ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 60 (Februarie 2014)

EDITORIAL
ZĂPADA NOASTRĂ CEA DE TOATE IERNILE!
Cum ar spune cineva celebru: Vremurile au început să vremuiască, aşa suntem şi noi tentaţi să susţinem, chiar dacă avem o cu totul altă opinie. De fapt, întreaga exagerare despre iarna cumplită care ne-a asediat acum, este de-a dreptul amuzantă. Parcă nu au mai fost astfel de ierni şi cu mult timp în urmă! Îmi amintesc, parcă s-a întâmplat ieri, cum străzile erau dominate de mormane imense de zăpadă, prin care copiii săpau tuneluri, pe care le amenajau atât de ingenios, încât aveam impresia că intram într-un tărâm al poveştilor. Era principala preocupare a copiilor de diferite vârste, care nu percepeau decât frumuseţea şi unicitatea zânei argintii, ce le dăruia exact ce voiau. Adulţii n-aveau decât se să lupte cu monştrii albi, izgonindu-i la marginea oraşului, pentru a-şi putea croi drum către destinaţiile lor importante.
Pe atunci, autorităţile locale şi toţi cei care aveau o asemenea răspundere, ştiau să gestioneze problema, astfel încât populaţia să nu aibă prea mult de suferit. Dacă cetăţenii ar fi mai responsabili, totul ar fi mai uşor. De la mic, la mare, oamenii ar trebui să se mobilizeze şi să scape de zăpada în plus de pe drumurile publice şi mai ales de cea din faţa caselor şi a blocurilor. În fiecare zi, media are grijă să ne informeze că s-a mai întâmplat o nenorocire, că a mai murit un şcolar, fiindcă trotuarele sunt acoperite de zăpadă şi nu se poate merge pe acolo în siguranţă. Bietul de el! Ce să mai spunem de cei care au casele îngropate în zăpadă, deoarece, bătrâni şi singuri fiind, nu are cine să-i mai salveze. Vecinii ridică neputincioşi din umeri, fiecare invocând un motiv anume, care îi împiedică să facă o faptă bună, deşi ar vrea.
Până la urmă, îşi adună ultimele puteri şi îşi spun: Ce-o vrea Dumnezeu! Dacă nu vor îngheţa de frig, înseamnă că aşa le-a fost scris: să mai trăiască pentru a vedea lumina zilei de mâine. Aşa gândesc ei, care mai au încă frică de Cel de Sus şi respect faţă de cele sfinte şi de cei din jur. Îşi doresc doar ca acest chin să ia mai repede sfârşit, să nu mai ningă, ba să se şi topească zăpada care le dă atâtea bătăi de cap. Dar un ghinion nu vine niciodată singur. Odată cu topirea zăpezii, casele sunt inundate şi iar vom citi şi vom vedea reportaje despre aceiaşi sinistraţi, care trebuie să treacă acum şi prin proba grea a apei.
Oare până când vor mai rezista? Trebuie să fie foarte optimişti şi să aibă o credinţă de fier, ca să mai scape întregi după toate acestea. Dar, oricum vor fi afectaţi, indiferent de situaţie. Unii dintre ei vor ceda nervos, alţii vor munci până la epuizare pentru a-şi reface gospodăriile, măcar în parte. În fiecare sezon populaţia va suferi pierderi de tot felul, astfel încât să mai scadă numărul de pensionari, căci oricum sunt prea mulţi, ar zice unii. Nu mai contează că ei sunt bunicii sau chiar părinţii lor, care i-au crescut cu dragoste şi i-au ajutat să devină ceea ce sunt azi. Nu mai contează, atâta timp cât le sunt afectate bugetul şi averile. Societatea actuală pare a fi o parte a junglei, unde doar cel puternic supravieţuieşte şi unde trebuie să fii crud pentru a trăi.
Cât de mult seamănă locul în care ne aflăm cu unul dintr-o sălbăticie, unde n-a existat nicicând strop de civilizaţie! Dictonul: Scopul scuză mijloacele, este aşezat la loc de cinste şi după el se conduc astăzi oamenii. Unii trăiesc conduşi doar de instincte şi cu ochii închişi, pentru a nu vedea suferinţele celorlalţi şi pentru a crede că nu au nicio vină pentru ceea ce li se întâmplă. Fiecare cetăţean onorabil îşi vede liniştit de el însuşi, căci doar viaţa lui e mai presus de orice şi de oricine. Pericolul va trece şi de data aceasta pe lângă el şi va putea găsi un nou prilej de a petrece cu prietenii la o bere, privind în gol situaţia de afară, care nu-l afectează deloc. Nici cel mai crunt tablou de iarnă nu-i poate trezi sentimentul de compasiune şi o dorinţă ferventă de a veni în ajutorul celor mai încercaţi de soartă. Îşi îndreaptă grijuliu spatele, gândindu-se că a muncit prea mult, şi ar fi cazul să ia o pauză mai lungă, până la primăvară, când căldura generoasă a soarelui îi va mai domoli durerea de şale, produsă de efortul asiduu din timpul geroasei ierni.
Sau poate că zăpada are darul de a muta în tendenţios atenţia presei de la problemele grave cu care se confruntă societatea românească: până acum o săptămână, profesorii au fost ţinta unui virulent atac, bine coordonat de către instituţiile de presă cu patroni/finanţatori străini. Discreditarea învăţământului românesc este o sarcină bine tratată de către directorii de programe, iar fraierii, adică reporterii de mântuială, marionetele şi slugoii patronilor, urmează cu acurateţe indicaţiile trasate, iar unii dintre ei, mai abili în linguşeală, deja anticipează ceea ce vor şefii să audă/vadă/spună pe canalul ce-l păstoreşte. Nu contează efectul, scuze se vor găsi de fiecare dată, important este rating-ul/tirajul.
Ziarul, radioul, televiziunea au încetat a fi adresate publicului citit, cultivat. Practicarea jurnalismului de masă, propagarea şcolii americane de jurnalism, a jurnalismului de senzaţie, a dus în mod sigur la o scădere a gradului de maturitate intelectuală minimă de care era nevoie în decodarea mesajului, astfel încât, inflaţia media din zilele noastre a denaturat în mod elocvent calitatea actului profesional. Senzaţionalul şi goana după exagerare au devenit obligatorii, practic nu există publicaţie naţională sau canal media electronice să nu sufere de această maladie a dilatării artificiale a banalului, transformându-l într-un fals eveniment.
Mă întorc la zăpadă… Istoria anilor 2000 ne arată că după căderile masive de zăpadă vin gerurile, iar reportajele vor abunda de imagini cu automobile ce uită să mai pornească, dar şi cu un nou episod din serialul gazelor cu presiune redusă. Toate acestea vor fi frumos coroborate cu fire din borangicul politichiei româneşti, ca românul de rând să fie într-o permanentă stare de ură la adresa clasei exploatatoare, adică a castei politicienilor. Un exemplu de ultimă oră: Controversatul articol al interceptărilor din Codul de Procedură Penală, nu va fi modificat. Ce înseamnă asta pe înţeles mai larg: protejarea infractorilor! Cum? Simplu! Spune chiar premierul: „această clarificare ar permite începerea urmăririi penale faţă de fapte şi nu faţă de persoane”! Victoraşul nostru uită un lucru esenţial, şi anume că faptele sunt comise de persoane, dar ce mai contează, oricum frigul de afară şi vântul din Camerele Parlamentului au făcut să se treacă într-un con de umbră răscoala populară din judeţul Vaslui, de la Pungeşti. Şi când gazele de şist exploatate prin fracturare hidraulică vor aduce noi cutremure de pământ, aşa cum au fost cele din toamnă, din sudul judeţului Galaţi, să te ţii „explicaţii” şi „acuzaţii”… Dar zăpada are darul să astupe gunoaiele, inclusiv pe cele din viaţa politică românească, mult încercată de vreo 20 de ani încoace…
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
INTERVIU CU PREŞEDINTELE SENATULUI ROMÂNIEI, PREŞEDINTE AL PNL ŞI CO-PREŞEDINTE AL USL, DOMNUL CRIN ANTONESCU, ADORDAT JURNALIŞTILOR ROMÂNI DE PRETUTINDENI
Cât de importanţi sunt românii de pretutindeni în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor?
Românii de pretutindeni sunt o parte integrantă a poporului român şi a spiritualităţii româneşti. Eu îi consider o resursă foarte importantă, poate cea mai importantă, pentru viitorul poporului nostru şi al României și nu doresc să vorbim despre ei doar din perspectiva alegerilor prezidențiale. Lumea actuală este marcată de cursa fiecărei ţări de a câştiga competitivitate economică, de a atrage investiţii şi forţă de muncă cu un grad înalt de calificare. De aceea eu văd crearea unui spaţiu românesc extins al culturii, educaţiei, cercetării şi comerţului, care să îi includă pe toţi românii, ca pe o premisă importantă a progresului economic şi social.  
Aş vrea să construim un adevărat parteneriat pentru dezvoltare între românii care trăiesc în interiorul graniţelor şi cei care trăiesc în cadrul comunităţilor românilor de pretutindeni. Să nu uităm că mulţi dintre românii din afara ţării pot deveni oricând investitori în România, fie generând mici afaceri, fie investind pe piaţa de capital. Prin cunoştinţele pe care le-au acumulat despre ţările unde locuiesc, ei pot contribui la atragerea de investiţii către România, la îmbunătăţirea imaginii mediului de afaceri românesc.  Comunităţile de români de pretutindeni contribuie deja la dezvoltarea comerţului exterior al ţării prin cererea de produse româneşti, vin în vacanţe în ţară şi susţin în felul acesta turismul românesc. Aceștia reprezintă un rezervor fantastic de resurse umane, sunt bine pregătiţi şi obişnuiţi cu o altă etică a muncii. Nu mai insist asupra remitenţelor, rolul lor în economia românească este binecunoscut. Şi mai sunt multe alte domenii în care românii de pretutindeni îşi aduc contribuţia la dezvoltarea ţării noastre. Suntem o ţară mare la nivelul UE, cu aproximativ 20 milioane de locuitori, dar alte multe milioane de români sunt în afara României și avem bucuria să îi vedem simţind româneşte şi contribuind la progresul ţării noastre.
Cum credeţi că sunteţi perceput dumneavoastră, ca om politic, de românii din diaspora?
Nu este un secret faptul că în anul 2014 voi candida la alegerile prezidenţiale din România. Urmăresc cu multă atenţie problemele comunităţilor românilor de pretutindeni pentru că, în opinia mea, Preşedintele României are o responsabilitate particulară, simbolică în raport cu românii din afara granițelor. Nu spun acest lucru plecând de la atribuţiile constituţionale pe care le are preşedintele şi nici de la un calcul electoral. Pentru mine este mai mult o chestiune de suflet, dacă vreţi. Preşedintele este ales de români prin votul lor direct, are o reprezentativitate foarte mare, dar şi răspunderea politică este la fel de mare.
Un preşedinte al României are datoria să ducă tuturor comunităţilor românilor de pretutindeni mesajul de susţinere din partea statului român și să vegheze ca acest mesaj să fie susținut de acțiuni concrete la nivelul tuturor instituțiilor statului. Știu că nu e de ajuns doar să dăm un mesaj de susținere pentru românii de pretutindeni, și că e nevoie de preocupare sistematică, de programe, de dialog constant. Iar în această privință președintele țării poate să fie un garant. În opinia mea, este mai puțin important cum sunt perceput astăzi, cât ceea ce mi-am propus să fac în această direcție.
Sunteti pentru votul prin corespondenţă sau cel electronic ? Cine ar trebui să voteze şi cine nu în diaspora?
Aşa cum am spus, este de dorit o legătură extrem de strânsă între românii de pretutindeni şi România. Personal, eu cred că unul dintre elementele cele mai importante care pot favoriza o astfel de legătură este implicarea românilor de pretutindeni în dezbaterile politice privind viitorul ţării noastre, deci şi în procesul electoral. Opinia acestora contează, și de aceea românii, oriunde s-ar afla, își pot exprima părerea despre direcţiile în care trebuie să meargă ţara, despre ce este bine şi ce este rău în ceea ce se întâmplă la Bucureşti.  Propaganda ostilă mie a încercat să acrediteze ideea că în opinia mea românii din diaspora nu ar trebui să își exprime votul la alegerile parlamentare și prezidențiale. Este fals, este o dezinformare. Eu doresc doar ca statul român să asigure un sistem de vot sigur și corect.
Cetăţenii români au dreptul de a călători în străinătate, au dreptul de a locui temporar sau permanent în alte ţări. Pe de altă parte, ei au dreptul de a vota pentru diferite tipuri de alegeri care au loc în România, iar acest drept nu poate fi îngrădit în nici un fel. Din contră acest drept trebuie să fie încurajat, iar autorităţile de la Bucureşti trebuie să caute soluţii pentru a face posibil acest lucru în condiţii cât mai bune. La alegerile de până acum au fost deschise secţii de votare în străinătate, dar multe ţări folosesc votul de la distanţă şi este posibil ca şi noi să învăţăm din experienţa lor.
Între sistemele de vot la distanţă, votul electronic este, în prezent, cel mai modern. Diferitele sisteme de votare prin corespondenţă pe hârtie sunt pe cale de a fi abandonate inclusiv de statele care le folosesc. Motivul ţine de expansiunea Internetului, pe care oamenii îl folosesc cu uşurinţă în toate domeniile. În plus, sistemele de vot electronic oferă mai multe garanţii cu privire la corectitudinea şi secretul votului, numărarea este mai rapidă etc. Evident, pentru a fi îndeplinite toate aceste condiţii este necesară opţiunea pentru un sistem de vot electronic care să fie securizat și performant, altminteri ar exista multe îndoieli în privinţa acestuia.
Eu spun limpede un lucru, dreptul de vot e garantat pentru orice cetățean al României indiferent unde trăiește. Pe de altă parte e nevoie de un sistem sigur și transparent care să garanteze exprimarea și numărarea corectă a acestor voturi. Nu trebuie să planeze nicio suspiciune așa cum s-a întâmplat în 2009, că pe votul românilor din diaspora s-ar putea organiza operațiuni electorale mai puțin corecte.
Care sunt perspectivele României la momentul de fata?
Dacă ar fi să analizez România anului 2013 pentru a face o proiecţie a modului în care va evolua ţara noastră în perioada următoare, aş spune că România este un stat în plin proces de afirmare, cu bune oportunităţi de investiţii şi perspective încurajatoare de dezvoltare.
România se defineşte în lume prin acordurile semnate şi prin structurile din care face parte, şi mă refer aici în primul rând la statutul său de membru al UE şi NATO şi la parteneriatul strategic cu SUA. Din acest punct de vedere, România îşi reafirmă şi reconfirmă opţiunile sale majore de politică externă: continuarea şi dezvoltarea parteneriatului strategic cu SUA, onorarea obligaţiilor şi responsabilităţilor care decurg din apartenenţa sa la NATO, consolidarea statutului de membru UE.
Odată cu preluarea guvernării, USL şi-a propus să scoată România din nemeritatul con de umbră în care a fost plasată prea multă vreme. România a depăşit momentele dificile ale crizei economice care puteau provoca derapaje periculoase, iar datele macroeconomice recente justifică încrederea că ţara noastră se va înscrie pe un trend ascendent în perioada următoare şi că poate deveni o voce cu rezonanţă în rândul ţărilor europene şi nu numai.
Fundamentele solide ale României sunt cuplate cu dorinţa Guvernului de a pune în aplicare reformele şi în acest context sunt convins că ţara are potenţialul de a ajunge printre liderii creşterii economice în Uniunea Europeană. De altfel, evoluţia pozitivă a economiei româneşti este analizată de publicaţii prestigioase şi de instituţiile de profil, imaginea României se îmbunătăţeşte treptat, iar statul român, datorită evoluţiei economice, a devenit un punct de atracţie pentru investitorii străini.
Cu fiecare etapă, guvernarea din care Partidul Naţional Liberal face parte demonstrează că acţionează diferit faţă de cabinetele anterioare, iar rezultatele politicilor coerente vor deveni tot mai vizibile în viitor.
Ce credeti ca s-a gresit in actuala guvernare? Ce ar trebui corectat?
Nu aş putea să indic o zonă de activitate guvernamentală care este deficitară sau care a fost neglijată de la preluarea mandatului de către Cabinetul USL. Ştiu nu doar ce s-a făcut şi ce poate lesne observa toată lumea, ştiu care au fost zi de zi preocupările acestui guvern, deşi personal nu sunt membru al Executivului. În acelaşi timp, cunosc şi ceea ce nu s-a realizat încă, lucrurile pe care le mai avem de făcut pentru a ne respecta în totalitate obiectivele asumate în programul de guvernare.
Uniunea Social Liberală a fost creată cu un scop clar, apoi s-a prezentat la alegeri cu un Program de guvernare concret care este în curs de implementare şi pe baza căruia a obţinut majoritatea voturilor alegătorilor. Sunt lucruri care nu aparțin doar Partidului Național Liberal ca viziune și ca obiective, ci USL.  Sunt lucruri care figurează la loc de frunte în programul electoral și în Programul de guvernare al Uniunii Social Liberale.  Avem obligația ca împreună cu partenerii noștri, așa cum am făcut-o cu destul succes în această privință și pe parcursul lui 2013, să guvernăm bine această țară, să abordăm actul guvernamental, susținerea lui de către majoritatea parlamentară din perspectiva mizelor reale și anume marile politici publice, marile politici în interesul cetățeanului și în interesul societății românești.
Acestea sunt sau ar trebui să fie temele de dezbatere și eventual temele de confruntare. Acestea și nu altele!
Așadar, vom continua agenda asumată în fața alegătorilor punctând că, până acum, guvernarea USL a înfăptuit o serie de măsuri şi demersuri concrete în cele mai importante domenii: reîntregirea salariilor şi pensiilor, menținerea cotei unice - cea mai scăzută din Uniunea Europeană cu excepţia Bulgariei, reducerea TVA-ului la pâine etc.
Chiar dacă la nivelul alianţei au mai existat divergenţe, aşa cum este şi firesc la o coaliţie de o asemenea anvergură, punctele de vedere diferite nu s-au reflectat şi în activitatea guvernamentală. Vom discuta la începutul acestui an despre instituirea unor mecanisme care să reglementeze funcționarea alianței la nivel central, la nivel local, care să fie reglementate de Protocolul USL. Problema divergențelor dintre PNL și PSD la nivel local sau central este o problemă a noastră, nu a cetățenilor. Cetățenii ne-au trimis aici ca să le rezolvăm problemele, restul sunt problemele noastre și trebuie să le rezolvăm cât mai discret, cât mai eficient și cât mai serios.
Cred, aşadar, că poziţia şi atitudinea corectă, lucidă şi cu şanse de a da rezultate este să fim corecți, să fim responsabili pentru propunerile și acțiunile pe care le facem, să comunicăm mai mult despre lucrurile pe care le-am făcut, să fim conştienţi de greutatea, de povara uriaşă a aşteptărilor pe care oamenii le au de la noi.
Credeţi ca romanii traiesc mai bine acum decat in urma cu 3-4 ani?
Nu. Românii nu trăiesc mai bine decât acum 3-4 ani pentru că ei suportă efectele crizei, în comparație perioada de creștere economică de acum mai bine de patru ani, perioada guvernării liberale. Este însă important că am reparat nedreptăţile provocate de fostele guvernări pedeliste reîntregind pensiile şi salariile şi continuăm să luăm măsuri pentru a îmbunătăţi viaţa cetăţenilor.
Guvernul USL a mai reuşit un lucru foarte important: continuarea ajustării fiscale, fără a tăia din veniturile populaţiei, găsind concomitent soluţii de relansare a economiei. Au fost luate mai multe măsuri care produc efecte imediate, vizibile. De pildă, pâinea s-a ieftinit ca urmare a reducerii TVA, iar o cotă de TVA redusă ar putea fi aplicată de anul viitor şi altor produse. Cota de impozitare unică a rămas neschimbată. Practic, nicio taxă aplicabilă tuturor cetăţenilor nu a crescut. CAS-ul la angajator va scădea în al doilea semestru al anului 2014 cu 3%, poate chiar 5%, dacă lucrurile merg bine. Este un angajament politic al guvernului şi al USL şi, în aceeaşi măsură, o victorie a Partidului Naţional Liberal, care a susţinut această măsură, văzută ca un sprijin important acordat mediului de afaceri. De asemenea, în această perioadă de iarnă, Guvernul acordă ajutoare pentru plata facturilor la încălzire şi a curentului electric.
Deşi a trebuit să rezolve multe dintre problemele rămase restante de fostele guverne PDL, mă bucur să constat că am realizat un compromis corect între austeritate şi relansare economică, între economic şi social, între nevoia unui stat puternic şi reducerea risipei.
În acelaşi timp, viziunea liberală în economie presupune sprijinirea dezvoltării antreprenoriatului, iar încurajarea cât mai multor cetăţeni de a se întreţine din propriile afaceri ar despovăra, de fapt, atât bugetul de stat, cât şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
Pe termen mediu şi lung, cred cu tărie că prosperitatea românilor reclamă o viziune fiscal-bugetară liberală, adică măsuri hotărâte de simplificare fiscală şi, totodată, de stimulare fiscală a mediului de afaceri, a clasei de mijloc şi întreprinzătorilor care creează locuri de muncă şi generează prosperitate şi dezvoltare.
Ar trebui să facă ceva guvernul României pentru a reţine în ţară tinerii? Cei cu şi fără diplome!
Tinerii se numără printre cele mai de preţ resurse ale unei naţiuni. Nu doar Guvernul USL trebuie să aibă în vedere măsuri menite să garanteze un mediu propice dezvoltării personale şi profesionale a celor tineri, ci orice guvernare, indiferent de culoarea sa politică, are datoria de face din generaţia tânără o prioritate.
Dezvoltarea României este strâns legată de mediul privat, iar tinerii antreprenori pot contribui decisiv la acest proces. Percepţia potrivit căreia tinerii români pleacă în străinătate la studii şi nu se mai întorc nu este în totalitate justificată. Ştiu şi sunt convins că există mulţi tineri care preferă să se întoarcă acasă, după ce au studiat sau au muncit peste hotare. Ei sunt cei care pot schimba România în bine, de ei depinde, în mare măsură evoluţia ţării noastre în viitor.
Guvernul USL a făcut, deja, lucruri concrete pentru ca tinerii absolvenţi să-şi găsească mai uşor un loc de muncă. Din această toamnă au intrat în vigoare modificările legii care acordă stimulente firmelor care angajează tineri stagiari fiind redusă perioada minimă de angajare şi păstrate ajutoarele băneşti acordate de stat.
După noua lege, angajatorul nu mai este scutit de plata contribuţiei la bugetul asigurărilor pentru şomaj, dar primeşte, în continuare, sume importante de bani. O altă modificare adusă Legii 76/2002 este şi aceea de introducere a noţiunilor de şomer de lungă durată şi de tânăr cu risc de marginalizare socială. Odată cu aceste noţiuni a fost introdusă în lege şi categoria „angajatorilor de inserţie”, cei care recrutează astfel de tineri şi care obţin lunar, pentru fiecare dintre ei, o sumă de cel mult 1.000 de lei.
De altfel, datorită măsurilor implementate, Guvernul USL a generat în ultimul an 105.000 locuri de muncă suplimentare, faţă de sfârşitul lunii aprilie 2012, iar statistica ne arată că în regiunea centrală a României există zone unde rata şomajului este aproape de zero.
Avem în continuare nevoie de planuri în domeniul economic concepute special pentru tineri, pentru ceea ce înseamnă antreprenorul tânăr, pentru tinerii care au nevoie de locuri de muncă. Nu cred că România şi, în general, întreaga lume poate depăşi paradigma crizei fără inovaţie. Iar dacă inovaţia stă la baza creşterii economice, tinerii reprezintă motorul inovării.
Care ar fi deosebirea, după părerea dvs., dintre românii din ţară şi cei din afară?
Eu cred că trebuie să ne gândim în primul rând la lucrurile care îi apropie pe toţi românii, la lucrurile care îi ţin laolaltă: spiritualitatea, limba, conştiinţa unui destin istoric comun, părinții și rudele pe care le au în țară și multe altele. Aşa cum am mai spus, sunt foarte multe lucruri care i-au ţinut alături pe români de-a lungul istoriei, iar acum lucrurile stau la fel. În afară de acestea sunt şi diferenţe, unii români au cetăţenia României, alţii pe cea a Republicii Moldova sau pe a altor ţări. Avem comunităţi recente, formate în ultimele două decenii prin emigrarea unor români din motive economice în ţări mai dezvoltate economic, preponderent ţări ale Uniunii Europene. Avem comunităţi istorice în toate ţările vecine care au statut de minorităţi naţionale. Avem comunităţi formate din persoane emigrate în timpul regimului totalitar comunist spre „Lumea liberă” sau din descendenţi ai acestor persoane. Dar pentru noi nu este nici o diferenţă, îi tratăm la fel pe toţi cei care se consideră a fi români.
Care este relaţia dvs. cu jurnaliştii români de pretutindeni?
Îi admir în mod deosebit pe ziariştii de limbă română care îşi fac meseria în afara ţării. M-am întâlnit cu mulţi dintre ei şi ştiu că pentru ei este adesea neînchipuit de greu să facă acest lucru în țările în care fac presă românească. Pe de altă parte, alături de Biserică, ei au un rol extrem de important în unificarea şi consolidarea comunităţilor de români. Acolo unde există o presă românească de calitate sunt şi cele mai unite comunităţi româneşti, cele mai frumoase festivaluri româneşti, cea mai bună punere în valoare a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti. Pe toţi îi încurajez să continue în acelaşi fel, cu speranța că vor avea întotdeauna resursele materiale necesare pentru desfășurarea activității.
Aveţi în plan vizite prin comunităţile româneşti din afară?
Orice întâlnire cu comunităţile de români de pretutindeni sau cu reprezentanţii lor reprezintă o prioritate pentru mine şi vorbesc acum deopotrivă ca om politic, dar şi ca un om legat printr-o veche pasiune de istoria românilor, un om care cunoaşte trecutul adesea greu şi plin de încercări al acestui popor.
Ce mesaj doriţi să transmiteţi românilor de pretutindeni?
Mi-aș dori să fim împreună: românii care trăiesc în țară și românii care trăiesc în afara granițelor ei. O națiune puternică! O națiune care să își regăsească solidaritatea și vocea comună! O națiune care să influențeze Europa și comunitatea internațională! Românii de pretutindeni să fie vectori importanți ai expresiei naționale.
Trăim într-o lume în schimbare și trebuie să transformăm într-o oportunitate istorică, într-o șansă la prosperitate pentru fiecare român și într-un factor general de progres pentru poporul nostru păstrarea și punerea în valoare într-o formă modernă a celui mai important element de unitate: identitatea românească.
În al doilea rând, le transmit românilor din străinătate că România nu i-a uitat. Îmi doresc ca toate comunitățile românești să simtă solidaritatea celor de acasă și să poată conta pe sprijinul nostru. Celor aflați de mulți ani departe de România și stabiliți în alte țări le spun că dorința mea este să păstrăm vie legătura cu ei, să menținem prezent pentru ei tot ce înseamnă tradiție, cultură și spirit românesc, dar și să primim contribuția și experiența lor. Celor plecați de nevoie, în ultimii ani, le spunem că angajamentul meu este să facem ca România să redevină o opțiune, un loc care oferă șanse reale și oportunități, în așa fel încât a fi departe de țară să fie doar o chestiune de alegere, nu una de constrângere.
Români, oriunde v-ați afla, pentru voi vreau să construim o Românie puternică, și acesta nu este sloganul meu electoral, ci dezideratul meu pentru noi toți. O Românie de care să fim mândri, ca români, o Românie a libertății de opțiune, a dialogului și a demnității. Iar România nu poate fi puternică decât dacă românii sunt uniți, dacă sunt puternici, valoarea și educația respectate, iar munca plătită corect!  În plus, pentru că ne aflăm în primele zile ale noului an, le doresc tuturor românilor un An Nou mai bun, mai liniștit și mai generos și, de asemenea, le mulțumesc celor care mi-au transmis urări de sărbători!
Aveti în plan să vizitaţi şi America de Nord?
Cunosc multe lucruri bune despre comunitățile românești din America de Nord, știu că sunt bine organizate, au un program bogat de evenimente pentru păstrarea identității românilor de acolo, au o conducere valoroasă și dedicată. Îmi doresc să fiu în viitor în contact direct cu aceste comunități și sper că agenda politică va permite astfel de întâlniri cât mai curând.
Cristian Bucur (Montreal – Canada)
 
CARTILE ZEIT
THE FIRE OF KARMA, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2010
This lady writer proposes a foray into the mysterious world of India, where she lived for a long time, this fact putting its mark on her innocent soul. Here are captured key moments of a cruel destiny, which dispel any shadow of serenity.
This is a romance novel, divided into six chapters, which combine biographical details with information from the misunderstood and motley world of India, bringing about specific theories and traditions of the  people who are at risk of poverty and ignorance. The descriptions somewhat sketchy of the temples, remind us of the illusions and the wonders of a cryptic religion, far from being perceived deeply by the one who is trying to assimilate them.
The enormous consumption of Orthodox honest spirit in the endless flames of an infamous purgatory, and a great-unrequited love, bring the heroine to the brink of insanity. The pleasures of an unbearable existence are lost in an endless darkness and holy people engulf the woman, whose dreams were shattered, in a terrible agony.
Time is running relatively slowly to deepen the physical and spiritual pain of the author, who is not finding her fault, but with a titanic inner strength, manages to pass a long, difficult and hostile way, among many shady  and very little honest characters, the last ones eventually being a spark of relief from suffering. The bad luck follows her everywhere, torturing her soul and filling her existence with venom. Few people would have passed such a test of endurance! The heroine is an admirable character from this point of view, maybe much more innocent and credulous, in a world of non-values and spiritual misery.
Surely, God, at whom she renounced, did not leave her in moments of despair!
The supreme demon of the book, Nadan, the Indian with a misleading nature, was born probably in order to tyrannize her and throw her into an abyss without hope,- she, the one who gave him a son, just  out of love. This character is conspicuous by his unprecedented chameleonic mentality and especially by the horrors, he rendered. In a continuous dance, he slips through defects, taking away the purity of some tender human beings who have put their entire lives at his feet. Denying his own child, Nadan showed how insidious and dangerous he is, resorting to Machiavellian tricks to feed his selfishness. In another life, he would have been sentenced to death for spiritual genocide!
What makes us wonder is the extreme ingenuity of the protagonist, which would make anyone angry, and would urge her to drop an absurd love, which she has clung to in vain. Is love blind? It looks like that; otherwise, we cannot understand why she let herself carried away into a gigantic vortex of the ordeal!
Most of the characters embody human imperfections, impulses of wild beasts that lurk and swoop with ferocity on the victim, leaving her empty, breathless.
The heroine meant for them a trophy of pride, indifference and dehumanization itself. Life is a terrible chore, a mistake of the Universe, an abyss of wickedness. However, for the main character, the places, the people, and the customs of India have meant so much that she wanted to know everything, practicing yoga, being the disciple of distinguished masters who guided her on a path of acceptance, filled with many sacrifices.
This novel is like an exotic fruit with a great bitter taste, from which  springs a boundless desire to love and be loved. It is the credo of a kind- hearted person, who renounces at herself in favour of others. However, such an unselfish attitude is not appreciated in India; on the contrary, it is considered a weak, liable nature, which cannot achieve happiness even in mind. Perhaps if the author had been an Indian woman, she would not have been able to conceive such an original work, crossed by a desire for total sacrifice of life, to the detriment of herself.
Only the hope in reincarnation, through which she will live decently  and pleasantly, made her  fight to gain her freedom and her child’s freedom, to whom she  gave birth in a hostile world where no one wanted them and where they were marginalized the most. Indians do not cultivate generosity, but passions, defamation, hate and more other wickedness that lead to the spiritual and material decline of society. The author is trapped in her own feelings, frail chimeras, which did not allow her the access to a normal life, thrusting her to the loss of self-esteem, confidence, and honour. In the depth of her heart, she remained the same delicate person, with good sense, dreaming to be with her beloved until the sunset of her life, to whom she would satisfy any request, or whatever would be needed for a pleasant and peaceful existence.
Reading these pages brings about different feelings: of admiration for the woman determined to confront the overwhelming karma, of frustration, because she suffered enormously, without guilt, of fury, because she left herself driven by ruthless waves, in a love without end, agonising to the almost destruction of the soul.
Even the last chapter, in which she depicts her return home, she has no part of privacy. Even here, relatives who do not understand her, the lack of material comfort, profiteers and thieves, who crave for her integrity, difficult situations, which bring patience and faith to the test, corner her. Surely, this person’s karma is of an endless pain, anguish and absolute cruelty. Then we ask ourselves: what is the use of such a life? Does it deserve to be completed? Why?
 The author, who has the most entitled opinion in the matter, will give the answers, because she represents a colossus of experience, a person who knows what the priorities and the wonders of existence are.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
LIRICA LUI MICHECI – ZVON DESPRE UN CÂNTEC TANDRU
VENIT DIN ALTĂ LUME
Dintotdeauna, poeții au închegat un cântec duios adus ofrandă luminii, sub toate formele ei de manifestare: lumina sufletului, sclipirea astrelor nopții, candelele aprinse ale cerului, scânteile zorilor din inimile fierbinți, viața cu bunele și relele ei, lui Dumnezeu (Atoate)Făcătorul și (Atot)cunoscătorul.
Această tandră lumină poate fi socotită a sosi din altă lume, necesitând capacitate sporită de înțelegere, concentrare întru deslușirea sensurilor, situarea lectorului în varii planuri ale cunoașterii, erudiție, o atenție distributivă și o acută nevoie de iluminare prin vers. Mai mult, dacă lectorul trebuie să fie de o anumită factură (calitate), atunci și el, poetul, ce împarte cuvintele ca pe fărâme de azimă noutestamentară, reiterând momentul sacru al Cinei celei de Taină, trebuie să aibă în vedere și simțire toate aceste lucruri. Un astfel de posesor al cuvântului, cu o operă lirică pe măsură, este și poetul Ion Micheci.
Interesantă în lirica profesorului vrâncean este alăturarea, în același context, a cuvântului teme, de un polisemantism evident, într-o încercare de a explicita lecția vieții gata învățată sau sentimentul care apare în abordarea acesteia – ca rețineri inerente muritorului, conștientizând dar și confruntându-se cu imprevizibilul: Oricum sunt mii şi mii de teme/ să le rezolvi în timp la nesfârşit,/ nu ai decât de tine a te teme… 
Acestor teme(ri), justificate, în ultimă instanță, poetul le contrapune Timpul. Un Timp propriu, pierdut în abstract, un Timp care delimitează Ființa de Univers sau care măsoară Universul din Ființă. Subtile idei de sorginte hegeliană (existența în și pentru sine), o metafizică specială, un cumul de trăiri și sentimente care, înlănțuite, au capacitatea de racorda - actul poetic -  Veșniciei. Un Timp al esențelor, în contradicție cu cel aromelor comune, uneori sacru, alteori profan, un Timp ce poate face din creatură un creator și zămisli, demiurgic, universuri de o clipă: Oricum, eu am fugit din Timp/ şi Timpul a fugit din mine. Este aceeași umbră a evadării din timp, dublată de emanația (cvasi)luciferică, specifică poetului maghiar Ady Endre: ”Mă poartă-n noapte o căruță neagră/ Plângeri m-ajung în goana ei nebună./ Tăceri și țipete se-ngână/ Mă poartă-n noapte o căruță neagră”.
În această elucubrantă dorință de a se înțelege pe sine, dar și de a desluși rosturile lumii, poetul formulează retorici, punând în aceeași balanță dorința și împlinirea, setea de astral și moartea, începutul și finalul, credința de a învinge și ne(re)cunoașterea înfrângerii: Cine-a fost învins, cine-a învins?/ Calul s-a prăbuşit peste călăreţ/ iar peste călăreţ s-a năruit lumea. Dilemă din care transpar dureri, lacrimi, neputințe, un joc apriori între DA și NU, modelat nu după propria voință, ci după cea a implacabilului destin. Finețuri lirice, răzbătând dinspre cele ale poetului belic german Gottfried Benn care, conștient de iminența sfârșitului, scria: ”Nici o tristețe nu poate fi. Prea departe, prea depărtate,/ Prea tangibile, patul și lacrimile,/ Nici NU, nici DA, / naștere, durere trupească și credință,/ o unduire fără nume, o alunecare,/ o ființă cerească tresare în somn,/ un pat și lacrimi – Dormi! ”
Acestui Univers al neliniștilor și al temerilor existenței, poetul îi arondează nu o constelație, nicio supernovă, o galaxie și nici măcar  un spațiu de o planetă oarecare, ci un punct (semantico-axiomatic). Este punctul, centrul tuturor structurilor moleculare (în alchimiile spectrale), incipitul pe care se sprijină și de la care pornește arhitectura universului (big-bangul), sau poate fi punctul ridicat în rang doar de propria-i noblețe (Omul): Eu ştiu că un punct fix/ nu-i ceea ce se crede îndeobşte./ Nu este punctul terminus,/ ci este acel loc de unde porneşte/ şi se învârte întreg Universul./ Câtă tristeţe ar fi/ în singurătatea punctului fix/ de nu s-ar învălui/ într-o anumită nobleţe!...
Adeseori, poetul, într-un (pseudo) delirium tremens, reverberează elementele naturii sale celeste, ale cărei celule ființiale comunică viu cu divinul, un etern loc de popas pentru pelerinul din stele, pentru ziditorul din cuvânt, pentru eternul fugar din fața destinului, pentru muritorul cerându-și dreptul la nemurire. Aici, la UMBRA LUMINII gândurilor sale, în pădurile în floare ale visului, poetul îl caută pe Dumnezeu, îl ispitește cu mierea cuvântului, îi cere dreptul de a se îngeri, fără a recuza, în totalitate, povara mult prea grea a aripilor pregătite de zbor. Până la urmă, poetul recunoaște, cu modestie, că singurul său adăpost este casa de la poalele cerului, pe care și-a zidit-o în stâncă, dorind să fie aproape de Înalt, de albastru, de urmele heruvimilor desenate peste cerurile deschise. Aici, aproape de sine, îl descoperă pe Creator, ascuns într-o șoaptă la vreme de rugă: nu am drept adăpost decât cerul/ care peste umeri mi se bolteşte prea/ Înalt./ Nu pot descifra de-n mine e misterul/ sau se află aiurea, altundeva. Ideatică descinsă, parcă, din versificațiile semnate de creatorul altor ”lalele galbene”, hispanicul Luis Cernuda (în poezia Pasăre moartă): ”De-acum tăcere. Uită totul. Dormi./ Hrănește moartea cuibărită-n tine./ Această pace-a aripei, ca soarele-n amurg,/ e poate o formă mai înaltă-a vieții…”.
Lirica poetului vrâncean Ion Micheci este una complexă, subsumând concepte metafizice (ființa și ființarea), esoterice (apologia şi arhetipologia cunoașterii), cât și aspecte astrologice (Harta Cerului, infinitul mare - Universul și infinitul mic - Omul) sau semnificații khabalice (revelarea sinelui, surmontările destinice, machsomul). Locul și rolul omului în univers, un concept atât de disputat, este atins și în poezia lui Ion Micheci, poetul asumându-și originea dintr-o altă lume, o altă eră și, de ce nu, dintr-un alt destin. Nu este vorba despre superioritatea sinelui, ci despre raportarea acestuia la valorile colective. În niciun caz despre superioritatea autoimpusă a exprimării prin cuvânt, ci despre crearea a noi și noi microdiorame lirice, prin care se zămislește un nou univers și se întrezărește un nou început. Prin versul său melodramatic, prin substratul (neo)romantic al poeziilor, dar și prin modernitatea expresiei proprii, se revelează UMBRA LUMINII, ca un evident contrast dintre Bine și Rău, dintre Teluric și Astral, dintre lumea Văzută și cea Nevăzută, cărora li se împrumută scara cu trepte în spirală, către Înalt.
Până și titlurile sunt rezonante, unele dintre ele desprinse din Gramatica Timpurilor, experimentând o Echilibristică indiferentă (a se înțelege prin ”indiferentă” – ”capacitatea” mobilului de a se situa în echilibru, indiferent de poziția sa față de referențial și indiferent de traiectoria mișcării). O mențiune specială pentru Catrene(le) sale, care, într-un cvartet sintetic de versuri, formulează întrebarea, dar oferă și răspunsul. Unele dintre ele, de o frumusețe răscolitoare, merită a fi recitite și chiar memorate. Adevăruri simple, măiestrit așternute pe hârtie, scrise cu cerneala ”simpatică” a gândului ce-și va păstra parfumul și după neantizare.
Întreaga carte respiră printr-un murmur plin de pioșenie, care are în centrul său pe Dumnezeu – Începutul și Sfârșitul (Α și Ω), într-o îngemănare perfectă cu visul muritorului. Pe un ton laconic, poetul se roagă. O rugă șoptită, cu mâinile împreunate în dreptul inimii, cu genunchii răsfrânți peste pajiști solare, îmbrăcată în odăjdii, o rugă nu atât pentru sine, cât pentru ceilalți, pentru propășirea speței umane, pentru patrie, părinți și copii. Din când în când, aflat în impasul de a înțelege sau de a-și putea explica toate relele lumii, poetul se revoltă și întreabă: de ce e atâta suferință în lume, de ce atâta răutate printre oameni, de ce sunt oamenii etern bântuiți de mânie, zavistie, înfumurare, de ce unii se cred zeii celorlalți, când peste toți ar trebui să troneze voia divinității?
Toate aceste lucruri se întâmplă cu viteza unui gând, într-unul dintre cele mai reușite pasagii, intitulat INVOCAȚII CĂTRE DUMNEZEU, care purta, inițial, titlul de Scrisori către Dumnezeu. Probabil - adăugând o notă de hilaritate circumstanţială acestor rânduri - poetul s-a gândit că invocația ar circula cu viteza superluminică a quarcilor (vezi exp. Murray Gell-Mann), pe când scrisorile ar călători doar cu viteza luminii (3 x 105 km/s). Toate cele douăzeci de invocații sunt veritabili psalmi în miniatură, amintind de strigările regelui David și purtând în subsidiar arome din ”Cântarea Cântărilor”, adresată de această dată divinului, omului, vieții în ”simpla” ei arhitectură.
Ion Micheci, cu onestitatea și modestia ce-l caracterizează, va opina că s-au adunat (aici) prea multe cuvinte de apreciere. Însă, ele se cuvin poetului, pentru modul său sensibil de a transforma ipotezele în concluzii (recurs empiric), pentru a oferi cu verticalitate un alt modus vivendi, pentru a expune partea frumoasă a vieții, minimizând partea ei întunecată. Poate de aici și ideea că în fiecare loc de pe pământ există planuri energetice prin care teluricul se armonizează cu astralul, ce sunt resimțite în mod special de poeți și redate în florilegii îndrăznind să viseze la sublim. Și apoi, dacă ar fi să ”decretăm” cât de mici sunt unii în comparație cu alții, sau cât de înalte sunt trăirile unora în comparație cu ale altora, atunci vom ajunge, fără să vrem, la sentimentul legitim al inadaptării și al incomunicabilității, clar exprimat în opera poetei engleze Emily Dickinson:
Sînt nimenea! Tu cine ești?
Și tu ești nimeni, ca și mine?
Suntem pereche – taci, nu vorbi!
Căci ne-ar goni de-aici, știi bine!
Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)

"CĂLUGĂRUL NEGRU" SAU DIMENSIUNEA ONIRICĂ A REALITĂŢII
Ieşind de sub drapelul generaţionist al optzeciştilor şi distanţându-se orgolios de cântecul de sirenă al unor "isme" pasagere, Şerban Tomşa optează pentru o paradigmă literară proprie, pe care o ilustrează cu talent şi implicare. Dincolo de retorica unei jovialităţi excesive sau chiar în răspăr cu parada de maliţiozitate gratuită a unor confraţi, Şerban Tomşa articulează liniile de forţă ale unei viziuni originale, susţinută cu vervă compoziţională şi cu incontestabilă determinare.
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă actualitate, romanul "Călugărul Negru" mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Romanul lui Şerban Tomşa impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Deşi în aparenţă supus dispersiei şi marcat de impulsuri centrifugale, demersul epic al autorului are o neobişnuită şi convingătoare coerenţă. Cu migală şi tenacitate, Şerban Tomşa îşi construieşte o lume imaginară, proiectând personajele şi întâmplările care o populează într-un timp al ambiguităţii fără limite. Eroul-narator trăieşte o adevărată odisee a dedublării, scindat între două lumi care şi-l dispută cu fervoare egală: pe de o parte, realitatea postdecembristă, devoratoare şi depersonalizantă, iar pe de alta, lumea viselor, a fantasmelor recurente, aceasta din urmă având menirea de a corecta (sau măcar de a încerca să corecteze) proiecţiile dizarmonice ale prezentului aglutinant. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei suverane, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice (derivând şi din aerul de atemporalitate ce traversează fluxul narativ), care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
În final, totul nu este decât o proliferare a cuvintelor cu puteri demiurgice, o întemeiere a istoriei şi a lumii prin cuvânt, prin magia actului contemplativ. Povestea se înfiripă din aceste elanuri ale freneziei mitologizante, din irepresibila bucurie şi vocaţie a spunerii. Aventura existenţială devine sinonimă cu aventura cunoaşterii, printr-o asumare dramatică a unui destin mereu pierdut şi mereu regăsit. Restul ("glazurarea" parcursului narativ cu elemente de thriller, explorarea-exploatarea unui filon comic încapsulat în memoria şi vocabularul personajelor, prevalenţa înşelătoare a unor sugestii culturale în câmpul naraţiunii) nu face decât să completeze tabloul vivant şi scânteietor al unei povestiri febrile şi incitante, condusă cu mână de maestru. Prin "Călugărul Negru", Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (la paritate cu alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.

Geo Galetaru (Dudeştii Noi – Timiş)


ANGHEL DUMBRĂVEANU ŞI „MOTIVUL SMIRDARULUI DIN PRIVELIŞTEA FIINŢEI”
Teritoriul poetic al lui Anghel Dumbrăveanu (Dobroteasa-Olt, 21 noiembrie 1933 – 12 mai 2013, Timişoara) s-a conturat lent, gradat, între iluminările mării şi diamantul de întuneric, de-a lungul a patru decenii, în volumele: Fluviile visează oceanul (1961), Pământul şi fructele (1964), Iluminările mării (1967), Oase de corăbii (1968), Faţa străină a nopţii (1971), Sin­gurătatea amiezii (1973), Diligenţa de seară (1978), Tematica umbrei (1982), Curtea retorilor (1989), Predica focului (1993), Diamantul de întuneric (1997), O ireală bucurie de-a aştepta (1999), Begoniile de la mansardă (2002) etc.
Încă de la primele volume, critica a evidenţiat coordonatele inconfundabilului teritoriu poetic dumbrăvenian:
«Un strat primordial al acestei poezii îl constituie memoria unei copilării şi adolescenţe dramatice [...]. Intervine apoi perspectiva geografică şi istorică mai largă, tema aspiraţiei spre înălţimile cosmice, interpretată mai ales în acea întrepătrundere dintre terestru şi sideral [...].» (Mircea Tomuş / TCar, 71); «... poezia sa pune în evidenţă calităţi remarcabile: un lirism direct şi comunicant, o me­ditaţie capabilă să depăşească aspectul exterior al fenomenelor sau să creeze o atmosferă aparte. Astfel, gândirea îi arată spectacolul calm al vieţii intime a materiei: Ochii mei privesc în elemente / Ca-ntr-o oglindă, veşnic mişcătoare. / Iau frunza platanului din ramul aplecat / Şi-aud cum se rotesc energiile / Prin nervurile acestui continent de clorofilă, / În liniile care fug, se despart, se ajung / Ca să-mplinească forma ei palmată. Atent la prefacerile cele mai obscure, el percepe auditiv, pe o scară infinitesimală, venirea primăverii: Râurile îşi întind muşchii şi gheaţa plezneşte, / Seminţele taie zăpada cu strigăte verzi, / Copacii elaborează cântecele primăverii.» (TCar, 72);
«...Anghel Dumbrăveanu este, până la Diligenţa de seară (1978), un poet solar; din dezlănţuirile cosmice el alege „emblemele soarelui“ aşezate în heraldica poeziei [...]; ...mişcarea cosmică nu este reţinută prin marile energii vitaliste, prin hohotitoare dezlănţuiri universale, prin seisme uranice, ci se disciplinează după o ceremonie a mişcării intime, afective. [...] Ritualul prinde noi valenţe, perspectiva de cuprindere se modifică – evoluând dinspre luminozitate şi austral spre amurg şi boreal. Se adaugă nocturnul, iarna, presimţirea thanaticului. [...] Sub zodia luminii, a soarelui, poetul exaltă seminţele, izvoare şi forţă, prototipuri ale universului [...]. O asemenea viziune nu este străină de descoperirea poeziei interbelice de către poeţii generaţiei şaizeci. Vitalismul în linia expresionistă deschisă de Aron Cotruş şi Lucian Blaga, seminţele ca simboluri ale acestuia le întâlnim frecvent în poezia de început a lui Anghel Dumbrăveanu. [...] Erosul se desfăşoară, cu predilecţie, în cadru marin...» (Alexandru Ruja – RPart, 189 sq. / DTM, 318 sqq.);
«Ascunderea într-o alteritate reprezintă o practică obişnuită la acest poet al neliniştilor, astfel încât eurile sub care se travesteşte eul propriu străbat întreaga paradigmă a persoanelor gramaticale [...]. Alteritatea ia adeseori înfăţişarea unei identităţi imaginare: Serafim, Axios etc., corespunzând unor toponime ce denumesc transparent geografii inventate (Lunaria, Iluzoria, Ţara Himerei, Utopia). Axios tracul îndeosebi (recuperare confraternă a „personajului“ omonim instaurat de Nichita Stănescu) reprezintă ipostaza absolută sub pavăza căreia poetul simte nevoia să se retragă spre a se apropia, protejat, de o realitate de-a dreptul ostilă. Ciclul ce i se dedică dă dimensiunea tragică a existenţei, percepută ca o criză lentă, ce se desfăşoară fară grabă, dar inevitabil, astfel încât ea îşi întâlneşte protagoniştii exact actunci când aceştia sunt chemaţi în scenă printr-un destin căruia nimeni nu i se poate sustrage.» (Crişu Dascălu – DTM, 138) etc.
O austeră anto­logie de autor, în două volume, Războiul estetic (1988) şi Viaţa de fiecare zi a poetului (2000), în prestigioasa colecţie, Poeţi Români Contemporani, a Editurii Eminescu, din Bucureşti, permite re­ceptorului relevarea întregului de aur al liricii dumbrăveniene dintre 1961 şi 2000, „întreg“ reliefându-se într-o „emisferă nordică“ – de subceresc auroral-boreal – a „războiului“ estetic, bineînţeles, cu sinea Poemului, întru receptarea ceremonios-spectrală a lumii / universului, sub pecetea unui bine temperat modernism (cf. PTRec, 4; PTIm, 2; PTOir, 12 sqq.; PTSm, 70 sqq.; PTGrp, 152 – 262 / 388 – 401), „polul“ acesteia focalizându-se în Cântecul sturzului (D, I, 21), şi într-o „emisferă sudică“, în ceremonioasă rotire tropical-ecuatorială, ori sub auroră australă, „emisferă“ polarizată / coordonată lirico-semantic-sincretic de munţii vineţi ai antrenării de şoimi (cf. Pe munţii din sud – DImp, 9). „Liniile de orfeică forţă lirică“ se buclează din strămoşeasca ştiinţă a nemuririi, spre a se înrăzări pe meridiane ale „ocultării“, într-un „pol de nord“, şi, apoi, inefabil-surprinzător-învăluitor, pe meridiane ale „epifaniei“ dinspre „sudicul pol“, într-o corolă de imperial crin, cu pistilul-Antarctidă, în sublimă ozonare, graţie unei animaţii existenţialiste a ens-ului uman în permanent-superbă anvergură de aripi de pinguini.
„Planeta“ poeziei dumbrăveniene are nu numai un „nord“ şi un „sud“, ci este marcată şi de un est „ecuatorial / tropical“, cu Imnuri răsăritene (D, I, 51), în simetrie cu un „punct“ liric vest-„ecuatorial / tropical“, susţinut de Calvarul pianelor (D, II, 48).
În cerul planetei lirice dumbrăveniene, proiectat într-o aleasă dinamică de „guvernabilă“ pri­velişte a fiinţei, se încearcă «lacrima stelei» (cf. Marginea cerului, D, I, 83), din care a răsărit eroul liric, şi, deopotrivă, „steaua-femina“, cu «gâtul extatic», de „mângâiat“ (cf. Steaua sub care veneai, D, I, 151), în ciuda „ruinării vremii pe dealuri“.
Între „cele patru puncte cardinale“ de autentic spaţiu poematic, planeta dumbrăveniană îşi armonizează, în „dinastii“ floral-faunistice, reliefuri de blândă litosferă, inclusiv „ondulatoria pustie“ şi muntele smirdarului, neexcluzând fireasca seismică uşoară, spre a se înţărmura cu marea şi fluviile / râurile, mereu „în relaţie cu lebăda“ şi „visând oceanul“, într-o apolinică „hidrosferă“, ori avântându-se în stoluri de idei-păsări (pescăruşi, sturzi, călifari, cormorani «cu stepele mării în aripi» – Interior, D, I, 35 –, cocori, vulturi etc.), dinspre zonele polu­ate, într-o profundă atmosferă ozonat-edenică, întotdeauna favorizând înrăzărirea sufletului / spiri­tului întru catharsis.
În „deschiderea“ primului volum al antologiei, „în loc de prefaţă“, se află Războiul estetic, o veritabilă ars poetica dumbrăveniană, unde se consideră că «mărturisirea lui William Carlos Williams / trebuie înţeleasă» în „purul sens“, că «revolta lui / era admiraţie şi contestare, / şi-nfrângere, / iubindu-l cu suferinţă pe T. S. Eliot / şi după ce pornise împotrivă-i / războiul estetic».
Angajarea „războiului estetic“ între William Carlos Williams (1883 – 1963), poetul născut la Rutherford-New Jersey, autorul celebrului poem, «Mic tratat», prin care şi-a propus să înveţe concetăţenii «cum să facă o înmormântare» (APA, 174), şi Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965), poetul american din St. Louis-Missouri, autorul celebrului poem, Miercurea cenuşii, unde declară că nu mai speră să cunoască «infirma glorie a orei pozitive» (APA, 246), prilejuieşte lui Anghel Dumbrăveanu observaţia că Williams, «deşi cu câţiva ani mai în vârstă» decât Eliot, rostito­rul «predicii focului», «avea gândul mai tânăr».
Aşadar – potrivit dumbrăvenienei ars poetica –, în ciuda vârstei, în „războiul“ artei / poeziei, esenţiale sunt «gândul mai tânăr» şi «Poezia / în ascensi­unea ei nebănuită» (D, I, 5).
Şi în nebănuita-i ascensiune, Poezia trebuie să devină «un cântec uni­versal», după cum ne încredinţează Anghel Dumbrăveanu, cu trecerea de la nuanţa sculptural-ver­bală, durativ-trecută şi neterminată, de indicativ-imperfect (El era...), la „himerogonicul“ viitor (El va fi întotdeauna...) în „adverbială perenizare“, în singurul poem nou / „inedit“, El era un cântec univer­sal, dedicat lui Ezra Pound (1885 – 1927), în „închiderea“ primului volum, Războiul estetic, al an­tologiei aflate în „obiectivul“ radiografiei noastre lirice: Viaţa şi moartea ne învaţă mereu / să sperăm // El va fi întotdeauna un cântec universal (D, I, 158).
În „deschiderea“ volumului al doilea al anto­logiei, Viaţa de fiecare zi a poetului, Anghel Dumbrăveanu pune, „în loc de prefaţă“, o altă artă poe­tică, Iarna imperială, din care constatăm că «în timp ce iluminaţi ne iubim în pustii, / nu avem cum să ştim / că seminţele îşi continuă zborul în insule / iar vulturul pleşuv taie peisajul cu umbra, / re­semnat să discearnă valori absolute» (D, II, 5); totodată, «cineva desenează un car de stele / pentru întoarcerea noastră»; acelaşi ens mai «distribuie clorofilă de paradis / bătrânilor arbori».
De la do­minanta verbal-indicativ-prezentă, eroul ars-poematicii dumbrăveniene operează cu un in­dicativ-viitor (Vom închiria o mare fără corăbii / între riverane ţări de iluzii / ne vom lăsa jefuiţi...), spre a plonja apoi între verbele infinitivului unei umane condiţii dintotdeauna a Poetului, ori a ar­tistului, în general (A te hrăni numai cu timp viitor / a bea numai sărutări de flori scuturate / a con­strui deznădăjduite poduri în cer / a ne învinge numai pe noi), avertizând că între timp «drumarul a strâns şoseaua pe mosorul de ceaţă, / vânzând-o în magazinul de mărunţişuri», dar şi „conchizând“: Avem tot ce ne-am dorit în aşteptările veacului – / această noapte ilimitată.
Şi, după cum se relevă în „închiderea“ volumului secund al antologiei, prin poemul Nopţile, substituind o altă „postfaţă“, aşadar, în ultimă instanţă, în „instanţa“ nopţilor existenţei şi nonexistenţei, Poetul rămâne mit al «veşnicei întoarceri», al sisificei condiţii:
O veşnică întoarcere sunt
Cum vine fără odihnă
Marea la ţărm
 
Suind coastele vremii
Prin iarba de piatră
Să văd soarele apropiindu-te
Am sărutat ceru-ntrebării
 
Numai plopii-mi răspund
Într-un grai
Ce m-a uitat
 
Acum îmi aprind nopţile
Fără teama ninsorii
C-ai putea să mai vii
(D, II, 119)
Marele Poet, adevăratul poet / „cântăreţ“, când „trece prin piaţă“, în ciuda plecării păsărilor, lăsând arborii goi, în ciuda „târâşului“ norilor pe câmpii, ori pe ape, în ciuda «gândului galben şi veşted», este strigat de „astrele nopţii“ «cu sunete lungi de lumină»; când se angajează într-o «melodie de ceaţă, epuizant prelungită», «stelele înflorite la capătul respiraţiei lui / mor încet de durerea luminii din el»; şi când înţelege că totul este «în el însuşi», se aşază «în scuar cu ochii în sus, / susţinând stelele ca-ntr-o inflorescenţă», devenind el însuşi «o imensă floare de aur, / cu constelaţiile nopţii-n priviri.» (Melodie de ceaţă – D, I, 24).
Poetul şi creaţia sa poartă pecetea pământului / spaţiului naşterii, lini­ile sale de forţă „spiritual-magnetică“ putându-se extinde apoi, concentric, la spaţiul întregii ţări / planete, la spaţiul galactic / cosmic etc.; pământul naşterii aparţinând perenităţii / eternităţii, firesc este să se înveşnicească – de vreme ce poartă pecetea spaţiului natal – atât Creaţia cât şi Creatorul / Poetul dintr-un inconfundabil perimetru material şi spiritual, ştiindu-se totodată că universalitatea unui fenomen este direct-proporţională cu altitudinea autohtonismului acestuia, după cum ne încredinţează la un ales mod liric şi Anghel Dumbrăveanu:
Saturate de gloria ce le-a fost refuzată,
Împăcate cu sine în cruda lor neîmpăcare,
Poemele mele
Pot fi întâlnite în stoluri de vrăbii,
Pe drumuri circulate de care cu grâu,
Ori sub streşini,
În larma copiilor, în lumina
Zăpezii.
 
Ale acestui spaţiu,
Cum Oltul de-a pururi.
(«Cum Oltul» – D, I, 123).
În poetica dumbrăveniană se reliefează trei mituri centrale: mitul perechii ideale, cu invincibila potenţă fertilizatoare de cosmos prin infinite hierogamii, mitul eternei întoarceri, prin ocultarea de nord şi prin epifania de sud, la care se adaugă, din 1993, de la „Predica focului“, mitul nemuririi zalmoxiene, oglindit îndeosebi în ciclul Axios tracul înaintea deşertului.
Primele două mituri re­prezintă fundamentul conţinutistic şi „aura“ de la volumele anterioare anului 1993, ultimul, mitul nemuririi zalmoxiene, constituindu-se în „temelie“ şi „auroră“ la vo­lumele de după orizontul acestui an: Predica focului (1993), Diamantul de întuneric (1997), O ireală bucurie de a aştepta (1999) etc., unde „liricul“ zeu-protagonist „schimbă“ / „grăbeşte“ şi ritmul, de la cel „molcom-ceremonios“, ca de râu de câmpie („în relaţie“, bineînţeles, „cu lebăda“), la cel „cristalin“, „de argint-viu“, ca al râului de munte, poate ca al Oltului ce binecuvântează pământul naşterii poetului, al Oltului de la izvoare şi până dincoace de cascadele-i carpatine, chiar până prin dreptul Drăgăşanilor (şi Dobrotesei).
Într-o Sonată alpină, din volumul Iluminările mării (1967), eroul poematic, în ciuda faptului că este rugbist, cu „cap lung, de cal obosit“, plimbându-se de mână cu o iubită ai cărei sâni se strâng «de vuietul stadioanelor mari» şi care aşteaptă «să plece în sud, / într-o călătorie de studii la tropice», spre a fi «descântată / în ape de Etiopia», găseşte pute­rea de a-i mărturisi că îi place pământul naşterii sale, cu «zăpada / şi liniştea Coziei, acum când pâraiele / vorbesc prin somn cu vulturii...» (D, I, 19).
Eroul liric dumbrăvenian, „la plecarea femeilor din toamna-i“, simte «austrul mânând herghelii ciudate de gheaţă», învaţă «silabele frigului» o dată cu sosirea «păsărilor de iarnă din nord», constată că umbra i se scurge «mai mult în pământ», că nopţile lungi îi grăiesc în taină despre «runele tăcerii, nedezlegate», în vreme ce arborii clatină «oase fosforescente până târziu / pe ferestrele negre, fără să ştie / că ano­timpurile omului nu revin niciodată.» (Rune – D, I, 20).
Într-un „ultramarin“ amurg de noiembrie, sub irepresibila chemare a nordului, spaţiu al „purităţii absolute“, cu care comunică graţie „sturzului de iarnă“, îşi pregăteşte iubita-i «cu gâtul prelung, de cocor», «cu pasul frumos», «cu ochi-frunze-de-salcie», de-o călătorie a nuntirii zăpezilor din su­flete:
Curând se va-ntoarce
Şi sturzul de iarnă din nord. Vara lui s-a sfârşit
În ceaţa valkiriilor. Vom învăţa s-aşteptăm,
Să refacem năvoadele, să frecăm rugina
De pe ţevile puştii, să tăiem co­paci
Pentru bărcile noi. Toate drumurile lumii
Sunt în inima noastră.
Rămânem aici să-nvăţăm semnele vremii
Şi să plecăm pe drumul magilor la ceasul ştiut.
Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
Şi marea ce singură, şi cântecul sturzului
Ce adevărat se aude în ceaţă.
(«Cântecul stur­zului» – D, I, 21).
Nordul simbolizează iarna interioară a eroului liric devenit ascet, o iarnă a purificărilor, înteţind flacăra speranţei într-o nouă primăvară a iubirii:
Nu mai locuiesc frumoasele poeme
Din zilele când ea lenevea în iarba amiezii / [...] /
Cerul e gol, uscată iarba, gândul pustiu.
Nu mai am decât arcul cu care alung
Corbii de iarnă. Şi-aceste puţine cuvinte
Care se adună seara sub fereastra de nord,
Zgribulite de frig. Intraţi, zburătoarelor,
Le spun, bate Austrul turbat, rămâneţi
Lângă butucii aprinşi, cu capul sub aripi,
Căutaţi grăunţe în raftul sărac, pe masa
Cu poeme nescrise, spuneţi ceva,
S-alungăm urâtul tăcerii, speraţi şi voi
Să se-ntoarcă femeia ple­cată. Eu voi rămâne
Cu lampa aprinsă, poate-n zborul ei printre astre
Mă va vedea şi-mi va aduce din nou
Un surâs cu care să-nfrunt iarna din mine.
(«Nord» – D, I, 78).
Poematicul „erou-zeu“ dumbrăvenian se înfăţişează – încrustându-şi «simbolul luminii pe scutul rotund» – dinspre vineţii Munţi ai Sudului, «urcând fără cărări, prin peisaje sălbatice»; «spre zori, pe munţii din sud», „îşi învaţă şoimii să zboare“ (Pe munţii din sud – DIm, 9).
Loc de neuitată hierogamie se poate găsi chiar şi pe o plajă din sud, în ciuda «sunetului vineţiu» adus de pescăruşi (cf. Pe-o plajă din sud – DIm, 54), ori pe vreun ţărm al lămâilor:
În fiecare seară rătăcesc pe mări să te caut,
Pe corăbiile mele în formă de lună, trase uşor
De albaştri delfini şi vulturi de mare. Tu m-aştepţi
Pe ţărmul lămâilor. Sărutul tău are gust de muguri
Iar trupul îţi miroase a sunet de floare. Umbra părului
Îţi curge pe gâtul subţire, pe umerii hipnotizaţi
Şi-n dreptul ulcioarelor mici gura mea ameţeşte.
Noaptea e un aşternut ispitit de şoldul tău eleusin,
De palmele-ţi somnoroase care şterg în neştire stelele.
Cuprinşi de maree, uităm că suntem prădaţi de vise mereu,
Murim şi-nviem până-n cearcănul zorilor.
Şi eşti mai blestemat de frumoasă în fiece seară
Când cobor din corăbiile mele în formă de lună
Şi sărut pământul pe care-l calci aşteptându-mă
Acolo, departe, pe ţărmul lămâilor.
(«Pe ţărmul lămâilor» – DImp, 55 sq.). 
Dinspre sud, pe un meridian traversând Pacificul chiar pe lângă ţărmul insulei Tahiti, într-un est „tropical-capricornian“, Anghel Dumbrăveanu îl sur­prinde pe strălucitul reprezentant francez al postimpresionismului, pictorul Paul Gauguin (1848 – 1903), într-un tablou exotic:
Gauguin se află pe malul oceanului
înconjurat de femeile insulei
una îi întinde sânii pe tava cu fructe
una îl priveşte concentrată peste măsură
una vine pe un cal alb
să-l ducă într-o colibă imaginară
una miroase flori
de parcă i-ar mirosi umerii
una ştie foarte precis
că va fi numai al ei
de-acum şi până-n veacul de mâine.
El iese din ape râzând viguros şi
le spune
iubiţi şi veţi fi fericite
de-a-cum şi până-n veacul de mâine.
(«Guaşă» – D, II, 11 sq.).
În geografia lirică dumbrăveniană intră şi Marea Chinei de Sud, martoră altei hierogamii:
Femeia iese ca o pasăre de după un nor
se alină îmi spune întâmplări imprevizibile
făcând haz de uluielile mele
se scuză că are un comportament de constelaţie
rătăcitoare sau de adolescentă intimidată
 
Îmi reproşează cu gingăşie felină
că încă mai umblu pe sub tamarinii
de nu ştiu unde
sau lopătez cu barca subţire ca o suveică
printre insulele suspendate cu inefabile
rafinamente în al­bastrul neverosimil
al Mării Chinei de Sud
 
Aş vrea să recunosc încurcat
că sunt mai dezorien­tat decât ea
când inventează arbori de rezonanţă
pentru captivii instrumentişti ai înserării
 
Nu-mi îngăduie să formulez nici un enunţ
îmi atârnă tandru de umeri râzând
şi mă sărută
c-o puritate de înger abia rătăcit
 
Agresat în fiecare zi cu dezmierdări
am sfârşit prin a mă supune
poruncilor ei exprimate-ntr-un registru
de năuceli cristaline
iubind-o în legile nelegiuite-ale florilor
c-o patimă de nesfârşiri inconştiente
(«Legile nelegiuite» – D, II, 115).
Există în spaţiul liric dumbrăvenian şi un ispititor, de neuitat est „ecuatorial“, cu «femei agere», solicitând «imnuri răsăritene pentru pulpele lor», „anihilate“ de parfumul migdalin al pielii de zăpadă de la salcia de-acasă:
Toate sunt departe acum când tăcerea
Îmi urcă pe trunchi şi vine un frig din ani.
Femei agere mă furară în infernul de ape al mării,
Cerându-mi imnuri răsăritene pentru pulpele lor
(Dumnezeu îmi e martor că le-am slăvit cu plăcere).
De n-ar fi fost zăpezile cu miros de migdală
Ale subţiorii de salcie...
«Imnuri răsăritene» – D, I, 51).
În edenul terestru dumbrăvenian este loc pentru hierogamie – doar ţărm să fie – şi într-un est ecuatorial / tropical, în ciuda „înfurtunării“ marine:
Noaptea, pătrund în somnul meu răsăritean
Femeia şi marea. Lângă copacul uscat
O barcă se zbate-n zadar.
Nori se târăsc pe nisip, între stepă şi ape.
Pescăruşi se caută cu ţipete stranii,
Vântul loveşte-n neştire
Pânzele de metal de pe-acoperişele mării.
 
Tu vii tăcută cine ştie de unde
Cu rochia lipită de pulpe, cu părul
Amestecat cu alge şi iarbă de mare.
Nu cauţi
Pe nimeni şi te-aşezi sub copacu-nverzit
Şi-asculţi liniştită cum se istoveşte mânia
Talazului spart de nepăsarea Pământului.
Târziu vine un cal de-ntuneric şi-aşteaptă trist lângă tine.
Cum iese luna, calul intră în mare
Şi-o trage la mal. Piciorul tău abia-i atinge sideful
Şi luna te-aduce pe maluri, prin noaptea ultramarină,
În somnul meu răsăritean.
(«Poem răsăritean» – DImp, 57 sq.).
„Prin grija magicianului“, eroul liric dumbrăvenian cunoaşte şi un „punct vest-ecuatorial“, lo­cuind «în anotimpuri despărţite de câteva mări», în casa-turn, cu palmieri ce «îngheţaseră cu feţele lipite pe geamuri», probabil, „atenţi“ la delirul pianelor din odăi:
...Eram îngropat în zăpezi
într-o casă înaltă. Palmierii
îngheţaseră cu feţele lipite pe geamuri
şi-n fiecare odaie delira un pian
la care cântam numele unei femei
 
În încăperea vecină
cineva spunea la clavir numele meu
 
Aler­gam să văd cine şopteşte
la clavecinul de-alături
Mi se făcea un dor neverosimil
de a zbura
 
Calvarul pianelor n-a încetat
nici când în turnul de miazăzi
am surprins o carte nescrisă
la care încă silabisesc
frăgezimea unui crin de hipnoze rebele
 
Mi se părea că respir
soarele pletelor în care mă legase femeia
spre a mă feri de privirea flămândă
a vreunei egrete
ce-ar fi putut să-mi treacă prin gând...
(«Calvarul pianelor» – D, II, 48).
Într-un vest supertehnicizat, într-o hărmălaie mecanică, nu mai există loc pentru hierogamii, iubita „electricităţii florale“ luându-şi zborul feciorel­nic-morganatic peste hiperpolis:
O alergare continuă ajunge viaţa
prin tramvaie în metrou prin aglomeraţia
dintre birouri şi fabrici
prin ţipătul intolerant al vitrinelor
abia de vine clipa în care uiţi totul
intrigat de silueta unei femei
cu mers înalt
când trece strada surâzând
ca o sfidare expusă întrebător
legănată de-o adiere interioară
 
Un fel de electricitate florală aprinde aerul
un curent pur de mirări
un cuvânt dulce-otrăvitor de crin
respiră buzele ei
 
Iar când s-o ajungi
când să inventezi o nedumerire
întind mâna întâmplător
de parc-ai chema un miracol
se-ntâmplă ca ea să plutească peste oraş
ca o prevestire intraductibilă
a unui anotimp / ce nu va veni nu va veni
decât în aşteptările tale
(«Prevestiri» – D, II, 45 sq.).
Totuşi, eroul poematic, îndemnat de „eonul unui amurg“ de la Marile Lacuri, se arată optimist, mulţumindu-se şi cu întâmplările «din irealitatea unui sărut»:
După trecerea ploii
am rămas singur în eonul unui amurg
Lumina filtrată prin vitraliile norilor
mă privea în proprii-le-mi gânduri
şi-am putut să te chem
fără a rosti vreun cuvânt
 
Am schimbat vârsta şi anotimpul
pe-un cal de mătase
i-am împrumutat aripile mele
şi-am plutit cu tine peste marile lacuri
care-şi spuneau: când oamenii zboară
e semn că primăvara se apropie
 
Iar noi ne spuneam: când lacurile
încep să vorbească de zbor
e semn că lumea poate fi salvată din nou
 
Am auzit mugurii eliberând florile
seminţele sfâşiau muţenia lutului
un nenufar traversa infinita distanţă
dintre cei ce nu se vedeau
 
întâmplări din irealitatea unui sărut
(«Eonul unui amurg» – D, II, 46 sq.).
În viziunea lui Anghel Dumbrăveanu, facerea lumii se datorează zeului-olar ce a zămislit mai întâi femeia născătoare de cântec şi florile:
Lumea a fost făcută de-un zeu egiptean
La roata olarului. A luat pământ şi apă din Nil
Şi le-a-nvârtit pe gândul lui pân’ la lumină.
Din lumină a imaginat femeia şi florile.
Dar femeia semăna cu ulciorul, şi când a ridicat-o să bea
Olarul a fost ameţit – şi palmele lui
Au mângâiat în neştire ulciorul răsturnat lângă el.
Atunci s-a născut cântecul.
(«Geneză» – D, I, 27).
În erotica lui Anghel Dumbrăveanu, liricul „erou-zeu“, exponent al verticalităţii „vir“, al religiei bărbăţiei, pare a fi emisfera – de după momentul în care olimpicii zei-chirurgi au înjumătăţit puter­nicele fiinţe ale androginilor –, fie în febra căutării celeilate jumătăţi, a marin-înţărmuratei Ea (Alina, Ilinca, fecioara / fata, femeia ş. a.), întru reîmplinirea ideală, fie în realcătuitul cuplu ca „întreg ab­solut“, într-un „paradis“ terestru-floral, având mereu drept fundal sau loc „hierogamic“ marea / ţărmul, supus ciclicităţii / „sezoanelor“, exploziilor vegetal-primăvăratice, ori „ascezelor“ iernii, „secretul epoptului“ din zodia lui Eros constând în ceremonialul permanentei stări de nuntire, an­trenând în nupţialitate chiar şi elementele fundamentale ale cosmosului:
Din nou lângă mare, ne-ascultăm pe noi înşine
Şi mineralele ne sună pe glezne şi se retrag
Şi nu pot să ia tăcerea din noi şi s-o macine.  // [...] //
Din nou lângă mare, ne-ascultăm pe noi înşine.
Tu eşti tăcută ca o zeiţă de piatră
Şi nu mai pot stăpâni atâtea popoare de vulturi în mine
Şi iată-mi pământul cum se luminează de cântece.
(«În ritm de maree», 1967; DImp, 141).
Mitul fundamental daco-pelasgic > valahic al cuplului ideal Făt-Frumos – Cosânzeana, nenumit în vreun poem, dar prezent în majoritatea acestora prin perechea alcătuită de El, „centralul“ erou liric, şi de Ea, „sacra jumătate“, „eroina secundă“, se înrăzăreşte în întregul creaţiei dumbrăveniene mai intens decât la oricare alt reprezentant al generaţiei resurecţionale. Chiar din volumul de debut, Fluviile visează oceanul (1961), eroul liric dumbrăvenian se dovedeşte a fi un tânăr „epopt“ al lui Eros, înzestrat cu o profund-impresio­nantă acuitate perceptiv-cosmică, permiţând a recepta sunetul de ivoriu al lunii, chiar dacă este ca de eşarfă, desigur, «în ora când iarba şi crengile tac», sau când bărcile dorm în arii selenare, când teii sunt «beţi de aromele ce le prepară» (cf. Bărcile – D, I, 9), ori când «sângele(-i) se zbuciumă, aidoma mării», revelându-se nocturn într-alt Nessus, „biciuit de săruturi“:
În curând va fi dimineaţă şi va răsări ţărmul.
Eu pe cine aştept cu luna aprinsă sub tâmplă ?
Va trebui să azvârl arşiţa în care mă chinui ca Nessus.
(«De dragoste» – D, I, 10).
Buzele eroului liric sunt «frunze fierbinţi», arzând genunchii / umerii iubitei (cf. Când vii spre mine – D, I, 13), «cu faţa spre întrebările mării», ca «o amforă / uitată pe ţărm» (Întrebările mării – D, I, 15).
Marea – cu «drumuri nestatornic albastre» (Grâu pentru pasărea soarelui – D, I, 25), cu «mulţimi de talaze» în «mişcarea alternativă» – devine prin transfer liric o mare lăuntrică, dar «în mişcarea alternativă a timpului şi-a nervilor» ce îşi doreşte evadarea spre «oriunde în larg» graţie iubitei cu şold-corabie «fără vâsle», «cu grâu pentru pasărea soarelui». Iubita alină durerile pricinuite de lăuntrica mare, devenind un nume, Alina, „un duh“ «asemenea luminii în plante», «sub arcul soarelui, uimind copacii / cu caligrafia mersului...»; împlinirea protagonistului liric prin iubire este aidoma celei prilejuite de regăsirea emisferelor androginice risipite de „zeii olimpici“ în marea planetară; şi cuplul este sacru, indestructibil, într-o desfăşurare de proporţii cosmice:
...Pentru nemărginita clipă a-mplinirii.
Dar eu te duc cu mine totdeauna şi rămânem
Nedespărţiţi şi-n somn, de teamă
Să nu loveşti vreun ram pe drumuri si­derale
Şi să te preschimbe-n plantă sau în stea.
(«Alina» – D, I, 26).
În ultimele volume antologate, îndeosebi, în Diamantul de întuneric (1997), umbra nebiruitului Eros interferează mereu cu a lui Thanatos. Cuplul erotic dumbrăvenian, odată împlinit în existenţa terestră, biruie moartea, rămâne indestructibil, «în roua luminii», şi pentru „existenţele“ astral-galactice:
Nu e înger fiinţa ce vine pe urmele mele
mi-am spus plonjând prin constelaţii târzii
Oi fi fost derutat
de vreo femeie a cerului ?
 
N-o fi ştiut că sânge nemiruit
mă hrăneşte când mă paşte urgia // [...] //
...Unde-ţi rămase
ciupagul de in ? O să umbli
cu ţâţele goale în privirea păunilor
rătăciţi într-un roi de albe planete // [...] //
Suntem blestemaţi să-mplinim ce-ncepurăm... // [...] //
Nu ne mai rămâne decât roua luminii...
(«În privirea păunilor» – D, II, 114).
După cum s-a mai afirmat (supra), mitul ne­muririi zalmoxiene este oglindit plenitudinar în ciclul de cincispre­zece poeme, Axios tracul înaintea deşertului, publicat în 1993, în volumul Predica focului; este una dintre cele mai impresionante construcţii poematice din creaţia datorată resurecţional-paradoxistei generaţii a lui Anghel Dumbrăveanu, construcţie dumbrăveniană ale cărei „fire-panouri“ / „circuite“ de incandescent wolfram sunt Axios tracul, Axios tracul refuză moartea, Învăţăturile de zi şi de noapte, Trădarea generoşilor, Alcool rafinat de iluzii, Masa lalelelor, Ceea ce nu reuşim să-i propunem vieţii, Singuraticii mării, Labirint, Darul nemărginirii, Drumul zilnic în domeniul azurului, Fumul infernului, Cel fără chip, Casa gutuii, Axios tracul înaintea deşertului (D, II, 69 – 85).
Axios („Ac-zios“ / „Ac-ziuă“) este şi un „dublu“, un erou-ecou al zeului-protagonist dumbrăvenian, permiţând vocii auctoriale, Autorului / Poetului din secolul al XX-lea, ori Naratorului-Conştiinţă / Memorie-Perenă, să intre „în dialog“ cu Eroul-Central-Epic şi să regleze multiple „unghiuri de fugă“ poematică.
Traiectoria „vieţii“ lui Axios, „coincizând“ cu a Poetului, s-a dovedit «cu mult mai supusă / sacrelor vicii / decât trupul de visări al zeiţei», fiind marcată, la 23 de ani, de coborârea «sub pământ» spre a descoperi «pe cei plecaţi după lumina din întuneric», „mai înainte de a-i răsări fiica“; la 33 de ani, străbătea «drumul argonauţilor până-n Colhida, / pornind din Tomis», fără a găsi lâna de aur; la 46 de ani, i s-a părut că strânge în braţe «capricioasa nălucă a Poeziei: / Ceva pentru care merită să pierzi o corabie»; la 56 de ani, «urcând pe podiş», «un vânt zănatic» i-a smuls «aproape toţi prietenii», izolându-i în pustiul în care nu are cum să ajungă; în «iarna neîmpăcării», «stând lângă râu / în mirosul aţâţat de piatră vânătă / şi vii neculese // Axios tracul îşi spune: desigur aştept în sfârşit / ceva pentru care merită să pierzi o corabie» (Axios tracul – D, II, 69 sq.).
Axios – ca Erou-Central-Epic – „refuză moartea“, devine nemuritor în următoarele circumstanţe:
Axios tracul adus
într-un cimitir fără margini al vremii
 
Nimeni din cei adunaţi nu găsi să se mire
că Axios pleacă După ce fusese-alungat
dintre murii cetăţii prea puţini îşi amintiră
că el îşi cerne singur anii în casa de lângă râu
şi mult mai puţini îi trecuseră pragul
 
Înfăşurat în tăcere de parcă ar fi uitat să zâmbească
Axios îşi ţine ochii închişi
pregătit de drumul fără întoarcere
ţeapăn de mândru cu glasul dus înainte
în lumea unde fusese gonit mai de mult
de cei cu care împărţise pâinea cuvântul lumina;
În momen­tul coborârii coşciugului în groapă, frânghiile, pe scripeţi celeşti, facilitează lui Axios producerea miracolului de «a refuza moartea»:
Două funii coboară din cer tronul lui Axios
Cei din jur amuţesc:
frânghiile se derulează de câteva veacuri
 
E un frig pustiu în toţi cei veniţi să-l petreacă
 
Frigul din ei exprimă brumând pământul şi arborii
 
Ce se întâmplă cu Axios? cutează unul să-ntrebe
după mai multe decenii De ce nu mai ajunge
în adâncul aşteptărilor lutului?
 
Funiile curg din infinit
sau din vrerea lui Dumnezeu?
 
Printr-un fenomen neînţeles
otgoanele îşi schimbă sensul
depănate pe osia lumii Coşciugul acum fără capac
reapăru la suprafaţa gropii cu Axios zâmbind între flori
 
Înviase prin puterea de a fi refuzat moartea
sau graţia divină se revărsase asupră-i?
 
Nu vrea să-l primească pământul...;
«mitul întoarcerii eterne» îşi arată lucrarea şi „în acest caz“:
Axios se frecă la ochi privind mirabil în jur
ceru să i se tragă tronul la mal
şi-i îmbrăţişă pe toţi c-un surâs...
(Axios tracul refuză moartea – D, II, 71).
De-acum, traiectoria lui Axios devine „ulysseană“, cu «învăţăturile de zi şi de noapte» (din viaţa-i scurgându-se «între corabie / şi odaia unde-şi odihnea singurătatea», cu femeia-i sărutată şi iubită «mai multe decenii», cu credin­ciosul prieten, «realul patron al curţii sale din umbra gutuiului», cu amintirea prietenilor «cu aripile arse de înălţimi» şi a celor «ce-ncearcă să se lecuie de buna lor falsitate / în timp ce câinii cei mici urmăresc concentraţi / învăţăturile de zi şi de noapte ale câinilor mari» – D, II, 72 –, esenţial rămânând faptul că nu poate fi omis adevărul...), cu «trădarea generoşilor» (consimţind că «în pri­etenie idealu-i mai pur / decât în iubire...» – D, II, 73), cu «alcool rafinat de iluzii» (la reîntoarcerea de pe mare, «stors de puteri / cu hlamida de purpur asfinţindu-i pe umeri» şi intrând în dugheana portului şi pentru «pâine chibrituri / tutun pentru nesomnul singurătăţii» – D, II, 74), cu o „masă a lalelelor“ (unde meditează la «Villon bătut şi dat afară», ori la faptul că «în orice urcuş nerăbdător aşteaptă-ncolţită / sămânţa căderii» – D, II, 75), cu «ceea ce nu reuşim să-i propunem vieţii», adică biruinţa prin iubire («Omul îşi repetă Axios tracul n-are cum să fie învins / dacă la capătul zilei îl aşteaptă de veacuri / femeia pură şi dragostea» – D, II, 76), cu un „labirint“ («între pândele vieţii şi pândele mării» – D, II, 78), cu «darul nemărginirii» pe «drumul zilnic în domeniul azurului» («Prea devreme porneşti să cauţi darul nemărginirii / îşi spuse vâslaşul neştiind ce-l aşteaptă pe infinitele drumuri / apoi împinge barca în valuri şi tălăzuieşte mai multe decenii / nepăsător când simte că-i crescuseră aripi / şi n-avea ce face cu ele...» – D, II, 79), cu jefuirea de către străini («Îi luaseră to­tul: luntrea năvodul şi vâslele»), fără a i se putea cumva lua speranţa de la «casa gutuii» («Îşi privi mâinile casa gutuii / mângâie copacul vorbind împreună-ndelung / apoi cină cu femeia lui liniştit / şi visară o ambarcaţiune mai trainică şi mai agilă / zburând pe frământatele ceruri din ei» – D, II, 83) şi cu o înfăţişare «înaintea deşertului», fără a se simţi imperioasă vreo „ieşire prin cer“, desigur, în calitatea lui de nemuritor:
...O încordare neaşteptată cuprinsese pământul şi apele
pescăruşii ţipară speriaţi prevestind
ameninţătoarea mişcare-a talazelor de grele metale // ... //
Axios pricepu în liniştea golfului că nu mai are-ncotro
Ignoră portul acaparat de stăpâni veniţi de neunde
şi se aşternu pe muncă şi cumpătare departe
de larma din jur Vom legumi tutunul alcoolul
şi tot ce ar mai putea însemna o infimă risipă
îţi propuse Axios tracul pregătit să aducă femeii
mângâierea şi încrederea în ziua de mâine... //...//
...şi iernă cu ferestrele-ngheţate de geruri severe
 
După câteva anotimpuri de schim­nicie fu căutat
cu vorbe mieroase
să ducă-n dughenele portului argintul cernut
în plase de soare Fu rugat să le arate
puţinilor tineri rămaşi acolo după vrăjmăşiile vremii
amarele lui taine şi arta rătăcirii pe valuri
 
Axios îi duse pe cerul fără hotare şi le desluşi frumuseţea
întâlnirii de dimineaţă cu nemiloasele pânde şi aşteptări
în sihăstria deşertului de nesiguranţă şi teamă
 
Dar până să-şi încheie lucrarea Axios tracul
observă fără surprindere că neliniştiţii zei de câteva zile
fuseseră măturaţi de necunoscuţi trimişi ai pustiului
 
O adunătură de veleitari derizorii îşi spuse Axios tracul –
nu ştiu să ţină nici vâsla nici cârma unei corăbii
când pluteşte ea însetată de zbor.
(D, II, 84 sq.).
Cercetând „cumpăna“ / „simetria“ celor două cicluri de poeme – Cehov îl vizitează pe Tolstoi (versuri libere, în majoritatea lor)şi Regimul unei himere („sonete“) – din volumul O ireală bucurie de-a aştepta (1999), deAnghel Dumbrăveanu, se creează impresia conturării pe retină a imaginii constant-dinamice a unui poet-atlet al lui Iisus Hristos, purtând pe umeri o cobiliţă de aur cu două găleţi de argint la capete, pline-ochi cu apă vie din Alutua (> Olt), şi urcând apoi netulburat cărarea de sud a muntelui strămoşilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Cogaionul, ca, odată ajuns la peştera sacră, la Gura de Rai, să toarne – din cele două ciuturi – mirabile litere lichide, înrourând parcă smirdarul din priveliştea Logosului.
Poate şi pentru că o ars poetica din „deschidere“, Necunoscutul, este de fapt un superb dialog de la luncile Logosului, dintre Poet şi un „necunoscut“ al interogaţiei, despre rostul «găleţilor de logică» scoase din fântână:
De ce tot scoateţi din fântână
atâtea găleţi de logică
mă-ntreabă necunoscutul
 
Pentru cai îi răspund
pentru flori
pentru cei ce se-ntorc
pentru cei ce se caută
sau pentru Sibelius
(«Necunoscutul» – DOIr, 7).
„Necunoscutul“ / „străinul“ recunoaşte că este vorba de „un ritual“ al fântânii, dând prilej Poetului de a preciza: «E o mistică...», «o sete de cântec».
O ireală bucurie de-a aştepta se derulează numai în zonele înalte, ori în „linia azură a lucrurilor“; numai acolo, unde Smirdarul (merişor de munte – Rhododendron Kotschyi – cu flori sângerii şi cu parfum ales) este «ursit să respire alpin», în ciuda vitregiilor hibernale, a nebunelor ploi / vânturi, unde, ca Smirdarul, «în sistemul valorilor», poţi fi «o mirare neîntreruptă», unde, ca Smirdarul, poţi adăsta «virtuţile inventate de vară», elevându-ţi «mugurii până la soare, / să se cuminece în taina luminii»; acolo, desigur, numai acolo, aidoma Smirdarului, «îşi ascultă clopotele de frăgezimi», într-«o ireală bucurie de-a aştepta».
În acest spaţiu pur, al Smirdarului, spaţiu traversat de vulturul «aristocrat», nu trebuie să te tângui vreodată, căci «se aude în ceruri»; tot aici, bujorul muntelui uluieşte pe temerari prin culoare, prin fragranţă, fiind uimit, la rându-i, de aceştia, ajunşi «la steaua aprinsă în vârful / unui înger răstignit pe-o întrebare».
În dumbrăveniana gură de rai, «preoţii mari ai principiilor / sunt primiţi de floarea reginei / să fie duşi spre închinare / la smirdarul timid / ne-pregătit să înţeleagă ceremoniile».
„În singurătatea universală“ de Smirdar, «chiar aplecat către genunchi», este «o ireală bucurie de-a aştepta» marii preoţi ai principiilor, poate chiar preoţii-munţi-mari, scoţându-şi căciulile de zăpadă şi salutând Cogaionul.
În Mistica amurgului singur, se conturează un spaţiu-cetate, e drept, nu alpin, ca al Smirdarului, ci de Câmpie Bănăţeană, de celestă Tibisiară / Timişoară:
Necunoscuţi sau prieteni de mai de mult
mă opresc şi astăzi pe străzile acestui oraş
din câmpia de vest
unde adolescent venisem să-ncerc
a dezlega câteva ecuaţii as­trale
Mă supun mereu platanii parcurile canalul cu sălcii
mistica amurgului singur
 
Niciunde n-am fost mai aproape
de sensul ceresc ca în această cetate –
o emblemă a României
 
Mulţi prie­teni unii din mari depărtări
vin să mă vadă şi să mă-ntrebe câte ceva
cu feţele-nsorite de o ciudată smerenie
ştiind că visele anilor mei
de-aici îşi luară zborul în lume
peste mările timpului
(DOir, 14).
O sfâşietoare meditaţie asupra condiţiei Poetului ce îşi urcă Golgotha cu crucea aripilor de lemn ale osândei între omoplaţi, descoperim în poemul «Drumul crucii»:
Omul urca încet căznindu-se amarnic
în lungi dezordinele firii
să care singur în spinare
aripile de lemn ale osândei
 
Departe Golgotha-n pustiile amiezii
 
Se prăbuşea cu faţa în ţărână
şi iar se ridica din gânduri
mai demn şi nesfârşit de blând
Inima lui abia mai pâlpâia-ntre coastele strivite
cât poate să dureze drumul crucii
se întreba căzând într-una
printre spărturi de stânci şi mărăcini uscaţi
 
Privirea lui era o galeşă iertare...
(DOir, 16).
„Contactul cu universul“, în viziunea dumbrăveniană, se face prin vultur / vulture, a cărui umbră «trece regal prin azur», chiar dacă-s «prea multe evenimente pentru o viaţă»: magnetismul trupului de femeie, „nerespingerea absurdului“, rostogo­lirea ens-ului („insului“) «în lumina pădurii, / până se trezeşte aurit pe de-a-ntregul / de polenul cu care-l miruiseră iluminate / florile scuturate de timidităţi sălbăticii / şi necuviinţe», secătuirea de idei a zeului etc.
Împlinirea sub semnul lui Eros, în „absolute“ jumătăţi regăsite după intervenţia chirurgicală olimpică asupra androginilor, declanşează şi o autodevoratoare atracţie, mai apropiată, mai realistă, aşa cum se vede şi între «Emisferele de Magdeburg»:
nu şi nu că-i mănâncă fragile
abia trezit rămâne trăznit
îi papă poiana
defileul
vârful muntelui
 
ea se îngână
cum scrie pe jumătate
şi se sărută pe alta
 
reversuri inversuri
în ghersuri
 
emisferele de magdeburg
privite prin lentile
din alt sistem uluit
sau alt sistem de referinţe
 
ea se îngână
el îi cheamă fragile
dimineaţa şi seara
să le pască pe rouă
 
şi-ntre timp
tot timpul
(DOir, 25).
Alteori, când «rătăcim în încăperea de lângă cer», unde genialul pictor «încearcă să descurce aripa femeii», ignorând învăţăturile din «Insingerianul Papirus», ori «capcana de albe lumini a şevaletului»:
Tocmai atunci se găseşte să intre o fată
năucită numai de mugurii vârstei
şi de legea numerelor mari
 
Pare mirată că n-o observă nici un tablou
 
Pe neaşteptate aruncă rochia leneş
pe fereastra unui surâs
şi aşteaptă desfoliată indolentă dacă nu
cu un fel de obrăznicie binevenită
 
Derutatul taumaturg al nuanţelor
îşi răpeşte înmiresmata himeră
abia trecută din fantezia lui nestăpânită îndeajuns
pe pânza credinţei
 
Cealaltă îţi sparge surâsul
de marginea apelor mării şi se mută
în estuarul visat mai la sud de iluzii...
(«Legea numerelor mari» – DOir, 29).
O presimţire thanatică se relevă oximoronic în poemul Întunericul luminii; «somnul devine / o stare a morţii»; chiar dacă peste eroul liric trece «roata vieţii», acesta nu se trezeşte «din întunericul luminii»:
Ce grea mi-e fruntea
Uneori nu mai pot s-o suport
 
Cineva mă mângâie
şi mă sărută
de dincolo
 
Abia mă mai scol
să vă revăd
din viitor
(DOir, 33).
În „sensul giratoriu“ al interogaţiilor existenţiale – ...De ce fiinţa lui nemuritor muritoare / se topea tot mai mult / în lumina abia sângerie / Sau era spada amurgului / trecut prin norii subţiri... («Înger în asfinţit» – DOir, 34); ...Cine se sfătuieşte în şoaptă cu umbra / Ce numără... / ( ... ) // Cine şi-n numele cui acceptă / pactul cu limitele / în camera strâmtă... / ( ... ) // Cine şi ce pândeşte din întuneric / scurmând scrumul luminii de maidemult. («Cer aplecat într-o dungă» – DOir, 36) –, «un înger rănit» se târăşte «prin polenul înserării»: Îngerul plânge în hohote de se sfârşeşte / şi când mai speră / şi când de plânset orbeşte (DOir, 34).
Ciclul poematic secund, Regimul unei himere, alcătuit din douăzeci şi cinci de „sonete“, într-o schemă originală, dumbrăveniană, încearcă o adevărată „reformă“ a acestui tip de poezie în „formă fixă“:
- este păstrat numărul de 14 versuri din sonet;
- în unele sonete întâlnim măsura 10 / 11, într-altele, măsura 15 / 16, ori chiar 17 / 18;
- strofic, cele 14 versuri sunt dispuse astfel:
- (I) catren – rime îmbrăţişate: a-b-b-a;
- (II) catren – rime îmbrăţişate: c-d-d-c;
- (III) „monostih“ / „vers-voltaic“, in­dependent / singur, care preia toată „încărcătura lirică“ din primele două ca­trene; poate fi vers în întregime nou, poate fi emistih nou şi emistih preluat din versul cel mai expresiv din primele două catrene, poate fi, deseori, reluat / „leitmotiv“, al patrulea vers din primul catren; acest vers de „menţinere“ a tensiunii maxime poate rima cu oricare vers din cele două catrene anterioare (a / sau b / ori c / d );
- (IV) catren – rime îmbrăţişate: e-f-f-e;
- (V) „monostih al tensiunii lirice“, fie din catrenul anterior (al treilea catren), fie vers integral-nou ca „vers-sinteză“ pentru cele trei catrene, dar rimând în e sau în f;
- există o dominantă ritmică iambică în sonetele dumbrăveniene, dar, în general, ritmurile se asociază / armonizează în funcţie de relieful sufletesc al fiecărui stih.
Ilustrăm această formulă nouă prin poezia ultramodernă ce dă titlul întregului ciclu, «Regimul unei himere»:
(I) Suntem într-o vreme socială de spasmofilie (m-16 / a)
ispitiţi să ne hrănim cu cozi de comete(m-13 / b)
O ceaşcă de cer azuriu ar putea să te-mbete  (m-15 / b)
Aseară s-a stins de singurătate o speranţă mlădie(m-18 / a)
(II) În oraş bântuie un zvon prerafaelit (m-13 / c)
Cei ce se-nchinau unor pro­zodii sunt tot mai puţini  (m-15 / d)
Într-un amurg a fost să fie o adunare de crini (m-16 / d)
să ceară dreptul la zbor dar n-au mai venit (m-12 / c)
(III) Într-un amurg a fost să fie o adunare de crini (m-16 / d)
(IV) Evenimente stranii o goană dementă (m-13 / e)
Unii şi-ar însuşi ţări oceane sau astre (m-13 / f)
Naivii se mulţumesc în regimul privirii albastre  (m-17 / f)
a unei himere cu aripi de soare şi mentă (m-15 / e)
(V) când trece ea sacerdotal peste vârfuri alpestre(m-15 / f).
Sonetele dumbrăveniene din ciclul Regimul unei himere, ca meditaţii profunde asupra existenţei, asupra rostuirii ens-ului în universul „prea abstract“, asupra Erosului şi Thanatosului, asupra junglei cancerigene în care ne ducem crucea pe Golgotha zilnică etc., reverberează autentice, austere bătăi de clopote de bronz de la catedrala noastră cosmică, bine rânduite clopote, pentru fiecare „oră exactă“ a nocturn-diurnului.
Sunt aici şi sonete cu muzica sferelor din „sălile salinelor mari“, wagneriene, ori cu fluide din care par să curgă îngeri de alt început, din nevoia fiinţei de o tot mai înaltă purificare, chiar dacă, «pe la sfârşitul câte unui secol de scris», eroul liric se poate mulţumi şi cu icoana de la «câte o sfântă cu sâni miruiţi şi mersul fierbinte», ori cu vreuna dintre cele dintâi, «femei cu aureolă şi rotacisme de soare» (Despre scrieri şi cercetări –  DOir, 45).
În poemele dumbrăveniene întâlnim o lirică meditativă fundamentală, structurată la interferenţa constelaţiei celor trei mituri centrale: mitul perechii ideale în infinite hierogamii, mitul eternei întoarceri a zeului-protagonist, prin ocultarea de nord şi prin epifania de sud, şi mitul nemuririi zalmoxiene, în desfăşurări dezmărginite dincolo de priveliştea fiinţei platoniciene, dincolo de „faţa nevăzută a cerului / nopţii“, în oraculare rostiri, curbând parcă razele timpului sub auriul scut al lui Axios, scut pe ale cărui spirale solare se înrourează cristale cât lacrimile vieţii şi petrece­rii sfinţilor Poeziei.*
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
Sigle:
APA = Antologia poeziei americane (alcătuită de Ion Caraion), Bucureşti, Editura Univers, 1979.
D, I = Anghel Dumbrăveanu, Războiul estetic (cu o Postfaţă de Crişu Dascălu), Bucureşti, Editura Eminescu (Poeţi Români Contemporani), 1998.
D, II = Anghel Dumbrăveanu, Viaţa de fiecare zi apoetului, Bucureşti, Editura Eminescu (Poeţi Români Contemporani), 2000.
DImp = Anghel Dumbrăveanu, Iarna imperială, Bucureşti, Editura Minerva (colecţia Biblioteca pentru Toţi), 1986.
DOir =Anghel Dumbrăveanu, O ireală bucurie de-a aştepta, Timişoara, Editura Augusta, 1999.
DTM = Violeta Dumbrăveanu, Tratat despre melancolie (antologie de 472 de pagini, cu esenţialele cronici / studii literare despre „teritoriul poetic“ al lui Anghel Dumbrăveanu), Timişoara, Editura Eurostampa, 2001.
PTGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005.
PTIm = Ion Pachia Tatomirescu, Poemele lui Anghel Dumbrăveanu «imateriale aripi ale materiei» sau despre receptarea spectrală a lumii şi paradoxismul existenţial-cromatic, în Orient Latin (Timişoara), anul VII, nr. 3 (septembrie) / 2000, p. 2.
PTOir = Ion Pachia Tatomirescu, O ireală bucurie de-a aştepta, poeme, Timişoara, Editura Augusta, 1999, recenzie,  în «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara), anul V, nr. 17, 22 septembrie 22 decembrie, 2000, pp. 12 - 14.
PTRec (TRsl) = Ion Pachia Tatomirescu, Receptarea spectrală a lumii, în «Ramuri» (Craiova), nr. 4 (250), 15 aprilie 1985, p. 4.
PTSm = Ion Pachia Tatomirescu, Smirdarul din priveliştea Logosului (cronică la volumul de versuri, publicat în 1999, O ireală bucurie de-a aştepta de Anghel Dumbrăveanu), în «Rostirea Românească» (Timişoara), anul VI, nr. 10-11-12 / octombrie noiembrie decembrie, 2000, pp. 70 72.
RPart = Alexandru Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de vest, 1994.
TCar = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
__________________________
* Capitol din lucrarea Generaţia resurecţiei poetice..., de Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 388 – 401.
** Ion Pachia-Tatomirescu, Poetul şi poemul ca smirdar în priveliştea fiinţării, în revista online Armonii culturale, ISSN 2247 – 1545, numărul de joi, 28 noiembrie 2013; etc.)
Varianta de faţă (a capitolului din Generaţia...) a fost publicată de G. A. Stroia; a mai fost trimis lui Ioan Baba la Novi Sad pentru Lumina şi lui Al. Cetăşeanu, la Montreal pentru Destine literare... 

ANUL ŞARPELUI, ROMANUL-FRESCĂ SOCIALĂ CONTEMPORANĂ
Aparută în cursul anului 2013, la Editura Eikon din Cluj-Napoca, romanul ANUL ȘARPELUI, semnat de Grigore Avram, este una dintre acele apariții editoriale pe care am așteptat-o cu acea empatie pe care o creează fluxul  cultural ce mă leaga de ceva vreme bună, de Grigore Avram. Martoră privilegiată a devenirii sale poetice, mai întâi, apoi privind cu interesc colegial ascensiunea scrisului, care  i-a devenit din ce în ce mai personal, mai interesant, am trăit toată această superbă metamorfoză literară a inginerului, a doctorului în științe, a poetului, a eseistului, și iată acum, a romacierului Grigore Avram.
Dăruit cu har poetic indiscutabil, harnic și hotărât, G.A. a trversat într-o perioada de timp relativ scurtă, aproape toată plaja genurilor literare și, cu fiecare nouă apariție editorială a demonstrat că nu se joacă de-a Literatura, că nu scrie dintr-un capriciu.
Romanul ANUL ȘARPELUI este centrat pe o poveste de dragoste cu nimic ieșită din comun pentru un cititor care este la vârsta primei perechi de ochelari și deține o experiență de viață ce îi dă dreptul să spună că (și) propria-i viață poate fi subiect de roman.
Cu personaje decupate din realitatea imediată, cu tușe precise în creionarea spațiilor în care se desfășoară acțiunea, autorul aruncă în joc destine și oameni. Roman Elizeu, personajul central al cărții, deține tote datele literare pentru a deveni credibil, a-ți lăasa i,presia că poate  fi insul cu care te-ai întâlnit pe stradă și nu este doar personajul de mucava. Ritmul alert al scrisului,  vitalitatea personajelor care nu se lasă strivite între copertele cărții, aduc un plus de frumusețe descrerii pe care, Grigore Avram o stăpânește fără eforturi.
În jurul lui Elizeu, ca într-o centrifugă, personajele diferite ca personalitate și scop în viață, sunt  relevante pentru ficțiunea care întreține combustia romanului.
Da, este o carte de dragoste, cu prejudecăți și plată a păcatelor , tot paliere ale unei acțiuni narative care te ține, cu sufletul la gură, te detrmină să îti recunoști, pe alocuri, slăbiciunile de om al momentului.Întorci pagină după pagină, cauți finalul. Și cartea se încheie în cheie realistă, speranța fiind cea care, la urma urmei, coordonează construcția întregului efafodaj al epicului.
Lipsa de trac, puterea de concentrare pe text, firul roșu al acțiunii, pe care Grigore Avram o duce fără să bâjbâie de la un capitol la altul, toate detaliile picante și altele, cu trimiteri la temele savante ale Lumii, sunt piese ale unui domino,  parte din jocul ce are doi parteneri, Bărbatul și Femeia.
Departe de metropolele care fascinează autorii de azi, cantonat  într-un spațiu patriarhal, unde aparent nu se întâmplă nimic ieșit din  canoane și care să strice ritmul anotimpurilor, pe fundalul unei societăți cu cei doi poli, politicul și economicul, în derivă, personajele cărții își trăiesc viața particulară la maximium posibil, cu intrigi și amor nelegitim, cu dorința de-a evada din cenușiul vieții obișnuite.
Anul șarpelui, an cu spasme lăuntrice și arderi pe rugul conștiinței de sine, un an cu încercări personale la limita supraviețuirii, este on temă portivită pentru un scriitor ce dorește să scoată din amorful cotidian un eșation relevant de viață, de acțiune ce se pretează la plămada unei opere literare. Grigore Avram  se folosește experiența personală în descrierea faptelor, dar cel mai adesea putem întâlni în romanul lui, umbra unor  oameni ce se aruncă n vălmășagul vieții imediate fără rezerve.   
Deși sunt acțiuni interumane demult trecute prin ciurul și dârmonul scriitorilor, deși despre dragoste, adulter și prietenie tradată s-a scris și se scrie mereu, Avram Grigore a găsit un  stil propriu pentru a canaliza energiile ce dau culoare romanului si, fără să evoce gălăgios răsturunări de situație formidabile, el vine cu surprize interesante, te prinde în jocul creației, chiar îți pasă de soarta personajelor cărora le dă viață, le aruncă în ,,groapa cu lei,, a societății mercantile, dornică de nebunii epocale.
Scriitor cu principii morale definitorii, Grigore Avram nu face nici în cartea de față rabat la calitatea scrisului, dar mai ales, el este foarte atent cu ceea poate duplicitate frumoasă dintre scriitor si cititorul , care participă releva sintagma odată afișată.Folosește umbra și penumbrfa  textului cu măiestrie, astfel se crează acea desfășurarea  a poveștii care îi place cititorului.
ANUL ȘARPELUI este un roman care se derulează  fără sincope. Este un ,film,, ca o mostră a moravurilor  din anul de grație 2013, Anul Șarpelui de apă. Un an cu convulsii sociale și tremol economic pe faliile Mapamondului, an în care, oamenii (de rând) și-au trăit viața așa cum le-a fost scrisă. Minunat observator al fenomenului social din aproape în aproape, Grigore Avram a reusit să scrie un roman ce va trece proba timpului, o carte ce va fi sa fie o fresca de istorie, fie ea și ficțiune, dar care are tangență sigură cu felia de univers în care, noi ne împărțim și binele și rău.
Cu romanul de față, Grigore Avram a făcut un  pas hotărât în carierea sa de scriitor ce știe că are datoria să lase mărturii despre timpul și locul unde trăiește.
Felicitari, Grigore Avram!
Melania Cuc (Bistriţa)

EVOCAREA UNUI SONETIST DE EXCELENŢĂ -  THEODOR RĂPAN
E de notorietate lirică, sonetul este forma cea mai dificil de realizat – dificultatea constând în forma fixă şi obligatorie pe care genul o impune. Această formă constă în faptul că sonetul trebuie să aibă (obligatoriu) 14 versuri, dispuse în două catrene şi două terţine. Şi, ca aritmetica acestui gen literar să se exprime cu toată forţa ei serială, fiecare vers trebuie să se afirme în dimensiunea a 11 silabe. E de remarcat că nu toate limbile au capacitatea de a acoperi versul sonetului cu 11 silabe, aparent obligatorii, cum s-a manifestat de la începuturile născocirii acestei forme lirice de către trubadurii italieni Pier delle Vigne şi Iacopo da Lentini, care au contribuit la lărgirea dificultăţii de a pune în pagină Poezia.
Pentru a face un succint clasament metric al sonetului, îi amintesc cititorului că nu toate limbile au acest tip de elasticitate a expresiei, cum o are limba româna. Sonetul francez, de exemplu, a adoptat versificaţia alexandrină, tocmai pentru că nu poate răspunde exigenţelor iniţiale ale genului.
Poate că această banală frază îl face pe cititor să-şi explice de ce sonetul  românesc este endecasilabic, aşa cum a fost el conceput de creatorul genului. Într-adevăr, îngemănarea profundă a limbii române cu italiana, a condus la această duplicitate lingvistică.
Într-o altă ordine de idei, sonetul de expresie anglo-saxonă, care a urmat aproape imediat schemei italieneşti a acestui gen liric, se exprimă în 12 silabe, din lipsa capacităţii limbii de a reduce cele 14 versuri ale sonetului la clasicele 11.
Mergând pe aceeaşi proiecţie creativă, sonetul francez este fiul direct şi irefutabil al metricii lui Victor Hugo. Altfel spus, are 12 silabe, ca întreaga poezie a clasicului născut la Besançon.
În România, în afara lui Vasile V. Voiculescu, sonetiştii de anvergură ai poeziei noastre moderne sunt Tudor George, zis „Ahoe” şi Teodor Pâcă, ambii, din păcate, decedaţi prematur. Facilitatea cu care şi unul şi celălalt grifonau endecasilabul a dispărut de pe stadionul poeziei aşa-zisă „fixă”.
Ca să schimbăm un pic muzica acestui text şi să-l ferim de diversele deviaţii posibile, mă întorc asupra mea şi a sonetelor prin care am trecut. Semnalez că dintre toţi prietenii apropiaţi eram singurul care aveam telefon. Ceea ce făcea că iarna, când gerul crăpa pietrele Capitalei, Tudor George şi Pâcă veneau la mine, unde stăteau de dimineaţa, până seara. Ei bine, ca să ne umplem timpul, ne jucam „de-a sonetul”, pe rime date.
Nu-mi amintesc durata fixată scrierii, dar când se făcea inventarul celor trei creaţii, Tudor George era, inevitabil, primul care termina tema dată, Pâcă, inevitabil, al doilea, iar eu, inevitabil, ultimul. Motiv care m-a împins în nezdruncinata mea ambiţie de a scrie o suită de „Sonete mortale”, dedicate prietenilor mei cei mai dragi şi, pentru a nu rămâne în afara genului, mi-am autodedicat propriul  sonet. Iată-l: „S-a dus poetul meşter în sonete/ Lăsându-vă pe voi să trageţi greul/ Venise timpul să scoată mardeiul/ Ca să ia stixu-n larg pe îndelete// Sonete v-a făcut cât penteleul/ Cu rime pergamute pe tăiete/ Şi-acum se duce-n dalbe piruete/ Ca să-i deschidă cerurile Zeul// Făcut-am Doamne la amici portrete/ Prinzându-le în paişpe versuri Eul/ Fără să le descântec portmoneul// Pâcă Ionescu Vlad Ahoe-Zmeul/ Apostu Roman Preda-Moromete/ Mă iartă, Doamne, vin să-i duc la fete” („AUTO-SONET”/ ÎN PROPRIA MEA MEMORIE/ Paris/ 1995).
Dincolo de complicii mei, un nou sonetist bate la uşa performanţei estetice a acestui delicat „gen fix” al poeziei.  În urmă cu câţiva ani, am descoperit un mai tânăr poet, care pur şi simplu m-a fermecat. Lectorului curios, ori lovit de aripa formei fixe, îi recomand să citească fabulosul volum de sonete  „FIIND” – 365 + 1 Iconosonete, apărut la Editura „Semne”, fondată şi îmbogăţită cu titluri remarcabile de ing. Ştefan Dulu, garantând revelaţia inconturnabilă a darului natural al lui Theodor Răpan.
În cele aproape 800 de pagini ale volumului citat, ni se dezvăluie 366 de sonete care şi-au propus şi au reuşit să-l farmece pe cititor, indiferent de gradul acestuia de sensibilitate.
Personal, cu experienţa pe care o am şi cu sentimental precoce pentru sonet, afirm, fără teama de a exagera, că Theodor Răpan este, fără îndoială, cel mai important sonetist al poeziei de astăzi!
George Astaloş (Bucureşti)
 
SPIRITUALITATE
FURTUNA DIN SUFLET
Cu fiecare zi care se strecoară subtil pe lângă noi, suntem mai bătrâni şi poate mai înţelepţi. Dar în ce constă o viaţă ajunsă la senectute? E posibil ca, după mulţi ani, pe care i-am petrecut lângă cei mai dragi oameni, bucurându-ne alături de ei şi întristându-ne tot la fel, să devenim mai posaci, fără dorinţa de a merge mai departe, poate datorită sănătăţii precare, a situaţiei materiale deplorabile, sau din alte motive, pe care nu are rost să le mai enumăr. Pensionari fiind, cei tineri au impresia că suntem mai puţin ocupaţi, că avem foarte mult timp liber, iar grijile nu ne mai dau târcoale. De fapt, această etapă a existenţei, aduce cu sine şi mai multe responsabilităţi, la fel de multe nevoi, fiindcă suntem şi părinţi, şi bunici. Proprii copii sunt tot lumina ochilor noştri, iar de nepoţi trebuie să avem grijă, fiind sânge din sângele nostru. Până când vom pieri, va trebui să ne gândim la semenii noştri, la cei cărora le-am dat viaţă şi la urmaşii lor. Cum am putea să-i uităm? Chiar dacă au plecat departe de noi, tot nu putem fi liniştiţi dacă nu le auzim vocea sau dacă nu-i vedem, chiar şi prin intermediul internetului. Dorul de cei dragi nu se va sfârşi niciodată. Va dispărea doar atunci când inima va înceta să mai bată, dar tot ne va durea şi vom pleca în altă lume cu lacrimi de dor în ochi. Suntem precum picăturile de ploaie, care se unesc într-una singură, formând un tot indestructibil şi fascinant. Vălul timpului ne va duce departe, spre locuri minunate, de unde poate vom privi cu nesaţ tot ceea ce se petrece, sau poate având în privire o tristeţe fără margini, fiindcă, deşi totul este greşit, nu putem interveni absolut deloc pentru a schimba ceva în bine. Această responsabilitate va fi a celor care au rămas în urma noastră, dar dacă nici ei nu vor reuşi să conducă omenirea către limanul cel bun? A cui va fi vina?
Cândva, am făcut parte dintr-o societate în care valorile morale se voiau a fi ignorate sau şterse de pe faţa pământului, deoarece erau considerate obstacole în calea aşa-zisei prosperităţi. Privind dintr-un unghi neutru, constatăm că tocmai acele valori morale ne ţineau uniţi şi cu mintea întreagă, având respect faţă de noi înşine şi de ceilalţi. Dar odată cu involuţia spirituală, toate acestea s-au degradat, iar omenirea a început a merge către autodistrugere. Parcă nici oamenii nu mai sunt cum erau. Parcă nici ei înşişi nu se mai suportă. O răutate inimaginabilă se poate citi în ochii lor, iar furia se dezlănţuie instantaneu atunci când sunt provocaţi. Ceva hidos iese la iveală, iar fatidicul îşi face loc pretutindeni. Totul dobândeşte dimensiuni uriaşe, iar negura nedreptăţii se întinde cu repeziciune în societate, ca o plagă ce nu mai poate fi nici controlată şi nici vindecată. Câteodată ni se pare că lucrurile o iau razna, că totul se exagerează, dar, de fapt, realitatea e cât se poate de crudă. Stăm în faţa propriilor monştri, aşteptând să fim devoraţi de ei. Renunţăm să ne mai împotrivim, ori să mai luptăm, considerând că nu are rost, fiindcă oricum vom fi învinşi. Am obosit să ţinem garda sus, războiul pare a nu se mai termina, iar noi ne-am irosit în zadar energia. În sufletul nostru s-a dezlănţuit deja o furtună, care ne devastează fiecare strop de lumină. Nu ne mai interesează nimic. Suntem într-o stare deplorabilă, dar tot din vina noastră, deşi nu vrem să recunoaştem. Ne-a mai rămas un crâmpei de orgoliu, ce ne împiedică să aruncăm de pe ochi vălul indiferenţei şi să ne recreăm o altă dimensiune spirituală, pentru a redeveni umani. Şi totuşi, câţi dintre noi pot fi atât de puternici, încât să se lupte cu ei înşişi? De cele mai multe ori, noi deţinem cele mai cumplite arme de autodistrugere, deşi nici nu realizăm asta. Mai mult decât atât, reuşim să amplificăm propriile probleme, să le dăm o amploare imensă, încât ne simţim copleşiţi şi doborâţi de ele. Şi în această stare incomodă, credem că trebuie să atragem şi alte victime, doar ca să nu fim singurii căzuţi. Acum iese la iveală egoismul nemăsurat, cel care poate ucide dintr-o privire, sau doar aţintind gândul către cineva. Răul poate fi făcut oricum, e mai simplu, decât să ajuţi o persoană să vină către lumină. Această inconştienţă poate domina pe oricine şi poate persista oricât i se permite. Dar până când? Conform unui principiu filosofic simplu, orice pahar plin necesită golirea lui. Aşa se întâmplă uneori, iar noi trebuie să ne revenim cumva din starea nefirească în care ne-am complăcut.
Gina Moldoveanu (Brăila)
REPERE...
MORALA ŞI DEMOCRAŢIA
Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.- Nicolae Iorga
Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, a elaborat specia literară a dialogului, în care problemele filozofice au fost relatate prin intermediul mai multor  interlocutori. Mitul peșterii constituie unul dintre dialoguri, în care s-a folosit o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume, alegoria fiind: Peștera - lumea sensibilă, lumea noastră obișnuită, prizonierii din peșteră – noi oamenii, cărora ni se pare că aceasta este singura lume reală.  În Republica - cartea a VII, Platon arată în ce sens trebuie înțeleasă lumea cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Putem spune că văd o scurtă peliculă de film ce se derulează în fața ochilor, fără a-i cunoaște începutul și nici sfârșitul, pentru înțelegerea ei. Ca atare, noi nu vedem, în mod obișnuit, decât un aspect superficial al lucrurilor. Aceste cunoștințe obișnuite servesc vieții, dar această cunoaștere nu va da niciodată înțelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor; sensul lucrurilor constând în idei, în esență. „Degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim greu din lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. Platon pune întrebarea: „Dacă smuls din peșteră cu forța, dacă este pus să urce urcușul greu și prăpăstios și dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult și nu se va plânge de aceste maltratări? Și când va fi ajuns la lumină, va putea el orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate? El va avea nevoie de obișnuință pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară”. Și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Contemplarea ideilor, a esențelor cere, deci, o obișnuință progresivă, dar, odată ce a văzut lumina și lucrurile adevărate, prizonierul nu mai vrea să se întoarcă în peșteră. Este dialectica ascendentă a spiritului uman.
Să ne punem întrebarea, ce s-ar întâmpla dacă ar fi trimis din nou în peșteră să povestească cele văzute (experiența)? Nu ar putea fi considerat nebun, ideile sale nu ar putea fi considerate periculoase? De către unii – da! De ce? Pentru că cei rămași în peșteră s-au obișnuit să vadă numai umbrele, aceleași și aceleași umbre, se mulțumesc cu înțelegerea superficială a lucrurilor. Se întâmplă însă, omul să fie pătruns de înțelegere și a înțelege cu adevărat, înseamnă a da dreptate, a demonstra chiar justețea acelui lucru și aceasta înseamnă a găsi că acel lucru este bun, că este pentru binele lui. Intervine deci rațiunea, și gândirea rațională înseamnă așezarea în ordine a percepțiilor asupra lumii exterioare, folosindu-ne, în primul rând, de bunul simț. Cu el ordonăm, pe cât posibil, haosul.
Trebuie amintit faptul că s-a întâmplat ca oamenii să fie ținuți cu forța în „peșteră”. Ei au sfidat întunericul și au ieșit la lumină, dornici să rămână și să păstreze această lumină… Dar, „povestea” spune că s-au grăbit alții să nu le permită, trimițându-i din nou „în peșteră”, prin crearea unor condiții de viață asemănătoare „peșterii” de altă dată. O altă peșteră!?...
Din această luptă a omului cu întunericul, dorind lumina, s-au născut ideile, idei care, pentru Platon, sunt însăși existența. Deși nu sunt materiale, sunt mai reale decât lucrurile. Lucrurile sunt umbre palide, ideile fiind adevărata realitate. Repet, peștera este lumea sensibilă, prizonierii suntem noi oamenii. Omului îi vine foarte greu să se desprindă de cunoașterea superficială a lucrurilor și să se adâncească până la cunoașterea esențelor, dar până la urmă, mulți o fac.  
Platon pornește de la ideea că statul este un individ de proporții mari - „un om mare”. Fiecare cetățean trebuie să-și îndeplinească doar datoria ce corespunde poziției sale. Numai atunci omul va da societății ceea ce are mai bun de dat. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spune el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinei, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos. De aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Oamenii cu adevărat înțelepți trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor setoși de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogățirea personală și aducând, în acest mod, prejudicii poporului. Înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, adică „persoane înzestrate cu capacitatea de a pătrunde esența legilor fundamentale ale naturii și ale societății”- după cum este definit cuvântul „înțelepți” -, oameni care se comportă moral, dar, pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător, dar au acea sete de putere. Statul fiind alcătuit din oameni, este asemeni oamenilor și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral.
S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Cuvântul provine din limba greacă, „demos” însemnând popor, iar „kratos” – putere.
Filozofii, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: Întâi morala și apoi democrația!,  morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății!
Prima civilizație europeană a fost cea greacă. Sărăcia pământului muntos i-a orientat spre navigație făcând un comerț intens care asigura aducerea în țară a materialelor care lipseau din acele locuri. Grecia era împărțită în mici state, orașele aveau piețele publice numite „agora”, în care se dezbăteau problemele statului, se țineau discursuri, se etalau idei. Pericle a fost cel care a instaurat prima democrație din lume, democrația ateniană. Cunoscut ca un mare orator, om inteligent, cinstit, patriot, elocvent și de asemenea un „om politic subtil și ager al Greciei Antice” - după cum îl caracterizează  Costas Martin în cartea sa  Grecia Partenonului -, conducător al Atenei între 443 - 429 î.Hr., s-a bucurat de autoritate, timp în care Atena a atins o mare dezvoltare. Prin calitățile sale morale, Pericle „a tras” poporul pe drumul cel bun, l-a  „înălțat”, dar și poporul a dorit și a fost pregătit de a merge pe această cale a democrației. A fost șef al partidului democrat, protector al științelor și artelor, pe vremea sa construindu-se Partenonul, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Pentru strălucirea pe care a dat-o Greciei în secolul în care a trăit, inițiind numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural și artistic al lumii grecești, perioada a fost supranumită „Secolul lui Pericle”, sau „Epoca de aur a Atenei”. O interesantă caracterizare a lui am găsit-o în revista Historia, inspirată din cartea ziaristului, istoricului italian Indro Montanelli – Istoria grecilor, într-un articol intitulat „Pericle - omul care a dat numele unei epoci”: „Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi oamenii politici înţelepţi”.
Cu trecerea anilor, modelul democrației grecești s-a extins, a evoluat, s-a modernizat, având două forme: cea directă în care toți cetățenii participau la luarea hotărârilor (societăți cu un număr restrâns de membri) și democrație reprezentativă (societăți cu numeroși membri) în care cetățenii alegeau reprezentanții lor.
În zilele noastre,  cu o clasă conducătoare care nu ține cont de dorințele poporului și care încearcă să arate o viziune falsă asupra societății, ascunzând petele negre și inegalitățile, banalizând sau ascunzând conflictele, intervenind violent pentru anularea lor, nu se poate merge pe drumul democrației reale, ci a unei false democrații, a unei false libertăți. Faptul că s-a creat o pătură de indivizi obsedați de îmbogățire, este în detrimentul poporului și este „o amenințare la adresa viitorului fiecăruia dintre noi”.
În sprijinul acestei idei citez un fragment dintr-un articol publicat în ziarul DW: Modificările aduse Codului penal au pus din nou în lumină criza de profunzime a sistemului politic românesc care pendulează între o democraţie fără repere morale şi un autoritarism moralizant. […]Aşa stând lucrurile, România nu are cum să acceadă la o democraţie reală dacă nu e capabilă să instaleze un Parlament cu un simţ nealterat al demnităţii proprii. Dacă nu va reuşi acest lucru, mai devreme sau mai târziu, după crize prelungite, presiunea coexistenţei europene o va împinge din nou pe linia autoritarismului moralizant, cu toată duplicitatea pe care o presupune, dar şi cu avantajul unei minime asanări publice. România este încă liberă să aleagă”.  
Petre Țuțea spunea că orice sistem social este „un joc deschis, neterminat”și că „nu s-a găsit formula de echilibru între individ și societate care să n-aibă nici un rest”. Este foarte adevărat, însă formulele trebuie căutate și găsite, pentru a exclude acel „rest” dureros.
Să amintim și afirmația politicianului britanic, Sir Winston Churchill: „Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

OF, DOAMNE, DOAMNE (164 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI MIHAI EMINESCU)
„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.”
M. Eminescu
Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite şi extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând şi când aspru; mulţumindu-se uneori cu mai nimica şi nemulţumit alteori de toate... „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligenţă, ajutată de o foarte bună memorie. Constantin Noica îl considera etalonul poeziei româneşti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră. Şi măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani şi a decedat la 15 iunie 1889 la Bucureşti. A fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase. A urmat şcoala primară la Cernăuţi, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.
S-a înfiinţat o catedră de română şi a fost ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluţiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluţiei lui Avram Iancu şi care s-a refugiat în final la Cernăuţi. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist şi scriitor din Ardeal), cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.
Între 16-19 ani călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucureşti, luând astfel contact cu realităţile româneşti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.
Între 19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie şi Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăţi, frecventează cu mult interes biblioteca Universităţii, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraş se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondenţă cu Titu Maiorescu care îi propunea să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre fraţii săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în ţară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Trei ani, cei mai frumoşi ani ai vieţii lui a fost bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. A făcut ordine în Bibliotecă şi a îmbogăţit-o cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie şi l-a introdus la Junimea, asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi şi a fost mereu în prezenţa muzei sale –  Veronica Micle, scriind multe poezii. La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor şef la ziarul Timpul din Bucureşti. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăveşte. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Şuţu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se bucură de o scurtă activitate ziaristică, în februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. Un cor a interpretat litania „Mai am un singur dor”.
Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1979. Poetul aude glasul pădurii care-i şopteşte: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu ştiu să le-ascult. În al umbrei întuneric/ te asemăn unui prinţ. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri şi cuminţi/ Şi prin vuietul de valuri,/ Prin mişcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi...” Copilăria este pierdută şi poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/ a-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”
Întâlnirea cu Veronica Micle i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste, o întâlnire pasională dintre doi poeţi; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, scapă de sub controlul voinţei, urmând calea unui destin... Poetul a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor teiului din Grădina Copou din Iași, numit şi „Copacul îndrăgostiţilor”, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuţii între marele poet şi prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinţa care a influenţat puternic opera poetului. La începuturile vieţii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorinţa, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des şi altele. Plenitudinea sentimentului iubirii este redată în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Şi eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Ea din trestii să răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept…” şi în poezia Lasă-ţi lumea, în care natura participă alături de cei doi îndrăgostiţi: „Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne ştie./ Vin’ cu mine, rătăceşte/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeşte/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte. […] Înălţimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiţi/ Şi suntem atât de singuri!/ Şi atât de fericiţi!/ Numai luna printre ceaţă/ Varsă apelor văpaie,/ Şi te află strânsă-n braţe/ Dulce dragoste bălaie.”
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieţii, de lipsa de înţelegere a contemporanilor săi, conştient de societatea nedreaptă în care îşi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste şi pline de renunţări. Codrul nu mai are bogăţia frunzişului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereţii, totul se estompează, poetul începe să-şi pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere...” Simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta şi regretul este redat cu sfâşierea fiinţei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Şi nici pe buze nu-mi mai vin,/ Şi nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Şi un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine [...] Şi poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”
Pasiuni şi despărţiri, poetul devine dezamăgit şi dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunţă, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu. Eminescu a scris şi Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară/ Marie!” Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deţinuţii politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie".
S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar şi de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer şi de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat o vreme la traducerea „Criticii raţiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă). Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximaţie înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafaţa planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeaşi teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanţe foarte mari, de milioane de ani lumină, deşi ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumuseţea este şi a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spaţiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..”
Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educaţie politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situaţiei în care se afla ţara. Încă de la 17 ani când scria poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” şi în continuare, pe vremea când era redactor şef la „Timpul”, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. A fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională. Critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iaşi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin…”
Alexandru Vlahuţă l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieţii poetului şi a redat versurile reţinute pe care Eminescu i le-a citit: „Atâta foc, atâta aur/ Şi-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieţii/ Ai revărsat, Părinte! Apoi, spunea Vlahuţă, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere şi-a împreunat mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, a oftat din adânc şi a repetat rar, cu un glas nespus de sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!”
O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înţelegem şi să-l iubim pe Eminescu al nostru!
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

BREAKING NEWS PE ÎNŢELESUL TUTUROR
„Cineva care nu înţelege despre ce este vorba, prezintă altuia care nu ştie, ceva ce nu există.” (Citat din „Mic Tratat de PsedoInformare”, operă cu autor necunoscut, dar mereu de actualitate)
Cineva care nu înţelege despre ce este vorba...
Reporterul se afla la faţa locului. Nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar evenimentul trebuia să fie surprins în direct. Dacă rata momentul, atunci nu se ştia când avea să se ofere o nouă ocazie pentru o transmisie „de ultimă oră”. Cei aflaţi la faţa locului nu ştiau exact ce se întâmplase, dar fiecare îşi dădea cu părerea după cum i se părea sau după cum auzise de la alţii.
Un scurt „Vox Populi” şi în câteva minute casetele s-au umplut de imagini şi dialoguri de la faţa locului. Câteva imagini „cover” pentru mixajul video ce obligatoriu însoţea în caseta din stânga relatările de la faţa locului şi deja treaba era făcută pe jumătate. Dar obligatoriu, mai era necesar un interviu cu cineva care să pară a fi în temă cu situaţia ce se derula cu repeziciune chiar în acele momente.
Mai lipseau doar câţiva membri ai familiei victimelor presupuse. „Măcar nişte rude sau nişte prieteni ar fi fost minunat să găsesc,” îşi şopti pentru sine reporterul. Prin urmare, îl trase mai departe pe operator prin mulţime. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, tocmai de aceea imaginile trebuiau transmise aşa cum erau, mai precis „calde” şi neretuşate, astfel încât cei din studioul de emisie să le poată mixa adecvat pentru obţinerea efectului maxim.
...prezintă altuia care nu ştie...
Între timp marcajul de „Breaking News” apăruse în partea de sus a imaginii difuzate oferind câteva informaţii preliminare despre ce anume se întâmplase. Erau înaintea altor canale de televiziune, iar audienţa devenise interesată să afle detaliile. Deja se strânseseră suficiente materiale pentru o primă prezentare. Imediat, reporterul apăru pe ecran fiind întrebat în direct asupra a ceea ce a putut să afle.
Barometrul de audienţă indica o creştere a interesului din partea telespectatorilor. Toţi urmăreau cu interes primele informaţii de la faţa locului. Nimeni nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar imaginile ţineau loc de cuvinte. Amestecate ca într-un joc de cărţi, secvenţele video se derulau obsesiv prezentând amestecat protagonişti, victime, prieteni, rude sau diferite alte persoane surprinse fugar de cameră. Din când în când, secvenţele „cadru” ofereau ceva informaţii despre context: o stradă pustie terminată brusc cu o casă dărăpănată, ceva noroi mai încolo sau imaginea unui drum plin de gropi. O realitate în alb şi negru era surprinsă pe videocasetele color. Între timp începuse să plouă, acest lucru conferind un aer dramatic la toată acţiunea.
Din casele lor, telespectatorii urmăreau cu sufletul la gură acele imagini şi ascultau fragmente de interviu întrerupte la intervale scurte de vocea reporterului în dialog cu prezentatorul din platoul de emisie. Nimeni nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar promisiunea detaliilor suplimentare care aveau să vină în următoarele ore îi ţinea captivi în faţa micilor sau marilor ecrane în aşteptarea deznodământului. Întrucât acesta întârzia să apară, alte emisiuni urmau să fie difuzate, în timp ce marcajul de „Breaking News” trebuia să stăruie continuu în partea de sus a ecranului atrăgând involuntar atenţia telespectatorului.
...ceva ce nu există
În final, reporterul îşi finaliză activitatea de colectare a ştirilor. Deja oamenii se dispersau de la faţa locului. În urmă rămânea o mulţime de gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de câtre participanţi. Protagoniştii au fost preluaţi de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să ude până la piele chiar şi pe cei mai îndârjiţi să rămână în frigul de afară pentru a putea oferi detalii despre ceea ce credeau că se întâmplase.
În câteva minute locul deveni pustiu, aşa cum fusese şi înainte de venirea carului de reportaj. Cablurile erau strânse cu grijă. Echipamentele urcate în maşină. Motorul era cald şi se putea pleca mai departe. Chiar acum se primise un apel despre un alt eveniment petrecut doar la câţiva kilometri de mers pe şosea. Drumul îşi dezvelea cu nonşalanţă gropile în timp ce vântul sufla cu putere. Scena se goli de actori şi spectatori, iar în urmă doar câteva frânturi de panglici de demarcare mai mărturiseau despre ce se întâmplase.
Chiar dacă nu se oferiseră toate detaliile de rigoare, audienţa nu avea să fie dezamăgită, fiindcă un nou eveniment avea să fie difuzat în curând. „Breaking News” avea să rămână, doar titlul şi informaţiile aveau să fie schimbate. Audienţa era oricum în aşteptare; barometrul privind ratingul indica o nouă creştere, iar exclusivitatea era asigurată prin rapiditatea preluării de la faţa locului.
Deja maşina ce purta carul de reportaj rula cu viteză spre o nouă destinaţie. Reporterul nu avea habar despre ce va vorbi, dar oricum urma să se informeze la faţa locului, iar telespectatorii nu aveau să fie în nici un fel dezamăgiţi. Noi imagini, noi interviuri şi multe alte secvenţe video aveau să le capteze atenţia satisfăcându-le setea, foamea sau nevoia de ceva nou şi senzaţional.
Între timp închid televizorul şi încerc să mă relaxez privind pe fereastra larg deschisă. „Breaking News” îmi tot stăruie în faţa ochilor chiar dacă îi închid de mai multe ori clipind cu putere. Nu ştiu de ce, un câine vagabond ce se plimba prin cadru mi-a atras atenţia. Am uitat restul detaliilor, dar parcă îi disting silueta scheletică cum se strecura timid căutând ceva cu care să îşi potolească foamea printre resturile menajere aruncate de participanţii la eveniment. Din păcate, nu găsea nimic - acest lucru îl aflam în următoarea secvenţă - fiindcă nu erau decât hârtii şi pungi de plastic aruncate ici şi colo, dar nimic consistent: vreun os, vreo bucată de carne sau vreun rest alimentar. Însă în ultimul cadru pe care mi-l aminteam, îl vedeam cum pleca abătut mai departe, cu coada între picioare, în căutare de ceva care să îi ţină de foame în noaptea crudă şi geroasă ce se lăsa încet, dar sigur, peste oraşe, câmpuri şi oameni.
Octavian Lupu (Bucureşti)
 

PROFETISMUL EMINESCIAN[1]
Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală b) speranţă spre pretutindeni deschisă - a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.
Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale - se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.
De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea - spre luciditate, fanatismul - spre clarviziune, bravura - spre acţiune coerentă, indolenţa - spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit - spun, cel puţin unii - o stare de pasivitate nocivă) - către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.
***
Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[2].
Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) - sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[3].
Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume - deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.
Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) - trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  - sau constituirea  -  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.
Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.
Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei[4], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului - face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: … tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor.” (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină - energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).
Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus - concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).
În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative.”[5].
Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[6]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus.”
Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu - ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României[7], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea - înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.
Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.
Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu - tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de Spiritul-Eminescu (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) - şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” - să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej împotriva tuturor evidenţelor”.
Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[8], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[9]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).
Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.” (op. cit. p. 213).
Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:
a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);
b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[10]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” - a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;
c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) - pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);
d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat - dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[11], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[12]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) - V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
e) existenţa, în anistoric, ca strat de cultură la gurile Dunărei înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea gurilor [duhului] Dunării: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi România istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).
Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită - mare!”.
Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) - ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.
Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[13]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer:«Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul:«Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el.
În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” - halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal - şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă Logos (gintă română) - Spirit Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilită în anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.
Poporul-stejar sacru, consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări - dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat proaspăta frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu totul diferită de toate menirile. Nu te să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o realitate fiinţială, ci trebuie să fie mare şi altfel (mare - măreţie aspaţială, spiritual-ocultă). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.
Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi - înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină - să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.
Profetismul eminescian trebuie văzut în întreaga poezie - dar, mai cu seamă, în poeziile cu adresă precisă la fibra specială, sacră, a gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi, fireşte, în geografia sacră a Daciei, din Memento mori - “Braţele nervoase, arma de tărie. / La trecutu-ţi mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, trecutul României este o comoară sacră, faţă de care viitorul se raportează ca forţă reînviată de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca informaţie şi menire mistică, în celula eternă a neamului românesc. Braţele de tărie nu sunt decât metafora revelaţiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (braţe), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TĂRIE: singularul suportatului, arma, faţă de pluralul suportului presupus: braţe, schimbă, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea implicării: arma de tărie, ca finalitate exprimată şi împlinită a Spiritului, dă sens şi relevanţă sacrală braţelor şi nervozităţii-tensiune creatoare a braţelor fenomenale).
Cupele dionysiace conţin vin ca fierbere a vinului, şi apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-ţintă spirituală finală, spumegare-flacără mistică, prin transsubstanţierea vinului). Este clară dubla implicare, în imaginea artistică: a-păgână-bachică (şi ritualul bachic-dionysiac, ca şi cel eleusin, conţinea mistica transfigurării şi transsubstanţierii) şi creştină (transsubstanţiere euharistică, reînnoitoare veşnică a ciclului vieţii, prin efervescenţa paroxistică a Spiritului).
Răzbunarea nu-şi are un obiect profan, o delimitare în istorie - ci-şi are esenţa şi finalitatea în mit şi ritual: a) este vis de răzbunare (visul fiind zona activată a arhetipurilor); b) obiectul răzbunării, ca ritual de preschimbare /re-schimbare în bine a răului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferată haotic, ca şi capetele hidrei - iar spada fumegândă face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, ţinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Duşmanul-dragon) - sângele-foc retranscende fiinţa (prin scăldatul în sânge de dragon, se dobândeşte invulnerabilitatea).
Iubirea şi Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul iubirii, îngerul de pace”) reconfirmă ideea că menirea României-Daciei Hyperboreene este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiacă, a Cosmosului invadat de Duşman-Demon (Ormuzd-cel-Rău). “Guste fericirea raiului ceresc”, Dacia Hyperboreeană este un spaţiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Duşmanul-val uitase-evitase să reîntoarcă în stâncă-Dumnezeu: “Fiii tăi trăiască numai în frăţie, / Cu-a nopţii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiinţei transcense în constelaţii zodiacale şi în eternul început de ciclu fiinţial: zori],Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / arme cu tărie [braţele - suporturi ale forţei spirituale au fost părăsite definitiv în favoarea forţei pure spirituale, nedisimulabilă în suport şi suportat: “arme cu tărie], suflet românesc, / Vis de vitejie [în loc de vis de răzbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizantă, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, duşmanul şi ritualul spadei fumegânde şi-au suspendat semnificaţia, până la următorul ciclu fiinţial]”.
(Eminescu nu intră, neapărat, în opoziţia poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intră în opoziţia adecvat-neadecvat la Logosul specific).
În legătură cu Scrisoarea III este necesară remarca: chiar dacă în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identică în versul poetic - în nici un caz valoarea şi funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne aceleaşi - cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei sintagmelor în contextul poetic suspendă în mod absolut realitatea structurată discursiv în rândul de ziar - şi lectura de profunzime a poemului trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau modul de absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind strămutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.
1. Arhetipul spaţial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma De la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră” (axa spirituală-munte, având ca zone de atracţie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea este Styxul şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopată - trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire şi recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunărea să-nece spumegând (izotopie semantică: “spumege pocalul” - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românei) a tale oşti”; “ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mână - potopul este funcţia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).
2. Furtuna malefică (fără temelie în stâncă, apă, foc) a lui Baiazid este stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”). La Dunăre: “Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtună a nisipului-sterilitate, ajunsă la hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact, este marcată limita neputinţei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limită de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-iniţierea prin axa sacră, odonatoare: codrul de stejari (cum am menţionat mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “sună codrul de stejari “marchează orfismul ordonator al axei-stejar, iar legenda despre răstignirea cristică a lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în imaginea sa, arhetipul ciclicităţii cosmice).
3. De observat, în Scrisoarea III, împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (“ea se-ntunecă…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum că răsare”), sau Basarabii sau Muşatinii din umbră (“Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini”) - dar din umbra sfântă ei continuă să se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”), căci corelativele lor semantice, plugul şi spada, muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate. Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi doresc), iar muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutaţiile spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru transmutarea alchimică în oştile albe-solare); b) forţe solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelaţii - în vijelie solară (“zid înalt de suliţi”) şi acvatică (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic şi manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între maleficul părţii a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final: draga de al Argeş mai departe este zidită în codru sacru, pentru a împăca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, munţii cu fulger-nimb de biruinţă (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[14] cu mlaştina infernală (canalia de uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului, dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii batracieni-saurieni (bulbucaţii ochi de broască), cocoşaţi, “cu privirea-mpăroşată” etc. - fiind expresii al e Logos-ului falsificat esenţial; “având în ei monedă calpă” - soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile formale în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt douătemniţi large”? Înainte de nunta alchimică Soare-Lună, este necesar un preludiu alchimic, o pregătire separată a celor două forţe complementare. Categoriile de smintiţi, respectiv mişei - nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea şi direcţia firească - deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau invers; Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul, căruia trebuie să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se aplice reconversiunea: din sărăcit de bine, să devină sărăcit de rău, din sărăcit de Dumnezeu, să devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (să dai foc).
În concluzie, Scrisoarea III reaminteşte că Dacia-Hyperboreea este, de fapt, spaţiul nunţii mioritice-alchimice dintre Soare-Lună.
4. La o analiză mai atentă, sunt amănunte care se dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a Daciei-Hyperboreei: toată Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:
a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetiţia tot-toţi (“Tot ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră…”) marchează suprema sinteză cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefacţie umedă generalizată, pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloţi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în alchimie se lucrează cu embrioni “avortaţi”-întorşi, pentru a obţine împlinirea-încoronarea solară), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. - sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a trecut prin infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.
Iată, deci, suprema speranţă-mai mult, suprema credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru că a atins ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a Logos-ului. Iniţierea completă este posibilă doar aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut această fază - deci are dreptul nu la o fericire trecătoare - ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206), are dreptul la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în suprasensibil-Pământ.
5. Acţiune de a roi. Copiii de suflet ai lui Allah şi spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri la Rovine în câmpii” (rovine-mlaştina putridă).
Apoi, “Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn” - aceasta în faza apocatastatică- “Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” (lemnul-stejar). Albina este insecta sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română - arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se aşază, substituind, “soarele care apune”.
6. Ca o consecinţă a celor remarcate mai sus, trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (centru ocult, “negru”), dar şi valoare ocultă solară (centru cult, “alb” - de iradiere a lumini spirituale). “vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci, acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru  negru (lah-vlah, etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorită acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se revelează simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea - “atât de simplu, după vorbă, după port” (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare sunt simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Christos, care este Mircea, ca funcţie mitică. “De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini” - înseamnă că cercul solar chiar are valoarea de ramură cristică, creangă de aur şi creangă de spini (concomitent): suferinţă-înjosire pentru înălţare a lumii în lumina mântuirii; se revelează Moşneagul-ciot şi Moşneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).
Deci, Baiazid va stimula şi explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” - după care urmează revelaţia spaţiului constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) şi al solarităţii biruitoare (de la lănci, săgeţi - până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor - Munţi din care, ca şi în Memento mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte cosmosul-Eden).
7. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Vom discuta, tot ca pe o consecinţă a punctelor anterioare, problema unui altfel de dinamism al geografiei sacre decât cel din capitolul lucrării de faţă, Geografie sacră şi geografie dinamică în poezia eminesciană. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea - rezumat conţinut în partea mediană a părţii I.
Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale lor corăbii.”
Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii Daciei Hyperboreea): “După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu Dariu [negru à dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă - Şi nu voi ca să mă laud [imperial], nici că voi să te-nspăimânt [infernal], / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / (…)te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice la e aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat (nu bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul Demiurg - deci, s-a produs desacralizarea.
Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, buric al Pământului. Vom încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi viitoare a Spiritului nostru).
La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe zeieşti (lup-daci, urs) - până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenţa cristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică. Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei (pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillonul demiurgic. Este marcat şi haosul originar a) prin starea de spaimă b) prin pacea adâncă a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “fiat lux”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele - codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului - cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”). Toate neamurile au fost împinse încoace, adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci râuri-râuri (râul Demiurg) şi codrii (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului.
Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag - este recunoaşterea implicită a pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea Pegas-ului-fulger - se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic (tânăr cu axă vie, moşneag - ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.
Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinţă (în loc să stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu pentru efect al furtunii - în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Şef, iar ba = tată, Şef, deci tot Soare)). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit, aceeaşi liturghie - care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru (ocult) - Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împărat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împărat, căci este domul Râului şi al Ramului), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi (ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea fenomenală).Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar simplificatoare[15] a lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene - studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre sacralitate - în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de Dacia Felix (Dacia Albă, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.
Asupra geografiei sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento mori, nu mai insistăm , căci i-am dedicat un capitol aparte, în această lucrare. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spaţiu sacru (dezvoltând semantica sacră în toate direcţiile - cer, pământ, eden şi mare - mare subterestră, acolo unde caii mării stăpânesc) care se corelează cu Nordul (şi el, tronând pe stâncă, având chipul nimbat cu stuf de raze cereşti şi picioarele în athanorul mării - deci, Dacia este centru pe axa N-S;
b. Dacia, cu zeul Zamolxe fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord şi Sud (Odin are suliţă-fulger, cu care uneşte, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul mării - cu Sudul - Tibrul receptacul-sicriu al Credinţei păgâne, transfigurată alchimic în creştinism - cruce de aur, deci tot fulger, Revelaţie). Să nu se uite că Nordul esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinităţii (deci, se înscrie ca izotopie semantică, pe axa Răsărit-Apus - axa mântuirii lumii prin lumină).
c. Roma, prin Jupiter, stimulează valenţele cristice ale Daciei-Zamolxe: fulgerul cu care tocmai îl răstigneşte pe Zamolxe este tocmai revelaţia punctului de intersecţie a axelor Crucii Cosmice: Zamolxe va trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, şi el răstignit pe crucea lumii. Zamolxe fulgerat-răstignit sugerează mutarea centrului energetic al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zamolxe devine izotopic semantic cu Crist - cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele mărilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurecţia—Arhetipul transcenderii prin Frumuseţe (Odin şi Poetul).
De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, că profetismul eminescian se deosebeşte profund de profetismul interbelic:
a. dacă dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice şi spirituale româneşti, în istoria lumii, misiune caracteristică printr-o dezicere totală de tradiţie şi printr-o explozie de fanatism, de frenezie şi patetism febril, care ating limitele unei agresivităţi disperate şi chiar ameninţătoare (“O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă . Nu pot vedea destinul României decât patetic - România are enorm de învăţat de la Rusia (…). Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă (…).Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”), dacă Nae Ionescu însuşi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului său, mare filozof şi naţionalist, profetizează o stare de imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare volitivă şi agresivă  -  dar cel puţin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea nestrămutată în fondul tradiţional românesc),
b. Eminescu profetizează doar aparent: el afirmă, pur şi simplu, că fondul nostru tradiţional este echivalent cu Arhetipul Spiritual al Lumii. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre o funcţie agresivă, expansivă, ci de una de absorbţie, exorcizare şi reconversie sopre spiritual şi mitic, a tot ce este non-spiritual (Logos degradat) şi fără semnificaţie mitică, în această lume. Dacia-Hyperboreea este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face efortul de a se recunoaşte în Dacia Hyperboreică esoterică - în care i s-a revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii.
***
Spune Meister Eckhart: “Omul e mântuit în măsura în care îşi descoperă fiinţa proprie; dar el însuşi nu-şi poate atinge fiinţa proprie, înainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, izvorul oricărei Fiinţe”.
Deci, s-ar putea ca, în lucrarea de faţă, să fi râvnit a ne mântui, încercând să ne descoperim, prin intermediarul EMINESCU, fiinţa proprie. Dar dacă Eminescu este Hristosul Neamului Nostru (şi noi credem acest lucru, cu toată tăria) - atunci, încercând să ne descoperim fiinţa proprie, l-am descoperit, totuşi, pe El. Pe EMINESCU. Depinde, acum, cu câtă forţă şi voinţă am năzuit către această finalitate, de descoperire a fiinţei proprii, prin cunoaşterea-atingerea izvorului oricărei fiinţe româneşti :  EMINESCU - LOGOS UNIC, ÎNTRUPAT.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 279: “Concepută fie mitologic, fie haric, ideea inspiraţiei implică un plus de puteri adăugate geniului, o depăşire a omenescului, o dilatare a viziunii ca să poată considera obiectul concret şi limitat al artei în lumina nemărginită a veşniciei”
[2] Cf. M. Eminescu (din Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 109): “Natura poporului, instinctele şi înclinaţiile lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştient urmăreşte o idee, pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat (…)”.
[3] Cf E. Todoran, M. Eminescu - epopeea română, Junimea, Iaşi, 1981, p. 161, despre ce zice Schelling: “Nu datorită istoriei poporul îşi primeşte mitologia, ci dimpotrivă, mitologia îi determină istoria sa, sau mai bine zis, ea nu o determină, ci îi constituie destinul, care i-a fost hărăzit dintru început”. În viziunea noastră, pentru accentuarea aspectului teleologic al fiinţării, am schimba cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos Suprem.
[4] Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.
[5] Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 143.
[6] V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Cartea Românească, buc., 1989, p. 313.
[7] Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II (art. România în eternitate), Ed. Roza Vânturilor, Buc., 190, p. 127.
* Notă: subliniem, în mod special, că înţelegem prin ocultism - tradiţionalism originar (în linia semantică deschisă de René Guénon, în Europa Sec. XX, şi de V. Lovinescu, în România sec. XX).
[8] Cf. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109: “Proza publicistică a lui Eminescu (…) o proză împătimită, palpitantă, fiindcă e oarbă de patimă şi clară în ideologia ei”.
Trebuie să remarcăm, în completarea celor spuse de I. Negoiţescu (şi, oarecum, contrazicând afirmaţia acestuia despre proza lui Eminescu: “e oarbă de patimă”), erudiţia publicistică a lui Eminescu, scrihia (uneori), dezvoltată în folosul credibilităţii argumentaţiei.
[9] M. Eminescu, Publicistică (Referiri istorice şi istoriografice), Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, p. 14.
[10] V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aurDacia Felix, nume pe care Traian îl dă doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericiţilor, ţinuturi ale negrilor, adică centre oculte spirituale.
[11] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993.
[12] V. Lovinescu, Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.
[13] Adrian Bucurescu, Stejarul, Mitologie românească, în rev. Strict secret, nr. 221, 19-25 iulie 1994.
[14] -Cf. N.Georgescu, Cercul strâmt, Ed. Floarea albastră, 1995, p. 116.
[15] P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene), Iaşi, 1984.

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale, în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde Cuza venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean, spunându-le că sunt fraţi, şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toţii Hora Unirii.
Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau majoritatea mandatelor. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi a ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei". Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. A urmat recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat cele două Conferinţe internaţionale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.
Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului naţional România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.
După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.
În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut şi sub numele de „Moş Ion Roată”, un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă", fiindcă spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet", după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, dârz și capabil de a le apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.
Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia". Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară" şi prin faptul că poetul era necruţător cu participanţii la complotul detronării.
Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată..." El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam... cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”
Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.
Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.
Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.
Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”
HORA UNIRII:  Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!
Vavila popovici (Carolina de Nord – SUA)
 

 

ATELIER
  CUVINTE-NCUMINŢITE (III)
 (Pilule fără efecte secundare)
1.Într-o economie de piaţă toate lucrurile au preţ, deşi atât de multe dintre ele n-au nici o valoare;
2.Ce de lucruri pentru îngrijirea trupului! Şi când te gândeşti că sufletului i se dă atât de puţină atenţie, cu toate că numai el poate să-l facă pe om cu adevărat fericit;
3.Bogăţia este pentru om ca roua: umezeşte corola plăcerii, dar niciodată nu ajunge la rădăcina fericirii;
4.Pe oameni mai degrabă îi apropie deosebirile decât asemănările dintre ei;
5.De-abia după ce se ating, inimile simt cât sunt de departe una de alta;
6.Fiecare femeie îşi arată dragostea în felul ei şi ura în felul speciei;
7.Inimile prea înfierbântate de dragoste se răcoresc cu ură;
8.Atâţia oameni se simt pregătiţi să iubească întreaga omenire, deşi le este peste puteri să uite nişte biete afronturi;
9.Adevărul divin este cuprins în cuvintele: „Iubesc, deci exist”. Cât s-ar mai simplifica această lume dacă oamenii ar urma calea arătată de reciproca adevărului de mai sus: „Exist, deci iubesc”!;
10.Atât de multe vrea omul de la viitor, încât uită că este captiv în cuşca prezentului. Iar când ajunge să înţeleagă acest lucru, el nu mai are nici prezent, nici viitor;
11.Abia când şi-a irosit întreaga sănătate alergând după lucruri pieritoare, omul realizează zădărnicia unei astfel de vieţi, şi atunci ar dori ca întreaga agoniseală să o dea în schimbul a ceea ce-i iremediabil pierdut. Căci ce bucurie îl mai poate încerca pe agonisitorul imobilizat într-un pat de aur?;
12.Mai bine nepăsare decât o dragoste hrănită cu trufie;
13.Înmulţirea oamenilor fără inimă este principala cauză a tot mai frecventelor boli cardiovasculare;
14.Cum deosebeşti un om inimos de unul fără inimă? Prin aceea că, ajunşi amândoi în cloaca vieţii, primul va fi în mare grabă tras la fund, pe când celălalt va pluti la suprafaţă printre gunoaie;
15.Trist lucru să-ţi aminteşti că ai inimă de-abia când începi să trăieşti din amintiri;
16.Reamintirea – o amintire salvată de la moarte printr-un încântător capriciu al memoriei;
17.Bârfa – arta aflării în treabă la oamenii fără frică de Dumnezeu, dar cu mare frică de gura lumii;
18.Femeile cochete devin credincioase de-abia după ce necredinţele lor ajung notorii;
19.Femeia frumoasă este delicioasă când are mintea scurtă, este încântătoare când n-are inimă şi este de-a dreptul irezistibilă când posedă ambele însuşiri;
20.Aidoma florilor, femeile frumoase şi elegante îşi etalează culorile şi parfumurile spre desfătarea cunoscătorilor, dar refuză cu îndârjire să fie culese şi aşezate în glastră înainte de venirea toamnei;
21.Cu cât femeile frumoase au mai puţini bani, cu atât dorinţa lor de-a cheltui este mai aprigă;
22.Viaţa unei femei cuprinde trei perioade: a)Perioada de creştere sau afirmare în lume, când ea se vrea nevinovată; b)Perioada de stagnare, când ea ţine morţiş să fie văzută ca o femeie cinstită, în căutarea unei partide avantajoase; c)Perioada de declin, când nu mai are nimic de pierdut ci numai de câştigat prin poza unei femei cucernice;
23.Vai de oamenii care conjugă ca pe apă verbul „a lua” la toate timpurile, dar care au uitat conjugarea verbului „a da” până şi la timpul prezent;
24.Un guvern este considerat acceptabil atunci când ia de la toţi cetăţenii pentru a le da unora şi este considerat detestabil atunci când insistă să ia numai de la unii pentru a le da tuturor;
25.Guvernul este organul prisoselnic grefat de politică pe trupul unei societăţi, care pe urmă face tot ce-i stă în puteri ca să-l stoarcă de vlagă.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei - Maramureş)

PLIMBAREA CU TICO
Să nu râdeți! Azi am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe din viață: o plimbare cu Tico (“un automobil cu pretenții de mașină!”, zisese un amic)!
Nu de mult, a apărut la noi la liceu un domn bărbos, sobru, cu ochelari, subțire și înalt,  mereu gânditor... ”o reîncarnare a părintelui Arsenie Boca” (iertată să-mi fie comparația, dar dacă te uiți la omul acesta și la poza cunoscutului duhovnic, o să rămâi frapat de asemănare).
Am aflat că e venit cu un proiect...
Dacă la început copiii l-au privit sceptic, iar el ieșea istovit de întâlnirea cu întrebările lor „din lume”, acum îi văd pe unii că-l însoțesc pe scări, vorbesc și în pauze. Nu știu cât va dura proiectul...
Pentru mine, omul acesta era o enigmă... dincolo de înfățișarea ecumenică, ochii lui îmi păreau cunoscuți... de unde?... de unde?
„A fost elev la noi”, îmi spusese informaticianul. “A făcut întâi Politehnica și apoi Teologia… a stat o vreme și la Muntele Sfânt”… nici de acolo… nici de acolo… Mă frământa ideea că nu știu dacă-l cunosc din altă împrejurare, din altă etapă a vieții noastre sau dacă nu cumva mintea mea naște… povești. Mă întrebam chiar dacă mă simt atrasă de el… fizic? Spiritual? Prin taina ce o ascunde? Ce e misterios și atrăgător la omul ăsta?
Doar când am aflat din ce generație face parte / când a absolvit liceul, misterul s-a elucidat!
Făcusem anii de liceu în școli învecinate… mergeam în unele zile pe același traseu la școală sau de la școală. Știi, oamenii aceia care fac parte aproape zilnic din viața ta și cu care nu vorbești niciodată?
Așa un om era acesta… să-i zicem Alin. Brusc mi-au revenit în minte anii adolescenței…toate diminețile în care așteptam la semafor… în care ne întreceam “care-ajunge primul”... zilele în care ne întristam că nu ne vedeam, căci pornisem prea devreme sau prea târziu...când ne făceam griji unul pentru celălalt.
Apoi, ieșirea de la școală... singuratici și obosiți ori cu prietenii zgomotoși în jurul nostru, scuzându-ne parcă că nu ne putem acorda suficientă atenție. Mereu mențineam o oarecare distanță între noi. Rareori am fost alături, la vreun semafor, lăsând apoi ca distanța să se mărescă și roșeața din obraji să se estompeze.
Cu toate că am fost mereu considerată o înfigăreață, Alin a fost ... ”excepția”.
“Vrei să-ți fac cunoștință cu el?” m-a întrebat într-o zi o colegă.
N-am vrut! Îmi plăcea așa… departe și, totuși, atât de aproape.
Anii au trecut… ne-am răzlețit… Ne-am făcut familii… și am eșuat lamentabil amândoi. Nicicare nu avem copii, deși îi iubim atât de mult.
“Ce faci la noi?” l-am întrebat acum, într-o zi, pe culoar.
“Mă numesc… Alin!” zise zâmbind…ca un reproș de politețe sau ca un interes de conversație… asumată?
“Sunt într-un proiect…” și a mai zis, dar n-am mai auzit nimic… îi vedeam buzele cum se mișcă prin barba duhovnicească și-n mintea mea am recunoscut vocea de demult. Același râs… discret… Nu știu ce spusese amuzant. Am zâmbit și eu. Ne-am înclinat a salut și-am intrat fiecare la clasa lui.
Câteva zile nu l-am mai văzut… Ieri a apărut, răgușit, ușor febril… M-am oferit să-i dau un pahar cu suc… dar nu voia (era și o ideea nepotrivită pentru un gât iritat). I-am dat o pastilă de propolis cu echinaceea… ”Să fie primit!” îmi zise protocolar. Mă bufnise râsul… nu tare, ci în mintea mea, unde el e încă liceanul cu umeri de înotător și pas plutitor… cu toate bărbile și pletele ca de călugăr.
Azi, deși aveam ore până la 14… am învârtit niște documente, până s-a făcut 15.
“Ai zis că ai ore până la 14!” mă apostrofă, tocmai când mă pregăteam să plec.
“Mi-am făcut de lucru! “ zisei, doar ca să-i văd reacția.
“Întârzierea se tratează cu… Tico! Serios, am o mașină Tico. Ai una dintre ultimele șanse să faci o plimbare cu un astfel de vehicul, pe cale de dispariție”, mustăci, vădit șăgalnic.
“Nu te temi că vom călători într-o aripă?” întrebai, îngrijorată copilărește de diferența de “tonaj” dintre noi.
“Aș! Merită să verifici!”
Și uite-așa, m-am ales cu o plimbare cu Tico!
“În liceu mi-am dorit și eu o mașină tare, ca toți colegii mei… Apoi am uitat. Asta mi-e bună, consumă puțin, o pot parca oriune. Îmi fac treaba cu ea.”
Am râs tot drumul. Râdeam cu lacrimi… nu din cauza mașinii, nici a vorbelor lui… ci pentru simplul fapt că iarăși avem același drum… la venirea și la plecarea de acasă… cu toate că,  în ultimii 28 de ani, ne-am mutat în alt cartier decât cel din vremea liceului, și, fără s-o știm până azi, am ales aceeași zonă… Destinul a făcut însă că nu ne-am văzut niciodată de-atunci… nici pe stradă, nici la magazine… nici în parc…
Ce mic și ce mare e orașul acesta!
Stiți voi câte gânduri, sentimente și amintiri încap într-un Tico? Încercați!
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

THE SWEETS
- Rodica, darling, do not go through my pockets again.
- No daddy, I never do that! And she crosses her legs and her fingers behind her back.
- As you say darling! And no hoards of children in the garden.
- No daddy! And she crosses her legs and fingers once again.
- You’re indulging her dear. All those sweets you keep bringing her. Utters his wife as she is painting her long polished nails.
He kisses her in passing, hugs darling Rodica and ruffles Dorin’s hair, who never gets any attention as he is still at kindergarten.
It is scorching hot and the tarmac is melting under the shoes.
Rodica and Dorin are perched on the top of their fence, in the hope of finding other children to play. They can see the neighbours’ children walk towards them. They start waving. Rodica runs into the kitchen, picks up the key and opens the gate to let them in.
 “Come in! Mum does not mind! She is painting her nails!” The children walk into the yard as a fluffy dog starts barking straight on cue.
“Pay no attention. It doesn’t bite!” Rodica shakes her new dress as she walks along the path.
“I can give you some sweets!” she says smiling with both mouth and eyes.
“Daddy always brings some for me, every day!” she says salivating.
They enter through the open living-room door.
“Who are you with, darlings?”
“Just the children from next-door, mummy!” says Dorin.
“What shall we play? But first, let’s get some sweets. Then we can play in the barn!’
Rodica leaves the room and rummages in the usual place inside the sideboard. Nothing. She goes into the hall where her father hangs his coats.
 “Rodica, you mustn’t go through daddy’s coats! He said you must not! I’ll tell of you!” says Dorin with a worried face.
Rodica comes back into the room. She is waving a small brown bag.
“There are only two sweets. How are we going to share them?
Lucia looks at them, and makes a gesture with her mouth,
“They look like medicine tablets,”
Her younger brother, Relu who is checking his nose with his fingers, mumbles:
“I don’t like these sweets!”
Costel, the violin player, who is full of himself as his uncle is a philharmonic director in the capital spares a glance,
“I don’t like their colour!”
Maruca moves her nose up and down,
 “I like only chocolate bonbons!”
Dorin, who is scared of his father utters forcefully,
“I am not touching them! Daddy said we must not go through his pockets!” With a glowing face, Rodica stuffs both sweets into her mouth full of expectation. Her face goes funny, as if she were biting from a lemon. She spits out only one of them as the other one has already gone down her throat.
“They taste disgusting!”
“I told you, haven’t I?
“Mum, mum!”    
The children look at each other. They are bored.  Throats parched and rumbling tums. They walk home.
The sky is a burning blue mirror and the gardens bombard the air with a smell of rotting lilies.
Maruca runs up the grand stairs of the house with the Italian façade and through the heavy oak doors, and passed the entrance hall, she collapses on a kitchen chair.
“Wash your hands and try some aubergine and char grilled pepper salad.
“Scrumptious, grandma!” she says after she gobbles up a whole glass of water!
Outside, one can hear the siren of an ambulance.
“I wonder who has been taken ill!” Says grandma, but Maruca takes a bite from grandma’s salad
“Grandma, it’s very good!” and the morning disappears from her mind.
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

CEI  BINECUVÂNTAȚI
...cei din urmă – la ospățul luminii -  au
pășit – ca pe străfulgerări de
nori albi – întru
nimic tulburați - cei
binecuvântați
 
toți sunt – pe sub de purpură straiul
uimirii – dincolo de logostele
logofrați
 
grai dezleagă ei
muților – spre a-L slăvi - cu
lacrimi de-mpărătească bucurie – pe cel
fără an – pe cel mai
luminat sărman – străjuind el între
vinluminare și
vie
 
și tot ei dau iarăși zori-de-ziuă
ochilor asfințiți istovirii – spre a pătrunde – cu
foc de pace-ntru harpe  – tainele
cerului – păsărilor și
înțelept subpământului
șarpe
 
ei sunt magii – harnici meșterii
înaltului și
întregului – acolo unde – pe la
încheieturile casei – au început să dumice
căpătâiele și să-mbăloreze
frâiele - să
surpe și să sâsâie sfruntat – limbile
josului - înjosirii – ale
frământului și frângerii firii – acolo unde
vipera singurătății a
vomat partea – înnegurând buna măsură și
cartea
 
ei dau fântâni de cerbi însetaților și
verde-nfrunzire de crengi – celor cu
mădulare de cântec
secate
 
și flori deschise de pururi redau
celor care-au pășit – cu tot cu mirosul
prealegănat al tinii -  în arca
lumii luminii - și au
uitat mireasma grădinii
 
strunele lor îngână - jertfelnic
epopeile firii – versetele
amintirii – învolburarea dulce și
mirii și mierii - și
mai cu seamă – fulgerul
învierii
 
de pe degetele-n necontenită
mângâiere de harfe – curg
picături înflorite de
sânge: pică
picăturile pe obrazul Celui prea îngândurat
 
astfel – Regele Ospățului
dă deîndată semn că-i
aici – mereu: nicio clipă – nicăieri
n-a plecat
 
doar că în mijlocul lacului șoptitu-i-a
nenufarului – cu mult mai
curat
 
...iar ospățul – rază cu
rază – având priveghere și
a strunelor pază - de-acum în stih
prefirat – poate
să-nceapă – fără sfârșit – fără
păcat
 
STIHURI  PE NERĂSUFLATE
el îmi cunoaște toți pașii – dinaintea
clintirii: mi-a
binecuvântat cărămizile – una câte
una – chiar în timpul zidirii
 
mireasma lui mi-a înlocuit
stihul și răsuflarea – acolo
unde-ncep eu a desluși
zarea
 
el îmi este dimineața
seara și
mai ales noaptea – care-i adevărata
amiază – acolo unde lumânarea
și-a tocit – întru
lumină – toată
ceara
 
TĂRÂM
copacii – pe-un tărâm haìn și nins
cu făclìi de promoroacă s-au aprins
iar câinii gerului din làturi mușcă
paznicu-n ceruri a mai tras o dușcă
 
palat de gheață și colibi de frig
încremenit-au preajmă șarpelui covrig
răzbit de vise – nu se-nalță glas
iar dinspre-ocnìța zării zeii nu fac pas
 
din pușcăria albă nu-i scăpare
unde-au fost chipuri – orbii-au dat cu vare
e-un vălmășag de nevăzut și frică
 
nici pasăre nici suflet nu s-ardìcă
e o bolirea-a stanei privegheate
e-o lepră albă-n albii blestemate
 
MĂRTURISIRE
Dumnezeul meu – Dumnezeu al
luminii înțelepte și al
umbrei celei drepte – Dumnezeu al
izvoarelor neșovăitoare – aflate mereu cu
toate șoaptele
pline – la porțile grele-ale
pământului – atotcercetătoare
 
Dumnezeul meu începe din
mânăstirea pădurilor – unde
cercetează copitele inorogului și
solzii orbitori ai lemùrilor - începe din fâlfâirile
vultùrilor – din cremenea și
fulgerările rodnice ale
munților – din copacul cu păsări cel
trainic - din
înalt și din
tainic
 
Dumnezeul meu – Dumnezeu al
nunții între soare și lună – al
cântecului de strună – dar și al
dezbătutului sfat al
mumelor – al giuvaierelor zării și-al
adâncului mării – al drumului și-al
drumelor - al smaraldului
frunții și al dogorilor potolite-n
iubire și-n glăsuire de
aștri
 
Dumnezeul meu nu mi se arată între
trăsnet și spaimă – nici nu mă
suduie – nici nu-mi ia din haină – ci șade noaptea în
mijlocul lacului - și privește – fermecat și
pe gânduri - cum
lebăda unduie
 
Dumnezeul meu – Cel Care nu mă vrea
vierme ori tină – ci mă ridică
în slava Sa lină - și frate
îmi spune – întru toate cele
orânduite și bune
 
Dumnezeul meu nu mă vrea rob de pe
alt mal – ci doar să sorb – din când în
când – dimpreună cu El – din
Potirul Graal
 
Dumnezeul meu nu are sânge pe
mâini - și nici prejurul Lui nu e
privegheat de câini: Dumnezeul meu
este mai înalt decât visul – mai
împăcat decât paradisul
 
Dumnezeul meu este
harnic în lemn cioplitor: năzuiește
astfel – spre inimă – spre
foc – spre alean și spre
dor - și mă ia lângă El – să-i fiu
în răstimpuri – deșteptat
ajutor
 
Doamne – cu Tine dimpreună
trudesc până la focurile de
seară – iar mâine dimineață
tot ce-am început azi – vom continua
cu împreună-bucurie – cu ochii împrospătați și
treziți de apa vie
iară
 
SONET EXASPERAT
umil se pierd în pulberi omeniri
din când în când – o rază minunată
smulge și izbăvește printre miri
un fir de colb al lui „a fost odată”
 
pe-o creangă sui înalt spre Dumnezeu
pe alta mă scobor între suspine:
la mijloc de cântar – oar' cine-s eu?
...stejari foșnesc – tot între rău și bine...
 
dungat pușcăriaș mă plimb prin lume
purtând stigmatele amestecat
...decât să-ntreb și nimeni nu mă-ndrume
 
mai bine-s ucenic la fulgerat:
să scaperi – nu te-opri din făptuire
și nici s-alegi: ori crimă – ori iubire!
 
CÂRCEI DE IUBIRE
nu-mi pasă cu cine: până și
cu moartea aș face
dragoste
 
fac cârcei de iubire – la fiecare
astrală rotire
 
bâzâie-n stupul meu
răzvrătire: timp ca nealtul
își iese din fire
 
am tot strigat la porțile
zeilor: n-am dovedit decât
imensa lor capacitate de
neamintire
 
trec prin foc – trec prin
nămeți –  prin rai și prin
iad: cavaleri și domnițe-n delire: eu
sunt tare grăbit – mort-copt
trebuie să ajung la
iubiri și la Mire
 
sunt așteptat de jeraticul
munților amurgiți – de cântec din
stele: tot mai asurzitor și
amarnic îmi fâlfâie prin sânge
zboruri de iele
 
sunt bolnav de boala
aștrilor – voi visa
visul nebun al
sihaștrilor
 
...va fi foc – va fi jar – va fi
seară: cetatea mă-mbie spre cer – scară cu
scară – treaptă cu
 
treaptă - spre
o lume nicicând înțeleaptă – răstignită
numai pe lumină și faptă
 
...e seară – e noapte și
iar dimineață: nimeni – decât
vântul și Sfântul – nu-mi
cunoaște cealaltă față
 
CĂRTURARI  FĂRĂ  BALADĂ
cărturarii uitat-au de-mpărăție
pentru ei – cartea nu mai e vie!
sceptrul și-l fac din minciuni și din spume
tot ce-i lumină – pentru ei nu e lume!
 
oceanul se zbate la gură de peșteri:
pe-aici izbucni-va din foc Noul Prunc!
cărturarii-nchid cartea cu cei nouă meșteri
tocmai la capul când Manea s-arunc'!
 
mireasă a lumii – tu Ană zidită
tu suflet Cetății și fără ispită
vin peștii  la malul de apă-odihnită
 
rugămu-ne ție: deschide iar Cartea
alungă din lume și gheața și moartea
alină nebunii - și lasă-le partea...!
 
BALADĂ SANCHIE
Motto:
baladă sanchie
agheazmă să fie:
pe unde treci drace
prostituezi pace
 
voci prin semne își pierd steaua
greu îmbătrânind arcușul
mitraliera și cățeaua
latră podidind culcușul
 
nu mai cerne-astralitatea
când ai ciuruit dreptatea
toropită de beție
cântă-orice filosofie
 
licărind prin lupii firii
moartea lăfăie haremuri
sindicat al nemuririi
sfătuiră șapte vremuri
 
cinice orbiri de păsări
se prefiră prin destine
amurgind îți pari că răsări
aninat de cruci jivine
 
tiranìi de nervi și lume
te-au îngenuncheat în geruri
șuieră cuvânt cu spume
oricând vei spori spre ceruri
 
vomă valsuri și demență
îți îndrăgostiră jurul
moluștele sunt urgență
racii-și râd de zeu mahmurul
 
slovele-și alungă cartea
iar păduchii-și fac regate
totul își înjunghie partea
eu de mine se desparte
 
foaie verde rug de raiuri
stinge lumânări pe limbă
din colindă țipi în naiuri
prin muzeu călău se plimbă
 
vindecând priviri lumine
destupăm peșteri de îngeri
nu e rău și nu e bine:
un eon întreg de frângeri
 
nu-s nebun – nu ești vermină
dar îmbătrânim cu rândul
călărind pe unde-cândul
gându-n lampă se termină
 
O  STEA CU COADĂ
30 Decembrie 2013
uită-te pe cer – uite o stea cu coadă (o
cometă - așa cum o numesc tratatele
științifice) – uite-o cum cade...
 
...ei – cade! – își plimbă și ea
înfrigurată – coada exasperat despletită - prin
univers: dacă
ar sta pe loc – ar vedea-o întreg târgul bârfitor cosmic al
universului – cum plânge – cum îi
curg lacrimile
șiroaie – pe obrajii de
foc - amintindu-și de
dragoste (amețitoare - precum
oceanele înstelate)  - de
neamurgită fala ei – coordonate expirate și totuși
astrale – întregi precum
durerea ei: și ea
nu vrea ca nimeni din
cosmos - s-o știe-ndoliată  în
faldurii marmoreeni ai
durerii – ori  - mai
rău - s-o
compătimească
 
...așa stând lucrurile – a decis să
hoinărească – exasperat
despletită  -   într-o grabă tot mai
febrilă – tot mai
suspect de
febrilă grabă – iluzionându-se că va
afla – undeva – la coada
cozii haosului – ceea ce – tragic
a pierdut – de cine știe când – cine mai știe pe
unde
 
...aleargă – cu tot mai sporită
viteză  - până înnebunește de tot - și se
stinge – într-un colț  - total
obscur – al universului – deplin
neștiută
 
...și pletele de cenușă i se revarsă – se
depun – în sfârșit – extrase din orice andromahic
zbucium – ori metafizică
neliniște – pe a nevăzutului preamiloasă
pernă
 
...ia – acolo - niște lacrimi de
foc  - pierdute pe
drumuri stelare  – dimpreună cu atâtea
pătimiri – extaze și vise
umilitor pustiite - tiranic
secate – toate în încercarea de a fi – până și
Lui Dumnezeu – ascunse – dintr-o regală
halucinată agonie – exasperată
mândrie cosmică
 
POETUL ȘI GOLGOTA
durerea mea este
fertilă: cu ea am scris pe ape  – în
miez de noapte – tot mai
înverșunat și
aproape -  și
dintr-odată s-a arătat – strigăt
dilatat – luna -  îndată răzvrătind sub
valuri  - mii duhuri – care-și zvârcoleau
dulce – armele și sângerarea lor
licurindă de
aur
 
nu am putut sta departe de
suferința mea: trebuiau
mișcați munții din locurile
comune - și slovele să intre în
luptă cu cartea
 
nu deveniți sclavi nici de
iubiri – nici de
uri: deschideți ale rănilor
guri
 
numai după răcnetul galactic de pe
Golgota – s-au supus
înțelepte - șirurile nărăvașe ale
Sfintelor Scripturi
 
PASTEL SICILIAN
vâslind cu jind pe apele de aur
căscând abisuri vechi de răzbunare
sicilian în sânge și-n mirare
străbat istorii și le devin faur
 
sumbre-s – pustii ciclopice palate
ornice mari torc ceasuri verzi de haos
duhuri de prinți cu spadele-nmuiate
în fierberea de-agheazmă din pronaos
 
ard pe pereți – cu frescele deodată
blesteme – jurăminte și extaze
aici nu-s inorogi – Cea Preacurată
 
așteaptă blând un răsărit de raze
așteaptă sânge scurs să intre-n teacă
...dar vremile-s în flăcări – mila-i seacă
 
IARNA POETULUI
statornicia răzvrătită-n haos
a descleștat catalepsia iernii:
s-au prechimbat demența-n sfântul naos
iar Dumnezeu în paznic al povernii
 
nu-s martor nici prepus în balamucuri
nu cred în moarte – ci în luminare
dar când îți vin pe cap mii de buclucuri
îi ceri cuierului asemănare
 
nu vreau să fiu salvat de oarecine:
mai bine-ascuns în nimeni  - bine șters
și m-aș dori-n coclauri mărăcine
 
decât să mă agațe altul – ca pe-un vers
l-al său panaș ce-mi răstignește rima
...ce-asiduă binevoitoare-i crima!
 
EPILEPSII  HIBERNALE
delire de-obârșii înoată prin albii
sever  heruvimii veghează Frumosul:
poemele iernii îngheață prinosul
sublim cerșetor mai fumează din salvii
 
feți-frumoși pe cai albi călăresc în oglinzi
se-mplinesc epopei întru floarea din meri
negustor de povești – ești dispus să mă vinzi
scăpărării eterne din ziua de ieri?
 
cine sunt – cine ești: sunt tociri de cuvinte
acolo în cer minunat se mai minte
în lectica morții-n huzur fără ceas
 
uităm simfonia din ultimul pas
...pe zăpada măririi citesc răsuflări
furtuna de-extaze se iscă pe nări
 
DESCÂNTEC
să fii singur – să fii mort
să fii dor de pustiire
să încapi cu Crist în cort -
stele cântă la clavire
 
lună lună tu nebună
vine mire cu-o cunună:
să veghezi la înlunare
doamnă mare doamnă mare
 
nu iubesc și nu las urme
într-o lume de cabale
las cuvântul să mă scurme
pân-ajung ulcici și oale
 
la ce bun să vă spun visul
cine-ar prinde astru-n mreajă?
trece-n dricuri paradisul
și renunț la orice vrajă
 
și renunț la amintire
și renunț la a fi fire -
Olimpul e-o mânăstire:
o s-o sui dintr-o privire
 
se cernește vinu-n cupe
nu mai caut Sfânt Graalul:
ce să-mi știe sfinții halul?
orbii vin slova să-mi surpe
 
nu mai vreau să repet viața
ca pe-un cântec de osândă
nu mai vreau să stau la pândă
să mă vândă precupeața
 
rag în cer analfabeții
psalmii vrajbei și-ai pierzării
nu mă-ngân eu cu isteții
incendiator tăcerii...
 
sunt atât de plin de fluturi
și orfan de crisalide:
ca pe un covor mă scuturi
și-am zburat drept la silfide
 
mulți se plâng de inaniții
de prostie niciodată
eu nu sunt al lui ”vreodată”:
eu dispar pe la solstiții
 
taină taină fără strai
ce frumoasă tu ardeai
taină taină arlechidă
mag încolăcit de-aspidă
 
să fii paznic la safire:
să treci pe sub patrafire -
când se zbate miez de noapte
să nu fii decât trei șoapte
 
CHIBZUIESC
ireversibilă solia – sec norocul
fidel vestește cum că cinci fântâne
au hotărât de mult morții-mi sorocul:
oglinzi recit vandalic – sting lumine
 
în crisalidă – strai de tragedie
cu negre mantii – straturi – mă închid
și dacă-i prea curândă moartea-mi vie
târzie-i mântuirea în lichid
 
agheazmă vin uleiuri rozmarine
îmbălsămez ciolanele de timp
și drac n-apucă – nici înger spre bine:
 
se vremuiesc colindele-n Olimp
...singurătatea-n sânge – chip negustoresc
ascuns-am spre dobândă:  noi vieți agonisesc
 
RĂNI  ȘI  RĂNI,  SOMN  ȘI  SOMN
8 Ianuarie 2014
sfânta treime-a punții către om
mâhnită se cutremură cu munții:
chemând spre-aureolă rana frunții
răspuns pițigăiat primi – de gnom
 
trimis-a-n drumul mântuirii vultur
copaci a smuls din somnul de sămânță -
dar ucenicii-au somnul de priință
și omenirile-ntomnate-ncet se scutur
 
risipele de fulger și lumină
s-au resemnat pe malul spulberării:
deși-n grădină nu se află vină
 
scăpați din gheara încăpățânării
vreo doi serafi se scarpină-ntre raze
căutându-și rana scurgerii de-extaze
 
(VII) Oriunde-s eu, e locul de osândă
Şi  aerul miroase a tortură:
Pofte cu nări umflate stau la pândă,
Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.
 
Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,
Stă neclintită Roata de Lumină:
Întinse mădulare, ea îmi frânge,
Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.
 
Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,
În mine se izbesc şi se frământă.
De-aceea nu se-ncheagă în cetate
 
Fiinţa mea de demonie frântă  -
Şi unde-i faţă-acum  -  apoi e spate
Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă.
 
(VIII) Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară
Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  -
De nicăieri nu se ridică plângeri,
Iar din corole băsmuieşte vară.
 
Ridic palate din puteri de rouă,
Iar rugăciunea o păstrez în crini;
Cu ochi de mir, albastrele jivini,
Din candela iubirii, iau lumină nouă.
 
Unul pe altul, patru răsărituri
Se-aprind  -  smerind întinsurile firii;
Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri  -
 
Şi peste-această ţară a plutirii
Şi-a razelor alcătuite-n schituri  -
Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.
 
(IX) Tăria-n falduri cade peste mine,
În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,
Iar buza mea, treptat, încremeneşte,
Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.
 
S-au meşterit, în covălii de soare,
Armele toate pentru Mântuire –
Dar nu văd vre un loc pentru izbire:
Oprite toate-n cer  -  nimic nu doare.
 
De-aceea,-n marea plină de extaze,
Se-mbolnăvi, cârtire şi de vină,
Arhanghel cu Smarald: vomat-a raze,
 
Spre-a nu-adormi, din lipsă de pricină,
Dumnezeirea plină de emfaze.
Vecia-era plictisitor de lină…
 
(X) Se răscolesc păcate din părinţi,
Rostogolind vâltori în fii de fii  -
Şi nu se mai opresc, ci cresc urgii
Şi rodnic se plodesc ai beznei prinţi.
 
O, Doamne-al meu şi strigăt de durere,
Tu însuţi te-ndoişi de-al Tău Părinte:
Cutremurat nedumeririi sfinte,
Pe cruce, lămurire-ai vrut a cere.
 
Dar Te-ai întors, din nou, spre cunoştinţă
Şi blând Ţi-ai revenit, iarăşi, în fire…
O, Doamne, dă-mi acea ştiinţă,
 
Învaţă-mă savanta răsucire,
Pentru-a mă-ntoarce-n Tatăl spre fiinţă,
Făr-a mai căuta rost, ci liniştire!
 
(XI) N-am avut nici iubiri şi nici iubită:
Înalţă, Doamne, crinul în pustie!
Măcar ceva din mine ca să fie,
Măcar să par că miros a ispită.
 
Când mă despoi, se vede doar văzduh
Şi când respir, nu prihănesc oglindă;
Par pământean, dar nu-s decât un duh
Hoinar, tânjind către cereasca tindă.
 
Dă-mi greutate, umbră spre fiinţă,
Să simt o diferită-mbrăţişare,
Să nasc păcatul măcar spre putinţă,
 
Să se despice-o zare de-altă zare!
Dă-mi, Doamne, zborul de priinţă
Şi coborâşul într-o amânare!
 
(XII) O, tu,-nflorită ramură divină,
Sufletul meu s-a agăţat de tine
Şi năzuieşte, iară, să se-aline,
Săltând spre cer  -  ca de pe-o trambulină.
 
Zarzăr în floare, tu, minune-a lumii,
Ard straiele pe tine, ca heruvii!
S-au revărsat luminile, în fluvii,
Peste doi oameni, ce-şi ziceau “postumii”.
 
Un El şi-o Ea încep, iarăşi, scriptura,
Mistic orbiţi de raze furibunde  -
Nu ştiu iubi  -  nu s-a născut nici ura,
 
Iar Şarpele amărăciunii de sub frunte
Abia porneşte-a-şi spirala făptura  -
Seminţe-s, doar, nevoile de punte…
 
(XIII) Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;
Încarc pocal cu-otravă şi lumină -
Şi te poftesc la Cina de Rutină,
Cea după care înfloresc toţi Mirii.
 
În palma ta strecor inel de şoaptă,
Ne închinăm cununile spre lac:
Până şi stelele rotirea-şi tac…
Luna din cer, acum, va cădea coaptă.
 
Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,
Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:
De sus de tot, boltirile sihastre
 
Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!
Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre
Clocesc vestiri  -  că Înţeleptul creşte…
 
(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,
Am ochii injectaţi de ceruri:
Trecui prin piatră şi prin geruri,
Vă scriu grav din Lacteea Cale.
 
Mireasma smirnei peste munte
O las s-adumbre Feţi Frumoşii  -
Să se pogoare îngeri roşii,
Pe-a Gòlgotei încinsă frunte.
 
Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,
Cu palma mângâi prunci fierbinţi;
Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,
 
Îndemn la risc pe preacuminţi
Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,
O mantie arzând de sfinţi.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CLIPA ŞI EXTAZUL
Poezia şi acidul acestor bolboroseli scânteietoare..
Înaintezi pe suprafeţe imprecise. Mai indecis
Ca trestia de lângă lacul auriu.
Lucrurile şi cheia cu care se intră în lume.
În pauza dintre două crime gemene.
Perfect conştient. Apa din vis. Cuvântul
Care mărşăluieşte prin ţinuturi iconoclaste.
Vestigiile aspre ale memoriei. Un scâncet
În iarba albastră a copilăriei. Clipa
Şi extazul de dincolo de timpul tău victorios.
 
O VOCE STRĂINĂ
ah, arta, despre ea să vorbim cu gura plină
cu mâinile adunate în jurul paharelor de ceaţă
pe străzile austere cad destine melancolice
aduni dovezile unui ospăţ derizoriu
e marea simulare calea spre un adevăr intangibil
câtă nemurire pe vârful unghiilor tale câtă
neputinţă în micile rigole de la marginea vieţii
o fereastră a zburat în somnul tău de dincolo
un fluture nemilos împarte fericirea în pieţele publice
veniţi şi luaţi lumină lumina e un ţipăt un fruct
pe care îl culegem cu degetele noastre sălbatice
o amiază diafană peste lucrurile întâmplătoare
şi multă înţelegere în faţa zâmbetului de oţel
totul e clar şi imaginea aceea îngheaţă în tine
totul e clar nu mai poţi ieşi nu mai poţi reveni
o voce străină decretează dezastrele tăcute ale zilei
 
MÂINE VA FI
aşa şi nu altfel o descriere a cuvântului
căutându-ne căutându-ne pe după vieţile blânde
escamotări de rutină legi la marginea inimii tale
o descriere a cuvântului o casă pe dealurile albastre
atâta tot zădărnicia retinei
în crângul înflăcărat du-te acum
mâine va fi mâine ceva va veni
din depărtare o respiraţie amară
litere albe ca un craniu sub orizont
sub lunarele pedepse de atunci
opreşte acele aparenţe strălucitoare
acea deriziune a petalei îngenuncheate
mâine va fi mâine ceva va veni
din depărtare o respiraţie amară
aşa şi nu altfel o descriere a cuvântului
şi noi neînvinşi oh da neînvinşi
 
DIN DOI ÎN DOI
ai trecut pe lângă ea fără
să-i dai importanţă. o întâmplare
albastră din şirul acela dement.
pielea văzduhului învelind mici
excrescenţe benigne: aici e rost de ghicit
în cuvântul abandonat pe mese strălucitoare.
dar limba pe care o vorbeşti nu mai
există. nici cuvântul tentacular de la
capătul firului. doar lamentaţii
asurzitoare. vociferări impudice. o totală
lipsă de respect pentru mâinile roşii ale
celor ce nu iartă. dar tu
ai trecut pe lângă ea fără
să-i dai importanţă. fără să ştii
codul acela tăcut care-ţi însufleţeşte disperarea.
numărând din doi în doi
îngerii căzuţi de-a lungul canalului.
 
MOARTEA VA FI CÂNDVA
e bine rosteşte încet silabele
vino spre mine
(adormi cu gura pe un tăiş sonor)
vei înflori în numele unui destin necunoscut
e bine vino spre mine nimic nu durează
un pântec cald oricând ne primeşte
ne duce în călătoria de care nici nu ştiam
avem timp pentru gesturi intransigente
pentru măreţe căderi în blândeţi necalculate
vino spre mine aici acolo
şirul se va întrerupe odată
moartea va fi odată pe un pod strălucitor
aici acolo vino spre mine
rosteşte încet silabele du-le departe
du-te şi tu, fericitule vânt
moartea va fi cândva pe un pod strălucitor
 
VEI FI FERICIT
Imperfecţiunile lumii la răspântii strălucitoare.
Lecţia despre îngeri în sălile goale ale nemuririi.
Miracolul desuet care ucide dâra de foc a neantului.
Câtă credinţă, atâta deşertăciune. Câtă iubire,
Atâta cochetărie cu meandrele nimicului.
Vei visa şi vei fi răstignit. Vei spera
Şi nisipul îţi va devora sufletul.
Vei privi viaţa înmiresmată din spatele tău
Şi vei deveni un stâlp de sare:
Vei fi fericit.
 
O ALTĂ MĂSURĂ A LUMII
Am fost aproape de silaba atroce, i-am simţit
zădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor.
O singură mişcare pornită din elanul pauper
al mâinilor care nu mai cunosc singurătatea.
Şi semnele se arătau vii, ca nişte
umbre de fier pe cerul neputinţei noastre.
Am fost aproape de silaba atroce, când
somnul trecea ca un condor beat peste podişuri.
De acolo ştiam că începe
o altă măsură a lumii, mai simplă: acel artificiu
cuibărit odată cu iarna în inima lucrurilor.
Acea uzurpare de sine ce-aduce cu ea împăcarea...
 
DUMINICILE MELE AMÂNATE
Nu mai vreau trufia verbului.
Minciuni şi eşarfe colorate în ochiul
care se apropie, îndepărtându-se.
Prinţul albastrelor alcooluri. Râsul care
nu mai ucide, nu mai tatonează
cărarea intimă: o existenţă mică,
duminicile mele amânate.
Şi peste tot
zăpada neagră
zăpada neagră
zăpada neagră.
 
TOTUL VA FI O POVESTE
şi tu vei fi supus timpului, cum vei fi
supus morţii. vei vedea lanurile de grâu,
merii în floare: o înţelegere a firii,
o propoziţie stelară înfiorând pământul
mai presus de carnea ce se usucă şi piere.
te privesc şi dincolo de chipul tău e noapte,
o neagră oglindă multiplicată în pajişti fierbinţi.
sinele se întoarce în lucrurile care pleacă,
precum neodihna în oasele îngerului.
vor fi arbori în amiaza ta fericită,
iar timpul va fi o poveste, va fi o poveste.
 
PRINTRE FIARELE BLÂNDE
Ai vorbit despre măruntele ipocrizii
ale zilei de ieri. Un discurs perfect
ca lama unui cuţit în zori.
Ca o ploaie neagră
peste memoria unor zei infideli.
 
Voiai să treci pe malul celălalt,
să cunoşti
nebunia silabei în alveolele timpului:
simpla expresie a unei solemnităţi expirate.
 
Căci
nimeni nu mai ştie strălucirea rănii,
cenuşa poemului în inima dimineţii.
 
Ai vorbit despre măruntele ipocrizii
ale zilei de ieri.
 
Cine te-a trimis
printre fiarele blânde ale vieţii tale?
 
STEAUA DE-ACUM
fiecare
luminând înlăuntrul său
înlăuntrul morţii sale
să spună da
venirea ca un timp al altui cuvânt
toate adevărurile toate utopiile
steaua de-acum
fără glas
fără memorie
 
CA O ZĂPADĂ
...Atingându-se
atât cât să însemne ceva,
forma care corupe,
conturul gândindu-se
pe sine,
un anotimp pe tarabele gloriei,
când corpul pluteşte,
pluteşte,
reminiscenţe iernatice,
dar în urma sa plânge fiul iertat,
sufletul peste dealuri,
în purpură,
ca o amintire a propriei umbre,
ca o zăpadă a fiinţelor victorioase...
Geo Galetaru (Dudeştii Noi – Timiş)

RITRATTO DI CERVA
Come una pazza furiosa
L’ora sta correndo
assieme a noi su questo
treno grigio.
Non siamo soli
pure quella catena di ferro
accecato dalla rabbia corre.
E dove stiamo andando
di questa corsa infernale
del tempo che lentamente ci brucia?
Il mio viaggio è lungo e temporaneamente
si fermerà in questa enorme città.
Tu, tu cerva
Dipinta in fretta sui muri, piuttosto dimmi:
c’è qualcuno fra la gente alla stazione
che ti aspetta?
 
PORTRET DE CĂPRIOARĂ
Ca un nebun furibund
timpul se scurge
alături noi în acest
tren cenuşiu.
Nu suntem singuri
iar acea înşiruire de fier
orbită de furie aleargă.
Unde mergem
în aceasta cursă infernală
a timpului ce încet ne mistuie?
Călătoria mea-i lungă, iar acum
opri-se-va în acest imens oraş.
Tu, tu, căprioară
pictată în grabă pe ziduri, ia spune-mi:
există cineva printre cei din gară
care să te aştepte?
 
VIAGGIATRICE
Ehi, viaggiatrice silenziosa,
Ti rendi conto, fra non molto
Scenderai le scaline sbiancate
Dai passi e ti tufferai
Nella infinita immensità, senza
Aver mai pronunciata una parola.
Non abbiamo forse bisogno
Di dirci niente, di sentirci le nostre
Voci timide, mentre vibrano disagiate
Incomprensibilmente nelle nostre lingue?
E se io, poeta albanese, sentissi la nostalgia,
Sempre in viaggio fra i resti
Della vecchia Europa, nelle lunghe
Notti urbane?
Dove potrei trovare i momenti
E le ore spese in dialoghi taciti?
È tempo perso attendere
La prossima estate e per di più
Non siamo veggenti del nostro destino.
 
CĂLĂTORIE
Tu, călătoare tăcută,
înţelegi? Peste puţin timp
coborî- vei treptele albite
de paşi şi te vei cufunda
în infinita imensitate, fără
să fi rostit vreun cuvânt.
Or poate că nu e nevoie
să ne spunem ceva, să ne-auzim timidele
voci, vibrând stânjenite
şi de ne-nţeles în limbile noastre?
şi dacă eu, poet albanez, aş simţi nostalgia,
călător veşnic printre rămăşiţele
bătrânei Europe, în lungile
nopţi prin oraş?
Unde aş putea găsi clipele
şi orele petrecute în dialoguri mute?
Timp pierdut în aşteptarea
următoarei veri şi pe lângă asta,
nu suntem clarvăzătorii destinului nostru.
 
IO UN POETA STRANIERO
Non dormire, ti prego
ancora pochi minuti, resisti!
I tuoi occhi neri che con
la luce del sole stanno flirtando,
non li chiudere! Chiusi
vedono soltanto desideri futili
bussare. Quando snella camminerai
fra altri passeggeri svelti,
nessuno volgerà la testa
per ammirarti, tranne me,
uno sconosciuto, poeta da terre
lontane venuto e che sa parlare
soltanto con i versi.
 
EU, UN POET STRĂIN
Nu dormi, te rog,
Puţine minute mai stai!
Ochii tăi negrii ce
cu lumina soarelui cochetează,
nu îi închide! Închişi
văd doar inutile dorinţe
ce bat. Când ca o nălucă vei trece
printre alţi pasageri grăbiţi,
nimeni nu întoarce-va capul
să te admire, numai eu,
un necunoscut, poet din îndepărtate
tărâmuri, ce doar cu versurile
ştie a vorbi.
 
MISTERO
Quando gli dei ti diedero
la vita, pure le loro sfacciate
scomesse non smisero mai.
Nessuno sapeva o poteva intuire
cosa saresti diventata, a chi
avresti ubbidito, pur essendo
per loro una creatura divina:
Peccatrice insidiosa che è
sempre pronta a tentare tutto e tutti
nelle coincidenze dei destini,
o vendicatrice crudele
di cuori negli addii struggenti.
 
MISTER
Când zeii datu- ţi-au
viaţă, rămăşagurile lor îndrăzneţe
nu conteniră.
Nimeni nu ştia sau putea ghici
ce vei deveni, pe cine
vei fi ascultat, chiar dacă
pentru ei erai creatură divină:
păcătoasă perfidă,
gata mereu să afle totul şi toate
în coincidenţele sorţii
sau crudă  răzbunătoare
de inimi în sfâşietor bun-rămas.
 
IL MIO AMORE
Un tempo conobbi
una altra viaggiatrice, li’ nella antica
Grecia moderna. Errava sperduta
fra le storie come una sposa
appena fatto il grande passo
fatale in chiesa e
le canzoni accorate
nella mente rimaste.
Ah, maledizione,
Il tempo passato, arrampicato
sulle reti tagliate dei ricordi
non mi ha riportato, lei, la venere
Solare che ovunque mi accompagnava,
ora invecchiata, ma arzilla,
l’amica inseparabile mia,
la vecchia eco.
 
IUBIREA MEA
Într-o vreme am cunoscut
o altă călătoare, acolo-n bătrâna
Grecie modernă. Rătăcea pierdută
între poveşti, ca o mireasă
ce-abia făcut-a marele pas
fatal la biserică şi
cu tristele melodii
încă rămase în minte.
Ah, ce păcat,
timpul trecut, atârnat
în lianele tăiate ale amintirilor
nu mi-a adus-o, pe ea, Venus
cea solară, ce peste tot mă-nsoţea,
îmbătrânită acum, dar plină de viaţă,
nedespărţita mea prietenă,
ecoul meu vechi.
 
UN GIORNO NUOVO
Tu domani ti immergerai
Ancora e poi ancora per le vie
della tua città. Non è
un complimento lezioso,
nè ebbrezza per le bevande costose
che mentre penetrano
nel tuo corpo aggraziato, ti addormentano
il cervello e nel immenso mare
temporeggi disorientata.
Questa nostra
domenica forse non farà più ritorno
nel cuore. Giorno nuovo,
nuovi ricordi. Io in viaggi
apocalittici sarò ancora, lontano
dal tuo sogno svanito che fra
i versi incompresi geroglifici
diventerà ricordo, su questo
taccuino nuovo
appena aperto, su questo
primo foglio
per te offerto.
 
O NOUĂ ZI
Mâine te vei cufunda
iarăşi şi iarăşi
în străzile oraşului tău. Nu este
un moft sau vreo toană,
nici beţie cu băuturi scumpe
care în timp ce pătrund
în corpu-ţi graţios, îţi adorm
creierul şi-n marea imensă
te fac să aştepţi fără ţintă.
Această duminică
a noastră nu cred a se mai întoarce, vreodată, în inimi. Altă zi,
alte amintiri. În călătorii
apocaliptice voi fi din nou, departe
de visul tău dispărut, care printre
neînţelesele versuri  hieroglifice,
amintire deveni-va, în acest
nou jurnal
abia început, pe această
primă pagină
închinată ţie.
Arjan Kallco (Korçë – Albania)

CONGRESUL NECUVINTELOR
De congrese-avurăm parte
înainte cu toptanul –
iară azi, cu altă soarte,
congreseşte cam tot omul...
 
Deci, văzând c-aşa-i fasonul,
care  demos mi se cheamă
când din kratos vine tonul
spre democraţia-mamă,
 
necuvintele sunară
întrunirea în congres –
în doi timpi se adunară
şi aflară ce-i de dres,
 
când raportul fu citit
de alesul preşedinte:
“Vrem, le spuse el stârnit,
să nu fie ca-nainte.
 
Altă lume să durăm,
ce nelume să se cheme
- după chipul ce-l avem –
şi-unde omul fi-va vierme!”
 
Când elanul se mai stinse
şi ei toţi se aşezară,
mulţumiţi că se atinse
unanimul de-altă oară,
 
un sfrijit luă cuvântul
- neica nimeni în congres –
şi le spuse: “Sunt cu totul
uluit de-acest demers.
 
Ce vreţi voi? O altă lume
să rimeze-n necuvinte?
O avem cu vechiul nume
şi cu oameni fără minte!”
 
Făr-a fi aplaudat,
vorbitorul a pus punctul
şi la ţanc a demonstrat
că-s neoameni în tot locul...
 
VENI-VA ZI!
Când soarele s-a stins pe cer
pentru acei ce temniţa-nfundară,
părea că-n lumea asta pier
doar netovarăşi goi pe dinafară.
 
Şi braţul bolşevismului-narmat
păzea-nchisori secrete cât o ţară,
ca nici un plâns tăcut şi sugrumat
să nu se furişeze înafară.
 
După detenţii maraton
de ani şi ani cu zeghea-n spate,
doar firile oţel-beton
se mai nutreau cu libertate
 
şi-n grele clipe când la “neagra”,
şi timp şi spaţiu se poci,
doar inima în piept striga:
“Veni-va zi! Veni-va zi!”
 
URĂRI DE NOUL AN
Sfârşit e anul şi îmi pare
că ne-a tratat ca pe duşmani –
deşi ni-i datoria mare,
urez un sincer “La mulţi ani”!
 
N-avem motive să ne-ncredem
că-n noul an n-om fi sărmani –
cu toate astea-n legi prevedem
belşug în case pe mulţi ani.
 
Ne-am oploşit în Europa
cu cete de milogi ţigani
şi nu ne-a deranjat sincopa
cu romi pribegi şi fără bani.
 
Dar cum pe lume se plăteşte
tot răul scurs din bădărani,
românilor li se acreşte
cu descendenţa din romani...
 
Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult:
popor statornic de ţărani,
ce îşi doresc ca mai demult
comori în suflet şi mulţi ani.
 
Atâta doar că-n aste vremuri
schimbară plac-ai noşti faliţi,
încât urez printre îndemnuri:
Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!
 
DESTINUL!
Destul ne-am chinuit şi-am plâns
când cizmele la uşi băteau,
iar groaza nefiind de-ajuns,
ai nopţii oameni scotoceau
pe sub podele
şi saltele,
cu-n animalic zel nestins.
 
Şi-apoi în dube azvârleau
de-a valma trupuri şi boccele
şi prea puţin se sinchiseau
c-acei baloţi sunt ei sau ele,
când îi băteau
şi-i suduiau,
căci ei cei tari destinu-ntruchipau.
 
Destul mai plângem şi acum,
când ţara-ntreagă-i o ruină
şi visele ni-s toate scrum,
iar pomul vieţii din grădină
s-a pricăjit
şi ofilit
în greu miros de vraişte şi fum.
 
Destul! v-o zicem noi cei mulţi,
vouă ce mulgeţi astă ţară –
ne-am săturat de falşii culţi,
fardaţi cu şarm pe dinafară,
dar fără jenă
alogenă,
căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.
 
BALADA EUROCIOBANULUI
S-au lenevit ciobanii noştri
şi oile s-au boierit,
de când prin legi îi obligară
să progreseze-n oierit.
 
La şcoli ciobanii fură daţi,
iar oile la reciclări,
ca să priceapă ce-i vital
în biodiversificări.
 
Şi ce de lucruri învăţară,
fără de care stâna-i seacă:
cum oilor să le vorbească
în limbi străine câte-oleacă!
 
Doar astfel ei pot să probeze
că sunt ciobani continentali,
când în discuţii cu străinii
îi vor întrece pe batali...
 
Cu diploma de specialist
în păstorit şi alte cele,
precum e boala-ntre români
la pungăşii şi la belele,
 
oierului i se acreşte
cu gubă, bâtă şi cu straiţă
să cânte-n fluier, ori să facă
mereu aceeaşi transhumanţă,
 
ce-i imprimată mioritic
în românescul fel de-a fi –
o milenară împăcare
cu trebuinţa de-a muri...
 
Aşa că eurociobanul
- sătul de-atâta poezie –
se dovedeşte om pragmatic
când doar prezentul vrea să-l ştie.
 
La ce i-ar folosi trecutul
cu rătăciri şi ascunzişuri?!
Azi bani de ai, le ai pe toate
şi nu-ţi dai duhul prin desişuri...
 
BALADA PARLAMENTARULUI
M-aţi condamnat la Parlament
cu votul vostru-n băşcălie
şi vă simţiţi cam ofensaţi
de lozul din democraţie.
 
Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţ
şi firul să-l crăpaţi în patru –
suntem popor folclorizat,
unde isteţu-i musai hâtru.
 
Ce vă rămâne de făcut
de mă-ntrebaţi, vă spun îndată:
Mult haz să faceţi de necaz,
c-atunci îi lesne viaţa toată!...
 
N-am datorii la nimenea,
nici angajări primejdioase,
deci liber sunt şi-ndependent
să ling caimacul de pe oase.
 
De fapt, e cazul să o spun
cum că-n politică-i prostie
să te declari independent
când flerul la unire-mbie.
 
Cu-atât mai abitir în criză,
parlamentarul e dator
să-şi demonstreze sie însuşi
că-i demn de clanul zis popor.
 
Adept al cumpătării sunt
şi-oi fi întreaga mea viaţă –
să nu te-nfigi la caşcaval,
e ne-ncetata mea povaţă,
 
ci să ciupeşti doar puţintel
sub ochiul legii somnolente,
şi nimeni nu te va lua
la întrebări prea insistente!
 
Faţada bine machiată
fiind un vrednic emisar,
n-am teamă că-ntr-un nou mandat
n-oi fi un bun parlamentar.
 
BALADA BOSCHETARULUI
Cum fii suntem ai sorţii oarbe
şi voia noastră-i doar părere,
din faş-am fost menit stăpân
peste speranţele mizere.
 
Olatul nostru-i necuprins
prin parcuri, beciuri şi canale,
unde doar lipsa preamărim
ca demni supuşi ai vrerii sale.
 
Avem mândria s-aparţinem
unei fraterne obşti unite,
ca-n creştinismul de-nceputuri,
în care ferm erau ţintite
 
supreme-nfăptuiri umane,
precum iubirea slobodă, egală,
ori preafrumosul ajutor
dat neputinţei fără fală.
 
Aşa şi noi ne ducem traiul
cu contribuţii voluntare
în jeg, păduchi şi toate cele
ce-s părţi din vieţile amare...
 
Desigur, nu-s doar bucurii
în lumea asta prost făcută,
chiar dacă-n vis suim la cer
şi-o desluşim cât e de slută.
 
Fiind deci viaţa curviştină
cu fericirea omului,
nu strică dacă-i pedepsită
prin sila boschetarului.
 
Atâta doar că în binomul
format din om şi din viaţă,
pedeapsa omului revine
când se transformă în paiaţă.
 
FESTINUL MORŢII
(Dialog supratemporal)
Festinul Morţii prelungit
în silă se preface-n urmă,
încât bolnavă de urât,
ea simte dorul cum o scurmă.
 
Vrea să se scape de povara
vieţilor înăbuşite,
ce mii de veacuri i-au hrănit
orgoliul sorţii ne-ngrădite.
 
Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr
într-un trecut nemărginit,
trăgând cu coasa brazde late
prin viul din divin ţâşnit;
 
retează vieţi de sus şi jos,
căci ei de nimeni nici că-i pasă –
femei, bărbaţi, copii se sting
şi locul altora îl lasă.
 
Înfofolită-n neştiutul
cu iz de haos şi nefire,
aleargă Moartea-n lung şi lat
mânând a răului oştire,
 
ca jalea să nu ostoiască
în astă lume-a suferinţii,
unde neviu-n viu se schimbă
prin legi ce-s peste rangul minţii.
*
Din ziua când fu răstignit
Acela care-avu ca vină
că oamenii i-a îndrăgit
mai mult ca viaţa Lui divină,
 
chiar Moartea se simţi lezată
- în nesimţirea-i infinită –
de-a rabinilor îndârjire.
“Ce crimă rece, calculată”,
 
îşi spuse ea cu indignare,
gândindu-se cu nostalgie
la Cela care-ntâia oară
făcut-a morţii să învie.
 
“Sunt terminată şi-s pe ducă
când vrerea mea e afectată:
ba morţi sustraşi şi înviaţi,
ba răstigniţi şi fără pată.
 
Te rog, de-aceea, bun Părinte,
să mă dezlegi de ce-s legată,
iar sarcinile mele ia-le
cu nemurirea deodată.
Nu munţi de vreme mă apasă,
ştiut fiind că-s peste timpuri,
căci tatăl meu se cheamă haos,
iar mama-i noaptea din adâncuri.
 
Mă obosesc peste măsură
aceşti tirani şi asasini,
ce teatru joacă-ntreaga viaţă
cu perfidie de haini.
 
Se laudă că-s democraţi
şi binele îl au ca ţintă,
dar sunt hapsâni şi inumani
şi se mândresc că ştiu să mintă.
 
E drept, o fac politicos
şi fără urmă de regrete,
cum numai nişte inşi şcoliţi
pun adevărul la perete.
 
Bolnav e omul şi din el
s-a molipsit toată suflarea,
încât pământu-i strâns ca-n cleşte
de plaga zisă poluarea.
 
Cum omu-i condamnat să piară
dintr-un exces de-nfumurare,
consider că mă pot retrage,
ca să sfârşeşti a Ta lucrare...”
 
Răspunse Tatăl de îndată:
“Nu ştii nici tu, nici nimeni altul
când va suna ceasul din urmă!
O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul...
 
Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,
cum planul să Mi-l schimb din mers;
ce-am stabilit aşa rămâne
şi nu admit nici un demers.
 
Sunt Cel ce sunt din veac în veac
şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!
N-am zămislit ca să distrug,
ci doar să curăţ partea rea.
 
Iar tu să-ţi vezi de rostul tău
până-n minutul de pe urmă,
când va dispare tot ce-i rău
şi când puterea ţi se curmă...”

 

ETERNUL EMINESCU

(15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal)

Pătruns de milenara îndârjire

proptită-n doine și balade

pe vechi hrisoave voievodale,

ce în istorii adumbresc

după un tipic creștinesc

a semilunii strălucire,

la vremi eroice visează

însinguratul mioritic trup

înfiorat cândva

de-a buciumului arcuire

și de-a cavalului șoptire,

dar făr’ a ști ce-i bucuria

înveșnicirii sufletești,

până ce țara nu născu

Eminul nostru-n chip de Crist,

pe crucea românismului suit

de preadivina lui chemare

spre-nalturi hyperionare

ca sumă lirică de voievozi.

George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)


NE IARTĂ, MĂRITE!

Unicului
La ceas de tăcere ascunsă,
Cu ochii în lacrimi de seară,
Doar gândul plecat spre luceferi
Pe suflete picură ceară.
 
Din cer se aude un scâncet
Copilul de aur iar plânge
Şi plânsetu-i arde în noapte
Cu urme şi slove de sânge.
 
Lumina-i din ochi se răsfrânge
Spre dealuri şi munţi, către mare
Pământul întreg îl cuprinde
Departe, din zare în zare.
 
Tristeţea-i pe chip se citeşte
În juru-i stau stele aprinse
Pământu-i trecut în uitare,
De veghe, doar candele stinse.
 
Luceafăr la vreme de seară,
Luceafăr aprins peste lume,
Din ce supernovă răsari
De cazi spre întinsă genune?
 
Ne iartă, Mărite Luceafăr:
Lumina din candele-am stins
Şi-n cerul cu mâini ca de ceară
Iubirea, nicicând, n-am atins!
 
Ne iartă, Mărite Luceafăr:
Pământu-n genune-am schimbat,
Tot cerul în râuri de sânge,
Lumina, din noi, am uitat!
 
ŞOPTIND… EMINESCU!
Şoptind Eminescu
în cuvinte de dor,
şoptim... Cerului -
albastra-i culoare,
şoptim codrilor seculari -
verdea lor frunză
în picuri de floare.
 
Şoptind Eminescu
în cuvinte de-alint,
şoptim... Pământului -
boreala-i auroră,
şoptim marginilor sale
rotunde ca sânii de fecioară -
frumuseţea zorilor albaştri.
 
Şoptind Eminescu
în cuvinte alese,
şoptim... Luminii -
înţelepciunea-i netăgăduită,
şoptim istoriei -
faptele preamăriţilor voievozi,
transformaţi în catedrale.
 
Şoptind Eminescu
în inocente cuvinte,
şoptim... Copilăriei noastre -
vis, candoare, vrăjită pădure,
şoptim paşilor mărunţi -
timpii regretului
strălucirii de-o clipă.
 
Şoptind Eminescu
în cuvinte de dor,
şoptim... Fiinţei noastre -
Luceafărul cunoaşterii,
şoptim Limbii Române -
Calea spre Nemurire,
Eternitatea sufletului românesc.
 
Şoptind EMINESCU,
Strigăm... ROMÂNIA!
Gheorge A Stroia (Adjud – Vrancea)

CITATE DESPRE SUFLET, DE IONUŢ CARAGEA,
DIN VOLUMUL DELIR CU TREMURĂTURI DE GÂNDURI
*
Sufletul – orga de lumini a trupului.

 
*
Cîteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorinţele minţii şi ale cărnii. Atunci apare inexplicabilul iubirii şi tragedia destinului.
*
Sufletul omului nu are acoperiş durabil, trupul său este un strigăt la fereastra liniştitei absenţe, o bătaie de inimă la poarta infinităţii, o siluetă diformă la marginea apelor tulburi.
*
Nu este suficient să-mi intri în templul sufletului, fără să te rogi la icoanele părinţilor mei.
*
Sufletul meu îşi schimbă cămaşa de la o moarte la alta, scheletul rămîne acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte.
*
Sufletul nostru venetic cerşeşte în haosul cărnii.
*
În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.
*
Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul... ca pe un etern adio.
*
Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.
*
Sufletul se oglindeşte în fîntîna propriilor noastre lacrimi.
*
Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii.
*
Sufletul este etern. Cînd omul moare, însufleţeşte nimicnicia.
*
Sufletul – firul invizibil dintre oameni şi stele.
*
Sufletele dansează hora nemuririi.
*
Sufletul – rîndaşul umbrei, al pămîntului şi constructorul de vise.
*
Cînd ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lîngă tine o porţie de suflet.
*
Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.
*
Sufletele visătoare sînt mereu bîntuite de amprente...
*
Sufletele noastre încearcă să ne spună că se plimbă singure pe alei şi se ţin de mînă.
*
Şi vine clipa neaşteptată cînd sufletul este atît de singur încît nu mai ştie pe ce lume se află.
*
Sufletul – cîrpa curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.
*
Sufletul – darul cel mai de preţ de care ne putem bucura o viaţă întreagă, singurul pe care îl putem împărţi fără să-l micşorăm şi fără să-l pierdem.
*
Dacă vrei ca maşina corpului tău să funcţioneze perfect, încearcă să o ungi cu suflet.
*
Sufletul nu se poate vindeca, aşa cum nici nu se poate îmbolnăvi. Dar se poate salva.
*
Sufletele pierdute – florile în oceanele de furtuni.
*
Sufletul este scris cu cerneală simpatică pe pagina Căii Lactee.
*
Sufletul – şarpele de aer care trăieşte în grotele plămînilor.
*
Sufletele împart trupuri pentru cultivarea dragostei şi a bunului simţ.
*
Sufletul meu urcă precum un paing, să-şi coasă pînza la colţul Lunii.
*
Sufletul – izvorul pur al conştiinţei.
*
Sîntem născuţi să respirăm sufletele celorlalţi.
*
Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strînsă în jurul ochilor. Sufletul meu se topeşte şi lasă în urmă o dîră de melancolie, precum o stea căzătoare.
*
Sufletul polenizează lumina stelelor.
*
Calitatea sufletului este mereu aceeaşi, numai că oamenii pun mai multă valoare pe lucrurile care se interpun între suflet şi inima lor.
*
Dacă cineva renunţă cu uşurinţă la ideile sale măreţe, înseamnă că n-a pus o fărîmă de suflet în ele.
*
Încă de la prima minciună, sufletul se retrage într-o lume ferită de trădarea minţii.
Ionuţ Caragea (Oradea)

2014… UNDE MĂ AFLU EU !?
La intrarea în anul acesta care este nou pentru mine, e nou şi  pentru tine, mă adâncesc în tăcerea nopţii pentru a medita la anul care abia a trecut, la evenimentele ce au avut loc pe plan mondial, dar mai ales meditând la evenimentele din viaţa mea personală.
Meditez la faptul că noi trăim deseori ca niște credincioși firești, lumești. Să fim oare atunci mântuiți ca un tăciune smuls din foc și lucrurile noastre să fie arse în foc? (1 Corinteni 3:15 )?
- Ştii că nu te poţi ruga pentru trezirea spirituală până nu-i ierţi celuilalt totul pe deplin? ...
- Atunci vei vedea ce fiinţă mică şi neînsemnată sunt eu în infinitul acesta al lumii... Între naşterea şi moartea mea, îmi este îngăduit să fiu pentru un scurt timp pe acest Pământ, iar dupa aceea mă îmbrătişează veşnicia.
Dar...  unde mă aflu eu?
...Mă aflu pe un Pământ blestemat, iar deasupra mea este cerul infinit din care ar putea să izbucnească oricând o  mare furtună, pe care să naufragieze corabia vieţii mele.
Şi - unde mă aflu?
...Mă aflu într-o lume în care stăpânesc şi mişună demonii, într-o lume în care există mereu războaie şi vărsări de sânge. Într-o lume în care domneşte desnădejdea, brutalitatea şi frica. Unde în multe părţi ale Pământului oamenii mor de foame şi în care bombele atomice şi cu hidrogen urmează să asigure pacea lumii.
Unde ma aflu eu?
...Mă aflu într-o lume pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, încât a lăsat pe singurul Său Fiu să fie dat în mâna  morţii, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă Viaţa Veşnică. (Ioan 3:16)
...Şi trăiesc pe un pământ pe care El va veni, El care a făgăduit: " Iată, Eu fac toate lucrurile noi", (Ap. 21:5) atunci când Slava lui Dumnezeu v-a acoperi acest pământ. 
Dar astăzi, da, astăzi, unde mă aflu?
Eu mă aflu în Hristos, iar în jurul meu se află bratele sale veşnice, pentru că El este VEŞNICIA.
Dacă te găseşti în Hristos, atunci veşnicia se află în sufletul tău. Asigură-te că te afli  şi tu  în aceleaşi braţe sfinte, care cuprind întreaga veşnicie pentru tine. Pentru mine, pentru tine, S-a coborat din cerul sfânt ca să sădească în noi gândul veşniciei Sale.
Meditând la aceste gânduri, mă plec cu pioşenie în faţa măreţiei lui Hristos, pentru că într-o lume de zbucium şi nevoi, războaie şi dureri, El a coborât întregul Cer pentru mine. De aceea să-L multumesc mă simt datoare şi chiar veşnicia întreagă tot nu mi-ar fi deajuns să-mi arăt recunoştinţa pentru ceea ce a facut Isus pentru mine."    
La intrarea în anul acesta, va doresc tuturor pace, bună înţelegere, împliniri şi sănătate.
La mulţi ani şi Dumnezeu să vă binecuvinteze în Noul An!
Gabriela Janik (Aldingen - Germania)

„FUR DIE KRIEGSMARINE”
O FI AMINTIREA MEA SAU ORIGINEA LUI?
Adolescenți de port constănțean  chiulind de la școală pe digurile ce mărgineau bazinele cu dane de acostare, făceam rost din când în când de câte-o cutie cu biscuiți uscați, marinărești, pe ambalajul  negricios al cărora era pusă stampila exclusivistă „Fur die Kriegsmarine”. Tot așa cum, mărginită de liniile rectangular întinse de la aripile vulturului german, ea stătea pe  afișele care interziceau (verboten) intrarea în anumite zone sau trecerea peste anumite bariere, stampila etichetele ce numerotau lăzile cu muniții, pavoaza vedetele rapide, sau sigila vagoanele cu alimente; într-un cuvânt: AMPRENTA!... Amprenta sacii de făină, pungile de ersatz, ambalajele medicamentelor „Farbenindustrie”, cearceafurile și izmenele pe care le vindeau pe șest militarii germani;sau, chiar și calupurile de ciocolată ce ne lăsau gura apă. Fur die Kriegsmarine era, de fapt, amprenta generală pusă  de ocupația nemțească a portului; dar pentru noi, la vârsta noastră, era amprenta deliciului rezervat rasei superioare în pachetele de biscuiți sau de ciocolată a căror rație era făcută pentru bucuria lor personală,  noi întrecându-ne-n cules când cădea vreo firimitură.
După război, când portul s-a înveselit cu pavoazele vioaie ale armatelor învingătoare, amprentarea cu Fur die Kriegsmarine ne-a mai descoperit, postum wermachtului , încă un deliciu rezervat rasei lor, din care ne era dat și nouă să ne-nfruptăm. Pentru că celebrul Domn Braia - care ținea pe strada Costache Negri o elagantă casă de rendez-vous ce avea chiar telefon pentru programarea la etaje, dar și chichinețe la demisol pentru pârliți ca noi - ne oferea preț redus la acele protejate ale sale care se cam uzaseră în timpul războiului și fuseseră înlocuite cu prospătură pentru marinarii armatelor aliate ce frecventau saloanele de la mezanin și etaj. Acolo, în subsolurile și demisolurile de pe străzile Mircea și Costache Negri, a aspirat generația noastră către niște locuri mai intime ale anatomiei feminine, remarcând, pe lângă părul pubian, amprentarea cu tușul de neșters al aceluiaș Fur die Kriegsmarine. Celpe care,când eram mai mici și la trup curați, îl căutam tânjind doar la deliciile ciocolatei și biscuiților. Mai apoi însă, crescând până la vârsta de amor tarifat, plăteam holbâdu-ne și noi ca băieții la acele intimități. Iar bietele nerușinate cărora, poziția profesională, tocmai acest amănunt li-l dezgolea mai mult, înjurau amintirea de care nu se mai puteau spăla, lăsată de foștii lor clienți, simțind nevoia să se explice: Unele explicau că dangaua amprentată era un certificat de sănătate pentru buna utilizare a obiectului muncii, în vreme ce altele, mai pornite, pretindeau că exista o conotație de politică nazistă a rasei, fiindcă, dacă de la o asemenea amprentare ar fi apărut un urmaș , wermachtul s-ar fi sesizat imediat și l-ar fi luat în trupa de copii binecuvântați cu semnul rasei superioare. Ba, în contextul luptei antifasciste a popoarelor după exemplul măreței Uniuni Sovietice, ele chiar insistau cu o asemenea explicație, povestind ce i se întâmplase  „unei colege” nesupuse; fiindcă moașele primiseră ordine speciale în acest sens.
Iată că, fără să caut în mod special vreun înțeles actual, îmi amintesc toată  tărășenia cu istorica plăcere de amprentare specifică acestor confrați ai noștri din Uniunea Europeană, tocmai acum când, un important lider al ei ne vorbește senin, duios și, bineînțeles, cât se poate de european democratic, despre metoda ca atare ce vrea neapărat să o vadă aplicată: Domnul Elmar Brok , care este un tip spălățel, cu expresie concupiscentă în mustața blonzie amintind de Profesorul Unrat al lui Heinrich Mann, Președinte al Comitetului pentru Afaceri Externe din Parlamentul European și membru de vază al partidului condus de Doamna Merkel.
Nu bag mâna-n foc dacă o fi și la el doar o amintire plăcută, ca la mine cu biscuiții, ciocolata și... celelalte. Sau bărbăția lui beneficiind de vreun reflex erectil pavlovist când vede amprentări. Sau, cine știe: de o problemă originară; de o structurare în ADN; de vreo genealogie care, în electoralul germanism al Domniei Sale, pornește tocmai de la vreo asemenea amprentare descoperită de moașă în locurile intime ale vreuneia dintre antecesoarele care-i girează filiația. 
Heil, unsere „Fur die kriegsmarine”!
Corneliu Leu (Bucureşti)

24 IANUARIE 1859
Cuvintele, azi, împletesc peste ianuarie
Ecouri răsturnate în sunet repetat,
Iar înfloresc  -Unirea-  pe a țării arie
Sărbătorind mărețul vis de-atunci realizat...
 
Pașii în omăt au lăsat o scriitură
Moldoveni și munteni  Milcovul l-au sorbit,
O lumină sonoră a trecut prin natură
Și brusc din inimile lor un imn a sclipit.
 
Vorbele picurate Ioan Roată le-a rostit
Sensul lor a deschis România visată
O, ca-ntr-o poveste dorința lor s-a-mplinit
Da! A fost o bucurie pe veci neuitată.
 
Apoi s-a făcut o ordine interioară
Clipa prinzând, ca principe, pe Cuza-Vodă...
Amintirea a rămas –bun gravat pe țară
Și-n memorie trăiește cântată în odă.
Lia Ruse (Montreal – Canada)

CORTUL VEŞNICIEI
Să nu lăsăm minciuna să ne cuprindă firea,
Şi nici păcatul urii să stingă nemurirea.
Să dăruim frumosul şi binele, mereu,
Căci ele ne aşteaptă în Rai, la Dumnezeu.
 
Împărtășind iubire vom fi mai iertători.
Mai plini de duioşie şi mai strălucitori.
În cortul veșniciei vor fi odată sus,
Numai aceia care iubirii s-au supus.
 
N-AI TIMP
Am vrut să-ți spun ce s-a mai întâmplat.
Să-ți povestesc cum a trecut o zi
Dar tu erai atât de ocupat
Şi vorbele pe buze-mi ațipi…
 
N-ai timp ca să admiri o floare.
Să-i simți parfumul minunat,
Când ne luptăm mereu sub soare,
Să ducem traiu-ngreunat.
 
N-ai timp să mai citești o carte
Cu bazme, voievozi sau împarați.
Copilului cu dulce șoapte
nu-i mai cântăm. Noi suntem ocupați.
 
N-ai timp s-aprinzi o lumânare.
La Dumnezeu să te gândești,
Căci viata asta trecătoare
Nu-ți dă răgaz să te-odihnești.
 
N-ai timp să mai saruți o mâna
Ce cu iubire te-a crescut
Și-n zile bune sau furtună,
Cu tine-adesea a trecut.
 
N-ai timp pentru o vorba bună
Și mâna cu iubire să o-ntinzi.
Să te mai plimbi sub clar de lună
Şi cerul cu privirea să-l cuprinzi.
 
N-ai timp! Aşa te plângi întruna
Și-alergi din zori tot mai grabit.
Când veșnicia-ți cere-arvuna
Tu ești nimic, doar omul obosit.
 
VEGHEAZĂ
Popor român, ești prigonit de toți,
Batjocorit și tâlhărit de hoți.
Cât oare astăzi vei tăcea,
Purtându-ți cu răbdare crucea grea?
 
Trezește-te! Fii ager şi veghează
Caci vremea e trecuta de amiază,
Copiii tăi sunt fără adăpost,
N-au pâine, haine şi n-au nici un rost.
 
Bătrânii care-o viață au muncit,
Își plâng din greu, azi, traiul vitregit.
Veghează omule, şi nu uita
Că Dumnezeu e-aici de-L vei chema.
 
Popor Român căzut sub grea povară,
Nu căuta la porți străine iară,
Că-n lume nimeni n-are alt stăpân,
Decât pe el şi Dumnezeu, Popor român!
Gabriela Janik (Aldingen - Germania)

CUVINTE DULCI, VORBE FLĂMÂNDE
Conversaţie de Liliana Moldovan şi D. H. Silvian
În ultima jumătate de oră mi-am verificat mobilul de o sută de ori. Niciun mesaj. Nu e posibil. Nicio veste de la el. Aud şi acum primele lui vorbe. Conversaţia este atât de proaspătă, încât îmi vibrează în inimă ca şi cum am nevoie să o retrăiesc, ca şi cum o aşteptam.
Paroles, paroles… caramele, bomboane şi ciocolată, ascultă-l din nou, chiar dacă este de demult, este mai puternic şi mai viu ca oricând. Deja suntem un noi!? Deja intrăm în istorie, deja avem amintiri!? Deja avem ce face şi reface! Nu uita să despachetezi ambalajul, şi nu, nu păstra poleiala.
Ascult cuvintele. Le sorb! Le strâng în pumni până le storc de esenţa binefăcătoare şi plină de viaţă. Le rod cu sufletul şi le adăpostesc în compartimentul cel mai adânc al inimii mele. Ai putea crede că m-am îndrăgostit de cuvintele tale, de gândurile-ţi flămânde care dau rod în trupul meu!? Da, recunosc, sunt atrasă, de tine, de ceea  ce-mi eşti şi ce-mi spui, de ceea ce picuri adânc în mine cu priceperea şi îndemânarea pe care numai un bărbat îndrăgostit le poate avea. Tu mă simţi, mă cunoşti, mă doreşti. Ce vrei mai mult?
Nu sunt alchimist. Nu caut elixirul vieţii. Tinereţea veşnică o vei găsi în plăcerea ce ţi-o dau, în plăcerea ce o iau. Piatra mea filosofală eşti tu. Cu tine totul devine aur. Dar mai presus, cu tine totul este aşa cum este, cu tine… este.
Ne căutăm, ne regăsim şi ne unim. Ne cotropim. Împreună... trăim. Hai doar să fim. Ai dreptate, vorbele nu sunt dulci, sunt doar flămânde.
Te ascult tot timpul, dar nu te-am mai auzit demult. Nu ţi-am mai citit gândurile în forme prescurtate, nici literele nu mi-au mai venit, ale tale meta-comunicative pictoriale infantile nu mi-au mai făcut cu ochiul, emoticoanele s-au supărat cu toate şi au plecat. Oare să te fi deşteptat? Era ora cinci prima oară când te-am sunat.
Sunt încă aici. Dar sunt un pic confuză. Nici nu mai ştiu la ce eşti mai bun, la versuri sau la proză!?
Nu e chiar proză. Nu sunt chiar versuri. Sunt bun între. Mi se spune că mereu am fost. Mmm, între. Adică, nici aici şi nici acolo. Sau, exact unde trebuie!
De ce nu mi-ai mai vorbit? Îmi umpleai aşa de bine golurile zilei. Aşa de mult aşteptam gândurile tale. Unde-mi eşti acum? Oare sunt singurul? Sunt eu cel pe care îl aştepţi? Are vreo importanţă?
Sunt acolo unde-am fost mereu! Iar mintea ta, gesturile tale, mă modelează după bunul lor plac, după ale lor dorinţe ascunse. Nici nu-mi dau timp să mă opun. Tu eşti artistul. Iar eu? Pioasa ta piesă de lut.
Când e să fie, când e să-ţi aminteşti, aprinde o lumânare, fă o plecăciune, dar rămâi printre vii, doar aşa mă vei iubi.
Cine-ţi sunt bărbat? Tu ce-mi eşti femeie, de ce m-ai căutat?
M-ai învăţat în câteva zile să trăiesc, şi te iubesc. M-ai făcut să văd cât de tristă eram, şi te urăsc.
Nu am venit să te înţeleg, nu ţi-am dăruit cuvinte de cadastru, nu te-am trezit ca să te adorm, ţi-am pus în poale un astru. E greu, frige, e luminos, te pătrunde, te încălzeşte, te îngheaţă, se numeşte viaţă. Şi îţi atinge tot ce trebuie atins. Şi îţi aprinde tot ce trebuie aprins. Spune-mi mie ce ai de stins! Poartă-mă aşa cum sunt, poartă ce ţi-am adus! Tu ai nevoie, şi eu pot să dau. La târgul meu de mostre intrarea e gratuită. Ieşirea, ba! Ştii ce, mai bine lasă toate astea şi spune-mi unde vrei să prind.
Hai să-ţi povestesc ceva. Eram îmbrăcată elegant, poate prea, dar eram îmbrăcată pentru tine. Treptele scării de lemn mă duceau înspre mansarda vechii case boiereşti. Călcam încet literele şi atingeam cu timiditate cuvintele scrise pe pereţi. Micul afiş îmi arăta unde vei fi. Mirosul de carte încărca aerul cald al începutului de seară. Nu ştiam unde voi ajunge, nici cu cine, şi nici printre câţi oameni. Respirând cu greu, am intrat în camera distins decorată, şi ţi-am zărit spatele. Erai drept, erai înalt. Dintr-o dată te-ai întors. M-ai văzut de parcă mă aşteptai de-o viaţă. Te-ai aplecat ca să mă îmbrăţişezi şi buzele ţi-au căzut pe gâtul meu gol la o mică distanţă de ureche, şi mi-ai şoptit “ai venit”, iar eu ţi-am răspuns “sigur că da”. Mă întrebam ce faci, cu teamă m-am uitat de jur împrejur ca să primesc răspunsul. Dar nu te-ai oprit, m-ai sărutat, şi am ştiut pe loc că de data asta gura ta mă va săruta peste tot, mai mult, mult mai mult, aşa cum îţi voi cere, precum e scris. Îţi doream să găseşti ce încă n-ai avut. Ştiam că tot ce cauţi e plăcerea şi că nemurirea o vei primi doar când o vei da. Şi am decis să o ştii şi tu, să o simţi, iar eu să fiu cea care să ţi-o spună.
Uneori găseşti ce cauţi. Şi am avut norocul să găsesc un loc bun de parcare. În viaţă e bine să şi câştigi.
Povestind, am retrăit filmul, am simţit dorinţa, am revăzut ce s-a realizat şi ce nu, am resimţit orgoliul, cauzele şi neînţelegerea, am resimţit nevoia de a fi într-un colţ de mansardă şi de a te vedea în lumea în care îţi este locul. Din nou am vrut să te simt, să te admir, să te aud citind ale tale rânduri, ale tale fantezii, ale mele realităţi. Da, ranspunerea evenimentului în cuvinte e superbă. Oricine va citi a noastră “Conversaţie” se va desprinde din lumea în care trăieşte. Eu acum am citit-o din nou, iar când am terminat, parcă am picat din cer! Îţi mulţumesc!
Nici nu realizezi cât de mult trebuie să mulţumeşti. Ai avut mare noroc. Tu nu mai erai. Eu da, eram eu. Ele… puţine. Ei nu prea. El, nicidecum. Iar ea, ea m-a salvat din tocmai lumea în care nu îmi era locul. E splendid cum se scrie istoria. Minunaţi sunt ai ei combatanţi. Dar cei mai fericiţi sunt spectatorii. Iar când nici nu sunt prezenţi, actul final e fără cortină, devine o incursiune către infinit. Cum să te opreşti când de fapt nici nu ai început!? Iar norocoşii, norocoşi sunt cei care au stat acasă, fără să-i doară nimic din toate cele spuse. In the end, everybody is right there where they belong.
Suntem doi diabetici controlaţi. Frişcă, pandişpan, puf, bezele. Lucruri uşoare care cad greu. Iei tu, iau eu, dai, ai, vrei. Ce-i, ce e cu tine, cu cine te lupţi, cine ţi-o cere? Ieri îmi vorbeai de mâine, ce te schimbă astăzi? De ce nu accepţi invitaţia visului meu? Apucă cu mâna întinsă realitatea crudă a zilelor de ieri şi transform-o în gustul dulce al clipelor de azi. O nouă zi ne răsfaţă cu prezenţa ei. Dimineţile se uită la noi, ne iubesc provocator, sălbatic, la nesfârşit. Eternitatea are gustul tău. O simt prin vene, dulce, sărată, furtunoasă. Amorţită, mă întreb de eşti doar vis. Îmi regăsesc echilibrul doar când sunt cuprinsă de tine. Dar nu mă mai simt în stare. Nu te mai vreau aşa. Vreau să muşc, să ţip, să te opreşti din zbor. Am nevoie să mă ţii, corpul să mi-l iei. Cu neastâmpăr respir fără să mă pot opri. Păşeşte, îţi cer un adevăr!
Nu vrei tu răspunsul meu. În lipsă, afirmă o negaţie. Şi de ce să-mi supăr eu cel mai mare admirator? Mai fumezi? Torsul meu te aşteaptă, cea mai bună scrumieră, fără braţe să te oprească. Îţi fac un cadou, o orgie de nedumeriri, un sertar în care să-ţi ascunzi cuţitele, un balon pe care să-l umpli cu aerul tău cald, îţi ofer o epidemie ca să o vaccinezi. Da, te plimb în cuvinte dulci şi te spăl cu spuma vorbelor rămase încleştate în guşă. Ce-mi place să te băiesc, în aburi să-ţi scriu numele, să te şterg, să te pierd între prosoape şi pielea să ţi-o netezesc. De data asta trebuie, trebuie să fugi, şi uită-te înapoi ca să vezi ce nu ai pierdut, ca să vezi ce ţi se putea întâmpla şi ce-ţi pregătea sorţul, ca să îţi preaslăveşti norocul.
Mă despici în insomnii, în nopţi fără amintiri. Mă rupi. Mă privesc prin mii de cioburi. Renunţ să strig, să vreau, să pot. Te aud, dar nu ştiu de unde vii. Simt atingeri, ezitări, curaj şi insolenţă, calvar şi încercări. Mai jos, înspre pământ, simt adierea înşelătoare şi greimea unui sărut. De e al tău, aş vrea să stai, încă puţin, o viaţă. De nu, atunci du-te, pleacă, nici să nu te văd. Spune-mi, eşti tu, doar nu visez!? Nu dorm şi nu sunt trează. Mi‑ai spus să te întreb orice. De ce vrei întrebări şi nu răspunsuri? De ce nu ştiu cine şi ce eşti? Oare mi-ai spus cum te cheamă? Oare te-am întrebat?
Doar tot!? Un fleac, un fir printre fire, mizilic, o bagatelă, un antract, un matineu, coada unui leu, umbra unui zeu. Acum sunt şi al tău.
Uneori pereţii sunt prea aproape de mine. Din marmură rece. Porunca lor creşte şi mă supun. Frigiditatea contra căldurii. Materie versus clipă. Multă energie, mult făcut, mult spus pentr-o nimică.
 
Nu te opri, spune-mi ce ai de spus, mărturiseşte-mi, mângâie-mă sau înjură-mă, dar fii tu. Şi nu! Ce-i drept e drept. Nu vreau adevărul. Nimeni nu-l cunoaşte, nimeni nu-l aşteaptă, nimeni nu-l acceptă. Nimeni nu-l vrea! Nici eu. Suferinţă am şi acasă, şuturi câte vrei. Doar palma ta nu doare. Mâna ta nu e apăsătoare. Nu-mi pasă de eşti himeră, eşti monstrul meu. Fii fără teamă, fă-o fără grijă. Eşti ce am nevoie, eşti ce îţi cer. Rămân fidelă minciunilor tale zemoase.
Prepară-mi o cafea, sau mai bine dă-mi să beau din cupa de şampanie din care se scurg neatent promisiuni. Am muşcat, acum vreau să gust. Ascultă-mă, vorbeşte, fereşte-mă de indiferenţă. Lasă-te sâcâit de nesiguranţa mea şi de gândurile mele-ncâlcite. Înghit o gură de curaj. Plec, dar revin. Din nou te mint. Acum vreau să mănânc.
Nu pleacă nimeni flămând de la al meu restaurant! De sete nu s-a plâns încă nimeni! Rezervările sunt făcute, masa e pusă! Locul de onoare e desemnat! Personalul vă aşteaptă! Bucatele sunt alese! Şeful e inspirat!
Palmele tale îmi sunt piele umezită pe cearceafuri albe, palmele tale sunt ale mele atingeri de singurătate. Cu trupul îngreunat de dorinţe mă predau visului tău. E şi al meu. Te văd aşa cum eşti, te văd aşa cum te vreau. Ţi-ai împletit degetele în părul meu. Mi-am împletit degetele în pieptul tău. Am muşcat împreună. Tu din trupul meu fraged şi întinerit fără veste; eu din cutezanţa ta. În miezul buzelor mi-au încolţit săruturi. Le-ai cules, le-am privit roşul aprins şi penetrant. Instinctele ni se pierdeau într-un aprig geamăt. Până-n zori mi-ai servit delectări, până-n zori am furat împreună. Somnul mi-a fost plin de tine. Vreau să las urme în visul tău.
Ah femeie, vrei ca muşcătura ta să conteze! Nu-ţi mai ajung merele. Nu te pot blama, vrei mai mult decât o reverie. Vrei şi o strigi. Deci, misiunea mea e încununată de succes. Am venit, am văzut, te-am făcut să vezi. Şi, în timp ce, am înţeles: am vrut să iau, dar nu realizasem câte aveam de dat.
Vreau să cred în privirea ta. Vreau să mă vezi frumoasă, cu dorinţă, cu poftă. Vreau să te ameţesc cu al meu corp. Vreau să mă desprind de inhibiţii, să nu îmi vezi defectele. Vreau ca focul din ochii tăi să ceară, dar să nu critice. Îmi ofer această nebunie şi privilegiul de a fi admirată, privită, scăldată. Sunt. Şi nu, nu mi-e frig. Mă simt îmbrăcată de a ta privire. Simt. Dorinţa ta îmi spune tot. O aud în tâmplele ce-mi bat. Nu m-atinge. Nu-mi vorbi. Nu te mişca. Nu încă.
Cum să nu o fac? Gândurile tale, cuvintele tale îmi sunt materie primă. Îmi eşti ce îţi cer. Trebuie să mişc, trebuie să schimb, trebuie să vreau, trebuie să nu mă opresc, trebuie să întineresc, mereu, mereu, şi des! Spune de nu-ţi place ce-am ales!
Evident că îmi place. Altfel aş protesta. Îmi simt vorbele şlefuite, aşa cum lustruieşti un obiect preţios înainte să îl pui în vitrină. Le cureţi parcă de timiditate. Devin cu totul a ta.
Simt plăcerea lucrurilor simple. Am învăţat să o apreciez. Simt nevoia să fiu dezbrăcat, să mă pierd în plăcerea de a fi, să cojesc toate straturile concepute de oameni şi de frica lor de a trăi. Asta este tot ce trebuie să ştii. Am vrut să fiu încălzit de a ta privire în aşteptarea unei mângâieri. Am vrut să fiu gol. Cu toate că, dacă e să mă gândesc bine, dulceaţa se ţine în borcan.
Timpul a stat în loc, braţele ceasornicului au căzut demult. Nu sunt un profesor bun, nu pot fi, te am în sânge, în nări, pe piele, în inimă, creier, degete, te am în mine de parcă am fi doar unul, de parcă nici nu exişti. Îmi spui că ştiu să te iubesc. Doream să o ştiu şi eu, doream să te văd şi să mă faci să trăiesc şi să retrăiesc concepţiile tale învechite despre bărbaţi, doream să-mi arăţi ce fel de bărbat sunt, asta doar între tine şi mine, fără mame, taţi, cumnaţi, fii, fiice, nepoţi, surori şi fraţi, doar noi pentru noi, plăcere pură. Dar tu ai ales granitul, o piatră de mormânt, o piatră mai dură. Ai ales plăcerea vieţii tale, regretul. Aşa că, nu mai căuta, ăsta îţi este sceptrul.
Nu îţi vreau mărturisirile. Strecoară-ţi gândurile în mintea mea. Ascunde-mă de mine, zăreşte-mă ca şi cum m-ai vedea prima oară. Atinge-mă, înalţă-mă cu fiecare lovitură pe care numai tu ai voie să o dai! Citeşte-mă ca un copil care cercetează trecutul, ca un adult care înţelege prezentul, ca un bătrân care ghiceşte viitorul. Nu uita pentru cine ai venit, pentru cine eşti, şi nici pentru cine respiri.
Nu uit, ştiu, cunosc clipa, respect timpul, ascult, citesc, zăresc; visul şi dorul îţi cresc.
Fug. Pe străzi alerg cu harta soartei în buzunar. Văd lucruri ce nu mă privesc, sunt oprită de oameni care-mi programează viaţa, de oameni care mă plac doar când au nevoie de mine, de oameni care nu mă vor. Obosită… dor, şi te cer, te caut, şi te strig. Înţelege, te doresc! Iubesc vibraţia pe care o fac vorbele tale când se ataşează de mine. Iubesc înţelepciunea celor alese, a promisiunilor culese. Iubesc orizontul trupurilor noastre, mereu acelaşi, altfel mereu. Iubesc când spui eu.
Şi eu iubesc, iubesc orizontala trupurilor noastre… mereu, mereu, tu, eu, şi iarăşi eu… mereu.
Confecţionez, colecţionez dimineţi, vorbe, linii aruncate, adun mic dejunuri copioase, mă târăsc dreaptă-n mijloc de zi, mă strecor printre priviri insinuante şi cine frugale, număr nopţi de nesomn şi înmulţesc ore bogate-n vise. Îmi accesorizez fericirea... cu tine. Şi culmea, mi-e aşa de bine.
Iartă-mă o clipă, e ora cinci, trebuie să sun pe cineva.
somn uşor iubirea mea
somn uşor blestemul meu
somn uşor tu ce femeie mi-ai fost
somn uşor ţie cea care m-a făcut bărbat
somn uşor ţie ce m-ai înmormântat
somn uşor lacrimilor de fericire
somn uşor la infinit
somn uşor pentru tot ce numai tu mi-ai dăruit
somn uşor la al tău altar
somn uşor diavol şi Dumnezeu
somn uşor ţie pui de om
somn uşor iubirea mea,
somn uşor.
Liliana Moldovan (Târgu Mureş) şi D.H. Silvian (Montreal – Canada)
Liliana Moldovan a descoperit poezia și arta cuvântului scris din primii ani ai școlii. Viitoarea autoare s-a orientat spre domeniul filosofiei urmând cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. În anul 1996 a obţinut un masterat în Filosofia Umanului apoi o specializare în managementul de bibliotecă.
După terminarea studiilor este angajată la Biblioteca Judeţeană Mureş, unde devine bibliotecar, şef-serviciu şi, pentru o perioadă, director interimar.
A fost numită director onorific al Bibliotecii Româneşti „Ion Minulescu” din Nürnberg şi desfăşoară, de aproape 4 ani, o activitate de voluntariat ca redactor şef al Agenţiei de presă www.AsiiRomani.com, cu sediul la Nürnberg, şi ca redactor la ziarul tipărit „Vocea ta” - „Deine Stimme”, destinat românilor din Germania, Olanda, Elveţia şi Austria.
Membră în colectivul de redacţie a anuarului „Libraria”, publicat de Biblioteca Judeţeană Mureş, Liliana Moldovan a desfăşurat o activitate editorială variată şi avut colaborări cu revista de cultură „Vatra Veche” - Tîrgu-Mureş, revista „Biblioteca” - Bucureşti, şi „Familia Română” - Baia-Mare.
Liliana Moldovan scrie din dragoste pentru cărţi şi cultură, pentru pasiunea scrisului şi a ştiinţelor comunicării. Este autoarea volumelor:
- „ Indiscreţii în bibliotecă: antologie de studii şi eseuri”, Tîrgu-Mureş, Editura Nico, 2009
- „Introducere în managementul serviciilor de bibliotecă”, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011
- „Punerea pe gânduri: interviuri”, Tîrgu-Mureş, Editura Nico, 2012
- „Punerea pe gânduri: interviuri”, Ediţie revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2013
- „Paşi prin Bibliosferă: interviuri”. Colecţia Biblioteconomie, Editura Ecou Transilvan, 2013.
Artistul plastic și scriitorul D.H. Silvian, locuieşte în Canada şi este autorul volumelor:
- “Memoriile unui nărod tembel : Vol.I : “Beţie Sufletească”, Cluj-Napoca: Ed. Dacia XXI, 2010
- “Memoriile unui nărod tembel : Vol.II : “La Răscruce de suflete”, Cluj-Napoca: Ed. Dacia XXI, 2010
- “Memoriile unui nărod tembel : Vol.III : “Comice, dramatice, tragic şi de demult”, Bucureşti: Tracus Arte, 2010
- “Memoriile unui nărod tembel : Vol.IV: “Din gând în cânt”, Ediţie de autor, 2012
- „Picături”: Vol.V, Ediţie de autor,2013
Silvian își petrece copilăria și adolescența la București unde urmează studiile școlii primare și cele ale liceului Mihai Viteazul, în paralel cu școala de artă plastică și universitatea populară de design.
Anii '70 îi aduc tânărului artist numeroase satisfacții profesionale. Silvian frecventează studiouri de artiști plastici, studiouri de film, ateliere tipografice; Silvian expune, este premiat, este remarcat, evidențiat și invitat de breasla artistică bucureșteană. 
Anul 1979 îl găsește pe adolescentul Silvian la Paris, unde devineabsolvent al liceului Collège-lycée Jacques-Decour, terminale C - baccalauréat français. Primele scrieri apar sub forma unei corespondențe intensive. Desenele din tema destinului prind viață. La sfârșitul aceluiași an, tânărul împreună cu familia sa, emigrează în Canada. Cu toate că medicina îi este dragă, Silvian decide să își urmeze destinul de artist și, în 1983 laMontréal, devine absolvent al universității de arte Concordia,cu diploma în Fine Arts, major în graphic design și minor în animație. În 1983 obține premiul pentru ilustrație - medalia de argint “Concordia & Montréal” - în cadrul expoziției universităților de artă - lucrări de diplomă. În anii '80, Silvian participă la numeroase expoziții de pictură, desen, gravură, graphic design și fotografie.
De profesie graphic designer și art director, Silvian predă cursuri de artă vizuală și deține o vastă și variată clientelă interesată în sisteme de publicitate, promoție și design inovator.
Dorința acută a expresiei artistice îl duc pe Silvian către cuvântul scris, și ultimii cinci ani îl fasonează într-o lumină nouă, cea de autor. D.H. Silvian a scris, a ilustrat, a editat și a publicat cinci cărți de poezii, de scrieri, de gânduri și filosofii poetice.
  
ATITUDINI
DESTRĂMAREA ROMÂNIEI (II)
Ideea naţională a Şcolii Ardelene unită cu Roma împreună cu Fapta Vechiului Regat moldo-valah orientat spre Constantinopol şi  Moscova s-au unit într-o conjunctură favorabilă şi au creat la Alba Iulia, România Mare, care pentru a rezista la porţile orientului urma să devină o mare dioceză a Romei. Nu a fost să fie aşa şi noul stat a rezistat numai o generaţie. A eşuat la fel ca şi încercarea lui Cuza de unire cu Roma. Moldo-valahii vor şi Ideea şi Fapta naţională, vor să fie modelul de urmat al tuturor românilor, aşa că refuză dialogul cu Roma, vor să lichideze Biserica unită cu Roma. Statul lor e mereu pe cale de a se destrăma.
Apusul Agorei – Romanii sub al şaselea… Escu, ed. Proema, Baia Mare 2013, 600 p. noua carte a generalului  Aurel I. Rogojan, care împreună cu Larry Watts, este cu siguranţă cel mai competent analist contemporan, ne prezintă faţete ale eşecului statului lui… Escu. http://www.ziaristionline.ro/2013/11/23/acad-dinu-giurescu-si-aurel-rogojan-despre-destramarea-romaniei-la-lansarea-volumului-apusul-agorei-gaudeamus-2013-fotovideo/#sthash.3qfvhTUr.zMowDUyO.dpuf  Cartea e prezentată de… Escu.  Acad. Dinu Giurescu face parte dintr-o familie mereu în prima linie în apărarea statului ortodox şi acum trebuie să constate şi el, ca înaintaşii lui, că nu-i viabil. Nu numai că trei milioane de români au fugit spre vest speriaţi de incompetenţa de la Bucureşti, ci şi aderarea la UE, fără un dialog în vederea unirii cu Roma, readuce în actualitate soarta României Mari.
Tematica este similară, de fapt o continuare, la zi a celebrului volum Fereastra serviciilor secrete, România în jocul strategiilor globale. Bucureşti 2011, 570 p. Merită reproducerea aproape în întregime a cuprinsului noii cărţi pentru că avem astfel în faţă firul roşu conducător al întregii sale opere, închinate definirii şi servirii interesului naţional.
Cap. I Scenarii şi perspective geopolitice: Există şi mize secrete ale regionalizării României? (I, II); Viktor Orban şi guvernul Ungariei sprijină “patrioţii români care cooperează cu Budapesta”, Cine trădează România dansând cazacioc în ritm de ceardaş; Agenţii puterilor neorevizioniste-atac la generalul Iulian Vlad; Există şi mize secrete ale regionalizării României? (III); Viitorul maghiar în perspectiva “dreptului la teritoriu” al diasporei din Bazinul Carpatic; Românii, un popor sub ameninţarea dispariţiei demografice ? Recensământul din 2011 arată că populaţia României se află la nivelul anului 1965.
Cap. II Românii sub al cincilea ...escu; “Reforma statului român” – o dizgraţioasă obedienţă sau o subminare programată?; Reîntoarcerea statului totalitar; Ca să înţelegem ce ni se întâmplă: Secretele puterii politice după A.N. Chomsky; Viitorul României, între dictatura serviciilor secrete clandestine şi dominaţia democraţiei; Stopând frauda politică, cetăţenii salvează naţiunea! Partidele procentelor şi debusolarea naţională; Omerta mafiei politice; Economia subterană şi transnaţionalele – adversari ai sănătăţii vieţii economice naţionale; Traian Băsescu şi reforma sănătăţii: între Scylla şi Caribda mafiei transnaţionale a fraudării asigurărilor de sănătate; Informaţii clasificate “strict secret de importanţă deosebită”: Cât de bolnavă este şi care sunt suferinţele Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate; România sub zodia clonelor lui Băsescu; Aceşti bolnavi (de putere/ai puterii) care ne guvernează…; Trezeşte-te, Victore! Trezeşte-te, Traiane!; Democraţia partidelor şi noii “fuhreri” ai democraţiei; Mihai Răzvan Ungureanu şi serviciile secrete străine.
Cap. III Ce mai fac serviciile secrete: Serviciile de informaţii pentru securitate şi dezordinea universală; Despre SRI, numai de bine! “Patria a priori”, noua deviză a Serviciului Român de Informaţii; A 23-a aniversare a “bunei vestiri” a Serviciului Român de Informaţii; La Bucureşti şi Moscova, săptămâna spionilor; Loialitatea faţă de SUA, Israel şi Marea Britanie divizează puterea de la Sofia, dar şi presa din România; Cele zece teze ale spionajului american sau cum s-a ajuns la Wikileaks Gate; Oficiul pentru Apărarea Constituţiei din R.F. Germania îşi distruge documentele; Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?; Scandalul Wikileaks o afacere de stat ?; Acoperiţi din toată presa uniţi-va!; Cel puţin zece motive pentru care serviciile secrete nu pot renunţa la agenţii din presa; Nici un adevăr nu poate fi ascuns; “Insecta” dronă multifuncţională; Telefonia celulară : Instrument al spionajului total la scară planetară; Ce nu ştim, omitem ori ni se ascunde în spatele mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice; Noii comisari politici ne vin de peste Ocean : Ce fel de ambasadori şi-a trimis America în România?; Recidiva Gitenstein; La gaura cheii Demnitari vulnerabili “Top Secret”; Criza financiară şi noua Uniune Sovietică; Pentru salvarea băncilor, Comisia Europeana intenţionează legiferarea comunizării depozitelor bancare de peste 100.000 de euro. Cap. IV Evocări: 60 de ani fără Iuliu Maniu – o necesară comemorare; Dinu C. Giurescu la 86 de ani Omul istoriei şi istoria omului; Români preţuiţi în Marea Britanie; Vinul românesc de la Buckingham Palace; Destinul tragic de spion al lui Ernest Hemingway; Sergiu Nicolaescu şi planul secret pentru James Bond-ul românesc. Un american ne rescrie istoria: Thank you, Larry L. Watts! Contestatarii lui Larry Watts apără istoria şi memoria KGB-ului.
Cap. V Interviuri: România, între incertitudini predictibile şi riscuri neprevăzute; Interviu realizat de Nicolae Balint pentru Revista AGERO, Stuttgart.
Cap. VI Alocuţiune la lansarea volumului Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale. Facultatea de Istorie a Universităţii din Oradea, 26 octombrie 2011; Transilvania vatra neamului românesc şi a tuturor popoarelor Europei, Alocuţiune la lansarea Fereastra Serviciilor Secrete, la Cluj- Napoca, 7 dec. 2011 Biblioteca Centrală Universitară.
România este în calea marilor imperii şi religii, în calea tuturora, aşa că soarta ei depinde de un echilibru al intereselor marilor puteri la Dunărea de jos. 
Iubite Ionascule, n-am nici cel mai mic dubiu, ca eşti mai acasă ca mine în chestia asta, care văd că m-a preocupat şi în urmă cu un deceniu. Ţin minte că articolul a fost destul de publicat şi comentat. Pe mine nu mă preocupă în mod direct Kolbe, Pacepa, etica etc. Nici dacă a fost agent dublu, triplu etc. N-am de unde să ştiu şi nici nu mă preocupă, nu-i tema mea. Cazul spectaculos Pacepa îmi dă însă şansa să dezvolt ipoteze geopolitice. De ex:  Stalin a permis românilor să se industrializeze, urmaşii lui au fost împotrivă până l-au lichidat pe Ceauşescu. SUA au susţinut independenţa, dizidenţa ceauşistă din Lagăr, până şi-au dat seama că-şi pierd timpul. Solidarnosci a fost mult mai eficient. În afară de faptul că cu Gorbaciov a trebuit să dea mâna pentru că, dacă el se retrăgea din Germania, ca ce să mai ramână SUA? După cum vezi eu mă folosesc de spioni celebrii ca să-mi vând castraveţii pe taraba destul de disputată a interesulul cititorului sufocat de informaţii şi dezinformaţii. N-am nici un dubiu ca mă înţelegi, dar dacă mai gaseşti ceva nou, interesant în ceea ce zic, mă bucur mult şi-ţi mulţumesc sincer. Pe curând, al tău devotat, vr
Pacepa pentru Premiul Nobel
Un stat se bazează pe loialitatea cetăţenilor, aparatului administrativ, ofiţerilor şi mai ales a celor din serviciile secrete. Din toate timpurile şi pretutindeni în lume, guvernaţii se confruntă cu opoziţia, iar dacă statul ajunge pe mâna unor dictatori ca Hitler şi Ceauşescu, disidenţii au un ţel nobil - eliberarea poporului. Moarte tiranului! Nu de rare ori ei îşi riscă chiar viaţa. Avem exemplele celor care şi-au pus viaţa în joc fără să trădeze sau să fugă din ţară. Puciştii care au încercat să-l lichideze pe Hitler sau Frontul lui Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan care i-au ucis pe  Nicolae şi Elena Ceauşescu. O categorie aparte sunt cei care fac opoziţie prin trădare, cum a fost diplomatul Fritz Kolbe in Germania şi Ion Mihai Pacepa. Ambii n-au suportat politica naţionalistă, socialistă a conducătorilor şi au transmis, mai mult sau mai puţin dezinteresaţi material, secrete de stat americanilor.
Kolbe, poate cel mai important spion din cel de- al doilea război mondial, a fost omul de legătură între ministerul de externe şi al apărării, apoi spion american. Biografia lui a fost publicată de un jurnalist francez, care s-a folosit de documentele declasificate americane. Drama lui Kolbe continuă şi după prăbuşirea nazismului. După ce n-a fost reprimit în diplomaţia germană, s-a refugiat la New York, dar nu se descurcă în Lumea Noua. îşi pierde banii la bursă şi se reîntoarce în Europa unde îşi câştigă o existenţă mediocră vânzând fierăstraie electrice americane în Elveţia. După o viaţă de anonimat, la înmormântarea sa au fost numai câteva persoane, din care cel puţin doi de la CIA. Bineînţeles că n-a fost nici un reprezentant al statului pe care l-a trădat.
Ca şi Kolbe, Pacepa optează pentru SUA unde şi fuge în anul 1978. De atunci el a publicat cărţi anticeauşiste sau / şi anticomuniste. Dar spre deosebire de Kolbe, fostul şef al spionajului românesc este însă reabilitat după 1989 şi obţine toate drepturile. În mod paradoxal, în loc să fie analizată responsabilitatea sa din vremea dictaturii, el activa în Securitate din 1951, actualul stat de drept vrea să-i dea şi pensie şi proprietatea ramasă în ţara, iar autorităţile sunt de părere că gradul de general de securitate nu i-a fost retras niciodată. Astfel între securist, disident şi trădător de ţara la Bucureşti nu mai e nici o deosebire şi următorul pas ar putea fi chiar nominalizarea pentru Premiul Nobel a acestui, fără nici o exagerare, foarte important luptător anticomunist. Dar şi fără noi distincţii, spre deosebire de colegul său Kolbe, la înmormantarea lui Pacepa se vor întâlnii ofiţeri de securitate, oficialităţi româneşti revoluţionare şi CIA.
Pacepa, erou sau trădător?
Cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung din 17. noe. 2013,  Karl-Peter Schwarz: Der Kronzeuge soll verstummen / Martorul principal trebuie să rămână mut / împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc îl readuc în actualitate pe generalul de securitate Ioan Mihai Pacepa, la 85 de ani erou neînţeles domiciliat în USA.
Institutul din subordonarea Partidului filorus la putere (PSD) l-a invitat pe Pacepa, reabilitat 1999 / 2004, la Bucureşti pentru a contribui la „demascarea caracterului criminal al dictaturii comuniste din România“. Acelaşi imbold nobil îl are şi ziarul german, demascarea crimelor ceauşiste.
Pacepa este însă în Securitate din anul 1951 şi a participat la primele crime ale noii puteri. Ele nu se prescriu, aşa că e puţin probabil ca el să revină senin la locul faptei. Asta presupune şi ziarul de la Frankfurt preocupat însă numai de excesele naţionalismului, nu şi de crimele din perioada stalinistă.
Pacepa se mândreşte că a fost agentul NKVD/KGB-ului, care l-a promovat şi determinat să fugă în SUA ca să compromită naţionalismul: politica de independenţă a lui Ceauşescu e falsă, el e agent al Moscovei. O diversiune descoperită repede de americani. Însă Institul de Investigaţii din Bucureşti ca şi cotidianul din Frankfurt cred în dezinformarea KGB-ului, nu în punctul de vedere al CIA-ului.
Teroarea din România ruso-comunistă a fost incomparabil mai radicală la început, decât în perioada finală, naţionalistă, cu toate astea crimele anilor 50 sunt tabulizate atât în ţară cât şi în străinătate. Despre activitatea spionului NKVD/KGB din cea mai sinistră perioadă stalinistă nici un cuvânt.
Dacă de informaţii şi dezinformaţii se ocupă atât presa cât şi serviciile secrete să vedem care sunt interesele reale, bine cunoscute. Dictatura de dezvoltare şi independenţă naţională a lui Ceauşescu era împotriva intereselor ruşilor şi anglo-mozaicilor, care s-au înţeles şi l-au ucis în 1989. Pacepa  recunoaşte că a activat  în conformitate cu interesele ruseşti, împotriva intereselor româneşti. Oricum ruşii şi anglo-americanii nu tolerează în Europa o emancipare naţională în afara intereselor lor.
După lichidarea lui Ceauşescu, curentul filorus domina din nou la Bucureşti, aşa că nu-i surprinzător că un agent KGB de marcă este reabilitat şi acum invitat de Institutul de Investigaţii a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc să fie în mod paradoxal martorul principal al unor crime la care s-ar fi putut să fi fost părtaş. Oricum, la metamorfizarea lui Pacepa din spion trădător în erou al luptei anticomuniste participă şi cel mai influent cotidian german. O noutate. Cui prodest?
Am citit si eu articolul din FAZ. Preocuparea dlui Schwartz pentru soarta lui Pacepa şi pentru aflarea adevărului despre crimele lui Ceauşescu este dubioasă. Mă întreb dacă aceeaşi îngăduinţă ar manifesta pentru acte similare din ţările occidentale. Nu mai vorbesc de cum ar trata Israelul pe cetăţenii proprii care ar acţiona cu mult mai puţină vehemenţă împotriva statului evreu.
Cât priveşte adevăratele crime ale lui Ceauşescu, ele sunt ignorate sau continuate şi azi, în România, dar şi în alte ţări. Am în vedere îndobitocirea populaţiei, prin minciună şi manipulare murdară. După atâta timp de la împuşcarea lui Ceauşescu, nu a ieşit la suprafaţă nici-un caz în care Ceauşescu să fi comandat uciderea vreunui oponent.
Este, de asemenea, semnificativă înverşunarea d-lui Schwartz împotriva lui Larry Watts, definit ca duşman al lui Pacepa. Redau un citat, care spune aproape tot despre suferinţa d-lui Schwartz:
"Watts veröffentlicht seine Beiträge in der Zeitschrift „Bursa“ und anderen antisemitischen und nationalistischen Publikationen. In seinem Buch „With Friends Like These“ beschwört er die „immens populäre Außen- und Sicherheitspolitik“ Ceausescus, die an den Intrigen des KGB und der Leichtgläubigkeit des Westens gescheitert sei".
Din nefericire, avem la conducere o sleahtă de mizerabili din vina cărora lumea ne desconsideră şi pe noi cetăţenii României (citeşte comentariile la articolul lui Schwartz). În fapt, autorul nu face altceva decât să reaprindâ vechile şi permanentele atacuri la adresa României ca ţară, a românilor în general, joc mizerabil în care s-a înscris cu atâta ardoare şi Pacepa.
Viorel Roman (Bremen – Germania)

DESPRE ”FAVORURILE” DE  PE  SITE-UL OFICIAL AL ARMATEI ISRAELULUI
Domnul ION COJA ne anunță (și domnia sa, la rândul său, fusese anunțat / i se semnalase: ”În urmă cu câteva luni, amicul Puiu H.N., din Israel, mi-a semnalat, emoționat…”), într-un articol intitulat ”Mareșalul Ion Antonescu pe site-ul oficial al Armatei Israelului” că, pe site-ul oficial al Armatei Israelului, a apărut un material „FAVORABIL MAREȘALULUI ION ANTONESCU”.
Deci, ”FAVORURI” - făcute unui erou asasinat…În sensul că nu mai este înjurat, în gura mare (și ”pe toate drumurile”!), un mort, prin asasinare  - patriotul și eroicul Mareșal al Valahilor, singurul care a apărat demnitatea Armatei Române și a soldaților și ofițerilor ei, în al Doilea Război Mondial -  ci doar se mai îndulcesc niște foste și fioroase minciuni funeste, la adresa lui, a  EROULUI NAȚIONAL - iar alte minciuni se spun cu jumătate de gură și cu gura făcută pungă.
Se vorbește despre niște aviatori evreo-americani (doi, mai exact!), care ar fi fost tratați bine de români și de Armata Română (după ce aceștia doi bombardaseră cam tot ce văzuseră dinaintea  ochilor!) - și, pentru care, Mareșalul (cel atât de cumplit hulit și persecutat, din ordin iudeo-masonic  – acuzat, implacabil, de anti-semitism și de holocaust, în trecutul deloc îndepărtat!) a intervenit, la cel mai înalt nivel, în Germania lui Hitler, salvându-i, în toate felurile (cele omenește posibile):
Leova Gukovski si Arie Fichman au fost lansati in Romania in noaptea de Rosh Ha Shana (anul nou evreiesc) 1940. Din cauza unei greseli a pilotului care trebuia sa-i lanseze la 60 de km de Bucuresti, au aterizat undeva intr-o suburbie a Bucurestiului. Intai a fost lansat Arie Fichman si apoi Leova Gukovski, in jurul lor explodand obuzele tunurilor antiaeriene.  Ca sa nu aterizeze in piata asezarii, a tras Leova de parasuta si a cazut pe acoperisul unei case si, de aici, s-a rostogolit intr-o caruta  cu coceni de porumb. In cadere si-a rupt piciorul stang si n-a mai putut sa se miste. A inghitit hartia cu planul de actiune si codurile secrete, cand tocmai a fost inconjurat de soldati romani care l-au luat prizonier. Intamplarile din prizonierat si din perioada de spitalizare sunt povestite intr-o carte  “Pentru ce am fost chemat la datorie”. Dupa 1944, Leova s-a intors in tara, in chibutzul Iagur de unde  plecase.
Arie  Orni  Fichman, din kibutz Beit Oren. A fost parasutat in Romania, a fost prins si eliberat la sfarsitul razboiului.
Arie Fichaman a capatat gradul de capitan (pe nume Jacobson), iar Iehuda Ahisher a capatat gradul de locotenent Hanani. Cei doi au fot transportati in Libia si de acolo trebuiau sa fie parasutati in Romania langa Arad. Actiunea a purtat numele de “Mantilla” si in cadrul ei cei doi trebuiau sa ia legatura cu prizonierii puterilor alíate, sa incerce sa-i organizeze in scopul evadarii din detentie.
Trimisii miscarii sioniste trebuiau sa se intalneasca cu cei doi, fiind in legatura cu cei care organizasera actiunea.
Actiunea “Mantilla” era prima actiune in seria de actiuni ai serviciului MI 9 pentru creearea unei infrastructuri in Balcani. Parasutistii au fost antrenati in parasutare si au trecut prin Cairo pentru a fi parasutati in Romania.  O greseala de navigatie a pilotului a facut ca in noaptea de 1 octombrie 1943 sa aterizeze departe de locul de intalnire cu trimisii organizatiei sioniste. Cei doi au cazut prizonieri si actiunile de parasutare din Balcani au fost oprite datorita venirii iernii. 
Pe 1 octombrie la ora 02:15 noaptea , cei doi parasutisti erau in mana jandarmeriei romane. Intai cei doi au fost lasati sa doarma si numai dupa-amiaza au fost preluati de serviciul de informatii pentru a completa chestionare cu intrebari. Dovada ca nu au fost acuzati de terorism, au putut sa poarte uniforme britanice, neavand nici un fel de haine civile si parasutandu-se fara arme. Iar parasutele erau de culoare alba deci de salvare. Deobicei  cand actiunea de parasutare este in scop de spionaj, parasutele sunt de culoare albastra  sau gri ca sa un fie vazute. Pe de alta parte totusi  s-au gasit la ei 123 de monezi de aur, 198 de bancnote straine si 246 de bancnote in valoare de 173000 lei o suma importante la vremea aceea. De asemenea ei aveau pachete de mancare concentrata  si truse medicale pentru primul ajutor.
Cei care i-au cercetat n-au folosit  metode de tortura pentru a scoate de la ei declaratii. Dosarul de  cercetare l-au transmis direct lui Ion Antonescu, conducatorul Romaniei, subliniind faptul ca cei doi prizonieri le-au dat sa inteleaga ca “viitorul Romaniei depinde de cum se vor purta cu evreii”.
Antonescu refuza sa-i predea pe parasutisti Gestapoului
Stirea prinderii celor 2 parasutisti a ajuns imediat la urechile ambasadorului Germaniei la Bucuresti Manfred von Kilinger si mai departe la Herman Georing. Gestapoul a cerut imediat sa fie predati lor. Autoritatile romane au reusit sa scape de presiunea nemtilor prin diferite pacaleli. Maresalul Antonescu a dat ordin sefului statului major al Fortelor de Aviatie sa spuna nemtilor ca parasutistii vor fi interogati de serviciile romane si rezultatele vor fi transmise fortelor aeriene germane. Nu se poate exclude posibilitatea, scrie istoricul Mihai Pelin – ca raspunsul autoritatilor romane  se datoreaza  faptului ca cei doi prizonieri erau evrei, motiv destul de intemeiat pentru ca cei doi sa nu fie interogati de nazisti. Cu tóate acestea, autoritatile romanesti nu au fost in stare sa reziste in fata presiunii germane si pana la urma au acceptat  ca autoritatile germane sa-l interogheze pe Arie Fichman  si acesta sa fie interogat de nemti in Germania. Romania  a hotarat sa infiinteze o comisie formata din ofiteri romani care sa-l insoteasca pe Arie Fichman (Ghideon Jacobson) si sa primeasca informatii asupra tehnicii si metodele de interogare folosite de nemti in interogarea prizonierilor de razboi ai Puterilor alíate.
Arie Fichman (Ghideon Jacobson) a plecat pe 9 octombrie 1943 in Germania impreuna cu ofiterii romani si s-a intors la sfarsitul lui octombrie insotit de aceeasi ofiteri romani.  Dosarul de cercetare german semnat de Von Killinger, ministrul lui Hitler la Bucuresti,  nu continea nimic nou fata de ceea ce stiau romanii. Iosef Hanani l-a intalnit din nou pe Arie Fichman in lagarul de prizonieri ai Puterilor Aliate care se afla la Timisul de Jos (dupa ce a fost internat cateva saptamani la spitalul din Sinaia si Brasov). Cei doi prizonieri au fost eliberati pe 2 si 3 Septembrie 1944. Au fost urcati impreuna cu alti prizonieri ai Puterilor Aliate intr-un  avión care a decolat de pe aeroportul din Popesti Leordeni spre Italia” – cf. Ion Coja, ”BIOGRAFII: O BUCATĂ DE ADEVĂR”, pe site-ul personal, ioncoja.ro/.../maresalul-ion-antonescu-pe-site-ul-oficial-al-armatei-israelului,precum și pe site-ul:cugiralba.wordpress.com (”pentru conformitate, puteți accesa materialul, în forma în care a apărut, pe site-ul Armatei Israelului,  מצתל-כר הצנחנים הישראלייםשצנחובאירופהבתקופתהשואה;  www.zanhanim.org.il/vf/ib_items/189/ww2.pps -  SURSA : http://www.certitudinea.ro”).
– …dar, în același timp, ni se servesc niște/alte gogoși de neîngurgitat, pentru un om cu demnitate și cu ”scaun la cap” (în sens metaforico-figurat, iar nu în sens ”terrrorist”!):   
1-alți aviatori evrei (alții decât cei doi), prăbușiți cu avioanele, pe teritoriul României (pe care o bombardau, ”din gros”!), ar fi fost salvați de un super-eroic comandou evreiesc (!!!), trimis tocmai din Palestina:
Numarul aviatorilor si celor din echipele de zbor care au cazut pe teritoriul Romaniei  a depasit 1000. Parte au fost prinsi si inchisi, iar altii s-au ascuns, astfel incat era necesara  salvarea lor. In ajutorul lor au fost trimisi parasutistii evrei din Palestina care au reusit sa salveze cca 150 de aviatori ai fortelor alíate si sa-i treaca granita. Numai la sfarsitul razboiului, adica intre 31 august si 3 septembrie autoritatile romane au eliberat si ceilalti 1161 de prizonieri  (aviatori si alti luptatori din fortele aeriene) dintre care: 1117 americani, 31 britanici, 12 olandezi si un francez. De asemenea parasutistii israelieni au actionat ca sa-i organizeze pe evreii din Romania in a se apara si apoi sa poata emigra in Israel legal sau ilegal astfel incat 60000 de evrei din Romania au emigrat cu ajutorul lor spre Israel” – cf. idem.
Bunilor domni! Dacă Mareșalul, în persoană, și-a riscat pielea, chiar în fața Wehrmachtului nazist, dar și  în fața  lui Himmler și a lui Hitler, pentru a-i salva nu doar de la moarte, ci chiar și de la tortură/torturare, pe cei doi evrei (Leova Gukovski si Arie Fichman) - cum s-ar explica, atunci, faptul că alți 998 de evrei (dintre cei cca. 1.000 căzuți, în total, deasupra României bombardate sălbatic, de avioanele Aliaților anglo-americani!), anume  evreii prăbușiți prin păpușoiul țăranilor, și care, deci, nu intrau, nicicum, în evidența și în zona de interes a SS-ului himmler-ian (că doar nu i-au purtat, nemții din SS, la Berlin, pe  Leova Gukovski și pe Arie Fichman, numai ca ”să-i tragă în poză”!), au avut nevoie de super-comandouri, trimise tocmai din Palestina?!
2-Dacă Mareșalul a avut eleganța și nobilul spirit cavaleresc, de a-și trimite  ofițeri,  însoțitori români, pentru ca Leova Gukovski și Arie Fichman să n-o ”ia pe coajă”, la Berlin (în timpul interogatoriilor executate de ”milostivii” de la Gestapo!) – atunci ce pericole mai existau, în România, așa de mistice, pentru evrei, de a trebuit ca membrii super-comandourilor evreiești să vină tocmai din Palestina, ca să...să ce? Să se amestece, fără lege și fără de rost, în treburile interne ale statului suveran al românilor?! –… pentru că, altfel, nu aveau ce evrei să organizeze, și pentru ce, aici, în România (numai acțiunea naște re-acțiune! - dar unde este / poate fi acțiunea anti-evreiască, a României, atunci când însuși Mareșalul României se implică în salvarea nu doar a vieții, ci și a integrității corporale și morale a DOI EVREI?!). Cum afirmă, foarte logic, și dl ION COJA: ” Numai că nu ne putem imagina concret în ce anume putea să constea acest ajutor, atâta vreme cât ÎN ROMÂNIA NU SE CUNOAȘTE NICIO ACȚIUNE EVREIASCĂ DE REZISTENȚĂ, LA AGRESIUNEA ANTI-SEMITĂ. Eu și alții ca mine susținem că nu se cunoaște nimic despre o astfel de rezistență, o astfel de acțiune sau reacție de apărare, pentru simplul și slăvitul motiv că nu a existat nicio agresiune antisemită din partea autorităților române sau a populației românești. (Nota bene: Cele petrecute la Iași în iunie 1941, act clar de agresiune, act criminal, i-a avut totuși ca promotori și protagoniști pe militarii germani, iar autoritățile românești dacă au intervenit, așa cum au și făcut-o, a fost pentru a diminua represiunea germană, altminteri motivată și ea într-o oarecare măsură, dacă luăm în seamă justificarea invocată de germani. Detaliu esențial: la Iași, în iunie 1941, circa 500 de evrei au fost arestați de jandarmeria și poliția română, iar restul evrilor arestați au fost sub jurisdicție germană. EVREII ARESTAȚI DE AUTORITĂȚILE ROMÂNEȘTI AU SUPRAVIEȚUIT, CU TOȚII, PÂNĂ LA SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI, CÂND AU FOST ELIBERAȚI. Evreii care au murit în acele zile au fost numai dintre evreii arestați de germani)” – cf. idem.
3-Aici, îl cităm, integral, pe dl ION COJA, care cunoaște lucrurile foarte bine - și  a cărui ironie amară o apreciem, în mod deosebit:
”Citez de pe site-ul Armatei Israelului: <<PARAȘUTIȘTII ISRAELIENI AU ACȚIONAT CA SĂ-I ORGANIZEZE PE EVREII DIN ROMÂNIA (…) SĂ POATĂ EMIGRA ÎN ISRAEL LEGAL SAU ILEGAL ASTFEL ÎNCÂT 60.000 DE EVREI DIN ROMÂNIA AU EMIGRAT CU AJUTORUL LOR SPRE ISRAEL>>… Cunosc bine calculele zăpăcite care se fac pentru a inventa holocaustul din România. Ele se bazează pe comparația unor cifre, a evreilor din România înainte de război și după. Diferența, la rândul ei, este amendată prin scăderea evreilor care s-au refugiat în Rusia, cifră de nimeni stabilită cu documente, ci „la ochi”! Precum și a evreilor emigrați în Palestina în timpul războiului. Cred că ar trebui luați în calcul și evreii care lipseau la inventar pentru că emigraseră ilegal în Palestina cu ajutorul faimoșilor parașutiști… Parcă n-am întâlnit până acum în niciun calcul holocaustic această cifră, 60.000 de evrei, emigrați cu ajutorul parașutiștilor israelieni! Cine îi contabilizează?
De ce am spus că este vorba despre <<calcule zăpăcite>>? Pentru că punctul de plecare al avcestor calcule este numărul evreilor din România înregistrat în 1939 și la începutul anului 1940. Numărul oficial al acestora era cam de 750.000. Din alte surse, inclusiv din Jurnalul lui Mihail Sebastian, unul dintre evreii cei mai bine informați, avem alt număr, altă cifră: două milioane! Legionarii, prin vocea cea mai autorizată, a Căpitanului, vorbesc și ei tot de două milioane! Dacă introducem în ecuația Holocaustului această cifră, se schimbă în mod corespunzător și rezultatul final: numărul evreilor uciși de români, de Antonescu. Acest număr, după socotelile de mai sus, ale mele, nu mai poate fi <<numai>> 400.000 – cum scrie la Templul Coral și la Monumentul Holocaustului. Mint amândouă oficinele. Mint cu nerușinare! Așa cum mint și în multe alte privințe și ocazii, în aproape toate!
Să fim drepți și să recunoaștem ADEVĂRUL CEL MAI ADEVĂRAT! Numărul real, după sursele cele mai credibile – Mihail Sebastian și Corneliu Zelea Codreanu, este de cel puțin un milion și jumătate: 1.500.000 DE EVREI AU FOST HOLOCAUSTIZAȚI DE PĂRINȚII NOȘTRI. Ceilalți, vreo 350.000, au supraviețuit cum a putut fiecare. Circa 150.000 nu se știe cum au murit, se pare că ne-au scăpat!… Deh, nimeni nu este perfect!
Dixi et salvavi animam meam!” – cf. idem
4-…Vine, acum, gogoașa supremă: vezi, Doamne, Leova Gukovski și Arie Fichman ar fi scăpat cu viață, în România, pentru că, lui Ion Antonescu, i s-ar fi spus, de către evrei, că ”viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”!
Dar, dacă ar fi adevărată chestiunea penibilă (și sinistru de imoral ridicată, de către unii conducători ai Israelului), cu ”holocaustul românesc, asupra evreilor” (Mareșalul fiind implicat, cică, ”grupa mare”, în numitul ”holocaust”!) – de ce, pentru doi evrei ”scăpați”, Ion Antonescu a considerat că  este important ”VIITORUL ROMÂNIEI”, iar ținând cont de ceilalți nu-știm-câți evrei, ”nescăpați” (?!) -  NU ERA IMPORTANTVIITORUL ROMÂNIEI” (…după câte se știe, Mareșalul nu era nici atins de nebunie și, cu atât mai puțin, oligofren!)?! – …în definitiv, pentru câți evrei ”nescăpați”,  bunilor domni conducători israelieni? – că nici măcar domniile voastre nu v-ați pus la punct și de acord, cu/întru propria-vă minciună! - …pentru cei 1.000 + 60.000 de evrei, ”eliberați” de fantomaticele super-comandouri evreiești (că nu există niciun document, nici românesc, nici evreiesc, nici american, în legătură cu ele/super-comandourile respective! – de niciun fel și soi, care să ateste prezența lor, în spațiul aerian, ori pe teritoriul/sol românesc!) - … sau, pentru 400.000, cifră ”suptă din deget”, la Templul Coral din București și la Yad Vashem (World Center for Holocaust Research!), în Israel? - …sau, pasămite, pentru  două milioane?
Întreb. Înseamnă că au ”scăpat” cu mult mai mulți, decât erau/existaseră, în România, de toți! Din 750.000 au fost ”holocaustizați” cca. 400.000, și au rămas…DOUĂ MILIOANE!
…Am înțeles tot, fiți pe pace!
Un lucru, însă, nu vreau să-l înțeleg: dacă Ion Antonescu nu se face vinovat de uciderea evreilor (atât și așa cât s-a mințit, până acum, cel puțin!) – atunci, de ce să fim noi, valahii, mulțumiți de ceea ce scrie pe site-ul Armatei israeliene, și să ne gudurăm pe lângă evrei: ”Mulțumim frumos că, acum, nu ne mai mințiți, decât a patra parte, din cât ne-ați mințit, până acum!”…?! Cine sunt acești israelieni, de trebuie noi să ne gudurăm, pe lângă sferto-minciunile lor, și să le pupăm și picioarele, că nu mai binevoiesc să ne spună, cu ochii în ochii noștri, minciuni ÎNTREGI, precum că noi i-am omorâto-măcelărito-ars, pe ei?!
…Tatăl meu, Înalt Ofițer în Armata Română, a suferit enorm, de pe urma acestor minciuni - și a fost persecutat și umilit de comuniști, din pricină că și-a făcut deplin datoria, în armata condusă de Mareșal! Pentru că a fost decorat, de Mareșal, cu cele mai înalte distincții, din Armata Regală Română!
Tatăl meu s-ar învârti în  mormânt, ”ca ventilatorul” (cum zice un evreu tare de treabă, IANKE, în piesa ”Take, Ianke și Kadâr”, a unui, cică, legionar, din ăia, și ei, supra-asasini de evrei - Victor Ion Popa…), dacă m-ar ști, pe mine, fiul lui, că mă gudur, ca un sclav, pe la târlicii celor care l-au umilit  pe el, personal, în timpul vieții, și care au avut o contribuție substanțială, la asasinarea (numită ”execuția din Valea Piersicilor”!) Mareșalului său. Și s-ar simți și se simte umilit, în continuare, pe lumea cealaltă, pentru toate gesturile, veritabil naziste, pe care le-a suportat, post mortem, Mareșalul lui: valahii n-au / n-aveau dreptul, până acum (dar, de-acum încolo, oare, îl vor avea?), să învețe, la Istorie, despre Mareșal, n-au/n-au  avut dreptul să-i rostească nici numele, că fac/făceau pușcărie! Trebuia să nu se mai gândească, măcar, la Mareșal! - li se interzice/interzicea, firește, să-i înalțe, undeva, oriunde, o statuie, un pios bust, cât de mic…S-a făcut o lege, special pentru această aberantă tăcere (de fapt, SPĂLARE DE CREIERE!!!). După câte știu eu, s-a lucrat și cu târnăcopul, și cu ciocanul (după caz!), pentru respectarea/împlinirea acestei samavolnice legi a tăcerii, asupra unui erou al Neamului Valah!
În urma acestei cvasi-reabilitări a Mareșalului (ca…”favor”?! – pentru ce și de ce, hăt,  tocmai acum???!!!) - ce fac serviciile diplomatice ale României? Ce fac guvernanții României?! Își cer scuze, oare, poporului Valah, pentru un întreg regim trecut, de minciună și de teroare, chipurile, ”legală”, prin legi inventate de interesele capricioase și șmecherești, ale unora dintre conducătorii Israelului? Serviciile diplomatice ale României le impun, oare (prin Ministerul de Externe al României și prin serviciul Ambasadei României, de la Tel Aviv), acelor conducători israelieni, abuzivi, care l-au asasinat civil, pe Mareșal, să-și ceară iertare -  așa cum, pe nedrept, ni s-a impus nouă să ne cerem iertare, mereu, pentru toate cele (până și pentru că existăm!)… - …dar noi, fără să fi avut, vreodată, vreo vină, față de poporul evreu!!! - decât că am fost, poate, excesiv de generoși, de umani și de toleranți (pentru aceste vremuri troglodite/sălbatice!), față de toți oamenii Pământului/Terrei…
Noi, poporul român, avem pretenția ca Televiziunea Israeliană, precum și Televiziunea Română de Stat, să-și ceară, cu sinceritate, cu umilință, scuze, atât Mareșalului, pentru tăcerea samavolnică, așternută, PRIN FORȚA CALOMNIEI ȘI A ACȚIUNII INSTITUȚIILOR DE FORȚĂ, ALE STATULUI ROMÂN (forța brută / brutală aPOTERELOR, cum expresiv spune Doina pentru Mareșalul Ion Antonescu, a lui Adrian Păunescu!), asupra amintirii lui - cât și, în primul rând, Poporului Valahilor, pentru regimul de teroare, de peste 60 de ani, în care au trăit atâția ”învinuiți fără de vină”, ”braț la braț” cu această ”lege a tăcerii” (impusă și menținută samavolnic, prin presiuni străine, majoritar evreiești!), deasupra capului lor, ca o ”sabie a lui Damocles”!
…La ce consecințe ne putem aștepta noi, oare, de la lașitatea noastră (politică și nu doar!) și de la paranoia unora dintre cei care alcătuiesc (azi și nu doar!), conducerea statului Israel și a celui american? Dacă noi, oamenii Terrei, vom accepta, din nou și mereu,  să tăcem, cu lașitate de sclavi -  atunci și capricioșii conducători, politici, militari și financiari, ai ”poporului ales”, oricând, vor face și impune orișice! Deși, chipurile, ei fac aceste abuzuri, în numele ”poporului evreu” -  de fapt, ei le execută ÎN NUMELE VOINȚEI LOR PERSONALE  ȘI PENTRU PROFITURI DE NEÎNCHIPUIT, ÎN BANI, PUTERE DE INFLUENȚĂ ȘI IMAGINE TERESTRĂ!!!
Și se vor îndura să ne lase să trăim, DOAR târându-ne în patru labe, și asta ca…”FAVOR”!
Ne putem trezi, mâine, că este șters articolul, cu Mareșalul, de pe site-iul Armatei Israeliene, și că se neagă, sfruntat, ceea  ce s-a afirmat, azi, despre Mareșal! Până și în jumătăți și în sferturi de adevăr…!
Vrem/CEREM garanții, autentice și solide, atât de la politicienii noștri (dar și de la conștiințele noastre cele lașe!), cât și de la acei conducători israelieni (care au comandat, de la Tel Aviv, umilirea și spurcarea și aneantizarea amintirii Mareșalului - …vedem că ”Măria Sa”, regele Mihai I de România, ”scapă”, și acum, prilejul de a grația măcar…amintirea Mareșalului!) – garanții că nu se va mai încerca, în veci de veci, umilirea popoarelor și a eroilor lor, prin ”legi” și prin teroare  - ambele, samavolnice!
Pentru că, altfel, nazismul sionist își poate permite, oricând, orice – chiar și să schimbe și să manipuleze informația, după bunul său plac, umilind ori  slăvind, după cum le trăsnește bancherilor și militarilor, prin cap și buzunare! -  săltând în slavă CRIMINALI INTERNAȚIONALI, sau asasinând EROI-MARTIRI AI NEAMURILOR TERREI (asasinate civile sau …”de-a dreptul”!) – transformând/transfigurând,  oricând, pe oricine în orice!
Acum, azi, le permitem ”doar” să afirme, prin acest nazism al unor conducători ”talibani” ai statului Israel,  că ”evreii îi vor azvrli pe toți palestinienii, în Mediterana” (și se face tot posibilul, în acest sens, nu-i vorbă, de către majoritatea tineretului evreu, cel educat în spiritual urii!)! – această afirmație trezind/iscând, firește, reacții similare, de învrăjbire oarbă (ca formă de exprimare cu totul improprie unor oameni, cică, civilizați - și de aceeași intensitate nazistă!), în declarațiile mediilor politice palestiniene! Dar, cine știe, poate că, în viitor, unor căpetenii ale  statului Israel le va cășuna pe alții și pe alte popoare…vor afirma, cu arma în mână, că trebuie lichidați, instantaneu, toți cei care au gura-ngustă sau cei care au gura largă,…sau să fie lichidați alții, folosind pretextul că aceștia au ochii albaștri, și Israelul - nu-i așa? (…este angajată, mereu, pentru orice minciună interesată, venită din zona financiar-militară, o națiune întreagă! - cu toate că noi știm și avem și celebre exemple, că există și israelieni cinstiți, umani, cu bun-simț și bună-măsură…destui!) nu permite  existența, pe Terra, a popoarelor și / sau a indivizilor, decât dacă au ochi negri!
Oameni buni, nu mai fiți lași! NU AVEȚI NEVOIE DE FAVORURILE NIMĂNUI, PENTRU A FI DEMNI ȘI A NU MAI RĂBDA TERORILE, MORALE ȘI FIZICE, ALE UNOR INFRACTORI INTERNAȚIONALI!
Un lucru este fie:  1-ADEVĂRAT! -  fie: 2-NU ESTE ADEVĂRAT! Dacă NU este adevărat (și se demonstrează asta!), atunci nu aveți nevoie să vă facă mai știm noi ce infractor (local, național sau internațional!) vreo ”favoare”!
Sunteți oameni, oamenilor! Sunteți FIII LUI DUMNEZEU!
Facem apel la TOȚI evreii de bună-credință, de pe fața Pământului: NU VĂ LĂSAȚI TÂRÂȚI ÎN EXACT ACEEAȘI BULBOANĂ, ÎN CARE HITLER ȘI-A TÂRÂT POPORUL SĂU – ÎN BULBOANA NEBUNIEI RASISTE ȘI NAZISTE!!! Luați BIBLIA/SFINTELE SCRIPTURI în mâini (”ALE VOASTRE DINTRU ALE VOASTRE!”), și citiți ce vă zic Dumnezeul vostru și prorocii voștri că trebuie să gândiți, cum să vă comportați, față de oamenii/semenii tereștri – ce trebuie și ce nu trebuie să acceptați, din partea conducătorilor voștri vremelnici!!!
Iară noi, cei ce ne zicem creștini, suntem (ȘI TREBUIE SĂ FIM!) FRAȚI ÎNTRU HRISTOS-DUMNEZEU, CU TOȚI SEMENII NOȘTRI!
Să avem curajul s-o și spunem/afirmăm/măturisim asta, cu toată tăria! -  pentru că, altfel,  părinții noștri ne vor condamna, de aici sau de dincolo de mormânt, pentru ceea ce, pe ei, pe părinții noștri, i-a distrus: această minciună acceptată, de noi - precum și sferturile de adevăr, pe care, lipsiți de demnitate, noi le acceptăm, ca ”favor”, și nu-i silim, cu Dumnezeu deasupra noastră, pe mincinoșii lăfăiți și sfidători, care se cred cel puțin LOCȚIITORII LUI DUMNEZEU, pe Pământ! - să se corecteze, până la a spune Adevărul, limpede și întreg (ar fi, din partea noastră, nu doar un gest moral și echitabil, ci ar fi și o atitudine profund creștină: ”NU VĂ TEMEȚI!” – și-a rostit, răspicat, porunca și îndemnul, Hristosul, Cel în care declarăm, cu gura până la ceafă, că, din toată inima, noi credem)!
Dar ne vor condamna și copiii noștri, și nepoții noștri, pentru că, din pricina egoismului și a lașității noastre, tăcute și încovoiate, refuzăm să le lăsăm o lume mai bună, deschisă la suflet, mai dreaptă și liberă de servituți, de sclavie morală, intelectuală și fizică!
…Oameni buni, din toată lumea asta! Nu mai acceptați orice, de la nimeni, dacă nu este un lucru de bun-simț și dacă nu se înscrie în limitele Adevărului, documentabil/demonstrabil, iar nu impus, cu japca, de ”cucoane” sclifosite, fandosite și șmechere, precum ”political correctness”!
Altfel, vă periclitați însăși existența voastră, normală și demnă, de OAMENI AI TERREI, de făpturi umano-divine, de ”homini erecti”! -  iar nu, fiecare dintre voi,  de ”homo fractus”/frânt…devenit, peste noapte și prin voință samavolnică și străină de Adevăr și Justiție -  ”in-fractor”/răufăcător - și condamnat, NEVINOVAT DECÂT DE LAȘITATE (SIC!), la pușcărie terestră meree, la tăcere vinovată meree - sau la dispariție, pur și simplu, în neant!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

RUŞINE!?
„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.” - Aristotel
În luna iulie 2012 am scris eseul intitulat „Obrăznicie și cinism”, specificând faptul că în societăţile răvășite de comunism, nu se putea vorbi de buna-cuviinţă, copiii erau educați exact opus acestui comportament, adică în cel al lipsei bunei cuviințe, al tupeului, al obrăzniciei, golăniei, cameleonismului, și că, astăzi culegem ceea ce s-a semănat, moștenitorii comunismului nelăsându-se învinși de cerințele unei vieți morale. Mai aminteam cum proverbul „Obraznicul mănâncă praznicul”, în trei cuvinte, exprimă plastic, situaţia în care o persoană impertinentă obţine ceea ce dorește, deşi nu merită, de multe ori prin minciună, nepăsându-i ce gândesc sau spun alții. Aminteam de asemenea că Nicolae Iorga adăugase proverbului: „…dar plăteşte cu obrazul”. Care obraz? mă întrebam pe atunci, întrucât obrăznicia a ajuns la cote alarmante. Astăzi vedem în jurul nostru insolență, aroganță, nerușinare, tupeu, atitudini opuse bunei cuviințe, „de la vlădică până la opincă”, de la prim ministru la o învățătoare a unei noi generații de copii. Sigur că scopul fiecărui om este, sau mai bine zis trebuie să fie, superioritatea sau perfecțiunea, dar este important ce înțelegem prin acea superioritate și în ce mod ajungem s-o dobândim, adică cum ne definim în final stilul de viață. S-a adoptat un stil de viață care este, am mai spus-o cândva, contrar firii românului, în primul rând a respectului, a ospitalității față de cei veniți din afară, ca răspuns la respectul celui venit cu intenții bune, în vizită.  
Interesele personale nu au dreptul să primeze  în fața intereselor țării. Constantin Rădulescu-Motru, în cartea sa Psihologia poporului Român scrie: „omul de  caracter, la  români, nu  este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acel care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvența cu  sine însuși a grupului, cine se întreabă? Nu  este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost  prezent, și ești român, atunci ești  om  de  caracter”.
Minciuna, lașitatea, opuse adevărului și curajului, sunt defecte ale omului lipsit de curaj și de sentimentul onoarei, defecte la fel de condamnabile.
Se anunțase vizita doamnei Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat al SUA, pentru a transmite felicitări poporului român la împlinirea a 10 ani de la intrarea în NATO, ocazie cu care se discutau mai multe probleme de interes comun, se transmitea de asemenea îngrijorarea partenerului american față de derapajele Puterii USL în materie de justiție independentă, presă liberă, stat de drept. Prim ministrul lipsea. Se pitise undeva. Toți care erau responsabili de a da lămuriri cu privire la absența persoanei primului ministru, s-au comportat obraznic, fără pic de respect și bună cuviință. Cum să nu știi unde, pentru ce motiv și cât timp lipsește un prim ministru? Sau dacă ai știut și ai dat acest răspuns înseamnă că ai mințit, ai dezinformat! Dacă țara ar fi într-o situație în care ar trebui să se ia o decizie urgentă, nu ai știi unde să cauți persoana? Chiar dacă i s-a predat responsabilitatea altei persoane, nu poate fi ținut secret locul unde se află superiorul. Dispariția premierului în momentul când o personalitate ca doamna Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat al SUA, repet, și-a anunțat vizita, fără a anunța unde și de ce pleacă și a justifica la timp absența, adică motivul pentru care nu se întâlnește cu delegatul SUA, dovedește iresponsabilitate și dispreț față de români, de cei care l-au ales în această funcție. S-ar fi deplasat doamna Victoria Nuland din SUA până în România dacă nu era o zi specială, dacă nu s-ar fi cunoscut  atacurile asupra justiţiei lansate de primul ministru?  Delicată și diplomată, la întrebarea reporterilor cum consideră lipsa primului ministrului de la întrevedere, faptul că a avut „alte obligații” de onorat în timpul vizitei sale la București, doamna Victoria Nuland a răspuns: „O coincidență!”
„Nu-i nimic. Victor Ponta o să apară din nou. O să facă glumițe „malițioase cu gazetarii și o să ne anunțe profetic, că Traian Băsescu nu mai are decât trei sute și ceva de zile până pleacă de la Cotroceni. Adică timpul va rezolva de la sine ceea ce el, Ponta, nu poate rezolva”, scrie domnul Andrei Pleșu, în stilul dumnealui inconfundabil și onorabil, în articolul de astăzi -13 ianuarie 2014 - din ziarul Adevărul. 
Da, a și venit, a și vorbit la Antena 3, nu s-a rușinat câtuși de puțin, nu și-a cerut scuze pentru lipsă. Bine spunea scriitorul rus Feodor Dostoievski: „Există o limită a rușinii pe care omul o resimte în fața nimicniciei și neputinței sale, dar o dată depășită această limită, el găsește o plăcere imensă în chiar sentimentul rușinii”.
A fost în Italia? Se pare că de data aceasta nu a glumit, era prea obosit și s-a burzuluit,  anunțând „o nouă deschidere” a politicii externe românești către Turcia, China „și chiar către Rusia”.  
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

AVEM UN VICEPRIM-MINISTRU PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ? SĂ-ȘI DEA DEMISIA!
S-o facă omenește și cavalerește și creștinește!... Și  nu ca act de pedeapsă, ci ca act de rușine pentru că este cel mai înalt demnitar  pentru asemenea probleme într-un sistem care se dovedește incapabil să le gestioneze!
Măcar o demisie de onoare; ceea ce  nu-nseamnă nici măcar să-ți pui cenușă-n cap recunoscând fapta, ci doar să te arăți - în ultima clipă a ultimului ceas grav, marcat de umbra sinistră a morții - că faci parte dintr-un sistem care prin incapacitatea lui e dușmănos vieții cetățenilor cărora le-ai cerut votul. Și că n-ai reușit să te ridici la nivelul angajamentelor electorale pe care ți le-ai luat prin însăși titulatura funcției pe care o ocupi.
Măcar un gest cinstit, care nu-ți afectează  persoana ci, cel mult, caracteristica demagogică de a te fi angajat la ceva ce n-ai fost capabil să impui și să realizezi. Un gest elegant de a trece din tagma celor care vor să conducă incompetent în masa noastră mare de alegători care trebuie să venim cu pretenții categorice de la cei ce ne solicită votul, măcar pentru asigurarea integrității noastre fizice, dacă nu pentru toate nevoile cetățenești ale omului contemporan.
Pentru că, în această contemporaneitate cinematografia realizează zeci de filme pe subiectele autentice ale salvării, de către camarazii lor, direct din mâinile torționarilor, a celor mai pierduți luptători, realizând minuni în câteva minute de comando, pe de zeci de ori mai întinse teritorii străine și în cazărmi bine întărite ale dușmanului, folosind tocmai mijloacele de localizare  moderne care se află într-o continuă luptă contra cronometru. În acest context - când vedem zeci de asemenea exemple și mai suntem informați, nu cum spune un domn ministru, că avem mijloace de localizare  „dar care se folosesc cu aprobarea judecătorului, fiind pentru suspecți” - pentru un erou, cum a fost Adrian Iovan chiar și prin acceptul de a pilota acel avion, nu s-a putut folosi așa ceva, cu toate că din partea lui veneau semnale de pe două telefoane. A murit rănit și înghețat telefonând timp de mai multe ore și, nici măcar acei funcționari secreți care înregistrează destule convorbiri telefonice dar, tot cum spun miniștrii „spre a le stoca pentru eventuale cercetări judiciare”, nu și-au dat seama că există un pericol de moarte, devenind oameni, încălcând birocrația și punând în acțiune omenia sentimentului de a salva un semen chiar dacă regulamentul nu prevede asta?!
Omul care a mers cu mâinile goale și cu sufletele calde ale celor ce i s-au alăturat, spune clar: „...într-o oră și jumătate i-am găsit; autoritățile, având telefoane la ei, îi căutau în altă parte”... Nu există etichetă mai evidentă pentru a caracteriza incompetența sistemului pe care îl reprezentați prin însuși caietul de sarcini al funcției pentru care v-ați luptat electoral, domnule viceprim-ministru!
Dați-vă demisia!
E „de onoare”, înțelegeți dumneavoastră?!
Pentru că, la onoarea dumneavoastră de cetățean al unei orânduiri moderne care are cerințe sporite față de guvernare, trebuie să țineți mai mult decât la sistemul de incompetențe care v-a promovat.
Altfel, veți rămâne în scaun cu imaginea acelui fabulos profesionist de numai 55 de ani și a tinerei doctorițe sublocotenent cărora - acel „pustiu al Apusenilor” despre care n-ar mai trebui  să pomenească lașitatea subalternilor dumneavoastră din cele patru județe, sau de la centrul care nu comută de pe adresa unui pungaș mijloacele de localizare electronică pentru a salva vieți - le-a adus moartea încet, vreme de aproape patru ore.
Corneliu Leu (Bucureşti)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii