ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 6 (August 2009)

EDITORIAL

ECATERINA ANDRONESCU FACE AUDIENŢĂ PRIN SPECTACOL DECLARATIV

Se spune că sforile politicii româneşti sunt atât de încâlcite, încât nici cei care le trag nu mai ştiu la un moment dat dacă sunt păpuşari sau păpuşi conduşi voalat sau direct de interese, ori mânaţi de ambiţii personale cu tentă electorală. Sub astfel de auspicii se încadrează şi ilustra ministresă Ecaterina Andronescu, subiectul meu preferat în ultimele luni, care merită în continuare demersul publicistic.

Distinsa doamnă nu cred că îşi face datoria crispată, ci cât se poate de natural, pe un ton bine argumentat charismatic, fără discrepanţe majore între discursul politic şi cel academic. Îi place să fie în miezul fierbinte al presei, uneori eclipsând şi monopolizând spaţiile tipografice ori electronice, în contextul discuţiilor legate de sistemul reformatat de învăţământ, precum şi la şedinţele pe linie de partid.

Două păreau a fi priorităţile pe mandatul în curs şi anume: descentralizarea învăţământului preuniversitar şi alinierea standardelor învăţământului privat cu cel de la stat. Ultimul subiect – poate cel mai mediatizat, dar cu impact social profund în rândul cadrelor didactice – a făcut ca însuşi partidul care o susţine să-şi pună semne de întrebare chemând-o la raport.

Chiar dacă la început scandalul dintre minister şi conducerea Universităţii Spiru Haret (USH) părea a fi unul strict profesional, motivul etichetat fiind legat de faptul că toate formele de învăţământ la distanţă ale USH din ţară şi străinătate sunt ilegale, adică nu sunt acreditate nici măcar provizoriu, declaraţiile de presă ale celor doi reprezentanţi de instituţii au reliefat faptul că disputa pare mai de grabă a fi una personală, replica lui Aurelian Bondrea, rectorul USH fiind mai mult decât interesantă: nici Harvard, cât e ea de Harvard nu are vreo acreditare de la vreun minister. Apropo, a verificat cineva chestia asta?

Măsurile restrictive cu candidaţii de la titularizare, din unele judeţe ale ţării, au dus la un adevărat conflict între licenţiaţii de la universităţile deja acreditate din sistemul de învăţământ superior privat, dar şi cu cei de la stat. S-a ajuns negreşit la acţionarea în instanţă a ministerului, care s-a cam jucat în declaraţii privind anularea sau neanularea diplomelor de licenţă la ID-ul de la USH, tocmai acel examen care îţi dă dreptul să profesezi meseria.

Impactul scandalului este mult mai mare, deoarece tot acest tărăboi s-a suprapus cu perioada în care absolvenţii de bacalaureat şi-au depus dosarele pentru admiterea în învăţământul superior. Motivaţi mai mult sau mai puţin de eventuale sincope în ceea ce priveşte autonomia şi legalitatea învăţământului privat românesc, posibil ca o bună parte dintre potenţialii candidaţi de la privat să-şi fi mutat opţiunea către stat. Aici poate şi-a atins ministrul scopul, dat fiind faptul că dumneaei este din martie anul trecut, pentru un mandat de încă patru ani, rectorul Universităţii Politehnica din Capitală. Dar doamna Andronescu nu avea motive întemeiate să se sperie de faptul că din toamnă nu mai poate avea studenţi la facultăţile tehnice, deoarece învăţământul superior privat din ţară este dedicat aproape în mod exclusiv formelor umaniste. Un alt avantaj al sistemului actual de învăţământ superior de stat îl reprezintă exclusivitatea facultăţilor de medicină; nicio universitate particulară nu are – cel puţin – pentru anul universitar 2009-2010, vreo specializare în acest sens.

Tevatura a fost şi este alimentată în continuare de izul politic, deoarece nume sonore din viaţa publică autohtonă ţin cursuri la catedrele patronate de Bondrea, de asemenea, o parte din membrii cu imagine din partidele aflate la guvernare sunt, într-o formă sau alta, produsul intelectual al aceleiaşi USH.

Aflate oarecum în spatele conflictului mediatic dintre minister şi conducerile universităţilor private, sindicatele din ramură nu privesc cu ochi buni peste cele şapte luni de volubilă guvernare andronesciană, pentru că în primul rând problema salarizării cadrelor didactice nu este nici pe departe rezolvată, iar despre aplicarea reformei în adevăratul sens al cuvântului prin evidenţierea unui curriculum bazat fundamental pe competenţă şi autonomie sporită în şcoli, nici nu se prea poate în contextul anului 2009. Poate că aceste elemente devenite banale subiecte de discuţie pe masa dintre ministru şi sindicate, ar fi rămas tot la nivel declarativ, dacă nu ar fi apărut o altă problemă, mult mai spinoasă, anume disponibilizarea a 20.000 de cadre din sistem. Conform statisticilor, întemeierea ministerială se baza pe faptul că în anul şcolar precedent şi-au desfăşurat activitatea 68.000 de suplinitori, din care 12.000 necalificaţi şi 8000 pensionari. Tonul liderilor de sindicat a fost dur, deoarece la ultimele întrevederi, ministerul susţinuse că nu va opera niciun fel de disponibilizare, iar acum, la trei luni, să se facă presiuni în acest sens, asupra inspectoratelor şcolare.

Toate aceste mişcări şi mai ales mijloace prin care Ecaterina Andronescu acţionează, demonstrează lipsa unei susţineri la nivel politic. Dacă în scandalul diplomelor preşedintele de partid Mircea Geoană îi reproşa în mod direct faptul că nu s-a consultat cu partidul în prealabil, în cazul disponibilizării celor 20.000 de cadre didactice, însăşi doamna Andronescu a făcut pasul înapoi, susţinând într-o declaraţie făcută recent presei că era vorba doar de o propunere, nemaifiind aşadar necesară intervenţia vreunui lider de partid, care să-i aducă mustrări publice. Critici politice vin şi din tabăra de la guvernare, de exemplu, din Comisia de învăţământ, unde deputatul PDL Doiniţa Chircu afirma, cu privire la recentele declaraţii faţă de aşa-zisele disponibilizări, că este cea mai mare abrambureală marca Andronescu, în timp ce Cătălin Croitoru, coleg de partid şi de comisie cu d-na Chircu a susţinut că scoaterea din examenul de titularizare a absolvenţilor de la Spiru Haret, din ordinul ministrului, a fost o măsură ilegală şi abuzivă.  

E greu de presupus ce surprize ne mai poate oferi ministerul, prin modul efervescent în care Ecaterina Andronescu se manifestă profesional şi pe linie de partid, în prea desele apariţii şi decizii luate în direct la TV, tocmai în spaţii orare cu maximă audienţă pentru electorat. Posibil – aşa cum am spus şi la început – ca nici măcar distinsa doamnă, emblemă a PSD să nu ştie dacă în momentul de faţă conduce sau este condusă. Cert este că în tot acest timp, elevii, viitorii studenţi, dar, mai ales profesorii, sunt profund insultaţi şi afectaţi de monologul deciziilor date, apoi anulate la scurt timp, de băşcălia cu care o problemă precum formarea viitorului tinerilor, ce ţine de siguranţa unei ţări, este tratată, în contextul în care suntem de ceva vreme parte a Uniunii Europene, la care am aderat (mai mult sau mai puţin), cu speranţa că sintagma generaţii de sacrificiu să nu mai fie decât un arhaism în negura expresiilor postdecembriste.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

INTERVIU CU NICU TEODORESCU, PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII MUZICALE LYRA - BRĂILA

 

Maestre Nicu Teodorescu, viaţa dvs. întreagă s-a înscris, constant şi perseverent, pe o singură partitură civică, asemeni unui leit-motiv programatic: viaţa muzicală a Brăilei natale?

N.T.: Adevărul este că mi-am consumat viaţa bătând din cele două aripi ale sufletului meu cum am numit eu medicina şi muzica. Student la medicină fiind am avut o activitate de cercetare ştiinţifică, unele lucrări fiind premiate pe ţară: Cercetări în investigarea şi diagnosticul funcţional al nefropatiilor; Consideraţiuni privind relaţiile dintre tumorile maligne pancreatice şi diabetul zaharat; Tulburări de limbaj muzical în unele alterări organice şi funcţionale cerebrale. Şi în perioada cât am fost medic la Brăila am avut o activitate ştiinţifică în afara cabinetului de radiologie. Spre deosebire de actele medicale, care se desfăşoară în spaţiul restrâns al cabinetului sau al laboratorului, cele muzicale pe care le-am practicat au avut loc pe scenă în lumina reflectoarelor. Aceasta  i-a făcut pe cei mai mulţi să tragă concluzia că am avut în viaţă doar un singur crez: muzica.

 

Toate cărţile dvs., dar mai ales Misiunea a fost îndeplinită, stau mărturie crezului dvs. intelectual, pasiunii pentru arta sunetelor, dragostei pentru Brăila. V-aţi îndeplinit cu adevărat misiunea, sunteţi mulţumit de ceea ce aţi făcut pentru viaţa muzicală a urbei, pentru promisiunea făcută tatălui dvs., muzicianul Constantin Teodorescu?

N.T.: Fără îndoială că am unele realizări pe drumul împlinirii promisiunii pe care am făcut-o tatălui meu. Dar vreau să precizez că cererea lui, ca om de muzică, a făcut-o în numele tuturor intelectualilor, a tuturor iubitorilor de cultură şi de muzică înaltă, a făcut-o în numele oraşului. Dorea ca Brăila să aibă  o orchestră simfonică, ca aceea care l-a acompaniat când a cântat la vârsta de 16 ani Concertul pentru trompetă în mi bemol major de Joseph Haydn sub bagheta vienezului Hans Leopold Kern. De altfel, în această orchestră a oraşului, tatăl meu a cântat aproape întreaga lui viaţă. O orchestră simfonică am realizat cu propriile mele forţe în anul 1974, când am reînfiinţat Societatea Muzicală Lyra, Corul Lyra, dirijat de Andrei Heinl, Orhestra Simfonică Lyra şi Şcoala Muzicală Lyra. Toate au avut o avut o viaţă destul de lungă şi o activitate concertistică cunoscută în ţară, dar ea nu a fost preluată de oficialităţile de la acea vreme. A intrat în competiţie cu un Concurs de canto despre care nu vreau să comentez.

 

Care sunt izbânzile definitorii pentru îndeplinirea misiunii?

N.T.: Nu sunt prea departe de a-mi îndeplini misiunea. Avem un nucleu de bază. Din păcate el nu poate fi dezvoltat în condiţiile economice actuale. Dar mi-aş dori o repartiţie mai echilibrată a fondurilor între activităţile cultural-educative şi cele de amuzament.

 

Dar umbrele şi insuccesele, eşecurile şi adversarii proiectelor generoase ale dvs.?

N.T.: N-aş vorbi de eşecuri şi nici de adversari. În prezent, dimpotrivă, aş spune că din partea actualilor edili ai Brăilei am mai multă înţelegere şi chiar sprijin. Un deziderat major este reabilitarea sălii de concerte din Palatul Lyra, sala construită anume pentru concerte, pe care George Enescu a numit-o, pentru calităţile ei acustice de excepţie, Sala Dalles a Brăilei.  Ateneul Român s-a construit, după cum se ştie, prin colectă publică: daţi un leu pentru Ateneu. Acum văd că Academia Română doreşte să construiască un Panteon, după modelul celui francez, tot prin colectă publică: daţi un Ron pentru Pantheon. De ce la Brăila nu s-ar putea organiza o acţiune asemănătoare pentru refacerea sălii de concerte Lyra?!

 

Instituţia Publică de Spectacole - Orchestra Simfonică Lyra, în forma actuală de organizare sub auspiciile Consiliului Judeţean, este un succes sau doar un început?

N.T.: Este şi un succes şi un început. Succes, pentru că, în sfârşit, a apărut la Brăila după aproape un secol o instituţie profesionistă de muzică. Este în acelaşi timp un început pentru că cei zece oameni de muzică angajaţi nu se pot exprima muzical decât în genul muzicii de cameră şi cel mult sub formă de sextet. Sunt promisiuni că Primăria şi Consiliul Judeţean printr-o bună colaborare vor realiza acest deziderat al culturii oraşului nostru: orchestra simfonică.

De vreo doi ani se organizează la Brăila un festival internaţional de muzică populară. Cu ocazia ediţiei din acest an s-au auzit voci care criticau această idee spunând că Brăila nu este o zonă folclorică şi deci, o asemenea manifestare nu şi-ar avea locul. Care este părerea dumneavoastră?

N.T.: Adevărul este că nu avem o muzică populară specifică zonei noastre. Cântecele populare din zona Brăilei nu se deosebesc cu nimic de acelea din zona Bacăului, a Bârladului, a Iaşului sau a Ialomiţei. Nu avem un port specific zonei Brăila. Nu avem dansuri specifice zonei Brăila. Am auzit spunându-se că portul specific brăilean ar fi pantalonii şi cămăşile de la second hand iar dansul specific Brăilei ar fi rotitul din şolduri. Ideea unui festival şi încă internaţional de folclor la Brăila este, desigur, forţată. Nimeni nu ne opreşte să organizăm un concurs internaţional de fotbal deşi nu avem o echipă nici măcar în a doua ligă, sau un concurs internaţional de tras cu arcul. Important este să avem bani. Festivalul de folclor de la Brăila îmi aminteşte de Festivalul naţional Petrea Creţu Şolcan din perioada de glorie a socialismului, care neavând nici un suport logic după vreo două ediţii a şi fost părăsit.

 

Care sunt formele de ieşire în lume, ce concerte aţi avut?

N.T.: Începând din 2007, anul înfiinţării, Instituţia Publică de Spectacole - Orchestra simfonică Lyra, folosindu-se de colaboratori, cei drept cam mulţi (din cauza puţinilor instrumentişti, pe care îi avem în schemă) organizat câte un concert simfonic pe trimestru. În parteneriat cu Inspectoratul şcolar, am organizat în şcoli şi licee, zece concerte-lecţie cu exemplificări pe teme diferite. La sediu, am organizat până acum patru concerte de muzică de cameră cu sextetul nostru. În colaborare cu Societatea Filarmonică Lyra, am iniţiat o nouă formă de concert în care îmbinăm muzica simfonică cu evoluţii concertante ale chitarelor electrice realizând aşa numita muzică de ROCK simfonic. Toate cele cinci concerte (trei la Brăila, unul la Timişoara şi două la Bucureşti din care unul la Sala Palatului) s-au soldat cu săli pline. Intenţia noastră de a atrage tânăra generaţie către marea muzică folosind sonorităţile instrumentelor apropiate gusturilor lor muzicale şi aceea de a-i convinge pe cei mai conservatori că adevărata valoare transcende vârstele şi generaţiile s-a soldat cu succes. Aceasta a făcut să ne înregistrăm această formulă de concert la OSIP sub titlul Mozart ROCK.

 

Este rock-ul expresia muzicală benefică pentru atragerea unui alt segment de public spre muzica de calitate, sau rămâne o încercare disperată de a salva marea muzică de capcanele prostului gust şi al lipsei de cultură muzicală?

N.T.: Aşa cum am spus, formula îmbinării muzicii simfonice cu rock-ul a atras tineretul în sala de concerte. Prin intermediul chitarelor electrice i-am pus în situaţia de a asculta uverturi şi simfonii clasice. În condiţiile de astăzi ale muzicii în şcoală, când profesorii de muzică nu mai organizează coruri şcolare, în licee nu se mai organizează fanfare sau chiar orchestre camerale, când s-au născut posturi de televiziune care promovează exclusiv manelele şi muzica populară, când profesorii nu mai fac în şcoală cultură muzicală rezumându-se a-i învăţa pe elevi elemente de teorie muzicală şi să îngâne câteva cântecele,  formula Rock-ului simfonic este fără îndoială formula muzicală benefică pentru atragerea segmentului tânăr al populaţiei spre muzica de calitate. Muzica simfonică nu va dispărea niciodată. Ce pot să mai spun? Doar să amintesc măcar două din citatele celebre despre muzică aşa cum îmi vin acum în gând: muzica nu poate înceta niciodată de a fi cea mai înaltă şi cea mai eliberatoare dintre arte (Richard Wagner) şi Muzica este arta cea mai liberă şi mai civilizatoare dintre toate surorile ei (Nicolae Filimon).

 

Care sunt următoarele mişcări ale muzicianului Nicu Teodorescu pe tabla de şah a necunoscutelor culturii brăilene?

N.T.: După ce am recuperat Palatul Lyra, sper să-l fac ceea ce a fost el pentru Brăila: templul muzicii culte. Aceasta înseamnă să refac şcoala de muzică a Lyrei, clasele de canto şi de instrumente, precum şi corul Lyra. Sper ca orchestra simfonică să fie a Primăriei, dar cu sediul la Lyra.

 

Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT

HRAM, IARA HRAM, DE RISTO VASILEVSKI, EDITURA ZEIT

ŞI UNIUNEA CULTURALĂ A AROMÂNILOR DIN MACEDONIA, SKOPJE, 2009

Nu este prima dată când, ţinând în mână o carte, am senzaţia că am primit un dar spiritual preţios. Dar, oare, nu toate cărţile sunt minuni palpabile? Şi totuşi, volumul de faţă dincolo de conţinut, se remarcă printr-o concepţie grafică deosebită: coperta înfăţişează turla unei biserici, iar jumătate din poezii sunt susţinute în fundal de o imagine religioasă. Nu-i aşa că-i sublim?

Cartea lui Risto Vasilevski este o încântare atât pentru suflet, cât şi pentru minte. Deşi nu este scrisă în limba română, cartea te cucereşte, te învăluie, încât îi înţelegi rapid mesajul dincolo de cuvinte, numai din forma imaginilor.

Autorul este o referinţă a culturii contemporane din Balcani, poet, prozator, eseist, autor de antologii, critic literar, traducător, multipremiat în Serbia şi în străinătate, membru al Academiei de Artă şi Ştiinţă a Macedoniei, al Academiei Slovene de Artă şi Ştiinţă din Varna (Bulgaria), editor şi redactor şef la prestigioase publicaţii cu profil cultural etc.

HRAM, IARA, HRAM, cuprinde 57 de poezii cu tematică religioasă, grupate pe şapte categorii, stihuri traduse de numai puţin celebrul Dina Cuvata, preşedintele – printre altele – al Uniunii Culturale a Aromânilor din Macedonia. În aceste poezii, minuţios şi deosebit de artistic traduse, autorul valorifică o serie de repere sacre, figuri însemnate ale bisericii creştine ortodoxe, lăcaşuri de cult, dovedindu-se astfel un bun cunoscător al vieţii spirituale. Unele creaţii artistice au în centru figuri emblematice precum Sf. Fecioară Maria, apostolii Matei, Luca, Marcu, Sf. Sava, Sf. Vasile, Sf. Petru şi Pavel, Sf. Gheorghe etc., cărora Vasilevski le aduce ofrande prin meşteşugite cuvinte reieşite din sincere simţuri, un prinos de adâncă recunoştinţă. Sunt şi poezii care elogiază mănăstiri renumite, păstrătoare de comori de credinţă. Sunt şi două poezii dedicate lăcaşurilor de cult Celic Dere din Dobrogea şi Curtea de Argeş. Poezia dedicată Mănăstirii Celic Dere a fost scrisă la faţa locului, într-o călătorie făcută în 2003, poezie reunită sugestiv sub titlul HRAM TU HRAM, iar versurile dedicate Mănăstirii Argeşului se numesc PI CALEA-A VĂSILJELUI, iar în carte are în fundal un crâmpei de binecunoscută imagine.

Mai sunt cinstite mănăstiri şi figuri de sfinţi din spaţiul slav: Rusia, Bielorusia, Ucraina, de asemenea, sunt preamăriţi şi câţiva semeni care prin credinţa lor nestrămutată în Dumnezeu au înnobilat omenirea – Eufrosina Polotsca şi Miodrag Pavlovici.

În ceea ce priveşte versificaţia, prezenţa versurilor albe face ca mesajul poetic să nu fie trunchiat, ciopârţit de rigorile versificaţiei clasice, răpindu-i-se aşadar din savoare, poetul având posibilitatea să dea frâu liber expresiei artistice.

Atmosfera creată este una de adâncă pietate, poeziile îndeamnă la meditaţie nu doar religioasă ci şi din perspectivă laică privind rostul credinţei în societatea actuală atât de vicioasă, raportul om-lume sau om-Dumnezeu.

Sunt convinsă că ochii minţii şi ai sufletului vor reuşi să pătrundă dincolo de ce e scris şi să descifreze sensurile adânci ale cuvintelor, fiecare cititor regăsind chemarea dumnezeirii. Noţiunile de sfânt, cruce, hram, se îmbogăţesc în acest volum cu noi conotaţii şi subtilităţi de sens.

Din păcate limba aromână, deşi e un dialect al limbii române, nu permite înţelegerea tuturor cuvintelor, motiv pentru care ar fi binevenită o traducere integrală în româneşte, pentru o înţelegere cât mai profundă  a mesajului şi semnificaţiilor poetice.

În esenţa sa, volumul lui Risto Vasilevski, HRAM, IARA, HRAM, îl apropie pe cititor de Dumnezeu, de religiozitate, fără a fi strict, rigid, dogmatic, dovedindu-se un real instrument de înţelegere a rolului credinţei ortodoxe în conştiinţa oamenilor. Aşadar, cartea are o dublă semnificaţie: volum excepţional de versuri, contrapondere solidă la deriva morală a societăţii contemporane şi mini-album de artă fotografică religioasă.

Corina Moroianu


 

REVERENŢE CRITICE

PORTRET DE SCRIITOR

Îmi asum toate riscurile şi încerc să schiţez în câteva rânduri un portret de scriitor, despre care, din păcate, nu  se  ştie, pe plan naţional, mare lucru. Sau, atât cât ar merita să se ştie. Gheorghe Andrei Neagu este un principe moldav, membru al Uniunii Scriitorilor din România, născut la Trifeştii de Neamţ. Proaspăt Cetăţean de Onoare al locului natal, este preşedinte al Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu, moderator de cenaclu şi fondatorul revistei Oglinda Literară (revistă, cu un număr impresionant de cititori). De menţionat faptul că, acest cenaclu funcţionează fără întrerupere de mai bine de şapte ani. Deşi, întâlnirile de lectură s-au desfăşurat în cele mai ciudate locaţii, ele, întâlnirile nu s-au întrerupt niciodată, plăcerea şi bucuria revederii fiind de fiecare dată la cele mai înalte cote (actualmente, după holul Teatrului Mr. Gheorghe Pastia, cenaclul literar este găzduit de Sinagogă, prin amabilitatea dlui Mircea Rond). Pasionat de istorie, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu a semnat un roman TARANTULA, unde tratează această temă (reeditat în 2004 cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor). O altă carte la fel de importantă, literatură de sertar - ce tratează subiectele prin prismă mitologică, din motive ştiute - AESOPICE, face cinste autorului ei, la fel ca şi MOARTEA ŞOBOLANULUI ori ARME ŞI LOPEŢI. Amintesc de asemenea proza sapienţială a autorului TEMPLUL IUBIRII, roman de mare rafinament artistic. Autorul se respectă,  îşi respectă cititorul şi... critica. Abordează teme majore, tratându-le cu atenţia cuvenită. Mi-ar fi greu să amintesc toate lucrările autorului, ar fi imposibil. Nu pot să trec cu vederea o latură mai puţin cunoscută, aceea de poet. În Antologia de poezie/2008 autorul este prezent cu poezie. Demonstrând că, părerile exprimate în cenaclu despre poezie şi poeţi, sunt în cunoştinţă de cauză. Gheorghe Andrei Neagu este semnatarul unor apariţii editoriale colective (încă înainte de ’89) iar mai recent, alcătuieşte cuprinsul semnăturilor din antologiile Al Evei trup de fum, O Antologie, Scrieri Alese, Esenţiale, etc. Nu pot să trec sub tăcere volumul cel mai drag mie, volumul de proză scurtă, Moartea şobolanului, tradus în limba franceză şi prezentat la Târgul de carte de la Geneva (La mort du grand rat). Nu pot să nu citez un fragment de literatură adevărată demn de antologii respectabile: Iarna fusese uşoară. Petice de gheaţă. Petice de zăpadă. Crâmpeie de alb pe negru. Apoi soarele. Vesel, proaspăt, gata să se întreacă pe sine  în lăcomie. Şi petele fug. Sau nu, nu fug. Sunt sorbite de razele soarelui. Şi negrul se-ntinde. În ramuri, în tulpini, şi-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumina. Şi mugurii înflorind într-o noapte adâncă strălucesc izvoarele. Apoi gonesc spre tainice chemări. Poate nu-i cel mai bun fragment,  cel mai ilustrativ, dar simplitatea exprimării, poetica, spun multe. N-are sens să vorbesc despre zecile de prieteni. N-are rost să vorbesc despre zecile de acţiuni în care este implicat. N-are rost să vorbesc despre proiectele sale. Un singur lucru ţin să subliniez: Gheorghe Andrei Neagu a pus bazele unei Şcoli de literatură în Vrancea, şcoală ce are absolvenţii săi, cursanţii săi, ucenicii săi. Şi, când spun absolvenţi îmi permit să numesc cel puţin cinci-şase scriitori care au fost primiţi (şi recunoscuţi) în Uniunea Scriitorilor; când spun cursanţi mă refer la cei ce vin frecvent la cenaclu; iar când spun ucenici mă refer la tinerii pasionaţi de literatură, gata să accepte învăţăturile maestrului lor. Căci, în această calitatea excelează Gheorghe Andrei Neagu. În acest rol va fi memorat mai mult decât acela de scriitor. Nu ştiu cât de limpede m-am exprimat, dar Gheorghe Andrei Neagu este un nume ce-şi merită din plin, RENUME!

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

VACANŢĂ LA ANTIPOZI, DE VALERIU MITITELU

Valeriu Mititelu scrie o poezie de… pre-avangardă atât de îndrăzneaţă şi atât de… personală, încât se sperie uneori şi el de atâta originalitate, dar o face cu sinceritate şi habotnicia creştinilor prigoniţi în arenele bestiale ale Romei antice. Diferenţa ar decurge din faptul că poetul s-a născut cu aproape 2000 de ani mai târziu şi-ţi apără crezul artistic suportând, eventual, doar nepăsarea, ignorarea prefăcută şi ostentativ revoltată a celor care l-ar acuza de atac la poezia… sfântă şi tradiţională, în care au scris trubadurii şi menestrelii, zeii lirici, de la Homer la Petrarca şi Dante, de la Shakespeare la Byron, de la Alecsandri la Eminescu şi Coşbuc… Pe Valeriu Mititelu… nu-l doare nicăieri şi nici nu-şi culpabilizează conştiinţa pentru atâta avânt liric; el scrie cum îi dictează… muşchii inimii, îi de la auricul şi de la ventricul, navighează sentimental sau revoluţionar - novator pe strune acordate după tonalităţi absolut atipice şi nu dă doi bani pe toţi tâmpiţii din lume, care nu cred în resursele inepuizabile ale poeziei spusă din creştet de val şi din vârf de limbă, în care nu se înţeleg nici boşimanii, dar nici toţi adormiţii întru… Dosoftei, în Ruinurile Târgoviştei sau în cel mai iubit poet al poporului… Valeriu Mititelu scrie, scrie, cu sufletul la gură, scrie… şi, din tot acest maraton de metafore subtile, de epitete uneori impertinente, de anacolute absconse, şi de elipse, şi de spaime pasagere, peste care se năpusteşte buldozerul lingvistic al unui încrâncenat adversar al vechiului, răsare o poezie proaspătă şi viguroasă cu un ADN inconfundabil, cu o genă lirică doar a poetului de la mal de Dunăre: răzvrătirea atomilor/sfarmă/albul de lespede/îmi aud strigătul părului/scrâşnetul ultimului/licăr în barbă/înnodat/cine unde când/oare am fost? (Pretext). Aşa a scris Valeriu Mititelu de când se ştie, deşi nu se ştie de prea mult timp, pentru că e foarte tânăr, dar a cules destule premii literare, care să-l convingă să-şi păstreze stilul şi să convingă că e loc pentru toţi în Parnasul liric: Premiul II la Concursul de creaţie literară Eminesciana, ediţia a IV-a, 2003; menţiune la Concursul de creaţie literară şi articole de presă Radu Selejan, ediţia a II-a, 2003; Premiul Debut în volum acordat de editura EIKON din Cluj la Concursul Naţional de Poezie Porni Luceafărul, Boto]ani, 15 iunie 2004; premiul I la secţiunea Poezie şi premiul revistei Ex-Ponto la Festivalul Panait Cerna de la Tulcea, 2005; premiul revistelor Ateneu şi Viaţa românească la Festivalul Costache Conachi, ediţia a XIII-a, Tecuci, 2005; Marele Premiu la Concursul Naţional de Poezie Ion Minculescu, ediţia a XV-a, Slatina, 2006; premiul I la Festivalul Naţional de Literatură Tudor Arghezi, Târgu Jiu, 2006; premiul I la Festivalul de poezie Laud` visului, Reghin, 2006. Publicistic, are colaborări la revistele Porto-Franco, Dunărea, Viaţa Românească, iar editorial a debutat cu volumul de versuri Vacanţă la antipozi, Editura EIKON, Cluj- Napoca, 2005.

Vacanţă la antipozi este scrisă ca într-o transă poetică în acorduri dodecafonice, peste un contrapunct baroc preclasic, cu frânturi de unduiri haendeliene din anotimpuri bezmetice, cu stridenţe în tonalităţi stravinskiene, în ecouri valchiriene din cavalcade wagneriene şi tumultoase dansuri haciaturiene într-o muzică a cuvintelor, din care poetul extrage cele mai neaşteptate etimologii şi sensuri lirice: În poza voalată a zilei noaptea bâlbâie în degete/poemul scris în alfabetul braille de/păcătoşi de profesie ce visează alb-negru că/ar vagabonda prin ceruri/Ţin/În pumni moneda promisă pentru Fontana di Trevi/pictori nebuni varsă pe zid de biserici/smalţul spart al cerului. (Radiografia unei ultime zile).

Din sfere înalte, ameţit de speranţe de zbor şi de prăbuşiri de icari de ceară, poetul revine pe pământ, deşi tot în conflict cu imposibilul, dar cu o bijuterie de poezie, şi bună, şi nouă, şi valoroasă, şi tradiţională chiar, bună, bună, de pus pe rana poeţilor, care nu-şi găsesc liniştea şi nici nu-şi acordează lira la tic-tac-ul dorinţelor de altceva, de cu totul altceva: În albastrul ochilor săi/clipa împietrise dureros./ Plecase, şi fluturi negri/şi ţeseau mătăsuri reci/pe la tâmple./De ce eşti grăbit,/de ce?/Rupe logodna cu uşuratica/Doamnă Eternitate,/Ştii doar că, a mai cochetat cu alţii. (Întâlnire cu eternitatea).

Un exces de adrenalină lirică şi delir bine temperat, scăpat din frâiele unei topici inexistente şi a unei sintaxe experimentale, Noaptea valpurgiei este o halucinantă zi obişnuită, cu o cafea a la Jacques Prevert, în ceas de zori de zi cu nori grei de ploaie; cu autobuzul aglomerat prins din mers; cu un şef tembel, care ţipă isteric, pentru că n-a fost îndeplinit planul de contractări la porumb - boabe; cu vocea afonică a colegei de birou, bătrână, proastă şi urâtă şi cu ratarea şedinţei cu părinţii, la şcoală, la ora 17.00: Pe autostrada cu destina\ie neinventată încă noaptea şi-a/înfipt unghiile/în carotida asfaltului lumini de neon şi nuanţe de/crepuscul cenuşă de orhidee macerate/ etc. etc.

Există şi o poezie a patologicului liric tratat cu antidotul cuvintelor de periferie de vocabular, cu tratament etimologic, din care rezultă pierderea sensului primar şi îmbogăţirea cu valori metaforice suspect de frumoase, de artistice, de sensibile: În rezerva de spital/piticii rujaţi, contaminaţi cu nimic cronic/cer antidot la uitare/în celălalt colţ de oraş, în living/semidocţii inventează leacuri cu extract de veşnicie. (Tratament)

Valeriu Mititelu scrie şi poezie de dragoste, dar declaraţiile intime şi idilice sunt atipice genului şi tiparului cultivat de la început de lume, şi atunci se alege praful de toate opintelile sentimentale şi eşuează totul în desuet, în neputinţă… iubito, chiar dacă împlinim suma păcatului,/chiar dacă am crucificat azi şi mâine pe un gând şi/ieri ne suflă boreal în ceafă… (Chiar dacă…) sau ca în poezia Destin, dar Renegare este o bijuterie lirică, modernă, necontrafăcută, sinceră, duioasă chiar: nu mă mai ştii/şi, dintre coapsele tale/de primul sărut ţie/încă mă ard/buzele/… dar/nu mă mai ştii/şi, ochi buze pântec/şi coapse/îţi miros încă a mine/zeiţă.

Poetul are şi formule moderne de punere în pagină a poemelor sale, ca în Jurnal I, sau Spectografie, ca în Condominium, volumul de versuri al poetei Luminiţa Dascălu, sau ca în caligramele lui Guillaume Apollinaire (Calligrammes, în XX Siécle, Les grands auteures francais) pentru ambii poeţi brăileni.

Poetul Valeriu Mititelu este la ora actuală vocea lirică cea mai distinctă, în afara oricăror tabu-uri, a oricăror inhibiţii sau a vreunei încercări de cenzură, pentru că poezia sa nu se vrea nici comparat`ă cu altă poezie, nici acceptată fără rezerve dar nici pusă la zid, pentru că are, dincolo de încadrarea ei într-un stil, într-o tehnică anume, o inexplicabilă putere de… semnal, de mister şi de risc ideatic. Valeriu Mititelu are o putere de convingere atipică, pentru că primul contact cu poezia sa este de… recul al lecturii, dar pare atât de incitant pentru lector, încât se întoarce spăşit, curios, contrariat, incitat…, ca să mai citească spusele poetului şi, încet, încet, încearcă să-i găsească valenţe lirice şi termină prin a-l accepta. Între scriitorii locului, poeţii Valeriu Mititelu (Vacanţă la antipozi) şi Luminiţa Dascălu (Condominium), împreună cu prozatorii Cristian Robu-Corcan (Când vine vremea gâştelor sălbatice) şi Marian Coman (Testamentul de ciocolată) ar putea forma un modern şi original cvartet literar.

Dumitru Anghel


SPIRITUALITATE

PUTEREA BINECUVÂNTĂRII

Era o după-amiază toridă de iulie. În pântecele de cuptor al verii, printre stâncile de cremene seculară, părea că se rumenesc încet, încet, pereţii albi ai mânăstirii, ca o prescură înmiresmată ce împresura ţinutul.

În liniştea pustietăţii nesfârşite, peşterile, munţii şi văile dobândeau dimensiuni duhovniceşti, prin rugăciunile din tot ceasul ale vieţuitorilor, care şi-au depăşit de mult veacul şi măsura.

Vecernia abia se terminase, când toaca răsuna sprintenă acordând dangătul domol al clopotului, iar monahii se îndreptau tăcuţi şi gânditori către chiliile lor, înfăşuraţi în faldurile îndoliate ale hainelor. Cu privirea în jos, păşeau calm şi calculat, parcă neatingând pământul, adevărate taine mişcătoare pentru o lume smintită de despuierea civilizaţiei moderne.

Chipuri de sfinţi bizantini neavând nimic şi posedând totul monahii sunt o replică dură la adresa slavei deşarte omeneşti, a goanei după averi, confort şi dezmăţ. Ce gândire adâncă, ce mărgăritar preţios se ascunde sub straiele umile, dar sfinte ale călugărilor, făcându-i atât de puternici să înfrunte vârfurile inaccesibile ale munţilor, numai pentru a lăsa în urmă ispitele acestui veac viclean şi înşelător.

Pe potecile abrupte ale muntelui, printre hăţişurile întunecoase ale pădurii se vedea urcând din greu un călător. Oare ce nelinişti îl aduc prin locurile acestea singuratice şi neprietenoase, unde cu greu poţi vedea chip de om?

Treptat, treptat, silueta stranie începea să prindă contur, punând în evidenţă trupul unui bărbat tânăr, frumos şi viguros, dar pe al cărui chip se putea desluşi un surâs  frânt. Parcă furtuni cumplite au încercat să-i răvăşească fiinţa, iar acum un singur gând îi da putere să urce până la mânăstire: dorinţa de a descifra abisul existenţei umane într-un sfârşit ce nu se mai termină.

Urca înfrânt şi pierit, căci rucsacul din spate îi deveni atât de împovărător, încât părea că duce pe umeri întregul univers, întregul păcat al civilizaţiei acestui veac.

Înainta  odată cu fantele de lumină ale zilei ce străpungeau desişul pădurii, şi, cum curtea mânăstirii începea să se ivească printre cetini bogate de brazi, se opri în dreptul unei troiţe şi culegând o floare o aşeză instinctiv la picioarele lui Hristos Cel Răstignit.

Deodată, pe potecă îi apăru figura luminoasă a unui călugăr vârstnic, micuţ. Statura sa puţină se topea uşor în lumina soarelui, iar la capătul paşilor lui părea că se deschide o fereastră a lumii spre cer, în care chipul, mişcarea şi toată fiinţa, i se contopeau într-o bucurie fără seamăn.

Tânărul rămase mut de uimire, de parcă în faţa ochilor li se materializa o revelaţie nesperată. Totul părea altfel în jur şi în sine, totul era mult mai clar şi mai plin de sens, de parcă până acum fusese miop şi nu putea distinge foarte bine lumea, viaţa şi chiar propria existenţă. Iată, răspunsul frământărilor mele!, îşi repeta mereu în gând.

Călugărul se apropie cu paşi mărunţi şi repezi, cu faţa întoarsă spre cruce, vorbind parcă în taină cu Hristos şi cuprinse într-o singură binecuvântare întreaga nelinişte a necunoscutului, de care se apropia cu bucuria revederii unui vechi prieten. Domnul să te binecuvânteze, fiule, să-ţi dea pacea şi iubirea Lui!

După câteva minute, când călugărul se îndepărtă pe cărare, glasul i se topi în adâncul pădurii, iar trupul se risipi ca un abur uşor. Călătorul conştientiză că rămase singur, căci în jur nu se mai auzea şi nu se mai vedea nimeni.

În locul monahului rămase bucuria care însufleţea acel drum unic al păcii şi al iubirii, pe care peregrinul, devenit acum pelerin, urca despovărat spre mănăstire, pentru a experimenta taine şi a cunoaşte adevărul etern al existenţei.    

Steluţa Şerbănoiu (Buzău)

 

TEMNIŢA ÎNSINGURĂRII

Onoarea se dobândeşte într-un moment al iluminării divine, când umbra perfectă a Cuvântului înconjoară fiinţa sălbatică şi neliniştită, care cercetează adevărul netăgăduit al tuturor vremurilor. Dar omul dăruit cu ascuţimea tăioasă a minţii, cu verbul direct şi ferm, nu-şi află nicidecum o cale a vieţii acum şi aici, căci ideile sale sunt neobişnuite şi de neînţeles pentru alţii. Răstoarnă munţi de cărţi şi înnegreşte nenumărate file bântuite de lacrimi neşterse, cu speranţa că sufletul său va fi mântuit de chinul atâtor întrebări covârşitoare, minunate şi desăvârşite. Nimeni nu-i împărtăşeşte aleanul, dorinţa nebună de a descoperi taine primordiale, aflate chiar în gândurile negrăite ale omului. Poate doar ochii arzători ai heruvimilor îi urmăresc mişcările delicate şi repezi, ale căror urme se văd în locuri sfinte şi bătătorite de paşii sfioşi ai celor fără de plată. Astfel, tăcut şi liber,acoperit de valurile fioroase ale scepticismului, cel alungat de lume şi căutat de liniştea cunoaşterii, îşi zăvorăşte poarta inimii cu lacătul blestemului solitudinii, scufundându-se în abisul întunecat al sinelui. Ignoranţa şi prozaismul nu-l caracterizează nicidecum, însă este adesea acuzat de ipocrizie şi aroganţă, doar pentru că s-a născut sub semnul catharsisului, luptându-se încontinuu cu penibilul vieţii, însuşindu-şi cenuşa creatoare a nemuririi prin discreţia cuvântului misterios şi calm. Când declinul faustic îi dă târcoale, vrând să-l acapareze cu orice preţ, inadaptatul  îşi îndreaptă rugător mintea către cer, spre a lua putere veşnică din arborele vieţii, pentru a sta împotriva răilor cu demnitate, dar purtând necruţător dialogul complezenţei. Zidurile existenţei sale vremelnice sunt criptice şi îndoliate, inaccesibile oricui doreşte profanarea mirabilei meniri a purificării, spre care merge dintotdeauna, fără strop de răgaz şi fără sfârşit. Deşertăciunile acestei lumi sunt licoarea nefastă a sufletului său, nefiind în stare să joace rolul duplicităţii, purtând masca falsei fericiri, zâmbind echivoc atunci când braţul răzbunării se ridică ameninţător asupra firavei sale fiinţe. În fiecare zi a şederii sale pe acest tărâm binecuvântat şi magnific, îşi coboară privirea în pământ, unde crede că se află o parte a gândurilor sale, precum şi imaginea transfigurată a virtuţii. Glasul şoptit al inimii îl cheamă la reflecţie şi analiză minuţioasă a tuturor acţiunilor întreprinse de-a lungul anilor. Constată că fărâma de vis a substanţei imateriale devine tot mai inabordabilă, şi că timpul s-a dus învingător spre infinit, luându-i incandescenta enigmă a sufletului. Nu ştie cărui tip de existenţă i se supune, întrucât niciuna nu i se potriveşte, cu toate că eforturile conlucrării sunt masive. Se pare că e doar o particulă ce pluteşte în derivă, un spectru aflat într-un neîncetat naufragiu, care-şi aşteaptă izbăvirea finală, răspunsul puhoiului de interogaţii, ce nu mai conteneşte să-i frângă lumina chipului, şi aşa umbrită de negurile cumplitei vieţi. Astfel, implacabil şi rece, detaşat de făpturile dornice să-i aline suferinţa, vulnerabil şi absent, se retrage în temniţa singurătăţii, pe care şi-a ridicat-o din coloşii străvezii ai integrităţii, fiindu-şi propriul senior şi vasal. O covârşitoare melancolie îşi anunţă venirea, cerându-i găzduirea necondiţionată, cu toate beneficiile sobrietăţii. Vizibil afectat de uraganul nimicitor al infamiei, meditează profund la aşternutul neprihănit al stelelor, scufundându-se într-o nebuloasă fermecătoare, a cărei imagine se reflectă distins în liniştea nopţii, asemenea ploii de rouă, ce-şi trimite zorile pline de candoare spre fruntea  împietrită de linişte a gliei. O clipă de mângâiere, şi atât! O nălucă trecătoare, care-şi scaldă amăgirile în mulţumirea înşelătoare a momentului! Reveria a luat sfârşit! Realitatea muşcă necruţător din lacrima neconsolată a celui care şi-a risipit puterea în marea lacomă a mirajului fericirii. Nimicul îşi întinde molima până la marginile lumii, înfometat şi crud, aflat în căutarea unor victime. Dar, în refugiul însinguratului, toate aceste pericole n-au acces, întrucât obstacole mai presus de fire vor trebui să depăşească, spre a-l răpi şi-al înstrăina definitiv de matca valorii nepieritoare.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

A FI SAU A NU FI… USH

De câteva săptămâni asistăm la un spectacol ieftin, la un război al nervilor între  MECI şi USH. Nu cred că există român care să nu fi auzit şi să nu fi asistat la joaca de-a v-aţi ascunselea între Ministerul Educaţiei asistat la bară de Ecaterina Andronescu şi Universitatea Spiru Haret susţinută de cei 100.000 de absolvenţi care s-au trezit peste noapte în incertitudinea valabilităţii diplomelor, profesorii acestei instituţii, politicieni şi chiar preşedintele T. Băsescu, cei din urmă fiind susţinători cu multe interese deoarece în toamnă vor fi alegeri prezidenţiale şi totul se rezumă la voturi…

De astă dată voi fi şi eu avocat al diavolului (a se citi USH) şi voi încerca să pun nişte întrebări (consider eu) pertinente, pledând astfel în favoarea deja licenţiaţilor. Pentru cei care sunt acum studenţi, da, să se rezolve problemele şi să se intre în legalitatea cerută de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (MECI).

Pentru a nu fi învinuită de vreun interes, precizez că am absolvit facultatea de stat cu mulţi ani înainte de a lua amploare învăţământul privat şi pe vremea când la stat erau 5 locuri cu taxă şi 25 fără taxă. Astăzi procentele s-au inversat şi învăţământul de stat gratuit a devenit de stat cu taxă.

Aşadar, să o luăm etapizat.

D-na Ecaterina Andronescu afirma cu tărie că toate diplomele USH sunt nule, după care şi-a mai îndulcit uşor discursul afirmând că sunt valabile vreme de 1 - 5 ani, pentru ca mai apoi să afirme că valabilitatea se prelungeşte până când ARACIS va reuşi să dovedească ilegalităţile.

Eu ştiu şi înţeleg ca alimentele, aparatura electro-casnică, orice alt produs perisabil casnic sau industrial să aibă termen de garanţie… dar diplomă cu termen de valabilitate, licenţă care să expire după 1 - 5 ani… asta chiar că numai în România se putea întâlni.

Bine… să presupunem că acceptăm şi acest termen… stau strâmb şi judec drept (aşa cred eu)… să luăm câteva exemple privind în viitor:

Un absolvent USH care a dat titularizarea, a câştigat prin concurs un post viabil la o şcoală, şi-a dat chiar definitivatul ori gradul II, a mai studiat apoi şi a promovat şi un masterat la o universitate de  stat, perfect valabil… Vreme de câţiva ani a intrat la clasă, a pus note, a încheiat medii, a corectat teze unice. Va mai face lucrul acesta încă 1 - 5 ani. FATALITATE!!! Peste 5 ani nu reuşeşte să ia licenţa impusă (a doua licenţă tot în România se poate întâlni)… Care sunt consecinţele? Acel profesor îşi pierde postul, gradele devin nule, masteratul asemenea. Ce se întâmplă cu valabilitatea notelor puse de un profesor scos în afara legii, un profesor fără drept??? Care ar fi soluţia? Să chemăm înapoi la reexaminare  toate generaţiile de elevi examinate şi notate de acest om? Şi, atenţie, nu este un caz singular în întreg sistemul.

Mergem cu demersul mai departe. Absolvenţi USH care acum sunt judecători, procurori, avocaţi, grefieri, notari. Ocupă posturi în sistemul juridic, au dat sentinţe, au legalizat acte. Peste 5 ani… nu reuşesc dintr-o nefericire a sorţii să promoveze al doilea examen de licenţă… Toate hotărârile luate, toate documentele semnate sunt nule, toţi infractorii vor ieşi din închisori cu posibilitatea cererii de daune morale şi materiale pentru că au stat închişi pe nedrept, făcându-se fals în acte publice…

Un alt exemplu. Un absolvent USH la Administraţie Publică a semnat tomuri de documente. Ce se va întâmpla peste 5 ani?  Toate devin nule… înscrieri de autoturisme, taxe şi impozite încasate, autorizaţii date, etc.

Aşadar o ţară întreagă va fi pusă pe jar pentru că nu se ştie care document a fost semnat de un absolvent expirat şi care nu are termen de valabilitate prelungit.

Mai avem absolvenţi USH în Parlamentul României, în poliţie, în armată… Oare s-a gândit d-na Andronescu al cărei consilier şi sfătuitor este un absolvent USH la toate aceste consecinţe?

Aşa cum precizam mai sus, d-na ministru afirma că diplomele sunt nule. Nulitatea unui act, însă, se dovedeşte şi se  pronunţă doar în justiţie individual, nu în bloc. Deci sistemul juridic şi aşa greoi se va mai încărca cu încă 100.000 de procese pentru declararea nulităţii ori valabilităţii diplomelor.

 Pe de altă parte, nicio hotărâre ori ordin nu se aplică retroactiv. Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial în 6 iulie 2009. Ca urmare…tot acest circ rămâne doar un simplu spectacol.

De asemenea, legislaţia în vigoare prevede că se autorizează şi acreditează specializările şi nu formele de învăţământ. Ca urmare, dacă o facultate are acreditare la specializarea  Limbi străine, aceasta poate organiza cursuri şi la formele de învăţământ zi dar şi la FR şi ID.

Lăsând la o parte această universitate incriminată şi pusă la zid în care s-au aruncat munţi de pietre, s-ar părea că nici învăţământul de stat nu stă chiar pe roze, aplicându-se dictonul… cel care este fără de vină să arunce primul cu piatra!!! Sunt peste 600 de programe de licenţă ale universităţilor de stat care nu îndeplinesc toate condiţiile impuse de Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior. Unele funcţionează doar cu autorizaţie, altele au fost acreditate, însă nu şi-au mai depus dosarul de reevaluare la ARACIS o dată la 5 ani, aşa cum prevede legea.

Până în prezent, doar 20 de universităţi de stat şi-au depus dosarul de reevaluare la ARACIS.

Problemele sunt multiple. De exemplu, o parte dintre universităţi sunt autorizate, dar neacreditate. Acestea nu şi-au depus dosarul de acreditare la ARACIS, deşi au avut cel puţin trei promoţii necesare pentru a face asta. În această situaţie sunt 67 de universităţi din ţară, cu peste 250 de programe de licenţă la zi. Printre acestea se numără Universitatea din Oradea, cu 20 de specializări, Universitatea Babeş-Bolyai, din Cluj, cu 14 specializări şi Universitatea din Craiova, cu 13 specializări.

O altă categorie o reprezintă universităţile tot autorizate, dar neacreditate, dar care au programe de studii la frecvenţă redusă sau la ID. În această situaţie sunt aproximativ 50 de universităţi din ţară, cu peste 200 de programe de licenţă. Vorbim de Universitatea din Bucureşti, cu 14 specializări, Universitatea Ovidius din Constanţa, cu 2 specializări şi Universitatea din Iaşi, cu 9 specializări.

În a treia categorie intră universităţile care au autorizaţie, unele chiar dinainte de 1989, altele din 2000, dar care nu şi-au mai depus dosarul de reevaluare la ARACIS odată la 5 ani, aşa cum prevede legea. În această situaţie se află peste 40 de universităţi şi mai bine de 200 de programe de licenţă.

În concluzie… de ce să aruncăm pisica moartă în curtea altuia când la noi în ogradă nu este curăţenie?

Interesele sunt mult prea multe şi dedesubturile nu le ştim noi pentru că suntem mult prea mici şi neînsemnaţi. Trăim în vremea filmelor SF gen Dosarele X în care adevărul este… dincolo de noi.

Va mai curge multă cerneală dar lucrurile se vor aranja, aşa cum se întâmplă în ţara tuturor posibilităţilor… ROMÂNIA!

 

Veronica Bulf (Buzău)

 

DEPENDENŢA DE INTERNET

Rezumat: Utilizarea Internetului ocupă un timp din ce în ce mai mare în viaţa omului modern (inclusiv a elevilor), eclipsând alte activităţi (lectura, vizionarea unor piese de teatru, vizite, conversaţii faţă în faţă etc). Prin intermediul articolului de faţă este tras un semnal de alarmă cât se poate de serios în legătură cu cheltuirea excesivă şi necontrolată a timpului în faţa calculatorului (mai ales online), în dauna altor activităţi care determină dezvoltarea multidimensională a omului.

Psihiatrul american Ivan Goldberg a introdus în 1996 termenul IAD (Internet Addiction Disorder), pentru a exprima o nouă formă de dependenţă a individului, cea faţă de Internet. După Goldberg, comportamentele asociate dependenţei de Internet (cunoscută şi sub numele de cyberdependenţă) sunt similare celor care caracterizează dependenţa de alcool sau de substanţe chimice. Psihiatrul a creat Grupul de Susţinere a Dependenţilor de Internet – o listă de discuţii în care oamenii încearcă să se vindece prin corespondenţă electronică.

Psihologul Mark Griffits defineşte dependenţa tehnologică (cum este cea de Internet) ca o dependenţă non-chimică ce implică omul şi maşina.  Asociaţia Americană a Psihologilor a a atras atenţia asupra abuzului de Internet, care s-ar putea număra printre bolile secolului XXI. Cazurile extreme de utilizare a Internetului sunt clare (atunci când oamenii renunţă la şcoală, îşi pierd locul de muncă etc), dar nu există o posibilitate de a delimita ceea ce este normal de anormal în utilizarea Internetului. Unii cred că utilizarea excesivă a Internetului există, dar nu se poate vorbi totuşi de o tulburare. Se pare că utilizatorii patologici înregistrează o serie de diferenţe faţă de ceilalţi: sunt singuratici, folosesc jocurile online mai mult decât alţii şi utilizează mai des unele elemente deosebite ale Internetului (e.g., realitatea virtuală).

Psihanalistul francez Samuel Lepastier consideră că dependenţa de Internet este falsă. În opinia sa, cei care se refugiază în Internet o fac pentru că aceasta este o modalitate de proiecţie pe ecran a problemelor personale. Dependenţa de Internet este o falsă problemă pentru că lumea îşi concentrează atenţia asupra efectelor şi nu asupra cauzelor.

În vreme ce încă există controverse teoretice în legătură cu existenţa acestei afecţiuni, unii experţi au arătat că în cazul în care comportamentul există, el trebuie recunoscut şi tratat. După Tonino Cantelmi, psihiatru şi psihoterapeut italian, dacă navigarea durează mai mult de 5-6 ore zilnic, aceasta poate degenera într-o serie de simptome ca halucinaţii, confuzie mentală sau delir care se pot rezolva numai prin internarea într-o instituţie de specialitate. Un studiu efectuat la universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh, Pennsylvania, SUA, a arătat că persoanele care petrec chiar şi numai câteva ore pe săptămână folosind Internetul cunosc niveluri ale depresiei şi singurătăţii mai ridicate decât cele normale. Rezultatele studiului au contrazis premisa acestuia, conform căreia Internetul facilitează comunicarea interumană, oferind posibilitatea lărgirii cercului de prieteni şi reducerea singurătăţii. Concluzia studiului amintit este aceea că, deşi Internetul poate facilita realizarea contactelor interumane, el nu trebuie să devină un substitut pentru relaţiile sociale tradiţionale.

Se cunosc cinci tipuri de dependenţă faţă de Internet: relaţiile cibernetice (manifestate prin conversaţii impersonale), căutarea de noutăţi (information surfing), jocurile online, comerţul prin Internet şi sexul cibernetic/utilizarea siturilor pentru adulţi. Simptomatologia persoanelor afectate de IAD include:

·         probleme interpersonale sau la locul de muncă sau de studiu;

·         neglijarea familiei, prietenilor sau a responsabilităţilor personale;

·         iritabilitate la încercarea de a stopa utilizarea Internetului;

·         rămânerea online un timp mai mare decât cel preconizat iniţial;

·         ascunderea faţă de alte persoane (e.g., membrii familiei) a duratei petrecute online;

·         schimbări radicale în stilul de viaţă, pentru a obţine mai mult timp petrecut online;

·         o reducere generală a activităţii fizice;

·         schimbări în obişnuinţele legate de somn, în încercarea de a obţine mai mult timp petrecut online;

·         probleme de sănătate ca urmare a privării de somn.

Conform psihologului american Kimberly S. Young, autor al cărţii Caught in the Net: How to Recognize the Signs of Internet Addiction (Captiv în reţea: cum să recunoşti semnele dependenţei de Internet), oamenii sunt dependenţi de Internet dacă în ultimul an au manifestat simultan cel puţin patru dintre următoarele comportamente:

·         este preocupat de Internet chiar şi atunci când este offline;

·         simte nevoia de a cheltui un timp din ce în ce mai mare online pentru a obţine satisfacţie;

·         este obosit şi iritat atunci când cineva încearcă să-i stopeze activitatea online;

·         se conectează pentru a scăpa de probleme sau atunci când se simte lipsit de ajutor, vinovat, anxios sau depresiv;

·         minte membrii familiei sau prietenii în legătură cu cât de des şi cât timp petrece online;

·         riscă să piardă relaţii importante, locul de muncă, oportunităţi în educaţie şi carieră din cauza timpului foarte mare cheltuit online;

·         continuă să folosească Internetul chiar dacă a cheltuit foarte mulţi bani din acest motiv;

·         atunci când este offline afişează simptome ca proastă dispoziţie, depresie crescută sau iritabilitate;

·         rămâne conectat un timp mai mare decât a intenţionat iniţial.

Kimberley S. Young afirmă că între 15 şi 30 de milioane de americani (circa 10% din populaţie) au devenit victime ale dependenţei de Internet. Potrivit unor studii, între 18 şi 30% din locuitorii Coreei de Sud, Chinei şi Taiwanului se află în aceeaşi situaţie. Se estimează că aproximativ 2,4 milioane de sud-coreeni (30% din populaţia ţării) sunt afectaţi de dependenţa de Internet. Într-un articol recent, China Daily scria că dependenţa de Internet în rândul tinerei generaţii a devenit o gravă problemă a societăţii, care ar putea ameninţa viitorul naţiunii. De asemenea, cazuri grave de cyberdependenţă s-au înregistrat şi în Japonia.

Unele ţări (e.g., Thailanda, Coreea de Sud, Vietnam) au luat o serie de măsuri pentru a limita timpul petrecut de tineri pe Internet. Mai mult, potrivit Washington Post, guvernul chinez a înfiinţat o serie de clinici în care se tratează dependenţa de Internet. Pentru a lupta împotriva consecinţelor cyberdependenţei, guvernul sud-coreean a deschis Jump Up Internet Rescue School, prima tabără din lume pentru tratarea dependenţilor de Internet. În total, în Coreea de Sud există 140 de centre de consiliere privitoare la cyberdependenţă.

Dependenţa de Internet poate fi cauzată de fragilitatea identităţii personale şi de probleme în viaţa socială a indivizilor. De asemenea, IAD poate fi cauzată – ca şi alte tipuri de dependenţă – de existenţa unor disfuncţii în dezvoltarea identităţii personale. Slăbiciunile auto-identificării, care intră în conflict cu realitatea socială, pot fi un motiv pentru care utilizatorul să vadă lumea online ca o modalitate de a scăpa de problemele vieţii zilnice. Dacă, în unele situaţii, lumea virtuală oferă individului un loc pentru a desfăşura acţiuni şi contacte pe care nu le poate aduce la îndeplinire în viaţa reală, acesta este un motiv suficient de puternic pentru ca individul să renunţe (cel puţin parţial) la viaţa socială.

Utilizarea spaţiului virtual poate fi în acelaşi timp instructivă şi distractivă, dar atunci când se face în exces, poate avea consecinţe nedorite, determinând chiar o dezangajare din societate şi viaţa reală.

Traian Anghel

 

 

PREVENIREA ŞI COMBATEREA FENOMENULUI DE VIOLENŢĂ

Ce înseamnă să fii grădinar de suflete umane? E greu, e uşor? Cine poate răspunde fără să-şi asume responsabilitatea cuvântului? A vorbi din carte sau ca la carte e cel mai simplu. A coborî în mijlocul mulţimii şi a-ţi face drum printre cei care aşteaptă de la tine un semn, este mai greu. Doar experienţa adunată în timp îţi conferă dreptul de-a emite judecăţi de valoare, trecute prin travaliul muncii la catedră.

A lucra umăr la umăr cu elevul tău este ceva nobil, înălţător! El bâjbâie adesea prin tunelul necunoaşterii aşteptând de la tine lumina cunoaşterii.  Îl priveşti uneori cu reţinere sau bunăvoinţă, cu dispreţ sau amabilitate, dar niciodată nu trebuie să sădeşti în sufletul lui goliciunea sufletului tău. Privind în urma drumului meu parcurs prin hăţişurile învăţământului românesc, descopăr şi redescopăr sute de priviri blânde sau agresive şi tot atâtea zâmbete care aşteptau răspunsul cuvenit.

Se spune că nu există elevi dificili din naştere, dar există cu siguranţă capacitatea noastră de a-i trata ca pe nişte fiinţe hărăzite de Dumnezeu cu raţiune, cu sentimente şi voinţă. Continuând, putem afirma că nu există elevi iraţionali, însă există capacitatea noastră şi dorinţa de a le fi alături şi de a le înţelege punctul lor de vedere, care nu corespunde întotdeauna cu al nostru. Elevii au sentimentul că fac întotdeauna ceea ce este mai bine! Educatorul susţine sus şi tare că cel mai des aceştia nu fac ceea ce trebuie şi nici cum trebuie. Cine are dreptate? Cu siguranţă că fiecare deţine un adevăr al lui.

Într-una din zile am fost în vizită la o grădiniţă cu program prelungit. Am privit extaziată preşcolarii abia treziţi din somn. Delicaţi, frumoşi şi bine educaţi! Si-au împachetat frumos pijamalele, şi-au aranjat paturile, în care s-au odihnit si s-au aşezat într-o ordine desăvârşită la masă pentru a servi gustarea. M-am dus apoi cu gândul la elevii din ciclul primar. Învăţătorul stă alături de elevul său 4-5 ore. Citeşte, povesteşte, socoteşte, cântă, desenează şi se joacă. Şi aici par ca lucrurile să stea bine. Aflat în mijlocul elevilor lui, dascălul îi priveşte şi le supraveghează jocul. Din când în când apar conflicte. Cu tact pedagogic conflictul este aplanat. Îi simte pe cei care, temperamental, sunt mai agresivi şi-atunci încearcă să modeleze puţin caracterul. Ştie că acolo are şanse de reuşită, iar prin ajutorul dat corectează ceva. Până aici lucrurile par să fie frumoase şi plăcute! Şi totuşi, uşor-uşor se naşte întrebarea: De unde şi când apare violenţa?

Printr-un studiu intens realizat pe parcursul anilor de muncă didactică, nu mi-a fost greu să înţeleg că predispoziţiile spre violenţă există în fiecare om încă de la naştere, dar acestea pot fi educate. Cui revine acest rol? Desigur, familiei în primul rând, apoi şcolii şi, nu în ultimul rând, întregii societăţi. Datoria supremă de a interveni în educaţia copiilor este covârşitoare pentru noi toţi; atât pentru  părinţi cât şi pentru dascăli, dar şi pentru omul de pe stradă. Drumul devine anevoios şi copilul are de suferit atunci când între factorii implicaţi nu se realizează o simbioză perfectă. Am descoperit cu tristeţe, în rândul celor chemaţi să facă educaţie, carenţe în propria lor educaţie.

Şi totuşi, ce facem când disputele elevilor nasc adevărate conflicte? Elevii de gimnaziu intră aproape pe nesimţite în cercul vicios al agresivităţii, iar tabloul capătă un contur uriaş, trecând în sfera învăţământului liceal. Paleta diversificată a comportamentelor considerate dificile ne confirmă spusele: a) comportamentul impulsiv (dominant, insensibil, hotărât să controleze, hotărât să concureze, dar şi să câştige cu orice preţ); b) comportamentul inflexibil (lipsit de bunăvoinţa de a asculta idei noi, minţi închise şi rigide, înclinaţi să poarte ranchiună); c) comportament arogant (caută să capteze atenţia, pretenţios, afectat, îşi dă aere, egoist), d) comportament pasiv (aparent fără direcţie, lipsit de bunăvoinţa de a-şi lua angajamente, uneori chiar ezită să răspundă).

Nu întâmplător am enumerat aceste tipuri de comportament. Ele se regăsesc la tot pasul, atât în rândul celor mari cât şi în rândul celor mici. Este suficient să ne imaginăm că în fiecare  clasă ar exista doar câte un elev din fiecare categorie. Neputinţa de-a face faţă situaţiei duce la conflict. Nestins la timp conflictul atrage violenţa. Paşii sunt mici, siguri şi, mai ales, rapizi pentru a atinge performanţa acesteia. Cum trebuie procedat sau cum am procedat eu de-a lungul carierei mele? Nimic mai simplu: m-am gândit adesea că elevul dificil s-ar putea să fie chiar copilul meu, cel de-acasă, iar judecata minţii mele a fost înlocuită cu judecata sufletului. Am încercat să fiu cât mai flexibilă şi să investesc timp şi efort pentru a-l asculta; să accept ideea că elevul meu a avut un motiv pentru comportamentul adoptat şi n-am ezitat să construiesc o relaţie cu el spre a ne fi mai bine la amândoi, dar şi celor din jurul nostru. Am descoperit cu uşurinţă că propriul meu comportament era un mijloc important de a acţiona.

E necesar să reamintim că formarea tinerilor trece obligatoriu prin identificarea cu modele exemplare. Întorcându-mă în timp, descopăr modele minunate care mi-au marcat existenţa în mod pozitiv, evident. Societatea actuală ce modele creează? Noi suntem produsul unei generaţii puternice, clădită pe reguli morale sănătoase, pe ideea că munca era existenţa, baza vieţii. Oare nu se impune să ne întrebăm de calitatea produsului nostru? Care sunt modelele oferite copiilor din lumea de azi? Modele controversate ce nasc monstruozităţi! Acesta ar fi răspunsul cel mai des auzit.

Pornind de la acest considerent se poate crede că problema violenţei din şcoli poate fi rezolvată exclusiv în şcoală prin măsuri represive, coercitive? Am văzut în anumite şcoli camere de luat vederi, jandarmii sunt prezenţi în toate unităţile şcolare, scăderea notei la purtare sau plata pagubelor materiale făcute nu mai constituie o noutate, dar nici un mod de-a vindeca, poate doar unul de a ameliora situaţia. Toate acestea sunt în firescul lucrurilor în societatea actuală. Concluzia este clară: atâta timp cât elevii continuă să trăiască într-o cultură a violenţei produsă de actuala societate, nimic nu poate fi schimbat. Se spune că  violenta este arma celor slabi (Mahatma Gandhi), dar unde sunt cei puternici care să-i ajute pe cei neputincioşi?

Înnăscută sau nu, aşa cum aprecia Sigismund Freud, agresivitatea există. Considerată un răspuns la frustrare (J.Dollard) sau un comportament social învăţat (A.Bandura), menţinerea acesteia într-un climat favorabil dezvoltării ei, nu va duce la nimic bun. Durerea cea mai mare apare când violenţa este generată de comportamentul necorespunzător al celor maturi, cei chemaţi într-ale educaţiei. Violenţa psihologică, cea fizică şi chiar cea socială îşi găsesc uneori pornirea tocmai de acolo de unde se aşteaptă mai puţin. Este cunoscut faptul că violenţa atrage violenţă. Cum remediem? Schimbându-ne mentalitatea! Oferindu-ne pe noi drept modele prin comportamentul nostru! Să ni-i facem prieteni şi nu duşmani pe cei care au nevoie de ajutorul nostru! La şcoală. elevul nu are nevoie doar de zeci de table încărcate cu reguli şi formule. El are şi un suflet de care profesorul uită adesea. Să înţelegem că fiecare copil vine la şcoală cu un bagaj genetic diferit de celălalt, că experienţa din cadrul familiei lui este o poveste unică ce-i aparţine cu prisosinţă, că educaţia nu-i una şi aceeaşi, că este mai uşor să aluneci pe panta eşecului şi-a deznădejdii decât să mergi pe drumul cel bun. Să înţelegem că incapacitatea unora de-a accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie constructivă îi face să recurgă la încercări de satisfacere a necesităţilor lor egoiste pe alte căi decât cele legale. Ei, prin comportamentul lor, au căile lor care le oferă un confort şi până la urmă şi un statut adesea necorespunzător unei vieţi morale şi creştine.

Fiind aproape de elevul tău, explorând inclusiv părţi din timpul  său liber, făcându-l să se simtă important în inima ta de dascăl, ajutându-l să aibă încredere în cuvânt şi confidenţialitate, acesta nu poate fi pierdut. Nu există copil rău, dar poate deveni dacă nu avem ochi şi pentru el. Curajul şi încrederea în forţele sale reprezintă punctul de plecare spre îndreptare. Câţi dintre noi nu ne-am câştigat stabilitatea tocmai prin încrederea cu care am fost investiţi de cei apropiaţi nouă?

Spun adesea părinţilor să lucreze asupra copiilor lor stimulându-le clipă de clipă inteligenţa emoţională. Este o formă de activare a unui comportament normal care nu aduce prejudicii nimănui., din contră, detensionează. Comunicarea şi comportamentul asertiv îşi găsesc locul între agresivitate şi pasivitate. Este o altă modalitate de a soluţiona problemele interpersonale, evidenţiind stima faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Asertivitatea se învaţă pe parcursul vieţii, fără a fi predată sub forma unei lecţii la clasă, iar elevii vor adopta comportamente demne, nu pline de umilinţă, doar dacă părinţii şi dascălii lor vor pune în practică drepturi ale asertivităţii.

 Am prezentat doar câteva aspecte, dintre cele esenţiale, pe care le-am aplicat de-a lungul anilor la catedră, iar relaţia mea cu elevii a fost întotdeauna mulţumitoare. Am învăţat să-mi fac prieteni şi dintre cei care aduceau neajunsuri colectivului, oferindu-le un loc şi o poziţie favorabilă printre ceilalţi; mi-am impus să nu fiu părtinitoare şi, mai ales,  să le dăruiesc iubirea mea de dascăl, dar şi de om.

Non-violenţa conduce la cea mai înaltă moralitate, care reprezintă ţinta evoluţiei, până nu ne oprim din rănirea tuturor fiinţelor vii, suntem încă sălbatici! (Thomas Alva Edison)

Angela Burtea


 

REPERE...

CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU – PREFACERILE SPRE MODERNISM ALE BUCUREŞTIULUI (partea a V-a)

Salba mănăstirilor bucureştene este întregită cu frumoasa mănăstire Căldăruşani, ctitorie a lui Matei Basarab, domn care s-a preocupat de construirea a mai multor mănăstiri atât la Bucureşti, cât şi în ţară, unele dintre acestea fiind reparaţii ale lăcaşelor mai vechi, necesitând consolidări sau extinderi, iar altele au fost ridicate din temelie.

C. Jalbă în broşura sa intitulată Mănăstirea Căldăruşani greşeşte când fixează anul 1641 ca dată de început a ctitoriei domneşti preocupările lui Matei Basarab amintindu-se încă din 1637. Era una din mănăstirile întărite cu puternice ziduri, plasată pe un loc de apărare a Bucureştilor în cazul unor atacuri turceşti sau pornite de Vasile Lupu. Arhitectonic biserica Mănăstirii Căldăruşani este apreciată a fi o etapă de legătură, între arhitectura mateiană şi cea a stilului brâncovenesc.

Plasată pe extrema răsăriteană a Bucureştilor, mănăstirea Plumbuita a stârnit intersul preotului Ion Sachelarescu, aşternut în 1940 în monografia Din istoria Bucureştilor. Plumbuita. Prezentarea mănăstirii şi a pisaniei bisericii este întregită de imaginea  pe care o oferă actul de închinare a aşezământului către mănăstirea Xiropotam de la Muntele Athos. Sunt comentate în mod amănunţit hrisoave domneşti emise de Matei Basarab pentru mănăstirea Plumbuita în perioada 28 martie 7141 (1633) – 28 martie 7159 (1651).

În scurtul istoric făcut mănăstirii sunt amintite şi alte momente din existenţa altor mănăstirilor bucureştene, precum tragedia din 1595, când au fost distruse mănăstirile Sf. Troiţa, numită ulterior şi Radu Vodă, Mănăstirea Spătarului Stelea, Plumbuita, biserica Doamnei Stana şi a Doamnei Maria, neidentificată în teren, biserici de mir şi case.

Mănăstirea Plumbuita a fost rezidită de Matei Basarab care îi dă şi trăsăturile unei fortificaţii pusă în faţa unor atacatori ce puteau veni dinspre Dunăre.

Dr. Corina Popa avea să afirme, în broşura dedicată monumentului, că Istoria mănăstirii este legată de cea a Bucureştilor şi deci de istoria frământată a Ţării Româneşti, din veacurile XVI-XVII. Din punct de vedere al vieţii spirituale bucureştene este de reţinut că Plumbuita a găzduit cea mai veche tiparniţă din acest oraş încă din anii 1573-1582 scoţându-se aici trei cărţi de cult.

Concomitent cu acest gen de lucrări monografice de obiectiv, au fost elaborate, după opera lui G.I. Ionnescu-Gion, prestigioasele monografii datorate lui Nicolae Iorga, Dan Berindei, Constantin C. Giurescu, cea a Muzeului Bucureşti, trăsătura lor definitorie fiind folosirea de către autori a unui vast lot de izvoare. Toate acordă o atenţie deosebită lui Constantin Brâncoveanu, cel care avea să atingă valenţele unui stil arhitectonic ce-i va purta numele.

Cel mai reprezentativ instrument de lucru în domeniul istorie capitalei, este Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, lucrare datorată lui Nicolae Stoicescu, în care alături de textul de bază, succint, este adăugată bibliografia fiecărui obiectiv în parte, de la primele atestări până în deceniul şapte al secolului XX. Volumul porneşte cu prezentarea Curţilor domneşti, boiereşti, a sediilor unor instituţii existente până în secolul al XIX-lea şi a monumentelor de cult, ordonate alfabetic. În această ultimă categorie se află bisericile şi mănăstirile din secolul al XVII-lea, ridicate de Şerban Cantacuzino şi Constantin Vodă  Brâncoveanu, de unii mari boieri, de breslele locale ale negustorilor,  tabacilor,  zlătarilor,  săpunarilor, precupeţilor ş.a.

Parcurgând paginile dedicate monumentelor brâncoveneşti se constată că N. Stoicescu a sugerat o cuvenită atenţie monografiei lui G. I. Ionnescu-Gion, aşa cum vor proceda şi alţi cercetători.

Într-adevăr, Istoria Bucurescilor, apărută în ultimul an al seolului al XIX-lea, rămâne lucrarea care a stat la baza viitoarelor studii despre Bucureşti, fiind considerată, multă vreme, cartea cea mai reprezentativă şi mai complexă dedicată unei lungi părţi a istoriei capitalei, fapt pentru care ea a fost reeditată, din nefericire, în condiţii inferioare, în 1998. În noua ediţie, lucrarea a pierdut iconografia strânsă de autor şi reprodusă cu grijă de tipografii vremii.

Viorica Moldoveanu Sabie (Bucureşti)


 

ATELIER

UN GÂND DE PACE ÎNTR-O VARĂ SENINĂ!

Brăila este un oraş cosmopolit, un mare Babilon, ca orice port în care auzi toate limbile!

M-am trezit sub sărutul blând al razelor de soare şi-am zâmbit luminii neumbrite, îmbrăţişându-i venirea în fiecare dimineaţă.  Am cântat cerului senin, ţinând isonul miilor de păsări ce se-nălţau în zbor fermecate de puterea înălţimilor, fără ca cineva să le frângă întinderea aripilor.

Mi-am aşezat capul pe muşchiul moale al pământului şi-am aţipit în susurul molcom al apelor, visând la pacea în care se scaldă sufletul meu.

Am ascultat foşnetul mătăsos al pădurii, ducând cu mine dulceaţa unui timp pe care-l simţeam că fuge prea repede printre gândurile mele. Şi cel mai des mi-am plimbat paşii la malul bătrânului fluviu Dunărea, fără să-mi pot oglindi chipul din pricina valurilor tulburate de trecerea şlepurilor şi vapoarelor încărcate cu bogăţiile acestei bucăţi de Bărăgan.

Dar am putut surâde liniştită iubirii, lăsându-mă purtată de vraja oraşului cu salcâmi  în care mi-am purtat anii tinereţii, iar în mireasma florilor de tei din largile bulevarde am primit sărutul cel dintâi fără ca vreun nor  să-mi tulbure visarea.

Şi-am privit adesea frumuseţea oraşului meu, Brăila, cu străzi largi care pornesc de la Dunăre şi se întorc tot acolo, cu parcuri minunate şi cu clădiri impunătoare în care trăiesc laolaltă în pace şi iubire români, greci, lipoveni, machedoni, bulgari, turci. Şi tot aici au trăit şi eroii lui Panait Istrati: Chira Chiralina, Terente sau Codin, ducând cu ei poveşti uluitoare de la malul Dunării.

Şi ne-am continuat cu toţii mersul grăbit sau agale, zâmbind primăvara magnoliilor, respirând vara mireasma teilor şi aroma peştelui ce se zbătea în plasele pescarilor şi ne-am jucat în fiecare toamnă prin covorul de frunze ruginii din locurile dragi si pline de iubire.

…Şi ne-am putut bucura de viaţa noastră liniştită fiindcă PACEA a dăinuit şi in BRĂILA noastră plină de soare! Şi doar aşa am putut auzi cântecul vapoarelor ce poposeau adesea în minunatul si străvechiul port dunărean, iar fără Dunăre, Brăila ar fi fost un oraş oarecare!

Plină de nostalgia unor vremuri apuse, prefer să rămân ancorată în minunea timpului trecut, aducându-l din când în când la uşa sufletului meu spre dulce şi binefăcătoare hrană.

                                                           Angela Burtea

 

CATRENE

Vinu-n cupă îşi deschide

Vina, trupul şi subtil

Precum o dimineaţă de april

Clipa lumii o divide.

 

Dacă este-atât de greu

Să traversezi amara clipă

Ce trebuie s-o vezi cu-aripa

Eului din eu,

 

Atunci, ridică spre ceruri cupa

În care vinu-n câmp de maci

S-a transformat. Zâmbeşte şi taci

C-amară-ţi este truda...

 

Nimic nu poate fi mai greu,

Decât să treci neobservat prin clipă,

Ce trebuie s-o cântareşti cu-aripa

Eului din Eu?!!

  

TEMPLUL

Găsesc în fiecare fulg

Smerenie de alb prelung

Ninsori ce-n asfinţit renasc

 

Din ceruri curcubee.

 

În fiecare zi, visez să mă înalţ,

Să mă transform într-o camee,

De gâtul timpului s-agâţ

 

Iubiri, iertări, templul din poeme.

Liliana Spătaru (Braşov)

 

FRUMOASĂ EŞTI

Frumoasă eşti, inconfundabilă mulatră,

O formă pură, congruentă.

În albul ochilor, efervescentă,

Descopăr altă Cleopatră.

 

Îndepărtate piramide egiptene

Trimit discret salutul lor,

Pentru că tu păstrezi secretul tuturor

Soţiilor de faraoni, prin vreme.

 

Cândva, un greco-alexandrin,

Voind mai bine să trăiască,

Veni la Pontul Euxin,

 

Ca din cenuşă să renască.

Acum, inconfundabilul declin,

Te-ndeamnă să laşi casa părintească.

 

MEDICI

Între medici şi Medici

N-ar fi mare diferenţă:

Cei dintâi, prin excelenţă,

Sunt complicii

artei pentru existenţă;

Ceilalţi, susţinătorii

artei fără abstinenţă.

Aurel Scarlat (Buceşti  - Galaţi)


 

ATITUDINI

LIBERTATEA PRESEI - O UTOPIE LA CARE VISEZ

Fiecare epocă istorică, guvernare sau clasă politică au tiranii lor care ameninţă, mint, omoară şi parvin, dar caută legitimitatea şi recunoaşterea publică. Deşi distrug toate vocile importante care sunt împotriva lor şi nu acceptă critici din partea nimănui, îşi doresc cu disperare să fie iubiţi de popor, de supuşi. Spun orice şi fac tot ce pot să ascundă cine sunt şi să păstreze aparenţele normalităţii în faţa celor mulţi. Mijlocul modern de care se folosesc pentru toate acestea este presa. Ea şi cei care o fac trebuie să ducă de fiecare dată această muncă sisifică şi inutilă.

Aceşti băieţi cu ochii albaştri au găsit metode din ce în ce mai performante de a se folosi de presă în favoarea lor şi de a îngropa orice împotrivire. Dacă veţi privi mai atent în jur, veţi sesiza o mare parte dintre aceste tertipuri. Sunt multe, la tot pasul şi zilnice. Ei se bazează întotdeauna pe aceeaşi judecată: poporul este format din oameni mulţi, dar proşti. Mirarea mea este aceea că reuşesc de fiecare dată să prostească şi să supună mulţimea pentru o vreme. O altă mirare este de ce nu înţeleg că visul lor de mărire nu va dura prea mult.

Uitaţi-vă în presă şi veţi vedea că mai sunt încă voci care încearcă să spună adevărul. Mai sunt visători care cred că pot lumina oamenii. Dacă veţi urmări traseul lor profesional, veţi sesiza că ei dispar (din viaţă sau din presă) la un moment dat. Iar atunci când încă mai activează vocea lor se pierde printre celelalte şi devine aproape insesizabilă. Aşa arată tirania modernă, tirania la care suntem supuşi în secolul XXI. De aceea, libertatea presei rămâne o utopie frumoasă la care vor exista întotdeauna oameni care să viseze.

Niciodată nu ne vom reveni ca naţie, dacă jurnaliştii nu pot sau nu sunt lăsaţi să dea în vileag iţele încurcate de oamenii cu putere politică şi/sau financiară. Continuând în felul acesta va exista un dezechilibru continuu în societatea noastră. Atât timp cât cei din presă ştiu, dar nu pot face public ceea ce ştiu, vom fi un popor handicapat care nici măcar după aproape 20 de ani de la Revoluţie nu are dreptul să vorbească. Jurnaliştii trebuie să aibă atitudine şi trebuie lăsaţi să îşi facă meseria. Aceasta este o condiţie obligatorie pentru o naţiune sănătoasă şi prosperă.

Călin Dan (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii