ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 59 (Ianuarie 2014)

EDITORIAL

CĂ DE…

În viaţă dai peste fel de fel de oameni. Unii vor să facă fapte bune, iar alţii să le primească. O parte sunt îmbrăcaţi, alţii, aşa cum erau şi acum o lună. Cei îmbrăcaţi merg, circulă, iar cei amărâţi stau pe jos, cerşind. Pare a fi un fragment vizual dintr-o peliculă clasică de cinema, dar, din păcate este realitatea românească de la sfârşitul anului 2013.
De câte ori nu ni se întâmplă să vedem acest decor? Şi ce este cu adevărat sumbru se referă la faptul că decalajul dintre cei bogaţi şi puţini la număr şi cei săraci lipiţi pământului, dar mulţi, e din ce în ce mai evident. Discrepanţa dintre clasa asupritoare şi cea asuprită are din nou conturul începutului de secol XX, atunci când zbârnâirile faldurilor roşii, bine structurate filosofic pe condiţia egalităţii, echităţii şi dreptăţii, prescrisă cu precizie de farmaceut de Karl Marx, aveau să tulbure Europa, şi în scurt timp întreg mapamondul.
A fi astăzi proletar ori susţinător al tezelor utopiei socialiste, reprezintă o condamnare şi asta pentru că automat respectiva persoană va fi etichetată drept comunistă în viziuni, marginalizată şi dispreţuită de către ocupanţii, sau mai bine spus, de către slugoii sistemului capitalist, dovedit şi el falimentar.
Dar U.S.L.-ii ce sunt? Comunişti cu faţă socialistă, ori socialişti cu antecedente comuniste, care mimează o democraţie de extremă feudalo-capitalisto-jidănească? E greu să dai un răspuns, sau poate că răspunsul este deja unul subînţeles, la fel ca şi întrebarea, transformată într-o cât se poate de banală retorică…
Oraşul e mare şi plin de doamne. Emanciparea femeii pe principiul egalităţii în drepturi cu bărbatul a dus la o invazie de pantaloni cu fermoarul şliţului pe partea stângă… Drumul până la destinaţie trece printr-o zonă comercială, asta neapărat pentru femeie. Cumpără un ziar de sorginte financiară, aşa, ca să facă impresie şi revista preferată, de trei ori mai scumpă ca ziarul, dar acest aspect e mai puţin important, atâta timp cât calitatea imaginilor este net superioară.
Afară e frig şi paşii îi sunt repezi, iar mâna dreaptă stă să închidă gulerul scurtei, protejându-i gâtul. Pe drum, vizavi, e biserica, mare, impunătoare şi pentru că mâna dreaptă refuză să o asculte, nu se mai închină. Din ziar a aflat câte-n lună şi-n stele despre anumite practici mai puţin creştine, ale preoţimii vădit ortodoxe, transformată peste noapte, din dorinţa unui ecumenism dictat pe scară ierarhică de sus în jos, în tribună a scurtăturii „new-age”, pentru ca tinerii să înţeleagă faptul că biserica e una, indiferent cu ce mână se vor închina, ori dacă de la dreapta la stânga sau invers. Procesul de conştiinţă se converteşte rapid într-un gând de binefacere, de pomană către primul sărman apărut în cale. Mintea femeii moderne nu caută concreteţea vortex-ului de idei creştine, ci scuza prin care gestul de iertare să-i fie unul benefic în planul confortului psihic.
Mergând cu nasul aproape îngheţat şi cu ochii întredeschişi din cauza înteţirii vântului, întâlneşte - în cele din urmă - un cerşetor. Umblă prin buzunare şi pipăie un mărunţiş, probabil moneda rămasă de la revistă. Cu mişcări aproape mecanice îi aruncă metalul cu care nu se poate cumpăra nici măcar un coltuc de pâine, şi-n minte se simte iertată faţă de Dumnezeu, de ultimul păcat de care-şi mai aduce aminte, că de… este femeie.
Radiază! Fapta bună a fost înregistrată de ceilalţi trecători; o parte îi vor urma gestul, iar alţii vor spune că o dau banii afară din casă, chiar dacă nu este aşa. După extraordinar de puţini paşi, trece prin faţa unei vitrine şi îşi face curaj a intra în magazin, pentru că de… este femeie şi o trage aţa. Rafturile toate îi iau privirea, dar ea se uită doar la acelea la care-i dau voie cifrele preţurilor. „Modestia” financiară îi solicită la maximum atenţia, prin ochiul specialistului de accesorii femeieşti. Se uită în stânga, apoi în dreapta, pe sus, pe jos, şi până la urmă, ochii insistă pe o poşetă, că de, de-aia este femeie. Primul argument în favoarea achiziţiei se referă la faptul că nu poţi merge tot timpul cu mâinile în buzunare, ca bărbaţii, ca unii bărbaţi, pentru că nu există un gest tipic al genului. Deschide portofelul, face rapid o interogare de sold şi-i întinde banii vânzătoarei, care-şi antrenează muşchii faciali cu o gumă de mestecat, un „chewing gum” de proastă calitate, un cauciuc aromat cu fel de fel de E-uri, dar care oricum nu mai contează în economia unor eventuale analize medicale...
Doamna cumpărător zâmbeşte în sinea sa, cu gândul la colegele de serviciu, care o vor invidia pentru achiziţie, că de… este femeie, iar lucrurile noi sunt sesizabile. Ce va cocheta cu ele pe seama acestui accesoriu indispensabil vieţii feminine! Poate ar mai sta aşa pe gânduri şi un ceas, dar vânzătoarea insistă fluturându-i bancnotele, că mai trebuie să scoată încă 50 de bani pentru a acoperi preţul afişat. Începe doamna din nou o vizită prin buzunare, se caută, respiră greu, insistă şi-i tremură mâinile, dar nu găseşte nicio soluţie sub forma pur materială a unui disc metalic cu stema ţării ştanţată pe el. Dă să-şi pregătească o scuză, măcar de politeţe, să nu creadă duduiţa de la tejghea că o ia peste picior, încearcă să mai tărăgănească, să pară că e o chestiune de timp până găseşte măruntul, când, în spatele său, apare ca din senin cerşetorul, cu palma sa murdară în care străluceşte moneda de 50 bani. Cu ochi calzi şi senini, acesta insistă din privire ca doamna să-şi ia moneda înapoi şi la rându-i să o predea gumistei, pentru achitarea integrală a produsului cu bon fiscal pe casă de marcat portabilă. Dacă va lua bănuţul de la cerşetor… adio cu iertatul păcatului, că de… este femeie!
Şi aşa, poşeta s-a înscris în inventatul său personal, pentru că oricum era mai importantă, eminamente mai importantă, decât insignifianta pomană faţă de bătutul acela de soartă. Dar ca să-şi ducă gestul până la capăt, îi lăsă amărâtului ziarul. „Măcar să aibă cu ce să-şi împacheteze bruma de covrig ce i-o pica de la unul cu stare mai bună”…!!! Şi cu astfel de argumente - în mintea-i blondă - plecă spre societatea multilateral dezvoltată, ori spre domiciliu sau spre prima oglindă, fie ea şi de la vreo maşină parcată, să vadă cât de bine-i vine poşeta. La urma urmei, plăcerea shopping-ului - ca sport la scară naţională - nu este una relativă, ci înspăimântător de cuprinzătoare, ca o boală modernă lipsită de orice formă de carantină ori tratament.
Cerşetorul şi-a ocupat strategic colţul de trotuar din faţa magazinului cu gumă de mestecat la reprezentantul de rafturi. Şi aşa, vrând, nevrând, a despăturit pe toată suprafaţa colii, publicaţia buclucaşă. Fiind vorba de un ziar financiar, era clar ca măcar în dodiile imaginaţiei să poată cuprinde cu ideea decenţei, structura politicii redacţionale prin care publicaţia respectivă se prezenta mai mult sub formă grafică decât textuală. Dar şi textul avea să fie unul relevant şi captivant, că de…
Şi ca bun exemplu, la pagina 9, pe la mijlocul financiarului, direct pe partea fără soţ, adică strategic amplasată, cât ţi-e coala de mare, ditamai aurul… de la Roşia Montană, exploatat ca formă abjectă de Marketing de către şleahta R.M.G.C. Scrie mare, sus, cu litere boldate la negru, pe fond portocaliu murdar: PROIECTUL DE LA ROŞIA MONTANĂ ESTE UN PROIECT PENTRU ROMÂNIA! Amărâtul zâmbeşte în sinea sa: „Bă, da` nărozi mai sunt şi ăştia cu aurul, de parcă noi am fi trăit pe sub pământ până acum şi vezi Doamne, trebuie să vină străinii să ne înveţe ce şi cum”! Şi mai scrie în reclama aia că în prezent 75% din oamenii zonei sunt fără serviciu, că standardul UE pentru cianuri este de 10mg/l, iar la exploatarea din Apuseni sunt doar 3mg/l, că barajul de la iazul de decantare este cel mai sigur din lume, că mediul va fi protejat, bla-bla-bla… dar despre faptul că este aur dacic, românesc şi că trebuie să rămână pe pământ românesc nu se spune nimic.
Scârbit, amărâtul, cu ziarul întins pe caldarâm, dă pagina. Aşa află că ţara asta e pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte P.I.B.-ul acordat sănătăţii. Serviciile medicale oferite la noi în comparaţie cu restul, lasă mult de dorit. E o adevărată groază să intri în spitalele de stat din ţară. Nici nu apuci să te internezi, că ţi se şi spune să-ţi aduci de acasă pijamale, medicamente şi bani, foarte mulţi bani, pe care trebuie să-i dai sub formă de „donaţie”, de „atenţie” în stânga şi în dreapta, pentru ca cineva să se poată ocupa şi de tine. Dacă scapi, scapi, dacă nu, Dumnezeu cu mila! Specialiştii au luat drumul Occidentului, scârbiţi de politizarea actului medical, de remuneraţie, corupţie şi lipsa perspectivei, că de…
Şi tot din ziarul acela a aflat amărâtul cu haine ponosite dar cu suflet poleit de intenţie, că avem costul de construcţie pe kilometru de autostradă cel mai ridicat de pe continent şi că nu avem nicio şansă de rivalitate, atât timp cât climatul politico-economic promovează în continuare mânăria, comisionarea excesivă, nepotismul şi slugărnicia. Este strigător la cer cum actuala clasă politică românească, vinovată până la ultimul şfanţ de degradarea sub toate aspectele a condiţiei umane din ţară, continuă cu nonşalanţă şi seninătate crasă, directivele distructive, pe care împreună cu anumite cercuri străine le-a implementat prin trădare naţională, imediat după evenimentele din decembrie 1989, printr-o BEŢIE DE PUTERE INIMAGINABILĂ, coroborată cu LIPSA ADEVĂRATEI RĂSPUNDERI PENALE!!!
Zâmbeşte din nou cerşetorul de pe trotuarul asfaltat pe bani europeni de o firmă care nu ştie ce-i Europa. Zâmbeşte amar bietul om, pentru că pe pagina următoare a ziarului stă scris cu litere catastrofice: Marga vrea să schimbe liturghia! Cu un asemenea titlu îi este greu să nu-şi forţeze cunoştinţele de limbă română, păstrate numai de el ştie cum, în sărăcia-i materială. Citeşte concentrat, chiar încruntat. A uitat să mai stea cu mâna întinsă şi să bolborosească un „Doamne-ajută!” la trecătorii mai cu palton, mai cu fâş, că de… e frig afară. Din primele rânduri se dumireşte că domnul Andrei Marga, intelectual cu mari pretenţii de la Cluj-Napoca, o capitală a românismului, cere bisericii ortodoxe să fie modificat textul liturgic, pentru că-i, atenţie… antisemit!!! Se pare că Marga ăsta moare de ciudă că Iisus Hristos a fost creştin şi nu evreu şi mai presus decât atât, că Mântuitorul şi-a manifestat plenar dezacordul cu evreimea, prezentând-o nu ca pe un popor ales, ci ca pe unul blestemat. Dar în nimicnicia sa, ca şi alţi „aleşi” intelectuali contemporani, şi tovarăşul Marga le pupă picioarele duşmanilor creştinilor, uitând că istoria secolului trecut a fost zguduită de cea mai mare conflagraţie mondială, de care jidovii invadatori ai Europei, mai devreme sau mai târziu, va trebui să dea socoteală. Istoria învingătorilor este plină de falsităţi şi sub aceste auspicii manualele de istorie prezintă în continuare aceleaşi idioţenii anglo-iudaiste, alimentate în paralel de media, care a fost cumpărată şi subordonată intereselor finanţatorilor.
A devenit deja lege în ţara asta creştină să poţi batjocori religia strămoşească şi apostolească, fără să păţeşti nimic, în schimb dacă scoţi o vorbă despre evrei să fii categorisit antisemit, eventual chiar pedepsit, cum a fost cazul postului TVR3, care, pentru o colindă prezentată de un copil, membru al formaţiei folclorice „Dor Transilvănean”, de Ziua Naţională a României, a cunoscut reproşurile cele mai înalte ale C.N.A.-ului, pe post de „Gestapo”, condus de Ralu Filip, auto-încoronatul „apărător” al drepturilor mass-media electronice în Ţara Românească, în realitate, dovedindu-se o paiaţă a cărei sfori sunt trase tot de interesele străine ţării.
Pe stradă, trecătorii nu dau doi bani pe cerşetor. Acesta pare total rupt de realitatea cotidiană, cufundat zdravăn în lectura publicaţiei desfăşurate la propriu pe caldarâm. O „revista presei” mai serioasă nici că se putea.
În general, grijile de zi cu zi nu permit trecătorilor să ridice privirea din pământ. Unii, de prea multe necazuri şi probleme nerezolvate au început să aibă dialoguri interne cu voce tare. Dezechilibrele psihiatrice sunt la tot pasul, iar stress-ul, ca boală modernă, este deja o maladie. Ciudat e faptul că fiecare dintre cei ce se perindă pe stradă, atunci când dau cu ochii de amărâtul străzii întorc privirea în altă parte, că de… strică peisajul!
Pagina următoare este dată fără voia omului, de către vânt. Aici, o poză dublă Hitler-Angela, centrată bine pe pagină este întărită de titlul debusolant, dar plin de tâlc: Dosarele STASI: Angela Merkel fiica lui Hitler! Instinctiv, omul cu lectura simte nevoia să se scarpine cu degetele acelea murdare, pe creştetul capului. Posibil ca subiectul să-i fi provocat o oarece migrenă, însă adevărurile – fie ele şi cu iz de servicii secrete – au uneori darul de a ne pune în mişcare „piticii de pe creier”! Şi dacă – prin documente cât se poate de plauzibile – s-ar dovedi veridică informaţia, ce s-ar întâmpla? Merkel este o personalitate a lumii contemporane, este conducătorul de facto al Uniunii Europene cel puţin şi are la dispoziţie o putere neimaginată nici de Hitler. E clar că cine a propulsat-o în această funcţie are şi interese, dar despre acestea din urmă nu se scrie în ziar, în niciun ziar, sau cel puţin nu încă…
Merkel este o femeie. Face – ca şi blonda cu poşeta – pomeni, doar că politice, evident. De exemplu cu statul grec. Numai că grecii nu sunt un popor de anihilaţi şi anesteziaţi ca românii postdecembrişti. Au ştiut şi ştiu în continuare să-şi apere cu demnitate cauza ce şi-au imprimat-o ca stat unitar şi independent, chiar dacă e membru UE.
Cu asemenea argumente şi vremea a început să se schimbe, adică să devină mai neprielnică. Vântul s-a înteţit bine, oamenii, mai neatenţi ca niciodată calcă cu nonşalanţă peste ziarul-covoraş de sub nasul acestui bătut de soartă. Cenuşiul a devenit noua culoare naţională. „Şi ce dacă e Bruxelles? Şi ce dacă nu e Paris sau Berlin? E clar că apariţia Uniunii Europeane a fost soluţia pentru ca Germania şi Franţa, să stea naibii una în banca alteia sau, mai rău, în aceeaşi barcă. E limpede că mai cu picioarele şi capul pe pământ ca mine nu mai este altul…”
Şi zâmbea din nou cerşetorul, la fel de amar ca şi vorbele pe care le slobozea în gând. Zâmbea, iar în puterea sa (de percepere a crudei realităţi contemporane), prinse ziarul dintr-o singură mişcare şi începu a-l transforma rapid într-o sferă (deloc lipsită de influenţă) şi pe care o tot comprima între palme. Întreaga lume era acum un bulgăre de hârtie, la fel de neajutorată ca acum un secol, ori două în urmă, la fel de încărcată în neputinţă politică şi plină ochi de interese făţişe, amestecată cu ranchiună şi chef perpetuu de răzbunare.
Dintr-o parte a smogului de hârtie se vedea chipul hlizit al lui Isărescu, „dinozaurul” imun la orice schimbare politică, acest rege neîncoronat al banului şi aurului românesc, cel care an de an are grijă ca ţărişoara noastră să fie într-o permanentă corvoadă financiară, mereu cu mâna întinsă la porţile F.M.I.-ului, adică o cerşetoare. Şi cum se numesc politicienii care cerşesc? Evident, cerşetori! Ca şi el, amărâtul străzii, numai că diferenţa este nu doar de nuanţă, ci şi de imagine, că de…
Mai mototoli încă o dată chipul guvernatorului, ba chiar îl şi scuipă un pic, ca să facă priză hârtia şi să nu se mai despăturească (presupun), apoi focul începu să mistuie întreaga scenă politico-economică românească şi europeană, implicit. Micul foc stârnit îi permitea să-şi mai astâmpere frigul ce pusese stăpânire mai ales pe degetele de la mâini, iar o mână rece întinsă, nu face doi bani, că de…
Focul se stinse repede, la fel de repede cum s-a şi iscat, doar că cerşetorul se simţea un pic mai bine, pentru că în lumina flăcării gălbuie percepu preţ de câteva clipe puterea celui de jos, puterea de a decide când şi la ce să dea foc, atunci când nevoia (vremea) i-o impunea.
Nu mai rămăsese la picioarele lui - strânse turceşte - decât scrumul negru şi uşor ca un fulg.
Între timp se întoarse - nu ştiu din ce motiv - şi doamna cu poşeta.
- Ce-ai făcut, mă? Eu de-aia ţi-am dat ziarul? Ca să-l arzi?
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 
INTERVIU

O FEREASTRĂ MISTERIOASĂ, LUMEA SUBACVATICĂ

O fereastră misterioasă, un refugiu dincolo de zgomotele terestre, se deschide lumea subacvatică, unde liniştea inundă trupul şi sufletul, lăsând pacea interioară să mângâie privirea. Toate acestea se leagă atunci când calci cu piciorul pământul de sub ape.
Domnule Flavius Andrei Dobren sunteţi preşedintele Asociaţiei Volare, instructor de dans, de scufundări şi nu numai cu o activitate de peste zece ani. Explicaţi-ne mai pe larg cu ce se ocupă această asociaţie cu sediul în Timişoara?
Asociaţia Volare este o asociaţie non-guvernamentală şi non profit care desfăşoară activităţi de agrement, relaxare, informare, cunoaştere cum ar fi: excursii în natură, speologie, alpinism, zbor cu aparate ultrauşoare (parapanta, deltaplan, balon, avion, planor), scufundări, cursuri de autoapărare, iniţiere în arta fotografică, voluntariat în Protecţia Civilă. Asociaţia noastră organizează cursuri de scufundări, de agrement, pentru începători (primul nivel) şi nu numai, în Timişoara dar şi în alte locuri din ţară. Se poate practica acest sport de la vârsta de 10 ani. După absolvire, participantul primeşte un brevet recunoscut internaţional Naui Scuba Diver.
Atât în ţările europene, mai recent şi la noi se practică scufundările. Personal sunt fascinată de acest sport. Consideraţi că este un sport educativ?
Fără îndoială! Acest sport este apreciat de tineri şi nu numai. Ei sunt atraşi de o lume bogată în culori, populată de vieţuitoare în general nepericuloase despre care au învăţat şi pe care le-au văzut în cărţi, la televizor, sau navigând pe internet. Descoperă astfel fauna marină, speciile de peşti cum ar fi: câinele de mare, căluţul de mare, cocoşul de mare, calcanul, chefalul, scorpia de mare şi mai rar pisica şi rândunica de mare. În larg se pot observa delfini şi rechinul de mare. Albastru clar al apei, verdele algelor marine şi albul-brun al numeroaselor scoici şi melci prinşi de pietrele din adâncuri încântă ochiul producând o stare de relaxare totală. Apoi, ating cu propriile picioare fundul apei, văd şi simt mişcarea valurilor de nisip, ţin în palme fauna şi flora marina. Merită văzut!
De fapt ce este scufundarea şi dacă ne puteţi spune câte ceva din istoricul acestui sport.
Despre acest lucru se poate vorbi foarte mult. Voi aminti doar câteva nume importante care au contribuit la dezvoltarea scufundărilor. Alexandru cel Mare este primul care s-ar fi scufundat sub apa într-un cheson din lemn numit Colympha (în unele traduceri este scris butoi) prevăzut cu hublouri de cristal, prin care a observat viaţa submarină. Şi francezul Jacques Yves Cousteau a contribuit enorm la explorarea fundului mărilor şi al oceanelor. El a făcut-o cu mult profesionalism fiind dotat cu aparatură sofisticată de ultimă generaţie. Mărturie sunt zecile de filme turnate pentru televiziune pe bordul navei Calypso. În ţara noastră anul 1956 este anul de referinţă, privind înfiinţarea primelor cercuri de scufundători dotaţi cu echipamente de construcţie proprie îmbunătăţite an de an. În anul 1962 se fac primele filme subacvatice româneşti în lacurile alpine de către Sergiu Nicolaescu. Şi exemplele pot continua.
Scufundarea reprezintă acţiunea de pătrundere sau de intrare a omului sub apă. O clasificare ar fi: scufundare sportivă (scufundare liberă - în apnee, scufundare cu aparat autonom de respirat sub apă) şi scufundare profesională (scufundare cu alimentare de la suprafaţă, scufundare cu submersibilul lock-in/lock-out, scufundare în saturaţie). Steagul de scufundare este un accesoriu important pentru desfăşurarea activităţii de scufundare în deplină siguranţă.
Îmi amintesc că eram copil când am văzut prima oară un scafandru pe malul Dunării. Costumul era foarte mare şi greoi. Cred că în decursul anilor au intervenit unele îmbunătăţiri în confecţionarea acestor costume făcându-le mai uşoare, mai flexibile. Descrieţi-ne echipamentul utilizat în zilele noastre.
În general scafandrii au întâmpinat probleme cu vizibilitatea, mişcarea sub apă şi rămânerea în mediul acvatic timp mai îndelungat. Astfel au fost concepute si realizate elemente de echipament pentru scufundare libera în apnee (vizor, labe de înot si tub de respirat), care să ofere o vedere subacvatică corespunzătoare şi o eficienţă crescută la înot, aparat autonom de respirat sub apă, (detentor, butelie), instrumente (manometru submersibil, profundimetru, etc. şi accesorii. An de an aceste elemente au fost îmbunătăţite pentru a facilita deplasarea, vizibilitatea sub apă a scafandrilor şi perioada mărită de timp, de respirat în mediul acvatic. Există şi o clasificare a scafandrilor. Aş aminti doar câteva exemple:
- Scafandru începător Nivel 1
- Scafandru avansat Nivel 2 si Nivel 3
- Scafandru emerit Nivel 4
Vin des pe litoralul românesc şi mă uimesc gunoaiele pe care marea le aruncă pe mal. Acestea sunt ceea ce lasă turiştii la plecare de pe plajă, adică pungi din plastic, sticle, butelii din aluminiu, alte obiecte cum ar fi colaci, ochelari, jucării, papuci etc. Ce le-aţi spune acestor oameni neglijenţi, care poluează totul în jurul lor?
Vă mulţumesc că aţi deschis acest subiect. Noi scufundătorii aducem mereu din larg sau de pe fundul mării asemenea obiecte, să le spunem obiecte uitate de către turişti. Din păcate ele sunt tot mai multe şi iată, poluează mediul marin. Aş sugera ca legea să fie mai aspră cu ei şi dacă tot aduc sacoşele pline la plajă să le ia la întoarcere, punând în ele gunoiul pe care îl fac şi să-l arunce la tomberoanele amenajate în acest sens. Banii adunaţi la bugetul de stat, ar putea fi folosiţi în programe de educare a populaţiei şi de ce nu, de stimulente acordate unor asociaţii care organizează acţiuni în vederea păstrării unui mediu mai curat.
Ne apropiem de finalul dialogului nostru şi aş dori să ne împărtăşiţi câte ceva din proiectele de viitor.
În domeniul scufundărilor, pentru anul viitor ne-am propus să deschidem un centru de scufundări şi în Grecia păstrându-l de asemenea pe cel de pe litoralul românesc. Dorim o colaborare cu o echipă de dans modern din Brăila, iar pe zona de vest, Timişoara, plănuim să organizăm un workshop de tango cu profesori renumiţi. Surpriza acestui workshop va fi invitatul şi prietenul nostru Daniel von Lison, din Germania, care îşi va lansa cu aceasta ocazie, în exclusivitate în România, albumul intitulat Schon wie eine Rose şi ne va încânta cu muzica live pe tot parcursul workshop-ului.
Îi invităm desigur pe toţi aceia care vor să ştie mai multe despre noi şi activităţile noastre să intre pe www.asociatiavolare.ro
Vă mulţumesc şi mă bucur că am reuşit să dialogăm pe o teamă atât de interesantă.
Şi eu îi salut cordial pe cititorii revistei Zeit şi îi invit de ce nu, la o scufundare în Marea Neagră.
a consemnat Violeta Craiu (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT

NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. I GENEZA,
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012

Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol I, Geneza, al cărui autor este domnul Dragomir Dumitrache, se defineşte ca fiind legătura inconfundabilă dintre fiinţa umană şi natură, acea relaţie de spirit, care a existat cândva, ca dar al divinităţii oferit creaţiei sale, cu scopul de a menţine stabilitatea în lume, dar şi de a evolua ca entitate superioară. Autorul, un foarte fin cunoscător al tainelor biologiei şi ale Geei, pune în valoare calităţile acestei cărţi, tocmai prin ceea ce reprezintă ea: un ghid pentru dezlegarea secretelor Universului.
Moto-ul pe care autorul l-a ales în deschiderea cărţii: Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, constituie sinteza acestor pagini înveşmântate în miracol, glasul celui care a cunoscut metamorfoza, în stadiul cel mai ridicat, şi care, transmite cititorilor un mesaj clar, concis, profetic, după cum ne este înfăţişat direct, sau voalat, pe tot parcursul cărţii.
Cuvântul înainte, nu e nicidecum mai prejos, acesta cuprinzând crezul domnului Dragomir Dumitrache, dar şi îndemnuri deloc de neglijat, ce răsună precum un glas al Vechiului Testament, care anunţă sosirea salvatoare a lui Mesia, dar şi pedepsirea celor care nu vor da crezare şi ascultare cuvintelor vizionare. Cel mai impresionant imbold al autorului, îl reprezintă implicarea, însă nu una oarecare, ci aceea care presupune mult curaj şi forţa de a privi adevărul în toată splendoarea lui, fără frică, fără niciun fel de reţinere, care ar perturba progresul lumii, în care nu trebuie să fim doar actori, ci şi regizori. Iată un fragment al îndemnului, pe care autorul ni-l prezintă aici şi acum: Implicaţi-vă!
Am avut norocul de a fi martorul apariţiei ,,mamei” viitorului om.
De aceea personajul principal vi se va părea puţin fantastic.
Puţin?
Puţin, pentru că-şi trăieşte teama existenţei printre noi.
Puţin, pentru că ne perturbă normalitatea.
Puţin, pentru că nu-şi doreşte să-şi, sau să ne rateze şansa de a fi.
Mama natură este, încă, cu noi.
Vă propun o poveste mai puţin ştiinţifică decât fantastică.
Şi mai puţin fantastică decât reală.
Implicaţi-vă!
Viaţa nu este un spectacol.
Nu există meseria de spectator!
Acest mesaj este cutremurător şi nu lasă loc interpretărilor, ci obligă la supunere necondiţionată, ca şi cum ar fi imposibil să procedăm altfel, ştiind că ne vom amesteca printre anonimi şi vom pieri precum nisipul în adâncul mării. Totul se rezumă la înţelegere, la fermitatea acţiunilor viitoare, cele care vor contribui la iluminarea unui popor, care a depăşit nenumărate tranziţii, şi care tinde să-şi piardă identitatea, tocmai datorită faptelor reprobabile săvârşite împotriva unui pseudoinamic: natura. Acum, natura se răzbună îngrozitor, cerând recâştigarea demnităţii umane, având-o pe ea ca aliat suprem, luptând împotriva deviaţiilor unor minţi, care cred că sunt stăpânii tuturor şi nimeni nu are dreptul de a-i înlocui.
Autorul romanului ne oferă o reprezentaţie literară inegalabilă, mai ales prin existenţa elementelor fantastice, care-i conferă textului un caracter inedit, plusând prin mulţimea personajelor pestriţe, care adaugă mult farmec societăţii româneşti. Se pare că domnul Dumitrache este chiar mesagerul timpului prezent, cel care, din modestie şi sinceritate, nu-ţi descoperă identitatea reală, o personalitate dominantă, învăluită în mister, ce ne lasă pradă unor supoziţii tulburătoare.
După cum este menţionat în deschiderea cărţii, romanul este mai puţin ştiinţific decât fantastic şi mai puţin fantastic decât real, o însumare a valorilor culturale autohtone, o creaţie singulară, un brand, care aşteaptă să fie apreciat aşa cum merită. Efortul titanic de a-i conferi literaturii române o grandoare deosebită, prin stilul original de a expune faptele, dar, mai ales, prin ideile fenomenale, care nu se regăsesc în celelalte scrieri de gen de până acum, reprezintă o creaţie genială, care trebuie apreciată. Existenţa domnului Dragomir Dumitrache coincide cu un moment crucial din istoria omenirii, ceea ce mă determină să cred că nu întâmplător se află în acest spaţiu, şi nicidecum nu a scris acest volum sub imperiul hazardului. O astfel de persoană, deţine suflul adevărului absolut, şi principala sa preocupare este aceea de a transmite celor care au urechi de auzit un mesaj extraordinar: a sosit vremea să ne ridicăm ochii din pământ, pentru a privi minunile Vieţii.
Astfel, certitudinea îşi dezvăluie misterul: lumea în care trăim este doar o ipostază a altor lumi, paralele, însă numai unii dintre noi pot călători în abisurile lor. Viaţa şi Moartea sunt, de fapt, chipul aceleiaşi fiinţe, fiecare având câte o misiune de îndeplinit, o povară înfiorătoare de purtat, dulce şi amară, pe care toţi o vom simţi, atunci când ceasul va bate a clopot.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol I, Geneza este întruparea esenţei celei mai pure, a cărei încifrare nu cunoaşte egal. Puterea cuvântului testamentar este unică în Univers, iar forma ei, specială. Chiar dacă, citind, vom trăi o veritabilă revelaţie, acesta este doar primul pas către un tărâm aproape necunoscut, învăluit într-o mireasmă aparte, care-i întregeşte singularitatea angelică. Domnul Dragomir Dumitrache, cel care dat viaţă acestei cărţi, este el însuşi o parte a enigmei ce se vrea a fi dezlegată, cu o singură condiţie: protejarea tainei teluric-divin. Numai respectând forţa uimitoare a vieţii, putem dobândi acces către lumea ideală, pe care ne-am imaginat-o, şi pe care am văzut-o în vis, sau a fost aievea? Oare balanţa nu are două talere, iar scopul ei nu se defineşte în menţinerea echilibrului? Tot astfel, în lumea alterată de noi, doar natura ne mai poate salva! Celei căreia, cu voie, sau urmând instincte primare, i-am adus numai mâhnire în suflet.
De ce Viţa de Vie? Deoarece are ceva dumnezeiesc în seva ei, iar trupul său de liană rebelă deţine forţa cunoaşterii desăvârşite, pe care o lasă moştenire doar celor care i-au înţeles venirea, într-un moment de răscruce, când istoria a mai scris un capitol, ce-i drept, unul deloc plăcut, dar necesar, aşa cum trebuia să se întâmple. Oare totul este predestinat?! De câte salturi temporale e nevoie, pentru ca fiinţa să-şi regăsească identitatea, iar mioritica legătură om-natură să fie reînnodată?
Cartea de faţă oferă multe răspunsuri celor care au căutat, chiar şi întreaga viaţă, adevărul despre noi, despre chipul tainic al Morţii, despre ceea ce înseamnă dualitate în diversitate, despre ordine şi haos, despre geniu şi imbecilitate, despre demnitate şi umilinţă, iar lista poate continua la infinit. Locul nostru e aici şi pretutindeni, fiindcă suntem o parte din întreg, din tot ceea ce respiră şi piere, din pământul care-şi numără picăturile de rouă şi seminţele divine, căzute din înaltul cerului, pentru a plămădi alte vieţi, poate mai docile, poate mai înţelepte... poate mai aproape de Dumnezeu.
Titlul, Nume de cod: Viţa de Vie, vol. I, Geneza, încununat cu frumuseţea serafică a plantei, pe care Cerul a ales-o ca martor al începuturilor, deschide drumul către o lume a secretelor, dar şi a certitudinilor, în care protagonista, având un nume biblic, Ioana, atrage atât prin splendoare fizică, dar, mai ales, prin capacităţile senzoriale ieşite din comun. De fapt, ea este Trimisa, cea numită Regină, femeia-liană, pentru care Viaţa este o componentă a rădăcinii din care a răsărit sensul cuvântului arhetipal, cel care a fost cândva primul dintre toate. Cuvântul-cheie al acestui prim volum este misterul, dar acela care conţine o dulceaţă inexplicabil de unică, în care autorul a picurat un verb energic, încărcat cu mult realism, liber în alegeri, dar încătuşat într-un spaţiu al nesiguranţei şi al terorii, al metamorfozelor închinate schimbării la faţă a unei societăţi dominate de minţi aproape diabolice.
Firul evenimentelor prezentate este ameţitor, acţiunile sunt construite în piramidă, iar harul de narator este, puţin spus, unic. Originalitatea replicilor, însoţite de o inteligenţă aproape neomenească, personajele, dăruite cu multe calităţi, precum şi circumstanţele, cărora le răspund cu nobleţe, constituie succesul acestui roman de excepţie, iar valoarea morală, spirituală, ştiinţifică, tehnică şi de orice fel, este, cu siguranţă, incontestabilă. De fapt, tind să cred că suntem cumva privilegiaţi, fiindcă trăim clipe excepţionale, când, ceva, sau cineva, ne descoperă o parte a luminii, pe care mintea nu a putut să o perceapă aproape deloc, până acum. Ne aflăm faţă în faţă cu viitorul-trecut, sau cu o altă formă de măsurare a timpului, în care cunoaşterea este cea care tronează, dar, mai ales, în anumite dimensiuni, neînţelese, însă minunate.
Cei care vor avea bucuria de a se lăsa purtaţi de duhul acestei cărţi, dincolo de real, vor afla nenumărate şi impresionante adevăruri, tăinuite cu mare grijă, de către cei care au ca interes primordial manipularea, în toate ipostazele ei, mai cu seamă, cea psihotronică. Ca timp fizic, faptele expuse aici se încadrează înainte cu puţin de anul fatidic 1989, dar şi după acesta, când, datorită transformărilor politice, oamenii au căzut victime unui nou regim, mai perfid decât cel comunist. Toate serviciile secrete şi-au unit forţele pentru a se infiltra în acţiunile celor pe care era imperios necesar să-i elimine, doar pentru a-şi putea exercita dreptul de rechini, care devorează orice, fiindcă trebuie să supravieţuiască. Noua societate devine o junglă, în care doar cei puternici au dreptul la viaţă, iar cei care, treziţi la realitate, conştientizează pericolul iminent care se apropie, sunt înlăturaţi fără milă, aşa de crud, încât nici numele nu mai rămâne în urma lor. În asemenea împrejurări triste, sosirea unui justiţiar era mai mult decât necesară, tocmai pentru a reface echilibrul viaţă-moarte. Şi ce poate fi mai deosebit decât existenţa unui colos de dreptate, a unui om înzestrat cu forţa incomensurabilă a naturii, dotat cu o isteţime supranaturală şi un suflet pe măsură? Alegerea unui asemenea personaj epocal, constituie o şansă uriaşă pentru oamenii unui secol prins între două lumi, pentru cei care sunt hărăziţi să fie apropiaţii săi, care au primit astfel darul cunoaşterii absolute, fiind protejaţi de forţa imbatabilă a fiinţei-plantă, fără de care mersul firesc al istoriei ar fi fost deturnat în mod teribil către un haos total.
Originalitatea poveştii este uimitoare! Niciun pasaj nu este lipsit de prospeţimea fantastică a cuvintelor înţelepte, iar dialogul urcă spre vârful perfecţiunii cu o viteză greu de imaginat. Numai un făuritor de vise poate crea aşa ceva! Divinitatea ne-a demonstrat încă o dată că, dintre noi, doar unii sunt aleşi să transmită omenirii informaţii codate, dar încărcate cu speranţă, în anumite perioade ale existenţei pe pământ. O astfel de carte este şi romanul domnului Dumitrache Dragomir, un roman-mesaj, un testament nepământesc, menit să ajungă în sufletele celor care trebuie eliberaţi din strânsoarea ignoranţei şi a temerii de neştiut. Scrisul curge lin, purtând în sinea lui văpaia inestimabilului, splendoarea minţii ascuţite, umorul uşor de recunoscut al românului educat, dar care nu a uitat să-şi respecte originea divină, strămoşii, cu frunţile pline de gânduri filosofice, veritabile comori ale spaţiului acestuia iubit de Dumnezeu, udat cu licoarea nemuririi şi învăluit în mantia singularităţii. Parcă toate darurile se unesc într-unul, aici: înţelepciunea. Nimeni nu poate contesta faptul că acest roman este plămădit dintr-o imensă cumpătare, dintr-o gândire înaltă, dintr-un spirit superior, şi că toate cuvintele sale se revarsă peste lume precum apa vie asupra vlăstarelor veştede, schimbându-le instantaneu într-un nemărginit ocean verde, din care răsar, în permanenţă, mii de fire ale cunoaşterii nelimitate, împletite precum zarea infinitului amurg, ca ofrandă veşniciei.
Sufletul avid de enigme are acum prilejul de a se hrăni dintr-un izvor nesecat al cunoaşterii, pentru ca apoi, să-şi dorească mereu să simtă splendoarea genezei, aşa cum firul de iarbă se bucură la atingerea binefăcătoare a soarelui, nemaivrând altceva decât să fie o parte neînsemnată a luminii. Tot astfel, personajele acestei cărţi, îşi reînnoiesc firea, scăldându-se în apele verzi ale ochilor magici, care au puterea de a oferi şi de a lua, fără niciun regret. Ioana reprezintă glasul tunător al profetului, mâna taumaturgică a vieţii, sau a morţii, omul pentru care menţinerea armoniei este legea sufletului său. Cu ajutorul harului său, pe care îl foloseşte doar atunci când e necesar, reuşeşte să vindece răni letale, suflete zdrobite de neputinţă, însă îi pedepseşte, asemenea proniei divine, neaşteptat, fulgerător, fără putinţă de replică, pe cei care pun în pericol viaţa, lăsând spre trecut doar amintirea unei frumuseţi unice. Nu este deloc uşor să fii componenta unei asemenea misiuni, greu de imaginat pentru unii, dar ea a reuşit să evidenţieze tot ce este sfânt în această lume. Un asemenea personaj, nu e altceva decât o fiinţă trimisă din Cer, pentru a arăta omenirii că răul este limitat, iar sufletul, nemuritor. Toate acţiunile întreprinse de ea îţi taie răsuflarea, determinându-te să recunoşti că aşa ceva nu poţi vedea zilnic, că totuşi, avem parte de imagini nepreţuite, care ne scot din monotonia ucigătoare în care ne-am aruncat de bunăvoie. Libertatea însăşi, este prezentată altfel, sub formă de filosofie a unei vieţi la care nici n-am visat vreodată. Acum, totul este mai limpede, iar vălul neştiinţei s-a topit în faţa unei puteri nebănuite, capabilă să inducă o stare de spirit distinctă şi o dorinţă aprigă de a cuprinde tot adevărul, care ne-a fost alături în toată această vreme, dar, pe care, nu l-am luat în seamă.
Primul volum îşi anunţă finalul profetic, lăsând o urmă de amărăciune în suflet, dar şi nădejdea că lacrimile vor dobândi o forţă de nedescris, că cerul va coborî în adâncurile suferinţei, că începutul îi va dicta apocalipsei destinul. Regretul pe care cititorii îl vor simţi atunci când vor citi şi ultimul cuvânt al cărţii, reprezintă triumful unei creaţii deosebite, satisfacţia autorului de a fi câştigat o mulţime de suflete deschise noului, pe care ingenuozitatea domniei sale le-a transpus într-o dimensiune reală sau mitică, de unde vor privi cu alţi ochi spre viitor, şi poate că vor reconstrui, împreună cu autorul, elementele esenţiale ale unei lumi uitate, redându-le strălucirea de odinioară.
Aşadar, Geneza va rămâne un stâlp al cunoaşterii, o cale către alte lumi, un imbold către sublim, o forţă revelată cu mare fast minţii noastre. Şi dacă acest prim volum va crea un vârtej de nestăpânit în lume, înseamnă că ţelul său a fost atins. Sufletele candide vor jubila de bucurie, căci o fărâmă de nemurire au gustat chiar acum. Gândurile nu-şi vor stăpâni aripile, fiind cuprinse de o arzătoare dorinţă de a intra în necunoscut şi de a se alătura pleiadei necuprinzătoare a entităţilor strălucitoare, ale căror vise n-au cunoscut odihna. Multe căutări îşi vor înceta demersurile, fiindcă au primit răspunsuri neaşteptate. Paşii-pelerini vor merge spre orizont, unde au întrezărit umbra vieţii, cea despre care au mai auzit cândva, dar acum totul este atât de evident! Râuri de gânduri vor călători spre Răsărit, de unde ştiu că va veni mântuirea. Nimic nu este imposibil! Trăim doar un prezent tumultos, dar niciodată poate nu va fi altfel. Doar imaginea Vieţii va rămâne adânc săpată în conştiinţă, de unde nu va dori să plece fără a-şi lua umbra.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...

 VISAREA VIEŢII SAU O ALTĂ ABORDARE A NEVOII
DE LIBERTATE A EULUI POETIC

Cu certitudine, de secole, sau mai bine-zis de milenii, Omul a visat să treacă de la statutul de sclav la cel de om liber. Însă, de cele mai multe ori de-a lungul istoriei, nu atât libertatea luată ca atare a fost problema în sine, ci libertatea de expresie, de exprimare, libertatea cuvântului în ultimă instanță. În contemporaneitate, din nefericire, deși există o mult-aclamată libertate de exprimare, omul este tot mai îngrădit să-și exprime liber sentimentele. Încarcerarea în cotidian, grijile aparent banale sau mărunte ale existenței, febra întâlnirilor cu spețele destinice potrivnice, infirmităţile sufletului (din ce în ce mai evidente), fac din contemporan un „specimen” mai greu de adaptat, inadaptabil, chiar, ce-şi manifestă frustrările într-o manieră incredibilă.
Adeseori, depăşirea oricărui obstacol, prin întinderea aripilor pregătite de zbor, eliberează atât trupul - cât şi spiritul - de traume, colorează viaţa în nuanţele curcubeului, umple vidul cu vise împlinite, aşterne peste ceaţa cotidiană momente de superbă reverie. Poezia, prin „simpla” ei constituţie, are toate aceste funcţii. Ea vindecă neputinţele, transformă lumina zilei în halou, schimbă cărările destinice, adaugă puteri la limita miracolului şi ridică muritorul la ranguri demiurgice. Acolo, în lumea lui, poetul se regăseşte, capătă puterea de a se reconstrui, de a se reinventa. Din piesele de puzzle ale existenţei sale monotone, el ridică furtuni, creează explozii astrale şi reconstituie incipitul universului. Indiferent dacă particulele ce formează subcuantica poeziei (similare tahionilor şi quarcilor superluminici), poetul va rămâne întotdeauna bosonul (particula lui Dumnezeu), care va da consistenţă lumii, greutate oricărui rost, împlinire fiecărui vis.
În spectrul poeziei contemporane, o voce aparte, aproape patriarhală, insinuând subtilităţi şi rafinament liric, este şi cea a poetului APOSTU PANAITACHE VULTUREANU. În fiecare vers, „zgârcit” în a irosi ceva, toate cuvintele îşi au locul lor bine definit, iar lanţul creat este pur şi simplu spectaculos. Un spectacol tandru care, departe de a fi monoton, este regizat după reguli proprii, resimţite de cititorul avizat fie ca provocări, fie ca momente de meditaţie. Interesantă este şi modalitatea de expresie, încercând încifrarea şi apoi decriptarea sensurilor, printr-un aparat poetic propriu, expresiv, meditativ, coerent şi punctual. Lucrarea cuprinde cinci suite, intuibile prin motto-ul ce le separă: Camera Inutilă, Visarea Vieţii, Chemarea, Rugul şi Călătoria. Este nota în subsidiar a cifrei cinci care, din punct de vedere numerologic, este simbolul LIBERTĂŢII, guvernată de aventură, curiozitate şi cunoaştere. „Împătimiţii” acestei cifre pot fi percepuţi de către adulţi ca nişte copii rebeli, dispuşi oricând să inoveze, să înveţe lucruri noi, dar şi ca pe entităţi spirituale puternice „înflorind” mult mai târziu, din nevoia de a experimenta cât mai multe aspecte ale vieţii, până la intersectarea cu vocaţia reală şi cu adevăratul destin. Aspecte oferite din plin în parcursul poetic al lui Apostu Panaitache Vultureanu.
Camera inutilă – conţine, de fapt, un lanț de poezii, desprinse din prima poezie, fiecare vers următor al poeziei prime reprezentând titlul, dezvoltat în conţinuturi, al poeziei următoare. Tehnică pe care poetul o dezvoltă şi în a treia suită (Chemarea) şi în a cincea (Călătoria). Stihurile cărţii sunt bogate în sensuri, cu o semantică specială, frizând convenţionalul şi îndepărtând „fiorul” de banal pur modernist. Tonul versurilor este unul patriarhal, poetul situându-se undeva în propria-i lume, de unde, demiurgic, aprinde scânteia, oferind lectorului focul cunoaşterii. Deşi se „decretează” inoportunitatea strigătului contrastând tăcerii, a părerii destrămând amintirile, a viselor ne(mai)visate, se construieşte abil, sinergic, contra-punctic, o axiomă a Fericirii, constând în împletirea în „simplitatea” vieţii, a sumelor de lucruri mărunte, cărora nu li se dă importanţa cuvenită: E inutilă această încăpere/ Cu o bibliotecă-n fier forjat/ Înconjurată numai de tăcere./ E ca un strigăt care nu-i strigat.
O altă tehnică peremptorie abordată este cea a „condensării” prin extensibilitate. Poezia iniţială, presupusă a fi prea amplă, sau diluând accentuat sensurile, a fost „spartă” în pasaje lirice de sine stătătoare, putând fi tratate separat, dar arondate semiotic fiecărei poezii anterioare a ciclului. Se reuşeşte, astfel, crearea unui sens extins, a unei perspective panoramice, dar fără a se pierde din sensibilitatea ideaticii, fără a se dilua concentraţia „soluţiei” poetice. Prin reunirea tematicilor exprimate, se reuşeşte a se (re)compune culorile spectrului, în aparenţă alb şi insipid, însă situat anterior trecerii sale prin dispersie. Este cazul pasajelor Chemarea sau Călătoria, cicluri debordând de esenţe iniţiatice, înflorind precum luminile amurgurilor în aurore sau strălucind mimetic peste necuprinsurile cerurilor sângerii de toamnă. Un loc special este cel acordat originilor, arondat sinopticii poeziilor dedicate mamei sau tatălui, un cânt duios de aducere aminte.   
Regăsim, uneori în liricile cărţii, jocuri semantice, create prin variaţii senzoriale, schimbări bruşte de valori gramaticale, specifice unui artizan, amintind de instantaneele stănesciene: E lumină destulă. Privirile mele/ nu văd decât o singură mască./ Dar ea nu exista încă,/ aşa că e loc, e loc, este… (Edict). Prezentă în versurile ciclurilor este şi tehnica ingambamentului, noncoincidenţa unităţii de sintaxă cu cea din vers, ce conferă o aură aparte prozodiei şi un farmec special poeziilor, tehnică adesea utilizată în lirica lui Lucian Blaga (Eu nu strivesc corola…).
Inedită este şi viziunea poetului asupra arhitecturii vieţii şi creaţiei. Construindu-şi, după propria percepţie o altă valenţă a piramidei lui Maslow, poetul ridică pe un rug, cel mai probabil vertical ascendent, aşezând stratificat: nevoile sale spirituale, idealurile, sentimentele, produsele gândirii, stările, iubirile, anotimpurile şi, de ce nu, valorile (ca principii imuabile). Valoarea supremă nu poate fi alta decât prietenia, aşezată la bază şi constituindu-se ca temelie a tuturor lucrurilor. Prietenia sinceră, dezinteresată, de care nu fiecare muritor poate avea parte (poate fi dorinţă, dar în egală măsură şi ideal). Există în această construcţie de tip rug-piramidal, într-o strânsă întrepătrundere, atât împlinirile, cât şi neîmplinirile, nedumeririle şi întrebările, tristeţile, curiozitatea specifică inovatorului, iubirile (ca nişte sălcii plângătoare) şi trecerea implacabilă a timpului (o entitate cvasi-puşkiană, silenţios de dureroasă). Conştient de perfectibilitatea construcţiei sale, poetul nu regretă pe cele făcute, ci pe cele rămase de făcut, în contratimp, în contrapartidă cu soarta: Stați puțin/ Așteptați-vă rândul/ Este rugul meu/ Și încă nu m-am gândit/ Ce să fac cu el/ Voi hotărî mâine/ Astăzi sunt plecat cu treburi/ Pe la surori/ Și pe la frați
Moto-urile fiecărei părţi sunt inteligent alese, ele exprimând scurgerea timpului în picuri albaştri de suflet, alternanţele sisifice ale ciclurilor vieţii, iminenţa sfârşitului dar şi chemarea la judecată, spre dobândirea nemuririi. Rimele iscusite conferă arome clasice microdioramelor lirice de o frumuseţe evidentă, iar acolo unde rima lipseşte, se intuieşte prin ritm şi cantabilitate. 
Prin supleţea cuvântului, atent selectat, insinuând trăiri ce emană romantism, prin detaliile fin inserate în versul, prozodia şi stilul alternativ al arhitecturii poetice, Apostu Panaitache Vultureanu este, fără rezerve, una dintre vocile importante ale poeziei româneşti contemporane. Din nefericire, nu atât de cunoscută pe cât ar merita, poezia sa rămâne, în esenţă, una valoroasă, reiterând armoniile şi dizarmoniile vieţii, şi închinându-se singurei divinităţi pe care poetul o recunoaşte, cu toată puterea fiinţei sale astrale: Dumnezeul Cuvântului
Şi apoi, chiar dacă nu putem fi în totalitate de acord cu opera cuiva, trebuie să pozitivăm efortul, actul creator, curajul şi mai ales perseverenţa în a-şi dobândi propria libertate, pe măsura aspiraţiilor proprii, aşa după cum bine spunea iluministul Voltaire: Îţi dezaprob spusele, dar voi apăra până la moarte dreptul de a le rosti.
Ori, punând în balanţă noţiunea de libertate cu cea de cunoaştere de sine, sintetic exprimată de Nathaniel Hawthorne - Ce altă temniţă e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet? Ce temnicer mai necruţător cunoaştem, decât pe noi înşine? - atunci vom admira curajul poetului de a nu-şi atribui schimbarea lumii ori a sinelui colectiv, ci doar asumarea pe deplin a motivării şi schimbării eului propriu, a cărui unică plusvaloare este ELIBERAREA sa prin POEZIE.  
Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)

CU O FLOARE CA SCEPTRU
De multe ori (este plină lumea de pilde care vin să ateste asta) există realitatea jocului, uneori, de-a cuvintele; alteori de-a ideile,  în care ne găsim prinși... Cele mai des însă, sunt  prezente tentațiile de-a ne desprinde de pe marginea ringului și de-a ne arunca, cu o pretinsă neutralitate, în sintagma „pe viață și pe moarte” a luptei, a jocului dacă vreți, asumându-ne drepturi și puteri de arbitru. Toate acestea ar fi bune, desigur, dacă ar exista un set de reguli, reguli cunoscute de toate părțile combatante, prin care, arbitrajul nostru pune si menține o ordine. Și, da,  umbletul pe apă, cuprins în bunul simț al metaforei de dragul proporției, este mai mult decât necesar în haosul absolut al cuvintelor lăsate de capul lor.
Ele, cuvintele, sunt poporul unei limbi, sunt suflete viețuind in spiritul acesteia.  Nu le poți ronțăi la o cafea, nu le poți regurgita mai apoi... Intrus în vacarmul lor nu poți fi decât singur, pe când ele, cuvintele, se unesc sub singurul steag care le poate coagula împotriva ta: rezistența. Iată lupta! Nu te poți juca, nu există „joc de cuvinte”. Există mai degrabă riscul de a fi tu însuți mingea din jocul lor. Cum altfel ți-ai putea explica puținul din somnul poetului? Și nu cu somnul în gând se plânge poetul, atunci când se plânge de puținătatea orelor de noapte!
Privesc coperta cărții din fața mea, grafica reprezentând un fel de împărat-femeie cu o floare drept sceptru și aură din cioburi puse laolaltă. Colosal! Conștient sau nu, portretul, semnat ca și trextul cărții, de Melania Cuc) deține acea „comoară purtată în vase de lut” despre care vorbea Pavel apostolul, este neputința în care puterea se vrea glorificată. Și chiar asta se întâmplă, dar nu după logica firii ci conform unei ordini  de dincolo de noi înșine. Împăratul-femeie, cu floare drept sceptru și cioburi puse laolaltă drept aură, alunecă elegant „prin povestea asta de duminică dimineața” în ritmul unei muzici la care cei mai multi dintre noi suntem surzi... Dintr-o smerenie împărătească (iata o terestră contradicție in termeni!) ea ni se adresează cu un „NOI” ascuns, asumându-și o neutralitate virtuală, posibilă doar în arena îmblânzitorului de cuvinte vis-a-vis de hoarda cinică a celor care nu s-au desprins niciodată de la marginea ringului. Oh, da,  ea nu alunecă ci „alunecăm” împreună prin povestea de duminica dimineața, vremea invierii, a trecerii din efemer în peren, făcându-și semenii părtași la întronarea ei asupra timpului.  Altruismul poetului, aproape nepermis de real, este cu smerenie declarat în fața unei lumi în reanimare: „am aer suficient pentru respirația gură la gură” în arca bieților muritori călătorind „întro conservă perfect etanșeizată” .Este cumva, semn al lipsei de țel nobil, la cheremul „șoferului beat”. Drama lumii se petrece între spațiul dureros de real  în care poetul se întrupează din amnezia „funționarului de la biroul de obiecte pierdude”. O lume în care sărmanul inorog are prețul unei recompense plătite de împăratul-femeie cu semnătură indescifrabilă. Întâlnim in Melania Cuc, cu sau fără voia ei, un cavaler risipit în aproape uitata facere de bine, prin care nici chiar propria-i suflare nu este exclusă de la recompensa „găsitorului”.
Persoana întâia plural a Melaniei, semn de „bine te-am găsit, prietene intre  paginile mele ” se poate citi deslușit în „indescifrabil ”ul cu care semneaza. Cu sute de prieteni în lumea tangibilă și mii de prieteni în lumea virtuală, Melania Cuc este mai putin cu ei și mai mult în ei, ca într-o arcă în prezentul deluviu al nonsensului.  Este o menire pe care și-a croit-o cu grijă, cu un scop definit, umblarea pe apă, așa ca într-o narațiune de Cervantes. Mulți dintre noi, căutători de inorogi, nu pierduți ci doar rătăciți, ne regăsim născuți prea târziu și  puși în ingrata poziție de tirani cu puterea asupra vieții (ironic!) în „sicriul comun”. La pagina 12 am citit cu o copilărească uimire, cu revoltă dar și cu deliciu:
„Autobuzul care ocolește orașul
Este locul meu favorit.
Stăm în sicriul comun
Tineri și bătrâni, buni și nebuni,
Molima veche ne suflă-n ureche ultimul banc
Și sudoarea pictează pe guler
Trandafiri în galben-tizian.
- Urmează Maternitatea!”
În Eden „miroase a oțet sub pomul cunoașterii”.  Toate timpurile se suprapun într-un prezent iluzoriu în poemul  Migrații. Poetul, mult prea aproape de realitatea palpabilă devine conștient de destinul implacabil rostit de limitele cărnii are țărână  de sub unghii și doarme „în caseta cu cheia pierdută/ ca un câine bătrân în lanțul ruginii.”
Melania a creat nenumărate locuri de popas în  Mersul pe Apă, a zidit și sanctuare și loje de lux, de unde poți auzi clar precum vocea profetului pe ulițele devastate ale Ierusalimului, glasul poetului care vinde lumina la promoție.  Dureros aburul fricii se așează gros „în partea asta de lume” unde poetul își face meseria. Poetul țipă „sub ferestrele cu jaluzelele lăsate”. O lume asurzită și amuțită de frică și nepăsare!
Mersul pe Apă este o carte a unei prietene cu inimă de regină. Este o carte provocatoare,  un îndemn la neodihnă și la o dincolo de pământ iubire. S-a născut în douzeci și una de zile, de trei ori câte șapte, sub umblele perilor sălbăticiți din Archiud, in Transilvania. Domesticite de o și mai sălbatică îmblânzitoare, cuvintele  din volumul Mersului pe Apă dezvăluie, din nou trebuie s-o spun, un spirit generos până la sacrificiu, un luptător de o feminitate explozivă, un om dintre noi și totuși unic în felul lui. „La urma urmei sunt ceea ce sunt/ umbra unui obiect de lux/ înghesuită în cutia de scule/ a unui insignifiant salahor.”
„O nouă carte a Melaniei Cuc nu mai poate surprinde pe nimeni. E în firescul lucrurilor. Ea ne-a obișnuit în ultimii ani cu un ritm editorial în forță, într-un fel parcă recuperator, pentru că nu toate împrejurările vieții i-au fost favorabile scrisului.” (Nicolae Băciuț - Portret al artistului la tinerețe fără bătrânețe)
Prin spațiul aproape edenic al Archiudului, pașii poetului pe sub perii sălbăticiți precum cuvintele lăsate în voia lor, se opresc într-o nouă și unică contemplare. „Urmează maternitatea!” strigăm noi cei de la marginea ringului. S-a născut altă Carte!
Slavomir Almăjan (Kelowna B.C. - Canada)

RĂTĂCIND PRINTRE ŞOAPTE ŞI TRANDAFIRI GALBENI
A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezintă o provocare şi în acelaşi timp, o manieră, o metodă de a vedea dincolo de scenă, de a privi la semenii noştri care creează, pun în scenă şi dau viaţă personajelor. Cu siguranţă că nu este simplu să fii actor, să îmbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, însă privind la aceşti oameni – actorii – poţi înţelege cât de complexă este viaţa, cât de multe sunt posibilităţile pe care realitatea ni le oferă. Avem ocazia astfel, să ne înţelegem pe noi înşine, să ne explorăm posibilităţile, gândurile şi dorinţele.
„Orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte”
Din acest punct de vedere, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” ne oferă o incursiune în lumea de dincolo de scenă, în chiar viaţa actorilor, a acestor persoane de excepţie ce reuşesc să materializeze într-un limbaj sensibil şi într-o execuţie de excepţie, ceea ce au gândit marii dramaturgi, ce ne-au lăsat piese de teatru fără moarte. Odată cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o călătorie în universul spiritului uman, ce-şi depăşeşte condiţia materială pentru a se avânta spre zările nesfârşite ale visării, imaginaţiei şi dorinţei de a întruchipa nemurirea.
Astfel, actorul Eusebiu Ştefănescu mărturisea într-un interviu acordat autoarei: „Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne trăieşte pe noi şi nicidecum invers.”
„La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”
Pentru a nu rămâne în necunoştinţă de cauză asupra efortului pe care îl reprezintă alcătuirea unei cărţi cu şi despre actori, autoarea ne mărturiseşte: „La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal) şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit, şi gata faima! Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nu pară prost.”
Dan Puric – „Esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate”
Autoarea ne oferă şi ocazia de a lua contact cu gândirea profundă a actorului şi regizorului Dan Puric, fapt care dă o notă specială întregii cărţi, aşa cum putem citi în continuare: „Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi, printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.”
Ştefan Iordache – „Acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii”
Mesajul central al cărţii reiese cu uşurinţă din parcurgerea impresiilor pline de substanţă pe care diferiţi maeştri ai scenei teatrale româneşti le transmit şi astfel, putem enumera o galerie impresionantă: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Ştefănescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Radu Gabriel, Mihai Mereuţă, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleonţ, George Motoi, Gelu Colceag şi nu în ultimul rând, Ştefan Iordache.
Vorbind despre acest titan al scenei româneşti, care a fost Ştefan Iordache, autoarea spunea: „Am simţit întotdeauna că există în el, dincolo de privirea lui, când timpul nu mai are însemnătate, acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care convenţiile obişnuinţei o tot ascund, încercând să ne facă să uităm că de fapt fiecare secundă de comunicare îşi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori să vadă infinitul, alteori o lumină jucăuşă, ştrengărească aş spune, răsare cu un zâmbet ironic, vesel, senin.”
„Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”
Ineditul acestei colecţii de interviuri se concretizează ca un element de valoare ce recomandă prezenta carte oricărui cititor, oferindu-i ocazia de a fi părtaş gândurilor, impresiilor pe care actorii români le transmit, ca o invitaţie de a gusta iarăşi şi iarăşi din profunzimea artei dramatice.
„Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte mai vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă … Şi trandafiri galbeni. Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

OMUL CA DUMNEZEU
„Omul ca DUMNEZEU. Ce pretenţie, la prima vedere. Nu că Omul să fie DUMNEZEU, ci ca DUMNEZEU. Aceasta este, pentru creştin, îndeosebi pentru cei trei mari creştini, care au fost Newman, Blondel şi Teilhard - doi religioşi, un laic, Blondel - concepţia luminoasă a destinului fiinţei umane. Acesta din urmă a fost creat pentru - după capacităţile pe care Dumnezeu a binevoit să i le confere - a se înălţa, cu ajutorul graţiei acordate de Omul-Dumnezeu, Iisus Cristos, desăvîrşind astfel vocaţia sublimă voită de creator. Şi această elevaţie nu este aceea a omului doar, ci, cu el, a lumii întregi, a universului cosmic. Mîntuirea lui Dumnezeu se intinde către orice creatură. Chiar către materie obiect, de asemeni, a iubirii lui Dumnezeu”
Cîteva precizări se impun asupra cărţii şi actului de a o traduce în limba română. „Versiune română” îmi pare pretenţios pentru „simpla” pliere a traducătorului pe textul original.
În deschidere am citat însăşi precizarea autorului făcută la adresa titlului care ar suscita eventuale ridicări de sprinceană!
Jacques Flamand este o personalitate multiplă cu o formaţie complexă după cum îl recomandă studiile, ca om de comunicare şi pedagog, filosof, psiholog, teolog. Vorbeşte aşadar în perfectă cunoştinţă de cauză.
Dacă  în Norul tăcerii, Jacques Flamand, Editgraph, Buzău, 2012/Traducere Virginia Bogdan, subiectul abordat este tăcerea, dar nu ca absenţă ci ca plenitudine, „dialog cu Nenumitul”, „lumină interioară”, „reflectare a Esenţialului”, iar „Norul evocă mersul Evreilor în deşert” (coperta a IV-a a cărţii), în Omul ca DUMNEZEU, acelaşi autor, Jacques Flamand, evocă, în Omul ca DUMNEZEU, „ trei bărbaţi de înaltă statură umană, în acelaşi timp trei mari creştini: John Henry Newman, născut în 21 februarie 1801, mort la 89 de ani, în 11 august 1890; Maurice Blondel, născut în 2 noiembrie 1861, mort la 88 de ani, în 4 iunie 1949; Pierre Teilhard de Chardin, născut în 1 mai 1881, mort la 74 de ani, în 10 aprilie 1955. Astfel, la moartea lui Newman, Blondel avea 29 de ani şi Teilhard 9 ani”( op. cit., p. 5). Opţiunea este a autorului şi ne „scuteşte” de alte „consideraţii”.
ADEVĂRUL este, cred, firul călăuzitor şi „legătura” între cei trei aleşi. Newman şi Apologia adevărului, a sfinţeniei şi a luminii: „Nu am spus niciodată, nu m-am gîndit niciodată să spun că dragostea pentru adevărul însuşi nu a fost niciodată o virtute în ochii clerului catolic, nici că o astfel de virtute nu era necesară nici, pe scurt, de dorit, or că viclenia era arma pe care cerul a dat-o sfinţilor pentru a rezista unei lumi blestemate”, şi „Urăsc şi dispreţuiesc minciuna, şicana, folosirea dublului sens, prefăcătoria, viclenia, blîndeţea mieroasă, ipocrizia, disimularea” ( ibid., p. 6, s.n.).
Teilhard de Chardin scria verişoarei sale Marguerie Teilhard ( cunoscută şi sub numele de Claude Aragonnès), în 2 febr. 1916: „Încă nu am ieşit din Apologia lui Newman”, şi „O mulţime de idei ale lui Newman, […], atît de largi, atît de sincere, atît de realiste, […] au intrat în spiritul meu ca într-o locuinţă demult locuită de ele” ( idem, p.10).
Blondel dezvoltă prin alegoria „Bastidonului”/Bastionului/Vinculum substantiale, ideea preluată de către Teilhard, din expresia Sfîntului Pavel ( in quo omnia constant), „Cristos evoluator”. Căci: „Consistenţa unică a lucrurilor [singura lor fiinţă definitivă, care susţine tot restul] este organizarea lor in Cristo” (idem, p. 29).
Pe scurt: “Casa, se poate spune, se odihnea pe vîrful său. Desigur, mai întîi a trebuit să fie pusă piatra pe piatră, să fie plasate grinzile şi, cu adevărat săvîrşită construcţia înainte de a putea instala acest vinculum.
Dar, fără el totuşi, edificiul nu era desăvîrşit, nu era viabil şi dacă este adevărat că etajele inferioare sunt primele în timp, logic necesare, efectiv purtătoare ale şarpantei, este totuşi mai adevărat să spunem că, fără coronamentul său, edificiul, deşi deja construit, ar fi fost precar, condamnat la ruina iminentă.
Se înţelege acum rolul pe care, în ierarhia lucrurilor, îl joacă paradoxal aceste piese prea  necunoscute în mod obişnuit pe care cu Leibniz le-am numit vincula?” (idem, p. 32)
EVOLUŢIA. „Omul, nu centru static al lumii […], ci axă şi săgeată a Evoluţiei” ( idem, p. 35).
Pancristismul, singur remediu opus Panteismului.
Blondel şi Teilhard  dezvoltă aceeaşi concepţie a evoluţiei în curs a universului, deasupra Biosferei, plutind, lumea gîndirii, Noosfera.
“Umanul formează cu adevărat, în inima ( sau, dacă preferaţi în vîrful) Viului, un sîmbure de substanţă cosmică ‘hiperpsihizată’”; “Stofa Universului, devenind gînditoare, nu şi-a desăvîrşit încă ciclul evolutiv” (idem, p. 36).
Cei doi se întîlnesc o singură dată în cursul lunii martie 1920. “Urcuşul” ca act evolutiv se face către conştiinţă: ”Căci tropism, psihism, conştienţă psihologică, reflectare inteligentă, totul este acolo, spune Blondel, etaje într-adevăr distincte şi se accede de la unul la altul, în aparenţă de jos în sus, dar efectiv prin prezenţa de la cel mai de jos grad al unui dar iniţial care se înnoieşte, se completează, se perfectează cu fiecare grad” ( idem, p. 37).
Desigur, “Credinţa este, ea-însăşi, un act intellectual, dar ea îşi ia caracterul din starea morală a agentului” ( idem, p. 42). Într-atît de importantă este conştiinţa (“Conştiinţa este vicarul natural al lui Cristos”, idem, p. 42), încît Newman, care “este fundamental un spirit religios”( p. 42) afirmă: “Se pare că există anumite cazuri extreme în care conştiinţa se poate lovi de deciziile unui papă, şi unde trebuie să te supui, mai ales ei decît papei” ( idem, p. 42).
ÎNVĂŢĂTURA. În original “Le Développement”. Capitolul final morala studiului.
 “Şi ceea ce ai auzit că spun înaintea atîtor martori, aceasta transmite-o la oameni credincioşi, care vor fi capabili să înveţe şi pe alţii” ( 2 Tim, 2).
Capitol al cărui titlu m-a obligat să aleg între: dezvoltare, dezvăluire, revelaţie, descoperire, multiple sensuri, sinonime. Am încredinţat autorului temerile mele. Am primit precizari preţioase: “Le développement du dogme est une réalité complexe”. Într-adevăr, descoperirea dogmei este o realitate complexă; “Dévoilement est juste, mais est-il suffisant?”, se întreba, retoric, autorul. Descoperirea este justă dar oare şi suficientă? Desigur, nu! Căci, orice descoperire trebuie şi comunicată/transmisă. Iar această comunicare se face prin ÎNVĂŢĂTURĂ. Cel care mi-a dat acordul de a folosi cel mai potrivit termen, cred, a fost tocmai învăţătorul, preotul duhovnic căruia i-am cerut sfat. După modelul Descoperitorului care ni se descoperă şi ne descoperă atîtea învăţături, Rabbuni, Învăţătorule! Totum in Scrptura, totum in Traditione!
Harul Domnului!
Atît Cardinalul Newman, cît şi Blondel şi Teilhard au avut drept fundament al operei lor, învăţătura.
“Biblia întreagă, şi nu numai părţile sale profetice, este scrisă în conformitate cu principiul învăţăturii. Pe măsură ce revelaţia avansează, ea este mereu veche şi mereu nouă. Sfîntul Ioan, care o desăvîrşeşte, declară că el nu scrie o nouă poruncă pentru fraţi ci o poruncă veche, pe care o aveau încă de la început şi el adaugă: şi totuşi este o nouă poruncă pe care v-o scriu” ( idem, p. 67).
“Ştim, Iisus nu a venit să distrugă ci să desăvîrşească” ( idem, p. 67).
Cristologia este un termen comun al creştinătăţii catolice şi ortodoxe. Iată de ce opţiunea de a traduce: Iisus Cristos.
Catolici şi ortodoxi trebuie să aibă Evanghelia scrisă în inimi (A doua epistolă către Corinteni, 57, cap. 3, versetele 2 şi 3):
„Scrisoarea noastră sînteţi voi, o scrisoare scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Da, sînteţi în chip vădit o scrisoare a lui Cristos scrisă prin grijile noastre, scrisă nu cu cerneală, ci cu Spiritul Dumnezeului celui viu” ( idem, p. 71).*
Meritul de a fi pus în evidenţă învăţătura celor „trei bărbaţi de înaltă statură umană în acelaşi timp mari creştini”, Newman, Blondel şi Teilhard, aparţine în exclusivitate autorului acestei cărţi, el însuşi de înaltă statură umană, Jacques Flamand.
Eu nu am avut decît privilegiul de a o citi şi bucuria de a fi putut să ofer cartea şi traducerea.
Virginia Bogdan (Focşani)
* „Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Arătîndu-vă că sunteşi scrisoare a lui Cristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (Biblia, EIBMO, BOR, 1975, Bucureşti, p. 1296, cap. 3, versetele 2 şi 3).

IEDERA
Când am primit cartea doctoriţei DOINA CHERECHEŞ–medic de familie ȋn Alexandria-, o carte cu un titlu puţin litigios, apãrutã ȋn 2013 la editura NICO din Târgu-Mureş, am deschis-o nedumerit şi oarecum sceptic. M-am ȋntrebat, ca omul bântuit de prejudecãţi, ce-ar putea sã-mi transmitã interesant un medic de provincie printr-un volum atât de impunãtor. Senzaţia iniţialã de prea plin mi-a dispãrut ȋnsã pe mãsurã ce lãsam ȋn urmã sutele de pagini, acaparat fiind de o surprindere crescândã. Ȋn text, fiecare frazã, bine şlefuitã, s-a dovedit o cãrãmidã la locul ei, indispensabilã restaurãrii unei lumi pline de frumuseţi, nedumeriri, spaime…De asemenea, fiecare gest al personajelor era firesc şi sugestiv.
Ȋn prima parte a romanului, eşti impresionat de vorbirea ardeleneascã ruralã, asprã şi sfãtoasã, mustind de tâlcuri.
Iedera, eroina principalã a romanului, este prezentatã ȋn diferite ipostaze şi etape ale vieţii. Ȋn copilãrie, aceasta se mişcã ȋntr-o lume fascinantã, plinã de ritualuri, dovedindu-se a fi o fiinţã sensibilã şi precoce.
Stilul autoarei este ȋngrijit, elegant, precis, amintindu-ne de stilul cunoscutei autoare Ileana Vulpescu.
Trecând de adolescenţã, Iedera ȋşi tempereazã exuberanţa, subordonându-se unei realitãţi obsesive şi anume o suferinţã cardiacã, rezolvabilã doar chirurgical. Aceastã obsesie o maturizeazã cu repeziciune, fãcând ca totul ȋn jur sã fie privit cu alţi ochi. Ascultând un poem simfonic, ea exclamã: “Oh, era atâta libertate ȋn acordurile acelea!” Din când ȋn când, se referã la nişte caiete. Un jurnal? Conţinutul lor pare neprietenos, aşa cã de fiecare datã se grãbeşte sã le ȋmpingã ȋn uitare. Totuşi, obsesia acelor caiete ȋi contureazã subconştient ideea de-a scrie o carte.
Senzaţia pe care ţi-o lasã lectura romanului este aceea cã autoarea scrie de foarte multã vreme. Dezinvoltura descrierilor, conturarea personajelor, schimbarea bruscã a planurilor, precizia cu care dezvãluie trãiri ȋn situaţii-limitã trãdeazã un ȋndelung exerciţiu al scrierii. Aşadar, autoarea a ȋntârziat nu sã scrie, ci doar sã publice.
Tentaţia cititorului de-a confunda uneori destinul eroinei cu cel al autoarei nu este contrazisã ȋn mod convingãtor –comunã, oricum, pare a fi vulnerabilitatea ȋn faţa unei lumi neȋndurãtoare. Eroina, captivatã de frumuseţile lumii, uitã sã se apere de agresiunile ivite la tot pasul. Cum ar veni, este ca şi când, ȋntâlnind un leopard, eşti mai atras de frumuseţea lui decât ȋnspãimântat de ferocitatea fiarei…
Viitorul soţ, bãrbatul cãreia Iedera i se oferã fãrã rezerve, o aruncã ȋntr-o realitate hidoasã. Tânãrul manierat şi carismatic ajunge pânã la urmã un slujitor al Securitãţii –ofiţer sub acoperire, arogant, mãrginit, alcoolic. Treptat, se transformã ȋntr-un torţionar al familiei: ȋşi ancheteazã copii, ȋşi urmãreşte nevasta prin oraş, o umileşte de faţã cu strãinii, ba chiar o interneazã ȋntr-un ospiciu, speriat de comportamentul ei de om liber. Personajul ȋncepe sã semene tot mai mult cu celebrul “majur Prişibeev”, eroul unei povestiri de Cehov –oameni care speriaţi de diversitate simt nevoia sã batã ȋn cuie singura variantã pe care o ȋnţeleg. Iedera, nãscutã om liber şi cu preocupãri elevate, ȋl scoate din minţi. Eliberarea din ȋnchisoarea conjugalã va veni târziu.
Ȋn ultima parte a cãrţii, asemenea unui cãlugãr budist, eroina simte nevoia unei limpeziri şi-l cautã pe pastor, o veche cunoştinţã a pãrinţilor sãi. Discuţia cu bãtrânul –un fel de Zosima, idolul lui Alexei Kamarazov, este lungã şi binefãcãtoare, lucru care o face sã se ȋntoarce la destinul ei aproape ȋmpãcatã. Ȋncepe iarãşi sã creadã ȋn ceva esenţial!
Prin romanul “Iedera”, doctoriţa Doina Cherecheş pãşeşte cu dreptul ȋn lumea bunã a literaturii.
Lucian Paraschivescu (Alexandria – Teleorman)
 
 
SPIRITUALITATE

FIINŢE MINUNATE

Copilăria este adesea marcată de poveşti cu spiriduşi, zâne şi alte personaje deosebite, de la care fiecare cititor îşi ia fărâma de cunoaştere şi dorinţa de a pătrunde în tărâmul viselor. Pe măsură ce trece timpul, omul nu mai este la fel de sensibil atunci când aude sau citeşte ceva despre nişte făpturi venite dintr-o altă lume, fiind tentat să creadă doar ce este palpabil. Şi totuşi, asemenea făpturi supranaturale continuă să rămână muze pentru unii dintre noi, iar pentru alţii chiar fiinţe reale, căci şi realitatea este aceea în care credem, nu? Ori, realitatea este poate alta, iar noi trăim doar în vis. Indiferent de ceea ce credem, ele vor fi mereu speciale, prin însăşi natura lor netrupească şi prin sensibilitatea maximă pe care o au faţă de orice lucru de pretutindeni. Poate că sunt deja la un nivel înalt al cunoaşterii şi percep cu totul altfel realitatea decât noi.
Mulţi oameni au semnalat existenţa unor fiinţe fără trup, pe care doar le-au zărit, fără a putea să le descrie în amănunt. Unele sunt numite fantome, altele spirite, care nu au plecat încă din această sferă în care au trăit, din motive neştiute, iar unele sunt numite îngeri. Cele din urmă sunt mai uşor de acceptat, deoarece emană linişte, pace, armonie, bucurie, sentimente pe care oamenii le cunosc foarte bine şi pe care le preferă în permanenţă. De asemenea, se mai ştie că uneori, aceste fiinţe se pot materializa pentru a dialoga mai uşor cu noi, sau pentru a ne transmite anumite mesaje. Depinde cum anume le abordăm, dacă le înţelegem, sau cât percepem din ceea ce ne transmit. Cert este că, de obicei nu ne temem în preajma lor, le considerăm familiare, sau chiar protectoare. Câteodată, spiritele îşi fac simţită prezenţa sub forma unor sfere luminoase, având diferite dimensiuni şi culori. Pot fi văzute în locuri cu încărcătură energetică pură, ca de exemplu, în peşteri, pe lângă monumentele megalitice, care au o istorie impresionantă, sau chiar lângă persoanele foarte spirituale, a căror existenţă este binecuvântată. Stând în preajma lor, putem lua din forţa interioară pe care o emană, alimentându-ne sufletul şi încercând să-l ridicăm pe culmi tot mai înalte. Astfel, vom fi mulţumiţi de noi înşine şi vom avea o existenţă uşoară.
Deci, avem nevoie de îngeri şi de zâne, ca să ne călăuzească prin zonele obscure ale vieţii, să ne conducă în siguranţă către lumină. Fără ei ne-am pierde reperele pozitive şi am fi mai trişti. Bucuria întâlnirii cu ei este nemăsurată, iar călătoria alături de aceştia nu poate fi asemănată cu nimic altceva din lumea în care ne aflăm. Am putea spune că fără ei am fi mai singuri, iar viaţa noastră nu ar fi la fel de frumoasă.
Uneori ne regăsim liniştea privind cerul înstelat, câmpiile pline de flori, ori licuricii, care pot fi asemănaţi cu nişte zâne bune, ce zboară în căutarea celor care se află în vreo primejdie şi pe care să-i ajute cumva. Licuricii, aceste insecte neînsemnate pentru mulţi, sunt minuni ale creaţiei, care pot înveseli sufletul oricui şi care ne reamintesc că şi noi deţinem puterea de a străbate spaţiile cu gândul şi de a ne reîntoarce de unde am venit. Orice scânteie de lumină reprezintă un semn că trebuie să fim mai buni, mai generoşi, mai înţelegători. Oricine uită că fiinţa sa are nevoie de hrană spirituală, va deveni mai sărac şi mai pustiu. Făpturile din alte lumi au menirea de a ne readuce liniştea interioară şi de a ne arăta calea către lumină. Acolo de unde vin ele este poate locul unde vom merge noi la un moment dat, fiecare la timpul său, într-o ordine foarte bine stabilită. Aşa că, trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă specială din timpul vieţii şi să fim receptivi atunci când o asemenea fiinţă doreşte să ne fie în preajmă cu vreun scop anume.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
REPERE...

 ECOUL LUMINII REFLECTATE MULTICOLOR ÎN OGLINDĂ

 „Disting trăirile tale lăuntrice
Strălucind cu putere;
Observ toate aceste trăiri
Şi de aceea te iubesc mult.
Nu împiedica să se vadă
Trăirile tale adevărate,
Trăiri atât de frumoase              
Asemenea curcubeului.”
(Refrenul melodiei „True Colours” interpretate de Cyndi Lauper şi Phil Collins)
Lumina se proiecta în raze distincte peste bănci în sala de clasă. Profesoara de limba engleză se pregătea să ne dea un extemporal neanunţat. Nu era vestea cea mai bună pe care o aştepta un student. Tensiunea aşteptării se profila ameninţător. Liniştea devenise adâncă. Se auzea tramvaiul cum trecea la câteva sute de metri distanţă. Podeaua scârţâia la cea mai mică atingere. Băncile de lemn păreau că trosnesc zgomotos. Aşteptam şi timpul trecea încet, încet, fără să se grăbească.
Mâinile îmi transpirau cu putere. Căldura năvălise cu putere în corpul meu. Colegul din dreapta se ştergea mereu cu o batistă mototolită. Mă enervau gesturile lui, dar îmi dădeam seama că simţea aceeaşi încordare ca mine. Nici el nu se pregătise pentru aşa ceva. De regulă, extemporalele se anunţau din vreme la această materie. La limba română era cu totul altceva fiindcă se presupunea că oricând trebuie să fii pregătit. Şi de fapt, în decada anilor ’80 cine s-ar fi gândit la utilitatea unei limbi străine?
Dar tăcerea nu dură atât de mult şi profesoara ne spuse: „Vă surprind cu un extemporal neanunţat, însă scopul meu nu este acela de a umple catalogul cu note proaste. Dimpotrivă, doresc să vă înţeleg mai bine şi m-am gândit să vă ofer ocazia să vă exprimaţi trăirile, bineînţeles în limba engleză, să vă expuneţi dorinţele şi aspiraţiile pe care le aveţi de la viaţă.”
Am tresărit. Nimeni nu spunea clar ceea ce gândea. Mereu mă cenzuram când era vorba de exprimarea a ceea ce îmi venea în minte. Deseori avusesem necazuri din cauză că îmi făcusem cunoscut punctul de vedere. Nu aşa se proceda. Nu era bine. Să fii avut vreun plan ascuns profesoara de engleză? Să fi fost înţeleasă cu ofiţerul de contrainformaţii? Nu îmi puteam da seama. Dar în mod cert eram hotărât să rămân în propria mea carapace.
„Îmi dau seama că deja vă gândiţi că doresc să mă folosesc de ceea ce îmi veţi scrie, dar lucrurile stau altfel. Învăţarea unei limbi, şi aici includ deopotrivă limba maternă şi orice altă limbă străină, presupune capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce gândeşti şi de a exprima clar ceea ce se află în adâncul sufletului,” continuă în timp ce se plimba printre bănci şi ne privea cu blândeţe.
„Nu este suficientă învăţarea unor reguli gramaticale şi memorarea mecanică a multor cuvinte. Trebuie să distingi sufletul respectivei limbi. Orizontul pe care ţi-l deschide trebuie să fie mereu înaintea ta asemenea unei ferestre deschise către cer,” spuse mai departe îndreptându-se către catedră. „De aceea, vă rog să scoateţi o foaie de hârtie, să vă semnaţi, şi după aceea să compuneţi un scurt paragraf cu privire la cartea sau filmul care v-a impresionat cel mai mult şi raţiunea acestui lucru.”
Gestul neaşteptat a provocat surprindere şi freamăt. Profesorii erau adversarii noştri. Nu puteam să îi vedem altfel decât ca pe nişte agenţi plătiţi ai regimului pentru a ne educa în spiritul orânduirii comuniste. Niciodată nu eram întrebaţi ce simţim cu adevărat. Mereu ni se dădeau ordine cărora trebuia să ne conformăm. Dacă făceai altfel, pedeapsa venea imediat. Nu aveai cum să scapi. Regula o deprinsesem încă de pe băncile şcolii generale, când primul lucru ce ni s-a spus a fost acela de a deschide gura doar când erai întrebat.
Însă ceva în interiorul meu mă determina să dau curs invitaţiei profesoarei de limba engleză de a exprima cu adevărat ceea ce simţeam. Trăirile trebuiau codificate adecvat prin comentariul unei cărţi sau al unui film. Acesta era mesajul suplimentar al cuvintelor sale. Prin urmare, eventuala acuzaţie că ai fi spus ceva necorespunzător putea fi ingenios evitată fără repercusiuni ulterioare.
Dar despre ce să vorbesc? Ce anume să aleg din noianul de gânduri ce îmi veneau în minte? Surprinzător, în faţa unei provocări blocajul survine fie din lipsa, fie din abundenţa de opţiuni ce le întrezăreşti ca posibile căi de rezolvare. Din fericire, în urmă cu mai multe zile avusesem ocazia de a viziona ecranizarea celui mai cunoscut roman al scriitoarei Charlotte Brontë. Bineînţeles, mă refer la „Jane Eyre”, ce prezintă o poveste ţesută în jurul vieţii personajului omonim pe parcursul mai multor etape: copilărie, adolescenţă şi prima tinereţe. Cumva, experienţele înfăţişate în această scriere, şi bine redate pe marele ecran, aveau un profund ecou pentru mine.
Şi atunci am înţeles. Nu era necesar să vorbesc despre mine, ci mai degrabă despre acest personaj fictiv, reliefând ceea ce doream să comunic în dreptul său şi nu al meu. M-a fascinat imediat acest joc în care spuneai şi în acelaşi timp ascundeai adevăratul înţeles pentru cel neavenit. Şi astfel, am început să îmi scriu gândurile, aşa cum le simţeam, dar fără a face referire la mine. În Jane Eyre mă regăseam în multiplele ei experienţe ce marcau o copilărie nefericită, o adolescenţă supusă brutalităţii unui internat funcţionând sub standardele necesare unui sistem de educaţie şi o primă tinereţe în care ţi se cerea la fiecare pas să faci compromis şi să cedezi ca individualitate.
În timp ce alţi colegi abia scriau câteva rânduri, coala mea de hârtie devenise deja plină pe o parte şi mă pregăteam să trec mai departe. Nu aveam cea mai bună exprimare în limba engleză, dar ideile îmi erau clare. Ştiam ce doream să spun şi nu ezitam. Concis, dar şi punctând în profunzime, am schiţat anumite trăsături de caracter ale personajului Jane Eyre, care în mare măsură corespundeau cu profilul meu interior. Cumva, intuiam intenţia lui Charlotte Brontë de a lupta împotriva nedreptăţilor din acea epocă marcată de făţărnicie, ignoranţă şi bigotism.
Rândurile se adăugau tot mai mult, dar profesoara interveni şi ne ceru să ne apropiem de încheiere: „Vă rog să nu uitaţi să scrieţi la final o propoziţie sau o frază care să redea concis înţelesul la tot ceea ce aţi aşternut pe hârtie. Consider că este important să reliefaţi o anumită idee care să vă reprezinte intenţiile şi aspiraţiile.”
„O frază de încheiere? Cam greu de alcătuit. Mai degrabă o propoziţie sau chiar un cuvânt ar fi mai potrivit,” m-am gândit în timp ce reciteam tot ce scrisesem. Dar care să fie exprimarea cheie, acele cuvinte în jurul cărora a gravitat toată expunerea? Revedeam secvenţele principale din film. O aveam pe Jane Eyre în faţa mea asemenea unui personaj real. Îi distingeam năzuinţele şi dezamăgirile. Observam capacitatea sa de a o lua de la capăt, chiar şi în circumstanţe ostile. Mă regăseam în respingerea compromisului la fiecare pas şi în evitarea conformismului. Da, Jane era un personaj revoluţionar, dar care îşi ducea lupta la modul solitar.
Izolată de marea masă şi neînţeleasă de cei apropiaţi, ea continua să meargă înainte în armonie cu ceea ce simţea. Această fidelitate faţă de propriile trăiri şi năzuinţe reprezenta ceva nou pentru mine. În jur distingeam mereu reluarea iarăşi şi iarăşi a sloganului „fii la fel ca toată lumea”. Dar cum poţi să te conformezi curentului  general când acest lucru presupune minciună, făţărnicie şi slugărnicie la fiecare pas? Cum să înaintezi când de fapt nu faci altceva decât să îţi calci în picioare dorinţele şi aspiraţiile ignorând ceea ce simţi cu adevărat?
„A sosit momentul să strângem tot ce aţi scris. Şeful de grupă să înceapă să adune toate lucrările,” spuse profesoara. Doar câteva secunde mai aveam pentru propoziţia finală. Colegii din banca alăturată deja predaseră lucrarea. Acum era rândul meu. Am ezitat puţin, dar deodată mi-am dat seama care era tâlcul întregii povestiri pe care o scrisesem. Cu câteva zvâcniri de stilou am adăugat gândul care îmi venise în acele clipe, după care am predat compunerea.
Lucrările au fost strânse şi înmânate profesoarei. „Mă bucură faptul că aţi răspuns invitaţiei de a scrie şi exprima liber gândurile pe care le aveţi. Fiindcă am remarcat pe un anumit student, care a manifestat un interes mai special, aş dori să îl invit să ne spună succint ce anume a prezentat şi concluzia finală.” Şi astfel, mă invită să mă ridic şi să spun întregii grupe despre ce am scris.
Vizibil emoţionat, m-am ridicat. Îmi era teamă că nu îmi voi găsi cuvintele. Un tremur uşor mă încerca, dar am reuşit să îl stăpânesc. Am început să redau ideile principale şi circumstanţele în care vizionasem respectivul film. Am punctat acele scene ce mi s-au părut mai relevante şi am redat dramatismul conflictului. Toţi colegii mă urmăreau cu atenţia încordată. Profesoara manifesta un profund interes şi părea vizibil impresionată.
În cele din urmă am adăugat: „Iar înţelesul vieţii lui Jane Eyre se poate rezuma succint prin cuvintele: ‘Să fii mereu tu însuţi, indiferent de condiţiile prin care trebuie să treci’. Aici este cheia adevăratei împliniri.O tăcere densă urmă cuvintelor mele. Din nou se auzeau zgomotul tramvaielor trecând la câteva sute de metri de locul în care ne aflam. Dar nu dură mult şi profesoara mă întrebă direct: „Şi aşa vrei să faci şi tu?”. Fără ezitare i-am răspuns: „Da. Nu cred că pot face altfel decât să fiu fidel propriei mele conştiinţe.”
Soneria sună gălăgios în curte. Se intra în pauză. Uşi se deschideau şi se închideau spre coridoare pe măsură ce studenţii ieşeau din clase. Profesoara nu mai adăugă nimic. Se ridică, îşi luă rămas bun şi părăsi clasa. Dar colegii se uitau temător la mine. Ceea ce spusesem încă mai răsuna în auzul lor. Cu toate acestea, îmi era indiferent de ceea ce se va crede sau se va raporta despre mine. Am părăsit sala de clasă, însă involuntar, când am trecut prin dreptul unei oglinzi am remarcat lumina soarelui cum se reflecta cu putere având irizaţii de curcubeu. „Să fii tu însuţi şi să fii natural asemenea luminii soarelui sau adierii vântului. Cred că acesta reprezintă etalonul după care trebuie să îţi trăieşti viaţa,” îmi răsună spontan în minte în timp ce mă îndepărtam tot mai mult de acel loc, iar imaginile se estompau înapoia mea.
Octavian Lupu (Bucureşti)

BANII ŞI VIAŢA
„Dacă banul pentru dumneavoastră este speranţa de independenţă, nu va fi niciodată el. Singura siguranţă pe care un om o va avea în această lume este o rezervă de cunoştinţe, experienţa şi capacitatea.” (Henry Ford)
Cu mii de ani în urmă, în așa numită Epoca de piatră, strămoşii noştri europeni trăiau din vânat sau lucrau pământul. Metalele încă nu fuseseră descoperite, prin urmare, oamenii lucrau folosind unelte de piatră, de unde și-a luat denumirea epoca respectivă. Femeile şi bărbaţii din acea Epocă nu aveau bancnotele şi monedele pe care le utilizăm noi în prezent, dar făceau schimb de bunuri de valoare între ei, schimb care purta numele de troc. Când oamenii au învăţat să prelucreze metalele, schimburile au devenit mai uşoare, întrucât metalele, precum aurul, argintul, cositorul şi fierul, reprezentau o valoare pentru toată lumea. Schimbai ceva pentru o anumită cantitate de metal, iar ulterior, puteai să folosești părți din metal pentru a-ți plăti dările. Era o posibilitate de schimb, de măsură a valorii.
Primele monede, convenabile prin faptul că puteau fi repede manevrate – numărare în loc de cântărire -, au apărut în Asia Mică, în sec. VII î. H., dintr-un aliaj de aur și argint, iar Grecii antici au preluat rapid conceptul și au început să fabrice monede de argint şi de bronz, mai târziu numai din metale prețioase argint și aur, ele prezentând încredere şi devenind un „mijloc de schimb” eficient. Se foloseau totuși și metale neprețioase, cuprul și aliajele sale (cuprul cu staniu denumit bronz și cupru cu zincul denumit alamă), care aveau o valoare mai mică, necesară tranzacțiilor comerciale zilnice. Banii, deci au apărut ca o necesitate a practicării comerțului, ei reprezentând valoarea muncii.
Cuvântului „monedă”provine de la primul loc unde se producea fabricarea lor în Roma Antică, numit „Templul Iunonei Moneta”. Mai târziu s-au deschis și alte monetării şi monedele romane au fost acceptate pentru schimburi în toată Europa, din Insulele Britanice până în Turcia. Când Imperiul Roman a început să se destrame și au apărut naţiunile în Europa, fiecare ţară a preluat și menţinut controlul asupra propriului sistem monetar.
Până nu demult banii existau exclusiv sub forma monedelor - bani metalici -, o monedă conţinând o cantitate exactă de metal, precum aur sau argint, cu valoare cunoscută. Pe măsură ce comerţul s-a intensificat și era nevoie de tot mai mulţi bani ca mediu de schimb, băncile şi guvernele au început să emită bancnote - bani de hârtie - cu valoare nominală mai mare. Bancnotele nu conţin valoarea pe care o reprezintă, dar, emitentul unei bancnote garantează valoarea acesteia.
De fapt banii în sine sunt aproape nimic, o hârtie inscripţionată dar care reprezintă un acord de încredere între stat şi cetăţenii lui, între agenţii economici externi şi cei interni, între ţările care colaborează economic la toate nivelurile, iar statul garantează bancnotele ca fiind purtătoare ale muncii pe întreg teritoriul ţării şi nu numai.Banii folosiţi în comerţ au o valoare clară, recunoscută de toată lumea, sau mai bine spus: „Banul vorbeşte în limba înţeleasă de toate naţiunile”.
Aceasta fiind pe scurt istoria banilor, să vedem ce a ajuns să reprezinte banii în zilele noastre. Și fiindcă ne găsim în pragul Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou, ne dăm seama, mai bine ca oricând, că fără bani nu se poate trăi, nu se poate intra și ieși din această perioadă. Dacă pofta sexuală și cea a mâncării este intermitentă, pofta banului a devenit permanentă. Trăim într-o societate unde banii sunt la mare valoare, de fapt trăim într-o lume unde banii dau valoarea oricărui lucru. În societatea noastră pluteşte ideea că banii deschid orice uşă şi pot cumpăra totul, că banul ar fi un pașaport pentru lumea bunăstării și a fericirii. Iubirea de bani a luat amploare, a devenit  „drogul” societății în care trăim și nu ne dăm seama că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor.
Vedem cu ochii noștri și auzim cu urechile noastre atâtea cazuri în care banii nu aduc fericirea. Unii se exprimă cinic: „Banii n-aduc fericirea, ci numărul lor!” Cineva chiar a glumit pe socoteala acestei maxime, dându-și cu părerea: „Cine a spus că banii nu aduc fericirea înseamnă că nu a ştiut unde să meargă să facă cumpărături!?”
Sigur că se poate glosa îndelung pe tema banilor care pot dezvolta pe lângă rarele calități întâlnite la oameni – de recompensă dreaptă pentru o muncă depusă, de cadouri pentru membrii familiei sau pentru prieteni la anumite ocazii, diferite acte de caritate - și cele mai urâte trăsături ale caracterului precum lăcomia, egoismul, parvenitismul, înșelăciunea, minciuna, furtul etc. Cu banii obținuți prin efort și muncă poți să-ți cumperi o casă, dar un poți să-ți faci cu ei un cămin fericit, poți să-ți cumperi o mașină pentru a fi de folos timpului tău, dar un poți avea siguranța vieții cu ea, poți să-ți cumperi medicamentele cele mai scumpe, dar nu și sănătatea, poți cumpăra haine scumpe, mobilă frumoasă, dar nu poți împodobi casa sufletului, poți aduce la masa ta sute de oameni, dar nu și prietenii adevărați, poți să faci tranzacții cu oameni, dar un poți avea totodată respectul și mulțumirea lor, ș. a. m. d. Se întâmplă foarte des ca omul cu bani mulți să nu mai gândească normal, gândirea să-i fie pervertită și în acest caz, după spusele lui R. W. Emerson, omul „este mai atent la banii lui decât la principiile sale”; conștiința este învăluită și acel „tribunal al omului” de care vorbea Kant, cu adevărat omul nu-l mai simte.
Și totuși astăzi, oamenii consideră că banii sunt foarte importanți! Încetul cu încetul s-a împământenit ideea că „banul, pilele și relațiile” te fac om, îți asigură succesul în viață, te fac fericit și politicienii de vârf cultivă, pe ascuns de cele mai multe ori, acest mijloc de îmbogățire. Aproape nimeni nu mai face nici un gest - intervenție (pilă) – fără să fie răsplătit cu bani, ceea ce nu corespunde cu firea românului - miloasă, ajutătoare, generoasă, corectă. Și în lipsa unor legi clare și morale care să pună stavilă acestui comportament, s-a ajuns la fenomenul corupției - abatere de la moralitate, de la cinste, la depravarea propriului eu. S-a ivit un apetit deosebit pentru a da și a lua, așa zisa șpagă. Fenomenul corupției avea și are și astăzi multe aspecte, de la „banii în plic”, trafic de influență, primirea de bunuri necuvenite, la devalizarea de bănci şi comisioane tulburătoare. El se întâlnește la multe niveluri și ceea ce este revoltător, este „acoperirea” furtului; cei corupți se acoperă unii pe alții, conducătorii ascund „petele negre” ale societății și inegalitățile grave ivite prin fenomenul corupției. Ori, în democrație așa ceva nu este permis, conducerea politică din democrație trebuie să respecte anumite reguli și principii de bază sănătoase ale societății, cerințele morale adresându-se „tuturor oamenilor, în orice moment și în orice condiții” ale vieții.
Unii spun pe drept că degeaba ai bani dacă nu ai şi relaţii, fiindcă atunci nu prea știi sau nu prea poți să faci ceva cu ei. De multe ori ca să rezolvi o problemă nu-ţi sunt de ajuns banii, ci ai nevoie de o persoană sau de un grup de persoane cu putere de decizie care te-ar putea ajuta. Şi când zic asta nu mă gândesc la a face ceva ilegal sau la afaceri urâte, ci mă gândesc la lucruri simple care se pot ivi în viața oricui. Contează însă legalitatea și felul relațiilor. Când se plănuiesc afacerile urâte, acestea adună oamenii de calitate sufletească inferioară, se formează acele așa zise „clanuri” (părți mici ale societății uniți de interese comune), sau organizații criminale cu activitate infracțională, în scopul obținerii de venituri ilicite și care distrug valoarea societății construită cu mari eforturi.O metodă practicată intens în zilele noastre este împrumutul sumelor mari de bani care creează adevărate „imperii” ale datoriilor și al numărului de datornici. Oamenii harnici care recurg la împrumuturi (e dreptul lor!), prin muncă reușesc să se achite onorabil de datorii, oamenii profitori, leneși și păgubitori,dezechilibrează societatea prin aceste datorii, prin nemuncă și necinste. Repercusiunile sunt de ordin economic și politic ale țării respective.  
Toţi se gândesc la bani și la bunurile materiale, aleargă să obțină bani și să aibă cât mai multe bunuri. Este normal să muncești, este normal să vrei să câștigi bani, este normal să nu dorești a fi sărac, ci bogat, dar este cu totul altceva să ajungi să fii sclavul banului și el să fie stăpânul tău. Biblia ne învață că „nu este greşit să fii bogat, dar este greşit să iubeşti banii”, adică să fii împătimit de ei, căci drumul Răului pe cât este de atrăgător, pe atât este de amăgitor și distrugător! Goana după îmbogățire este într-atât de seducătoare, încât noblețea și omenia dispar. Confucius care a trăit într-o perioadă când țara sa se afla într-o stare de declin social și moral, spunea: ,,Virtutea omeniei este mai folositoare oamenilor decât apa și focul; am văzut oameni care au murit pentru că au pășit în apă și în foc; însă nu am văzut niciodată murind pentru că au pășit pe calea omeniei”.
Uităm că nu luăm cu noi la plecare, nici banii, nici bunurile dobândite cu ei și o dată plecați, nu ne mai întoarcem la ele. Ce frumos ne grăiește Biblia!: „Nu vă strângeți comori pe pământ unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă și nici nu le fură…” (Matei cap.6,19-21).
Nu atât banii sunt problema, ci relaţia defectuoasă din viața noastră cu legile morale, cu Divinitatea, spre a înțelege bine rostul banilor, rostul vieții și a nu uita de comorile necesare sufletului nostru, pentru ca viața noastră să aibă valoare, prin acțiunile, faptele din timpul dăruit fiecăruia.
Să ne amintim de frumoasa imagine invocată de Immanuel Kant: „cerul înstelat” – creația lui Dumnezeu (perfecțiunea) - și „legea morală” – conținutul sublim al creației - care definesc, adică ar trebui să definească, frumusețea vieții noastre.                                                                                                                                       
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

COŞUL CU COLINDE
În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Evenimentul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 700-800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de mulţi ani din ţară, au încântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.
Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.
Mesajul transmis cu căldură românilor aflați în sală, cu ocazia acestei sărbători sfinte, a fost prezentat de către pastorul Jean Chiforean. Accentul pus pe naşterea Mântuitorului în viața noastră personală a sensibilizat multe inimi.
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a înălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Căci acolo unde este El, să fim şi noi.
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul după cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.
Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen - Germania)

JOCUL PERCEPŢIEI REFLEXIILOR MULTIPLE
Privesc în jurul meu şi observ detaliile nesfârşite ale unei realităţi aflate mereu în mişcare şi prefacere lăuntrică. Mă aplec cu gingăşie să culeg impresii şi trăiri felurite ce se convertesc ulterior în sentimente profunde de apreciere a spectacolului cosmic la care asist de peste patru decenii. Şi cu toate acestea, nu mă simt plictisit, iar viaţa mi se pare pe zi ce trece tot mai interesantă şi mai plină de sens. Fiecare clipă devine un prilej de încântare şi bucurie indiferent de vreme. Astfel, retrăiesc la timpul prezent amintiri felurite la care privesc cu interes, chiar dacă sunt mulţi ani de când toate acele lucruri s-au întâmplat.
Cu toate acestea, puţine persoane preţuiesc viaţa la justa ei valoare. Surprinşi de permanenta ei schimbare ce suprimă, uneori brutal, formele de exprimare ale realităţii, mulţi oameni ajung să se afunde în blazare, depresie şi rutină. Alţii încearcă să experimenteze senzaţii extreme fiind mereu în căutarea aventurii şi suspansului. Dar în ambele situaţii percepţia se îngustează şi devine tot mai restrânsă cu tot mai puţine detalii ce se scufundă progresiv în cenuşiu şi întuneric. De aceea, în jocul reflexiilor multiple dintre realitate şi conştiinţă, percepţia poate să evolueze către o proiecţie punctiformă către ceea ce strict te interesează sau dimpotrivă, să evolueze către o spaţialitate a reprezentării cu înglobarea întregii realităţi înconjurătoare.
Percepţia punctiformă
În geometrie punctul reprezintă elementul fundamental din care se constituie ulterior toate formele planare sau spaţiale. Prin esenţa sa, punctul nu poate fi distins decât în cazul în care se află dispus la intersecţia a două linii drepte, caz în care va purta şi un nume cu scopul individualizării sale. Tot astfel, o percepţie punctiformă presupune o îngustare extremă a atenţiei ce se acordă lucrurilor înconjurătoare prin eliminarea strictă a tot ceea ce nu se află între obiectele de interes.
Asemenea persoane pot trece pe lângă tine fără să fie interesate şi conştiente că tu exişti. Orice s-ar întâmpla, chiar în imediata vecinătate, lor nu le pasă, fiindcă oricum nu dau atenţie decât strict la ceea ce le interesează. Şi de aceea, astfel de oameni comunică foarte puţin, chiar telegrafic, generând multiple probleme în familiile şi comunităţile din care fac parte. Aceşti oameni rămân mereu blocaţi în punctele lor de interes pe care cu încăpăţânare încearcă să le impună şi altora.
Percepţia liniară
O linie reprezintă o înşiruire ordonată de puncte, nesfârşite la număr, dar limitate de direcţia şi dispunerea acestei forme geometrice. Prin urmare, percepţia liniară va permite o focalizare multiplă pe mai multe obiecte de interes, însă condiţia fiind apartenenţa lor la „linia” interioară a ceea ce persoana în cauză urmăreşte. Mobilitatea pe care ţi-o conferă o linie, fie ea dreaptă sau curbă, poate oferi posibilitatea de a avea relaţie cu multe persoane, însă doar pentru acele puncte de intersecţie cu propriul tău interes. Însă relaţia cu astfel de persoane se aseamănă mersului pe sârmă când un pas la stânga sau la dreapta va conduce la căderea în dizgraţie şi la dărâmarea relaţiei din cauza unor lucruri dintre cele mai nesemnificative.
Percepţia superficială
Suprafaţa se defineşte ca o mulţime de puncte în plan sau spaţiu ce înconjoară orice gen de obiect al realităţii. Percepţia superficială aduce în plus posibilitatea explorării multiplelor faţete ale lumii ce ne înconjoară. Din această categorie se desprinde cu predilecţie pasiunea pentru aspectul exterior ce poate evolua către cultivarea excesivă a imaginii, indiferent de conţinut. Ambalajul devine deosebit de important, chiar dacă interiorul lasă mult de dorit. În această categorie regăsim cu predilecţie spiritul monden, bazat pe etalarea formelor, şi politicul, la rândul său axat pe impresionarea vizual-auditivă. Nu în ultimul rând, marketingul face apel la forma de prezentare a produselor cu scopul de a determina reacţia de cumpărare din partea publicului larg.
Percepţia spaţială sau de profunzime
Profunzimea dezvăluie esenţa ce se ascunde în spatele formei şi deschide accesul la spaţiul delimitat de un anumit obiect al realităţii. O percepţie spaţială va merge dincolo de formă, va distinge nenumăratele puncte şi drepte din care este compus orice corp geometric, dar în plus va putea sonda adâncimea şi înălţimea oricărei reprezentări. Prin explorarea esenţei va dobândi o înţelegere superioară, ce va fi capabilă să ofere răspunsuri corecte asupra naturii reale a lucrurilor.
Cei superficiali nu pot să treacă de graniţa formei, ci doar pot fi nişte buni imitatori ai unor persoane cu adevărat cunoscătoare a realităţii. Dar cei care ajung să vadă lucrurile în profunzimea lor pot să ofere sfaturi de valoare prin care societatea şi lumea în care trăim să devină mai bune. Din această categorie fac parte marii inventatori, adevăraţii scriitori şi filozofi, dar şi orice om care îşi stăpâneşte pe deplin obiectul său de activitate indiferent cât de mare sau mic ar fi el.
O femeie care îşi cunoaşte foarte bine copilul şi îl educă într-o manieră adecvată pentru a deveni un om adevărat al generaţiei sale, face o lucrare similară unui mare savant. Un lucrător care execută activităţi în domeniul construcţiilor, dar care stăpâneşte deplin tehnicile şi cunoştinţele necesare va dezvolta o cunoaştere similară cu aceea a unui mare explorator. Şi de fapt, orice profesie sau activitate bine stăpânită până la cel mai mic detaliu va aduce o împlinire şi o bucurie similare celei descoperirii unei invenţii fundamentale. Fiindcă în cele din urmă, fericirea sau suferinţa decurg din jocul percepţiei pe care o avem asupra realităţii înconjurătoare.
Dacă trăim pe nişte puncte presărate din loc în loc, vom fi nefericiţi, ne vom simţi singuri şi vom deveni disperaţi în faţa unui univers ce ne ameninţă necontenit. Dacă ne limităm existenţa doar de-a lungul unei „linii” moştenite de la predecesori, nu vom putea să evităm „mersul pe sârmă”, care mereu ne va scoate în afara a ceea ce ne-am propus, fiindcă viaţa pe care o trăim în clipa de faţă diferă dramatic de ceea ce au experimentat alte persoane în alte contexte şi în alte timpuri.
Pe de altă parte, dacă percepţia noastră va rămâne de suprafaţă, atunci vom fi veşnic manipulaţi de negustorii de iluzii, care ne vor îmbăta ego-ul în timp ce ne vor goli buzunarele de resurse preţioase. Şi nu mă refer numai la bani, ci deopotrivă la energia cheltuită inutil şi timpul irosit în încercarea de a fi altceva decât suntem de fapt. Dar dacă vom avansa către o percepţie de profunzime a realităţii, atunci adevărata ei natură ni se va descoperi şi vom înţelege cât de frumoasă poate fi viaţa pe care o trăim şi cât de multe lucruri avem de dăruit acestei lumi şi semenilor care ne înconjoară.
Fiinţa ia naştere dintr-o celulă ce începe să se dividă generând noi celule, care imediat încep să se grupeze în jurul liniilor directoare de dezvoltare. Ulterior pe aceste linii se dezvoltă forma viitoarelor organe, care nu după mult timp sunt realizate printr-un efort de profunzime şi de detaliu care transformă schiţa în realitate. Şi tot astfel, se constituie noi puncte de expansiune, ce se extind sub formă de noi drepte, noi suprafeţe şi noi spaţii ce sunt completate până când fiinţa umană devine deplină. Şi am convingerea fermă că acest proces se poate derula la nesfârşit cu condiţia de a evolua mereu de la ceea ce este iniţial punctual la ceea ce va deveni ulterior universal.
Octavian Lupu (Bucureşti)
 

 

ATELIER

 CUVINTE-NCUMINŢITE (II)
(Pilule fără efecte secundare)

1.Pentru bărbat încep durerile de cap după ce femeia şi-a vârât ceva în cap;
2.Cu cât femeia este mai delicată şi mai graţioasă, cu atât papucul ei se dovedeşte mai apăsător;
3. Ce ţi-e şi cu femeile! Toate vor să fie regine, deşi vremurile de aur ale regalităţii au apus, lăsând în urmă praful nobleţei şi pulberea etichetei;
4.În toată istoria existenţei sale omul n-a evoluat nici cât negru sub unghie. Ba parcă dimpotrivă. Dar el dă apă la moara teoriei evoluţioniste prin aceea că în alcătuirea sa se întrevăd elemente şi însuşiri specifice speciilor inferioare: vâscozitate de moluscă, cruzime de rechin, suficienţă de batracian scufundat în balta urât mirositoare a comodităţii, şiretenie de şarpe otrăvitor, lăcomie de vultur hoitar şi îndărătnicie de hienă flămândă;
5.Ce-i parlamentarul român? Un om de zăpadă, care se topeşte cu totul în masa înfierbântată a dătătorilor de voturi, lăsând în urmă-i doar morcovul ce-i ţinuse loc de nas, foarte indignat şi el de nedemna sa întrebuinţare;
6.Politica românească – o cocotă sătulă până peste cap de destrăbălarea şi calicia politicienilor autohtoni, dar incapabilă să-i ademenească pe străini;
7.Viitoarele alegeri bat la uşa românilor. Ce bine-ar fi să facă anticameră până când îşi vor însuşi regulile elementare ale politeţii unui solicitant bine crescut!;
8.Pentru a face politică în România zilelor noastre, în primul rând ai nevoie de obraz gros şi de fund tăbăcit: grosimea obrazului te va face imun la arsura scuipatului, iar şuturile încasate de posterior te vor propulsa spre vârful unei piramide sociale cu capul în jos;
9.De ce femeile frumoase nu se suportă? Fiindcă se iubesc atât de mult pe ele însele , încât în inima lor nu mai rămâne loc decât pentru ură manierată, invidie desăvârşită şi dispreţ fără cusur faţă de celelalte semene înzestrate cu chip plăcut şi forme atrăgătoare;
10.Legea lui Coulomb aplicată în societate: Cine seamănă se adună sau doi oameni se simt atraşi unul de altul dacă sunt încărcaţi cu sarcini moral-spirituale de acelaşi semn;
11.Nefericirea omului este direct proporţională cu vrerea şi invers proporţională cu putinţa;
12.Este de mirare insistenţa cu care omul caută raiul, făcându-se în acelaşi timp tartorul poftelor sale;
13.Inima omului – terenul de neîncetată confruntare dintre rai şi iad;
14.Raiul – inima eliberată după evacuarea necurăţeniei pentru tulburarea liniştii interioare;
15.Până şi în grădina Edenului mărul era la mare cinste. Astăzi, întrucât merii din grădinile românilor s-au uscat, aceştia se dau în vânt după cojile edenice;
16.Preocupaţi până la obsesie să-şi trăiască clipa, oamenii irosesc marile unităţi ale timpului şi devin ridicoli în faţa eternităţii;
17.Prin vrerea divină, întreaga existenţă umană este marcată de două mere: mărul furat din grădina Edenului şi mărul căzut în grădina ştiinţei lui Newton;
18.Omul aleargă spre viitor fie urcat în şaua verbului a şti, fie în şaua verbului a avea;
19.Ciclul obligatoriu al vieţii: Nici un om nu se naşte învăţat, însă cu toţii mor neştiutori;
20.Deşi toţi oamenii sunt încătuşaţi fără milă de timp, doar nemuritorii pot să le spună compoziţia chimică a aliajului din care-s turnate cătuşele şi locul unde se află cheia pentru deschiderea lor;
21.Omul este substanţa rezultată prin amestecul în retorta divină dintre a fost şi va fi, care apoi – după o socoteală mai presus de timp – este turnată în matricea prezentului;
22. De-atâta grijă pentru sine, omul a ajuns să-şi taie craca de sub picioare;
23.Se pare că omul este dispus să-şi iubească semenii de-abia după ce începe să se dispreţuiască pe sine;
24.Iubirea femeii trufaşe – lozul câştigător al unei inimi neîncăpătoare pentru câştigul pe care-l pretinde;
25.Speranţa – media aritmetică dintre disperare şi nepăsare.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

A NEEDLE AND THREAD
The old seamstress sits on a chair in front of her sewing machine, one foot busying on the pedal, hands on a silk garment.
Hush amongst the junipers in her garden with fig tree in flower.
Red ribbon on the table, next to a big pair of scissors, as words are drifting from the kitchen, in the cool air of the afternoon.
Her mother bent by many years of sewing and who looks like a shrivelled prune is fussing over the preserves she mixed, melted and invented in old alchemist pots the previous autumn.
On the chair mastered in oak, the old seamstress is dreaming a dream in needle and thread about the ex-husband her mother, who is making tea in the kitchen with Biedermeier* furniture, chased from their abode in spring. The sewing machine is making rhymes for her dream in needle and thread about  a  middle aged man, who ran away frightened by his mother-in-law.
- Maria, my back is playing up more than usual.
- Sorry to hear it mama. Come and lie on the daybed. You’ll feel better.
- All these chores…
- Ion would have helped mama…
- Do not mention his name! He was no good for you! He was only trying to split us up. He wanted you all to himself!
- He was only trying to help!
- He was trying to remove me from our home! Remember! You’ve built this house from all your work with needle and thread!
A sound from the beginning of time emerges from her bones. The pain melts in a puddle of stillness. Painful to touch; a storm in her bones; a tornado in her muscles;
In the garden,  floating flowers of the cherry trees bob up and down on their branches.
- He was good for nothing! But…to chatter and call out loud as if you were a young passing harlot dressed in the latest fashion! You forgot yourself! A late middle aged spinster with a mother to look after who lives of needle and thread!
- Our hearts were melted, mama! How we promised to one another in church!
- Don’t talk like this, you foolish old girl! She crosses herself towards the East!
The sun is carving shadows in the garden where the cockerel shuffles its plume amongst several hens, all covered in red feathers.
- Mama, that was the only time when I floated like a dancer on a stage between the impersonal walls of my life!
Between open and shut doors, he was my dream of absolute! I felt alive, stirred, overcome with happiness!
- Have a reality check, Maria! He wrapped you round his little finger…all those lies…he was living of you, of your needle and thread work!
- He told me to “Think happy thoughts”
- In your dream, fragile dreams… all lies, you foolish old girl! He made your cells vainly stir! At your age you should know better, foolish, foolish girl! You were a game of bagatelle to him!
- You’re harsh mama!
- I’m realistic, Maria! He was an acrobat with words!
Maria’s dream of absolute
Gaps in conversation
On the Biedermeier* sideboard, porcelain cups, saucers and plates of various sizes.
On the window-sill, next to the sink, an egg-timer.
A storm in Maria’s soul and voices in her head roaming in the sound of the sewing machine. Voices from yesterday.
Maria’s mother is counting the plates and the glasses, she’s setting the forks and the knives and the spoons in the right order as the evening is setting in.
The absolute, another thought…
*Biedermeier furniture 1815-1848 in Germany, Austria, Hungary and Transylvania
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

TĂIEREA PORCULUI
Oricât ar părea de barbar iubitorilor de animale, tăierea porcului este, încă, un prilej de bucurie în familiile românilor. Nu doar apropierea Sărbătorilor de iarnă ori producerea și consumarea de alimente proaspete și bune ne înveselesc, cât mai ales acea zi, acele ore în care se reunește familia și toate disensiunile dispar, căci fiecare membru al casei are câte ceva de făcut... să mențină focul, să ajute măcelarul, să aducă vase, apă... etc.
Chiar dacă mai e până la Ignat, în lumea noastră, modernă, m-am înscris și eu pe o listă de așteptare, la un verișor, care crește porci și îi taie, prepară caltaboși și cârnați (rețete tradiționale), face jumere, pachete de carne, mărunțite/tăiate după pofta fiecărei gospodine, numai bune de pus direct în congelator. Pentru că ieri l-a sărbătorit pe fiul său cel mic, Andrei, în cinstea căruia a sacrificat un râmător, am avansat pe listă... Ei au pregătit pentru musafiri o jumătate de porc... eu, pentru congelatorul meu gol... și pentru burtica mea pofticioasă... cealaltă jumătate.
- Unde ești, madam? se auzi vocea mustăcioasă a vărului-măcelar de weekend, la celular. Asta-i ora 9?
- Vin! Stai liniștit, că ajung. De o jumătate de ceas sunt în mașina unui taximetrist-rechin (de cei care practică la negru transportul de persoane) și nu vrea să plece... că mai caută unul.
- Vezi, e rău când n-ai lucrul tău! mă înțelege o altă călătoare, care a deschis geamul și fumează în mașina înghețată.
Ne-am luat fiecare câte o cafea și așteptam să plecăm.
- Hai, nene, că-ți dau în plus, numai du-mă odată! îi strig îngrijorată pentru soarta jumătății mele de porc.
- Îți las un jambon pentru afumat? mă întreabă, la al doilea apel, vărul meu.
- Da, lasă-mi!
- E bun la vară, cu roșii...
- Seo, du-te tu până ajung eu, și fă-l așa cum zicea taicu când trăia! o rog pe soră-mea, aflată deja la sat, pentru petrecerea lui Andrei.
Atât i-a trebuit! În câteva minute se afla deja „la locul faptei”.
-Vrei să-ți lase din cap și pentru răcituri sau pui tot la fiert, pentru caltaboși? mă sună ea acum.
Deși distanța de parcurs până la sat nu e mare (aproximativ 30-40 de minute), drumul mi s-a părut... nesfârșit.
- Prințesă bălană, sărut mâinile! mă ia direct cu glume și reproș vărul-măcelar, echipat... ca la televizor (halat, cizme, chiar bonetă... albe toate... stopite puțin cu sânge, de la vreun vas buclucaș din spintecarea cărnii.
Pachetele cu carne... cresc în lădița mea. Soră-mea (care declarase că nu mai vrea porc în viața ei, de la accidentul cerebral de acum doi ani) se amăgește cu un șoric în colțul gurii.
- Spune-i să ți le taie mărunt, că tu n-ai bardă și cuțite ascuțite la oraș!
- Lasă, că de-acum proprietăreasa dictează! schimbă vărul stăpânul comenzilor.
Trăiesc un sentiment de fericire... nu știu de ce. Mi-am dorit ziua aceasta! Și când eram copil, fugeam printre picioarele bărbaților care-l ajutau pe tata, mai luam câte una după ceafă de la mama, că-i încurc, dar mereu eram favorita măcelarului (unchiul meu, tatăl verișorului-măcelar), care-mi strecura câte o bucată de șoric subțire, cu un strat fin de sare, când ai mei nu erau atenți. Tata insista mereu să mănânc doar lucruri preparate termic, nu crudități, căci le moștenisem colonul iritabil și aceste mici nebunii erau mai întotdeauna urmate de zile obligatorii „de post”, ca să-mi pot reveni până la Crăciun și să particip și eu, „ca toți oamenii”, la masa festivă... nu, într-un colț, cu pâine prăjită și ceai.
Și dacă ai mei se mai certau în ajun de Sărbători (căci mama nu se zgârcea la cumpărături, ca să ne ofere de Crăciun tot ce putea visa un copil), când tăiam porcul era pace, liniște și armonie... lucrau împreună, se înțelegeau din priviri, își zâmbeau ștrengărește la glumele deochiate ale măcelarului, luam masa toți, cu papricașul tradițional... și murăturile unice, puse de tata, la butoi.
Acum, soția verișorului meu se împărțea... la gătit pentru musafirii care urmau să sosească și la a-l ajuta pe măcelar (ea știa exact ce trebuie să-i dea la mână, fără ca el să ceară... și treaba decurgea foarte repede... profesionist).
Sora mea punea pachetele, cumnatul meu alimenta cu lemne cazanul... iar eu am fost solicitată să fac pregătirea pentru teză, cu sărbătoritul.
„Ce copil sârguincios!”, mă gândeam... până mi-a trecut prin cap șmecheria că avea nevoie de o confirmare a răspunsurilor din planul de recapitulare... și pentru viitoarele fițuici!
„Brîîîîîîîîî!”... mă cutremură ideea...” Dar dacă o fi un copil bun și eu îl suspectez... știindu-mi elevii nărăvași!?”
“Să știi că eu nu copiez… doar tocesc! O să-mi învăț, cu virgule, răspunsurile!” mă asigură nepotul sărbătorit, ghicindu-mi gândurile… de dascăl “învechit în zile rele“.
Mă fac că nu pricep… și plec… până el își adună foile… ghidându-mă după un miros irezistibil de prajitură… un foietaj, cu untură mare… proaspătă, de la porcul matinal sacrificat. Mă ofer să trec prin zahăr vanilat fiecare bucată, că să am și privilegiul de-a gusta din prima tavă.
Nepotul cel mare, fratele sărbătoritului, se întoarce de la vânătoare, cu doi amici. Afară, treaba e gata. Din pământ răsar alte fețe, vesele, cu cadouri…
Bunicu, de 92 de ani, vrea… ”o cafă” (2/3 lapte, 1/3 cafea).
Ne așezăm la masă... cunoscuți și necunoscuți... gălăgioși, ca o clasă de-a V-a în pauza mare. Toți manâncă, râd, își dau castroanele...
Sunt sătulă... de câte am gustat de când am venit. Îmi prăjesc o pâine pe plita încinsă și-mi fac un ceai... Printre chipurile rumene de frig, vin, țuică, mâncare bună și căldură, îl zăresc, în mintea mea, într-un gest aprobator, pe tatăl meu. „Știu, să nu fac excese... că iar o să stau lată două zile.”
Aievea apar mama mea, cu freza ei cu coc, gustând elegant, cum învățase ea la Notre Dame, din toate bunătățile aduse pe masă... Cu o tavă în mâini, o văd și pe mătușa, plecată și ea demult, așteptând verdictul mamei: “Nuța, mereu îți iese excelent friptura la tavă, cu cartofi cu tot.”
În ochii mei larg deschiși, viii și morții viețuiesc în deplină înțelegere: pe cei vii nu am cum să-i alung „din peisaj”, iar pe cei dragi nu mi-i poate lua nimeni, niciodată.
După petrecere, ne luăm lădițele cu... carne, caltaboși, cârnați și le punem în mașină. Lăsăm la afumat jambonul și câțiva cârnați. Prin geamul aburit, familionul rămas ne face cu mâna. Stau în față, că sunt mai grăsuță și riscăm să forțăm arcul de pe roata din dreapta, spate. Adorm liniștită pe știrile de la Radio Timișoara. Mi-e așa de bine!
Am tăiat porcul!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

COLINDUL  CĂRȚII
colindând și scotocind
baladind și nemurind
din scaieți în păpădii
floarea raiului sădii
 
colindând întru dincòlo
la curți domnești în tremòlo
în răspăr de ierni răzbim
raza rimei o găsim
 
tulburare-aș tulbura
maluri de somn aș isca
și păsări de eghipet
șerpi de lună – ghem secret
 
crai de ierni – mânii de vânt
scumpul acoperământ
dinspre minte spre inìmă
dinspre vrajbă către crimă
 
se stârnesc duh și vecìi
pustiind povești pustii
din scheletele de stele
vestesc știme – bocesc iele
 
fântânile sparg oglinzi
numai cu mâna te-ntinzi
lună soră – frate soare
totu-i vrăjită scrisoare
 
schimbă-mi soarta pe-un pitac
neguțând visuri de drac
împacă aur și moarte
într-o carte – într-o carte
 
stăpânește și cunoaște
cu piciorul peste moaște
slova timpul rânduiește
ceru-l ară și nutrește
 
peștera din bethlehem
e lumină și blestem:
pace-n duh – vifor în sânge
maica de dumnezeu plânge
 
începe război de îngeri
vrei nu vrei – pe filă sângeri
magii gângăvesc preasfânt
pe hristosul din cuvânt
 
zodii scrise fără seamă
isihii de foc pe geană
lir delir întru nadir
se smerește un satir
 
gheața strunei prorocește
arde-n ger – povestea crește
ning în vii entelehii
struguri cai și cununii
 
răstigniți pe sfânta rimă
raiul înflorit din tină
pironit s-a pironit
ne-am spălat de asfințit
 
PARADOXURI APARENTE
scârbit de oameni – vămuit de soartă
ling răni trecute – mursec viitoare
aștept în aștri să deschid o poartă
decid ferm cărnii strașnică-nchisoare
 
în vrăjbi necruțătoare sunt cu răul
arestez viața – să-i dau libertate
urc pisc amețitor – e-o tiflă hăul
cu oști de brazi te asaltez  - dreptate
 
din splendidă vigoare – isc uimire
din scrâșnet și credință – nemurire:
căzut în stei – nasc izvorâre-adâncă
 
sorbii din ape plămădiri de stâncă
...un prinț s-a încruntat la cer – iar Crist
surâs  ivi -  din foc de ametist!
 
TRĂDĂTORILOR DE NEAM ȘI ȚARĂ
să-ți tragi cu mâna cioatele oloage
prin viscol și prin frigul descărnat
iar în găvane-ți scurse de lumină
sporească-ncolăcirea de vermină
 
în zdrențe se prelingă de pe oase
leprosu-ți hoit cu preadulcegi miasme
nu mâini – ci căngi de  hrăpitoare iasme
să-ntinzi spre lumea crimelor scabroase
 
nu om – nici oarbă ligav târâtoare
față vei fi  la Tron de peste Zare :
hidos precum krakeni sorbind vapoare
 
tu ți-ai trădat o mumă născătoare
scuipat-ai sfântă-ți rădăcina din pământ...
nu ai strămoși: să nu ai nici mormânt!
 
AMURGII ANI
slinoși îmi sunt amurgii ani
sub aștri răi și bădărani
ascunsă purpurie vrie
coroana mi-o schimbă-n tichie
 
omizi – nu fluture cuvânt
în loc de îngeri – corbi de vânt
e-atât pustiu de adevăr
cartea-i un fruct umplut cu păr
 
din cavaler lumini armură
vădesc doar ticăloasă zgură:
rușine-mi este să cerșesc
dar mă întreb cum mai trăiesc
 
sticlind în mii de armonii
ceru-mi declină boierii
...unde mi-e vlaga din stihii?
tarabă de entelehii!
 
eonic sceptru asfințì
călăul ochiu-și ascuțì
ce-a fost cândva – ce-a fost curând
îmi smuls-a cercure de sfânt
 
...doar focul nu-mi este mișel
în el afund regesc inel:
clingurenind argint de stea
Potirul Graal se va isca!
 
LA HAN
lumină de iarnă-n vraf
atârnată de-un canaf
boantă iarnă la povarnă
chef cu îngeri se răstoarnă
 
descingeți-vă de gânduri
de-ale paserilor rânduri:
iscați fântâni de vinars
ospătați farsă și fars
 
nici soarele nu se-ntoarnă
nici molidul nu e coarnă:
crai de ghindă – pirostrii
zeflemeli și veselii
 
ieși hangiule pe ușă
ia cometele de gușă
și sparge ulcelele
oglindind podelele
 
dă-ne vin de la adam
arde-n vatră nostradam
descuiem toți nasturii
să se-arate mascurii
 
flori de gheață și o rață
să ne dea vânt și povață
viscol dezbate afară
înăuntru-i crin de seară
 
aprinde lumini în pod
strigoii se facă nod
să tușească-n foc vampirii
până trezesc trandafirii
 
hangiu de vinuri în cruce
nu-i nimeni să te încurce
stelele-ți bat la fereastră
iară luna ți-e nevastă
 
toi de foi se-ngală-n noi
ca-ntr-o junglă de zăvoi
crin pe vin a-ncălecat
în raiuri de-a descărcat
 
o colindă de crăciun
ne-a suit din brad în prun
miere zahàr și sahară
ne lipesc iar de pahară
 
nu-i amar și nu-i amară
doar un inorog pe-o scară
vino-n palmă de-l pogoară
să visăm taine de vară
 
zăpadă zaharicale
și păduri de portocale
bradul scapără în urse
mari și mici din ghețuri scurse
 
uite-așa mă țin de par
și de cerul călindar
bag și scot capul din zar
de parcă-s un cufundar
 
hangiule treci la masă
taie o idee grasă
felii de entelehii
ardei copții din arhei
 
uite-un geniu la proțap
poeți -  maioneze-ncap
și fripturi de silogisme
coci maeștri - scapi de schisme
 
...hangiu vârlav și telpiz
uite-un filosof marchiz:
pune-l pe plită acum
ține-l – pân' se face scrum!
 
dă-mi naramza din firidă
frige-mi țipar și aspidă
lună soare și-nchisoare
să le dai la ursitoare
 
nici nevastă nici năpastă
doar de zenituri o pastă
vin străini iscați din spini
dă-le vis de marsuini
 
nu vinde nu cumpăra
nici ocà nici fèldera
că-ți venire cumpăna
din adânc și din oblânc
fii crăciun și nu fi spârc
 
tu să dărui – n-asculta
și nimic nu număra
nu-i venire nici plecare
numai glas de sărbătoare
 
...iar tu mie dă-mi măiastră
în aspic de stea sihastră
ciozvârtă de alchimie
și deasupra-mi - carte scrie!
 
COLIND DE CRĂCIUN
călărind pe cal mireasmă
și pe cal și pe fantasmă
ajungem în zori de soarte
vrăjind boreala moarte
 
la porțile de palat
porți trezite de-mpărat
dăm vestire corn de bucium
și luminele se zbucium
 
lebădă lună și candeli
ne întâmpină arhangheli
și fecioare ursitoare
vin ne dau din vechi ulcioare
 
veniți feți și voi răzleți
sori în vatră aprindeți:
noi vă-nchinăm prim cuvânt
voi plătiți cu blând descânt
 
este noapte de lumine
har de roiri de albine
inorogul din copită
bate lung – arzând ispită
 
este noaptea darului
maică nopții dorului
noaptea vânj stejarului
este noaptea pruncului
 
un lăstun aduce-n plisc
pentru vatră – pentru pisc
crăcile de sfânt crăciun
cu focuri de tot ce-i bun
 
cavaleri cu flori pe arme
au venit frigul să-l darme
și să cânte cânt de rai
dai nu dai – orice să ai!
 
...suflet dăruind – să-nvii
pe la noi mereu să vii! -
iar pe șerpii din colaci
să se-nșire mii de draci!
 
DEZVINOVĂȚIREA  POETULUI
șapte fire să admire
oglinzi sparte pentru mire
fântâni sfruntate-n psaltire
și cinci frații dezbărați
 
cu ir de izmă-i zburați
unde-s aștrii botezați
celor munciți în pisanii
ardeți chip - ascundeți anii
 
acuma-s dezvinovat
în blid stelele v-am dat
cuvintele-am treierat
buzele le-am luminat
 
cine-a fost de astrucat
în agheazmă l-am scăldat
îngerii toți am sculat
pe străin l-au lăudat
 
vină mie nu-mi mai dați
când munții sunt clătinați
copaci intră-n literă
paserile suspiră
 
cu lacrimi privighetoare
răni ne spală maica mare
cu frunzi căzute din ulmi
spală maica nori din culmi
 
iar cu cetină din brad
aprinde maica răsad
temei bun la înviere
în grădina dintre stele...
 
RÂNDUIALĂ
Dumnezeu își face trebile Lui – iar noi
să ne vedem de trebile noastre
 
cum El nu contenește-o clipă
măcar – cu ale Sale – nici
noi să nu tăcem din
făptuire – pentru a nu-i da
cale diavolului să grăiască -
 
stricând – astfel - sfânta rânduială a
luminatului ospăț al
vieții
 
...și – deci – păstrând bună
rânduială în cele ale
Stăpânului Pâinii de pe Masă și al
Mesei cu Pâinea (cea care fără de
sfeșnic  - arde  la
Mijloc) – nu ne va sta prea
curând – dumicatul
în gât
 
PE MARGINI
nu mai e nimic de văzut : și-au
istovit trucurile – toți magicienii
circului
 
acum a rămas doar
adevărul – să-l privim în față: enervant
ca o lanternă aprinsă noaptea – drept
în obraz –  întrebare prost pusă
 
atâta singurătate: încep să fredoneze
în dodii – urechile
de capul lor
 
pășim numai pe
margini – de frică să nu-l întâlnim -  mai
repede decât se cuvine – pe
proprietar
 
umilitor – pe margini pășim – acolo unde
ne însoțesc – cârduri cârâitoare – fapte
trecute – jalnice stângăcii – penibile
păcate de serviciu
 
o faună dezgustătoare - de care nu scapi - cum
vezi – nici pe lumea cealaltă
 
degeaba te tot frămânți – cum să-i crapi capul
celui care te-a uitat în
această mlaștină: înduri și
lâncezești – pentru că
delăsător și laș ai fost acolo - și tot așa
la fel  și aceleași - ți se
repartizează aici: ce faci
face-ți-se-va – cumva nu mai ții
minte? – n-avea grijă – ești
cazat – aici - dimpreună cu
toată memoria ta
 
credeai că-i altfel
iadul – tu
campionule al nechibzuirii?
 
...arborescente flori de smoală
te obligă  -  precum bocetele pe
cel din sicriu – să rămâi țintuit în
cercul regretelor tale de doi bani
mormanul
 
tot pe margini – pe margini – pe
margini – cerșind  patetic - prin
fluturarea zdrențelor tale de
conștiință - să nu fii băgat în seamă
 
și cât și cum te mai înghesuiai – acolo
să fii proptit drept în
centrul atenției – cu panglici țâșnindu-ți din
ambele nări trompetar-elefantine
 
aici nu știi cum să faci să
dispari – dar aici nu mai sunt găuri – nici
penumbre nici umbre: totul
este plin – împlinit – crud la vedere - chiar
sastisit
 
...nu e toamnă
nici iarnă – aici: doar
jupuitoare de serbede suflete  - de vid  jupuitoare
ternă - etern atotdezvăluitoare
oarbă lumină
 
GLORII BIZANTINE
în pulberi vei afla soarta măririi
de mlaştini e cuprins Augusteonul:
toţi împăraţii prefăcut-au tronul
în cuib de-odihnă unde-şi petrec somnul
negrele scorpii şi cameleonul
 
durerea strânsă-n dungi de diademe
plânge-ntre mirţi  -  pe malul Propontidei  -
viscol de oşti  -  ce frământat-au theme
azi doar luciri de val sunt  -  şi trireme
trec peste ele gustul aguridei
 
a fost odată ca-n poveşti trufaşe
au fost nebune visuri dumnezee:
au mai rămas doar albe stânci golaşe
strigătu-n noapte-al  Păsării Vrăjmaşe  -
pe fund de ape  -  tainice camee
 
CÂNTECE PE VECHI MOTIVE MEDIEVALE
lepăd de la mine – Doamne -  ultima trufie:
a mai înţelege ceva
 
sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde
nici flăcării nu-i mai sunt bun
 
primeşte-mă – Doamne -  aşa
fără cuvânt
*
limbi spânzurând – în
câte nehotărâri are
diavolul
 
adună – Doamne – cadavrele vorbelor
de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul
vieţii
*
lacătele cad – toate – de lepre
 
ajută-mă – Doamne – să dezleg
de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care
strigă spre Tine
nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri
credinţele mele
 
cântecele au aripi prea grele
cât aş da pentru – pas măreţ de profet
 
moartea vine dansând printre clopote
 
măşti de-mpărat culeg de pe jos
cap rostogolit de călău: are
un ochi închis – altul
deschis – a batjocură
 
carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială
Moartea – toate-s adevărate şi
sfinte
 
nebunia rămâne: cea mai
rezistentă – la apocalips – parte a omului
 
măreţie are nu omul: suferinţa lui
 
rătăcitul – nu e pierdut
niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi
înafara Casei Lui
 
DRUM CU CAVALERI
venit-am din Arhipelag – sub
aceeaşi flacără-a Morţii să stau – cu
inepţii Cavaleri ai Apocalipsului
 
imperial drum: să stingi – rând pe rând
sub surzenia apei – insulele
care s-au depărtat mistic – una de alta – pentru
a închipui hieroglifa cântată a
nemărginirii
 
când vei trăi – într-o altă viaţă
Apocalipsul -  acum doar visat
îţi va părea plictisitor şi-ntunecat – blestem
prea des încercat
*
geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată
cu sabia
fumegă muntele de tămâie:
numai îngerii mai pot aici să-ntârzie
*
se-ncaieră caii
strănută craii
când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor
 
salvaţi cavalerii –
turnirul serii
a-n-ceput cu-o greşeală de lance în pieptul Furtunii
 
culeg melci de zale
funingini astrale
înfundă coşul respirării domestice de vise
 
plângi don Quijote –
plânsul pe note
umple de sânge palmele-aplauzelor
 
Selenarei Curţi
*
Ierusalime – cavalerii zgurii
clăditu-te-au în visele din Nord:
când călărim pe racii graşi ai urii
eşti când cetate – când ceţos fiord
 
CĂTRE DON CERVANTES
pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când
sumbrul Sfinx îmi va zâmbi
 
nu cavaleri m-au ciopârţit – ci
pietroaie de râu – Cuvintele
 
aşteptaţi – aşteptaţi laşilor
mă voi scula şi voi rosti un trăsnet
păsări şi furtună voi isca
voi face să fulgere stele – pe trupul
Potirului
 
aşteptaţi -  aşteptaţi laşilor
am prins în menghinea braţelor – zilele
va fi lumină sau disperare – după cum Eu voi porunci
pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt
Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume
 
am ascuns anotimpurile sub piatra inelului
marea: cerşetoare încântătoare – la
porţile trufaşelor stânci
 
sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe
mese de joc
 
îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:
pipăie mistice goluri – între
lună şi soare
 
 
sunt din neamul regilor norilor – şi ai
mărilor
nestatornicie: sclava cea mai de preţ a
haremului meu
valurile – ghemuri de suspin: le sacrific
eternităţii
 
făptura mea princiară se îmbată măreţ
la toate ospeţele uitării
 
de aceea -  sunt de o politeţe desăvârşită
în faţa morţii
 
LÂNCED NEAM AL AURULUI
lânced neam al aurului: Bizanţ
mă-ntorc la incendiul mistic al
Crucii
 
nu-mi ajung apele – pentru-a
pluti până la Tine: iau cerurile-n piept – se termină şi
cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte
să navighez – spre
de nimeni bănuitul
VID
 
şi  doar din neam de Sfinţi Matrozi
m-am tras spre lagunele Cerului:
o zdreanţă din naufragiul cântecului
va pluti veşnic peste mările mele
peste îngheţatele mele suflări
 
un vierme face vocalize în inima catargului
măsor cu valul – cât mai e
până la Ithaca
 
comori de aur lânced – incendii
nestemate – mă cheamă stăpân
gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli
cumplite ale pământului – voi coborî
mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând
sălbatic – ale întunericului
 
o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi
degenerate – vlăguite odrasle – ale
ipocritei lumine a Soarelui
 
mi s-a întins – pe mantie – incendiul
Crucii
 
El m-a ales ca trăsnet – herald puterii
m-a smuls din praful gloatei – şi
m-a-nchinat Durerii
 
m-a aşteptat sub minunări să gem
mi-a pus
pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem
 
BIZANTINĂ
armură de dor – cruciat al cântării
tot vin – dinspre culmea copacilor – păsări
dezastru – al privirilor
 
îngroape-se-n propria sticlă
fecioarele – arhanghelii să ardă
pe propriile spade
crucificaţi
 
e-atâta dreptate în lumea crepusculară: Potirul Graal
gângureşte în
leagănul palmelor mele
 
UMBRA – ne-a părăsit furiş – scurgându-se
De partea orbitoare – cealaltă – a
ZIDULUI
*
zarvă şi-nghionteală-ntre aştri: Patronul
azi lichidează şi – porţi închide
 
toţi demonii siles să prindă-n cerul gurii
măcar un iz din încheiatu-ospăţ
*
sunt aşa de subţire: nu apar
în nici o oglindă
păcălesc astfel lumile – trecând printre ele
provoc ireala colindă
 
POPORUL TĂU
ai luat Apele în mâinele Tale
le-ai ridicat – de la pământ puţin deasupra:
şi astfel au început să curgă – din cer – lumini
Sufletele
 
ai şoptit ceva – domol dar hotărât
ţărânei: răspuns către Tine – legământul acesteia – fanatic
a înflăcărat Munţii
 
ai luat în gură numele noastre – le-ai mestecat
cu luare-aminte – ca nafura:
şi astfel s-au născut
Împăraţii
 
EPITAF DE CAVALER
rătăceşte – rătăceşte
fiu de rac – nepot de cleşte
drumurile te vomită –
dumicat de dinamită
 
MISTERIU MEDIEVAL
Diavolul şi-a turnat – peste trufie – şi
purpura: plesnesc
cercurile butoiului
lumii
 
peste ochii arzători ai vinului din
pocale – se coboară – viclean – pleoapa
lunii
 
cu o scânteiere de jungher
exasperat – spintec
oglinzile
 
până la foşnetul pasului
Sfântului Duh – pe sub bolţi – orbi
împăraţi dedau dansul
pierzaniei
 
“unde e răsăritul ?”- mă-ntreabă
prima lacrimă – sângerând din inima
aprinsă  a – lumânării
 
“aici”- arăt eu – cu vârful
care-mi străpunge  inima – al
săbiei ecuatoriale
 
pe sub leş – guzgani
înnebuniţi – fug de geometria copleşitoare – a
soarelui – coşmarele
ce L-au hăituit toată noaptea – pe
Dumnezeu
 
CABOTINISM DIVIN
am ostenit de durere şi ură
nu mai căutaţi la această adresă pe nimeni:
un morman de lovituri anonime – a rămas
pe urma mea
 
călăii dorm – pe securi ştirbite
culcaţi: ceasurile trec – unul prin faţa celuilalt
provocând – sfidătoare – infarctul
vulcanilor
 
iarna extrage săgeţi – din rănile albe
uitate
evangheliile abia mai bâlbâie – printre
slovele dumbrăvii – arse de
lună
 
fotografia celui pe care trebuia să-l
ucid – am pierdut-o: şi de-atunci
tot mai mult – victima – mi se spune
seamănă cu mine
 
nu-i de mirare: anamnezic
ştiu că Dumnezeu – o vecie
asta s-a chinuit să mă-nveţe
neizbutind: să fiu
victimă
 
absurdă – naşterea mea – în
această lume – ireductibil
străină – a fost actul meu de protest – contra
tiraniei divine
 
cu un ultim efort – ricanând
şoptesc la urechea cerească: ”de tot ce
s-a-ntâmplat – nu-nvinuiesc
pe nimeni”
 
şi NIMENI – turbatul – se năpusteşte
bolid – pulverizând
înscrisul pe văzduh – testament
 
ar cam fi timpul – Doamne – să Te
maturizezi – ca
artist
 
BALADA CLIŞEELOR
când şi când -  e năvală de pâlcuri
sângele umple ceasul din dom  -
când şi când – prăbuşită în smârcuri
lebăda cântă cu voce de om
 
când şi când – năluceşte prin burguri
pas princiar al Ciumei în Roş –
cristalul dă-n foc – prevestind în amurguri
pe cal alb – Cavalerul fără reproş
 
când şi când – se înalţă din zdrenţe
orbul cobzar cu obraz de profet –
între nimic şi Nimic – diferenţe
se sinucid – la sfârşit de banchet
 
când şi când – mulţimea ridică
urlând – dintre colburi – capul de Rege –
când şi când – groparul alege
să-mbrace costumul de damă de pică
 
când şi când – e sfârşitul de lume
Faust îl face pe Diavol iar tânăr –
Siegfried ridică mereu dintr-un umăr:
îi creşte aripa -  şi nimeni nu-i spune
 
când şi când – pe struni de ghitară
se răstigneşte un menestrel –
când şi când – pădurea-nvrăjbită
vine cu-asalt spre vechiul castel
 
când şi când – plângând – Măscăriciul
s-azvârle-n enigma oglinzii – fidel –
urmând – astfel – semnul din mâna Reginei:
un fus fără soartă rămâne din el
 
în turnuri – străjerii parola nu-şi spun
se bat între ei cu cotoare de stele –
în athanoare – tot auru-i scrum:
alchimiştii adorm înveliţi în perdele
 
când şi când – orbitor baletează
ondine şi silfi – în cascade şi-n spume –
oprind Vagabondul la mijloc de frază:
El şi cu Lumea – devin două glume
 
când şi când – izvoru-ngenunche
sub doldora mâinii cu lepre:
făcând din cer – mâner şi muche
Cosaşul Morţii poate începe
 
când şi când – memoria vomită
să aibă Iadul ce să înghită
 
EVANGHELIE NECONVENŢIONALĂ
cu forma gurii Tale ciocăneşti Cuvintele – până
prinde chip – omenirea
 
evangheliştii uită că Tu ai mângâiat leii şi şerpii
Tu ai provocat explozia hazlie a unei lăcuste
 
evangheliştii ne-au spus doar despre
înfrângerea Ta – când ai încercat să ne urneşti:
pe noi – odată cu păsările văzduhului
 
fulgeră tot ce întâlneşti în cale:
nimic nu trebuie nedreptăţit de la partea de
flacără şi de la partea de cenuşă
ce i se cuvine
 
nu ne mai lăsa fără trâmbiţele sfârşitului deplin
care vor alunga
hienele Trupului
 
IOAN AL INIMII
Ioan al Inimii a pus braţul la ochi – când
l-a văzut pe Hristos: nu e nor
nu e rug – e Cuvântul
insuportabil frumos
 
de ce să vezi: spornică de lumi e orbirea
minune-i s-auzi: să cuvânte Vorbirea
 
roiuri de îngeri înfierbântă urechea
furtuni de ceruri îţi apără
veghea
 
cândva
la poala Măslinilor
te muşcase – nocturn – şarpele Somnului
 
astăzi – veninul sunt şoaptele Domnului
 
Ioane al Inimii – scoate-ţi ochii cu acul
preschimbă în
Aur Curat – vecia şi veacul
 
CHESTIUNEA CAILOR
bieţi cai – fãrã vinã – decât
cã sunt frumoşi – şi aleargã
 
aripile libertãţii fierb – în umerii lor
şi-i înnebunesc – nãrãvaşi:
încã nu pot zbura – dar
 
tocmai se pregãteau
 
viermii umani le-au ros şi
sorbit înmuguriţii umeri: acum
frumoşii cai – cu fragede boturi – într-una adulmecând culmile cerului
se zvârcolesc – apteri – în
purgatoriul pãsãrilor – prefãcut în
crescãtorie de găini
 
DESPRE ADEVÃR
la toate-ntrebãrile lui Ponţiu Pilat
încerc sã gâfâi neroade rãspunsuri
 
n-am învãtat nimic din – Regeşti –
Tãcerile Galileeanului : n-am învãţat  cã Adevãrul se priveşte
cu-ncleştare de moarte – în faţã
 
nu stai la bârfã – despre Adevãr – cu toţi
curioşii procuratori ai Iudeii
 
LICORNUL
Licornul blând
Coboarã sfânt
Dintre pãduri
De dumnezei
 
E tot flãmând
De duh şi cânt
Şi trece rar
Pe la smarald
 
Licorn tãcut
Coboarã scut
Peste virginul
Prinţ din tei
 
E tot amurg
Walkirii curg
Spre câmpuri pline
De eroi
 
Sub cornul dalb
Nebun hidalg
Scuturã pomi:
Cad dulcinei
 
Licorn din lunã
Arme sunã:
Iubiri – rãzboi
Suie în mit
 
Îngenuncheaţi
Fraţi cruciaţi:
Aţi fost aleşi
Paznici la Graal
 
Arhangheli grei
Sunteţi tustrei
Chemaţi la cer:
E-ospãţ de zei
 
Licorn de pazã
Ia în vazã
Pe cei ce-ajung
Prin rãstigniri
La Sfântul Duh
 
PLÂNGÂNDU-L PE IISUS
Plângându-L pe Iisus – un copil
Adormi la ferestrã:şi-L vãzu pe Ucis
Plutind lin – lebãdã sângerie
Scurgându-se-n cântecul ultim – spre
Lac
 
Rãnile Lui erau tot atâtea ciudate
Lumini – guri de peşteri – strãpungând spre
Orbitoare Grãdinã
 
Şi copilul – în vis – o porni spre
Eternele dimineţi – iar
Când s-a trezit – nu mai avea
Nicãieri de ajuns
 
BILANŢ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii
 
slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată
 
cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei
 
nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ
 
aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină  a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute
 
doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu
 
ROBIN HOOD-UL PAGINII
Am haiducit prin câmpii de primordii
Am jefuit ruşini – mânii şi bârfe
Cuvinte violate şi discordii
Se-oferă-n prag – ca ultimele târfe
 
Cu chip de prinţ – cu inimă de câine
Am ruinat palatele de vorbe
Lovii cu piatra – când cerşit-au pâine
Şi le-am castrat  trufiile enorme
 
I-am spovedit cu paloşul pe gâturi
Pe toţi enoriaşii clevetirii
Hermesul troacei se-nfrăţi-ntru râturi
Cu toţi câţi nu mai pot face pe mirii
 
Aleargă despletitele estetici
Urlând delirul noii evanghelii
Pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici
I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii
 
Acum – când armiile contra firii
Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă-
Puteţi veni – apostoli ai iubirii
Să daţi aureolei iar fiinţă
 
Eu voi pleca – atlet al nimicirii
Mă cheamă alte pagini de blesteme
Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii:
Voi trece peste moarte – peste semne
 
Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă
Şi cai mâncând jăratic vor răpire
Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă –
Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire
 
Va fi o noapte-atoateînvieriii:
S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie-
Voi fi un oarecare duh al primăverii –
De bucurie – mă voi face ploaie
 
ULTIMUL CÂNTEC AL LUI VILLON
Sărac precum Villon – rămân tot gureş
Împart cu dărnicie – zdravăn – coate
În carnavalul crud – şi luat de iureş
Mă iau la harţă cu-mpăraţi şi gloate
 
Pe-al morţii ştreang îl onorez cu tifle
Şi-aduc în pieţi o nouă terezie
Pe care să măsor iubiri – nu chifle
Să-i dibuiesc pe popi de erezie
 
Nu veţi scăpa în veci de veci de mine
Sub zdrenţele enorme – SPADA scapăr
Cu care VORBA v-o retez spre BINE –
Burta v-o-nţep – de RĂU ca să vă apăr
 
Din han în han – hoinar – v-arăt minunea
Ce-a fost cândva la  Cana Galileii:
Poşirca o prefac în sângerare
Sub ţestul broaştei – asmuţesc toţi leii
 
Vă par la toţi nebun şi hahaleră
Dar nu vedeţi hârjoana mea cu moartea:
Când toţi trădează – eu sunt cel ce speră
Când toţi vă-ncăieraţi – îmi dărui partea
 
Şi dacă peste ani – un oarecine
Găsi-va-mi hârca şi va vrea s-o-nfrunte
Eu – dezgropatul din atâtea vine
Şterge-i-voi lui gând rău şi fapte crunte
 
Căci versul meu e muzică la îngeri
Şi ce-a fost rană – e acum lumină
Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri
Căci şi Hristos pe stihul meu suspină
 
Când se frământă la liman să tragă
Pe răsfiratu-ADAM  din lumea-ntreagă
 
EXISTĂ-N LUME-O ŢARĂ
În ţara-aceasta zeii se-odihnesc
Pe pietre şi prin pomi – şed ca pe prispe
Şi pui de zei – din răsuflare cresc:
Cei ce răsuflă – surpă cataclisme
 
Iar apele-s înalte rugăciuni
Şoptite printre harfele de ierburi
Gâzele sunt pe-aici aprinşi cărbuni
Fluturi şi vierme se închid în cercuri
 
Struguri cereşti se umilesc în vin
Şi arde-mpărtăşania pe buze
Aici clădit din foc Ierusalim
Se lămureşte din lumini difuze
 
Iar duhurile păsărilor cântă
Spre a-L trezi-n surîs pe Dumnezeu
La treaba cea de obşte şi preasfântă:
Raiu-mpletit în veşnic curcubeu
 
PRIGOANĂ DE DOINĂ
Lacrimă de păsări
Fir de busuioc
Cuvântaţi în plaiul
Fără de noroc
 
Florile-n puhoaie
Lujere de cai
Scapătă-n poveste
Şi în joc de nai
 
Vodă al dumbrăvii
E bolnav de cântec
Brazdele-ndurării
Au luat duh în pântec
 
Leşinată-i zarea
Mâini de Făt-Frumos
Dezmiardă-n descântec
Mugurii de jos
 
Doamne al vestirii
Lin scrânciob de cer
Buciumele firii
Ferecă-le-n fier
 
Se-aud hoarde-n tropot
Sughiţând oştiri
Fauni fără minte
Jefuiesc iubiri
 
O – mărite Doamne
Pajişti se-ncruşesc
La uşa luminii
Nu mai nimeresc
 
Nu lăsa copitei
Raiul ca o pradă
În pieptul ispitei
Să proptim o spadă
 
Să-mpletim din raze
Răului hotar
Focul de arhangheli
Să intre-n cântar
 
În patria vremii
Vuiesc covălii:
Râvnind paradisuri
Să dăm bătălii
 
Împotrivă-s neguri
Satana-i monarc –
Mută struna lirei
În coardă de arc
 
Doamne al minunii
Ce începi să sângeri –
Schimbă raza lunii
În legiuni de îngeri
 
Lenevită-n tihne
Grohăie-omenirea:
Bici de foc şi vifor
Trimite-i iubirea
 
Cavaleri de stihuri
Se prăval pe-altare –
Umplu gura beznei
Cu-a doua născare
 
CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI
Sudori de înger bem în veac
Însărăcindu-l pe sărac
Şi din potir şi din aripă
Ne-agonisim în cer risipă
 
Scoici când se răstignesc – nu mint:
Tainic învie-n mărgărint –
Spăşirea sevei înspinate:
Naramzele încoronate
 
O – lină vină de lumină
Neistovit vis de GRĂDINĂ:
În sânge slovenim amurg –
Din noi în Tine toate curg
 
Fiece deget e-o Golgotă
Şi – fremătând din notă-n notă –
Stârnim furtună-n mâna dreaptă:
În pumn e FULGERAREA-FAPTĂ
*
Albesc de har copacii-n munţi
Arhangheli fac – din spade – punţi
Din vizuini – spre Empireu
E alfabet de Dumnezeu
 
Păstori de raze – Miel de Foc
Plauri de lumi fără soroc
Zenituri şi entelehii
Asfixieri de elegii
 
Logos Divin – Perfectă Rimă
Spre epopee se înclină
Şi stele toate – fir cu fir
Se-ntorc în inima-Potir
*
frânţi în genunchi pe-un strop de rouă
şoptim feţele lunii – două:
căci între fulgere şi beznă
zării din Iuda doar o gleznă
 
spre răsărit Ierusalim
din cavalerii câţi venim
nu se zăreşte-n cavalcadă
decât o înfocată SPADĂ
 
IOSIF DE-ARIMATEEA
Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii
Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs
Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns
Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii
 
L-am tras  de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină
Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină:
Nimeni nu ştie însă – Iosif  de-Arimateea
Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea
 
PESCARUL PESCARILOR
Veniţi – pescari de-abisuri – cu rană în năvoade
Topiţi-vă –n aluatul de pâine aburindă
Pâine: şiroi de sânge şi abur de colindă
Lui Ravvi-I sunteţi raze şi năluciri de roade
 
Abia frânţi înspre lume – sunteţi uniţi în Rost
Lumina din lumină n-a dezertat din post:
Ea e Bună-Vestirea visată de-omeniri
Arzând nestrămutată pe Crucea dintre firi
 
RUGĂCIUNEA UNUI COPIL
Hristoase Doamne – milă ai
De neamul meu cernit
Şi blând – porneşte-l către Rai –
Căci mult s-a chinuit
 
Doamne Hristoase – neamul meu
Ciobani şi voievozi
Ales-a-n lume drumul greu
Cu iude şi irozi
 
L-ai pus de strajă lângă Iad:
Cutremur şi prăpăd –
Uită-Te câte stele cad:
Norocul nu i-l văd
 
E-un neam de crai şi de minuni
Credinţa-i arde-n piept
La iesle noi Ţi-am fost naşi buni
Te-am slujit demn şi drept
 
Am sângerat pe crucea Ta
Şi-adânc ne-au îngropat
Dar – ca şi Tine - -a treia zi
Din foc am înviat
 
Nu-i neamul meu – cât e al Tău
Că-n Tine l-ai purtat:
Din iesle pân’ la ceasul greu
Când răii Te-au scuipat
 
Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta
 
Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…
 
EU, BARBARUL
eu  -  barbarul  -  din mila lui
Dumnezeu  -  rege al Cosmosului  -  şi duce al
tuturor anexelor neştiute-ori ştiute-ale
Întârziatei Creaţii   -  am făcut frig în cripte şi-n sânge  -  am sleit
copacii de verde otravă   -  am secat inima
izvorului lumii  -  pidosnic
 
am vrut să fiu cel dintâi şi singur am fost   -  care
să dea mărturie pentru voi toţi  : în silă
năuci  -  vă-nşiraţi pe calea
sclavilor  -  murmurând ipocrite  - greţoase
binecuvântări  -  către gâde
 
eu  -  barbarul  -  început şi sfârşit al
minciunii  - eu  -  barbarul
necurmat de nimic   -   acces de vomă al
spaţiului  -  al
(amanetate au malaise de Judas) inimilor
eu  -  barbarul  -  am frânt  -  cu
strigăt zănatic  -  de stânca Adevărului
spada  -  şi-acum vă înfrunt
 
mă şterg de mine însumi  -  şi
vă sfidez  -  tragic arici al ţintelor voastre: prin mine  -  barbarul
vă ucideţi pe voi  -  nebunìi şi
trădare
 
sunt ultimul ceas al tuturor celor
vii vinovaţi   -  şi primul cântec de libertate al
celor morţi pentru crimă:  eu  -  barbarul  -  fir de salivă
gingaşă  -  ne-ndurător dar al
Parcelor  -  care fedeleş vă-nconjoară
coconi
 
din mine  -  leagăn de viermi inspiraţi  -  peste eoni
naşte-se-va zborul de flutur  -  şi
lumini se va face câmpia  -  azi înnoptată
bântuită de iele şi hâdele spaime  -  din mine se va
zgudui   -  opinti cataclismic  -  spre Munte  -  în frunte cu
Stele  -  pământul  -  din mine
din acest gâtlej   -  străpuns azi de purpuria
săgeată  -  ţâşni-va răget de leu  -  neguţat pe-un
cântec de lebădă: şi Soarele va da semn prin
urgie de raze şi trăsnet   -  vederii
 
BĂTRÂN OVIDIU
străin  -  barbar şi
singur  -  exilat dintre limbile-nţelese cu
mine: un ovidiu al
lumii  -  fără pace  -  fără veşti  -  cu
lacrimi secate
 
am decăzut dintr-o împărăţie  -  căreia
numele i-am uitat  -  şi
adresa
 
în această limpezime alburie  -  incertă
între gheţuri sloită  -  nu
sunt demult: ieri
culegeam flori de foc  -  şi
făceam salturi mortale  -  în divine
alcooluri
 
acum  -  locul e
spaimă de loc: când   -  silit de vânturi
marine  -  mă smulg dintr-un ghioc de
nimic  -  ştiu că
niciodată nu-i voi revedea  şi-nţelege scobitura
spiralei  -  şi plâng
moartea  nepreţuitului cefalopod
anonim  -  care sunt: orice loc ulterior
disperat bocet devine  -  pentru tot ce
o clipă-nainte  -  n-am fost
schelet   -  sevă  -  contur  -  ori
trăire atroce
 
pretutindeni  -  se conspiră la
prelucrarea adevărului
 
undeva  -  într-o mistică ceaţă
se-ascund   - se-nghesuie
pedepsite obscur  -  sumedenii de nume şi lucruri  -  pe care
când le voi regăsi  -  voi şti
denumire  -  dinastie şi rost   -  ce rezerve de
inimaginabile zboruri  -  aveam
cândva  -  undeva
eu  -  imperator
 
dar veşti nu mai vin  -  şi speranţa
a-mbătrânit   -  s-a decolorat
odată cu mine
 
ÎNDEMN CĂTRE CAVALERI
nici o şansă  -  cavaleri  -  în oglinzile posace
nu se poate năvăli  -  nu se pot planta panaşe:
când argintu-n plumb schimbat lumile spre-adânc le trage
nici pe Lancelot du Lac nu-l acuzi de gânduri laşe
 
aţi venit de din departe  -  aducând parfum de sânge
rug purtaţi pe-armuri şi-n inimi:  nu vă încleiaţi în carte…
nu se scrie  epopee  -  orice aripă se frânge
însuşi Dumnezeu Preabunul priveşte în altă parte
 
trâmbiţe spre nori sunaţi  -  şi retragerea vă fie
înţeleaptă renunţare la cenuşile din vie:
când din balele de melci lire se întind pe zare
cavaleri  -  c-un fulger mat  -  luminaţi culmi trădătoare
 
când domniţele de ieri  -  azi pierdut-au inorogul
când incendiul de apostol  - de toţi e numit “milogul”
înţelegeţi: doar în ceruri nu miroase a bordel
doar în ceruri rugăciunea nu e luată drept hotel
 
ştiu  -  pe coif se zvârcoleşte scrumu-a mii de cruciade
mutaţi muntele-mplinirii   -  brânci daţi jocului de spade:
nu-ncercaţi să-ntoarceţi brazda otrăvitelor paragini
altfel cerul dezlipi-va spre zadar a voastre pagini
 
nu vă cheme altă slovă decât  -  sacru  -  El-Graalul
pentru luntre  -  Empireul fie valul  -  fie malul  -
din melancolii de raze învăţaţi iar alfabetul
de la îngeri de lumină cuceriţi din nou secretul
 
daţi semnalul  - cei valizi  -  îndemnaţi cu pinteni visul:
în galopu-i disperat să vă şteargă din sorţi scrisul
nici o şansă  -  cavaleri  -  în oglinzile posace
nu se poate năvăli  -  nu se pot planta panaşe…
 
în luciri de vămi pustii  -  peste-adâncul care tace
sufocaţi de riduri crinii  -   cad  -  apele să le-ngraşe…
 
CÂND VINE MOARTEA SĂ MĂ IA
când vine moartea să mă ia
ruşine mi-e că n-am ce-i da:
trupul a divorţat de mine
sufletul mi-e răpit la zâne
 
când vine moartea să mă ia
o simt de parcă-i sora mea:
o-apucă plânsul şi suspină:
“vai  -  oame singur  -  fără vină”
 
când vine moartea să mă ia
vine  -  dar inima i-e grea…
ce-o să le zică-acolo  -  sus:
din mine  -  câte-ar fire  -  nu-s…
 
grea slujbă să fii moartea mea :
amuşinezi o urmă rea…
stârv de poet: e-o ironie…
metaforă  -  cel mult  -  să fie
de pus pe flori şi năsălie…
 
E NOAPTE ŞI E VISCOL…
e noapte şi e viscol şi cutremur
stau în odaie ca în fund de peşteri
prin aer zboară aşchiile lumii:
s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri
 
de frig  -  nici o fiinţă nu-ndrăzneşte
să spargă porţile încremenirii
sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte:
între pustiuri  -  seacă şi martirii
 
DON JUAN DE STYX
trubaduresca moarte-mi toarnă în urechi
veninuri noi şi rare  - bârfe vechi
şi semne-mi face să păşesc prin ierburi
să fac înrourate băi de herburi
 
şi sora moarte mâna îmi sărută
precum smeritul Iuda pe Hristos
căci mă va vinde scump şi merituos
la nori  -  la păsări  -  neguri şi cucută
 
cât de râvnit voi fi de seve şi metale
cât eros nevricos îi va costa pe gnomi
cât se vor gelozi şi silfii gentilomi
şi zânele cât se vor dedulci la jale
 
când mă voi arăta  -  Don Juan de Styx
în giulgiul violet pe post de frac
şi voi semna cu sângele din pix
dovezi că nu mă fraiereşte-un drac
 
OTRAVA RAIULUI
şi-a semănat chiar Dumnezeu grădina
cu vii havuze de amărăciune
din care  -  însetaţi  -  sorb îngerii lumina
crezând că-i un nou foc de rugăciune
 
dar aripile li se zbat agonic
şi-şi uită firea vastă  -  dumnezeie:
cucuta frângerii îşi face-ncet lucrarea
şi îngerii simt miros de femeie
 
JOACĂ DE ÎNGERI
la cină  -  Dumnezeu zahăr le-a-mpărţit
îngerilor: în zvăpăiată
joacă  -  ei alb zahărul l-au împrăştiat  -  dulce viscolire
a iernat  -  peste pomii pământului
 
stau în mijlocul lumii  -  ca-n
mijlocul unui tort de nuntă  -  în care
urmează lumânările să se-aprindă
mirii să intre-n colindă
 
somnoroşi  -  îngerii s-au dus
la culcare: să strângă  -  de pe mese
Sărbătoarea  -  nu se ştie cine va avea grija
rigoarea
 
fierbinte  -  afundat cu genunchii-n visul zăpezii
mă rog să nu apară
de nicăieri  -  servitorii  -  nici
zorii
 
e-atâta parfum cald  -  în plin frigul
minunii : alaiuri  -  crai şi crăiese de abur  -  zăbovesc
sporovăiesc  -  prin somn  şi haruri  -  la fântâna
sticlindelor daruri
 
MADRIGAL NEBUN
cu madrigale zemuri ticluite
am descântat timpane biciuite
şi din şederi de zâne la pârleazuri
am născocit cuvintele cu nazuri
 
livide vinuri din cerneluri rare
le-am petrecut alaiuri funerare
până la bazilìca din bordeluri
unde vă-mpărtăşeaţi cu fel de feluri
 
acolo-n raiuri vă-arătaţi burtica
de-am tot crezut-o noi că-i bazilìca:
v-aţi tot jucat albina şi potirul
până ieşitu-v-a pe nară mirul
 
tremurături de coarde afectate
le-am pus în leacurile-amestecate
şi-am dat pe gât vecia  -  o cinzeacă
pe când Sfinţia-Voastră se dezbracă
 
nu vreau să iau vecia drept găoazdă
să trag pe limba Slutei hat şi brazdă:
un crin voi să-mi înfig drept în buric
să scap de hazul vostru şi de frig
 
n-aveţi decât să vă crăpaţi la noadă
să-mi năpustiţi ispite şi iscoadă  -
eu iscălesc tot cum am apucat:
Nebunul Vesel  -  cu nimic spurcat
 
LINŞAŢI AMĂRĂCIUNEA
linşaţi amărăciunea  -  în lanţuri cu năierul
iubirii dezlânate i-a tot crescut deverul
hrăniţi cu arabescuri reptilele tăcerii
incendiu izbucni-va  -  şi iată Cavalerii
 
nu puneţi preţ pe vorbe  -  şi nici pe legănare
în danţul fără preget săltaţi şi stea  -  şi zare
prin iarba de pe limbă vânaţi doar inorogul
vădiţi în piaţa Lunii pe zâmbăreţ ologul
 
dispreţuiţi leşia distanţelor de-oceane
şi prindeţi cârdăşie cu iederi şi liane:
suiţi-vă pe scripeţi  -  voi arlechini de varuri
şi veţi visa beţia cu raze şi cu jaruri
 
aprinde carnavaluri  -  concediază valuri
întreabă-te-n înalturi ce sunt acele maluri
vei ridica mamuţii pe umărul tău drept  -
dar nu-ntreba de nimeni  -  nebunule-nţelept
 
SIHĂSTRIA VORONEŢULUI
unde stelele-şi coboară  -  lin  -  lumina din Cuvânt
între munţi  -  păduri şi vânt
atingând pământ c-un gând:
îngere de colilie
răsărit-a sihăstrie!
 
cât o iesle  -  cât un prunc
cât pe vale  -  cât pe runc
stă-ntre apele cereşti  -  rugăciuni dumnezeieşti
luminând pustia:
sihăstria
 
păpădie  -  primăvară
cu urgia se măsoară
dintre ierni răzbate-n vară  -
lacrimi  -  zâmbet de fecioară
slăvind zării măiestria:
sihăstria
 
miez de noapte ce rodeşte
când Hristos spre ea priveşte:
nu sufla prea tare  - Doamne
n-o clinti nici dintre toamne  -
vei învârteji-o-n vânt
şi pe-o pală de lumină
iar în raiuri o să vină!
vis de floare de sulfină
sfios arde veşnicia  -
sihăstria
 
e atât amar pe lume  -
o -  Iisuse împărate!
doar nădejdea sihăstriei
doar icoana Sân' Măriei
dulce rugăciune-n strune
zăboveşte de păcate!
*
Dumnezeul de lumină  -  preoţilor stâncii mute
printre cetine le ţese
fir de patrafir:
dinspre-amiază către munte
întristând poieni de aer
se clădesc altar şi frunte
cetelor de îngeri
 
ce-ţi rămâne  -  suflet singur?
să culegi lanul de frângeri
să te rogi
să sângeri
*
ars de stele  -  scris de fluturi
mă desprind din luturi
şi spre Tine vin  -  Iisuse
de gând să mă scuturi!
 
TERŢINE
vânt de soare  -  brazi de rouă
păsări egiptene  -  două
slujesc la Potir
 
din poienele viclene
doldora de Cosânzene
cade-un fir de mir
 
(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă
Şi  aerul miroase a tortură:
Pofte cu nări umflate stau la pândă,
Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.
 
Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,
Stă neclintită Roata de Lumină:
Întinse mădulare, ea îmi frânge,
Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.
 
Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,
În mine se izbesc şi se frământă.
De-aceea nu se-ncheagă în cetate
 
Fiinţa mea de demonie frântă  -
Şi unde-i faţă-acum  -  apoi e spate
Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă.
 
(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară
Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  -
De nicăieri nu se ridică plângeri,
Iar din corole băsmuieşte vară.
 
Ridic palate din puteri de rouă,
Iar rugăciunea o păstrez în crini;
Cu ochi de mir, albastrele jivini,
Din candela iubirii, iau lumină nouă.
 
Unul pe altul, patru răsărituri
Se-aprind  -  smerind întinsurile firii;
Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri  -
 
Şi peste-această ţară a plutirii
Şi-a razelor alcătuite-n schituri  -
Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.
 
(IX)Tăria-n falduri cade peste mine,
În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,
Iar buza mea, treptat, încremeneşte,
Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.
 
S-au meşterit, în covălii de soare,
Armele toate pentru Mântuire –
Dar nu văd vre un loc pentru izbire:
Oprite toate-n cer  -  nimic nu doare.
 
De-aceea,-n marea plină de extaze,
Se-mbolnăvi, cârtire şi de vină,
Arhanghel cu Smarald: vomat-a raze,
 
Spre-a nu-adormi, din lipsă de pricină,
Dumnezeirea plină de emfaze.
Vecia-era plictisitor de lină…
 
(X)Se răscolesc păcate din părinţi,
Rostogolind vâltori în fii de fii  -
Şi nu se mai opresc, ci cresc urgii
Şi rodnic se plodesc ai beznei prinţi.
 
O, Doamne-al meu şi strigăt de durere,
Tu însuţi te-ndoişi de-al Tău Părinte:
Cutremurat nedumeririi sfinte,
Pe cruce, lămurire-ai vrut a cere.
 
Dar Te-ai întors, din nou, spre cunoştinţă
Şi blând Ţi-ai revenit, iarăşi, în fire…
O, Doamne, dă-mi acea ştiinţă,
 
Învaţă-mă savanta răsucire,
Pentru-a mă-ntoarce-n Tatăl spre fiinţă,
Făr-a mai căuta rost, ci liniştire!
 
(XI)N-am avut nici iubiri şi nici iubită:
Înalţă, Doamne, crinul în pustie!
Măcar ceva din mine ca să fie,
Măcar să par că miros a ispită.
 
Când mă despoi, se vede doar văzduh
Şi când respir, nu prihănesc oglindă;
Par pământean, dar nu-s decât un duh
Hoinar, tânjind către cereasca tindă.
 
Dă-mi greutate, umbră spre fiinţă,
Să simt o diferită-mbrăţişare,
Să nasc păcatul măcar spre putinţă,
 
Să se despice-o zare de-altă zare!
Dă-mi, Doamne, zborul de priinţă
Şi coborâşul într-o amânare!
 
(XII)O, tu,-nflorită ramură divină,
Sufletul meu s-a agăţat de tine
Şi năzuieşte, iară, să se-aline,
Săltând spre cer  -  ca de pe-o trambulină.
 
Zarzăr în floare, tu, minune-a lumii,
Ard straiele pe tine, ca heruvii!
S-au revărsat luminile, în fluvii,
Peste doi oameni, ce-şi ziceau “postumii”.
 
Un El şi-o Ea încep, iarăşi, scriptura,
Mistic orbiţi de raze furibunde  -
Nu ştiu iubi  -  nu s-a născut nici ura,
 
Iar Şarpele amărăciunii de sub frunte
Abia porneşte-a-şi spirala făptura  -
Seminţe-s, doar, nevoile de punte…
 
(XIII)Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;
Încarc pocal cu-otravă şi lumină -
Şi te poftesc la Cina de Rutină,
Cea după care înfloresc toţi Mirii.
 
În palma ta strecor inel de şoaptă,
Ne închinăm cununile spre lac:
Până şi stelele rotirea-şi tac…
Luna din cer, acum, va cădea coaptă.
 
Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,
Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:
De sus de tot, boltirile sihastre
 
Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!
Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre
Clocesc vestiri  -  că Înţeleptul creşte…
 
(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,
Am ochii injectaţi de ceruri:
Trecui prin piatră şi prin geruri,
Vă scriu grav din Lacteea Cale.
 
Mireasma smirnei peste munte
O las s-adumbre Feţi Frumoşii  -
Să se pogoare îngeri roşii,
Pe-a Golgotei încinsă frunte.
 
Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,
Cu palma mângâi prunci fierbinţi;
Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,
 
Îndemn la risc pe preacuminţi
Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,
O mantie arzând de sfinţi.
 
(XV)Aş vrea adânc în noapte să pătrund,
Pân' la izvorul beznei din lumină  -
Acolo o poveste-ncet suspină
Şi-o lacrimă-a-nflorit, cu greu, pe prund.
 
Aş vrea să-i plâng pe toţi înlănţuiţii,
Pe cei ce simt cătuşa peste gleznă
Şi-s chinuiţi de spinii cei din beznă  -
Dar nu pe cei valsând cu intuiţii!
 
Îndrăgostit de umbra vrăjitoarei,
Îmi încurc degetele printre lotuşi  -
Dar vreau acum să-nfigi în mine, totuşi,
 
Cuţitul lunii şi al ursitoarei  -
Şi, dejugat de umbra sperietoarei,
Să nu-i mai rabd pe hocus-pocuşi!
 
(XVI)Slujesc, străin, la crucile din ceruri,
Am nume, printre duhuri, de nebun!
Eu tac, şi aprind candeli de sfinţi  -  vrun
Înger, când  strigă hula-i printre geruri.
 
E şi în ceruri precum pre pământuri,
E tot preaplin de hulă şi-nfruntare;
Eu tac  -  şi foc, în urmă-mi, las cărare  -
Nu-s pentru revoluţii printre cânturi.
 
Pândesc răspântii, răsuflări şi semne,
Căci bănui lume dincolo de lumi;
Păstrez, din focuri, câte două lemne,
 
Căci dincolo, pe nevăzute culmi,
Gândesc să-nchipui alte cruci, mai demne,
Pentru-un cu totul liber Dumnezeu.
 
(XVII)Nu caut lumii harţă, nici prietenie,
Alchimist al sorţii, alint giuvaiere,
Chem la mine regii, tot din curtenie,
Scriu cuvinte-n soare, fără spaţiere.
 
Nu iubesc femeia  -  distilez din raze
Zâne cari să toarcă la melancolie:
Cu Graalul mării închin la extaze,
Ştiu pe deget zeii care va să vie.
 
Gânditor  -  cu fruntea, ating titlul Cărţii:
Dumnezeu e-acolo, ciocănind la bolţi  -
Stea cu stea voi stinge cerurile hărţii,
 
Nu mai e nevoie ca să te revolţi:
Cumpătat în sine, cumpănit pe risc  -
Singur îmi sunt Magul, veghetor în pisc.
 
(XX)Sunt  vinovat că nu m-am înarmat,
Tot slab, aştept ce n-o să vină  -
Dar, Doamne-al meu, cât încă sunt curat,
Aruncă-mă-n război, cu tot cu vină.
 
Cât încă am lumini ce risipi,
Cât vorba mea grăieşte, încă, bine,
Învaţă-mă să mor spre a-i iubi,
Pe cei năpăstuiţi în drum spre Tine.
 
Dă morţii mele rost  -  a Ta zidire
Să m-aibă-n ea, umilă cărămidă  -
Şi să fiu bici, stihiilor trezire  -
 
Să scad întârzierea din omidă,
De la arhangheli să-nvăţ foc şi fire  -
Să ies, fluture sfânt, din crisalidă.
 
(XXX)Pe muchia îngheţului spre moarte,
Întreb:”-Suflete, unde te vei duce,
Când vei ieşi din mine  -  Verb, din Carte?
Pătrunzi inima beznei  -  ori faci cruce
 
Cu fulgerul luminii dumnezee?
Sudoarea frunţii mele-i neştiinţă:
Capitulând fiinţa  -  ce maree
Vor zgudui-al meu duh, în neputinţă?
 
Cât încă am privire  -  toate-s tulburi  -
Dar când orbirea mea va fi deplină,
Vedea-voi orizont? cumplite volburi?
 
Şi-n mijloc  -  fi-va poartă, ori lumină?”
Livid şi mut, sufletul m-aţinteşte:
Nu ştie? Nu-nţelege? Se uimeşte?
 
(XXXI)Am  suferit cam fără noimă-n lume:
N-am strâns în mână arma, prin războaie,
Nici nu-ntâlnii mistica Ulalume,
N-am păgubit averi, ranguri, seraie.
 
N-am răni ca-nsemne de-aventură,
Nici ţintuiri în palme, de Calvar  -
Plăgi jalnice, ici-colo-o rosătură,
Cât m-am frecat de drumuri, în zadar…
 
Viaţa mi-a fost banală-ncăierare,
Cucuie-am dobândit, ca decoraţii  -
Duşmani  -  otrepe ordinare  -,
 
Aşa că, Doamne, nu vreau alte graţii  -
Măcar finalul să nu fi ratat:
Dă-mi moartea omului adevărat!
 
(XXXVII)Iconostasul livezilor de meri
Nimburi de fructe-iveşte printre frunze:
Coptu-s-au sfinţii-n athanor de veri
Şi ard cuminţi între răcori de verde.
 
A-ncremenit, înaltă, bolta, peste ei  -
Aştepţi, dintru senin, Tatăl să iasă;
Până atunci, I-albeşte barba-n nori,
În timp ce El mai doarme, după-masă…
 
Atât senin: biserică-ntre munţi,
Încât îţi cauţi, prin ierburi, de hodină,
Sub păsări ce deja aflat-au nunţi…
 
Iar pe-undeva e-o veşnică lumină,
Iscată din unirile de frunţi
A-ntregii Scări din trainica Grădină…
 
(XXXIX)Se furişează seara printre lucruri,
Precum vikingă navă-n port duşman;
De ce-a fost vesel, acum nu te bucuri
Şi presimţiri, grăbit, strâng frigul la liman.
 
Tulburi, copacii meditează noapte;
Au mai rămas, din păsări, umbre-n zbor de vis;
Din floare-n floare, degetul de şoapte
Trece pecete: cartea-aici s-a-nchis.
 
Fecioara pleacă fruntea  -  melancolii fierbinţi
Mocnesc în templul aşteptării lunii;
Deschide sipet bolta  -  păgânele credinţi
 
Îşi războiesc muţenii  -  iar nebùnii
Şi-au răsărit din somn alese minţi,
Plutind extaze sacre, peste cenuşa lumii. 
 
(XLVII)Eu am rămas tot tânăr şi copil  -
Voi vă-nmulţirăţi guşile de vid;
Sufletu-noată-n clei şi e senil  -
Şi, peste tot, păzesc zăvozi de zid.
 
Unde erau icoane de grădini,
Se-nalţă abatoarele de visuri,
Iar munţii-s sufocaţi sub nori de vini  -
Gropi de gunoaie,-n loc de paradisuri.
 
Unde-s copiii-acestor omeniri?
Bătrâni din faşă, răi, cu guri amare,
Orăcăie, târăsc, întind neştiri  -
 
O, Doamne, nu e loc în lumea mare
De aripi -  nici de candeli, nici de miri  -
C-un ultim zvâcnet, îmi iau zbor spre-uitare.
 
(XLVIII)Peste ruini  - divinele creaţii,
Se-nstăpâneşte vulturul hoitar;
Prin măruntaie  -  fostele-afirmaţii,
Târăşte guri un Dumnezeu soitar.
 
Amurg murdar de lume şi credinţă,
Şenile trec prin cărnile de flori,
Copacii-ngălbenesc de neputinţă,
În ape gri -  mor ultimii fiori.
 
Dar unde-s oamenii? I-au înghiţit canale,
S-au dizolvat în sângele vărsat  -
Cu ei ca sos, curg zoaiele la vale,
 
Sunt garnitură mlaştinii  -  chiar pat!
…Cumplit de singur: şi pentru taclale
Mai trebui' unul    -  dar pentru păcat!
 
(XLIX)Lumea ce-o vezi în jur trage să moară,
Agonizează Omu-n asfinţit;
În fiecare a-ncetat să doară
Lumina ce-n neant a tresărit.
 
Nu-L mai cunoaşte om pe Dumnezeu,
Nu simte fiecare,-n sine, vraja
Prin care imposibilul nu-i greu,
Iar celui rău, îi este ruptă mreaja.
 
Nesimţitor popor la vreo minune,
Orbi măcelari ce-n voi vă-nfigeţi barda  -
Veni-va zi când Dumnezeu VA SPUNE,
 
Dar nu spre sfat  -  ci nimici-va hoarda
Nedrepţilor  -  nebunilor cu spume
Şi va schimba în cosmos toată garda! 
 
(LIV)Pe corn de crivăţ, năvălesc în lume
Şi viersuiesc pe aripi de-alizee  -
Atâtea patimi şi atâtea spume
Lovesc extatic Fruntea Dumnezee!
 
Ce-i Poezia  -  decât războire
Cu firea nouă, împotriva firii,
Şi-ntreg incendiul Verbului  -  delire
Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?
 
Nu pregeta, Poete, ca-n piroane
Să-ţi răstigneşti cuvintele martire!
Când cititorul, moale şi cu toane,
 
Cartea-ţi deschide, între două file  -
În faţă-izbească-l sângele ţâşnire,
Să simtă-a cerului arzândă-mbrăţişare!
 
(LV)Lipsă de tovarăşi, în singurătate?
Cu cât mai pustie, cu-atât mai măreaţă
Izolarea mândră, cu gust de cetate  -
Colo,-n piscuri albe, izvorăşte viaţă!
 
Eşti străin de mumă, ţi-este gura-amară,
Nimeni nu te-iubeşte, nici îţi simte lipsa?
Eşti vecin cu zeii, herald la hotară,
Vestind tuturora, treaz, apocalipsa!
 
Nimic nu-i mai vajnic decât curăţia,
Deasupra de oameni, deasupra de patimi:
Cu vulturii-mparte, drept, prietenia  -
 
Stăpân în văzduhuri, împărat pe lacrimi  -
Jertfă domnitoare, împarte vecia
Cu profeţii stâncii  -  gânditori Mesia.
 
(LVII)Râvnesc o lume scoasă de sub stele  -
Sub tirania cântului de harfă!
Rotindu-se-n lumină şi-n tăcere,
Mărturisind senin  -  închisă-n larvă.
 
Iar pelerinul gând, să nu-şi tocească
Toiagul, în căutare de himere:
Din toate, cu orice să-şi logodească
Fierbinte jind, ori licăriri stinghere;
 
Iar moartea fie catifea de-uitare
A unei foste râvne  -  una nouă,
Chiar mai aprinsă, luându-şi loc în zare,
 
Îmbietoare mult  -  vibrând de rouă…
Şi tot aşa, din cer în cer, cărare
Să fie spre-Empireul deschis nouă!.
 
(LX)Domn suferinţei, Crist al nostru este:
În orice rană-a noastră,-i a Sa rană,
Sub orice jug, povară ce striveşte,
Îi simt, alături, umăru-I dojană.
 
O clipă nu-şi desprinde sângerarea
De sfâşierea inimilor noastre:
Oricând trufaşă-n lume-i ne-ndurarea,
Scuipat se lasă şi străpuns în coaste.
 
Cum ar putea alt Dumnezeu să-mi fie,
Când El trăieşte-ngemănat cu mine?  -
Şi de mi-i rău  -  şi, rar, când mi-este bine,
 
El duh de geamăt mi-e şi bucurie.
Frăţeşte, cer şi carne împărţim
Şi, amândoi  -  o inimă zvâcnim!
 
(LXI)Datu-mi-a fost a vedere Graalul,
Potirul limbilor de foc dumnezeieşti:
Zvâcneau în juru-i armii îngereşti
Şi-n mijloc  -  sângera lumini Cristalul.
 
Tăiate-artere  -  horcăiau cuvinte,
Barbara secetă de Rădăcini;
Recolta Razei se-ncingea cu spini,
Din răni mustind şi spasmurile sfinte.
 
Orice visare, sângerând pe Spadă,
Căleşte-oţelul, fulgerând în Verb  -
Şi orice gând, smerind exod spre radă,
 
Credinţă-n Mântuire-i şi în Herb.
…Datu-mi-a fost a vedere Graalul:
Crist mi-a deschis, în poeme, Spitalul.
 
(LXV)Colecţionar de răni ale-omenirii,
Poetu-nsângerat binecuvântă:
Graiul, scurmat de-ororile vestirii,
Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă.
 
“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!” -
Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta.
Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,
Împărtăşiţi-vă din roua-i şi năpasta!
 
Să nu lăsaţi să se cicatrizeze
Vreodată, rana bietului Poet!
Ar fi lumina-n lume să-nceteze,
 
Copacul să îngheţe în portret…
“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”
Învie miri  -  şi nu mai sunt morminte.
 
(LXVI)Afară plouă, tună şi trăsneşte  -
În cameră-s doar picuri de lumină :
Lampa, în juru-mi, tihni gospodăreşte
Şi Cărţile, spre mine, se închină.
 
Cu cât urgia spulberă afară,
Cu-atât 'năuntru-s toate mai rotunde,
Şi zeii-şi lasă umbra lor fugară,
Când pagina-nţeleaptă-ntorc, spre-oriunde.
 
Aşa se-ncheagă-n epopei văzduhul,
Miresmele luminii prind contur:
Cu cât mai învrăjbită-i lumea  -  duhul
 
Îngenunchează, înăuntru, pur  -
Şi camera, din Arcă  -  arde Templu,
În care mă descopăr şi contemplu.
 
(LXVII)Barbar şi creştin, arzând totodată
Şi cruce, şi spadă  -  şi foc şi pieire,
Mă-mbrac în cămaşa cu zale de piatră,
Alunec pe mână oceanu-n neştire.
 
Năvală în munţi dă frăţia de flăcări,
În cruce s-aprind cuviinţele stele,
S-aud cai pe cale, rânchezând printre păsări,
Şi sihla văzduhului fierbe-n inele.
 
Cinstiţi cruciaţi, stăreţia de vise
Cu torţe-am aprins-o, barbar şi amar,
Primiţi-mă voi, în mâniile-aprinse,
 
Rugăciune şi trăsnet, spintecare de clar:
Din ardoare s-ardic scări spre Marele Orb,
Cânt fanatic să-i fiu, lumânare de Corb.
 
(LXVIII)Cuşme de ceţi pădurile îşi pun,
Visându-şi vechi eroii de-epopee;
Prin stânci de munţi, cei nevăzuţi se-adun:
Cutremur  -  sfătuirea dumnezee!
 
Fulgeră vorbe, hotărâri trăsnesc,
Bubuie pumnii, îndesat, în piatră;
Şi hohotiri, din nori, rostogolesc,
Când zeii îşi aprind luleaua-n vatră.
 
A fost odată-aicea vlagă sfântă
Şi forfotea lumina din olimpuri  -
A fost odată  -  acu-s alte timpuri,
 
S-a stins făclia, lancea zace frântă…
Sfinţi fraţi, curmaţi exodu-n nevăzut,
Întoarceţi lumea-n fala de-nceput!
 
VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE ŞI CU ÎNGERII
fercheşă domniţă  -  slobodă la gură
ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgură
se bat cavalerii  - fără de măsură
pentru boiu-ţi oacheş -  şi sparta-ţi centură
 
dezmăţaţi călugări  -  împănaţi cu bârfe
poloboace pline cu lipici la târfe
vă vomaţi pomana de la verzii prinţi
muşcaţi craci de iepe cu-antrenaţii dinţi
 
să vă ierte dracul  -  Domnul e la mine
învaţă să cânte pe strunele line
hai târâş  -  jigodii  -  se prăvale focul:
cât credeaţi că rabdă Domnul să-mi luaţi locul?
 
Doamne-al meu Hristoase  -  în vin iarăşi sângeri
stau s-adorm  - în poală îmi picură plângeri:
lacrimi prearegale  -  din harfe de îngeri
dar şi roua târfei  -  simţind sfinte-atingeri
 
ev de rugăciune  -  de sfinţi şi de ciumă
gâlgâit de sânge şi de vin cu spumă
Fecioara minunii  arde  pe altare
Şarpele lincheşte pocal şi-ostiare
 
ev  bizar   -  fantastic  -  nu mă lua în seamă:
Poet  -  storc cuvântul până iese zeamă
hoinărind  - în dansuri  - din cramă în cramă
sărută-mă  -  târfo  -  să plâng fără teamă…
 
CRAQ DES CHEVALIERS
voi bravi seniori şi principi! vă rog să m-ascultaţi!
trompetele să tacă  -  străjeri pe zid urcaţi!
duşmani pândesc cu droaia -  din valea otrăvită
toţi vor cetatea  noastră să cadă  - ofilită
 
noi  -  cavalerii Crucii  -  piept dăm cu-ntunecimea
credinţa n-o lăsarăm s-o spulbere mulţimea
din toată omenirea  -  prin duh  -  suntem aleşii
iar fortăreaţa arde  -  cei răi nu mai sunt deşii
 
Craq des Chevaliers sfidează  -  şi pură înfloreşte
înfruntă-n deşert şerpii  -  lumină cucereşte
fântâni avem în suflet  -  mânie şi iubire
nu vindem  -  negustorii slinoşi sunt scoşi din fire
 
n-avem vreo datorie -  decât la Sfântul Duh
ard inimile noastre precum uscatul stuh
ni-e cuminecătura unìca noastră hrană
şi orice promisiune de pace este vană
 
fierbinte-i piatra-n ziduri  -  din athanor fu scoasă
nici viaţă şi nici moarte  -  pe nimeni ea nu lasă
a-i fire rosătură şi semn de-mbătrânire:
urgii  -  infern ori raiuri: ea-i -  neclintit  -  străjire
 
ostaşi lui Crist îi suntem  -  simţim în noi pe îngeri
cum fâlfâie vestirea   -  îndemn preasfânt la frângeri
armura ni s-aprinde  -  iar spade fulger scapăr
şi tocmai răni deschise  -  suflete ni le apăr
 
noi nu suntem doar oameni  -  noi suntem veşnicia
la noi privesc arhangheli  -  şi-nvaţă străşnicia :
nu-ncape târguială cu misticul Satana
când seacă lovitura  -  aprindem iarăşi rana
 
priviţi pe metereze  -  zori vii se-nghesuiesc
şi de-om muri cu trupul  -  ei ne înlocuiesc:
nicicând cetatea asta nu fi-va-ntunecată  -
de înşişi heruvimii ea este apărată
 
noi ne-am făcut menirea  -  am fost vii vestitori
am deschis largă calea la sfinţii-apărători
Craq des Chevaliers rămâne  -  în vecii următori
a lumilor icoană  -  la care vin cu flori
 
schilozi şi teferi  -  regii  -  şi orbi şi văzători:
pământul ridica-va  -  de-acum încă  -  în nori…
în braţe să vă strângeţi  -  o inimă în toţi:
flacăra mântuirii s-aprinde-n mii de roţi
 
Osàna!  -  fără preget venim cu toţi – Hristoase
gravi cavalerii firii   -  asceţi miri ai Luminii
topim  - în ordalie  -  toţi  -  morţile frumoase:
de-acum  -  în locul nostru   -  vă-ntâmpină chiar crinii
 
BALADA NOULUI CAVALER CRUCIAT
prea mult te-a iubit Dumnezeu  -  cavalere
dând focuri de basm poleitei armuri;
cumplit te-a iubit Dumnezeu  -  cavalere
şi zeiţele-n jur tot şoptesc din conduri
 
te-au trădat omeniri  -  şi le-ai dat al tău sânge  -
deasupra lor arde  -  luminează şi plânge:
călăuză şi veghe le fie în veci
dar şi ploaie de vis peste suflete seci
 
distinse batjocuri ţi-a-ntins-a Femeia:
orbirii cruzimii adus-ai scânteia;
deşirat-ai cu milă greu iad din subpoala  -
deplin ai smerit-o pe cea din Magdala
 
şi scuipaţii mulţimii schimbat-ai în crini
în serafi prefăcut-ai lătratul de vini
iar lanţul beţiei   -  mândriei deşarte
în păsări plesni  -  cu-acel dor de departe
 
scris frumos în lumină ţi-e chipul de Crist
şi gratia firii cu blândeţe-o topeşti:
nimica în tine nu-i jind şi nu-i trist:
un flutur pe ochii-ţi  -  şi-aici nu mai eşti
 
din ceruri  -  de-acuma  -  tu Marilor Orbi
le dai veşti  -  şi păcatul din inimi ni-l sorbi  -
grădină gătind pentru toţi obosiţii
slobozind din nelinişti şi negură  - chiţii
 
VILLON  - LA DESPĂRŢIRE
printre poşirci şi târfe  -  scăpai câte un vers:
deci  - fericit să fie cel care l-a cules!
golan  ori prinţ  -  s-asculte cum curge Seina-n rime :
de mine toţi să uite  -  sunt doar o voce-n mers  -
calic pierdut în stele şi-n vuiet de mulţime
 
c-am găurit un pântec? c-am odrăslit prin hanuri?
c-am chiotit în noapte  -  în toiul de chiolhanuri?
nu uite nimeni schimbul ce l-am făcut sub ştreang:
“Hristoase  - -ţi dau viaţa  -  dar nu-mi da nici un rang
afară de ştiutul : Secerător de Lanuri
 
decât să cânt în moarte şi  -  trist  -  să plâng de viaţă
decât să fiu bufonul milogilor din piaţă   -
lui Charon îi dau nastur  -  în loc de gologan…
plătescu-ţi  - Sfinte  - clipa  -  cu preţul pe un an
Hristoase  -  bate palma: Poetul e Paiaţă!”
 
şi-aşa mi-a luat viaţa  -  s-o facă joc la îngeri
nimeni  - de-atunci  -  în lume nu-mi mai înşiră plângeri
cuviincios în zdrenţe  -  dau numai dintr-un stih
nu mai îmbăt pe fufe  -  şi nu mai joc zarif
decât în agonie  -  când scriu pe filă frângeri
 
cam asta  -  lume bună  -  am vrut să amintesc
pentru când crugul lunii de tot am să-l smintesc –
e drum de seară 'naltă -  şi focuri de calif
acopăr rana coastei  :  pe drumul  pământesc
o pană mai pluteşte  - pesemne e de grif
 
e sânge-n zorii zilei  -  o luaţi de la-nceput:
eu  nu-nsoţesc pe nimeni  -  văd doar ce n-am văzut
v-am spus ce meritarăţi şi numai ce am vrut
când rima am găsit-o  - dispar  - necunoscut…
vedeţi-vă de viaţă  -  n-ascultaţi de-un pierdut
 
XXVI-Năprasnic cavaler – stareţ de piscuri -
Mereu năzare-şi Graalul dintre munţi -
El e Profetul care arde-n riscuri
Şi-nfige lănci de verbe drept sub frunţi
 
Oricare brad îi este Cruce Vie
Şi-oricare cânt – piron însângerat
Gâlgâie Gòlgota – sfântă furie
De-a sorbi lumea-n cer înmiresmat…
 
Ce-a mai rămas din jertfa Poeziei
Decât viu har cădelniţând tămâie,
Lunatic – gelozia ciocârliei,
 
Sfântului Duh – poruncă să rămâie?
Iar în zenitul sângelui – sihastru
Cenuşa de Poet – ori doar de astru…
 
XXVII-Pe cărări sâlhui – Drumeţul urcă munţi,
Clopote în cer să tragă – ca la nunţi:
Sărbătoare – păsări mii – talaz de cânt
Bubuie în Rai minunea – Nou Cuvânt…
 
Cine eşti – o, tu – Străine Grăitor,
Întru fulger de văzduhuri  - Truditor?
Cum ajuns-ai preţ de pasuri tu să pui
Pe Golgota asta veche - -a nimănui?
 
Dar ce faci? îţi curge sânge – rane noi
Ai stârnit în pălmi – pe frunte…ce şuvoi!
Spune dar! – nu-ntoarce spate! unde sui?
 
Iar te răstigneşti pe Cerul al oricui?
…Şi Drumeţul – Luminatul – scos din minţi
Sângeră pe fruntea noastră stropi fierbinţi…
 
XXXI-Măreţe ritmuri – crug încet de stele,
Inima mea îşi pipăie aripa…
Învaţă număr de-nceputuri grele,
Pentru-a-şi plăti veciile cu clipa
 
Când te scufunzi în marea de aghiazme,
Trecând prin moarte – năluciri de iazme –
Infernul e-nceput cărăuşiei
Fiinţei – în hotaru-Mpărăţiei…
 
Pornind din cel mai jos spre Cel de Sus,
Jertfind sudori şi sânge – răstigniri,
Treptat – Îl simţi pe fratele Iisus
 
Îl simţi cum umărul ţi-l saltă către firi
Şi moartea ţi-o preschimbă în nuntiri
…Acolo sus – tu întru El – rămâneţi Miri…
 
XLI-Doamne – mintea mea te pipăie tihnit,
Sufletu-mi se sfâşie – pururi lihnit -
Nu-nţelegu-mi vocea – nu sunt eu,
Câtă vreme glasul nu e Dumnezeu…
 
Nu Te-aud şi nu Te văd – trufaş:
Cât de prăpădit şi rătăcit şi laş…
Varsă miere de lumină peste răni
Să mai scadă din tăiş la vămi -
 
Că sunt eu ori iarăşi nu sunt eu – târâş
Mă strecor – umil – spre-al Cerului tufiş
Şi oricât de luminat eu sânger şi mă-nghimp
 
Ştiu că-s munţi cu mult deasupra de Olimp…
Se vestesc cântând prin oase-mi oşti de raze
Nu mai am nici măduvi – carne : doar extaze!
 
XLIII-Din harfe cetini – ploaia cântă picuri,
Dar sus în munţi desfac împărăţii:
Năvălitorii se retrag – nimicuri
Şi dinspre pisc spre poale – stăreţii
 
Îşi varsă mirul de lumini în pajişti…
Un veac de vulturi adânceşte bolta
Şi-n văi, pâraiele ţes nunţi de jarişti… -
Rămâne doar din vise să-mi strâng holda…
 
De-ţi pune toată dinamita lumii
De-ţi arde-n beznă sufletu-omenirii –
De-ţi imita-n caricaturi Icoana… -
 
Fără să ştiţi – Bisericii Minunii -
Unde se-mpărtăşesc din vecìi mirii –
Tot mai spre sus îi veţi sălta Coloana!
 
XLIV-Se-nalţă munţii pân' la nimb de nori
Cu sfinţii sfătuiesc la hat de ceri –
Prin brazi de azi trec vânturi reci de ieri
Şi Dumnezeu cinsteşte cu voievozi
 
Din văi – pâraie curg spre paradis -
Domol – şi păsările trec spre vis:
De-atâta fâlfâire curgătoare
Uitarăm toţi absurdul „cum se moare”…
 
Pelerinaj spre Empireu – extaz,
Făclii de munţi – talaz după talaz
Ne strămutăm din văi şi dinspre stâni,
 
Cu suflet – cu mioare – cai şi câni,
Sub poala cetinii de Dumnezeu,
În rugi arzând – renunţ să mai fiu eu…
 
XLVI-Vistieria plină-a florilor de tei,
Sfinţii orbitori din norii-ncremeniţi,
Îngerii zvâcnind din ramuri – uluiţi:
Asta-i lumea mea – vecine – dac-o vrei!
 
Vin la tronul meu albine şovăind
Între zbor şi miere-alunecând văzduh -
Lenevos prelins  - aprins - pe frunţi – Sfânt Duh
Miruieşte-orchestrele foşnind colind…
 
Pleoapele îmi fierb acoperind comori
A visa e-atât de bine şi de blând
Pe aici pitic degeaba cauţi să mori
 
Pe aici doar zeii uită-şi firea – bând
Din adâncul 'naltelor făclii de sori…
La culcare-olimpii înviază-n cânt…
 
XLVII-Sărmane Pierre Gringoire – privighetoare -
Te înveleşti cu foame – bând din soare…
Vezi stele licărind prin buzunare,
Rege al vânturilor schimbătoare…
 
Prânz – viaţă – neguţat-ai pe-un Poem!
Din rime-ţi faci oştire şi harem -
Te-ai sumeţit spre-ureche de tiran
Cu vuietul durerii unui Neam!
 
Sărmane Pierre Gringoire – tu eşti Profetul
Trufii spărgând şi călărind pe vise…
Faci semne din văzduh – căci eşti Poetul!
 
În noua-ţi lume – legăminte scrise
Cu fulger în cerneluri  - strângi mereu -
Demn – harnic secretar Lui Dumnezeu!
 
XLIX-Risipitor de versuri şi parale,
Proptindu-mi snaga în femei şi-n Danii -
Prefac fântâni – tot ce au fost haznale,
Sunt rege şi scoicar – după păţanii
 
Magistru sunt – şi tras-am doar ponoase
Trăit-am după fire şi delire -
Tot spânzurat – de liră şi de oase -
Sfruntat am implorat – când mort – când Mire…
 
Villon e Cerşetor tot cât e Zeu,
Dar în genunchi doar Lui Hristos i-am stat !
…Gâtul văzu cât fundul mi-e de greu
 
Şi-atunci din umeri aripi s-au crestat…
Toţi gură-cască zic că-s derbedeu –
Doar eu şi Domnul ştim cât am costat…
 
L-Hoinar prin codri, şanţuri şi palate -
Hărţuitor prin crâşme şi cuvinte -
Şişu-am vârât în rime desfrânate,
Ca şi-n preacuvioase popeşti vintre…
 
Am dat pe gât balade din bărdace,
Până iscat-am ghiers de ciocârlie -
Smerit şi ţanţoş – deocheat…ptiu drace! -
…Că Franţa-ntreagă cântă – făr' să ştie…
 
Femeilor le-am dat ce le lipseşte,
Iar lumii – ceea ce abia-o să vie…
Iubeţ – scoicar şi derbedeu – nu peşte!
 
Diatele-mi sunt enciclopedie
Şi cine vrea să-mi ştie viaţa pân' la os -
Cu mine vină-n Ceruri – la Hristos…
 
ULTIMUL CEAI
cu reverență, lui Eugen EVU 
am arscitit până la rădăcina cititului – am arsscris
până la rădăcina scrisului: și ce s-a întâmplat - și
oare ce s-a schimbat în cerurile – în zilele și
nopțile și-n înșiruirile acestei
lumi?
 
s-a luminat – oare – cu lumină nouă
orbitoare – pe acest
pământ - vreo nouă poiană - și eu
n-am aflat?
 
oare s-au luat după mine turmele (cu aureole arzând între
coarnele sfinte) – ale neamurilor – măturând precum mantiile
cavalerilor de odinioară
pulberile pământului - și eu
nu le-am simțit – nu le-am băgat în seamă – n-am fost
receptiv la schimbările de
climă psihică – ale
maselor?
 
a apărut – oare - în vârful muntelui
din nou – Dumnezeu – cu chef -  iarăși - de
vorbă – înviorat și guraliv Dumnezeu -  lăsându-și toată
lehamitea să se destrame – blândă – în
funigei?
 
...nimic – nimic n-am aflat – nimic nu s-a-ntâmplat – absolut
nimic nu s-a schimbat – în crugul perfect al
cosmic dezastrelor: doar eu sunt cu o viață-ntreagă mai
pustiit de revolte – mai
răvășit de
neputințe – doar eu – mai
lucid decât oricând – aleg  să mă arunc în incendiile
mistice ale singurătății – pentru a nu
rata măcar fofilarea mea prin fanta ușii  - parșiv
întredeschise – spre o magherniță cerească – spital improvizat al bandajării
tuturor oboselilor – trudelor
disperărilor
bosumflărilor de
copil – uite acum văd cât de
neînchipuit de bătrân
 
...rădăcinile nu-ți aduc – niciodată
nimic mai bun decât
amărăciunea unui ceai de
seară – o răsuflătură de ceai – pe care să-l
bei singur la fereastră („pe după perdea” – zic unii zeflemitori de
serviciu) -  de fapt privindu-ți drept în ochi  - cum
numai tu știi – inutilitatea
matematic și geografic stabilită între
firele de sârmă ale plitei electrice - pe care
ți-ai dospito-reîncălzit leșinătura aia de băutură – fără
niciun gust (vorbesc  de gustul
stabil și
înfocat pecetluit cu luceferii
aristocrației – apăsat regal pe încovoiații umeri ai
limbii – tot mai
cocârjată limbă – tot mai
prostituat de săracă)...
 
...rădăcinile – devenite sclifoseli de
vizionarism și nărav – se preschimbă mereu – în
răsuflătura aia de ceai – în care ți-ai înecat toate
amânările și tristețile și
iluziile nocturne  – iar apoi - după
 
metaforica - scopita lor
înecare - le-ai strâns în strunga
demenței tale blajine (cuminți precum
retardații la masa saharei!) – la o
 
numărătoare absurdă le-ai strâns – pe toate – înainte de
definitiva culcare (...dacă ceva mai poate fi
definitiv  - nebâlbâit nebulbucit – după sorbirea – din
vârful buzelor - a răsuflăturii ăsteia amare de
ceai!)
 
...nimic nu se numără – nimic nu se-nvață
nimeni și nimic – vreodată – nu-ți fi-va
soare lunar ori
povață: iar timpul
altamiranic - îți
răsfiră (în dodii și-n cumplit
dodeială!)  ideile și-ți tot înalță și agâmbă – din
buric - zmeiele - încât nu te mai recunoști – nici între
cloști.
 
ALTE VREMURI
am trăit în vremuri și-n locuri unde
toate se petreceau la ceas dinainte slăvit
desăvârșit
orânduit – din tărie: lumea încă era
ornicul Lui Dumnezeu
 
toate cele nu erau mici ori mari – ci
la vremea lor: toate
ascultau - se mișcau după
àcele acelui ornic al firii – nevăzut
pretutindeni și de toți
în toate – adânc trezit
cutremurat și
simțit – ca o brazdă bine
trasă de Cerescul Plugar – până la inima
cadranului lumii – până la rosturile din miracole
trasă
 
...acum -  fiecare ară în
nelegea și prin nisipul lui -  toate se farmă de
toate - și toate – de
tot mai nesfânta dreptate – într-un zig-zag
grotesc – apodictic prăfuit – la placul
cârtiței părăsit
 
măsură nu-i -  nici
Stăpânul Măsurii nu  mai vrea să se
lăfăiască între
acele cadranului de ornic
 
pretutindeni – măsura vrajbei zimțează
luminile – orizontul firea și
crimele
 
de sus vin tot mai des
fulgerări de lehamite – amestecate
cu vifor: iarna
firii
 
suntem toți niște
ciururi – care nu mai
apucă să înapoieze – la poarta
fântânii din glie - împrumutata
apă vie
 
...toate sunt amestecate și deci
agonice: apa vie și ea se amestecă – în cădere
grosolan picurată – cu
tina sleioasă – tot mai
lată
 
dulce soră a zvârcolirilor oarbe:
haos și beznă
 
în munți nu mai cântă
gotcanii iubirii – nu se mai umflă-n aripi
nu mai ard vâlvătăi în
focurile din țancul pneumei și
amintirii
 
munții poți – acum – să-i prefiri
nisip și
nisipă: blestematule mâine-n risipă – vezi cum
între nisipul lor și ale tale nisipuri – nu mai
stau decât
pustiul și – fiica-i mai mare: mistică
pustiirea spre nevăzut – războinicul fără de
scut
 
munți și păsări și sfinți – toți
pe cercuri rotinde - fără rost
răstigniți
 
apele și-au ieșit din orbite și din mătci și din
vaduri: nu mai șopocăie
sfaturi – astfel tulburând deasupra de
lumi – zborul albinelor
 
năuciri au ele – fiicele asfințitului
soare - pe
aripi: năuciri și lipsiri de grădini și de
înalte miresme de floare
 
nimeni nu se mai
lăfăie – nimeni nu mai
cutează să caute – sub
mormanele lumii – metronomul
iubirii: totul e cuprins
sufocat de margini - de
penumbra cenușii
 
cerul se lasă – tot mai
orb și răznit răstignit – pe umerii
noștri – apăsător precum
cobea – ori prefigurând un
lipsit de tandrețe
mormânt – fără sfânt
 
mumele afundurilor s-au stârpit – iar
peștii și regii descoperă și descântă – o disperată
obârșie: pripit -   ei visează
un sfânt troglodit
 
...pe fiecare unghie a mâinii drepte
sting câte o stea - și deslușesc în șoaptă și-n
vrajbă – cărările și calea de
piază rea
 
IARNĂ
nu mai sunt zori – decât
beznă: continuă stare de
reumatică gleznă
 
crengile-s șui – de cât s-au tot
rugat către cerul închis – fără spor
dezlânat - întru
păcat
 
iarna și-a zvârlit – flegmatic
cușma-n cuier – s-o tolănit pe
zdrențe și trup răstignit de
oier
 
câinii dau târcoale – pe la ocoale – să
vadă cu ochii lor singurătate – de grumaz – pentru
adeverire - s-o muște – de
toate-ale ei beregate
 
giuvaieruri de lună – fără
dreptate – închid ochii stelelor – la fiecare
sfert de cetate
 
e acolo  - la
răscruci - un cavaler de
cuci - cu burca în spate: nu vrea
să-mi șoptească ora la care se vor
petrece – toate
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

O POVESTIRE VESELĂ
Tata a lăsat pe masă ziarul din care citea. Privea afară. Ningea liniştit, cu fulgi mari, care se aşezau frumos pe pământ, pe pomi, pe pervazul ferestrei… În casă era cald, iar eu răsfoiam o carte nouă de poveşti.
Observând că tata nu mai citeşte, am lăsat cartea şi m-am apropiat de el.
- Tăticule, îmi mai povesteşti ceva din război?
- Cam ce-ai vrea să asculţi?
- Ceva vesel.
- Chiar vesel? Poate mai puţin trist. E drept că viaţa are şi părţi rele, triste, dar şi bune, vesele. Războiul e un lucru trist, urât, rău. Lumea suferă…
- Aşadar, nu îmi povesteşti?
- Ba da. Ascultă!
M-am aşezat pe un scaun lângă tata.
- După ce am fost rănit, am stat o vreme în spital, şefii mei au stabilit că trebuie să îmi refac forţele. M-au trimis în ţară.
- Ştiu că luptai în est, împotriva armatei ruse. Aici, în ţară erai, cum se spune, în concediu.
- Cam aşa. Ştiind că nu voi fi trimis, o vreme, pe front, am îndeplinit, pe lângă zilele de instrucţie, şi unele sarcini administrative. După revenirea în garnizoana de pace pentru refacere, comandantul a socotit necesar un cadru festiv în care să fie decernate decoraţiile celor distinşi în lupte, precum şi masa comună cu autorităţile din oraş, într-o seară, la cazinou. A trebuit să fac aprovizionări cu materiale speciale, la Petroşani. Mi s-a dat în primire camioneta. Cu mine au venit şi preotul unităţii şi sora gazdei mele. Oaspeţii au mers în cabină, cu şoferul, iar eu am urcat în spate, lângă soldaţi.
- Aşa era firesc. Spune-mi mi departe!
- La întoarcere, şoferul, căruia îi dădusem ceva bani pentru încălzire, mai avea şi el bani, mai era şi bucuria că s-a întors sănătos, a primit şi de la popa, s-a „afumat” de-a binelea. Eu nu observasem.
- Cum s-a afumat? Unde?
- E un alt fel de a spune că s-a cam îmbătat. Până când noi am cumpărat ce trebuia, el a băut…
- Am înţeles.
- Ne întorceam cu o viteză… nu tocmai potrivită. La trecerea peste calea ferată la Livezeni, şoseaua era în curbă şi cu ceva polei, şoferul nostru a văzut venind din faţă un autoturism. Şoseaua era îngustă. Era prea târziu să oprească. Şoferul maşinii mici a încălecat o grămadă de pietriş aflată în dreapta şoselei. Pentru a evita ciocnirea, şoferul nostru a manevrat brusc, a tras spre dreapta, dar a agăţat un stâlp. A scăpat volanul şi camioneta s-a răsturnat de pe şosea într-o cultură de porumb.
- Şi ce-ai făcut?
- Când am văzut că maşina se răstoarnă, am sărit în zăpadă peste oblonul din spate. Ostaşii răsturnaţi odată cu maşina şi bagajele n-au avut de suferit. Cei din cabină s-au răsturnat unul peste altul. Dedesubt era popa, la mijloc femeia, iar deasupra, şoferul. Portiera se putea deschide. I-am ajutat să iasă afară. Nu era nimeni rănit.
- Cine era de vină? Ce au făcut cei din maşina mică?
- Cei din autoturism au alergat să ne dea ajutor. Am ridicat împreună maşina pe roate. Motorul nu suferise stricăciuni. Maşina a fost scoasă la şosea.
- Aţi avut o maşină zdravănă.
- Cei din maşina mică, văzându-ne militari, au întrebat cât îi costă paguba. Au achitat pe loc. Nu ne-am legitimat, nu ne-am cunoscut. În timpul nopţii şoferul, ajutat de nişte prieteni de la fabrica de măşti, a reparat caroseria.
- Dar cumpărăturile?
- Untul preotului s-a amestecat cu tărâţele pe care le cumpărase. Câteva sticle cu vin s-au spart. După recuperarea pagubei i-au mai rămas şi şoferului pentru prieteni.
- Pe vremea aceea aveaţi bani.
- Da, eram ofiţer al Armatei române. Primeam atât cât să mă descurc în orice situaţie. Ţi-a plăcut povestirea?
- Da, a fost drăguţă.
- Acum, ce spui de o plimbare? E atât de frumos afară!
- Ce bine! Imediat sunt gata! Ca la armată.
În câteva minute, eram în stradă. Alergam şi făceam bulgări pe care îi aruncam în pomi, să scutur zăpada.
Şi ningea, ningea liniştit, cu fulgi mari, cum numai în copilărie mai ningea…
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)
ATITUDINI

DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

A murit un copil sfâşiat de câini. Colţii câinilor l-au răpus. Lumea s-a agitat un timp, autorităţile s-au făcut că vopsesc gardul, iar lucrurile au rămas întocmai. S-au tulburat puţin apele, apoi au intrat în matca lor la fel de tulburi. Dacă s-au limpezit în final? Pe cine interesează? De ce s-ar limpezi? Ar fi prea frumos, iar noi am uitat culoarea frumosului. S-a lăcrimat puţin, s-au frecat mâinile a tristeţe şi jale, s-au făcut promisiuni, fiindcă e lucrul cel mai uşor de realizat, apoi s-a lăsat tăcerea.
Continuăm să trecem zilnic printre haitele înfometate, păşim sfios fiindcă ne-am permis să le călcăm teritoriul şi ne rugăm ca fiara să nu se dezlănţuie. Şi ca tabloul să fie cât mai elocvent, nu trebuie minimalizat nici atacul taberelor umane: pro şi contra.
De ceva timp un om a fost dat dispărut. Iaca, treabă! Ce, e primul? Nu, nu-i nici primul şi nici ultimul nu va fi! Între timp, omul a fost găsit. Apele Dunării, generoase ca întotdeauna, l-au înapoiat celor care îl căutau, acelora care sufereau din plin în urma dispariţiei. L-au scos la suprafaţă, după ce l-au înghiţit fără milă. Dar de ce fără milă? Când primeşti un om în casa ta, eşti nemilos? Nicidecum! Cel care a căutat găzduire apelor a nimerit greşit. Uitase, probabil, că fundul apei era mult mai periculos decât colţii acelora care-l îndemnaseră să ajungă acolo.
A murit un Om! A murit un Învăţător! A murit un „grădinar de suflete umane”, un dascăl care a ars o viaţă pentru o cauză nobilă: aceea de-a scoate la lumina cărţii puii de oameni. Şi ce mai oameni, că doar n-or fi fost câini!
A murit un Învăţător fiindcă aşa a vrut chiar El! Cât de repede ne erijăm în judecători! Şi cât de pricepuţi devenim când e vorba de soarta altora!
Chiar să fi vrut oare Niţă Negoiţă, colegul nostru, să-şi ia zilele, decât să lupte contra unui sistem sărac şi plin de bube? Cine îmi argumentează mie - nouă, celorlalţi rămaşi, că lui Niţă al nostru i se urâse cu viaţa? Şi dacă ar fi să fie aşa, cine l-a determinat să ajungă pe buza prăpastiei?
Avem directori şi vor să le simţim puterea la fiecare pas, avem inspectori şi vor să ne ştergem bine picioarele când intrăm în teritoriul lor, iar capul înclinat şi vorbele înghiţite şi uitate să întărească slugărnicia de care suntem în stare, avem miniştri şi vor ca cei din teritoriu să se facă una cu pământul întru îndeplinirea sarcinilor. Vârful peniţei lor e fin, subţire şi tăios. Depinde cui îi este destinat şi cine semnează!
Avem de toate, numai ordine, disciplină şi tihnă nu avem. Intrăm în şcoli presaţi de reguli şi regulamente, de ordonanţe şi legi. Intrăm în şcoli burduşiţi cu îndatoriri. Elevul nostru, stăpânul nostru! Conduita noastră este importantă, a elevului niciodată, doar el face cărţile! El cu familia lui de-aici sau de „dincolo” susţinuţi fiind de mai marii noştri, că doar să emiţi ordine pe spatele altora e lucrul cel mai plăcut şi cel mai uşor. Că i-au plecat părinţii „după o pâine mai bună”, e tot vina mea, a mea, a dascălului de-aici şi din toată ţara noastră românescă. Nu aşa că învăţătorul Niţă nu ştia că are şi drepturi? Chiar, avem şi drepturi? Ni se şi respectă oare, în cazul în care ele există?
Cine l-a apărat pe Niţă Negoiţă de colţii câinilor? Povestea lui Ionuţ, copilul sfâşiat de patrupede s-a repetat. Alt context, alte personaje, alţi colţi, dar nu ai patrupedelor, ci ai oamenilor-câini.
Cui îi pasă de dascălii acestei ţări? Cui îi pasă de cei care vor să fie doar dascăli, dascăli cu vocaţie? Unde să mai încapă, Doamne? E clar că Niţă şi-a înecat vocaţia în apele Dunării, aici nu i s-a mai permis. În şcoala lui nu mai era loc.
Cine îi va face dreptate acestui Om? Cine ne va face nouă, celor mulţi, dreptate? Unde e dreptatea? Ce mai e dreptatea? Utopie curată!
Când şcolile, inspectoratele şi ministerele sunt conduse după culori politice, când legile învăţământului sunt abramburite de la legislaţie la legislaţie, când discuţiile contradictorii generează în scandaluri de proporţie chiar la forurile superioare, cine şi ce să mai conteze?
Mai vorbim cumva de scara valorilor? Mai există? Adevăratul sens al cuvintelor şi-a pierdut sensul, realitatea în teritoriu e alta. Modelele în actuala societate sunt desuete. Sunt de preferat modelele de modele. Cele după care s-au ghidat mulţi dintre noi au murit de mult!
Dacă şi cei de la clasele primare au modele printre nulităţi şi-i privesc pe oameni după starea lor materială şi-a masei musculare, atunci ce să mai vrem? Despre ce vorbim? Priviţi în ochii lor şi n-o să vedeţi decât privirea şi gândirea părinţilor lor şi-a celor certaţi cu normele morale ale acestui popor! Nu vreau să pară că generalizez, dar, din păcate, oamenii, în loc să ia atitudine, procedează precum struţul şi trec puntea. Niţă Negoiţă a luat atitudine şi-a fost învins! Emoţional a cedat!
A fost omorât un învăţător (să mai fi fost şi alţii?! ) de-un sistem prost întocmit şi prost gestionat! Din păcate, şi eu, şi tu şi mulţi alţii facem parte din acest sistem şi privim neputincioşi la dezastrul în care ne afundăm pe zi ce trece!
Dumnezeu să te odihnească, Domnule Învăţător Niţă Negoiţă! Ţi-ai irosit viaţa crezând că schimbi ceva în sistem! Ne-ai dat o lecţie! Tristă lecţie!
În curând, din nou, se va lăsa tăcerea!!!
                                                                                                                                                                                               Angela Burtea (Brăila)

…CIUDAT CUM AU ÎNCEPUT, DEJA, SĂ LUCREZE CONSECINȚELE
PROTOCOLULUI DE LA KIOTO-MONTRÉAL…
Iată ce scrie, azi, 21 decembrie 2013, în BUSINESS MAGAZIN (…preluat de YAHOO…!):
AFACERE CU AER DE ȚARĂ LA CUTIE. UN STUDENT DIN FRANȚA A LANSAT O AFACERE INEDITĂ. TÂNĂRUL VINDE AER DE ȚARĂ, LA CUTIE.
O astfel de cutie conține un lichid cu miros de aer de țară din satul francez Montcuq și costă 5,5 euro. Tânărul Antoine Deblay a reușit să vândă în trei săptămâni, cutii în valoare de 1.000 de euro. Succesul vânzărilor a venit după ce studentul și-a promovat produsul pe un site.  Antoine Deblay a spus că afacerea pe care o conduce are o marjă de profit de 60%, dar banii nu îl fac să uite de importanţa aerului pentru mediul înconjurător.  Astfel, tânărul va vinde un maximum de doar zece cutii pe săptămână, pentru că nu doreşte să afecteze natura din satul lui natal, potrivit businessmagazin.ro.
…și iată ce anunțam și comentam  noi, inutil, în revistele ARP/ARTUR SILVESTRI (cf. arhivaepoca.wordpress.com), în 2009:
ADRIAN BOTEZ: „CONSECINŢELE TRATATULUI DE LA KYOTO-MONTREAL“. ROMÂNI, NU VĂ VINDEŢI DREPTUL LA RĂSUFLARE!!! “VI SE VA SMULGE PÂNĂ ŞI VĂZDUHUL DIN PIEPTURI!” -   CONSECINŢELE TRATATULUI DE LA KYOTO-MONTRÉAL –
În 1963, apărea în librăriile din România volumul al II-lea al operelor SF (de fapt, orice scriere SF de bună calitate spirituală anticipează, fără greş, viitorul destin al umanităţii…) ale unui rus genialoid: Aleksandr. R. Beleaev1- Steaua Keţ . Acest volum conţinea şi un roman publicat în 1929: Traficantul de aer. Pentru prima oară în istoria ideilor terestre, se anuţa o posibilă criză ARTIFICIALĂ (ca toate crizele din ultimele 3 veacuri, “opere” ale Marii Finanţe Mondiale!),  fatală pentru omenire (evident, din pricina ticăloşiei, degradării Duhului uman, prin lăcomie egoistă şi criminală…), Criză a Văzduhului/Aerului…Un afacerist englez, Bailey, sprijinit de corporaţiile Vestului capitalist (uşoara tentă propagandistic-sovietică păleşte, în faţa esenţei problematicii puse în pagină…), construieşte în Siberia o instalaţie de aspirat aerul planetei, pe care intenţionează să-l vândă (îmbuteliat, în stare lichefiată, de preferinţă…) doar oamenilor bogaţi, cei săraci fiind şantajaţi şi ameninţaţi cu exterminarea prin sufocare: “O sută de mii de lire sterline gramul!” – urlă, în delirul visului său de dictator mondial, “mister Bailey”. Clauzele Programului său, formulate ultimativ, pentru omenire: “1-Instaurarea, în lumea întreagă, a dictaturii marii finanţe. 2- Exterminarea fizică a comuniştilor. 3- Mister Bailey să aibă monopolul vânzării aerului, măsură care va asigura imuabilitatea sistemului politic pe care îl va instaura”. Comentariul autorului romanului, cam ideologizat întru sovietismo-marxismul împărţitor al lumii pe “clase sociale”, cam în “limbaj de lemn” (dar cine mai vorbeşte normal, omeneşte, azi?! – azi, când nu mai contează nimic din latura divino-umană a omului…când ateismul aproape că a atins apogeul…), dar deloc departe de adevăr: “El/Bailey voia să perpetueze aservirea clasei muncitoare, oferindu-i doar posibilitatea să muncească, PENTRU DREPTUL DE  A RESPIRA(s. noastră), în sensul cel mai propriu al cuvântului!”
…Iată, în date istorice, istoria bătăliei DE ASTĂZI, pentru AER (de fapt, într-un subsidiar foarte bine şi cu grijă mascat: BĂTĂLIA PENTRU STĂPÂNIREA VĂZDUHULUI VITAL AL TERREI!!!) – AERUL PLANETEI TERRA DEVENIND OBIECT DE “BUSINESS”, DE BURSĂ!!!:
- în 1997, “160 de ţări negociază” (sursa: wikipedia) şi, apoi, prin Protocolul de la Kyoto, 141 semnează:   “prin Protocolul de la Kyoto, cele 141 de state semnatare – printre care si Romania – se obligau sa reduca in medie cu 8%, emisiile de gaze ce stau la ori-ginea asa-numitului efect de sera, pana in anul 2012. Reducerile se refera la trei dintre cele mai importante gaze: dioxid de carbon (CO2), metan (CH4) si oxizi de azot (N2O) – care se vor masura comparativ cu anul de baza 1990 (cu exceptia unora dintre tarile cu economie in tranzitie, inclusiv Romania, care au ca referinta anul 1989).
In schimb, protocolul nu a fost agreat de cel mai mare poluator al momentului, Statele Unite ale Americii, presedintele George W. Bush exprimandu-si public indoiala fata de rezultatele cercetarilor privind incalzirea globala. Pe de alta parte, SUA au dezvoltat o metoda clara si coerenta de vanzare-cumparare a drepturilor de emisie a noxelor, prin infiintarea bursei de credite de emisie la Chicago. In Europa, pana la aparitia directivei mult asteptate, modul de realizare a transferurilor de cote a ramas la latitudinea guvernelor, care s-au ferit, cel putin pana acum, de afacerile cash. Romania are la dispozitie doua mecanisme:  „Implementarea in comun“ (Joint Implementation) si „Tranzactiile cu emisii“. Ambele presupun un proces de transfer al drepturilor de emisii intre tara care are o cota disponibila si cea care vrea sa o achizitioneze. Iar aceasta din urma fie le tranzactioneaza direct, fie contribuie la un proiect comun si le achizitioneaza in contextul acestei colaborari”(sursa: Business Magazin, 21 noiembrie 2005).
-“Acordul prevede, pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012 în comparaţie cu cele din 1990 (…)Pentru a intra în vigoare, trebuia să fie ratificat de cel puţin 55 de naţiuni (condiţie deja îndeplinită), care să producă 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. Această ultimă condiţie a fost indeplinită în octombrie 2004 prin ratificarea de către Rusia a protocolului.
Ţări participante
După Conferinţa de la Marrakech (noiembrie 2001), a şaptea conferinţă a părţilor semnatare, 40 de ţări au ratificat Protocului de la Kyoto.
În octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului. În noiembrie 2004 ţările participante erau în număr de 127 inclusiv Canada, China, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cei 25 de membri ai Uniunii Europene împreună cu România şi Bulgaria, precum şi Republica Moldova.
Ţări neparticipante
Printre ţările care nu au ratificat acest protocol se află şi Statele Unite, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze de seră (anunţ făcut în martie 2001)” (sursa: wikipedia-enciclopedia liberă).
Iată ce anunţa Adevărul.ro, în 8 august 2009: “Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat un nou tratat împotriva poluării. Guvernele din 190 de ţări au semnat un acord de grăbire a eliminării unui gaz cu efect de seră foarte nociv pentru stratul de ozon. Acordul prefaţează întâlnirea care va avea loc mâine şi va fi găzduită de noul secretar general al ONU, Ban Ki-moon, unde vor participa 70 de şefi de stat în intenţia de a iniţia un nou tratat internaţional care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto.
Este pentru prima dată când statele sărace şi marii actori politici internaţionali colaborează pentru reducerea poluării, considerată cauza principală a încălzirii globale. Chiar şi administraţia Bush se alătură iniţiativei de la Montreal, până acum SUA refuzând să fie membru al protocolului de la Kyoto.
“Faptul că India, SUA şi China, statele cele mai importante care nu au aderat la pactul de la Kyoto, participă la această întâlnire, e un semn promiţător pentru protocolul care va fi valabil după 2012, când Kyoto va expira”, a spus John Baird, ministrul mediului canadian.
The United Environment Programme (Unep) a sărbătorit cu această ocazie 20 de ani de la iniţierea Protocolului de la Montreal, un acord de mediu care este, de asemenea, punct de plecare pentru noul tratat.
Specialiştii consideră chiar că Protocolul de la Montreal a fost cel mai eficient dintre tratatele de gen. În urma descoperirii găurilor din stratul de ozon de deasupra Antarcticii, acest tratat a impus reducerea substanţelor considerate responsabile de acest lucru, şi anume gazul HCFCl (hidroclorofluorcarbon) folosit predominant în instalaţiile de refrigerare.”
…S-ar părea că pertractările de la Kyoto şi Montreal aduc binele, pacea şi fericirea, peste toate popoarele lumii din veacul XXI…şi “găurile” (?!) arctic-antarctice se vor astupa!!! Ia să vedem dacă chiar aşa este, cu adevărat (spicuim, într-un ritm care vrea să sugereze evoluţia fenomenului de păcălire cinică a umanităţii, deci, şi a României…) – …începem cu un articol cam romanţios în formă (deşi, în esenţă, extrem de adevărate sunt alegaţiile sale!), în sensul că este destul de multă cecitate, în perceperea tendinţelor reale, cinice, ale fenomenului, trecut prin filtrul barbar/bestial al politicii financiare, complet anti-umane:
-“ Liderii G8, întruniţi la începutul lunii într-un summit la Aquila, în Italia, au propus statelor lumii ca, până în 2050, să fie redus cu cel puţin 50% nivelul emisiilor poluante la nivel mondial. Statele dezvoltate ar urma să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 80% până în acelaşi an, raportându-se la nivelul înregistrat în 1990 sau în ultimii ani. Nu este prima întrunire internaţională în cadrul căreia puternicii acestei lumi fac declaraţii sforăitoare cu privire la probleme de mediu. Până în prezent, nu au fost adoptate prea multe măsuri concrete şi cu efecte vizibile în practică. Dimpotrivă, situaţia este tot mai gravă. Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice, creat în 1988 de către Organizaţia Mondială pentru Meteorologie şi de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, avertizează că în ultimii ani temperatura medie a crescut cu aproximativ 3°C, iar în ultimii 50 de ani Pământul a suferit o încălzire de aproape 1°C. Temperaturile arctice au crescut de două ori mai mult în ultimul secol şi, dacă emisiile de gaze de seră vor continua să crească în ritmul actual, temperatura medie va fi mai mare cu 3°C în acest secol, o temperatură care va arunca lumea în pragul unei noi ere glaciare.
Să nu ne mirăm dacă în trei-patru ani clima se va schimba radical în Europa şi va provoca o foamete cumplită care va ucide milioane de oameni. Un raport al Pentagonului precizează că Marea Britanie şi ţările nordice vor fi afectate în curând de o climă siberiană, iar verile vor fi tot mai fierbinţi, provocând o şi mai rapidă topire a gheţarilor. Iernile vor avea temperaturi foarte scăzute, similare Siberiei, afectând mai ales ţările limitrofe Atlanticului de Nord. Planeta se duce de râpă.
Lumea este un dar al lui Dumnezeu. Omul nu este altceva decât un biet administrator al acestei lumi. Planeta ne este casă, dar nu ne este în proprietate. Ne-a fost dăruită doar cu împrumut. Lumea a primit prin om posibilităţi noi de mişcare şi devenire, însă, în esenţă, lumea a rămas aceeaşi sau, mai bine zis, ar fi fost normal să rămână neschimbată. Omul se comportă cu planeta ca un stăpân rău şi criminal. O silueşte, o pângăreşte. Planeta este bolnavă şi va reacţiona împotriva viruşilor care o afectează, adică împotriva noastră, a oamenilor răi, nepăsători şi ignoranţi. Doar câteva zeci de luni, nu multe, ne mai despart de momentul în care nu va mai fi cale de întoarcere.” (cf. GAZETA DE SUD – cotidian al oltenilor de pretutindeni, Anul 14, nr. 4507, marţi, 14 iulie 2009 – art. Planeta bolnavă – de Marcel RĂDUŢ SELISTE).
…Ia să vedem cum lucrează, de fapt, cu un spirit practice înmărmuritor, “Bailey”-ii de azi, din Vest/Apusul Apunător, dar cu cozi de topor în Guvernul şi Finanţele româneşti:
- “România ar trebui să-şi reducă până în 2012 emisiile poluante cu 8 la sută în raport cu anul 1989.
Cu o industrie poluantă, România a emis atunci în atmosferă peste 250 de milioane de tone de bioxid de carbon echivalent.
După reducerea drastică a activităţilor din industrie prin închiderea sau reducerea activităţii la mai multe combinate, România a coborât în ceea ce priveşte emisiile poluante la sub 150 de milioane de trone de bioxid de carbon echivalent.
Diferenţa de 60-70 de milioane de tone de bioxid de carbon dintre ceea ce emite industria românească şi ceea ce ar avea voie să emită poate fi vândută unor ţări cu o industrie poluantă dar care nu vor să-şi reducă activităţile economice.
Până acum, România a cedat unor ţări ca Olanda Danemarca, Suedia sau Austria din cota sa de emisie a gazelor cu efect de seră în schimbul unor investiţii cu o tehnologie mai puţin poluantă. Valoarea investiţiilor depăşeşte 10 milioane de dolari” (cf. BBC ROMANIAN.CO – art. România vinde aer curat , de Sergiu Şteţ ).
- Şi, pentru a ne înrobi şi mai repede, pentru a ne şantaja mult mai…”la sânge” (adică, cu cuţitul sufocării la os…!!!), iată ce dezvăluie Eco Magazin, din 26 septembrie 2007, prin art. România poate exporta certificate de aer curat:
“Romania a fost tratata discriminatoriu atunci cand i s-a redus cu peste 20% nivelul planului national de alocare de certificate de emisii de dioxid de carbon de catre Comisia Europeana! (…)
Europa ne taie din ratiile de poluare. Romania a pierdut o cincime din cota de dioxid de carbon pe care a cerut-o de la oficialitatile europene de la Bruxelles. Creste factura pe care economia trebuie sa o plateasca continua… (…) Certificatele de emisii, la vânzare. POLUARE. Un mall din Norvegia vinde, începând de sâmbătă, certificate de emisii de dioxid de carbon, la un preţ de 165 de coroane norvegiene (30,58 dolari) pe tonă, potrivit Reuters (…)
C.E. a stabilit cotele de certifcate cu efect de seră.Comisia Europeană a aprobat vineri planul pentru România de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Este vorba despre 74,8 milioane de certificate pentru 2007”…
…Şi iată ce se scria, tot în Business Magazin, încă din 21 noiembrie 2005 (art. Şi aerul se vinde, nu-i aşa?):
- “In sfarsit, Romania are de vanzare un produs pentru care nu trebuie sa faca marketing. Este inodor si incolor, dar poate aduce Romaniei peste un miliard de euro in urmatorii sase ani.
In sfarsit, Romania are de vanzare un produs pentru care nu trebuie sa faca marketing. Este inodor si incolor, dar poate aduce Romaniei peste un miliard de euro in urmatorii sase ani.
Din 2006, sute de companii straine se vor aseza la rand pentru a intra in Romania. Dar nu pentru a investi, ci pentru a cumpara aer. Da, ati citit bine! Cote de aer curat, pentru care ei spera sa dea cat mai putini bani, iar noi sa primim cat mai multi. Asta deoarece, de la inceputul anului viitor, intra in vigoare directiva care va pune in aplicare Protocolul de la Kyoto, care va lansa pe piata tranzactiile cu emisii de noxe in Europa. Asteptat cu sufletul la gura de marii poluatori ai lumii, comertul cu drepturi de emisie are la baza un principiu cat se poate de simplu: fiecare intreprindere primeste un certificat anual care specifica foarte clar cantitatea de noxe pe care are dreptul sa o degajeze in atmosfera.
In cazul in care cantitatea alocata este mai mare decat cea produsa in decurs de un an, surplusul poate fi vandut companiilor care-si depasesc drepturile de emisie(s.n.). Ce ar avea Romania de castigat dintr-o astfel de afacere? Trebuie sa cream mecanismele pentru a putea atrage aproximativ un miliard si jumatate de euro prin Protocolul de la Kyoto, dar trebuie in continuare sa promovam proiecte, atat cu tari europene, cat si cu alte companii interesate, spune ministrul mediului, Sulfina Barbu. Dupa cum se arata in Strategia Nationala privind schimbarile climatice, Romania are disponibile cateva zeci de milioane de tone de dioxid de carbon anual. Pentru prima perioada de transfer de emisii, 2008-2012, sunt peste 200 de milioane de tone de drept de emisii pe care le putem vinde, a declarat pentru BUSINESS Magazin Ioan Purica, consilier la Ministerul Mediului. (…)
(…)Oficialii romani au preferat proiectele de tip Joint Implementation (JI), intrucat acestea implica si o retehnologizare a domeniilor prioritare. Prin astfel de memorandumuri incheiate cu Elvetia, Norvegia, Olanda sau Danemarca, Romania a beneficiat de implementarea a 10 proiecte comune, insumand o reducere de emisii de gaze cu efect de sera de aproximativ 7,2 milioane de tone de CO2, arata datele furnizate BUSINESS Magazin de Ministerul Mediului. Cel mai mare proiect JI a fost constructia a doua centrale termice pe baza de rumegus (Vatra Dornei si Intorsura Buzaului), in valoare de 14 milioane de euro.
Pana in 2012, Romania va trebui sa reduca gazele cu efect de sera pana la echivalentul a 20 de milioane tone de CO2, fata de anul 1989, cand in atmosfera se degajau aproximativ 250 de milioane tone de CO2.
La aceasta ora, tona de carbon, cum este denumita, se vinde la preturi intre 3,5 si 10 euro, insa specialistii sunt de parere ca acestea ar putea scadea intr-un viitor nu prea indepartat, o data cu intrarea Rusiei pe piata emisiilor de noxe. Chiar si in aceste conditii, la un pret estimativ de 5 euro, sumele estimate de Ministerul Mediului ar putea fi atinse.
Unde vor ajunge toti acesti bani? Avem de acoperit costuri de mediu si vinderea cotelor de carbon va fi de mare ajutor, spune Ioan Purica. Mai precis, oficialii intentioneaza sa amortizeze o parte din costurile pe care Romania trebuie sa le suporte in urmatorii ani pentru armonizarea acquis-ului in domeniul mediului tocmai cu sumele obtinute din vanzarea creditelor de carbon. O armonizare care, trebuie spus, nu e ieftina deloc. Conform datelor Ministerului Mediului, alinierea deplina la cerintele acquis-ului comunitar de mediu a fost estimata la circa 29 de miliarde de euro pentru intervalul 2004-2011.
De mai multe batai de cap si cheltuieli suplimentare nu vor scapa nici companiile din industria romaneasca. Pentru a ramane in joc dupa deschiderea acestei piete, va trebui sa produca in aceleasi conditii ca si competitorii lor din UE. Mai precis, sa lucreze cu echipamente performante, care reduc drastic poluarea. Prin urmare, cerintele dure ale UE referitoare la mediu vor determina o crestere substantiala in urmatorii trei ani a importurilor si productiei de echipamente antipoluare. Iar cererea e considerabila.  „Nu e vorba doar de combinate imense care produc ciment sau tevi si au nevoie de astfel de echipamente pentru a nu polua.
De exemplu, un IMM care se infiinteaza pentru a lucra in domeniul constructiilor trebuie sa aiba echipamente specifice pentru a putea functiona, explica Nicolae Fratiloiu, directorul firmei Frati Technics, importator de echipamente de acest tip. Romania reprezinta o piata dominata de importuri, cu un potential de crestere de peste 30% pe an pentru urmatorii patru ani. Piata de echipamente ecologice este greu de estimat acum, deoarece obligatiile referitoare la mediu impuse de perspectiva aderarii reasaza acum importurile, care in urma cu cativa ani erau aproape inexistente, adauga Fratiloiu, aratand ca vanzarile de echipamente de filtrare si purificare a aerului, precum si cele pentru retinerea la sursa a noxelor au crescut in acest an cu 25%, numai in sectorul IMM-urilor.
In cazul marilor poluatori lucrurile stau insa cu totul altfel. Este vorba de combinate construite in anii 60-70, in care nu s-a investit mai deloc de atunci si a caror singura sansa de a rezista dupa integrare este sa investeasca in protectia mediului, se arata intr-un document de pozitie a Ministerului Mediului. Daca pentru o firma mica investitia pentru mediu se poate rezuma la un banal filtru de aer – care costa aproximativ 100 de euro -, costurile de retehnologizare ale unei companii mari pot ajunge la cateva sute de milioane de dolari.
In urma cu patru ani, cand au cumparat combinatul Sidex Galati, cei de la Mittal Steel s-au obligat sa investeasca in protectia mediului, pana in 2011, 76 de milioane dolari. Pana acum, jumatate din aceasta suma (aproximativ 38 de milioane de dolari) a fost investita in proiecte specifice de protectie a mediului (tehnologii, imbunatatiri ale capacitatilor de productie existente si echipamente noi), arata oficiali ai Mittal Steel.
In urma negocierilor cu oficialii UE, Romania a obtinut cele mai lungi perioade de tranzitie la capitolul Mediu. Astfel, firmele romanesti au la dispozitie noua ani pentru se alinia normelor europene de mediu fata de cei sase ani negociati de Polonia, de exemplu.
Rezumand, se iau urmatoarele ingrediente si se amesteca bine: fenomenul de sera, politicile agresive de marketing care au invatat oamenii sa vanda pana si nisip in desert si fobia tot mai gene-ralizata ca aerul curat ar putea sa dispara. Melanjul astfel obtinut se trece prin cateva tratate internationale de mediu si se obtine o piata la scara unei planete, in care ozonul a devenit o marfa in jurul careia se invart afaceri de ordinul miliardelor de dolari. Afaceri care, de aceasta data, nu vor mai ocoli Romania (s.n.)”.
…Vă daţi seama, oameni buni, ce imensă, ce planetară mârşăvie se pune la cale, pentru popoarele sărăcite, NU SĂRACE?! PROSTITE, NU PROASTE!!! “In cazul in care cantitatea alocata este mai mare decat cea produsa in decurs de un an, surplusul poate fi vandut companiilor care-si depasesc drepturile de emisie” … – dar cine, care derbedei îşi permit să stea la “robinetul cu aer” al Lui Dumnezeu, precupeţind aerul Planetei Albastre şi stabilind “cotele de toxicitate a aerului”?! Păi, cine alţii decât derbedeii din organismele internaţionale, controlate de Francmasoneria care, acum, în sfârşit, a ajuns să mancurtizeze omenirea, încât să nu-şi mai dea seama că, dacă tot ar fi ceva adevărat cu Drepturile alea ale Omului, păi primul drept ar fi CEL LA VIAŢĂ, DECI LA AER!!! Nu are nimeni căderea, autoritatea etc. (afară de Atoatecreatorul!), nici individ/”Bailey”, nici organizaţie trans-supra-naţională ONU (care face caz şi operează cu nişte elemente ale unei birocraţii obraznice, BA CHIAR DEMENTE, asupra vieţii umanităţii terestre, cum sunt peticele de hârtie de la Kyoto-Montreal…)  de a-şi aroga dreptul asupra VĂZDUHULUI LUI DUMNEZEU (cum nici asupra munţilor, apelor etc., că tot veni vorba…), SĂ NI-L SMULGĂ DIN PIEPTURI!!!
Căci, în definitiv, aceste secături şi pramatii internaţionale, cu un tupeu infinit, creează crize din nimic (Satana=Marele Iluzionist!!!), pentru a-şi lărgi, demenţial-agresiv, dreptul la vânzare-cumpărare-profit, ajungând să vândă ce nu-i aparţine nimănui şi să-şi umfle buzunarele cu horcăiturile noastre de sufocare!!! OZONUL ŞI HORCĂITURILE DE MOARTE PRIN SUFOCARE AU DEVENIT, PRIN ACEŞTI POTENŢIALI “MUSAFIRI DE BALAMUCURI” – MARFĂ!!! “Fenomenul de sera, politicile agresive de marketing care au invatat oamenii sa vanda pana si nisip in desert si fobia tot mai gene-ralizata ca aerul curat ar putea sa dispara. Melanjul astfel obtinut se trece prin cateva tratate internationale de mediu si se obtine o piata la scara unei planete, in care ozonul a devenit o marfa in jurul careia se invart afaceri de ordinul miliardelor de dolari.”
Da, profitând de torpoarea noastră spirituală vremelnică, ne înşeală şi ne fură văzduhul din piept! Căci tratatul şi “trasul în piept”, cu privire la “cota de aer” la care bandiţii şi demenţii lumii ne fixează viaţa – reprezintă, de fapt, expresia grabei Marii Finanţe Mondiale (acum , din Norvegia, apoi, din Olanda, Franţa etc. ), de a-şi muta fabricile şi uzinele propriilor lor corporaţii (atât de clar identificate de regizorul american genial, Michael Moore, drept “satanele lumii moderne”!), pe teritoriul unei Românii în care, prin cozi de topor demne de procese pentru cea mai înaltă trădare de Neam (Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc…), ne-au fost eliminate, cu o duritate unică în istorie, absolut toate obiectivele noastre industriale…INDUSTRIE ROMÂNEASCĂ – ZERO! – DECI POTENŢIAL STRĂIN DE OTRĂVIRE, NELIMITAT!!! Dacă poluam şi ne sufocam fără trădare, apoi măcar aveam noi în mâna noastră posibilitatea de a ne regla puritatea “văzduhului” din tării şi din plămâni…dar aşa, cu văzduhul aflat, “în efigie”, pe “hârţoagele” de la Kyoto-Montreal şi încheiate cu Norvegia, Olanda etc., nu vom mai fi stăpâni nici măcar pe văzduhul din plâmânii noştri…Magia Neagră a Satanei se va dezlănţui, cataclismic!!! Ne vom sufoca, PENTRU CĂ VOR, BESTIAL,  ALŢII, străini complet de neamul nostru, să se îmbogăţească peste/prin cadavrele noastre…!!!
…Şi, precum am (şi s-a) arătat mai sus, România a devenit, pentru motive care ţin de spiritualitatea ei zalmoxian-creştin-ortodoxă şi ţin de frica Satanei de Forţa de Duh Infinită a acestor realităţi ale fibrei ontologice româneşti, mai mult decât oricare alt stat/neam, ţintă de batjocorire, înşelare, şantaj construit cu speranţa aneantizării (câtă demenţă! câtă orbire le dă Satan, robilor săi!…”clienţi” la pierzanie sigură…) Dumnezeului Creştin, prin aneantizarea celui mai drept creştin dintre neamurile Terrei: “Afacerile care, de aceasta data, nu vor mai ocoli Romania” – se va dovedi, cât de curând, că aceste “afaceri” ţin mai curând de o strategie metafizică criminală şi de sacralitatea Neamului Românesc, ţin de invidia şi de exasperarea Satanei, în faţa sfinţeniei abisale, imerse, a acestui neam, atât de contradictoriu,  ciudat şi tainic…
…Până una-alta, însă, acest Neam Sacru trebuie să-şi apere sacralitatea Duhului Respiraţiei Sale Dumnezeieşti!
APĂRAŢI-VĂ SUFLAREA, APĂRAŢI-VĂ DUMNEZEUL VIEŢII VOASTRE CURATE! Neam al Românilor, români ai Neamului, nu vă ţineţi răsuflarea, în faţa poruncilor exasperate ale Satanei, ci, cu expirarea voastră de uragan, spulberaţi-ii cât colo pe agenţii Satanei, pe Bailey-ii Planetei Albastre…şi, prin spulberarea lor, veţi apropia şi vremea spulberării definitive a stăpânului lor din Iaduri!!!
NU VĂ TEMEŢI! DAR, ÎN PRIMUL RÂND, VEGHEAŢI ŞI ACŢIONAŢI, ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU – CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA!!!
RECUPERAŢI, PRIN BUNUL-SIMŢ, VĂZDUHUL LUI DUMNEZEU!!! NU VĂ VINDEŢI DREPTUL LA RĂSUFLARE!!!
…În finalul romanului lui Beleaev, un om extrem de simplu, dar cu suflet mare, iakutul Nicola, care a luptat, cu toată curăţia naivă a sufletului său de pescar din moşi-strămoşi (veghetori, de veacuri, asupra coloanei dublu-divine a zilei a doua a Creaţiei: apă şi aer…), văzând sinuciderea “explozivă” a lui “mister Bailey” (care, dibuit fiind de reprezentanţii umanităţii “tefere la cap”, înghiţise, benevol, nişte “bile” cu aer extrem de concentrat…), constată, liniştit, aproape flegmatic, în limba lui peltică: “A clăpat negustolul”…
…Dacă vom şti să veghem (mai bine decât asupra Roşiei Montane!) asupra a ceea ce Dumnezeu ne-a dat spre folos şi sfântă păstrare, şi noi vom putea zice, la fel ca iakutul Nikola, când vom constata eşecul, firesc din punct de vedere metafizic, al Satanelor Lumii: “Da, a crăpat un drac mare: MARELE ILUZIONIST-NEGUSTORUL VIEŢILOR NOASTRE, ÎNTRU VĂZDUHUL LUI DUMNEZEU…! Slavă Lui Hristos-Viaţa prin Respirarea Văzduhului de Lumină al Învierii!!!”
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
1 – Aleksandr R. Beleaev (1884-1942) – scriitor rus. S-a născut pe 4 martie 1884, la Smolensk, în familia preotului Roman Beleaev – s-a stins din viaţă la 6 ianuarie 1942 (de foame…), în Ţarskoe Selo (de lângă Petersburg), ocupat, în acel an, de trupele germane. Nicio piatră funerară nu indică locul înmormântării sale. A studiat Seminarul Teologic (1895-1901). Din 19001, studiază Dreptul şi Conservatorul – devenind, în 1906, avocat, apoi, poliţist, administrator de revistă (Smolenskij vestnik) – 1915, educator la casa de copii, consultant juridic etc. Debut: 1915, în revista Protalinka: piesa-basm Tuşa Maria.
În 1915 e lovit de tuberculoza oaselor: 6 ani la pat, dintre care 3 în ghips. În această situaţie, studiază limbi străine, medicina, istoria, biologia, tehnica… – se interesează de absolut toate realizările noi ale ştiinţei.
Din 1922 revine la viaţa activă. Din 1923, stabilit fiind la Moscova, publică primele sale povestiri de ficţiune, în reviste: Războiul lumilor, Cercetaşul mondial etc. Primul succes de răsunet – 1925: Capul profesorului Dowell. Apoi: Omul care nu doarme, Oaspetele din dulapul cu cărţi, Poşta modernă peste hotare, Nici viaţă, nici moarte, Sălbaticul alb, Ideofonul, Insula corăbiilor naufragiate, Omul amfibie, Lupta în eter, Muntele de foc, Omul care şi-a pierdut faţa, Hoiti-Toiti, Plugarii subacvatici, Ultimul om din Atlantida etc. Stabilit la Petersburg din 1931, scrie: Cetăţeanul Insulei Eter, Săritura de nicăieri, Nava aeriană, Oaspetele din cer, Steaua Keţ, Ariel etc. În 1935, Ochiul magic. A scris peste 50 de lucrări ştiinţifice, dar şi 17 romane, zeci de povestiri şi articole, sute de eseuri.

STATUL ŞI BISERICA 2014
Privind înapoi cu mânie cu prilejul comemorării a unui secol  de la primul razboi mondial,  75 de la cel de-al doilea şi 25 de la cel de al treilea (Razboiul Rece), să trecem în revistă destinul tragic al europenilor în sec. al XX-lea şi perspectivele românilor.
Statul şi Biserica, tema primului nostru dialog, a unui cercetător din Centrul lumii, Europa, şi a unuia de la Periferie, de la Limesul de la Dunărea de Jos, România, ambii, animaţi de dorinţa a găsi adevărul, nu argumente împotriva adversarului, continuă. (vezi Anexa)
Viorel Roman (Bremen): Privind din Centru, realitatea românescă nu se deosebeşte de cea din alte ţări de la Periferie. Alta este, fireşte, perspectiva şi speranţa Periferiei raportându-se la Centru, de unde vin toate impulsurile politice, culturale, socio-economice şi nu în ultimul rând, cele teologice, hotărâtoare.
Totul începe cu marea catastrofă a sec. al XX-lea. După primul război mondial, ortodoxo-comunismul lui V. I. Lenin şi capitalismul preşedintelui USA Woodrow Wilson, înlocuiesc vechia luptă dintre naţiuni şi imperii. Egalitatea proletarilor, eliberaţi de exploatarea omului de către om şi libertatea capitalului devin noile evanghelii, care au ameninţat lumea şi cu bomba atomică. Atât în Lagărul ortodoxo-comunist, cât şi în Lumea liberă, omul devine în acest lung Război Religios Rece, derizoriu, secundar.
După primul război mondial s-a realizat totuşi unitatea naţională a românilor. După Unire, urma ca Dacia Mare să devină o dioceză a Romei şi misiunea apostolică a Sfântului Ştefan al Ungariei să ia sfârşit. Aşa că, nobilii catolici maghiari au venit la Bucureşti să-i ceară regelui catolic Ferdinand I, ca Ungaria şi România, după unirea cu Roma, să formeze o unitate ca Polonia, împotriva hoardelor din Asia, a barbarilor atei în mantia roşie ortodoxo-comunistă.
N-a fost să fie aşa, din contră, ortodocşii moldo-valahi continuă tradiţia corupţiei nepotismului turco-fanariot, masoneriei antilatine şi ţara se dezmembrează, fără aliaţi şi fără să se tragă un foc de armă. Apoi, românii revenind în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane, iar uniţii cu Roma sunt lichidaţi.
Dictatura de dezvoltare a lui I. V. Stalin a depăşit subdezvoltarea cronică moldo-valahă până când succesul lor economic intră în contradicţie cu interesele Moscovei. Înţelegerea ruso-americană, renunţarea la Lagăr şi la paradigmele ortodoxo-comuniste i-a găsit pe români nepregătiţi. Aşa că, după ce le-a fost impus de ruşi profetul mincinos Karl Marx, care promitea libertatea cu pumnul în gură şi graniţe închise, acum românii se închină la Viţelul de Aur, impus de anglo-saxoni: numai aşa sunt ei politic corecţi şi acceptaţi de bine, de rău, ca ortodocşi în lumea occidentală, în UE/NATO.
Pe de altă parte, vizita la Bucureşti a Fericitului Ioan Paul II din anul 1999 a rămas fără urmări, aşa că urmarile nu întârzie să fie vizibile, la fel ca după primul război mondial. Să urmărim, aşadar, realitatea românească recentă, după evenimentele dramatice din vara-  iarna şi decembrie 2013, în viziunea unui autohton.
Ion Olteanu (Bucureşti): Ce s-a întâmplat în vară şi recent mi-au întărit convingerea ca PSD-ul nu cunoaşte drum de întoarcere.
Scena politică actuală:
1. USL-ul reînvie practica din vremea lui Nicolae Ceauşescu, când Parlamentul fusese anihilat complet:
a) Ceauşescu conducea ţara prin Decrete ale Consiliului de stat. Legile emise de Parlament aveau rol butaforic, de propagandă politică şi bune de a fi folosite numai atunci când decidenţii politici doreau.
USL-ul conduce prin Ordonanţe, care modifică aplicarea legilor existente după cum socoteşte Guvernul.
b) În vremea lui Ceauşescu, aproape toţi parlamentarii erau membrii PCR şi respectau întocmai hotărârile Partidului. Conştiinţa proprie nu avea nicio influenţă asupra votului lor.
Acum, situaţia este identică, cu mica deosebire că sunt 3 partide în Coaliţia denumită USL, dintre care PSD este partidul care hotărăşte.
c) PCR, înainte de 1989 era organizat şi condus ca un partid de tip leninist, caracterizat prin trei trăsături fundamentale:
- Centralismul democratic (cuvântul democratic era pus pentru derută), excludea orice opinie separată de cea exprimată de Comitetul Central, care executa fără nicio abatere hotărârile Secretarului General (în alte ţări, hotărârile Organului de conducere colectiv: Prezidiul, Biroul Permanent, Secretariatul etc).
Astăzi, orice abatere de la disciplina partidului este sancţionată, inclusiv prin excludere. Este interesant cu ce degajare, preşedinţii de partid ne informează că partidul lor nu va vota o anumită lege, sau că nu va participa la vot, ori că va părăsi sala. Aceste declaraţii denotă cât de siguri sunt preşedinţii, că în partidul lor domneşte disciplina deplină şi că parlamentarii nu se lasă conduşi de propria conştiinţă. Recent m-a uimit şi Monica Macovei, atunci când a cerut public să fie excluşi din partid parlamentarii PDL, care au votat alături de USL. Oare, aceasta este democraţia de Partid? Condiţia de bază a unui parlamentar trebuie să fie libera exprimare a voinţei proprii şi nu disciplina de partid.
- Partidul acţionează ca un "detaşament de luptă", fiind organizat după reguli militare (în interiorul partidului erau stabiliţi inamicii, obiectivele de cucerit, tactica şi strategia, partidul îşi instruia membrii, le punea la dispoziţie armele şi muniţia necesare, înfruntarea era dusă până la victoria finală, neexecutarea era pedepsită, opiniile separate erau considerate trădare, trădătorii erau executaţi fără milă, ş.a.m.d.).
PSD excelează în organizarea sa ca detaşament de luptă.
- Principala armă folosită în lupta politică (atât timp cât nu se recurgea la războiul civil), eraPropaganda prin care erau  manipulate masele de nemembri şi falsificată realitatea.
Astăzi, partidele cheltuiesc sume enorme pentru propaganda manipulatorie, care, folosind mijloacele moderne de care beneficiază mass-media, a devenit arma principală cu care sunt îngenuncheaţi inamicii politici.
Interesant este că acum, ca şi atunci, finanţarea cheltuielilor de propagandă se face de la Bugetul Statului (vezi folosirea ilegală a fondurilor bugetare şi, îndeosebi, transferul banilor în mâini particulare pentru puşculiţa de partid).
d) Partidele nu erau bazate pe asocierea liberă şi democratic a celor care aveau opinii politice similare, ci asocieri cu puternice trasături de gaşcă, în jurul unui lider  sau a unui grup restrâns de indivizi, care au monopolizat conducerea. Murea liderul, partidul era preluat de moştenitorul acestuia şi nu de o persoană emanată printr-un sistem de alegeri democratice.
Astăzi, PSD, dar şi celelalte partide, sunt găşti adunate în jurul unui lider şi motivate prioritar de interese materiale.
2. USL este o formaţie politică abjectă, pentru că este capabilă de orice mârşăvie, şi care acţionează nepredictibil.
Să luăm pe rând partidele din Coaliţie:
- PSD avea pe vremea lui Iliescu un minim de predictibilitate, pentru că Iliescu avea autoritate asupra partidului, iar acţiunile acestuia se corelau cu profilul său intelectual şi moral, precum şi cu interesele sale.
Acum, Ponta este o interfaţă condusă de un grup de baroni locali cu pondere mare în colectarea de voturi în timpul alegerilor şi cu un comportament agresiv. Bănuim cine sunt aceşti baroni, dar nu le cunoaştem interesele, şi fiind mai multi indivizi cu interese diferite, deciziile sunt luate în urma unor ’N combinaţii de X’. Ştim în ce direcţie vor să acţioneze aceşti baroni, dar nu avem cum să anticipăm când şi cum vor acţiona. Ţinând seama că secretul în cadrul partidului este păzit drastic, întreg partidul devine o bombă politică cu declanaşare imprevizibilă.
Ponta este un om amoral, adică fară de morală şi fără caracter. Pe el nu-l preocupă dacă acţiunile sale respectă rigorile vreunei morale (creştine, mozaice, islamice) ci, doar dacă ele vor răspunde intereselor sale politice, economice şi de putere. Din acelaşi aluat este şi grupul de baroni care controlează partidul. Aceşti oameni nu au reţineri, ruşine şi nicio preocupare pentru  binele general, se avântă în acţiuni dubioase fară teamă, pentru că ştiu că nu are cine să-i pedepsească.
În acelaşi timp, Ponta are calităţi care îl ajută să rămână la conducere şi să rezolve problemele baronilor. Ponta rămâne la conducerea formală a PSD, pentru ca ascultă de comanda grupului de baroni, îşi schimbă părerea după cum i-o cere situaţia, minte cu neruşinare şi fără limite, îşi apară acoliţii, chiar dacă sunt lichele sau infractori dovediţi, improvizează cu uşurinţă pentru a-i amăgi pe cei care înţeleg situaţia reală, manipulează prin bani şi alte favoruri  funcţionărimea, pensionarii şi alte categorii anchilozate mental, înoadă şi sfărâmă alianţe în funcţie de interesul personal, şi fara nicio ezitare sau respect faţă de logică şi morală.
Pe de altă parte, baronii locali, în cel mai bun caz sunt preocupaţi să ţină sub control electoratul din propria feudă. Interesul general al României nu este problema lor, cu excepţia festivalurilor  patriotarde şi a declamării pe scenele publice. Măestria baronilor constă în a lăsa oamenilor din feuda lor îndeajuns cât să nu se răzvrătească şi nu atât de mult, încat să le fie afectate posibilităţile de a fura banul public pentru ei şi familiile lor.
În PSD, răul a prins rădăcini adânci încă din vremea lui Iliescu, şi a ajuns acum la forma sa primitivă şi întruchipat într-un  grup de oameni de cea mai joasă valoare umană şi morală. Longevitatea lui Iliescu, contribuie la menţinerea acestei stări, care va dura mulţi ani şi după dispariţia lui. Din această cauză, nu văd posibil ca PSD să se reformeze, astfel încâtt să răspundă cuvântului democratic din denumirea sa.
Dacă Ponta este schimbat, locul lui va fi ocupat de un alt politician cu profil asemănător, pentru că altceva nu vor accepta baronii.
Într-un viitor mediu, va fi nevoie ca noua generaţie cu  orientare de stânga să se rupă de PSD şi să alcătuiască o nouă formatie politică, de stânga, care să respecte democraţia în interiorul şi în afara ei.
- PNL nu mai este un partid al celor cu gândire politică liberală, iar dacă şi-a mai păstrat ceva din această alcătuire, acel ceva este total anihilat de grupul de persoane, pe care Crin Antonescu şi le-a adus în preajmă, şi care are  dreptul de decizie în partid.
Ca urmare, PNL nu mai acţionează în baza doctrinei liberale şi în interesul României, ci exclusiv pentru interesele lui Antonescu şi ale celor din conducerea partidului. Despre PNL nu poţi spune că este de dreapta, stânga, centru etc. PNL a ajuns prin excelenţă o gască, în care se mai regăsesc şi puţini oameni de bună credinţă, cu gândire liberală, şi care nu au altă posibilitate de asociere. Aceşti oameni nu au nicio influenţă asupra partidului, decât, pe ici, pe colo, prin unele organizaţii locale, unde trebuie să aibă grijă cât şi cum transformă gândul în verb.
Influenţa negativă a baronilor locali este calitativ la fel de puternică, ca şi la PSD, dar, cantitativ, mai redusă, potrivit cu numărul baronilor PNL.
La fel ca în PSD, Antonescu şi-a format o şleahtă de clănţăi, care sunt gata în orice moment să hămăie la comandă împotriva adversarilor politici. Pentru a alimenta această grupare cu indivizi  adecvaţi, Antonescu a nesocotit orice criterii de racolare sau de promovare.
Ieşirea PNL de la guvernare s-ar putea să ducă la ieşirea de pe scenă a lui Antonescu şi a acoliţilor lui. Atunci se va vedea care este raportul de forţă între baronii PNL şi liberalii de valoare din cadrul partidului, respectiv cine va ajunge la conducerea PNL.
- Partidul Conservator  funcţionează ca un SRL în care patronul ia hotărârile, stabileşte şi rupe alianţele, organizează şi finanţează propaganda, primeşte sau alungă membrii de partid, dintre care cei din conducere au fişa postului ca orice salariat.
În fond, PC există mulţumită mizeriei din PSD şi PNL.
- UNPR este o grupare de mercenari, condusă ca o unitate militară de către generalul fondator, şi îşi măreşte rândurile prin acceptarea tuturor scursurilor politice.
3. USL beneficiază şi de sprijinul unor grupuri de parlamentari, alcătuite în baza unor  reglementări anacronice, şi anume:
- UDMR nu este un partid, ci o uniune etnică, care nu are ce căuta în Parlament. Parlamentarii UDMR nu vor acţiona pentru interesul general al României, ci numai pentru interesul grupului etnic, care, de regulă, este potrivnic  interesului general.
Acceptarea în continuare a situaţiei în care  această grupare etnică beneficiază de drepturi parlamentare este o idioţenie  a românilor. Ungurii trebuie să-şi exercite drepturile politice ca toţi ceilalţi cetăţeni în cadrul partidelor politice.
Dansul politic al UDMR şi tendinţa lui de a se alia cu partidul aflat la putere constituie astfel un bonus nelegal acordat majorităţii parlamentare.
- Parlamentarii minorităţilor naţionale sunt, de asemenea, o aberaţie similară UDMR, iar votul lor permanent alături de Putere este, de asemenea, un bonus pentru majoritate.
- Independenţii reprezintă un cancer politic, pentru că niciunul dintre ei nu a ajuns în Parlament prin votul electoratului, ci prin dezertarea din celelalte partide parlamentare.
Menţinerea lor ca Parlamentari este una din mizeriile perpetuate de-a lungul a 24 de ani prin tolerarea tuturor partidelor.
Independenţii votează întodeauna alături de majoritate; încă un bonus.
Concluzii:
a) Atâta timp cat USL va deţine majoritatea în Parlament, România va avea un traseu sinuos şi imprevizibil. Tendinţa generală a acţiunilor politice va fi anihilarea opoziţiei, consolidarea puterii grupului de conducere din Bucureşti şi a baronilor locali, subordonarea tuturor instituţiilor statului, astfel încât dreptul de decizie să aparţină conducătorilor politici de la centru şi din teritoriu, amăgirea populaţiei, inclusiv  prin favoritisme  selective  orientate în special spre principalele grupuri sociale, care deţin pondere în votul electoral.
Concentrarea  deciziilor în mâna câtorva mii de persone, şi slăbirea puterii instituţiilor statului vor anihila începuturile democratice, făcând posibile derapaje majore pe traseul viitor al României.
b) Monopolul puterii urmărit de USL, şi, în primul rând de PSD, nu se poate face fără corupţie, ca principală sursă de finanţare a acţiunilor politice şi de satisfacere a intereselor grupurilor de la centru şi din teritoriu.
Prin urmare, corupţia va creşte, bugetul statului va fi spoliat, vor fi ignorate principalele nevoi ale Romaniei (investiţii, învăţământ şi sănătate), se va accentua polarizarea socială (tot mai puţini bogaţi şi tot mai mulţi saraci), clasa de mijloc va dispărea, primitivismul politic va fi generalizat, se vor acutiza tendinţele centrifuge pentru extinderea autonomiei la diferite regiuni (Transilvania de vest, Judeţele cu majoritate maghiară, Bucovina, Dobrogea), exodul tinerilor de valoare se va generaliza, va creşte ponderea  imigranţilor (turci, arabi, evrei, chinezi), care nu vor putea fi controlaţi de statul românesc.
c) Este posibil ca USL să facă în continuare mari greşeli politice şi să provoace reacţii din partea UE cu consecinţe negative în plan economic, astfel încât până la alegerile parlamentare din 2016 să se asprească poziţia electoratului PSD.
Dacă între timp celelalte partide, inclusiv PNL, vor fi capabile să depăşească fărâmiţarea actuală şi să se coalizeze împotriva PSD, s-ar putea ca noul Parlament şi noul Guvern să aibă o altă alcătuire. Nu vor fi schimbări uriaşe, dar, totusi, s-ar putea reaşeza politica socială şi cea economică pe un nou făgaş, cu alte perspective decât cele actuale. Din nefericire, Băsescu, care rămâne principalul adversar politic al PSD, nu are resurse imaginative şi îşi menţine acelaşi comportament, care în trecut a dus la mari eşecuri. De asemenea, PDL se pare că nu a funcţionat niciodată ca un partid de sine stătător, fiind prea supus lui Băsescu, aşă că este lipsit de iniţiative şi bălteşte într-o atitudine echivocă, lipsită de orice combativitate politică.
Soluţii:
Teoretic, sunt multe soluţii. România are multe probleme, dar, cu excepţia gradului redus de educaţie a corpului electoral, niciuna nu-i afectează radical fiinţa naţională, teritoriul şi structura socială. De bine, de rău, avem un minim de stabilitate şi echilibru macroeconomic, dispunem de resurse naturale, populaţia este muncitoare şi disciplinată, daca este motivată cum trebuie.
Totuşi, ori de câte ori aud analişti, politicieni, intelectuali, că enunţă soluţii salvatoare, mă împiedic în întrebarea: Dar cine poate să acţioneze în această direcţie? La această întrebare nu avem răspuns, pentru că cei care au puterea în stat nu sunt capabili, sau nu sunt interesaţi, ori, pur şi simplu, nu vor să adopte măsurile respective.
În acest caz, este şi o anumită lipsă de şanse. Din nefericire, în ultimii zeci de ani, Dumnezeu nu ne-a dat niciun conducător înţelept.
Pe de altă parte, electoratul nu este educat să-şi apere drepturile şi să-i judece pe cei aleşi, cum îşi îndeplinesc îndatoririle. Regret că trebuie să constat lipsa unei atitudini mobilizatoare din partea Bisericii ortodoxe, ba dimpotrivă, să văd cum ierarhii, preocupaţi mai cu seamă de Lumea de apoi, ne îndeamnă să fim umili, toleranţi, îngăduitori cu cei care ne greşesc, să aşteptăm pedeapsa lui Dumnezeu.
În aceste condiţii, îmi rămân trei speranţe:
Timpul va aduce o  îmbunătăţire în rândul electoratului: cei bătrâni din mediul rural se vor împuţina, de asemenea, se va reduce numărul pensionarilor de la oraş, proveniţi din mediile mai puţin educate, o bună parte din emigranţii de vârstă mijlocie se vor întoarce în ţară cu o nouă atitudine, electoratul ţigănesc se va împuţina şi el prin emigratţe, tot mai mulţi  tineri vor înţelege că la alegeri este hotărâtă soarta lor, etc.
UE, apărând intersele investitorilor occidentali, nu va tolera derapajele mari de la mecanismele democratice ale statului de drept, şi vor obliga politicienii români să fie mai precauţi cu acţiunile lor.
Totodată, continuarea federalizării Europei va îngusta spaţiul de brambureală al politicienilor români.
Descentralizarea administrativă în România va reduce dezavantajele democraţiei reprezentative şi înlocuirea ei, acolo unde va fi posibil, cu democraţia directă. La nivel naţional, este greu de găsit un politician, care să aducă aceasta schimbare generală. Dar într-un judeţ, oraş sau comună,  s-ar putea realiza, şi este de aşteptat ca exemplul bun să aibă rezonanţă şi să fie imitat.
Procesul este de durată, dar probabil şi orice progres local poate îmbunătăţi viaţa a mii de români.
Viorel Roman (Bremen): La Periferie, în lumea creştinilor orientali, ortodocşi, şi asta este valabil în tot Orientul, de la Bucureşti până în Tokio, din Belorusia până în Bangkok, Statul şi Biserica formează o unitate de nezdruncinat. Conducătorul Statului şi Bisericii, sau a Credinţei asiatice, e venerat fără condiţii de fideli. Un echilibru al puterilor în stat este privit cu neîncrederea acordată influenţelor de neînţeles din Occident, din Centrul lumii. Asta generează o structură social-politică, care a existat în România şi înainte de 1944.
La Periferie, conducerea ţării este în mâna a circa o mie de clanuri, care cooperează clientelar cu Centrul şi mimează de bine, de rău democraţia de tip Westminster. Rezultatul e binecunoscut: bogaţi şi saraci; forme fără fond; subdezvoltare; dependenţă financiară de Centru; fuga celor calificaţi; precariat fără clasa de mijloc, etc.
Clanocraţia (dupa gen. Aurel Rogojan) de la Periferie va fi depasită numai cu timpul de supravegherea de la Centru a sistemului de drept, a bugetului de stat, de regionalizare, de emigranţi luminaţi, etc. Problema e că, în nicio ţară orientală nu s-au obţinut rezultate notabile pe această cale. Va reuşi UE/NATO în România, Grecia?
La români, numai dictatura de dezvoltare, de inspiraţie ortodoxă, despotică, teoretizată de Mihail Manoilescu, a avut succes. Dar furia cu care au distrus moldo-valahii după Revoluţia din 1989, tot ceea ce au construit cu mari eforturi este fară precedent şi este puţin probabil că o vor lua din nou de la capăt, ca Sisifus. O revenire la dictatura de dezvoltare, la autarhie, nu mai este posibilă în globalizarea vremurilor noastre. O tranziţie lentă supravegheată de UE / Centru se va izbi de rezistenţa clanocraţiei şi de pasivitatea contemplativă a credinţei orientată spre Moscova şi Constantinopol.
Singura perspectivă viabilă de a ieşi din groapa istorică în care sunt ţinuţi ortodocşii moldo-valahi de greco-pravoslavnici de un mileniu este continuarea dialogului început de Fericitul Ioan Paul II în vederea Unirii cu Roma şi integrarea în civilizaţia occidentală.
Anexă:
Statul şi Biserica, un dialog Privind din Centru realitatea romanească nu se deosebeşte prea mult de cea din alte ţări de la Periferie. Alta este, fireşte, perspectiva Periferiei raportându-se la Centru, de unde vin toate impulsurile politice, socio-economice, şi nu în ultimul rând, cele teologice. Statul şi Biserica, iată tema dialogului de mai jos a unui cercetător din Centru şi a unuia de la Periferie, din afară şi din România, ambii animaţi de dorinţa de a găsi adevărul, nu argumente împotriva adversarului.
Viorel Roman (Bremen): 1989 era clar că refacerea statului roman se va face printr-un dialog cu Roma. De aceea a venit Fericitul papă Ioan Paul II. A intrat ţara în UE/NATO.
Ion Olteanu (Bucuresti): În fapt, şi de drept, statul comunist (proprietar quasi universal cu o birocraţie sovietizată, adică fără niciun respect faţă de cetăţean) nu a fost reformat, ci desfiinţat, ceea ce a provocat o pierdere uriaşă în plan economic şi social, pentru că:
a) Industria, agricultura şi sistemul de irigaţii au fost demolate.
Eu ştiu că Ceauşescu, prost sfătuit şi manipulat, a creat o industrie care nu ţinea seama nici de pieţele estice, şi nici de cele vestice. În plus, idioţenia cu forţarea în anii 80 a rambursării datoriei externe a mâncat un deceniu din viaţa morală a tehnologiei importate. În 1980 produceam la un nivel calitativ apropiat de cel occidental şi superior celui estic, dar în 1990, multe capacităţi industriale erau depăşite tehnologic, iar calitatea produselor era scăzută din cauza componentelor şi materialelor indigene de proastă calitate. Marea dezordine financiară şi valutară a creat o criză generalizată, care a paralizat total investiţiile. Excepţie făceau doar Casa Poporului şi cele două mari bulevarde nou croite în urma demolărilor. Pierderile prin demolare şi dirijarea puţinelor resurse spre investiţii neproductive (în 1989, Bucureştiul avea excedent de locuinţe şi de spaţii de birou) au secătuit ţara.
În 1990, cu cei 1,5 miliarde dolari SUA, moşteniti de la Ceauşescu, puteam foarte bine să lansăm un program de readucere la viaţă a capacităţilor de producţie în domeniile care aveau piaţă de desfacere. Marele demolator, Petre Roman, a optat însă pentru a defini industria un cimitir de fier vechi, ceea ce, dupa alţi 10 ani a şi ajuns să fie, iar România a devenit un mare exportator de fier vechi. Oare acest comportament al tânărului nostru Premier a izvorât numai din prostie?
b) Principalele componente ale economiei naţionale au fost desfiinţate. Marii noştri economişti (Vacaroiu şi Postolache) au preferat să lanseze programul antiinflationist prin import de bijuterii şi de electronică modernă, pentru a absorbi banii pe care Guvernul îi aruncase pe piaţă, obligând toate intreprinderile să restituie parţile sociale cumpărate de populaţie şi lăsând astfel industria fără fonduri de rulment.
Guvernul de atunci a lovit crâncen economia şi prin desfiinţarea proprietăţii statului (Legea 15/1990) dar fără a stabili un sistem de gestionare a societăţilor comerciale înfiinţate peste noapte şi înainte de adoptarea L 31/90, care reglementa regimul Societăţilor Comerciale. Nepunând nimic în locul fostului proprietar, economia naţională a intrat într-o derivă dezastruoasă. Concomitent au fost lăsate la îndemâna hoţilor dotările tehnice din agricultură, IAS-urile şi CAP-urile.
Creditul intern a fost abolit prin retragerea BNR din această activitate şi crearea BCR, banca improvizată şi fără bani. Ani de zile nu a mai funcţionat creditul intern, iar cel extern nu apăruse încă.
Banca de Investiţii, singurul creditor al Industriei şi-a încetat activitatea. Banca Agricolă şi BRCE, responsabile cu finanţarea agriculturii şi a comerţului exterior s-au apucat de hoţii.
Toate ministerele au fost transformate în institute de cercetare pentru uzul informaţional al noilor politicieni, care, în mod covârşitor erau oameni fără nicio pregătire sau experienţă în gestionarea economică.
Au fost desfiinţate Bazele de aprovizionare (BATM) astfel că fiecare fabrică trebuia să-şi importe materiile prime şi materialele necesare producţiei.
Am trăit acea perioadă ca membru al administraţiei centrale şi am cunoscut foarte bine atitudinile criminale ale Guvernului şi ale oamenilor de nimic infiltraţi atunci în Administraţia centrală. Insistenţele mele disperate de a menţine ordinea au fost imediat catalogate ca încercări de revenire la metode staliniste de conducere a economiei (vorbele domnului Petre Roman, aprobate cu entuziasm de ceilalti aplaudaci din Guvern).
Încă de atunci mi-am arătat dezacordul faţă de domnul Petre Roman şi şleahta lui de lichele sau inconştienţi (Văcăroiu, Drăgănescu, Zisu, Vătăsescu, Severin, Aurel de la Cluj, Postolache şi mulţi alţii).
Ca urmare, până în 1993-1994, economia românească fusese dusă înapoi la nivelul anilor 50. În toate intreprinderile s-a constituit în urmatorii 34 ani binomul Director / Preşedinte de sindicat, care împreună cu birocraţia Administraţiei centrale au lansat uriaşele reţele de corupţie şi au înstrăinat avuţia naţională pe nimic. Şi astăzi, cei mai mulţi nu fac deosebirea între dezetatizare şi privatizare. În continuare, înstrăinăm pe căi legale sau prin corupţie parţi importante din proprietatea statului român. În acelasi timp, fiscalitatea este aşezată aproape integral pe umerii întreprinzătorilor autohtoni, singurii în măsură să construiască o economie privată (aceasta este adevărata privatizare) orientată spre progresul României. Investitorii străini beneficiază de regulă de facilităţi fiscale şi de altă natură, iar profiturile lor sunt repatriate sau folosite pentru a-şi extinde proprietatea.
c) Au fost desfiinţate institutiile Statului.
Pe de altă parte, Iliescu a ucis statul român, adoptând hotărâri criminale, atât în decembrie 1989, cât şi ulterior.
Aveam un Parlament. De ce a trebuit să fie desfiinţat şi creat un organism fără noimă: FSN? Nu puteau fi înlocuiţi conducătorii Parlamentului şi păstrat Parlamentul până la alegerile din luna mai 1990, pentru că, un Stat fără Parlament se transformă într-o Gaşcă de uzurpatori.
Guvernul fusese oricum înlocuit, dar încă din luna ianuarie 1990 acesta s-a derobat de responsabilităţile economice, împingând rezolvarea problemelor spre Agenţii economici şi spre mecanismele economiei de piaţă, care, bineînţeles nici nu începuseră să funcţioneze.
Deci, Guvernul funcţiona numai pentru a gestiona viaţa politică şi a rezolva solicitările celor din Gaşcă.
Frontierele ţării au fost deschise, iar exportul se făcea fără niciun control, calea sigură pentru înstrăinarea avuţiei naţionale şi formarea marilor îmbogăţiţi, care până astăzi controlează statul, administraţia şi economia.
Guvernatorul BNR se plângea atunci că încă nu avem Piaţa energiei. Dar noi nu mai aveam nicio piaţă. Ţăranii au fost lăsaţi la cheremul hoţilor turci şi arabi să le colecteze cerealele, în timp ce silozurile statului se umpleau de şobolani şi de lilieci. Fructele şi legumele putrezeau pe câmp, fermele zootehnice erau depopulate, iar creşterea animalelor în gospodăriile ţărăneşti era limitată la propriile nevoi.
În aceste condiţii, valoarea deficitului comercial a depăşit repede valoarea întregului export pe vest, realizat în 1989.
Foarte rapid a fost desfiinţat Monopolul Statului, dar nu s-a pus în loc nimic. Şi astăzi, după 23 de ani, Monopolul Statului este, în fapt, înlocuit cu Monopolul Privat. Primul era prost gestionat, dar ultimul nu este supus niciunui control.
De ce s-a acţionat ca Statul român să ramana fără principalele instituţii? Cine l-a îndemnat pe domnul Ion Iliescu să procedeze aşa? De ce nu a apărat ordinea, care cât de cât era în ţară, dându-i o nouă orientare politică? Oare inducerea haosului şi înlocuirea ordinei legale cu bande de bătăuşi au izvorât numai din nepriceperea celui autodeclarat liber cugetător sărac, dar cinstit? Sau realitatea se regăseşte în acţiunile celor care au atacat în mod criminal statul român, reuşind să-l desfiinţeze total, ceea ce nu s-a întâmplat nici în primul război mondial, când a fost ocupată cea mai mare parte a ţării?
Deci, în 1989 şi în anii următori nu a avut loc nicio refacere a Statului român. Pe de altă parte, nici nu pot susţine că în acei ani blestemaţi, Statul român a început un dialog cu Roma. Principalii autori externi ai dezastrului economic şi social de atunci au fost politicienii de doi bani ai occidentului, lichele din economia de piaţă vestică, evreii puşi pe îmbogăţire, răzbunare şi război anticreştin. Desigur că românii folosiţi de autorii externi au provenit din gunoiul social adunat în anii comunismului.
V.R.: Situaţia catastrofală a Statului este clară, pe de altă parte, B.O.R. se vrea autonomă faţă de noul stat din UE, dar solidară cu Moscova.
I.O.: Prima parte o consider o situaţie conjuncturală, şi se referă la autonomia de clasă politică, şi nu de stat. B.O.R. nu poate ierta trădarea politicienilor, pentru că au acceptat aquisul, legile Europei occidentale şi obligaţiile de membru al UE, care reduc foarte mult din ascendentul BOR faţă de mireni şi faţă de instituţiile statului. Dacă mâine am ieşi din UE, BOR-ul ar fi cel mai puternic aliat al Statului. Chiar şi astăzi, BOR-ul sprijină statul român, dar încearcă să se distanţeze ideologic de politica vesteuropeană a Guvernului. Acţiunile antieuropene ale lui Dan Voiculescu şi Crin Antonescu au în spate îndemnurile ortodoxiei ruse şi române.
Cât priveşte solidaritatea BOR cu Moscova, ai pe deplină dreptate. Eu nu am întâlnit un copil care să nu fi preluat anticorpii (codurile) din laptele mamei. De unde atâta putere a BOR-ului să se rupă de mama lui?
V.R.: Statul român se vrea occidental, Biserica orientală (?!). S-a renunţat la simfonia constantinopolitană dintre stat şi biserică la Bucureşti? Avem de-a face cu o nouă erezie?
I.O.: Consider că exagerezi în ceea ce priveşte orientarea statului român. Acesta nu se vrea occidental, ci doar declară că îşi doreşte o apropiere de occident. În realitate, statul român, condus de feudalii/boierii ortodocşi, vrea să rămână în orient. În orice caz, Preşedintele, Parlamentul, Guvernul, Justiţia îşi îndreaptă ochii spre occident numai atunci când sunt în pericol interesele personale ale politicienilor sau funcţionarilor, care populează aceste instituţii ale Statului. Experienţa ultimului an oferă nenumărate şi nepieritoare exemple de confirmare a acestei afirmaţii.
Cât priveşte simfonia dintre stat şi biserică, nu cred că există vreo tendinţă de slăbire. Ea, chiar dacă nu se aude, se simte însă puternic. Desigur că Ierarhia ortodoxă uneori şuşoteşte vorbe dizidente prin conclavurile sale, dar la lumina zilei politicienii zilei sunt căutaţi şi curtaţi de fiecare ierarh mai important. Nu te amagi că, mâine-poimâine, românii, speculând lipsa simfoniei, se vor refugia în braţele Romei. Te asigur că vei găsi şi peste mulţi ani aceiaşi ortodocşi români năclăiţi în sosul antioccidental pregătit cu atâta sârg de preoţime. S-ar putea ca unii cetăţeni ai Europei să mimeze altă piesă, dar în suflet vor rămâne ortodocşi autentici încă mulţi ani. Aminteşte-ţi cât timp le-a trebuit Romei şi barbarilor să renunţe la zeii lor, chiar după ce Împăratul a impus creştinismul. Inerţia sufletului şi a credinţei se consumă în secole.
V.R.: Puciul parlamentar recent, un guvern cu de trei ori mai mult miniştrii ca Germania, cu funcţionari plătiţi mai bine decât ca cei din sfera productivă, nefolosirea fondurilor UE, clientelism algoritmic, corupţie cu larg caracter de masă etc., ilustrează incompatibilitatea şi blocajul unui stat ortodox numai mimetic în UE/NATO.
I.O.: Nu am comentarii. Aşa este. Dar înţeleg că recunoşti mimetismul Statului român, atunci când se declară orientat spre Occident.
V.R.: Situaţia din Grecia, Cipru şi Bulgaria nu-i nici ea mai încurajatoare.
I.O.: Mie mi se pare ca situaţia de acolo nu este atât de gravă ca în Romania. Grecii şi ciprioţii au un nivel de trai mai ridicat. Ei fac scandal ca să nu-şi piardă privilegiile. Biserica lor este mai aproape de izvoare. Nu bea apă cu canciocul slav.
Bulgarii, speriaţi de turci, preferă să ajungă în braţele protestanţilor. Pe când la noi, ortodocşii securişti văd speranţe în monahism şi în masonerie (vezi cugetările dlui Dragomir Gheorghe, fost adjunct la SIE). Bineînţeles că s-ar dori ca cele două salvări să vină prin aeroporturile Seremetevo şi Vnukovo.
V.R. Ce-i de făcut? Anul viitor partida ortodoxă FRN, PMR, PCR, FSN, PSDR, PSD, PC, PNL, USL vrea să sărbătorească 25 de ani de la aşa-zisa Revoluţie, continuitatea cutumelor fanariote, grecopravoslavnice în cea mai săracă ţară din Europa.
I.O.: Prea puţin mă interesează ce vor să sărbătorească cele 10 mii de lichele, care au preluat puterea în Statul român. Pe mine mă interesează prostia oamenilor de rând. Voi reveni la sfârşit asupra acestei teme.
V.R.: În realitate, ceea ce s-a petrecut în anul de graţie 1989 e un eşec imens, pentru că nu a refăcut unitatea creştină.
I.O.: Aşa este. Principalul vinovat este însa Vaticanul. În cei peste 1000 de ani în care a educat populaţia occidentală şi birocraţia laică să respecte cele 10 porunci, Vaticanul a învăţat că mulţimile nu trebuie lăsate de capul lor.
De ce i-a trebuit Vaticanului 10 ani să înţeleagă că românii şi alte popoare estice sunt şi ei creştini şi ar trebui reeducaţi după năpasta ortodoxocomunistă? Nu avea Vaticanul împreună cu statele occidentale forţa administrativă şi economică să-şi asume această misiune? Cei 200 milioane de ortodocşi nu cred şi ei în Iisus Hristos?
Nu acuz Vaticanul că nu a facut el în estul Europei ce trebuia de secole să facă bisericile ortodoxe naţionale, dar nici nu-mi vine să las problema în vânt, constatând doar eşecul în realizarea unităţii creştine. O mie de ani, catolicii au dat vina pe statele naţionale din estul Europei că au susţinut schisma religioasă. Dar în 1990, nu mai aveam stat naţional. De ce în acel moment, Vaticanul nu a acţionat şi a aşteptat până în 1999 să dea primul semnal că se gândeşte şi la creştinii ortodocşi din România? De ce atunci când a început să se gândească, a manifestat atâta pudoare în a acţiona asupra birocraţiei ortodoxocomuniste, care a supravieţuit desfiinţării structurilor statale comuniste şi acţionează până astazi să refacă acelaşi stat ortodox şi antioccidental? Nu ştiau că statul german, după distrugerea lui totală în 1945, a fost refăcut în câţiva ani tocmai de către birocraţia germană care supravieţuise?
V.R. Aşa că acum Rusia se reface în parametrii satrapiei euroasiatice şi aspiră spre vest, spre Balcani, iar România şi Moldova au din nou opţiunea: Roma sau Moscova?
I.O.: Rusia are o populaţie cu puternice influenţe asiatice. Este o mare întrebare dacă creştinismul va reuşi vreodată să o elibereze de aceste influenţe. Biserica Ortodoxă Rusă sunt sigur că nu o va face, pentru că ierarhia ei poartă puternice veşminte ale credinţelor asiatice.
Cât priveşte România şi Moldova, ele vor dansa între Roma şi Moscova, atâta timp cât Vaticanul nu-şi va asuma responsabilitatea pentru creştinii din estul Europei. Meritul lui Pavel este că, adresându-se neamurilor barbare, a deschis căile pentru înmulţirea creştinilor, şi deci pentru creşterea forţei lor în lume, dar Petru este cel care şi-a îndeplinit misiunea primită de la Iisus Hristos şi a pus piatra de fundaţie la Biserica LUI. Dacă Vaticanul se consideră apărătorul Bisericii lui Iisus Hristos, atunci Vaticanul să-şi asume reponsabilitatea pentru toţi creştinii. Îmi este teamă ca stăruinţa Vaticanului de-a înmulţi creştinii în Asia şi Africa este o manifestare a Tonen ideologiei sau în limbaj comunist  valovaia. Este important numărul creştinilor, dar Europa a fost şi trebuie să rămână un continent creştin. Apostolii au creştinat Europa şi nu i-au împărţit în catolici şi ortodocşi. Autorii schismei rămân Vaticanul şi ierarhia Bisericii din Constantinopol. Trupul lui Iisus Hristos sângerează şi azi din cauza lor.
V.R.: Eu pledez pentru Roma, pentru emacipare, pentru o Biserică Românească şi un nou stat de tip occidental, care să nu mai fie tolerat cum au fost sute de ani ortodocşii ardeleni în Sfântul Imperiu Roman şi astăzi mai toţi românii şi ţiganii în occident.
I.R.: Suntem foarte mulţi români care pledăem pentru aceaşi cauză. Marea deosebire este că dumneata trăieşti în superordinea din Bremen, iar noi ne trezim în fiecare zi în mirosul şi grohăitul de cocină.
Problema este cum să ieşim din această mizerie? Oare suntem noi românii DE AZI capabili să găsim calea? Îmi este teamă că fără toiagul binevoitor al Vaticanului nu suntem capabili. Anii ortodoxocomunismului ne-au îndobitocit, şi după 1989 se depun toate silinţele să nu ne dezmeticim. Pe de altă parte, noi, creştinii ortodocşi, nu suntem copii, ca să putem fi aliniaţi şi îndemnaţi să mergem în şiruri orânduite. Între timp am crescut, şi din cauza a tot felul de deprinderi rele, simplul îndemn să ne unim cu Roma nu ajută să putem sări peste umbra noastră.
V.R.: Pe lângă propagarea idealului de mai sus, faptul că dialogul cu Roma este subminat la Bucureşti lămureşte şi o serie de fenomene, care altfel sunt mai greu de înţeles. De ce au ortodocşii salarii de zece ori mai mici ca în vest, de ce sunt ei monitorizaţi, rău văzuţi, de ce nu li se iartă datoriile?
I.R.: Problemele materiale au o mare importanţă, acolo unde situaţia se înrăutăţeşte (Grecia, Spania etc). Desigur că şi românii îşi doresc să o ducă mai bine. Dar la noi există o mare rezervă de răbdare. Iliescu şi cu Roman au reusit să aducă în anii 90 venitul românilor la 12 euro pe zi. Azi este de 510 euro pe zi. Crescând aceste venituri cu câte 1 euro/zi în fiecare an, am putea avea o pace socială timp de multi ani. Pe această aşteptare modestă mizează SPD-ul. Baronii lor au înţeles ca pot ajunge miliardari dacă asigură acest mic progres pentru ceilalţi. Problema cea mai mare a românilor este că resimt cu o mare durere lipsa ordinii şi a respectului faţă de lege/contract, clientelismul, risipa şi hoţia nepedepsită. Acesta este motivul principal al respingerii lui Traian Băsescu. Presupun că în ultimele săptămâni s-au lămurit mulţi români cât de mult iubeşte domnul Băsescu principiile şi ţinuta consecventă, şi cât de dispus este la propriul sacrificiu. Îmi pare rău de ardeleanul Emil Boc, om cinstit şi corect, că s-a lăsat terfelit ca o cârpă. Mai cu seamă, tineretul ieşit din puzderia de universităţi, unde li s-au servit zilnic gogoşile capitalismului şi ale globalizării, precum şi românii care au plecat în occident să muncească, sunt revoltaţi de mizeria socială şi politică din ţară. În câţiva ani, se vor duce în veşnicie actualii pensionari, înclinaţi să se gândească în primul rând la Lumea de apoi! Pe ei îi satisface BOR-ul. Marele pericol este că populaţia activă se sufocă, se umple de venin, intră în derută şi se alienează. La salvarea acestor creştini să se gândească Vaticanul.
Aceasta este marea problemă a naţiunii române. Soluţia dumitale (Unirea cu Roma!) nu mai este valabilă. Menţinerea pe agendă a acestei idei are valoare pentru a înţelege de ce creştinii occidentali au ajuns la ordine, în timp ce noi, cei din orient ne bălăcărim în această mlaştină sociopolitică. Desigur că şi creştinii occidentali au problemele lor, care nu sunt minore, dar, în final, societatea occidentală este mult mai avansată. Odată înţeleasă cauza suferinţelor noastre, a ortodocşilor, nu înseamnă că avem şi soluţiile pentru înlăturarea ei. Sper că Vaticanul nu consideră că dacă de mâine bisericile ortodoxe s-ar supune Papei, de- odată, aici, în est, ar curge laptele şi mierea. Cunoaştem amândoi situaţia din fostul RDG, unde integrarea în standardele occidentale nu este încheiată nici azi, deşi acolo au fost făcute toate demersurile pentru alinierea la occident.
În afară de această abordare obiectivă, nu trebuie ignorată latura subiectivă. Ierarhia ortodoxă din România nu va accepta subordonarea sa Vaticanului, şi orice insistenţă pe această cale va avea un rezultat pervers. Va creşte opoziţia faţă de ideeea Unirii cu Roma şi ne va îndepărta de ţelul adevărat.
V.R. Unirea cu Roma a Bisericii nu înseamnă subordonare orientală, ci contract occidental, nu înseamnă clientelism fără de lege, ci demnitate, depăşirea statutului de tolerat la Periferie. Vezi istoria Bisericii unite cu Roma din Transilvania. Între Vatican şi Fanar este o mare deosebire.
I.O.: În prezent, noi, românii, avem mari probleme cu Administraţia, cu birocraţia laică, care a supravieţuit desfiinţării statului în 1989. UE ne obligă să prelum codurile morale din occident, inclusiv legile occidentului. Din acest punct de vedere, misiunea BOR-ului de a-i reeduca pe creştinii ortodocşi este scurtcircuitată, normele creştine ajungând la cetăţeni direct prin intermediul legislaţiei. Deci, este un mare pas înainte, pentru ca avem o legislaţie bazată pe coduri morale creştine, care în occident a fost creată cu atâta efort din partea Vaticanului de-a lungul multor secole. Însă, problema rămâne cum să acţionăm ca aceste legi sa fie aplicate şi respectate. Numai birocraţia laică este în masură să o facă. Şi nu este vorba de cei 1,3 milioane de salariaţi la stat, ci doar de un detaşament de cateva mii de Înalţi funcţionari (die Beamten). Cine îi poate reeduca pe aceştia? Numai UE, care trebuie să lase deoparte pudoarea, şi să-şi impună voinţa. În 1948, când am trecut de la economia de piaţă la economia de stat, URSS şi-a impus modelul cu ajutorul miilor de consilieri plasaţi în toate ministerele, prin intermediul Sovromurilor şi al PCR, condus de Secţia Internaţională a CC, al PCUS de la Moscova, precum şi a agenţilor KGB. Oare mişcarea inversă se poate realiza numai cu bunăvoinţă şi apelând doar la conştiinţa oamenilor?
Răspunsul este NU şi occidentul cunoaşte foarte bine acest răspuns. Dacă, totuşi, nu se ţine seama de această realitate, înseamnă ca statele occidentale au nevoie de oaia râioasă pentru a-şi ameninţa propria populaţie. Aşa au procedat de la al II-lea Razboi Mondial încoace cu Lagărul socialist. Mizeria politicianismului o înţeleg. Dar, în acest caz, Vaticanul ce face? Nu înţelege situaţia? Mă îndoiesc.
Viorel Roman (Bremen – Germania)

DESTRĂMAREA ROMÂNIEI (I)
Apusul Agorei – Românii sub al şaselea… Escu, editura Proema, Baia Mare 2013, 600 p., noua carte a cunoscutului autor, generalul Aurel I. Rogojan, care împreună cu americanul Larry Watts, este cel mai competent analist contemporan, ne prezintă multiplele şi fascinantele fatete ale cauzelor eşecului statului lui… Escu. Cartea a fost prezentată la Târgul de Carte, fireşte, tot de un… Escu.
Acad. Dinu Giurescu face parte dintr-o familie mereu în prima linie în apărarea statului ortodox şi constată deprimat, ca şi înaintaşii lui, că acesta e vulnerabil, mereu în situaţia de a se destrăma. Trei milioane au fugit spre vest speriaţi de incompetenţa de la Bucureşti, care se crede a patra Roma. Fără un dialog cu Roma, integrarea mai mult formală, decât reală în Europa, readuce în actualitate soarta precară a statului lui… Escu, cel mai sărac din Europa. Şi dramaturgul Paul Everac, pseudonimul lui Petre Constantinescu, adică tot un… Escu, face haz de necaz de… Escu în Popescu nu e bun, decât... (Vezi Anexa)
Tematica Apusului Agorei o continuare a celebrei sale cărţi Fereastra serviciilor secrete, România în jocul strategiilor globale ed. Compania, Bucureşti 2011, 570 p. Merită reproducerea aproape în întregime a cuprinsului noului volum pentru că avem, astfel, în faţă o grilă şi firul roşu conducător al întregii sale opere, închinate definirii şi servirii interesului naţional.
Cap. I Scenarii şi perspective geopolitice: Există şi mize secrete ale regionalizării României? (I, II); Viktor Orban şi guvernul Ungariei sprijină “patrioţii români care cooperează cu Budapesta”; Cine trădează România dansând cazacioc în ritm de ceardaş; Agenții puterilor neorevizioniste - atac la generalul Iulian Vlad; Există şi mize secrete ale regionalizării României? (III); Viitorul maghiar în perspectiva “dreptului la teritoriu” al diasporei din Bazinul Carpatic; Românii, un popor sub ameninţarea dispariţiei demografice?; Recensământul din 2011 arată că populaţia României se află la nivelul anului 1965.
Cap. II Românii sub al cincilea... escu; “Reforma statului român” – o dizgraţioasă obedienţă sau o subminare programată?; Reîntoarcerea statului totalitar; Ca să înţelegem ce ni se întâmplă; Secretele puterii politice după A. N. Chomsky; Viitorul României, între dictatura serviciilor secrete clandestine şi dominaţia democraţiei; Stopând frauda politică, cetăţenii salvează naţiunea! Partidele procentelor şi debusolarea naţională; Omerta mafiei politice; Economia subterana şi transnaţionalele – adversari ai sănătăţii vieţii economice naţionale; Traian Basescu şi reforma sănătăţii: între Scylla şi Caribda mafiei transnaţionale a fraudării asigurărilor de sănătate; Informaţii clasificate “strict secret de importanţa deosebită”: Cât de bolnavă este şi care sunt suferinţele Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate; România sub zodia clonelor lui Băsescu; Aceşti bolnavi (de putere / ai puterii) care ne guvernează…; Trezeşte-te, Victore! Trezeşte-te, Traiane!; Democraţia partidelor şi noii Fuhreri ai democraţiei; Mihai Răzvan Ungureanu şi serviciile secrete străine.
Cap. III Ce mai fac serviciile secrete: Serviciile de informaţii pentru securitate şi dezordinea universală; Despre SRI, numai de bine! “Patria a priori!”, noua deviza a Serviciului Român de Informaţii; A 23-a aniversare a “bunei vestiri” a Serviciului Român de Informaţii; La Bucureşti şi Moscova, săptămâna spionilor; Loialitatea faţă de SUA, Israel şi Marea Britanie divizează puterea de la Sofia, dar şi presa din România; Cele zece teze ale spionajului american sau cum s-a ajuns la Wikileaks Gate; Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?; Scandalul Wikileaks o afacere de stat?; Acoperiţi din toată presa, uniţi-vă!; Cel puţin zece motive pentru care serviciile secrete nu pot renunţa la agenţii din presă; Niciun adevăr nu poate fi ascuns; “Insecta” drona multifuncţională; Telefonia celulară: Instrument al spionajului total la scara planetară; Ce nu ştim, omitem ori ni se ascunde în spatele mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice; Noii comisari politici ne vin de peste Ocean: Ce fel de ambasadori şi-a trimis America în România?; Recidiva Gitenstein; La gaura cheii; Demnitari vulnerabili “Top Secret”; Criza financiară şi noua Uniune Sovietică; Pentru salvarea băncilor, Comisia Europeană intenţionează legiferarea comunizării depozitelor bancare de peste 100.000 de euro.
Cap. IV Evocări: 60 de ani fără Iuliu Maniu – o necesară comemorare; Dinu C. Giurescu la 86 de ani; Români preţuiţi în Marea Britanie; Vinul românesc de la Buckingham Palace; Destinul tragic de spion al lui Ernest Hemingway; Sergiu Nicolaescu şi planul secret pentru James Bond-ul românesc. Un american ne rescrie istoria: Thank you, Larry L. Watts! Contestatarii lui Larry Watts apără istoria şi memoria KGB-ului.
Cap. V Interviuri: România, între incertitudini predictibile și riscuri neprevăzute; Interviu realizat de Nicolae Balint pentru Revista AGERO, Stuttgart.
Cap. VI  Transilvania - vatra neamului românesc şi a tuturor popoarelor Europei, Alocuţiune la lansarea Fereastra Serviciilor Secrete, la Cluj- Napoca, 7 dec. 2011, Biblioteca Centrală Universitară.
Boala incurabilă de care suferă statul lui… Escu nu este nouă. O retrospectiva: Ideea naţională a Şcolii Ardelene unită cu Roma împreună cu Fapta, statul lui Cuza şi Vechiul Regat orientate spre Constantinopol au creat România Mare la Alba Iulia, care pentru a rezista la Porţile Orientului urma să devină o mare dioceza a Romei. Nu a fost să fie aşa, curentele greco-fanariote şi culturale occidentale au învins. Noul stat a rezistat numai o generaţie pentru că moldo-valahii vor ca şi Fapta şi Ideea naţională să le aparţină lor în totalitate, ei vor chiar să fie modelul de urmat al tuturor românilor, aşa că refuză dialogul cu Roma, urmăresc tenace lichidarea Bisericii unite cu Roma şi defăimarea Şcolii Ardelene ca iluministă, păgâna. Rezultatul: statul lor e mereu în bătaia vântului.
Nu numai statul lui… Escu este incompatibil cu civilizaţia europeană, ci toate ţările ortodoxe, indiferent dacă sunt sau nu încă acceptate şi monitorizate de Europa, ca Bulgaria, Grecia, Cipru, Serbia, Muntenegru sau Kosova. Pretutindeni vedem un mimetism occidental formal, dublat de cutume turco-fanariote orientale, clanuri de toate genurile, de la cele informale ţigăneşti româneşti până la cele de sus, elitiste. De stat de drept, de partide politice ca în Europa nici nu poate fi vorba, pentru că bisericuţele autocefale îşi urmăresc interesele de grup şi sunt mai mult sau mai puţtin conectate între ele, şi transpartinice şi antioccidentale. Pentru realitatea moldo-valahă ca şi cea balcanică, Clanocratie este cea mai nimerită formulare a generalului Aurel I. Rogojan.
Astazi Vladimir Putin, conducătorul statului şi bisericii, urmaşul cezarului Imperiului Roman de Răsărit a avut o întrevedere cu papa Francisc la Roma. După ce a contribuit la rezolvarea pe cale paşnică a conflictului cu Iranul şi a intervenit salutar în războiul din Siria, cel mai influent om de stat contemporan e în măsură să taie nordul gordian al refacerii unităţii creştine. Şi pentru România asta ar însemna depăşirea impasului actual. Rusia progresează pentru că securitatea statului a rezistat după 1989, pe când în România Securitatea este în continuare criminalizată pentru a slăbi statul, nu pentru drepturile abstracte ale omului, după cum vedem din toate cărţile lui Rogojan.
Statul la români mă preocupă şi pe mine inspirat şi de Mircea Eliade, care constată în 1937 „Ca pilotii orbi (clasa politica şi titlul articolului n.a.) s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.“ (Vremea, Nr. 505, 19.09.1937, p. 3)
Eliade trăgea 1937 un semnal de alarmă în agora românească. Un an mai târziu dictatura regală a încercat pripit să salveze aparenţele, ca în 1940 să aibe loc destrămarea statului lui … Escu, fără nici un aliat şi fără nici un foc de armă. Cărţile lui Rogojan sunt mai mult decât un semnal de alarmă în agora vremurilor noastre. Să ne aşteptăm din nou la punerea la îndoialî a parlamentului, democraţiei postdecembriste, în care nu mai crede mai nimeni, la reorientarea de la vest la est, la încercarea unui nou sistem autoritar ortodox, a la Putin, care să oprească regionalizarea, destrămarea României?
Anexa:
Popescu nu e bun, decât… de Paul Everac apărut în Cronica Româna la 30 mai 2011
Când m-am ridicat în două picioare, n-am prea văzut nici un Popescu la conducerea social-economică a acelui curăţel oraş de pe Mureş*. Marele făcător de bunuri şi conducător de economie era baronul Neumann; la Andrényi era fierăria, la Appónyi - pantofii, la Szabó - sticlăria, la Domány - covoarele. Fabrica de vagoane Astra o conducea gentlemanul-evreu Sapira. Popeştii (cu Popa, Popovici, Popovat, Popeanga) erau funcţionari, profesori, clopotari, cantori, colonei e tutti quanti. Grosul banilor şi managementul abia se infiltrau, cu ţârâita, la unii Popeşti. Croitorul Ariton abia făcea faţă lui Huppert şi Goda; Zsédely, Leipniker şi Karacsony ţineau restaurantele, zdrobindu-l pe Mohor; librarul Munteanu răzbea greu de Kerpel; Meinel ţinea cafeaua, Eisele măcelaria, Königstorfer cofetăria, Sándor Ivan lozurile norocoase.
Am venit apoi la Bucureşti, capitala Popeştilor, şi am mâncat pâine Herdan şi Gagel din făina lui Assan, mezeluri de la Rochus şi Podsudek. Industria o domina Malaxa şi Auschnitt, creditele Marmarosch-Blank. Mari monumente arhitectonice purtau semnătura lui Galleron, Gottereau sau Louis Blanc, pâna să ajungă la Maimarola. Medicina română luase elan de la Carol Davilla, învăţământul de la Spiru Haret, finanţele fusesera promovate de Serurie şi Caradà, sub înţeleapta domnie a Regelui Carol I de Hohenzollern. În comedie strălucea dinastia Caragiale, în istorie Xenopol şi genialul fiu al Zulniei Iorga. (Nu suna foarte popeşte nici numele lui Hasdeu sau Eminescu). Fabrica de lumina Wolf din Filaret era de obârşie nemţească, ca şi Cismigiul, ca şi primele muzici, iar pe capacele de canalizare strălucea numele de Montaureanu, adică Goldberger. Primul mare prelat ortodox modern se numea Saguna şi era “tantar” (adică macedon), ca şi marele poet Goga. În spate erau câteva secole în care nici domnii nu erau români, nici egumenii, nici marii preoţi şi dregători, iar limbile distinse în comerţul cu Dumnezeu sau la curte erau slavona şi elina.
Se pare că Popescu al nostru nu e bun să iniţieze nici să gestioneze afaceri esenţiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunatoare, vreo construcţie să rămâi habauc. A fost mic politician, om de zurbă şi de mişcare, tarcovnic de idei, gestionar mărunt şi nu foarte sigur, cântareţ la lună, dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a încasat. S-a ridicat, ca Ionescu, în forma dandy-ului Take, sau a filosofului Nae (despre care prietenul său C. Beldie scrie că a fost un escroc) sau, înnobilat cu o evreica, ca dramaturg absurdist la Paris. A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a intreprins. L-a dus de nas cine a vrut: sub numele de Tatarescu frantujii, sub numele de Maniu englezii, sub numele de Patrascanu ruşii.
În 1989 i se lasa acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice şi cu aproape patru miliarde de dolari creante în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată. Dar Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiritos, şmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase. Acest Popescu (numit şi Iliescu, Constantinescu, Băsescu s.a.) dă cu ţara de pământ, o distruge într-un timp foarte scurt cu buna intenţie sau din prostie, îţi bagă mâinile ca funcţionar superior sau demnitar şi organele necurate în ea, o suge, o mozoleşte, o face praf, fiindcă nu ştie altfel, nefericitul!
Şi acum mai vine un plăvan de chestor american şi-i pune apostila: “Schimbaţi managerii, aduceţi unii întregi, din altă  parte! Nevoiaşilor! Păguboşilor!”. Şi mă tem că  are dreptate.
Popescu nu e bun decât să plătească. Să se aiurească, iar odată săltat, să-şi chinuie concetăţenii, să le facă gura amară. Popeştii, nesinceri, necinstiţi, cabotini politici, nu sunt buni decât să înghesuie pe ceilalţi Popeşti, să-i stoarcă, să-i ruineze, să-i fure, ca nişte vătafi de slugi pe nişte japiţe de amărăşteni… Nu-i talent! Nu-i cinste! Nu-i Dumnezeu!… Sau dacă este, nu-l cheama Popescu!
Viorel Roman (Bremen – Germania)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii