMENTAR
cu cât eşti mai depărtat de
tine – cu atât eşti mai
apropiat de
Tine
 
FRUMUSEŢEA FELINĂ
frumuseţea – felină
crudă – necruţătoare: dar
trebuie să accepţi
riscul – trebuie să înfrunţi
moartea – dacă vrei să
admiri – cu răsuflarea
tăiată – minunea
 
BUCUREŞTIUL DE ALTĂDATĂ
dimineaţa (zori
cu lumini ascuţite şi
tari -  precum aerul de pe
un munte care nu se putea
vedea din josul
bulevardului) - însemna
lapte proaspăt  în
sticle groase - ori iaurt în
translucide borcănaşe - de la
lăptăria din
colţ – şi
pâine – subţire şi lungă  - cât toată
ziua ce urma
 
însemna - la
cozi - vorbe iuţi precum
şoarecii din pivniţe – şi  - mai ales
apoi - necruţătoare
graba către
tramvaiul chinuit de un continuu
vaier zdruncinător – tramvaiul care
precum lucrătorul din
măcelărie – te şi
lua – strivindu-te-n
mulţimea damnată - fără istov şi
chip
 
PICTOR PROST
aş vrea să vorbesc despre
atâţia oameni din
viaţa mea – dar sunt un
pictor prost: nu ştiu să
redau chipuri însufleţite de
crimă – şi e prea
târziu  să mai
învăţ
 
SEMANTICĂ
eu spun „Dumnezeu” – căci e
prietenul meu – iar nu
„divinitate” – care ar însemna
cineva văzut de la
spate
 
DUMNEZEU TRUDIT
după cât de diferit ai plămădit şi
modelat – într-una migălit – la ale lumii
toate – cred - Doamne  - că
ai mâinile tare bătătorite şi
crăpate – de parcă ai fi cărat şi
cioplit piatră  - colo jos – la
cetate
 
văd prin buruieni şi
tufişuri – numai bandaje însângerate de
lumină  - de la
necăjite – mâinile Tale
trudite:  le şi aud – pe
câteşidouă – amorţite şi
rănite - cum
suspină
 
acum soarele a scăpătat
după munte: trage-te
Doamne – mai lângă mine
aici -  să stăm – trişti şi de
tot istoviţi – amândoi
la vatră – frunte lângă
frunte
Adrian Botez (Adjund – Vrancea)

P.S. LA UN INTERVIU
M-am cam aprins. Mai bine să-mi exprim un motiv de uluire, să vă mărturisesc o surpriză. Cândva, nu de mult, am acordat un interviu unui grup de liceeni ploieșteni care m-au agățat după ce m-au admirat (eu am zis-o!) la Festivalul de literatură „Romeo şi Julieta la Mizil”. Am relatat faptul într-un roman precedent![1] E locul să rectific. Am mințit apropo de trimiterea răspunsurilor la întrebări prin e-mail. Nu am procedat așa, ci am achiesat la ideea sacrificiului în doi – al meu şi al fetei durdulii cu cei 18 ani împliniți şi cu experiența sexuală la zi – şi interviul s-a derulat la cald, la mine acasă, iar Ema – Emilia Oprea, studenta mea de apoi la „Venus” şi reporterița cu nerv de la studioul teritorial de radio Prahova-FM de acum – şi-a făcut datoria cu prisosință: şi față de gașca de tineri (colegi de școală) şi față de „tânărul” de gașcă (adică moș Fane Trucală).
N-aș mai fi adus vorba de întâmplare, fapt şi faptă, dacă nu m-aș fi trezit din nou, la aproape patru ani de atunci, că domnișoara vrea să facă un alt interviu cu mine.
- Dar ce-ţi veni? Sunt un cardiac bătrân şi ramolit … încercai să eschivez, cu gândul la eventuala parte practică a un-doi-urilor.
- Nu vă faceți griji. Ce-a fost nu se mai poate repeta Vreau să vă prezint şi pe Fănel, fiul meu în vârstă de trei anișori…
- Fiul tău?! Fănel?! mă minunai de parc-aş fi auzit-o pe Tanţa Trucală, mama mea, strigându-mă pe Valea Seacă după diminutiv.
- Exact. Al meu, deși … al nostru, dar fiți fără griji. De trei ani poartă numele soțului meu şi-l va mai purta atât cât va trăi … mă șocă în continuare această enigmatică Ema.
- Te-ai căsătorit? Bravos … Felicitări… Păi … Şi ce vrei să spui cu?.... De fapt … Nu vrei să mă lămurești? mă bâlbâii.
- Ba da. Tocmai de aceea vă rog să acceptați să ne vedem.
Puteți să vă puneți în situația mea? Nu, fiindcă n-aveți vârsta şi nici nu vi s-a întâmplat ceea ce nici nu vă duce mintea să vă închipuiți, oricât de jongler al fanteziei şi imaginației artistice sunteți.
Am acceptat, desigur să o revăd pe intervievatoarea prahoveancă. La o terasă dragă mie din zona Obor. La ora şi-n locul ales a sosit o grăsană ținuta de după umăr de un bărbos cu ochelarii fumurii. Ema – căci ea era: mai în vârstă cu peste trei ani şi mai … împlinită cu peste 15 kilograme. Cu mâna dreaptă împingea un căruț simplu, unde trona un băiețel cu ochi mari, mirați şi cu bucle șatene ieșindu-i de sub căciulița maronie.
- Soțul meu, domnul profesor Trucală…
- … încântat Boris Fiereanu…
- Şi copilul nostru, tizul dumneavoastră, Ștefan adică Fănel Fiereanu zis şi Fefe!
- Mă bucur să vă cunosc … Fiereanu aţi zis? Cunosc şi eu pe cineva cu acest nume … metalic şi, oricum, rar…
- Pricopie Fiereanu, tatăl Raisei Zăprea, este socrul meu … mă șocă din nou Ema. Amândoi vă transmit salutări, mai ales fosta dumneavoastră studentă şi cumnată a mea Raisa.
- Mulțumesc. N-am știut că Pric are şi un băiat…
- … unul de excepție, cercetător în domeniul IT, dar, din păcate, repatriat din Australia cu infirmitatea lui Andrea Bocelli, căpătată în urma unui stupid accident.
Şoc după şoc: soțul Emiliei Oprea şi tatăl lui Fănel Fiereanu este nevăzător…
Văzându-mă descumpănit, în imposibilitate de a spune ceva, ziarista de nici 22 de ani şi familistă cel puțin ciudată, încercă să mă extragă din perplexitate:
- Marele țar dorește un suc? își consultă soțul care încuviință din cap. O să vreau şi eu o zeamă occidentală cofeinizată, iar lui Fefe îi iau un pahar de nectar.
- Imediat … zisei şi dispărui să dau comanda pe care Ema se pregătea s-o facă ea: „Trei coca-cola medii cu gheață şi un nectar de ananas, câteșitrei în pahare cu pai!” zisei şi revenii la masă ca un învingător ce-şi se prezintă trofeele.
- Mulțumim. Cât Boris şi Fănel îşi vor face de lucru cu paiul, noi ne vom retrage acolo, la ceas, să-mi spuneți câteva cuvinte despre cartea „Încă octombrie” pe care tocmai aţi lansat-o. De acord? Da, mare țar?
Informaticianul cu bărbuță şi ochelari de nevăzător încuviință din nou şi noi ne ridicarăm cu paharele în mână, mergând la ceasornicul public aflat pe patru piloni de inox.
- Ei, cum e? Vă seamănă Fefe sau nu? Să știți că e ultima dată când invoc acest aspect delicat. Copilul nostru este fiul lui Boris de-a pururi şi să-mi jurați că niciodată nu veți mai aborda subiectul!
Era să rostesc, la fel ca vechii soldați din front, care repetau papagalicește această formulă.
- Înainte de a-mi răspunde pentru „Prahova FM”
La întrebarea despre „Încă octombrie” să vă mai surprind cu încă o situație pe care nu cred c-o bănuiți.
- Sper să mă ocolească infarctul!
- Alina Oprea, Alo cum o știți dumneavoastră e mama mea. Boris a lucrat la ambasada din Orientul Îndepărtat cu tatăl meu. Așa a devenit soțul meu… Şi acum, cele câteva cuvinte despre carte, căci, totuși, Fefe e un copil de trei anișori, iar supraveghetorul lui, un tată nevăzător!
Reportofonul era pornit, dar pe mine mă cutriera un pluton de pitici tăcuți pe creier. Nu puteam să scot nici o vocabulă.
- Trebuie să spuneți ceva că avem de-a face cu domeniul ziselor, domnul profesor, nu al tăcerilor grăitoare sau al ideilor picurate cu pixul ori cu tastatura. Gândiți-vă că nu e şi o cameră de luat vederi astfel ca zisele să fie audio-vizuale.
- Aflat într-o convalescență continuă după revenirea printre vii de după un accident m-am învrednicit să înnobilez această toamnă a unei vieți care nici nu mai știu dacă e trăită de mine, cu fapte şi întâmplări reale ori numai credibile din trecerile obligatorii ale conviviului: dragostea, păcatul, ura, invidia, ranchiuna, răzbunarea, credința, trădarea, nădejdea, resemnarea, frica, pizma şi moartea.
- Am numărat: treisprezece puncte obligatorii de trecere ale epicii noului roman… De ce „Încă octombrie”.
- Octombrie, că la 63 de ani trecuți, într-o curgere firească, ar cam fi luna ce mi s-ar potrivi din calendarul trecerii. Încă, fiindcă putea ca acest calendar să-şi întrerupă cursul brusc, în chiar luna lui brumărel când a intervenit hazardul numit din vechime cumpăna vieții!
- Mulțumesc, dragă magistre! Sper ca devenirea noastră – a mea, a lui Fănel şi a soțului meu – să stea sub semnul fast al dragostei, nu sub cel nefast al iubirii dintre personajele shakespeareene, care au făcut să ne întâlnim în acel orășel prahovean de tot optimismul.
A zis, a sorbit ultimele picături de băutură dulce şi a plecat spre ai săi. Am ascultat, am tăcut, am însoțit-o şi am simțit gustul amar al propriei făpturi de „babalâc amărât”, cum îmi spune Tela Trucală, consoarta mea.
Dovadă că nimic nu e întâmplător (nici chiar întâmplarea), particula AA soție apăru pe ecranul telefonului care începu să sune:
- Da, iubito! răspunsei după tipic.
- Ce faci? Mai ai mult?
- Puțin. Acord un interviu pentru un post de radio din provincie.
- Închipuie-ţi că știu.
- De unde?
- De la Dinţilă. Acest Ninel Maronică vede-tot m-a anunțat c-au venit cei de la ADP trimiși de mafiotul matrapazlâcurilor cu vile din Dobroeşti, Pricopie Fiereanu, să-ţi amenajeze şi să-ţi inscripționeze locul de parcare. Oamenii ăia i-au spus că tu dai un interviu nurorii bosului lor, fata nu știu cărui ambasador, că doar nu era fata unui vatman sau a unui gunoier.
După ce-şi termină muniția, fără să întrebe dacă poate trage, dacă nu face victime colaterale, adăugă:
- Cât mai durează?
- O jumătate de ceas.
- Foarte bine, c-am băgat aspiratorul şi la tine-n sufragerie, dar nu știu ce s-a întâmplat, că doar bâzâie şi scoate fum. O să-l repari tu când te întorci, că doar de-aia ești inginer Succes, dragule! (Știți şi întâmplări asemănătoare şi formula de etichetare, din scrieri anterioare. Scuze pentru redundanță!)
Fănel golise paharul, în schimb ce Boris nu se atinsese de al său.
- Mergem, mare țar?
Am dat mâna. L-am ciupit de năsuc pe Fefe, mi-am reprimat nașterea unei lacrimi şi am reușit să înghit nodul ce mi se așezase în gât. Am şi adăugat:
- Salutări domnului deputat şi consătean Panfil Zăprea, distinsei sale consoarte şi foste studente a mea Raisa şi mulțumiri lui Pric Fiereanu pentru surpriza de la locul de parcare. Am onoarea să vă salut, domnule Boris. Să trăiești şi să înflorești, mister Ștefan. Domniță Ema, s-auzim de bucurii împlinite. Bune doriri soților Oprea, de care mă leagă niște amintiri epice interesante!
Tripleta năucirii mele de week-end s-a retras din peisaj, iar eu, la fel ca un muribund ce rezistă în agonie, până-şi vede, pe cineva drag, şi care la un moment dat cedează, aşa am cedat şi eu, trebuind să m-aşez pe un scaun, la aceeași terasă, unde, după un timp, revenindu-mi din leșin, am văzut un ins cu uniformă şi ecuson care m-a interpelat:
- Tataie, aici nu e sală de așteptare nici dormitor public. Te așezi la masă doar dacă comanzi şi consumi, nu să dormi…
- Scuze… am bâiguit şi am dus mâna după telefon. Era soția:
- Ce faci, mă? Ai zis că-ntr-o jumătate de oră vii şi au trecut două ceasuri. S-a răcit şi mâncarea…. S-a plictisit şi fi-tu Costin care-a venit cu fi-su Matei să-l vadă pe bunicul. Dar bunicul cine știe pe unde umblă, în compania prospăturilor care, mai nou, îi iau interviuri…
Abia în tramvaiul 21 am constatat ce durere atroce am în ceafă şi cât de nădușit sunt.
- Vreți să vă așezați? mă întrebă o tânără pe care mi se pare c-o cunosc şi căreia încerc să-i zâmbesc, refuzându-i oferta. Dar ea tot s-a ridicat şi, fără să-i pese de asistență, mi se adresează:
- Ce faceți: ați ieșit la agățat?
Noroc că a trebuit să cobor, abia dezlipindu-mi ochii, ca pe un timbru recuperat de pe un plic, de pe obrazul acelei făpturi. O studentă de la Universitatea Venus, desigur, beneficiară a behaviorismului meu ludico-sexy de la catedră!
Sus la trei, nepotul Matei m-a luat direct şi fără menajamente:
- Hai, bunicule să ne duelăm cu laser. En garde!
Şi până să mă așez eu în gardă m-a şi izbit cu o sabie de plastic, care licărea şi piuia, ca-n filmele tâmpeniadei violenței ce se derulează pe ecranele televizorului, computerului, tabletei…
Nicolae Rotaru (Bucureşti)

[1] Viu post-mortem, Editura Detectiv, București, 2012, pg. 280.

1…
poți să compătimești un cerșetor
sau să râzi de el că are pantofii rupți
ori să-l admiri că rezistă în gerul iernii
fără șosete și fără talpă sub călcâi
poți să-i cumperi și o pereche nouă
dar să nu-l pui să-și schimbe încălțămintea
căci astfel își va pierde
toate superputerile.
 
2...
și dacă se vinde
nu trebuie să te vinzi
noul dă târcoale vechiului
să-l acopere cu praf
dar nu știe că adevărata valoare
stă în strălucirea
de sub piatra neșlefuită
de mâna omului
și că vechiul are mai multă putere
și răbdare
 
și dacă se vinde
se experimentează rătăciri
efemere
 
același vechi care vrea să fie nou
în loc să accepte
că aceleași greșeli sunt făcute iar și iar
 
mai vezi câte o pilă care vrea să facă lumea
să strălucască
acolo unde sub frunze
un câine își ascunde rușinea
pe care n-o conștientizează
și doar din instinct
și din știința stăpânului
care și-a lăsat fărașul acasă
ca și câinele să se mai simtă
animal
 
chiar dacă-i junglă între fiare și betoane
chiar dacă nu mai avem copaci să respire
aerul cu care ne sufocăm
unii pe alții
când ne omorâm
ținând ura de gât
ca nu cumva să rostească
iubire
 
rămâne doar un gol
ca un cercel în ureche
cum se poartă acum
să fie cat mai mare gaura
să aibă loc
pe unde alții
să-și facă damblaua
 
3...
aterizez pe timp de ceață
și mă bucur ca pilotul a fost bun
vederea lui e setată pe imaginea pistei
si pe încrederea că ce-a văzut acolo
printre nori
are o singură explicație
 
norii s-au aprins ca lanternele
noaptea
oamenii nu se mai vedeau
dar încă se mai simțeau
goluri în stomac
 
4…
se aude cum cineva sfâșie un lemn
apoi o fetiță exclamă
mami
conul de pin se deschide
femeia nu pricepe
însă-i răspunde
ai răbdare
acuș vine tati
și o să fie bine
fetița privește conul
cum își desface solzii
și se pregătește
ca de îmbrățișare
 
mai sus cineva descuie o ușă
de unde cad alte conuri
 
5…
să îndrăznești
să-I ceri socoteală
Lui Dumnezeu
că de ce nu a făcut totul bine
și El să-ți răspundă
că a ajuns
să ne iubească
 
6…
dacă-aș fi știut
că în ochii tăi eram eu
și că pentru mine sufereai
mai înainte să mă nasc
te-aș fi întrebat
de ce totuși
m-ai chemat așa
târziu
ca pe-un călător ostenit
să-mi deschizi ușa
 
7…
când oamenii îți intră în casă
de multe ori nu se mai descalță
 
atunci nu observi și nu te gândești
dacă au tălpile goale
ori inima deschisă
 
numai după ce pleacă
ai timp să găsești urmele
pe care alegi să le ștergi
ori să le mai lași
ca să mai treacă
 
chiar dacă știi
că mai rămân și stigmate
chiar dacă știi
că exisă o casă unde
oamenii intră încălțați
și ies cu sufletul desculț
 
8…
încearcă să iubești ceva
sau pe cineva mai mult
decât pe El și vei ajunge să vezi
ce înseamnă să fie Dumnezeu gelos
 
îți va lua iubirea sau mai rău
o va lăsa să fie muritoare
 
așa ca pe o frunză care cade
și nu mai acoperă
nici un mormânt
 
9…
nu se cade domnule
să-ți iei așa demonii și să mergi cu ei
în văzul tuturor
a nins, nu vezi și știi
că ei îngheață și se fac stane de piatră,
cu zâmbetul lor malefic.
 
nu se cade domnule
să-ți iei nici motanul și să mergi așa
cu el ascuns la piept
a nins, nu vezi și știi
că el îți ia căldura și te face stană de piatră,
cu zâmbetul ironic pe față.
 
domnule, tu știi că se cade
ca mai înainte să cazi într-o râpă
să ai o parașută din aia cu pânză
că cealaltă nu te ajută, domnule
decât te afundă mai tare.
 
domnule tu știi că se cade
ca mai înainte să cauți pe cei care-au aripi
să-ți spună și ție, om care nu vede,
să te trezească din neputința ta
în care te afunzi din ce în ce mai mult
ca un om intrat în comă
pe care îl chinuie conștiința
și se pedepșește singur, la nesfârșit.
 
domnule tu știi ce cade și ce nu
când o să vrei să te duci așa ca toți oamenii
și chiar dacă nu știi
tot tu vei fi de vină
că nu te-ai interesat
când toate cărțile erau pe masă
și inimile gata de iubit.
 
10…
mult mai trebuie să iubești un om
să ai curaj să nu-i vezi sămânța
care putrezește în pământ
ci numai speranța că încolțește
 
mult trebuie să iubești un om
să ai curaj să stai lângă el
încă dinainte să-i vezi rodul
încă dinainte să caute lumina
 
mult trebuie să iubești un om
când ai ales să mai stai lângă el
chiar dacă rodul nu a fost cel sperat
 
mult trebuie să iubești un om
chiar dacă el nu te iubește
și totuși inima lui să încolțească
 
11…
junghiul din partea stângă
te trezește din somn
și ți-e teamă să nu te adoarmă iar
te ridici și fulgii de nea tot mai cad
știi că ekg-ul nu arată nimic
știi că uneori e mai bine
să nu știi
 
12…
te uiți în jurul tău și te vezi în oglindă
toate neliniștile se reflectă în apa mării
de unde ies tentacule ca o caracatiță a întunericului
se cere sânge în săbiile onoarei și ale mândriei
o singură crestătură le deosebește
încât omul taie și nu mai știe
ce genă mai poartă
 
va veni o vreme când vom aprecia iar iubirea
cea adevărată cea care nu moare
altfel înseamnă că deja ne-am distrus
 
13…
mulți copii care se duc să învețe
pășești printre nămeți ca un școlar
ce își ascultă ralurile sub tălpile
mulțimii care trăiește
într-un plămân contaminat cu un virus
luat prin sânge de la strămoși
 
respirăm aerul
și gândurile se împrospătează
cu gazele de eșapament
când iubirea se ascunde între nămeți
ca un pui de porumbel
care-a scăpat pe horn
 
nimic nu mai rezonează cu tine
totul e un mecanism
în care se educă roboți
și toate sentimentele
se ambalează în conserve
 
nici să râzi nu mai are sens
nici să plângi căci sună a gol
și oricum nimeni nu mai înțelege nimic
 
14…
când frigul îți intră în oase
te electrocutează ca moartea
în sala de așteptare
când îți ții rândul
și cineva vine și îți spune
programul s-a terminat
 
15…
viața nu moare pentru că deja
ea a murit dar așa cu ochii deschiși
lângă noi ne privește și noi
stăm uimiți că mai clipește
fără să respire
și ne întrebăm de ce la căpătâiul ei
nimeni nu mai aprinde lumânări
fără să ne dea prin cap
că noi avem chibritul
și inima de ceară.
Carmen Zaniciuc (Bucureşti)

REFUGIU ÎN TRUPUL TIMPULUI
Mă refugiez din când în când
În ridurile timpului,
Găunoase ca nişte vârtejuri
Pulverizând clipe albe.
Valuri dese de mişcare simt primprejur,
Apoasă e lumina ce încearcă
Să străbată câmpul copilăriei mele,
Pe jos sunt numai frunze,
Iar toamna priveşte urcată
În copacii scheletici
Printer degetele rare ale nimicului.
 
APANGHU TU TRUPLU-A CHIROLUI
Mi-apãnghisescu niscãntili ori
Tu sufrili-a chirolui,
Cufchisiti ca tsiva viradz
Cari-asprãndescu albi dichits.
Chimati tsi s-da duchescu-anvãrliga
Nutioasã-I videala cari da
s-lu-arupã cãmpul a anjlor ficiureshtsã-a melji,
ãmpadi-ari mash frãndzã,
shi toamna sta-alinatã
pi ponjlji uscats ca tsiva oasi
prit dzeaitili-arãiti-a tsivalui.
Cristian George Abrebenel (Târgu-Jiu)

SINDROMUL NEMURIRII (III)
Dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor.
*
Discreţia este adeseori o invitaţie către spectaculozitate.
*
Cînd eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.
*
Cei care sînt gata să dea timpul înapoi, pentru a corecta greşelile pe care le-au făcut, sînt ca nişte viteji care se arată după ce au pierdut adevăratul război, războiul cu viaţa şi cu timpul prezent.
*
Fericirea înseamnă să oferi un dar, să primeşti un dar, fără ca acel "dar" să fie o conjuncţie.
*
Chiar dacă ai sufletul ruinat, ţi-l mai poţi salva. Dar dacă e vîndut, nu-l mai poţi răscumpăra.
*
Haosul din jur este datorat celor care nu şi-au găsit liniştea interioară. Dacă vrei să schimbi lumea în bine, găseşte-ţi această linişte şi ajută-i şi pe alţii să o găsească.
*
Dăruieşte sufletului ceea ce îi aduce liniştea şi sufletul îţi va dărui răbdarea pentru a descoperi iubirea ce-ţi lipseşte. 
*
Monolog hamletian rostit pe Facebook, în faţa unei imagini provocatoare: îmi place sau nu-mi place?
*
Sufletul aţîţă focul inimii, lacrima îl transformă-n cenuşă. Şi totuşi există unele suflete care ard atît de intens, precum vulcanii de pe fundul mărilor şi oceanelor. Ele se înălţă puţin cîte puţin pînă cînd ajung să triumfe deasupra tuturor lacrimilor, formînd o nouă insulă, iar uneori se încumetă să depăşească norii şi să vorbească pe limba lor de foc cu soarele şi celelalte stele.
*
Cu cît priveşti mai mult ochii unei femei, cu atît îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor…
*
Iisus a luat cu el toată greutatea păcatelor lumii şi a urcat pe dealul Golgotei, astfel încît noi să putem urca mai uşor pe versantul abrupt al inimii.
*
Mulţi aşteaptă peştişorul de aur... dar în acvariul vieţii lor înguste, ei sînt momeli sau peşti răpitori, niciodată alţi peştişori de aur .
*
Să afli adevărul şi să te bucuri de el este precum mîncatul seminţelor de floarea-soarelui. Are mai mult farmec să spargi seminţele între dinţi pentru a ajunge la miez, decît să cumperi o pungă cu seminţe deja decojite. Chiar dacă, uneori, mai simţi şi gustul unui miez mucegăit.
*
Să nu credeţi orbeşte în cuvintele unui aforism, chiar dacă autorul are un nume de marcă. Celebritatea şi moartea nu sînt instanţele supreme ale adevărului. Folosiţi-vă mereu mintea şi inima pentru a verifica ce vi se potriveşte mai bine. Vremurile se mai schimbă şi, odată cu ele, şi percepţiile oamenilor.
*
Viaţa este o luptă în care timpul înmulţeşte şi adînceşte rănile, dragostea încearcă să le vindece, iar amintirile le bandajează. Începem să murim cînd nu mai avem suficientă dragoste şi amintiri pentru rănile noastre.
*
Dragostea este precum filmul dintr-un cinematograf. Nimeni nu-l vizionează fără să-l plătească, nimeni nu iese din cinematograf fără o părere de rău.
*
Nu este un defect să-ţi aminteşti totul. Să ignori tot ce-ţi aminteşti, asta îţi poate crea mari probleme.
*
Unii oameni nu văd inimile celorlalţi decît ca pe nişte teritorii bune de colonizat. Le cuceresc, le consumă resursele, le umplu cu deşeuri şi pleacă. Apoi mai au şi pretenţia să fie ascultaţi de la distanţă.
*
Omul nu este un simplu ceas pe care să-l dai înainte pentru a nu întîrzia la întîlnirea cu o nouă iubire. De secundarul inimii atîrnă greutatea amintirilor, de limba mică a gurii atîrnă greutatea cuvintelor, iar de limba mare a singurătăţii atîrnă greutatea umbrei.
*
Sufletul este "supremul bonus" primit la naştere. Cine ştie să folosească acest bonus, ajunge, într-o nouă formă, la Dumnezeu. Cine nu ştie să-l folosească, rămîne fără bonus şi ajunge acolo unde nu există Dumnezeu.
Ionuţ Caragea (Oradea)  

 

ATITUDINI
VIN EUROPENELE!
Până acum aveam în tradiție „Europenele” la fotbal și la diferite alte sporturi.
Mai nou, devin periodice și cele pe terenul cu mult mai puțin fair-play al alegerilor parlamentare. Intră în tradiție. Cam penibil, cu niște nume  despre care n-a auzit nimeni, că ajungem să ne întrebăm cine sunt chiar și la acest sfârșit de mandat, când ar fi trebuit să fim mândri de ele pentru câte vorbe înțelepte și favorabile țării au rostit la Strassbourg sau Bruxelles; sau, dimpotrivă, cu altele care au speriat vestul (Europei) prin modul cum și-au fitilit acolo interesele propriei țări, cum au servit interesele altora, cum s-au ploconit Înaltei Porți aidoma capuchehaielor de pe vremuri.
Dar aceste „Europene” intră și gata compromise în tradiția dezinteresului alegătorului, care se convinge că „și asta este tot o mânărie a găștilor din partide”, de vreme ce la alegerile trecute, s-a văzut că n-are ce căuta picior de independent dacă electoratul, chipurile, a preferat-o  pe EBA personalității cunoscute și simpatizate a generalului Abraham.
Dar, ca să putem surclasa acest pesimism electoral a cărui cronicizare adapă sentimentul de delăsare națională, la fel cum a făcut-o și dezindustrializarea țării și deșertizarea agriculturii și emigrarea medicilor la îndemnul președintelui iubit, nutrim speranța că, făcându-și sau făcându-i-se partid, Elena Udrea o va proteja matern pe activa și temuta parlamentară europeană, punând-o acum pe liste de partid. Și lăsând astfel o șansă mai mare independenților care chiar vin cu idei și vor să realizeze ceva, în ciuda pragului îngrozitor care li se pune așa cum alte țări europene n-au: de una sută mii de semnături de susținere pentru a li se accepta candidatura.
Unul dintre aceștia, pe care îl susțin dar îl și plâng fiindu-mi groază de modul în care va strădui să strângă semnăturile, este tânărul universitar economist și publicist de studii socio-economice Radu Golban, a cărui carieră de consultant economic a reușit într-o țară ca Elveția, ce nu iartă nimic din acest punct de vedere, tocmai fiindcă fiecare cetățean al ei ne-ar putea fi consultant nouă. Așadar consultațiile economice ale lui Radu Golban, care au ajuns să fie utile elvețienilor, ne-ar putea fi utile și nouă dacă el ne-ar reprezenta în Parlamentul European. Așadar, prezența unui asemenea om printre politicieni care nu ne sunt întotdeauna favorabili, ar putea aduce un plus de prestigiu și de avantaje țării. Așadar, ar putea aduce și un plus de profit, urmărind cu ochi de specialist versat în Europa, și nu aici, în folosirea mai rațională și mai perseverentă a fondurilor europene pe care le-am putea accesa. Așadar...
Așadar, frați români, criminala întrebare care se pune - fără nici un fel de partizanat politic, ci numai și numai pentru a avea un om dispus într-adevăr să lupte pentru interesele țării – este : Cum facem pe dracu-n patru pentru ca lista lui să ajungă la 100.000 de susținători?!... Și nu ca să-l alegem, ci numai ca să poată intra în competiție cinstită cu ceilalți, să ne arate ce vrea să facă pentru destinul românesc și să se angajeze independent la aceasta!...  Spun că e criminală această întrebare deoarece țări similare nouă ca membre în Uniunea Europeană – Italia, Ungaria, Spania, mai ales Suedia – cifrează la mii și nu la sute de mii aceste susțineri. La noi însă, în atmosfera clientelară de slugi care aduc voturile, sau chiar familială, de beizadea tare-n tată sau tare-n mamă, ale căror funcții publice au început a fi dorite ereditar, o cifră alungătoare precum suta de mii de semnături, nu poate fi decât benefică pentru potentații care, de felul lor, sunt de mai multe categorii.
Față de acestea multe, ea e defavorizatoare doar pentru două categorii: Populația cu interesele ei și acei oameni de adevărată inițiativă civică ce nu vor să se supună partizanatului politic.
Printre ei se află și Radu Holban care nu vrea să se ducă pe roze în Parlamentul European. El a aruncat deja o mănușă care deranjează, argumentând obligația de restiture din partea Germaniei a unei datorii istorice pe care o are față de România încă de pe vremea lui Hitler și Carol al doilea, mărită cu tot grâul și perolul stors de la Antonescu și cu toate dobânzile aferente. Iar, amintindu-ne vorba lui Tănase cu „era rău cu vas is das, dar mai rău cu davai ceas”, dacă acest bun economist tânăr și perseverent va începe să sape și-n direcția cealaltă, ne-o scoate datoare  și pe Măreața Uniune și-i obligă pe ruși să rostească măcar un umil „pardon” pentru holocaustul basarabenilor!
Avem nevoie de un semenea om în Parlamentul European?
Avem!
Dar avem și un obstacol de una sută mii de semnături despre care, atentă la toate chichițele legislației dâmbovițene, Uniunea Europeană n-a scos o vorbuliță.
Corneliu Leu (Bucureşti)

DE CE NU AU TIMP POLITICIENII
Valul de încătușați, sau descătușați, sau eliberați pe bază de nou cod penal, persoane din lumea bună care s-au perindat zilele astea prin topurile de știri de la televiziuni și figuri importante văzute-n poza clasică a apăsării capului ca să poată intra pe ușa mașinii poliției, au făcut să-mi cadă fisa la o întrebare pe care începeam să mi-o pun aproape hamletian în legătură cu psihologia politicianului român al cărui portret robot a căpătat accente tot mai alerte și mai alergice de grabă, de lipsă de timp, de lipsa răbdării de a asculta, de precipitare în a da răspunsuri sau indicații, de nervozitate în discuție și incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt”, ci chiar și la doleanțele celui căruia ar trebui să-i dea atenție, dacă nu pentru faptul că l-a ales, măcar pentru cel că nu-l va mai alege.
Nu: atât ca portret robot, cât și ca număr din ce în ce mai mare, politicianul român nu mai are răbdare. Nu mai are timp, nu mai are urechi de ascultat, nu mai are nici măcar bunăvoință de a rezolva treburile pentru care s-a dorit ales, numit, prefereat, promovat, sau cum vrem să-i spunem carierei pe care a făcut-o, ori poziției în care a ajuns. Pentru că poziția în care a ajuns, de fapt, este cea de a nu mai avea timp pentru nimic, de a nu-și îngădui nici măcar sieși răgazul de a asculta până la capăt ceea ce i se spune cu convingerea că el e omul care trebuie să rezolve, de a repezi interlocutorul la jumătatea frazei și, în ori ce caz, de a nu te mai lăsa să ajungi la finalul în care spui ce ceri sau ce dorești de la el. Te repede, îți închide gura, trece pe lângă tine și te disprețuiește pentru faptul că nu-ți dai seama cât de ocupat este el pentru binele națiunii, fără ca măcar să-i treacă prin minte că ar trebui să-și pună întrebarea dacă nu cumva și tu, solicitantul, petiționarul, omul care vine cu o idee, o propunere, o doleanță, o sugestie sau o cerință de la atribuțiile lui, de la funcția pe care o deține, de la poziția în care s-a cățărat tocmai pentru că asemenea lucruri a promis să facă, etc.etc. – să-și pună întrebarea dacă nu cumva nu ești și tu o fărâmă din acea națiune la al cărei bine s-a angajat. Nu are stare pentru așa ceva. El a intrat într-o vibrație,în ritmul precipitat al importantelor preocupări ale funcției în care se află și nu mai are timp nici pentru tine, nici pentru problemele pe care ți le-a promis cândva că le rezolvă. Când a promis? Atunci când avea timp de așa ceva; atunci când existența lui era mai umană și mai modestă, atunci când...
Și, uite-așa, se ferește, te repede, te neglijează, te ignoră, te lasă cu fundu-n baltă sau cu ochii-n soare, și n-are timp, n-are timp, gonește spre ceva ce n-ai să-nțelegi tu niciodată că e mai important decât plictisitoarele tale doleanțe sau idei pe care vrei să le rezolvi prin el. Trece grăbit, dă din cap fără să știe la ce anume, te-ntrerupe la jumătatea frazei de parcă a auzit-o și aleargă mai departe în ritmurile sale alertate, ca-ntr-o goană după aur, ca-ntr-o competiție în care trebuie să pună mâna pe ceva după care gonesc mai mulți și, în fiecare clipă, e posibil să i-l sufle de sub nas un altul.
Ceea ce constați că, întrutocmai, chiar așa și este,  când îl vezi - nu mai spun dacă pe drept sau pe nedrept - cu brățările acelea care nu se prea desprind una de alta, urcând sau descinzând din acel tip de automobil cu producția mereu în creștere denumit „dubă”, păzit de gardieni care fac și grevă pentru salariul mic pe care îl au, ajuns el la dispoziția grabei altora și angajându-și avocați ca să-l aducă în starea fericită de interdicție de a părăsi țara.
Și atunci, hamletiana mea întrebare se lovește de pragmatismul altei întrebări, pe care știam că și-o pune el, politicianul român contemporan. Știam, chiar, că și-o pune în mod preferențial; dar nu credeam că și-o poate pune chiar cu atâta acuitate! Este acel „Ce-mi iese?”... Firescul și imperativul „Ce-mi iese?” pe care-l citeai în căutările privirilor lui atunci când voiai să-l faci să te asculte vorbindu-i de probleme cetățenești, sau de probleme gospodărești, sau de, ehe, ce pretenție absurdă:  de problemele culturale!... „Ce-mi iese?!” – era la toate acestea și întrebarea, dar și răspunsul care, implicit, te admonesta: „Crezi tu că eu am mintea la prostioare din astea?!”...
 Da: acel „Ce-mi iese?” a devenit și dominanta întrebare în preocupările politicianului român, dar și calificativ de dispreț și dezinteres față de nerentabilele direcții în care el ar trebui în mod normal să acționeze... Sau, formulat chiar mai puțin egoist, acel „Ce iese?” cu care s-a obișnuit o societate întreagă din practicile politice ale contemporaneității slujite de oameni pe care avem dreptul să îi considerăm nu în întregul lor dedicați interesului personal, fiindcă, prin sintagma aceasta: „Ce iese?”, devenită semnificativă pentru perioada pe care o traversăm pe direcția Schengen,  ei apreciază orice lucru sau orice mișcare pe care trebuie să o facă în mod dualist!...
Era să mă ia gura pe dinainte și să zic „duplicitar”, dar retractez. Retractez și mă păstrez la „dualist” care este aproape la fel de propriu pentru că, acest tip de om politic dedicat culorii doctrinare prin care își face cariera, s-a obișnuit cu dublul răspuns la întrebarea „Ce iese”: Ce iese pentru el și ce iese pentru partidul căruia trebuie să-i arate că-l servește. Oricând, cu abnegație; și mai ales în anii electorali, când cheltuielile sunt mai mari și trebuie recuperate apoi, o legislatură întreagă!... „CE IESE?” – asta e întrebarea cheie a zilelor noastre, pentru ea s-a născut politicianul român; pentru ea s-a format; pentru ea s-a zbătut să ajungă la funcții și onoruri. „Ce iese pentru el sau/și ce iese pentru partid” ține locul și de univers social și de filosofie politică. Nu-i vorbi de nevoile societății, nu-i vorbi de îndatoririle pe care și le-a asumat, nu-i vorbi despre responsabilitățile postului pe care îl ocupă, că n-are timp de toate astea; nu-l inoportuna semnalându-i oportunități la care ar putea pune umărul, sau nevoi ale cetățenilor, sau remedieri sociale necesare; nu-i vorbi nici măcar despre buget, fiindcă aia e o treabă rezolvată, sunt bani care au intrat iar el trebuie să se gândească la alții care mai pot să intre, găsind noi modalități pentru „Ce iese”!... Mintea lui trebuie să fie liberă nu la condus țara, ci la spicele blonde pe care le va recolta de pe moșia învecinată cu spicele blondei care-i preocupată și ea de achiziții funciare. Iar mintea lor trebuie să fie atentă nu atât la guvernare, cât la a mai înființa câteva locuri de miniștri prin care se răsplătește clientela. Problemele țării pot să mai aștepte; problemele economiei naționale vor fi aceleași și la anul; problemele sociale tot nu se mai pot rezolva... În vreme ce întrebarea „Ce iese?” este menită să aducă mereu foloase și prinoase! 
Aceasta este toată explicația cu graba; cu lipsa de timp; cu veșnica precipitare în care te afli ca să-ți dai seama exact, din orice lucru pe care îl ai de făcut prin îndatoririle tale de serviciu, prin „fișa postului”, ca să ne exprimăm birocratic, sau prin ”chemarea politică pe care o ai în rezolvarea problemelor semenilor”, dacă ne exprimăm cu emfază electorală – să-ți dai seama exact: CE IESE?...
Păi, cum să mai ai timp pentru prostiile ălora care te bat la cap?... Capul tău e plin de „Ce iese”; atenția ta e încordată spre „Ce iese”; grija ta cea mare trebuie să fie pentru „Ce iese”